Actualitatea literară 79

actualitatea literară

nr. 79, anul IX

februarie 2018

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n Virgil DIACONU:

Despre politică, religie şi literatură

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Ion BĂLU, Radu CIOBANU, Constantin CUBLEşAN, Maria BOLOGA, Ionel BOTA

o L

d e r

a n a

n meridiane n

n Pavel Şuşară: „În calitatea mea de critic de artă sunt promiscuu şi impur”

n Magda URSACHE:

n proză: Alina PAVELESCU

Cum moare ţăranul clasic?

Lista poeţilor oficiali de azi (Laudatio în oglindă)

a D

n il a

n poezie: Eugen D. POPIN, Florentina Loredana DALIAN, Emilian SUDE, Diana BARBU

Poeme de Mitko Gogov

Prezentare şi traducere: Mircea Dan DUţĂ

Poeme de Janet Frame

Prezentare şi traducere: George Nina ELIAN

2 actualitatea literară

Edi tor i aDesprel politică,

Nicolae SILADE

religie şi literatură

Prin 1990, când încă mai credeam că libertatea dobândită ne va conduce pe drumul cel bun, mâncam politică pe pâine în fiecare zi.

Până când, la un moment dat, un om simplu ne-a întrerupt din niște discuții aprinse, trezindu-ne cumva la realitate. ”Măi, proștilor, ne-a zis el, politica nu se face aici, se face la Washington și la Kremlin”. De atunci, am început să fiu din ce în ce mai rezervat în ceea ce privește rostul oricăror dezbateri politice, iar timpul a demonstrat că omul avea dreptate. S-au dus vremurile când domnitorii erau aleșii lui Dumnezeu pe pământ, s-a dus și dictatura și iată că astăzi, tocmai prin „Vox populi, vox Dei”, se poate ajunge foarte ușor din nou la dictatură. Cel puțin la noi. Iar dacă politica, în ceea ce ne privește, nu se mai face azi nici la Washington, nici la Kremlin (sau Beijing), ci la Bruxelles, asta nu înseamnă că o mai mare implicare a oamenilor de cultură ar putea schimba ceva. De prisos să mai spun că un adevărat om de cultură este mai preocupat de lumea sa interioară, decât de lumea din jur. Și totuși, douăzecișiopt de ani am „lătrat” și eu, ca mai toți literații de după revoluție, alături de câinii de pază ai democrației, iar situația nu pare a se fi îmbunătățit, dimpotrivă. Cât despre religie, câtă vreme este ea însăși în schimbare, nu prea cred că poate schimba ceva. Mai mult decât atât, asistăm, se pare, la o înțelegere de taină între politică și religie, astfel încât populația din ce în ce mai numeroasă să poată fi ținută sub control, dacă nu de-a dreptul controlată, cum se întâmplă pe rețelele de socializare, în spatele cărora ai fi naiv să crezi că nu se află cineva cu alte interese decât ale tale. În această situație, aparent fără ieșire, cred că trebuie să ne mulțumim cu micile libertăți câștigate, să ni le apărăm pe cât posibil și să ne refugiem cu totul în literatură, convinși că mai există atâta credință în cuvânt încât Cuvântul să poată schimba ceva. Și apoi, cum zice înțeleptul, dacă vrei să schimbi ceva, schimbă-te mai întâi pe tine însuți! Altfel, chiar dacă sunt monarhist, numi rămâne decât să zic și eu, cum spunea cândva unul dintre puținii mei prieteni: „îi bag în mă-sa pe toți și mă declar republică”.

nr. 79 n februarie 2018 opiniile noastre Închisoarea - metaforă a libertăţii interioare

„Este şocantă pentru oricine mărturisirea senzaţiei de fericire a unor condamnaţi după contactul cu universul apăsător al temniţei.”

„Efectul pe care l-a avut suferinţa asupra unor deţinuţi rămâne un miracol.

Să fie aceasta o posibilă cale pentru obţinerea libertăţii interioare?”

„Bucuria rugăciunii şi iubirea aproapelui au reuşit să alunge răul, să dea sens singurătăţii, suferinţei şi, în cele din urmă, vieţii şi l-au ajutat pe om să devină liber, chiar dacă era încarcerat.”

n ilustraţiile numărului n

În primii ani de după Revoluția din 1989, au fost publicate foarte multe jurnale, memorii, amintiri inspirate din experiențele dramatice trăite în timpul comunismului, în spațiul concentraționar românesc, acestea fiind cunoscute sub denumirea de literatură de sertar. Sunt peste 100 de titluri care prezintă atmosfera din închisorile comuniste (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii; Valeriu Anania, Memorii; Ion Ioanid, Închisoarea nostră cea de toate zilele, Nicole ValéryGrossu, Binecuvântată fii, închisoare; Sfântul închisorilor, Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise; Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal; Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos: document pentru o lume nouă; Constantin C. Giurescu, Amintiri (Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet); Nichifor Crainic, Pribeag în ţara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu răspuns la actul meu de acuzare etc), însă, deși se descrie aceeași realitate obiectivă, sunt totuși diferite.

Unele dintre aceste opere continuă să fie publicate și astăzi și, dacă la început mulți cititori și critici literari (Dan C. Mihăilescu are multe studii pe această temă) au manifestat interes față de aceste scrieri, unele devenind sursă de inspirație pentru cinematografie (Binecuvântată fii, închisoare), în ultima vreme, cititorii, mai ales cei tineri, nu sunt interesați de trecut. Este îngrijorător, pentru că aceste scrieri pot fi adevărate opere literare care nu au putut fi scrise în comunism și care au în centru temele fundamentale precum viața, timpul, moartea, binele și răul. Avem nevoie de o educație a memoriei pentru ca adevărul să poată fi transmis neștirbit de la o generație la alta, mai ales cel despre o lume necunoscută până în 1989. Mă îngrijorează atitudinea indiferentă a tinerilor atunci când vorbim despre comunism, deoarece sunt cu gândul la emigrare, mă tulbură dorința unora de a-l recupera, necunoscând decât superficial perioada respectivă. Două dintre evenimentele recente, împlinirea a 65 de ani de la moartea omului politic Iuliu Maniu, în închisoarea de la Sighet, dar și a celor 7 ani de la moartea celui supranumit leul Ardealului, Valeriu Anania, au determinat un exercițiu de reflecție despre soarta celor care au suportat cu demnitate regimul din închisorile politice.

Supraviețuitorii lor au simțit nevoia să se confeseze fie pentru a reface imaginea celei mai violente represiuni comuniste, fie pentru a reconstitui o perioadă necunoscută din cauza lipsei documentelor, a falsificării sau a distrugerii lor, fie pentru a descrie experiențe spirituale emblematice. Citind unele dintre aceste scrieri, am observat că unii scriitori, interesați mai mult de context, pun mai mult accent pe descrierea, în imagini originale, a lumii exterioare, a decorului sumbru al închisorii, a anchetelor și a proceselor care se desfășurau sub o presiune fizică și psihică de neimaginat, urmărinduse înfrângerea rezistenței și a demnității umane, alții insistă pe efectul spiritual al experienței carcerale, închisoarea devenind un mijloc de întoarcere spre sine. Poate că pentru unii actul de a scrie a avut funcție terapeutică, ajutându-i să se elibereze de amintirile traumatizante, să se vindece de umilințele din trecut, alții, mai deschiși spre lumea exterioară, poate au urmărit să înțeleagă mai bine premisele condamnării, însă pentru cei care insistă pe latura spirituală, aceste mărturii echivalează cu ieșirea din infernul amintirilor despre universul concentraționar românesc. Închisoarea le prilejuiește unora experimentarea celor mai intense trăiri, șansa de a cunoaște oameni de înaltă ținută morală, figuri blânde și nobile care emanau o lumină aproape nepământeană și bucuria unor revelații sufletești esențiale, iar cărțile lor sunt vibrante mărturisiri de credință și modele de rugăciune dincolo de granițele omenescului. Nu întâmplător, un laitmotiv al scrierilor care alcătuiesc lite-ratura

universului concentraționar este lumina, iar acest simbol se referă atât la transfigurarea interioară a unor deținuți, la răsucirea ființei lor (N. Steinhardt, Nicole Valéry-Grossu), cât și la forța cu care cei încarcerați reușesc, prin suferință, înțelegere și bunătate să alunge răul din însăși împărăția lui.

Suferințele fizice și psihice le-au provocat unora moartea, dar nu i-au învins, altora le-a întărit spiritul atât de mult, încât au devenit forme de exorcizare a răului. Închisoarea devine un loc al manifestării iubirii, suferința nu-i învrăjbește pe oameni, ci îi unește, iar cititorul este surprins de generozitatea și solidaritatea deținuților.

De asemenea, este șocantă pentru oricine mărturisirea senzației de fericire a unor condamnați după contactul cu universul apăsător al temniței, dar această stare se atinge mai ales datorită punerii în slujba binelui. Se vede că binele de care este capabil omul rezistă în orice împrejurare, că omul are resurse nebănuite, că poate mai mult decât știe (Roger Bacon), iar iubirea aproapelui reprezintă, de fapt, o formă de libertate. Paginile scrise sunt dovezi tulburătoare despre regimul drastic din închisorile comuniste, însă din orice carte reiese, parcă, și bucuria de a învinge spaima și încrederea că nu de cei care au suferit ar trebui să ne fie milă, pentru că fericiți cei prigoniți pentru dreptate că acelora este împărăția cerurilor (Matei 5:10), ci ar trebui sa-i compătimim pe cei care au făcut răul, fără să înțeleagă de ce l-au făcut.

Astfel, scriitorii introspectivi au insistat, în primul rând, pe descrierea transformărilor sufletești care s-au produs în urma experiențelor din închisorile comuniste. Dacă la început sunt îngrijorați sau înspăimântați de pierderea libertății, la final le simțim emoția obținerii libertății interioare și, greu de înțeles, nostalgia după viața petrecută în detenție, deoarece acolo au înțeles ce înseamnă umanitatea, acolo au aflat că Dumnezeu despre care se vorbește cu atâta entuziasm nu este atât de departe încât să nu poată fi auzit și simțit. Mărturiile acestea se citesc cu răsuflarea tăiată, cititorul simte în fiecare rând trăirile intense și concentrarea puterilor sufletești ale celor care s-au destăinut, însă rămâne uimit până la final de atmosfera pe care o creaseră deținuții, de unitatea lor și nu știe dacă să atribuie epifaniei sau artei literare puterea de iradiere a textului. De asemenea, efectul pe care l-a avut suferința asupra unor deținuți rămâne un miracol. Să fie aceasta o posibilă cale pentru obținerea libertății interioare?

Cărțile acestea au o valoare incontestabilă, un rol justițiar, funcție morală și educativă fie că descriu partea întunecată a închisorilor comuniste, fie că aduc în prim-plan adevărate lecții de rezistență și de demnitate umană. Bucuria rugăciunii și iubirea aproapelui au reușit să alunge răul, să dea sens singurătății, suferinței și, în cele din urmă, vieții și l-au ajutat pe om să devină liber, chiar dacă era încarcerat. În ciuda contextului - închisorile politice - cărțile acestea ne transmit totuși și un mesaj optimist și generos, și anume că răul poate fi răpus în anumite momente de grație, chiar dacă ajungem victimele sale, că putem deveni liberi doar dacă suntem în stare să rămânem oameni, dacă reușim să ne deschidem către celălalt, dacă reușim să nu rămânem izolați, pentru că, dacă răul se extinde și demitatea omului este afectată, atunci toți suntem vinovați, nefiind demni de sacrificiul în numele adevărului și al libertății.

Bibliografie

LiteraTURA oraşului

dată în Lugoj, a răspuns tuturor întrebărilor și provocărilor venite din partea prezentatorilor, pe marginea scrierii și întâmplărilor expuse în cartea „Casa din Strada Sirenelor”, spre deliciul publicului, după care a urmat sesiunea de autografe.

Paraschiva BUCIUMANU

Octavian Soviany, Daniel Vighi şi Andrei Ruse: lansare de carte la English Pub Lugoj

n Seria lansărilor de carte de la Lugoj a fost continuată cu o lansare de carte în premieră în acest spațiu cultural. Astfel, Editura Hyperliteratura din București – prezentă pentru a doua oară la Lugoj –, Biblioteca Municipală Lugoj și English Pub Lugoj au organizat sâmbătă, 10 februarie 2018, la „Colțul de Cultură” de la English Pub, întâlnirea cu scriitorii Octavian Soviany, Daniel Vighi și Andrei

Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de pictorul timișorean Mihai Teodor Olteanu

Ruse. Aflându-se într-un turneu de prezentare de carte în Banat, Editura Hyperliteratura (Andrei Ruse: co-fondator și director; Ioana Vighi: co-fondator și content manager) și scriitorul Octavian Soviany au adus și la Lugoj volumul „Casa din Strada Sirenelor”, carte care a fost prezentată de Andrei Ruse și Daniel Vighi; moderator: Henrieta Szabo. Scriitorul Octavian Soviany, prezent pentru prima

Blandiana, Ana, Închisoarea, ca experienţă mistică. În: Nicole Valéry-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare, Bucureşti: Editura Duh şi Adevăr, 1998; Cesereanu, Ruxandra, Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste, Ediţia a 2-a, Iaşi, Editura Polirom, 2005; Lovinescu, Monica, Etica neuitării. Bucureşti, Editura Humanitas, 2008; Mihăilescu, Dan C., Literatura română în postceauşism. Memorialistica sau trecutul ca reumanizare, Iaşi, Editura Polirom, 2004

Radu Paraschivescu a lansat la Lugoj “Cartea râsului şi a cercetării”

n Iubitorii de carte și de literatură s-au bucurat de o nouă întâlnire literară şi de suflet cu binecunoscutul şi îndrăgitul scriitor Radu Paraschivescu, realizator TV, eseist, traducător şi jurnalist. Întâlnirea de la Lugoj, de vineri, 26 ianuarie 2018, începând cu ora 18.30, în cadrul „Colțului de Cultură” de la English Pub, și lansarea volumului „Cartea râsului și a cercetării” au fost organizate de Biblioteca Municipală Lugoj, English Pub Lugoj și Editura Humanitas Bucureşti. „Cartea râsului și a cercetării”, noul volum semnat de scriitorul Radu Paraschivescu, a fost lansat, în premieră, în 25 noiembrie 2017, în cadrul Târgului de Carte „Gaudeamus” de la Bucureşti, lansarea de la Lugoj făcând parte din programul unui turneu literar al autorului în Banat din acest început de an. Înainte de discursul captivant și antrenant al autorului, „Cartea râsului și a cercetării” a lui Radu Paraschivescu a fost prezentată la Lugoj de prof. dr. Mihaela Roşu Bînă, întâlnirea fiind moderată de directoarea Henrieta Szabo.

Adriana WEIMER

cronica

nr. 79 n februarie 2018

actualitatea literară 3

Şaptezeci şi cinci, cu majuscule

Cum am putea să-l aniversăm pe Simion Dănilă la 75 de ani decât să ne gândim că el aşează un pic mai bine pe harta literaturii române un sat important, viu, numit Belinţ?

Cred că aşa am început capitolul

despre Simion Dănilă din Literatura Banatului, cu istoria satului Belinţ.

Ideea de Geografie literară mi-a apărut mai demult, atunci când am început să scriu despre Zăgujeni, satul meu, în care era Castelul lui Juhasz, Iuhoş, cu o bibliotecă enormă în care erau urmele lui Mircea Eliade.

Poate că ar fi fost bine să rămân la Zăgujeni să scriu cărţile despre Mircea Eliade. El a început la Belinţ istoria extraordinară a versiunii româneşti a operei lui Nietzsche. A versiunii româneşti, dar şi a cercetării unei opere fundamentale pentru buna înţelegere a secolului XX.

poeme în proză

De la Iuhoş am început înţelegerea Europei Centrale, pe care grupul „A treia Europă” a vrut să o definească aşa cum se cuvine. El s-a dus prin mai multe ţări pe urmele lui Nietzsche, a călcat prin locurile în care s-a oprit, a scris genialul gânditor, eu cu ai mei am fost pe la Budapesta, Praga, Varşovia ca să ne întâlnim cu cei care au scris în Europa Centrală. Despre Europa Centrală. Cei care trăiesc aici.

Eu şi ai mei am scos câteva cărţi despre Slavici, el a plecat pe urmele lui Eminescu. Şi în căutarea cuvintelor adânci ale limbii române. Fiindcă anul acesta împlinim amândoi şaptezeci

Cornel UNGUREANU şi cinci de ani, nu-mi rămâne sămi amintesc de anii 1963 - 64, când aşteptam la cozile din faţa anticariatului din Pţa Vasile Roaită (azi Piaţa Sfântu Gheorghe) să prindem cărţile pe care le scoteau din amorţire prietenii noştri.

Nu ştiu dacă a ajuns la el, atunci, de la anticariatul la care stăteam la coadă, vreo carte de Nietzsche. Dar ştiu că şi-a trăit, o viaţă, pasiunea aşteptării marilor cărţi. Şi a împlinirii lor, prin scrisul său. În acest moment aniversar al lui Simion Dănilă, Belinţ e în centrul lumii culturale a Banatului. Şi a Europei Centrale.

La mulţi ani!

ars poetica

vezi tu poezia e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către un bărbat care n-a mai văzut în viața lui o femeie e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către o altă femeie în căutarea idealului feminin e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către un travestit în femeie în bărbat e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către un gay retardat poezia e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către imberbul care își imaginează un trup gol de femeie e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către impotentul care de mult a uitat cum arată un trup gol de femeie e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către propriul ei fiu de către propriul ei tată e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către propriul ei frate poezia e ca dragostea dintre un bărbat și o femeie e ca preludiul ca orgasmul ca somnul de după nu contează ce simți tu nu contează ce simte ea important e ceea ce rămâne din aceste simțiri importantă e filozofia mângâierii religia ei mântuirea poezia e ca miracolul nașterii unui trup gol de femeie dintr-un trup de femeie care n-a cunoscut niciodată bărbat

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

Poet în Scandinavia (Daniel Onaca)

Plecat din țară în 1984 (o întreagă aventură, prin Yugoslavia - „fuga mea din țară se confesează la un moment dat Daniel Onaca – în tovărășia unor țigani concitadini, am ajuns toți, cu bine, într-un parc belgrădean, unde am dat peste un alt grup, format din inși de aceeași etnie dar, care sosiseră din Macedonia” - Principiul terțului exclus), originar din Reșița (n. 1954), se stabilește în Suedia, unde urmează Facultatea de Filologie, Biblioteconomie și Lingvistică a Universității din Lund, pentru ca în prezent să lucreze în calitate de bibliotecar în localitatea Burseryd, având însă domiciliul stabil la Malmö.

Se evidențiază ca poet, prozator, eseist și traducător, colaborând cu diverse reviste din țară dar făcându-se cunoscut și în patria de adopțiune, în principal prin volumele de traduceri din limba română: Mellan jordelivet och himlenstullar/ Între pământ și vămile cerului, povești populare românești (2016), cu o… replică în România, în același an, Șapte poeți suedezi moderni și contemporani (Editura Coresi, București). Figurează în volumul colectiv de haikuuri: Puf de păpădie/ Dente di Leonel Dandelion (2017). Se dovedește a fi prolific, în ultimii ani, semnând mai multe volume de versuri, în limba română, publicate în țară: Din lumea lui Loke (2016), O iarnă scandinavă – 100 de poeme haiku în stil clasic și Roua anului, ambele în 2016, alături de volumul de proză Istorii de pe malul pescarilor din Limhamn, Întâmplări din Skania (2016), Parfum de imortele (2017) și La gura fiordului, versuri (Editura Coresi București, 2017. Cu o postfață de Angela Furtună).

