Actualitatea literară 77

actualitatea literară

nr. 77, anul VIII

noiembrie-decembrie 2017

n Nicolae SILADE:

n Simion DĂNILĂ:

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

Despre poezie. Nu minimalizaţi minimalismul!

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Radu CIOBANU, Mioara BAHNA, Maria BOLOGA, Liviu CHISCOP

V

la

i r e

D a meridiane n

n proză: Selma Lagerlöff, Dan Floriţa-SERACIN

n Magda URSACHE:

T. Maiorescu, un reper absolut

Anul Gheorghe Alexandru Iancovici (1924-1992)

e F i

e c li

n poezie: Vali ORţAN, Gina ZAHARIA, Gabriel COJOCARU, Remus V. GIORGIONI, Valeria Di Felice

Poeme de Jana Sovová Prezentare şi traducere de Mircea Dan DUţĂ

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Nicolae SILADE

Despre poezie. Nu minimalizaţi minimalismul!

Da. Nu minimimalizați minimalismul și nu minimalizați, de fapt, nici un lucru mărunt!

Căci în lucrurile mărunte stă măreția. Când lucrurile mari se devalorizează, nu ne mai rămâne decât să dăm valoare lucrurilor mici.

Nu m-am gândit la binecunoscutul curent literar când am așezat titlul de mai sus, dar mi-am dat seama că se potrivește destul de bine cu ceea ce vreau să spun despre poezie. Și m-am gândit la „firele de iarbă” ale lui Walt Whitman, care nu au probabil nicio legătură cu minimalismul, dar care aduc în literatură lucrurile simple, obișnuite, neluate în seamă de „cei mari”. Un fir de iarbă, în această idee, are mult mai multe valențe literare decât, să zicem, un poem cosmogonic. Pentru că el, firul de iarbă, crește deasupra tuturor imperiilor îngropate, mărturisește despre toată istoria lumii. Iată ce zice poetul: „Vremile vechi le-am cercetat,/ Îndelung am stat la picioarele marilor maeștri învățând;/ O, cum aș vrea acuma, de-aș fi vrednic, ca vechii meșteri/ să se poată-ntoarce, să mai învețe și ei de la mine”. Oare adepții curentelor literare de la noi îi cercetează în profunzime pe marii maeștri de altădată? Se ridică oare adepții „ismelor” din ziua de azi la înălțimea versurilor scrise acum aproape 200 de ani de un Whitman, să zicem? Cu siguranță, nu. Pentru că minimalizarea de dragul minimalizării nu înseamnă nimic. A da însă valoare lucrurilor mici, asta înseamnă ceva. În secolul trecut, grecii au încercat o remitologizare în literatură. Iată, spre exemplu, un poem de Seferis: „M-am deșteptat ținând în mâini acest cap de marmură/ care-mi istovește brațele./ Unde să-l pun?/ El ieșea din vis precum eu intram în vis./ Astfel se-mpreunară viețile noastre/ Și mi-ar fi foarte greu să le mai despart.” Poemul se numește „Mitologie”. Dar pentru a da valoare lucrurilor mici, lucrurilor neînsemnate, obișnuite, trebuie să le cercetezi în profunzime pe cele mari, să le înțelegi valoarea, pentru a le găsi corespondentul și valențele poetice în cele mărunte. Cred că m-am făcut înțeles și mai cred că acum, în preajma Nașterii Domnului, veți înțelege și voi de ce acest miracol s-a produs într-o mică și neînsemnată iesle. Crăciun fericit și La mulți ani!

„Astăzi trece drept poezie orice text care evocă o stare sufletească, creează o atmosferă, exaltă sau supralicitează - anecdoticul de zi cu zi, cât ar fi el de banal.

Or poezia nu poate exista/dăinui fără să conţină un minim fior metafizic.

Dar care o fi, mă întreb, fiorul unui poem scatologic, în care autorul îşi etalează dejecţiile?

Cred că e vorba aici doar de-o frustrare mai veche, o refulare.”

n ilustraţiile numărului n Ilustrăm acest număr cu lucrări de Daniela Orăvițanu

opiniile noastre

nr. 77 n nov.-dec. 2017

Ce lipseşte poeziei de azi

În pofida titlului, nu vreau să încep pe un ton negativ. Şi, lipsit de propensiunile teoretice ale prietenului Virgil Diaconu, am doar câteva remarci de făcut, pe care însă le doresc concrete şi concentrate, nu generale. (Aprecieri generale poate face oricine!) Punctul de pornire al acestei întâmpinări este un articol despre poezie al lui Mihail Sebastian, (re)descoperit de Geo Şerban în presa vremii; articol în care M.S. ia poezia „la refec”: „Un cuvânt despre platitudine şi despre poezie (revista „Studio. Scrisori de literatură”/ 10 ian. 1935). Şi vom vedea, uimiţi, cât de bine se potrivesc opiniile marelui Sebastian legate de poezia anilor douăzeci (sec. XX) - cu poezia anilor nouăzeci. Dar şi cu cea a anilor douăzeci ai secolului XXI, cea care tocmai se înfiripă! În realitate - cum zice G. Şerban - „avocatul Sebastian decide să pledeze în apărarea poeziei” folosind o retorică „de bară”.

Dar ia să vedem, luând-o sistematic, ce zice M.S.: „Poezia românească trece printr-un moment îngrijorător. Se scrie prea mult şi se scrie prea bine (s.n.). Nivelul este surprinzător de ridicat. Toţi scriu prea bine, fără dibuiri, fără erori, fără dificultate.”

Dar, va zice cineva, ce poate fi rău în asta? „Poate vă bucură această futilitate. Pe mine mă îngrijorează.

E un abuz de uşurinţă literară - şi uşurinţa nu e nicăieri mai suspectă decât în poezie (s.n.). Se poate spera foarte mult de la un debut confuz, încâlcit şi nesigur. El ascunde mari resurse de sensibilitate, care până să-i găsească expresia justă, se dă cu capul de toţi pereţii cuvintelor (s.n. expresă).

Nu e nimic de sperat însă de la un debut perfect.” Îi spuneam cândva unui poet aspirant (fără a fi în înţelegere cu Sebastian!) că poezia lui suferă de prea multă perfecţiune. Era un pleonasm intenţionat, ca o hiperbolă. Poezia noastră contemporană este prea sigură pe/de sine, ieşind gata genializată din fabricile poetice, care înainte se chemau manufacturi. Iar mai departe, M.S. dezvoltă ideea, decelând în poezia contemporanilor săi, alături de acea (prea mare) uşurinţă, şi un „vid caligrafic”, „un simptom de precoce deprindere tehnică” - o noutate „mai mult seducătoare decât adâncă”.

O colegă de-a noastră, la lansarea volumului său de debut, un debut exemplar, zicea: „Marea poezie a lumii este sau mitică, sau ermetică!” (Dar, întrebăm noi, unde se regăseşte aici poezia - lui - Mitică?) Şi, spre a ne apropia de sfârşit cu admirabilele aprecieri despre poezia perennis ale lui Sebastian: „Există o platitudine a poeziei abstracte... o trivialitate a ei...

Iată de ce suspectez uşoarele victorii pe care tinerii poeţi de azi le repurtează. Nu sunt victorii, şi mai ales nu sunt ale lor. Se lasă prea lesne pe seama schemelor, pe seama procedeelor, păcăliţi de aspectul lor „revoluţionar”, nu-şi dau seama că un loc comun genial, tot loc comun este.”

Acum, eu - în secolul meu, XXI - vă propun un exerciţiu simplu: înlocuiţi poezie abstractă cu poezie concretă, boala poeziei contemporane, şi recitiţi îndemnurile genialului Sebastian (care, nici nu ştiu cât de bine e cunoscut de tineri; şi care, în paranteză fie spus, murind tânăr, nu şi-a putut da întreagă măsura talentului). Eu mă declar de acord

cu poezia concretului şi cotidianului, biografismul textualist instalat la putere de trendul poetic optzecist. Dar dacă în spatele ei nu transpare un sens mai înalt (general - nu particular!), o semnificaţie, atunci tot degeaba. Pre-sentimentul meu, întărit de aceste opinii ale lui Sebastian legate de poezia care se producea acum un secol şi exprimate atât de tranşant, este că ne vom întoarce curând la Marile Teme şi la Metaforă! „După ce ai întârziat o bună bucată de timp în această poezie... o întoarcere de moment către un poet „cuminte” este nu numai odihnitoare, dar instructivă (...) La o depărtare de 30 de ani, toate revoluţiile artistice mor, nelăsând în urma lor decât ce a fost emoţie şi adevăr” (M.S.).

Un ziar, se ştie, trăieşte o zi. Dar un poem, o culegere de poezii? „O poezie e un imperiu de-o zi”, spune, minunat de frumos, un poet. Deci, orişicât - deşi tot în domeniul regal - un imperiu, nu un regat pe care să-l dai pe un cal! Astăzi trece drept poezie orice text care (zice el) evocă o stare sufletească, creează o atmosferă, exaltă - sau supralicitează - anecdoticul de zi cu zi, cât ar fi el de banal. Or poezia nu poate exista/dăinui fără să conţină un minim fior metafizic. Dar care o fi, mă întreb, fiorul unui poem scatologic, în care autorul îşi etalează dejecţiile?... Cred că e vorba aici doar de-o frustrare mai veche, o refulare (că... când este o etalare premeditată avem pur şi simplu o mostră a prostiei umane). În concluzie: o poezie a concretului cotidian, autobiografic-mundan nu are nici o valoare dacă nu propune şi un sens metafizic. Un fior, care să palpite dincolo de conţinutul concret, înşiruirea de nume şi întâmplări. Anecdoticul nud şi... nebotezat trebuie transfigurat prin ceva. (Dar nu mă pune pe mine să-l numesc acel „ceva”: tu trebuie să-l găseşti, tânăr confrate, printre alte cuvinte şi preocupări prealumeşti. Asta înseamnă că, pe lângă talent, mai ai nevoie, chiar şi în poezie, de niscai lecturi esenţiale şi de ceva experienţă de viaţă. Dacă te-ai întâlnit „la una mică” cu cineva, un prieten, sau ai păcălit-o pe una mică... aceasta e treaba ta, nu-mi încărca mie memoria cu prostiile tale: poezia ta rămâne numai o vorbă!... Doar dacă v-aţi întîlnit acolo, la un pahar de vorbă, să discutaţi Dostoievski sau Platon, nu să vă suflaţi unul altuia-n ciorbă!) „Îmi dau seama că aceste puţine rânduri sunt riscante. N-aş vrea să se creadă că sunt un reacţionar literar (s.n.: nici noi n-am dori să se creadă aşa ceva!). Nu pentru că m-aş teme, ci pentru că nu sunt.” Iată cum îşi încheie avocatul pledant M. Sebastian pledoaria sa despre poezie.

Iar noi ne întrebăm acum, după 80 de ani: e Avocatul diavolului – Avocatul lui Dumnezeu?...

Adică, în cazuistica catolică – scuzaţi cacofonia - : avocat al acuzării, respectiv al apărării. Fapt este că în acest articolaş marele critic pune un diagnostic precis şi premonitoriu poeziei româneşti actuale.

Iar răspunsul meu la întrebarea din titlu - să nu se creadă că l-am uitat pe drum: Ce lipseşte poeziei contemporane?...

MIZA! Dar nu mă puneţi a explica!

Remus V. GIORGIONI

LiteraTURA oraşului

crat pe surse”, coautor Dana Percec (Editura Universității de Vest Timișoara, „Agora”, 2017); despre cele două volume lansate la Lugoj au vorbit jurnalistul Laurenţiu Nistorescu și Dorin Murariu. Invitata de onoare a acestei duble lansări de carte a fost editoarea Marilena Brânda, directoarea Editurii de Vest din Timișoara. Scriitorul Dan Negrescu este un prieten bun al lugojenilor, fiind prezent cu mai multe ocazii la Lugoj - lansări de carte și alte întâlniri culturale: volumul „Terminologie latină” semnat de Dan Negrescu a fost prezentat la Lugoj în 23 februarie 2016, în Sala de Consiliu a Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu”, iar, în 25 aprilie 2014, scriitorul Dan Negrescu a susținut o conferință la deja binecunoscutele „Conferințe de vineri” de la Lugoj, ocazie cu care și-a prezentat volumul „Tablou (dintr-o expoziție) cu siguranță și înțelesuri” (Editura Universității de Vest Timișoara).

Remus V. GIORGIONI

Ela Iakab şi-a lansat la Lugoj primul volum de poezie, „Cartea lui Athanasios”

n Colega noastră Ela Iakab, critic literar, profesoară la Colegiul Naţional „Coriolan Brediceanu” din Lugoj, a venit în fața iubitorilor de literatură cu primul ei volum de poezie „Cartea lui Athanasios” (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017), volum bilingv românoitalian (în traducerea autoarei), cu o recomandare semnată de criticul literar Al. Cistelecan pe coperta a patra. Cartea a fost prezentată vineri, 10 noiembrie 2017, în holul Universităţii Europene „Drăgan” din Lugoj, de conf. univ. dr. Simona Constantinovici (din Timișoara) şi de scriitorii lugojeni Dan Florița-Seracin și Cristian Ghinea. În încheiere, cantautorul George Popovici a susținut un recital folk.

Dan Negrescu, dublă lansare de carte la „Casa Bredicenilor” din Lugoj

n Șirul lansărilor de carte organizate la „Casa Bredicenilor” a Bibliotecii Municipale Lugoj continuă; astfel, scriitorul Dan Negrescu - prof. univ. dr. la Universitatea de Vest din Timişoara - a venit la Lugoj joi, 9 noiembrie 2017, cu o dublă lansare de carte: este vorba despre volumul „Mehala, o poveste” (Editura Universității de Vest Timișoara, „Agora”, 2017) și „Periplu prin malefic. Un eseu lu-

Festivalul Muzicii Clasice, ediţia a II-a

n Festivalul Muzicii Clasice, ajuns la ediția a II-a, s-a desfășurat în perioada 9-11 noiembrie 2017, la Lugoj și la Timișoara, astfel: joi, 9 noiembrie 2017, Concert „Incanto Quartetto”, la Biserica Reformată din Lugoj; sâmbătă, 11 noiembrie 2017, Concert „Art Kamnerorchester și invitații săi”, la Muzeul de Artă din Timișoara - Sala Baroc; marți, 14 noiembrie 2017, Concert „Beethoven”, la Domul Romano-Catolic din Timișoara.

Adriana WEIMER

nr. 77 n nov.-dec. 2017

1. Prozatori de ieri. Am primit recent un mesaj de la Dan Culcer care îmi trimitea o recenzie la Proza românească de azi (1985) care a fost scoasă de cenzură din revista Vatra. Cartea mea a fost lăudată, înjurată, cenzura era pe urmele ei. Volumul al doilea era aproape gata prin 1991 (scriam acolo și de cei exilaţi care nu puteau fi publicaţi în ţară înainte de 1990), dar abundenţa prozei, interesul meu pentru geo-grafia literară m-a făcut să renunţ la volumul al doilea. M-a bucurat felul în care unii critici îi recitesc pe prozatorii de care mă ocupasem şi eu. Citesc Prozatori de ieri de Adrian Dinu Rachieru, carte cu admirabile

cronica

actualitatea literară 3

Prozatori de ieri şi de azi

eseuri despre Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Marin Preda, Titus Popovici, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Sorin Titel, Alexandru Ivasiuc. M-am ocupat de toţi în cartea mea din 1985 - ca să recunosc efortul pe care îl reclama „lectura de la un capăt la altul” a prozei numiţilor. Şi a comentariilor, numeroase, ce însoţiseră scrisul lor.

Fiindcă unul dintre meritele (deosebite) ale lui Adrian Dinu Racheru e că citeşte, alături de cărţile numiţilor, multe dintre comentariile consacrate acestor cărţi. Apelează şi la istoriile lui Nicolae Manolescu şi la ale lui Marian Popa, şi la croncile literare scrise de Gabriel Dimisianu şi la cele scrise de Mihai Ungheanu, şi la cele semnate de Mircea Iorgulescu şi la ale mele. Are răbdare să-i

poeme în proză la o masă lungă şi bogată

„mâncau la o masă lungă şi bogată aşa după cum este obiceiul prin părţile noastre răsăritene”

Virgil Mazilescu - „Va fi linişte va fi seară” în vremea aceea stăteam la o masă luuuuuuungă și bogată. zic luuuuuuungă pentru că părea fără sfârșit. și zic bogată pentru că bucatele nu se terminau niciodată. nici pâinea. nici vinul. nicidecum celelalte. eu stăteam în capul mesei. tu în celălalt cap al mesei. și era atâta depărtare între noi și atâta apropiere încât când te priveam mă preavedeam pe mine. poate că și tu privindumă te preavedeai. de-aceea zic era o masă luuuuuuungă și bogată pentru că lumea-ntreagă încăpea acolo. la masa aceea. în vremea aceea. din când în când câte unul se ridica de la masă și se făcea nevăzut. dar lumea nu observa. pentru că imediat altul din nevăzut îi lua locul. astfel că lumea toată era acolo întreagă. la masa aceea. în vremea aceea. cei buni la stânga. cei răi la dreapta. sau poate invers. ca în politică. depinde din ce parte privești. și cum privești. și cât. îndelung îndelung îndelung am privit. de la un capăt al mesei la celălalt. îndelung îndelung îndelung te-am privit. până când până când până când te-am văzut în lumină lumină gând în gând și cuvânt în cuvânt. oglindire a celui ce sînt.

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

judece cu dreapta măsură pe Sadoveanu şi pe Camil Petrescu, anatemizaţi de unii, şi pe Eugen Barbu, Paul Anghel sau Ion Lăncrănjan, huliţi de alţii. Desigur, Adrian Dinu Rachieru se depărtează de mine într-unele din analizele lui, după cum şi analizele mele înaintează pe alte direcţii. Câteva dintre ele mi se par de o explicabilă întâlnire. Marin Preda, între „paricid” şi bovarism e titlul capitolului pe care dl. Rachieru îl scrie despre Marin Preda. Am scris o carte întreagă, Arta paricidului la români, care dezvolta un capitol din Istoria secretă a literaturii române. Un capitol în care era vorba de „fiii naturali” şi rolul lor în modernizarea scrisului românesc: Sadoveanu, Arghezi, Camil Petrescu, Matei Caragiale, G. Călinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Streinul, Eugen Barbu. Pe Marin Preda nu-l aşezasem în acest capitol, deşi…se cuvenea. În Contextul operei (1979) m-am oprit asupra prozelor sale din perioada 1948-1952 şi am arătat că scriitorul încerca să asculte de diriguitorii momentului, precum Nicolae Moraru. Să-l facă pe Ilie Moromente chiabur în luptă cu fiii săi, purtători de adevăr revoluţionar. În Desfăşurarea lupta de clasă e şi mai vie. Mă bucur că Adrian Dinu Rachieru nu ezită - chiar dacă foloseşte ghilimelele - atunci când scrie despre Marin Preda. În perioada 19481952 voia să se despartă de lumea care a fost - iată anii „paricidului. Mi se par citabile titlurile capitolelor: indică frumos traseul analizelor. Petru Dumitriu sau exilul ca ispăşire, Titus Popovici, un „fiu rispitor”, Fănuş Neagu, un „dionisiac”, Sorin Titel şi istoria „mică”, Paul Anghel: o clipă în istorie numesc frumos autori importanţi pentru literatura de până la 1990. Studii ample despre Breban, Buzura ş.a. arată că Adrian Dinu Rachieru adaugă prozatorilor de ieri o carte despre prozatorii de azi.

Mioara BAHNA

2. Prozatori de azi ar putea fi subtilul volumului Lumea românească în zece prozatori, de Theodor Codreanu. E aproape o geografie literară a României, dacă autorul ne previne că

Fascinația perenității

Structura cărților lui Lucian Strochi îi poate crea cititorului obișnuit sentimentul că apropierea de ele este posibilă doar en spectateur, citind și luând notițe…

Un exemplu în acest sens, din impresionantul univers al creației lui, este volumul de sonete – Sonete italiene și engleze însoțite de comentarii, Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamț, 2016 –, care, asemenea tuturor celorlalte (din care amintesc doar câteva, într-o ordine pur aleatorie: Ancade.

Lucanse, Leme; Balade. Canțone. Lieduri. Sextine; Rondeluri.

Pantumuri. Madrigale. Glosse. Thenson. Triolete; Doine.

Descântece. Blesteme. Bocete. Colinde. Plugușor; Gazeluri.

Distihuri. Masnavi. Rubaiate. Catrene. Poeme într-un vers, la care se adaugă masivul și elegantul volum Ancadierul), promite (și oferă, pe larg) inițiere, fiindcă, la fel ca în toate cărțile scriitorului, și acest volum este comentat cu atâta acribie de către autor, cum nu cred să existe prea dese situații similare, cel puțin în literatura noastră contemporană. Mai mult chiar, este o particularitate care mă face să cred că, mai degrabă, pe lectorul obișnuit, la care mă refeream și la începutul acestor rânduri, care în poezie caută, în primul rând, pura desfătare, a-l „orienta” cu atâta exactitate (prin numărul copleșitor de trimiteri la observații, explicații etc.), prin meandrele textelor este, de cele mai multe ori, un mod de a-i impune să-și asume niște norme, care scad din libertatea lecturii.

Toată această desfășurare de forțe pe care o probează cărțile lui Lucian Strochi traduce, cu deosebire, pasiunea lui extraordinară pentru scris, pe care, în cuvintele, În loc de prefață, de la începutul volumului, o mărturisește ca venind din primii ani de viață: De la început – patru ani și ceva, n. n. – mi-am dorit să fiu poet. Aveam senzația, fizică aproape, că sunt un pistil care își cheamă petalele

înapoi. Petalele, adică versurile. Tot aici, la începutul cărții, poetul mărturisește că a compus primele versuri la șapte ani, mai exact, o Odă stângace, închinată lui Eminescu.

Amintita particularitate a scrisului lui Lucian Strochi, comentarea poeziilor, făcută de el însuși, ca și adnotarea observațiilor unor voci critice ale momentului (I. Holban, M. Mancaș etc.) sugerează, de asemenea, o anume propensiune didactică a autorului, însă exprimă, în egală măsură, și un mod insolit de prezervare a creației, cu tot ce presupune arealul acesteia, altfel spus, cu toate instanțele lirice, de la procesul de creație - a cărui geneză o relatează amănunțit -, și până la receptarea produselor acestuia.

De remarcat este și că, în textele poetice și, mai ales, în comentariile acestora, Lucian Strochi aduce prodigios părți consistente din bagajul său cultural, cuprinzând mitologie, religie, numerologie, istorie, literatură, lingvistică (semantică, etimologie), simbolistică etc., desfășurând, așadar, cum spuneam mai sus, adevărate lecții de cultură și artă, construite atent și oferite cu toată generozitatea cititorului, făcându-l, în același timp, părtaș la procesul de creație, arătându-i aspecte din culisele acestuia (ambiguitatea din primul vers se păstrează, de pildă, notează undeva). În planul conținutului, Lucian Strochi repune pe tapet, la nivelul întregii cărți, teme și motive literare clasice / clasicizate, între care dominante sunt arta și iubirea (ca formă de manifestare totalizatoare a universului, așa cum sentimentul însuși se autodefinește în Sonetul iubirii absolute, de unde redau doar finalul: Sunt val, sunt munte și sunt veste. / De sunt erou, sunt și poveste: / De-s om, sunt lucrurile toate), laturi fundamentale ale condiției umane, în general, și ale creatorului de frumos, în special. Prezente sunt însă și reveriile, straniul, nebunia, moartea, visul, absolutul, condiția artistului etc., împletind toate aceste „ingrediente” cu notații metaliterare consistente, existente nu doar în paginile explicative, ci și în partea literară a cărții: Ca un sărut fugar (așa-i sonetul) sau:

Cornel UNGUREANU Moldova ar fi reprezentată de Dimitrie Cantemir, de Ion Creangă, de Eugen Uricaru, Ardealul de Liviu Rebreanu, D.R. Popescu, Nicolae Breban, Muntenia de Marin Preda, Eugen Barbu şi Mircea Cărtărescu. Iar „al zecelea prozator al construcţiei critice” ar fi Ion Druţă.

Prima bănuială a cititorului grăbit ar fi că autorul, moldovean, e supărat pe „ai săi” şi îi privilegiază pe ardeleni: cele mai consistente, întinse, echilibrate studii sunt consacrate lui D.R.Popescu şi lui Nicolae Breban. Dar Liviu Rebreanu, D.R.Popescu şi Breban sunt ardelenii preferaţi ai criticului şi istoricului literar Theodor Codreanu. Chiar sunt ardeleni?

Chiar îi privilegiază pe ardeleni? Dacă urmărim capitolul despre Ion Creangă în care funcţionează câteva comparaţii rele cu Slavici, am putea ajunge la concluzia că nu-i iubeşte deloc pe ardeleni.

Concluzie care ne-ar putea atrage atenţia că autorul îl răpeşte pe Eugen Uricaru din admirabilul context clujean pentru a-l aşeza lângă Cantemir şi lângă Creangă. Altfel analist riguros, cititor atent, cu puncte de vedere noi asupra autorilor supuşi atenţiei, Theodor Codreanu e mai puţin interesat de repartiţia regională şi mai interesat de noutatea operelor numiţilor prozatori.

Locuieşte şi scrie de-o viaţă la Huşi.

Numeroase dintre paginile sale polemice, războinice, sunt legate de situarea sa în viaţa literară. De absenţa sa din viaţa literară a marilor centre culturale.

El este legat de o istorie a literaturii care elimină - vrea să elimine - partizanatul de grup, opţiunea pentru un lider politic, cultural, literar. El scrie despre Ion Druţă fiind legat, mai bine decât alţii, de istoria Răsăritului. Despre Breban sau D.R.Popescu scrie pornind de la întregul operei . Le-a citit cu atenţie (şi) ultimele cărţi şi s-a oprit, cu ajutorul unor citate ample, asupra lor.

Autor de volume importante consacrate lui Eminescu, George Bacovia, Ion Barbu, asupra literaturii basarabene, interesat de transmodernism pe urmele lui Basarab Nicolescu, Theodor Codreanu vine cu puncte de vedere noi în studiul autorilor numiţi mai sus. Ele trebuie ascultate.

Lucian Strochi: Sonete

Cu fiecare rând, noi achiziții, / Și un înscris (nu știu de e poetic)… În privința artei (în ipostaza Galateei, de pildă, aceasta se evaluează: iată-mă întreagă, idol târziu, solemn, înglobând - după cum îi reproșează creatorului ei - supremul tău orgoliu), de care este preocupat la cote înalte, scriitorul urmărește și transpune în imaginarul poetic pe care-l creează - a cărui atmosferă amintește de sonetele shakespeariene, adesea, și, prin consecință, de cele ale lui Vasile Voiculescu - aspecte legate de tot ceea ce presupune câmpul semantic al acesteia. Spre exemplu, în poezia cu care se deschide volumul, creatorul însuși se dezvăluie, schițându-și autoportretul, dar, totodată, făcând și referiri la concepția lui despre artă. Legat de amintitele comentarii, numai textul din incipit, spre exemplu, beneficiind de nu mai puțin de opt pagini de explicații ale fiecărei aserțiuni formulate (de pildă: cronicari - aici sensul este ironic; fala-n ramuri - ca lenjeria intimă pusă la uscat. Aluzia e transparentă; poetul refuză biografismul excesiv care, în opinia unora, ar explica opera; ori: Prin ultimele trei versuri - notează altădată - iubirea își depășește cadrul obișnuit, devenind cosmică etc., etc. …), încât aceste glose sui-generis devin pagini care înclină deseori spre eseu, după cum arătam. Uneori, aceste note înglobează fragmente care par paradoxale, cel puțin la prima vedere. Iată, de pildă, una: Orice nume tinde să devină anonim, pe măsură ce se clasicizează. În ce mă privește, am convingerea că poeziile lui Lucian Strochi, singure, au suficientă vigoare, încât să străbată timpul, fără a fi susținute de comentariile părintelui lor, oricât de pertinente ar fi acestea. În plus, mai cred că lectorul, de obicei, este inițiat în această artă, în momentul în care începe să citească, iar, dacă nu, poate citi doar pentru plăcerea pe care o oferă armonia prozodică, împreună cu imaginile artistice care i se desfășoară în versuri impecabil construite și beneficiind, de asemenea, de o ortografie și o punctuație impecabile, ceea ce constituie o raritate în poezia contemporană.

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

Am primit un volum colectiv care, ca multe alte cărți interesante, nu cred că se va găsi în librării. El face parte dintre scrierile pe o temă dată, gen cultivat în anii din urmă mai ales de editura Humanitas.

Acelea solicitau cu precădere amintirile și autoscopia autorilor, aceasta, cum se poate deduce chiar din subtitlu, e mai curând un test pentru imaginație: Dosarul Brâncoveanu. Între real și imaginar*. De fapt, treaba autorilor nu era „între”, ci chiar „în” miezul unei realități încremenite în documente și în memoria colectivă, provocarea - adresată membrilor „Clubului de la Timișoara” - constând în a o reanima plauzibil cu mijloacele expresivității literare.

Aflăm de existența acestui Club din interviul pe care, în deschiderea volumului, Vasile Bogdan i-l ia regizorului Ioan Cărmăzan, bănățean nativ, care nu și-a pierdut interesul și dragostea pentru ținutul originar.

Tot d-sa este și inițiatorul Clubului, care „adună scriitori de seamă de aici” și care a marcat, ca un prim punct, tot un volum colectiv pe temă dată, Despre iubire.

Nu cunosc această carte, dar pot spune fără ezitare că tema propusă era mai ușoară, permițând o mult mai mare libertate decât cea privind o realitate concretă și con-sacrată cum e cea a martirajului Brâncovenilor. „Clubul de la Timișoara”, așa cum îl definește inițiatorul său, ar fi „... o aventură [...] e un club imaginar, dar cu oameni și asta mi se pare mai frumos, e un fel de reverberație de la Pessoa [...] Clubul de la Timișoara e un fel de invenție imaginară” [sic]. O definiție bizară și vagă, așadar, care nu permite deslușirea scopului Clubului decât prin deducție, după realizările de până acum. Acesta ar fi promovarea pe calea artei a valorilor morale și contracararea subculturii invazive și tot mai agresive sub asediul căreia ne aflăm. La care s-ar adăuga și o firească dimensiune patriotică, de apărare a valorilor noastre identitare. Aici se înscrie, după volumul Despre iubire, această a doua provocare pe care dl Ioan Cărmăzan o propune membrilor „Clubului de la Timișoara”: Dosarul Brâncoveanu.

Punctul de plecare mi se pare a fi de data asta aspirația regizorului Ioan Cărmăzan de a realiza un film al martirajului Brâncovenilor, având în centru figura tragică și paternă, nu doar pentru propria-i familie, ci pentru întreaga Țară, a Voievodului.

Aspirație care se dovedește utopică atât din cauza milionului de euro pe care nimeni nu e dispus să-l investească într-un astfel de film, cât și din cauza, poate mai gravă, a dezinteresului instituționalizat și a agresivității subculturii de care aminteam mai sus: „... nu interesează pe nimeni Brâncoveanu, și nici un film pe această temă. Filmul a ajuns, datorită televiziunii, așa... Garcea și oltenii, Nea Mărin nu știu cum. Atât interesează la ora actuală, nimic mai mult.” Dar, pe de altă parte, e vorba de un capitol pe care Ioan Cărmăzan îl consideră emblematic pentru istoria noastră, însă și „controversat, ilustrat diferit, care se reflectă la Marta Bibescu, într-o scriere care se numește Nimfa Europa, se regăsește la Iorga ordonat într-un anume fel, cu mintea lui extrem de alambicată și se regăsește la Del Chiaro. Fiecare are varianta lui, amănuntele se strecoară printre povestiri, eu le-am mai ordonat, leam mai schimbat”. Cum se vede, regizorul anticipează,

comentariu

nr. 77 n nov.-dec. 2017

Exerciții de imaginație „simte” filmul și, în ciuda minimelor șanse de a-l realiza, nu rezistă tentației de a scrie o primă formă de scenariu. Acesta constituie provocarea și întâiul text care, după dialogul cu Vasile Bogdan, deschide Dosarul Brâncoveanu. Scenariul a fost distribuit inițial membrilor „Clubului de la Timișoara” cu invitația ca, pornind de la el, să-și exprime propria viziune asupra temei. Se pare că ideea a contrariat, deoarece, zice dl Cărmăzan, „Unii ar fi vrut, n-ar fi vrut, erau destul de tăcuți vizavi de povestea asta.” O anumită îndoială mărturisise și Vasile Bogdan, când întrebase dacă subiectul acesta nu va fi perceput oare ca prea exotic de scriitorii timișoreni „care se ocupă mai mult de Banat”? La care interlocutorul, scenarist și regizor, a dat un răspuns corect din care s-ar putea deduce însă că provocarea sa ar putea fi interpretată și ca un test de competență: „După părerea mea devii scriitor în clipa în care poți să scrii despre orice, nu numai despre ceea ce ți s-a întâmplat ție [...] ești scriitor în clipa în care poți să scrii și să-ți imaginezi orice.” Așa este, doar că, pentru ca scrierea să nu rămână glacială, trebuie ca autorul să adere și afectiv, chiar empatic la subiect. Or, în cazul de față, șansa acestui experiment de imaginație stă tocmai în faptul că subiectul, prin excelență emoționant, invită la o tratare empatică. Și tot astfel se explică și întâmplarea aparent ciudată că, din cei 13 autori care au marșat la provocarea lui Ioan Cărmăzan, 12 sunt scriitoare, Titus Suciu fiind singura excepție. Explicația cred că stă în naturelul mult mai simțitor al femeilor, care nu pot rămâne lipsite de reacție participativă în fața unui subiect atroce, focalizându-și totodată predilect discursul pe episodul sângeros al execuției, cum a făcut majoritatea colegelor noastre.

Asta în detrimentul altor aspecte, cum ar fi, bunăoară, relația Voievodului cu celălalt martir contemporan cu el, Mitropolitul Antim, episod mult mai generos ca substanță ideatică și resurse reflexive decât cel pur epic și emoțional al împrejurărilor execuției, dar care nu e amintit, când e amintit, decât superficial și în treacăt, cu excepția Constanței Marcu, care i-a sesizat importanța.

E firesc astfel ca textele care s-au constituit până la urmă în Dosarul Brâncoveanu să fie diverse ca gen și modalități de abordare și inegale ca valoare. Unele au titluri lungi, patetice ori metaforice, altele cu precizări, ceea ce mi se pare a trăda o anumită ezitare sau nevoie de argumente în fața unui subiect care, pentru întreaga echipă, este insolit: Doina Moț, Brâncoveanu, sfântă filă de istorie; Veronica Balaj, Divanul de gheață.

Sosirea, marțea, într-un fulger negru; Monica Rohan, Constantin Brâncoveanu. Text „de minimă contribuție”, (pt. inserție în textul-scenariu de Ioan Cărmăzan); Silvia C. Negru, Întâmpinarea nimbului cu brazi (pornind de la scenariul semnat de Ioan Cărmăzan). Voroavă către cetitoriu pré [sic] secol XXI - etc. Se simte la unele autoare lipsa de experiență pe tărâmul literaturii de inspirație istorică, atât în indecizia modului de abordare, cât și în prejudecata lexicului și sintaxei arhaizante, considerate de rigoare, sau în nefirescul modului de exprimare al personajelor.

Textul Doinei Moț, bunăoară, este o corectă și documentată lecție de istorie - „Din consemnările cronicarilor vremii aflăm că tânărul Brâncoveanu, în vârstă de 34 de ani, bărbat frumos și cu maniere alese, a refuzat la început propunerea de a urca pe tronul Țării Românești, în primul rând pentru că...” ș.a.m.d. care se încheie cu invocarea patriotic-pioasă „Doamne, ajută-i pe români!” Sau, în viziunea Silviei C. Negru,

care ne oferă un monolog al Brâncoveanului, acesta ar gândi/vorbi astfel: „Viața acestui neam oropsit trebuie să se schimbe! Nu pot continua acest drum anevoios și greu. Tributul către Poartă a sărăcit Țara.

Vor să ne domine. Să ne ia credința noastră, ortodoxă de veacuri [...] Mitropolitul Antim, în predicile sale combate bine [!!!]. În cărțile lui religioase, traduse de la greci în românește pune, în Cuvântul către cititoriu patriotismul lui înflăcărat și tot moralul filozofic.” No comment. Nu-mi îngăduie nici spațiul să comentez fiecare text al „Dosarului”, dar n-aș vrea să creez impresia că întregul ar fi un eșec, când, din fericire, sunt și surprize plăcute. Una dintre ele este cea oferită de Mădălina Bobleanță al cărei palmares îmi este necunoscut, dar bănuiesc că e poetă, devreme ce contribuția d-sale la acest volum se rezumă, în mod fericit, la un poem - Drumul Crucii lui Brâncoveanu - care mi se pare întru totul remarcabil prin modul concis în care surprinde esența temei. În paranteză fie zis, n-ar fi stricat câte un chapeau nu atât bio- cât bibliografic în introducerea textelor. Interesantă este și formula aleasă de Maria Nițu, în ton de basm, zece Tablouri și un Epilog, sub titlul baroc Povestea unui meteorit nezdrobit de căpcăuni pe Drumul Crucii sau Despre suflet, trup și înhumare. De asemenea Manolita Dragomir-Filimonescu, care mărturisește că nu e „fan istorie” și nu povestește cu plăcere istorii vechi, vine totuși cu O întâmplare aproape ciudată, a cărei „ciudățenie” constă în intruziunea captivantă a fantasticului într-o proză densă și bine condusă.

