Actualitatea literară 78

actualitatea literară

nr. 78, anul IX

ianuarie 2018

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n Simion DĂNILĂ la 75 de ani:

Despre receptarea poeziei şi ignorarea receptării

n Magda URSACHE:

Ne risipim şi risipim

„Pe mine m-a adoptat Friedrich Nietzsche”

n proză: Florin LOGREŞTEANU, Viorel DIANU

n i r i o c S uca L n meridiane n

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Constantin CUBLEşAN, Ion BĂLU, Radu CIOBANU, Paul ARETZU, Ela Iakab, Ioan IACOB, Maria BOLOGA

n poezie: Ion CALOTĂ, Nicoleta DOUCA, Lucian MĂNĂILESCU, Loredana DALIAN, Sorin LUCACI

Tom Edward Phillips

Prezentare şi traducere de Mircea Dan DUţĂ

Poeme de Inês Lourenço

Prezentare şi traducere de Costel DREJOI

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Poezia ca model schizoid…

Schizo-poetica sau poetica schizanalitică

Nicolae SILADE

Despre receptarea poeziei şi ignorarea receptării Să ne bucurăm, prieteni, că poezia n-a murit. Ne-au demonstrat-o spectatorii care au părăsit sala în care urma să se desfășoare Gala de decernare a Premiului Național de Poezie “Mihai Eminescu” de la Botoșani. A fost o reacție firească la cele citite de Medeea Iancu, un poem-manifest, considerat vulgar, din cartea sa „Delacroix este tabu - suita românească”, care a primit premiul Editurii Cartea Românească. Ar fi fost trist, foarte trist, dacă nici la asemenea tip de lectură publicul n-ar fi reacționat. Încă o dovadă că poezia n-a murit este și faptul că lectura poemului a intrigat nu doar spectatorii prezenți la eveniment, ci și opinia publică. Nu cred că printre spectatori s-au aflat „iubitori” de poezie care n-au mai citit poezie în ultimii 30 de ani, să zicem, dar sunt sigur că opinia publică șocată este ignorantă în materie de poezie. A cui este vina pentru cele întâmplate? În primul rând, a celor care au ignorat și ignoră poeții și poezia. E ca și în cazul celor refractari la progresul tehnologic, care, atunci când vor să intre în rând cu lumea, se văd depășiți de situație și fac eforturi uriașe pentru a recupera tocmai ceea ce au ignorat cu bună știință. Să nu se înțeleagă că sunt de partea autoarei care a stârnit scandalul, pentru că vina îi aparține și ei, în egală măsură. Nu era nici locul, nici momentul potrivit pentru obscenități. Oricum, ea a câștigat din asta, a devenit mult mai cunoscută, iar cartea ei, bănuiesc, va fi la mare căutare. Va câștiga, presupun, și editura, dar cel mai important este că a câștigat poezia. Vor fi de acum încolo, chiar dacă într-un procent infim, mult mai mulți curioși să vadă ce și cum se scrie.

Dar vor fi și poeți care se vor întreba, înainte de a scrie, dacă vor să atragă publicul sau să-l alunge. N-aș zice că publicul nostru este întratât de pudic încât să repudieze producțiile literare vulgare (vezi numai limbajul străzii), dar cred că trebuie păstrată întotdeauna măsura. Ca și muzica, poezia ar trebui să te pătrundă, să te înalțe din mocirla cotidiană în sferele pure ale spiritului. Să ne bucurăm, așadar, că poezia a revenit în atenția opiniei publice, dar să ne gândim și la receptarea ei, pentru că depinde de noi și numai de noi ca ea să își recâștige locul pe care îl merită.

„Foarte multe s-au schimbat de-a lungul istoriei: culturi şi civilizaţii, nivel de cunoaştere şi de trai, dar sufletul în esenţa lui - niciun analist sau psihanalist nu va putea să dovedească cu probe că s-a schimbat”. „Probabil că marii critici şi teoreticieni menţionaţi nu urmăresc de fapt reconfigurarea hărţii literare trasarea unei noi direcţii în literatura mondială actuală, ci constată doar, cam sofistic, un sindrom al oboselii generale a literaturii.”

n ilustraţiile numărului n Ilustrăm acest număr cu lucrări de Radu-Anton Maier

nr. 78 n ianuarie 2018

opiniile noastre

În ultimul număr pe 2017 al „României literare”, la pagina criticii tinere descoperim un concept interesant...

- cel tocmai pus în fruntea articolului. Printre alţi poeţi apţi să producă în arealul poeziei contemporane „un alt teritoriu estetic”, este numită Cosmina Moroşan, cu o carte de poezie intitulată Beatitudine (eseu politic). Autorul întâmpinării, Marius Conkan, prinde prilejul spre a ne iniţia şi pe noi în acest concept nou de poezie. Deşi criticul zice că varietatea de stiluri a noii poetici/ noilor poeţi este „conectată la noile tehnologii”,totuşi operaţia se face „fără să desensibilizeze tradiţia literară recentă” (fără a se desolidariza de ea?... dar oricum, este vorba de una recentă, nu de Tradiţia poetică în general).

Până aici, toate bune şi frumoase, fiindcă urmează afirmaţia tare: autorul opinează că, după invazia tehnicii digitale, a muzicii electronice şi psihedelice, „natura poeziei nu mai poate fi definită în termeni clasici”. Noi credem că un lucru/fiinţă - chiar un obiect oarecare - nu-şi pot nega prin redefinire natura iniţială: alte componente, sau elemente se pot, desigur, modifica. Şi-apoi, când vorbim de Poezie, vorbim de suflet: foarte multe s-au schimbat de-a lungul istoriei: culturi şi civilizaţii, nivel de cunoaştere şi de trai, dar sufletul în esenţa lui - niciun analist sau psihanalist nu va putea să dovedească cu probe că s-a schimbat.

Nici măcar „rescrierea digitală a lumii” nu va putea să schimbe în chip esenţial, covârşitor, natura umană - sufletul Poeziei. Că va face o revoluţie, va provoca ravagii, uragane, tsunami răvăşind faţa lumii, asta da..., este chiar de aşteptat - deşi nu de dorit. Imageriile postumane, registrele p(r)ostironiei nu mă vor atrage mai tare, făcându-mă mai bun cititor de poezie, ci poate doar pe vreo câţiva cyborgi, reprezentanţi ai noii civilizaţii IA (inteligenţă artificială).

non-sensuri, imagini distorsionate etc., dar perseverând, crede că a început să prindă un fir, lăsându-se prins în spirala stilistică fără sfârşit a volumului. (Dar nouă ni se pare că lectura cărţii nu l-a prins nici pe el foarte tare, din moment ce dă un singur citat... „şi citatele pot continua”! Chiar acel unic citat ni se pare în limitele normalităţii poetice, nicidecum încadrându-se vreunei poetici extraterestre.)

Poezia: proces de producere a unor „forme şi fantasme”

Problema însă e alta. Din moment ce „textul poetic nu mai reprezintă un conglomerat de semne şi semnificaţii care se cuvin decodate prin interpretare”, rezultă că un asemenea schizo-poem se poate lipsi de interpretare. Cum se şi afirmă mai încolo, aplicat la conţiutul volumului: criticul bănuieşte că poezia Cosminei Moroşan nici nu mai are scop interpretativ, „ci contează doar ca proces (al devenirii), ca producere de forme şi fantasme... non-sensuri (s.n.), percepţii, amintiri şi muzici...” Recunoaştem că pe noi, cititor obişnuit de poezie/cu poezia ne derutează atâtea nons-sensuri. Până într-acolo încât nici nu ştim dacă o poezie normală mai are loc în arena literelor actuale: vezi şi articolul „Poezii obişnuite” al aceluiaşi autor, din „Steaua”, nr.4/2017, despre un volum de Letiţia Ilea, intitulat - de această dată - Întâmplări obişnuite. Tonul acestui articol încearcă să insinueze că poezia clasică, ba chiar şi cea modernă-postmodernă este uşor neavenită în contextul noului val de inspiraţii poetice provenite din spaţiul cosmic şi influenţate puternic de muzicile spaţiale care n-au nimic de-a face cu armoniile muzicii sferelor. Bănuim că noii noştri colegi (unii numai, desigur) procedează ca Platon/Socrate: după ce au înfierat poezia laolaltă cu filosofii sofişti, au vrut s-o dea afară din Cetate!

(Dar, seama: Socrate nu este dirigintele din seria de filme cu liceeni, iar Platon vreun politician contemporan.) Sau credeţi că noi, bătrânii, facem pe deştepţii? Ne declinăm competenţa în Deleuze şi Guattari, teoreticieni de vârf care au abandonat psihanaliza - neconcludentă ea însăşi - în favoarea „schizanalizei”. Pentru ei, un text poetic normal, (psih)analizabil, devine ceva ca o „maşină sau un obiect practic, ... construcţii, trăsături şi forme”. (Aici autorul... - să-mi fie cu iertare, că nu vreau să jignesc pe nimeni, dar nu-mi găsesc cuvintele... - eminentul critic tânăr - pe care-l citesc adesea prin reviste - o feşteleşte rău, încurcându-se în explicaţii. Şi zice: „ca să-l citez, în traducere proprie, pe unul dintre teoreticienii actuali... (??), etc.” Iată pe ce îşi bazează exegeza critică, de altfel un surogat: pe nişte noţiuni neaşezate, netraduse oficial, neanalizate. Iată baza noii poetici pe care probabil vor s-o impună criticii noului val şi sunt aproape convins că o vor face - în câţiva luştri defel iluştri!) Tot am zis că acest gen de răspunsuri, directe sau indirecte, sunt de prisos, vorbe în vânt sau aruncate fără noimă în Spaţiu... O sublimă luptă cu morile de vânt, vitejie donquijotescă. Dar trebuia să exprimăm şi opinia noastră în chestiune: Probabil că marii critici şi teoreticieni menţionaţi nu urmăresc de fapt reconfigurarea hărţii literare - trasarea unei noi direcţii în literatura mondială actuală, ci constată doar, cam sofistic, un sindrom al oboselii generale a literaturii. Nu a morţii ei iminente, care să ne oblige a ne da pe mâna roboţilor.

Fiindcă o artă (pre)concepută a nu fi receptată îşi pierde obiectul: nu mai este artă pentru artă, ci artă-pentrunimic. Pentru indivizi postumani.

Remus V. GIORGIONI

Spirala stilistică şi textul-fractal.

Câteva principii schizanalitice

Recunosc, m-am izbit de realitatea fractalilor (numai) citindu-l pe Cărtărescu, cel care s-a dovedit, în „retehnologizarea” prozei, cu câţiva paşi buni înaintea majorităţii autorilor/cititorilor români. Dar, auzind de o aşa năzbâtie textuală, nu-mi pot imagina poezia viitorului decât ca un soi de elipsă-morişcă învârtindu-se la nesfârşit prin intermundii, în căutarea unor cititori spaţiali. Aici va duce, probabil, acţiunea temerară de „dereglare programatică a limbajului şi conexiunilor imagistice”, la: „decuplarea sensurilor globale”. Multe chestii (scuzaţi barbarismul) pot pune-n mişcare - precum o face tehnica şi muzica nouă - fondul afectiv şi poetic al sufletului uman. Chiar noile happening-uri poetice, construcţii şi… instalaţii, care seamănă mai mult a teatrul absurdului (vezi şi gruparea poeţilor mimici din extraordinarul roman de tinereţe al lui Petru Popescu, Prins. Pe aceştia autorul îi ironizează cu multă savoare; dar prin infatuarea şi siguranţa („plinătatea”) de sine, se aseamănă mult cu bloggerii noştri, cei care în poezie au inventat roata, apa caldă, mersul pe jos… Şi încă vreo câteva gadget-uri).

Revenim la criticul tânăr şi la volumul abordat în cronica sa: „în Beatitudine pot fi recunoscute numeroase principii schizanalitice, chiar la nivel formal şi livresc”.

Dar autorul articolului (articol mai mult teoretic, decât aplicat la obiect) recunoaşte că poemele cărţii cu pricina i s-au părut la început „bizare, aproape ilizibile”, pline de

LiteraTURA oraşului

Ziua Culturii Naţionale şi Ziua „Mihai Eminescu” 2018, la Lugoj şi Timişoara

n Ca în fiecare an, la Lugoj şi la Timișoara, de Ziua Culturii Naţionale şi Ziua „Mihai Eminescu” se desfăşoară ample evenimente culturale: astfel, cu ocazia aniversării a 150 de ani de la trecerea lui Mihai Eminescu prin Lugoj (1968-2018), Biblioteca Municipală Lugoj a marcat evenimentul marţi, 16 ianuarie 2018, printr-o vizită la cele două monumente care atestă trecerea lui Eminescu prin Lugoj, şi anume: Bustul lui Mihai Eminescu (str. 20 Decembrie 1989) şi Placa Memorială “Mihai Eminescu” (str. Bucegi), prin depunere de flori şi un recital din poezia eminesciană, la care au participat elevii clasei a IV-a ai Școlii de Muzică „Filaret Barbu”, coordonaţi de prof. Călin Popeţ, Henrieta Szabo şi Adriana Weimer. Tot la Lugoj, Ziua Culturii Naționale & Ziua „Mihai Eminescu” au fost sărbătorite şi de cenaclul literar „Anotimpuri”, eveniment care a avut loc luni, 15 ianuarie 2018, la Cercul Militar Lugoj, sub genericul „Floare albastră” - o seară de poezie şi muzică susţinută, printr-un recital poetic eminescian, de scriitorii Ion Oprişor (coordonatorul cenaclului şi moderator), Nicolae Silade, Remus Valeriu Giorgioni, Ela Iakab, Adriana Weimer, George Popovici, Maria Rogobete, Ionel Panait, Mircea Anghel, Ioan Cârja, Ionel Peia şi, printrun recital folk din lirica poetului Mihai Eminescu, de cantautorii Vasile Gondoci şi George Popovici.

n La Timişoara, Ziua Culturii Române şi Ziua „Mihai Eminescu” au fost aniversate la Academia Română – Filiala Timișoara miercuri, 17 ianuarie 2018, printr-o serie de comunicări ştiinţifice susţinute de ac. Ioan Păun Otiman, editorul Ioan David, ÎPS Ioan Selejan, criticul Cornel Ungureanu şi prezentarea filmului documentar “Eminescu la Oraviţa” realizat de TVR Timişoara şi Vasile Bogdan. Evenimentul s-a încheiat cu un recital eminescian și un moment muzical coral susţinut de Corul „Armonii” al Școlii Gimnaziale de Muzică „Filaret Barbu” din Lugoj - dirijor: Claudia Crețiu; la buna desfăşurare a evenimentului şi-au adus aportul şi profesoarele Adreea Florea şi Valentina Vasiliu de la Școala de Muzică „Filaret Barbu” şi prof. Rodica Ivan. n Tot la Timişoara, Ziua Culturii Române şi Ziua „Mihai Eminescu” au fost aniversate vineri, 12 ianuarie 2018, în sala de cenaclu a Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România și a revistei „Orizont”; evenimentul a debutat cu dezbaterea „Eminescu în Banat” susţinut de prof. univ. Cornel Ungureanu şi prof. Alexandru Ruja; a urmat ceremonia de primire a noilor membri ai Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Timișoara, ocazie cu care colega noastră scriitoarea Maria Bologa a fost primită în rândurile scriitorilor din Banat; evenimentul a cuprins și lansarea volumelor „Și ține-te de Banat” (vol.

II), „Eu, don Quijote al Banatului. Fantastica viata a lui Tata Oancea” (vol. III) şi „Codul Vasiova” semnate de scriitorul Vasile Bogdan.

Adriana WEIMER

nr. 78 n ianuarie 2018

Vasile PISTOLEA Dintre criticii (istoricii literari) care s-au ocupat, în spaţiul definit de judeţul Caraş-Severin, de ascensiunile culturale/ literare, cel mai activ este Vasile Pistolea. Despre felul în care în care Vasile Pistolea a scris despre generatia 60 a literaturii române m-am ocupat şi în „Literatura Banatului”, dar nu cum se cuvine. Paginile despre Augustin Buzura au mai fost citate de mai multe ori de comentatorii prozei anilor şaizeci.

Dar aproape nimeni nu s-a oprit cu atenţie, azi, asupra paginilor lui Mihai

cronica

actualitatea literară 3

Simetrii, cu Vasile Pistolea

Gaşpar, Olga Neagu, Ion Cojocariu, Ion Gheorghiosu, Dorina Şovre, Nichifor Mihuţa, Ion Florian Panduru, Nicolae Danciu Petniceanu. Cartea La umbra cărţilor nepieritoare adună articole pe care, de-a lungul timpului, Vasile Pistolea le-a scris despre ei, dar si despre George Suru, Cornelia Ştefănescu, Livius Ciocârlie, Octavian Doclin, Cornel Ungureanu. E bine că Vasile Pistolea se opreşte asupra „cărţilor nepieritoare” şi atunci când e vorba de Mihai Gaşpar, bănăţean iubit de Iorga, romancier dinamic, semănătorist cu locul lui într-o istorie a literaturii. Şi-a avut timpul lui, relaţiile lui - fericite. Admirabilă prin discreţie, politeţe, eleganţă e secţiunea

consacrată Corneliei Ştefănescu, istoric literar salvat de G. Călinescu de la închisoare. Şi care a protejat, în felul ei, istoria călinesciană. Olga Neagu a fost

poeme în proză man in red

l-am urmărit cu atenție pe bărbatul în roșu cu bicicletă sputnik mergea pe lângă ea în drum spre berărie și tot pe lângă ea la întoarcere m-am amuzat văzându-l cum vorbește singur cum gesticulează cum își bate bicicleta o fi beat mi-am zis o fi nebun mi-am zis dar i-am văzut în el pe toți nebunii pe toți bărbații în roșu pe toți comuniștii ăștia deveniți peste noapte capitaliști l-am văzut pe țepeș doamne cum în două temniți large cu de-a sila îi adună cum dă foc la pușcărie și la casa de nebuni da doamne dă doamne am privit apoi oamenii care au rămas oameni și umbrele lor am privit mai departe oamenii care au uitat de oameni și umbrele lor și oamenii neoameni toți o apă și-un pământ am privit mai departe pământul și cerul și oamenii și umbrele și copacii și m-am întrebat ce-ar fi dacă ei ar porni într-o zi la plimbare dacă oamenii ar prinde rădăcini álo aló mi-a strigat hidoasa postumanitate álo aló dar eu i-am zis-o murind în cercul vostru strâmt norocul vă petrece ci eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

poet de succes – fulminant succes – în vremurile unei adolescenţe explozive. Şi autor de un umor neobişnuit, în cronicile ei – memorabile – de cenaclu.

Nichifor Mihuţa şi-a trăit timpul înalt al poeziei în anii patruzeci, student la Cluj. Şi în etapa „reabilitării” literaturii dialectale. Am fost coleg şi prieten cu Ion Florian Panduru şi am ezitat să scriu despre el. Aşteptam cartea care să-l aşeze în vârful ierarhiilor prozastice. Secţiunile consacrate „satului bătrân” anunţau marea proză a Banatului, pe care sper că o vor scrie autorii de mâine. „Muntenii lui I. F. Panduru vorbesc ca înţelepţii lui Sadoveanu, după semnele vremii”, zice Vasile Pistolea. „Ei au depozitat în suflet o experienţă de viaţă milenară, ce vreau s-o comunice urmaşilor… În acest sens cartea nu e numai o poveste,

„Eu înfloresc în cântec” (Florica Ștefan)

Asimilarea Floricăi Ștefan (poetă de suprafață în Serbia) liricii românești, poate să pară unora drept o forțare a limitelor arealului, definit lingvistic, al literelor naționale. E un punct de vedere demn de luat în considerare însă aici într-o atitudine mult prea rigidă și mult prea restictivă. Pentru că, înainte de a scrie în limba sârbo-croată (ca și Vasco Popa, de altfel) ea s-a exersat cu versuri scrise în limba maternă, adică în limba română.

Născută în 1930 într-un sat bănățean de lângă Alibunar, debutează, încă elevă fiind, în revista Bucuria pionierilor, continuând să publice în Libertatea literară și Lumina, acestea cu apariție în limba română. Debutul editorial se produce în 1949 cu volumul Cântecul tinereții, urmat de Lacrimi și raze, în 1953, la Editura „Libertatea” din Vârșeț.

Acum se produce cotitura în exprimare („Aceștia sunt anii cruciali, dar nu și cei definitivi./ De mult am luat toate hotărârile/ și drumul l-am ales când puteam să aleg,/ deși nimic nu mai depinde de voința mea./ Aceștia sunt, întradevăr, anii mei cruciali” – Anii cruciali), toate volumele ce au urmat, până la Jutarnji hleb (Pâinea de dimineață) – 1979 și Prelomne godine (Anii cruciali) – 1980, traduse de Ion Brad în 1982 (Pâinea de dimineață. Poeme. Traducere din limba sârbo-croată de Florica Ștefan și Ion Brad. Cuvânt înainte de Ion Brad. Editura Univers, București, 1982) sunt scrise în limba sârbo-croată. În 1965, la aceeași editură din Vârșeț, a publicat volumul Anii mei, în traducere românească datorată poeților Maria Banuș, Geo Dumitrescu, Veronica Porumbacu și Mihai Condali. Așa încât, nu se poate spune că opera i-a rămas necunoscută publicului din țară și criticii literare de asemenea, cu atât mai mult cu cât ea însăși s-a dovedit, de-a lungul anilor, o excelentă mesageră a literaturii române în spațiul iugoslav, traducând mereu volume sau doar cicluri de versuri ale scriitorilor Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ilarie Voronca, Magda Isanos, A. E. Baconsky, Gellu Naum, Nina Cassian, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Mircea Dinescu și mulți alții încă. O bună perioadă de vreme a fost colaboratoare a postului de Radio (în limba română)

Constantin CUBLEŞAN

din Novi Sad; a scris publicistică pentru numeroase gazete românești și sârbo-croate, opera sa, în spațiul iugoslav, fiind încununată cu premii și distincții dintre cele mai onorante. În 1989 am cunoscut-o în cadrul manifestărilor prilejuite de Festivalul „Serile Belgrădene”, când solicitându-i un interviu, pe care l-a refuzat cu eleganță, mi-a răspuns simplu (sincer) doar la întrebarea de ce anume a preferat să se ilustreze ca poetă de limbă sârbo-croată: Pentru că – citez din memorie – simțeam că mesajul meu trebuia să ajungă și pe alte meridiane ale lumii. Ceea ce s-a și întâmplat, fiind tradusă în numeroase limbi de circulație internațională.

Poezia Floricăi Ștefan este atipică pentru lumea moderă de azi, autoarea refuzând orice fel de experimente, pentru a rămâne, statornic, o cântăreață a meleagurilor natale, într-o expresie dramatică, fără nimic din edulcorările idilice ale sămănătoriștilor de odinioară, ca în acest Cântec natal: „Eu sunt acolo unde strălucesc brazdele/ în soarele prim de dimineață,/ unde încolțește sămânța și ridică fruntea/ viitorul spic al grâului cel mai mănos./ Sunt în vânturi, în ploi, în inima/ fiecărui secerător, sigur și bucuros./ Sunt în deșerturile domesticite/ în mlaștinile zvântate, pline de sucuri,/ în floarea soarelui îngreunată,/ în sfecla de zahăr,/ în bulgării de pământ (…) Cunosc gustul prafului de pe toate drumurile./ Cunosc furtunile de vară, temerile țăranului,/ vorba plugarului și tristețea lui de fost argat./ Satele mele albe sclipesc în soare/ ca niște porturi îndepărtate”. Sau, alătădată, cu nostalgia aducerilor aminte dar cu aceeași dragoste împătimită pentru locurile de baștină: „Soarele întotdeauna va răsări deasupra Cetății Vârșețului/ așa cum o vedeam prima oară când îi învățasem numele./ Malurile Dunării mi s-au înfipt în priviri, și tot ce răsare în fața ochilor mei/ curge calm, judecat, rostogolind valurile” (Harta geografică a inimii).

Cu o marcată melodicitate interioară, poezia Floricăi Ștefan nu e altceva decât un cântec prelung, vibrant, despre pământ și oamenii acestuia, într-un registru în care se și autodefinește: „Eu înfloresc în cântec (…) Mă înalț în floare” (Eu înfloresc în cântec), mereu căutând a-și contura profilul prin relația, legătura indisolubilă, cu acel univers rural din care s-a ridicat și din care își extrage sevele emoționale

Cornel UNGUREANU ci şi o carte de înţelepciune”. Axa LugojCaransebeş este stăpânită frumos de dl.

Pistolea şi când scrie despre Gheorghe Luchescu, „cronicarul devotat al urbei lugojene” şi când scrie despre George Suru. M-au emoţionat paginile despre George Suru, unul dintre cărturarii care au animat, ca nimeni, viaţa culturală din Caransebeş între 1965 şi 1979. Casa de cultură din oraş îi poartă numele, dar nu cred că cineva a scris, mai bine decât Vasile Pistolea, despre „treptele căutării de sine în poezia lui George Suru.

Carte necesară în primul rând prin abundenţa informaţiei, volumul lui Vasile Pistolea evită atitudinile războinice. Un singur articol face excepţie: O blasfemie revanşardă. Memoria unui eminent dascăl caransebeşean, întinată de un revanşard. Ar fi vorba de memoria lui Matei Armaş, director, odinioară, al Liceului „Traian Doda” şi lider, aproape 20 de ani, a vieţii culturale a oraşului. Matei Armaş mi-a fost şi mie, între 1956 şi 1958, profesor.

Se întorsese din puşcărie, din Bărăgan, şi cineva îl protejase: îi dăduse ore de latină. Cum o condamnare avea o etichetă în anii 50, titlul de legionar probabil figura pe dosarele extraordinarului director. Care era altceva decât Horia Sima, şi el profesor, în anii treizeci, la liceul „Traian Doda”.

Aşezat o viaţă de om la ţară, Vasile Pistolea a avut liniştea şi echilibrul unor judecăţi curate, despre câţiva dintre cei mari ai literaturii, dar şi despre scriitorii din preajmă. La umbra cărţilor nepieritoare e o carte vie, şi despre unii şi despre alţii.

P.S. Vasile Pistolea adaugă şi un interviu al meu din 1993 în care spuneam că „deocamdată nu am studenţi foarte buni”. Nu ştiu ce supărare aveam pe studenţii mei, cu ei am realizat în 1995 grupul „A treia Europă” care a inaugurat o nouă înţelegere a culturilor Europei Centrale. Azi conduc Institute culturale din Anglia, Austria, Budapesta, sunt profesori prin Canada sau Franţa. Doar vreo doi la Universitatea de Vest din Timişoara.

pentru toate poemele: „Și sunt din lacrimi,/ din picături de ploaie,/ din soare/ din păpădie,/ din pământ și semințe,/ din iarbă și tije/ de floarea-soarelui,/ din păsări/ și brazde,/ din adânci rădăcini,/ din toate cele ce cresc,/ din toate cele ce dau roade și se nasc în chin” (Și sunt). Numai astfel își concepe și finalul vieții, prea devreme, cu siguranță, dar numai în coborârea firească în adâncurile telurice, ca într-o reîntoarcere ritualică acolo de unde a plecat: „Îmi va fi drag mirosul grâului și când nu voi mai fi./ Deasupra, peste toate, îmi vei așeza rămășițele pământești/ Voi dormi în grâu, ca demult, în tinerețe,/ când îmi plăcea să privesc stelele și luna plină” (Vechea ladă).

Lirica aceasta, plină de gingășia evocatoare a firii, e totuși robustă și o anume dârzenie, tipic țărănească, face din Florica Ștefan o garantă a păstrării tradițiilor, a urmării destinului în raportare la strămoșii pe care îi venerează: „Cu multe vine din rădăcini sânt legată de glia aceasta/ și țin minte orice vânt, orice rază de soare,/ și cea mai mică picătură de ploaie ce mi-a căzut pe obraji (…) Sunt una cu fiece bătătură a strămoșilor și a urmașilor,/ cu bucuriile seculare ale celor ce, istoviți, dau cu sapa” (Sunt). E în asemenea mărturisiri de sine un veritabil program de creație, într-o replică fățișă celor pe care îi consideră înstrăinați, denunțând nevoia de a salva ce se mai poate salva din frumusețea trecutului ancestral, ce pare, pentru generația actuală, tot mai mult abandonabilă („cu ultimele puteri ne grăbim/ să salvăm ceea ce trebuie salvat/ pentru veacul de mâine” – Neamul meu țărănesc), dovedind un spirit angajat, de luptător („trebuie să ai inimă tare de lutător” – Pe câmpiile de luptă), asumându-și astfel misionarismul unui tradiționalism de sacralitate, ce nu poate fi înțeles nicidecum ca o povară vetustă în mentalitatea vremurilor moderne, căci verbul său aduce cu sine vigoarea omu-lui locului, rostit ca un soi de legământ ținutului natal: „Mă strecor prin viață cu harurile pământești,/ cu amarul uman, cu frumusețile tale/ pe care secole în șir le făuresc demiurgii necunoscuți./ După tine mă cunosc, după tine mă recunosc/ în orice parte mi-aș îndrepta cuvântul” (Încă o convorbire cu ținutul natal).

Poezia Floricăi Ștefan e în întregul ei un veritabil cântec, frenetic, despre frumusețea și bogăția tradițiilor ancestrale ale pământului natal, ale satului ca vatră a neamului; în această imnografie deloc festivistă, constând, la drept vorbind, însăși calitatea modernă a liricii sale.

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

Nu se exclud. Dimpotrivă, sunt definitorii pentru autenticele spirite creatoare, care n-au pierdut legătura inefabilă cu transcendentul, indiferent că e vorba de tărâmul artelor sau de cel al științelor. E o convingere la care am ajuns treptat, în urmă cu peste patruzeci de ani și care mi s-a confirmat de atunci de nenumărate ori prin confesiunile unor creatori de prestigioasă notorietate. În ipostază de cititor perpetuu, trăiesc o mare bucurie intelectuală când îmi găsesc confirmate credințele și convingerile în confesiunile unor oameni de seamă. Numesc aceste conjuncții spirituale întâlniri de gând. O asemenea întâlnire pe care o pot considera de gradul zero am trăit recent, în tot timpul lecturii captivantului dialog dintre Dia Radu și Dan Grigore1.

Nu știu de ce mi-l imaginam pe maestru arogant și retractil în fața unor întrebări prea insistente. Nu greșeam prea mult, chiar d-sa recunoaște că e perceput ca arogant, dificil și are parte de dușmani pentru că - zice caragialean și cu umor - are „tăria opiniunilor” sale iar asta deranjează. Tot astfel cum „...pe mulți i-a enervat și faptul că nu am cântat niciodată pentru Ceaușescu și pentru partid. În muzică se stătea la rând pentru a face sluj în fața Conducătorului.” Nu altfel, adaugă cititorul, decât în literatură sau artele vizuale...

Din acest dialog m-am convins însă că „aroganța” e o mască, o aparență adoptată ca mijloc de apărare împotriva agresiunilor unei lumi care și-a pierdut reperele axiologice și contactul cu nevăzutul.

Am avut surpriza să descopăr o personalitate cu un irezistibil apetit de povestitor, care se revarsă generos și confesiv, când e stimulat de întrebări inteligente și civilizate. Or, chiar aceasta a fost marea șansă a tinerei jurnaliste, cultivată, cu experiență și în presa franceză, cu bun simț, tact, sensibilitate: întrebările ei, chiar când vizau zone mai delicate, nu-i declanșau maestrului irascibilitatea, ci reușeau să-i stimuleze plăcerea narațiunii confesive și evocatoare. În plus, Dia Radu deține și o expresivitate literară remarcabilă, vizibilă încă din fraza inaugurală a cărții: „O ploaie rece și cenușie, un cotlon al casei abia luminat și două ore intense, pline de miez - asta îmi vine în minte când mă gândesc la prima întâlnire cu Dan Grigore.”

Următoarele întâlniri au urmat după șapte ani și din acestea toate s-a configurat montajul dialogului de față, intitulat Lumea în Si bemol, după o sintagmă a Cellei Delavrancea, marea mentoră și prietenă a maestrului: „Mi-a spus odată: «Știi eu aud lumea în Si bemol.»

Si bemol e o tonalitate în care au scris și Mozart, și Beethoven. E o tonalitate foarte plurivalentă și foarte luminoasă. Să auzi lumea în Si bemol înseamnă să ai auz absolut.” Și chiar așa, sub forma unei percepții absolute, apare lumea care se configurează din răspunsurile lui Dan Grigore.

Există toate motivele să o credităm pe Dia Radu când mărturisește că această carte s-a născut din bucurie: „Din bucuria de a fi împreună, din tihna dimineților în care ne-am lăsat duși de amintiri, purtați de ele ca de o apă lină.” Ca o apă lină curge și această convorbire de-a lungul căreia se perindă priveliști, întâmplări, personaje și personalități care i-au marcat povestitorului devenirea, toate acestea însoțite de o mare disponibilitate reflexivă, de comentarii și opinii care îl definesc în primul rând pe el însuși, oferindu-i totodată cititorului, martor tăcut al dialogului, neașteptate revelații.

Dan Grigore (n. 1943) a avut o viață plină, zbuciumată, bântuită de spaime, depresii, și deziluzii venite dinspre oameni în care a crezut sau dinspre oficiali care l-au șicanat, hărțuit și umilit după obiceiul pământului la români, dar a avut parte și de terapeutice bucurii și copleșitoare izbânzi, acestea fiind până la urmă cele ce rămân. Concomitent cu toate astea i s-a configurat și viziunea asupra vieții și artei, care l-a ajutat să străbată. Dia Radu știe să conducă dialogul în așa fel încât această viață se dezvăluie pas cu pas, cronologic, oferind în final, retrospectiv, panorama unei existențe excepționale. Și se disting în povestea care curge cu nostalgie, cu regret sau durere, dar și cu un savuros simț al umorului, niciodată însă cu mânie sau ură, se disting, zic, câteva nuclee esențiale, care au decis în cele din urmă verticalitatea unui caracter.

A fost în primul rând copilăria. Care ar fi cuvântul cu care ar defini-o?, întreabă Dia Radu. Două sunt cuvintele, vine răspunsul: spaima și bucuria. Spaima din cauza atmosferei tensionate din familia cu un tată autoritar, mereu nemulțumit de performanțele fiului, și cu o mamă suferindă și posesivă în exces asupra unicului copil-fiu care, deși terorizat și în perpetuă relație conflictuală cu ea, o iubea cu fervoare și cu frica de a nu o pierde. Bucuria, în schimb și oarecum compensatoriu, a venit din descoperirea miracolului muzicii ca „echivalent sonor” al umor emoții, din șansa de a o asculta și de a o interpreta: „Eram un copil foarte curios, foarte activ și hipersensibil. Orice emoție

comentariu

nr. 78 n ianuarie 2018

Orgoliu și smerenie pe care o simțeam trebuia pusă imediat pe muzică.

Când am ascultat prima oară orga, dus de părinți la Biserica Neagră din Brașov, după ce s-a încheiat concertul, am început să plâng. Voiam să mai fie.”

Au contat apoi decisiv în formarea și performanțele sale oamenii cu care a intrat în conjuncție de-a lungul traseului existențial, fie ei profesori/profesoare, colegi, colaboratori. În compensație probabil la atmosfera tensionată și austeritatea afectivă din familie, s-a simțit atras în însingurarea sa de persoane cu disponibilități empatice, cuvintele ce revin des, ca niște aspirații, în evocările sale fiind căldură și tandrețe.

A avut șansa unor astfel de întâlniri, mai ales trei dintre ele devenind principalele repere pe itinerariul său deopotrivă muzical și spiritual: Mihail Jora, Cella Delavrancea și Sergiu Celibidache. „Cred - mărturisește maestrul azi - că e una din marile bucurii care se pot întâmpla în viața unui om de vocație - să întâlnești acele minți pereche, să te intersectezi cu acei oameni care au ajuns în același punct sau mai sus de tine, dar

pe același drum cu al tău.”

Aceleași mari bucurii ale unor întâlniri cu mari profesori și artiști le-a cunoscut și în anii tineri ai maximei receptivități, în timpul celor doi ani de studii la Leningrad. În ciuda mizeriei, a frigului cronic și a mâncării precare, a aflat puteri și a trăit acolo inubliabile bucurii grație muzicii și a lecturilor.

Era pe vremea aceea „un băiat necopt, cu multe idealuri”, care a avut însă o precoce intuiție a valorilor, stimulată de contactul cu marii muzicieni ruși. De aici, bănuiesc, vine și predilecția sa pentru Rahmaninov și pentru cele două capodopere ale acestuia, pe care le evocă poate cel mai des în confesiunile sale: Concertul nr. 2 și Rapsodia pe o temă de Paganini. În care, cei ce au avut privilegiul de a le asculta în interpretarea d-sale, au simțit duhul acelui genius loci rusesc inconfundabil care aici reușește să se integreze în universal. În aceeași măsură ca și muzica, au contat apoi, cum de altfel de-a lungul întregii vieți, lecturile.

De data asta din poeții ruși, în original: „Învățam poezie rusă în cantități uriașe. Am descoperit astfel Rusia adevărată, Rusia din marea literatură, care nu avea nimic de-a face cu Rusia sovietică. Îi simțeam bogăția și vibram cu sufletul rusesc.”

Dan Grigore povestește, iar cititorul constată cum, pe măsură ce personajul resuscitat prin narațiune se maturizează, apar tot mai frecvente referiri la o viziune asupra artei și vieții, cu accente personale, în centrul căreia se află întotdeauna muzica indisolubil legată de credință și morală. Pentru Dan Grigore, muzica este teofanie. D-sa nu e un bigot închinător la moaște, ci un artist hărăzit și dăruit cu capacitatea percepției unui Dincolo care nu se cere dovedit deoarece e pentru dânsul, indubitabil, sursa miraculoasei desăvârșiri pe care uneori, în ceasuri de grație, o atinge: „Muzica e și ea un produs al credinței, ca orice mare idee.

Te conectează la veșnicie, la o sursă neschimbată și inepuizabilă, chiar dacă nu ești neapărat credincios.

Cred că toți marii compozitori, chiar și cei care se credeau liber-cugetători, au scris într-un dicteu divin [...] Muzica lor e ceva venit din altă parte, de dincolo.”

Toate aceste convingeri născute din devoțiunea

pentru muzică sunt aureolate de o inefabilă, intrinsecă propensiune înspre poezie, calitate pe care maestrul se pare că și-o ignoră: Ce e, la urma urmelor, cu acest „dincolo”? întreabă conlocutoarea sa. Iar maestrul recunoaște cu o candoare a sincerității care îi este funciară: „M-a fascinat, așa cum îi fascina pe locuitorii coastelor ceea ce era dincolo de linia orizontului, dincolo de mare [...] Cred că e muzică și cred că e armonie.” Să reținem amănuntul că această analogie e rostită la timpul trecut, în ideea subtextuală că e vorba de o lume care încă nu-și pierduse legătura cu nevăzutul. Dan Grigore stăruie și azi să apere și să cultive vestigiile acelei lumi: „Dar eu mai am o parte de lume care nu s-a dezvrăjit. Și trebuie să recunosc, cu smerenie [subl. RC], că m-am luptat pentru asta, am făcut eforturi conștiente ca maturitatea să nu pună stăpânire cu toate drepturile ei asupra eului meu profund [...] Mi-era teribil de teamă ca relația mea cu muzica se va răci și că voi căpăta o coajă protectoare care m-ar fi pierdut.”