Daniel Onaca se dovedește a fi un veritabil constructor în ale prozodiei, combinând formule diverse de exprimare, de la poemul în proză la sinteticul haiku, de la notația fugară la amplul poem baladesc („Pendulând - menționează și autoarea Postfeței - experimental între haiku, renku, renga, senryu, tanka sau haibun,

Constantin CUBLEŞAN

autorul se fixează bine într-un cosmos definit de proză și vers”). Ingenioase apar combinațiile poemului în proză cu reflexivitatea lirică, în care discursul (aparent) plat se transformă subiacent în poezie, cele două trepte ale aceluiași poem completându-se reciproc în fixarea unei atmosfere evocatoare, precedată de o relatare lirică a contemplării: „Întors de la locașul întemeiat de ucenicul fraților cărturari, peregrinul – hipnotizat de reflexele din undele lacului – și-a ridicat privirea spre fortăreața zidită cândva de bătrânul rege Samuel. Odată ambarcațiunea trasă la țărm, și-a luat rămas bun de la barcagiul-călăuză și, așezat la umbră, pe una din băncile parcului din preajmă, a izvodit cugetarea următoare: „Oamenii lasă în urma lor/ două feluri de urme:/ semne vizibile, pe care le macină/ vântul, apele… ori mistuie focul,/ și urme nevăzute. Acestea dăinuiesc/ pentru că sunt săpate în suflete/ cu dalta cuvântului” (La apa Ohtidului).

Sunt rezonanțe din experiențe biografice învăluite într-un soi de mister ocult. De altfel, toată lirica stărilor emoționale ale poetului aduce elemente misterioase de mitologie nordică, proiectată în halouri fantastice, în care istoria reală primește dimensiuni baladești, țesută pe o factologie fabuloasă dintr-un illo tempore: „La fel cum aheii tăbărâseră cândva asupra Troiei/ (din pricina unei femei, se spune), așa făcură/ și războinicii lui Helge/ ce nu se putu împăca cu gândul despărțirii/ de Sigrun. Cei doi se plăcură/ de cum s-au văzut, dat tatăl fetei, Hogne,/ regele Austerlandului,/ o promisese lui Hödbråd/ fiul regelui din regatul vecin.// Între oștirile celor doi se încinse o bătălie/ vrednică de pana vechilor rapsozi.//Helge își dobândi aleasa. Sigrun i-a dăruit mulți fii,/ înainte de-a fi străpuns cu sulița lui Dag/ (fiul dușmanului răpus de el cu ani în urmă)./Cuprins de remușcări, ucigașul merse la stăpâna sa,/ mărturisinduși vina”. Ș.a.m.d. (Blestemul lui Sigrun).

E o lume de povești, romantică dar mai ales cavalerească, în toată această poezie pe care o cultivă Daniel Onaca, punând adesea, subtextual, surdinizate ecouri din realitățile de-acasă, rămase în urmă. Verbul dobândește atunci vibrații sarcastice, pamfletare la adresa

actualităților percepute dramatic din ambientul imediat, cadența verbului amintind lamentația liricii lui Octavian Goga: „În țara mea nu mai sunt/ codri mari de brad,/ da-s fluvii de aghiasmă/ și-atâtera cruci pe ape sunt/ și-atâtea parastase…” (Bocet de Bobotează). Mai asumată apare însă structura liricii orientale, cu notațiile de tip haiku, reflexive și contemplative în peisajul insolit arhait, autohton totuși: „Această cruce însemnează/ locul unde s-a arătat/ în chip minunat/ fața sfântului costru/ în trunchiul unui copac//Nu departe de această cruce/ sunt ruinele curții boierești/ ridicate de/ marele vornic Nestor Ureche/ tatăl cronicarului// Această cruce a fost ridictă/ în amintirea/ puiului de urs/ ucis/ de sătenii milostivi” (Șapte inscripții la răscruci).

Implică în aceste construcții și mitologia biblică, de asemenea într-o viziiune laicizantă: „Pe la soare apune, odată,/ Isus coborî pe pământ/ cu doi din apostolii săi./ Obosiți de drum lung, însoțitorii/ au dat să se oprească/ la prima casă ieșită în cale (…) «Doamne, e bine oare să ne oprim?»/ «Da, e bine, căci, le-a spus Isus, cei/ din această casă spun povești»” (Popasul celor trei).

Concepută ciclic, având insinuate, de fiecare dată, subiecte și intrigi epice, poezia lui Daniel Onaca se derulează cu o plăcută lentoare dedusă din ritmurile povestașe de pe la noi. Această simbioză a motivelor autohtone cu ritualica de tip mitologic a lumilor nordice, în care s-a aclimatizat, dau farmecul unei lirici insolite, în care se împletesc lejer practici „transdisciplinare”, cum le numește Angela Furtună.

De sorginte livrescă adesea, poezia aceasta își are rafinamentul său intelectual, ce trebuie apreciat și receptat în insolitul propunerilor vizionare, în buna conduită a expresiei clasice pervertită după canon postmodernist.

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

Un nou volum colectiv pe o temă dată, editat de Humanitas*, oferă un câmp mai larg de desfășurare a comentariilor decât celelalte apărute până acum sub aceeași egidă, întrucât tema propusă e fericirea, concept cu o aură himerică și mereu evanescent. Ca și perfecțiunea: necontenit invocată, dar, la urma urmelor, de atins doar în rarisime ceasuri de grație, după care, de fapt, devine anostă, deoarece nu mai ai ce aștepta, așteptarea fiind sarea vieții. Tot la o încremenire ar duce și fericirea, presupunând că ar fi accesibilă, ca într-o zi cu soare etern, în care, de la o vreme, oricine ar simți nevoia unei înserări izbăvitoare. Și-au dat seama și inițiatorii acestei cărți că a vorbi despre fericire la modul general poate duce oriunde și nicăieri și, ca atare, au simțit nevoia să delimiteze tema încă din titlu: Cum să fii fericit în România. Fără semnul întrebării, astfel încât cartea poate fi luată și ca un ghid al descoperirii fericirii „într-un loc consacrat istoric al nefericirii”, cum zice Gabriel Liiceanu. Așa au recepționat de altfel invitația de colaborare și toți autorii reuniți în aceste pagini: nimeni nu se referă la fericire în accepțiunea absolută a cuvântului, toți o identifică în ipostazele conjuncturale în care ea li s-a înfățișat: bucurie în primul rând, apoi „momente de bucurie intensă”, „insule de seninătate”, „emigrație interioară”, „acasă”, „frumosul”, „cartea/biblioteca”, „un sentiment de mulțumire”, „fericiri răzlețe” etc. etc.

Cel mai radical și totodată cel mai realist mi s-a părut Vlad Zografi, care tranșează dilema încă din prima frază a intervenției d-sale: „Nu știu ce înseamnă fericirea. E un cuvânt foarte mare - cei din specia mea privesc cu neîncredere cuvintele mari, au tendința să le dinamiteze [...] Am crezut că știu ce înseamnă România, dar acum îmi dau seama că nici asta nu știu prea bine [...] Revin la fericire, o dinamitez, rămân cu bucuria - și nu-mi pot reprima o remarcă: în albaneză, înrudită prin strămoși cu limba dacilor, bukur înseamnă «frumos». Prin urmare despre bucurie e vorba [subl. RC], despre starea în care ți se deschide înainte frumosul.”

Coordonatoarea cărții, Oana Bârna, semnează un Argument din care aflăm că ideea s-a născut la începutul anului trecut, în atmosfera de deznădejde și tensiune de atunci, când, exasperată, Țara a ieșit în stradă. Un stimul va fi fost, cred, și afirmația lui Cioran, reprodusă în capitolul următor, intitulat În loc de introducere: „Disperarea colectivă e cel mai puternic agent al ruinei.” Cartea poate fi interpretată astfel și ca un efort colectiv de întreținere a unui minim optimism, pentru că toate intervențiile sunt animate de o gândire pozitivă și de un senin, savuros simț al umorului, care induc cititorului convingerea că nu e totul pierdut. Calități consecutive modului inspirat în care coordonatoarea demersului le-a sugerat invitaților o cale agreabilă de abordare a unui subiect potențial fastidios: „Am vrea povești: texte care să ilustreze tema printr-un moment sau printr-o întâmplare (fie și fictivă, se admite și literatura!).” Au răspuns 17 invitați de bună notorietate, cu evident apetit confesiv și plăcere de „a sta de vorbă”, având fiecare și un farmec stilistic inconfundabil. Astfel încât, atunci când a avut în cele din urmă o privire de ansamblu, coordonatoarei i s-a părut că opera finită a ieșit asemenea unui poliedru neregulat: „fiecare fațetă reflecta un fel de a trăi fericirea în mijlocul nefericirii.” Chiar așa este.

Cu precizarea că fericirile acestea trăite în mijlocul nefericirilor de tot felul erau, de fapt, bucurii, iar un mare merit al acestei cărți este tocmai acela de a ne revela nebănuita diversitate de bucurii salutare, care se cer doar descoperite, percepute, conștientizate, pentru a ne înălța deasupra marasmului depresiv. Lucru care devine evident dacă ținem seama și de observația lui Gabriel Liiceanu, anume că „... fericirea și nefericirea nu sunt ale popoarelor, ci ale indivizilor.” Într-adevăr, chiar dacă poporul, Țara, trece printr-un moment astral al istoriei, cum a fost la noi Marea Unire, sau e lovit de un dezastru, precum invazia bolșevică, fericirea sau dezesperarea cât se poate de concrete le resimt în toată acuitatea lor indivizii, fiecare conform sensibilității, educației, culturii, intereselor, întrun cuvânt, personalității sale. Ceea ce se și distinge cu claritate din „fațetele” acestui poliedru, în care se reflectă modul personal al fiecărui autor de a identifica și de a-și asuma bucuria cea atât de intensă uneori încât e ridicată la rangul de fericire.

E semnificativ amănuntul că, dintre toți colaboratorii, Andrei Pleșu insistă asupra deceniilor comuniste, a căror amintire i se conservă vie și azi, tocmai pentru că a fost o epocă a unor bucurii aparte, trăite cu maximă acuitate, care ne-au ajutat să supraviețuim. D-sa își plasează intervenția la timpul trecut - Cum era să fii fericit în România - și distinge câteva tipuri de bucurii în funcție de împrejurările din afara normalității prin care eram nevoiți să trecem, simțind totuși gustul

comentariu

nr. 79 n februarie 2018

Diversitatea bucuriei volatil al unei virtuale „fericiri”. Aveam astfel pe atunci bucuriile minimale sau „euforia strictului necesar”, care nu trebuie confundate cu bucuriile simple, aveam bucuriile negative, de tipul „se putea și mai rău”, aveam bucuriile interzise, implicit periculoase, de a citi cărți nepermise până la a fura de la stat. Dar existau și marile bucurii: „Regimul totalitar nu ne-a putut lua marile bucurii, bucuriile de care orice om are parte, indiferent de condițiile în care trăiește: bucuria dragostei, a prieteniei, a creativității.” Acestea sunt bucuriile perene, indestructibile, atunci ca și azi.

Foarte interesante sunt considerațiile colaboratorilor care au trăit un timp în străinătate și au revenit apoi în Țară. Pentru Monica Pillat, revenită de la studii, fericirea se numește Acasă, iar sentimentul de maxim confort spiritual l-a trăit odată cu conștientizarea apartenenței la o anumită comunitate și realitate cărora le-a dus dorul și le redescoperă cu încântare la revenire. La fel Tatiana Niculescu, care revine după nouă ani și redescoperă cu o euforică uimire surse de

bucurie pe care le ignorase înainte de a pleca. Moment urmat însă curând de alt gen de uimiri, generate de retardarea Țării, care-i creează „senzația unei specii extraterestre de reptilieni” și unde descoperă „Un fel de tribalizare a vieții sociale și politice” și dispariția contactului cu transcendentul, deși lumea se salută cu „Doamne-ajută”, dar se pare că fiecare-și are dumnezeul personal. Repatriata constată că „Definiția fericirii se schimba cu fiecare zi care trecea și până la urmă aveam s-o formulez cam așa: [...]” Urmează un veritabil îndrumar al modului de prezervare a fericirii într-un loc aflat în stare de avarie, din care spațiul nu-mi îngăduie să selectez decât câteva repere: „Să nu te naști într-un spital bântuit de streptococi aurii, argintii sau de orice alte nefaste culori [...] La trei ani să nu ți se dea pe mână un smartphone, ca adulții săși poată vedea de treburile lor [...] Să ai o învățătoare care să-ți deschidă mintea în loc să ți-o închidă [...] Să nu te convingă niciodată cei care-ți spun că nu mai e la modă să citești vreo carte și să nu te lași intimidat de suficiența adulților care cred că le știu pe toate [...] Să iubești și să te lași iubit [...]” etc. etc.

Cam în aceeași notă vin și considerațiile unor invitate care, nefiind românce, s-au stabilit în România și o descoperă cu încântare prin ceea ce, pentru dânsele, apare ca insolit, exotic: peisaj, tradiții, delicii culinare, miresmele, culorile și pitorescul piețelor în care roșiile chiar au gust! Dar imediat sunt evocate și bucuriile micilor izbânzi dintr-o țară ciudată: să obții, ca într-o cursă cu obstacole, un act administrativ, să vină, după repetate amânări, un meșter care să și ducă la capăt treaba pentru care l-ai chemat și altele de același fel, pe care noi le cunoaștem foarte bine, dar se pare că nu le știm prețui îndeajuns. Clotilde Armand are revelații edenice: „Poate părea paradoxal, dar resimt mult mai mult solidaritatea unei comunități în acest București, cu toate neajunsurile lui, decât într-o societate bine rodată și deja inumană, care se apropie încet, încet de minunata lume nouă a lui Aldous Huxley / Astăzi m-au trezit păsările. București este un oraș în care conviețuiesc ființe umane și animale.” Așa stând lucrurile, și d-sa ne oferă un vademecum al bucuriilor de avarie, în cuprinsul căruia cea mai interesantă mi s-a părut aceea de a nu ține televizor în casă, pentru a le lăsa copiilor șansa de se juca în voie și de a citi zilnic.

Românii aborigeni cunosc și alt gen de mici, glorioase bucurii: cele care se pot recolta în timpul precarelor condiții de călătorie din patria lor. Ioana Pârvulescu își intitulează textul România redusă la

scară. La scara trenului și povestește cu subtilu-i umor un drum de la la București la Brașov, fără a se referi direct la tema care pulsează însă subtextual în fiecare frază, cum ar fi aceasta, finală, un stop-cadru al unui moment de ratare a unei virtuale bucurii în cursul vastului proces de dezvrăjire a lumii: „Apar Bucegii [...] Băiatul, poreclit cu drag Babu, era adâncit într-un joc pe tabletă. «Babule, uite Bucegii!» spune tatăl. «I-am mai văzut, tati!» precizează fiul, fără să-și desprindă ochii de pe ecran.” Anamaria Smighelschi, dotată de asemenea cu un delectabil simț al umorului, trăiește bucuria unei plăcute surprize dinspre un șofer onest de taxi (Taxiportofel), pentru ca, în Fericirea de a călători cu maxi-taxi, Dan Tăpălagă să producă un adevărat serial de schițe inspirate din naveta în aria inenarabilului hinterland al Capitalei.

Ar fi copioase subiecte de comentat „exilul interior” ca sursă de bucurie potențată de tandrețe, descoperită de Radu Paraschivescu sau simpatica ipostaziere a Mihaelei Coman în personajul Tristețea Pământului, care e bântuit de „fericiri răzlețe”, venite mai cu seamă din bibliotecă sau din refuzul de a munci din clipa când a descoperit bucuria de a lucra. De precizarea liminară a Oanei Bârna că „se admite și literatura” s-au bucurat Adriana Bittel (Ora de iarnă) și Andreea Răsuceanu (Fericirea are chipul tău) care au venit cu câte o proză de mare virtuozitate și finețe psihologică.

Precum și Andrei Cornea care a propus fabula Rețeta fericirii în România, a cărei morală tristă - sau nu? - e lăsată în seama cititorului. În încheierea Argumentului d-sale, Oana Bârna riscă încredințarea „că această carte poate aduce inspirație și speranță celor care o citesc.” Odată cu asumarea acestei inițiative, desigur că d-sa și-a asumat și riscurile inerente. N-a pierdut. Cum să fii fericit în România este o carte stenică, luminoasă, care oferă oricui un larg evantai de soluții pentru contracararea agresivității pe care viața o poate dobândi într-o țară neașezată, invadată de „o specie extraterestră de reptilieni”, cum zicea Tatiana Niculescu. Dar, pentru la bonne bouche, ca să nu încheiem pe un ton sumbru, mărturisesc că cea mai simpatică prin simplitatea ei rețetă a fericirii mi s-a părut cea prizărită printre reflecțiile lui Cioran din capitolul În loc de introducere: „Să mergi de-a lungul râurilor și să spargi nuci ca vagabonzii și copiii - asta e fericirea.” _______________________ * Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Tatiana Niculescu, Anamaria Smighelschi, Andrei Pleșu, Adriana Bittel, Dan Tăpălagă, Jean A. Harris, Vlad Zografi, Clotilde Armand, Ariana Rosser Macarie, Andreea Răsuceanu, Andrei Cornea, Monica Pillat, Mihaela Coman, HoriaRoman Patapievici, Cum să fii fericit în România.

Volum coordonat de Oana Bârna. București, Humanitas, 2017.

nr. 79 n februarie 2018

profil

actualitatea literară 5

Titus Crişciu, un om iscodelnic...

Până se va hotărî să dea la iveală o carte „de visare”, cum sugera Ada D. Cruceanu (şi nu e, bineînţeles, singura care o aşteaptă), Titus Crişciu, om informat şi cititor habotnic, cu nedezminţită pasiune culturală, ne procură o altă surpriză, oferindu-ne, prin seria de „Întâlniri memorabile” (Editura David Press Print, 2017), un titlu care, zice Liubiţa Raichici, intră la „bibliografia obligatorie”.

Descoperim acolo, sub flamura pedagogiei culturale, un şir de interviuri cu personalităţi de anvergură, dar şi tablete sentimentale, medalioane (cu prilejuri aniversare, de regulă) sau pastile de jurnalist-scriitor. Se înţelege, toate presupun un teribil efort documentaristic. Titus Crişciu, spirit mobil, se ţine în pas cu vremea şi, bun strateg, „se ţine scai” de interlocutor (observă, uşor maliţios, Gh. Jurma), închegând o portretistică afectuoasă. Sfidând, astfel, un destin care i-a fost cândva potrivnic, fructificând apoi şansa de a sluji cultura în diverse instituţii de rang judeţean.