Cum și Titus Suciu a găsit rezolvarea tot prin apelul la fantastic, aducându-i pe Brâncoveni, într-o manieră plauzibilă artistic, la Timișoara, în zilele Revoluției din Decembrie 1989.

De altfel, dincolo de reușitele, din păcate doar în fugă semnalate, prezența lui Titus Suciu, a Ninei Ceranu și a Danei Gheorghiu, prozatori de anvergură și bună notorietate, asigură ca această arcă literară experimentală să-și păstreze prestanța și echilibrul. În Puterea ca o marfă, Nina Ceranu își revelează încă o dată voluptatea de a istorisi cu harul pe care i-l remarc mereu, folosind un lexic de o expresivitate savuroasă, care-i conferă totodată și personalitatea ușor de recunoscut a stilului. Aici și cu un ușor exces arhaizant, pe care și d-sa l-a sesizat probabil, devreme ce a simțit nevoia să adauge textului un glosar. Iar Dana Gheorghiu, sub titlul lapidar, Beizadea Mateiaș, știe - și nu e o surpriză - să resuscite momentul atroce al execuției unui copil, fără patetisme lăcrimoase, în tonul de sobrietate al titlului, dar cu o linie de inefabilă delicatețe a desenului întregului episod. Se detașează net aceste texte printr-un stil format, personalizat, cum și prin siguranța stăpânirii registrului narativ, calități definitorii pentru prozatorii profesionalizați.

Una peste alta, Dosarul Brâncoveanu, cred că rămâne până la urmă o experiență sau aventură interesantă în primul rând pentru autorii colaboratori, în frunte cu inițiatorul aventurii, regizorul Ioan Cărmăzan. _________________________________ * Dosarul Brâncoveanu - Între real și imaginar.

Clubul de la Timișoara. Ediție îngrijită de Doina Moț.

Timișoara. Eubeea, 2017. [Semnează: Vasile Bogdan, Ioan Cărmăzan, Doina Moț, Constanța Marcu, Nina Ceranu, Veronica Balaj, Mădălina Bobleanță, Monica Rohan, Silvia C. Negru, Rodica Pop, Dana Gheorghiu, Maria Nițu, Manolita Dragomir-Filimonescu, Liliana Ardelean, Titus Suciu].

nr. 77 n nov.-dec. 2017

recitiri

actualitatea literară 5

Sorin Titel şi „simţul vieţii”

Într-o recentă tabletă din Expres cultural, o revistă ieşeană în plină ofensivă, Constantin Coroiu ne oferea o lecţie de literatură, convocându-l la rampă pe Sorin Titel, un prozator – constata mâhnit – despre care „aproape nimeni nu mai vorbeşte”. Era rememorată scena din Ţara îndepărtată, când faimoasa Eva Nada (personaj memorabil) îl roagă pe învăţătorul Dobriţoiu să-i scrie o epistolă fiului ei, aflat pe front. Constatând că învăţătorul, caligrafiindu-i neutru vorbele, „nu ştie să scrie”, neputincios în a aşterne pe hârtie ceea ce simte ea. Recunoscând, totuşi, că e tare greu „să scrii aşa ceva”...

Este ceea ce a încercat, mai cu seamă în cărţile din urmă, atins de melancolia trecerii, prozatorul bănăţean (n. 7 decembrie 1935), un scriitor aparte în epoca sa şi în generaţia sa. Ne amintim, Monica Lovinescu, recapitulând succesul parizian de critică după apariţia, la Denoel, a miniromanului Lunga călătorie a prizonierului, aproape reproşa „ruptura”, deplângând abandonul (părăsind, adică, onirismul, parabola în favoarea caleidoscopiei realului). Şi vorbea despre „o enigmă” titeliană, rămasă nedezlegată prin sfârşitul lumesc al prozatorului (d. 17 ianuarie 1985). * Încheind, odată cu Femeie, Iată Fiul Tău (1983), tetralogia bănăţeană, Sorin Titel mărturisise lui Livius Ciocârlie (ca prim cititor al manuscriselor sale), intenţia de a scrie despre „prima tinereţe” (traumatizanta epocă a studenţiei, marcată, se ştie, de două exmatriculări, la Bucureşti şi Cluj), privită din exterior, însă. Noul proiect a trezit imediat suspiciuni, Titel fiind bănuit că ar cocheta cu romanul politic.

Moda, oricum, trecuse; pe Sorin Titel genul nu-l prindea, constata, ulterior, acelaşi Livius Ciorcârlie, în Postfaţa care însoţea romanul titelian postum, Anghel Dumbrăveanu, Sorin Titel, Simona-Grazia Dima, Eugen Simion, Livius Ciocârlie

(sursa foto: simona-grazia-dima.ro) Melancolie (1988). Deşi victimă, cu destin deturnat, pătimitul Matei – protagonistul acestui roman neterminat – se dovedeşte pasiv, abulic; fostul său coleg, Şerban, admirator al lui Freud, vrea să priceapă „ceva din toată tâmpenia cu exmatricularea”. Încercările prin care a trecut Matei, atenuate faţă de realele întâmplări ale autorului, conferă unei epoci negre un dramatism estompat.

Credincios viziunii sale „anistorice” (discutabilă), Titel propune, însă, un polemism implicit, refuzând, deopotrivă, viziunea eroizantă sau victimizantă, bătătoritele reţete în vogă, mutând interesul lectorului „în afara literaturii”, cum observase Valeriu Cristea. Într-un „mic roman de familie”, nota Eugen Simion, tatăl scriitorului, Iosif Titel, va povesti, cu sobrietate, desfăşurarea evenimentelor (v. Clipa i-a fost prea repede, 1991). Fiul va fi reprimit la facultate, după numeroase tergiversări, cu binecuvântarea academicianului Mihoc. O scrisoare a lui Mircea Zaciu, datând din ianuarie 1959, îl îndemna să nu abandoneze; ar fi „o crimă” să renunţe la scris! Într-adevăr, „vulnerabilul” Sorin Titel n-a renunţat.

Debutul său în volum (Copacul, EPL, 1963) fusese precedat de schiţele trimise unor reviste, începând cu Drumul, apărută în Tânărul scriitor (1957). Aceste proze timpurii au atras atenţia, încât, comentându-i debutul editorial, G. Dimisianu îl aşeza „în linia întâi a prozatorilor generaţiei lui”, îndatorat realismului liric. Alţii vor semnala influenţa slaviciană,

apetitul de povestitor, interesat, cu ochi cinematografic, de posibile decupaje filmice. Iar D. Micu (coordonator al lucrării de licenţă), prefaţând Copacul, va lansa, pe lângă frazele-stas, obligatorii în epocă, şi câteva observaţii subtile, adeverite în timp. Fiindcă Titel era un caz şi apariţia volumului, explica D. Micu, trebuia motivată politicoideologic, inclusiv prin Prefaţă. Venit la Timişoara, în 1964, Titel devine, în redacţia Orizontului, un om-punte, „un

punct de sprijin” în mişcarea literară a zonei. Vital, afabil, delicat, legând numeroase prietenii, el traversează aici, după propria-i mărturisire, „anii cei mai denşi”. Meloman, cinefil, veritabil gurmand cultural, Titel s-a dovedit un pledant înfocat pentru înnoirea prozei, cu lecturi bogate şi opinii ferme, susţinute cu îndărătnicie. Nu e de mirare că, în 1968, ivea, prin Dejunul pe iarbă, primul „nouveau roman” românesc.

Cultivă chiar un modernism ostentativ, „extrem” (zicea, recapitulativ, Valeriu Cristea) şi beneficiază de sfaturile unor „consilieri” timişoreni: Livius Ciocârlie, Şerban Foarţă, Marcel PopCorniş (îndemnându-l spre H. Melville) ori, în teatru, Aureliu Manea. O epocă furibundă, în care „bulimicul” Titel (culturaliceşte vorbind) devine, nota Cornel Ungureanu, „profetul” noului roman. Categoric, cel mai silitor în „aclimatizarea reţetelor”. Solidar cu experienţele avangardiste, în teatru şi plastică, plonjând în atmosfera febrilă a acelor ani, el are ispita experimentului. Încât, cercetându-i traiectoria, vom observa că aparentul tradiţionalism, la start, se metamorfozează, graţie frisonului sincronizant, în pas cu orologiul parisian, într-un modernism „inautentic” (după unii), livrând „ciudăţenii”. Fază accelerată după

Valsuri nobile şi sentimentale (1967), culminând cu parabolicul miniroman, de atmosferă kafkiană, Lunga călătorie a prizonierului (1971). Roman care, peste câţiva ani, va fi publicat în Franţa (la Denoël, în 1976), prin bunăvoinţa lui Maurice Nadeau, în colecţia Les lettres nouvelles, sub banderola Scriitori protestatari din est, cu stimabil succes de critică! În Lunga călătorie..., adevărat examen de virtuozitate, Titel „filmează” şi propune, de fapt, „o alegorie a vieţii”. În 1971, Sorin Titel se fixează în Bucureşti, intrând în redacţia României literare. Cu bonomie discretă, bucurându-se de amiciţia unor spirite înalte (precum Lucian Raicu, un prim comentator al încercărilor sale de odinioară), cu preferinţe literare ferme, prozatorul, curios, se va replia, reinventânduse. În „etapa bucureşteană”, odată cu Ţara îndepărtată (1974), roman polifonic, Titel redescoperă spaţiul banatic; şi, prin romanul pomenit, va inaugura aşa-numitul „ciclu” bănăţean, o tetralogie care a impus un topos propriu, inconfundabil, beatificat, de un realism minuţios. Dacă le nouveau roman exersa o tehnică în sine, colecţia de întâmplări şi protagonişti dezvăluită prin tetralogie, vădeşte „foame de concret” şi o „amănunţime generoasă” (cf. Ovid S. Crohmălniceanu). După Ţara îndepărtată, Titel va tipări Pasărea şi umbra (1977), Clipa cea repede (1979) şi Femeie, Iată Fiul Tău (1983), toate închipuind, prin aliajul dintre amintire şi fantezie, un Banat imaginar, un „spaţiu filtrat de memorie” (cf. M. Ungheanu), foind de viaţă. Cu istorisiri ciudate (simultaneizând vocile) şi rememorări dezordonate, în realitate şi în vis, în lumea aceasta şi în cea „a morţilor”. Şi în care, obişnuitul, învăluit în mister,

Absurdistan

Eu locuiesc în Absurdistan. În statul model al noii orânduiri sociale. Scopul Guvernului din Absurdistan este să fabrice cetăţeni exemplari, adevărate modele umane, așadar indivizii fără emoţii şi sentimente, fără visuri sau regrete. Aceștia sunt cetăţenii model care nu creează probleme Guvernului și pot fi manipulați cu ușurință. Ei sunt cetăţenii absurdistan, la perfecționarea cărora Guvernul lucrează de zor. În Absurdistan nu ai să voie nici să râzi, nici să plângi; nici să visezi, nici să te întristezi. Şi mai ales nu ai voie să fii îndrăgostit. În Absurdistan nu ai să întâlneşti decât oameni raţionali, care lucrează, cu toții, pentru prosperitatea Guvernului.

Toţi cei care încă mai au sentimente şi emoţii se află în atenția Forțelor de Ordine. Toţi cei care au fost prinşi râzând, care au îndrăznit să se îndrăgostească sau să se revolte au fost declaraţi infractori afectivi, duşmani ai raţiunii şi ai Guvernului Absurdistan. Şi au fost închişi pentru reeducare.

Cei mai periculoşi infractori sunt cei cunoscuţi sub numele de artişti. Preocuparea principală a artiștilor, aşadar a poeţilor, a pictorilor sau muzicienilor, este, firește, aceea de a provoca emoţii. Deşi se ştie că în Absurdistan nu ai voie să provoci emoţii şi să trezeşti sentimente. E interzis!

Adrian Dinu RACHIERU face loc unei „bucurii temătoare”.

Confirmând, peste ani, un „diagnostic” pus de un alt prieten timişorean, pictorul Ciprian Radovan, cel care îl „citise” cu exactitate, observând că Sorin Titel era stăpânit de „o melancolie persistentă, ascunsă cu înţelepciune”. Mereu grăbit, totuşi binevoitor, disponibil, interesat de scenarii (publicate postum), piese de teatru şi regie film (are în palmares doar Iarba verde acasă, regizat de Stere Gulea, în 1977), Sorin Titel (1935-1985), a fost un devot al scrisului. Iniţial, fără aderenţă la Cehov, a descoperit – brusc luminat – tandreţea, proza „cu inimă”.

Umorul îi era străin, nu-l prindea (notase Paul Georgescu); dar, într-o vreme care cultiva industrios literatura „de curaj”, Sorin Titel a dovedit curajul literaturii, cum, memorabil, se pronunţase Valeriu Cristea. Persistă şi o ciudată indecizie în a-i fixa locul. Prozatorul, bântuit de presimţiri negre, avea o percepţie fragmentaristă, „asculta” vocile, practica clivajele temporale. Marea lui „descoperire” a fost, evident, feeria cotidianului (cf. Mircea Iorgulescu), dizolvând tragismul, viaţa măruntă, mereu în cumpănire între miracol şi suferinţă. Intrat, pare-se, într-un con de umbră, scrisul lui Titel a prilejuit, totuşi, câteva studii de amploare: Adrian Dinu Rachieru (1995), Ada D. Cruceanu (1997), D. Vighi (2000) şi, mai ales, Elisabeta Roşca (Lăsconi), cu două volume, în 2000, dedicate „ciclului bănăţean”, respectiv „universului creaţiei”. Unii îl ignoră (Alex Ştefănescu, de pildă), alţii (cazul lui Valeriu Cristea) văd în el „un artist cum puţini avem chiar printre scriitorii importanţi”, un prozator cu har, rezistând temelor la modă şi propunând „o literatură a sentimentelor frumoase”.

Cu o răbdătoare sârguinţă, Titel gospodăreşte amănuntul paradisiac, plonjează în baia cotidianului, biciuieşte într-un crepuscul ironic energia sentimentală şi descoperă fisura, vestind tăinuita ameninţare; nenorocirea care va să vină, zbaterea, tentativa amânării, lumina originară şi noaptea veşnică, suprimând distanţa. Titel pătrunde în „esenţa ascunsă”. Depoziţia lui Honoriu Dorel Raţiu (a Artistului, deci) este veritabila meditaţie titeliană: pasărea de pe şevalet este „născocită şi văzută, deopotrivă”. n Continuare în numărul viitor

Nu pleca urechea la artişti şi nu lua seama la ispitirile lor!

Aceşti farsori, aceşti vânzători de iluzii sunt cât se poate de periculoşi, pentru că ei îţi tulbură sufletul și te întorc la emoţii. Pentru că ei îți trezesc sentimentele și se opun Raţiunii, spune unul dintre paragrafele Regulamentului de Ordine din Absurdistan.

Dar Forţele de Ordine din Absurdistan i-au izolat pe artiști şi au ars la vreme toate operele lor care ne pot ispiti și tulbura sufletul. Ei au ars toate cărţile de poezie, toate tablourile, instrumentele muzicale, plăcile pentru gramofon și CDurile. Pentru că toate acestea nu sunt altceva decât mijloace de infecţie afectivă, mijloace de corupere a Raţiunii.

De curând, Forţele de Ordine au descoperit că artiştii fac parte din REZISTENŢĂ. Iată de ce misiunea cea mai importantă a Forţelor este prinderea revoluţionarilor şi judecarea lor.

Eu, Comandantul Suprem al Forţelor de Ordine, am această nobilă misiune: să-i prind pe artiști! Eu, urmaşul Gărzilor Pretoriene și al Inchiziţiei, al Gărzii de Fier şi al Comisarilor bolşevici, nu mă voi lăsa înfrânt de emoţii și voi da foc ultimelor cărți de poezie, ultimelor tablouri, plăci de gramofon sau CD-uri… Eu, Comandantul Suprem al Forţelor de Ordine! Eu, slujitorul decorat al Absurdistanului!

Virgil DIACONU

Marian ILEA

6 actualitatea literară

„Gheorghe Iova - un guru al optzecismului”, sintagma aceasta a figurat, aproape două decenii, la rubrica „Anchetă de viitor”, pe dosul copertei revistei (temută, în mediul literar) Vatra, după care a dispărut de parcă nici n-ar fi fost. Redacția revistei nu și-a onorat (pro)misiunea, foarte probabil fiindcă n-a adunat suficiente elemente pentru a declanșa ancheta! Este tocmai ceea ce îmi propun [Iova: singur?] să fac în acest dialog-anchetă [Iova: un guru nu poate fi anchetat. Nicio anchetă nu poate fi dialog. De anchetat e afişajul „guru”, la „Vatra”]. În acest dialog, un prim set de 10 întrebări [Iova: răspunsurile se califică; întrebările, cu Heidegger, cu tot, se decad.]

[Iova: dacă e dialog nu poate fi scotocire. Scriitorul nu are suflet, no acces! iar zicerea „cotloanele sufletului” e impracticabilă. Gheorghe Iova a fost deviat în „guru al optzecismului”, o deviere incultă, menţinută 15 ani public, la maximă expunere: pe coperta a patra: guru nu poate fi al unei abstracţiuni (optzecisma) ci al oamenilor vii.]

[Iova: de a ancheta acest deserviciu publicitar „Vatra”. Considerând drept abuz, în detrimentul unui cetăţean, afişarea, 15 ani, a numelui Gheorghe Iova. Ce am făcut, eu, e însuşit, cu valori modificate, de Ilea. De anchetat e afişajul „guru”, la „Vatra”.]

Marian Ilea: Dragă Gheorghe Iova, propui această anchetă [Iova: a afişajului „guru”, la „Vatra”] mai precis întrebările mele [Iova: non dialogale]. Te felicit pentru curaj [Iova: citez „l’écrivain relève le courage”]. Să începem. Bineînţeles că nu ai suflu de prozator [Iova: nov. 1993 - apr. 1994, în acelaşi timp, cu „Călare, pe muşc”, apărut 1998, am scris „de câţi oameni e nevoie pentru sfârşitul lumii”.

Vorbeai de suflet, zici suflu: n’am suflet, am alonjă.] Aș zice, deci, ce faci tu? lucrezi de zeci și zeci de ani (asemeni lui Rimbaud, Wittgenstein), dar și la jocuri [Iova: de familii] de cuvinte [Iova: Mondrian „BoogieWoogie” New York, e proiect de artă monumentală] proverbe, argou..., uneori ies scîntei, altădată dai de sevă, ori de vid, cînd cum; de fiecare dată mergi pînă-n pînzele albe, până la juisanță. Adică, ești înainte de orice, după datele pe care le dețin, un poet și un eseist, un adept al fragmentului [Iova: un întreg, ca oricare altul; cultiv cursul, nu stocuri]. Crezi că sunt prost informat?

Gheorghe Iova: Da. Ptu că, în lumea de „români (non cetăţeni) nu există informaţia.

Presa e ţinută să mă tacă, ca şi când (cum ştiu) sunt în moarte civilă. Am avut D.U.I. şi nu agreez să-mi faci dosar, nici „dosar”.

Marian Ilea: Mai citesc în „dosarul” tău că ești, mai pe șleau, un romantic-postmodern [Iova: nici nu am înregistrat maculatura „postmodernă”; „postmodernismul” fu decomplexare - cu prezenţă militară, în Europa - a culturii americane, de cultura europeană: a dispărut la 11 sept. 2001], carapacea ta fiind ironia, sarcasmul și, firește, poetica teoreticianului, ... crezi că astea ar fi doar dezinformări? [Iova: ale tale, da, să le oprim, cu tine, la tine.]

Gheorghe Iova: „postmodernism, e dezinformare.

Scrisul despre Iova e dezinformaci, de falsuri comandate. Propoziţiile performanţei libere (scriitor) se prezintă, după 20 şi de ani, drept smulse, cu dinţii, drept cele ce „ţii, cu dinţii”, vorbe. Consider drept scoase, prin extorc, torţiune & tortură, versuri (Dante, Eminowicz, Tonegaru, Iova). Hoţii’s ţinuţi să trăiască, fugari, în locuri ce nu le-au prevăzut, furând. Termenii conştiinţei „româneşti”, îi auzi, în „sporturi”: „a dictat”, „s’a impus”. Nu poate fi vorba, despre mine, în prezenţa mea. Poliţişti prinşi la jaf, dovediţi escroci, se declară falşi.

Marian Ilea: După consultarea documentului principal, scos din arhive, adică după citirea și recitirea cărții tale de căpătîi, de cîți oameni e nevoie pentru sfârșitul lumii (fără semnul întrebării), afirm (vorba lui Labiș, la care poposești în carte, îndelung și frumos) ești, de pe la cinci ani, cînd ți-ai întrebat mama: „Mamă, cine e tatăl meu?” „Să-l întrebăm, pe taică-tu.” (p. 252), și asta pentru că nu ți-a văzut niciodată chipul [Iova: în oglindă, văd ce, sigur, dispare], nici măcar la naștere: „Cine e înțelept? - Cel ce vede copilul care trebuie să se nască” (p. 267). Ai avut un tată vitreg, [Iova: îmi spui, mie?] nu prea tandru, dar nici tiran. Ai terminat cele patru clase elementare ca „elev Lungu”, iar la începutul clasei a cincea, ai aflat că ești de fapt „elevul Iova” (după

dialog

nr. 77 n nov.-dec. 2017

Operațiunea Propriocepţia:

„Communication is coming on strong.” Jimi Hendrix.

Dialog între Gheorghe Iova și Marian Ilea numele mamei). Preferat să nu-l fi cunoscut, psihanaliză de doi bani, [Iova: 1972, diploma „psihanaliză & fenomenologie”] privim împreună lucrurile dureroase.

Am descoperit că după mamă te tragi dintr-o familie sîrbească: pe la 1900, străbunicul tău, Barbu Sava (din Sava, pare-se, numele s-a schimbat în Iova), a pornit din Banatul sîrbesc (Panciova) cu o familie numeroasă și puternică, dimpreună cu alte familii sîrbești, și s-au oprit cu toții prin satele din județul Buzău. Pînă și tatăl tău, marele necunoscut al vieții tale, pare a fi fost tot sîrb, fiindcă, în 1990, tu (mai bine zis personajul Gheorghe Iova) ai plecat prin Serbia să-i dai de urmă, fără izbîndă. Spui, despre bărbații din neamul mamei: „Toți bărbații au fost caustici, bășcălioși, ironici. Nu păcăleau, nu se lăsau păcăliți. (Asta e clauza)” (p. 178). Sare în ochi [Iova: sare la ochi!] că ai cu cine semăna! E un abuz de anchetator, absurd, să-l identific, confund personajul din carte, Gheorghe Iova, cu autorul, ori cu omul Gheorghe Iova, adică cu tine, îmi asum acest risc, al jocului la paralele între operă și viață, ficțiuneautoficțiune-autobiografie, așa că te rog să-mi spui dacă în ce te privește copilăria ta [Iova: ce nu se poate accesa] e și marea sursă, sau doar una din sursele creației [Iova: redundac.] tale? Asta pare a reieși și din declarația de la p. 252: „Scrisul meu e o extindere a numelui pe care îl port.

Nicicînd nu a fost vorba de apariția pseudonimului în scrisul meu. Nu mă desolidarizez”. Și: „Nu am separat scrisul de viață, nu separ viața mea de scrisul meu” (p. 184).

Gheorghe Iova: „Viaţa mea fu un salt mortal, de-a lungul unui şir de prieteni.” 1993. „în căruţcior, cu 17 afecţiuni”. „capete de acuzare”, ca şi „boli, pe un om” fac balauri.

Marian Ilea: Și dacă tot ți-a fost dat să rămîi oarecum ca suspendat de începutul vieții tale [Iova: om religios], mi se pare mult mai potrivit celălalt titlu pe care l-ai propus (nu și adoptat) pentru cartea de față, Testamentul unui copil. Neavînd un început al vieții (căci dacă toată viața e în/un început, nu se mai poate chema început!), pare aproape firesc și logic să n-ai parte nici de un adevărat sfîrșit, așa cum și mărturisești, că ești străin de sfîrșituri: „Eu nu particip la nici un sfîrșit. (Propoziție Iova)” (p. 152).

Care va să zică, ești condamnat [Iova: Am tot publicat că ‘„s în moarte civilă”] (precum un Maldoror la insomnia veșnică) la o suspensie perpetuă, la nemurire, la neînchiderea definitivă a pleoapelor! Cum vei ieși din paradoxul ăsta? Vei găsi (o) ieșire(a)?

Gheorghe Iova: Nu am acceptat „talent”, ‘tu-l! nici muza, drog, alcool, inspiratoarea: am ţinut să spun că un om e sursa performanţelor de gânduri & cuvinte.

Marian Ilea: Scrii, la pagina 168: „Am început să plîng foarte tîrziu, către 30 de ani, [Iova: ianuarie 1980] și nu mă mai pot opri”. Există totuși o excepție, pe care ți-o voi reaminti [Iova: Ce am făcut, eu, e însuşit, cu valori modificate, de Ilea.] odată cu plăcerea transcrierii următorului pasaj poetic: „ Am venit pe lume cu un plîns bine articulat, sintactic: ‘în-oa, în-oa’, îmi reproducea mama mai tîrziu. Imediat ce eram luat în seamă, uguiam. Ca porumbeii: ‘uu-u, uu-u!’. Ziua dormeam, noaptea trebuia să fiu ținut aproape de lampă, cu ochii mari în lumină.

Espiègle.” (p. 252). Revenind la plînsul tău continuu de la 30 de ani încoace, aș susține că e un lucru bun să plîngi, poate chiar salvator, altfel tensiunea autistă a închiderii în sine te poate face fie să explodezi, fie să te transformi în stană de piatră. Crezi că (și) plînsul te-a salvat?

Gheorghe Iova: „Eu sunt un om salvat.” Societatea comunistoidă condamnă izolarea (tribunalele nu’s oprite să condamne la recluziune, la recluziune pe viaţă, deşi viaţa nu ar trebui atinsă. Viaţa e inaccesibilă. Coiu’ interviului (anti-viului) tău e greşit.

Marian Ilea: Mărturisești cinstit că: „La 43 de ani, pe best, mi s-a pus întrebarea: cine ești tu? Mi-a fost, întrebarea, de ajuns. Pe asta, o duc. După o jumătate de an, cineva a afirmat, la TVR–2, că ajunsesem, ‘dependent social’ de persoana afirmativă. Expresia e grea, datorită greutății, scapă. Ça m’a rejuit, moi!” (p. 102). În altă parte, tot cinstit dar și poetic, afirmi: „Mă lupt cu lipsa de pîine ca și cu o prejudecată. Încep să o iubesc, să o visez. Am să cumpăr, am să mănînc” (p. 275). Și totuși, esențială pare a rămîne: „‘Lupta pentru a nu fi lovit de lipsa de semnificație’, mai tare, incomparabil, decît ‘aia pentru supraviețuire’.

Iova, 1986. Să ieșim, din orice supraviețuire. Să trăim. 19 XII 1993, Iova” (p. 184). Să te mai întreb dacă nu ți-a fost deloc ușor, mi se pare o lapalisadă, totuși o fac.

Gheorghe Iova: L’esprit de l’escalier şi L.W. „Aruncă scara”.

Marian Ilea: Detectez un alt paradox în acest crez poetic: „‘Trăiesc în lume’, trăiesc în ceva care nu poate fi spus. O fi, ea, lumea ceva de arătat, însă eu scriu de peste

Gheorghe Iova douăzeci de ani ‘lumea e ceva cu care nu mă pot întîlni’.

Acum, în urmă, de mai mulți ani, mă gîndesc la o poziție pe care nici dumnezeu [Iova: catalizator] nu a putut să o păstreze dacă a avut-o odată (vre-), aceea a spectatorului absolut. Asta ar fi întîlnirea cu lumea. Îmi dau seama că așa m-am purtat toată viața: ca și cînd alte întîlniri decît cu lumea n-aș fi avut, n-aș avea. Cu toată intensitatea trăirilor și gîndurilor mele, nu particip” (p. 169). Asta să fie poziția ideală, „platonică” a poetului? În „contemplația” asta, cu toată „intensitatea trăirilor și gîndurilor”, omul în poet pare sacrificat, [Iova: sacrifăcut] oare asta ar trebui să se înțeleagă din acel „nu particip”? Și dacă e așa, să fie oare sacrificiul necesar pentru a putea aduce o undă de frumusețe în lume, chiar dacă frumusețea asta nu va „salva lumea”, [Iova: „lumea creată”] cum visa Baudelaire, ci doar va scoate puțin oamenii din întuneric, îi va dezrobi?

Merită sacrificiul cu pricina, sau nici nu se pune problema, fiind un dat al poetului autentic?

Gheorghe Iova: „dumnezeu” nu e un nume, „în numele lui dzeu / ptu numele lui dzeu” sunt autodelegări (reactivate, cu „Partidul m’a trimis.”); „omul în poet” om, nu alcool, nici muză, nici drog; „o undă de frumusețe”; „Ce direcţie are drumuseţea?

Marian Ilea: Am dat și de o frază „espiègle”, un concentrat de energie poetică; te-aș ruga să mi-o interpretezi: „Intru în casă. În casa mea e un intrus: scrisul meu” (p. 146).

Gheorghe Iova: Scrisul meu sunt eu.

Marian Ilea: Bag seama că ai fost corectorul propriei tale cărți De cîți oameni..., apărută la Paralela 45, în 1999. Tot corectînd ai mai și rescris, pe ici pe colo, prin punctele esențiale?

Gheorghe Iova: Nu. Marian Ilea: Deși au trecut aproape douăzeci de ani de atunci, pari a nu te fi schimbat, ci a te menține încă de mic într-un perpetuum (nu mobile ci) surplace poetic! Spunemi, te rog, dacă proaspăta ta carte, apărută la editura Casa de pariuri literare și surprinzător numită Etalonul Mizil.

Ficțiunile măsurătorilor, scrisă în colaborare cu Cosmin Manolache, este în linia, în continuum-ul creației tale, ori e vorba aici de vreo ruptură? [Iova: Nici în rupt, ‘tu-l! Ce calități are termenul „Mizil” ca să devină aprope un concept? În general, filosofia se ocupă cu crearea de concepte, devii acum și filosof? Asta să fie ruptura?

Gheorghe Iova: Filosof de expresie poetică. la 16, 17 ani la 19 ani la 22 de ani la 35, 36 de ani la 61 de ani, întors de la Paris, 2010 /2011 fu iarnă grea, niciun amic nu scoase automobilu’: 2 luni ½ nu am reuşit să ajung, la mama, vorbea seara, fix, la 21:00, la mobilu’ ce’i dăruisem; la 1 martie 2011 după convorbirea telefonică, despre Mareş şi „ouarele-alea”, mama (s’a stabilit) a murit. A doua zi, la plânz, Sorin Preda a scos automobilu’.

Mama ajunsese un interlocutor, mie, tehnic şi eficient, cum era Madi, singura cu care am discutat 9/11, afgh!eleven ce începusem să scriu.

Cartea „eleven” a scos’o Ene, la editura lui „ceea ce” (o expresie Iova 1969), în 2007.

Iova, 24 ianuarie, 10 februarie. 2017. (a întrebat marian ilea)

nr. 77 n nov.-dec. 2017

Maria BOLOGA

Târziu dar neînserat: o carte de poeme (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2015), prin care se reflectă „patetismul distanței”, în contextul unei cunoașteri fărâmițate, în ciuda blamării unui apel la metafizică. Poetul oficiază o regândire (prea târziul vieții mele/ îmi arată cum se naște semnul” în poemul Nașterea semnului), joacă un rol, pe lângă resurecția eului, căzut în incertitudine; o altfel de sensibilitate reproiectează eul, ca urmaș al deja-creatului și

Două cărţi de Marius Dumitrescu cumva îndepărtat de sine însuși. De pildă poemul Tatuat cu semne: „e un spectacol pe care/ nicio cortină nu-l mărginește”; „cine crezi tu că ești/ așa crispat/ și cu oboseala cuibărită/ în măruntaie?” Un principiu secret al vieții personale se ascunde, demn de a fi regândit, sub valul aparențelor și al cuceririlor lumii; al gesturilor descompuse, după„ reguli obscure”; absurdul acesta are sens( „așteptarea, speranța, uzura/ cineva cântă la trompetă”; „ai devenit / propriul tău personaj”, scrie poetul, în Amurg continuu); o anumită stare de puritate, o sensibilitate vulnerabilă, sub stratul gros de contexte și interpretări, nu departe de alcătuirea autentică a ființei, se sfâșie (simbolul sângelui) sub fardul existenței și al nonsensului, pentru a exista prin sine însuși (Neantul, notează și Imre Kertesz: „înseamnă pentru mine viața în care trebuia să mă descopăr”: autor și el al unui eseu, unde analizează „un fel de legitate”, pe care omul și-o descoperă, o neagă sau nu, în viață). „Rolul celui ce scrie” e ca o fereastră „tăiată în carnea poemului”, cum ar fi și în vârsta sa interioară; de cealaltă parte (a existenței), poetul nu e decât o subsecvență, scrutând realitatea, fiindu-i dor de real: „moartea mea/ e a mea/ dar nu îndeajuns” (Poem de dragoste).

Acest dor, această nostalgie de a trece din existență, la o formă de exprimare este în același timp semnul unei crize, dar și stimulent, sursă inspiratorie; în poemul Altfel de armistițiu, își asumă enigme ideatice, încercănate de luciditate, dar și o memorie, în care poetul s-a transformat,

fiind impregnat de ea („vine o vreme/ când memorie o să ne fim”); memoria instaurează o dimensiune pentru locuirea, (însângerarea) în poem: „dincolo de greață/ te pândește necruțător/ poemul”; se lasă lovit de un minus al cunoașterii, în textul, de recidivă filosofică, Răspuns amânat, regândind inocența, nu printr-o raportare la întregul lumii, ci la fantasmele ei obsedante, cum este moartea: „și totuși moartea/ nu e răspunsul definitiv/ la nicio-ntrebare/.../ până la privirea inocentă/ a viermelui de cadavre”; e tentat „să alunece înapoi”, spre semne ale uitării, în spații unde crește din nou umbra scepticismului - „ca întrun vechi tabiet”; un gen de solitudine se află și în centrul memoriei, pândită de obsesia morții asumate (moartea cea topită de oboseală); un fel de captivitate, pe care o numește „un spațiu ostil”, atunci când recade în luciditate, tristețe și surdă răzvrătire, dar și în falsa libertate de a-ți închipui orice, oricum: „și dacă vrei chiar poți/ să ți-l închipui pe Iuda/ fericit” (Spațiu ostil).

Cu toate că absurdul deține o puritate de paradigmă, textele nu sunt totuși acoperite de excesul ideatic (unele idei din eseuri se pot regăsi, dar mijloacele poeziei le dau o altă tonalitate). Fără a umbri textele din acest volum: poetul se situează pe o traiectorie stranie și aparent contradictorie a poeziei; prin puritatea ideatică se apropie de Ion Barbu; dar și prin sacralizarea monadei eului („sfânt trup și hrană sieși”...); se reflectă în scrisul său și un fior metafizic, acel patetism de la distanță, pe care și-l asumă poetul, spre ex- în Necunoscuta oarbă. Textul e straniu și am prefera să nu-l decriptăm prea mult; din perspectiva îndepărtată, a marilor limite și nu din temerile eului, răsare un patos incontrolabil (asistat totuși de râsul absurd al oarbei mitice), când vălurile sunt date la o parte și esențele mustesc de sânge, până la izvorul vieții: e o frângere și în conflict cu ideea că poetul se îngroapă în poezie (sau mai degrabă o plângere); e o durere a netimpului; în fapt - elegie curată, răbufnind într-un final: „salveazămă surâs al morții/.../ viața hohotește în mine/ a podidit-o sângele”; prin această viziune a morții, îi este alături Cezar Ivănescu (ca și prin imaginea trupului crud, nealterat, purtător și de spiritualitate).

Ca să facem trecerea spre cartea sa de eseuri ( (Con)texte, Ed. Tribuna, Cluj- Napoca, 2016): absurdul, conceptul de „râsul-plânsul” există și la Nichita Stănescu, de asemenea hemografia ființei (metafore-concepte).

Marius Dumitrescu le rescrie, cu propria-i amprentă, din cerul ideatic, în poeme, unde se particularizează (ex. Spălarea cu sânge, Disperarea ingerului-Bufon, Raza visându-se piatră ș.a.); o variantă, propusă în Îngerul-Bufon, ar fi aceea că Don Quijote „e bătut sistematic de pietrele ironiei”; (convalescent exilat în sanatoriul fantomatic al „posedaților de himeră”, care nu poate renunța la imaginar); eseurile sunt și despre contexte, iar în partea rezervată literaturii surprinde textul Îngerul-Bufon/ Însemnări despre un personaj liric, din care cităm: „Deformează lumea, pentru a râde în hohote de ea. Nu e bufon de meserie, dar face pe bufonul, pentru că nu se simte îndeajuns de înger spre a năzui la tăcerea cerurilor”; „El este un personaj de comedie/.../ hohotul de râs încolțește din sarea lacrimei”. Îngerul-Bufon e rezumat prin cuvintele lui W. Blacke: „Excesul de tristețe râde. Excesul de bucurie plânge”. Ca „personaj liric”,

recenzii Îngerul-Bufon trece prin stări contradictorii, pe care poetul le numește în titluri: Discursul Îngerului-bufon, Cîntecul Îngerului-bufon, Nostalgia Îngerului-bufon (nu departe de „sacrul cu chip uman”).