Ceea ce l-a salvat a fost revelația smereniei. Îndeobște smerenia e confundată cu umilința și orgoliul cu vanitatea. Lui Dan Grigore i s-a revelat însă esența acestor două concepte intrinseci autenticului creator și reușește să le definească mai expresiv decât orice eseu doct: „Eu am găsit o valoare la care țin foarte mult, smerenia, care în artă e un exercițiu fundamental.

Smerenia te ajută să vezi miracolul. Fără ea nu se poate. Bach reușește ca nimeni altul să transmită această sfială în fața divinității, această nevoie de a te autoevalua corect în raport cu transcendentul.”

Așa este: smerenie înseamnă corectă, aș zice și cuviincioasă, autoevaluare în raport cu Dumnezeu, dar și cu creația Sa, altfel zis, cu Ceilalți. Dia Radu are însă și curiozități de detaliu: „Ce simțiți azi când vă așezați la pian?” Iar maestrul răspunde cu consecvența firească a convingerilor sale: „Mă simt extraordinar de bine. Simt acolo o simplitate și o smerenie [subl. RC] la care simt nevoia să mă întorc.” Și simplitatea, și smerenia sunt însă valori fragile, aflate într-o perpetuă primejdie într-o lume tot mai dezvrăjită și atunci se cer ocrotite, ceea ce nu se poate decât prin orgoliul pe care Dia Radu îl intuiește ca fiind de un tip special, cum e cel al artiștilor: „Sunt artștii mai orgolioși din fire?” Și acum Maestrul vine și cu definiția corectă, dobândită prin experiență nemijlocită, a orgoliului apărător, așa cum e perceput în viziunea artistului conștient cu smerenie de propria valoare: „Da, sunt orgolioși. Există o formă de orgoliu a celor care au văzut, simțit și înțeles niște lucruri [subl. RC]. Dar în cazul meu e destul de atenuat. Nu mă simt deținătorul vreunei bogății privilegiate care să-i pună pe alții în umbră, ci deținătorul unei experiențe pe care abia aștept s-o împărtășesc. Cred în orgoliul artistic, nu în vanități. Cred în dorința de a te depăși și de a fi demn de altitudinea muzicii.” Credință perfect valabilă și pentru altitudinea oricărei arte.

Maestrul Dan Grigore și-a devoalat în acest dialog întreaga evoluție înspre împlinirea de azi, când e cotat ca unul dintre cei mai mari pianiști ai lumii. Dia Radu mai are însă o bănuială: „A mai rămas ceva ce n-ați împlinit?” Sincer până la capăt, domnia sa recunoaște: „Da, mă simt parte a unui eșec. Mă simt părtaș la un eșec de țară.” E punctul de tangență și solidaritate cu întreaga Românie educată, cultă și de bună-credință.

Atâta câtă mai e... _________________________________ 1 Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu. Lumea în Si bemol. Iași. Polirom, 2016.

LiteraTURA oraşului

Mihaela Roşu Bînă şi-a lansat cartea de debut la LIBRĂria „Esotera” Timişoara

n Editura “Astralis”, Librăria “Esotera” şi Biblioteca Municipală Lugoj au organizat joi, 18 ianuarie 2018, la Librăria “Esotera” din Timişoara, lansarea volumului de debut “Genul feminin” (Editura “Astralis” Bucureşti, 2018) semnat de prof. Mihaela Roşu Bînă. Despre volum au vorbit: Adrian Dinu Rachieru, Cristian Ghinea, Cosmin Neidoni şi Camelia Pantazi Tudor - editor Editura “Astralis” Bucureşti; moderator: Henrieta Szabo. În cadrul intim, deosebit de prietenos al Librăriei timişorene “Esotera”, momentul muzical susţinut de mezzosoprana lugojană Aura Twarowska, acompaniată la harfă de Mihaela Faur, a fost binevenit şi bineprimit de public. Lansarea cărţii de debut a scriitoarei Mihaela Roşu Bînă, dublată fiind şi de un moment aniversar – ziua de naştere a scriitoarei –, s-a bucurat de un public numeros, cald, iubitor de carte, dar şi de prezenţa familiei, a prietenilor, a foştilor elevi ai autoarei; alături de aceştia, de la Biblioteca Municipală din Lugoj au mai participat Henrieta Szabo şi Adriana Weimer.

Adriana WEIMER

recitiri

nr. 78 n ianuarie 2018

actualitatea literară 5

Sorin Titel şi „simţul vieţii” n Continuare din numărul 77

Născocită şi văzută, deopotrivă, proza lui Sorin Titel se rupe de context. Viaţa pusă în roman nu se restrânge la o literatură a experienţei; reinventată, ea nu se mulţumeşte cu impulsul resentimentar, transformând ficţiunea biograficului într-o proză politică aspră, demitizantă. Faţă de un Paul Goma, bunăoară, care – la rându-i – caută o compensare în imaginar (Marta Petreu l-a şi considerat un „fantasmator”) pentruaieşidininconfortabilarealitate,Titel nu transformă pagina într-un document şi nu are o reacţie etică (în sensul unei violente depoziţii). Şocurile Istoriei, subiectivitatea rănită rezonează stins, în fundal, deoarece Titel are oroare de circumstanţial. Pentru el, agresiunile Istoriei se topesc într-un nimb luminos, lumea în care respiră purtând un iz bolnăvicios, se încarcă cu o sadoveniană înţelepciune contemplativă.

O istorie fabuloasă şi plauzibilă curge întrun desen mitografic, ritualurile existenţei au o desfăşurare molatică, atingând dulcea împăcare. Clipa prezentă, oricât de mincinoasă, aruncă un văl de melancolie peste sâmburele vieţii, în amestecul indicibil de bine şi rău. Expurgată de violenţe, calma idealitate, stinsă, vlăguită îşi dizolvă personajele într-un freamăt blând, învăluitor. Suntem dincolo de Istorie. În relaţia artă/eveniment, Titel nu palpează vecinătatea cauzelor, tensionând câmpul politic, ci ordinea naturalului, îngemănând moartea şi viaţa. Caută, aşadar, un refugiu contemplativ. Sperând că binele solar va birui întunericul. Că omul împovărat, cutreierat de o durere neputincioasă şi nu personajul eroic, statuar, de o măreţie voluntară îşi duce soarta în lume, corectând vectorul destinului. Tragicul se revarsă peste o lume a opulenţei, ce părea ocrotită în faldurile intimităţii.

Esenţial, proza lui Titel este o invenţie care se hrăneşte din amintire, cum s-a şi spus. Odată cu Ţara îndepărtată prozatorul se „cuminţeşte”, modernismul său e ţinut în frâu. El descoperă o lume strălucitoare şi stătătoare, peste care coboară un calm mitic. Gestul său restitutiv trăieşte prin forţa concretului şi pictura detaliului. În colcăiala întâmplărilor comune (conducând la o „pierdere a reliefului”, cum i s-a reproşat), de un dramatism infuzat, evocarea faptelor capătă o încărcătură ritualică; repovestite, recuperate, ele – în pofida registrului minor – rămân vii, compunând şi nemurind o lume de o remarcabilă omogenitate şi fraternitate.

Sunt ceremonii şi istorii expediate într-o lume „îndepărtată”, fabuloasă, trăind în patriarhalitate, cu personaje aşezate, ţinând de uriaşe încrengături familiale, aşteptându-şi, cu seninătate, Sfârşitul, contemplând nostalgic anii cei tineri, viaţa

şi trecerea.

Vom recunoaşte, astfel, că febricitantul Titel, cel care – mânat de tentaţia înnoirii – a făcut de toate, se înduioşează, îşi priveşte cu blândeţe şi înţelegere personajele, acceptă un epic domol şi o cronologie voit confuză, incontrolabilă. Dacă mai observăm că între fapte şi relatarea propriu-zisă se interpun povestitorii, într-o veritabilă ştafetă (filtrele care înceţoşează, dar, curios, şi poetizează, curăţind „evenimentele” de zgura lor existenţială, purificându-le), dacă

relatarea se „rătăceşte”, acceptă acest risc, alegând mereu alte fire epice, cu episoade „lipite” şi, în curgerea lor, descoperim, ieşind din umbră, fiii aceluiaşi destin, dacă, în fine, medierea de care aminteam nu înlătură încrederea în celălalt, creditul nelimitat, bunătatea şi candoarea revărsate peste lume, mai trebuie să spunem că această microscopie, această voluptate a amănuntului – aliind acuitatea realistă cu fărâma de miracol – coboară spre adevărurile mari ale vieţii, testând temele fundamentale. Dincolo de ardoarea casnică (proprie şi unui R. Fabian), dincolo de literatura domestică în care mişună oameni modeşti, trăitori în regimul sărbătoresc, descoperim o reîntoarcere. Sorin Titel parcurge un drum „de-a-ndoaselea”, ştiind unde va reveni. Având unde reveni. Dar această lume sedusă de ficţiune (şi, astfel, recognoscibilă şi recunoscută), trăieşte sub eterna ameninţare a umbrei.

Melancolizat de timp, ascultând rumoarea Istoriei, Titel povesteşte fără efort. Invenţia epică, spuneam, nu merge pe linia unei „epicizări” obstinate a ideilor; observator atent, prozatorul foloseşte notaţia simbolică, pulverizează cronologia,

Ion Calotă aisiola

ea umblă goală pe zăpadă cu gleznele abureşte aerul tălpile sale toarnă forme de inimi în ultima ninsoare pagină rămasă nescrisă peste pielea ei albă se întind stropi vagabonzi lustruindu-i braţele fulgi ce se colorează de la frumuseţe

iuburbie m-ai chemat de afară, din ger îngheţat am intrat la tine în casă şi am început să mă topesc uşor de la frumuseţea ta ai lăsat noaptea să cadă peste noi, în pat până ni s-au topit toate oasele

tu îţi şlefuiai umerii de mine în timp ce zilele cădeau singure din calendar

te-am luat de mână şi te-am dus în stradă să urmărim maşinile oraşului dar noi mergeam încet atât de încet încât strada o luase înaintea noastră

tăieturi cu oglinda un poem în lucru răsturnat pe podea un scaun biped urmărindu-mă mirat un mic desen revoltat căruia îi plac formele rotunde şi cu vârfuri nimicuri orele când te aştept să apari toate astea nu sunt decât tăieturi cu oglinda prin camera mea pustie

floare de pasăre ţi-am spus eşti caldă

amestecând vocile narative, pensează întâmplările mici, ale omului fără istorie, în fine se deschide parabolei, „storcând” suportul oniric. Dar, dincolo de stilul aluziv, alimentat de humusul cultural, nu descoperim scheletul „sistemului”; „filosofia” lui Titel este chiar cea a vieţii care se povesteşte, curgând prin filtrul reamintirii. Infuzia lirismului este, aşadar, inevitabilă. De la fraza scurtă, aşternută trepidant, Titel va ajunge la molcomeala povestirii şi dialogul intertextual (e drept, folosit cu moderaţie), îmblânzind violenţele experimentaliste ale începuturilor.

Deşi dedat exerciţiilor critice (scriind prompt şi generos despre cărţile confraţilor), va evita, salvator, hipertrofia criticii; cum bine se ştie, „noul roman” a murit sufocat în braţele Teoriei. Abulia concretului, simţul vieţii, pofta naraţiei vor împiedica acest posibil naufragiu.

Depăşind biograficul, cărţile lui Sorin Titel vorbesc despre gloria de a trăi. Pentru Titel viaţa este o călătorie, un drum care pare fără sfârşit. Privind-o dinspre un capăt al ei (extincţia), ea pare o clipă suspendată, un popas. Dezastrul biologic e aproape, revărsarea solară a tinereţii a rămas doar în amintire; rememorând şi neuitând încercările vieţii, eroii lui Sorin Titel sunt bântuiţi de neputinţa de a curma suferinţa.

Titel a privit lumea avid, cu o toleranţă tandră, încercând a ajunge la esenţial; încercând a descifra, aşadar, etern-umanul, „îmbrăcat”, fireşte, în perisabil şi trecător.

Călătorind, astfel, spre sinele adânc, mânat de o curiozitate neistovită. Eugen Simion vorbea stăruitor de o „creştere a talentului”.

Gurmand cultural, Titel se bucura din plin şi de plăcerile vieţii, considerându-se – prin vocaţie – un călător. Acest topos al călătoriei este, probabil, convingător (şi, sperăm, adecvat) pentru a înţelege, deopotrivă, omul şi scriitorul.

Trecut prin experienţa onirismului, a literaturii absurdului, el redescoperă omul, grefând tropismului răsăritean (după şocul cehovian) achiziţiile de „tehnologie literară”, vădind permeabilitate. Încât, atent la vibraţia omenescului, el „prinde”, cu harul sacrei simplicităţi, bucuria temătoare a vieţii, „trasă” în tihna povestirii, oferind, prin fragmentarism, un lanţ nuvelistic; dar şi „ghimpele durerii”, deşi reamintirea îndulceşte tonul iar complicaţiile tehnice (stereofonia narativă, mixajul vocilor, instrumentalizarea povestirii ş.a.) nu sufocă dorita „centrare” pe om.

După anii tineri, după agora timişoreană (cum s-a „păstrat”, în amintirea congenerilor, locuinţa sa), Titel, fixat în capitală, a rămas ambasadorul Provinciei.

O privire blând-înţelegătoare pogoară peste această lume; memoria băsmuitoare şi pecetea melancolică estompează probabil ai sânge de pasăre cu pleoapele basculezi noaptea loveşti între genunchi ochii mult prea deschişi ai apelor jarul luminii de pe flori e părul tău atât de uşor precum aerul în care zboară un înger

ezitare lumina rămâne încurcată în părul ei ca o întrebare ea traversează camera cireşul împarte manifeste albe pe stradă iar eu nu pot să adorm pe balconul meu se întâlneşte noaptea cu ziua

alb lângă alb te privesc atât de intens că mi se topesc pleoapele tălpile tale depun pe zăpadă petale de inimi

Adrian Dinu RACHIERU asperităţile; distanţarea are un efect feeric şi, împăcat cu lumea, eroul titelian vrea să-i afle „gustul”. Suntem, părelnic, într-un spaţiu neatins de mersul Istoriei, nimbat de o lumină paradisiacă, departe de ceea ce Eliade numea „teroarea Istoriei”. Aceste personaje, confiscate de o bucurie a existenţei, „pe care nimic nu o poate întuneca”, gustă, aşadar, aproape la modul eminescian, viaţa „dureros de dulce”. Dragostea, suferinţa, pânda morţii etc. se ivesc din pliurile existenţei şi ne aruncă într-o seninătate îndoliată (Valeriu Cristea). Şi atunci, pieritorul trup desluşeşte mesajele adânci ale fiinţei, descoperă „umbra otrăvită”, se desfată sărbătoresc (departe, totuşi, de epicureismul fănuşian, de pildă, unde erupţia imaginilor şi grindina metaforică întreţin dezordinea epică şi frenezia hedonistă). La Titel, viaţa e un miracol, dar şi suferinţă; sărbătoarea de a fi se îngemănează cu durerea de a fi, probând, dincolo de talent – aşa cum s-a observat – vocaţia umană a scriitorului. Viaţa şi moartea devin personajele acestei proze, răul urâţind şi sporind, de fapt, lumea. În această „conştiinţă lărgită”, carenţa afectivă (pe care o acuză „cei neiubiţi”) cheamă scutul dragostei materne. În cadrele ritualului pătrunde, impetuoasă, viaţa. Dar omul nu dispare în iureşul evenimentelor; el rămâne „cel mai important lucru”, cum scria Sorin Titel (vezi În căutarea lui Cehov). Acest spaţiu epic este o lume a sărbătorii, curgând atemporal, în care feeria face loc suferinţei; favorurile vieţii, splendorile ei nepieritoare sunt gustate cu temperanţă; jubilaţia existenţei strecoară îndoiala şi spaima, covârşită de apăsarea trecerii; se insinuează existenţa ca povară, revărsarea sărbătorescului, frumuseţea fără seamăn, binevoitoare, a firii fiind copleşite de ameninţarea sfârşitului.

Condamnat la scris, Sorin Titel a trăit pentru literatură. S-a lăsat „locuit de lumea cea vie” şi s-a dovedit un suflet candid şi neliniştit. În ultimele sale luni, măcinat de tristeţe şi jenat de boală (cum relatează tatăl său, Iosif Titel, în Clipa i-a fost prea repede), nu mai scria; dar, negreşit, în nopţile lungi şi grele, chinuit de insomnii, desfăşura mental tremurătoare pânze epice. El ne-a oferit „o bucată de lume”, aducându-ne aproape tragica ei frumuseţe. Iar „nostalgia Banatului i-a rămas în suflet”. azi ne cântă pianul soarelui şi ne trezim cu ochii uimiţi de zăpada arzătoare

amândoi atât de aproape alb lângă alb

fără anestezie ai început să mă iubeşti brusc fără antrenament fără să ştii măcar că exist mi-ai deschis inima fără anestezie şi ai găsit acolo un rulou de benzi animate uitat din copilărie ai coborât în curtea mea urmărită de obloane rămase deschise mi-ai arătat de unde răsare cel mai bine soarele în copilărie acolo umflam buteliile îngheţate şi ah, am uitat să-ţi spun sunt de dreapta pentru că scriu cu dreapta asta mă ajută să fac acest film al meu un salt în necunoscut precum prima noastră întâlnire ce s-a petrecut într-o fotografie

Dan FLORIŢA-SERACIN

6 actualitatea literară

Începutul anului acestuia ne aduce prilejul de a sărbători pe unul dintre cei mai apreciaţi oameni de cultură ai părţii noastre de ţară. Lingvistul, eseistul şi traducătorul Simion Dănilă împlineşte 75 de ani.

S-a născut la 23 aprilie 1943 în localitatea Belinţ, aşezare străveche, cu oameni trăind în cultul valorilor naţionale şi tradiţiilor strămoşeşti, ca fiu al unui gospodar vrednic, gata să facă orice sacrificiu pentru a-şi vedea băiatul urmând cele mai înalte şcoli. De aceea, după absolvirea ciclului primar şi gimnazial în localitatea natală, tânărul Simion urmează cursurile Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj şi apoi pe cele ale Facultăţii de Filologie, secţia română germană, din componenţa pe atunci recentei înfiinţate Universităţi din Timişoara.

Era în anul 1961 când l-am cunoscut, fiind şi eu admis în această instituţie de învăţământ superior odată cu dânsul, nimerindu-se chiar să fim repartizaţi în aceeaşi grupă de studenţi. Simion era un tânăr diligent, având deosebită aplicaţie pentru studiul disciplinelor lingvistice. Îmi amintesc că răspundeam la examene întotdeauna după dânsul, repartizaţi fiind în ordinea alfabetică a numelor, şi rămâneam mereu impresionat de exactitatea şi dezinvoltura cu care aborda subiectele propuse. Aproape în întreaga perioadă petrecută la facultate am împărţit împreună la seminarii aceeaşi bancă.

Promovând examenul de stat, cum se numea pe atunci examenul de licenţă, în anul 1966, întâlnirile noastre au devenit sporadice. După ce ne-am canonit mai mulţi ani în şir, studenţi fiind, să ne specializăm fiecare într-un domeniu anume, am ajuns în cele din urmă, să fim „utilizaţi” pentru a învăţa părţile de vorbire pe nişte copii ce abia deprinseseră bine să ţină creionul în mână. De aceea, cu ocazia uneia dintre rarele noastre întâlniri, Simion mi-a spus, cu un umor amar: „dragul meu, trebuie să recunoaştem că suntem nişte rataţi!”

Dar fiecare am încercat să evităm ulterior definitiva ratare, aşa cum ne-am priceput mai bine. El a păstrat strânse legături cu unii din foştii profesori ai facultăţii timişorene, Ştefan Munteanu, Vasile Frăţilă ş.a., dar a intrat în relaţie şi cu Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” din Cluj. La un moment dat au existat şanse de a se transfera acolo, dar, se pare, ţinând cont şi de precaritatea salarizării personalului aflat la baza scalei de remunerare, în institutele de cercetare în genere, colegul meu a preferat să rămână în localitatea natală, unde s-a stabilit definitiv ca profesor.

Cunoscând eu natura preocupărilor sale de până atunci, nu ascund că am fost foarte mirat când, la un moment dat, Simion mi-a mărturisit că s-a înscris la examenul de obţinere a atestatului de traducător care trebuia susţinut la Bucureşti. Mai târziu am aflat că preocupări de traducător din limba germană avusese de timpuriu, chiar student fiind, de care eu însă numi amintesc să fi avut ştiinţă. Mă gândeam că nu face bine risipindu-şi energia pe două fronturi, şi pe cel al lingvisticii, şi pe cel mai nou ales, că se înhamă la o muncă foarte pretenţioasă, cu îndoielnice şanse de reuşită. Dar Simion Dănilă a ştiut mai bine decât oricine altul ce are de făcut. Şi, aşa cum îl ştiam, meticulos şi organizat, perseverent, refuzând orice compromis, nici măcar cu sine însuşi, a reuşit cu brio! În 1980 îi apare la editura Univers o traducere din lirica lui Friederich Nietzsche, în format bilingv, cu o prefaţă de Marian Popa. Tocmai la Univers! În timp ce eu, ca majoritatea debutanţilor bănăţeni, abia mă pregăteam să bat cu timiditate la uşa unei edituri provinciale. Mai mult decât atât, într-un interviu acordat lui Elvis Dobrescu la 1 iunie 2004, Simion

aniversare

nr. 78 n ianuarie 2018

„Pe mine m-a adoptat Nietzsche” Simion Dănilă la 75 de ani

Dănilă mărturiseşte că manuscrisul conţinând poeziile lui Nietzsche l-a încredinţat cu şapte ani înainte de apariţie prestigioasei edituri bucureştene, tărăgănarea publicării lui explicându-se prin faptul că s-au ivit între timp şi alţi amatori să traducă din Nietzsche în româneşte, însuşi marele Ştefan Augustin Doinaş fiind interesat se pare de o asemenea întreprindere. În cele din urmă, cu siguranţă editura convingându-se pe parcurs de calitatea deosebită a versiunii propusă de tânărul bănăţean, cartea a apărut, consacrându-l pe Simion Dănilă drept important traducător de literatură germană.

Citind poeziile lui Nietzsche în traducerea prietenului meu, am trăit o mare revelaţie. Mi se dezvăluia o latură necunoscută a personalităţii lui. Se vădea a fi, înainte de toate, un poet în toată puterea cuvântului, cum ar fi spus Maiorescu. Aceasta, fiindcă nu poţi traduce un text liric, provenind dintr-o sursă oarecare, lipsit fiind de har poetic. Mai mult decât atât, traducătorul trebuie să recreeze opera pe care o transpune într-o limbă-obiectiv (ţintă), redând cât mai fidel nu doar conţinutul ideatic şi bogăţia de simţire ale acesteia, ci şi particularităţile prozodice ale textului original, ceea ce incumbă un plus de dificultate. După cum spun A. Bantaş şi E. Croitoru (în Didactica traducerii, ed. Teora, Buc., 1998), „În traducerea poeziei, idealul rămâne mereu acelaşi: transcrierea unui poem într-o altă limbă cu convingerea că aşa l-ar fi scris poetul însuşi.

Traducătorul de poezie restituie cititorului magia

versului, forţa de sugestie, vraja muzicii originalului.

Numai cel care are profunzimea de simţire a unui poet, intuiţia cadenţei şi muzicalităţii cuvintelor, poate traduce poezie.” Referindu-se la demersul reuşit al lui Simion Dănilă în această privinţă, Cornelia Ştefănescu afirmă: „Simion Dănilă se dezvăluie (ca n.m.) un degustător al substanţei textului, prin felul cum citează din comentariile lui Nietzsche asupra poeziei, cum pătrunde armonia poeziei nietzscheene, descifrându-i muzicalitatea, varietatea ritmurilor, a strofelor, a rimelor, a măsurii, prin motivarea cultivării poeziei de către Nietzsche în deplină osmoză cu gândirea lui filozofică.” (în ART-EMIS ACADEMY, Magazin literar artistic şi de opinie, 1 iulie 2015) Din nefericire, anii dictaturii comuniste nu erau tocmai prielnici pentru traducerea lui Nietzsche, mărturiseşte Simion Dănilă în amplul interviu acordat lui Elvis Dobrescu, marele gânditor german fiind greşit socotit un precursor al nazismului.

De pildă, teoria nietzscheeană despre „voinţa de putere” era văzută ca un act justificator al totalitarismului. Realitatea e că naziştii l-au răstălmăcit după bunul plac pe Nietzsche, ajutaţi fiind şi de interpreţii tendenţioşi ai operei acestuia.

Astfel se face că, pentru a avea şanse de a mai fi publicat, Simion Dănilă îşi îndreaptă deocamdată atenţia spre un alt domeniu al literaturii, cel al dramaturgiei, oferindu-ne o traducere a operelor dramatice ale unuia dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai expresionismului german, Franz Wedekind (Teatru, ed Univers, Buc., 1982). Dar pasiunea pentru opera lui

Nietzsche nu i se diminuează, dimpotrivă, astfel că la întâlnirea noastră după 20 de ani de la absolvirea facultăţii (în 1986) el poate să declare, chiar la începutul alocuţiunii sale, cu un aer cât se poate de firesc, în aula Universităţii: „Pe mine m-a adoptat Nietzsche!”

Revenirea la traducerea textului nietzscheean, mărturiseşte Simion Dănilă, s-a produs atunci când Lucian Alexiu, de la Editura Hestia, i-a propus să scoată o ediţie completă a operei marelui scriitor şi filozof german, care urma să fie făcută după Friederich Nietzsche: Sämtliche Werke, Kritische Studienausgabe hrsg. von Giorgio Colli und Mazzino Montinari, ediţie critică ştiinţifică în 15 volume.

Traducerea s-a realizat cu sprijin financiar de la INTER NATIONES, BONN. Aşa a început marea aventură a vieţii lui Simion Dănilă, angajat în una din cele mai pretenţioase şi dificile întreprinderi de acest gen, unică, s-ar putea spune, în cultura română. O aventură a cunoaşterii, în adevăratul sens al cuvântului. Oricâtă experienţă ar fi dobândit prietenul meu până atunci, noua lui cutezanţă implica o şi mai completă lărgire şi diversificare a universului său cultural, pentru a înţelege filozofia nietzscheeană în primul rând, dar şi contextul epocii în care s-a născut, cu identificarea ideologiilor premergătoare care l-au inspirat sau faţă de care, mai des, a luat poziţie, din antichitate şi până în secolul al XIX-lea. Această muncă este de-a dreptul înrobitoare, care te pironeşte cu anii la masa de scris, departe de orice tentaţii lumeşti, după cum spune şi Jan Cornelius: „Traducerea literară (...) nu presupune doar cunoştinţe solide de limbă şi fler literar, ci şi o muncă asiduă şi neîntreruptă. Astfel, traducătorului de literatură nu-i rămâne altceva de făcut decât să se canonească în camera sa o bună parte din viaţă, rupt de lumea exterioară, asemenea protectorului său, Sfântul Ieronim, cel care a pribegit mulţi ani în deşert. (...) Această atmosferă este descrisă la începutul sec. al XIX-lea de către Ludwig Börne astfel: (...) «Asemenea sfântului său protector (Ieronim n.m), şi traducătorul se leapădă de cele lumeşti, bunuri, ranguri sau osanale.

Cum altfel ar putea suporta faptul că, în discuţiile despre carte, numele său nu este în general pomenit mai deloc?»” (Arta traducerii, România literară, nr.

31, 2014) În munca sa, Simion Dănilă s-a simţit obligat să consulte mereu versiuni în alte limbi ale textului nietzscheean, astfel încât, vorba lui Eminescu, să fie în stare să găsească cel mai propice cuvânt românesc care să „exprime adevărul” exprimat de marele cugetător. În felul acesta el a devenit un cunoscător al mai multor limbi, şi culturi, fireşte, precum greaca, latina, engleza, franceza, provensala şi italiana.

Traducerea este un mijloc de înţelegere a culturilor, facilitând oamenilor comunicarea dincolo de barierele lingvistice. Cunoaşterea cât mai bună a celor două culturi, cultura sursă şi cultura ţintă, este mai mult decât necesară oricărui traducător.

Din fericire, după ’89 lui Simion Dănilă i s-a oferit de mai multe ori ocazia de a se rupe din când în când de locul caznelor sale („E un adevărat infern să-l traduci pe Nietzsche”, îi mărturiseşte el lui Elvis Dobrescu în 2004) pentru a peregrina prin Europa. Dar n-a făcut aceste călătorii pentru deconectare şi recreere, ci tot pentru a da de urmele lui Nietzsche, pe unde marele filozof şi-a trecut veacul, vizitând localităţi, muzee, case memoriale, biblioteci, librării şi anticariate, contactând persoane care puteau să-i dea indicaţiile necesare, prin ţări precum Austria, Italia, Elveţia, Franţa şi, fireşte, Germania.

Astăzi putem afirma, fără a exagera, că Simion Dănilă este cel mai important nietzscheolog din ţară, pretutindeni recunoscându-i-se meritele. Francezii au o zicală: Les grands esprits se rencontrent. Aşa Nietzsche a avut şansa să găsească pe meleagurile mioritice un spirit înalt, în stare să dea haină românească meditaţiilor sale filozofice.

nr. 78 n ianuarie 2018

poezie

Oculus cordis 1 Așa cum te așteptai deja eu, Doamne, Ochiul inimii ți l-am adus să-L crezi și Tu N-am propus niciodată să îndepărtezi de el paharul și mai mult, Am băut până la ultima picătură greșelile știute și neștiute ale trupului Crede-m-ar Domnul Ochiul inimii mele e aproape viu și poate încă să iubească În definitiv, după felul în care îmi trec dintr-o mână în alta coroana de spini trebuie să aștept clemența Dar spinii sunt blânzi și nu mă rănesc am palme moi și curate Ochiul inimii la granița dintre viață și moarte desparte apele Crede-m-ar Domnul, numai o dată măcar o dată, iubirea Lui să nu mai rănească

Nicoleta Douca

Oculus cordis 2

A doua oară vin, Doamne, cu Ochiul inimii la Tine - revin cu aceleași mișcări ca mai înainte Am spus de fiecare dată să se facă ce e de făcut și mai mult N-am întrebat de ce sau cât sau până când Crede-m-ar Domnul Ochiul inimii mele e iarăși viu și poate încă să iubească Simt că am ajuns iar primul sau ultimul la tainica cină mă dau și mă împart celui care nu a venit dar trebuia să vină Dar mâinile care mă împart sunt blânde mă rup în bucăți fără să mă sfărâme Ochiul inimii pe apele nevăzutelor veșnice călătorește Crede-m-ar Domnul, ca și altă dată mila Lui lasă de la izvoare, fântâna secată

Oculus cordis 3 Pentru a treia oară, Doamne, cu Ochiul inimii la Tine am ajuns pentru mărturisire și altceva nimic Nu m-am schimbat eu numai și numai după voia Ta? și mai mult N-am vrut să știu niciodată decât ce era de știut Crede-m-ar Domnul Ochiul inimii mele e totuși viu și poate încă să iubească În cele din urma voi fi ce am ales să fiu: fugar prin lumi din ce în ce mai mici de normalitate Dar vinul se transformă cu blândețe în apă Am trupul ud și tălpile uscate Ochiul inimii pe apa necunoașterii pentru prima oară s-a ridicat și-a umblat Crede-m-ar Domnul, ca niciodată atotștiința e anacronică și ciudată

Oculus cordis 4 De patru anotimpuri, Doamne, Ochiul inimii Ți-l arăt așa cum prin viață bietul corp l-a purtat Acela ce va veni e din ce în ce mai aproape și mai mult îmi pare că-l văd, îmi pare că-l simt

guinness book acum stau nemişcat într-o rulotă părăsită pe jos zac goale cutii de conserve şi sticle de bere budweiser am reuşit performanţa de a nu mă gândi la nimic şi cu asta trag speranţe să intru în guinness book fac gesturi din ce în ce mai mici ca şi cum aş experimenta starea de imponderabilitate am degetele de la picioare cusute cu aţă albastră umblu prin carnea mea cu migala unui ceasornicar ca şi cum aş încerca reconfigurarea unicului traseu

tot ce ştiu despre tine când tatuajului tribal de pe mâna mea stângă i se face foame îl hrănesc cu lăptișor de matcă îî citesc instrucțiunile de pe toate cutiile cu vitamine magne b6 omega 3 vitamax sau walmark pe care oricum le ingerez degeaba starea sănătății mele s-a înrăutățit dar la meteo se anunță vreme bună fără viscol e foarte posibil să ningă la noapte tot ce ştiu despre tine e scris în cartea veche a neamurilor e scris în pielea acestui anotimp desuet e criptat în acest tatuaj şi va pleca odată cu mine

un fel de johnny deep atunci când nu eşti lângă mine agăţ toate tablourile tale prin casă rătăcesc fără sens prin camerele goale cum aș rătăci prin vagonul restaurant al unui orient expres jucând rolul unui detectiv particular descumpănit îndrăgostit nebuneşte de o stewardesă stând la masa pe care scrie reserved cu un pahar de brandy în faţă întotdeauna locul de la geam un fel de turist de ocazie mereu în căutarea iubirii un fel de johnny deep fără centură de siguranță

rubrica matrimoniale

Crede-m-ar Domnul Ochiul inimii mele e sigur viu și poate încă să iubească Nu mă grăbesc fiindcă ajung unde trebuie să ajung clipa însăși mă curge în locul potrivit Dar povara aleasă e prea ușoară și blândă cu tot cu munte sunt acum în mare Ochiul inimii o altă albie pentru râul ce curge Fericirile a săpat Crede-m-ar Domnul, încă o dată atotputernicia din inima neputinței, e ultima bucată

tu purtai blugi tăiati și tricouri negre cu maroon five și marilyn manson eu cămăși înflorate cu deschideri blânde către țărmuri de mare absențele noastre umpleau stadioanele și stațiile de metrou de la bazilescu până la basarab și câteodată o clătită cu ciocolată îți spunea mai multe decât un banal anunț de dragoste la rubrica matrimoniale

Oculus cordis 5

atunci să te ţii, frate

Așa cum deja știi Eu, Doamne, Ochiul inimii îl aduc să-l cercetezi pentru ultima dată Am inventat această poveste și trecutul l-am rescris cu ea Omul care sunt acum nu mai știe demult ce a făcut înainte Mă văd călduț căldicel înaintea Ta și aștept fără teamă Iubirea și mila Ta m-au ridicat atunci când nu m-au strivit Prin voința Ta am mers mai puțin decât m-am târât Si totuși cum se face că deși nu ne-Ai spus niciodată cum Prin Ochiul inimii pe toate le-am privit?

toţi poeţii mor încet de prea multă dragoste şi vezi cum se duc unul după altul în şir indian ei, dar când se întâlneşte dragostea cu alcoolul atunci să te ţii, frate se lasă o mireasmă plăcută de feromoni peste oraş de ies femeile dezbrăcate la ferestre şi poeţii le aplaudă şi le ovaţionează la scenă deschisă iar pisicile miaună a ninsoare de februarie

Aș putea să repet de mii de ori Crede-m-ar Domnul, Crede-m-ar Domnul Dacă Ochiul inimii nu l-aș avea mai viu ca oricând ar fi trebuit să fie mai mult, îmi lipsește ceva în viața asta de împrumut care nu e a mea

actualitatea literară 7

Sorin Lucaci pentru că trebuie să ştiţi ninsorile ca şi ploile nu sunt toate la fel unele-s mai pudibonde altele-s mai deochiate unele au straturi blonde altele sunt mai roşcate toţi poeţii mor încet până li se pierde urma în zare de prea multă deznădejde mor unii mai slabi de înger şi când se întâlneşte-n miezul zilei revolta cu poezia unii îşi atârnă ostentativ la geam motoare de aeroplane şi cozi de vulpi polare ies oamenii în stradă ca la marile manifestaţii protestând împotriva uciderii aricilor păroşi de filipine toţi poeţii mor încet de prea multă nebunie şi când se întâlneşte într-un final nebunia cu nostalgia ies îngerii la balcoanele mansardelor bătând din aripi plini de emoţie cu lacrimi pe obraji ca-ntr-o ceremonie a ceaiului din okinawa ca-n filmele de dragoste cu gheişe frumoase

*** atât vă zic nu vă luaţi vieţile prea în serios pentru că dăunează grav stării de bine restul sunt detalii nesemnificative

şi se roagă la dumnezeul berii lor astăzi am să vă vorbesc doar despre bere nu am nici cea mai mică intenţie să fac apologia berii dar aş vrea să vă povestesc despre cele mai bune beri trappiste produse în mănăstirile belgiene despre blonde brune albe negre artizanale beri de abaţie nefiltrate sau nepasteurizate despre efervescenţa pub-urilor pragheze când se lasă seara şi cum se bea berea feng shui în conditii de relaxare totală si umiditate excesivă de asemenea trebuie să ştiţi că berea se consumă rece într-o halbă brumată cu un guler considerabil de spumă gulerul trebuie sa fie de un alb imaculat berea se bea în primul rând în compania unui tovarăş spiritual cu care poti conversa până la ore târzii fără teama că la un moment dat te va cuprinde plictiseala sau nostalgia cu el vei putea vorbi despre orice subiect dar mai ales despre iubire şi artă în adevăratul sens al cuvântului iar el îţi va spune la fiecare zece minute ca a fost îmblânzitor de tucani în america de sud şi că doar el stie algoritmul de extragere a rădăcinii pătrate berea se mai poate bea în compania unui povestaş întotdeauna mai vârstnic care îți va povesti despre fostele lui iubiri dar se pot face şi unele excepții de la regulă mai ales în zilele fără soţ când povestaşii se întâlnesc în centrul oraşului se închid în cârciumi şi se roagă la dumnezeul berii lor

8 actualitatea literară

interviu

Drumul spre „Câmpul de lavandă” Interviu cu cantautoarea Maria Gheorghiu

- Ca doi reşiţeni, îţi propun să începem discuţiile noastre cu anii de formare muzicală din oraşul natal.

Mai întâi, la ce vârstă şi la ce instrumente ai luat lecţii la Şcoala de Muzică.

- La vârsta de 8 ani, în vacanţa de vară petrecută la bunici în Suceava, am fost adusă la Reşiţa ca să dau examen la Şcoala de Muzică. În primii ani am făcut vioară, iar în clasa a V-a mi s-a spus că nu voi putea face performanţă la vioară, pentru că am degetele prea scurte şi mi s-a recomandat să-mi aleg un instrument de suflat. Mi-am ales oboiul şi am continuat şcoala la acest instrument.

- Se cunoaşte că în Reşiţa, pe vremea aceea, era o efervescenţă cultural-artistică. Numai la Casa de Cultură a Sindicatelor funcţionau două coruri de prestigiu naţional. Cum ai ajuns la unul din acestea?

- Elevă fiind, l-am cunoscut pe profesorul Doru Morariu care conducea Corala „Mioriţa” şi am intrat în corul de copii „Mini Mioriţa”, pe care îi pregătea acelaşi important dirijor. Acolo a început formarea mea muzicală din toate punctele de vedere. Acolo am învăţat să emit corect sunetul, am învăţat să cânt în grup dar şi singură, fiind solistă la un moment dat.