Să ne amintim că, sub un titlu amăgitor, uşor minimalizator, lăsând impresia - la o rapidă ochire - că ar scoate la lumină doar ceea ce a dosit prin sertare, niscaiva „resturi” textuale, aşadar (v. Adunate din sertar, Editura David Press Print, 2016), Titus Sergiu Crişciu (n. 30 septembrie 1933) ne propunea, de fapt, „exerciţii de admirare”. „Bolnav de gazetărie”, mărturisea într-un prea scorţos (cred) autointerviu mai vechi (cercetându-se, coşbucian, „la oglindă”), neastâmpăratul Titus Crişciu vine, se ştie, din „oraşul cu poeţi”. Iată, îşi „iroseşte cerneala”, cum a făcut-o în atâtea rânduri, dedicat unei profesii, potrivită, zice mucalit, firii şi pasiunii sale. Om iscodelnic, adunând oarece „vechime pe pământ”, încearcă să-i pună în valoare pe alţii; are în spate peste cinci decenii de jurnalism, vreo zece cărţi de interviuri, plus alte titluri, începând cu Naşterea Zilei de azi (Facla, 1983), risipind note de cititor pasionat (despre cărţile unor confraţi, fireşte) ori încropind fugos Portrete, vădind generozitate şi solidaritate, cam greu de aflat în rapacea şi egoista lume de azi. Om al cetăţii, implicat, e mereu pe fază: ba cinstind „aniversaţii”, ba luând atitudine, dovedind activism civic şi cerând „să depăşim hibernarea”. În pofida anilor, rămâne tânăr în spirit, cu antene vibratile, dorind a ctitori. Nu întâmplător ne-a oferit şi volumul Ce lăsăm în urma noastră?

(2015), provocându-l la dialog pe cărturarul Gheorghe Jurma, explorând - în tandem

- „fiinţa caldă” a Reşiţei. Fiindcă aceeaşi tiranică obsesie îl mână în luptă şi pe Titus Crişciu, mereu în misiune, atent cu „cei de lângă noi”, veghind, în vremuri tulburi, la verticala neamului (vai, urgisit), sperând a risipi ceaţa axiologică şi a curma, de pe meterezele gazetăriei, iresponsabilitatea voioasă, girând şirul atâtor nesăbuinţe din tranziţia noastră împleticită. Jurnalismul, aşa cum îl înţelege (şi îl practică) Titus Crişciu obligă la responsabilitate. Ce-i drept, în societatea mediatică, branşată la

eveniment, interesată de comercializare (tabloidizare, starizare, infantilizare etc.), deruta axiologică s-a înstăpânit.

Pentru mulţi o meserie „flou”, gazetăria înseamnă şi o revărsare de insanităţi în blogosferă, instalând un jurnalism „de pubelă”, orizontalitatea reţelei - ca narcotic social - amestecând haotic şi nivelând periculos valorile. Or, din fericire, Titus Crişciu respectă cu sfinţenie „un protocol al bunului simţ”, cum observase regretatul Gheorghe Mocuţa. Vine pregătit la orice întâlnire, refuză improvizaţia, transformă şansa interviului în exerciţii admirative, spuneam, luând distanţă critică faţă de asaltul veleitarilor şi foiala grafomanilor.

Desigur, ştim prea bine că scriitorimea e o tagmă nărăvaşă, cu orgolii în clocot.

Diplomat, informat, spirit scormonitor,

provocator, Titus Crişciu îşi onorează calitatea de martor în aceste însemnări „la cald”. Fie că, în secţiunea Interviurilor, îi trage de limbă pe cei invitaţi la rampă, fie că, în Consemnări-le diverse, semnând tablete omagiale, fără metaforită ori apologie somnoroasă, îi cinsteşte pe cei din preajmă, într-o caldă portretistică, cu ochii mereu la calendar.

Aflăm, astfel, că Ion Pop (poet şi critic, deopotrivă) n-a abandonat proiectul unei Istorii a poeziei româneşti după Eminescu, anunţat cândva; că matematicianul G. Mandics, după ce „a spart” codul Barbu şi ne-a răsfăţat cu volume SF, e convins că Timişoara rămâne o poartă spre Europa; că profesoara Maria Uca Marinescu, mânată de dorinţa de a cunoaşte, bate Planeta sub steaua speranţei; că histrionica poetă Nora Iuga se voia actriţă, devenind - ca harnică traducătoare - „un purtător de cuvânt al germanilor”, ca şi Ioachim Wittstock. În fine, Vasile Dan, la timona revistei Arca, rememorând, în Clujul „micului liberalism”, anii echinoxişti, deplânge dispariţia prieteniilor literare; şi, desigur, criza lecturii. Reşiţeanca Olga Neagu îşi divulgă, din preaplinul sufletului, temele tutelare ale lirismului, dar şi experienţa italică, plecând „cu ţara în noi” şi revenind, invocând anii de glorie ai cenaclului Semenicul şi umorul salvator, în atâtea împrejurări grele, sub semnătura Nanei de la Brebu. Dacă muzicianul A.G. Weinberger se vrea „urmaşul lui Cain”, mizând (ca „sufletist bine informat”) pe „modelarea emoţională”, bucovineanul Adrian Stepan, trecând parcimonios în revistă „fleacurile” vieţii, ne îndeamnă, la bătrâneţe, să avem curajul de a privi viaţa. Sfaturi utile, negreşit, informaţii preţioase se adună în paginile cărţilor, în numele unei frăţii culturale pe care Titus Crişciu o cultivă entuziast, fără sincope, fără a obosi. Volumul din urmă adună alte mărturisiri, de folos intelectual.

Ne putem molipsi de optimism, alături de actriţa Maia Morgenstern, lucrând „asupra sufletului”. Sau redescoperim, cu Matei Vişncie, „primul paradis” (Rădăuţii, evident), după cum faimosul dramaturg a redescoperit, scriind în franceză, o limbă „cu ferestre” spre lume, chiar limba română, poezia sa fiind „aspirată” de teatru.

Pavel Şuşară, într-un excurs savant, ne dezvăluie, ca „epicureic abisal”, minunile vieţii. Poetul (şi criticul) Gheorghe Mocuţa rememorează, în ultimul său interviu,

Aliodora din Regatul Sfârleziei

Poetul Alexandru Sfârlea și-a botezat ultimul său volum de versuri Aliodora, păstrând femininul poeziei, nume de femeie inventat de autor, cu o sonoritate poetică tulburătoare. Gândul duce spre basm, poate Aliodor, oricum, o combinație fericită a unui volum de versuri din Regatul Sfârlesiei, a lumii trăite și imaginate de autorul volumelor: Dezvăluiri, versuri, 1989; Către Sing, 1995; Către Sing, scrisorile XVII– XXXVIII, 1997; Strigătul de siliciu, 1997; Flame degerate, versuri, 2001; Les visions avec Sing: poèmes /Viziunile cu Sing: poeme, 2001; Către Sing, 2005; Rac săgetat, 2007; Verde de... Oradea, eseuri, 2009, Nume şi Chip şi Imprecizia de a fi intrus (2014).

Aliodora este un volum alegoric, fantastic, în care totul pare rupt dintr-o altă dimensiune. Poetul folosește cu îndemânare registre stilistice emoționante, așa cum remarca și Alex Ștefănescu la apariția volumului epistolar Sing: ”Poemul Către Sing, un poem amplu, format din 43 de părţi, reprezintă o performanţă în materie de întreţinere a arderii lirice. Pe parcursul a 80 de pagini, poetul nu devine niciodată tern. El se adresează unei iubite imaginare, cu un nume exotic şi simbolic, Sing, recurgând la toate registrele stilistice posibile: al chemării, al implorării, al istorisirii, al interogării, al mărturisirii, al rememorării etc. şi izbuteşte să fie mereu convingător, emoţionant, datorită autenticităţii mesajului. Poemul este de fapt un discurs, dar ce discurs! Poetul vorbeşte nu ca să se audă, ci ca să se facă auzit. În locul spectacolului de narcisism pe care ni-l oferă atât de mulţi autori contemporani, Alexandru Sfârlea ne înfăţişează o dramă a celui ce vrea cu adevărat şi cu orice preţ să comunice.” (Alex Ştefănescu, în ”România literară”). Poezia sa este trăire, este gest, este dorința sau putința poetică de a lucra ”la o altă lume”, lumea sfârlesiilor, lumea imaginilor despletite de rigori, o lume a trecerii ”printre mistreţii timpului ucişi de trăsnete”. Poetul Ioan Moldovan, directorul revistei ”Familia”, spunea la lansarea volumelor Nume şi Chip şi Imprecizia de a fi intrus (2014), că Alexandru Sfârlea este un ”poet neîmpăcat cu sine, cu trecutul sinelui şi cu viitorul său, cu societatea în care trăieşte, cu istoria în care s-a născut”. Alexandru Sfârlea e neîmpăcat, e incomod, dar nu este niciodată monoton. Este vocea disperată a cetății, vocea revoltată a lumii sale, este

căutătorul de umanitate, de adevăruri obiective: ”De la o vreme, caut cu lumânarea/cioturi de caractere umane,/ ai zice că sângele tot mai multor/purtători de minţi mai mult sau mai prost ascuţite/nu ştiu cum fac de parcăşi trec sângele/ prin bilă, nu mă refer figurativ la cap,/ din fostele clarităţi, chiar purităţi de gândire/se preling indicii punctiforme ale opacităţii,/ramificaţii şi pulsiuni înveninate/şi nervi îmbârligaţi drăceşte,/realitatea aia bătută-n cuie cu placa de bizon /din creştet a adevărului obiectiv/nu mai este realitate, se desfigurează/şi se descompune în forme coşmareşti...” (Invocație cu final). ”Cineva”, în poezia lui Alexandru Sfârlea, poate fi oricine, dar poate fi el însuși, poetul neliniștit sau, de ce nu, conștiința, cea care umblă odată cu noi, transformându-se în pesonaj fantastic, cea care ne biciuește secundele, cea care ”îţi mărşăluieşte prin molecule prin neuroni/prin cartilagii şi enzime/îţi face ptiu pe bătăile inimii...”. (Cineva).

Poezia aceasta, revoltată prin trăiri, este ca o alegorie, este zbuciumul interior transferat în imaginare figuri, în fantasme ce neliniștesc ființa umană care pătrunde prin gând dincolo de universul mic, cel obișnuit, al omului pentru care bucuria e simplă. Universul poetic sfârlesian este unul în care se zbate ființa tragică, poetul: ,,Într-un târziu îmi fac cu mâna în oglindă/du-te şi-aşează-te turceşte/în groapa pe care ţi-au săpat-o în silă/tu nu poţi fi-ngropat decât de viu/întrucât n-ar putea creşte altfel/urzici moarte din locul tău de veci/tu eşti inversul proporţional/a tot ce s-a opus transcendenţelor/înveninate de legi şi concepte/dacă vei lipi cu scuipat o lumânare/la deplorabilul tău căpătâi/de îndată aceasta se va înmuia/ şi locul până unde va arde/va fi echivalentul a altceva/decât ai trăit cu adevărat/fără propria ta ştire...” (Altcuiva).

Cineva, altcineva, altcuiva pot fi dublul personalității poetului, pot fi eul său răzvrătit într-o lume a falselor valori, într-o lume grăbită, într-o lume a netrăirii, a neînțelegerii idealului fiecăruia. Atent la fenomenul poetic din lumea virtuală, la ”experimentele” poetice, unde cuvântul este hăituit ca un vânat, Alexandru Sfârlea creează o imagine tulburătoare în care cuvintele se solidarizează în suferință:

Adrian Dinu RACHIERU bănuim, „intervalul timişorean”; aflăm, astfel, şi cum a fost „împins spre critică”. În fine, întâlnirile cu Ştefan Bănulescu şi tăcerile lui (proverbiale!) fac deliciul altor pagini, scenarizând / etapizând anevoioasa redescoperire a lui M. Eliade. Sunt şi câteva grosolane erori de corectură (Puslovik, Heghel ş.a.), dar, trăgând linie, „întâlnirile” lui Tituş Crişciu se dovedesc, într-adevăr, memorabile. După cum, demne de interes, cu o anecdotică savuroasă, polenizată cultural, sunt portretele schiţate. Iată doar câteva nume: Silviu Oravitzan, D. Ţepeneag (cu rădăcini la Mehadia!), Doru Popovici, N. Bocşan, I.C. Drăgan (la Centenar), Valeriu Leu, V. Pistolea, Iosif Băcilă, Costel Simedrea, Dan. D. Farcaş ş.a.

Consemnările, diverse, ritmate, bineînţeles, calendaristic, trec, fără cosmetizări, din pagina de ziar, recuperând afectuos figuri dispărute (uica Achim, de pildă, „regele” doinei bănăţene sau „absentul” Gh. Zincescu, retras la Proprietăţile din Paradis); ori poposind, în precedentul volum, în preajma altor cărturari de forţă (Crişu Dascălu, Gh. Jurma, Marcu Mihail Deleanu, Doru Dinu Glăvan). Sunt, evident, menţionaţi cu acribie şi atâţia „naturalizaţi” (iată, un nume: Igor Isac).

Sau cei fixaţi în satele Banatului Montan, de la Gh. Azap, grăbit să părăsească „jocul pământesc” la atâţia truditori ai condeiului, dăscălind în aşezări luminate de neodihna lor, precum Călin Chincea, Nicolae Irimia, Dumitru Jompan, Ion Murariu, Rita Aldea. Şi încă alţii...

Lăudând isprăvile lui Titus Crişciu, constatăm că avem în febrilul gazetar reşiţean, dincolo de tributul conjunctural, un veghetor al memoriei culturale, ivind un şir de cărţi de neocolit (nu doar pentru orgoliul localist).

Chiar dacă n-a încăput în Literatura Banatului, masivul lexicon al lui Cornel Ungureanu, Titus Crişciu, sunt convins, îşi continuă, cu seninătate, aventura...

”Vedeţi cum truditorii stau cocoţaţi/pe însăşi cocoaşa experimentelor?/Se poetizează furibund pe Facebook,/funcţionează aşazise academii poeticeşti/şi uniuni mondiale de poeţi/unde se deversează tone de cuvinte/supuse unor inimaginabile persecuţii,/nu că ar plânge materia bacovian/ dar urletele lupilor singuratici parcă dau iama nu spre lună,/ci direct în jugulara porcilor înjunghiaţi/şi uite solidarizarea în suferinţă,/punctele cardinale converg/ca dinspre o dorinţă de-a implora,/spre unicitatea mărită, întrun cerc,/ fie el şi glob pământesc...” (Despre o anume ceva.)

Poezie a contrastelor în care ironia se împletește sintetic cu melancolia, interogația cu afirmația, realul cu imaginarul, dulcele cu amarul etc., creând astfel un univers poetic profund original prin autenticitatea mesajului. Poezia în vers liber îi dă posibilitatea autorului să creeze un discurs autentic, dramatic, în mare măsură enigmatic, pentru că poetul oferă posibilități de pătrundere, dar într-un registru metaforic pe cât de subtil, pe atât de complicat spiritual. Alexandru Sfârlea ne trimite dincolo de eul cotidian, dincolo de aparențe, dincolo chiar de cuvinte, în regatul unuia ce poartă numele ”iubire”: ”Cuvintele se îmbulzesc să fie spuse/cu toată gura, din toată inima,/ia uite la voi, le spun,/trebuie să fie unul care să vă reprezinte/ iese cuvântul IUBIRE, spune «am învins»/şi umbra lui devine fosforescentă,/decupează din mine/ forma unei inimi /de care uitasem demult ...” (Forma). Patria lui, Sfârlesia, se multiplică precum semințele, pentru că sensurile interzise au dispărut, iar singurătatea este camaradul de drum, de vorbă și de gând. Diferit de mulți alți truditori din lumea poeziei, Alexandru Sfârlea și-a creat patriile sale în care folosește toate registrele stilistice posibile, în care ”luminozităţile parcurg uneori/distanţe infinitezimale iar noi le percepem/ noi eu şi încă cineva/ca şi cum ar fi rute/ale caravanelor prin deşert...” (Mod de viață). Chiar dacă poetul vorbește adesea de moarte, moartea ”ca un fenomen natural”, vorbește de bătrânețe ca reflex al înțelepciunii, Aliodora este exemplul concludent de tinerețe a poeziei, de verva ei clocotitoare, de frumusețea și unicitatea gândirii poetice, de originalitate, de o ”duminică printre cuvinte”. Aliodora, în ansamblul ei, este un mare poem din poeme și idei, poem închinat vieții poeziei, perenității și frumuseții ei nesfârșite.

Pușa Roth

nr. 79 n februarie 2018 6 actualitatea literară cronica Un letopiseț contemporan Dumitru Augustin Doman: Zbateri facile, strădanii futile în unele privințe, ar putea fi benefic. O sursă de inspirație - ineludabilă, mai ales în vremea noastră -, pe care și scriitorul o valorifică, sunt știrile din presă, cu deosebire cele care au un evident caracter anecdotic, ca, de pildă, aceea în care era vorba despre un ins ce, la un moment dat, prin 2007, așa cum se precizează în carte, dădea în judecată statul român, revendicând Moldova, în calitate de urmaș al lui Ștefan cel Mare și care, dacă îmi amintesc bine, la întrebarea unui reporter legată de deținerea unor dovezi cu care să-și justifice pretențiile de urmaș, răspundea (printr-un amestec de obrăznicie, curaj și, mai mult ca sigur, o consistentă doză de deraiere) cu o altă întrebare: „Dar ei au dovezi că nu sunt urmașul lui?”

Pe un asemenea fond, punctat de senzațional (ca în Mielul negru cu șase picioare, spre exemplu), vine firesc o concluzie a scriitorului: România nu există. România e o țară inventată de nenea Iancu Caragiale la o halbă de bere și o tacla! Iar revoluția antibolșevică se ține pașnic în sala pașilor pierduți.

La modalitățile amintite de abordare și transfigurare a realității, scriitorul adaugă deraierea lexicală, ca în Coana Ilinca, preoteasa cheală sau în Campanie electorală, exploatând românescul „haz de necaz”, dar și realitatea exprimată magistral de Petre Țuțea, conform căreia aflarea în treabă este la noi, la români, metodă de lucru, demonstrată, de pildă, prin plăcerea / ambiția fiecăruia de a da (chiar dacă nu-l are!) un răspuns pentru orice, de a găsi o soluție oricărei probleme.

Eroii cărții lui Dumitru Augustin Doman nu sunt doar prototipuri, imagini ilustrative pentru tipologii, ci și „actori” ai scenei reale, mai ales ai vieții politice, la ipostazierea căreia concură, de asemenea, burlescul, grotescul, pitorescul chiar, fără însă ca datele „din teren” să fie deloc, așa cum ar părea, șarjate de scriitor. Cu asemenea „ingrediente”, se fixează detalii distinctive ale unor indivizi și / sau ale unor categorii: de exemplu, unui tânăr deputat i se remarcă burta-i antemergătoare, în timp ce despre soția unui proaspăt primar se arată că ajunge să-i dea dreptate consortului și să prefere achiziționarea unei case, în loc să facă un copil, pentru că, așa cum îi spune el, în noua circumstanță în care au ajuns, casa costă mai puțin (…) decât creșterea unui copil până la trimiterea lui la școală, iar, cu privire la o casă care se respectă, în același context, se precizează că musai trebuie să aibă afumătoare, altfel, o casă fără afumătoare de carne e ca nunta fără cameră web. Și asemenea aserțiuni abundă în carte, incitându-l pe lector să-i rămână atenția inalterabilă, până la final, spre a degusta - a câta oară! amintitul haz de necaz.