Marius Dumitrescu nu cade în capcanele psihologiei, limbajul său e detașat și sensibil, ca în vocea dublă a clopotului. Dar despre ce „cântă” Îngerul-Bufon? Existența noastră, scrie Marius Dumitrescu, la pag 17, în eseuri, a devenit un bâlci, unde se conturează „perspectiva negativității absolute”; visează, pentru ceilalți -„infernul său de înger aventurier prin lumea tuturor posibilităților, bolnav de „slăbiciuni omenești”: „se va prăbuși lumina/ peste noi ca o cortină/ .../ farsa ne-a-nghițit cu totul” (Cântecul Îngerului-bufon”). Într-o poezie cernită de luciditate și impregnată de idee, Marius Dumitrescu transmite și fiorul emoției, necenzurate de râs; cităm: „în locul unde plânsul se varsă-n pustie”; „cu învierea/ ca o grenadă-n bandulieră”; „pe malurile sângelui tău/ îți smulgi din carne/ cuvinte” (Scurtă artă poetică).

Dar și profunzimea unui text precum Nașterea Semnului: „prea târziul meu/.../ se închide precum văzduhul/ în jurul aripii/ precum orizontul în urma/ soarelui bolnav de amurg.

Ioan F. Pop. Poemele poemului nescris Volumul cu acest titlu (apărut la Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2013) reunește patru cărți de poeme, deja publicate de autor. Numite de către Ioan F. Pop: „un cvartet tăcut al disimulărilor ultime”, aceste texte pun în discuție identitatea poemului însuși, odată cu „desființarea realității, a cronotopului existenței, care se estompează și își pierde conturul obișnuit”, scrie Gheorghe Mocuța (Arca, 1996). Abordând scrisul (poetic), nu ca pe o temă la modă, ci mai degrabă drept un fenomen (paralel cu existența, dar și compatibil cu inefabilul), Ioan F. Pop numește poemele cu vorbe din „categoria ființei” (Mircea A. Diaconu: „el se apropie /.../ de inocența suprarealiștilor); același critic pomenește și sensibilitatea aparte pentru universurile halucinante, pentru frânturi de realitate „așezate oniric” sub semnul accidentalului.

Alte referințe: un conflict surd, între lăuntric și contingent (SimonaGrazia Dima), gândire rece, amestec de visceralitate și simbolism, nihilism, metafore ale (auto)distrugerii, parabole ale morții cotidiene etc. M. A. Diaconu subliniază, pe de altă parte, că nu e suficient a vorbi despre suprarealism, expresionism, mască a damnării sau nihilism: e unul dintre acei poeți / filosofi, care știu că golul ființei poate fi numit „numai prin incoerență și nonsens”. Poetul însuși apreciază că există „o fundătură ontologică”, în scriitura sa, și redefinește conviețuirea cu poemul, prin limitele limbajului sau „tăcerile poetice”; gândește axiome de genul: „Adevărații poeți se înmormântează în scris”; „În profunzimea ei ultimă poezia nu poate fi scrisă”; „poem neterminat al divinității”; „poemul este lumină” ș.a.

Lăsându-se cu toată greutatea asupra problemei fundamentale a scrisului, Ioan F. Pop îi atribuie automat și cititorului un rol, atunci când (se)comunică prin date importante, despre felul în care și-a conceput poemele, cu o idee personală despre stil: „această arheologie hieratică în umbrele unei alterități cu care am schimbat câteva tăceri esențiale” („sfârșesc cu începutul sau încep anamnetic cu sfârșitul”). Astfel că poemul real trebuie căutat înlăuntrul textului (care poate fi numit și context), unde eul(poetic), mediatizând sobru și ludic între „două abisuri” nu e văzut ermetic, nici captiv, ci definit ca o prezență „intimă și străină”; rescrierea poemului are puritatea inhibantă, a oricărei sondări introspective.

Așa stând lucrurile, cititorul se apropie de „cercul poematic” al textelor, cu un prim obstacol: o anumită încriptare stratificată; primul sentiment încercat (dar nu e o regulă), poate fi aluzia la o problematică de tip labirintic (deliberată), unde întâlnim și o alchimie a contrariilor; realitatea e hăcuită, ritmul cuprinde tensiuni și relaxări, afecțiunea, gândirea și emoțiile se intersectează; cunoașterea de sine se bazează pe anamneză și rememorare; în același timp se structurează percepțiile, senzațiile, figurile textului, curge un ritm, se articulează mesajul unei retrăiri: o poezie, cu sens „în altă lume”, scrie poetul; altădată ritmată de fluxul vieții; din acest context poetul iese spre a-l comenta, ex. poemul 19; citim despre un mod singular de a fi al sufletului, despre gol: „ochiul nu mai cuprinde interioarele nebune/ toate bătăile acelea disperate în vene”; despre melancolia neagră, ce agresează spațiul protector sau revelațiile, transformând totul într-o „viermuială” de negru; despre confuzie și incertitudine, intrarea în camera dubiilor umane („nu știam unde se termină invocațiile și unde începe/ decăderea”); anihilare, nimic: „atât de multe aparențe încât nu au timp să spună ceva”. În explorarea arheologiei poematice, distanțele sunt mari, poetul e conștient că fără acel dincolo de noi înșine, am fi lipsiți de interioritate: „(vezi, doamne, par singur cu rândurile acestea/ bolnăvicioase, peste care vii tu, cu goalați prezență)”; versurile pot fi asociate unei alte dimensiuni, în care trece poemul (sunt scrise pe la mijlocul textului). Se caută o altă măsură, se rescrie din interior textul, pentru a realiza cu surprindere și emoție că, de fapt, poemul e o rugăciune, articulată, în final, din adâncul sufletului, sfâșiind anamneza: „tremurul lor să ne împingă mai la vedere,/ mâna ta să ne fixeze de pe acum ridurile pe inimă,/ apoi să ne adune bucată cu bucată absențele la loc”. Dar una neterminată: „Adevăratul poem rămâne mereu nescris” (Ioan F. Pop: Poemele poemului nescris). În structura labirintizată a textelor sale (scrise...) limpezi, constantesunt două atitudini: a înfrunta răul prin retrospective-recapitulări existențiale (ex, în poemele 12; 13: „încleștate guri, matinale orbecăiri”; „de aproape/.../ acele stele care anunță imperiul beznei”) - și a scoate la suprafață, măcar un rest, o fărâmă de sacralitate, dinlăuntrul esenței umane, în centrul poemului: „parcă am așezat rămășițele în cupele acelor preludii”; „poate ar fi trebuit să așteptăm tăișul rece al brizei/.../ lumânările pe care le aprindeam la fiecare popas”.

Toate titlurile (de volume) care dau structura cărții sunt eufemisme ale singularei înțelegeri a poemului, de la Poemele absenței la poemul care singur se scrie; cu mențiunea că, în ultima parte a volumului, ritmul se destinde, prin acele epistole, liber prozodice, intitulate sugestiv (Cântă, nebunie, uitarea; Străzi obosite; Poem de suflet în lumânare etc.), în care se îmbină meditația, nostalgia „unei tainice ademeniri” și poematicul, într-o înstrăinare - scrie Ioan F. Pop: „ce-mi palpită încă prin vene”.

actualitatea literară 7 Voci din camera răcoroasă (Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca-2015) Autorul acestui volum de poeme, scriitorul Menachem M. Falek, s-a născut în 1951, în orașul Bistrița, din România; în 1964 emigrează în Israel, devenind vicepreședintele Asociației scriitorilor evrei din Israel; a studiat ebraica și filosofia; într-un interviu din 2014 (Mihai Barbu, revista Steaua, nr, 9-1o), întrebat despre scriitorii evrei „de expresie română”, precizează că „nu sunt mulți”, cei care scriu în ambele limbi (60- 70) și aceștia au „grupul lor, publicul lor și sunt în legătură unii cu alții”.

Cu un Cuvânt înainte și un Postscriptum, semnate tot de Mihai Barbu, se încheagă prima apropiere de cel care a făcut un proiect pentru identificarea scriitorilor români, născuți în România, respectiv în Bucovina (cap de serie: Paul Celan). Mihai Barbu subliniază în prefață: cartea este semnul „întoarcerii acasă” a autorului, jurnalul unei experiențe limită din viața sa (o intervenție chirurgicală), dar și călătoria spirituală spre sine; poetul poartă cu sine vocea seminției sale, a poporului unde oamenii gândesc intens, datorită istoriei lor îndelungate și profunde; dar și grație destinului, de a fi poporul ales, care a crezut și „a mizat” pe faptul că, mai întâi, a fost Cuvântul. În Focul sacru, poetul își descrie un vis, care, interpretat ca imagine cu semnificație, e un semn misterios despre relația cu Dumnezeu, a întregii seminții; exigentă cu sine însuși, precum este și autorul; acesta vorbește despre prezența divină: „Aștepta să vadă cu ce-am umplut foaia albă de hârtie”; scrie despre o viziune a cuvintelor „sclipitoare și sfinte”, îmbrăcate în „cele mai bune haine”; dar și despre inspirație și sentimentul religios în prezent: „Pagina albă a rămas goală/ Pe ea sunt puține semne cenușii/.../ Niște urme de emoții...”

De la un punct încolo, este și de domeniul psiholingvisticii perspectiva asupra limbajului, în această carte, intitulată printr-un termen așa de vechi: Voci din camera răcoroasă; textele sacre amintesc vocile îngerilor, care răsună în noi (Biblia este plină de viziuni acustice); în același timp cuvintele ne aparțin, sunt entități intime și au acces la ele doar (scrie Antonio Tabucchi) cei ce știu să-și asculte vocile interioare. În poemul Mantaua poeziei, Menachem M Falek descrie lumea în care Dumnezeu „a îmbrăcat mantaua poeziei/ Și a coborât să viziteze oamenii./ Spera că-L vor asculta în limba asta...” id: „a îmbrăcat-o/ înainte de a coborî la poporul său”.

Este o soartă și a poetului, expusă cu inteligență și subtilitate, în textul Dirijorul claviaturii, solitudinea inspiratorie, păzită de cuvinte: „...suntem condamnați la ore nesfârște/ de singurătate./ Convorbire intimă, adâncă/.../monolog nesfârșit”. O limbă uitată, prin care se poate vedea sufletul; dar astăzi, notează autorul: „a auzit numai limba pieții/ sau cel mult pe cea prozaică”. Vocile, dar mai ales intonația, accentele, inflexiunile, nuanțele, reproduc sentimente, dispoziții afective, furie, tandrețe, ironie, seducție, inspirație; linia lor, care ține ritmul poemului, corespunde modelului vieții, este ascendentă și descendentă, pecetluiește chiar ciclul vieții; poetul „aude” adeseori vocea celor căzuți și vede în imaginea lor un sens, mai profund decât simpla trecere a timpului, ex: în Fortuna evocă „oamenii din scaunul cu rotile” sau „un bătrânel cu baston”; bătrânețea nu e redată ca o vârstă matusalemic biblică, ci printr-o luciditate și o melancolie pătrunzătoare, așa cum vedea, de pildă, Michelangelo, în al său Amurg, vârstele; cu o inflexiune de voce religioasă, de verset amintit: „Apoi am plecat, din noi, spre demnitatea noastră./Am închis ochii de multe ori/ Ca să mai uităm de/ Vârsta moale de la sfârșitul zilei” (Bătrânețe, haine grele) .

Hărăzite să fie mai mult decât parabole, poemele nu ocolesc modernitatea și o anumită perspectivă asupra cotidianului (Suntem un veac modern, Tranziții, Delicata chirurgie etc.). Poetul Menachem M. Falek descrie și inflexiunile tăcerii, cu imanența lor fantasmagorică; ale realului, precum și absența vocilor, muțenia simțurilor (sunet, voce, atingere, imagine), în Epilog... cu Măști (dar și în alte texte): „Ochii înfundați în orbite/ Ca nu se vadă să dacă mai sunt deschiși”. La rădăcina, nu destul de îndepărtată a limbajului său, stau două limbi; una (idiș), pentru lucrurile comune, simple; cealaltă (ebraica): limba celor sfinte; revoluția lingvistică, începută de Eliezer Ben Yehuda, și-a luat îndrăzneala de a elibera ebraica de vechile interdicții.

Menachem M. Falek spune mai mult de simpla amintire, într-o poezie despre tatăl său: „el vorbea 7 limbi, dar, în special, vorbea limba iubirii”.

8 actualitatea literară

interviu

Debutul Gaudeamus 2017

Marcel Vişa: Poezia este ,,o regină a literaturii care va rămâne mult timp de acum înainte pe tron și o să mai inspire generații întregi...”

George MOTROC Marcel Vişa s-a născut în 1983.

Locuieşte în Alba-Iulia. A publicat poezii în revistele Steaua, Discobolul, Familia, România literară şi în revistele on-line Qpoem şi Literatura de azi. Premiul maratonului de poezie organizat de Uniunea Scriitorilor din România, Neptun, 2017. Membru al cenaclului de poezie Qpoem. ,,Dumnelike este poate cel mai surprinzător debut în poezie al anului 2017. Autorul, Marcel Vișa, se înscrie perfect în ceea ce am numit noua generație literară virtuală - o generație ale cărei origini ideologice se regăsesc în poetica anilor 1980, dar în latura imaginaruluitratatcapartesubstanțialăarealitățiiînconjurătoareși a universului comunicaţional și ontologic internaut.” (Călin Vlasie) George Motroc: Domnule Marcel Vişa, felicitări pentru lansarea volumului de debut! Pentru început, vă rog să ne spuneţi dacă a auzi atâtea elogii la propria lansare de la Bookfest şi a fi girat de unul dintre cei mai importanţi critici literari contemporani - Daniel Cristea Enache, înseamnă în cazul dvs. un vis devenit realitate, unul care a depăşit orice aşteptare sau doar o confirmare binemeritată?

Marcel Vişa: Vă mulțumesc! Bineînțeles, elogiile aduse acestui volum de debut de către criticul literar Daniel CristeaEnache, un neobosit promotor al literaturii de calitate de ieri și de azi, m-au făcut să realizez încă o dată că am lansat o carte demnă de a fi remarcată în peisajul literar autohton, după ce o primă confirmare, mai oficială ca să spun așa, a venit din partea domnului Călin Vlasie care a oferit acest dumnelike scrisului meu, publicându-mi cartea la prestigioasa editură Cartea Românească, al cărei director este. Girul venit din partea acestor doi oameni de litere, m-a bucurat mult și m-a făcut să câștig și mai multă încredere în scrisul meu. Mă așteptam la reacții pozitive, însă această confirmare este într-adevăr surprinzătoare și binevenită.

G. M.: Vă rog să acceptaţi să schiţaţi pentru cititori un autoportret al artistului la tinereţe, de la prima poezie scrisă sau publicată şi până astăzi, în maxim zece rânduri sau fraze...

Marcel Vişa: Am scris prima poezie prin clasa a 8-a. Era de dragoste, cu rimă, dedicată unei colege de clasă, apoi după ce am mai scris câteva texte de acest gen, am făcut o pauză destul de lungă, cam până pe la mijlocul clasei a 9-a, când împreună cu colegul de bancă, și el un cititor avid, am început să scriem pamflete la adresa colegilor de clasă. Ne distram teribil, iar aceste pamflete ne ieșeau atât de bine încât începusem să fim căutați de către colegii din clasele mai mari pentru a scrie despre cutare și cutare coleg de-al lor. Încă din copilărie am citit foarte mult, pe atunci nu aveam televiziunile din zilele noastre, nu aveam nici calculatoare sau internet, iar seara după ce reveneam de la joacă, sau după ce-mi terminam temele, ca să nu mă plictisesc mă împrieteneam cu câte o carte sau ascultam teatru radiofonic.

Uneori citeam în loc să îmi învăț pentru școală, iar ca mama să nu se prindă că fac asta, camuflam cartea între coperțile unui manual. Citeam multe romane de aventură pe vremea aceea.

G. M.: Editorul dvs., dl. Călin Vlasie, vă definea la lansare drept un reprezentant al unei noi generaţii virtuale şi de aceea doresc să vă întreb ce înseamnă pentru dvs. existenţa unui cenaclu virtual precum Qpoem?

Marcel Vişa: Acum vreo 5 ani am descoperit pentru prima oară site-urile literare, unde am început să-mi public textele și să primesc cât de cât un feedback de la alți scriitori sau cititori pasionați de poezie, acest feedback ajutându-mă foarte mult să evoluez treptat, iar momentul în care am descoperit cenaclul online Qpoem, a fost unul crucial pentru poezia mea. Domnul Vlasie a reușit să facă un lucru minunat în acest cadru virtual, și anume să-i adune la un loc pe cei mai reprezentativi poeți ai zilelor noastre, iar contactul cu acest mediu mi-a accelerat și mai tare evoluția ca poet. Un cenaclu virtual are avantajul interacțiunii în timp real cu un cititor sau cu un alt scriitor aflat la o distanță considerabilă, astfel încât am ajuns în scurt timp să îmi fac un public care mă citește atunci când postez ceva pe un site sau pe pagina mea de autor, sau iată acum să îmi cumpere cartea proaspăt lansată.

G. M.: Tot legat de devenirea dvs. poetică, vă rog să dezvăluiţi câte ceva şi despre lecturile dvs. şi modelele literare formatoare... În ce proporţie au avut aceste experienţe de lectură un rol esenţial, dar şi cum aţi reuşit să nu deveniţi un prizonier al livrescului?

Marcel Vişa: Primele cărți citite au fost cele aflate în biblioteca tatălui meu, el avea și câteva volume de poezie, autori clasici ca Eminescu, Bacovia, Arghezi sau George Coșbuc. Avea foarte multe romane însă, pe care le citeam cu nesaț. Până când am avut ocazia să îmi cumpăr alte cărți sau să îmi fac un abonament la o bibliotecă le-am și recitit de câteva ori aproape pe toate. Robinson Crusoe, de exemplu, este cred cea mai citită carte de către mine, am lecturat-o de cel puțin 15 ori. Abia învățasem să citesc, încă mai silabiseam când am început să abordez aceste romane, dar citeam și multe cărți de povești sau basme. Prin liceu am început să citesc

Kafka, Steinbeck, Camus, Dostoievski, dar și autori ca Freud, Nietzche, Jung, Goleman, fiind o lungă perioadă de timp fascinat de cărțile de psihologie. Printre poeții citiți cu multă plăcere de-a lungul timpului țin să-i enumăr pe Mircea Cărtărescu, Ioan Es. Pop, Matei Vișniec, Sylvia Plath, Wislawa Szymborska, Aglaja Veteranyi, Aurel Pantea, Ioan Mureșan, îi citesc cu mult interes și pe colegii mei de generație, iar recent am devenit fascinat de poezia Svetlanei Cîrstean, alături de care am avut onoarea să particip la Târgul Internațional de Carte “Tuyap”, de la Istanbul, unde am fost prezenți la invitația Institutului Cultural Român.

Influența din partea autorilor citiți se manifestă în ceea ce privește dezvoltarea vocabularului, a intuiției, a modului în care te exprimi în primul rând în dialogul cu ceilalți, iar asta se reflectă în poezia mea prin faptul că am căpătat experiență în mânuirea cuvântului, adică poezia mea e pură discuție de la om la om, iar omul Marcel Vișa a învățat să se exprime într-un mod neplicticos (cred, sper) datorită acestor scriitori extraordinari lecturați de-a lungul timpului. Pot să spun că am învățat de la ei mai mult despre ce să scriu, decât cum să o fac. Nu am devenit un prizonier al livrescului deoarece în momentul în care las o carte din mână, mă reconectez în mod natural de îndată la lumea în care trăiesc (destul de intens, nu sunt un om care să stea foarte mult pe loc) iar în scris sunt un simplu instrument de redare a poeziei secundei, sau ca să mă exprim altfel, sunt precum o albină care ochește cele mai frumoase flori și le culege polenul, apoi îl duce în stup unde îl transformată în miere (poezie).Cam așa este poetul mișcându-se în cotidian și acumulând experiențe despre care ulterior va scrie.

Cu alte cuvinte scriu despre experiențe personale, în limbajul de zi cu zi, nu încerc să fiu sau să par mai sofisticat decât sunt, ba chiar caut simplitatea.

G. M.: Titlul volumului dvs. de debut este unul nu numai surprinzător, dar şi care nu are cum să nu te pună pe gânduri...

Lumea în care trăim se află tot mai mult sub dominaţia likeurilor şi a ceea ce numiţi într-o poezie ,,regina facebook”?

Marcel Vişa: Lumea s-a mutat pe facebook, fiecare moment din viața noastră e imortalizat în fotografii postate pe această rețea socială, fiecare nouă experiență este împărtășită cu ceilalți.

Eu personal văd acest loc virtual ca pe o răscruce de drumuri unde ai ocazia să te întâlnești cu prieteni, oameni cu care nu te-ai mai întâlnit de multă vreme sau persoane noi cu care ai ceva în comun și cu care legi o relație de prietenie. Mai poate fi asemănat și cu o piață publică în care fiecare își promovează “marfa” iar poeții ca și alți artiști de altfel, profită de acest instrument de promovare extraordinar. “Regina facebook” este un poem adresat persoanelor care deși nu au niciun talent insistă să apară non-stop pe podiumuri virtuale și să spameze cu live-uri în care nu spun nimic doar mestecă gumă și se holbează la cameră. Cred că una din marile chichițe ale Facebook-ului e faptul că reușești foarte greu să filtrezi conținutul neinteresant. Dumnelike este un titlu sugerat de către dl. Vlasie după ce mi-a citit manuscrisul, mi-a plăcut foarte mult și mie și l-am adoptat de îndată, deoarece este într-adevăr un cuvânt emulator ca să zic așa pentru întregul conținut al volumului. Poezia care a inspirat acest titlu este:

Like să dăm like la like la like la like până ajungem la dumnelike acel like primordial care a născut toate like-urile din lume like acest singuratic despărțit de laika lui plecată să latre pe lună acest adam fără evă impalpabilă sursă de bucurie care ne alimentează ego-ul și se mai regăsește și în poezia aceasta:

Buddha Zewa scriu pe frecvența 432 hz un poem menit să deschidă al treilea ochi mai ager decât ochiu’ lui Buddha miop în comparație cu tine dumneversului meu dă-i un dumnelike simte muzica literelor boomerang de la yin la yang aura se vede din satelit în preajma creatorului (îmi spui că Aura e fata de care erai îndrăgostit în liceu) nu înțelegi nimic vorbesc cu pereții în codul morse scriu pe zid cel mai lung poem chinezesc cine are ochi să audă

nr. 77 n nov.-dec. 2017 G. M.: În ceea ce priveşte selecţia şi ordinea poemelor, volumul ca întreg reprezintă o oglindă a unui drum literar extins pe o perioadă mai lungă sau doar a unei etape?

Marcel Vişa: Volumul conține doar puține dintre textele mai vechi, el este alcătuit în marea lui majoritate din poeme scrise în ultimii doi ani.

G. M.: Cum şi când scrie poetul Marcel Vişa?

Marcel Vişa: Scriu numai în momentele de maximă inspirație, iar aceste momente mă găsesc în mișcare de obicei. Mă ajută foarte mult acest minunat gadget care este telefonul mobil, acest mic computer de buzunar pe care îl avem tot timpul asupra noastră. Dacă mi se mai întâmplă cumva să nu pot să scriu în acel moment, mă înregistrez. Tot pe telefon. Ce m-aș face fără el?

Dimineața la cafea, când sunt zen, îmi place să revin asupra textelor, le mai retușez pe ici pe colo și din când în când le postez pe facebook.

G. M.: În plan personal, pornind de la o întrebare clişeu folosită în interviurile de angajare, dar pe care o să o adaptez contextului: Unde şi cum vă vedeţi peste un deceniu sau peste o jumătate de secol? Adaug: Tot în faţa unui ecran de calculator scriind poezie sau proză sau critică literară sau devenind un pragmatic om de afaceri?

Marcel Vişa: Având în vedere avântul pe care l-a luat tehnologia în ultima vreme, s-ar putea să nu mă mai aflu în fața unor ecrane, deoarece vor fi probabil înlocuite cu altceva, dar da, mă voi afla cu siguranță în fața cititorului de poezie sau proză, indiferent prin intermediul cărui instrument va fi la modă atunci.

G. M.: În plan general uman, ce rol mai poate juca Poezia, astăzi sau mâine, într-o epocă dominată de divertismentul livrat gratuit de internet sau de televiziune?

Marcel Vişa: Putem să generalizăm și să ne întrebăm ce rol vor mai avea cărțile într-un mediu dominat de internet. Eu cred că o carte este și va rămâne mereu cel mai bun instrument de educare sau auto-educare, iar cartea ca obiect palpabil este un instrument de apropiere față de cel care ți-a livrat deja gratuit pe internet sau la tv o parte din arta pe care o practică, dar care proiectată pe un ecran este efemeră.

Așa cum atingerea nu poate fi înlocuită cu nimic, noi fiind ființe iubitoare de atingeri, senzații, așa nu poate fi înlocuită o carte exclusiv cu mediul acesta online, iar poezia ca o regină a literaturii va rămâne mult timp de acum înainte pe tron și o să mai inspire generații întregi. Spun asta deoarece observ cum pagina mea de autor este vizitată în proporție de 70-80 % de către tineri, iar în cele câteva vizite prin școli elevii erau de-a dreptul fascinați să descopere această poezie nouă, diferită de ceea ce citiseră ei prin manualele școlare, erau încântați să constate această evoluție a ei (după cum ei au spus-o). Cred că aici mai avem noi de lucrat puțin, la promovarea în școli a poeziei scrise de autorii contemporani. Iar mass-media dacă ar acorda o atenție mai mare literaturii și ar promova-o cât de cât, cred că asta ar aduce beneficii pe timp îndelungat întregii societăți.

G. M.: În loc de final, drept invitaţie la lectură, vă rog să fiţi de acord să cităm poemul dvs. ales de criticul dl. D.C. Enache pentru a fi citit la lansarea dvs. de la Gaudeamus...

Marcel Vişa:

Trucul îl visez pe tata bolnav în camera lui micuță soba dogorește iar el respiră sacadat încearcă să-mi spună ceva transpiră abundent scuipă sânge și fixează tavanul acolo unde la zugrăvit a rămas o pată sub forma unui corb afară ninge din cerul de culoarea laptelui afumat aș merge la sanie dar tata moare e prima zi din ultimul lui anotimp mama mă trimite la sor’ mea „du-i biletul acesta» n-am înțeles „trucul» pe drum uitasem de moarte și alte tristeți mă bucuram de iarnă rătăcind în imensitatea câmpiilor albe un punct rătăcit pe o coală A4 mi-era necaz că sania de lemn are tălpile frânte poate că mi-o repară el după ce-și revine a mai fost așa la întoarcere am făcut un bulgăre de zăpadă să-i arăt cât de iarnă-i afară și am dat buzna în casă fericit m-a izbit mirosul puternic de cremă de ghete privirea lui de parcă mă căuta chipul livid cineva mi-a spus „nu plânge” n-am plâns de atunci nu (mai) plâng deloc scriu versuri

nr. 77 n nov.-dec. 2017

conexiuni

Gaudeamus 2017 - o nebunie a cărţii Virgil DIACONU

ei, nicidecum să-l conteste. Eu l-aș vota președinte până la moarte”. Acum vreo 3-4 ani, Stoiciu îl contesta și chiar acuza pe N. Manolescu de tot felul de lucruri legate de proasta gestionare a USR, iar acum l-ar vota președinte până la moarte. Cum se schimbă poezia! E de ajuns o indemnizație de merit, spațiu și interviuri în revistele centrale și opiniile noastre devin altele, cu torul altele.

Un nou scriitor: Dan Voiculescu Din nou, forfota, îmbulzeala, alergarea după o carte pe care ți-o dorești, căutarea unei anumite edituri, printre cele 350, care expun și vând carte în această ediție Gaudeamus 2017. Un bun prilej să vezi „ce mai e nou”, deși nu poți cuprinde decât o mică parte, chiar dacă ai fi aici în fiecare zi a târgului. Un bun prilej să participi la lansările de carte ale scriitorilor care și-au gândit din vreme evenimentul, invitându-și criticii să spună două cuvinte. n Editura Cartea Românească lansează, de pildă, Convorbiri cu Nicolae Manolescu, a criticului Daniel Cristea Enache, redactor la România literară, unde Nicolae Manolescu este director. Un volum de vreo 300 de pagini. Cartea este prezentată chiar de Cristea Enache, în absența magistrului Nicolae Manolescu iată un element inedit. „Nu-mi imaginam că există un om atât de curat interior ca Nicolae Manolescu”, declară D.C.E. Totul se filmează și va fi de găsit pe You Tube. n Tot la Editura Cartea Românească se lansează volumul III din Opera poetică, a optzecistului Liviu Ioan Stoiciu, un poet care trebuie să fie de top, de vreme ce i se publică gratuit Opera poetică. Dar, vorba poetului: „de la Revoluție încoace, optzeciștii au dominat și domină «topurile». Ce e așa mare filozofie?” (Cafeneaua literară, nr. 6, 2017). În fine, la evenimentul de lansare a cărții sale de la Gaudeamus, poetul optzecist Liviu Ioan Stoiciu declară: „în anul 2019 mă voi retrage definitiv din Viața literară”. Să renunțe Stoiciu la gloria literară, la cărți, lansări și premii literare, bani, tocmai acum când și-a pregătit atât de atent premiile viitoare cu declarații de tipul: „USR ar trebui să-i mulțumească, de fapt, lui Nicolae Manolescu că e de acord să rămână în fruntea Nu puține au fost reproșurile ce le-au fost aduse în ultimii ani tinerilor, pentru calitatea poeziei pe care aceștia o scriu.

Reproșurile au venit, desigur, din partea criticilor sau poeților maturi, într-un limbaj nu de puține ori nepotrivit.

Poetul optzecist Liviu Ioan STOICIU publică spre pildă, recent, în Expres cultural (nr. 10/2017), articolul Dacă debutanții trădează „idealurile” valorii estetice, în care constată că „pe cât s-au înmulțit debuturile editoriale, pe atât se vorbește mai puțin de valoare tânără în literatura română”.

(1). Rețin din articolul poetului faptul că tinerii poeți „nu reușesc să se impună, să atragă atenția”, deși ei sunt premiați fie de Uniunea Scriitorilor, fie „la festivaluriconcursuri precum Porni Luceafărul… (la Botoșani), N. Labiș (Suceava), Tudor Arghezi (Tg. Jiu), Moștenirea Văcăreștilor și C. Virgil Bănescu (Târgoviște) sau Vasile Voiculescu la Buzău, sau concursuri de debut organizate de edituri.” Nici faptul că urmează cursuri, „cercuri de scriere creativă”, nu i-a ajutat pe tineri. „Florin Iaru și Marius Chivu au făcut «business» din asta, le iau câte 800 de lei cursanților de căciulă; mă întreb dacă vreunul dintre cei învățați de ei să scrie s-a remarcat în literatura română”, ne spune poetul LIS. „Nici măcar câștigarea Premiului «Mihai Eminescu» Opera Primă nu le crește cota valorică”, nici faptul că editura Paralela 45 a publicat în ultimul an mai multe debuturi literare în colecția qPoem nu a convins pe nimeni de valoarea debutanților, ne face să înțelegem poetul. Întrebarea care s-ar cere pusă aici este, desigur, cum este posibil ca acești tineri poeți să fie premiați la mai toate concursurile naționale, deși ei sunt atât de slabi, după cum ne asigură Stoiciu? Adică ce jurii de scriitori maturi, poate chiar de vârsta lui L.I. Stoiciu, să spunem, avem noi la aceste concursuri, dacă premiem poeți de valoare îndoielnică sau poeți lipsiți de valoare? Iar dacă noi nu premiem poeme de valoare, ci poeme modeste sau chiar mediocre, cine este de vină? Orice premiu presupune un juriu, iar acest juriu, matur, fără îndoială, se dovedește neprofesionist.

actualitatea literară 9

n Dar să depășim fenomenul LIS sau cel al declarațiilor sonore, care pot scrie istoria literară a cameleonilor, și să urmărim evenimentul evenimentelor: intrarea în lumea literară a unor oameni politici precum Dan Voiculescu. Știm că Dan Voiculescu a scris în vremea detenției nu mai puțin de opt cărți, pentru a-și micșora în acest fel pedeapsa. Una dintre aceste cărți a fost lansată la Gaudeamus, la standul marii edituri RAO. Este vorba despre Lupta politică, vol. II. Cum au fost primiți de public Dan Voiculescu, dar și Adrian Năstase şi Sorin Roşca Stănescu, care i-au prezentat cartea la Gaudeamus? De o parte au fost simpatizanții lui și ai Antenei 1, pensionari și pensionare, aplaudaci plini de râvnă, care au stat la coadă la autografe cu 50 de lei în mână, iar de cealaltă parte cei care „au contestat prezenţa la târgul Gaudeamus a lui Dan Voiculescu, a lui Adrian Năstase şi Sorin Roşca Stănescu, foşti condamnaţi, care au vorbit despre «valori inversate», valori care nu ar trebui să existe în viaţa publică. Tinerii nemulţumiţi, având insigne cu #rezist, au strigat că politicienii prezenți sunt „satrapii ţării ăsteia”, oameni din cauza cărora ei pleacă din ţară”, aflăm de pe net, din articolul „Este cenaclul Rahova?” Tot ca un protest față de lansarea cărții Lupta politică la Târgul de carte Gaudeamus trebuie înregistrată și demisia Lidiei Bodea, director general Humanitas, din calitatea de membru al Comitetului Director al Asociației Editorilor din România. Iată, din demisia făcută publică, ce întrebare pune ea Comitetului Director al Asociației: „vi se pare că, lansând astăzi la ora 14.00 paginile cu titlul „Lupta politică”, autor Dan Voiculescu, comentată de Dan Puric, Adrian Năstase, Mircea Diaconu, Bogdan Chirieac, Sorin Roşca Stănescu, Mugur Ciuvică și Victor Ciutacu, editura RAO slujește „prestigiul și conduita ireproșabilă” a editorului român, „departe de orice ingerinţe de ordin politic, ideologic, naţionalist-şovin”? Și mai departe: „ceea ce se-ntâmplă acum la Gaudeamus e mai mult decât poate suporta bunul simț: este expunerea urâțeniei în mijlocul unei mulțimi care a venit acolo pentru splendoare, nu pentru abjecție.” La sfârșitul cărții lansate găsim fotografii de

„E trist, spune poetul L.I. Stoiciu, dacă debutanții trădează «idealurile» valorii estetice, literatura română nu mai are viitor…” Dar poezia română nu are viitor nici din pricina juriilor mature, care ne livrează poeți fără valoare, sub masca de poet premiat la marile concursuri ale țării; jurii care trădează principiile estetice ale evaluării, care propun drept valori texte care sunt modeste valoric.

(2). Debuturile de astăzi nu se compară, mai spune LIS, cu debuturile de la editurile Albatros, Cartea Românească, Dacia, Eminescu, Junimea și Facla, din vremea tinereții sale, adică „din anii 70-80 ai secolului trecut, la care erau trei premiați maximum pe an, de fiecare editură (ceilalți remarcați apăreau în Caiete ale debutanților)”. Așadar, acum, „a fost o adevărată inflație de titluri de carte de debut, care nu s-a comparat cu debuturile prin concurs (cu jurii imbatabile) ale editurilor Albatros și Cartea Românească sau Dacia”, ne asigură poetul.

Din păcate, vechile debuturi, ca și publicarea cărților următoare debutului la editurile socialiste, nu erau tocmai „lacrima Christi”, tocmai o imaculata jurizare, „cu jurii imbatabile”, după cum spune Stoiciu, ci erau o adevărată bătaie de joc, de vreme ce cenzura era trează, iar ceea ce răzbătea totuși pe sub cenzură, sau pe deasupra ei, nu erau decât relațiile debutantului cu editorul și/sau directorul editurii; sau relațiile cu un critic cunoscut ce venea cu debutantul sau cu studenții săi debutanți, bucureșteni sau nu, ori cu cărțile în manuscris la editură, susținându-le pe acestea în mascarada „concursului anual de debut la editura X”.

A uitat LIS toate aceste lucruri? Mai că nu cred! Numai că probabil nu este prea comod pentru el, în prezentul context, să-și amintească. Eu unul nu regret, asemenea altora, „corectitudinea” concursurilor de atunci și dispariția „juriilor imbatabile”, despre care pomenește LIS. Bine că s-au dus.