- Apoi ai ajuns, nu exagerez când spun, la celebra corală „Mioriţa”. Ce ai învăţat nou acolo şi care era atmosfera în acea prestigioasă formaţie?

- La „Mioriţa” am învăţat şi arta compoziţiei, pentru că de fiecare dată când ne prezenta un nou cântec, Doru Morariu ne spunea cum s-a ajuns la acel cântec, cum trebuie să pui accent pe fiecare frază muzicală.

Acest lucru nu este foarte uşor şi nici nu e la îndemâna oricui. Acolo era o adevărată familie. Mioriţa a fost a doua mea casă. Cred că lucrul care mi-a lipsit cel mai mult, când s-a desfiinţat corala, când şi eu am plecat spre Bucureşti, a fost această familie în care, dincolo de atmosfera muzicală, s-au legat prietenii şi abia aşteptam repetiţiile şi întâlnirile cu colegii mei.

- Bine, şi cum ai ajuns la muzica folk?

- A fost o perioadă în care eu scriam poezii şi le citeam la Cenaclul „Atheneum” din Reşiţa. Observând că lumea nu e foarte atentă la cuvântul rostit, am hotărât să le ofer cuvântul cântat. Cum acolo erau câţiva folkişti cunoscuţi: Cristi Buică, Mircea Buciok, Mircea Hohoiu, am început să fur de la ei primele acorduri şi să compun primele cântece, constatând că are mai mare succes cântăreţul decât poetul. Bineînţeles, am fost destul de blamată de colegii de la „Mioriţa”, care au zis că n-are rost să mă risipesc astfel. Mai târziu, ascultându-mă, Doru Morariu a îndrăgit ceea ce făceam şi, mai mult, m-a sprijinit susţinând partitura mea cu corul, la anumite cântece, mai ales la colindele de Crăciun…

- Apropo, la colinde cum ai ajuns?

- În primul rând tot de la colaborarea mea cu corala „Mioriţa”. Doru Morariu m-a ajutat să iubesc colindul şi să-l învăţ în forma lui bună, corectă. Spun asta pentru că sunt indivizi care pretind că ştiu să cânte acest gen şi fac un deserviciu foarte mare acestui gen muzical. Al doilea om care m-a îndreptat spre zona colindelor a fost Anda Călugăreanu. La un turneu m-a auzit cântând un colind, „Ding dong ding, la mulţi ani, mulţi ani”, pe care l-am scris pentru părinţii mei. Andei i-a plăcut cântecul şi mi-a spus că vocea mea e făcută să cânt colinde şi m-a învăţat colindul „Scoală gazdă din pătuţ”. Şi de atunci m-am hotărât să abordez şi individual acest gen şi aşa a apărut, mai târziu, primul meu album de colinde.

- A apărut şi al doilea şi nu ştim noi?

- Nu. Acum sunt în lucru cu el, pentru că abia în urmă cu o lună am lansat albumul „Câmp de lavandă”.

- Să ne reîntoarcem la unele din melodiile tale de început de carieră artistică, pe care le-ai compus pe

versurile unor poeţi reşiţeni..

- Absolut. E vorba de Ion Chichere şi Ion George Şeitan, care au plecat din această lume, și de Olga Neagu, ş.a., dar toți au rămas până azi în repertoriul meu.

- Ca şi alţi reşiţeni te-ai afirmat plenar, în ţară şi străinătate, abia după ce ai plecat din urbea natală.

Crezi că nu puteai urma drumul ascendent pe care ai mers dacă rămâneai în Reşiţa?

- Nu. Nu puteam să urmez acelaşi drum. Ştim foarte bine că lucrurile importante se întâmplă la Bucureşti, că posturile importante de radio şi televiziune sunt acolo. E mai greu să-ţi faci un nume la 500 de km. departe de capitală, pentru că şi acolo sunt foarte mulţi artişti şi pentru diferite reţete de spectacol îi preferă pe cei de acolo, decât pe unul din ţară, căruia trebuie să-i plătească transport, cazare şi masă. Deşi sunt aspecte minore, astea contează în economia spectacolului.

- De fapt, când ai fost recunoscută pe plan naţional ca solistă de muzică folk prima dată?

- Prima recunoaştere ca artist s-a petrecut în octombrie 1983, când am debutat într-un spectacol al Cenaclului Flacăra, care a avut loc pe stadionul Valea Domanului din Reşiţa. Dar această poveste a fost scurtă, pentru că fiind puţin timp membră a cenaclului n-am reuşit să-mi fac un nume. Între timp m-am căsătorit, a venit pe lume fiica mea, Maria Casandra, m-am ocupat de copilă şi muzica a trecut în planul doi…

- …Timp de aproape zece ani, când ai câştigat Festivalul Naţional de Folk „Om bun”.

- Atunci m-am hotărât să revin la muzică şi tot atunci m-am gândit la editarea unui album şi asta s-a întâmplat după doi ani de la câştigarea festivalului, în 1995.

- De atunci ai scos vreo zece albume cu muzică folk…

- Da, între timp am scos mai multe albume, unele cu caracter privat, aşa cum a fost „Timp netrăit”. Acest album n-a fost niciodată editat de o casă de discuri şi nici nu a fost prezentat publicului larg.

- În schimb ai colaborat cu o trupă, cu colegii tăi, iar recitalurile cu regretatul actor Eusebiu Ştefănescu au o frumoasă poveste despre simbolul curcubeului. Te rog să ne vorbeşti puţin despre acest simbol.

- Frumoasa poveste cu Eusebiu Ștefănescu a durat șapte ani și a pornit de la ideea curcubeului, care înseamnă semnul legăturii noastre cu Dumnezeu.

Legătura dintre cer şi pământ se face prin curcubeu.

Curcubeul are şi multe alte simboluri pe care eu am încercat să le descifrez prin cântecele din acest album.

Tot curcubeul a fost cel care a refăcut legătura dintre mine şi tatăl meu.

Am simţit că el îmi vorbeşte şi după ce a plecat dintre noi. Povestindu-i unui părinte spiritual câteva lucruri, acesta mi-a spus că atunci când am văzut curcubeul a fost momentul în care m-am împăcat cu tatăl meu.

Putem să vorbim despre curcubeu şi într-o relaţie de dragoste, atunci când simţi împlinirea totală ca om, înseamnă că ai văzut curcubeul. Când ai ajuns la ultima culoare din curcubeu, la violet, ştii că ai depăşit toate etapele împlinirii tale spirituale şi ai înţeles care e rostul tău pe această lume. Tot despre curcubeu poţi să spui că este şi împlinirea iubirii, pentru că atunci când simţi că a apărut adevărata dragoste, că ţi-ai găsit jumătatea, ţi-ai găsit de fapt curcubeul.

- Tu ţi l-ai găsit până la urmă?

- Am avut impresia că l-am găsit la un moment dat şi atunci a fost momentul în care am scris cântecul „Curcubeul”. Între timp lucrurile s-au mai diluat pentru că nu întotdeauna ceea ce ţi se pare că este iubire, este chiar iubire.

- Îţi propun să revenim la colaborarea cu Eusebiu

nr. 78 n ianuarie 2018 Ştefănescu…

- Colaborarea noastră s-a materializat în mai multe spectacole, doar eu cu Eusebiu, dar mai mult s-a concretizat într-un spectacol intitulat „Zodia Mariei”, în care am prezentat împreună, prin cuvânt şi cântec, povestea a patru Marii: Fecioara Maria, Maria de Mango, Regina Maria şi Maria Tănase. Din păcate, Eusebiu a plecat dintre noi, am încercat să-l înlocuiesc cu Adrian Păduraru şi au fost şi alţi actori, care au încercat să facă ceea ce făcea Eusebiu Ştefănescu, dar nu era acelaşi lucru. Încă nu am găsit actorul care să-l poată înlocui, Eusebiu era unic.

- Alături, la spectacolele din acei ani, a fost şi Adriana Trandafir, care după cum ştii a debutat la Reşiţa, unde a fost actriţă timp de patru stagiuni…

- Cu Adriana am colaborat şi voi continua, acum însă s-a întrerupt, ea fiind prinsă într-un proiect de televiziune şi nu mai are timp pentru spectacolele noastre. Dar pregătesc un nou spectacol intitulat „Copacul şi lavanda” , un spectacol doar cu cântece de dragoste, cu poeme şi poveşti de dragoste, inspirate de albumul recent lansat „Câmp de lavandă”.

- Dacă ar fi să rezumi la un cuvânt acest album, ce ai spune?

- Chiar într-un cuvânt, nu pot. E un album extraordinar, superior din toate punctele de vedere celor de până acum. A şi costat mult mai mult, dar a meritat toţi banii.

- De mai bine de două decenii te menţii în topul interpreţilor de muzică folk din ţară şi eşti apreciată de colegi şi de public şi cu toate astea ai afirmat că ai avut mai multe dezamăgiri. Nu crezi că, mărturisindu-le, dacă nu le vei uita, cel puţin le vei atenua?

- Din moment ce ele au fost depăşite nu are rost să le mărturisesc, pentru că asta ar însemna să existe în continuare în sufletul meu. Ca să mergi mai departe trebuie să iei doar ce este bun din ceea ce a fost, aşa cum spun şi într-un cântec, să iei întotdeauna frumosul din ce a fost.

- Revii din când în când la Reşiţa, într-un an ai fost invitată şi la Festivalul de muzică folk de la Gărâna.

Cu ce sentimente revii acasă şi din cine se compune familia ta de aici?

- Din păcate, familia mea din Reşiţa s-a împuţinat foarte tare. Dacă înainte veneam aici cu o foarte mare nerăbdare şi o mare bucurie, ştiind că aici sunt înconjurată de familia mea numeroasă, acum vin cu

inima strânsă pentru că au plecat mulţi dintre ai mei şi, cel mai important, a plecat mama. Acum, pentru mine, Reşiţa înseamnă mormântul mamei şi sora mea.

- Dar mai suntem și noi, spectatorii tăi fideli…

- În rest, şi pentru cei din Reşiţa vin cu inima strânsă, pentru că în cei 18 ani de când am plecat, s-au schimbat multe lucruri aici, s-au schimbat generaţiile. La un moment dat, agentul meu a încercat să-mi organizeze un concert la un club în Reşiţa şi a fost întrebat cine este Maria Gheorghiu. Am fost foarte dezamăgită. Eu mă consider un cetăţean al lumii care are şansa de a duce muzica mea pe toate meridianele lumii şi asta mai îndulceşte puţin faptul că în Reşiţa sunt privită ca un om care să merite cu adevărat atenţie.

- Vom încheia tot cu Reșița, unde ai început ca redactor de radio şi apoi ţi-ai continuat activitatea în capitală, unde în timp te-ai împlinit şi pe linie profesională.

- Datorez foarte mult faptului că am învăţat să fac şcoală de radio aici la Reşiţa. Ba pot spune că sunt unul din oamenii care au născut acest post de radio. Îmi aduc aminte cu cât drag am muncit la primele grile de program şi la gingărilurile care se puneau pe post.

Astea m-au ajutat foarte mult, pentru că am fost primită la Bucureşti, în marea familie la Radio România, ca un profesionist, fiind trecută direct pe programe grele.

Am avut emisiunile mele, mereu altele, m-am adaptat la cerinţele postului şi mulţi ani am făcut şi emisiuni la o televiziune din Bucureşti, unde bineînţeles promovam folkul. Acum, am renunţat la televiziune şi mă axez numai pe radio şi ceea ce am de făcut în plan muzical, pentru că asta e cel mai important pentru mine. Consider că e mai bine să faci puţin dar bun şi nu mult dar mai puţin bun!

Titus Crişciu

interviu actualitatea literară 9 nr. 78 n ianuarie 2018 (Auto)portrete literare contemporane:

Dan Ciupureanu: Despre poezie, proză şi alte lucruri cu efect terapeutic

George MOTROC

Dan Ciupureanu (n. 1983, Craiova) a cîştigat concursul de debut al Editurii Vinea, în 2014, cu volumul Efectul calmantelor, pentru care a primit Premiul pentru debut în poezie al revistei Tiuk!. În 2015 a publicat volumul de poezii Liderul grupei mici de la grădiniţa de stat nr. 2, nominalizat pentru premiile Artgothica. În 2016 îi apare în Franţa Les jeux paralympiques, poeme, în traducerea Carinei Nedov. A publicat în numeroase reviste literare din România, Germania şi Franţa poezie, teatru şi proză scurtă. În prezent locuieşte în Franţa.

Lucian Mănăilescu

George Motroc: Domnule Dan Ciupureanu, după toate tradiţionalele urările aniversare, vă rog să fiţi de acord să începem acest inteerviu cu o confesiune: cum sărbătoreaţi în ţară ziua dvs., cum o faceţi acum în Franţa?

Dan Ciupureanu: Cred că nu ține neapărat de țara în care îți sărbătorești ziua, ci de anii care trec, odată cu ei și importanța acestei zile.

G. M.: De ce şi, mai ales, când aţi ales să scrieţi poezie?

D. C.: De ce am ales să scriu poezie nici eu nu știu, însă îmi amintesc că eram trist și mi-era dor de fetița mea, Alexandra, acum vreo patru ani, așa că i-am scris niște rânduri, mai mult sau mai puțin poezie.

G. M.: În ceea ce priveşte creaţia literară, cel mai apropiat model a fost mereu tatăl dvs.?

D. C.: Nicidecum. Nu prea aveam modele, cu excepția lui Daniil Harms, după al cărui stil am încercat să scriu niște povestioare.

G. M.: Unul dintre recentele dvs volume de poezie este în limba franceză... Ce înseamnă pentru un poet român să fie publicat în limba franceză?

D. C.: Pentru mine nu a însemnat mai nimic, cu excepția faptului că am fost bucuros la apariția cărții, dar nu pentru mult timp. Iar ca să explic de ce pentru nu multă vreme, aș putea spune că așa a fost la fiecare carte, ulterior dovedindu-se prea puțin recepționate.

G. M.: Ce a fost mai greu: să scrieţi poezie sau primul roman?

D. C.: Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu m-am chinuit niciodată într-ale scrisului, pentru mine fiind o nevoie care se construia de la sine.

G. M.: Dincolo de titlu... Cine este Omar? Cine sunt diavolii?

D. C.: Omar este porecla personajului principal, căpătată în spitalul de psihiatrie Sainte-Anne din Paris, Omar fiind cel de care diavolii se feresc, iar diavolii sunt toate personajele romanului, cât și cei interiori ai lui Ian, de ce nu, ai mei, ai noștri.

G. M.: Ce rol joacă fotografia în viaţa dvs.?

D. C.: Exact rolul scrisului în anii trecuți, terapeutic.

G. M.: Viaţa la Paris a însemnat şi o conectare la alte repere culturale, inclusiv în ceea ce priveşte presa literară?

D. C.: Mărturisesc că nu citesc niciodată presa, iar cea culturală, pe frânturi, foarte rar, o citesc pe internet, în limba română.

Ultimul erou necunoscut Dumitru Şomlea din Miheşu de Câmpie pleca în zori pe câmp flămând de mirosul reavăn al pământului şi muncea până noaptea, târziu.

Dar îi ajungea şi atât...

Primăvara era bogat în fire de iarbă, vara în cântec de cuc, toamna în ploi de aur şi iarna în gânduri. Îi mulţumea bunului Dumnezeu învăţându-şi copiii desculţi cum se face o casă sau cum se zideşte

G. M.: În ceea ce priveşte viaţa literară, se poate face o paralelă între Parisul şi Bucureştiul cultural?

D. C.: Nu vă pot răspunde la această întrebare, deoarece, deși cunosc câțiva scriitori din București, nu sunt la curent cu aceste lumi, cu atât mai puțin la Paris.

George Motroc: În loc de final, vă rog să acceptaţi o ultimă provocare, drept invitaţie la lectură pentru cei care au citit acest interviu: să ne imaginăm că vi se cere pentru un manual de liceu, de limba şi literatura română, o singură poezie din creaţia dvs. sau un fragment din roman... Ce aţi alege în aceste cazuri?

Dan Ciupureanu: V-aș ruga pe dumneavoastră să alegeți, eu fiind prea subiectiv și, în același timp, prea circumspect. Sau aș putea alege un poem, dar cine știe ce corectitudine politică și regulă de bun simț ar încălca.

Un fragment din ,,Omar şi diavolii”, Editura Polirom, 2017: „Îmi amintesc întâmplarea mamei. Imediat după ce‑au dat‑o afară de la fabrică, într‑o noapte, a deschis ochii şi a rămas împietrită - o siluetă luminoasă o privea de pe marginea patului -, nu i‑a fost frică, nu a putut mişca niciun muşchi, nu a putut scoate niciun sunet, abia după ce silueta a dispărut l‑a trezit pe tata să‑i spună - Mi‑a zis că era Isus Hristos. E prima oară când tata mă ia cu el la Poiana Mare să o vizităm.

Tu eşti alesul lui Dumnezeu, cel care vede boala în oameni, îmi zice un bărbat fără dinţii din faţă în curtea spitalului. Intrăm în clădire - o femeie se dă cu capul de zid şi urlă, alţii îşi târăsc papucii pe gresie ca nişte zombi. Urcăm la etajul unu. Mama e în pat, ascultă Copilul Minune cu colega ei de cameră. Auzi, mamă, ce zice? „De pe casetele multe ne‑am luat telemobile“, şi râde în hohote. Pe urmă se enervează. Eram băieţi graşi pe care‑i face ăsta porci de draci. Şi tu, porc de cocimoreni, ce stai pe creierul meu, că tu mi‑ai făcut insuficienţă corticală, suflând valuri de oameni pe el!

Pe urmă se uită la mine şi‑i dau lacrimile. Dibeht al meu e pruncul şi uit mereu că e pruncul lui Dumnezeu, mamă. Şi am visat că Doamne e doar o bucată de carne, mamă, şi visam că‑i beau sângele şi‑i mănânc carnea şi i‑a mâncat‑o Dumnezeu la al meu, la capul meu, şi v‑am născut din capul meu, mamă. Viaţa e ca un vagon ce trecu prin gând şi omul îşi schimbă

o biserică şi cum se dă „Bună ziua!”

Când Patria i-a dat ordin să treacă Prutul a pornit la asalt şi tinereţea i-a fost înmormântată acolo, pe malul abrupt, împreună cu alţi eroi necunoscuţi.

Opt ani s-a târât prin hârtoapele gloriei, opt ani a tot murit pentru Patrie...

Moartea lui avea mereu ochi albaştri!

A luptat şi în Răsărit şi în Apus, aşa cum a primit ordin... Şi iar a murit la Oarba de Mureş, ducând unsprezece mii de cruci în spate.

Când s-a întors acasă, s-a apucat să orânduiască istoria: să dea la animale, să are, să semene, să-şi plătească dările din pensia amărâtă de veteran de război. „Să ferească Dumnezeu ce viaţă am dus…” i-a spus ultimul supravieţuitor de la Oarba de Mureş unui reporter, înainte de a pleca să se odihnească în cimitirul din sat, în septembrie 2017, când împlinise 103 ani şi cine ştie câte morţi pe care Patria n-a putut să i le înnumere.

A fost o înmormântare cu lume puţină...

Copaci cu mantalele-n zdrenţe i-au prezentat onorul şi au tras cuvenitele salve de frunze în cer.

Patria îi va fi veşnic recunoscătoare!

părerile ca pe haine. Pe urmă iar se enervează şi strigă, face spume la gură. Mănâncă oameni! Şi‑n nouăştrei îl maimuţăreau pe Dumnezeu! Şi spuse Îngerul Vuzitr că n‑au ce auzi la un gând! Isus Hristos trebuie să moară la Înălţare, că n‑are ce sta al meu, că învie şi moare!

Apoi continuă liniştită, uitându‑se la perete. Am făcut cuiva un pulover care a evaporat clădirile în care se vedeau cu oameni, că Isus Hristos spune că lumea cealaltă e aceeaşi cu lumea asta. În nouăştrei primeam răul de Dumnezeu şi cântam „Na, că te‑am scuipat din gura mea!“ şi scuipam numai pătlăgele într‑un borcan.

Isus Hristos a spus „Înjuri pe nebuni în infern!“ şi i‑am evaporat îngerului plămânii. Apoi se uită brusc la mine. Mai vezi?! Mai auzi, mamă?! Îmi fixez privirea în pământ şi mişc din cap că nu, ruşinat. Eu văd şi aud, de la Dumnezeu. Lasă, fă, că auzi şi de la draci, adaugă cealaltă şi râd amândouă în hohote”.

Din seria de poeme „dragă alexandra”: dragă alexandra în ziua în care te-ai născut mi s-a făcut frică de ceea ce va urma și-am decis să beau până mor însă când m-am trezit mi-am adus aminte că beat fiind avusesem o revelație și anume vizualizasem patul de moarte de a cărei margine te-ai apropiat și m-ai sărutat pe frunte ca pe copilul tău dragă alexandra era un joc de lumini și emoția așteptării pășeai firav prin mormanul de frunze uscate era liniște pe aleea ce ducea la alimentară trebuia să ținem secret păcatul jeleurilor în formă de pizza dragă alexandra când te-ai născut o asistentă mi te-a pus în brațe picioarele și mâinile au început să-mi tremure dacă nu mor acum no voi mai muri niciodată mi-am zis și iată-ne conspirând împotriva sistemului totalitar de acasă și iată-ne doi prieteni care-și împart secretele ca pe niște sticle de absint dragă alexandra în zilele noastre orice gest involuntar are o denumire și un tratament pe măsură eu cred că toți avem câte ceva din toate și a te chinui să nu încalci nicio regulă am impresia că este o boală mai gravă decât micile scăpări ca atunci când ai tuns păpușa elsa la chelie și i-ai făcut tatuaje cu carioca dragă alexandra printre apropiații noștri se spune că vorbești prea mult mai bine zis că vorbești fără punct și virgulă iar asta îi obosește sunt fericit că am un coleg de răutăți care mi s-a alăturat în această misiune Continuarea seriei de poeme dedicate fiicei sale o puteţi citi pe blogul său: http://danciupureanu.over-blog.com/mica-serie-de-poeme-draga-alexandra

confluenţe

Gabriel Cojocaru: Schimbare de sânge

Ela Iakab

Abstractă şi criptică, sonoră şi rece, poezia lui Gabriel Cojocaru din antologia Schimbare de sânge (editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017) este, fără îndoială, creaţia unui om rafinat, fascinat de textele întemeietoare ale lumii noastre, de la mitologie, la Homer, de la filosofia Greciei antice, la cărţile Vechiului Testament.

Inorogi şi sirene, figura emblematică a lui Odiseu întors din peregrinări blestemate la o Penelopa care îl respinge cu fermitate, ajuns cerşetor la porţile unei iubiri stranii şi străine, umbra unei Afrodite pe care o caută marinarii în trupuri de femei rătăcite în întunericul porturilor, fusul mereu rotitor al Moirelor, amintirea străveche a pietrelor sacre dau consistenţă poemelor izvorâte din nostalgia antichităţii greceşti, constituind un dialog al omului cu sine, deopotrivă excentric şi fascinant. Din acest punct de vedere, elocvent mi se pare poemul Reificare, centrat pe imaginea unui Orfeu despărţit şi de Euridice, fecioara din pădurile sacre, şi de spaţiul oniric în care fantasma ei pare încă atât de vie. Cântecul înfricoşător al aedului nu mai este menit să refacă, prin miracol, cuplul destrămat, ci să determine însăşi naşterea Zeului: „nu aş fi vrut să despic lumea-n două/ piatra chemându-şi întunericul necesar/ soarele n-a strigat niciodată la noi/ ce refugii corozive apa dezlegându-se/ din oglindă.// fuga oarbă spre ruină/ cât umbra nu se mai distingea/ de glasul ruginit al nadirului.// vise, vise presărate din coama calului/ vinul înflorindu-ţi tâmplele,/ nu mai cântă lira frântă/ nu mai cântă ci-nspăimântă.// şi totuşi ce zi potrivită/ pentru naşterea Zeului”.

Indubitabil, raportul complex şi complicat al sufletului cu trupul, coordonată esenţială în toată poezia lui Gabriel Cojocaru, poartă pecetea concepţiei platoniciene, conform căreia trupul uman e temniţa sufletului. O temniţă care frânge aripi, generând în delirul spaimelor fără nume sentimentul celui hărăzit unor viziuni apocaliptice: „jocurile sunt făcute/ dar de asta nu depinde/ nu depinde/ nu depinde/ amorţitoarea durere cu/ care în care se topeşte/ lumina.” (Temporis acti) Destinul omului e legat indisolubil de structura sa duală, sugestiv, în acest sens, este chiar primul text al cărţii, plăsmuit de un poet înţelept, care ştie că omul e o făptură predestinată, prin trupul de lut, zbaterii în solitudine, în spaima vecinătăţii cu „întunericul părtinitor”, cu focul din adâncuri, cu moartea implacabilă: „demonul lucrurilor ce/ rămân primeşte un chip/ dat şi nu luat la nimereală,/ şi nu luat la nimereală.// farul şi ţinta,/ izbăvitorul foc de pucioasă/ nimeni nu ne aşteaptă.//cu noi întunericul părtinitor/ noua germinare - dans şi ritual -/ (animalul retrăgându-se/ să moară singur)/ apoi lacrimi/ lăuntrice, uscate, nespectaculoase.// împărtăşiţi rămânem împreună/ (vinul poetului fără paharul/ poetului) cu/ toate peceţile rupte din apocalips.// astfel vom încerca să ne/ înrudim cu stelele.” (Entelehii).

De altfel, recurenţa sirenelor deschide o cheie interpretativă esenţială pentru întreaga lirică filosofică a lui Gabriel Cojocaru: poetul e un morosophos care nu se lasă ispitit de iluzii, nu caută drumul ascuns către centrul vedeniilor sale, pentru a se închide în contemplaţii de dincolo de timp şi uitare: „şi voi n-aveaţi de unde să ştiţi/ că inorogului i-au lipsit de la bun/ început sirenele, cât mai multe sirene/ (aceleaşi capete, dar altre mitre)/ teama de femeie precum teama de cuţit,/ treci prin multe noroaie până/ s-ajungi acasă;// trandafirii: strigăte de luptă// şi tot în hainele-mi lungi de călugăr// ascult cu multă plăcere dialogurile/ radiofonice ale vieţii: ocupaţia preferată?// să smulg măşti. (Apa neîncepută) Nici iubirea, cea mai mare ispită între ispitele vieţii de pământean, nu poate deturna destinul acestui Pygmalion care îşi contemplă creaţia feminină cu o luciditate rece, aproape supraomenească, dintr-o depărtare voită şi ireductibilă, rugându-se, probabil, în secret, ca statuia să rămână de fildeş pentru totdeauna, iar steaua dintre buzele ei să fie şi cea din urmă lumină ademenitoare de aici, de pe pământ: „Dintr-un vis amputat/ nişte reflexe de piatră/ pe umăr îmi creşte/ o armă./ astfel se deschid porţile/ spaimei: latră stelele/ vom trezi statuile.// brusc tăcerea cu floare la/ ureche fărâme mai apoi/ pulbere ultima/ stea răsare/ între buzele tale. (Vals violet) Până la izbăvire, până la „noua germinare”, sufletul omului riscă să-şi piardă mereu destinul metafizic, acela de întoarcere în punctul său ceresc de origine: „dimineaţa răsare/ din oglinzi văruite/ toţi, toţi copacii sunt surzi/ toţi, toţi copacii vorbesc/ doicile nopţile primenesc/ hainele iernii/ dau la o parte frunzişul acesta/ amăgitor sunt lacul dezmoştenit/de lebădă, tu/ pluteai.”

Omul e un dansator blestemat, mişcându-se pe scena vieţii trecătoare în ritmul unei muzici străine, jucând rolul de clovn ispitit de chipul astrelor, de femininul nomad, de vise mute şi amintiri tulburi. Nu se roagă, nu-l cheamă pe Dumnezeu, ci se refugiază în contemplaţia mută a apelor de sus, aşteptând mistuit de o sete nestinsă, clipa epifaniei: „muzica măsluind zarurile acestui/ dans aruncate – nearuncate/ între stele cu însuşiri diferite/ setea, setea mea pribeagă/ visul înlocuind somnul/ (labirintul din oasele noastre/ un cer sfâşiat, tu pasăre/ nomadă, îmbălsămate buze/ cu miere de Bagdad, grăbeşte-te/părinte vei întârzia la slujbă...)// fie iarba mai adâncă, ploaia/ cu suflet tocit peste legănatele/ amintiri, - umedul rod;/ bem din setea noastră/ deasupra râuri suspendate.” (Să însemni altceva) Toate sunetele de aici şi de dincolo, din subterana roditoare şi din amintirea vechilor epopei, nu pot ucide înlăuntrul său eterna sete de transparenţă, de lumină, de divin: „Lutul luptând să-şi câştige/ transparenţa şi o sirenă/ cu prea multe aripi.// fluturi adăpaţi prea des în/ cascadele deziluziei.//copaci cu freamăt de orgă/ împărţind colivă timpului.// sămânţă arzând în pământ/ peste un cearcăn de şoapte.// sunt şi râd.// să fi murit cu-adevărat/Enkidu?” (Laboratorul cu subtanţe divine).

De altfel, poemele scrise de Gabriel Cojocau, cu totul şi cu totul în afara tendinţelor şi uzanţelor din lirica de azi, alcătuiesc o scriere menită să fie un corpus enigmaticum, înrudit, atât din punct de vedere tematic, cât şi din punct de vedere stilistic, nu numai cu dialogurile platoniciene, ci şi cu vechile rostiri ale profeţilor biblici, solitari care ştiu din vedeniile lor cât de mistuitoare poate fi tristeţea metafizică a sufletului omenesc, divin la origini, exilat în trupul muritor, pe acest pământ care îi va fi mereu sălaş temporar, niciodată patrie: „rămânem /pe malul vieţii/ încă o noapte şi încă o noapte...” (Timpul profan) Profetul nu cunoaşte bucuriile lumii şi uitarea de sine. Celui ce vede în nevăzut, astrele îi par sfâşiate, existenţa pâmânteană, o repetiţie ritmică, ritualică a izgonirii din paradis: „Botezând starea/ suflete rupte/ câte stele fără/ de aripi precum/ în alergatul mers/ al fusului/ de lut - piramida mea preferată/ acest cântec în/ formă de inimă.// timpul/ frigul interior - /înduplecare.// din nou înveţi/ să respiri,/ de mirare încă/ te mai doare. (Celui lămurit).

nr. 78 n ianuarie 2018

Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu - Edgar Allan Poe

„Arc poetic peste Atlantic” este un concept ce ne permite să luăm în considerare structuri literare aparţinând celor doi mari precursori ai liricii moderne, Poe şi Eminescu. Chiar dacă nu se poate vorbi de o influenţă directă a lui Poe asupra lui Eminescu, acest lucru nu ne împiedică să remarcăm şi să analizăm „coincidenţe”/ suprapuneri între traiectoriile celor două mari personalităţi literare care au contribuit, fiecare în felul său, la modernizarea fenomenului liric în plan naţional şi universal. În Structura liricii moderne, Hugo Friedrich oferea consideraţii preliminare despre Novalis şi Poe, ca „vestitori mai îndepărtaţi ai poeziei viitoare“, iar George Munteanu preciza că în sintezele lui Marcel Raymond, Albert Béguin, Hugo Friedrich „lui Poe şi lui Baudelaire – pe cât de mari încununatori ai romantismului euro-american în domeniul poeziei, pe atât de esenţiali precursori ai «modernităţilor» ce au urmat, – li se recunoşteau astfel de atribute într-un mod sensibil diferenţiat, iar lui Eminescu, geamănul lor euro-răsăritean, nici nu i se menţiona numele”1. În orice caz, va trebui să operăm o disociere între specificul liricii şi rolul de precursor al fenomenului liric modern jucat de fiecare mare poet; în primul caz, ni s-ar fi părut mai adecvată o asociere Novalis – Eminescu, iar în al doilea caz se poate realiza o asociere Poe – Eminescu, dacă ne vom referi la uriaşa lor contribuţie la modernizarea discursului liric naţional şi universal. În acest context, George Munteanu preia o sintagmă în care reiterează un atribut conferit (şi recognoscibil pe coordonate internaţionale) lui Mihai Eminescu: „ultimul mare romantic” al Europei întregi. Sintagma vine astfel în întâmpinarea conceptului nostru de „arc poetic peste Atlantic” instituit între cei doi mari precursori ai fenomenului liric modern, Poe şi Eminescu, întrucât comparaţia vizează nu doar doi exponenţi ai poeziei lor naţionale, ci implică şi o dimensiune continentală (exponenţială pentru două culturi, civilizaţii şi zone geografice diferite, despărţite de Atlantic).

George Munteanu acreditează chiar „izomorfia triadei Poe – Baudelaire – Eminescu”2.

Dacă, pentru lirica românească, motivul „florii albastre” l-ar face apropiat cititorilor români pe Novalis de Eminescu, o apropiere Novalis – Poe o vom descoperi în comentariile lui Hugo Friedrich din Structura liricii moderne: „În afara Franţei, Poe este cel care a separat în modul cel mai hotărât lirica de inima.”3 „Cu Novalis şi Poe, conceptul de calcul îşi făcuse intrarea în teoria poeziei. Baudelaire îl preia. «Tot ce e frumos şi nobil e rezultatul raţiunii şi al calculului»…”4 Novalis - Poe sau Novalis - Eminescu?

Important este, la urma urmei, că putem argumenta contribuţia unor mari personalităţi ca precursori ai liricii moderne (şi că Eminescu face parte din „linia întâi” a marilor precursori ai liricii moderne). Se cuvine precizat că apropierile dintre Novalis şi Poe se fac pe considerentul primatului „raţiunii şi al calculului”, dar asupra acestui „primat” în lirică vom discuta pe parcurs. Ne vom limita deocamdată să reamintim aserţiunea lui Hugo Friedrich că, în Franţa, „tipul liric care domină până în prezent secolul al XX-lea s-a născut în a doua jumătate a secolului trecut. Presimţit de germanul Novalis şi de americanul Poe, acest tip a fost prefigurat de Baudelaire”5.

Am reluat aceste comentarii pentru că ele aduc în prim plan numele unor mari precursori ai liricii moderne (Novalis, Poe, Baudelaire, Eminescu). În ce măsură se pot face apropieri şi comparaţii relevante pentru evoluţia liricii din secolul al XX-lea, acestea sunt mai degrabă un apanaj al criticii comparatiste decât al istoriei liricii universale. Ne revine misiunea dificilă de a selecta şi valoriza acele evaluări care pot să-i apropie – ei fiind situaţi la cele două extreme ale „arcului poetic” menţionat – pe Poe şi Eminescu.

Misiunea noastră este cu atât mai dificilă, cu cât peremptorii par mai degrabă disocierile dintre „cele două extreme ale arcului poetic peste Atlantic”. Poe avea, practic, un câmp deschis în literatura mericană şi putea fi tentat să îşi experimenteze „gena literară“ nu doar în sfera poeziei. Marele avantaj al lui Poe (din care derivă, la fel ca la Eminescu, complexitatea demersului său literar) este că el s-a format pe coordonatele culturii europene (educaţia sa primară, primită în Marea Britanie, fiind – aşa cum am afirmat – primordială). Practic lui Poe i-au fost „inoculate” criteriile fundamentale

(din punct de vedere european) de evaluare a valenţelor axiologice ale unui produs literar.

Poate că un alt mare avantaj a fost acela că a avut de valorizat această acumulare de inputuri literare şi culturale europene în „terenul virgin” al unui alt continent. Dacă am rămâne doar pe terenul arid al speculaţiilor teoretice, am putea să ne punem întrebarea dacă Poe ar mai fi exercitat aceeaşi influenţă „devastatoare” asupra lui Baudelaire în condiţiile în care ar fi fost doar un alt autor din spaţiul literaturii europene. Cu siguranţă că asupra lui Baudelaire s-a exercitat şi fascinaţia descoperirii unui „congener din Lumea Nouă”. Faptul că „rădăcinile europene” ale educaţiei primare a lui Poe nu au fost atent studiate şi valorizate, ne determină să considerăm că această critică americană a preferat să nu aprofundeze elemente ce nu sunt circumscrise „conceptului de educaţie americană” (trecând aproape sub tăcere „bagajul cultural european” al micului Edgar, pentru a nu impieta astfel asupra „revendicării americane” a unui mare autor).

Dacă ar fi să sintetizăm aspiraţiile literare ale lui Poe şi Eminescu, ar trebui să concedem că un arc poetic peste Ocean, chiar între două culturi şi literaturi diferite, nu putea fi instituit fără „un numitor comun” între cele două mari personalităţi literare pe care le-am considerat – de o parte şi de alta a Atlanticului – drept exponenţi ai celor două tipuri de literaturi (conform conceptelor la silva şi il templo utilizate de Manacorda): Eminescu pentru literaturile sudice şi Poe pentru literaturile nordice. Noi vom propune ca „numitor comun” al aspiraţiilor literare ale Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu – Edgar Allan Poe exponenţilor celor două tipuri de literaturi ceea ce am putea denumi aspiraţia asimptotică pentru o poezie pură.

Paul Hazard aprecia că este prea frumos visul unei poezii pure şi că poezia este întotdeauna relativă, relativă la fiecare generaţie6.

Cu alte cuvinte „himera” unei poezii pure rămâne visul definitoriu al tuturor poeţilor, dar ea îmbracă, pentru fiecare generaţie, o altă formă. Poate că la nici un alt poet român ca la Eminescu nu am putea detecta această aspiraţie spre perfecţiunea structurilor lirice (şi acest lucru este definitoriu şi pentru Poe).

Ambii poeţi se concentrează pe refacerea antumelor lor pentru a realiza ceea ce am putea numi „structurile cristaline” ale poemelor, o muncă titanică de „îndepărtare din blocul de marmură a ceea ce prisoseşte” pentru atingerea formei perfecte a unei capodopere. Acest demers nu este specific exclusiv lui Poe şi Eminescu, el constituind semnul unei conştiinţei auctoriale aflate permanent într-o tentativă de autodepăşire a propriei creaţii. În ceea ce priveşte denominaţia de precursori, fiecare dintre cei doi mari poeţi care instituie extremele arcului poetic peste Atlantic propus de noi impune printr-o contribuţie peremptorie, care le conferă statutul de mari precursori ai liricii moderne: Poe este (în viziunea noastră) poetul exponenţial al Americii (cu o contribuţie extrem de valorizantă – via Baudelaire – în plan european şi universal), iar Eminescu este poetul naţional al românilor şi ultimul mare romantic al Europei.

Ioan IaCOB

10 actualitatea literară

(Fragment din volumul Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu - Edgar Allan Poe, Editura Junimea, 2017, cu mulţumiri autorului Ioan Iacob pentru permisiunea citării) __________________________________ 1 Munteanu, G.: 1989 nr. 11: 1-2 şi nr.23: 1-3 2 Ibidem, 1-3 3 Friedrich, H., 1998: 33 4 Ibidem, 37 5 Ibidem, 138 6 Hazard, P., 1973: 348

Văzând frumuseţea de vreme pe care primăvara o revărsa de câteva zile pe pământ, oamenii nu au mai rezistat să stea în case şi au năvălit afară, la soare. În după-amiaza din prima sâmbătă a lui martie, Caterina, renunţând şi la seriale şi la tot, l-a îmboldit pe bărbat: - Astăzi mergem la plimbare!