Invazia prozaicului în aproape tot ce înseamnă lumea contemporană este, pe de altă parte, sugerată în diverse conjuncturi, prin imagini / sintagme intertextuale: Pe deasupra ghenei de gunoi, luna trece-așa lină și clară, în schimb, într-o însorită zi de mai când gâzele zumzăiau cum numai ele o știu de la Emil Gârleanu, când fluturii vagabondau din floare-n floare ca niște traseiști ce sunt și pescarii amatori

Mioara BAHNA

Titlul apozitiv-explicativ / sinonimic al cărții lui Dumitru Augustin Doman - Zbateri facile, strădanii futile, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2017 - anticipează un conținut ce poate fi citit ca un glosar al vieții de zi cu zi, însumând flash-uri, a căror tematică diversă caută să surprindă cât mai mult din ceea ce este ilustrativ pentru fațetele incalculabile ale unei realității, cea a societății românești, din primele decenii capitaliste ale secolului al XXI-lea, fără a omite nici o seamă de aspecte privind epoca anterioară, aflată sub comunism. Într-un asemenea context, proza intitulată Casa Geta nu pare deloc întâmplător așezată în debutul cărții, pe care, astfel, o și prefațează, în mod insolit, aceasta putând fi receptată ca o imagine-etalon, la scară mică, desigur, a lumii din care este inspirată, cu „zbaterile” / „strădaniile” ei „facile” sau „futile” (în funcție, firește, de unghiul de unde sunt privite), pentru a supraviețui tumulturilor de care e cuprinsă și pe care, totuși, își dă silința să le traverseze.

Ca modalitate de construcție a textului, se poate observa că, în carte, se îmbină empatia cu ironia față de universul uman investigat, apelându-se, de asemenea, la stilul indirect liber, fiindcă vocea naratorului abandonează, în cea mai mare parte a volumului, relatarea auctorială, rece, echidistantă, iar istorioarele pe care le înșiră, probabil sub imperiul memoriei afective, devin parcă material pentru o posibilă capsulă a timpului, mai exact, un fel de letopiseț contemporan, spre știința generațiilor viitoare.

Fiind, prin urmare, vorba de fragmente dintr-o vedere de ansamblu a realității imediate, faptele, evenimentele, gesturile imortalizate în narațiune nu sunt spectaculoase, însă cei ce se află în miezul lor au deseori sentimentul excepționalului ori se simte strădania lor de a-l atrage, cu orice alte consecințe, fie și negative, asemenea personajului din Vipera cu corn în frunte, care se vrea în vizorul DNA, fiindcă nu dorește să rămână în anonimat, în pofida opulenței din viața sa.

Parodicul, ironia, umorul (în fond, forme de sancțiune morală) sunt, în consecință, trăsături majore ale cărții, care are în compunere 49 de proze scurte. una și una! (după cum se precizează pe coperta a IV-a), o suită de tablete care aduc în prim-plan, pe rând, teme diverse, extrase din hățișul actualității, unde se lăfăiesc tot soiul de metehne ale vieții publice, dar și ale celei private, din lumea capitalei, însă și din provincie, din politică, școală, sănătate, justiție, din traiul românilor, dar și din al altor etnii, mai ales țigani / romi, din lumea afaceriștilor, din cultură etc., etc. Nici mass-media, blogurile, facebook-ul, prin care se difuzează instantaneu - supradimensionată, de cele mai multe ori - aproape orice întâmplare, nu rămân în afara panoramei societății actuale, aflată într-o tranziție perpetuă spre notorietate, prosperitate și, vag, autoritate (în contextul lumii, măcar, europene), pe care o întocmește Dumitru Augustin Doman în cartea sa.

Prozele - pamflete, în general - surprind cu fidelitate psihologia românească, la nivel de grup, dar și al individului, agitându-se între nimic și mai nimic, de obicei, în tentativa de ieșire, cu orice preț, dintr-un anonimat care,

trăgeau din Dunăre șalăi unul și unul, uite-atâta!, doamna Melania Lupu (…) i-a cerut primarului… În alt loc, acțiunea se derulează luni seara, de fapt aproape de miezul nopții de decembrie.

Alexandru Macedonski nu are nici un amestec.

Nici emirul, ca să fim drepți. Doar sexagenarul Costache Tănăsescu este aici protagonistul nopții de decembrie.

Persiflând mentalități, năravuri etc., instanța narativă amintește diverse afirmații cu largă circulație în lumea noastră, între care cea potrivit căreia dacă n-ai bani, miroși a prost, care pare a fi corolarul numitelor, în titlu, zbateri facile, strădanii futile contemporane românești. În același areal și cu aceleași „instrumente”, făcându-se, de exemplu, referire la șpagă, se menționează: Șpaga reprezintă până la urmă nu doar o mituire vulgară, între oameni hrăpăreți, lacomi și cu înclinații penale. Șpaga arată și nivelul cultural, nu doar economic și financiar al unui popor. Șpaga este o punte de legătură, ca să zicem așa, întrucâtva pleonastic, între doi oameni civilizați.

Prin urmare, aproape nimic din actualitatea românească nu rămâne în afara perimetrului cărții lui Dumitru Augustin Doman: DNA-ul cu acțiunea-i laborioasă, orientată spre asanarea morală a societății noastre, deținuții din penitenciarele țării (mai ales, cei venind din zona politicului și / sau a mediului de afaceri), țiganii / romii, cu problemele lor de integrare românească / europeană, eforturile făcute din toate direcțiile în acest scop, corupția la fel de fel de niveluri, parvenitismul, nesimțirea, incultura, dar și lumea culturală (cu deosebire, scriitorimea), cu hachițele ei etc., etc.

Pe acest fundal, de o atenție aparte se bucură, pe măsura valurilor făcute în presă, nu cu mult timp în urmă, adevărata psihoză declanșată de activitatea „creatoare” din pușcării, la care s-au dedat cam toți, cu mic cu mare, cei cu mijloace financiare colosale, mai ales din sfera politicului și a afacerilor, dar și a sportului, pe care i-a cuprins - indiferent pe ce scară a evoluției intelectuale și culturale se aflau - febra scrisului de lucrări „științifice” și „literare”, în schimbul eliberării anticipate. Deși ar merita citată aproape în întregime, mă opresc, în finalul acestor rânduri despre lumea românească de la un alt început de mileniu, la câteva fragmente din Celula de scris și de procreat: În celula 37, unde sunt încartiruiți 31 de pensionari (pușcăriași e un cuvânt totuși prea dur pentru niște patroni de presă, primari, președinți de consilii județene, miniștri, senatori, deputați, chiar și pentru câțiva consilieri locali), ora 11,13 este una de creație, de vârf de creație.

De o jumătate de oră, gardianul Pompilică Bulău jr. a sosit cu camionul cu bibliografie de la BAR. Pentru necunoscătorii argoului de pușcărie, ca să fim pleonastici, pardon… penitenciar, BAR înseamnă Biblioteca Academiei Române. (…)

Pe priciuri, pe paturile de jos, dar în special pe paturile de la craca a doua și craca a treia, pensionarii scriu îngropați în cărți: care cu pixul pe caiete studențești, care cu stilourile de aur, primite șpagă la vremea lor de fericire, care cu laptop-ul, scriu în draci lucrări științifice. Și, totul, într-o lume care visează la autostrada virtuală din studiile de fezabilitate, care, din, poate, pricina unui deochi, rămâne la nivelul de proiect, mereu perfectibil!

Ionel BOTA

„Pedepsirea” senzualităţii: ochiul întors spre cer, melancolia ultragiată şi alte „erezii” Uneori există riscul comentatorului să fie deposedat de entuziasm și să rămână dezamăgit la capătul unei lecturi care promitea literatură autentică.

Alteori ai promisiunea unei revelații și atunci tu însuți te simți eliberat, dai la o parte suspiciunile dar păstrezi prudența și nu te expui exaltărilor, fiindcă ești de-a dreptul contaminat de dorința de a scrie, chiar cu reveniri obsesive, despre o firească bucurie. Precizăm acum, la începutul acestei cronici, că volumul Vieți de rezervă (Craiova, Editura Sitech, 2017, 134 p.) arată în Any Drăgoianu o autoare inspirată, cu o poezie profundă mărturisind un rafinament aparte în regizarea unui imaginar încarnând un evenimențial frust ce trebuie de-construit ca să fie apoi descifrat. Or, aici, descifrările, tocmai ele, vin în urma unor dezinvestiri, demersul autoarei sugerează o piramidă cu vârful înfipt în nisip („un gol imens îmi străbate ființa// prezentul e mai mort decât moartea”) iar poezia e alegerea care exprimă cel mai bine și autentic eul timpului reversibil.

Un veritabil ceas al acestei lirici ticăie de zor, semnalizând căderea în timp ca stare de

indigență. Versurile „colecționează” realul, triumful fiind această inițiere patronată de astfel de insolite pedanterii modern/ postmoderne ale eului revendicându-și autonomiile. Un spirit al acestei poezii există, firește. Și nu o simplă „erezie” ar fi sugestia unei lumi paralele într-o dihotomie exhibând semantici ale intranzitivității. Dar jocul secund aduce în prim-planul conduitei lirice, despre o provocare fiind vorba acum, asumarea unei „crize a gesturilor” („acum voi tăia o parte din întunericul meu/a sângera brusc/dar nimeni nu va plânge/soldatul meu de ceară mă tem că s-a topit/și poate am să mă îngrop/de vie/ cum obișnuiesc poeții/să-și îngroape cuvintele ce le-au mai rămas/ țărână/din țărână/ dulcea mea trecere”), un decalc al pierderii suveranităților ființei deodată dezgolită de sacralitate. Sinele dizidențelor exprimă toate aceste devieri (estetic vorbind) cu reversul unei poeticități în care gestația impactului e tocmai de-semnificarea, o identitate uzurpată de același interesant și foarte original joc al antinomiilor. Undeva, „duhul cărnii”, elansare a erotismului uzurii sentimentale, e trimiterea la transcendent, la melancolia ultragiată: „o asculți/respiră prin tuburi subțiri/taie bucăți mari/le așează în fața ta/în spatele tău/tic tac prelung/brațele i se întind/până în adâncul tău/taci/ea continuă să crească/noaptea/prin somn/o asculți/e o femeie inventată/cu glezne subțiri/când te atinge/înverzești/ca un copac/

și crește/mereu/crește/e anotimpul cărnii/ trebuie doar să guști” (Foșnetul cărnii ei un tic tac neîncetat, p. 77) Sunt de surprins în cartea cu care ne provoacă Any Drăgoianu o serie de redobândiri succesive.

Paleta lirică e parafraza detronării firescului, vanitas vanitatum, ghidând raționalul din „esențele lumii” ca izbăvire, ca mântuire („într-o zi/voi fi condamnată/pentru viețile astea de împrumut/unde rătăcesc/din iubire în iubire/din moarte în moarte/mă vor lătra toate gândurile/. voi gusta înfrângerea/și cu toate astea/pornesc desculță/pe drumuri înguste de țară/din suflet în suflet/îmbrăcată în nefericire”), substanța vitală fiind, așadar, dragostea cuantificând armistițiile ființei. Or, viața e reificată numai prin dragoste iar dragostea este cauza acestei poezii.

Romantismul e sigilat – ceea ce e bine, fiindcă nu îngăduie fadele edulcorări din neinspirata „literatură a inutilului”, azi – sub piatra tombală a amintirii. Scenariul poeziei pe care o scrie Any Drăgoianu e realmente spectaculos. Și ceea ce bucură acum ar fi că modernitatea nu e asumată doar ca decupaj dintr-o experiență care trebuie să dea bine. Ludicul e tocmai această răsfoire a existențialului precum o carte densă a vieții cu acele întâmplări și evenimente care nu se mai repetă, orice poveste de dragoste e unică („o lumină verde îți curge pe trup/ca apa când îți speli toate grijile zilnice/mai pun o piatră/ pe drum trec alte amintiri/sunt aici/sau acolo/ în pieptul tău tânăr/așa cum mă vrei/zidită”),

aleatoriul nemaifiind ghilotina imaginarului.

Plaja simbolicii e vastă iar temele inventariate de un eu complet de-canonizat, rupt de efervescențele nișei calofile întrețin șarmul unui text în cheie, o răsucire elegantă a viziunii înspre discursul elogiului plauzibil al unei insolite seducții. Franchețea surâde cu ochi descifrând instinctul frivolității nubile ca artă a sincerității totale. Un poem mimează trăirea paroxistică, senzualitatea e pedepsită să acroșeze, între limite, adorațiile de-o clipă, clipa exorcizării memoriei. Miracolul se produce, secvențele viziunii țin de ochiul întors spre cer: „aseară/ și ți-am deschis pieptul/ca pe o ușă capitonată cu așteptări/am intrat/cu voia ta/cum intră un rege într-o cetate/calul necheza flămând/se întorsese acasă//mâna mea ardea ca o torță/ aseară/dar ți-am deschis pieptul/ca și cum aș fi deschis o ușă secretă/am intrat/cu voia ta/ cum intră un vânător de comori/să te gust/să te am/să navighez pe mările și oceanele tale/ să te descopăr/să mă descopăr//mâna mea ardea ca o torță/aseară/ți-am deschis pieptul/ ca și cum aș fi deschis ușa Raiului/sângele tău clocotea/iar carnea se lăsa/în voia mâinilor mele” (Mâna mea ardea ca o torță, p. 55) În chiar geneza acestei poezii se află semnele unei ascensiuni. Any Drăgoianu a depășit, deja, statutul de stagiară într-un sevraj al ucenicului („poezia mea e ca o femeie stearpă/ce se roagă/ la Dumnezeul ei tânăr/pentru o binecuvântare”), ea are de-acum forța de a asedia podiumul.

nr. 79 n februarie 2018 ***

te uiți fix în osul zigomatic persoana ta și un gol în farfurie simți că mănânci din tine apare jena undeva, acum, unii se ceartă în limba lor și toate fără legătură între ele

***

în fiecare stradă încape un mega image de 2 ori mai mic de fiecare dată contracții urbane altundeva o fată ocolește un câine

***

toţi cerşetorii cu genţi de la kaufland toţi culţii cu case-muzeu toate zilele cu miros de magazin mixt

***

Diana Barbu

cea mai grasă femeie din metrou citeşte despre urâţi şi se bucură genţile se poartă încă orientate ca în totalitarism

***

se ruga ca un băiat stângaci cu mâini mici de care râde toată lumea

***

tu oricum nu ești născută mâine ai apărut în noaptea asta unde te dezgheți încet ca o cană cu apă la capul mamei tale

***

la aviatorilor merg s-o văd pe mama să-i arăt degetele julite să-i spun că mi-au crescut mărăcini

***

visezi o pâine mare cât dumnezeu din care mușcă toți câinii o pâine din bărbați și femei fără deosebire și cuțitul scobește tocmai din inima ta

***

eram o pisică cu ochii galbeni şi luminile de pe stradă tu le cunoşteai prin mine

***

mâna ta îngheţată şi clanţa care tremură de frică casa e un animal domestic nu te mai recunoaşte la ora asta

***

azi marţi lupii muşcă din inimi ca din piersici coapte fiecare să-şi iubească frica exact ca pe aproapele

***

am găsit acasă o saltea de sare iubește mai puțin ca o mamă și mai mult ca un câine credința mea că dorm pe un plămân cu arcuri mă respiră

serile frigul străinii

***

pe fiul meu îl va chema Ioan și numele lui nu va însemna nimic nu va fi botezat niciodată se va lipi de credințele străinilor ca un parazit fiul meu își va lipi capul de genunchi va râde ca un nebun

semnal

„Ochiul din frunte”

Semnal editorial, de Ion Kaleve Recent, 2017, la Editura Astralis, București, RO, a apărut romanul „Genul feminin” al autoarei Mihaela Roșu Bână. Îmi părea cunoscut numele și chipul autoarei.

Am răsfoit și... atâta mi-a fost, căci, nu m-am oprit până la ultima literă ...

M-a copleșit autenticitatea, forța și plasticitatea expresiei. Aducea, in actu, o istorie de nouă decenii, prin noianul de angoase ale istoriei unei treimi din omenire; ca angoasă de neam și mediu fertil pe care creștea, luxuriant, setul bogat al diferențelor dintre mediul provincial, lugojean - timișorean, și ... ideal. În impresiile fetiței - personaj, care la numai cinci ani „citea perfect” înțelesul din șoapte; ale fetiței cu aptitudinea excepțională a culorilor și amănuntelor; se revărsau rănile acestei istorii românești, cu înrudiri și interferențe polono - ucrainiano moldovenești, de imigrație; cu remanențe vieneze și de făloșenie ungurească; în tipare și matrici de spiritualitate curat bănățeană ...

Erau „rănile” istorice; de... „genul feminin”, la plural; ca mediu fertil pentru rănile ei „actuale” și acestea la genul feminin; prilej tocmai bun, ca anotimp al confesiunii de sine și de neam, venită ca sondaj abisal și condiție a comunicării astrale: a comunicării cu lumea, ca o... comunicare temeinică, întru sine, cu eul...

Absolut simplu; absolut fabulos, fără întortocheli stilistice, de efect estetic întru spectacol, dar pline de convențional! Un simț al literei, ce contrage istoria în amintiri de familie, pare a disimula o simplitate epică dezarmantă, însă tocmai aceasta incită cititorul cu oarecare exercițiu, întrucât dă, ca efect, chiar un roman - simbol, al unui gen și al unei generații literare!

Un veac de istorie ce se revarsă, prin scene nu prea fericite, în relatări de rudenie și fapte de memorie, dă scrierii naturalețea unei pălăvrăgeli la cafea... adică fără fasoane, fără zorzoane; numai că, aspectele grave se strecoară în discurs și te năpădesc, cu greutatea lor, sub cele de amănunt citadin...

Sinteza, lugojeano - timișoreană, a românității pe vaste spații, apare din capul locului drept matrice de developare istorică a unei spiritualități, în învălmășeală de datumuri rigide și ferme, flexibilizate tocmai prin lipsa limpezimii trăirii cotidiene. Acesta este mediul de spiritualitate confuză, metropolitană, încă fără sinteză, în care Anca, fetița „mereu premiantă” începe să-și caute reperele împlinirii personale, prin cuvinte și sentimente pure, ce depășesc canoanele vorbirii; dramatic împinsă spre un univers curat, contras, într-un timp în care... „Din acei ani, își descoperise dragostea pentru cuvinte” (op. cit., pg. 17) deși, pe cât se vede, cuvintele nu-i acopereau întreaga efervescență simbolică, încât a prins a bănui și a înțelege că... toate tristețile, suferințele și bucuriile omenirii sunt... de gen feminin... prezentându-și statutul cosmic de... antenă a universului... ea însăși de gen feminin. * * * Așa, citind cartea, eu, cel care a avut întâmplătorul prilej de a o fi cunoscut pe autoare, actualmente doctor-filolog, în anii ei de liceu, mă minunez de forța cu care liceana de atunci (care, în afara „eroismelor de internat” și a cristalelor de răspunsuri școlare bine documentate, nu asuma nicio altă strălucire aparentă, așa cum făceau fetele de vârsta ei), a putut ea condensa esența în literă. Și, citind cartea, am exclamat: „- Cât consună eposul cu biografia!” și ce mult înseamnă să vorbești altora, vorbind mai întâi sinelui tău, cu sinceritatea netăinuibilă a eului!

Drama iubirii... comutarea afectivă, substituirea tuturor sentimentelor, prin sentimentul matern... lupta cu tranzițiile și cu „datumurile”, în Lugoj și în Timișoara... studiile intense și cariera profesională; lupta cu sine și cu invidiile... toate... „la genul feminin”, inventariate cu grijă, ca în opera lui Hegel, drept episoade ale Ideii, aici, ca episoade ale Eului!... „Sedusă și abandonată” (op. cit., pg. 25); întrun moment în care... „Aventura timișoreană se terminase la fel ca o parte din visurile ei” ( toate... la genul feminin)... cu ce rămâne pentru sine, femeia invidiată pentru succesele ei profesionale? „Nimeni nu bănuia că ea lupta cu proprii demoni” (op. cit., pg.