Problema e că, de atunci și până azi, criticii din juriile de poezie nu prea dovedesc că au făcut vreun progres moral: dovadă calitatea subțire a aproape tuturor premiaților de

genul: Dan Voiculescu şi nepoţii, Dan Voiculescu la Miami, Dan Voiculescu și Victor Ciutacu, Mihai Gâdea şi Mircea Badea, deci fotografii ale oligarhului cu cei plătiți să-i albească gulerul, imaginea. Despre carte au vorbit numai oameni unul și unul: Adrian Năstase, Sorin Roşca Stănescu, Victor Ciutacu și Bogdan Chirieac. n Gaudeamus este și un loc de întâlniri neprogramate cu prietenii… Astfel, dau mâna cu Florentin Popescu, cu Nicolae Oprea, Șt. Augustin Doman, Ioan N. Roșca, Paulina Popa, Victoria Milescu, Florin Dochia, Daniela Varvara, Lucian Vasiliu, Codruț Radi, Mihaela Perciun, din Chișinău, care își lansează, la Editura Polirom, volumul de proză Cenușă rece. Reușesc să cumpăr și câteva cărți „de lucru” pentru eseurile de estetică a poeziei, care m-au răpit în ultimii ani. n Plec spre casă cu tânărul poet Marian Dogaru și familia sa, cu care, de altfel, am și sosit. Prind știrile TV de la ora 20 și demonstrațiile din București - din când în când ne mai și trezim! Aflu că „instituția abilitată” a tăiat/ închis conturile Facebook ale mai multor participanți la demonstrație, printre care și al lui Mihai Șora, ca să nu se mai discute, pe net, împotriva guvernului pesedist, guvern atât de eficient și corect, care luptă de atâta vreme să repună pe tapet, sub altă formă, Ordonanța 13. Dar iată motivația tăietorilor de Facebook: „dacă un utilizator are 15 reclamații, i se închide contul!” Că aceste reclamații pot fi comandate și instrumentate chiar de tăietorii de conturi, nu se mai spune... Oricum, tăierea conturilor Facebook, ca metodă de a împiedica demonstrațiile pentru apărarea justiției și depolitizarea ei, amintește de tăierea, la o scară cu mult mai mare, a conturilor Facebook în Turcia, de către Erdogan… „Instituția abilitată” română a avut ce învăța de la turci.

astăzi. În ceea ce privește calitatea pe care o au poeții debutanți/tineri de ieri și calitatea pe care o au cei de astăzi, aceasta nu s-a schimbat nicidecum în structura ei: și atunci, și acum, calitatea lor se constituie din foarte puțini poeți buni și din foarte mulți poeți minori. Deosebirea este că actuala libertate de expresie a înmulțit mai mult poeții minori și i-a făcut, prin net și alte modalități de comunicare, mult mai vizibili. Oricum, generalizarea „poeții tineri sau poeții maturi sunt fără valoare” este imprudentă.

(3). O altă problemă dezbătură de LIS este aceea a ignoranței de care „se bucură” poeții maturi de astăzi în ochii, mintea, inima poeților tineri: „cei debutați n-au auzit de cei consacrați, care-i premiază, nu i-au citit, nu sunt interesați deloc de literatura scrisă până la douămiiști (s.n.).” Motiv pentru care poetul optzecist L.I. Stoiciu declară: „personal îi acuz pe profesorii lor, «optzeciști» ca vârstă, de liceu sau universitari, de ruptura produsă, care nu i-au apropiat de literatura română contemporană”;adicădeliteraturaoptzecistă.

Acestea fiind zise, ne putem aminti de tinerii poeți optzeciști, care la vremea lor nu se sfiau nicidecum să nege valoarea poeziei șaizeciste sau șaptezeciste contemporane lor. Cel puțin LIS declara nu demult (în articolul Despre poezie, azi. La români, din revista Argeș, nr. 8/2016): „am scris în «stil optzecist», reacționând radical la poezia «șaptezeciștilor»”. Și, în continuare, poetul optzecist Stoiciu ne asigură (în același articol) de faptul că „până la optzeciști poezia era uzată de calofilie, de metafore și locuri comune, uniformizată”, în timp ce, situată la polul valoric opus, „paradigma optzecistă e un capitol important în istoria poeziei române.” Așadar, conform lui Stoiciu, toată poezia de „până la optzeciști”, adică poezia șaptezecistă, șaizecistă, poezia contemporană a lui Arghezi, Bacovia, Blaga și a lui Eminescu, cu tot cu ei, „era uzată de calofilie, de metafore și locuri comune, uniformizată”… Noroc cu intrarea în lume a poeziei optzeciste, care a pus lucrurile la punct,restabilindvaloareapoezieinaționale.

Poetul optzecist L.I. STOICIU vs. poezia tânără de azi

După această fixare a tabloului poetic românesc modern, ne putem întreba: dacă nici poetul optzecist Stoiciu nu a luat în brațe poezia „șaptezeciștilor” sau poezia de „până la optzeciști”, care „era uzată de calofilie, de metafore și locuri comune, uniformizată”…, de ce le mai recomandă el azi douămiiștilor să citească și să asimileze poezia contemporană, adică poezia optzecistă? Și de ce îi mai ceartă el pe profesorii care nu i-au obligat pe poeții douămiiști să prindă spiritul poeziei optzeciste? Cât despre spiritul poeziei de „până la optzeciști”, adică al poeziei lui Arghezi, Bacovia, Blaga și a lui Eminescu, acesta pesemne că nu contează.

(4). L.I. Stoiciu deplânge de-a lungul întregului său articol starea deplorabilă a poeziei tinere de astăzi, deși aprecierile la grămadă ale oricărei poezii, tinere sau mature, spun eu, sunt riscante. Dar să urmărim ce declară Stoiciu despre propria poezie în interesanta revistă Expres cultural (nr. 3, martie 2017): „N-am nicio rețetă de «carte bună».

Personal, mă dau cu capul de pereți să găsesc o «formulă de carte». Am tot mărturisit: eu scriu spontan și scriu numai pentru sertar, de aceea nu am nicio presiune atunci când scriu, scriu slab, cel mai adesea mă repet exasperant, rar pot să aleg un poem bun, care să fi rezistat în timp. Pentru o carte, normal că dau buzna peste poemele din sertar (…), le recitesc și constat că e dezastru, n-am ce să pun deoparte… În această situație sunt și azi, motiv să intru în depresie. Ratez apariția unui nou volum de versuri. (…). Totuși, am 67 de ani, poate e cazul să pun uneltele în cui, dacă în sertar am numai maculatură. Sufăr enorm că am pierdut vremea scriind versuri care nu-mi mai spun nimic la recitire.”

Dacă Stoiciu scrie atât de slab, după cum declară aici, cum mai poate aprecia el calitatea poeziei tinere? Este el evaluatorul competent? Peste asta, ar fi de observat că acești tineri, premiați azi la marile concursuri și făcuți membri ai USR, vor fi scriitorii de mâine, mai precis acei scriitori care vor fi la putere în literatura română, care vor decide alte minunate premii și care vor fi, desigur, în conducerea Uniunii.

Virgil DIACONU

10 actualitatea literară

confluenţe

nr. 77 n nov.-dec. 2017

Pomul de Crăciun (istorie și legendă)

Pomul de Crăciun, reprezentat printr-un trunchi de brad, este un arbore sacru și proslăvit.

El a fost binecuvântat de prorocul Moise. Când acesta s-a coborât de pe Muntele Sinai n-a reușit să se adăpostească de vifornițe și tunete sub niciun arbore, căci toți se balansau puternic. Numai bradul i-a oferit un mic adăpost. De aceea prorocul l-a binecuvântat spunându-i: „Ți-aș da frunze de aur, dar oamenii te-ar despuia în grabă de această podoabă. Îți dau însă puterea să ai frunze veșnic verzi și să fii nemuritor” (cf. V. Aga, Simbolica biblică, p.63).

Istoria Pomului de Crăciun se pierde în vremuri imemoriale. Aducerea în casă și expunerea unor arbori mereu verzi (brad, pin, molid) în toiul iernii era un fapt obișnuit în culturile pre-creștine din Europa.

Aici erau ținuți o perioadă scurtă (de la sfârșitul lui decembrie până la începutul lui ianuarie) pentru cetina lor verde care simboliza nemurirea. În viziunea lui Philippe Walter (Mitologia creștină, p.76-77), Moș Crăciun și Santa Claus sunt figuri mitice specifice tradițiilor folclorice păgâne. Ele au fost revigorate și s-au prelungit în eposul legendar

Vasile PISTOLEA

medieval european într-o perioadă cheie, numită a celor „Douăsprezece zile” (25 decembrie - 6 ianuarie).

Acest interval calendaristic se caracterizează printr-un șir de ritualuri și mituri, impuse de credințele păgâne anterioare creștinismului, peste care s-au suprapus sărbătorile creștine (Nașterea Domnului, Sf. Silvestru, Boboteaza). Printre riturile arhaice figurează și bradul împodobit, iar datina vine din Alsacia (provincie istorică din nord-estul Franței, cuprinsă între munții Vosgi și Rin). Primele mărturii datează din secolul al XVI-lea (1521).

La noi datina a fost împrumutată din Apus. Ea s-a încetățenit mai întâi la orașe și apoi, prin intermediul școlilor, a pătruns în casele moșierilor de la țară (cf.

Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, p.395).

Pomul de Crăciun era adus adesea de o figură legendară. În seara de Ajun sau în noaptea de Crăciun, Moș Crăciun trecea pe la toate casele cu copii și le aducea diferite daruri pe care le punea sub căpătâi ori sub Pomul de Crăciun. Acesta avea înfățișarea unui moșneag gârbovit de povara anilor și de greutatea cadourilor, cărate în desagile din spate. Purta o barbă stufoasă și albă ca zăpada, un cojoc presărat cu fulgi de nea, iar pe cap o căciulă de oaie, îndesată până la urechi. Trecea prin noaptea sfântă vesel sau trist, după felul copiilor întâlniți pe la casele vizitate. Adesea,

Pavel Șușară și adevăratele valori

Cel ajuns azi la vârsta înţelepciunii s-a născut în urmă cu 65 de ani (29 decembrie, 1952) la Bănia, în mirifica Vale a Almăjului. Acolo urmează cursurile elementare şi apoi liceul la Bozovici. Pavel Şuşară, căci despre el este vorba, până a ajunge vocea critică în domeniul artei plastice, luată în seamă de toţi cei interesaţi, a străbătut un drum lung și nu mai puţin anevoios. L-au purtat paşii din Valea de Basm până pe malurile Bistrei, la Oţelu Roşu unde, robotind pe lângă metalul incandescent, n-a simţit împlinirea la care aspira tânărul almăjan. Apoi şi-a croit drum spre zările Bucureştiului, unde a început prin a-şi câştiga existenţa ca modest recepţioner, voce neauzită şi statură nevăzută în lumea pestriţă a capitalei, unde majoritatea se înghesuia spre treptele care duceau în sus. Bănăţeanul, care-şi schimbase doar hainele, şi-a dat seama că nu acestea îi vor prilejui izbânda asupra mediocrităţii, ci numai adunând cât mai multă înţelepciune şi cunoaştere lăsată de înaintaşi.

Aşa a deschis cu îndrăzneală uşa Academiei de Arte, Secţia Istoria şi Teoria Artei, şi s-a aşezat cu temei, sorbind din izvorul nesecat al marilor personalităţi ale umanităţii. Poate că la acest demers au contribuit și preocupările sale pentru stihuri și dansul imaginației cuprins în paginile de proză, pe care le-a semnat până atunci. După absolvirea studiilor universitare (1981), drumul său continuă pe cărările cercetării, mai întâi ca muzeograf şi apoi ca director al Centrului de Creaţie de la Călăraşi, iar din 1990 la Ministerul Culturii, la direcţia Arte Vizuale şi apoi la Institutul de Istorie a Artei al Academiei Române.

Activitatea prestigioasă pe multiple planuri și la cote înalte ale artei și literaturii nu poate fi cuprinsă într-un spaţiu acordat unui articol omagial, așa că vom puncta doar câteva momente ale suișului în multiple domenii. Specialist în istoria artei

contemporane, autor al unor lucrări importante, dintre care numesc albumul monografic dedicat pictorului Corneliu Baba (ediție franceză 2001, română 2005). Pornind de la opera acestui mare pictor, Pavel Șușară, prin comentariul său, ne face şi o adevărată lecție despre felul în care trebuie înțeleasă opera artistului, care n-a făcut compromisuri, deşi s-a afirmat în anii „realismului socialist”. În 2005, Pavel Șușară înfiinţează Asociaţia experţilor şi a evaluatorilor de artă din România, al cărui preşedinte este; membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă şi al Uniunii Artiştilor Plastici din România; colecţionar de artă, organizează expoziţii de pictură şi grafică în ţară şi străinătate; din 1982 publică studii şi articole despre arta plastică în mai multe reviste de specialitate.

Recunoscut ca unul din cei mai importanţi critici de artă din ţară, în 1995, colegii de breaslă i-au acordat Premiul pentru critică al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi un an mai târziu Premiul „Cela Delavrancea”, al Fundaţiei cu acelaşi nume. În literatură a debutat cu poezie, în „Almanahul literar” (1978), iar în volum cu Regula jocului (1996), pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A continuat să publice volume de poezie, între care: Veto (1998), Tetraktys (2000), Sissi (2013) ş.a. Acest volum este o scrisoare târzie a poetului, fiu al Banatului, strămutat la Bucureşti, pentru Elisbetta Amelia Eugenia, Împărăteasa Austriei şi Regină a Ungariei, căreia toată lumea îi spunea Sissi, scrisoare care n-a fost expediată niciodată şi a rămas ca un frumos poem-mărturisire al dragostei poetului. A mai scris şi proză scurtă: Sinuciderea se amână (2003) şi cronici de televiziune: Carcase de cristal (2012).

O personalitate complexă, critic de artă (apărător al adevăratelor valori plastice), scriitor şi publicist, Pavel Şuşară este considerat pe drept cuvânt reprezentantul Banatului de Munte între fruntaşii actuali ai culturii noastre. Cu orgoliul bănăţeanului, îndreptăţit de data aceasta, consider că i se potrivesc cuvintele lui Ion Agârbiceanu: „Pentru naţiunea care-l naşte e o binecuvântare şi un semn de nobleţe, constituind o mândrie reală şi nemuritoare”.

La ceas aniversar nu-i putem dori decât „sănătate, ani mulţi” şi multă putere de a-şi păstra neştirbită exigenţa cu care evaluează atât propria-i activitate, cât şi pe a celor care se supun judecăţii sale.

Titus Crişciu P.S.: La data apariţiei revistei noastre, mai precis în 28 decembrie, se împlinesc 20 de ani de la trecerea în eternitate a celui mai dăruit portretist român, Corneliu Baba, cel care i-a inspirat lui Pavel Şuşară una din cărţile sale de căpătâi. Presupun că valoarea albumului este dată atât de opera artistului şi nu mai puţin de faptul că este intim legat de spaţiul bănăţean în care şi-a organizat prima expoziţie pe simeze a creaţiei sale (Băile Herculane, 1934); în care, alături de tatăl său, a pictat o biserică din Oţelu Roşu şi tot în Banat, în patrimoniul Muzeului de Artă Timişoara, se află cea mai mare parte a operelor rămase de la pictor, care împreună cu obiecte personale sunt reunite în Colecţia Baba. T.C.

ducea în spate sau în brațe un Pom de Crăciun.

Bradul este un arbore sfânt. O legendă relatează că Pruncul Iisus, fugind de urmăritori, n-a găsit adăpost sub niciun arbore, fiindcă toți aveau ramurile foarte sus.

Doar bradul s-a întins ca o șatră sub care Domnul a aflat scăpare. De aceea, Iisus l-a binecuvântat să nu-l distrugă nici frigul și nici căldura și să rămână pururea verde.

O altă legendă istorisește că, în noaptea Nașterii Sfinte, boul și măgarul unui gospodar au plecat spre ieslea din Betleem. Măgarul, găsind pe drum o crenguță de brad, a luat-o în dinți ca s-o ronțăie. În graba mare n-a reușit s-o mănânce. Ajungând la iesle și plecânduse, crenguța a căzut la picioarele pruncului divin. Deodată s-a răspândit o mireasmă dulce în staul.

După această legendă ar fi luat și creștinii obiceiul de a-și împodobi casele, la Crăciun, cu un brad numit Pom de Crăciun, ornat cu dulciuri și lumini și devenit simbol al reînvierii anului. În viziunea lui Victor Aga (Simbolistica biblică, p.294), Pomul de Crăciun, împodobit în seara de Ajun, cu diverse dulciuri și daruri, reprezintă păcatul lui Adam, săvârșit prin fructul pomului și răscumpărat de Iisus prin lemnul Crucii. Darurile și dulciurile semnifică fructele mântuirii, iar luminițele aprinse în pom personifică pe Iisus: „Lumina lumii care luminează pe tot omul”.

n Concursul de debut al Editurii Polirom, 2018 Editura Polirom organizează Concursul anual de debut, ediţia 2018, la secţiunile Poezie şi Proză.

Manuscrisele participante la concurs (fără CV) vor fi ataşate unui e-mail (creat cu acest prilej) şi trimise la adresele: madalina.ghiu@polirom.ro şi madalina.ghiu@gmail.com. Adresa de e-mail poate fi motto-ul volumului, un fragment din motto sau titlul cărţii. Exemplu: orazero@yahoo.com etc.

Mailul şi manuscrisul ataşat nu vor conţine numele concurentului – cazul contrar duce la descalificare.

Dacă nu se va folosi e-mailul, manuscrisele vor fi trimise prin poştă sau depuse direct la sediul editurii – Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53 – în perioada 15 decembrie 2017-15 februarie 2018. Plicul va purta menţiunea „Pentru Concursul de debut al Editurii Polirom”. Pe plic nu va figura numele expeditorului, ci un motto. În interior, se va introduce un al doilea plic sigilat – cu acelaşi motto –, care va conține numele şi CV-ul autorului (date de contact). Manuscrisele de poezie trebuie să aibă minimum 50 de poezii, iar cele de proză, minimum 150.000 de semne (caractere+spaţii).

Sunt acceptate şi manuscrise ale autorilor care au fost incluşi anterior în antologii sau au publicat în volume colective.

Rezultatul Concursului va fi anunţat în prima parte a lunii martie. Volumele declarate câştigătoare vor fi publicate şi lansate la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2018.

Premiul constă în publicarea volumului.

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază.

n Emil Brumaru şi Ion Iovan, premiaţi de Academia Română

Vineri, 15 decembrie, a avut loc ceremonia de decernare a Premiilor Academiei Române pentru anul 2015. Emil Brumaru şi Ion Iovan se numără printre laureaţii acestei ediţii. Emil Brumaru a fost distins cu Premiul „Mihai Eminescu” pentru Opere V. Crepusculul civil de dimineaţa, iar Ion Iovan a obţinut Premiul „Ion Creangă” pentru volumul MJC, ambele apărute la Editura Polirom, şi în format digital. Decernate anual în luna decembrie, în şedinţă solemnă a Adunării Generale a Academiei Române, cele 75 de premii sînt repartizate pe domenii corespunzătoare celor 14 secţii ştiinţifice ale Academiei Române. Fiecare premiu poartă numele unei personalităţi ilustre din domeniul creaţiei ştiinţifice, literare şi artistice româneşti.

nr. 77 n nov.-dec. 2017

invitatul revistei

Gabriel Cojocaru

Săptămâna d-lui Constandin (penitenţă) ce ţi-ai fi dorit mai mult: orologii de apă arbori sfrijiţi iarbă întunecoasă... soarele deasupra păstrând culmile mare de culori amurgind melancolia? sub faldurile ponositei mantii de pesimist vecină-ţi stă speranţa şi mândria. şi-mi face rău la ochi nasturele tău de aur umbra numerelor tale – – aprig profil atingând nemăsura: motive de a-ţi ascunde identitatea. liber sufleteşte să-ţi abjuri nopţile scuză involuntară insomniile. (eventuala cămaşă de forţă...) macină-ntruna cuvinte dezechilibrul morii ideale. mai întâi unghiile tăiate, doar duminica şi alte, atâtea iubite nu îndrăzneşti să le atingi luni.

Implicat în jocul de table nu-ţi mai priesc ţigările. iarna se răzbună şi stalactitele devin lacrimi (mult ne-am bătut joc de natură... acum ea) mi-am pierdut paznicii dar şi oile.

la ce teatru jucaţi? asta era marţi miercuri îmi dă cu cotul de după plită şi-am renunţat la cartofi aştern iubitei la gât o salbă din pietre de moară până joi de-a v-aţi ascunselea cu alexandrinii, şi mandarinii şi baptiştii şi ceferiştii ieşind din oglindă a nu ştiu câta oară. cu ochii imaculaţi şi totuşi undeva dezgust, frica de dragoste – stigmat – până vineri m-am săturat de baroc – conştient de propria-mi ruşine, metamorfozat lângă cutia Pandorei, alături speranţa, irişii, cărbunii... zi mult iubită, şi de nepreţuit penultima, sâmbătă degajând un iz de indiferenţă ca într-un proces de partaj, imprevizibil şi agresiv mângâindu-i sferele fierbinţi cu reflexe mute – sânii păstraţi în naftalină mai apoi decadent în sfârşeala ce nu întârzie să răsară. visul era doar pentru duminică. mulţumind pădurii câmpului, mării, acest amalgam cerşind protecţie şi croitori – mulţumind prea puţinilor spectatori încă un chin se aşază între pleoape.

(Nu-mi doresc decât o trandafirie crucificare).

Nu-i nimic, reluăm.

Salomeea

(mic tratat de anatomie speculativă) ochii ridicaţi încet din farfurie; mere pe creştet nepârguite aşteptând arcul întins al degetelor din oţel, lustruite unghii şi buzele... inima porţelan de Saxa împăcată cu drama, sângele: cenuşiu al uitării mădularele, mădularelor... dvs. Domnişoară – obraz croit prin disecţie – smalţ cărnuriu şi pedestru sufletul asfalt, frică şi boabe de piper. în ceaţă prea multe lucruri sunt clare – nu mă ascund (n-am timp) călcat de potcoave continuă priveghiul liliecilor pe hârtie şi cele mai frumoase mâini se-nchină în faţa clopotului plutitor în stânga dezmierdării, flamuri, licitaţii, mai târziu nori cu praf, muşcături pe coapsă strănut; incizii pentru butoniera de pe frunte nici un tablou de control nu reacţionează umeri plăpânzi – albe păsări îţi susţin starea de acuzată

actualitatea literară 11

jucărie de gumă – sărutări terapeutice

hipnotizantă ceaţa şi pulpele doldora de-o ştiinţă disimulată (luciul parafinei se ascunde-n fusul arămiu al piciorului) tolba crescută-n gambă presară ucigătoare săgeţi dotată-n ceea ce priveşte bustul – sânii căpăţâni de sfeclă împărţind nonşalant sentimente de inferioritate ochilor şi zahăr cubic. poftitoare senzaţiilor împrumutate la podea nici datorii, nici dobânzi totul gratuit: sarea amară, căldura, somaţiile. da, mi-am scăpat, câteva scame de bumbac parcă n-ar avea urechi lobii bărbia – grădina trandafirilor domestică, tremurândă i-ar fi făcut cu ochiul până la coate... rost, azur şi deşert.

Miza prea mică nu-ţi permitea încă un elan, zelul exagerat casă bună cu nemurirea, ah, coada ei de sticlă şi fier priponeşte-o Doamne în funii!

– psalmodic vor izbucni tânguiri de sirenă, încă un taur îşi apleacă neîncoronat capul, coarnele lumânări ce nu scot fum niciodată.

Gustând acest izvor impregnat cu petale albastre, oase şi fulgi.

Totemuri nemeritate îi acoperă pielea, o mângâiere măslinie, i-ar ţine-n loc de leac mulţumind măduvei spinării, inoculând investiţii de sentiment.

până aproape de apusul soarelui ancorată în stânca dezordinii tale telurice libidoului (scuzabil martor) cicatricele de sub nas: culoarea vinului, păr slinos şi fumuriu decartându-şi printr-o fantă răbdarea pe alt răboj, pe acel răboj sentimentul puterii îţi va servi câştigul. şi-n vine îi curge mult amoniac, pleoape inerte lângă rădăcina nasului aşteptând cina – scurt-circuit încheieturi noduroase aducându-ne aminte... şi din nou buzele secţionate scot un zgomot de staul: magneţii din afurisita-i limbă! pe urmă buzele flanelate vechi infracţiuni de circulaţie metamorfoză congestionată bijuterii de Tabriz – dinţii... restul gingiei. palme năclăite mereu minţi cu sclipiri nefumigene. nu şi-ar fi destăinuit încă un amant –

domnişoară, păpuşă, dezarticulată bezmetică, ademenitoare îţi voi amaneta şi acest dans ţine-mi isonul... vals brumăriu vând oricui sfaturi conservate pentru fericirea personală: caşcaval beat de laptele bunătăţii umane. sintetice unghii de vrăjitoare la picioarele cu degetele-n unghiuri ciudate inchizitori, paznici de rug.

Febră, vicleană, febră Şi tu creatură comică presărată lent cu sarea tămăduirii congestionată nesfârşit de o agresivitate permanentă, nici măcar vecină cu marea.

Care ţi-e stăpânul?

Pe lângă umbre, marmure şi isterii, izul de fân; n-ai ce risca mai mult încrederea-ţi stă împăturită-n cutia din stânga – te zăresc pe ecran între scintilaţii adormitoare aura ta poartă frunze pe lângă plămâni reflexe metalice-n pântecul cascadă.

Zulufii, persiflanţi până-n linia torsului unduitor.

Simbolică muşcătura-n

plin avânt şi carnea vie a mărului – glezna. următoarea tragere e gratuită, Domnişoară şi-privirea ţi se deschide lucitoare şi mincinoasă avertizată de sprâncenele blânde şi aromate...

Gâtul îngână un vals stai pe pernă precum o catolică aşteptându-ţi mirul.

Scoţi mai tare ca un cal nechezatul, necuratului dinam...

Te dor aceste umbre crucificate şi ele văpăi în penumbră sub braţele misterului (ceara n-are miros) te-ar atrage până şi noaptea spre rapsodii crenelate...

Cum-necum zeii să-ţi fi mulţumit împreunându-ţi genunchii cu o centură de castitate şovăielnică (n-ai cunoscut toată viaţa grija – detaşată, capabilă, mistuitoare) din nou sânii – pistoane abulic învârtite de o singură presimţire precum stânci necunoscând obida – le freacă timpul, le macină salba nisipului...

Convalescentă şi descendentă într-o stare ce-ţi permitea doar să-ţi rozi unghiile melc galben escaladându-ţi tâmplele – căutătura.

Ageră, discursivă, meduză Haine ca tine are doar ceaţa!

Rozarii-ţi vor creşte sub piele, cărbune – părul: înmănuncherea.

Radicali umerii – damnaţi omoplaţii: iluzii, roţi dinţate, descânt Insolit freamătul pielii bogat în psihice resurse carnaţia sculpturală; putred gândul, putred gândul... erezii încolţind subsuori eşti o romanţă, Domnişoară, lunatică, ciumată, cadră cristalin îţi linge gândul buzele meduze, lipitori, absurdă clepsidra ce ţi-a crescut între umeri. nici tu nu-mi provoci sărbători, articulaţii linguşitoare ascunse de mine înregistrate cu naivitate catapulte necontenind să bată aerul, tezaurul, balaurul ţiţeiul, meiul, teiul, lancea, pacea, carapacea. şi cerând acestei lumi încă eforturi de înţelegere – roadele cine le alege? cine le culege?

Anotimpul tău începe cu dragostea... tot ea îţi ţine loc de părinţi, învăluită în aer amorf, opace sentimente îţi cresc la rădăcina părului.

12 actualitatea literară

şcoala de poezie

Vali Orțan

care prin grădini, care prin creierul unora. au luat cu ei şi amintirea mărului otrăvit, cel care le stă în gât, de când au avut raiul şi l-au pierdut pe drumul spre cimitir.

18. am trăit, în viaţa asta, cam toate sentimentele pe care le poate trăi un om, aşa că m-am gândit că ar fi cazul să inventez un sentiment nou. cum ar fi sentimentul oului care merge pe sârmă neştiind ce-l aşteaptă: zborul sau căderea?

19. iubirea adevărată nu are loc de „bun rămas” sau de „la revedere”. te mistuie aşa cum prea multă ploaie mistuie pământul pe care-l hrăneşte.

13. bolnav de viaţă, mi s-a făcut, aşa, o poftă să iau pătura de apă a mării, să o împăturesc, să mi-o pun la căpătâi, să-i aud doar eu zbuciumul.

14. am sculptat nisipul să-l curăţ de tristeţe şi s-a lăsat sedus de prima pală de vânt. am lăsat ceasul neîntors să-l scap de povara timpului şi-a ruginit în aşteptare. i-am interzis singurătăţii să se mai prostitueze şi-am îmbătrânit aşteptându-l pe sancho panza să se întoarcă din concediu.

20. pentru că cina noastră romantică a avut veselă de unică folosinţă, nordul din vocea ta a început să se estompeze. trist mod de a afla că sufletul nu suportă atele, că nu este un braţ rănit care cere un umăr de sprijin...

16. am înfiat un anotimp. nu ştiu de ce, mi s-a părut mie că ar avea nevoie de un tutore, aşa că l-am înfiat. prea era singur pe lume! de azi înainte, să ştiţi că, anotimpul acela când îţi vine să înfigi cuţitul în lubeniţă să o auzi cum crapă, în aşteptarea unei invitaţii la bal, care nu mai vine, e anotimpul ce-mi poartă numele!

17. toţi avem piticii noştri! care de grădină. care pe creier, dar îi avem şi sunt ai noştri. dacă fraţii grimm n-ar fi inventat-o pe albă ca zăpada, piticii de grădină n-ar fi existat. ăia erau, acolo, nişte oameni ai muncii, în mină. cântau în fiecare zi chestia aia: aihoo, aihooo! adică, noroc bun! doar că laşitatea vânătorului le-a adus lumina în casă. lumină care s-a lăsat sedusă de prinţul călare pe cal alb. cum să mai rămâna ei în beznă? şi-au luat seama şi au plecat în pribegie,

Gina Zaharia

până la a nouăzeci și noua vară au venit tornadele să mă întrebe de tine una scrijelea ceva pe zid voia să-mi arate că orice cuvânt îi va întări convingerea că te ascund în frunzișuri de ploi avea dreptate nu te-aș fi dat pe grămada aceea de spice din care tot ciupea vântul în urcare nici pe santinelele care adormeau instantaneu la marginea iazului la ore vitale Doamne niciodată n-am văzut atâtea viori mascate într-un singur stup treceam printre ele cu pumnii strânși de parcă o poteră s-ar fi luat după mine îmi erau îngăduite doar o inimă de așteptare alta de izbândă și ceva mai încolo două meridiane de gală pe acelea mizam nu mai era mult până când brațul tău învelea dealul cu mistere de lut astfel ți-ar fi pierdut urma ai fi rămas liliacul de la fereastra mea până la a nouăzeci și noua vară odată ți-am spus nu rupe toate crengile ți-era frig un dans violet curgea în hohote demonice trosneau melcii cu iarba măsurată în bemoli acum lasă am învățat cum e să crestezi inima ciocârliei

șerpii cerului fierarii vând o nouă potcoavă în ea e degetul soarelui o legătură de chei și strada care-și duce casele într-un sac la vama timpului ai aruncat în coșul meu de nuiele tot mărunțișul inimii din când în când o ruletă negociază cu apusul pe zidul nordului apar și dispar vitralii

15. mergeam pe malul mării, cu Dumnezeu de mână, ascultând cântecul delfinilor. norii se adunau, să despartă apele, cum un toiag reîntrupat din valuri, cum un pas călcând pe strada norilor. poate că e vremea sa trag linie, şi să recunosc pe cine iubesc mai mult: plimbarea pe malul mării sau şarpele reîntrupat!

nr. 77 n nov.-dec. 2017

21. cea mai frumoasă poezie am scris-o, în copilărie, pe o foaie de caiet dictando. după aceea am rupt foaia şi am construit un avion pe care l-am trimis să vestească lumii poezia mea. cea mai tristă aniversare din viaţa unui om ar trebui să fie cea de la şapte ani, pentru că atunci îşi îngroapă copilăria şi libertatea absolută. p.s. aştept şi astăzi întoarcerea avionului!

22. azi n-am construit nimic. niciun vis nu a intrat încălţat în mintea mea, nicio iubire nouă nu mi-a fâlfâit pe la geam. azi am fost ocupat să-mi fie dor de vremea când eram doar un făt frumos călare pe un cal alb iar albă ca zăpada nu exista.

Din volumul în lucru „Albă ca zăpada şi piticii de grădină”

de ceva timp joc șotronul pe stânci calc pe ramuri sunt șerpii cerului la ultima reprezentație de succes cântărețul de ceară s-a înecat cu o notă o eclipsă deturnată îi mai dă un ton mă ții de mână și fluieri singura sălbăticie de care mă tem e omul de fier

la nevoie invoc ploaia de unde să știu că ploaia venise numai pentru mine în jurnalul acela de la capătul bulevardului ia și tu i-am șoptit unui mâine până și cântărețul-nord a plecat fără să-mi lase un semn se făcea amurg pe cealaltă parte se înșiruiau diguri aici drumul ducea spre cuburi verzi îmi udase inima mă înecam de la tălpi până la tine m-am răsucit cât să dezrobesc tabloul aș fi vrut să-mi rămână măcar o mână afară să mă pot agăța de țigara vreunei umbre însă toate picăturile acelea mă fermecaseră aveau antecedentele unei grădini rezistente la insomnii o ambulanță se întreținea cu fărădelegile mele când am aflat că împarți cărțile era deja toamnă aveam o colibă lângă șapte brazi și o ușă de mâl ce confort mă invidia nu spun din când în când un necunoscut îmi verifică teama aprind cremenea lângă hotare la nevoie invoc ploaia

şcoala de poezie

nr. 77 n nov.-dec. 2017 Așteptări (partea a II-a) Ce taină - cuvântul ce nu lămurește noima a

ceea ce-nseamnă a sta și a pleca - este aceasta așteptare?

O ancoră pe fundul mării unde pustnica

inimă se scufundă și tace.

Tace monocorda speranță-ncremenită

pe nota dragostei, tace rugăciunea nemărturisită în consfințitul

perimetru al durerii. *** Ce fel de nod răsucit e această coardă

a zbuciumului? Și acest cheag al existenței pe genunchii

călătorului printre turnantele ce-ascund secretul?

Spaima de a se regăsi în mlaștină – din nou,

ud leoarcă – cu picioarele-n nămolul gândurilor, cutezând

riscul ce dă năvală dincolo de țărmul pământului.

În 2010 fondează Di Felice Edizioni, cu sediul în Abruzzo (Italia), o Casă editorială ce câștigă Premiul Impresa Rosa d’Abruzzo în 2012, Premiul Editurilor din Abruzzo “Città di Roccamoice“ și premiul pentru Înalte Merite Sociale, decernat de AICS (Asociația Italiană de cultură și Sport) precum și premiul Consulatului satului El Salvador în 2013, Premiul Montefiore în 2014, Premiul Lâna de Aur la Roccaraso în 2015. A pus bazele Festivalului Martinbook, organizând primele 4 ediții, ale Premiului Literar Internațional “Città di Martinsicuro”.

A publicat eseul “Oameni între realitate și imaterialittate” (2007), audiobook-ul “Nude abisuri” (2011). și culegerea de poezii “L’antiriva” (2014). Poeziile sale au fost traduse în arabă de Reddad Cherrati, în Maroc și în Emiratele Arabe (Dubai) pecum și în franceză, de Mohamed El Khayat. Despre poezia sa au scris numeroși critici literari și poeți, dintre care cităm: Maria Lenti, Andrea Giampietro, Plinio Perilli, Giovanna Albi, Antonio Camaioni, Nicola Vacca, Pietro Civitareale, Davide Argnani, Andrea Rompianesi, Giovanni Zamponi, Nino Mangione. Dintre cele mai importante premii, amintim: Premiul “Frate Ilaro del Corvo” 2014 (Ameglia - LS): Locul întâi pentru culegerea L’antiriva; Premiul “Don Luigi Di Liegro” 2014 (Roma): Locul întâi la secția Videopoesia; Premiul Cartea Anului 2016, Bacău, Festivalul Avangarda XXII. Geo VASILE Poate negrul, drept beznă, ce mânjește de cerneală o pagină, deja, cenușie?

Poate roșul, drept sânge, ce clocotește în vinele subterane ale acestui coagul de viață?

Sau poate chiar azurul, drept cer, ce pictează hotarul unei culmi rarefiate?

Sau poate, poate, cred eu – Albul, drept globul de zăpadă ce se zbate în tăcerea unei ierni în așteptarea unor noi primăveri.

2.

*** Care-i natura acestei năzuințe a brațului

spre mama tuturor așteptărilor, zeroul încordat spre infinit ce-mbibă cu mister căile din spatele frontului

Marelui Necunoscut?

Este timpul cercului ce se deschide și se închide

într-un horcăit de moarte?

Să fie scop sau țintă după ce a vandalizat

pământul, nu înrâurește extinderea simțirii, suprafața de frontieră unde urma e mai adâncă și scufundaea e țintuită de această funie

de amăgiri. *** Așteptarea: nevolnică predare sau luptă eroică

ce nu contenește?

Așteptare zadarnică e acest vid ce urcă

spre nările gândului și inhalează fumul celui nemișcat, panicată postură celui ce-a-ncetat să-nainteze.

Dar nu e zadarnică Așteptarea dacă e rugăciunea

unei iubiri ce străbate dincolo de riscul nesiguranței, dacă

înseamnă înțelegerea originii ce primește sămânța florii sale.

În cavitatea absenței (partea a III-a) 1.

Ești departe de mine, de acești ochi zăvorâți de tăcere, spre-a face umbră peste cavitatea absenței. În ce culoare sunt irișii speranței zugrăviți în încercarea zilelor pe care le număr pe degetele mâinii?

Te-am visat în limbul tenebrei, dintr-o obscură priveliște unde neștiutoare degete bâjbâie în căutarea unor forme de viață. În limbul îndoielii unde viața se-nțelege cu secera în piept, tăișul încovoiat să reteze seceta, pe tine te-am tot visat trupul fecund înflorit de esență.

actualitatea literară 13

Valeria Di Felice

3.

Iată ceasul la care-mi apare castaniul luminii-nserate: trandafirul ceresc ce se întredeschide în petale de lumină.

Melancolic asfințit pe după coline ce se încoronează de soare.