Ei îşi aveau „plimbările” curente: fie la piaţă, la cumpărături, fie la nepot, să-l ajute la lecţii şi să-l ducă la şcoală, fie la biserică, la slujbele religioase, care pentru credincioşii practicanţi se extind şi în afara duminicilor; mâine, bunăoară, vor cinsti liturghia Duminicii întâi din Post, a Ortodoxiei. Dar astăzi, ce plimbare?

- Unde ţi-ar plăcea să ieşim?

- În Cişmigiu.

Bineînţeles: e parcul lor favorit. Îl vizitează ori de câte ori vor şi nu va fi niciodată destul. Iar acum, primăvara asta superbă merita să primească primul salut de bun venit de pe aleile lui.

Coborâră din autobuz pe Splai, la Teatrul Bulandra, o luară spre Liceul Gh. Lazăr, unde traversară Bulevardul Regina Elisabeta şi mai merseră vreo cincizeci de metri până la intrarea în parc. Poarta cea mare era împodobită sărbătoreşte, cu scoarţe decorative.

Mirosiră că se întâmplă ceva acolo: era lumea de pe lume. De fapt, „întâmplarea” debutase pe 1 martie, de Mărţişor, şi culmina pe 8, de Ziua Femeii. Le trecuse vestea pe la urechi, fără să o reţină, pentru că ştirile insistaseră pe Târgul de la Universitate, unde fuseseră de altminteri şi ei, miercuri seara. Manifestările din Cişmigiu le complineau pe cele din Târgul de sus.

- Noi am venit aici să vedem parcul şi o să vedem iarăşi fasole la ceaun cu ciolan şi fleici la grătar! zise Caterina puţin caustică, referindu-se la Postul Mare în care intraseră deja de o săptămână.

Miercuri, la Statui, inhalaseră toate mirosurile şi „se delectaseră” cu toate delicatesele, până s-au depărtat de perimetrul tentaţiilor şi au ajuns lângă scenă, în faţa căreia s-au instalat pentru o jumătate de oră să asculte muzică, obiectivul principal din planul lor. Într-o pauză, au dat o raită şi prin zona mai degajată a Târgului, apoi încă o escală dinaintea scenei, după care au părăsit „Oraşul iubirii”, cum scria pe bannerele uriaşe, şi au făcut drumul întors, tot pe jos, până în Piaţa Unirii.

- Am dreptate? insistă Caterina pe temerea ei.

- Nu. Eu cred că vom vedea în primul rând ce vrem noi, o linişti Alexandru.

Ecoul suav şi catifelat al unui gong le ajunse vag la urechi. Se întoarseră instinctiv spre ceasul înalt de la Potcoavă. Fură uimiţi cum de nu-i luaseră seama de la început, ca întotdeauna când intrau în parc şi, dacă soseau cu câteva minute înainte de ora exactă, aşteptau să se scurgă ca să asculte sunetele melodioase, dacă nu, plecau mai departe cu promisiunea să se recompenseze la întoarcere. Acum nu observaseră ceasul (din pricina discuţiei despre ciolan?), dar avuseseră noroc să sosească la ora 16.00 fix. Deci, după primul semnal, care le atrăsese luarea-aminte, se succedară line şi armonioase următoarele. Un moment mişcător. Caterina şi Alexandru mulţumiră frumos.

Prima bucurie.

A doua veni imediat.

– Ghioceii! exultă Caterina.

Pajiştea de la capătul sudic al lacului era întradevăr înălbită de ghiocei. Nu-i puteau admira însă precum le-ar fi plăcut din pricina scaunelor înşirate pe marginea aleii şi a oamenilor aşezaţi pe ele, cărora nu le-ar fi convenit să li se posteze în faţă. Iar distanţa, deşi nu prea mare, nu le îngăduia nici ea intimitatea cu gingaşele flori, să le dezmierde cu palmele, să le soarbă puritatea.

– Cum să facem să-i vedem ca lumea?

– Numai dacă pătrundem pe spaţiul lor.

De câţiva ani se ridicase interdicţia de a nu mai călca pe iarbă – plăcuţele de avertizare dispăruseră –, dar a nu călca pe ghiocei trebuia să-ţi interzici singur.

Merseră de-a lungul aleii cu ochii hipnotizaţi de locul fermecat. Se resemnaseră că n-or să aibă parte de mai mult. Însă după ce trecură de un chioşc cu plăcinte moldoveneşti, unde se sfârşise şi rândul de scaune, descoperiră că dinspre alee către lac se croieşte o potecă îngustă, bătută de picior. O cârmiră bucuroşi la dreapta. Din potecă, aveau voie să se depărteze patrucinci paşi ca să ajungă la marginea covorului înflorat.

Ceea ce şi făcură. Caterina se ghemui să vină cât mai aproape de ghiocei. Îi contemplă calmă un timp, apoi, întinzând mâna, săltă clopoţeii de bărbie şi-i privi ţintă în ochi, îi mângâie pe creştet, le dărui palpitul degetelor ei, după cum şi ea se îmbăta cu mireasma lor. Nu se mai sătura de plăcere, nu se mai sătura. Îi sălta de bărbie pe alţii, la stânga, îi alinta pe creştet şi pe cei de mai încolo…

– Vrei să-ţi culeg de-un bucheţel? o ispiti Alexandru.

– Stai cuminte!

Se ridică în picioare.

– Oricum, îi voi lua pe toţi cu mine.

Mai cuprinse o dată cu privirea, panoramic, podoaba dalbă a primăverii. I se îndulcise sufletul de încântare. Şi pe Alexandru îl fascinase priveliştea, cum altfel? Se întoarseră la alee îndestulaţi de frumuseţe.

După o clipă de chibzuială, abandonând direcţia spre debarcader, optară pentru aleea mai largă din dreapta Parterului Central, înţesată de lume. Aici, pe latura dinspre gazon, chioşcurile şi corturile se aliniau

proză

Martie în Cişmigiu Viorel DIANU

nr. 78 n ianuarie 2018

unele lângă altele. Spre deosebire de Târgul de la Universitate, nu te ademeneau nicăieri ceaune cu fasole şi ciolan, tăvi cu pastramă, grătare cu mici şi fripturi.

Predominau exponatele cu ii, marame şi cojoace, cu icoane pictate pe sticlă sau pe lemn, crucifixe şi casete pentru bijuterii, sau broşe, brăţări, coliere, cruciuliţe strunjite tot din lemn, vase de ceramică: oale, vaze de flori, urcioare, străchini, farfurii, ceşcuţe pentru cafea sau ţuică fiartă, îmm!... Celor pofticioşi li se îndeplineau dorinţele cu plăcinte pentru toate gusturile, prăjituri alese, turte dulci şi nelipsitul vin fiert. În vitrine se etalau mezeluri scumpe, îţi ploua în gură doar privindu-le, iar pe tarabe – cozonaci domneşti, pâini la ţest, colăcei, colţunaşi… Caterina cu Alexandru se îndemnară să cumpere pentru ea un porumb fiert la oală şi pentru el unul copt pe jar, iar de la Buturugă două păhăruţe cu vin fiert. O bancă dintre cele pe care poposeau de regulă când vizitau Cişmigiul, de pe aleea de din vale de Cetate, se afla liberă. Îi aştepta.

Iar ei sosiseră. Înţelegerea era înţelegere. Se aşezară, lăsând loc între ei păhăruţelor cu vin, şi începură să ciugulească din porumbi. Boabele fragede şi aromate erau o bunătate. La intervale, gustau şi din vinul fierbinte. Aveau cu prisos. Caterina se luptă vârtos şi cu porumbul şi cu vinul şi tot nu le răzbi. Noroc cu Alexandru care îi sărea mereu în ajutor la greu. Dură douăzeci de minute ospăţul lor. Nu-i gonea din urmă nici o grabă. Ziua era splendidă, de aceea şi lumea dăduse buluc încoace, dar se apropia de final. Soarele, blând şi dulce, cobora spre apus, mai avea puţin şi se ascundea după blocul de pe Schitu Măgureanu. De la banca lor, priveliştea se desfăcea amplă, trecând de Monumentul American, din faţă, şi ajungând până la Arhivele Statului, de pe bulevard. Mai cu seamă pentru perspectiva şi lărgimea asta le plăcea lor să se odihnească aici. Era un loc deschis şi ferit de foiala celorlalte alei, puteai sta liniştit la taină şi cu gândurile, dacă voiai. Probabil că un asemenea gând o străbătu la un moment dat pe Caterina.

– Ce mai povestiri cu Cişmigiul a scris Alexandru Daneş! se pomeni exclamând pe neaşteptate.

Alexandru tresări şi o privi pieziş. Era a doua oară, în ultimele zile, când soţia provoca o discuţie referitoare la scrisul său, pozitivă din punctul ei de vedere, însă prea delicată în ce-l priveşte. Deunăzi, el evitase un răspuns la întrebarea tranşantă de ce nu mai scrie, pentru că nu mai pusese tocul pe hârtie de peste doi ani, dar acum, când măguleala bătea tot într-acolo, ce să-i spună?

– Mda, a scris…

– Şi?... S-a lăsat?

Păi tocmai că nu ştia nici el, era o treabă care depindea de multe.

– Nu, nu s-a lăsat, o minţi ca s-o liniştească, deşi poate că nici n-o minţise. Mergem? încheie abrupt subiectul şi se ridică ferm de pe bancă. Îi întinse mâna s-o ajute să se ridice şi ea, apoi rămaseră cu mâinile împreunate ca doi îndrăgostiţi şi o luară spre centrul parcului. Trecură agale de Monte-Carlo şi ajunseră în dreptul spaţiului de joacă al copiilor.

– S-a schimbat complet faţă de cum era când îl aduceam aici pe Ciprian.

– S-a înnoit, însă tot cu turnuleţe şi tobogane, balansoare, căluşei, leagăne…

– Le lua la rând băiatul, iar tu îl păzeai straşnic, nu-l scăpai o clipită din ochi. Te-ai mai încumeta şi acum să te ţii după el dacă ar mai avea patru ani?

– Absolut. Au trecut în răstimp zece ani, dar cu copiii îţi uiţi vârsta.

– Zici aşa…

Da, zicea, pentru că altminteri îl bântuiau avan îndoielile. Bărbatul din urmă cu zece ani nu mai era defel. După ce sărise pragul celor şaptezeci de ani, îşi luase în primire bătrâneţea, bucurându-se de toate drăgălăşeniile ei care se gudurau din ce în ce mai nesăţioase împrejuru-i. Încerca să le ignore pe unele, să se împace cu altele, să îndure capriciile multora, să tacă ori să murmure…, esenţial era să-şi păstreze intactă umoarea.

– Ştii ceva, hai să ne jucăm şi noi.

– Noi? pufni Caterina. Huţa-huţa în leagăne?... Or fi dând bătrânii în mintea copiilor, dar noi n-am ajuns încă în stadiul ăsta.

actualitatea literară 11 Îi veni lui rândul să râdă copios şi lămuri confuzia: – Să ne jucăm altcumva…, să tragem la fiare, adică. Ştii unde.

Exista mai încolo un loc rezervat adulţilor, amenajat pentru exerciţii fizice, pe care îl frecventau de obicei când se plimbau prin parc. Era dotat cu aparate de fitness de revigorare a trupului, o binefacere pentru sedentari ca ei. Nu gândise rău Alexandru.

O porniră prin puhoiul de oameni. La Foişor nu aveai loc să arunci un ac pe jos, se făceau pregătiri pentru programul artistic de seară. Dacă începea până îşi terminau exerciţiile, reveneau bucuroşi să asiste şi ei un sfert de ceas, dacă nu, nu. Ocoliră Foişorul şi intrară pe tărâmul magnoliilor. Prea devreme să fi înmugurit măcar. Natura nu-şi dăduse încă drumul. După acel februarie urgisit, câteva zile însorite nu puteau înfăptui minuni. Doar ghioceii se iţiseră voinicei, ca un semnal încurajator, altminteri primăvara ieşise la rampă plăpândă şi golaşă.

Locul „de joacă” al vârstnicilor era mai aglomerat ca de obicei. Copiii, care în mod normal nu aveau acces în acest perimetru, se amestecau printre oamenii mari.

Caterina găsi liber un aparat articulat cu un rotor de masat spatele, dar Alexandru aşteptă până se eliberă aparatul lui preferat, un fel de bicicletă cu şa, cu pedale fixe şi, în loc de coarne, cu mânere suspendate deasupra. Trăgând cu braţele de ele şi împingând concomitent pedalele înainte cu tălpile, picioarele se întindeau şi se încordau, iar corpul se înălţa cu şa cu tot. Mişcările coordonate solicitau suficient efort, băgai de seamă din prima, deci trebuia să le efectuezi într-un anumit ritm şi cu pauze după un număr de tracţiuni ale corpului. Pe panou se aflau instrucţiunile de folosire şi proprietăţile funcţionale ale echipamentului, însă cine avea răbdare să le citească? Trăgeai la fiare cât te

ţineau muşchii. Se aflau acolo şi aparate mai dificile sau mai uşoare. Unul pe care Alexandru nu-l aborda decât arar era cel de alături. Te aşezai pe un scaun şi, cu braţele agăţate iarăşi de nişte mânere, îţi ridicai corpul pe verticală ca la bară. Un exerciţiu de forţă. Alt aparat, socotit de toţi simplu, era construit dintr-un cadru de care atârnau până aproape de pământ două pedale. Te suiai pe ele şi îţi forfecai picioarele ca întrun mers obişnuit. Îl îndrăgea îndeobşte Caterina. Dar acum, o tânără domniţă, înaltă şi zveltă, îi captă dintrodată atenţia lui Alexandru. Şi ea porni prin a-şi forfeca picioarele, însă tot depărtându-le, reuşi performanţa: să facă spagatul în aer, în poziţie orizontală. Pe urmă, alternând pe dreptul cu stângul, şi a doua oară şi a treia… Să vezi şi să nu crezi. Alexandru se înverşună pe sine şi, în timp ce Caterina se mutase pe o bicicletă şi pedala de mama focului, îşi înteţi şi el tracţiunile corpului.

– Gata, îl opri într-un sfârşit soţia, ne-am pus destul sângele în mişcare. Haidem acasă.

– Nu mai rămânem la spectacol?

Care spectacol, cel de la Foişor sau cel pe care i-l oferea domniţa?

– Nu, ne ajunge cât am stat.

– Ai avut o iniţiativă strălucită, Caterina, să venim astăzi în parc. A fost o zi bogată, sărut mâna.

Se îndreptară spre Podul cel Mare. Pe dedesubt, prin strâmtoare, se strecurau bărci şi hidrobiciclete în sus şi în jos. Pe luciul lacului, lunecau altele în jurul fântânii arteziene şi pe lângă maluri. Trecură de chioşcul cu vată de zahăr pe băţ. Alexandru zări vizavi o florăreasă. Nu mai zăbovi şi se duse de-i cumpără Caterinei buchetul de ghiocei meritat.

12 actualitatea literară Un nou început…

La vârsta de 60 de ani, pe care o va rotunji chiar anul acesta, Cenaclul Pavel Dan al Casei de Cultură a Studenților din Timișoara este de mult un brand cultural al capitalei bănățene și, nu mai puțin, un reper de istorie literară menționat ca atare în articole, studii și cărți de specialitate. Au ucenicit și au lăsat „urme” în acest spațiu spiritual, binecuvântat, al zonei, slujitori ai scrisului din cele mai importante generații literare postbelice a căror notorietate națională este ea însăși un argument serios atunci când vorbim nu doar de longevitatea acestui cenaclu ci, mai ales, de prestigiul său în contextul larg al istoriei literaraturii române din ultimele decenii. Fără îndoială, lista numelor importante ar fi una deopotrivă consistentă și generoasă (nu doar numeric vorbind), așa încât, pentru evitarea unor omisiuni (inerente, dar nedrepte), nu voi recurge la înșiruirea numelor. Cunoscătorii în materie o vor putea face ei înșiși. Voi invoca doar numele unui clasic (ar putea fi considerat așa), a cărui posteritate a intrat deja în canoanele literare: Sorin Titel. Apoi, acest succinct prolog rememorativ este doar un prilej de a puncta faptul că cenaclul cu pricina, în pofida contextului actual (social? politic?), în genere nu tocmai prietenos față de actul cultural, trăiește, este un cenaclu viu, dinamic, un cenaclu în activitate, conectat la mișcările și tendințele poetice actuale, care se integrează „în respirația înnoitoare a întregii generații douămiiste” (și postdouămiiste, n. m., E. B.).

Aceste cuvinte de bună întâmpinare și apreciere poartă semnătura regretatului și redutabilului critic literar Marin Mincu, poate cel mai fervent promotor al noilor generații/promoții de tineri poeți. Și ele, cuvintele mentorului, capătă, în continuare, accente fără echivoc: ,,Salutăm cu bucurie contribuția tinerilor din Cenaclul Pavel Dan la competiția poetică neîntreruptă.”

Sub aceste auspicii emulative, propunem Actualității literare și cititorilor ei un mixt poetic compus din 4 tineri (3 fete și un băiat), care, dincolo de unele posibile ezitări de ton, inerente, cel mai adesea, în faza începuturilor, își semnalează, deja convingător, vocile poetice în ambianța Cenaclului Pavel Dan, aflat mereu „în priză” la spiritul novator, dar și în aceea a Clubului literar al Universității de Vest din Timișoara, așa încât evoluția lor merită – credem – să fie stimulată și urmărită cu interes.

Eugen Bunaru

Roxana Diaconescu

(absolventă a Facultății de Litere, Universitatea de Vest, promoția 2017, actualmente masterandă)

***

încurcăturile vor rămâne cele mai intense clipe palma mea transpirată palma ta transpirată ni se vor încurca amprentele pe masa asta plină de celule moarte; ne vor pierde urma barmanii amperii încurcăturile vor rămâne cele mai intense reflexe strănutul meu râsul tău se vor încurca în orașul ăsta plin de cârduri de ciori un moment - vom încurca tramvaiele firele de electricitate le vom agăța de crengi de firele de praf un nou steag să fluture numele noastre încurcate la diferență de o sinapsă; scurtcircuit.

***

să ocolim străzile lăturalnice nu e cazul să ne expunem te voi duce acasă ai băut prea mult nu-i nimic, sunt mai drăguț când sunt beat - vei vedea.

chopin îmi liniștește mintea chopin e duhul din dozele de tuborg aruncate pe podea. chopin e străinul de care mă apropii pe străzile lăturalnice.

te voi duce acasă vom încuia ușa de două ori; vom pune lanțul.

***

terminații – roxana ai grijă cum le desenezi frunzele au terminații copacii au terminații – seva lor o desenez – nu pe strada unirii terminațiile duc către un alifantis boschetar și-n acordurile lui se mai scurge încă o sevă care nu se vede.

***

perdeaua trasă în fiecare dimineață ușa verificată la fiecare ieșire imaginea ta luând ecstasy imaginea ta luând ecstasy imaginea ta luând ecstasy

şcoala de poezie

nr. 78 n ianuarie 2018

Cenaclul „Pavel Dan” - 60

Poză de grup la o întâlnire a generațiilor e un dans techno din care se mai ridică doar păpădii.

***

copiii cred în mine sunt un elf - poate pe jumătate am doar o ureche ascuțită ascult cum unii încă se mai roagă își mai caută pisicile după ciclonul din septembrie copiii cred în mine – înțeleg lumea se duce de râpă în ritmuri grandioase de uragane, incendii, războaie și îi aud cum se roagă sunt doar un elf - poate pe jumătate.

***

într-un apartament de bloc lumina fuge ca o șopârliță se cuibărește după dulapuri răspunde numai la chemarea copiilor ascunși pe sub vene le creează palpitații vor crede că-n junglă sângele lor contează că vor crește mari că vor salva lumea.

***

Clădirile în timișoara n-o să le cunoști niciodată ne scapă detaliile ne sufocă lupoaicele – de la care încă ne luăm porția de lapte – nu mai pot juca nimic am hernie de disc de 12 ani uite-o veveriță sus pe clădire

m-am uitat și-am scăpat sticla de Schweppes Cola de-mi amintea de centrul timișoarei și dusă-a fost veverița pe clădirile pe care nu le voi cunoaște niciodată.

***

martorii digitalizați vor mai avea o reacție la arsurile din colectiv undeva păianjenii de toamnă se vor agăța unul în plasa celuilalt.

în față se discută poezie germană intru-n transă e din nou starea aceea de primăvară spumegândă grăbită să iasă din sicriu ca o mumie vintage doi nebuni fac ture de stadion păsări și macarale bine îmbălsămate petrecere pe liniile de tramvai tot peisajul ăsta îmi ia numele și-l infuzează în sevele crengilor dar eu nu sunt pregătită…

Paranoia Am acoperit geamurile și am încuiat ușa am lipit stickere pe camerele de la telefon și laptop am ascuns perna aceea cu pisica ce părea că mă privește insistent am întors icoanele și pozele din rame ca să mă asigur că nu mă urmărește nimic atunci când îți întâlnesc din nou în oglindă ochii negri ce se dilată când îți simt răceala

***

deschide geamul corpului de fildeș și lasă viața să-ți inunde oasele mâncate de molii

acum 3 zile ai lăsat o bucată de pâine în bucătărie fragedă ca vorbele pe care mi le-ai spus

acum e doar o formă verde abstractă ca otrava săruturilor pe gât

visez la o dragoste fără urme de mucegai

***

Azi-noapte ți-am căutat cămașa în carouri în marea de trupuri și lumini știam că nu mă mai iubești

m-a ținut bassul la povești m-am trezit dansând doar cu băieți ce aveau cămăși în carouri

Anstasasia Coste (anul III, Facultatea de Litere, Universitatea de Vest din Timișoara)

Unde

(Coronini, februarie 2017) Ultima dată când te-am văzut, norii plonjau în Dunărea cu rațe negre.

Cu o noapte înainte, ne-am spălat sufletele în sala de mese unde urla tinerețea.

Mi-aduc aminte cum am plecat și totul se transforma treptat în ceață: drumul, pontonul și stânca aceea cu nume bătrânesc -bucăți din mine se fotografiau în depărtareAm devenit un puzzle pentru copii, cu piesele veșnic împrăștiate pe sub dulapuri – aș face înconjurul lumii într-o barcă s-ating cerul cu stele și să-l păstrez într-o sticluță Vezi luminile de vis-à-vis?

Aici, luminile dansează pe melodii sârbești și își spun „noapte bună” în șoaptă…

La granița cu Serbia, unde semnalul se scaldă-n Dunăre, o gașcă de tineri învață limba lui Dumnezeu.

***

Pe coridoarele ultimului etaj pătrund lasciv frânturi de jazz stau în ultima bancă

Cenaclul Pavel Dan la Arad, 19 mai 2016, Gheorghe Mocuta, gata, parcă, de plecare

Alex Higyed

(anul II, Facultatea de Litere a Universității de Vest din Timișoara)

Mereu afară Scaunul meu – negru mucegai – așteaptă gol pe palier, în fața ușii tale, de-o săptămână să ieși în rochia ta de dafin uscat sau despuiată, cum vrei Un set de păpuși rusești se desfac și râd, un bătrân îl lovește în genunchi c-o cârjă, un câine urinează pe gresie un adolescent își urăște familia Scaunul meu – veteran de război – așteaptă moleșit, verde fosforescent pe holul luminat alt glonte din broasca ușii tale sau măcar o cheie, cum vrei

nr. 78 n ianuarie 2018 Să știi că i-am zis să plece, să te lase așa, nevrotică măcar până îți termini cafeaua dar nu! el te vrea să îi atingi spătarul cu sânii – dune de nisip – sau să-l cuprinzi cu brațele – coji de usturoi – cum vrei

Short walk dacă vara asta ar avea culorile toamnei bunicul nu și-ar mai zugrăvi șoprul să arate ca ultimele ploi sau nu l-aș mai vedea mirosind prafrumul ultimelor sărutări imprimate ca un tatuaj pe pielea zbârcită a unui pensionar parcul e gol și se plimbă

şcoala de poezie Eu orbesc privindu-te cum te-ndepărtezi prea-ncet mă uit din nou în cărți și văd că îmi lipsește zeca de inimă roșie

Apropie-te și hai să înghețăm sub cearceafuri să îi ascultăm pe Floyd să construim ziduri între săruturile noastre reci ca-ntotdeauna.

Un nebun se plimbă prin camera noastră întotdeauna pe diagonală fără să-ncerce să ne scoată din joc. nebunul s-a oprit în centru când sărutul era mai cald.

Denisa ştefan

peste podul pe sub care trec fluvii, uragane, copilării

Vârtej

Rutină

mă arunc în tristeţi de vară, doar acolo ai să mă găseşti. sunt o piatră plată bună de aruncat. apa râului e singura care

anatomie luni la ora 8 creierul mi-e mestecat de rozătoare ce speră să-și împrospăteze respirația plămânii m-i sufocă folosindu-și cozile îmi rup inima cu ghearele lor mucegăite se-ascund după rinichi și se bat cu pietre mi se umflă corpul de la atâția deținuți și mi se găurește pielea încerc să o acopăr cu bandă adezivă hemoragie pulmonară așa i-aș zice sângerez și mă sufoc în propriile intestine

Semitonuri cât praf iese din chitară în diminețile de luni în care te trezești amorțită pe plapuma de mușchi din spatele casei azi sunt prost nu mă miră, e marți și nu mi-am mai spălat cămașa de vineri când ai pătat-o c-un rânjet și-un suspin de câine de-atunci radioul cântă cu-aceași voce cu care-mi spui că pleci întotdeauna cu un semiton mai sus mâine am s-arunc și cămașa, și radioul și-am să te ascult printre corzile chitarei ce-mi taie degetele și-mi împart inima în game reci.

Gambling Am lăsat ploaia să ne facă o poză prin fereastra trenului în timp ce jucam poker aplecați spre o prăpastie care ne despărțea Te-ai schimbat în pijamele acum și-ai sărit pe peron.

poemul lunii

Reacție chimică

cu picioarele umede cu genunchii dansând vals cu urechile înfundate într-o doză de bere

Se mai întâmplă ca uneori, dimineața să mă trezesc cu sângerări în răsăritul capului acolo pe unde a prins rădăcini dar n-a apucat să-nceapă furtuna Plouă dintr-o dată a tumoare peste umerii doctorilor și-mi cad negi de pe coapsele de tinichea Se întâmplă des ca uneori, dimineața să înceapă să ningă a doua oară și cocoșul să-și ascundă penele sub cioc mereu uită să-mi calce peste cicatricile din discuția de ieri seară Se mai întâmplă des să fiu prea treaz dimineața

actualitatea literară 13

Război

(anul I, Facultatea de Litere, Universitatea de Vest din Timișoara)

16 noiembrie 2017 o seară rotundă de cenaclu îmi mişcă inima. în miez de noapte scriu cuvinte pe hârtie de parcă am fi cele mai bune prietene, dar ştiu că îndată ce voi închide ochii se vor întoarce împotriva mea şi vor spune lumii tot ce simt, tot ce gândesc; cuvintele sunt ipocrite. mă ascund în lunci de toamnă şi în piept simt o săgeată de diamant; respiraţia-mi sclipeşte în întuneric, şiroaie de transpiraţie-mi curg pe frunte. am vrut să ajung prea repede în larg, şi-acum nu sunt niciunde.

Mâini târzii o mână străină îmi înjunghie spatele chirurgical dă la o parte vertebrele şi printre coaste îmi scoate inima stropi de sânge pătează podeaua îmi pune inima în propriile mâini uite-o n-o vezi şi după aceea se retrage printre coaste şi vertebre lăsând neatinsă coloana mea vertebrală dar eu mă prăbuşesc ca şi cum n-aş avea coloană de ce mi-ai arăta inima când e prea târziu să mai fac ceva

Nimeni

nimeni nu mai scrie nimeni nu se mai citeşte când se moare se moare de trăit oricum n-o mai face nimeni

Loredana Dalian În memoria bunicului meu, Dumitru Dumitrache

Vezi, fata tatii, așa-i la război, n-ai timp să te gândești la nimic, ești mai mereu pe muchie de cuțit.

Eu am făcut la grăniceri, era o noapte cu stele, mirosea a fân cosit; de unde fân? doar moartea trecea cu coasa pe-acolo.

Cine mi l-o fi scos pe rusu-ăla-n cătare?

L-am somat scurt: Stai că traaag!

Serghei sau cum mă-sa l-o fi chemat a ridicat mâinile și-a bâiguit românește: Nu trage! Copii!

Nenorocitu’ a scos poza și-a pus-o-n dreptul inimii; Și-acuma trage, Mitică, trage mă boule! tu, care n-ai tăiat o găină-n viața ta, care plecai la mat când se tăia porcu’, trage, soldat, n-auuuzi?!

Am armat, ăla tremura ca varga, pozhaluysta am tras un foc în sus și i-am strigat tare: fuuugi! spasibo! apoi din nou: staaai! a-ncremenit; mi-am scos vestonu’ și i l-am pus pe umeri, dacă-l vedeau mai încolo să nu-l recunoască; ne-am privit în ochi, ai lui erau albaștri, am văzut cerul în ei.

De-atuncea, tată, ceru-mi pare că seamănă cu doi ochi într-o noapte când mirosea a fân cosit, a praf de pușcă și-a moarte.

Da’ viața-i mai tare, chiar și-n război.

Mi-a azvârlit ceasul lui de aur, (o fi fost ofițer, soldații nu cred să fi avut așa ceva) doi bani nu face aurul la război, eu nu-i cerusem nimic, am vrut să i-l dau înapoi, a fugit.

Am rămas cu ceasu-ntr-o mână și pușca-n alta, îmi cășunase că sunt trădător, da’ cum să omori un om atât de aproape, mai ales când și-a pus copiii la inimă?

Mie nu-mi treb’e aur, da’ ceasu-l păstrez, mă uit la el și-mi aduc aminte de noaptea când m-am simțit de parca-aș fi fost Dumnezeu. Și mă-ta-mare cică nu-s bun creștin că nu merg la biserică; cic-o să mă-nghită iadu’, da’ eu mi-am trăit iadu’ acolo, pe front, și zic că poate s-o deschide și pentru mine Raiul, o să mi-l deschidă ochii lu’ Serghei sau cum mă-sa l-o fi chemat, așa cum semănau ei atunci, în noapte, cu cerul.

Așa zic eu... da’ parcă cine știe?

Oamenii oamenii cu oamenii se aseamănă. toţi îşi văd propriile mâini, propriile picioare, propriii ochi în ceilalţi, de parcă s-ar uita într-o oglindă care a prins viaţă şi nimeni nu se opreşte să se întrebe de ce, oriunde te uiţi, te vezi pe tine. e necinstit să închizi ochii atunci când mergi pe stradă, e ca şi cum te-ai ascunde de tine însuţi, în loc să mergi cu ochii căscaţi şi să priveşti paşii care te ocolesc; nimeni nu te calcă pe picioare; e ca şi cum s-ar călca pe ei, dar dacă pe ei îi doare membrul-fantomă şi te văd mergând pe stradă și încep să dea cu pumnii în tine: nemernic ce eşti, cum îndrăzneşti să mergi?! nu te arde obrazul de nesimţire?! stai naibii în casă şi nu arăta tuturor că tu poţi să mergi! oamenii se văd pe ei înşişi când privesc alţi oameni: cei mai egali, cei mai oneşti, cei mai empatici, cei mai prietenoşi, atâta timp cât nu ai mai mult decât au ei şi, dacă ai mai puţin, nu exişti; eşti o muscă prinsă într-o casă cu toate ferestrele şi uşile închise şi în loc să îţi dea drumul, te strivesc pe geam; erai oricum irelevant în univers, făceai zgomot şi nimic mai mult. să zâmbeşti unui om e ca şi cum te-ai lua în braţe; oamenii se văd pe ei înşişi în alţi oameni; dacă un om e văzut de toţi oamenii, omul devine toţi acei oameni şi asta-i tragedia umană: să fii toţi oamenii din jurul tău şi, totuşi, să nu te regăseşti şi pe tine printre ei.

14 actualitatea literară

cronici

Memoria tăcerii

Poemele selectate de Paul Dorin Șerban în volumul Memoria tăcerii, Editura Juridică Universitară, 2017, aduc în câmpul poetic de astăzi o individualizată meditație lirică asupra existenței umane.

Titlul volumului: un substantiv articulat enclitic și un atribut genitival, exprimat, de asemenea, prin substantiv, amândouă de același gen, alcătuiesc un expresiv oximoron. Iar poemele toate dezvăluie dramatica situare a făpturii umane în anotimpurile existenței.

Ion BĂLU

Arta poetică

Poemul Abia aștept să vină mâine – gândit printr-o structură exclamativă – este învestit cu semnificația unei arte poetice. Din timpul prezent, recreat prin două figuri stilistice: comparație și personificare: “Glasul se adună de jur împrejurul tău/ Cum perlele urmează drumul fascinant/ Pe gâtul tău, sclipind în nopți” – vocea poetului coboară întrun trecut nedefinit, accentuînd valorile relative ale imperfectului: „Așa spuneam râzând prin lume,/ Luminile curgeau de pe genele unei himere,/ Strigătul știut trezea orizontul din ere”. Din apele trecutului, glasul poetului se avântă „În siderale spații” ale timpului viitor, unde „Amintirile își continuă plutirea lentă / infinită”. Vocea lirică transformă titlul prezentei arte poetice în refren, procedeu artistic personalizat, reiterat deseori în cuprinsul volumului. Structura sintactică a refrenului: „aștept”, verb tranzitiv la prezentul indicativ și conjunctivul prezent al verbului „a veni”, precedate amândouă de adverbul „abia”, cu sensul „de îndată ce” și încheiate cu adverbul temporal „mâine”, cu sensul „cândva”, în viitorul apropiat – sugerează un răgaz meditativ așteptat, pentru a întreprinde o acțiune nenumită. Din acest motiv, refrenul gândit de Paul Șerban transcede limitele comunului. În poezie, când vocea poetului ascunde un gând, o idee – observa G. Călinescu – versurile par „a spune ceva mai adânc decât atunci când spui totul”. Și motiva: „A spune totul înseamnă a fi discursiv și discursivitatea este retorică”. Prin constanta repetare în structura textului, refrenul accentuează expresivitatea gândului, reliefează o idee sau receptează, din inedite perspective semantice, timpurile esențiale, specifice modului indicativ. Între aceste coordonate psihice și temporale sunt strânse aspirațiile, întrebările, trăirile lăuntrice, neliniștea, speranțele și spaimele omului de ieri și de azi.

Eternul cuplu uman

Departe – subliniază vocea lirică, în poemul Neîmpăcatul – „o lume–ntreagă respiră fericirea/ De-a pune pas pe piatră și umbră pe pământ./ În necuprins albastru se-ncheagă devenirea,/ Largi valuri se înalță, din ape crește un cuvânt”. Însă în Memoria tăcerii, prezența lumii este doar sugerată. În prim-plan răsună distinct vocea poetului și, prin limbaj indirect liber, prezența femeii iubite. În numeroase versuri receptorul descoperă, în atracția interpersonală, afectivitatea umană. Iubirea și dorința interferă cu plăcerea și atracția fizică. Adeverbul modal „cum”, repetat în propoziții enunțiative, exprimă surpriza, mirarea, contrarietatea, trăiri sufletești provocate de prezența iubitei: „Cum se așază umbra păsărilor/ Pe obrazul tău/ Cum se desfac și genele, eliberând pustiuri/ Cum se întinde umbra dorului din ochii mei/ Tot cucerind atâtea vaste spații” (Ființa strânsă-n focuri de culori). Altădată contemplă îndelung, cu emoție și admirație, chipul iubitei cufundat în somn: „Stau și ascult cum dealurile-și mișcă în lumina Lunii/ Spinările ca sânii tăi ce freamătă-n dogoarea tăcerilor/ Sub bluze de nori, închipuind prin linii strălucirile minunii”. (În toamnă se împrăștie un strigăt). În alte poeme, notații disparate întregesc înfățișarea fizică: „...din verdele ochilor tăi răsar corăbii-n derivă”. (Îmi spune viața). Sau: „Ce stea ți-a văzut părul înfoiat în tumultul negru al Universului?” (Decorul spaimei). Ori: „... îmi aduci pe-nserat/ La patul plutind în albastru/ Sărutul tău prin tropot de aștri...”(Cuprindere).

Structura

Sumarul volumului, ulterior redactat, dezvăluie intenția ordonării poemelor în structuri tematice individualizate. Însă distincția nu este introdusă în interiorul volumului. Edificate pe distinctă individualitate în interiorul volumului, fiecare mănunchi de poeme dezvoltă discret sau mai pronunțat două substantive-temă: „memorie” și „tăcere”. Proces psihic a cărui semnificație a fost teoretizată în literatura română de Paul Popescu-Neveanu - „memoria” constituie modalitatea specifică făpturii umane de acumulare și stocare a informației, urmată de eventuala destocare și utilizarea ei ulterioară, fie întâmplătoare, dar îndeosebi voluntară și frecvent intenționată. Între cele două forme de memorie, la Paul Șerban intervine o relație reciproc complementară, una beneficiind de rezultatele celeilalte și funcționând în unitate. Atributul substantival „tăcere”, inclus de Jean Chevalier și Alain Gheerbrant printre simbolurile limbajului constituie preludiul deschiderii prin revelație. Tăcerea atribuie lucrurilor, trăirilor psihice și evenimentelor măreția nemărginirii: „Vedeniile nu mă slăbesc și drum de ape mă răpune/ La linia subțiată de vremuri și tăceri./ Îmi pare că se nasc din sine depărtări/ Ce niciodată nu se opresc prin veacuri”. (Neîmpăcatul) Ciclul Adiau văzduhurile spre câmpii strânge imaginile realității contemporane într-o inedită viziune: „Pun în cânturi/ Jar din ochi/ Fluierele prin deochi/ Le aduni atunci când vânturi/ Lumile ...” Alegerea muritorului de rând include meditații lirice despre omul comun, în tradiția lui Labiș: „Au venit prin marine aduceri aminte/ Aburii unui drum care

nu încetează să urce...”(Itinerariu). Poemele incluse în Repetatele tăceri sunt întoarse către trăirile interioare ale făpturii. Idei similare sunt reluate în secvențele Lumina vestește nemurirea și în Ființa strânsă-n focuri de culori. Amândouă adaugă alte imagini despre făptura aruncată în lume: „Aici, între paginile rupte ale timpului,/ Nu mai am nume, nu mai am soartă”. Versurile strânse în secvențele O întâmplare povestită, Prin viață, culorile încremenite, Tăcute litere din alfabet stelar sunt inspirate din actualitatea imediată. Fiecare grupaj tematic este însoțit de minunate peisaje naturale, toate surprinse în expresive fotografii.

Structuri izotopice

De-a lungul canalului textual, vocea poetului folosește redundanța aceleiași categorii semantice, însoțită de noduri de semnificație, așezate în felurite secvențe ale discursului. Concomitența nu este întâmplătoare. Recurența izotopică nu desemnează numai reluarea unor unități semantice. Procedeul dezvăluie simetria discursului și constanța sensului, relevând monotonia existenței cotidiene: „Se lipesc zilele astea unele de altele/ De îți vine să-ți lași umbra să doarmă în cercuri.../ Se lipesc anii ăștia unii de alții/ De îți vine/ Să lași somnul departe/ Pe băncile de altădată.../ Se lipesc viețile astea unele de altele/ De îți vine să-ți pui umbra pe umeri” (Plecau rădăcinile norilor prin somn). Altădată, redundanța aceluiași vers în secvențe lirice deosebite accentuează imanența fenomenului autumnal: „Vine din nou, toamna”.