25). Toți îi apreciau doar strălucirea socială aparentă. Îi rămâne, însă, ceva: statutul cosmic de MAMĂ și... „munca intensă”... suficient pentru... reparații momentane ale eului... încât să mai reziste la eforturi sterile și neesențiale. „Cu toate că timpul trecea și tinerețea i se cam irosise, alergătura ei nebună nu se mai sfârșea”.

Cu aceeași adâncime a înțelegerii feminității esențiale, scriitoarea Camelia Pantazi Tudor sesiza: „Pulverizată în mii de cioburi, ființa se

actualitatea literară 7 recompune pe măsură ce paginile se adună într-o structură narativă surprinzătoare prin logica arhitecturii și subtilitatea conexiunilor” (Extras, la „Genul feminin”, Mihaela Roșu Bână, 2017, Editura Astralis, București, RO).

Iată, exact acele aspecte ce dau textului relevanță și comunică cititorului probleme și frământări caracteristice unei întregi generații; respectiv FEMEIA - INTELECTUAL, din vremuri sfinxice, femeia care reușește să fie prin ceea ce este și prin nimic altceva. În viață și în carte, artificialul (și convenționalismul) nu își mai găsește locul: „bijuteriile bunicii”, care poartă și fandoselile „măistoriței” de Lugoj, sunt vândute fără ezitare, la cumpărarea unui apartament în „bloacele” epocii, de către personajele - urmași...

Un personaj feminin emblematic, complex, caleidoscopic, postmodernist de neidealizat, ni se dezvăluie, în multiplele-i ipostaze, presat ca filele unei cărți voluminoase, greu de înțeles, ca o algebră abisală. Prins între provincii istorice, între orașe, între slujbe și între iubiri comutabile, cu răspunderi politice și profesionale temeinice, femeia de succes social rămâne, până la urmă, un... „exemplar feminin”; o vietate a cosmosului, cu pasiuni, trăiri și cu... statutul suprem, de MAMĂ și matrice cosmică generativă. „În chiloți sau fără... cui crezi că-i pasă?”... (op. cit., pg. 52), „genul feminin” își poate clănțăni din dinți fricile singurătății biologice, accidentale, ca frici metafizice ale însingurării întru ideal; când nici umorul nu o mai slujește întru... reparația eului, prea mult solicitat, încât ar fi de minune... „să nu te duci pe gheață”...

* * * Or, tocmai în acest peisaj apare misteriosul Nic, aproape brutal, ca o ființă a destinului, care îi relevă legăturile ei cu litera și valoarea terapeutică a literei (op. cit., pg. 34 – 37). Un mentor ca „ochiul din frunte”, ca ochiul metafizic al misticilor, Nic vine ca mentor schimbător de destin, căci ea știe că Nic îi citise în abisalitatea năzuinței, că... litera o va mântui... Însă Nic era și el om, deci vremelnic! Și... ce discurs mai profund și mai filosofic putea scriitoarea construi, despre Nic, afară de faptul că... acea joi... „A venit pentru întregul univers, mai puțin pentru Nic”. (op. cit., pg. 38), întrucât Nic se resorbise, însuși, întru esențele universale...

Cu un ochi în copilărie și cu altul în profesie; cu ochiul din frunte, FEMEIA înțelegea că... accidentele nu sunt întâmplătoare, că... omul și păcatul se nasc concomitent, iar EA, deși s-a spovedit creștinește... nu a mărturisit!... deși știa că „Viața este plină de faste întâmplări nefaste!” (op. cit., pg. 99). Știa deja că lupta femeii stresate cu... oglinzile și cu kilogramele, la 50 de ani... este și ea doar... o formă feminină a Panicii existențiale. Iar căderea pe ghețuș este și ea doar o formă a unei căderi mai profunde, chiar abisale, în VINOVĂȚIE; cădere percepută de EU ca o abatere de la DESTIN; de la ESENȚIALITATE. Când doctorul - terapeut îi spune: „Problemele dumneavoastră sunt adânci și nu v-ați scăpat de ele!”, ea simte în sine, ca ADEVĂR, fricile întregului gen feminin, căci, da... acel „am mărturisit (în spovedanie) aproape totul” întărește parabola lui Lucian Blaga, anume că FEMEIA percepe o șoaptă a Universului, pe care nici Dumnezeu nu o prea înțelege... Și... da... ea știe ce este ea, în acest univers; în timp ce niciun ginecolog nu ar înțelege avortul prin rejectare psihică și ca refuz psihic; față de care simte o VINOVĂȚIE abisală, de care nici... litera, nici fonemul nu te mai poate vindeca... fiind VINOVĂȚIA ESENȚIALĂ; VINOVĂȚIA ÎN SINE! Iar... în loc de pilde și filosofii, autoarea relevă cu clară simplitate... TAINA ORTODOXĂ A SPOVEDANIEI ȘI MĂRTURISIRII!... ea însăși... la GENUL FEMININ... ca și PURIFICAREA eului...

După care... picioarele semiparalizate, ale personajului feminin... au început să asculte de suflet!

PĂCATUL... este de gen masculin, dar... Terapia mărturisirii... CĂINȚA ȘI SPOVEDANIA sunt, iată, toate... la GENUL FEMININ!... * * * Autoarea aduce, în cotidian, aparent liniar și fără zorzoane stilistice, taine adânci ale spiritualității umane! Este spectaculos! Iată, o carte de recomandat pentru lectură!

8 actualitatea literară

interviu

nr. 79 n februarie 2018

Interviu cu Pavel Şuşară

- Cea de-a doua temă importantă şi, din câte cunosc eu, pentru prima oară dezbătută la Colocviile de la Herculane, a fost cea legată de artele vizuale româneşti, în general. Cum tu eşti unul din cei mai importanţi critici de artă din ţară şi, cu siguranţă, cel mai în vogă, te rog să sintetizezi succint câteva considerații despre arta contemporană şi, evident, despre modalitatea în care aceasta s-a mişcat în timp în spaţiul naţional.

- Şi aici discuţia e foarte importantă, fiindcă aceeaşi componentă, care încearcă să dizloce civilizaţia iudeocreştină din viitor încercă să-şi însuşească şi conceptul de contemporaneitate. Or contemporaneitatea nu este lineară, ea nu se referă la o singură realitate. Contemporaneitatea este un complex de realităţi, pentru că lumea în care trăim este o lume secvenţială, nu este o lume unică. Nici comuniştii n-au reuşit să unifice imaginea lumii în aşa măsură încât ea să fie însuşită de către toţi oamenii. Lumea în care trăim este o lume care cumulează toate experienţele pe care noi le-am traversat în timp şi pe care istoricii canonici le cred ingenuu depăşite. Este o lume în care comuna primitivă, sclavagismul, capitalismul, aşa cum au fost ele prinse în insectarul historismului ca fiind în succesiune, sunt de fapt în simultaneitate, noi trăim toate epocile astea chiar în clipa în care discutăm şi dacă vrem să judecăm în mod corect contemporaneitatea, fiecare dintre aceste secvenţe are propria ei contemporaneitate. Cel care ară cu boi şi merge la privata din fundul curţii are cu totul altă contemporaneitate decât cel care lucrează la o multinaţională şi stă toată ziua la calculator. Chiar și atunci când îşi lasă boii în grajd şi vine în casă şi vorbeşte pe Skype cu fiul lui, care e plecat prin diverse Spanii de prin lumea largă, el, la nivel de mentalitate şi la nivel de reflex de viaţă, trăieşte tot în propria lui lume, tot în paradigma aratului cu boii. Faptul că foloseşte un instrument nu-i dă şi conştiinţa lumii care i-a furnizat instrumentul. Dacă privim contemporaneitatea ca fiind o realitate deschisă și multiplă, fiecare formă artistică are propria ei reprezentare în această contemporaneitate. Și cel care se uită la Răpirea din Serai este îndreptățit să primească ceea ce natura lui și conștiința lui o cer. Sigur, e necesară educația, e necesară conștientizarea oamenilor, e necesară o permanentă grijă pentru confortul lor interior şi exterior, dar asta nu înseamnă că trebuie să abuzezi de dezarmarea celuilalt, de faptul că el este mai puţin dotat, este mai puţin apt să intre în proprile tale paradigme. Din păcate, apostolii neomarxismului și propagandiștii corectitudinii politice din spaţiul mare al civilizaţiei actuale tind să-şi însuşească, în mod abuziv, şi ideea de contemporaneitate. Ei socotesc drept contemporane doar propriile lor manifestari, care privesc și vizează mai degrabă disoluţia valorilor istoricizate, a valorilor consacrate. Sintagma artă contemporană, un reflex verbal al marxismului cultural și al aceleiași corectitudini politice, își trage sevele din filosofia şi din estetica lui Georgy Lukacs, cel care a teoretizat lupta împotriva formelor capitaliste, printre altele, și prin terorismul cultural. Sintagma îi aparține. Acest terorism cultural funcţionează într-un mod extrem de eficient ideologic, el torpilează cam tot ce este valoare legată de civilizaţia iudeo-creştină, cea care a întemeiat și a perfecționat nivelul de înţelegere al lumii de astăzi, şi încearcă, pe lângă rescrierea și estropierea trecutului, înlocuirea întregului sistem de valori clasice și moderne cu unul al marginalilor și al improvizației, propunând ca spaţiu de acțiune unul în care nu mai există norme.

„În calitatea mea de critic de artă sunt promiscuu şi impur” - Îţi propun să ne referim pentru început la omul Pavel Şuşară, la cum se împacă în aceeaşi fiinţă un scriitor cu un critic de artă, (unul dintre cei mai importanţi din momentul actual) şi un colecţionar?

- În calitatea mea de critic de artă sunt promiscuu şi impur, pentru că eu am ca obiect de activitate un fenomen al cărui limbaj nu-l stăpânesc. Eu vorbesc în cuvinte despre imagini, despre culori, despre cu totul altceva decât despre cuvântul însuși, iar posibilitatea de a le concilia în aşa fel încât relaţia lor să fie rezonabilă, profundă şi organică este aproape de neconceput. Şi atunci nu se creează nici un fel de divergenţă între faptul că fac critică de artă şi faptul că fac literatură, fiindcă critica de artă este tot un fel de derivat al scriitorului care sunt. Aşa cum criticul literar este scriitor, criticul de artă nu este artist plastic, sau mă rog nu este artist plastic în cazul meu şi în majoritatea cazurilor. Că

uneori artiştii plastici mai fac şi critică e problema lor, dar nici ei nu fac critică de artă cu penelul sau cu dalta, fac critică de artă tot cu cuvântul, limbajul lor este tot unul literar, narativ, nu plastic. Oricum ai da-o și cum ai suci-o, criticul de artă rămâne un scriitor. Dacă reușește. Faptul că scriu literatură canonică, adică mă așez înlăuntrul convenţiilor literare, al codurilor literare, aşa cum le ştim noi, sau că scriu literatură pornind de la obiecte secundare, cum ar fi obiectul de artă - şi criticul muzical şi criticul de film sunt în aceeaşi situaţie -, nu înseamnă că în cea de-a doua situație e mai puţină literatură. Dar prin literatură nu trebuie să se înțeleagă cumva că este nevoie de proteze exterioare, de ornamente ale textului critic, nici vorbă, el este literatură prin limbaj şi prin codurile folosite şi poate fi literatură şi prin calitatea scrisului, prin expresivitatea și prin arhitectura lui.

- Aceeaşi situaţie există şi în cazul colecţionarului?

- În preocuparea mea de colecţionar, neavând posibilitatea de a mă exprim prin propriile mele imagini, mă apropii mai mult de condiţia artistului plastic, adică reuşesc să păcălesc oarecum fenomenul creând o amplă panoramă de imagini cu lucrările altora. Cum alții lucrează cu penelul și cu culori brute, scoase din tub, eu lucrez cu tablouri gata făcute, le pun pe perete în aşa fel încât îmi exprim aspiraţiile, sensibilitatea, interesele ş.a.m.d. Aşa că încerc să compensez, prin selecție și prin bricolarea obiectelor de-a gata, deficitul de practică în zona creației artistice, partea de critică revenindu-i, așa cum am stabilit, spaţiului literar.

- În condiţiile evoluţiei tehnologiei în domeniul IT-ului, cum întrevezi viitorul obiectului carte?

- Titus, am două răspunsuri la această întrebare, unul este optimist şi unul este apocaliptic. Cel optimist sună în felul următor: indiferent câte prefaceri vor avea loc în civilizaţia noastră, formele acestea fundamentale, formele constitutive, memele cum le spunea Dawkins, nu au cum să dispară, fiindcă ele sunt unităţi indestructibile, sunt ca atomii. Cartea a devenit în lumea noastră, în spaţiul nostru de existenţă, în spaţiul nostru mental, o formă constitutivă esenţială. Dacă ar dispărea cartea, ar dispărea tot şi cum orice fiinţă pe lumea asta are ca obligație fundamentală replicarea, reproducerea, perpetuarea, iar cum omul n-o fi ajuns pe scara ființei aşa de jos încât să-şi extirpe acest instinct, vrând-nevrând și cartea, în calitatea ei de organ vital, într-o formă sau alta tot se va perpetua.

Varianta apocaliptică ar fi următoarea: dacă civilizaţia europeană, iudeo-creştină, va fi dizlocată, şi sunt mari şanse ca lucrul acesta să se întâmple, pentru că bătrâna Europă şi-a pierdut vitalitatea - a se vedea introducerea în Parlamentul suedez a unui proiect pentru legalizarea incestului şi a necrofiliei -, dacă asaltul asupra familiei

ca nucleu, ca formă constitutivă a existenţei umane, va reuși până la capăt, dacă va triumfa și ideologizarea naturii, cum ar fi apartenenţa la unul dintre genuri, la unul dintre sexe, dacă noțiunile de bărbat și femeie vor migra dinspre determinismul biologic înspre opțiunea culturală, cartea va deveni ea însăși un mutant ideologic, fără nicio legătură cu civilizația pe care o știm și o ilustrăm noi acum. În clipa în care am ajuns să contestăm adevărurile fundamentale, adevărurile acestea simple, care nu au nevoie de nici o demonstraţie, e clar că ceva se întâmplă cu noi. Și implicit cu cartea.

- Pentru că ne aflăm la închiderea ediţiei a

XVII-a a Colocvilor revistei „Reflex” de la Băile Herculane, te rog câteva consideraţii?

- A fost o întâlnire extrem de interesantă şi tot atât de serioasă. Aşa mi se par, de fapt, toate întâlnirile la care particip, pentru că, până la urmă, ele sunt echivalentul resurselor intelectuale pe care le investește fiecare participant. Să ne întâlnim doar la un pahar de vin şi apoi să povestim prietenilor pe unde am mai umblat, nu numai că este un lucru inutil, dar devine cumva și nociv. Temele pe care le-am dezbătut aici nu sunt unele conjuncturale, nu sunt teme pe care le discuţi la o cafea pe terasă. Sunt teme fundamentale pentru şansa noastră de a ne păstra mental și moral în stare de funcţionare.

- Să începem cu omagierea pictorului, artistului Silviu Orăviţan, care a împlinit 75 de ani.

- Sigur, nu are el nici un merit că a împlinit 75 de ani, să dea Dumnezeu să împlinească sute de ani, dar meritul lui constă în faptul că a umplut aceşti 75 de ani de conţinut şi ne-a oferit și nouă posibilitatea să discutăm astăzi pe marginea vârstei lui, în condiţiile în care milioane şi milioane de oameni împlinesc această vârstă şi nimeni nu vorbește despre ei. Meritul lui Silviu Orăviţan este acela că el a marcat locul şi şi-a onorat mandatul, pentru că un artist, un creator, indiferent în ce zonă s-ar manifesta el, nu e liber, nu e un om care face doar ce vrea. El poartă un mandat, are o investitură pe care trebuie să şi le ducă până la capăt. Silviu a dus-o până acolo încât şi-a delimitat un cerc, asemenea lui Arhimede, şi a avertizat implicit că nu poţi încălca teritoriul acela. El a salvat o zonă extrem de importantă a artelor româneşti, anume zona spirituală, fiindcă majoritatea artiştilor contemporani tind să devină eficienţi pe termen scurt şi să descarce în contul lor propriu beneficiile imediate ale înzestrării pe care o au. La Silviu Oravițan s-a manifestat, în mod constant, presiunea de a pune în valoare o idee, de a se manifesta într-o anumită paradigmă culturală, aceea legată de spaţiul spiritual răsăritean.

- Şi implicit spaţiul ortodox, dată fiind tematica lucrărilor sale?

- Evident, când spun spaţiu răsăritean mă refer şi la spaţiul ortodox, dar mă refer și la un spaţiu mult mai larg decât cel ortodox propriu-zis, la acela care vine din vechiul testament, din cultura şi din reflexul spiritual veterotestamentar, dar și din lumea iudeo-creştină, în ansamblul ei, iar aici Bizanțul și post-Bizanțul ocupă un loc privilegiat. Acum, când civilizaţia iudeo-creştină e pusă între paranteze de către tot felul de iresponsabili, care încercă tot felul de substitute confesionale şi împing ofensiv periferia spre centru, conştiinţa civilizaţiei europene de tip iudeo-creştin este cu atât mai importantă, iar Silviu Orăviţan poate să fie unul din argumentele că resursele acestui spaţiu etic, de civilizaţie, cultural şi spiritual, nu s-au epuizat.

- Bine, în concluzie, la ce este utilă discuţia privind arta contemporană?

- Este utilă nu numai în ceea ce priveşte arta ca fenomen restrâns, ci şi în ceea ce priveşte viaţa noastră socială, morală, economică şi politică, adică viaţa noastră în general, la toate nivelurile ei.

- Despre a treia componentă a discuţiilor de la Băile Herculane, Rugul aprins, în calitatea ta de om de cultură, te invit să faci câteva consideraţii.

- Nu am avut preocupări speciale în legătură cu această temă, dar ceea ce am încercat să spun la această întâlnire e faptul că Rugul Aprins poate fi înţeles din două perspective. Intr-o perspectivă tipologică, Rugul Aprins este o metaforă a credinţei, o formă de relaționare directă cu Dumnezeu, cu transcendenţa, fiind o componentă a spiritualității răsăritene, a spațiului ortodox. Cea de-a doua perspectivă plasează Rugul Aprins ca fapt istoric și se referă efectiv la întâlnirile de la Mănăstirea Antim, în care sunt implicați Sandu Tudor, Ivan Kulighin, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Antonie Plămădeală, Valeriu Anania ş.a., și care constituie o grupare extrem de interesantă tocmai pentru că era eteroclită. Alături de mistici din spațiul eclezial, ca Arsenie Boca sau Arsenie Papacioc, sau laic, ca Vasile Voiculescu de pildă, participau şi naţionalişti de stânga, aşa cum a fost Mihai Ralea. Acest fenomen trebuie studiat foarte bine şi din unghiuri diverse, nu doar strict din acela al recuperării valorilor morale şi creştine. E adevărat,

nr. 79 n februarie 2018

interviu

actualitatea literară 9 ce te conduce în viaţă, ai o deviză în viaţă?