Acum când cercul de foc rătăcitor se destramă, răsfoiesc zilele absenței tale numărând umbrele tot mai lungi pe pământ. Și-atunci, se-apleacă sufletul serii îndepărtatului murmur ce cunoaște șuierul grotelor, ecoul stivuit în peșterile inimii și-această cavernă ce se umflă de lacrimi nocturne.

4. Îmi mai trag, încă, sufletul în grădina așteptării, o joasă mantie de flori fără lumină, o pajiște de umbre ce-așteaptă ploi azurii.

Grăunțe de soare se destramă, unul căte unul, printre volute de abur, printre nori – pânze de păianjen țesute de tine. Încă îmi mai trag sufletul, străveche și făgăduită dorință ce-adoarme peste pleoapele unui miraj de iubire.

Se simte – acum – așteptarea în luminișul speranței pașii iuțiți ce suprimă timpul resemnării.

Așteptare – te-am blestemat de multe ori în acest suspin de mânie sub povara unui osuar de război.

5.

Se-ncredințează cumpenei timpului, inima mea străbătând căile cerului printre calote și iriși de aur.

E deja stins zbuciumul și-mblânzit focul durerii pe nisipul încins al mâniei, coama vălurită a mării pe țărmurile-nțelegerii – știința iubirii priveliște ce se-arată zeului de lumină.

Versiune în limba română: Geo VASILE

14 actualitatea literară Poeții - inima umanității un scurt periplu pe la diverși gânditori

Cuvântul, înaintea omului - poezia, înaintea poetului. Peste vremuri, mulți dintre cei care au avut ceva de spus umanității au vorbit despre poezie, despre sensul existenței ei. „La început a fost cuvântul…”, așadar arta limbajului trebuie că își are rolul ei divin în intențiile Creatorului și în evoluția celor Creați.

Poezia este acea artă, acea construcție a limbajului, care transmite esențele trăirilor și gândurilor unuia către celălalt, când ele au de fapt același izvor și aceeași compoziție chimică: sentimentele din noi.

O energie transferată de la unul către ceilalți. Este limba maternă a genului uman. „Poezia este repaosul inteligenţei”, a spus Titu Maiorescu, implicând faptul că inspirația se diferențiază de rațiune, așa cum sentimentele se diferențiază de percepții. „Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea”, a spus Lucian Blaga, iar noi adăugăm că pentru unele culturi este singura haină a momentelor importante din viață, a sentimentelor umane. Astfel, exercițiul poeziei în cultura orientală ca o rafinată formă de comunicare este binecunoscut. De la gheișe până la samurai, pentru care controlul și disimularea propriilor trăiri emoționale este vital, arta comunicării emoțiilor stilizate în poezie este o datorie de onoare până în ultima clipă a vieții (poemul morții – jisei).

Iată ce avea de spus despre poezie Aristotel: „Diferenţa dintre istorici şi poeţi nu constă în faptul că unii scriu proză, iar ceilalţi versuri. Cei dintâi descriu lucrurile care au fost, ceilalţi faptele care pot deveni. Din această cauză, poezia este mult mai filozofică şi mai importantă decât istoria, întrucât

poezie

Remus Valeriu Giorgioni Leviathan…

„Vei pescui tu oare-n cârlig Leviatanul/ să-i pui la nas căpăstru,/ Să-i pui belciug în nară/ şi să-l străpungi în falcă cu toartă de argint?[...] Nu duce-ntreaga flotă un solz din coada lui,

Nici capul său o gloată de luntri pescăreşti.[…]

El numai ce strănută şi scapără lumină În ochii săi e chipul luceafărului nou[…] Ţepuşele-acuţite îi ţin de aşternut; Sub el aurul mării e tot – n’o ştii!- mocirlă Adâncul clocoteşte ca o căldare-ncinsă, Căci lui îi este marea un vas de fiert unsori…

Aici, pe-ntreg pământul, ca el nu-i nimeni altul, Făcut să-şi râdă-n joacă de el îngerii Mei; El vede tot înaltul, El, împărat a toată făptura de sub ape.”

(Iov, cap.41 – Septuaginta)

…Feroce fiară Leviatanul!, monstru îngrozitor Frate cu Therion-ul pe care Iehova l-a-ntocmit „la fel ca pe om”, iar în marea familie a creaturilor Lui acesta în multe privinţe îi poate sta alături! – Forţa lui brută numai Iehova o stăpâneşte, dar omul nu se poate apropia… („Te vei juca tu cu el ca şi cu o pasăre? Îl vei lega tu ca să-ţi înveseleşti fetele?”)

El a făcut din creatura aceasta pocită un soi de mascotă – jucărie pentru îngerii căzuţi, acele bestii subpământene – tartariene patrupede extraterestre, atât de urâte şi monstruoase, că sărmanii mutanţi din filmele noastre sunt mici copii, puşi alături de aceşti munţi vii! (Descoperim aici întreg retorismul hyperbolic al animalelor invincibile, cu care omul nu se poate pune, dar Domnul râde de ele, văzându-le aşa nătânge în puterea lor desfrânată, care dizlocă munţi şi masive muntoase…) …Semn al Regelui mării – Leviatanul, el dovedeşte armonie deplină-n proporţii; nu poate fi îmblânzit ca un cal sălbatic (sau chiar ca un tigru!) – Iehova pe el l-a făcut cea dintâi dintre zidirile lumii, pe scara puterii, a forţei fizice neîngrădite; numai coada lui ca un cedru, cu care mătură arealul cât cântăreşte... dar restul trupului său greoi şi suplu în acelaşi timp!?

afirmaţiile ei sunt de o natură mai curând universală, faţă de cele predilect singulare ale istoriei.” Îl completează la mare distanță Marin Sorescu: „Orice revelaţie cere iniţiere. Şi poezia e o cale, o treaptă a cunoaşterii. Ontologia adevărului se sprijină pe rimă şi pe vers, dar cum? Ca un călăreţ pe scăriţă cu pintenul în burta calului aprig şi înspumat... Poezia rămâne pentru mine locul unde mă întâlnesc mereu cu sufletul.”

Neputând să trecem peste remarcabilele cuvinte ale lui Nichita Stănescu pentru care nu există poeți, există doar poezie, și dând dreptate tuturor celor care văd poezie în orice mișcare de frunză, ne întrebăm totuși dacă poeții, adică aceia care construiesc poezia, nu au și ei meritul lor aparte, sau altfel spus: cum ar exista poezia fără poeți?

George Călinescu și-a exprimat punctul de vedere așa: „Poetul este delegatul veşnic al sufletului omenesc în simfonia spiritului universal” , iar Eugen Ionescu a dat și el o definiție memorabilă: „Poeţii sunt inima umanităţii”.

Iar vorbind despre eforturile poeților, despre inspirație și muncă, despre soarta unui poet pecetluită de obligația de-a servi arta poeziei, cităm următoarele: „În artă, voinţa e un element secundar, totul depinde de talent. Cel mai leneş dintre poeţi poate face poezie mare, aproape fără să vrea şi să ştie.”

(George Călinescu) „Poetul. Un donator de sânge la spitalul cuvintelor.” (Lucian Blaga) „Numai poeţii slabi sunt liberi.” (Emil Cioran) Odată ajuns acolo, în contact cu poezia, mai mult sau mai puțin, cu efort sau nu, cu diverse grade de inspirație și transpirație, datoria unui poet este să împărtășească din el însuși, sau cum spunea Ilarie Voronca: „Singura certitudine: poemul. Singura cuminecătură: poemul. Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul şi sângele nostru: poemul.”

Cristina BERINDE

nr. 77 n nov.-dec. 2017

Solzii pe el stau ca nişte zale-n armură, atât de deşi, suprapuşi că par piese metalice bătute şi etanşate, gemeni siamezi peste coastele de aramă ca nişte scuturi; iar spinarea lui netedă pare de fier turnat!

Nimic nu poate pătrunde - nici chiar jetul de aer - sub zalele - acestea-ale lui, în cutele căptuşelilor sale - Adunat în spirale înseamnă! - Mai mult decât „şarpele fugar” (simbol pentru Tigrul cel repede); decât „şarpele inelat” (simbolizează unduitorul Eufrat)... Decât Balaurul zburător al mitologiilor, care cu inelele sale ca inelele lui Saturn sufocă până şi discul incandescent al soarelui Un Tylozaur fosil, sau Ichtiozaur - cu dinţii lui conici ca nişte pumnale în gura care se poate lărgi să înghită o capră (ba chiar un pui de hipopotam!); sau – într-o altă varietate – Elasmosaurus: acesta era probabil adevăratul „şarpe de mare”, care-şi scotea gâtul din apă subit în faţa unei corăbii înfiorate, gâtul de vreo zece metri... Mişcările bruşte-ale capului lui îngrozeau peştii şi racii (hrana lui zilnică), chiar şi aerul din jur, împreună cu cine se mai nimerea pe aproape pe-ntinsele ape!

* Când Iordanul spumegă-n viitură, el nu se sperie, ci-şi deschide larg „porţile”, să primească jetul de apă... Este în stare să-nghită întreg debitul unui fluviu (îl poate ţine în el prizonier ca în pivniţi o bute!), să-l plimbe apoi pe undele mării – pe fund de ocean Leviatanul e regele, el se aseamănă cu un balaur sau dinozaur; dar la fel de bine poate fi Marele Chit din ape ivit în faţa corăbiilor rătăcite pe mări depărtate, izolate în larg; plutind la distanţă unele de altele (nu ca la întreceri şi la regate: catarg lângă catarg!) În abisuri marine necercetate trăiesc monştri himerici, nici peşti nici meduze – nici sepii (cu toate că apa se umplea uneori de cerneluri ca de tipografie; ele au şi dat numele culorii acesteia - „sepia”); nici raci de mare – sau crabi! Specie de balaur, Leviatanul are totuşi o vagă asemănare cu caracatiţa cea cu 10 tentacule, dar este mult mai grozav..., îngrozitor ca un „vrăjitor”! Vrăjitorul de mare - „peştele diavolului teufelfish”- este din specia miticei Hidre, Gorgona cu care se măsurase Herakle...

Iar în legendele mării despre Leviatan – nişte poveşti mai dihai decât cele pescăreşti sau vânătoreşti – se simte vădit, transpare groaza persistentă a Privitorului (martorii oculari, care şi acum, peste ani şi ani, relatând istoria asta tresar speriaţi ca în faţa unor vedenii... de parcă ar fi apărut din nou în faţa ochilor lor monstrul!)... În aceste poveşti se simte boarea isterică a întunecimilor terifiante, respiraţia vie şi sacadată a Oceanului, plămân planetar, – ocean văzut şi el ca un amfibian...

Uriaşul Tanin – marele Teuthis din marea Thetis... scoate din apă braţele noduroase ca un trunchi retezat de copac iar când îi mai vezi şi capul pătrat cu ochii verzi cât nişte farfurii întinse privindu-te fixfurios... „Coarnele” de mărimea unui catarg, un turn vertical sau coloană de templu scufundat (Atlantida, templul lui Poseidon...) - Să-l vezi cum apare, cum se înalţă pe zare din ape la câteva leghe de punţile vasului tău!... El tulbură fundul mării cu grapa ţepilor săi de pe abdomenul umflat, de dimensiunile unui submersibil!

* Într-o seară de toamnă marinarii de pe o goeletă zăriră o namilă uriaşă (insula ovală apărută din ape se dovedi a fi spinarea fiinţei!); dar mai degrabă se compara cu un morman de alge marine, maroniuroşcate... „Caracatiţa-cu-braţe-lungi” îşi scotea la iveală din ape tentaculele ca nişte ramuri de sequoia gigantea... Chiar arăta ca un balaur de mare: fapt este că mateloţii se treziră curând aruncaţi cu toţii în apă - depuşi apoi unul alături de altul pe fundul de mare!

Dar iată...

II Dar cel mai aproape de Leviatan – frate bun, sau numai un văr primar! - pare a fi caşalotul, balenă cu dinţi: el nu are pe bot o simplă „strecurătoare”, poartă prin care trec mări întregi înflorite de alge, bancuri mari de scrumbii; răzători care mărunţesc hrana formată din crustacee, moluşte... El are dinţii cam cât o cărămidă, paloşe ascuţite... Saci cu grăsime apără creierul caşalotului pitit în spatele ochilor în carapacea unui craniu care adăposteşte zece tone de spermanţet... Printre altele, ei sunt şi cei mai pricepuţi scafandri – se scufundă fără costum la adâncimi de până la un kilometru (omul aruncă în el lănci şi harpoane; scoate din capul lui spermanţet aromat, iar din abdomen bolomoace de ambră).

Sub suprafaţa lucie a mării pe care luna croieşte o largă alee strălucitoare ca o cale lactee se-ntâmplă cele mai mari încleştări: caşalotul coboară-n abisuri marine în căutare de hrană, dinţii lui albi strălucesc ca o oglindă în întunericul maroniu al adâncului iar peşti abisali stele de mare calmari sunt atraşi irezistibil de albul lor nefiresc - vesel şi pur... Vin de bună voie, intră pe Porţile Morţii ca mielul în măcelărie! ...Acolo intră-n conflict cu calmarul gigant, locuitorul tentacular al zonelor abisale care, simţindu-şi încălcat teritoriul, atacă primul cu mare curaj: se luptă cu el, monstrul, are curaj să-l înfrunte! (De multe ori s-au găsit în stomacul acestor balene, mare cât o hală de producţie din industria cărnii, calmari întregi sau tentacule de caracatiţă care – chiar retezate – se fixează cu ventuzele lor de peretele stomacului lor!)

Iar caşalotul nu mişcă „un deget” (nici măcar un solz, fiindcă n-are solzi, ci doar piele, ca pielea de vacă) – el îşi aşteaptă prada pasiv cu gura căscată S-a constatat că în mediul acela trăieşte bine şi se hrăneşte chiar caşalotul orb: el n-are decât să „rânjească” puţin, iar hrana lui vine singură – proaspătă, vie - să năvălească-ntre fălcile lui...

Din când în când, încleştaţi şi încârligaţi, cei doi combatanţii – Caşalotul, Calmarul - ies la suprafaţă ivindu-se din adâncuri... Iată-i luptându-se la vedere aprins, îngrozind marinarii de pe caravele

...Acesta e aşadar caşalotul... Leviatanul (balaur sau şarpe de mare - dragon) e din altă clasă/categorie, din familia monştrilor mitici Yam - care înseamnă-n ebraică „Marea” Rahab şi Tanin... Şi rămâne astfel pierdut în ceaţa istoriei mării, obscuritatea adâncurilor, ca omul amfibie, Ichtiandro... – locuitor de legende şi basme marinăreşti. Mai înainte de-a umple el zonele abisale, grote sau peşteri, crevase, Leviatanul populează şi astăzi de zor imaginaţia celor plecaţi pe mare în zări... Şi rămaşi acolo (unii) definitiv într-un DEPARTE indefinit, aproape de Invizibil: Departele cosmic, o viaţă aparte desfăşurată sub mări...

Unde se pierd printre unde încurcatele Morţii cărări!

Dan FLORIŢA-SERACIN

nr. 77 n nov.-dec. 2017

proză

Bun venit, Moise! (continuare din numărul trecut)

Tata aproape că ajunsese la parter, de aici putea alege, fie să coboare, greu de presupus că era în stare, pe scările de cărămidă tocită, aproape impracticabile, în pivniţă, fie să iasă în stradă, curată nesăbuinţă, având în vedere frigul de afară. Se mai oprise o dată, ca şi cum ar fi vrut să-şi ia avânt pentru un ultim efort. Picioarele îl ajutau tot mai puţin, de aceea se înclinase de-a binelea peste balustradă, sprijininduse de ea cu amândouă mâinile, numai că palma dreaptă, însângerată, îi aluneca şi nu îi era de niciun folos.

Răsufla greu, aproape horcăind, iar ochii ieşiţi din orbite şi-i îndreptase către gura întunecată a pivniţei, de parcă ar fi aşteptat din clipă în clipă să iasă cineva de acolo.

Prin geamurile mici, îngheţate ale uşii dinspre stradă se strecura înăuntru o lumină cenuşie, difuză.

Te duci în pivniţă să cauţi borcanul! îi spusesem brusc edificat. Ca să mă întreb numaidecât de unde aveam eu habar pe vremea aceea de borcanul tatei, pentru că de el aflasem mult mai târziu, peste ani, când mama îşi învinsese reţinerea de a-mi dezvălui şi acest amănunt.

Ce nu a ars, îmi mărturisise ea, a băgat într-un borcan, că tocmai isprăvisem din el murăturile, pe care l-a ceruit bine la gură, apoi l-a îngropat în pivniţă. Ştiam că primăvara, odată cu dezgheţul, pivniţa se umplea ochi de apă, să poftească ăia să-l caute, dacă le dădea mâna. Ăia fiind, în acele împrejurări, indivizii ce umblau din casă în casă şi răscoleau totul, în speranţa că vor descoperi lucruri compromiţătoare despre locatarii lor. Cred, adăugase mama, că lui Magda nici nu-i trecuse prin cap să le ascundă, iar să le ardă nici atât. Tată-tău obişnuia să spună că lui Magda i-a plăcut mereu să facă pe viteazul pe front, de pildă, deşi ofiţer şi nu-i cerea nimeni asta, se ridica primul din tranşee ca să-i întâmpine cu grenade pe atacatori. Învăţase o mulţime de înjurături ruseşti de la prizonieri şi le rostea în gura mare, în timp ce arunca grenadele una după alta.

Pe domnul Magda îl mai întâlnisem de câteva ori după vizita ce ne-o făcuse, odată în tren, eram student deja, făceam naveta la T. în timpul sesiunii de examene. Ştii ce, îmi spusese domnul Magda între altele, nu-ţi ascund că pe seama tatălui tău s-au vorbit multe, unii se întrebau de ce nu fusese şi el arestat ca atâţia dintre noi. Dar eu niciodată nu le-am dat apă la moară celor care se îndoiau de el. Şi-apoi, ştiam că în evidenţele ălora care ne tot umflau cu vrute şi nevrute dosarele, figura invalid de război. Şi asta îi crea un statut aparte.

Despre Magda îl mai auzisem şi pe tata vorbind.

Mi-a adus Magda scrisoarea asta la birou, îi zisese într-una din zile mamei, e de la Rennhoff, adăugase, ca să vezi, au catadicsit ăştia să nu-mi mai facă pierdută corespondenţa! Dar tot i-au trebuit vreo trei luni din Germania până aici!... Şi pusese pe masa pregătită, ca de obicei, pentru prânz un plic lunguieţ, albăstrui. Otto von Rennhoff, Amelungstraße 4, Hamburg, citisem pe dosul plicului, din cale afară de curios, fiindcă nu mai văzusem până atunci o scrisoare venită din străinătate.

E în germană scrisoarea, spusese tata, dând să-mi ia plicul din faţa ochilor. Ia te uită, e un von Rennhoff ăsta! exclamasem eu, în încercarea de a-l determina să-mi îngăduie să-l mai cercetez. Da, se înduplecase el să-mi răspundă, se trage dintr-o familie cu vechi proprietăţi în Pomerania. Apoi, pe neaşteptate, contrar obiceiului său, îşi mai pusese nişte afinată, semn al emoţiei care îl încerca, dintr-un clondiraş în formă de portocală aflat înaintea lui pe masă. Medicament, zicea despre afinata ei mama, dar cu măsură!

Rennhoff era colonel la comandamentul german al armatei a 17-a, continuase tata, văzând că mama întârzie. Cu el trebuia să ţin legătura în probleme de aprovizionare, îi plăcea iapa mea albă, mereu ieşea să mi-o admire. Se dădea în vânt după cai, îmi mărturisise, de altfel, fusese ofiţer de cavalerie, apoi trebuise să se reprofileze, îl trecuseră la blindate, dar noua armă nu-i plăcea deloc. De aceea a preferat să ajungă conţopist, cum se exprima el însuşi. Mi-a făcut şi nişte fotografii, nu mai ştiu pe unde naiba sunt. Unde să fie, le-ai ars, observase precipitată, intrând tocmai cu oala de supă aburindă în mâini, mama. Strânsese din ochi spre mine, îndemnându-mă să nu divulg secretul păstrării uneia dintre ele. Iar tata se întunecase brusc la faţă şi încetase pentru moment să mai spună ceva.

Eşti curios să afli ce îmi scrie Rennhoff? mă întrebase însă mai târziu, văzând că mă tot foiam în preajma lui.

Diverse. Îmi scrie, de pildă, că acum la el în Pomerania trebăluiesc polonezii, că a devenit, ceea ce n-ar fi crezut niciodată, proprietar de săli de spectacole la Hamburg. Şi că mă invită să-l vizitez… Te pomeneşti că, îşi trădase adevărata preocupare tata, după ce miau citit scrisoarea, cum le stă în obicei, ăştia iar mă vor chema să le dau declaraţii. O vreme, nu mai ţin minte dacă ţi-am spus sau nu, mă tot chemaseră să le divulg negru pe alb ce misiune avusesem la Berlin înainte

de război. În zadar le explicasem că fusesem trimis la studii, bursier, profesorul Ercea, de la drept comercial, mă propusese, căci mă dorea asistentul său. Ei nu şi nu, să le mărturisesc ce misiune avusesem, imposibil să nu mi se fi încredinţat vreo misiune!... În timpul convorbirii noastre în tren, domnul Magda îmi mai spusese că nu puţini îl bănuiau pe tata, dintre foştii camarazi, de legături oculte cu străinătatea. Nu te superi că ţi-o zic, adăugase, bătându-mă cu prietenie pe umăr. De aceea nu-l arestaseră, îşi tot dădeau ăştia cu presupusul, îmi dezvăluia în continuare interlocutorul meu ocazional, că era bine proptit dinafară!... Şi amintise numele lui Rennhoff, a cărui scrisoare el însuşi i-o adusese tatei, şi al încă unui individ, Cezar, de care tata însă nu-mi pomenise niciodată.

Dar de ce ţi-a adus-o tocmai Magda? ţin minte că întrebase mama, imediat ce văzuse în mâna tatei scrisoarea lui Rennhoff. Fiindcă, răspunsese el, e venită pe adresa baroului, iar pe Magda l-au reprimit de curând în barou. Numai eu învârtesc în continuare hârtii într-un fund de magazie, răbufnise cu năduf, în timp ce se aşeza la masă. Calm, calm, îl potolise mama ieşind. Ştiu, mormăise tata în urma ei, medicul!... Şi îşi turnase primul păhărel de afinată.

Tata nu dăduse curs invitaţiei lui Rennhoff, nici măcar scrisorii lui nu ţin minte să-i fi răspuns. De ce să nu te duci? îl întrebasem peste oarecare vreme. Te invită pentru a-ţi aranja consultaţii la cei mai renumiţi medici de-ai lor, cât ai să insişti să porţi bucata aceea de metal în tine? Nici nu mă prea deranjează, îmi răspunsese el râzând strâmb, doar iarna o simt rece, ca o arsură în coşul pieptului…

Mă feream să-l bat la cap în prezenţa mamei, altfel ea mi-ar fi tăiat numaidecât vorba, ia vezi că ai mâine oră cu Larionescu, parcă o auzeam spunând, ţi-am eliberat masa în bucătărie. Pentru că bucătăria era cea mai călduroasă încăpere a locuinţei, obişnuiam să învăţ şi să-mi fac lecţiile acolo. Şi-apoi, deocamdată nici nu se putea gândi să plece undeva pentru mai multă vreme, adăugase tata, tocmai îi dăduseră, în fine, aprobarea să-şi vadă visul cu ochii, să intre în avocatură, adică. Dar nu se găsise pentru el loc decât în baroul cu doar câţiva avocaţi al unui orăşel dintr-un raion învecinat, fiind silit să facă zi de zi cu trenul naveta. Era mereu necăjit că acolo nu-l cunoştea nimeni şi că, deocamdată, nu-l căutau decât nişte babe procesomane, spunea, cu cauzele lor stupide, pe care niciun alt avocat nu dorea să le accepte. Dacă voia să prindă cheag, trebuia în primul rând să-şi câştige un renume. Plecând, s-ar fi năruit totul în urma lui.

Nu destul m-au întrebat ăştia ce misiune am avut când m-am dus înainte de război acolo, vrei să mă ia acum la întrebări cu ce misiune m-am întors?... îşi călcase pe suflet să-mi spună în cele din urmă.

Nu găsisem imediat replică vorbelor acestora şi o nesfârşită milă de el mă cuprinsese. Îmi rămăseseră în minte statura lui semeaţă din fotografie, călare pe calul cel alb cum era, zâmbetul uşor sfidător, de om gata să înfrunte orice pericol, îl vedeam acum prematur gârbovit, albit la tâmple, cu ochelarii lăsaţi pe nas, bătrâneşte, cu colţurile buzelor căzute, aplecat asupra tastaturii maşinii sale de scris Continental, cumpărată cu bani anume strânşi de la consignaţie.

Când îmi spusese, parcă glumind, că poate pe von Rennhoff îl mustra conştiinţa, din moment ce îl invita cu atâta insistenţă la el la Hamburg, să-l ducă la medici renumiţi, fiindcă, într-un fel, s-ar putea zice că din cauza lui s-au întâmplat toate câte le-a pătimit, tata mă lăsase mut de uimire. Da, continuase el cu un zâmbet pierdut, ca să vezi ce importanţă poate căpăta un amănunt oarecare în viaţa unui om!

Dar de ce n-o mai fi venind Moise? schimbase el brusc vorba, trădând o nerăbdare pe care de ceva timp abia şi-o mai putea ascunde. Căci era om de cuvânt, nici n-am crezut, când l-am luat pe lângă mine peste cine dădusem. Toate mi le făcea ca la carte, erau vorbele sale, mie îmi place să fac lucrurile ca la carte dom’ locotenent. Eram mereu scos ca din cutie, puteam să merg o zi întreagă prin noroi, în dimineaţa următoare cizmele îmi erau uscate şi văcsuite ca oglinda, iar uniforma întinsă pe spătarul scaunului, călcată ca pentru paradă. Îmi place, locotenent Opriţa, îmi zicea comandantul diviziei, generalul Dumitrache, de la nemţii ăia pe la care te tot trimit ai învăţat să te ferchezuieşti aşa?...

Dar zilele treceau una după alta şi Moise întârzia să apară. Şi cu cât întârzierea se prelungea, cu atât mai des aducea tata vorba de dânsul. Numai cu iapa cea albă nu se împăca Moise, găsise din senin să-mi spună, în toiul altei discuţii. Îmi cerea mereu s-o schimb, calul alb e piază rea, dom’ locotenent, aşa se zice pe la noi, mă iertaţi că vă spun. Că duşmanul întotdeauna în călăreţul de pe cel mai ortoman cal trage, mai cu seamă dacă este alb. Cu calul alb te duci la paradă, nu la război.

Dar mie îmi plăcea iapa asta, ne venise din herghelia de la Rădăuţi, purta un nume curios, Berezina!...

Predestinat, aş spune acum. Ceilalţi ofiţeri o admirau, dar se feriseră s-o ia, poate gândeau la fel ca Moise, cine ştie? Şi lui Rennhoff îi atrăsese atenţia, e o ShagyaAraber, spusese numaidecât, şi eu am câteva exemplare

actualitatea literară 15 acasă, lângă Rügenwalde, aduse din Cehoslovacia. Îmi place că te iubeşte calul, Herr Leutnant, mai zicea, nu abuzezi de el, o vezi cum îşi freacă botul de dumneata, pe noi, ceilalţi, nici nu ne bagă în seamă… Cum s-o fi lăsat pe mâna altora atunci?

Spuneai că din cauza lui Rennhoff ai dat de necaz, prinsesem eu ocazia să-i cer explicaţii. Da, da, confirmase cu un diminuat chef de vorbă tata, poate am exagerat. Să zicem că el a fost mai degrabă o unealtă a destinului. Şi când te gândeşti că în dimineaţa zilei aceleia, în care urma să-l reîntâlnesc pe Rennhoff, primisem vestea că te născuseşi tu!... Imediat ce ne întoarcem de la nemţi fac cinste, îi spusesem lui Moise, în culmea fericirii, în timp ce ne isprăveam pregătirile de plecare. Moise mă urma pretutindeni, ca un scutier credincios, de aceea Rennhoff îl poreclise Sancho Panza. Schau, Herr Leutnant, observa el râzând, când ieşea să mă conducă, după obişnuitele noastre întâlniri, din biroul său de campanie cu iz de mucegai, da wartet schon ihr Sancho Panza!

Se pusese o iarnă cum pe la noi numai rareori poţi vedea. În dimineaţa aceea ninsese şi căruţele convoiului de aprovizionare, cu care obişnuiam din motive de siguranţă să ne însoţim în drumul nostru, înainta anevoie, spre disperarea lui Strasmutzky, comandantul său, un polonez, ofiţer de carieră, pântecos, ca mai toţi de la aprovizionare. Călătorea înfofolit în pături şi era mereu auzit înjurându-i pe nemţi printre dinţi. Pe la amiază ajunsesem, fără alte neplăceri decât cele cauzate de zăpada abundentă.

Inconvenientele mai mari obişnuiau să vină din altă parte, căci nu o dată convoiul fusese atacat, deşi ne aflam la mulţi kilometri în spatele frontului, de mici unităţi de comando inamice. Îmi terminasem destul de repede treburile şi mă vedeam deja pe calea întoarcerii la divizie, unde urma să îţi sărbătoresc venirea ta pe lume, când m-am pomenit abordat de un aghiotant. Că mă recheamă Rennhoff la dânsul, îmi comunicase. Herr Leutnant, îmi spusese cu gravitate colonelul revăzându-mă, pe lista aceea pe care mi-ai prezentat-o spre aprobare mai adineauri există o importantă omisiune. Îmi vorbea tacticos, după ce mă lăsase să mai fac şi vreo jumătate de oră anticameră, fiindcă tocmai intrase la el generalul von Mackensen, nu cel de la Mărăşeşti, fireşte, ci fiul aceluia. Ce omisiune, mein Kolonel? îl întrebasem ţâţâind de nerăbdare. Importantă, Herr Leutnant, ia dă-mi lista aceea încoace. Rennhoff îmi avizase lista de materiale, căci ne aprovizionam prin ei, imediat ce venisem, fără a o citi însă cu mare atenţie, aşternându-şi apoi sub ea, foarte preocupat de gestul său, semnătura. Avea o semnătură, ţin minte, cu tot soiul de mici dichisuri, nu uita niciodată să-şi treacă particula von înaintea numelui. S-a umplut armata germană de ţărănoi, mi se adresase cândva, dacă noi ăştia, care am construit-o, de la Friederich cel Mare începând, nu ştim să ne respectăm, atunci cine naiba să ne mai respecte?... Era să-mi scape, Herr Leutnant, tocmai mie, ofiţer de cavalerie, îmi spusese, aşadar, la a doua întrevedere Rennhoff, era să-mi scape faptul că pe lista voastră n-aţi trecut caiele! Aţi trecut potcoave, nu însă şi caiele. Păi cu ce-o să prindeţi potcoavele, hai?... Bine însă că mi-am amintit. Şi mai studiase o dată lista, la capătul căreia a adăugat cu grijă: Hufnagel.

Apoi mi-o înapoiase, radiind de satisfacţie.

Convoiul se urnise din loc între timp, Strasmutzky, deşi Moise îl implorase să mai aştepte, nu consimţise săşi amâne nici măcar cu o secundă plecarea. Ne grăbeam să-l prindem din urmă, mai că îl şi ajunseserăm, când în preajmă ne răsunaseră primele împuşcături.

Uşa de la intrare se deschisese brusc şi un val de aer rece, însoţit de fulgi mărunţi de zăpadă, se năpustise înăuntru. În cadrul ei îşi făcuse apariţia un om nu tocmai înalt, dar vânjos, purta o pufoaică cenuşie, cu umerii năpădiţi de ninsoare, şi o căciulă neagră, cu marginile roase, de sub care se iveau în dreptul tâmplelor smocuri zburlite de păr coliliu. Avea nişte ochi mici, spălăciţi, şi o mustaţă stufoasă, plină de promoroacă. Se oprise clipind des, ezitând, întrebânduse, poate, dacă nimerise acolo unde îşi propusese. Pe uşa neînchisă cum trebuie în urma lui continuau să se reverse înăuntru valuri de aer îngheţat.

Atunci îl auzisem pentru prima oară în seara aceea pe tata vorbind. Bun venit, Moise! spusese cu o voce stinsă, abia auzită.

Omul dinaintea noastră îşi învinsese, ca sub şocul unui impuls electric, ezitarea. Dom’ locotenent! strigase. Dom’ locotenent, sunteţi rănit! Staţi aşa!

Lăsaţi-vă mereuţ pe mine!... Îl ridicase pe tata în cârcă, aplecându-se adânc sub greutatea lui. Acesta, vlăguit, se lăsase cu totul în voia sa. Hai, dom’ locotenent, spusese, icnind la fiecare mişcare, noul venit, hai că răzbim noi cumva la liman!... Mie nu-mi aruncase nicio privire, de parcă nu aş fi fost de faţă. Îmi trebuiseră câteva clipe bune ca să-mi revin după cele întâmplate. Atunci mă repezisem şi eu pe urma lor afară. Trecând însă peste pragul uşii, simţisem că picioarele mi se taie de spaimă. Înaintea mea nu se zărea altceva decât un câmp înzăpezit, peste care coborâse de-a binelea umbra înserării. Pornind din dreptul uşii, de care nu găseam tăria să mă desprind, un şir de urme adânci, însoţite de picături mari de sânge, se pierdeau în depărtare. Sub ochii mei, spulberată de vânt, zăpada începea deja să le acopere.

16 actualitatea literară

nr. 77 n nov.-dec. 2017

poezie

Ultimul poem de Radu Cârneci: Tristeţi la Pontul Euxin Aniversări UNESCO: Publius Ovidius Naso (43 î.e.n. - 17 e.n.)

Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum, / Ingenio perii Naso poeta mea,/ At tibi qui transis ne sit grave, quisquis amasti/ Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.

(Aici zac eu, cântărețul iubirilor tinere,/ ce am pierit din pricina talentului meu,/ iar ție, călătorule care ai iubit,/ nu-ți fie greu a spune: Dormi în pace, poete Naso.)

1

Vorbeam destul de des la telefon cu maestrul Radu Cârneci. Mă suna și-mi spunea: „Bună ziua, poete!”. Apoi vorbeam despre toate cele, dar mai ales despre poezie. Ultima dată, m-a întrebat dacă am primit poemul alăturat, trimis de fiica dumnealui, doamna Carmen Cârneci, în 20 noiembrie, și m-a rugat să am grijă la corectură și la punerea în pagină, să apară frumos. Nu știam că nu va mai apuca să îl vadă tipărit aici, pentru că, în 8 decembrie, a plecat la cele veșnice. Am rămas cu un mare gol în suflet, deși în memoria mea a început să devină din ce în ce mai strălucitor. Și va rămâne mereu poetul iubirii, autorul antologiei de lirică universală „Mari poeți ai iubirii”, traducătorul care mi-a facilitat accesul la opera lui Leopold Sedar Senghor, la prima ediţie integrală în limba română a „Florilor Răului”, de Charles Baudelaire, dar și la cele 16 variante în limba română a „Cântării Cântărilor”, unul dintre cei mai reprezentativi poeți români, cu o viziune adâncă asupra existenței (Mihai Cimpoi). Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Nicolae SILADE

(...Nefericirea Poetului cuprinde în sine toate durerile lumii și încă iar el se sfâșie adânc, mereu mai adânc până în miezul ființei și sângele lui păstrează otrava ce se preface, apoi, în cristalul cuvintelor cuvintele-i care susțin cerul și stelele cerului – și, așa, Poetul e un stâlp de cer.

Fericirea lui: bucuriile lumii și mai ales Iubirea cu miile-i de chipuri și înțelesuri și, astfel, suntem asemenea zeilor și, asemenea lor supușii greșelilor fără de care glasul trecerii noastre ar fi fără de urmă…)

Harfă și om în largi singurătăți – în suflet mari tăceri amenințând – El face-un semn și păsările cântă El spune-o vorbă vântului și-l stinge coboară steaua-n lacrimă și mâna o-nalță către suduri, așteptând.

N-a fost o Mare c-un Poet mai mare – amarul fiecare hohotindu-l și tristiile toatele spunându-și în triste versuri, întristate valuri – n-a fost o Mare c-un Poet mai mare strămoș de cântec și de nemurire…

3

Aici stă El: o veșnică plutire ființa lui mereu spre tinerețe El, care a cântat îndrăgostiții împodobindu-i cu minuni eterne Aici stă El, pe care doar talentu-i l-a condamnat; – să mori slujind virtuții și luminând prin cânturi nemuririi – destin fără de care nu se poate!

O, voi, care la țărmul Mării noastre sosiți, aduși de drumurile lumii opriți-vă la amintirea celui care-a murit, Iubirea premărind-o.

…Astfel părăsea El nu doar colțul de rai: rămânea acolo Iubirea statuie cu ochi de timp; El se născuse spre a-i da chip spre a o împodobi cu minuni spre a-i învăța pe oameni tainele sale.

E chipul său în bronzuri de cuvinte cuvintele-i sunt bronzuri vuitoare și legănat e ceru-aici, deasupra și legănată e puterea Mării!

Ci, zeii altfel au hotărât: anii Poetului se cereau în aspre pământuri; în urmă-i rămânea dragostea pentru-o femeie steag trist! iar El pleca să fericească în sunete neștiutele țărmuri de la Marea Furtunilor…

2

O, nu vă fie greu a-L pomenire pe marele Poet, a-i spune gândul și a-i chema odihnă pentru suflet aici, la Pontul Euxin și-n ceruri.