Spaţiul

Formă ilimitată, inseparabilă de materie, un întreg continuu cu trei dimensiuni și centrul, astăzi, necunoscut, spațiul se dilată constant, în toate sensurile, printr-o neîncetată expansiune. Cu irezistibila forță a unui câmp magnetic, Paul Șerban a fost atras de tripla imagine a spațiului, locul potențialităților inimaginabile. Vechi simbol al haosului originar, aflat într-o constantă „fierbere de energii disipative”, spațiul rămâne nucleul din care se alcătuiesc imprevizibile organizări celeste: Tabloul Universului/ În celulele mele se multiplică,/ Tablou în mișcare/ Ca și galaxiile, ca și constelațiile (Ospitalier cu tăcerea).

Deseori o expansiune a gândului, materializat în gest, alunecă spre infinit, printr-un mănunchi de referințe deictice: „Un gând pribeag prin crengi mirate sună...” Iar privirea se duce-n vis spre neștiute depărtări: „Cuprind cu brațele de foc tot cerul/ Și ochii mei ascunși sub nori adună/ Lumina care fuge-n tot eterul”. (În ecoul veacului).

Adesea, glasul poetului cade pe o structură favorabilă lirismului.

Cu cât fixitatea unui plan este mai adecvat sugerată, prin contrast cu lumea fenomenală, cu atât obiectul contemplat este surprins într-o dublă mișcare ceremonială: „Prin zile cu amiezi înecate în zvonuri, prin spații ferecate în șoapte/ Stau și ascult cum dealurile își mișcă în lumina Lunii/ Spinările ca sânii tăi ce freamătă-n dogoarea tăcerilor,/ Sub bluze de nori...”(În toamnă se împrăștie un strigăt). Alteori, este invocat interiorul, spațiul intim favorabil meditației. În Disperare, structura aparent divergentă a versurilor trimite gândul la dezmembrarea plastică a imaginii, ca în tabloul Fluturi și flori de Fernand Leger: „Punemi pe chip/ O expresie senină/ Bate cu dalta/ În miezul de lut/ Fragedați viață/ Să curgă pe mine/ Trupul meu tânăr să fugă/ Prin nori”. În alte poeme, Paul Șerban experimentează magistral o inedită modalitate de combinare a cuvintelor, îndeosebi verbe și substantive, în așa fel încât să creeze complexe senzații de spațiu ilimitat, ca în tabloul L’ Echo de Georges Braque: „În zenitul iluzoriu/ Înnoptează orizontul culcat pe-o dungă. Suflă peste dune vântul pomenind sosiri/ Și anunță cearcăne ca pandantive pe chip purtate...” Prin discurs, Paul Șerban construiește o reprezentare a lumii de azi și a trăirilor sale interioare. În acest scop utilizează verbele proceselor interioare la persoana întâi singular, cu structură senzorial afectivă: „La sunetul depărtat al timpului / Răspunde inima-mi încă bătând/ Pe pragul trecerii stau umbre așteptând/ Să plec/ Din cortul puterii/ Spre nimicnicia din abis...” (Mă grăbește din urmă timpul).

Materia lingvistică subliniază structura meditativă a poemelor.

Funcția conativă, orientată spre receptor prin imagini repetitive și funcția emotivă centrată pe emițător prin intonație, imagini inedite și schimbări imprevizibile de registru imagistic: „Încerc acum să pun în orizonturi zăvoare/ Inimii mele ce-a surâs preț de-o clipă/ Să se ascundă pe veci sub unde-n izvoare/ Fosta mea umbră...” (Ecou). Prin intermediul funcției referențiale, centrată pe conținutul mesajului, Paul Șerban construiește o reprezentare a lumii de azi. Funcția poetică îi permite să introducă frecvent, în limbaj, relații complexe de echivalență semantică. Personificările sunt însoțite de comparații inuzitate: Strigătul toamnei se lasă greu pe stânci, precum polenul peste ore” (În toamnă se împrăștie un strigăt). Oximoronul: “Și plângi în râsul vremii” (Imaginea iluziei), analepsa: „În fiecare punct uitat în urmă/ Se adună din trecut un alt anotimp” (Irespirabile nopți), comparația: ”...am senzația că/ Luciul apelor este intact/ Așa cum sentimentele sunt pline de tâlcul/ Ancestralelor povești...” (Imaginea iluziei). Ambiguizarea urmărită a textului prin frecvente dislocări topice imprimă fiecărui cuvânt semnificații conative. În Oricând, repetarea anaforică a adverbului sugerează minima apropiere în spațiu: „Între ghețurile tale din gând/ Aproape tulburat/ Aproape uitat/ Aproape căzut/ Aproape murit/ Lunecă licărul ochiului meu...”

Divergența imaginilor artistice așează ființa în ilimitata curgere a timpului: „Cum lunecă spaimele timpului greu/ Așa vor suna și cuvintele mele/ După viață, după moarte în sine mereu/ Va râde umbra-mi în vânt împingând caravele”. (Ecou). Remarc cu plăcere ambiguizarea intenționată a textului prin elipsă și inversiune, ideile imprevizibile, alternarea monologului interior cu peisajele celeste, emoționanta evocare a iubitei, dar și tăirile contrastive și consider că Paul Șerban își exprimă la un nivel superior, cu forță și măiestrie, propriul eu și își evocă existența în vuietul vremii.

nr. 78 n ianuarie 2018

Rezonanţe magice

Elena Bolânu şi-a propus să ajungă la inima şi la conştiinţa, în formare, a copiilor de vârstă preşcolară prin intermediul cărţii, adică al versurilor şi al imaginilor grăitoare, muncă deloc uşoară dacă luăm în calcul că adultului, cu cât se îndepărtează mai mult de primii ani ai copilăriei, cu atât îi este mai greu să se pună în pielea „prichindeilor”, pentru ca emoţiile şi sentimentele exprimate de el să rezoneze bine în (şi cu) sufletele acestora. La o vârstă fragedă, copiii reuşesesc să fie receptivi la informaţie doar captivaţi de joc. Avantajul Elenei Bolânu este că vine din interior, din zona didactică, fiind educatoare şi având în plus un atu: este absolvent al facultăţii de psihologie. „Lumea magică a copilăriei”, cu subtitlul „Versuri pentru prichindei” (Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., 2016), constituie o intersectare, o aşezare faţă în faţă ori concentrică a „universurilor” esenţiale ce compun lumea în care se desfăşoară viaţa omului. Ochiul lectorului şi al copilului este atras din primul moment al contactului cu cartea, graţie copertei frumos ilustrate (designul tuturor ilustraţiilor aparţine Otiliei Elena Borş), în culori vii, cu impact estetic imediat.

Apoi, deschizând cartea, fiecare filă cheamă cu zeci de nuanţe şi cu o multitudine de ilustraţii atrăgătoare, specifice temelor abordate.

Pentru a-şi atinge obiectivul evident instructiv-educativ, Elena Bolânu îşi grupează poeziile în mici universuri tematice: „universul magic al grădiniţei”, „universul de acasă”, al corpului uman, al fenomenelor naturale, al fructelor, legumelor, florilor, al particularităţilor anotimpurilor, al lumii animalelor, al păsărilor, al unora dintre mijloacele de locomoţie care se deplasează pe uscat, pe apă sau în aer. Astfel, Elena creează versuri frumoase, muzicale, uşor de reţinut, care conţin imagini edificatoare şi mesaje simple, cu rol nu de învăţare aridă, ci de atragere a copiilor în jocul pe care îl reprezintă viaţa şi mediul înconjurător. Marele merit al autoarei este acela că le sugerează copiilor să iubească valorile umane care fac parte din viaţa lor, cum ar fi părinţii, fraţii, bunicii, educatoarea, şi să-şi exprime afecţiunea, s-o demonstreze după ce au înţeles că toţi oamenii, mari şi mici, au nevoie de iubirea celor din jur. Cartea se deschide cu formula arhicunoscută „Ala, bala, portocala”, vers care invită dintru început la jocul cărţii şi care are efect cert asupra captării atenţiei.

Această primă poezie are parfumul plăcut şi peren al versurilor pe care fetiţele de altădată le auzeau din gura mamelor chiar înainte de a păşi pentru întâia oară într-o instituţie de învăţământ şi care aveau menirea de a stimula dorinţa, curiozitatea şi curajul copilului de a se desprinde de confortul familial, singurul de altfel cunoscut, şi de a încerca un altul, străin, dar promiţător: „Eu mă duc la grădiniţă/ Să mă fac o doctoriţă”. Ludicul din versurile Elenei Bolânu are acest efect stimulator: „Ala, bala, portocala/ Am plecat din zori cu mama,/ Cu ghiozdan, la grădiniţă/ Să mă fac o doctoriţă./ Pe copii să-i ocrotesc/ Pe bătrâni să-i îngrijesc” (Ala, bala). Iată cum sădeşte autoarea dragoste, a copiilor pentru educatoarea lor de exemplu: „Merg la grădiniţă/ Cu o garofiţă/ Doamnei s-o dăruiesc,/ Pentru c-o iubesc” (Fetiţa-garofiţa). Iubirea în cadrul familiei, prima celulă în care ia naştere şi se dezvoltă nevoia de apartenenţă a individului uman, este cel mai firesc lucru şi preşcolarul (în vârstă de 3 ani, ne spune autoarea într-o poezie) trebuie să-l conştientizeze: „Azi, de ziua ta,/ Îţi aduc în dar o stea./ De mine făcută,/ Cu dragoste multă” (Steluţă pentru mama); „Oana, mă strigă mama,/ Fata mea, mă strigă tata,/ Şi bunica – nepoţică,/ Şi mătuşa – măi fetiţă./ Cum mi-ar zice, nu contează, / Mă iubesc şi mă veghează” (Familia mea). Micul beneficiar al cărţii învaţă cum funcţionează simţurile omului („Cu nasul miros o floare,/ Ochii-mi spun despre culoare” – Despre mine), că este normal un comportament frumos faţă de ceilalţi („De cum intru-mi râde faţa/ Şi spun bună dimineaţa!/ De vreau ursuleţ pufos,/ Iute spun te rog frumos!” – Sunt politicos), despre igienă („Mă spăl pe ochi, pe faţă,/ În urechi şi pe mânuţe./ Mă uit şi la unghiuţe,/ Dinţii, iute, vor şi ei/ Îngrijiţi, că-s mărunţei” – Reguli de igienă). Prichindeii află că fiecare anotimp are farmecul şi caracteristicile sale, pe care trebuie să ştie cum să le întâmpine. Primăvara, de exemplu, vine cu „ploi” şi cu „vânt subţirel”, ceea ce impune folosirea unei vestimentaţii potrivite. Iar pentru a fi mai convingătoare, Elena apelează la un truc imagistic excelent, pe gustul copiilor: „Îmi pun şi galoşii/ Semăn cu cocoşii” (Mândra primăvară). Vara, e nevoie de nişte accesorii adecvate pentru ca „insolaţie să nu fac” (Căldură mare), ca şi de îngrijirea florilor, căci acestea „Îţi bucură/ [...] Privirea şi simţirea,/ Devenim mai buni” (Flori, mii de culori). Toamna aduce cu ea ploi, vânt şi brumă, iar spectacolul e feeric: „Frunzele multicolore/ Dansează pe pământ hore/ Şi apoi se liniştesc/ În plapumă se odihnesc” (Fenomene naturale). Iarna e şi mai spectaculoasă, pentru că aduce cu sine sărbătorile, colindele şi haina imaculată a omătului din care copiii fac oameni de zăpadă.

Omuleţii află că fructele şi legumele dau „multe, multe vitamine”, aşa că „De îţi place ce mănânci/ La doctor n-o să ajungi” (Mărul).

Pentru relevarea lumii „necuvântătoarelor”, Elena aduce în scenă imagini vii, făcând cunoştinţă copiilor cu insectele şi cu animalele din arealul nostru proxim ori consolidându-le cunoştinţele deja însuşite pentru a-i împrieteni pe micuţi cu acestea şi, implicit, pentru a-i învăţa respectul faţă de întreaga natură. Arta portretizării necuvântătoarelor, pe înţelesul prichindeilor, nu este deloc un secret pentru mărinimoasa Elena Bolânu. Copiii îşi vor aminti multă vreme imaginile conţinute în aceste versuri când vor vedea un fluture, o gărgăriţă, o rândunică, un greiere, o furnică, o barză, un urs, un iepure, o pisică. Vor şti cât de bogate sunt ogrăzile la ţară şi vor afla mai multe despre avion, barcă, vapor. Bineînţeles, Elena nu uită să amintească micuţilor rolul culorilor de la semafor: „Roşu-mi spune: nu pleca!/ Galbenul: nu te mişca!/ Verdele: e undă verde,/ Treci, pitice, că te vede! (Stopul).

Aşadar, avem în faţă o carte cu toate ingredientele specifice necesare, pe placul copiilor, dar şi un instrument agreabil în ajutorul părinţilor şi al cadrelor didactice. O carte scrisă cu un talent incontestabil, din dragoste şi din convingerea că puii de om trebuie să fie deprinşi cu magia lecturii, a cărţii, din mai multe motive, inclusiv pentru a-i feri de pericolul devenirii unor adulţi insensibili, asociali mai ales din pricina aşa-ziselor reţele de socializare, analfabeţi funcţional, uşor de manevrat de către minţile dominatoare. Prin cărţile sale, Elena Bolânu deschide mintea şi inima copiilor şi aşează acolo baze solide pentru ca viitoarele structuri sufleteşti, psihologice etc. să nu se prăbuşească la prima rafală primită din partea meandrelor vieţii.

Diana Dobriţa Bîlea

Florin LOGREŞTEANU

nr. 78 n ianuarie 2018

Robert Cazan s-a întors în țară cu gânduri mari. Vrea schimbare cu orice preț - cuvinte pe care le repetă de fiecare dată, când se referă la ambițiile personale. Altfel, de ce ar fi revenit în capitala dâmbovițeană pe care o părăsise cu mulți ani în urmă fără regrete – afirmase la un an după emigrare -, fără gând de întoarcere – anticipase, fiindcă avea o vârstă, își aranjase o existență suficient de comodă printre cangurii australieni... Nu, nu era o metaforă... Înțelesese cu adevărat lumea în care se integrase mai greu – susținea – abia după ce studiase trăsăturile biologico-sociale ale acestor marsupiale exotice. Și după mai puțin de un an se simțise deja ca într-un marsupiu – poate că e o metaforă!

– în care descoperise, în termeni generali, bucuria de a trăi...; plăcerea de a rosti în fiecare dimineață cuvântul magic exist !..., rostit înaintea oglinzii, trecându-și lama subțire peste perii de pe obraz... După bărbierit, repeta cuvântul aproape fericit: Exist !... I se părea un miracol că scăpase viu din infernul dâmbovițean... În orășelul australian în care se stabilise în urmă cu zece ani, Robert Cazan continuase să facă ceea ce făcuse și mai înainte la București: ziaristică de investigare la o mică gazetă locală, poezie în nopțile de inspirație, împărțite cu Erato, din când în când grafică, muzică populară cu ocazia vreunui festival folcloric. Pe scurt, era un om de cultură într-o comunitate pestriță, cum era cea în care trăia, rol pe care-l juca cu măiestrie dâmbovițeană - singura legătură cu țara natală -, suportând mai ușor sau ignorând singurătatea, în absența unei familii... Exista!...

Schimbarea cu orice preț n-are conotații politice.

De altfel, Robert Cazan n-a cochetat niciodată cu politica, deși cândva a fost tentat s-o facă. Astăzi, după Revoluția Metropolitană, chiar i s-a sugerat c-ar fi bine să încerce. Un fost coleg de Universitate i-a explicat la un pahar cu bere: „Dacă intelectualii vor rămâne în turnul de fildeș, tot ceam obținut prin sacrificiile din Decembrie se va duce de râpă. Proletarii vor prelua frâiele țării și ce știu ei să facă?...

Se vor întoarce la comunism... Vrând-nevrând... Bine intenționați, dar simpli în gândire, ei nu înțeleg termenul schimbare... Se vor mulțumi să aprovizioneze magazinele cu carne și să aprindă pe străzi câteva becuri în plus... Nu-i condamn... Până aici merge gândirea lor... În schimb, noi, intelectualii...” Robert Cazan nu prea pricepea ce-ar fi putut schimba el, un intelectual care a trăit până la vârsta aceea cu nasul în cărți?... În trecut, n-a făcut politică comunistă, a jucat cum i s-a cântat, ca toți colegii și cunoscuții lui, de altfel... Fără convingere... După Revoluție... A cerut fostului său coleg un răgaz de reflecție. Agrea schimbarea dar ceva îl nedumerea: apăruseră numeroase grupări politice. Din trunchiul scorburos al comunismului, bun de aruncat la foc, vegetaseră mlădițe noi. Evident, copacul impunător de altădată continua să trăiască. Cum să smulgi din rădăcini un arbore care încă subzistă?... Realitatea i-a dat dreptate: mlădițele s-au transformat în ramuri și au îmbrăcat copacul, al cărui trunchi nici nu mai conta. Scorburos, aparținea trecutului. Coroana lui, în schimb, fascina... Evident, Robert Cazan gândea metaforic. „Cu metafore nu schimbăm nimic, frate! l-a avertizat fostul coleg, ajuns șef de partid. Poezia este bună pentru vremuri mai bune, când țara va fi așezată și mentalitatea oamenilor schimbată... Or, rolul principal revine intelectualilor...” În cele din urmă, Robert Cazan a dezamăgit. A refuzat să se alinieze pe noul front politic al schimbării. Motivația lui părea logică: apăruseră atâtea formații politice și fiecare înțelegea schimbarea într-un anume fel. Și mai era ceva: de unde până mai ieri, toate își uniseră eforturile în lupta împotriva comunismului, de la o vreme se ciondăneau între ele, se negau, se acuzau de ipocrizie și câte și mai câte... Lupta pentru schimbare se transformase în luptă pentru ciolan. Indirect sau direct, fiecare îl acuza pe celălalt de practici canine. Metaforic, bineînțeles, gândea Robert Cazan. Iar platourile noilor televiziuni întrețineau circul; sau, cel puțin, așa i se părea omului de cultură Robert Cazan care, fără reproșuri făcute cuiva, ajunsese într-un orășel din Australia, întreținut al unor rude înrădăcinate aici imediat după al doilea război...

Dragostea de țară este o trăsătură inconfundabilă a europeanului dâmbovițean și Robert Cazan, după zece ani de huzur în patria cangurilor, a revenit la București. Era autorul a peste o duzină de cărți de poezie, proză scurtă, teatru și studii de folclor. Aflase pe surse că pe Dâmbovița, cultura nu făcuse încă pașii înainte scontați după Revoluție, ba chiar dăduse înapoi și exista amenințarea să se prăbușească pe un topogan pe care clasicii culturii naționale nu-l imaginaseră între războaiele mondiale și nici în comunism. „Aici se impune schimbarea!” declarase retoric Robert Cazan. Și adăugase, convins că va reteza nodul gordian: „Cu orice preț!... Cu orice preț! domnilor politicieni dâmbovițeni. Altfel, nu vom putea supraviețui ca nație...”

La București, a fost bine primit. Chiar dacă nu se prea mai știa mare lucru despre activitatea sa în cultură, înainte de plecarea din țară, faptul că venea din diaspora conta.

Invitat la sediul Uniunii Scriitorilor de către Magician,

proză

Panopticum Robert Cazan a primit informații descurajatoare despre audiența literaturii dâmbovițene în rândul publicului cu profil intelectual mediu sau, cum era numit cu mulți ani în urmă, marele public: „Se citește puțin. Literatura nu mai reprezintă o atracție pentru tineret și cu atât mai puțin pentru intelectualii care au mai rămas. Tineretul are alte opțiuni iar intelectualii cască gura la politicieni, încercând să descopere o silabă cât de cât inteligibilă în Turnul Babel de la televizor... Literatura agonizează, domnule Cazan...”

I s-a vorbit apoi despre edituri și tirajele minuscule, fiindcă editorul nu-și permite să investească într-o afacere neproductivă (ca și cum cartea ar concura în economia de piață cu cartofii din Covasna sau pepenii de la Dăbuleni !), iar pe scriitori nu-i mai țin buzunarele să plătească prea mult. Era un punct de vedere... A acceptat totuși invitația Magicianului să conferențieze despre managementul actului de creație, având ca suport experiența sa de peste ocean. Fiindcă de ceea ce oferea managementul european se cam convinseseră intelectualii dâmbovițeni: librăriile (câte supraviețuiseră), tonetele stradale înțesate cu cărți străine ofereau imaginea pestriță, dar fidelă, a literaturii de consum importate din Vest... Foarte critic Magicianul, dar drept, apreciase Robert Cazan, îndreptându-se în aceeași

zi, cu un taxi spre Academia Metropolitană...

Fu întâmpinat chiar la intrare de un individ în vârstă, cu o privire curioasă de copil mare. Nu-i fu greu să-l recunoască... Povestașul îl introduse în biroul său înțesat de manuscrise; mai mult manuscrise decât cărți.

Surprinzându-i privirile contrariate, Povestașul se destăinui: „N-am bani să le public. Academia primește de la buget puțin și când reușesc să tipăresc câte ceva, deja lucrarea a devenit inactuală... Actualitatea cărții este o problemă, domnule Cazan... Gândim și scriem la timpul potrivit, dar când cartea apare în librării, constatăm că timpul a fost depășit... Și odată cu timpul, interesul pentru un anume gen de literatură... Tipografii ne-o spun de la obraz, librarii ne-o repetă, în schimb, Academia are un alt punct de vedere și nu ne potrivim în opinii...”

N-a detaliat și nici Robert Cazan nu a cerut mai multe explicații. La finalul întrevederii, Povestașul îi propuse să conferențieze în aula Academiei despre artificialitatea receptării culturii în țările cu un marketing hiperdezvoltat. „Eficiența economică bazată pe tehnici moderne devine în mod imprevizibil obsesie într-o singură direcție și atunci, inevitabil și involuntar, conduce la ineficiența receptării culturii, a adăugat. Mă înțelegeți, bănuiesc?...” Robert Czana confirmă. Îl oripila numai gândul de-a conferenția despre ce știa cel mai puțin...

Acasă, singur în micul său apartament dintr-un bloc cu vedere spre Cișmigiu, reflectă la propunerile celor doi academicieni. Ce-ar fi putut spune el despre managementul actului de creație și receptarea culturii în țările cu marketing hiperdezvoltat?... Asta se dorea explicat pe Dâmbovița?... Promisese celor doi titani ai literaturii contemporane (care, în fapt, se ignorau unul pe celălalt) că le va oferi un răspuns cât de curând; probabil, pozitiv...

La puțin timp după întâlnirea cu aceștia, era hotărât să nu răspundă niciunei provocări. Bău o cafea rece și transcrise pe hârtie câteva idei dintr-un viitor eseu al cărui temă îl

actualitatea literară 15 bântuia de când revenise în țară: Accesul la nemurire...

Parafrazându-l pe Eugen Ionescu, ar fi spus la fel: Orișice tentativă (a scriitorului) de evadare din anotimp este o certă acceptare a efemerității. Singuratic, (scriitorul) e sortit să nu intereseze ca atare: cel ce nu se reprezintă decât pe el nu reprezintă nimic pentru posteritate... „Altfel spus, adevăratul scriitor este o simplă oglindă sau un ecran al socialului!” declamă, fără să citeze sursa, în fața grupul de poeți autointitulați: revoltații, care-l invitaseră la o berărie, condamnată să suporte argumentele noii estetici literare postmoderniste, precum odinioară Capșa...

Poeții revoltați se declarară împotriva menținerii pe soclu a tot ceea ce învățaseră la școală că înseamnă estetică autentică: retorismul, fluxul inutil al metaforelor, hermeneutica ridicolă, devenită banală, diletantismul poetului filosof și alte câteva concepte inadecvate astăzi, după părerea lor. „Și cine este vinovat de această direcție literară, un drum care nu se mai termină?” încercă să pună punctul pe i Robert Cazan. „Un drum? ridică tonul cel care decretase ceva mai devreme că însăși Uniunea Dâmbovițeană este astăzi inutilă. Te înșeli, dragă Robert.

Nu drum, ci tunel autentic...” „Hai să le spunem pe nume, hotărî poeta cu cârlionți, care până atunci își ținuse privirile înecate în paharul cu whiski. Magicianul, Povestașul, încă doi filosofi inventați după Revoluția Metropolitană... Mai sunt și alții...” Interveniră și ceilalți membri ai grupării, cu nominalizări despre care Robert Cazan nici nu auzise.

Este adevărat că în Australia, poezia dâmbovițeană nu ajunsese; se împotmolise în canalele rătăcite pe continentul-mamă. Tot frământându-și mintea la soluția care, cu siguranță, se aștepta de la el, Robert Cazan avu o revelație: Panopticum... Un muzeu cu figuri de ceară...

Cu figurile acestor poeți revoltați, bineînțeles... Când îi veni rândul să vorbească, le spuse ce-i trecuse întâmplător prin minte. Poeții revoltați aplaudară. Șeful grupării, cel care candidase cu Magicianul la funcția de președinte al Uniunii Dâmbovițene (și pierduse prin tradiționala practică de tragere a sforilor), aprecie soluția lui Robert Cazan, dar mărturisi că i se pare extrem de dificilă aplicarea ei. „De asta mă ocup eu!” îl liniști scriitorul abia sosit din Australia. Și se ținu de cuvânt. Ministrul Culturii, un băiat lipsit de experiență, dar deschis la minte, îmbrățișă ideea fără rezerve. „În felul acesta, încheiem și tot bâlciul creat în cultură, prin revendicările poeților ultrași, inacceptabile pentru vechea gardă. Sincer, polemica celor două grupări, cu accente de mahala, mi-a dat multă bătaie de cap...”

Poeții revoltați primiră în custodie vechea locație a Circului dâmbovițean, aproape prăbușită, dar asta n-a prea contat. Micile economii ale membrilor grupării intrară în amenajări interioare. Însuși Robert Cazan contribui cu o sumă substanțială în lei, euro și dolari.

După o jumătate de an, în rotonda interioară au fost fixate soclurile. Statuile din ceară au fost create pe cont propriu de fiecare scriitor, la o firmă de profil din Banat.

Peste o altă jumătate de an Muzeul figurilor de ceară fu inaugurat cu mult fast. Însuși noul ministru al culturii tăie panglica, binevoitorul lipsit de experiență, dar deschis la minte demisionând între timp...

Evenimentul, în sine, stârni reacții diverse: apreciat de tabloide, ironizat de găștile (cam licențios cuvântul uzitat de răzvrătiți!) Magicianului și Povestașului, trezind nedumerirea profesorilor de liceu: scriitorii expuși în noul muzeu lipseau din manualele școlare, clasicii ajunși în istorie sau încă în viață nu se regăseau în rotonda cu statui... „Apele se vor liniști cu timpul, își încurajă Robert Cazan prietenii înainte de a urca în aeronava ce-l va transporta în îndepărtata Australie. Important este că schimbarea s-a realizat. Cu ceva eforturi o veți menține, întru aprecierea generațiilor ce vor veni...”

După douăzeci de ani... Sau poate mai mulți... Robert Cazan se întoarce în țară fără niciun alt gând decât acela de a-și întâlni prietenii; câți i-au mai rămas. În timpul cât a lipsit n-au mai comunicat... La Ministerul Culturii Dâmbovițene, ministrul, un bărbat lipsit de experiență, dar deschis la minte, îl primește protocolar. „Domnul Robert Cazan?... Scriitor australian?... Ah, diaspora!...

Măcar de s-ar întoarce în țară valorile noastre, nu neapărat din domeniul de care vorbeați... Sunt nou la minister, numele dumneavoastră nu-mi spune nimic, dar sunt convins...” Habar n-avea ce-ar mai fi putut adăuga. „Poeții răzvrătiți?... Sincer, n-am auzit de vreo răzvrătire culturală pe Dâmbovița și nici Magicianul și Povestașul nu m-au informat... Ei?... Da, tot ei... Sunt valori naționale, domnule... Clasici în viață, cum spuneți dumneavoastră, scriitorii...”

Dezamăgit, Robert Cazan dorește să revadă Muzeul Figurilor de Ceară, un panopticum hărăzit eternizării. Află clădirea cu ușurință, nimic nu s-a schimbat în această zonă din București. La intrare, pe un panou din sticlă, înscrisul cu litere negre îl conduce într-o stare de infarct. Bâjbîie cuvintele, necrezându-și ochilor: Fabrica de lumânări Dâmbovița-Nouă... „Nu se poate, Dumnezeule !... Nu se poate!...” rostește, panicat. Repetă cuvintele patronului, un bărbat între două vârste, binevoitor și sclipitor la minte. Acesta ridică din umeri: „Am cumpărat locația de la niște tipi aiuriți care se credeau... N-am înțeles ce spuneau că sunt... Dar lefteri... Mai mult din milă leam oferit un plus la banii solicitați pentru muzeul lor...”

Robert Cazan lasă lacrimile să i se prelingă pe obraji.

Omul din fața lui râde, flegmatic: „Bineînțeles că mutrele acelea din ceară au fost bașca... Vreau să spun că ceara am obținut-o gratis... O ceară de foarte bună calitate, domnule... Lumânările făcute de noi sunt căutate în toată țara... V-aș fi recunoscător dacă... Acolo unde mergeți...

Peste hotare... Ne-ați face puțină publicitate...”

16 actualitatea literară

inedit

nr. 78 n ianuarie 2018

Gheorghe Alexandru Iancovici (1924-1992) Inedit: memorial de călătorie Tismana-Polovragi-Horezu

10 iunie 1962. Plec în Oltenia. Citesc în tren Aimez-vous Brahms?, o nuvelă (nu roman!), aproape tot atât de insipidă ca și Dans un mois, dans un an. Nimic de zis, Françoise Sagan creează personaje vii, te surprinde pe alocuri prin notaţii subtile, stăpâneşte un stil concis, exact, matur, dar, cu toate acestea, cărţile ei mi se par din cale afară de anoste, se învârt exclusiv în jurul te­mei erotice, nu pun probleme, vădesc o penibilă sărăcie de idei.

Această dezabuzată și slută tânără franţuzoaică lipsită de vlagă să fie oare scriitorul cel mai pe gustul snobilor occidentali? Pe amatorii (prin afinităţi elective) ai unei asemenea literaturi i-aș interna pe un şantier naţional şi i-aș pune să construiască hidrocentrale.

Din Tîrgu Jiu (unde capetele podului arcuit peste râu sunt străjuite de tunuri, relicve ale sîngeroasei bătălii din 1916), am mers până în satul Tismana cu o căruţă hodorogită. Întrun anume loc, ţăranul mi-a arătat cruci de ostași români și nemţi, căzuţi în bătălia din 27 octombrie 1916. Pe cine mai interesează însă acei morţi? Azi mult mai actuale, mai importante şi mai „istorice” sunt... intrarea în funcţiune a uzinei de anvelope „Danubiana”; „sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale, cu participarea a 11.000 de ţărani, consacrată terminării procesu­lui de cooperativizare a agriculturii”, că doar pentru asta s-au jertfit truditorii pământului, atât în Primul, cât şi în al Doilea Război Mondial! Deacum înrobirea s-a săvârşit, iar Ceauşescu cu clica lui sinistră pot jubila.

După ce am străbătut o porţiune a şoselei umbrită de plopi şi catalpa, s-a ivit deodată, în stânga, căţărată pe stâncă, Stermina (Mânăstirea) Tismana. În înaltul cerului, drept deasupra turnului crenelat, luna; jos, fâșâitul vioi, de mătasă sfâşiată, al cascadei.

M-am prezentat stareţei, o tânără ardeleancă, și am rugat-o să-mi acorde găzduire.

M-a călăuzit c-o lampă de petrol pe largi culoare, într-o odaie curată, cu pereţi proaspăt spoiţi.

Aerul răcoros și liniştea adâncă din jurul mânăstirii au fost un adevărat balsam pentru suflet. Somnul: tihnit, fără vise.

11 iunie 1962. Invitat de părintele Alexandru Celan, parti­cip la liturghie. O toacă de metal, cu ciocan sprinten, mânuit de o maică uscăţivă, chema la rugăciune cuvioasele umbre de prin chi­lii.

Cu părintele Celan am stat mult de vorbă, reeditând parcă versurile diafanului și uitatului Tradem (Traian Demetrescu): „Călugărul din vechiul schit / O zi la el m-a găzduit / Şi de-ale lumii mi-a vorbit / Şi de amor și de iubit.”

Părintele mi-a oferit spre lectură din Îndreptarea preoţiei de prepozitul unit Nicolae Brînzeu. Văzându-mă interesat de cele bisericeşti și nu străin de dogmele creştine, m-a întrebat grav: – De ce nu te faci preot?

Ce era să-i răspund? Că nu simt nicio vocaţie pentru misiu­nea de păstor sufletesc?

Că mă bântuie îndoieli cumplite? Ce rost ar fi avut să mă analizez în faţa lui și să mă explic?

La ce să-i tulbur liniştea cu argumentele apostatelor mele nelinişti?

Vocaţia duhovnicească, fie ea latentă ori manifestă, nu este dată oricui. Ea poate îmbrăca diferite aspecte, de la firava pâlpâire, consumată doar pentru sine (pentru propria sa „mântuire”), până la afirmarea ei vehementă, ilustrată de

marii martiri și de misionari, între care, pildă zguduitoare rămâne belgianul Damien de Veuster supranumit Damian Leprosul, care și-a exercitat misiu­nea într-o leprozerie din insula Molokai, arhipelagul Hawaii.

Vocația presupune propovăduire, care poate fi exemplară, prin acte caritabile, și teoretică, de catedră sau de amvon, aceasta din urmă vizând spiritul, convertirea și mântuirea lui.

Sinceritatea mă obligă să mărturisesc că n-am auzit niciodată cântecul vocației duhovnicești în sufletul meu.

Plimbându-ne și discutând, mi-a arătat parcul cu castani comestibili (Castanea vesca, sinonim cu Castanea sativa) și cimitirul mânăstirii, în care se odihnesc ctitorii ei, Nicodim, întemeietorul ortodoxiei în Țara noastră, și Vladislav. Mi-a dat apoi să citesc o istorie a Mânăstirii Tismana, din care am reținut următoarele date: A fost durată în 1372, din sârguința călugărului Nicodim, a cărui chilie se mai vede, ca și „mormântul acestui fericit părinte al cărui nume nu se va stinge cât va trăi creștinătatea, străin prin naștere, român prin fapte”. Radu Vodă a înconjurat Mânăstirea cu ziduri, dar Mircea „a mai avut de isprăvit cele neisprăvite”.

Mircea cel Bătrân s-a abătut pe aici când mergea întru întâmpinarea regelui Sigismund, în 1406.

Matei Basarab s-a adăpostit aici când, fiind înfrânt lângă București, Banul Bou și Nedelcu Boteanu sunt trimiși de Leon Vodă să-l prindă.

Tot aici și-a întărit Tudor Vladimirescu pandurii.

Mă întreb: ce or fi însemnând pelerinajele mele pe la mânăstiri? Nostalgie a trecutului încărcat de glorie? Dorință de evadare în timp din anii de restriște pe care îi trăim? Setea de a lua contact cu duhul neamului? Intenția de a retrăi Istoria la fața locului? Îmi caut oare pacea sufletească sau e vorba doar de o înfrigurată curiozitate de turist, ambițios să anexeze geografiei sale intime tot alte și alte ținuturi ale Țării? Cu toată certitudinea, mânăstirile nu sunt pentru mine un țel mistic, ci mai curând pretexte pentru a-mi satisface pasiunea de a călători.

După ce fac câteva fotografii, mă reîntorc cu un camion de ocazie la Tîrgu Jiu. Şoferul îmi recomandă să vizitez Peştera Mu­ierii.

Plec deci la Baia de Fier și dorm în biroul şefului de co­loană IRTA. Toarnă cu găleata toată noaptea, dar dimineaţa cerul e senin ca oglinda.

12 iunie 1962. Ghidul Marea [sau Matea?] şi fi-su mă călăuzesc prin Peş­tera Muierii.

Reţin câteva denumiri: Bazinele Mici, Orga, Domul Mic, Bazinele Mari, Cascada Împietrită, Amvonul, Cupola, Altarul, Vălul Altarului, Scurgerile de Mondmilch, Candelabrul Mare, Sala Mare, Moș Crăciun, Cadâna, Sala Minunilor, Sala Guano, Galeria Închisă. O stalactită s-a format pe fruntea unui Ursus spaeleus, opera mileniilor perseverente...

De la Fabrica de Cherestea plec cu un tractor, pe sub un coridor de frunzare frumos ca-n poveste, spre Polovragi.

Cobor şi străbat pe jos Cheile Olteţului. În entuziasmul meu de moment, le socotesc mai frumoase chiar decât Cheile Turzii şi ale Bicazului. O pasăre nevăzută improviza triluri sonore undeva în fagii căţăraţi pe ţancuri ameţitoare; jos, într-o scobitură adâncă, vâjâia Olteţul, cu ape când de smarald, când de safir, despletindu-se pe prundiş auriu.

La întoarcere poposesc la Peștera Polovragi, cu reminiscen­ţe vlahuţiene. Nepăzită, e tare deteriorată, de vandali, în inte­rior.

La ieşire mă scutesc de ploaie sub un cireș cu fructe încă verzi; apare soarele și cântă cucul, aidoma ca-n Pastorală.

Mi s-au lipit de suflet aceste locuri vrăjite de unde n-aş mai pleca și unde știu că nu voi reveni.

Am remarcat cu mirare că localnicii, ca şi cei de pe la Baia de Fier şi Novaci (Nouă vaci...) sunt înveșmântaţi în port sibian, desigur, fenomen etnografic de interferenţă. Aş fi vrut să achiziţionez de la o ţărancă o trăistioară (giac, secheteu), frumos cusută, cu fir negru, dar n-a vrut să se despartă de ea în ruptul capului. Păcat. I-ar fi stat bine lângă traista din Bucovi­na... În drum spre Horezu, cu autobuzul, străbat minunate dumbră­vi vâlcene și neuitatul sat Slătioara, ale cărui case, cu coloane și arcade brâncoveneşti, stau pitite în multă verdeaţă

și printre zvelţi, mozartieni mesteceni solitari.

Să ai între semeni elevata puritate a mesteacănului! La asta ar trebui să năzuiești...

Plec pe jos, din orăşelul Horezu la Mânăstire. Începe să plouă. Mă adăpostesc într-o minusculă moară, unde tăifăsuiesc cu morăriţa, o maică tânără care toarce de zor.

Asist o bucată de vreme la vecernia de la Mânăstire, dar ob­sedantul „Doamne miluieşte” repetat la nesfârşit de călugăriţe, sfârşeşte prin a mă exaspera. Așa ceva duce la îndobitocire. Prin urmare spălarea creierului era practicată, cu secole înaintea Chi­nei, în Europa. Cum ar putea suporta un om normal un asemenea atentat sistematic împotriva raţiunii? Când vor fi eliberate spi­ritele de această revoltătoare teroare mistică?