- Dacă ar fi să mă definesc, aşa, în câteva cuvinte, aş spune că sunt un epicureic abisal, un epicureic cu angoase, şi asta m-ar defini în totalitate. Sunt schizoid, ca orice bănăţean. Pe de-o parte am o imensă disponibilitate de-a trăi baroc, senzual, voluptuos, iar, pe de altă parte, am tot felul de viziuni nocturne care, vrând-nevrând, îmi retează vocaţia îngâmfării şi a infatuării. E un fel de autoreglare obligatorie. Aş zice, încheind, că asta sunt: un epicureic abisal…

- Se zice că noi, bănăţenii suntem încrezuţi…

- N-am fost niciodată încrezut. Am fost mult mai atent la cei din jur decât la mine şi din pricina asta am învăţat să admir ce fac alţii bine, şi frumos, şi adevărat. Așa că nu mi-a rămas foarte mult timp pentru a cădea în narcisism, iar atunci când am făcut chiar eu câte ceva, am încercat să fac cât pot de bine şi de temeinic. Si cum asta cere timp și energie, nu prea am avut când să mă întorc spre mine cu duioșie. Dar îți mai spun ceva, Titus, e foarte inconfortabil să rămâi prea mult timp singur cu tine, e extrem de dificil pentru că, vrând-nevrând, încep conversaţiile, încep tot felul de interogări şi de fiecare dată ieşi prost. Aşa că cel mai bine e să trăieşti alături de ceilalţi, să te uiţi la ce fac ei, să te bucuri de ce fac ei şi, dacă tu faci ceva, să-i laşi pe ceilalţi să spună cât de bine ai făcut, fiindcă dacă o faci tu s-ar putea să baţi câmpii şi să devii tot mai îngăduitor cu tine însuți și tot mai vanitos. Și asta nu-i o soluţie. Vanitatea nu a prea creat mari opere în lumea asta.

dezbaterea merge mai mult în această direcție pentru că valorile creștine mai au de recuperat spațiu public, ele fiind puse multă vreme între paranteze.

- Plecând de la faptul că ne aflăm la un colocviu, în care majoritatea participanţilor sunt scriitori, cărora legătura dintre arta plastică, muzică şi poezie nu le este indiferentă, care este părerea ta despre sincretismul artelor?

- Legătura asta a fost subiect de discuţie de multe ori. În timp s-au tot încercat clarificări teoretice, clarificări de ordin estetic, de ordin conceptual ș.a.m.d.. Uneori s-a făcut o clasificare după date oarecum exterioare, aşa cum a făcut-o Lessing, în arte ale timpului și arte ale spaţiului sau arte ale succesiunii şi arte ale simultaneităţii. Alteori s-a încercat o clasificare nu atât a expresiilor, ca atare, cât a atitudinilor: arte apolinice şi arte dionisiace, mă refer la clasificarea pe care a făcut-o Nietzsche în Nașterea tragediei. Au mai fost încercări de tipologizare de felul acesta, de la Schiller la Hegel și de la Worringer și până la Werner Hoffmann, cel din urmă un estetician extrem de interesant şi de complex, care a împărţit artele în arte ale imitaţiei şi în arte ale ideii.

- În a doua parte a dialogul nostru, te invit să-mi răspunzi la câteva întrebări neîntemeiate, ca să nu le spun puerile, dar vrei să fi cunoscut, de pildă, ca om veșnic îndrăgostit de frumosul feminin. De ce?

- Există o imensă ipocrizie și în această zonă care se numeşte feminism și care porneşte de la premiza că percepţia bărbatului asupra femeii este una umilitoare, una care o obiectualizează, una care o transformă în jucărie sexuală, pur şi simplu. Lucrurile sunt mult mai complicate. Eu pot să spun aşa: dacă apari în lume dintre picioarele unei femei, dacă primul strigăt, prima formă de comunicare se manifestă atunci, dacă cel dintâi contact pe care îl ai după ieşirea în lume este sânul unei femei, cum să nu cauţi toată viaţa aceste clipe paradiziace, cum să nu te reîntorci mereu la ele şi să le reîmprospătezi de fiecare dată farmecul, metafizica şi, până la urmă, natura lor divină? Probabil că însuși cultul Fecioarei s-a născut privind lucrurile și din perspectiva asta, dincolo de aspectele lui strict teologice.

- Ce admiri mai mult la om în general, nu în funcţie de sex?

- Eu, de pildă, n-am perceput niciodată frumuseţea unui om prin decupaje, analitic, printr-o operaţiune, dacă pot să-i spun aşa, medico-legală. Nu pot spune despre cineva „uite ce ochi frumoşi are, uite ce gu-ră frumoasă are ș.a.m.d.”, ca şi când acestea ar fi detașabile, ai putea să le evaluezi flotant. Totul, întregul, organicitatea şi mai ales ce vine dinăuntru colorează partea somatică, partea de frumuseţe exterioară. Orice bărbat şi orice femeie ştiu acest lucru și mai știu că există și frumuseţi statice, amăgitoare, pe care le poţi contempla de la distanţă, dar în clipa în care subiectul a deschis gura sau a făcut primele tentative de comunicare, totul se surpă. Cum se întâmplă și invers: Nina Cassian era fascinantă, bărbaţii erau înnebuniţi după ea… Mai cred că orice bărbat caută într-o femeie, şi o spun dintr-o perspectivă personală, caută posibilitatea de a-şi compensa deficiențele, de a-şi umple golurile. Pentru orice femeie inteligenţa bărbatului (şi această observaţie o spune remarcabil Călinescu) este un stimul erotic, femeile se excită în faţa unui bărbat inteligent. Un bărbat are trăiri paroxistice, de multe ori la limita fiziologicului, atunci când simte la o femeie participarea organică la propriul său metabolism, spiritual, interior, cultural, cum vrei să-i spui, când ea devine cumva parte inseparabilă. Şi Weininger, încercând să găsească sursele

compatibilităţii în cuplu, spunea că un bărbat este compatibil cu o femeie dacă elementele feminine din propria-i natură sunt anihilate, sau compensate, prin componentele masculine din natura feminină.

Când F-ul (feminitatea) unui bărbat anulează M-ul (masculinitatea) unei femei, cuplul devine perfect pentru că fuzionează Bărbatul pur cu Femeie pură.

Probabil că asta căutăm, să ne redescoperim adamic, să ne redescoperim edenic, dinainte de punerea frunzei, dinainte de muşcătura din fructul oprit, pentru că atunci deşi erau doi, în esenţă erau unul, era androginul în dublă ipostază. Nu mă refer la androginul de dinainte de prelevarea coastei-Eva, ci la androginul care rămâne şi după ce Eva a fost creată, când încă nu se instalase în ființa lor conştiinţa dualității.

- Şi ce deteşti mai mult la om?

- Detest la barbați ipocrizia şi minciuna, în general.

Incapacitatea de a se defini pe sine. Încercarea permanentă de a schimba culoarea, cameleonic, în funcţie de ambient. Asta mi se pare un lucru absolut abject. La o femeie, poate o să te surprindă, nu detest nimic, pentru că femeia, dacă are ceva la prima vedere detestabil, ar putea ca sursa să fie în relaţia ei cu un bărbat, ca partea ei detestabilă să fie determinată de o relaţie eşuată şi atunci vina se împarte, dacă nu rămâne cumva în exclusivitate bărbatului. În afară de cazuri patologice, nu există femeie frigidă, există bărbaţi egoişti şi nu poţi să spui că deteşti frigiditatea, dacă nu ai făcut tot ce depinde de tine ca ea să nu existe. Femeile care stau pe centură, sau în parcări şi aşteaptă să vină primul tir căruia să-i sugereze o clipă de odihnă, nu sunt detes-tabile ele însele. Există un eşec al fiinţei noastre comune acolo, pentru că altfel nici o femeie nu s-ar duce în ace-le locuri din vocaţie, dacă ea nu ar fi fost pervertită în natura ei de cineva şi aruncată în spaţiul acela. Are Isaac Babel o proză scurtă, ca toate, de altfel, de o gin-gășie cutremurătoare. E vorba de un comis voiajor care încercă să facă un fel de marketing, de promovare a produselor sale şi îşi face un calcul: decât să plătesc hotelul, să dau banii pe o masă la restaurant, mai bine caut o prostituată, dorm la ea, mănânc la ea şi am şi alte beneficii pe care nu mi le oferă un hotel şi mă costă şi mai puţin. Găseşte o tânără în gară, ea îl ia acasă, îl pune să se spele, îi pregăteşte cina, apoi îi face patul pentru culcare, iar dimineaţa el îi spune că nu prea are bani. Ea îi răspunde că nu-i nimic, mergi cu Dumnezeu. El pleacă bucuros, egoist şi meschin, că nu l-a costat nimic, urcă în tren şi, cu câteva minute înainte de plecarea trenului, vede o femeie care aleargă de-a lungul peronului cu ceva în mâini. Era chiar prostituata la care dormise, iar acum alerga să-i dea la drum niște plăcinte calde. Povestea asta spune totul despre eroarea de a detesta ceea ce nu suntem în stare să înţelegem, iar femeile au multe componente ale ființei lor pe care nu suntem în stare să le înţelegem.

- Spune-mi, Pavel Şuşară, câteva lucruri care pot să-ţi facă ziua sau chiar viaţa uşoară.

- Tot. Am aflat un lucru extraordinar de la principesa Ana, așa îi spun eu şi mi se pare că sună foarte frumos.

Nu-i spun regină, pentru că n-a fost niciodată regină, ea a devenit soţia lui Mihai după ce el nu a mai fost rege.

Ea a spus că abia la bătrâneţe a cunoscut cu adevărat minunile vieţii, anume faptul că zboară o pasăre şi se aşează în faţa ei, că vede cum creşte un fir de iarbă, că vede cum apare o floare acolo unde ieri nu era, că vede cum viaţa se manifestă în cele mai mărunte lucruri din jur. De obicei, noi, exact aceste lucruri nu le vedem, iar în acest tot intră şi lucrurile importante, intră şi detaliile pe care ar fi bine să le avem mereu în vedere.

- Mă bucur că eşti optimist şi ar trebui să încheien aşa. Totuşi, în afară de bucuria de-a trăi,

- În cazul tău, ai avut şi şansa să cunoşti oameni deosebiţi în viaţă…

- Şanse ai tot timpul. Problema e să valorifici şansele.

Să-ţi exemplific cu un banc foarte fain: un călugăr a fost luat de apă la o inundaţie şi la un moment dat vine un soldat şi vrea să-l ia în barcă, dar călugărul îi spune „lasă, mergi mai departe, că sunt alţii mai necăjiţi ca mine, de mine are grijă Dumnezeu”. Cel cu barca pleacă, pe călugăr îl ia valul şi îl duce mai departe până se agaţă de o stâncă. Vine o altă barcă de salvare, dar o refuză iarăși, spunând că „mă ajută Dumnezeu, cum m-a ajutat până acuma, mă ajută el și în continuare”. Barca pleacă iarăși, pe călugăr îl ia alt val, dar reuşeşte să se prindă de o creangă plutitoare. Refuză şi a treia barcă venită să-l salveze, spunând că sunt alţii mai necăjiţi şi că de el are grijă Dumnezeu. Valul îl duce mai departe, vine o viitură, îl rostogolește la fund şi nu mai apare la suprafaţă. Ajungând la poarta raiului, supărat îl ia rost pe Sfâtul Petru şi îl roagă să-l ducă la Dumnezeu.

După multe insistenţe, acesta îl duce în faţa tronului dumnezeiesc: „Doamne, începe el cu un ton de reproș, mi-am refuzat orice bucurie în viaţă, am trăit numai în rugăciune şi în post, m-am retras în pustietate, iar Tu m-ai lăsat să mor ca un câine, asta e răsplata pe care mi-ai dat-o?” Dumnezeu se uită galeș spre el şi îi spune: „fiule, ţi-am trimis trei bărci şi ai fost atât de cretin încât le-ai refuzat pe toate, nu ai folosit niciuna dintre aceste posibilităţi”. Cam asta se întâmplă şi cu şansele noastre.

- Ai împlinit de curând o vârstă rotundă, cum se vede lumea, cum simți viața, cum stai cu proiectele?

- Așa e, am împlinit 65 de ani, dar dacă nu ai fi avut cruzimea să-mi amintești acest lucru nici nu-mi dădeam seama. Ăsta ar putea fi un răspuns, însă nu mă voi opri aici. Înainte de a-ți spune cum se vede lumea, îți spun cum nu se vede timpul și, mai ales, cum tu însuți ești din ce în ce mai puțin vizibil și tot mai nedumerit. Ești mai puțin vizibil fiindcă toate ipotezele pe care le construiești la tinerețe în legătură cu viitorul tău, toate reveriile încețoșate care îți determină aspirațiile, se restrâng drastic și rămâi, oarecum banal și fără imaginație, doar ceea ce ai reușit să fii. Oricâtă experiență ai fi adunat și oricâtă treabă ai mai avea, este infinit mai puțin decât puterea de imaginație și energia visului prin care îți construiești vectorii posibili ai propriei existențe atunci când ești la început de drum. Cum se vede lumea? Prima tentație ar fi să spui că se vede așa cum e ea, dar ar fi prea simplu. Se vede, de fapt, exact așa cum cum ești tu pregătit să o vezi; cu alte cuvinte, o vezi după chipul și după asemănarea ta. Vezi în ea exact ce ai în cap, o înțelegi fix cum ai ales sau s-a întâmplat să trăiești. Vezi, pe de o parte, că este extrem de simplă, construită pe câteva trasee mari - voința de a fi, nevoia de a cunoaște, vocația fericirii -, și pe o infinitate de derivate mărunte care, în cele mai multe cazuri, nu fac decât să saboteze imperativele fundamentale. Viața o resimt, și acum trec la persoana întâi, tot mai mult, ca pe un șir de momente norocoase care au depășit demult orizontul mărunt al întâmplărilor și de care, sunt tot mai convins, nu sunt în niciun fel responsabil. Deși, aparent, ne trăim propria viață, sunt tot mai convins că, în mod real, executăm, mai bine sau mai prost, un mandat imperativ. Ni s-a dat un timp, ce facem cu el? Cred că aceasta este întrebarea.

Ce am făcut eu? Am strâns maldăre de gânduri diverse și de vieți ipotetice. Aici stau bine. Am scris vreo zece cărți și vreo câteva mii de pagini disparate, m-am înconjurat de obiecte, adică de fantasmele și de reveriile unor ființe pe care nu le-am cunoscut niciodată, și am încercat să-i bucur și pe cei de lângă mine. De multe ori am reușit, de multe ori nu. Ceea ce am reușit, în mod sigur, este să adun atâtea proiecte încât mai că îmi vine să mă lansez din nou în reverii și să iau totul de la capăt.

Titus Crişciu

Virgil DIACONU

10 actualitatea literară

Laudatio în oglindă În ultima vreme, poezia nu se mai ia la trântă cu mistreţii din Guvern şi nu îşi mai face publice zilele negre. În ultima vreme, poezia nu mai este adusă nici de fustele colorate ale dimineţii grăbite să mă întâmpine, nici de cearta vrăbiilor, nici de prinţesa care trece cu cireşe la urechi prin copilăria mea. În ultima vreme, poezia este adusă numai de poeții oficiali.

Nu vă mai întrebați cine sunt poeții oficiali. Ei sunt, firește, poeții care apar în Lista Poeților Oficiali de Azi… E simplu. Această listă nu îi cuprinde, desigur, pe toți poeții, ci doar pe aceia iubiți sau doar îngăduiți de Lista de Azi. Poeții Oficiali de pe Lista de Ieri nu mai sunt. Adică nu mai sunt oficiali, pentru că ei au fost înlocuiți cu Oficialii de Azi. Și așa se schimbă, oficial, generațiile poetice.

A fi pe Listă prezintă un oarecare avantaj, pentru că Lista te poate trimite fie pe scena unui festival de poezie, fie pe scena Ateneului, fie a unui mare concurs de poezie. Concurs în care noi, Poeții Oficiali, nu suntem doar participanți, ci și câștigători. Pentru că dacă nu suntem încă de la început considerați câștigători, noi nici nu intrăm în concurs. Ce sens ar avea?

Ceea ce prezintă cu adevărat importanță pentru un poet este ca el să devină un Poet Oficial, deci un poet listat. În rest, dacă poezia sa are sau nu are valoare este mai puțin important. Însă dacă el este un poet oficial, deci un poet listat, atunci toate porțile afirmării îi sunt deschise: premii, excursii în străinătate, cărți tipărite pe banii statului, traduceri și câte altele!

Tocmai de aceea, nici nu pot să vă spun cât de fericit am fost când m-am auzit strigat de pe Lista Poeților Oficiali de Azi, ca să citesc din versurile mele pe marea scenă a Poeziei, în fața camerelor de luat vederi. Da, toată lumea era cu ochii pe mine când am urcat pe scena Poeziei, pentru că eu am citit chiar în limba română a lui Kelemen Hunor, ministrul Culturii Române. O mie de ochi mă urmăreau, o mie de urechi mă ascultau cum citesc eu în limba română a lui Kelemen Hunor, punând accentele chiar acolo unde trebuie.

Eu sunt poetul oficial din Lista Poeților Oficiali de Azi, primul pe listă!, am spus eu în fața mulțimii galinacee. Din această Listă eu am fost scos și prins cu mai multe bolduri în Istoria literaturii române de azi, aşa, ca să nu mai cârtească nimeni împotriva mea, adică a nemuririi mele literare! A nemuririi mele literare antume! Firește, eu voi sta neclintit în nemurirea mea, până în veacul veacurilor! Pentru că eu sunt poetul oficial, cel prezent în toate antologiile, cursurile universitare şi istoriile literare – cele trecute, prezente şi viitoare. Și chiar în manualele de-a șaptea.

Pentru că eu sunt cel tămâiat de critica literară încă de la începutul carierei mele literare.

Așa am rostit eu în limba română a lui Kelemen Hunor, pe scena Poeziei, iar găinile din lojă, abia scăpate din cuibarele poetice ale Fabricii de găini Glina, au reacționat imediat la metaforă şi au bătut din aripi de bucurie. Eu trag după mine povara a numeroase premii literare, am spus atunci în fața mulțimii galinacee, după ce mi-am recitat versurile postmoderniste, adică versurile scrise în stilul ultimului curent poetic în vogă, sosit tocmai din America. Pentru că eu sunt reprezentantul literaturii postmoderniste române de azi în România, în Germania, Anglia, Franţa, SUA şi în ţările baltice; eu sunt specialist în poezia optzecistpostmodernistă română de inspirație americană, care a rupt gura criticii literare; critică ce m-a răsplătit cu atâtea și atâtea premii postmoderniste pentru talentul meu postmodernist.

De fapt, eu sunt cel mai cunoscut poet român în străinătate, le-am spus atunci galinaceelor de la Glina, care mă ascultau electrizate. ICR-ul însuși a alocat o sumă importantă pentru traducerea în străinătate a cărţilor mele, pentru publicitate, deplasări și cazare.

Președinția mi-a acordat și ea cea mai importantă distincție culturală și o modestă sumă, dacă tot am făcut campanie prezidențială în presa democrată.

Surse neoficiale spun că Trezoreria Naţională va bate în curând monede cu portretul meu, ceea ce înseamnă că poezia mea este recunoscută la nivel național și chiar internațional, de vreme ce poezia mea poate fi convertită oricând în monedă forte, deci în euro, dolari, lire, franci, ruble, yeni, leva, sersteţi, icosari, marafeţi, firfirici, arginţi, gologani, mahmudele.