Năluca lui m-ajunge iar și iar din ceață întruchipându-se:

N-a fost o Mare c-un Poet mai mare: El e de aer împrejur, Iubirea e-n toga lui de stele – cerul getic – de slavă cântec veșnic lui Nasonis…

Deseori, fericit de singurătate gândesc la Ovidius bărbatul de cântece mari melancolizând totul în jurul său și Pontul Euxin făcându-l cetate tristeților sale.

Din literatura chineză

„În fiecare cultură, pe fiecare continent, în fiecare epocă, oamenii îşi manifestă ataşamentul faţă de păsări. Dincolo de diferenţele de ordin istoric şi loc - dar şi de marea diversitate de popoare şi specii aviare - păsările evocă sensuri poetice, culturale, filozofice, surprinzător de asemănătoare.” Joan Digby

Păsări

poeme în zbor

* Joan Digby, co-editor al Editurii The Feral Press, profesor de engleză (Long Island University), coordonator (The Honors College; the Poetry Center), poetă şi eseistă.

a gerului muşcător.

După prinderea prăzii stă cu propriul destin pe ţărmul nisipos şi gol.

Egrete

Du Mu (Tang, 803-852)

Îşi etalează penajele albe ca zăpada şi ciocurile indigo intens.

Stau ca statuile în mijlocul rîului, privesc în jos la cea mai fugară oglindire, înhăţînd victimele zbătîndu-se.

Cîntecul sturzului

sălbăticit la chip, hirsut îndurerat și dârz și disperat topindu-se în dorul după Roma și așteptând.

de Quyang Xiu (Song, 1007-1072)

Păsările cîntă melodios, bucurîndu-se de libertate sub norii plutitori.

Din senin o bruscă tulburare surprinde cîrdul în zbor spre munţii din depărtare.

Florile de munte roşii ori purpurii se deschid cu dărnicie prin păduri.

Ca florile de păr, bătute de vîntul nestăpînit, păsările se rotesc în noaptea-ntunecată.

Curînd ajung la o concluzie: păsările închise în colivii de aur nu cîntă la fel de dulce ca păsările în zbor peste copaci.

Tăcerea lebedei

Stîrcul şi peştele

de Wang Wei (Tang, 699-759)

Toamnă cu burniţă şi ceaţă, cu rîul mic, urmîndu-şi calea, învolburîndu-se între stînci, azvîrlindu-şi stropii în jur.

Stîrcul şade ca o santinelă cu ochi negri, atenţi la peştele amorţit dedesubt.

Această pasăre, plină de simţire, zboară de-ndată la cel mai slab pleoscăit.

Plonjează acum la locul lui, cu prada zbătîndu-i-se.

Stîrcul alb

de Li Bai (Tang, 701-762)

Un stîrc alb, singuratic, coboară peste rîul tomnatic.

Zboară iute ca neaşteptata ivire

de Wu Rong (Tang, 850-903)

Cînd ceaţa se lasă peste ape, lebăda şi bărbătuşul sunt unul lîngă altul, pe malul nisipos, sub cele dintîi raze calde de soare.

Fideli unul altuia, nu se despart niciodată; cînd moare unul, celălalt pleacă în căutarea altui loc.

Traduceri de Olimpia IACOB [BIRDS / a flight of poems/.

Edited by Joan Digby. The Feral Press/ Prehensile Pencil Publications, Oyster Bay, New York, 2016]

traduceri

nr. 77 n nov.-dec. 2017

Alejandra Pizarnik

Alejandra Pizarnik (1936-1972). Pe numele din acte Flora Pizarnik Bromiquier, poeta Alejandra Pizarnik s-a născut în 29 aprilie 1936, în suburbia Avellaneda (Buenos Aires), din părinți evrei de origine rusă, respectiv slovacă: Elías Pizarnik (Pojarnik) și Rejzla (Rosa) Bromiquier. Având o copilărie plină de probleme, printre care faptul că vorbea spaniola cu un foarte vizibil accent european, se bâlbâia, suferea de grave tulburări de personalitate din cauza acneei și a tendinței spre îngrășare, accentuate și de continua pornire de a se compara cu sora sa mai mare Myriam, a devenit la un moment dat dependentă de amfetamine ce-i provocau lungi perioade de insomnie. În 1954, a intrat la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Buenos Aires, ale cărei cursuri le-a urmat doar până în 1957. În paralel, a luat lecții de pictură. Între 1960 și 1964, a locuit la Paris, unde a lucrat pentru revista „Cuadernos”/ „Caiete” și pentru câteva publicații franceze, a tradus din operele lui Antonin Artaud, Henri Michel, Aimé Césaire și Yves Bonnefoy, studiind, în același timp, istoria religiilor și literatura franceză. Tot aici s-a împrietenit cu Julio

Cer

știindu-i plini de viclenie și vrajbă.

privind cerul îmi spun că e albăstriu decolorat (tempera albastru curat după un duș de gheață)

Dar mi se-ntâmplă să aud noaptea plângându-mi în oase.

Lacrima ei uriașă aiurează strigând că ceva s-a dus pe vecie.

norii se mișcă

Odată și-odată vom ființa din nou.

mă gândesc la chipul tău și la tine și la mâinile tale și la sunetul stiloului tău și la tine dar chipul tău nu se ivește pe nici un nor! speram să-l văd lipit de el ca pe un crâmpei de bumbac înmuiat în iod înăuntrul leucoplastului și merg înainte un cocktail mintal îmi pardosește fruntea nu știu dacă să mă gândesc la cer sau la tine și dac-am da cu banul? (cap tu pajură cerul) nu! ființa ta nu se aventurează iar eu te doresc te do-resc! cer crâmpei de cosmos cer liliac de necuprins imuabil precum ochii dragostei mele să ne gândim la cei doi cei doi tu + cerul = galopantele mele senzații biforme bicolore biteribile bidistante distante distante

Noapte Poate că noaptea asta nu e noapte trebuie să fie un soare de groază sau altceva sau orice… ce știu eu! Lipsesc cuvintele, lipsește candoarea, lipsește poezia atunci când sângele plânge și plânge!

Aș fi putut fi atât de fericită-n noaptea asta, de mi-ar fi fost dat numai să pipăi umbrele, să aud pași, să spun «noapte bună» oricărei trecătoare ieșite cu câinele la plimbare, aș fi privit luna, aș fi dat glas ciudatei ei lactescențe, m-aș fi poticnit de pietre la-ntâmplare, cum se face.

Dar e ceva care sfâșie pielea, o furie oarbă ce-mi aleargă prin vene.

Vreau să plec, Cerber al sufletului!

Lasă, lasă-mă să trec de zâmbetul tău!

Aș fi putut fi atât de fericită în noaptea asta! Încă mai sunt vise rămase în urmă. Și-atâtea cărți! Și-atâtea lumini! Și anii mei puțini! De ce nu?

Moartea-i departe. Nu se uită la mine.

Atâta viață, Doamne!

Pentru ce atâta viață?

Noaptea Puține știu despre noapte dar noaptea pare să știe multe despre mine ba mai mult, se ține după mine ca și cum m-ar dori și-mi învăluie conștiința cu stelele ei.

Poate că noaptea e viața, iar soarele moartea.

Poate că noaptea e nimic iar presupunerile despre ea nimic iar ființele ce-o locuiesc nimic.

Poate cuvintele sunt singurul lucru care există în uriașul gol al veacurilor și ne zgârie sufletul cu amintirile lor.

Dar noaptea trebuie să afle durerea ce ne bea sângele și gândurile.

Ea trebuie să-mproaște ură în ochii noștri

Ceva noapte care te duci dă-mi mâna faptă de înger clocotitor zilele se sinucid

actualitatea literară 17 Cortázar, Rosa Chacel și Octavio Paz. S-a întors la Buenos Aires în 1964, publicând volumele sale de poezii cele mai importante: Munci și nopți/ Los trabajos y las noches (1965), Extracția pietrei nebuniei/ Extracción de la piedra de la locura (1968), Infernul muzical/ El infierno musical (1971). Alte volume: Tărâmul cel mai străin/ La tierra más ajena (1955), Cea din urmă candoare/ La última inocencia (1956), Aventuri irosite/ Las aventuras perdidas (1958), Copacul Dianei/ árbol de Diana (1962) etc. Influențată de simboliștii francezi - în special de Rimbaud și Mallarmé -, de spiritul romantic, dar și de suprarealiști, Alejandra Pizarnik a scris o poezie ale cărei teme-obsesii sunt singurătatea, copilăria, durerea, teama și moartea. În 1969 a obținut o bursă Guggenheim, grație căreia a vizitat New Yorkul, iar în 1971 - o bursă Fulbright. În 25 septembrie 1972, a plecat din această viață, înghițind 50 de pastile de Seconal (barbiturice), în timpul unei permisii acordate de spitalul psihiatric din Buenos Aires, unde se afla internată ca urmare a repetatelor depresii și a două tentative de suicid. și vin umbrele care au și nume și vin cei ce iartă ceea ce-au săvârșit cele o mie de fețe-ale mele în infima crăpătură a fiecărei zile.

Amintire

Lui Jorge Gaitán Durán

Harfă de tăcere în care se cuibărește frica.

Vaier selenar al lucrurilor simbolizând absența.

Spațiu de culoare închisă.

Cineva izbește și-i pregătește orei un sicriu și altul luminii.

de ce? noapte care te duci noapte bună

Hotare fără rost un loc nu spun un spațiu vorbesc despre ce vorbesc despre ceea ce nu e vorbesc despre ceea ce știu nu vremea ci doar toate clipele nu dragostea nu da nu un loc al absenței un fir de mizerabilă unire

Despărțire De pe-acest țărm Sunt neprihănită fiindcă noaptea ce mă ținea-ntemnițată în bezna ei ucigașă a fugit.

(W. Blake) Chiar și-atunci când iubitul îmi scapără-n sânge ca o stea nervoasă, ies din cadavrul meu și, având grijă să nu-mi calc în picioare zâmbetul mort, merg la-ntâlnirea cu soarele.

De pe-acest țărm de dor totul e-angelic.

Muzica e prietenă cu vântul prieten cu florile prietene cu ploaia prietenă cu moartea.

Durată De-aici a plecat în noaptea cea neagră iar trupul lui a trebuit să locuiască în această cameră în care suspine, pași amenințători ai celui ce nu vine, dar există prezența lui legată de patul acesta în care suspine fiindcă un chip strigă, incastrat în beznă ca o piatră scumpă.

Poveste veche La miezul nopții vin străjile copilăroase

Un foc părăsit își ucide lumina.

O pasăre-ndrăgostită se-nalță odată cu propriu-i cântec.

Atâtea făpturi lacome în tăcerea-mi și-această ploaie măruntă ce-mi ține de urât.

Fragmente pentru-a stăpâni tăcerea I Forțele limbajului sunt damele singuratice, dezamăgite, care cântă cu glasul meu pe care-l aud în depărtare. Iar departe, pe nisipul negru, zace o fată cuprinsă de muzici ancestrale. Unde e-adevărata moarte? Am vrut să mă luminez cu lumina lipsei mele de lumină. Crengile mor în amintire. Cea care zace se cuibărește-n mine cu masca-i de lupoaică. Cea care n-a mai putut și-a implorat flăcările și-am ars.

II Atunci când casei limbajului îi zboară acoperișul, iar cuvintele se-adăpostesc, eu vorbesc.

Damele de roșu s-au rătăcit în interiorul propriilor măști, deși s-ar întoarce să plângă-n hohote printre flori.

III Moartea i-a-napoiat tăcerii fascinantul prestigiu. Iar eu nu-mi voi spune poemul și trebuie să-l spun. Chiar dacă poemul (aici, acum), n-are sens și nici destin.

Prezentare și traducere: George Nina ELIAN

Magda URSACHE

18 actualitatea literară

eseu

nr. 77 n nov.-dec. 2017

T. Maiorescu, un reper absolut

Într-un articol publicat în numărul 1 al revistei „Limbă și literatură”, din 1991, Maiorescu și cultura europeană, Petru Ursache începe abrupt: „Titu Maiorescu ne-a arătat cum să «reintrăm» și să ne menținem în Europa, cu demnitate, cu gravă răspundere, prin noi înșine. Este cea mai înaltă lecție de crez rămasă de la marele cărturar și om politic (…). Vechea și cunoscuta formulă „Înapoi la Maiorescu!” poate fi din nou, cu succes, invocată, cu condiția să acordăm cuvântului «întoarcere», ca în mitul resurecției, sensul necesar creator, și nu repetitiv pur și simplu”. Și asta, demonstrează autorul, pentru că „timpul lui Maiorescu” se aseamănă cu al nostru: revoluția sau ce am crezut a fi revoluție nu a radicalizat viața socială, politică și culturală a țării; după deturnarea ei de către „emanați”, opoziția la schimbare a fost violentă. După speranță, exasperantele forme fără fond funcționând în principii juridice, în instituții, în mentalități, în cultură, în stil oratoric, în limbaj poetic…, încât toate „observările polemice” maioresciene par scrise ieri. Și câtă nevoie am avea de afirmațiile sale de principiu „plasate în montura unei gândiri strânse, profunde”, așa cum scrie Petru Ursache; am avea nevoie totodată de omul politic Maiorescu să ne arate „Direcția”, „cu degetul său de lumină: pe aici e drumul”, cum scrie Eugen Lovinescu.

Petru Ursache pune accent pe „via dorință de europenizare” a lui Titu Maiorescu întemeietorul, accentuând că nu și-a dorit „o simplă aliniere”, nici „o recunoaștere binevoitoare într-o familie cu rude bogate și sărace”, ci o sincronizare cu spiritul Europei, cu progresul ei. Nu prin forme copiate, fără fond, ci prin forme de creativitate originală, românească. Şi, repetitiv: „Dacă ai o relație corectă cu etnia ta, știi ce ai de făcut”. Maiorescu, unul dintre reperele sale absolute, a știut. După T. Maiorescu esteticianul ar fi urmat alte două eseuri: T. Maiorescu îndrumătorul cultural și T. Maiorescu politologul. N-a fost să fie.

Comentând data întoarcerii definitive în țară (noiembrie 1861), Petru Ursache subliniază că Maiorescu a ales: nu și-a croit un destin în cultura germană, cum ar fi putut, ca premiant perpetuu (șef de promoție la Teresianische Akademie, ce revanșă a junelui român, izolat, neînțeles, nesuferit de colegi!).

A venit în țară. „Vezi tu, îi scria lui Th. Rosetti, limba germană numește Grund (=origine) cauza tuturor lucrurilor.” Iar Petru Ursache adnotează: „Decizia de apostolat în patrie a fost în realitate o șansă, pentru că i s-a oferit soluția practică de a face saltul «din infinit în finit». Formației sale teoretice i s-a adăugat un element nou: terenul propice pentru aplicații practice.

A fost un gest de renunțare, dar și de înălțare în sfera cunoașterii spre care năzuia atât de ardent”. Și încă: „A filozofa înseamnă a nu pierde o clipă din vedere faptul că lucrurile lumii au o cauză a cauzelor aflată în taina acelui „faimos cuvânt” german, Grund şi că evoluează într-o ordine formală după principiul unităţii în varietate. Munca teoreticianului ori a practicianului ar fi să pună în evidență acea «arhitectonică estetică».

Cum a făcut-o el însuși când a definit conceptul multivalent de relație sau când, mai târziu, având diferite responsabilități în învățământ și cultură, a căutat să identifice și să promoveze părțile care constituie totalul, organismul autohton.

«Junimea» era o micro-unitate care funcționa după principii stabilite în mod programatic și acceptate în unanimitate. Membrii ei reprezentau specialități diferite, politologie, istorie, filologie, științele naturii, depuneau eforturi convergente pentru dinamizarea întregului mecanism autohton și vizau în perspectiva mai îndepărtată a treptelor de înălțare o «arhitectonică estetică». Astfel se confirmă încă o dată ideea că treptele de înălțare și formele fără fond sunt două teze fundamentale ale filozofiei culturii, elaborată de Titu Maiorescu, singur sau în colaborare cu junimiștii”.

Direcția nouă în poezia și proza română (1872) „a fost pregătită meticulos ani și ani” prin ședințele ”Junimii”, conduse de mentorul ei, prin prelecțiunile populare, iar „ideea de direcție (sublinierea aparține lui P. Ursache) nu exclude, din contră, impune contactul cu tradiția, în cel mai înalt grad.” În contra direcției de astăzi din cultura română (1868) anunța că „o nouă direcție, în deosebire de cea veche și decăzută, se întemeiază pe adevăr”; „zidăria naționalității române nu se poate așeza pe un fundament în mijlocul căruia zace neadevărul”.

Diagnostic maiorescian la fel de exact ca remediul.

Referindu-se la aceeași scrisoare către Th. Rosetti, Petru Ursache observă că Maiorescu pleda „cu argumente suplimentare, pentru «o antropologie biografică a popoarelor», ceea ce s-ar înțelege astăzi printr-o știință a etnicului sau a etnologiei”. Și asta neașteptat de devreme, în martie 1865.

Eclectism sau sinteză? se întreabă autorul eseului și optează pentru a doua formulă: „Iar strategia lui -

«sinteza teoretică în atac» - și-a conturat-o în perioada studiilor și urma să fie aplicată cu rară consecvență și unitate de gândire, rămânând același de la începutul până la sfârșitul activității sale”. Detractorii, care nu-l slăbesc nici la 100 de ani de la moarte, îi neagă și aparatul conceptual, și tehnicile de analiză, ca și cum Comediile D-lui Caragiale (1885) și Eminescu și poeziile lui (1889) nu ar ilustra îndestul „Direcția”. În siajul marelui înaintaș Petru Maior, dar și al lui N. Bălcescu, Maiorescu nota în Jurnal: ”Repet încă o dată: întâi trebuie luminat poporul”. De unde aprecierea fără rezerve a criticului pentru autori dovedind „sănătate morală și tinerețe etnică”, Slavici, Creangă, Negruzzi, Nicu Gane fiind lăudați pentru „concepția lor curat românească”.

Negativist Maiorescu, cum susțineau dârz lampadoforii proletculți și anti-intelectuali? Nici pe departe. Numai că „însemnele maiorescianismului”, după P. Ursache, „combaterea necruțătoare a răului și instaurarea adevărului în toate domeniile vieții naționale, singura garanție a progresului”, nu puteau să placă extremiștilor epocii dogmatice. Și nu întâmplător eseul T. Maiorescu esteticianul se deschide cu un comentariu la un text mai puțin comentat: Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare (1883), scris, și acesta, ca ieri, unde Maiorescu ajunge la adevărul adevărat: „Ușoară sau nu, critica a fost și va rămâne o lucrare necesară în viața publică a unui popor. Înțelegerea răului este o parte a îndreptării lui.” Iar „degetul de lumină” al lui Maiorescu s-a îndreptat spre veleitarii care scriau ca să scrie („Scrieți, băieți, numai scrieți!”), aruncândule un categoric În lături! Datoria de a sancționa minciuna și impostura, ca și încercările de a încălca legea morală, a fost corelată cu datoria de a promova criteriul estetic. Iar accentul e pus de Petru Ursache, în eseul său, pe etnoestetica pontifului „Junimii”, atât de dezagreată de proletcultiști. Într-o notă critică la „progresul” realismului socialist, pe care Ceaușescu

voia să-l reintroducă prin Tezele din iulie 1971, P. Ursache spune limpede că termenul lui Maiorescu se referea la „sociologia succesului”, progresul „fiind acela de la individul creator la masa receptorilor”.

M-am întrebat, pregătind pentru tipar Titu Maiorescu esteticianul, studiu hermeneutic, apărut la Editura Junimea în 1987, cum a trecut eseul lui Petru de cenzură. Răspunsul? Prin cartea asta, Petru Ursache și-a împlinit destinul de cărturar necompromis, dovedind rezistență la presiunea ideologică. Așa cum Steinhardt a ieșit din închisoare om mai deplin decât intrase, și Petru Ursache a scris mai adânc, mai mult, mai bine, la sfârșit de dictatură comunistă. Și-a pus, într-o lume a urâtului, întrebări despre tripticul frumos-bine-adevăr, în plin cult al urâciunii. Îndreptarea a aflat-o în Întoarcerea la Maiorescu, apelând la opinia lui Liviu Rusu, cel care s-a opus cu risc major încercărilor proletcultiștilor de a-l anihila. „Perioada cuprinsă între 1861-1917 ar trebui să se numească, după Liviu Rusu, «epoca Maiorescu»”, scrie Petru Ursache.

Precizare necesară: recitită, ediția primă, din 1987, n-a fost corijată de autor, pentru că n-a fost necesar; doar că a întregit prenumele, deși Maiorescu a semnat numai cu majusculă, bănuind neștiința elevilor grăbiți, aflați în plin proces de dezînvățare (parantetic spus: lui Petru nu i-a plăcut titlul colecţiei Cartea şcolarului grăbit, întrezărind involuţia procesului de educare, dar a răspuns invitaţiei Editurii Institutul european, în 1996, cu Titu Maiorescu, O cercetare critică, Texte integrale şi fragmente, notă introductivă, comentarii, documentar critic, îndreptar analitic şi

index terminologic de Petru Ursache). În ediţia de faţă a fost completat și locul redactării, ciuntit de cenzură: nu Neamț, 1986, ci Mănăstirea Neamț, 1986.

M-am întrebat, ca să reiau ideea, cum a trecut de ochiul cenzurii, în cel mai cumplit deceniu ceaușist, constatarea lui P. Ursache că ne aflam, în 1985-86, timpul redactării, „într-un moment devenit iarăși critic pentru cultura română”. După cum mă minunez că nu s-a cenzurat observația că, postbelic, „au reapărut beția de cuvinte, ofensiva asupra adevărului, confuzia valorilor etc”. În Oratori, retori și limbuți (1901), Maiorescu făcea disocierea necesară: „Atât oratorul, cât și retorul și limbutul au darul vorbirii, dar oratorul vorbește pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi.” Îndemnul maiorescian suna astfel: „Ascultați-l pe orator, surâdeți de retor (evident, ironic, nota mea, Magda U.) și râdeți la limbuți.” Ceaușescu vorbea o limbă de lemn din care săreau așchii; dar au miniștrii și prim-miniștrii noștri actuali harul vorbirii elegante, dețin ei proprietatea termenilor? Și câți limbuți cu mâncărime de limbă (nu mă refer doar la politicieni), care par a se îndeletnici cu stricarea românei standard, ne copleșesc, umplând ecranele? „Să spui că limba română nu are deschidere spre filozofie după ce l-ai citit pe Noica e foarte hazardat”, comenta mâhnit Petru, chit că Noica nu avea deschidere spre Maiorescu, găsindu-l prea orgolios.

Da, mi se pare de mirare că au trecut neobservate săgețile la cenzura timpului, ca și la dogma comunistă.

Vorbind de acuzațiile nemotivate, că T. Maiorescu i-ar fi presat pe colaboratorii „Convorbirilor literare” să-și corijeze textele sau că le-ar fi modificat fără acordul autorilor, Petru Ursache întreba: „Se procedează altfel astăzi?”. Vigilentul director al editurii, Andi Andrieș, i-a cerut să pună cărţii un motto din Ceaușescu. Refuzul a fost ferm: „Dacă îmi arăți unde a scris Ceaușescu despre Maiorescu, îl pun”.

Pentru că și cărțile au soarta lor, cred că norocul eseului a fost că redactorul de carte nu l-a citit; pe cale de consecință, n-a sesizat abaterile de la dogmă. Incuria doamnei Brîndușa Ioniță e de tot clară în sumedenia greșelilor de corectură: Herbert pentru Herbart, Young pentru Jung, de-a dreptul impardonabile. Precizez că autorul n-a primit corectura, nefiind în Iași. Am făcut-o eu în locul lui, dar greșelile n-au fost eliminate, au rămas în plumb, așa cum s-a întâmplat și în cazul altor colaborări cu Editura Junimea, în „regia” aceleiași doamne.

Dar de câte ori nu putem repeta întrebarea: E altfel acum? Carența noastră de memorie, ba chiar atacurile la memoria corectă (ca fruct interzis) în problemele esențiale ale „destinului culturii românești”, ca să uzez de titlul unei conferințe (din 1955) a exilatului Eliade, e boală grea și duce în final la orbire. Avem borfași la drumul mare și borfași oameni de știință, hoți de buzunare și hoți de texte, limbuți agramaţi cărora nu li se spune În lături!

Asistăm la transferuri impuse de forme fără fond sau „forme lipsite de cuprins”, cum formula Eminescu.

Iar în ce privește relația cu Eminescu, Maiorescu a ajuns, în zilele noastre, caz de imoralitate socială, denigrat tenace și agresiv ca un soi de ucigaș al poetului, deși Direcția cea nouă începe chiar cu Eminescu, absolut nedilematic: „Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării”.

Mai mult încă: etnia românească poate fi reprezentată „în toată măreția și eternitatea ei, așa cum poate s-o facă numai Eminescu, având semnul celor aleși, al geniilor universale”.

Parcă premonitoriu, Petru Ursache răspunde acuzelor că Maiorescu olimpianul ar fi fost lipsit de tulburări sufletești privind boala poetului. Și cât se comentează negativ că mentorul junimist își consulta indiferent termometrul, fără a se îngriji de criza poetului! „În realitate, scrie Petru Ursache, cum rezultă din ultimele însemnări, mai explicite, termometrul indica, după Titu Maiorescu, nu starea vremii, ci a sănătății. Căldura vătămătoare «pentru corp și pentru minte» era și argumentul criticului pentru a-i explica lui Eminescu, după ce-și venise în fire, una dintre cauzele alienației. Este vorba de părerea psihologului Maiorescu în legătură cu dezvoltarea proceselor nervoase. Ea era alimentată din opere ale unor cercetători reputați, autorul român încercând, cu ani în urmă, să le înfățișeze și publicului din țară, în diverse prelecțiuni consacrate problemelor creației”.

Așadar, obsesivele notații zilnice (luni, „Prea cald!”, marți, „25 gr. la umbră”, joi, „foarte cald”, marți 28 iunie/10 iulie, ziua nefastă pentru Eminescu: „Foarte cald”) nu ni-l arată nici „pedant”, nici „nepăsător”, dimpotrivă: „mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru trăsură și a plecat cu trăsura acolo (la Simţion). De acolo e vorba să fie dus la dr. Suțu. Numai de s-ar face asta fără greutate!

- A venit apoi la mine Caragiale, la masă; a izbucnit în lacrimi când a auzit ce e cu Eminescu. (…) Foarte cald.”

Petru Ursache are încă o dată dreptate, susținând că Maiorescu se apără prin Maiorescu: ”Maiorescu e reabilitat prin însuși Maiorescu”. QED.

nr. 77 n nov.-dec. 2017

cronica

actualitatea literară 19

Fericirea vine cu ascensorul

Deşi se află – iată! – la al optulea roman scris în limba română şi difuzat în România, scriitorul german Paul-Lucian Letzner continuă să fie încă puţin cunoscut la noi, ceea ce ne determină a considera oportună comunicarea / divulgarea câtorva amănunte din interesanta şi bulversanta sa biografie. Etnic german de origine, născut în Bucureşti la 5 ianuarie 1963, Paul-Lucian Letzner a absolvit, în 1985, Academia de Marină „Mircea cel Bătrân” din Constanţa. Doi ani mai târziu, în 1987, reuşeşte să evadeze din lagărul comunist, stabilindu-se în cele din urmă în Germania, unde lucrează actualmente ca inginer de instalaţii industriale – îndeletnicire cronofagă fiindcă presupune, între altele, pentru el, frecvente şi îndelungi deplasări în state din Europa, Asia şi Africa. Cu toate acestea, făcând dovada unei puteri de muncă ieşite din comun, a unei tenacităţi demne de invidiat, dar şi a unui talent scriitoricesc de necontestat, Paul-Lucian Letzner a reuşit să se impună, în ultimii ani, drept unul dintre cei mai activi, mai pasionaţi şi pasionanţi romancieri din spaţiul literar românesc.

După un debut editorial remarcabil cu romanul Şi diavolii mor cândva (2010), Paul-Lucian Letzner a dat la iveală, an de an, câte un nou roman, într-o cadenţă fără fisură, de-o exactitate şi cu o meticulozitate prusacă. Astfel, romanului de debut i-au succedat cele intitulate Jertfa uitată. Haiducii Dobrogei (2011), Jurnal de destin (2012), Meşterul Manole redivivus, Mănăstirea Chiajna-Giuleşti (2013), Poveşti luate de apă (2014), Taina strămoşilor (2015), Dezertor din lagărul comunist (2016) şi cel mai recent, pe care îl prefaţăm aici – Fericirea vine cu ascensorul (2017), titlu care sugerează atât tema, cât şi ideea cărţii, fiindcă „titlul – după cum spunea un conaţional al autorului, cu două secole în urmă – trebuie să fie pentru o carte ceea ce este adresa pentru o scrisoare” (Schopenhauer).

E locul să spunem că toate aceste reuşite editoriale n-ar fi fost posibile fără aportul profesorului Daniel Nicolescu, consilier editorial competent care a ştiut să se erijeze, atunci când a fost nevoie, în devotat agent literar ori chiar în prefaţator şi recenzent...

Spre deosebire de prozatoarea Herta Müller, de pildă, fugită şi ea din România şi stabilită în Germania, care se remarcă prin excese rechizitoriale la adresa foştilor conaţionali, asupra cărora aruncă doar săgeţi înveninate, semn că nu mai poate privi înapoi fără mânie, Paul-Lucian Letzner, dimpotrivă, mărturiseşte că motivaţia producţiilor sale epice nu e alta decât intenţia/dorinţa de a-şi plăti datoriile morale faţă de patria natală. A fost nevoit să părăsească România în urmă cu trei decenii doar pentru a-şi împlini destinul în lumea liberă, dar se vede de la o poştă că se simte încă puternic atras de ţara noastră, pe care o iubeşte cu pasiune pentru frumuseţile ei fără seamăn, admirându-i trecutul eroic şi fabulos şi încercând să o apere, pe cât îi stă în putinţă, de rapacitatea urmaşilor celor care ne-au distrus elitele în anii ’50, reveniţi acum sub chipul unor magnaţi ai finanţelor, cu intenţia instaurării, la noi, a unui „regim de ocupaţie de factură modernă”. Campania instrumentată de aceştia – ne avertiza undeva Paul-Lucian Letzner – are drept obiectiv jefuirea avuţiei naţionale, precum şi distrugerea „stâlpilor de rezistenţă ai unităţii şi coeziunii poporului, ai credinţei noastre strămoşeşti, ai dorinţei românului de a trăi într-o ţară liberă şi independentă, în care să se simtă stăpân pe munca şi pe bogăţiile sale, valori pentru care şi-au dat viaţa generaţii întregi de înaintaşi”. (Dezertor din lagărul comunist, p. 206.) În câteva dintre romanele sale, elemente din biografia autorului sunt împrumutate biografiei personajului principal, ceea ce conferă aproape tuturor scrierilor sale un vădit caracter autobiografic. În această privinţă, nici Fericirea vine cu ascensorul nu face excepţie, în sensul că Martin Truss, unul dintre protagoniştii romanului, e, de fapt, autorul însuşi. Ni se comunică acum un amănunt biografic pe care doar îl intuiam şi care explică în mare parte comportamentul, atitudinea şi mentalitatea scriitorului, anume acela că mama sa era româncă. „Marieta Truss născută Bratu, mama lui Martin – citim în subcapitolul consacrat respectivului personaj –, era o femeie simplă, deşi se trăgea din neam de preoţi cu tradiţie în comuna Răşinari – Sibiu. Părinţii ei fuseseră printre cei care suferiseră după instaurarea guvernului comunist în România, datorită convingerilor lor creştin-ortodoxe.

Marieta fusese o elevă foarte bună în şcoli, dar faptul că tatăl ei fusese deţinut la închisoarea comunistă din Piteşti, unde a şi decedat, i-a închis accesul spre studiu la o facultate, cu atât mai mult cu cât voia să studieze filologia. În Bucureşti, Marieta lucrase ca secretară la o firmă din industria chimică”. Tatăl lui Martin, Johann Truss, era sas din Sibiu, dar lucra în Bucureşti ca ziarist. Cert e că atât vârsta lui Martin Truss (42 de ani), cât şi profesia (inginer mecanic), localitatea de

Liviu CHISCOP

domiciliu (oraşul Nürnberg din Germania) şi probabil situaţia sa familială sunt identice cu cele ale autorului.

Divorţat încă din 1998, inginerul Martin Truss trăia acum singur „într-un mic dar drăguţ apartament din cartierul «Gebersdorf». Fiica sa Johanna se măritase şi locuia la soţul ei, Michael Krause. Aveau împreună o fetiţă, pe Christina Krause. Începând din toamna lui 2010, Martin Truss lucra la Societatea de Asigurări „Cautus Vita”. Serviciul îi plăcea, dar avea o şefă tare arogantă şi neprietenoasă, care îi punea mereu „beţe în roate”, nimeni alta decât directoarea generală Corina Wagner, „o femeie frumoasă, înaltă de 1.72m., cu un păr lung, blond închis, care-i umbrea ochii negri, frumos conturaţi, uşor migdalaţi, aşezaţi pe o figură ovală, feminină, inteligentă. (...) Se putea spune, fără îndoială, că este o femeie nu numai drăguţă, ci chiar frumoasă, ruptă din reviste, spus în limbajul popular”.

Soţul Corinei, Alex Wagner, lucra la o prosperă firmă de transporturi, aparţinând tatălui său. Din păcate însă, mariajul lor era cât se poate de nefericit – pentru a ne exprima eufemistic – fiindcă Alex, alcoolic şi afemeiat, devenit bisexual în ultima vreme, venea tot mai rar pe acasă, neglijându-şi nu doar familia, ci şi obligaţiile de serviciu. Totuşi cei doi, Corina şi Alex, hotărâseră să petreacă Revelionul 2011 la un restaurant, împreună cu un grup numeros de prieteni. În dimineaţa zilei de 31 decembrie 2010, Cora îl sună pe Alex pentru a-l întreba la ce oră vor pleca la party-ul de revelion. Alex îi răspunde că el trebuie să plece urgent la München, pentru a încheia o importantă afacere. Cu această scurtă convorbire telefonică între cei doi soţi – care constituie un prim element al intrigii – începe, de fapt, romanul. Celelalte informaţii ţinând de ceea ce se cheamă expoziţiune – locul, timpul şi protagoniştii acţiunii – ne vor fi furnizate ulterior, măiestrit imbricate în etapele desfăşurării acţiunii, care, ca în orice roman, comportă mai multe planuri, fiecăruia dintre ele corespunzându-i un conflict. Un prim plan ar fi acela al statutului social al Corinei, al neîmplinirii acesteia în planul vieţii conjugale, compensat oarecum de eclatantele sale succese profesionale. Dacă alăturăm acestui plan şi numeroasele informaţii referitoare la familia socrilor Corinei, la aceea a Johannei, fiica lui Martin Truss, sau chiar la cea întemeiată ulterior, spre final, de Corina şi Martin, putem spune că Fericirea vine cu ascensorul este, înainte de toate, un roman al vieţii de familie. Apoi, prezentarea detaliată a situaţiei întreprinderilor în care a lucrat Martin, ca şi a firmei de transporturi a socrului Corinei şi, mai ales, a Societăţii de Asigurări „Cautus Vita”, unde lucrează în prezent protagoniştii, ne îndreptăţesc să afirmăm că Fericirea vine cu ascensorul este şi un roman social. Zbuciumul sufletesc al eroinei, partajată între dorinţa de a avea o viaţă de familie normală, de a salva aparenţele sociale şi dorinţa de a întemeia o căsnicie fericită alături de Martin Truss fac din Fericirea vine cu ascensorul un roman psihologic, un izbutit roman de „analiză”, în accepţia conferită cândva termenului de Garabet Ibrăileanu în celebrul său studiu intitulat chiar „Creaţie şi analiză”. În sfârşit, modalitatea cu totul insolită, ingenioasă imaginată de autor pentru a-i determina pe cei doi protagonişti să evolueze de la antipatie la simpatie, iar mai apoi de la admiraţie la iubire, fac din Fericirea vine cu ascensorul un captivant roman de dragoste. Avem de-a face, aşadar, cu o operă

*

complexă, cu un roman total, calităţi rarisime în cazul unor scrieri de dimensiuni relativ reduse, aşa cum este Fericirea vine cu ascensorul.

Abandonată de soţul vicios şi infidel tocmai în seara de revelion, directoarea Corina Wagner îşi mai face de lucru, până târziu, în somptuosul ei birou de la etajul 22 al Societăţii „Cautus Vita”. La fel procedează şi inginerul Martin Truss, fiindcă nici pe el nu-l aştepta nimeni acasă. Abia a doua zi după-amiază era anunţată vizita fiicei sale Johanna, împreună cu soţul ei şi cu fiica lor, nepoţica lui Martin. Întâmplarea face ca cei doi protagonişti – Corina şi Martin – să plece din birourile lor cam în acelaşi timp, întâlnindu-se în lift. O defecţiune tehnică, absolut imprevizibilă, face ca ascensorul să se blocheze între etaje. Asemenea cuplului din romanul japonezului Kobo Abe, Femeia nisipurilor, de pildă, cei doi sunt nevoiţi să convieţuiască mai multe ceasuri în lift – „petrecând”, practic, revelionul acolo şi chiar să acţioneze împreună pentru a găsi soluţiile de ieşire din această situaţielimită, adică de repornire a ascensorului, moment

care constituie punctul culminant al acţiunii. Blocarea liftului care, după părerea noastră, marchează cel de-al doilea moment al intrigii, a fost, totuşi, de bun augur pentru cei doi, întrucât le-a oferit posibilitatea să se cunoască mai bine, să-şi descopere calităţile şi chiar să se îndrăgostească unul de celălalt, hotărânduse să rămână împreună, decizie echivalentă cu deznodământul planului Corina – Martin. Deznodământul celuilalt plan al acţiunii, coincident vieţii conjugale a Corinei şi a lui Alex Wagner, se va rezolva nu prin divorţ – cum preconizase Corina – ci printrun tragic accident al automobilului pe care Alex îl conducea în stare avansată de ebrietate.