Figură interesantă, bătrâna stareţă consimte să dorm la Mâ­năstire. O tânără maică, plăcută la înfăţişare, dar vai, cu prote­ză de fier, înmănuşată, în locul mâinii stângi, îmi prezintă in­teriorul bisericii înconjurate, pe dinafară, de schele.

Ușile împărăteşti sunt sculptate în rădăcină de lemn de păr, motivele decorative dominante fiind floarea-soarelui, frunza de acant și bobocul florii de dovleac. Ca valoare artistică, splen­dida catapeteasmă e a doua din ţară.

Gravă, călugăriţa îmi arată mormântul gol al lui Constantin Brîncoveanu (ctitorul Mânăstirii), trapeza împodobită cu fresce, celebrul foişor, cu stemele Munteniei şi Moldovei alăturate (ca o premoniţie a Unirii ce va să vie), paraclisul, camerele domneşti.

Seara, pe când lăstunii gălăgioşi se pregătesc de culcare pe sub streşini, dând ocol bisericii mari, descopăr în spatele ei o alee misterioasă, care mă conduce spre intrarea în cimitir. Ca­ pela de-aici, cu pridvor în stil brâncovenesc, portiţa din fund, dând spre aleea de castani dulci, tihna monastirească şi vespera­lă, aerul romantic al acelui loc tainic, cum n-am mai văzut nică­ieri, m-au făcut să regret că ceasul e târziu şi trebuie să mă re­trag în chilie. A-celaşi regret îl încercasem şi când a trebuit să părăsesc fermecătoarele Chei ale Olteţului.

13 iunie. Dimineaţa la ora 5 fac fotografii şi plec, peste deal, la Horezu. Privesc înapoi de pe culme spre Mânăstirea rămasă în pânze uşoare de ceaţă printre dealuri de vis.

Din Horezu, cu autobuzul, ajung la Râmnicu Vâlcea, unde, în gară, se încarcă zece vagoane cu căpşuni colectate din satele învecinate.

Fotografiez din tren (color) privelişti din Valea Oltului. Ah, dacă ar reuşi tot ce am pozat!

Evaziunea de patru zile în care am agonisit atâtea impresii, cunoştinţe, imagini de neuitat, în cursul căreia am întâlnit atâ­tea persoane neaşteptat de binevoitoare şi mi-am anexat încă un colţ de ţară încântător, mie neştiut, a fost binefăcătoare pentru suflet.

De acum voi putea îndura cu mai mult stoicism abrutizanta trudă cotidiană. Rămân totuşi cu o părere de rău: de ce n-am cute­ zat s-o întreb pe tânăra maică: datorită cărei împrejurări şi-a pierdut mâna, ce dramă sufletească a determinat-o să părăsească lumea şi să se retragă (tânără şi frumoasă) la mânăstire? Discreţia m-a oprit să-i răscolesc sufletul. Dar întrebarea continuă să mă roadă: De ce? De ce? N-ar fi trebuit oare să am o convorbire mai intimă cu maica de la Horezu, nu strict informativă, presărată cu date istorice, ci una vizând abisurile? Dar nu e de crezut că o fiinţă care îşi înmormântează tinereţea între zidurile unei mânăstiri ar fi dispusă să-și deschidă sufletul primului venit.

Privindu-mi retrospectiv clipele cu totul deosebite petre­cute doar cu câteva zile în urmă pe meleaguri olteneşti, mă năpă­desc tot felul de gânduri. De pildă, cele două feţe ale lucrurilor, descoperite mai pretutindeni. E oare dureros sau mai degrabă pito­resc ca toate lucrurile sublime și respectabile sau numai fru­moase să aibă totdeauna un revers ridicol, rebarbativ, dacă nu chiar abject?

Mă gândesc, între altele, la vanitatea și la reputaţia îndo­ielnică a părintelui Celan. De ce oare feţele bisericeşti au câteodată o latură mai izbitor lumească decât oamenii de rând? Ori să fie doar un efect al contrastului dintre straiele lor sobre și omenescul ireductibil al aceluia pe care îl travestesc? Şi în­demnul lui de a mă face preot... Te pomeneşti că a descoperit în alura mea, în întregul meu fel de a fi, în adâncul sufletului meu, o puritate pe care eu singur o ignor.

Ideea mă face să zâmbesc amar și să regret cu lacrimi de sânge că nu sunt atât de pur cum şi-a închipuit părintele Celan că aș fi.

Altceva. Nu cumva pietatea e o formă a dereglării mentale, nu cumva maicile sunt victimele unei alienaţii sui-generis, mani­ festate în forme decente și ipocrite, ori ale unui teribil erotism refulat?

Că aşa stau lucrurile, Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado ne stau, peste secoli, drept irefutabilă mărturie.

Nu ştiu ce demon îmi şopteşte insidios întrebarea: De ce a „batjocori” o maică e socotit un mare păcat, când toată viaţa n-a aşteptat decât asta şi când, pe cele mai multe, tocmai faptul de a nu fi fost „batjocorite” le-a adus în acele sumbre aşezăminte?

Sunt gânduri apostate acestea ori consideraţii cu iz medi­cal?

Ce are mistica cu patologia? Are! Are...

* Plec cu acceleratul spre nordul Olteniei, având de astă dată drept obiectiv Munții Căpățânei.

24 iunie 1968. Zăresc din autobuz, poleită în lumina roșietică a zorilor, Coloana fără sfârșit. Savurez, în zona Târgului Jiu, aceleași peisaje superbe pe care le-am admirat și în urmă cu șase ani (12 iunie 1962).

Din comuna Horezu fac o plimbare la Mânăstire, împreună cu copiii lui Șooș (băiatul de vreo 14 ani, fata de 16). Zidurile lăcașului sfânt sunt înconjurate de schele. Abia acum descopăr sala tronului, camera de gardă și odaia de odihnă a Domnitorului, care nu mi s-au arătat rândul trecut.

De astă dată însă, cum era și firesc, micul cimitir din dosul Mânăstirii nu mi-a mai plăcut atât de mult ca prima dată: era ceva dejà vu.

Toată poezia dispăruse; constat (a câta oară ?) că nu e bine să te întorci acolo unde ți-a plăcut, fiindcă te paște inevitabil dezamăgirea.

Dăm o raită prin atelierul vestitului ceramist Ogrăzeanu, care modelează în fața noastră și încondeiază surprinzător de frumos farfurioare de lut, cu o uimitoare dexteritate. Are o fantezie decorativă atât de bogată, încât niciuna nu seamănă cu cealaltă.

De aici ne îndreptăm pașii, pe zăduf, spre Mânăstirea Bistrița, peste dealuri îmbrăcate în fânețe grase și prin crânguri înveselite de cântul păsăretului oltenește volubil. După ce mă reculeg câteva momente la mormântul lui Matei Basarab și-mi copiez în carnețel epitaful săpat în marmură albă, ne înapoiem în grădina visurilor lui Șooș, unde petrecem o seară de neuitat, în jurul focului aprins între merii și perii încovoiați de rod. Apoi hodină dulce în patul cu miros de sulfină, gândul fugindu-mi întruna la fata lui Șooș, o brună cu ochi viorii și cu timbrul glasului grav, de violoncel juvenil.

25 iunie. Plec în zori la Râmnicu Vâlcea, după ce-mi iau rămas-bun de la primitoarele-mi gazde. La marginea șoselei observ o carieră de nisip, cu enormi bolovani sferici iviți din coasta dealului, și case cu pridvor tipic, împodobit cu mușcate viu colorate, susținut de coloane răsucite, crestate grațios. Aici e obârșia, păstrată în subconștient, a Coloanei brâncușiene.

Din încântătorul orășel Râmnicu Vâlcea, patria lui Ion Iancovescu, actorul atât de iubit de bucureșteni, plec cu autobuzul, de-a lungul Lotrului, la Voineasa. Pe parcurs revăd Vila Florilor și Infanta (așa numesc eu bisericuța-bolniță) din Călimănești. În clocot, cu șantier gigant pentru construcție de baraje, nu știu cum Oltul îmi face impresia unui Colorado autohton.

La Obârșia Lotrului regăsesc pe sfătosul cabanier Ghișe (cel din 10 septembrie 1962), cu care tăifăsuiesc seara la lumina focului prietenos din șopron. Între timp sosește dinspre lacul Gâlcescu un grup de 38 de elevi bucureșteni, răzbiți de ploaie. Ce poate fi mai bun decât mămăliga cu lapte, fiartă în ceaun, după truda (totuși atât de plăcută) a unui drum lung?

26 iunie. Dimineața cobor cu un camion încărcat de bușteni pe o șosea epică, prin formidabilele Chei ale Jiețului, unde iarăși îmi propun să revin, presimțind însă cu strângere de inimă că n-am să mă întorn. Prea multe locuri minunate din țara asta ar fi de reparcurs și de bătut cu piciorul pe îndelete. Dar nu e timp pentru reîntoarceri. Un glas lăuntric măndeamnă imperios: „Înainte! Înainte!...”

Apoi, cu autobuzul, prin peisagii mai domoale și din ce în ce mai familiare, din Petroșani la Deva și de aici la Lugoj.

A fost un periplu fulgerător, care mi-a aerat sufletul îmbâcsit.

Text stabilit de

Simion Dănilă

Paul ARETZU

nr. 78 n ianuarie 2018

Poetul care plânge de bucuria luminii După şase cărţi de poezie, Ioan Ouatu publică antologia Depărtări sfinţite cu lacrimi (Editura Fundaţiei Culturale Cancicov, Bacău 2017). Autorul este un imagist, un contemplator rafinat, cu propensiune către meditaţie, dar şi un entuziast al ornamentaţiei metaforice. Preferă forma scurtă, esenţializată, cu o culturalitate discretă inclusă. Este o poezie de sugestie, a deducţiei, bazată pe expresivitate: „Pe tărâmul acesta/ cu stânci înstelate devreme/ vulturii aduc fire subţiri/ de lumină şi oase de îngeri în plisc// aici, fulgerele din înalturi/ depun mărturie/ că în chiliile ierbii/ din flăcări/ se împleteşte continuu/ cerul acesta care ne ţine/ închişi pe pământ.” (În chiliile ierbii). Prezenţa unei sporadice autohtonizări nu este desuetă, ţinând de o simbolistică profundă, incluzând etnicul în metafizic: „Hora anotimpurilor ne-ntâmpină veşnic/ cu sărutul de pâine şi sare/ al limbii române” (Nopţi peticite cu aripi).

Textele sunt, uneori, eliptice, după aceeaşi reţetă a economicităţii discursului (după cum ştim, poezia nu se face din cuvinte, din morfologie, ci din absenţă, din ceea ce nu se spune). Scriitorul ţinteşte instantaneul de tip oriental („Albul crinilor/ zbor vinovat/ de lebădă peste ape amare” – Altare de dor, I), sau icoana creştină („Ca şi cum ne-am da întâlnire/ într-o catedrală de azur/ răsărită pe-un deal/ împărţindu-ne apostoleşte vorbele...”

– Tărâm cu străluciri de astre).

Dragostea, în poemele lui Ioan Ouatu, este tandră, adresată unei singure femei, idealizată, florală, bogată în cromatici, stârnind peisaje mirifice: „Când îţi rostesc/ numele, Aurora,/ se luminează în lume/ de ziuă/ iar în livezi şi grădini/ văd cum roua/ soarbe lumina/ ca-n dimineţile/ cu ciocârlii!...” (Aurora). Copleşit de bucurie, uimit de misterul lumii, poetul plânge văzând în jur atâta lumină. Iubita transformă ambianţa într-un paradis. Mijloacele folosite de scriitor sunt romantice, recurgând la patos, la supradimensionare, la consonanţa dintre om şi natură. Realitatea îşi pierde concreteţea, proiectându-se într-o sublimitate: grădini de crini, altare de dor pentru greieri, cireşi înfloriţi, coruri de îngeri, amfiteatre ale primăverii, floarea caisului, luna ca un inel de logodnă etc.

Deşi prevalează o atitudine senină, uneori, apare ingerinţa timpului: „păşim pe falii de timp/ cu umerii acoperiţi/ de gânduri” (Păşim pe falii de timp), „De jur împrejur domnea o linişte asurzitoare/ asemenea relicvelor împietrite într-un muzeu” (Priveam amurgul prin fereastra pustie), „Aud la geamuri/ colindele cu leru-i ler/ în timp ce clipele/ se opintesc în hamuri!”

(Cine eşti). Uneori, timpul este transmutat în linişte (alteori, în tăcere), poetul obţinând subtile sinestezii ori hipersenzorialităţi: „Delirul sălbatic al vieţii/ dezlănţuit în desfrânate culori;/ cărările-n munţi ticsite de-azur,/ tăcerea spartă în ţăndări.” (Semne), „Păsările se roteau toată noaptea/ ducând cerul de aripi cu stele cu tot./ Din când în când îndoielnica linişte rotinduse/ asurzitor/ prin străfunduri.” (Gloria liniştii).

O asemenea poezie, calmă, reverberată în peisaj, fără complicaţiile abisalităţii (dar având filozofia ei), nu putea fi lipsită de mărci ale spiritualităţii: lumina („O aură de lumină/ îmi intră în cântec/ purificândumă” – Purificare), lacrima, care este tot o lumină, sufletească însă, ce se întrupează în cuvânt („Apropiaţivă/ de noi/ orizonturi sfinţite/ de lacrimile zeilor/ şi luminii/ ferecate-n cuvânt...” – Depărtări sfinţite cu lacrimi), poetul, reprezentat ca jertfitor („Poetul, mereu abandonat la răscruce de gânduri,/ trece cu o cruce mare pe umăr” – Cu crucea pe umăr).

Plină de aspiraţii, plină de mister, aşezată într-o configuraţie a echilibrului, poezia lui Ioan Ouatu poate fi foarte bine definită de, chiar, scriitor: „Sunt cel deacum/ şi parcă/ totuşi altul/ mă năpădesc/ tăcerile de scrum/ şi-mi tot râvneşte/ sufletul înaltul,/ un inorog/ de taină/ taciturn!” (Inorog).

traduceri

Inês Lourenço

actualitatea literară 17

Poeta Inês Lourenço, născută la Porto, în data de 7 noiembrie 1942, e licențiată în limbi și literaturi moderne la Facultatea de Litere a universității din orașul natal. Publicate în mai toate revistele cunoscute din Portugalia, versurile sale au fost traduse, de-a lungul vremii, în limbile franceză, italiană, spaniolă și română. Inês Lourenço a coordonat și editat, între anii 1987 și 1999, revista ”Cadernos de Poesia – Hífen” („Caiete de Poezie – Hifen”) , în paginile căreia și-au găsit găzduire cea mai mare parte a poeților lusitani contemporani, dar și mulți autori străini. Printre volumele semnate de Inês Lourenço: Cicatriz 100%/ 100% Cicatrice - 1980; Retinografias/ Retinografii - 1986; Teoria da imunidade/ Teoria imunității - 1996; A enganosa respiração da manhã/ Înșelătoarea respirație a dimineții - 2002; Coisas que nunca/ Lucruri (pe) care nicicând - 2010; Ephemeras - 2012; O instante anterior/ Clipa dinainte - 2014; O segundo olhar/ A doua privire 2015; O jogo das comparações/ Jocul comparațiilor - 2016.

Poem la aniversare

pentru José Albergaria

Zi ploioasă. Simulez într-un vers puterea de-a trece prin nori. Stinsa candoare de-a ridica pleoapele către soare ca să se usuce hainele, de-a pune pe masă cel mai bun vin din ultima recoltă și de-a îmbrățișa prietenul de departe.

Cântec Gustul irezistibil al fructelor uscate în iernile copilăriei, pocnetul cojilor atunci când despicam acele zvâcniri ale lemnului, sarcofage mai mult decât desăvârșite smulse din inima unui pom.

Comutatoare Senzorii sting lumina de pe hol. Corectura ortografică încearcă să-mi șteargă de pe ecran neologismele personale. Prefer holul luminat și camera-ntunecată și dialectul meu de fiecare zi fără amendamente funcționărești.

Să te-ntorci la lucruri ca unul care duce castronul la buze, își trece un pieptene prin păr și pornește și închide cu mâna întrerupătoarele.

Întrupare

Pentru Vitor Silva Tavares

Nu mă interesează să-mi aflu întruparea vocii imprimată pe vreo pagină. Și care-n ea pretinde să existe. Și dacă acel text cu aromă veche aparține unui tânăr sau invers.

De asemenea, puțin contează dedicația de circumstanță, hiperbola previzibilă a prefeței. Celelalte obiceiuri aproape fără rost ale citării numelui, pentru a le fixa într-un corp care totdeauna poate ajuta un banal scribălău să intre-n canon.

Câștiguri - pierderi A câștiga e aproape-ntotdeauna un verb obscen. Fiindcă pentru un învingător e mereu altul cel care pierde și care se cheamă învins. Și astfel înțeleapta Natură și lucrurile ce-o locuiesc

sunt probabil greșite. Fiindcă se înfrâng unele pe altele, urmarea fiind că unii câștigă mult, iar alții pierd mult. Însă cei care pierd sunt veșnic sarea Pământului.

Miramar Să-ți aprinzi o țigară pe plajă, să ferești de vânt suflarea agonică a flăcăruii. Să pui capăt vântului cu mâneca jachetei. Să păstrezi între degete scurtul început al acestei efemere combustii.

Etică - Estetică Poeții suferă de acea boală incurabilă de a fi în același timp în lăuntrul și în afara lucrurilor. Întotdeauna au existat unii mai filosofi, printre care făcătorii de versuri care-au încercat să le unească fără a-nțelege că prea multa estetică fără pic de etică nu poate străluci. Atâtea arderi adânci și amorale, credincioase nepotrivirii dintre bine și rău până ce moartea le stinge.

Epitaf pentru un trup Am căutat înțelesurile apei curente, pietrei scufundate, arderii lemnelor, ale sunetului pașilor pe nisip.

Toate-aceste-avuții de o clipă le-am numit suflet.

Artă poetică II Viciată și strălucitoare e frumusețea unui vers mișcătorul sânge oprit pe zăpadă, loc fără busolă unde puțini ajung, fără de țară, fără haine, soare sau noapte.

Epitaf pentru o carte Vremea pe care-am petrecut-o stând zăvorâtă fără niciun cititor mi-a dat dreptul să fiu ucisă de molii.

Corpus captivus 1.

Grijulii să ne conservăm repetăm gesturile de imunitate pe care ni le-năbușă nevinovatul exercițiu de iubire lipsită de precauții.

2.

Să mori din dragoste ține acum de domeniul spoturilor publicitare.

3.

Familiile din Verona și-au mai diluat ura. Julieta e seropozitivă.

Lună plină A doua privire, un fel de citire în măruntaiele celei dintâi, la fel cum prezicătorii citesc în lăuntrul păsărilor de curând sacrificate. Închidem ochii și se aprinde mai bine o față, un colț incert al ferestrei – turnuri, arcade de poduri peste marele fluviu. În ceața hialină-a depărtării de sub pupilă împărtășim aceeași lună plină-a imaginilor.

Prezentare și traducere: Costel DREJOI

Magda URSACHE

18 actualitatea literară

„Micşorăm noi înşine valoarea trecutului nostru naţional”, constată Mircea Platon (Elitele şi conştiinţa naţională, Ed. Contemporanul, 2017). Şi culmea este că nesăbuita Lege 217/2015 a fost promovată în Parlament tocmai de un profesor de istorie, Crin Antonescu. Pierdem cu uitare de sine, cum avertiza în şiruri clare Eminescu (Nu suntem dispuşi a reveni, „Timpul, 30 sept. 1878), „razimul moral al personalităţilor”. „Oamenii de vocaţie” (formula lui C. Rădulescu-Motru), factori de evoluţie etnică, naţionalişti raţionali şi conştienţi, sunt traşi pe dreapta, pe extrema dreaptă, de domnul Alexandru Florian, ca fascişti, rasişti, xenofobi, „personalităţile vinovate” fiind Eliade, Vintilă Horia, Gyr, Crainic, Ţuţea, al căror cult e interzis. Şi-n vremea asta, vreme din nou închisă prin Legea 217, se plânge de mila „marginalizaţilor” de stânga, ca C.I. Gulian, Dodu Bălan, Pavel Apostol, Radu Florian… Dacă, aşa cum pledează domnul Al. Florian, Vintilă Horia trebuie condamnat pentru „activismul jurnalistic”, considerându-se că „prin mesajul său a susţinut regimul Antonescu”, atunci şi domnul Florian, cu tată cu tot, ar trebui condamnat pentru că a susţinut regimul dictatorial ceauşesc. A le aminti că taţii lor au fost dacă nu ilegalişti, atunci kominternişti (cazul Radu Ioanid: tată ilegalist, mamă - profesoară de socialism ştiinţific) n-ar fi – se zice – corect politic.

Atunci de ce s-a vrut excluderea lui Nichifor Crainic, în ‘41 ministrul Propagandei Naţionale, trimis la Aiud în 1947 şi eliberat în 1962? Discriminăm, discriminăm, mereu în favoarea stângii. Scrierile horiene, spre a le spune ca Dan Anghelescu, vintilăhorian convins şi convingător, sunt supuse denigrării, dar Dumitru Popescu-Dumnezeu apare în miezul paginilor „României literare”. Dimitrie Stelaru a fost pus pe un pat de cuie, metaforic vorbind: atacat în „Lupta de clasă” pentru că a scris Odă pentru Mareşal în „Fapta” lui Mircea Demian, unde lucra atunci. Un împrumut modest de la Fondul literar i-a fost refuzat. Dan Deşliu nu-l mai saluta. Sadoveanu, Cicerone Theodorescu, Jebeleanu scoseseră „Cuvântul Mareşalului”, pentru sate. N-au avut probleme pentru asta, dimpotrivă, trecând (din convingere?) pe baricada stângii comuniste ori închinând condace nu lui Dumnezeu, ci Partidului.

Gyr, Crainic, Vinea au scris articole pe linie la „Glasul patriei”, fapt incriminat tocmai de cei care vegheau la respectarea liniei PCR. Noica, om cu „pension”, puşcărizat 6 ani şi cu DO zece, în lotul cu numele său (condamnaţi: Sergiu Al.-George, Al. Paleologu, Dinu Pillat, Arşavir Acterian, Al.O. Teodoreanu, N. Steinhardt) a fost acuzat ca „antrenor de marxism”, scriind „tâmpenii” cu românească în titlu. În ce mă priveşte, şi eu prefer sufixarea cuvântului român cu -esc Sună mai… româneşte; dar guvernul e român, nu românesc. Blaga a fost şi el taxat pentru „un articol de compromis” în „Contemporanul” (unde Ivaşcu i-a publicat în 15 ani 25 de poezii), reprodus de „Scânteia”.

Leonte Răutu îi promisese lui Dorli că va apărea un volum Blaga. Radu Gyr (Demetrescu Ştefan), supus unei detenţii riguroase în ‘45 pentru „crime care au dus la dezastrul ţării”, condamnat la moarte în ‘58 pentru activitate legionară (pedeapsa i s-a comutat în ‘60, fără s-o ştie, în muncă silnică pe viaţă) a fost eliberat în ‘63.

Nu şi-a văzut nici un poem publicat, până a murit.

Balotă, după detenţie, a scris în „Scânteia” ca să poată publica. Trebuia supus oprobriului public pentru că „s-a dat cu regimul”? Am şi eu dreptul, după 13 ani de interdicţie în presa ieşeană, să spun ce cred că merită să

eseu

nr. 78 n ianuarie 2018

Ne risipim şi risipim

spun: dreapta măsură nu e respectată, câştigând iarăşi stânga măsură. Eminescu e blamat ca „protolegionar” (ei, mai greşeşte şi Ion Negoiţescu!), iar Mircea Eliade e blamat ca legionar de o curăţătoare de ţară, care nu-i ştie nici titlul corect (De la Zalmoxis la GenghisHan, coniţă!). Ţuţea e bătrânul legionar, ostracizat ca fundamentalist conservator, iar Crainic e acuzat de legionarism (deşi nici măcar n-a fost legionar) şi de fascism corporatist. Ortodoxia, văzută de el ca lege a etniei, nu convine. La moara domnului Al. Florian curge apă destulă contra lui N. Crainic, arestat în ‘47 pentru „crime de dezastrul ţării”. I-au oferit zile

aliturgice, de post aspru, iar Crohmălniceanu,în timp ce se hrănea copios la Capşa, l-a ocărât, în Amintiri deghizate, că a cedat, de foame, gardienilor, visând la coşul hristic cu fărâmituri de pâine. Voiculescu, un fundamentalist ortodox? Blândul doctor fără arginţi, Vasile Voiculescu, a fost condamnat la muncă silnică şi eliberat, pe moarte, în ‘63, iar pe Ovid Densusianu l-au condamnat ca „agent fascist” în ‘59, la 25 de ani de muncă silnică şi l-au eliberat în ‘64.

Soţia filozofului Anton Dumitriu, fiu de ţărani săraci din Teleorman, Adalgiza (Giza), nu l-a recunoscut în iulie ‘64, când a ieşit din închisoare. Nici fiica Monica pe Dinu Pillat, după 6 ani de detenţie pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Lui Anton Dumitriu i s-a strigat în presă „Pa, Toni!”. De ce? Pentru că a apărut în seria scoasă de Editura Eminescu? Nici romanul lui Dinu Pillat n-a avut mare noroc la critica de întâmpinare.

Pe Andrei Ciurunga (Robert Kahuleanu) l-au condamnat în februarie ‘50 tot pentru „activitate publicistică”. Fusese salariat la Ministerul Propagandei între ‘41-’44, scrisese articole şi poezii „cu caracter antisovietic”. Când a ieşit, n-a putut fi decât îngrijitor de local, portar, instalator…

Mai apuca să semneze cu Radu Calomfir în „Rebus” şi-n „Urzica”. Ca şi cum n-ar fi fost prea destul, în ‘58 l-au arestat din nou şi l-au condamnat la 11 ani muncă silnică pentru că difuzase poezii scrise în prima detenţie. După graţierea din ‘64, naveta la 10 km de Bucureşti. Făcea contabilitate cu minus 18 dioptrii. În ‘49, Sergiu Dan a fost condamnat la temniţă grea pentru „crime contra umanităţii” şi eliberat în ‘54. Dar Marcel Petrişor de ce a stat închis 12 ani (1952-1964), cu întrerupere de câteva luni, în ‘56?

Romulus Vulcănescu, etnolog şi folclorist, sociolog, autorul unui fastuos dicţionar de mitologie, a fost arestat şi torturat de Securitate, apoi condamnat întrun proces înscenat numai pentru că aparţinea familiei Vulcănescu. Dar Emil Manu n-a fost condamnat ca prieten al lui Ion Caraion?

Traian Chelariu, doctor în psihologie, poliglot, poet, prozator, a fost exclus din Universitate, puşcărizat şi ajuns, ca eroul lui Marin Preda, la deratizare: pus să stârpească şobolani.

Romulus Dianu a fost arestat în ‘45 pentru „crimă de război”, egal 20 de ani de detenţie grea. Pe Ion Dezideriu Sîrbu l-au înhăţat în ‘58 pentru „agitaţie”, ca şi pe Marian Tarangul, arestat la o petrecere unde se citise Mein Kampf. Eliberaţi în ‘63, respectiv ‘64, în urma graţierii. Lui Tarangul, într-un proces la fel de înscenat ca toate celelalte, i s-a pus în cârcă organizarea unei societăţi numite Hexagon, care protesta contra abuzurilor regimului comunist. Postsocialist, incriminat ca marxist.

Două destine Petrovici? Slavistul Emil Petrovici a fost suit de Groza rector la Cluj, în locul botanistului Alexandru Borza. Acest Petrovici (cu altă soartă decât Ion Petrovici), omagiator de Stalin şi de limba rusă, „soră cu româna”, l-a lăudat pe lingvistul Marr, ca apoi să se dezică de Marr, după evanghelia Iosif Vissarionovici.

Celălalt Petrovici, Ion, ca ministru („Recunosc, mie mi-a plăcut să fiu ministru”) al Culturii Naţionale şi Cultelor în guvernarea Antonescu, a înfăptuit multe şi bune: a înfiinţat editura Casa Şcoalelor (Bucureşti), Filarmonica ieşeană; maiorescian, a comandat statuile Maiorescu, dar şi Conta şi A.D. Xenopol, din Iaşi, apoi rotonda scriitorilor din Cişmigiu (24 de statui). În 2 noiembrie ‘41, a înfiinţat Radio Moldova, pentru front. În 30 decembrie ‘44, Ion Petrovici a fost trecut pe lista criminalilor de război. Groza a vrut să-l scape, dar Iorgu Iordan, atunci ambasadorul României la Moscova, a reparat „eroarea” lui Groza.

La Ministerul Culturii, locul lui Ion Petrovici a fost luat de Ştefan Voitec. L-au epurat din învăţământ în noiembrie ‘44 şi din SSR, unde fusese preşedinte de onoare. În ‘48, a fost eliminat din Academie, împreună cu Blaga, Crainic, Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu... Şi pentru că Academia se mutase în puşcărie, a trăit în celulă, la Aiud, cu V. Voiculescu, cu D. Stăniloae (fost director al Academiei Teologice din Sibiu) şi cu avocatul legionar Nestor Chioreanu (v. Morminte vii, Ed. Institutului european, Iaşi, 1992). „Agent hitlerist” Ion Petrovici, cum îl „demasca” „Scânteia”, în ‘44’45? Când Killinger i-a cerut să scoată din manualele şcolare fraza supărătoare pentru orgoliul german, Petrovici i-a spus că manualele germane conţin pasaje mult mai vexatorii pentru români: „Să le scoată nemţii întâi”. Şi tot Ion Petrovici a refuzat ca germana să aibă prioritate faţă de franceză. Altfel a fost cu rusa, pe care am fost obligaţi s-o învăţăm cântând.

După temniţă grea la Aiud (‘48-’58), Râmnicu Sărat şi DO în Bărăgan, având Securitatea pe urme 14 ani, a murit pe stradă, în 17 februarie ‘72. N-a făcut cerere de pensie, n-a tipărit nimic. Două destine Petrovici, fără a fi vreo rudenie de sânge între Emil şi Ion. Şi câţi telemoderatori şi telemoderatoare ne cer să rupem cu orice, dar nu cu regimul comunist! Să preluăm ce-a fost bun din doctrină, ca şi cum valorile înalte româneşti n-ar fi fost împiedicate să-şi împlinească destinele de scriitori, de filozofi, de sociologi, de etnologi. Mai ales de educatori. În plină anormalitate, Mircea Platon caută şi găseşte multe repere ale „normalităţii naţionale româneşti”, sperând în „posibilitatea unei renaşteri a elitelor naţional-patrimoniale centrate pe ideea şi realitatea rămânerii, a permanenţelor” (lucr. cit., p. 139); nicidecum dintre elita conducătoare, „care nu simte că a locuit, locuieşte şi va locui în România” (p. 138).

Numai că am ajuns o naţiune de şomeri şi de emigranţi, cum vede limpede tot M. Platon; de necalificaţi, adaug eu. Ne-am căptuşit, de 28 de ani încoace, cu neprofesionişti. Spune, cu năduf, un pamfletar, Marin Ifrim: „Grădina Maicii Domnului e plină de viermi. Ţara e plină de viermi”.

Avem parte de conducători „nemiloşi cu România şi indulgenţi cu ei înşişi” (M.P., p. 165). Datorie morală la elita politică? Ce le pasă potentaţilor de soluţia junimistului Petru Th. Missir: competenţă şi onestitate? E poporul vinovat de starea sa? Nu. Poporul, subliniază Mircea Platon, şi-l aprob, are putere doar „în momentul şi pe durata votării” (p.

155). Dă cale liberă noii Puteri votând şi suportă consecinţele. „Elita reprezintă adevărul unui popor şi îi reprezintă poporului adevărul, atunci când poporul l-a uitat şi decade” (p. 161). Însă „Cuvântul nu mai este cuvânt ca odinioară”. Ein Man, ein Wort e promisiune absolută. „Oameni întregi” (sintagma lui N. Iorga) s-ar găsi, cu siguranţă, dar treptele spre vârf sunt tăiate. Îndemnul consecvent al lui Mircea Platon e, pe parcursul a peste 400 de pagini ale cărţii, acela de a penaliza anormalitatea. Una dintre ele fiind argumentarea lui Cătălin Avramescu, şef al cancelariei preşedintelui Traian Băsescu, din Un surplus de populaţie („Cotidianul”, 12 dec. 2006), cum că România n-ar putea suporta o populaţie de 23-24 de milioane şi că ar fi bine ca românii să plece din ţara lor. Şi câte alte afirmaţii bezmetice, ba chiar, cu vocabula lui Eminescu, netrebnice, nu fac cei pentru care patrie a ajuns horrible dictu.

Gata, să ne dezlegăm de ţară, de glie, de neam, ba chiar să cultivăm răzbit scârba de identitate!

Spune Mircea Platon (p. 407): „Distrugerea economiei şi şcolii româneşti a fost distrugerea locurilor unde se puteau impune lideri şi soluţii. Blocajul economic şi educaţional e legat de blocaj conceptual şi de elite. În lipsa elitelor organice, scoase la suprafaţă de chiar munca şi piaţa noastre, am rămas cu elita culturală «aclamată» de ea însăşi”.

Soluţia nu-i alta decât să ieşim din ameţeală şi din amorţeala civică. Să ne reconectăm la tensiunea naţională a marilor modele. Altfel, ne risipim şi risipim.

nr. 78 n ianuarie 2018

Maria BOLOGA

O carte de proză scurtă, apărută la editura Bibliotheca (Târgoviște, 2017), e așezată interesant sub auspiciile „filosofiei lui Caragiale”, de către autor - Dumitru Augustin Doman: Zbateri facile, strădanii futile. Mottoul volumului de proze este un citat, pe care îl folosește și Marta Petreu, în eseul cu acest titlu: Filosofia lui Caragiale.

Casa lui Pește sau Interviu cu viața banală Îl redăm parțial, lăsând cititorului curiozitatea de a-l citi în întregime și, odată cu gestul respectiv, redescoperirea unei atitudini importante pentru literatura noastră, la vremea sa, polemizantă chiar: „Eu nu pot gândi sus când umblu cu picioarele goale pe coji de nuci. Viața banală, a mea, a noastră, a tuturor românilor, iată ce mă interesează...” (I. L. Caragiale).

Pe această parte, prozele lui D. Augustin Doman izvorăsc și ele din „iritabilitatea” pe care i-o produce lumea noastră românească actuală, supusă, cum scria și Caragiale circumstanțelor istorice; o lume pe care a zugrăvit-o, în Scrisorile anonime, în Câteva păreri, în Morală și educație etc. (vorbea Caragiale despre „starea neorânduită a societății”, despre ipocrizia care ne face să tăcem asupra adevărurilor neplăcute, hibridul stilistic, bizantinism și semilună, „vorbăria care înlocuiește fapta” ș.a.).

Titlurile din volumul de proze amintit spun multe: din aceste povestiri minime („Doman duce momentul și schița caragialescă a personajelor la pamflet” - notează George Vulturescu) transpare un anumit comportament, asociat unei nemișcări destinale; oameni ai momentului colorează fizionomia unei Românii contemporane („prozele scurte sunt pline de anecdotic, de pitoresc, de umor, de ironie și nu în ultimul rând de o sănătoasă componentă morală” scrie Vasile Spiridon).

Iată câteva titluri, care prezintă intriga și camuflează eventualele „personaje” (roluri): Scriitor de ospătărițe; Frumoasele din judecătoria adormită; Repetent votat democratic; Campanie electorală; Revista lui Becali; Un pistol pentru răzbunarea onoarei de familist- o tragedie românească ș. a. În majoritatea textelor nota jurnalistică este mult atenuată, în avantajul unor povestiri de substanță, unde intră atât detaliul de comportament mărunt, cât și stereotipul romanesc (cum ar spune Matei Vișniec: „Uneori, jurnalistul disperat îi dă subiecte scriitorului, care scoate mesaje ceva mai optimiste”...). Am numi, spre ex., Bucurie, vești bune, lapte și miere; mai sus numita „tragedie românească”; Eternitate; Alzheimer și Parkinson; Polițistul complice; Bordeianul Vasile cel Bătrân și Bogat; de cealaltă parte sunt acele texte care revigorează statutul caragialesc al prozei scurte, cu aspectul ei de pamflet politic (Ministru de interne, marți în zori); însă se detașează și o povestire precum Mielul negru cu șase picioare (structurat parcă după o altă gramatică narativă, cu o intrigă mult mai generoasă, care absoarbe și mentalul românesc mitic - să spunem așa), text care începe precum o istorisire și are toate calitățile epice de rigoare, inclusiv farmecul spusei.

La rândul lor - scrie Vasile Spiridon, bucățile „filozofice” (să numim Ninsoarea din ajun, n. n.) degajă „o filosofie a bunului simț, a echilibrului existențial...” Dar mai există o notă distinctivă, e adevărat nesesizabilă de la început (i-ar reveni din nou cititorului misiunea de a o distinge): păstrând diferențele de rigoare, există (se spune și despre Caragiale) un alt scriitor, alcătuit „dintr-o altă materie decât cea balcanică”; lumea „grotesc entropică a Miticilor de tot felul”, lume ce alimentează în mare parte textele, este la un moment dat, nu atât prezentă, cât parodiată. Această strădanie, de a arăta altfel, apare mai clar în povestirea Ninsoarea din ajun, unde părintele Ioan și cântărețul Adrian se angajează într-o filosofică dispută despre materie și spirit, un fel de nouă Gâlceavă a înțeleptului cu lumea. Curat caragialesc este textul intitulat Denunț de Ignat, amintind de cunoscutele Telegrame: „Un denunț penal de sezon: Doamnă Procuror Șef, Subsemnatul Gigi Comănescu, deputat în Parlamentul României (...) în calitatea mea de denunțător vă aduc la cunoștință următoarele...” Savuroasă prin tonalitate și limbaj, la hotarul prozei absurde, este povestirea cu un titlu, la rândul lui aforistic și cu întorsături de umor sadea - Cei Șapte Magnifici și Dealul Boului sau Orice ai vota, Bourean iese.