Eu sunt un om fericit. Fericit, pentru că regulamentul marelui concurs de poezie a fost schimbat pentru mine chiar în timpul concursului, pentru ca eu să pot câștiga marele premiu. Bine, au fost câțiva cârcotași care au contestat mânăria, însă brațul de fier al președintelui juriului a pus repede lucrurile la punct, și astfel am luat marele premiu. De altfel, se știe că juriul unui concurs este suveran, deci el poate să schimbe oricând regulile

proză

nr. 79 n februarie 2018

jocului, chiar și în timpul jocului. Numai să câștige cel programat să câștige! Numai să câștige cel de pe Lista Poeților Oficiali de Azi. Eu sunt un om fericit. Fericit, pentru că am fost aplaudat pe marea scenă a Poeziei de toate galinaceele din lojă, cele aduse din cuibarele Fabricii de găini Glina, ca să bată din palme pentru mine. Și care și-au făcut datoria și s-au dat pe spate de bucurie când au aflat că până și premiile literare pot fi fraudate.

Firește, eu am fost aplaudat şi la Festivalul de Poezie de la Botoşani, unde am luat Marele Premiu pentru Poezie postmodernistă. Nu se făcea ca fiind propus la Nobel, după cum bine știți, să nu mi se acorde, mai înainte de Nobel, acest premiu. Ar fi fost o rușine pentru literele române. S-ar fi spus: Uite, a luat Nobelul, dar el nu a fost în stare să ia, în țară, premiul de la Botoșani! În temeiul acestui raționament, veți înțelege că eu voi lua de acum înainte toate premiile din țară, de vreme ce toate premiile naționale sunt sub Premiul Nobel. E logic! Da, sunt un om fericit, am spus eu în fața camerelor de luat vederi. Fericit, pentru că sunt invitat la toate manifestările literare cu ștaif, pentru că mi se plătesc toate deplasările, pentru că mi se publică gratis, pe banii statului, cărțile în străinătate, pentru că am ras și anul acesta toate premiile de la concursurile de poezie. Să nu credeți că aceste concursuri se organizează doar pentru poeții de pe Lista Poeților Oficiali de Azi, adică pentru mine și colegii mei postmoderniști, după cum spun gurile rele. Astea sunt niște bârfe grosolane născocite de către denigratorii noștri, care nu au înțeles încă faptul că poezia suntem chiar noi! Noi, și nimeni altcineva! Și cine nu a prins trenul poeziei postmoderniste n-a prins nimic!, am spus eu în fața camerelor de luat vederi, încercând să fac o metaforă ceferistă.

Dumneavoastră ar trebui să înțelegeți că și noi am prins, la rândul nostru, trenul, dacă nu chiar avionul poeziei postmoderniste americane. Firește, nu ne-a fost deloc ușor, pentru că prin ′86, când am început noi să ne postmodernizăm, postmodernismul american era deja pe ducă. Dar tot pe ducă au fost și poeziile romantică, simbolistă, expresionistă, naturalistă, dada, futuristă, ermetică, suprarealistă, la vremea lor, și totuși noi, poeții români, am prins trenurile de poezie cu pricina, nu ne-am lăsat! Trebuia să intrăm și noi în rândul lumii literare europene, nu?

Așa stând lucrurile, aș putea să spun că poezia românească este într-o neoprită alergare după trenurile poeziei străine; sau într-o nesfârșită sincronizare, după cum spune, într-un elegant limbaj critic, autorul cunoscutei teorii a mutațiilor valorilor estetice de pe tărâmul european pe tărâm românesc, criticul care ne-a încurajat atât de mult alergătura după marile curente poetice ale străinătății. Și într-adevăr, poezia noastră a schimbat până acum mai multe trenuri poetice, doardoar va ajunge la Poezie. Pentru că atunci când nu ai tu însuți poezie, este cât se poate de firesc să o cauți în afara ta. Iar noi, poeții postmoderniști care am bătut lumea în lung și în lat după lâna de aur a poeziei, am găsit-o, în fine! Așa am declarat pe marea scenă a Poeziei, în fața camerelor de luat vederi. A camerelor de luat vederi din măreția mea poetică postmodernistă, închiriată pe termen lung de la americani! Măreție pe care mi-a oferit-o chiar și critica literară oficială postmodernistă. Măreție pe care mi-a făcut-o cadou chiar ea, generoasa de critică oficială postmodernistă, după ce s-a levantizat cu scrierile mele poetice. Pentru că atunci când poezia este postmodernistă, critica este și ea postmodernistă… E logic! Desigur, numai răutăcioșii spun că atunci când poezia postmodernistă se întâmplă să aibă dreptate, dreptatea ei nu are poezie! Numai răutăcioșii!

Eu sunt poetul urgisitei spiţe, silabisind lumina care m-a răpus! – am rostit eu, într-un mod cu totul neașteptat pentru modul meu postmodernist de a concepe poezia, mod care dă atenție numai lucrurilor exterioare, nu și celor sufletești. Așa am rostit eu, în răspăr cu toată poezia optzecist-postmodernistă aflată la putere în manualele de-a șaptea, pe bloguri și chiar în cursurile universitare, în cărțile și studiile de specialitate. Așa am rostit eu, în răspăr chiar și cu poezia postmodernistă din America, poezie care a crescut imediat în solul poetic românesc, atât de sărac în răsaduri proprii.

Așa am rostit eu, la microfon, iar găinile literare au sărit de pe ouă când m-au auzit recitând în cea mai pură limbă română, pentru care mă invidiază până și Kelemen Hunor. Da, galinaceele din Fabrica de găini Glina m-au aplaudat frenetic cu aripile lor; și cu aripile vecinelor şi ale rudelor, până la a treia generaţie. Şi cu aripile suratelor din Liga Arabă, ale fanaticelor Cărţii Sfinte, m-au aplaudat. Şi s-au bătut ca chioarele pe metaforele şi libelulele din poemele mele! Să mai spuneți că publicul nostru nu iubește poezia...

Nici nu îmi vine să cred că m-am născut într-o ţară care îşi pierde capul după poezie, am spus eu la microfon, impresionat de atâtea aplauze. Fără îndoială, dumneavoastră aveți un deosebit simț poetic, stimabile galinacee literare, care ați venit pentru mine tocmai din cuibarele europene ale Fabricii de găini Glina.

- Viitorul nostru este în versuri!, au strigat în cor galinaceele literare de la Glina, care au început să se bată ca chioarele pe gărgăriţele şi furnicile din discursul meu; pe gândacii de Colorado, ploşniţele şi râmele pursânge din disertația mea.

Viitorul nostru este în versuri!, au strigat din nou galinaceele din lojă, jugănind libelulele şi metaforele, oximoroanele şi ironiile din scurta mea intervenţie.

Cu adevărat, românul s-a născut poet!, au spus ele, uitându-se țintă la mine și făcându-mă să roșesc. Și au încheiat seara în ropote de aplauze.

P.S. Acest laudatio a fost scris de mine, cel mai cunoscut și aplaudat poet din vremea marilor festivaluri de Poezie, din vremea Trenului Poeziei Postmoderniste şi a Galelor de Poezie de pe întreg cuprinsul patriei. Acest laudatio a fost scris de mine, într-o magnifică noapte de noiembrie a anului 2011, când m-am gândit că se cade să mulţumesc Listei Oficiale a Poeziei de Azi, care mi-a oferit ocazia unică să îmi recit versurile în limba română, o limbă care se apropie destul de mult de aceea a lui Kelemen Hunor, sinistrul Culturii. Acest laudatio a fost scris de mine, în magnifica noapte postmodernistă, când planeta Neptun a intrat în conjuncţie cu spiritul postmodernist al veacului, când duhul Listei sau al stăpânului ei s-a coborât peste mine, iar eu am început să profețesc și să vorbesc în dodii, adică în graiul de neînţeles al poeziei postmoderniste.

Vai vouă, care ați pierdut trenul poeziei postmoderniste de inspirație americană!, după cum bine spunea colegul meu abia sosit de la Canton în Capitala poeziei! Vai vouă! Și totuși, deși sunt bolnav de poezia postmodernistă, veți înțelege că nici eu nu am putut să o țin langa cu poezia postmodernist-ceferistă de la Canton, așa că am tras semnalul de alarmă cu puțin înainte ca trenul să sară de pe șine. Și am coborât cât s-a putut de repede. Și am luat-o la fugă pe câmp, prin lanul de grâu dat în pârg, spre orașul de piatră. Și iată că în timp ce alergam mi s-a întâmplat un lucru cu totul neobișnuit, pe care m-am hotărât să vi-l spun: mi s-a arătat îngerul! Pentru prima și singura dată în viața mea plină de premii literare postmoderniste, mi s-a arătat îngerul. Îngerul strălucitor! El mi s-a așezat chiar pe umăr și mi-a șoptit la ureche acest poem:

Lista poeţilor oficiali de azi*

Glonțul În ultima vreme, poezia nu se mai ia la trântă cu mistreţii din Guvern şi nu îşi mai face publice zilele negre. În ultima vreme, poezia nu mai este adusă nici de fustele colorate ale dimineţii grăbite să mă întâmpine, nici de cearta vrăbiilor. Și nici chiar de prinţesa care trece cu cireşe la urechi prin copilăria mea.

Nici chiar de ea. În ultima vreme, poezia nu mai iese în stradă cu pancarte și revendicări.

Guvernul a scos din nou jandarmii în Piața Libertății și ne-a închis gura.

Eu locuiesc în țara în care poeții cântă cu gura închisă, în Absurdistan locuiesc.

Tricolorul meu este scris noaptea, în Piața Victoriei, de luminile celularelor aprinse de tinerii demonstranți.

Acesta este tricolorul! #rezist!

Eu sunt poetul urgisitei spiţe, silabisind lumina care m-a răpus!

Ia tu glonţul acesta, prietene, poate îţi va fi de folos într-o zi.

Ia-l tu!

Acesta a fost glasul îngerului, iar după el eu nu am mai avut glas. Veți înțelege, cred, că nu cu poemul acesta am câștigat eu marile concursuri de poezie, pentru că acesta este poemul îngerului, iar îngerii nu au voie să participe la concursurile de poezie. Și chiar dacă ar participa, nu ar câștiga niciun premiu, pentru că ei nu sunt pe Lista Poeților Oficiali de Azi. Concursurile de poezie sunt doar pentru noi, poeții postmoderniști, care suntem pe Listă, nu pentru îngeri. Și tocmai de aceea îngerii nu pot fi premiați. E logic! Atât am mai spus, și am coborât de pe scena Poeziei, în aplauzele frenetice ale galinaceelor literare aduse special pentru mine de la Glina, de la fabrica de aplauze. În vacarmul acela, abia dacă se mai auzeau aplauzele discrete ale leprocrației, care a ținut să fie prezentă și ea la spectacol, ca să demonstreze cât de cultă și sensibilă este ea la fenomenul cultural postmodernist. Și care a ținut să facă totul pentru oprirea glonțului…

P.P.S. Personajele acestei scene poetice sunt, desigur, imaginare. Iar dacă cineva se va recunoaște totuși în discursul meu, va înțelege că acest text este un pamflet și că el trebuie luat ca atare.

Alina PAVELESCU

nr. 79 n februarie 2018

A fost odată o fetiță proastă din născare. Părinţii se dăduseră de ceasul morţii ca să îi schimbe soarta hărăzită, încercaseră chiar să le mituiască pe ursitoare, însă acelea nici nu voiseră să audă.

- Cum va fi viaţa acestei copile? le întrebase maică-sa pe ursitoare. Îi răspunseseră: - Cel mai probabil va fi fericită, căci va fi proastă.

- Dar ce înseamnă de fapt că va fi proastă? insistase panicată femeia.

- Scumpete, o lămuriseră ursitoarele, uşor iritate de insistenţă, fiică-ta va fi dintre aceia care nu pot distinge aparenţa de esenţă, mirajul de realitate şi vorba de gând. Asta înseamnă să fii proastă. Zău aşa, chiar nu înţelegem de ce faci atâta caz!

Apoi plecaseră val-vârtej, lăsând-o nedumerită în mijlocul camerei tapetate cu roz în care pruncul dormea liniştit, asemeni tuturor pruncilor din lume.

Anii treceau, iar fetiţa se făcea tot mai mare şi mai frumoasă. Niciun semn nu se arăta cum că ar fi fost altfel decât ceilalţi copii. Părinţii uitaseră aproape cu totul de ursitoare, doar la răstimpuri şi le mai aminteau, iar atunci se îmbărbătau unul pe altul spunându-şi că trăim vremuri prozaice, nici ursitoarele nu mai sunt ce-au fost, ia, nişte babe acre şi cu hachiţe, care vorbesc aiurea la supărare.

Seara, înainte de culcare, îi citeau copilei poveşti.

Observaseră că se necăjea tare şi bocea de mama focului ori de câte ori vreo prinţesă era răpită de zmeul cel rău.

Nu servea la nimic să i se explice că lasă, vine prinţul şi îl omoară pe zmeu ca să o salveze. Când auzea de moartea zmeului, fetiţa se punea şi mai tare pe plâns, socotind că până și zmeul avea un suflet, nu era drept să fie omorât fără milă. Era imposibil să o convingi că, pentru a menţine lumea în ordine, chiar şi pe tărâmul poveştilor trebuie să mai moară câte cineva, dar asta nu reprezintă la urma urmei nicio pagubă, mai ales când mortul e o pocitanie de zmeu. Cu timpul, părinţii se obişnuiseră să nu-i mai citească povestea după cum stătea scrisă, ci aşa cum voia ea să o audă, ca să nu mai dea una-două apă la şoareci. Iar dacă tatălui i se mai întâmpla din când în când să se enerveze amintinduşi de vorbele ursitoarelor, mama se grăbea să-l liniştească: toţi copiii au câte o ciudăţenie, e absolut normal, doar dacă fiica lor n-ar fi avut niciuna, abia atunci ar fi avut motive să se îngrijoreze.

Slavă Domnului, fata creştea şi se făcea din ce în ce mai ciudată. Ajunsese între timp la şcoală, unde nu strălucea, dar nici codaşă nu era. Firea ei veselă, deloc bănuitoare o ajutase să îşi facă o mulţime de prieteni. Dimineţile se trezea plină de voioşie şi se grăbea să plece la ore, scutindu-şi părinţii de rezistenţa plângăcioasă pe care ceilalţi copii o opuneau sorţii lor şcolare. Ea nu rezista niciodată la nimic, lua toate lucrurile aşa cum îi erau date, de aceea şi domnişoara învăţătoare o socotea printre elevii săi favoriţi. Asta până într-o zi când, aflându-se cu toţii în clasă, la ora de desen, au primit ca temă să deseneze un stol de păsări. Copila l-a desenat conştiincioasă pe-al său.

Nu era lipsită de talent, stolul ei era cel mai frumos din întreaga clasă. Păsările arătau ca vii, zburau cu căpşoarele uşor ridicate în lumina soarelui, iar aripile păreau să le palpite în zbor pe foaia albă de hârtie. Împrejur pluteau fulgi străvezii ca niște scame de nor.

I-au admirat cu toţii minunăţia de desen. Învăţătoarea i-a lipit în piept bulina roşie de premiantă şi a lăudat-o în faţa întregii clase, aşa cum rareori o făcea şi numai cu vreo câţiva aleşi. Luciri de invidie scăpărau pe ascuns în ochii copiilor deştepţi. Presimţeau că ei nu vor reuşi niciodată, oricât ar munci, ceea ce fetiţei celei proaste îi ieşise, iată, fără prea mult efort. Ea însă nu s-a arătat deloc mulţumită de treaba bună pe care o făcuse. Cu ochii ţintă la stolul de păsări, tot mai speriată şi mai neliniştită, părea să aştepte ceva. Nici întrebările învăţătoarei, nici îmbrâncelile amicale ale colegilor nu au putut-o smulge din aşteptare. Aşa, împietrită de o tristeţe inexplicabilă, a rămas în faţa propriului desen până la sfârşitul cursurilor. Abia când mama a venit să o ia de la școală, fetiţa s-a trezit din contemplaţie.

Cu mişcări duioase, a luat foaia şi a rupt-o în bucăţele mici, ca tot atâtea aripi de pasăre pe care le-a lăsat apoi să plutească peste pervazul ferestrei. Le-a privit încântată cum se alintau în suflul cald al amiezii, până când cele mai norocoase dintre ele, cele care prinseseră vântul prielnic, au dispărut furate de înălţimi.

- De ce? De ce ai distrus un desen atât de frumos? au întrebat într-un glas mama şi învăţătoarea.

- Păsările sunt făcute să zboare, le-a răspuns laconic fetiţa cea proastă, cu obrajii încă aprinşi de sperietură, dar cu ochii sclipind de triumful datoriei împlinite.

Din ziua aceea, părinţii au înţeles că fiica lor nu era totuşi ca alţi copii. Nu-şi dădeau seama ce anume era altfel la ea, doar o vedeau cum se bucură de ceea ce pentru alţii ar fi fost motiv de întristare şi se obişnuiseră

proză să o găsească plângând în mijlocul veseliei generale.

Fiindcă semăna tot mai puţin cu ei, ceilalţi copii au început să o ocolească. Când fata cea proastă apărea în parc, la joacă, mamele îşi strigau progenitura cu glasuri ascuţite de panică, asemeni vrăbiilor alarmate de apropierea vreunei păsări de pradă. Ea nu dădea semne că i-ar păsa, dar sufletele părinţilor se chirceau tot mai tare sub povara lăsată de ursitoarele cele acre.

Ca orice părinte responsabil, încercau să-şi ferească fiica de ispite, capcane şi dezamăgiri, iluzii spulberate înainte de vreme, lecţii de viaţă prea directe, în genere, de tot ceea ce i-ar fi putut produce vreo suferinţă. Asta nu era însă o treabă simplă, căci prostia ursită îi adusese bietei copile şi o sete neostoită de explorări. Atât de mare îi era dorinţa de a pleca în lume, încât, atunci când într-una din zile şi-a supărat mama, iar aceasta a ameninţat-o, cum îndeobşte procedează mamele, că o va da primei caravane de ţigani, bucuria fetiţei n-a mai cunoscut margini. Şi-a pregătit bocceaua cu jucării şi a pândit ore în şir la fereastră trecerea caravanei izbăvitoare. Nici retractările, nici rugăminţile mamei nu au putut-o convinge să-şi abandoneze speranţa.

Abia târziu, cînd s-a convins că nicio caravană nu se va

Povestea fetiței celei proaste

isca din neant în faţa blocului în care locuiau, a acceptat să se reîntoarcă în dormitorul roz, ai cărui pereţi avea să-i tapeteze de a doua zi cu desene de caravane. În seara aceea, mama şi fiica au plâns împreună, dar fiecare din alte motive: una de disperare, cealaltă din dezamăgire. Și creștea fetița cea proastă, creștea ca toți copiii, mai mult sau mai puțin normal. Și părinții ei îmbătrâneau într-un an cât alții în zece. Tot pictând caravane, s-a trezit într-o bună zi că devenise adolescentă. A fost o descoperire neașteptată. Dimineața, pe când se îmbrăca în oglindă, și-a dat seama că trupul ei nu mai era al ei, se preschimbase pe nepusă masă într-o arătare nouă, necunoscută. Nu mai era plat și alburiu ca o coală de desen neîncepută, era un tablou cu dealuri și văi, umbre și rotunjimi, colțuri de taină unde culorile se amestecau între ele, albul sidefiu și rozul molatec, negrul cârlionțat și vioriul, bronzul de miere și albastrul somnoros. I-a plăcut descoperirea din oglindă. Goliciunea ei ternă, de copil, dispăruse lăsând în loc o formă de relief ce se cerea explorată.