Partea cea mai consistentă a romanului, adică cea mai interesantă şi antrenantă, savuroasă şi plină de suspans, graţie mai ales mânuirii cu dexteritate a tehnicii dialogului, o constituie, fără îndoială, noaptea petrecută de principalii actanţi în liftul blocat, care le va aduce, în chip nesperat, mult dorita fericire a vieţii de familie, de care până atunci fuseseră privaţi.

Soarta celor două personaje ale acestui fascinant love-story nu-l poate lăsa indiferent pe cititor: el va fi antrenat, cu siguranţă, în poveste, captivat fie de climatul neliniştitor, fie de situaţia extremă atât de bine conturată prin organizarea originală a intrigii.

Asemenea multora dintre personajele romanelor anterioare ale autorului, Martin şi Cora – ambii etnici germani cu origini româneşti – trăiesc exilul şi solitudinea ca pe nişte forme omniprezente de nonapartenenţă la o lume tot mai îndepărtată de valorile etice tradiţionale. În privinţa stilului, Paul-Lucian Letzner nu se dezminte nici în Fericirea vine cu ascensorul, unde oralitatea rămâne trăsătura dominantă. Propoziţiile succinte şi clare, ce se succed în rafale, conferă fluiditate expunerii, ajutând mai ales dialogul, care capătă astfel supleţe şi o remarcabilă impresie de firesc, de autenticitate. Deşi au, inevitabil, şi un procent de ficţiune, întâmplările relatate în prezentul roman sunt preponderent memorialistice, capabile să producă un puternic impact emoţional îndeosebi asupra cititorilor cu vârste apropiate de cea a autorului, trecuţi prin experienţe istorice şi existenţiale similare. Prin forţa talentului său narativ, Paul-Lucian Letzner a ştiut să propună cititorilor o poveste de iubire pe care a trecut-o prin calvarul suferinţei pricinuite de situaţia extremă – izolarea în liftul blocat în noaptea de revelion! Plin de emoţii şi de neprevăzut, Fericirea vine cu ascensorul se înscrie în pleiada celor mai sesizante şi mai fascinante creaţii ale literaturii de dragoste.

Atractiv şi incitant, scris pentru cititori – probabil cu intenţia subliminală a unui binemeritat succes de public – romanul de care ne ocupăm reprezintă, fără îndoială, un eveniment remarcabil în beletristica română. Cât despre critici, Paul-Lucian Letzner l-ar putea imita pe Gabriel Garcia Márchez, spunând: „Daţi-vă la o parte, eu vreau să vorbesc cu cititorii!” ___________________________________ * Paul Lucian Letzner, Fericirea vine cu ascensorul, Bacău, Editura „Alma Mater”, 2017.

20 actualitatea literară

Selma Lagerlöf

nr. 77 n nov.-dec. 2017

proză

Selma Lagerlöff (20.11.1858 – 16.3.1940) e scriitoare suedeză, reprezentantă a neoromantismului, distinsă cu Premiul Nobel în anul 1909. În opera ei literară evocă mai ales viaţa conaţionalilor din provinciile ţării sale, Värmland şi Dalarna. Este autoarea, între altele, a romanelor Gösta Berling (1891), Jerusalem (1901), Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia (1906), Casa lui Liljecron (1911), precum şi a culegerii de nuvele Trolli şi oameni (1915/1921). În proza sa înfăţişează obiceiurile ancestrale ale oamenilor din ţinuturile de baştină şi, în stil romantic, superstiţiile şi vechile credinţe ale acestora în miturile autohtone. Întreaga sa operă este pătrunsă de un umanism creştin, de credinţa într-un Dumnezeu dedicat conducerii şi protejării destinelor umane. Proza publicată mai jos, În chestiunea emigraţiei, care face parte din volumul Trolli şi oameni (Troll och människor) prezintă o situaţie de interes şi astăzi, cu care Suedia s-a confruntat încă la sfârşitul sec. al XIX-lea. Atunci, precum şi în primele decenii ale sec. al XXlea, prin emigrarea în America, această ţară a pierdut circa două milioane de oameni, dintr-un total de cinci milioane.

Victor Ravini (Radu Victor Niţu), traducătorul acestui text, născut la Caracal, este absolvent (1966) al Facultăţii de Filologie (specialitatea română - germană) a Universităţii din Timişoara. A tipărit patru cărţi (semnând Radu Niţu) în România, fiind primit în USR. În 1985 a emigrat în Suedia, unde a urmat Facultatea de Ştiinţa Religiilor din Göteborg şi cea de Management la Scandinavian International University. A publicat trei cărţi în limba suedeză, între care o monumentală lucrare, Mioriţa, izvorul nemuririi, dedicată reevaluării şi reinterpretării celebrei balade româneşti, tradusă recent de autor şi în limba română (ed.

Alcor Edimpex, Buc. 2016). Victor Ravini este membru al Uniunii Scriitorilor din Suedia.

Dan FLORIȚA-SERACIN

În chestiunea emigrării Erau de față preotul și polițaiul și asesorul din Högbro și proprietarul joagărului din Hyllinge și inspectorul mărunțel de la stația de cale ferată îngustă și câțiva țărani și negustori rurali. Ținuseră întrunirea anuală de alegeri la banca locală de economii, iar acuma trecuseră prin toate socotelile, se aprobase eliberarea de răspundere a conducerii, revizorii pentru anul viitor fuseseră aleși, iar președintele lovise cu ciocanul în masă și declarase întrunirea încheiată. Acuma erau liberi să plece fiecare la rosturile sale, însă rămaseră pe loc în jurul mesei celei mari din localul băncii, ca să mai schimbe o vorbă, să mai discute diferite păreri. Și, după ce au pălăvrăgit puțin despre una-alta, veni vorba și despre problema emigrării.

Erau câțiva dintre ei, care ziceau că acei bani, care veneau din America, erau așa de puțini, încât era mai mult ca și cum nu erau.

Iar alții spuneau că ăia, care emigraseră, scoseseră mai mulți bani din țară decât se știa. Și mai erau unii care afirmau că în curând nici nu va mai fi posibil să se lucreze pământul în parohia asta, de-aia fiindcă deoarece din cauză pentru că toți lucrătorii își luau tălpășița. Iar munca asta imensă pentru desecarea lacului, care trebuia să se fi făcut până acuma, nici nu se va mai putea înfăptui, pentru că toți cei tineri și întreprinzători se căraseră. Și mai era ba unul, ba altul, care susțineau că din cauza emigrației se încasau așa de puține impozite.

Fiindcă pentru că, dacă toți cei tineri, care ar fi trebuit să contribuie la întreținerea celor bătrâni, erau plecați, ce să te mai miri că situația era așa cum era. Și mai erau alții care spuneau că întreaga țară era în pericol, din cauză fiindcă dacă deoarece plecaseră toți cei care aveau sarcina să o apere, putea să ne biruie dușmanul când o avea poftă. Și fiecare era mai înfocat decât altul să-și spună părerea, când de-odată se făcu liniște. Preotul era, preotul se mișcase așa un pic. Nu zisese nimic până atunci, așa că acuma toți așteptau că o să spună ce avea de spus.

Fiindcă vezi, după cum știi, preotul era un om așa...

Aproape întotdeauna avea el o altă părere, în răspăr cu părerile tuturor și oricât ai fi crezut că cineva are dreptate, dumneata nu puteai fi niciodată sigur că n-o să zică el iarăși niște vorbe de-alea, care întorceau cu susul în jos chiar și cele mai temeinice păreri ale cuiva.

Așa că acuma, când se vedea că preotul voia să zică ceva, dintr-odată deveniră toți un pic cam neliniștiți, atât negustorii și țăranii, cât și proprietarul joagărului din Hyllinge și polițaiul și inspectorul de stație de la calea ferată îngustă.

Dar preotul nu zise nimic, ci ședea tăcut ca și mai înainte. Așa că deveniră și mai înfocați și mai siguri pe ei înșiși. Fiindcă erau, nu-i așa, siguri până-n inimă și-n măduva oaselor că în această problemă nu mai putea preotul să mai facă nici o obiecțiune, ci de data asta trebuia să le dea dreptate. În mod evident, emigrația era vătămătoare pentru țară. Asta nu mai putea nimeni să spună că nu e așa. Și începură să discute câtă pierdere de oameni capabili pentru Suedia și că ce de oameni destoinici erau acuma de folos altei țări.

Unii vorbeau de toți acei emigranți care nu reușiseră.

Da, mai era și câte unul pe ici pe colo care ajunsese bine pe acolo pe unde se dusese, dar de ăia care au ajuns în mizerie nu se mai auzea niciodată nimic.

Iar alții ziceau că ăia care plecaseră, mai bine ar avea un pic de bun simț și nu ar mai trimite fotografiile alea, unde erau îmbrăcați în mătăsuri și catifele, fiindcă tocmai fotografiile alea îmbolnăveau lumea aici acasă de dorința de a-și încerca și ei norocul acolo departe.

Iar alții vorbeau cât de dăunător și de vătămător era pentru oamenii din țara aceasta să plece în America.

Căci se vedea cât de colo, când mai veneau pe acasă săși vadă rudele, că deveniseră așa de ciudați și de suciți, încât nici nu puteai să-i mai suferi.

Tot timpul, preotul ședea și tăcea. Însă unul din ei băgă de seamă că preotul mișcase capul și parcă avusese o sclipire în ochi. Le dădu cu cotul celorlalți și

se întrerupse imediat discuția, ca să poată auzi ce avea de spus preotul. Dar nici de data aceasta preotul nu zise nimic. Și nici nu era de mirare. Era imposibil ca să aibă el alte vederi decât ale lor, tocmai într-o asemenea problemă. Și mai ziseră că erau parohii, unde casele rămăseseră goale și că abia dacă puteai să mai dai peste vreun om. În parohii unde înainte locuiseră mai multe mii, acuma abia dacă mai erau câteva sute.

Și ziceau că era nemaipomenit, că oamenii nu înțelegeau că era nedrept să-și părăsească țara în care s-au născut și au crescut. Unde tata și mama s-au putut descurca, era locul destul de bun și pentru copii să rămână și să-și câștige o pâine.

Niciodată nu aveau să se simtă bine cu adevărat aceia care și-au părăsit patria, a mai zis altul. Mai mergea cum mergea, câtă vreme erau tineri, dar când venea bătrânețea, venea și dorul de țară.

Preotul tăcea mereu. Stătea lăsat pe spate în scaunul de președinte, masiv și lat în umeri, cu mâinile așezate cruciș peste burtă.

De-odată se aplecă un pic asupra mesei și întrebă molcom, cam câți ar putea fi din parohia asta, care plecaseră în America.

Mde, cifra exactă nu era nimeni care să o poată spune așa dintr-o dată, însă de bună-seamă că erau pe puțin așa, cam la vreo cinci sute.

Atunci, preotul se aplecă și mai tare peste masă și se uită țintă la ei, cum stăteau în jurul lui.

– Acuma vreau să vă întreb pe voi toți, care sunteți așa de porniți contra emigrației, un lucru, zise el.

Ce v-ați face voi, cu toți aceștia cinci sute, dacă s-ar întoarce? Și se lăsă din nou pe spate în scaun și își așeză mâinile sale mari cruciș peste burtă, ca mai înainte.

Când preotul a aruncat această întrebare, asesorul din Högbro deschise imediat gura pentru a spune că acesta ar fi cel mai bun lucru care s-ar fi putut întâmpla. Dar își aduse aminte că avea un frate, care de mult de tot plecase în America. Iar dacă acuma ăla ar fi să vină înapoi, o să aibă pretenția să se facă proprietar pe ogorul acela, care tatăl lor îl hărăzise ăluia și pe care până acuma nu apucase să și-l fi folosit. Și, când se gândi asesorul ce pământ bun avea ogorul acela și cum îl cultivase și câtă muncă băgase el acolo și-l amenajase, închise gura și nu mai zise nimic.

Unul din negustori înălță capul ca să spună că ziua în care ăia o să se întoarcă din America o să fie o zi fericită pentru el și pentru întreg ținutul. Dar își aminti imediat că atunci ar însemna că și sora lui, care emigrase și se măritase cu un om sărac și acuma era văduvă cu cinci sau șase copii și nu aveau din ce trăi, ar însemna să se întoarcă și nu ar fi fost deloc plăcut pentru el să vină pe capul lui toată liota asta, să le poarte el de grijă. Așa că nu-i mai răspunse preotului nimic, ci se apucă să-și strângă hârtiile ca și cum ar fi gata să o ia din loc.

Când inspectorul de stație feroviară băgă de seamă că aceștia doi, care fuseseră atât de îndârjiți și își

vânturaseră părerile toată seara, nu se încumetau să-i răspundă preotului, avu de gând să spună sus și tare că, atunci când ăia din America o să se dea jos la stația sa, atunci el o să stea pe peron și o să strige “urrraaa”, pentru ei. Dar de-odată se gândi că avea pe cineva acolo afară, căreia cândva îi făgăduise că o s-o ia de nevastă, dar pe care o părăsise. Erau mulți ani de atunci și, așa bătrân cum era, nu i-ar fi plăcut să dea ochii cu ea și să audă prin câte greutăți a trebuit ea să treacă fără să aibă o mână de ajutor care să o sprijine.

Așa că, în loc să-i răspundă preotului, se ridică și spuse că trebuie să se ducă să-și înșeueze calul.

Când inspectorul de stație s-a dus într-ale lui, se auzi proprietarul joagărului potrivindu-și îndelung glasul.

Dar tocmai când avea de gând să-și înalțe vocea și să răspundă că el desigur le-ar asigura muncă și locuințe și traiul la cinci sute de oameni – n-ar fi fost asta nicio greutate pentru el – se gândi că dacă toți cei plecați s-ar întoarce, ar însemna să vină înapoi și un fiu al lui, care fusese un nemernic și un neisprăvit, încât fusese o pacoste pentru el și pentru nevastă-sa și pentru toată casa. Așa că începu să se îndepărteze încetinel de la masă și se duse în cealaltă încăpere să-și caute mantaua de ploaie. Îndată ce se ridică el, se mai ridicară și doi țărani.

Fiindcă unul din ei avea un prieten bun acolo departe, care îi trimisese ceva bani să i-i chivernisească. Banii aceia i-i pusese cu dobândă bună la bancă, până mai adineauri, când, chiar mai deunăzi, fusese nevoit să intre în banii ăia și să se împrumute din ei, ca să-și facă nunta fetei. Și n-ar fi putut spune că își dorea ca cel ce emigrase să se întoarcă mai înainte de a fi clarificat el lucrurile și a fi pus totul la loc în bună ordine.

Celălalt, ce se ridicase în același timp, avea un băiat acolo departe, care se descurca bine și îi trimitea bani atât de Crăciun cât și la sărbătoarea de miezul verii. Și nu știa cum și-ar mai fi putut ține ferma, dacă aceste trimiteri de bani ar fi încetat.

Polițaiul mai stătu un pic la masă, dar se gândi la unul, o pușlama care băgase spaima și groaza în întreaga zonă și care de mai multe ori îl amenințase că-l omoară. Și își zise că nu ar fi tocmai de dorit ca licheaua aia să se întoarcă înapoi. Se ridică și el și se întoarse spre perete și stătea acolo și se uita la niște anunțuri mari ale unor birouri turistice.

Acuma nu mai rămăsese decât unul din negustori la masa băncii de economii, iar pentru el fusese întotdeauna limpede că cea mai mare nenorocire care i s-ar fi putut întâmpla ar fi fost dacă s-ar fi întors acolo vechiul negustor, care îi vânduse prăvălia și care fusese atât de destoinic în afaceri și știa să-și atragă mușteriii, încât ăla ar fi atras la el tot comerțul de prin partea locului, dacă nu i-ar fi trecut prin cap să emigreze.

Preotul șezuse tăcut și așteptase până atuncea. Iar când băgă de seamă că nu mai rămăsese la masă decât cel mai neînsemnat și mai sărac dintre negustori, se răsuci spre el: – Eh, ce zice Söderberg despre treaba asta?

– Păi, eu zic că cel mai bine e să rămână așa cum e, zise negustorul.

– Da, așa cred și eu, spuse preotul. Știam eu că o să ajungeți toți la concluzia asta, numai să aveți răgaz să cugetați pe îndelete.

Traducere de Victor Ravini

nr. 77 n nov.-dec. 2017

inedit

actualitatea literară 21

Anul Gheorghe Alexandru Iancovici (1924-1992) 25 de ani de la moarte

n Continuare din numărul trecut Seara asistăm la un spectacol pe gheaţă al Circului din Moscova: numere originale de jonglerie, scene bufe cu clovni, patinaj artistic, cocoș, câine, capră, vacă, urși și cimpanzei pe patine. Ne amuzăm copios, împreună cu micuţii spectatori, căzuţi parcă și noi în mintea copiilor. E atât de necesar, de reconfortant, de vital să te mai „copilăreşti” uneori! O spune, de altfel, și Tudor Arghezi în Transfigurare: „M-am îmbătat? Am murit? / Lăsaţi-mă să dorm...

M-am copilărit.”

Noaptea, pe o șosea luminată a giorno, ne îndreptăm cu autocarul spre aeroport și ne îmbarcăm în avionul de Irkutsk. Decolăm la ora 3,30. În aer se înregistrează -50 °C. Între Habarovsk și Irkutsk sunt două ore diferenţă de fus orar. Distanţa dintre cele două orașe o parcurgem în circa două ore și jumătate.

Autocarul, care ne aşteaptă în faţa aeroportului, ne depune la hotelul Intourist. La ora zece, după micul dejun, cu acelaşi autocar, executăm tradiţionalul tur al orașului. Încă de la prima vedere, Irkutskul îmi pare mai atrăgător decât Habarovskul. Poziţia hotelului, pe faleza râului Irkutsk, e superbă. Pitoreștile căsuţe de lemn cu panouri traforate evocă nostalgic timpi arhaici, revoluţi. Sașa, ghidul, ne informează volubil: Situat la confluenţa râului Irkutsk cu Angara, Irkutskul e capitala Siberiei de Est, a celei de Vest fiind Novorosiskul. Fondat de negustorii de blănuri (deoarece în Siberia există vreo șaizeci de varietăţi de blănuri), Irkutskul e unul din cele mai vechi orașe rusești. Populaţia actuală: 600.000 de locuitori. În 1668 era o simplă fortăreaţă de lemn. Focul din 1769 a mistuit toate casele de lemn, iar clopotul de douăsprezece tone al catedralei ortodoxe s-a topit. Dintre toate bisericile existente în oraș, cea mai însemnată este a Sfintei Treimi. Zidirea ei a fost ocazionată de a zecea aniversare a luptei de la Poltava, în care Petru cel Mare l-a învins pe Carol al XII-lea al Suediei (în iulie 1709). Există în oraş şi o catedrală catolică, înfiinţată de polonezii deportaţi aici, în număr de 200.000, deoarece se răsculaseră împotriva regimului ţarist. Astăzi, majoritatea bisericilor sunt transformate în muzee și săli de concert. În prezent funcţionează în Irkutsk o moschee tătărească, o sinagogă şi patru biserici.

Traversăm Piaţa Kirov (revoluţionar de seamă, participant activ la insurecţia armată din Octombrie 1917 din Petrograd, asasinat la 1 decembrie 1934, în Leningrad, de troţkişti). Casa Torov, prin faţa căreia trecem şi care aparţine celui mai bogat om din Rusia, e un amestec eteroclit de mai multe stiluri arhitectonice. În această clădire s-a proclamat de către roșii puterea sovietică în 1917, consolidată însă mai târziu, la capătul unor lupte crâncene cu albii lui Kolceak (fost amiral ţarist, unul din capii contrarevoluţiei albgardiste; armata lui fiind zdrobită, se retrage spre răsărit; trenul cu care fugea este capturat; Kolceak este împuşcat pe malul Angarei în 1920). O altă clădire, masivă, roșie, în stil maur, e Muzeul de Istorie. În apropiere se înalţă Monumentul exploratorilor Siberiei. Vizavi, o clădire albă cu etaj: casa fostului guvernator Sibiriakov. Asediaţi, în timpul revoluţiei, de albgardişti, cei 153 de roșii baricadaţi în clădire au rezistat timp de nouă zile. La sfârşit nu mai supravieţuiau decât opt.

Inedit: memorial de călătorie Incursiune autumnală în spaţii siberiene

Au fost împuşcaţi lângă zid. Pe locul execuţiei se înalţă un monument. Azi, casa e Biblioteca Universitară. Aici Sașa face o paranteză şi precizează: la Irkutsk există opt centre de cercetări. Universitatea a fost înfiinţată în 1918. Ne atrage apoi atenţia asupra altei clădiri istorice cu etaj: Casa Decembriştilor. Cine fuseseră aceştia? Erau tineri ofiţeri din garda imperială care participaseră la războiul din 1812 împotriva invadatorului. Constituiţi ulterior în societate revoluţionară secretă, ei urmăreau să nimicească autocraţia și să desfiinţeze iobăgia.

Fiindcă s-au răsculat la 14 decembrie 1825, au fost numiţi decembrişti. Prinşi și judecaţi, cinci dintre conducătorii răscoalei – Pavel Pestel, Kondrati Rîleev, Serghei Muraviov-Apostol, Mihail Bestujev şi Piotr Kahovski – au fost spînzuraţi în Piaţa Petropavlovskaia. În afară de aceştia, 120 de decembrişti au fost deportaţi, pe diverse termene, în Siberia la ocnă sau în surghiun. Printre ei figurau: Serghei Trubeţkoi, Nicolai Panov, Piotr Mukhanov, BestujevMarlinski. Din grupul decembriştilor făceau parte unii scriitori şi poeţi remarcabili: A. A. Bestujev-Marlinski, Wilhelm Kühelbeker, A.. J. Odoevski şi K. F. Rîleev.

Lev Tolstoi evocă aceşti revoluţionari întrun fragment din romanul său Decembriştii, reluat de câteva ori, dar neterminat. Probabil și pentru că i s-a refuzat aprobarea de a le studia dosarul aflat în arhive. Dar șirul deportaţilor în Siberia e nesfârşit. Amintesc doar câţiva din cei mai proeminenţi, printre care se numără şi trei români. Alexandru Nicolaevici Radişcev, condamnat la închisoare în Ilinsk, din gubernia Irkutsk; Nicolai Gavrilovici Cernîșevski, condamnat la ocnă în Siberia Răsăriteană, la minele Kadainsk; Fiodor Dostoievski, aruncat în temniţa pentru ocnaşi de la Omsk; cercetătorii ştiinţifici Ivan Cerski şi Grigori Potanin; Vladimir Korolenko; Mihail Bakunin (la Tomsk şi Irkutsk); V. I. Lenin (între 8 mai 1897 și 29 ianuarie 1900, în satul Sușenskoe, la ţăranca Petrova).

Dintre români: Constantin Stere, în închisorile din Tiumen, Kurgan, Krasnoiarsk, Turinsk (reg.

Tobolsk), Eniseisk, Iamalsk, Minusinsk; Pan Halippa şi Zamfir Arbure, purtat în mai multe temniţe siberiene.

Primul român care a străbătut imensele întinderi siberiene a fost spătarul Nicolae Milescu. Trimis de țarul Alexei Mihailovici, în fruntea unei ambasade, în China, el urmează (în 1675) ruta Tobolsk - Eniseisk - Selenga - Angara - fortul Bratskoi - Irkutsk - „Marea Baikalskaia” (traversată în 12 zile) - Selenghinsk - Nercinsk - China. La retur, în 1676, parcurge acelaşi drum. Raportul său oficial, intitulat Călătoria de-a lungul Siberiei de la Tobolsk până la fortul Nercinsk, conţine foarte interesante date de ordin geografic, etnografic, mineralogic, cinegetic, folcloric. Cu toate meritele sale de geograf, om de ştiinţă şi diplomat, din pricina unor intrigi, spătarul Milescu avea să cadă în dizgraţie, fiind învinuit că a înmânat împăratului Chinei hârtii secrete ale Imperiului Moscovit și că a schimbat darurile după ce și le-a însuşit pe cele mai preţioase. Drept urmare, aceste daruri au fost confiscate și, după spusele cronicarului Neculce, pe Milescu „l-au surgunit la Sibir și a șezut câţiva ani surgun la Sibir”.

La această incursiune din secolul al XVII-lea a învăţatului moldovean s-ar putea adăuga epopeea siberiană a voluntarilor români ardeleni plecaţi în 1917 din lagărul de prizonieri de la Darniţa în intenţia de a se înrola în armata franceză și a lupta pe frontul de la Verdun. Îmbarcaţi în Transsiberian, ei au dat mai multe lupte sângeroase cu agresivele cete bolşevice și – după numeroase peripeţii – au ajuns la Vladivostok. La cererea insistentă a localnicilor terorizaţi de bandele roşii, voluntarii ardeleni au restabilit ordinea în marele port rusesc din Orientul Îndepărtat și au administrat întreaga regiune est-siberiană mai bine de un an. În tot acest răstimp, în întregul ţinut a fluturat tricolorul românesc. (Vezi referiri şi detalii asupra acestui interesant și necunoscut episod din istoria armatei române în cartea Cruciaţi, tirani și bandiţi de Elie Bufnea.) Tot din lucrarea lui Elie Bufnea aflăm date despre existența unor colonişti basarabeni și dobrogeni provenind din deportaţi și care se găsesc în următoarele localităţi din Extremul Orient Siberian: Originari din Basarabia: în jurul Omskului: la Troits, Kosavsk, Irkutsk; în Siberia Orientală:

la nord de Amur, în Primoria, pe malul Mării Okhotsk, la nord de Vladivostok; un număr de 35 de mii la: Timofeevca, Bogatîrca, Alexeevna, Tritiacova, Kişinovka, Bălcinești, Zâmbreni, Logănești, Dunai (Dunărea), Teiul, Novaia Basarabia. Originari din Dobrogea: pe valea Amurului, la 900 km de Vladivostok, în regiunea Habarovsk.

La periferia oraşului vizităm un cartier vechi, cu case scunde, decorate cu complicate broderii sculptate în lemn. Patru cincimi din Siberia fiind acoperite de păduri, era firesc ca lemnul să constituie principalul material de construcţie, cel mai accesibil și cel mai ieftin. Ferestrele caselor din cartier erau joase și, de regulă, trei la număr, potrivit Sfintei Treimi. Împrejmuite cu garduri înalte, ca să nu pătrundă urșii, casele aveau aspectul unor mici fortăreţe. La început nu erau încuiate, dar, când a început goana după aur și prinseseră să apară tot felul de indivizi dubioşi, se zăvoreau. O curiozitate vrednică de menţionat: în Siberia casele aveau un gemuleţ în care gazdele așezau pâine şi lapte pentru deportaţii în trecere prin partea locului.

Prezenţa ferestruicii denota nu atât compasiune și mizericordie creștină, cât solidaritate tacită cu surghiuniţii politici. În ziua următoare facem o excursie cu şalupa pe râul Angara (lung de 1.826 km) şi pe o porţiune a lacului Baikal. Vrând-nevrând, şi aici cifrele se dovedesc necesare. Cu o lungime de 636 km, o lăţime maximă de 80 km, o suprafaţă de 31.500 km 2, o adâncime maximă de 1.741 m, un perimetru de 2.000 km şi un volum de 23 km3, Baikalul acumulează 20 % din rezervele de apă dulce ale globului. Lacul e alimentat de 330 de râuri, cele mai însemnate fiind: Selenga, Angara Superioară şi Barguzin. Din Baikal izvorăşte Angara, afluent al Eniseiului. Are 22 de insule; Olhon are 72 km și e cea mai locuită. În regiunea Baikal se înregistrează 1.500-2.000 de cutremure anual. După cutremurul din 1862 s-au scufundat 200 km2 .

Debarcând la punctul Listvianka, urcăm printr-o pădure de pini la un belvedere, de unde ni se desfăşoară o privelişte splendidă asupra lacului, a cărui apă e tot atât de pură ca și firmamentul boltit deasupră-i. Despre Baikal s-ar cuveni să se vorbească doar în versuri. Apa e limpede ca lacrima. Lacrimi de smarald şi safir.

Sub un cer senin cum n-am mai văzut freamătă, asemenea unei vietăţi, miliarde de vălurele orbitoare. O mare a liniştii (vara și toamna!).

Respiri cu voluptate aerul pur. Un concediu aici ar regenera sufletul.

Se pare că în excursia asta am fost niţel trişaţi.

Vaporaşul ne-a purtat doar până la punctul de izvorâre a Angarei din Baikal. Pe lac, ni se spune, navigatul e interzis, ca să nu se polueze apa.

Citesc însă ulterior despre anume croaziere circumbaikalice. Deci am fost amăgiţi. Dar și atât cât am văzut din Baikal îmi ajunge. Mi-am făcut o idee despre imensitatea și smaraldele limpezimilor lui. La înapoiere, de astă dată cu autocarul, străbatem păduri de mesteceni pline de poezie, demne de penelul lui Isaak Levitan. Un balet neasemuit: hore, gavote și menuete de mesteceni – marchize şi marchizi – înaintând elegant spre şosea, apoi retrăgânduse lin. Pădurile de mesteceni sunt, toate, numai zâmbet. Privindu-le, simt mângâindu-mă pe buze numele lui Amadeus Mozart. Închid ochii şi aud melodiile lui. Într-o sală a aerogării din Irkutsk studiez o sugestivă machetă: secţiunea în profunzime a Baikalului: două uriaşe pungi care, repet, conţin 20 % din întreaga rezervă de apă dulce a globului.

Plecăm cu avionul la Bratsk, cel mai tânăr din oraşele Siberiei, 90 de mii de locuitori, unde sosim după o oră și jumătate de zbor.

Oraşul e situat pe Angara, în sudul unui imens lac de acumulare, „Marea Bratsk”, lung de 500 km şi cu o suprafaţă de 5.500 km2. Suntem cazaţi la hotelul „Taiga”. Vizităm în aceeaşi zi hidrocentrala „A 50-a aniversare a Marelui Octombrie”. Cu puterea sa instalată de 4,5 milioane kw deţinuse, o vreme, titlul de cea mai mare din lume. Acum o întrece hidrocentrala de la Krasnoiarsk pe Enisei (5 milioane kw putere instalată). Barajul hidrocentralei de la Bratsk are 5 km lungime; la bază are 920 m.

Cantitatea betonului utilizat pentru construirea giganticei hidrocentrale întrece de două ori volumul piramidei lui Keops. În hol – efigia

lui Lenin executată din mozaic din marmure de diferite nuanţe. La intrarea în marea hală, un panou cu beculeţe roșii, galbene și verzi indică fostele hidrocentrale, cele existente și cele viitoare. Pe un alt panou sunt expuse fotografiile unor personalităţi străine care au vizitat hidrocentrala. Între altele: Fidel Castro, Kádár János, Walter Ulbricht.

Parcă spre a realiza un contrast cât mai izbitor între nou și vechi, vizităm după-amiaza Muzeul Etnografic situat în plină taiga. Sunt reproduse în aer liber diferite tipuri de iurte: de pâslă, din piele ori din coajă de mesteacăn. De notat că iurtele buriaţilor de apus (buriagaţi, eheriţi, hongodori) erau poligonale; ale buriaţilor din Asia Mijlocie aveau acoperişul emisferic; ale buriaţilor din Răsărit (horini, tabunuţi) se distingeau prin acoperişul lor conic. Deosebirile dintre buriaţii de Răsărit și cei de Apus se manifestau nu numai sub raportul diviziunii gentilice și tribale, ci și din punct de vedere religios. Cei răsăriteni erau lamaiști; cei apuseni, ortodocși. În plus, la cei apuseni persistau riturile străvechi, șamaniste. Şamanismul consta dintrun ansamblu de ceremonii și ritualuri practicate noaptea. Ele erau comune popoarelor aflate în regiunile arctice americane, nord-asiatice, în Asia Centrală, dar și celor din Siberia și Altai (ostiaci, tunguzi, samoezi, camciadali).

Termenul șamanism derivă din sanscritul sramana sau din pali: samana „om inspirat de spirite”. Şamanismul buriat se caracteriza printrun panteon complicat de duhuri de diferite ranguri. Astfel, numărul duhurilor superioare – tengrii – era de 99, dintre care 55 tengri de Apus, binevoitoare, și 44 tengri de Răsărit, rele.

Mircea Eliade, din a cărui Istorie a credinţelor şi ideilor religioase m-am documentat asupra acestor probleme, subliniază rolul considerabil al șamanului în religiile Asiei Centrale. El e totodată teolog, demonolog, specialist al extazului și vraci, auxiliar al vânătorilor, protector al comunităţii și turmelor, iar la unele comunităţi, erudit și poet.

Toate puterile şamanului depind de experienţele iniţiatice şi de cunoştinţele lui de ordin spiritual.

Uneori el descinde în infern, alteori se înalţă la cer. Reîntors din călătoriile sale extatice în infern, șamanul aduce celor asistenţi salutări și cadouri de la rudele decedate. În Muzeul Etnografic pe care l-am cercetat se prezenta şamanismul practicat de buriaţi, singurul popor de limbă mongolă din Siberia, locuind pe teritoriul de la est și vest de Baikal. La buriaţii golzi, altai şi tunguzi există, paralel cu ritul de iniţiere individual-ezoterică, și ceremonii de iniţiere publice. Elementele războinice (platoşă, lance, arc, sabie) au o mare importanţă, ele fiind necesare în luptele împotriva demonilor, duşmani ai comunităţii. În incinta Muzeului Etnografic se mai pot vedea, în afară de iurtele descrise mai sus, totemuri, sicrie suspendate pe postamente aeriene – adăposturi împotriva duhurilor rele – stâlpi cu destinaţie rituală, altare de sacrificii, torbe și vase împletite din coajă de tei, schiuri late, învelite în blană etc. * După masa festivă de la Bratsk (mâncare mediocră plus o sticlă de şampanie la două persoane: una am făcut-o cadou „ofiţiantului” cu ochelari, corect şi stilat), dans. Scălâmbăieli cu partenera și de unul singur, pe fond de zgomot asurzitor. Nici dacă aș fi ştiut dansa, nu m-aș fi avântat printre petrecăreţii spasmodici cu chef de bâţâială. Mie îmi apăreau dinainte spânzurătorile decembriştilor. Din foarte subiectivul meu punct de vedere, ar fi fost imoral să dansez. * La întoarcerea cu avionul din Siberia facem o scurtă escală la Omsk, oraş cu aspect vechi, având o populaţie de 850.000 de locuitori.

Majoritatea clădirilor păstrează încă pecetea vechiului stil ţarist, greoi şi inestetic. Omskul e capitala regiunii omonime. Sub Kolceak fusese scurt timp capitală a întregii Siberii. Aici a fost deportat Dostoievski între 1850 și 1854.

Impresiile și trăirile de ocnaş și le-a consemnat în zguduitoarea sa carte Amintiri din Casa Morţilor.

Omskul e patria poetului simbolist Innokenti Fiodorovici Annenski (1856-1909), autor al culegerilor de versuri Cântece cu glas scăzut și Lădiţa de chiparos, precum și al unor tragedii cu caracter antic. Annenski i-a influenţat pe poeţii acmeiști Gumilov, Ahmatova, Mandelstam...

Cu acest ultim oraș periplul meu siberian, interesant sub atâtea raporturi, a luat sfârșit.

Pornind către patrie, lăsam în urmă Baikalul și taigaua cu miile ei de nuanţe autumnale, păstrătoare de taine și de inestimabile avuţii.

Text stabilit de

Simion Dănilă

Nicolae HAVRILIU

22 actualitatea literară

teatru

„Când vin clipele spre tine, cui laşi copilul în grijă?”

Monolog

După ce grupul „saltimbancilor de ocazie” Regio, ci şi Interregio, unele de mare viteză. s-a destrămat, fiecare urmându-şi drumul De jur împrejurul casei se-ntinde pădurea, iar în viaţă, ocolind teatrul, Brusketa n-a putut în spate se-nalţă muntele. În centrul acestui să se-mpace cu gândul că teatrul a părăsit-o. loc există mama mea, ea însăşi ca un centru.