George Vulturescu îi conturează autorului un portret succint (scris în stilul care-l reprezintă), oarecum inedit, pe care îl redăm, în finalul celor scrise aici, în spațiul rezervat: „Deși îl putem localiza, cel mai adesea la o cafea sau o cramă, cu„ văzul enorm și simțul monstruos”, autorul pare a oficia la un amvon preoțesc (stilul dialogic a fost deja remarcat de critică), strecurând, între prescură și vinul de împărtășanie, pilde și înțelesuri morale”.

recenzii

actualitatea literară 19

„Criticile” erau scrieri ale „prezentului” (Petru Ursache)

O dragoste insondabilă: „Peste edenice ruine”

La reeditarea volumului Titu Maiorescu esteticianul (Editura Eikon, București, 2017), subintitulat Studiu hermeneutic, de către Petru Ursache, îmi vine în minte (nestăpânită manie de filolog) un gând al lui Tudor Vianu, pe care criticul nu ostenește să-l exprime, în diferite versiuni: înțelegând modernul unei epoci înțelegem mai bine trecutul. În consens cu direcția lansată de Liviu Rusu (pe care îl citează ca exeget „reformator” al operei lui Titu Maiorescu), a respectului pentru adevăr, Petru Ursache mărturisește că și-a continuat lucrarea prin „grupaje de scrieri”, constatând „o etapă calitativ nouă”, în exegeza operei maioresciene: scrieri de referință, bazate pe studiul operei, în dialog cu timpul; un ex. - Nicolae Manolescu s-a aflat printre primii care au avut „revelația manuscriselor maioresciene” - în studiul Contradicția lui Maiorescu, din 1973 (o mare vocație a începutului n.n.) - scrie Petru Ursache în Introducere. Pe de altă parte, în studiul său, Petru Ursache afirmă despre Critice că erau „scrieri ale prezentului”. Indicând, fără pretenția de absolutizare, reperele exegezei sale, pornește de la premiza că Titu Maiorescu a tratat principalele probleme de estetică generală și aplicată, necesare culturii unui stat, în epoca modernizării sale; de aici caracterul „de sistem”, al gândirii maioresciene (se citează, în special O cercetare critică asupra poeziei române). Într-o Însemnare din 1906 (v. pag.33), subliniază de altfel eseistul, Titu Maiorescu promovează ideea că o civilizație superioară scoate la iveală arta frumoasă și „meseria artistică”, idee care denotă și preferința junimiștilor pentru Schopenhauer. Nu este singurul text inedit, dimpotrivă, în acest studiu hermeneutic se analizează cu stăruință și alte fațete ale criticului; mai întâi, Petru Ursache precizează că multă vreme Titu Maiorescu a fost judecat după antume: doar publicarea integrală a operei ar completa imaginea pe care „autorul și-a dorit-o pentru postumitate”: „să nu se uite că el a pus mare preț pe textele „de familie”, scrisori, însemnări, aforisme, unde „a vrut să fie autentic” (o scurtă digresiune, pentru a reitera cuvintele lui Petru Creția, despre Eminescu, potrivite aici; rostire adeverită și prin ceea ce a realizat Noica și nu numai: „puțin cu voia lui și mult fără de ea, suntem mai bogați cu capodoperele din ediția lui Maiorescu și cu ce-a rămas în manuscrise, un tezaur fabulos” - Testamentul unui eminescolog). Studierea acestor scrise inedite dezvăluie ceea ce hermeneutica își propune: individualitatea, din interior. Încercând prime concluzii: epoca lui Maiorescu, în curs de modernizare, poate fi - și este de fapt, numită, în Observări polemice, de către însuși Maiorescu, de „tranzițiune”; incluzând și articolul Eminescu și poeziile lui, Petru Ursache afirmă: Direcția nouă era garanția unui început, o temelie, iar „roadele ei Maiorescu le aștepta mai târziu”. Petru Ursache accentuează via dorință de europenizare a lui Maiorescu; o serie de nume ilustre ale epocii sunt citate, de asemenea ideile care l-au influențat: pe la 1870 (observă și Eugen Lovinescu, citat în volum), adevărata contradicție a lui Maiorescu este „ rana” de a se vedea țintuit „în preocupări culturale curente”, fără orizonturi europene.

Un alt aspect semnalat de eseist: ce deosebire, scrie Petru Ursache, între destinul criticului în postumitate și „teoriile ingenioase” (pag 16), cu valoare „generalizatoare”, despre progresul adevărului (treptele înălțării spirituale ale unei culturi; de asemenea tripticul axiologic fundamental: Adevăr, Bine, Frumos).

Gândea Maiorescu „o maturitate” a exemplarelor (puține la număr, elita?), țintind umanitatea în „idealitatea ei”; judecând (cf. Petru Ursache) din această perspectivă„ faptele proprii, cât și pe cele ale contemporanilor” - („timpul lui Maiorescu” seamănă cu al nostru, observă Magda Ursache, În Notă... referindu-se și la formele fără fond).

Analizând sistematic, potrivit reperelor pe care și le-a propus, pe Titu Maiorescu esteticianul (subiect de altfel complex și de specialitate), Petru Ursache urmărește oarecum intertextualismul conceptelor sale (Tudor Vianu, fire mai echilibrată, vorbea el însuși despre „măsura energiei”, prin care „omul modern caută să câștige și în artă punctul de vedere în totalitate”). Capitolele și tot ce conțin în structura lor sunt lămuritoare, spre ex.: Filosofie și estetică; Estetica artelor; Psihologia; Morala; Estetica poeziei; Critica sociologică etc.

Petru Ursache trebuie să fi văzut o briză de afinitate, între personalitatea pe care o cercetează („se străduia să integreze în geometria perfectă a gîndirii sale noi fațete ale aceleiași probleme - pag.189) și propria sa viziune exegetică: „am interpretat spiritualitatea autorului din mai multe perspective, dorind să tulburăm clișeul instaurat de tradiție”.

Se observă astfel știința eseistului de a comenta, în manieră modern-contemporană, anumite idei, pe care Titu Maiorescu le avea la suflet, despre limbajul poetic; acestea, în contextul apariției în actual a atâtor studii despre limbaj, cuvinte și imagi-narul poetic. Ne referim la eseurile intitulate Materialul poeziei și Obiectele poetice. Cum s-a mai observat, scrie autorul studiului, Titu Maiorescu începe O cercetare critică... „prin analiza materialului poetic”; iese în relief, după spusele eseistului, „o modalitate paradoxală” de tratare a problemei: nu cuvântul este materialul poeziei (cum ar părea firesc, n.a. ), ci „imaginea deșteptată în fantezie cu ajutorul cuvintelor”.

Despre autenticitatea scrierii și despre fidelitatea autorului Petru Ursachi, față de opera lui Maiorescu, să-l lăsăm pe cel din urmă să vorbească, printr-un „aforism zis odinioară”: „Acela are vocațiune, care în momentul lucrării se uită pe sine”.

Parafrazându-l pe Nicolae Steinhardt (Drumul spre isihie), ne-am referi la volumul antologic Peste edenice ruine (poeme, Ed. Mirton, Timișoara, 2017), dar mai ales la pastorul poet Ticu Leontescu, prin constatarea că autorului i se revelează existența Divinului (și a Treimii), nu din lanțurile doctrinare, care reduc sensibilitatea, ci din starea de a fi „mereu în condiție religioasă”, dând ascultare inimii sale nefariseice: „o comunicare neprotocolară, smerită, umilă, plină de „încredințare” (Eugen Dorcescu, în Postfață).

Ni se împărtășește, așadar, nu acel „cutremur al ființei” (mysterium tremendum - după Otto Rudolf), ci preludiul îngrijirii omului lăuntric, prin credincioșie (cum observă și A. D. Rachieru, în Prefață). Trăirile sale sunt deopotrivă „dilematice”; dar recunoaștem, din perspectivă actuală, și acele cuvinte-semnal, scrise de Luc Ferry: „În schimb actualitatea conținutului Evangheliilor nu încetează să ne mire” (iubirea, temă centrală a creștinismului, este sentimentul insondabil, care dă un suflet „structurii personale a sensului”).

Axa religioasă, dar și lirică, a cărții, este prin sine mistuitoare și ireductibilă: prezența „de imensitate a lui Dumnezeu în lume” (A. D. Rachieru), dar și în sufletul poetului teolog, care-și numește starea un paradox (al ființei n.n.). Aș cita, în acest sens, poemul Paradoxuri, care-l definește, credem: „Doamne,/ par un rebel/ și-un ne-mpăcat/.../ Mă frâng,/ pentru a sta mai drept/ .../ Îngenunchez,/ spre-a mă-nălța transfigurat/ și tac...”. De asemenea, versurile din E toamnă în Eden (dar nu numai) susțin trăirea în Duhul Dumnezeirii, ca stare continuă, o formă - am spune, de prezent etern, vizibilă și în limbajul poemelor: „Cerescule Părinte,/ mă trag din Adam și Eva/ și m-am născut în Eden./ Dintre toate, fructul oprit/ pare cel mai frumos, cel mai dorit./ Mușc din el și mă întreb:/ Oare a zis Dumnezeu?” (credința și chiar îndoiala e o datorie de o viață-scrie Leo Stan, în prefața la Frică și cutremur - Kierkegaard). Teologic vorbind, e conștient și exprimă eufemistic o idee: păcatul originar al cunoașterii rămâne păcat. Însă e conștient și de forța Harului: „Doamne, mă bucur de Tine/ și zilele de Cer mi-s pline” (Fiara tristeții).

Conclusivă, dar și premiză, în același timp, este observația lui Eugen Dorcescu, potrivit căreia „religiozitatea și misticismul” poetului sunt definite astăzi prin ceea ce se înțelege prin „minimalism”- o dimensionare „la scară umană”, fără însă ca vreuna din entitățile aflate „în plin dialog” să-și piardă „natura”, statutul, identitatea”. Deși scris în luciditatea unui gând poetic și luminos, titlul Peste edenice ruine (expresiv și prin inversarea termenilor) prezintă, în acest sens, o valoare epifanică; ar fi mai întîi partea Divină: „Dar unde-i heruvimul de la poartă,/ cu-nvăpăiata-i spadă?/ E toamnă în Eden./ Grădina? Rai în paragină.” (E toamnă în Eden).

Pe urmă, fărâma, Edenul uman: „Atins de brumă, edenicumi veșmânt/ s-a risipit frunză cu frunză”. Frumoase versuri, care ar merita o atenție mult mai mare decât o simplă recenzie - versuri înconjurate de semnificații).

Nu avem de-a face cu splendori ritualice, scrie Eugen Dorcescu: autorul nu este atras de forme, ci preferă substanța; ar fi aceasta diferența între poezia religioasă și cea mistică, care exprimă relația dintre făptură și Creatorul ei. Există totuși un liant de acest gen și acesta pornește de la adevărul că Dumnezeu este o relație (care trece prin Golgota). Și de aici derivă un stil: părtășie (în sens religios) și formă epistolară (în expresie); un exemplu de părtășie: „Frate, / urcăm c-o inimă sihastră,/ o Golgotă numai a noastră/ Pe Via Dolorosa-n sus,/ părtași la suferință cu Isus/.../ ne mistuim încet, pe rând,/ în Duhul, către Cer zburând” (Ca un amin); id. „La Cina din Împărăție-/ să fim părtași”... În ceea ce privește stilul: structura poemelor religioase este epistolară, multe sunt elaborate asemenea Scrisorilor către Dumnezeu, unde dialogul, invocarea sau monologul (carte tradusă și la noi), cuprind și problemele reale ale chemării spre credință; am citat deja E toamnă în Eden, dar sunt și multe altele, spre ex. poemul 10 (Inima mea): „Doamne,/ inima mea-/.../ Inima mea din inima Ta”... În volumul antologic (poemele se întind de la Răstignită iubirea, 2004, până la Inedite, 2017) se conturează și alte planuri, ca nivele de lectură, respectiv și alte stiluri (chiar ludice unele texte, altele esopice sau vizând „anatemizarea” pamfletară a lumii contemporane, fracturând poate unitarul; dar autorul a căutat toate formele de trăire); se detașează, din planul metafizic, tema Gânditorului, după cum Fericitul Augustin meditează: gîndirea: acolo e chipul lui Dumnezeu.

Ticu Leontescu spune asta: omul creat este „un răstignit în cugetare” - în relație cu ființa: „Crucea gândurilor lui” (Se poartă negrul). Un cercetător în astrofizică și teologie, la Oxford, afirma (în Scrisori către Dumnezeu) că revelația este fructul unei dorințe reciproce; aceasta e și încredințarea poetului pastor: „Înveșmântat în slavă,/ prin blânda șoaptă-a Duhului/ în taină Tu mă chemi”; de cealaltă parte, e dorința reînnoirii veșmântului edenic („Fă-mi, Doamne, altul,/ Sacrifică... un Miel ”, dar și puterea de a îndura tăcerea Cerului; dar și insondabila sete de Dumnezeirea întrupată, prezentă; impregnarea limbajului și a ființei sale de cuvintele Bibliei, într-un veac insuportabil, căruia îi aparține, prin nașterea pământească: „uimit am fost că mă cunoști/ dar mai uimit/ că nu Te știu” (Saul din Tars).

20 actualitatea literară

prezenţe

nr. 78 n ianuarie 2018

Serile „Acasă la Ambasadă”: Scriitorii Veronica Balaj și Ovidiu

Constantin Cornilă și-au prezentat cele mai recente cărți În ultima săptămână a lui octombrie 2017, scriitoarea și jurnalista timișoreancă Veronica Balaj a fost invitată la Madrid, să participe la evenimentele culturale pe care Uniunea Lucian Blaga a scriitorilor și artiștilor români din Spania le organizează periodic.

Este pentru a doua oară când Veronica Balaj participă la întâlnirea cu scriitorii români din Spania, care speră ca astfel de vizite să devină o obișnuință, pentru că în acest fel sunt și ei mai aproape de România și simt pulsul vieții culturale din țară. De această dată, Veronica Balaj a fost prezentă cu „Poezii /Poemas”, volum bilingv româno-castellano, publicat la Editura Mușatinia (editori, Emilia Țuțuianu și Dorin Dospinescu) și tradus de Anne Marie Sokol, J. A. Torres Marques și Bianca Bozdogescu. După ce miercuri, 25 octombrie 2017, a participat la emisiunea radiofonică coordonată de lugojeanul Cornel Drinovan, ,,Orizonturi romanești”, împreună cu Ovidiu Cornilă și Mariana Vlad, sâmbătă, 28 octombrie 2017, la evenimentul Serile ,,Acasă la ambasadă”, organizat de Ambasada României din Madrid, a avut loc prezentarea oficială a volumului mai sus amintit, semnat de Veronica Balaj, și a volumului de proză scurtă „Călătorul fără timp” semnat de Ovidiu Constantin Cornilă. Iată cum a fost reflectat evenimentul în presa de limbă română din Spania: Cuvântul ca „armă a vieții împotriva timpului”, lumea văzută printr-o oglindă filosofică, poezia drept „un fel de prelungire a sufletului”, „versurile ce amestecă sensurile și le transformă într-un joc al frumosului cu frumosul, un loc paradisiac unde oamenii pot ține soarele în palmă”.

Iată câteva dintre sintagmele create de scriitorii Veronica Balaj și Ovidiu Constantin Cornilă în cadrul prezentării celor mai recente volume ale lor, găzduită de Ambasada României în Spania, pe 28 octombrie, în cadrul Serilor „Acasă la Ambasadă”. Prezentarea volumului de proză scurtă Călătorul fără timp, semnat de scriitorul Ovidiu Constantin Cornilă, și a cărții Podul Soarelui/Puente del Sol, a poetei, prozatoarei și publicistei timișorene Veronica Balaj s-a transformat într-un dialog-prilej de analiză literară a celor doi oameni de cultură.

Despre Călătorul fără timp, Veronica Balaj a spus că „nu e o proză cu o curgere epică, spre un deznodământ clasic sau previzibil. Aici este și cheia textului în discuție. Încifrare și tentație spre interiorizare, spre demontarea în fragmente a realității înconjurătoare. De fapt, e chiar nota definitorie a textualismului. Lumea fragmentată se mută

în interiorul autorului, care-i și personaj, și observator al acesteia. Introspecția, glisarea interesului cognitiv spre interior constituie eșafodajul povestirilor eseistice care fac parte din volumul în discuție”. „În carte timpul este cel mai prezent. Clipele, secundele, curgerea timpului din timp neștiut aduc după sine planul misterios, magic adică, prezența Creatorului. Dinspre el, discret, meditativ, reflexiv, decurge speranța. Și nu mai puțin, tăcerile pline de înțelesuri nedescifrate, dorul însuși, trecerea prin timp spre Marele Neant. Totul este atât de dens în sensuri și subînțelesuri, în adâncimi care stimulează problematizarea vieții, încât proza devine un teritoriu al gândului. În căutarea esențelor existenței.

Aici este și fiorul filosofic mereu prezent în paginile cărții.

Fotografiile sunt de fapt imagini transfigurate artistic ale gândului. Plonjând în adâncul conștiinței”, a adăugat scriitoarea din Timișoara în analiza sa a celei de a treia cărți a lui Ovidiu Constantin Cornilă. „Cuvântul este o armă a vieții împotriva timpului, «o înșelătorie a fiecărei secunde». Reflexivitatea domină fiecare frază. Lumea-i văzută printr-o oglindă filosofică. În aceste condiții, lectura

va fi una pretențioasă, cere atenție și o accesează la un palier intelectual superior. Personajul care conversează cu speranța sau cu alter ego-ul său, dorul, vreau să zic, cu trecerea sau cu tăcerile, cu obiectele care devin semne, poate fi un fel de-a vedea lumea, al fiecăruia dintre noi. O carte în stil modern, cu accente poetice și farmec intelectual”, a mai spus Veronica Balaj, într-o invitație la lectură a volumului tânărului scriitor.

La rândul său, Ovidiu Constantin Cornilă a prezentat o analiză minuțioasă a cărții Podul Soarelui/Puente del Sol. „Poeziile din acest volum vorbesc despre experiențe peisagistice, întâmplări istorice cu regi și regate, oameni de cult precum Michelangelo, impresii despre viață, trăiri pe care ni le pasează senzual, afectiv, provocator de interesant în minte și în suflet. În alte ipostaze, o vedem pe autoare călătorind prin timp, marea obsesie a lumii, încercând să-l domine, plângând în el și după, chinuindu-se să îl perceapă, uneori mai împăcat, alteori îmbrăcată în haina unei dezolări totale. Poezia Veronicăi Balaj ispitește intrarea în teritorii pe cât de interzise, pe atât de logice cumva, atunci când te afli deja în mijlocul lor. Ea își pune îngerii la arat, serafimii sunt somnambuli, Dumnezeu e prelungirea degetelor ei, se dematerializează, se pierde și se regăsește. Poezia ei în sine este o metaforă, un fel de prelungire a sufletului, este parfumul unui film pe care nu îl poți vedea decât atunci când hoinărești prin nemărginirea gândului și, de ce nu, prin gândul nemărginit… Versurile amestecă sensurile și le transformă într-un joc al frumosului cu frumosul, un loc paradisiac unde oamenii pot ține soarele în palmă, sau unde pot păși, ca în poezia care dă titlul volumului, Podul soarelui”, a spus Ovidiu Constantin Cornilă. „Spune, enigmatic, autoarea în poezia Adversitate: «mi-ar trebui urechi adăugite pentru sunetul din mine». Cea în care inspirația înseamnă mai mult decât pot spune cuvintele.

Am simțit-o pe Veronica mută în fața propriilor stări, în fața unei puteri imposibil de descris în cuvinte și pe care reușește cumva să ni le transmită. Aici cred că se află punctul culminant al unei creații și al creatorului ei. Forma de a înțelege lucrurile, a de a le comunica prin emoție atunci când materialul devine limitat. Darul de a dansa cu umbrele, tonusul de a supraviețui cu tine însuți, fără a pierde din miracol, este muzica – acel răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare, așa cum spunea cândva Nichita Stănescu. Muzica lui a trăi”, a adăugat tânărul scriitor.

Boala ca stare metafizică în opera lui Max Blecher

În perioada interbelică, epocă de vârf a literaturii noastre, înțeleasă mai mult ca un concept cultural decât ca o etapă istorică, o contribuție deosebită la crearea culturii noastre moderne au avut-o și scriitorii români de origine iudaică, chiar dacă au resimțit grav consecințele acestei duble identități.

Paraschiva BUCIUMANU

Unul dintre scriitorii evrei din diaspora, care se încadrează cu succes în comunitatea intelectualilor și artiștilor români din această perioadă este Max Blecher, a cărui operă este asimilată de cultura națională datorită limbii, mediului și problematicii abordate, fără a ignora însă moștenirea consistentă a tradiției iudaice. Secerat de o boală necruțătoare, Blecher a scris, până la vârsta de 29 de ani, o operă considerată irelevantă pentru direcția culturală din perioada interbelică dominată de scrieri care prezentau satul românesc ca pe unul dintre toposurile românești de prestigiu.

După al Doilea Război Mondial opera sa chiar era pe punctul de a fi publicată, însă instaurarea regimului comunist a dus la crearea unui context cultural în care opera lui Max Blecher nu avea ce căuta. În peisajul bogat și divers al epocii sale, Blecher are curajul să descrie, cu originalitate, universul orașului de provincie, un loc al unei sensibilități puternice, contorsionate, element care semnala adeziunea la modernitate a literaturii noastre.

Deși Blecher are multe în comun cu ai săi colegi de generație, debutează influențat de T. Arghezi și Urmuz, este un scriitor al “prozei trăirii” alături de Mircea Eliade, Mihail Se-bastian și Anton Holban, este influențat de vitalismul avangardist al

prietenului său Geo Bogza, dar și de viziunea suprarealistă a colaboratorului Sașa Pană, totuși aceste aspecte nu îl clarifică pe deplin.

Abia în apropierea centenarului nașterii lui Max Blecher, opera a intrat în atenția criticilor literari, dar și a publicului larg, iar scriitorul a urcat în ierarhia canonului literar, încât s-a ajuns și la organizarea unui festival internațional Blecher Fest, la Roman, orașul în care a trăit și a murit scriitorul. Blecher a dovedit precocitate literară încă din perioada studiilor liceale, a manifestat deschidere către suprarealism prin versurile sale, însă tonul și l-a găsit în proză, dar o proză inedită care nu se înscria în canoanele consacrate ale prozei de până atunci, o proză cu deosebite calități poetice, cu accente de eseu, dar și cu evidente trăsături ale discursului confesiv.

Scopul asumat al ultimilor ani, după întoarcerea la Roman, devine, așadar, proza, iar activitatea principală este scrierea romanelor Întâmplări în irealitatea imediată, Inimi cicatrizate și Vizuina luminată. Hotărârea de a scrie înseamnă respingerea statutului de bolnav, opera sa devine o replică dată bolii care l-a imobilizat fizic, dar care nu i-a anulat inteligența și imaginația bogată. Blecher respinge ideea că boala i-a accentuat sensibilitatea și că ar fi fost sursa principală de inspirație și afirmă că, dacă ar fi fost așa, atunci ar fi fost un învins.

Tema principală a operei sale nu o reprezintă boala, cum s-ar crede, scriitorul nuși echivalează personalitatea cu suferința ultimilor ani, ci din opera sa reies, fără echivoc, absurdul existenței și frica de a nu se putea regăsi niciodată. Să fi fost declanșarea bolii și începutul chinului conștiinței lui Blecher? Sau trecerea lumii printr-o conflagrație mondială și semnele vremii care o anticipau pe cea de-a doua să fi determinat pe scriitori, și nu numai, să vorbească de absurdul existenței?

Chiar de la începutul primului roman, cititorul este plasat în miezul problematicii existențiale pe care scriitorul a încercat să o aducă în prim-plan. Din momentul în care scriitorul se întoarce spre sine, începe să

fie cuprins de o boală ciudată, imposibil de numit, întrucât se sustrage regimului unei stări maladive. Motivul bolii apare frecvent în creația blecheriană, dar scriitorul nu a intenționat să dea o notă autobiografică scrierilor sale. În romanul Întâmplări în irealitatea imediată, Blecher exclude referirile la boala sa, foarte puține sunt detaliile care o semnalează, însă e lesne de recunoscut că nici din această carte nu lipsește cadrul autoreferențial care-i caracterizează opera. Pentru bolnavul imobilizat, lumea capătă o altă formă, este privită dintr-o altă perspectivă, este modificată, relativizată, deci pusă sub semnul întrebării. Suferința l-a modificat în profunzime, i-a adus capacitatea de a vedea lucrurile altfel, le privea cu o intensitate care le făcea transparente, descria, într-o formă ciudată, lumea din jur, contrariind rațiunea și intrigând sensibilitatea morală.

Condiția de “bolnav ontic” imprimată naratorului-personaj este asumată și de scriitorul care înțelesese că toți oamenii sunt cuprinși de această boală nenumită, dar puțini realizează lucrul acesta. Astfel, în suferințele unui tânăr neînțeles, care parcă s-a rătăcit pe lumea asta, se oglindesc condiția existențială și suferințele inerente ale omenirii. Dacă în romanul amintit Blecher evită trimiterile la condiția sa de suferind, în Inimi cicatrizate tratează vădit tema bolii, însă își menajează în continuare prietenii cărora nu dorește să le dea detalii despre durerile sale. Scriitorul continuă să analizeze condiția tragică a omului simbolizată de imaginea suferinzilor cuprinși de boala trupească, dar și de cea morală. În Vizuina luminată, componenta autobiografică este mult mai accentuată, iar în ce privește viziunea aupra bolii observăm tendința scriitorului de a renunța la analizarea efectelor bolii în plan exterior. Suferința îi oferă posibilitatea bolnavului să pornească într-o călătorie în propriul corp, într-o aventură spirituală pe care simte ne-voia să o mărturisească. Tonul grav și sensul dramatic al creației blecheriene nu reies, așa cum afirmă răspicat autorul, din

suferința sa, opera sa nu este rezultatul îmbolnăvirii sale, cum s-a afirmat, scriitorul nu a dorit să facă un mit din propria boală și a respins în permanență că aceasta ar fi simbolul inspirației și îi avertizează pe cei care cred că suferința este semnul harului că se află într-o mare capcană, deoarece boala nu este o condiție a creației.

De aceea, la început ocolește intenționat referirile la boala sa, ca în operele ulterioare să conti-nue deliberat procesul împotriva suferinței căreia încearcă sa-i dea o replică prin umo-rul negru, prin întoarcerea în lumea magică a copilăriei și prin sfidarea ei pentru a-și marca triumful moral.

Opera unui scriitor a cărui viață s-a desfășurat sub imperiul suferinței începe să aibă succes tot mai mare (devine subiect interesant și pentru cineaști) și asta nu se referă doar la vânzările raportate, ci la cât de mulți cititori sunt interesați de lupta împotriva unui destin crunt. Totuși, intenția lui Blecher nu cred că a fost să ne descrie lupta sa cu boala, ci să ne dezvăluie posibilitatea de a ieși învingători, nu obținând un triumf asupra bolii sau a destinului, ci recunoscând victoria rezultată din simplu fapt de a fi trăit.

Bibliografie Doris Mironescu, Viața lui Max Blecher. Împotriva biografiei, Editura Timpul, Iași, 2011 Mihai Zamfir, Max Blecher Expresionistul din nordul Moldovei în Scurtă istorie.

Panorama alternativă a literaturii române.

Volumul II, cap XIV, Editura Polirom, 2017

inedit

nr. 78 n ianuarie 2018

actualitatea literară 21

Constantin-Tufan STAN Un memento tardiv, iluminat de dulcea vrajă a nostalgiilor adolescentine, datorat compozitorului György Kurtág (născut la Lugoj în 1926), corifeul muzicii contemporane de avangardă europene, avea să ni-l restituie plenar pe Gheorghe Alexandru Iancovici, fostul său coleg gimnazial, dar și pe magistrul lor de la catedra venerabilului liceu „Coriolan Brediceanu”, Felician Brînzeu, eminentul turcolog de la Universitatea din Istanbul.

Restituit spațiului cultural lugojean, matricea sa spirituală, în 2008, odată cu conferirea titlului de Cetățean de Onoare, Gy. Kurtág avea să ne inspire și să ne sugereze noi abordări și repere în strădania de a recupera și a desluși, în toate înțelesurile, dimensiunea culturală a celor două personalități. Într-o emoţionantă evocare, publicată, în 1942, în periodicul lugojean „Răsunetul”, Gheorghe Alexandru Iancovici, rememorând figura aproape angelică a lui Felician Brînzeu, evidenţia rolul pe care l-a avut acesta în definirea personalităţii elevilor săi: „După ce ne da la o parte draperiile, îngăduindu-ne să vedem, ca într-o străfulgerare, frământările spiritului uman; după ce ne făcea să presimţim taina melodiilor lui Grieg şi Chopin; după ce ne punea să-l jucăm pe Maeterlinck – la paisprezece ani!; după ce ne cobora în adâncimile filozofiei eminesciene şi ne impregna de morbideţea plumbului bacovian; după ce ne făcea să discutăm cu Hamlet şi să ne cutremurăm în faţa spasmelor lui Goga – le lăsa să cadă iar, şoptind: «Nu poţi fi tu până n-ai fost altul!»”. Obişnuia să spună elevilor săi: „Eu vă arăt numai calea luminii, voi mergeţi singuri la izvorul ei”. Între proiectele iniţiate de maestrul György Kurtág în ultima sa etapă creatoare se numără şi un cor a cappella, Circulară, pe versurile lui Gh. Al. Iancovici (vezi volumul postum Cântecele lui Orphebrus, Ediţie îngrijită de Simion Dănilă, Dacia Europa Nova, Lugoj, 1997), aflat în faza schiţelor incipiente. La puţin timp după ce i-am dăruit maestrului volumul de versuri, acesta, profund impresionat de tulburătorul mesaj al Circularei, constituit într-un adevărat testament, a purces la elaborarea primelor volte melodice.

Recent, universitara Pia Brînzeu, nepoata cărturarului Felician Brînzeu (autorul primelor traduceri în limba turcă din Lucian Blaga și I. L. Caragiale), mi-a pus la dispoziție, cu generozitate, două texte inedite: o epistolă adresată de Gh. Al. Iancovici academicianului Pius Brînzeu, în care-i solicita informații despre cariera și creația fratelui său, și un crochiu biografic dedicat fostului său dascăl, Felician Brînzeu, remis spre publicare revistei „Orizont”, potrivit mărturisirii sale. Se pare că textul n-a fost publicat, subiectul fiind considerat, probabil, tabu. Oferim în premieră cititorilor „Actualității literare” cele două scrieri.

*

Lugoj, 22 I 1978 Stimate domnule profesor, Sunt un fost elev al fratelui dv. Felician Brînzeu, care mi-a fost profesor de limba română și diriginte timp de 6 ani și față de memoria căruia, noi, foștii săi discipoli, avem un adevărat cult.

Sunt licențiat în drept și litere și am colaborat, în decursul anilor, la revistele „Steaua”, „Familia” și „Orizont” cu diver-

se articole literare și eseuri. În 1944 am publicat, despre Felician Brînzeu, în „Răsunetul” din Lugoj, un articol, care i-a plăcut într-atât regretatului dumneavoastră părinte*, încât mi-a scris (locuiam în Făget), invitândumă să-l vizitez, ceea ce am și făcut. Cu acel prilej, mi-a dat, în copie, un fragment al unei scrisori primite de la veneratul nostru profesor. În toamna trecută, aflându-mă în București, pentru a mă documenta, la Biblioteca Academiei, în legătură cu câteva probleme ce mă interesau, am căutat în fișier și la numele Felician Brînzeu, unde am avut plăcute revelații.

Despre acestea am scris un articol, pentru „Orizont”, pe care vi-l trimit în copie.

Observați că am inserat și fragmentul de scrisoare amintit mai sus. Cei de la redacție mi-au promis să-l publice, fără a preciza însă data: sunt peste măsură de aglomerați cu material de tot felul.

Convingerea mea este că F. Brînzeu a desfășurat la Istanbul o activitate deosebită și aș dori să scriu despre aceasta un studiu mai amplu. M-am adresat, ca atare, Ambasadei Turciei din București și Ministerului Afacerilor Externe (Direcția Relațiilor Culturale cu Străinătatea), cerând a fi pus în legătură cu cineva din Istanbul, care ar putea să-mi furnizeze datele de care aș avea nevoie. N-am primit încă niciun răspuns.

Recent, directorul Muzeului din Lugoj mi-a spus că ar exista, la Roma, un oare-

Felician Brînzeu care Andrieșescu, sau așa ceva, care ar cunoaște întreaga activitate din Turcia a lui F. Brînzeu.

Pentru a-mi duce la capăt, cu succes, sarcina ce mi-am asumat-o (aceea de a scoate în relief rolul ce l-a jucat F. Brînzeu în cultura română), v-aș ruga următoarele: – să binevoiți a-mi comunica ce știți despre acea persoană din Roma și, eventual, adresa sa; – să-mi spuneți ce știți despre raporturile dintre F. Brînzeu și D. Șandru, care am aflat că ar fi decedat în urmă cu câțiva ani (nu cumva familia Șandru posedă scrisori ale lui F. Brînzeu?)**; – dacă nu posedați dv. și familia corespondență a profesorului, din epoca studenției și de mai târziu, precum și alte materiale și date ce mi-ar putea fi utile pentru elaborarea studiului meu. În speranța că răspunsul dv. nu va întârzia, vă rog, dle prof., să primiți asigurarea stimei mele deosebite:

Gheorghe Iancovici

1800 Lugoj

Str. Vlad Delamarina, 33

*

Un sol al Banatului la Istanbul Plecând, în 1943, la Istanbul, unde fusese numit conferențiar pe lângă catedra de limbă română din cadrul Universității turce, profesorul Felician Brînzeu lăsa în conștiința intelectualilor lugojeni și a foștilor săi elevi amintirea unui spirit

strălucit, a unui talentat pedagog și a unui infatigabil animator.

Nu numai la catedră, pe care a servit-o cu pasiune, devotament și fervoare, în perioada anilor 1937-1943, în sălile de clasă ale Liceului „Coriolan Brediceanu”, deschizând discipolilor săi zări palpitante ale culturii și inoculândule cultul exigent al valorilor supreme, dar și în mișcarea culturală a orașului de pe Timiș, F. Brînzeu a fost o prezență. Una clocotitoare și incandescentă.

Câtuși de puțin rutinar, surprindea, într-un mediu provincial și mucegăit belferesc – îmbâcsit de prejudecăți ruginite și tutelat de morga prestigiilor anchilozate –, prin inițiative cuceritoare, prin aria vastă a cunoștințelor, prin febrilitatea pusă în slujba ideilor.

Aducea cu sine unda stenică a unui aer inovator, o nobilă flacără, pilda splendidă a inteligenței în plină și nedomolită efervescență. Prin gest și cuvânt, prin condei și prin acțiune, era întruchiparea incontestabilă a vocației profesorale. Și-a pus elevii să-l joace, la paisprezece ani, pe Maeterlinck. A conferențiat despre Galileo Galilei, despre Octavian Goga și despre misterul morții în literatură și artă (presentiment al dispariției sale premature?)***. A trezit interesul tineretului și al marelui public pentru muzica clasică, organizând audiții instructive, comentând captivant și competent bucățile executate.

A reorganizat Societatea de Lectură „Ion Popovici-Bănățeanul”, a elevilor de liceu, incitând la discuții academice și la creații personale. A determinat reapariția revistei „Primăvara Banatului”, descoperind și stimulând talente, colaborând el însuși, alături de debutanți, cu analize pertinente ale unor poezii de Șt. O. Iosif, I. Minulescu ori cu eseuri dense, documentate, elegante și profunde, ca de pildă cel despre „Italia și sufletul românesc”. Portretul ce i l-a făcut, în Anuarul liceului „C. Brediceanu” pe 1934, neuitatului său profesor de franceză, Fernand Dionne, rămâne un model al genului.

Preocupările sale filologice se oglindesc în trei studii: Ce este vocativul? și Estetica limbii vorbite (Contribuția lui D. Caracostea), la care se adaugă lucrarea monografică Printre ciobanii din Jina, scrisă în colaborare cu D. Șandru și publicată în „Grai și suflet”, organ al Institutului de Filologie și Folclor (nr. V și VI/1934)* * * *.

Monografia circumscrie un nucleu social cu trăsături marcate de insularitate, cu străvechi și pitorești particularități de tradiție și grai, înregistrate fonografic pe 15 suluri primite de la seminarul de fonetică experimentală, condus, pe atunci, de prof. Al. Rosetti.

Un intelectual de o asemenea factură și cu asemenea preocupări era predestinat carierei universitare. Stagiul său de șase ani în Lugoj fusese doar un popas premergător zborului spre vastele zări.

Așa încât plecarea lui F. Brînzeu la Universitatea din Istanbul n-a surprins, deși a întristat inimile celor ce l-au cunoscut, admirat și iubit, în primul rând ale elevilor săi, cărora, după un an, avea să le adreseze un prietenesc mesaj telegrafic: „Spor la muncă, clasa a VIII-a!”, rămas primul și ultimul din partea veneratului lor magistru.

Speranțele sădite într-însul au rodit.

Ajuns pe țărmurile Bosforului, F. Brînzeu se socotea purtător al unei însemnate solii culturale. „M-am considerat și eu, aici, într-un fel, mobilizat. Fac tot ce pot să servesc cât mai conștiincios, pe calea relațiilor și publicațiilor, interesele neamului meu, și adesea, îndărătul unor aparențe modeste, stă un capitol de muncă și o tenacitate de o sârguință și de un sacrificiu deosebite. Vă trimit ultima publicație pe care mi-a îmbrățișat-o Universitatea. Vor urma altele, puse pe un plan științific tot mai exigent în problemele alese, în amploarea tratării și în aparatul exterior. De pe acum mă bucur de prețuire în Universitate, și dacă va da Dzeu va fi îndurător mă vor cunoaște și mai bine. Vă scriam că am

Iancovici, basorelief de Iftimie Bârleanu

Gheorghe Alexandru Iancovici – două texte inedite

scris ½ dintr-o Istorie a Literaturii de 200 de pagini, cerută mie, și pentru scrierea căreia mi-am luat angajamentul.

Vreau să dau și un studiu despre Blaga (60-100 pagini). Cursul de anul viitor va fi despre „Geografia lingvistică”, și profesorul îmi va ceda un număr de ore din cursul său propriu, așa că pot vorbi pentru toți studenții catedrei. E un succes pentru Țară, pentru că în Atlasul nostru lingvistic stau scrise dovezile drepturilor noastre asupra Ardealului.” Iată ce spunea F. Brînzeu într-o scrisoare, din 27 V 1944, trimisă celor de acasă.

De înalta sarcină ce și-a asumat, s-a achitat exemplar. În afară de cursurile ținute și seminariile conduse la Universitate, și de faptul de a fi tălmăcit în turcește o capodoperă a literaturii române (O făclie de Paște de I. L. Caragiale), a semnalat în Vlad l’Empaleur dans la littérature turque (text publicat în „Revista istorică română”, 1946) apariția domnitorului român în beletristica turcă, și anume: I. În romanul Kazikli Voyvoda de Riza Seifi, Istanbul, 1928.

II. În romanul Akindan Akina de Turhan-Tan, Istanbul, 1936.

Profesorul român urmărește comparativ geneza motivului strigoiului în literatura română și turcă, istoricitatea operei, culoarea folclorică și elementele originale din cele două romane. În plus, Felician Brînzeu este și autorul unei Istorii a literaturii române vechi în limba franceză: Esquisse d’histoire littéraire roumaine (Epoque ancienne), publicată la Istanbul în 1947.

Moartea l-a răpit culturii române și turce, în plină activitate, în anul 1949.

Gheorghe Iancovici

_____________ * Prepozitul capitular Nicolae Brînzeu (1883, Vulcan-1962, Lugoj). * * Nu am identificat până în prezent un posibil dialog epistolar între Felician Brînzeu și Dumitru Șandru (1907-1972), fostul său profesor de la Universitatea de Litere și Filozofie din București. *** Felician Brînzeu a trecut la Domnul în 1949, la 40 de ani, în citadela de pe țărmurile Bosforului, unde-și doarme somnul de veci. **** Studiile menționate și monografia, precum și alte scrieri, identificate în arhiva prof. univ. dr. Pia Brînzeu, au fost reeditate în 2014: Felician Brînzeu, Scrieri, Ediție îngrijită și studiu introductiv de Constantin-Tufan Stan, Prefață de Pia Brînzeu, Eurostampa, Timișoara.

Pentru un portret cvasiexhaustiv al lui Felician Brînzeu, v. Constantin-Tufan Stan, György Kurtág. Reîntoarcerea la matricea spirituală, MediaMusica, Cluj-Napoca, 2009, volum premiat de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România; cf. Constantin-T. Stan, Cum l-am cunoscut pe maestrul György Kurtág, în vol.

Muzicieni din Banat, Eurostampa, Timișoara, 2011, p. 162-168.

Nicolae HAVRILIU

22 actualitatea literară teatru Din culisele formulei „Lumea ca teatru” Ne place să fim confortabili cu noi înşine şi să trăim într-o realitate spaţioasă. Dar oricât de mare ne-ar fi dorinţa, naşterile în gând pentru vieţuire ne vin din premergător, din informal, care ne îndeamnă să le ascultăm, spre a ne şti în ascultare şi, după cum ne sunt posibilităţile, să le găsim echivalenţe practice, utile convieţuirii. Abia, apoi, vor începe confruntările şi evaluările.

spuse un tânăr ce-şi ţinea iubita strâns de braţ ca să n-o piardă în cazul unei posibile busculade.

– Nu te pripi cu vorbele, îi răspunse fata.

E posibil să fii câştigătorul înfruntărilor care se vor desfăşura, dacă se vor desfăşura, fără să te implici, în sensul că adevărul, în numele căruia se vor agita spirite, îţi aparţine.

Lumea venea în năvală, ocupând piaţa până la refuz, dar nimeni nu urca la tribună ca să spună ce şi cum urmează spre umplerea timpului care se scurgea plicticos şi-n zadar.

– Au acces numai persoanele oficiale!

nr. 78 n ianuarie 2018

jucat de o trupă tânără venită din nordul Elveţiei, Ruzzante se găsea în primul rând, foarte aproape de actor. Nu-l interesa mesajul spectacolului, nici elementele de spectacologie în fluenţa lor. Dorea să vadă actorul în rostirile, gesturile şi mişcările sale. Dorea să vadă personajul cum se preumblă în faţa sa ori actorul care îmbracă un personaj prin corpul său. Se gândea să nu-i perceapă pe actori ca pe nişte inşi ce imită, renunţând la numele din starea civilă şi sub alt nume desfăşoară jocul de-a viaţa.

Nu, nicio clipă nu s-a gândit la aşa ceva, deşi era firesc să vadă cum funcţionează iluzia scenică. În schimb, Ruzzante ştia că, în

a) În deficit de imaginar „ – Democraţia, incluzând şanse egale pentru cetăţenii din ţinut, modelează şi formula „viaţa ca teatru”, în sensul că şi cei buni şi cei răi, victime şi călăi, săraci şi bogaţi se dedublează, fiind în acelaşi timp şi unii şi alţii, având câte ceva din celălalt în fiecare. Ceea ce înseamnă că mistificarea este un joc de societate supravegheat sau stimulat prin legi pe măsură.” Şi chiar dacă vorbele păreau că se aud de la o tribună ridicată în mijlocul pieţei centrale a urbei X unde urmau să vină participanţi la Adunarea festivă închinată unor olimpici în întreceri sportive, un suflu de rostire, abil întreţinut printr-o dicţie aparte şi accente aşezate cu grijă, pornise de pe scena în aer liber din apropiere. „ – Revoluţiile se fac spre a opri ascensiunea pentru unii!”

Numai că imediat, dintr-o altă parte a scenei, aparţinând spaţiului de emisie, se auzi replica. „ – Însă pregătesc ascensiunea pentru alţii!”

Stăruind în fluxul afirmaţiilor sale, suflul de vorbire continuă. „ – Care n-au experienţa celor răsturnaţi!”

Atunci grupul de cetăţeni, stingher şi restrâns într-un colţ al pieţei, desemnă un lider ca să avanseze o părere la portavoce.

Probabil, cineva se simţea vizat.

– Mai Marele dintr-un ţinut trebuie apreciat după sfătuitorii de taină pe care-i selectează pentru staff-ul său. Printre aceştia nu intră numai persoane fizice, procedeul ar fi incomplet, ci şi propriile gânduri. În ţinutul pe care-l ocârmuieşte e de presupus că există păduri înalte şi biserici la tot pasul.

Când cerul stă în neclintire şi funcţionează, iar aerul ce se respiră e proaspăt şi curat, pravila creşte-n om.

Nu se ştie dacă această opinie a atras atenţia cuiva, deoarece piaţa nu se umpluse încă de lumea interesată de scopul adunării, ori cele ce se auziră erau doar probe la microfon. Iar primul sosit, intenţionând să urce la tribună ca să anunţe ceva util pentru deschiderea festivităţilor, era şi vremea, fusese oprit de un Gardian ce i se adresă citind dintr-o agendă.

– Stă în puterea justiţiarului când îşi propune realizarea dreptăţii să aducă la vedere adevărul şi nu să răzbune vreo ofensă ce i s-a făcut.

Lectura Gardianului produse rumoare în jur şi o anume consternare.

– Alo, alo! strigă primul sosit la telefonul său portativ. Când cineva îşi dă seama de situaţia ce-l defavorizează şi se schimbă, demonstrează că-i un ins inteligent. Dacă o face pe căposul şi se păstrează în poziţia sa, arată cât de captiv poate fi, preferând să funcţioneze cu întârzieri. Sunt persoane cantonate în limitele propriei deşteptăciuni, dar nu stârnesc interes altora. Între timp sosiră şi alţi cetăţeni ce sentitulau primii sosiţi. Auzindu-l, vorbind la telefon, pe cel din faţă care, desigur, şi el se considera primul sosit, unul din mulţime spuse cu voce tare ca să fie auzit.

– Există şi-n natură anumite staţionări în poziţie la trecerea pragurilor. Fenomenul este denumit „întârzierea zorilor”.

Din păcate, nimic nu se auzise prea clar, deoarece tot mai mulţi veneau în piaţă, interesaţi să vadă ce se-ntâmplă, decât să audă.

– Nu ştiu dacă voi avea vreun câştig de cauză ce m-ar face să mă consider un eventual biruitor în mulţimea de faţă,

Moment de inspiraţie în definirea comediei: Castigat ridendo mores. spuse tacticos Gardianul ca să potolească nerăbdarea mulţimii ce-şi ieşea din limite.

Cineva din fereastra unei clădiri înalte, să fi fost la etajul nouă sau zece, arunca fără oprire câte-o filă ruptă dintr-un calendar.

Era atât de grijuliu cu desprinderea filelor din calendar, încât părea să fie un stegar al timpului ce-şi vede de cursul său firesc.

Iar jos, în piaţă, prin verbal şi nonverbal, nerăbdarea mulţimii fremăta, făcându-i pe fiecare să aştepte vreo soluţie. S-a stat în piaţa cu pricină până-n noapte târziu, fără să se-ntâmple ceva util şi interesant. Până când unul, un cineva, neştiut cine-i şi de unde-i, se urcă la tribună când Gardianul adormise şi glăsui către mulţime.

– Cum efortul şederii pe planetă nu ocoleşte pe nimeni, iar zgura şi rugina ne asediază pe toţi, convenabil ar fi să visăm la zonele locuibile din univers unde temperatura permite apei să se păstreze în stare lichidă. Şi-n timp ce omul de la tribună îşi rostea cu înflăcărare spiciul, cei mai mulţi dintre noii sosiţi în piaţă priveau cu jind la ultimul etaj al clădirii înalte unde, făcându-le cu ochiul până la orbire, se rotea un bar de noapte, emanând lumină şi, odată cu el, se roteau toate băuturile din lume adunate acolo. Iar la loc de cinste se răsfăţa prin pahare palinca neaoşă. Ceea ce distona în mulţimea mişcată în piaţă de colo până colo, în felul unui val venit de niciunde şi îndreptându-se spre nicăieri, era scâncetul unui căţel de companie scăpat din lesa stăpânei sale. Retras lângă o bordură înaltă de trotuar, care oricând se putea surpa, fiind în lucrare provizorie, animalul chema iubirea pierdută în agitaţia pieţei, aflată în diluare de spirit şi moral.

b) Ţesutul spongios al fictivului Chiar şi-n perimetrul unde se afla de prima dată, prin pădurea Mägendorf, o aşezare mică de pe lângă Zürich, Ruzzante îşi propuse, bineînţeles ca o imaginaţie, o nouă confruntare cu mediul de viaţă, nu pentru interesul general al punctului din ordinea vremii după care ziua se desfăşoară, ci pentru a încerca ce mai poate ieşi din comunicarea cu exteriorul. Unii spun că el s-ar fi aciuat în pădure, în căutare de fluturi. Alţii spun că s-ar fi rătăcit de ai săi, de la un teatru ambulant din Balcani.

Oricum vorbe sunt, şi vor fi vorbe. Şi pentru că specialitatea sa era teatrul, el a început cu teatrul. Când privise un spectacol

demersul scenic al spectacolului, gândirea artistului, întreţinută de un imaginar fără suportul uman vegheat de lumina de Sus, poate aluneca, neîndoios, spre diabolizare sau chiar spre crepuscul. Dar tot act de transfigurare se făcea. Vorba aceea: Şi de-ar fredona amurgul, melosul s-ar numi la fel, melos. Când se pregătea pentru aplauzele de final, căci trupa îşi terminase spectacolul şi venea emoţionată la rampă, Ruzzante, în ciuda unor inevitabile rezerve, îşi spuse: „N-am ştiut ce să-nvăţ, dar am ştiut că le ştiu.”

Spectacolul dovedea anumite calităţi şi, drept urmare, fusese inclus într-un festival de teatru la care el se duse necondiţionat. Îşi aminti că respectivul festival de teatru a început cu o surpriză. Actriţa care stătea în faţa sa, numită Sporta, dintr-o nevoie de exprimare, a schimbat câteva cuvinte cu el. Chemată de cineva din primul rând al sălii, actriţa, scuzându-se că-şi mută locul, s-a ridicat de pe fotoliu şi l-a sărutat pe obraz. Sărutul, fiind intens şi cuprinzător, i-a lăsat o pată de căldură pe obraz. Şi ca să nu-i piardă efectul, Ruzzante a urmărit spectacolul în continuare cu palma ţinută pe locul afectat. Dar n-a fost numai atât. El a revenit şi la alte ediţii ale festivalului de teatru pentru a întâlni alte surprize. Nu se ştie dacă şi-n ce împrejurări alte surprize i-au survenit sau dacă imaginarul i-a funcţionat din plin.

Este ştiut doar că fictivul, umezit de atâtea întâmplări şi stări ca un ţesut de esenţă, poate da la iveală nespusul, bucurând clipa.

Ruzzante a înţeles că festivalurile de teatru, fie naţionale, fie internaţionale, aşează spectatorii în comunicare. Important pentru un spectator este să-ncerce o atingere în păreri cu altul, nu o combinaţie în păreri. Altfel, diferenţele s-ar şterge, iar însemnul de unicat ar păli. Ceea ce i-ar pune pe cei din anturaj în situaţia să se considere parteneri insuficienţi. Şi pentru a evita vreun „bluff” în comunicare, precipitat cum se ştia comise asemenea gafe de vorbire, Ruzzante, în linişte, se gândi să pună în relaţie doi termeni şi, apoi, formulă enunţul: Medicul şi Actorul trebuie căutaţi; dacă Medicul vindecă trupul şi-l bucură, Actorul vindecă sufletul şi-l încântă.

***

Şi pentru că punerea în relaţie a doi termeni total opuşi părea să-i fie banală, Ruzzante se gândi să pună în relaţie două

sintagme total opuse. Iată ce notase el, într-un asfinţit de soare din pădurea Mägendorf, despre „fiinţa interogativă” şi „fiinţa ludică”!

Un prezent se poate face prin procesul interogării. Un prezent se poate face şi-n miracolul scenic prin starea de manifestare a jocului în acel „acum şi aici”. Cel ce adresează o întrebare este determinat de o mişcare interioară din îndemnul de a afla ceva, a şti ceva despre o anume situaţie sau întâmplare. Cel ce rosteşte vorbele în scenă este determinat de starea din el, de pornirea de a spune ceva, prefăcându-se că ştie ce spune despre o anume situaţie sau întâmplare, deşi s-ar putea să nu ştie. „Interogarea este vrere-de-a-şti”, spune Heidegger. Dublat de voinţă, cel ce întreabă este scutit de oscilaţii sau întârzieri. „Ţinuta interogativă” îi pune „hotar” la indecizii şi, prin urmare, lipsit de extreme, va acţiona curajos şi consecvent potrivit unui erou al gândului. Situat în spaţiul său de expresii afirmative sau negative, deşi unele pot fi interogări, cel ce face jocul pe scenă nu renunţă la oscilaţii sau tânguiri. Ţinuta ludică, deşi nu-i pune „hotar” indeciziilor, dar îl obligă să aleagă una dintre extreme, îndeamnă actorul să acţioneze curajos, întemeind personajul, adică eroul. În cel ce întreabă va birui gândul spre bucuria fiinţei întrebătoare care stimulează voinţa de a ieşi dintrun „luminiş ocrotitor” şi, îndeobşte, mulţumitor. În cel ce joacă va birui afectul şi intelectul, inspirând fiinţa ludică, adică voinţa de a ieşi dintr-un „cotlon ocrotitor” şi, îndeobşte, suficient sieşi. Pasul făcut în felul unei îndrăzneli, ceea ce înseamnă abatere de la firesc, provoacă saltul în ceva neştiut, nesigur şi fără preţ. Abia prin tatonarea locului în care se intră, devin funcţionale posibilităţile celui ce întreabă, dar şi rezistenţele fiinţei întrebătoare. Locul poate întinde capcane, amăgind înţelesul sau stopând cunoaşterea când s-ar proba cuprinderea locului de la sine, în voie şi nu pe măsura asistată de raţional. Intrarea în personaj, pe traseul unei aventuri, însemnând desprinderea de concret, dar iluminând concretul, îi provoacă actorului saltul în ceva prospectat, ambiguu şi fără de arginţi. Abia prin făţuirea personajului intră în acţiune înzestrările celui ce joacă, dar şi înfruntările fiinţei ludice. Personajul în nedefinirea sa poate acapara precum o cavitate fără ecou, siluind afectele sau umilind intelectul, când animarea s-ar face de la sine, instinctiv şi nu pe măsura fluenţei dintre suflet şi gând. În absenţa raţionalului, ştirea va fi lipsită de consistenţă, de adâncime. Şi-n ciuda efortului făcut la întemeierea unei întrebări cu orizont, ştirea va rămâne o simplă informaţie care se va pierde sau va fi uitată, deoarece nu va fi preluată ca un reper în cunoaştere, inspirând învăţarea. În cel mai fericit caz va consola până la un punct mulţumirea de sine. Insuficient modelată de relaţia suflet-gând, starea personajului pierde în adâncime şi-n intensitate. Şi-n ciuda efortului încercat la fixarea unei trăiri de expresie, starea personajului va regresa într-un suflu de imagine care se trece precum o adiere de vânt sau se uită pentru că nu duce la configurarea personajului ori la atingerea unui moment nodal al jocului. Oricum, poate lăsa impresia unui joc lejer.

Procesul interogării este precum ludicul scenic, „aici şi acum”, adică o şedere elaborată în prezent. Intensitatea trăirii, care se vrea trecătoare şi-n schimbare de ritm în teatru, face ludicul scenic perisabil, dar emotiv, aşezând ceva în privitor, dacă nu chiar lucrându-i memoria. Ori procesul interogării, ce duce la ştire prin plonjarea în adevăr, admite dobândirea de cunoştinţe care, prin cumul, sensoţesc într-o ştiinţă. Cum ştiinţa face posibilă învăţarea, deci asimilarea de noi cunoştinţe, învăţarea, ca un proces interimar, va şlefui alte interogaţii într-un joc al prezentului continuu, necondiţionat şi fără eschivări, având în invizibil aceeaşi propulsie care face ludicul scenic spontan şi atractiv. Ştiinţa n-ar avea semeţia verticalităţii, dacă în fictiv nu şi-ar proba prefigurările.

Ruzzante n-apucă să tragă toate concluziile şi să pună punct formulărilor sale, când simţi pe umeri picături de răşină. Şi deşi înţelese că se afla sub un copac plin de vieţuitoare adunate la masa de seară, lui Ruzzante îi veni greu să se ridice. Îl apăsa ţesutul spongios al fictivului.

Remus V. GIORGIONI

nr. 78 n ianuarie 2018

Radu Ciobanu, Călăreţul de fum, Limes, Cluj, 2017

Cunoscutul scriitor Radu Ciobanu cunoscut mai ales ca autor de romane istorice, iar în ultimul timp bine afirmat şi în calitate de critic literar - editează la

Cluj ediţia a treia a romanului răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan, din 1784.

Cu un penel adecvat – şi pensule pe măsură – romancierul „zugrăveşte” (de fapt re-creează) o epocă istorică reprezentativă. Este perioada marii încercări de abolire a iobăgiei, după eşuarea conscripţiei împăratului Iosif al II-lea, care încearcă să-i ajute pe ţăranii din imperiu înscriindu-i la oaste şi redându-le drepturile cetăţeneşti uzurpate de nobilimea austro-ungară.

Cei trei lideri sunt figuri legendare, iar mai cu seamă Horia din Albac, autorul realizând o frumoasă proiectare în mit a eroului devenit nu numai popular sau iubit, ci de-a dreptul venerat, ca urmare a celor patru călătorii iniţiatice pe care le face la Viena, călătorii care durează luni întregi. Timp la care se adaugă cel de aşteptare, „programarea” la audienţă. Tânărul împărat se arată sensibil la durerea poporului, după fiecare întâlnire cu demnul ţăran român trimite dispoziţii în teritoriu – care însă sunt neglijate, amânate sine die de nobilimea dominantă. La începutul revoltei (făcute de Crişan), liderul mare nici nu se prea arată, apariţia sa fiind substituită de Călăreţul de fum… Cum îl arată şi numele, acest personaj este cvasiimaginar, o proiecţie simbolicomitică a nevoii de dreptate a sufletului românesc, a înclinaţiei omului spre misterul mântuitor. (Din aceeaşi plămadă fac parte Fecioarele despletite ale faimoasei HPB, Însoţitorul lui C. Ţoiu sau chiar Păsările lui Ivasiuc; Gavriel al lui Elie Wiesel.) La închiderea ediţiei am primit şi Heralzii, ediţia a doua revăzută, scoasă la editura Institutului Cultural Român, cu o prefaţă de Mircea Anghelescu (şi cu o dedicaţie frumoasă a autorului…).

Constantin Preda, Biblie cu litere de zăpadă, Ed. Hoffman, Craiova 2017

O carte mare (mare şi la propriu şi la figurat: peste 1400 de pagini: atât are şi Biblia Sfântului Sinod!) ne trimite de la Craiova poetul C. Preda. Cam o treime din conţinut reprezintă o antologie de autor, selecţie din volumele publicate pînă în 2014 – celelalte două treimi fiind inedite. Desigur că despre o asemenea carte – şi poet – nu se poate scrie o simplă cronică, recenzie - cu atât mai puţin un sărman semnal editorial - , ci o monografie (eventual!). De aceea, în economia acestei pagini ne vom rezuma să concentrăm trăsăturile esenţiale ale unui poet omagiat încă de la debut

cărţi/autori

actualitatea literară 23

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

ca un copil teribil, considerat de Alex Ştefănescu un poet… „extraterestru”.

Liric prin excelenţă, cântăreţ al vieţii şi morţii deopotrivă, C.P. este un vitalist, dar şi un thanatic, „îndrăgostit” de moarte, simţind intuitiv că marea poezie a lumii nu se poate limita la un vitalism profund sau de suprafaţă, ci trebuie să treacă dincolo – să transceadă aceste concepte. Este un poet al vetrei, ca toţi poeţii adevăraţi, pentru care satul, copilăria, părinţii – iubita – reprezintă acel multtrâmbiţat axis mundi. O mare parte din poezia sa este una identitară, incluzând crezul (-ri) poetic(e) – dar

răsunător adio (dar rămân cu tine…)!

Noi însă recomandăm citirea integrală şi sistematică a volumului, spre a putea prinde sensul, dialectica gândirii poetice a autorului. Dar iată şi câteva versuri reprezentative care, fără a le desprinde neapărat de contextual lor, dau socoteală de tematica aleasă: vânarea de către Poet a Muzei, în mijlocul tuturor încercărilor cotidiene şi existenţiale: „Ieşea pe uşa unui mit/ porumbelul cu un sicriu în cioc;/ în sicriu, măslinul înflorit/ iar în măslin Poetul Nenoroc” (Avanpremieră). Iată un catren care ar fi putut constitui chiar o avanpremieră

Silade. Numerotată de la dreapta la stânga, cartea are 70 de pagini – pagini în care găsim, nu doar titluri, ci chiar lucruri interesante. (lucruri/ lucrări…): „Copilul avea ceva din insistenţa toamnei/ şi-n frunze nu-i era de-ajuns/ să-şi pună întrebări/ de primăvară…” (Biblioteca). Am mai reţinut, dintre titlurile volumului: Blondele din care ne bem cafeaua, Mielul ştie: „mielul ştie doar/ că albul nescris al paginii/ pedeapsă mai mare de atât nu se poate”… Parafrazând un poem, zic şi eu cu EIS: nu cred în moartea lui Dumnezeu/ cum nu cred

cea mai consistentă pare a fi poezia de dragoste. Câteva din motivele cele mai evidente ale acestei poezii sunt: toamna (Septembrie), zăpada, caii şi iezii, Zeul, vinul, Parângul… sitarii, lupul, cocorul.

Toată poezia lui C.P. este înţesată de motive religioase: sfeşnice, liturghii şi altare, sacristie şi ctitorie – să nu mai vorbim de biserică şi înalta ei ierarhie!

(Probabil în urma acestui fapt, alături de multe premii şi distincţii literare, poetul a fost decorat în 1998 cu Ordinul „Sfântul Nicodim”.) „Anahoret nebun”, poetul este îndrăgostitul de serviciu al poeziei române (nu singurul!), dar poezia sa erotică este un bun exemplu antisexist, putând servi de model poeziei pornografice actuale care, săracă în expresii şi conotaţii, încearcă să-şi drapeze golul lăuntric prin cuvinte licenţioase pe care le consideră neaoşe.

Amestec inedit între Labiş şi Esenin (poate şi Maiakovski), poezia lui C.P. aminteşte şi de boema brigandului genial Francois Villon. În dorinţa sa de a înnobila Iubirea, a o face sublimă, poetul – cum spun exegeţii – mimează şi sfinţenia şi păcatul. Despre Constantin Preda au scris - s-au exprimat - mai toţi marii scriitori ai acestei ţări: poeţi, prozatori, critici (cu câteva absenţe notabile, pe care le vom semnala cu alt prilej). Având în vedere vastitatea şi excelenţa „materialului”, despre această poetică fals ingenuă care ţine de lirismul prin excelenţă vom încerca să scriem şi noi, mai pe larg, într-o zi.

la carte, dacă nu la toată opera poetică purtând marca Nicolae Sârbu. Prefaţa cărţii este semnată, cu toate competenţele necesare, de distinsul literat şi profesor timişorean Adrian Dinu Rachieru.

Text rezolut, în care ADR îl prinde pe autor în formula exactă, definitorie, plasându-l în contextul avangardei bănăţene şi de aiurea.

în moartea Peziei! (Şi cum nu sunt de acord cu scrierea Numelui sacru cu litere mici.)

Nicolae Sârbu, Muza nu urmă la etajul trei, Limes, 2017

Un savuros „roman în versuri” (monografie a Muzei) ne livrează - nouă, prietenilor-şi-cititorilor, reşiţeanul Nicolae Sârbu, aflat la vârsta maturităţii poetice. Mergând decis pe culoarul propriu (o poezie a realului cotidin transfigurat artistic), poetul dă semne vădite de adâncire în propria substanţă, de factură suprarealistă. Cuprinzând 240 de pagini, cartea în discuţie este împărţită în patru cicluri bine gândite, constituind un crescendo: Între muză şi minotaur, Intrus în poveste, Aşteptări radioactive, Norocosul adio. Un cititor superficial ar face din ele următorul joc de cuvinte, valabil şi el, la rigoare, dar prea schematic: Sfâşiat între Muză şi minotaur – rătăcit în Poveste: miracolul scriiturii, poetul - alături de cititor, desigur - are numitele aşteptări… Iar dacă are şi puţin noroc - dacă nu-l pierde pe drum… - îşi ia de la viaţă/cititor un

Daniela Varvara, Lodebar (jurnal din casa uitării) - Junimea, 2017

Prezentată în termeni elogioşi (şi în egală măsură precişi) pe coperta a patra de importantul poet care este Adrian Alui Gheorghe, Daniela Varvara începe şi ea să fie o poetă cunoscută şi apreciată în peisajul liric actual. După un debut de succes cu un titlu inspirat (Înaripata), după publicarea cu success a tezei de doctorat adaptată pentru tipar: Mituri şi simboluri biblice în poezia românească neomodernistă, dobrogeanca Daniela Varvara atinge nivelul de excelenţă cu acest nou titlu de inspiraţie biblică (oraşul în care a locuit personajul Mefiboşet, din familia regelui Saul, pe care David îl ia „sub aripa” sa). Cele trei cicluri: Prelocuirea, Locuirea, Dezlocuirea reprezintă un proces crescător, nişte „Amintiri din casa uitării” (titlul prefeţei lui Ioan Holban).

Cum se poate deduce din texte - cum afirmă şi AAG -, poeta cultivă o poezia fals confesivă, pentru că aventurile lirice sunt zboruri pe un cer interior: „noaptea/ se face lichidă/ şi îmi curge/ prin vene…” (reverse); “dimineaţa/ în care/ lumina desparte/ lăuntrul de lăuntru/ afară de afară/ cap sau pajură?// ochiul pajurei/ este locul în care/ lumina/ mă naşte mereu în mine/ lumina desparte” (ziua a şasea).

Emil Iulian Sude, Scărarul, Editura Zur-Ot, Ierusalim, 2017

Cartea aceasta este o ediţie românoebraică, cu care noi ne descurcăm mai greu (deşi am citit despre istoricul reînvierii miraculoase a limbii ivrit, ebraica modernă. De aceea nu vă putem relata nici despre conţinutul prezentării de pe ultima copertă, fiindcă este doar în ivrit!). Traducerea este realizată de Menachem M. Falek – atât autorul, cât şi traducătorul, poet cunoscut el însuşi, au publicat în revista noastră, ca să vedeţi ce mică e lumea! În plus M. Falek l-a inclus într-o antologie de poezie şi pe colegul nostru Nicolae

Ion Dumbravă, Când cel care scrie este cel despre care se scrie, Ed. Ardealul, 2017

…Iată un alt titlu interesant - care însă era la fel de valabil pe o carte de eseu critic sau literar. Avem un cuprins de 120 de pagini neîmpărţite în cicluri – şi cam tot atâtea poezii.

Iar în loc de prezentare, pe coperta a patra, un poem reprezentativ: „Să aştepţi la un capăt de drum/ unde uitarea nu ajunge, de unde/ tăcerile sunt alungate… Să poţi… trăi/ ceea ce n-ai mai trăit…/ să ai în posesie partea/ de cer şi acel răspuns/ care pe toate celelalte să le încapă.” Poetul are obsesia (benefică a) trenurilor şi gărilor vieţii, care nu duc nicăieri: „Cum mai aleargă trenurile care/ nu duc nicăieri, ce stranii/ umbrele la ferestre.// Şi nicio gară/ înapoi şinainte,/ nici lună plină,/ nici soare fierbinte…” (Tren fără gări); „Să aştepţi la un capăt de drum/… precum depărtarea/ dintre două trenuri…”

(Iată că am descoperit şi titlul citatului poem de pe coperta din spate, titlu pe care poetul acolo nu îl numeşte: se cheamă Un capăt de drum).

Laurian Lodoabă, Dagherotip, Waldpress, Timişoara, 2017

Apărută în Colecţia POESIS în regie proprie (inclusiv concepţia grafică), cartea de 90 de pagini a poetului lugojean este împărţită în trei cicluri, numerotate cu cifrere romane. Prezentată pe coperta a patra de Lucian Alexiu, Dagherotip aduce în atenţia cititorului de poezie un poet demult format, care are simţul cuvântului frumos, poetic exprimat, poeme de notaţie naturală şi existenţială care au un ritm al lor, atent îngrijit, curgător. O poezie care „redescoperă civilizaţii străvechi ori caută ineditul megaloposurilor contemporane, stanţe pentru care imprevizibilul, pitorescul sunt ori pot deveni argumente estetice.” (L.A.) Dar iată şi câteva argumente luate pe cont propriu: “înlănţuit/ într-un nesfârşit vârtej/ de umbre şi lumini” (Ţărm); „acolo nu sunt poteci/ nici urme de paşi// doar păsări de noapte/ şi ecoul unor chemări/ secerate de cenuşa lunii” (Fluviu). Ca tehnoredactare, în acest ultim volum, poetul manifestă predilecţie pentru poemulclepsidră (pus în pagină cu Ctrl+C).

24 actualitatea literară n A apărut Oraşul gunoaielor, al doilea volum al Trilogiei Iremonger, de Edward Carey

Oraşul gunoaielor, de Edward Carey, este titlul care deschide lista aparițiilor din acest nou an în colecția „Junior” a Editurii Polirom. Oraşul gunoaielor, al doilea volum al Trilogiei Iremonger, vine în continuarea romanului Casa Heap, și, la fel ca acesta, cuprinde ilustrațiile autorului. Versiunea românească, în traducerea Mihaelei Ghiță, este disponibilă și în editie digitală. Vîrsta recomandată: 14+. „Într-o Anglie victoriană întunecată și colcăind de mistere, personajele Trilogiei Iremonger trec împreună prin aventuri fascinante care, odată cu cel de-al doilea volum, străpung atmosfera claustrofobică a Casei Heap și ies la lumină. Odată cu cel de-al doilea volum al trilogiei, universul lui Carey devine și mai înfricoșător, și mai sumbru, iar povestea aceasta este, în mod evident, altfel decît orice ați citit din categoria categoria cărți pentru copii.” (Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecției „Junior” a Editurii Polirom).

n Cartea şoaptelor, de Varujan Vosganian, nominalizată la Premiile PEN America, ediţia 2018 Romanul Cartea şoaptelor, de Varujan Vosganian, se află pe lista nominalizărilor la Premiile PEN America, ediţia 2018, la secțiunea de traduceri (carte de ficțiune)/ PEN Translation Prize. The Book of Whispers, ediţia în limba engleză a romanului, a apărut la Yale University Press, în traducerea lui Alistair Ian Blyth, în octombrie 2017, în colecția „Margellos World Republic of Letters”, colecție ce reuneşte scriitori precum Lev Tolstoi, Giacomo Leopardi, Gabriele D’Annunzio, Witold Gombrovicz, Federico García Lorca şi Patrick Modiano. Dintre autorii români, pe lista autorilor publicaţi, se află Norman Manea. Premiile PEN America

se acordă atît pentru volume de ficțiune, cît și pentru volume de nonficțiune, apărute în 2017 în limba engleză (ediții originale și traduceri/ ficțiune). La fiecare categorie (debut, cea mai bună carte de eseistică, cea mai bună biografie etc.) sînt nominalizate cîte 10 titluri, iar juriul este format din scriitori, critici literari, editori, librari. Finaliştii urmează a fi anunţaţi în cursul lunii curente, iar cîştigătorii vor fi premiaţi în 20 februarie 2018, la New York (Skirball Center). La PEN Translation Prize este nominalizat şi David Grossman, pentru romanul Un cal intră într-un bar, cîștigător al prestigiosului Man Booker Prize, 2017, apărut în limba română în colecţia „Biblioteca Polirom”, traducere din ebraică de Gheorghe Miletineanu. Romanul Cartea șoaptelor a mai fost nominalizat la cele mai bune cinci traduceri în limba spaniolă (El libro de los susurros, PreTextos, 2011, traducător Joaquín Garrigós) și la cele mai bune cinci traduceri în limba germană (Buch des Flusterns, Paul Zsolnay, 2013, traducere Ernest Wichner).

meridiane

Tom Edward Phillips

Tom Edward Phillips, poet, dramaturg, redactor de revistă și de carte, traducător, producător de emisiuni radio și, nu în ultimul rând, un mare îndrăgostit de poezia țărilor din sud-estul Europei, s-a născut în anul 1964 la Bucking-hamshire, dar și-a petrecut cea mai mare parte a vieții de până acum la Bristol, unde locuiește și în prezent împreună cu soția și cei doi copii.

A lu-crat ca producător la un post local de radio, a editat magazinul Venue și a colaborat la alte periodice precum The Guardian, Contemporary Review, Tribune, Plays International și Exeunt. Piesele sale au fost puse în scenă și prezentate la Bristol și la Bath și acoperă o tematică largă și o varietate de genuri, începând cu musical-ul Concorde Stories, scris pentru BBC Radio Bristol, și până la I Went To Albania, un one-man show produs de Bristol Old Vic. În ceea ce privește activitatea sa ca poet, să amintim cel puțin succesul internațional repurtat cu volumul Recreation Ground și inițiativa periodicului de înaltă ținută Balkan Poetry Today, a cărui următoare ediție va fi dedicată poeziei contemporane din România și Republica Moldova.

Viața după război Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Tufișurile din grădină se agită precum bărbile teologilor în veşnică gâlceavă în timp ce pumnii portocalii ai fructelor pasiunii se camuflează printre frunze.

Cerul tânjeşte după depărtări nemăsurate și soarele nu ascunde nimic.

Iar în amurg, renunţă la toate în favoarea lunii.

Când se aud pe străzi murmure la ore mici amintiți-vă că există cineva care hotărăşte dacă se merge acasă sau se merge mai departe, împingând noaptea pe calea către sfârşitul vremurilor bune întru dimineaţa ce-i va urma năucită de bombardamente.

Măcar avem din nou cafea.

Toate astea ne iau minţile, radioul, vocile liniștite care ne asigură că totul este în ordine, metaforele încrustate ca niște scoici în fiecare anunț, tresărirea voastră aproape imperceptibilă atunci când auziţi cum cineva vă strecoară o foaie volantă pe sub ușă.

Lucrurile nu se schimbă niciodată.

Oamenii își poartă tăcerea ca pe o scufie.

Să-i apere împotriva înecului.

Au fost părinți. Sau frați. Sau şi una. Şi alta.

Sunt cei pe care nu-i surprinde nimic, cei care nu mai întorc privirea în sus atunci când un avion cu reacţie survoelază orașul, profilându-se pe cerul portocaliu, croindu-şi drum printre turnuri.

Frică de zbor În fiecare noapte, avioanele cu reacţie se înfig în mare, vocea ei şoptită, care te linişteşte: Dormi, dragostea mea, este doar un vis până când teama va mitralia tavanul din aer ca nişte reflectoare, ca un convoi de camioane cu prelată îndreptându-se către est.

A reînceput războiul? În ziare nu scrie nimic. Camerele noastre sunt pline cu plase pentru cumpărături, facturi neplătite, obstacole pentru cei ce suferă de insomnie, totul e vraişte.

Nici unul dintre noi nu are idee ce se întâmplă.

Zorii care bântuie fereastra sunt doar o scamatorie a luminii.

Omul din cadrul uşii fumează, verificându-şi câmpul de tragere.

Egdon Road Uneori, seara, destul de târziu, magazinul luminat din colț vinde batoane de ciocolată, hârtie igienică și lapte.

Aleea cea lungă ajunge până la un café-bar sau în dreptul unor apartamente, în funcție de direcția din care te uiți.

Ca într-o bătălie fulger, contraatacurile șoferilor în intersecții; departe în spate, casele printre felinarele de pe stradă.

Un liliac singuratic ca un avion zburând în tonouri de-a lungul grădinilor din fața caselor, poate un pipistrellus care te urmărește până acasă.

în jurul nostru, reperele costiere şi un far.

La cincizeci de yarzi de chei, un zgârie-nori plutitor: un zid de hublouri din care prieteni vremelnici se aplecau în afară, îşi luau carturile în primire și strigau ceva ce ar fi putut însemna la revedere.

Ellerker Gardens Să înveți să numeri până la șase, așa, din obișnuință, ca și când, încremenit pe bulevardul Ellerker Gardens, ai privi în fiecare seară perdeaua de foc ce se coboară asupra acoperișurilor Londrei; ca și când ai asculta liniștea dinlăuntrul acelei furtuni, absența unei bombe neexplodate.

Te-ar putea absorbi ceva într-o asemenea măsură, încât să nu-ți amintești de mușcătura unei insecte, de o întâlnire ratată, de instinctul de supraviețuire datorită căruia nu te-ai apropiat de casă în timp ce tatăl tău venise și plecase?

Printre scheletele grinzilor împrăștiate de explozie, numai acest eroism de tip banal te-ar fi putut feri de primejdii, cel puțin într-o anumită măsură, în timp ce căutai între amnezie și explozie toate minciunile și așteptările destinului, ocrotit înlăuntrul celei de-a șasea dintre tăceri.

Somn sfâșiat Din visul unei zile lângă un lac ornamental unde, printre rhododendroni, tatăl meu pare să dea niște sfaturi sau, dacă nu el, cel puțin mâna lui sprijinită pe cotul meu. Sunt insuportabil de treaz, insomniac prizonier între cearșafurile îmbibate de transpirație și o tăcere de ora trei dimineața care lasă loc sirenelor de alarmare din oraș și, mai aproape de mine, flecărelii din stradă a unor pierde-vară care se întorc acasă.

Absența ta mă face mai afectuos.

Pe jumătate nebună din cauza regretelor târzii, de parcă aici, în perna ta mototolită, s-ar afla tot ce am fi putut fi vreodată sau puținul pe care l-ai lăsat în urma ta, ceasul ce vine mă va chinui precum o-ntreagă săptămână.

Înapoi pe raft Fiind aproape la marginea prăpastiei, s-ar putea să te surprindă imaginea unei perechi de pantofi pe raftul unui magazin second-hand care tocmai se închide.

Amurgul zilei de iarnă desființează cerul complexității: în această lumină toate mașinile par a fi gri sau a se întoarce acasă. Garnisite cu paiete, curelele strălucesc ca și în recepția hotelului Illyria.

Printre stâncile întărite cu metal ale golfului urmele fumului de la grătare sunt ca plecarea unui taxi.

Altcineva îți va purta pantofii.

Exact în faţa navei Glazura apei la frontieră.

Pe chei s-au adunat mormane de bagaje.

Vechii zei au amenințat că-şi vor apăra cuprinsul.

Am verificat biletele, pașapoartele, cetăţeniile. În timp ce era coborâtă rampa pentru containere, lanțurile îşi scârţâiau cântecul notelor joase și, dincolo de docurile tot mai pustii, o poezie sau - amintirea unei poezii - le-a luat locul.

Cafeaua și rachiul s-au strecurat peste bar.

Ne istovise căldura soarelui, eram atâţia, așteptând o barcă, Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

nr. 78 n ianuarie 2018

Prezentare și traducere de Mircea Dan DUȚĂ Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com) Tiparul: Tipomedia Prod Timişoara

Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro) pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com) Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare

Simion DĂNILĂ, Maria BOLOGA, Ionel BOTA Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com) din Lugoj, Timişoara, Reșița şi la sediul USR Bucureşti