S-a privit mai atentă în trecutul său şi la ceea Mereu ocupată cu dereticatul şi creşterea ce i-a rămas din prezent iar, apoi, dacă nu în mea. Nu întâmplător omul meu mă ştie bună faţa oglinzii s-a mărturisit, a trecut zâmbind pentru dereticat şi mă trimite într-un loc printre arbori, spunând cu voce tare. anume pentru mine şi pentru el, dar şi pentru BRUSKETA: Mai întâi că al meu, e vorba de copilul nostru. În fine, ca să revin! Pe tata îl bărbatul meu, m-a trimis într-un loc anume şi vedeam rar, era mereu ocupat cu proviziile, mi-a spus: „Vezi, ce faci! Cum te descurci? Să vânat şi preparate aduse cu trenul. Mă mulţunu te-ntorci ameţită ca o curcă plouată.” Da, meam doar să-l văd la masă, când avea timp aşa mi-a spus! Nu văd ce-ar putea să şocheze! să stea cu noi. Totul se aduna în locul pe care Eu l-am ascultat şi m-am supus îndemnului. eu îl numesc, de altfel şi el face la fel, casa Bine că nu mi-a cerut să şi deretic locul. Era mamei. Acolo te puteai retrage în siguranţă şi plin cu deşeuri şi obiecte aruncate de nişte tot de acolo puteai ieşi în afară când te săturai petrecăreţi. Iar de mă-ncumetam să fac, de atâta şedere în loc. Pentru mine această aşa cum ştiu, curăţenie exemplară, mi-ar şedere în loc nu însemna o închidere într-o fi necesitat oarece timp. Şi nu ştiu cum mă colecţie de bunăstări, ci un cuib luminos de descurcam singură. Copilul nu puteam să-l unde într-o zi puteam să mă desprind prin neglijez. Ori fără copil sunt pierdută, vlăguită tot ce avea să fie de folos fiinţei mele. Ceea şi-n afara oricărui rost. El ştie asta, că doar ce s-a întâmplat când l‑am cunoscut pe el, pe şi al lui este copilul, dar nu s-ar fi complăcut omul meu şi am devenit mamă. Înaintam în să-l ţină pe timpul cât timp şi timpul venea lipseam. Da, lipseam, către mine. Şi-mi fiind plecată în locul convenea. Numai el, unde m-ar fi trimis omul meu mă ajuta pentru a vedea ce este să nu mă pierd în de făcut, deşi pentru iluzii deşarte şi-mi dereticat eram bună. repeta: „Când vin Trimiterea într-un clipele spre tine, cui loc şi îngrijirea acelui laşi copilul în grijă?” loc fac parte din Eu tăceam şi-n exerciţiul pregătitor al sinea mea vroiam ocupării locului, adică şi altceva. Dar el al luării în primire. Şi, venea cu ceva nou. odată ce-am intrat în „Viaţa ta şi a mea se posesia locului, să-l adună în gânguritul chem pe el ca să-l lui, iar ceea ce ne Scenă dintr-o Commedie dell’arte. stăpânească.

Deşi este nouă propriu împreună suntem de ceva timp, nu ştiu câtă devine viaţa lui.” La cele spuse de omul meu importanţă mi-ar fi acordat să mă convingă puteam să vin cu o frază în plus, însă tăceam. pentru menirea ce-o am în cuplu. Or, dacă Tăceam deoarece îmi spuneam că nu totul se i-aş fi cerut explicaţii în plus, mi-ar fi replicat: cuvine exprimat. Presimţeam că nici vorbele „Desigur, vrei să ştii ce rol ai să joci şi dacă-ţi lui şi nici ale mele, fie acceptate separat, fie vine convenabil!” Eu i-aş fi răspuns că m-aş combinate, n-ar spune chiar totul şi, mai ales, fi acomodat. „Da! ar fi izbucnit el. Când vin esenţialul. Dar eu eram bucuroasă că vorbele clipele spre tine, cui laşi copilul în grijă? Căci lui îmi produceau gânduri. Şi mă‑ntristam că rol, ăsta, da! Să ieşi din tine şi, degrabă, să prea e trecătoare clipa bucuriei mele, iar odată intri în clipe noi. Unele chiar neştiute. Rolul cu dispariţia ei simţeam că sunt aruncată nu e o joacă.” Ştiu că joacă nu e, adeseori îi undeva în negură. De aceea jinduiam după spuneam. Dar vreau să fiu altceva. „N-ai să clipele ce vor veni, în speranţa că voi scăpa de poţi!”, îmi răspundea. Da, chiar aşa. N-am să apăsarea clipelor trecute. Însă nu realizam că pot, n-am să pot! Vreau totuşi să-ncerc! Nu la fel voi proceda urmându-mi drumul, adică văd inconvenientul. „Nu-l vezi pentru că nu voi tăinui ceva din mine în neexprimat. În vrei să-l vezi!, aşa-mi răspundea. Însă trebuie schimb înţelegeam că un dialog între mine şi să ştii că există. Inconvenientul tău este că nu gândurile mele s-ar limpezi printr-un schimb eşti singură. Ai un copil şi-ţi stă în datorie să-l de vorbe cu el, omul meu. Însă el mă atenţiona ai în grijă şi să-l creşti!” că este ocupat, iar lucruri vitale băteau la Astea erau vorbele lui şi cu ele mă bătea la uşă. Uneori mă şi ironiza. „Chiar acum ţi-ai cap de fiecare dată când intenţionam să mă găsit! Cu lumea asta de faţă?” Îmi reprimam transform. Altceva să fiu printr-un rol ce mi pornirea şi mă ascundeam în spatele lui. Avea se cuvenea şi mi s-ar fi potrivit. Şi deşi îmi umeri ca de piatră. Şi dacă nu reuşeam să mă doream un rol, iar ştirea mă atenţiona că nu se adun, încercam un dialog cu vreo vecină sau poate, nu se poate încă, la el n-aş fi renunţat, la vreo colegă de serviciu. Înţelegeam că fiecare bărbatul meu. Îl doream în continuare, oricâte dintre noi are o stare privilegiată ce diferă necazuri îmi făcea şi cât de multe piedici îmi de la fire la fire. Aşa că rămâneam consolată punea. Nu încetam să sper că într-o zi îl voi de avantajul navigării printre cuvinte. Poate obţine, iar el, oricât de năbădăios ar fi, se va şi partenera de dialog simţea la fel. În cazul împăca în sine şi va accepta să primesc rolul, meu, călăuzită de neexprimatul din care nu deşi năzuros, după cum îl mai ştiu, va susţine mă puteam desprinde, stăruia iluzia superică nu-l voi duce până la capăt. Dar chiar şi orităţii şi încăpăţânarea că ultimul cuvânt îmi atunci la fel va spune: „Când vin clipele spre aparţine. tine, cui laşi copilul în grijă?” Să ştii că nu-l După aceste încercări eşuate, reveneam la las, orice îţi închipui! La mama îl duc şi lângă el, la omul meu, dar cu prudenţă. Mă temeam tine rămân. Se va găsi în rolul meu şi-un ca dialogul cu el să nu pună în pericol relaţia locşor pentru tine. noastră, pentru că ne-ar fi scos pe fiecare din Uite, în sfârşit, că mi-am găsit locul, nu ceea ce ne este propriu. Jumătăţile contrare unde mă trimitea el, ci unde să-mi las copilul s-ar fi atins prin diluare şi nu prin însufleţire. şi, apoi, în linişte să mă ocup de pregătirea Ceea ce n-ar fi fost corect. Dar el, dragul de rolului. Dar tot zgomotos, poate mai puţin ca el, eram sigură, nu s‑ar fi pretat la metode altădată, se adresa el: „Crezi că locul unde mi- radicale. Bărbatului adevărat îi este destinat ai plasat copilul are calitatea de a oferi condiţii să-ntreţină cele două jumătăţi contrare în exemplare de locuire? Şi ce dacă e la mama!” acel propriu ce nu se tulbură. Şi apoi el, dragul Întrebarea fugitivă era urmată de exclamaţie de el, îl ador, mi-ar fi spus încă o dată, ca un şi apoi totul se-nvăluia în tăcere. Într-un fel refren sau ca un slogan: „Când vin clipele de tăcere, se poate spune, pentru că amândoi spre tine, cui laşi copilul în grijă?” (Cade pe intram în starea de contemplaţie a locului. gânduri.) Şi mai îmi spunea... „Căci, vezi, Deoarece după mine se lua şi el când ne clipele vor continua să vină spre tine şi tu aminteam că este vorba de casa mamei mele. vei dori să te transformi, să fii mereu alta şi Ca un loc specific, predilect contemplaţiei este mereu alta. Şi de te vei îndepărta, în grija cui casa mamei mele din natură. Situată într-un laşi copilul din noi?” orăşel de munte, dotat cu de toate necesare Din spatele unui arbore se aud aplauze. unei vieţi fireşti, în special cu o gară pe unde Brusketa, evident, uimită, surâde la apariţia trec şi se opresc trenuri diferite. Nu numai lui Svrigi.

nr. 77 n nov.-dec. 2017

Spectacolul de teatru indică un mod al exprimării, ceea ce aduce după sine un nivel al existenţei specific pentru umanitatea scenei. Avânt ca emblemă Teatrul schimbă lumea, ediţia a 27-a a Festivalului Naţional de Teatru, Bucureşti, 20–30 octombrie 2017 (Director artistic: Marina Constantinescu), s-a remarcat prin căutări în zona expresivităţii ludice. Şi ce a fost interesant, iată că s-a produs! Spectatorii şi actorii au interrelaţionat în acele momente pline de emoţii, s-au întâlnit ca într-o apropiere, mulţumind reciproc pentru prezenţă şi participare (Alegerea spectacolelor pentru comentariu a fost cu totul întâmplătoare). ● Superproducţie de excepţie, Angajare de clovn de Matei Vișniec, regia: Ion Caramitru, TEATRUL NAŢIONAL „I. L. CARAGIALE”, Bucureşti, aduce în reprezentaţie scene de teatru şi numere de circ (printr-o laolaltă apartenenţă la un întreg unitar) şi se desfăşoară succesiv în două formate de scenă: cutia italiană şi arena. Sala „Studio” permite această rapidă schimbare, iar spectacolul Angajare de clovn (plasat şi-n pauza din foaier ca într-o linie a jocului fără întrerupere) are credibilitate, pentru că regia (merit incontestabil) a distribuit trei actori potriviţi pentru rol (toţi trei derivând din „metoda” ilustrului Miklós Bács). Petre Ancuţa, într-o consecvenţă a ludicului ce‑l însoţeşte, îmbină în Filippo cinismul printre sentimente cu ironia, spre a impune personajului statura de clovn adevărat în faţa celor doi parteneri. Emilian Mârnea întreţine în Niccolo afabil aparenţa echilibrului, deşi accesele de furie îl încearcă. Atent la gesturi şi îndemnat spre mimică, Niccolo se face îndrăgit şi întreţine o legătură ascunsă cu Filippo când apare Peppino. Este un dat in simţul artistic al clovnilor de a-şi impune supremaţia asupra partenerului de joc şi de a se face pe sine unicul. Jocul fiecăruia devine fascinant pentru că este intangibil pentru celălalt. Ritmic şi precis în gesturi, Florin Călbăjos fixează în Peppino

Festivalul Naţional de Teatru, 2017

pe clovnul orgolios căruia i se cuvine totul. Fiind sigur pe el, cu posibilităţi variate de joc (uşurinţa de a impresiona şi tragic şi comic), Peppino se ridică deasupra celorlalţi şi, de la înălţimea atinsă, cade, fiind zdrobit de loviturile acide ale colegilor care se văd întrecuţi în mistuirea jocului de clovn. ● În registru strict teatral se desfăşoară spectacolul Măcelăria lui Iov de Fausto Paravidino, regia: Radu Afrim, TEATRUL NAŢIONAL „VASILE ALECSANDRI”, Iaşi. Drama şi comedia se intersectează până la identificare într-o formulă în care plânsul provoacă râs, iar râsul derivă din plâns. Familia „măcelarului” (plăcerea cărnii îngemănată cu sfâşierea cărnii), încercată de crizele existenţei şi de loviturile destinului, şi grupul clovnilor (în travesti), bântuit de orgolii şi de privirea banului, aduc în atenţie omul în declin, deşi iubirea surâde ca şansă. Înţeles element de teatralitate, travestiul este suport pentru acest râsu’ plânsu’. Spectacolul ieşean semnalizează că nu e încă totul pierdut. Actorii şi personajele lor: Emil Coşeru (Tatăl), Tatiana Ionesi (Mama), Ionuţ Cornilă (Fiul), Ada Lupu (Fiică), Andrei Varga (Băiatul de prăvălie), Horia Veriveş (Clovnul 2), Livia Iorga (Tipa) Irena Boclincă (Clovnul 1), Brânduşa Aciobăniţei (Prietena mamei), Doru Maftei (Clovnul 3) ne înştiinţează că salvarea prin teatru vine. ● Înainte de a fi un poem scenic despre iubire şi regăsirea prin iubire, Rambuku de Jon Fosse, regia: Mihai Măniuţiu, TEATRUL NAŢIONAL „MIHAI EMINESCU”, Timişoara, este un spectacol al ritmurilor făcute prin teatru şi dans, însoţite de melos. În centru se află omul, prin perechea originară El şi Ea, într-o comunicare simplă şi, totuşi, gravă. Replicile sunt scurte, desfăşurate între enunţ şi interogare: „Stăm aici unde stăm dintotdeauna”, „De ce taci?”

Starea şi şederea femeii, fiind atinse de „insuportabil”, atenţionează bărbatul că există Rambuku, un spaţiu „cu îngeri, cu păsări şi copaci”. Freamătă în acest spectacol un joc făcut prin învăluirea părţilor în relaţie ce aduc tandreţe, dar şi o reţinere anume la trecerea de „aici” spre „dincolo”. Spaţiul omului şi spaţiul Rambuku, constituite diferit, par intangibile, însă ele se apropie prin imagine, prin întrebările şi aproximările omului. Emoţionante apar în spectacol dansul cărţilor executat de corpurile din Rambuku şi îndemnul femeii către bărbat de a-i descoperi „frumuseţea” prin citirea cărţilor. Această relaţie creează un regim propriu magiei spectacolului (în adaptare scenică de Anca Măniuţiu), crescut prin comunicarea dintre „aici” şi „dincolo”. Făcută funcţională de regia lui Mihai Măniuţiu, relaţia dintre unul individual al omului şi unul individual al corpurilor din Rambuku, în finalul spectacolului, va înlesni întâlnirea părţilor şi intrarea în acea laolaltă apartenenţă spre iubire (sau spre pacea eternă). Doi actori, Claudia Ieremia (Ea) şi Ion Rizea (El), împreună cu optsprezece dansatori (unii şi actori): Andreea Gavriliu, Ada Dumitru, Adrian Loghin, Alexandru Ioan Pântea, Ana Negrescu, Andreea Elena Giurgiu, Bianca Pintea, Ciprian Valea, Eugen Curelici, Eva Maria Danciu, Ioan Repciuc, Ionuţ Iova, Mario Valdevira Garcia, Raul Lăzărescu, Roxana Fânaţă, Sebastian Vâlcea, Ştefania Misăilă, Vlad Cireşan, au făcut din Rambuku un spectacol unic şi captivant până la uimire. Acel melos, plin de nelinişte, dar prevestitor (muzica originală: Mihai Dobre), pregătind fundalul pentru rugăciunea de la începutul spectacolului, naşte în final, din dorul de iubire, vocea în adâncuri glăsuind: „Ascultă Israel! Domnul este Dumnezeul nostru, Dumnezeu este Unul!” ● Camera mea frigorifică de Joël Pommerat, regia: Theodor Cristian Popescu, TEATRUL „SZIGLIGETI SZINHAZ”, Oradea, accentuează pe înţelesul că legăturile între membrii unei comunităţi pot avea la bază raportul dintre actor şi regizor, cunoscut din teatru. Forţa gândirii ce modelează personajul pe scenă se infiltrează ca un întăritor şi consolidează comportamentul angajaţilor de la un supermarket, rămaşi unicii proprietari după moartea patronului Blocq. Prin intermediul sfioasei şi, totuşi, hotărâtei Estelle, angajaţii comunică între ei, rostind expresii precum replicile dinainte ştiute şi, astfel, ies la iveală emoţii şi vibraţii păstrate în viaţa personală invizibilă a fiecăruia. Apare o energie nouă ce sudează conştient suportul colectiv latent din psihic şi mental, dar îl şi distribuie în folosul comun. Trupa „Szigligeti”, de la Teatrul orădean, face o demonstraţie referitoare la felul cum se priveşte actorul în scenă şi sub ce raport se gândeşte actul teatral. Scopul este de a trezi imaginarul din ambianţa spirituală invizibilă şi de a energiza concretul ce uneori suferă de plictis şi monotonie. Simplitate, pasiune şi înfrăţire au dovedit prin jocul lor actorii: Pitz Melinda, Gajai Agnes, Kovacs Enikó, Tóth Tünde (Estelle), Szabó Eduard, Firtos Edit, Doboş Imre, Fabián Enikö, Dimény Levente, Kardos M. Róbert (Blocq), Szotyori Jözsef, Ababi Csilla, Jerovszky Timea, Csatlós Lóránt, Hunyadi István, Kiss Csaba, Kovács Levente, Kocsis Gyula. A fost o seară de exersare a concretului prin actul scenic în contul formulei „Lumea ca teatru”.

Timpul, făcut pe scenă, rămâne un prieten de nădejde al omului, indiferent că întreţine jocul sau priveşte jocul.

Nicolae HAVRILIU

Remus V. GIORGIONI

nr. 77 n nov.-dec. 2017

Prozator din silă, Viorel Marineasa în dialog cu Robert Şerban, Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2017

Nu doar „rezumatul” unei vieţi, ci chiar al unei epoci literare emană din cartea-dialog pe care o avem în faţă, protagonistul ei - în

calitate de metodist la Casa de Cultură a Studenţilor - fiind, o perioadă apreciabilă, pe deplin implicat în actul cultural. Dar Viorel Marineasa nu este doar un promotor cultural, cum l-au perceput unii în epocă, ci un prozator cunoscut - era încă de pe atunci, de la debutul cu Litera albă - Editura Facla.

Dialogul cu Robert Şerban (scriitorul, dar şi interlocutorul profesionist de la „A cincea roată”) este o încântare, intervieweur-ul ştiind să-l scoată pe interlocutor „din bârlog” - bârlogul forului său lăuntric. „Mă pun greu în situaţia de a scrie, declară V.M. Fiind un noctambul, am scris multă vreme numai noaptea. Mai nou, în detrimentul scrisului, îmi place să trăiesc pur şi simplu. Să trăiesc bucurii mici şi calme...” Protagonistul îşi descrie copilăria şi tinereţea „revoluţionară” (care îşi găsesc corespondent şi într-o Galerie foto, finală). Fiu de notar „cercual”, V.M. își urmează familia prin diferite locaţii bănăţene, - Banat pe care-l va cunoaşte mai târziu inclusiv graţie repartiţiei guvernamentale, ca profesor de română. Pentru noi, remarcabilă în economia cărţii, sufletul ei, este secţiunea legată de viaţa cultural-artistică a epocii, mai ales literară. Prin natura slujbei, tânărul Marineasa intră în contact cu scriitori de toate mărimile, de la tineri aspiranţi (studenţi sau muncitori) la autori consacraţi. Îl cunoaşte pe Sorin Titel, ale cărui vizite la Timişoara le evocă - acesta, trecut prin Caransebeş, Oraviţa, ajunsese deja cu familia la Bucureşti.

Este evocată boema literară timişoreană, în frunte cu Ion Monoran, Adrian Derlea, Gheorghe Pruncuţ - apoi prima încercare de „canonizare” a optzecismului bănăţean, prin curentul ad-hoc (autointitulat) monodersilism: Monoran - Derlea - Bârsilă. De asemenea, pagini consistente sunt dedicate evocării Taberei literare de la Moneasa, la care participau tineri creatori din toată ţara, inclusiv lunediştii bucureşteni, în frunte cu Cărtărescu, I. T. Morar, I. B. Lefter. Conchizând, cu toate că din „silă” (tot la fel cum nomenclatura de metodist nu are nimic în comun cu acel cunoscut cult reformat), sub pielea lui Viorel Marineasa (încă) se (mai) ascunde un mare prozator. De altfel, auzim că are un roman-bombă la care lucrează de zor: adunându-se deja prea multe pagini, acum nu-i rămâne decât să opereze prin eliminare.

Mioara Bahna, Dintre sute de femei (prezenţe feminine în scrisul românesc actual), Tipo Moldova, 2016

Dacă zicem că volumul a apărut în colecţia „OPERA OMNIA, publicistică şi eseu contemporan”, s-ar părea că am spus aproape tot despre această carte a unei prezenţe critice din ce în ce mai vizibile în scrisul românesc

cărţi/autori

actualitatea literară 23

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

contemporan. Pe clapeta coperţii din faţă, autoarea ne avertizează că avem în faţă o culegere din presa ultimelor zece ani, la care se adaugă câteva prefeţe la diferite alte cărţi. Volumul de 230 de pagini (deci de două ori consistent!) combate despre nume cunoscute şi mai puţin cunoscute ale literaturii noastre actuale, care nu poate fi împărţită, decât statistic, pe criteriu de sexe: Gabriela Adameşteanu, Silvia Bitere, Adriana Bittel, Ruxandra Cesereanu, Hanna Bota ş.m.a. (Herta Muller!). Prin urmare, este o carte de referinţă, apărută la o editură care a devenit şi ea la fel.

cruce/când crucea pe mine)/ la capătul unei zile moarte:/ închinată serii/ pomenită spre dimineaţă”… Sfătos poet, Tăicuţu al nostru: sfătos şi cu miez.

Willian Shakespeare, Sonete alese şi alte versuri, Ed. Neuma, Cluj-Napoca, 2017

comunitară, toate valide a sta în fruntea vreunui volum de poeme. (În paranteză: cel mai frumos titlu, dintre cele opt, ale lui Lucian Mănăilescu, mi se pare a fi cel din 2015, Atrocităţile fericirii.)

Nemaiavând noi loc să cităm din prefaţa intitulată inetresant „Holograma vârstei de aur”, ne aventurăm să cităm pe cont propriu: „S-a prăbuşit către înalt/ spre zarea unui ochi de vrabie/ şi eternitatea a foşnit trist, / ca o secundă cu gratii...”

(Sfârşitul eternităţii). Dar „sfârşitul eternităţii”, credem noi, marchează de fapt începutul etern al Poeziei!

Volumul de faţă (traducere şi aparat critic de Horia Gârbea) este prefaţat cu un poem dedicat lui Shakespeare de John Milton: doi mari britanici, (aproape) contemporani, imens de mari poeţi amândoi, deşi atât de diferiţi. De aproape 100 de pagini, cartea este împărţită în cele două cicluri anunţate din titlu, Sonete(le) alese acoperind 25 de pagini din conţinut.

La sfârşit descoperim o Notă asupra traducerii şi alcătuirii (culegerii), în care traducătorul se declară conştient de faptul că opera poetică a Marelui Brit a fost tradusă în repetate rânduri şi de traducători celebri - unii dintre ei înglobând toate cele 154 sonete din ediţia princeps (1609). „Lucrarea se adresează iubitorilor de poezie în general, celor ai lui Shakespeare în special. Ea se doreşte (a fi) un concentrat „compendiu”...”

Nicolai Tăicuţu, Şi cum vă spuneam, Editgraph, Buzău, 2017

Având-o ca lector de carte pe Valeria Manta-Tăicuţu, cartea cuprinde 120 de poeme, împărţite în trei cicluri: cu bine, ioanid!, dimineţi îmbujorate încă şi ceaţa subţire a serilor. (După noi, toate acestea concură serios titlul ales de poet, şi el destul de frumos!) Pe cele două clapete ale copertelor, găsim trei prezentări, semnate de Dan Simionescu, Ion Roşioru şi Petre Isachi. Şi cum vă spuneam…, - nu doar că ar fi un „tăicuţ” oarecare! - N. Tăicuţu este un poet de mult consacrat, care poate să le dea lecţii multora, chiar în modul în care ştie să închege materia primă a unui volum. Poemul cu acest titlu, ales ca un fel de motto al întregului volum (aşezat separat, înaintea primului ciclu) - este şi o profesie de credinţă, de bună seamă: şi cum vă spuneam: am ajuns la vârsta când/ se iveşte ocazia să zic:/ ruşine să-mi fie!// : strada se traversează/ numai prin locul tărcat…/ şi niciodată nu m-am conformat […] : pe sub poarta curţii mele/ trece râul care, nici el/ numi păstrează urmele paşilor/…/ (…până aici/ poemul este neterminat/… capul se vede, coada va fi/ la peste o sută de pagini mai încolo…) Dar, pentru că în finalul poemului poetul se „autoincrimnează” pentru… cele ce urmează, ne-am zis: hai să vedem şi coada, care se intitulează s-a-ntâmplat şi asta: mi-am dus crucea până aici/ (greu:/când eu pe

Lucian Mănăilescu, Fractali, Ed. Editgraph, Buzău, 2017

Cu o prefaţă de Katia Kelaro (cea care realizează şi sugestiva copertă), cartea de 120 de pagini a cunoscutului poet buzoian apare în regie proprie, conţinând următoarele cinci cicluri: Copilul cu părul albastru, Cu ploaia în ochi, Inima ca o pasăre colibri, Fractali şi Memorie

Daniel Lăcătuş, Femeia aceea/That woman, Editura Stef, Iaşi, 2016

Avem, cum se bineobservă - că tot e la modă! - o ediţie bilingvă, carte prezentată (tot bilingv) pe coperta a patra de Felix Nicolau. Dar ceea ce sare în ochi la placheta de 75 de pagini este excelenta copertă - despre care am fi dorit şi noi să ştim cui îi aparţine: din ilustraţie deducem că „femeia aceea” era de fapt un înger aşteptat viaţa toată - din cei care numa-n vis se-arată o singură dată... „Moartea şi înrobirea benevolă faţă de frumuseţe sunt motivele principale ale acestui volum vibrat de o senzualitate şi de un exotism de factură arabă” (F.N.).

Dar ia să pornim pe cont propriu în explorarea materialului de prezentat: descoperim poeme destul de cuminţi, dedicate mamei, bunicii, bine ancorate în cotidian - dar şi unele îndrăzneli poetice de genul celor din Ochii tăi, Sunt răni, Experienţă în zbor cu gândul.

(Translation: Mădălina Bănucu.)

Sânziana Batişte, Zodia lupilor/Le signe stellaire des loups, eLiteratura

De data asta, cum se vede, avem un volum de versuri româno-francez, prezentat (tot în două limbi) pe coperta a patra de Nichita Stănescu şi Maria Vârcioroveanu. Versurile sunt traduse în franceză de autoare, care prefaţează cartea cu un desen propriu şi un motto teist dintr-un vechi cântec breton. Tot în fruntea bucatelor se află şi o binevenită (auto)prezentare, din care aflăm numele real al autoarei: Maria - Felicia Moşneang. Cum era şi de aşteptat, prezentările sunt superelogioase („profunzime caldă..., maturitate nobilă... vitralii...”; nu mai vorbim de cea a lui Nichita, un poem în sine, care întrece în valoare multe dintre poemele evaluate).

Dar, din fericire, Sânziana Batişte este un pseudonim eminamente poetic, care

parcă ar contamina şi conţinutul pe care-l atinge: „Eram un pom îngândurat în rugăciune/ eram şi floarea pomului/ şi rodul// Mireasmă fără mire/ şi norodul// Şi-n liniştea de început de lume/ eu te ceream pe tine// Împărate” (Eram un pom).

Lazăr Magu, Cascada de nisip, Mirador, Arad, 2017

60 de poeme cuprinde noul volum al arădeanului Lazăr Magu, colaborator şi al revistei noastre, câteva alese din alte volume (meritând să fie re-publicate), dar cele mai

multe noi. Tonul teist al cărţilor anterioare pătrunde firesc şi în cea de faţă: „Doamne sfinte ceartă moartea/ ce mă sperie pe cale!/ Mă împinge tot în vale/ şi îmi ia din mână cartea.// Doamne sfinte ceartă timpul...” Înaintea poemului liminar (Accident), găsim următoarea strofă, aşezată ca motto: Din cimitire vine frigu-n lume/ ca dintrun Nord neconvenţional,/ cum vine boala, tragic, din spital/ iar sărăcia, uneori, din nume. Părinţii, „păsări călătoare”, bunicii „de abur”, „timpul cadaveric”, „impiegatul tăcut” al morţii, rănile cuielor de la Cruce..., iată câteva din motivele persistente şi-n acest volum, ale poetului Lazăr Magu.

Amintita moarte e „O femeie înaltă,/ de la stâlpul de telegraf în sus,/ (care) trece peste garduri/ ca la un concurs cu obstacole...

(Coasă de împrumut). Dar, peste toate acestea: morţi, vii, cimitire radioactive – va veni/cădea într-un timp viitor Ziua întoarcerii: „În sufletul meu s-a făcut întuneric.../ Aprinde, te rog, paharul acesta cu vin,/ să ne lumineze, să ne vorbească puţin,/ despre timpul devenit cadaveric.”

Costel Simedrea, Poveşti pe albul zăpezii, Mirador, Arad, 2017

Avem în faţă apariţia (de-acum) anuală a poetului reşiţean ajuns - iată! - la a zecea carte. Un palmares frumos: zece cărţi în zece ani, debutul producându-se la Ed. Modus PH Reşiţa, în 2007. (Un amănunt mai mult ca simpatic este greşeala de tipar a editurii «Vai, Matteo, eşti mâncat!»: penultima apariţie consemnată pe coperta a patra este datată 2025, în loc de 2015.

Dar noi nădăjduim ca seria de autor Costel Simedrea să continue şi după acest an, nu de alta, dar să ne mai cheme la ruga răcăşdeană!...) Lăsând gluma la o parte, avem în acest volum 80 de poeme neîmpărţite în cicluri, scrise - toate - în inconfundabilul stil „CS” (de la CaraşSeverin...): „De hârtie albă, ninsoarea se aşterne.../ Obosiţi pe boltă clipesc zurgălăi/ Eu înşir pe filă, iarăşi, baliverne/ Despre părul tău... despre ochii tăi...”

Citindu-le, aceste noi poeme - începând cu motto-ul din Serghei Esenin şi sfârşind cu poemul-dedicaţie (In memoriam Gheorghe Azap), ni se face un dor nebun de glasul poetului, recitându-şi ca nimeni altul propriile creaţii: „Am tot înşirat, biet bijutier/ Zâmbete amare pe fila de carte!/ Acum, la final, vă trimit din cer/ O pană măiastră, alt poet s-o poarte...”

(Epitaf). Constatăm că sonul poeziei acesteia, de cum fusese azapian, începe să fie esenian... Şi zicem, parafrazându-l pe C. Negruzzi: Autor dragă, mai scrie „baliverne” din astea, eterne...!

24 actualitatea literară n „Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri”, de Varujan Vosganian, tradus în germană

Editura austriacă Zsolnay anunță apariția în februarie 2018 a volumului Als die Welt ganz war/ Cînd lumea era întreagă, de Varujan Vosganian, în traducerea lui Ernest Wichner. Volumul cuprinde cinci dintre povestirile din volumul Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri, apărut la Polirom, în 2013.

Povestirea care se regăsește în titlul acestui volum – și cea mai amplă, Jocul celor o sută de frunze, a fost publicat la aceeași editură, de asemenea în traducerea lui Ernest Wichner, în anul 2014, cu titlul Das Spiel der hundert Blätter. Varujan Vosganian este autorul Cărţii şoaptelor, unul dintre cele mai bune romane apărute în literatura română de după 1989. Romanul, tradus deja în numeroase limbi, a fost considerat de critică o epopee a secolului XX, o carte identitară pentru poporul armean. Dar fiecare popor, fiecare loc, fiecare timp are o Carte a şoaptelor a sa. Ea trebuie doar povestită. Jocul celor o sută de frunze este iniţierea în realismul magic al unei Cărţi a şoaptelor a poporului român. Cele şase povestiri ale volumului vorbesc despre neliniştile, căutările şi incertitudinile noastre, despre atîtea traume încă nevindecate. Jocul celor o sută de frunze ne previne că, dacă memoria, ca stare de luciditate, nu se regăseşte în prezentul şi chiar în viitorul nostru, viitorul nu va fi decît o reîntoarcere în trecut.

Jana Sovová Jana Sovová s-a născut în 1966 și, așa cum îi place s-o spună, a pendulat timp de 27 de ani între localitățile Uničov si Olomouc, până când, în 1993, s-a mutat în Italia de Nord, spre a deveni lector de cehă la Universitatea din Udine. Până atunci, a fost asistent la Facultatea de Litere a Universității din Olomouc, traducător și interpret pe cont propriu și lector de limba și literatură cehă la Universitatea din Veneția. Este co-autoare a două manuale Decebal pentru străini, iar câmpul său preferat de cercetare este educația bilingvă în familiile mixte, domeniu pe care îl și promovează intens. A tradus mult din literatura italiană și a publicat aceste traduceri la unele dintre cele mai importante edituri și în numeroase reviste din Cehia.

Creația proprie, care conține povestiri scurte, foiletoane și poezii, o scrie în cehă și, în ultimul timp, în italiană.

Pierdută în șanțul hâd de la marginea drumului, și-a acceptat soarta. Și, credincioasă instinctului, de îndată ce i-a venit vremea, micsandra a înflorit minunat.

Pregătiri

n Cristian Fulaş a reprezentat România la Kikinda Short Story

În perioada 15-16 decembrie 2017, scriitorul şi traducătorul Cristian Fulaş a participat din partea României la cea de-a XII-a ediţie a Festivalului Kikinda Short Story, din Serbia, alături de alţi 19 scriitori din ţări central şi sud-est europene.

Participarea scriitorului Cristian Fulaș a fost asigurată de Institutul Cultural Român prin Centrul Național al Cărții. De-a lungul timpului, la Festivalul Kikinda Short Story au participat: Radu Pavel Gheo (2010), Veronica D. Niculescu (2011), Cosmin Perța (2012 și 2015), Alexandru Potcoavă (2013), Augustin Cupșa (2016) etc. Continuitatea prezenței românești la acest festival este importantă pentru menținerea interesului lumii literare, a editurilor și cititorilor pentru literatura română. În cadrul

nr. 77 n nov.-dec. 2017

meridiane

Îți alegi pentru călătorie cea mai bună rochie, cea mai puțin purtată până acum și speri că, încă mai speri că

Cu toate acestea, nările i se dilată iar pieptul de abanos îi tresaltă a sfidare.

Galbenul țipător al eșarfei din mătase prevestește răzbunarea.

***

În timpul nopții mi-a trecut prin cap o poezie, un nucleu de poveste pe care gândul meu nu a reușit să-l rețină până dimineața.

Nu contează.

Altcineva va aprinde lumina, atunci când poemul meu va ajunge la el, îl va scrie, mă va căuta, îl vom citi și vom râde de faptul că am avut cam aceeași idee.

(Ție)

Încerci încă să te agăți de suprafața netedă a lucrurilor

În râu mă oglindesc în mine însămi.

dar nu ține aluneci în spate și în jos

Pe râu plutesc îndepărtându-mă de mine însămi.

***

Ca pisica și șoarecele, cu dinții, cu ghearele, pasiune înfocată, hăituire, sentimentul înșelător că poți alege, să încleștezi, să eliberezi, să capturezi, să ispitești, să bocești, să rămâi neînduplecată... ...și, așa cum se cuvine, amândoi să plătească pentru toate, mai apoi.

***

Ești deznădejdea mea strada mea care se înfundă situația mea fără ieșire frustrarea mea fără grai Ești tot ce mă distruge cu mâna mea

***

Plec la drum pe străzi cu un tramvai matinal.

festivalului, Cristian Fulaş a citit fragmente din cel mai recent volum al său, Cei frumoși și cei buni, publicat la Polirom. Cristian Fulaş (n. 3 iulie 1978, Caracal) a absolvit Litere, apoi Studii Aprofundate de Teoria Literaturii. Debutează în 2015 cu Fîşii de ruşine, Gestalt Books. Fragmente din roman s-au tradus în franceză, italiană, germană, engleză, bulgară, croată, suedeză, maghiară. În 2015 publică Jurnal de debutant, Tracus Arte. În 2016 publică După plîns, Casa de editură Max Blecher - Gestalt Books. Activează ca traducător; a tradus aproximativ 50 de titluri din engleză, italiană şi franceză.

Dintre ele amintim: Christophe Bataille, Visul lui Machiavelli, Mathias Enard, Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi, Boussole (în lucru), Jenny March, Mituri clasice, Alain Prost, Istoria relaţiilor internaţionale, Gianni Francesetti, Michela Gecele, Jan Roubal, Aplicaţii clinice ale psihoterapiei Gestalt. Din 2016 este organizatorul festivalului internaţional Lofest, care se desfăşoară la Bucureşti.

În joacă, mă fac că locuiesc în acest oraș, în joacă, mă fac că sunt din nou eu însămi.

(Poate)

***

Poate că pe aici se poate încă trece. Îmi voi coborî privirea, pentru a nu-l speria pe omulețul verde de pe ecranul semaforului.

Noapte după noapte în întuneric ușor ca un fulg pe suprafața frunții timp de câteva clipe se apropie de tine plutind în zbor tot ce te înspăimântă cel mai tare și tot ce iubești. ... și zici că nu ai vise? Minți!

Blues citadin Mohorâtă, furioasă, o tânără neagră în negru sprijinindu-se cu toată greutatea pe scările cenușii din marmură ale unui bloc din oraș.

Pe fruntea neagră întunecată, încruntată a femeii negre, se amestecă umbre negre cu umbre și mai negre.

Visul unei nopți de februarie În noaptea aceea m-a uluit un vis ce părea atât de real, un vis despre un drum lung la al cărui capăt mă aștepta un bărbat străin mie, pe care, de fapt, îl cunoșteam de mult.

L-am auzit chemându-mă la el și eram ferm hotărâtă să pătrund cu toată puterea în viața lui.

Noaptea aceea a fost prima pe care ai petrecut-o cu altă femeie și niciunul dintre noi n-ar mai putea spune, dacă visul a fost o consecință a trădării tale, sau cauza ei.

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com)

Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Maria BOLOGA, Maria NIȚU, Ionel BOTA Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Prezentare și traducere de Mircea Dan DUȚĂ Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu Tiparul: Tipomedia Prod Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj, Timişoara, Reșița şi la sediul USR Bucureşti