Nu mai avea nevoie de caravană ca să fugă în lume, lumea era ea.

Atât de mult și-a îndrăgit noua persoană, încât s-a apucat să o exploreze chiar din acea zi. A început prin a o împodobi în fel și chip, căci avea nevoie să știe în câte imagini diferite se putea întrupa frumoasa creatură ce zăcuse ascunsă amar de vreme, tăcută și răbdătoare, în propriul său înveliș plicticos. A fost - pe rând și, la răstimpuri, toate deodată - rebelă și tocilară, zână bună și zeiță invincibilă, regină și cenușăreasă, muză și artistă, fecioară sperioasă și cochetă lipsită de scrupule, vedetă rock și suavă balerină mecanică.

Brațele ei cele noi, fragile, apetisante, au purtat cu aceeași solemnitate brățări sunătoare, din argint și din os, șireturi din piele meșteșugit înnodate pe la încheieturi, elastice multicolore înșurubate în carnea fragedă ca niște spirale de curcubeu. Bănuți patinați, bufnițe bătute în pietre false, flori din plastic ce își schimbau culorile după cum se aflau în întuneric sau în lumină, dragoni cu gurile larg căscate, din care izbucneau țepoase flăcări de metal, cruci încârligate și stele în cinci colțuri, insecte fantastice prinse în ape înghețate de chihlimbar i-au spânzurat pe degetele ca niște muguri de bambus, au plutit amețite pe lângă urechile ca niște petale de orhidee, preț de o seară sau de o vacanță, făcând efemere perechi cu lanțurile încolăcite în jurul gleznelor, cu cerceii gâdilători din buric, cu alte și alte podoabe, aducătoare de noroc sau de ghinion, atârnate sârguincios în locurile cele mai de taină ale neașteptatei făpturi. În văile sale moi au șerpuit, asemeni cercetașilor rătăciți, limbile vulcanilor de ceară. Pe dealurile de marmură ale sânilor, urmând credincioasă linia subțire a gâtului, mâna tremurătoare a fetiței a așezat, strat lângă strat, trandafiri negri și scorpioni îmblăniți cu tuș, cârcei alunecoși de viță de vie, femei-faraon cu ochi de smaralde, mandale înflorite luxuriant din bobocii adormiți ai sfârcurilor, buze întredeschise în așteptarea unor săruturi nemaiajunse la destinație, ochi scrutători de războinici în căutarea prăzii, cai albaștri și unicorni transparenți scuturându-și coamele îndărătnice sub ploile unor solfegii fără glas.

Iar peste orgia astfel închipuită, peste amalgamul de carne albă, cerneluri păstoase, plastic țipător și metale zornăitoare, au curs din belșug, ca dintr-un univers răsturnat, valuri înspumate de dantelă, petice de piele foșnitoare, figurine din pâslă prinse la cingători de catifea, bucăți minuscule de nailon multicolor, taftale lunecoase, fâșii de blană mirosind de-a valma a viață

actualitatea literară 11 încolțită și a moarte izbăvitoare, stambe pipernicite legate între ele prin neverosimile încâlceli de ațe. La umbra lor, bântuită discret de frici fără nume, ființa cea nouă - în fapt, o simplă adolescentă prostănacă – se sufoca pe mutește.

Sărmanii părinți, cu fiecare zi tot mai bătrâni și mai istoviți, încă nu renunțaseră să se împotrivească ursitei. Creatura izbucnită peste noapte din fiica lor le era completamente străină. Diminețile, când se intersectau cu ea în ușa bucătăriei, se înfiorau de vedenie. Ar fi vrut să treacă mai departe, ca peste un vis urât. Bănuiau însă că, dincolo de acele zorzoane și bucăți de material așezate alandala pe formele unui corp necunoscut, se ascundea tot fetița cea proastă, copilul pe care niște ursitoare nemiloase li-l meniseră ca să se spele cu el pe cap cum or ști. Simțul datoriei nu le dădea pace. În dimineți grăbite și în nopți lungi fără somn, se frământau să găsească o cale ca să-și salveze copila de demonul ce părea să o bântuie. Dar, de câte ori credeau că au aflat soluția potrivită, își aminteau de beteșugul fetei și se vedeau nevoiți să admită că niciun scenariu nu era atât de simplu încât să poată ajunge până la puțina ei înțelegere. În cele din urmă au hotărât să rupă lanțul neînțelegerii în cel mai simplu mod cu putință: se vor preface că nici nu au remarcat exotica creatură și îi vor vorbi ca și când aceea ar fi încă fiica lor. Împreună, i-au pândit meteorica apariție matinală și au rugat-o să le acorde un moment de atenție. Ființa cea nouă s-a învoit fără tocmeală, gata să-i asculte și poate chiar să-i și creadă. Aceasta le-a întărit speranțele că, dincolo de înfățișarea nepământească, se afla totuși, ascunsă pe undeva, copila lor dintotdeauna.

- Ascultă, i-au spus, noi știm că în spatele acestor găteli ești tu, fiica noastră. Nu ai nevoie să te ascunzi după ele. Arată-te lumii așa cum ești! Unii te vor respinge, dar alții s-ar putea să îți rămână în preajmă.

Cât despre noi, te vom iubi întotdeauna fiindcă așa sunt legile firii. Încrede-te în ele, căci orice ai face, n-ai cum să le învingi.

Creatura i-a ascultat în tăcere, apoi s-a încuiat în dormitorul roz pe ai cărui pereți încă mai navigau caravanele copilăriei de mai an. Mulțumiți și încrezători, părinții au plecat la treburile obișnuite de peste zi. Când au revenit, îi aștepta o surpriză de proporții: fata își lepădase toate podoabele și se preumbla prin apartament complet goală.

- Aveați dreptate! le-a strigat entuziasmată. Aceasta sunt eu cea adevărată.

Părinții au fost cuprinși de o disperare fără margini, prin care totuși, spre cinstea lor, a răzbătut și o geană de ușurare. Nu, nu se înșelaseră, sub masca neverosimilei arătări se aflase în tot acest timp fiica cea prostănacă.

Așa a început pentru fosta fetiță vremea goliciunii.

O purta cu ea peste tot, acasă și pe stradă, la școală și în vacanțe, din orașul ale cărui clădiri le știa pe de rost până la malul mării, a cărei nesfârșire ademenitoare îi umplea ochii de nectarul melancoliei. La lumina zilei sau sub pelerina catifelată a nopților, a simțit cum lumea însăși îi așternea pe pielea înfiorată aceleași linii fermecate pe care altădată, într-un alt timp deacum aproape uitat, ea singură și le desenase în chip de hartă secretă a noii sale făpturi. Uneori lumea îi adia peste trupul gol cu foșnete tandre, ca o mângâiere de bărbat iubit. Alteori i se înfigea pedepsitor în carne, lăsându-i cicatrici prelungi. Fata cea proastă le purta o vreme, apoi le lepăda, zvârlind cât colo cojile zbârcite, păstrându-le doar umbrele domesticite în albiile astfel iscate pe relieful ei interior. În toate aceste zile și nopți a fost fericită, dar fără s-o știe, căci fericirea există doar pentru cei care o visează, iar ea era prea ocupată cu trăitul pentru a mai avea timp să viseze. Cei mai mulți oameni o repudiau și fugeau din calea ei, unii o priveau cu amuzament sau curiozitate, alții, mult mai puțini, îi aplaudau îndrăzneala. Dintre cei puțini, încă și mai puțini își făceau curaj să îi fie prieteni. Fără să se sinchisească de numărul lor, fata se bucura pur și simplu de darurile savuroase ale prieteniei.

Așa, goală, senină, încrezătoare, avea să se încrucișeze într-o bună zi și cu dragostea. Aceea o pândea de multă vreme, dar încă nu găsise momentul s-o înșface cu ghearele sale pofticioase. A fost o luptă grea pentru sărmana copilă proastă. Deși s-a opus vitejește, dragostea i-a lăsat multe urme însângerate pe trupul tânăr și gol. În cele din urmă i-a supraviețuit, chit că n-avea să afle niciodată dacă ieșise învingătoare sau învinsă. Vedea însă prea bine că noile cicatrici nu se mai dădeau duse, nu mai putea să le lepede ca pe niște coji uscate, așa cum făcuse de atâtea ori până atunci.

A înțeles că venise timpul să își ferească goliciunea rănită din calea ochilor curioși.

Tot gândindu-se cum ar fi mai potrivit să procedeze, a hotărât în cele din urmă să se înfățișeze în fața părinților, cu mâna în mâna celui pe care îl alesese spre a-și acoperi cu el rănile dragostei. Părinții, acum de tot bătrâni și aproape neputincioși, s-au bucurat nespus. Au întinerit de fericire, cu atât mai mult cu cât pierduseră orice speranță că își vor mai putea feri copila din calea ursitei sale. Iată însă că, atunci când se așteptaseră mai puțin, lucrurile păreau să se aranjeze. Poate că, din înaltul sihăstriei lor urâcioase, se înduraseră și ursitoarele să mai îndulcească nițel pelteaua predestinării. I-au făcut fetei o nuntă mare, la care s-a benchetuit după datină, trei zile și trei nopți.

Despre fata cea proastă și mirele ei, dimpreună cu copiii lor, se spune că au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Iar vouă, dacă nu vă vine să credeți, să vă fie rușine, se vede treaba că nu obișnuiți să luați aminte la vorbele ursitoarelor.

12 actualitatea literară Proză despre suflet

Elena Drăgoi

Să ne învârtim în continuare În jurul substanței concentrate, în jurul sufletului.

Nimic concret sau stabil nu poate exprima esența Știm doar că există. Singurul sentiment de supremație sau să fii desăvârșit.

Noi știm că suntem altfel, fiecare o știe pentru sine.

Secolul logicii sau al atingerilor. Dacă nu, înseamnă că nimic nu există. Deși orice idee ar putea fi crezută Cât timp constituie hrană. “Frumusețea are pete și e trecătoare”. Până și petele își fac loc în descrieri.

Sunt necesare. Absolutul poate fi simțit doar… din nou teoria incertitudinii. Cu atât mai bine.

Există extreme și există și limita dintre ele.

Dar ținând cont de importanța pe care o are emoția Atunci căutarea echilibrului este mai esențială decât însuși posesia echilibrului.

Sau poate că vreau doar să mă scuz.

O lume superioară acesteia în care ne târâm Se vrea a fi una divizată, și rareori le aruncă din nebunia ei fragmentată și celor mai fanteziști.

Cu adevărat… Ei nu cunosc ipocrizia.

Poate că schimbarea m-a orbit și nu mă mai recunosc uneori, dar acum trebuie acceptată. Fără ignoranță.

Să tindem întotdeauna către împăcare Oricât de mult zgomot ne perturbă așteptările.

Evoluţie S-a născut din același ID Și modelat de Ego Spre valori și rațiune, Compasiune și altruism, Clădește pe temelia muncii Un super-ego mai angelic.

Căci putem alege ce lup Să hrănim.

Bun sau rău sunt doar concepte, Nu neapărat atribuiri Forțate de alții sau de noi.

Ci alese.

Alegem tot timpul împinși de Noi înșine.

Efectul fluturelui există doar că Noi alegem viteza bătăilor Și direcția.

Sau cel puțin aceasta-i iluzia Celor mai credincioși dintre atei.

Future past O singură poză a rămas Cu mine copil, Să îmi amintească uneori Că timpul nu este docil, Ne poartă din ieri către mâine În salturi și în trap, Îl subjugăm în minte Și-n clipe fără cap.

Se văd în ochii mici Fragmente ce n-au fost, Posteritatea ivită din hazard Sau rost, Cândva și alți lăstari Vor privi la acest prezent Rămas captiv în poze Și-n vreun tablou latent.

Mă-ntreb dacă fotograful a bănuit Vreun pic, Ce fericit om mare va fi Acel om mic, Și eu sărind peste azi-mâine Copilului meu îi ursesc Să smulgă din viață doar bine, Echilibru îi doresc.

şcoala de poezie

nr. 79 n februarie 2018

Florentina Loredana Dalian Fiul Risipitor

Ploaia sau dragostea

Sunt, mamă, fiu risipitor; mi-am risipit şi dragostea şi anii.

Am bătut pe la toate uşile inimilor; nimeni nu răspunde.

Uscate sunt buzele mele de arşiţa atâtor nesăruturi.

Am plecat cu aripi de-acasă, m-am hrănit cu visuri; acum mi-au rămas numai roşcove.

Ploua ca la sfârşit de lume în dimineaţa aceea, curând ploaia mi s-a mutat în ochi când mi-am amintit că o uşă spre tine-i zidită; eu, ca o altă Ană purtându-mi încercuirea în cărămizi invizibile aştept o fisură - Duminica strângerii de mână – prin care să respir aerul tău înveşmântat în roşu.

Uneori, seara, îmi amintesc apusurile pe după dealul nostru.

Ah, mamă, a fost o vreme când vedeam numai răsăritul.

Tu ce mai faci?

Lacrimile tale sunt la fel de sărate, la fel de tăcute ca inima mea bătând pentr-o dragoste nemărturisită?

Mereu se trasează graniţe, mereu visăm să ne construim aripi, ochii se umplu cu lacrimi de adoraţie atunci când iau drumul înapoi între ziduri şi-mi spun – a câta oară – că data viitoare va fi altfel, că data viitoare din două una: ori voi dinamita uşa, ori voi trece indiferentă pe lângă ea.

Mă voi întoarce, mamă, dar nu-ţi vei mai recunoaşte fiul.

Sunt atât de bătrân, mamă şi port în inimă ca-ntr-o raniţă cenuşa înstrăinărilor.

În realitate, nici una nici alta nu se întâmplă, îmi duc mai departe zidul în spate aşteptând să-l topească ploaia sau dragostea...

Să nu-i spui, să nu-i spui tatei să taie viţelul cel îngrăşat!

Fă numai focul în odaie; mi-e dor să văd lumina flăcărilor cum joacă pe pereţii albi văruiţi de tine înainte de Paşti.

Nici să nu nici să nu tocmească lăutari ce folos? – Vreau numai să-ţi aud ţie cântecul acela pe care mi-l cântai când eram în leagăn.

Aşa să faci!

Aşteaptă-ţi, mamă, fiul risipitor, căci el se va întoarce… … într-o zi.

Tâlharul Nu ştiu, Doamne, care dintre tâlhari sunt, aş zice că acela din dreapta; e uşor să fii ăl din dreapta după mai bine de două mii de ani.

Dar nu ştiu, chiar nu ştiu, dacă eram contemporană cu Tine, dacă Te vedeam răstignit lângă mine, ca pe ultimul bandit, aş fi văzut? aş fi simţit? Ţi-aş fi cerut eu: „Pomeneşte-mă, Doamne!” ?

Nu ştiu care dintre tâlhari sunt, da-aşa-mi place mie să cred când mă uit în oglindă şi-mi pare c-aş fi cel din dreapta.

Dar, Doamne, în oglindă, lucrurile se văd pe dos!

Poveste de cândva şi de mai ieri Paşii se-aştern cadenţaţi pe ringul de dans, perechile, vreo trei, dansează pentru nimeni pe muzica solistului care cântă pentru nimeni; el spune o poveste de cândva şi de mai ieri: povestea scoruşului din Urali, despre o fată cu inima pe din două, dar cui îi pasă de atâtea inimi împărţite la doi? şi totuşi, şi totuşi se-ntâmplă ceva, ceva aproape imperceptibil; dincolo de aparenţe, vocea solistului tremură cu un semiton mai jos, paşii dansatorului cărunt devin uşor ezitanţi, iar trena rochiei parcă se sfâşie pe din două.

Nu-i nimic, Serghei, e doar o iluzie, suntem doi fluturi aşezaţi pe aceeaşi floare pentru o clipă; când noaptea îşi va ridica vălul, aripile ni se vor spulbera şi va fi iar dimineaţă, una dintre acele dimineţi când te trezeşti şi nu mai ştii dacă te-ai trezit sau doar ai visat că te trezești.

Când muzica îşi va stinge acordurile, solistul va redeveni omul de rând, chelnerul îşi va lepăda fracul, soarele ne va pune lumina în ochi, iar noi ne vom transforma din fluturi în oameni.

Aşa a fost de când lumea, Serghei, şi nimeni n-a putut s-o ajute pe fata cu inima pe din două, şi ea a rămas întrebându-se...

Domnişoara Nimeni Când şi când bărbaţii mă mai iubesc Aşa, pe la vreun colţ de stradă prăfuită.

Când şi când poeţii îmi mai dedică nu versuri nici vorbă - poezia s-a cam demodat – îmi mai dedică, spun, câte o partidă de amor În cinstea ta! – îmi zic Eu – după toate convenţiile, după toate abeceurile comportării civilizate şi alte fandoseli politicoase ce s-au mai inventat pe la oraş ce-ar trebui să răspund?

La noi la ţară – pe vremea când eram copil – când lumea n-avea chef să-ţi asculte tâmpeniile ţi-o reteza scurt – hai sictir!

Eu am crescut jumătate la ţară, jumătate la oraş n-am învăţat fandoseli dar nici să zic hai sictir cu toată gura nu ştiu, îmi iese un hai sictir aşa mai anemic din care ei înţeleg doar hai!

Când şi când romanticii îmi mai oferă câte o orhidee sălbatică aşa ca mine când dau să muşte fiarele sau când iubesc până la nu lacrimi nici vorbă şi astea s-au cam demodat...

Odată un sculptor mi-a dedicat o domnişoară – nu râde! – o domnişoară care se numea Nimeni pentru că nevastă-sa, geloasă, l-a întrebat: cine mai e şi fâţa asta?

El, săracu’ a vrut doar s-o imite pe domnişoara Pogany dar fiindcă nevastă-sa ar fi zis tot o fâţă şi asta i-a explicat: Aceasta se numeşte domnişoara Nimeni. Și-aşa a rămas.

Când şi când mă întreabă oglinda – tu cine eşti? În faţa ei am curaj, îi răspund hai sictir Eu sunt femeia pe care bărbaţii o mai iubesc când şi când, căreia poeţii îi mai dedică nu versuri nici vorbă şi sculptorii domnişoare.

Ce nu-nţelegi Eu – după toate probabilităţile statisticii matematice sunt femeia tuturor timpurilor şi a tuturor verbelor conjugate doar la prezent.

Adică nimeni! rosteşte oglinda neîntrebată şi dând să pleznească nu de invidie, nici vorbă...

şcoala de poezie

nr. 79 n februarie 2018

Eugen D. Popin

cele trecute şi netrecute în ființă să-l împartă şi să-l primenească. l-au numit numindu-l. l-au îmbrăcat îmbrăcându-l. să şi-l apropie să-l denumească aşa cum ar fi şi este în mintea lor. un îndreptar să-i dea lui Tuturor al ființelor cele trecute şi netrecute în ființă. a fi este a nu fiul au pus pe picior de egalitate. ca pentru ei un Tuturor al minților.

Motto: „Mich führt alles in mich selbst zurück“ („Totul mă călăuzește îndărăt în mine însumi“) Novalis

The time is out of joint.

(Timpul a ieșit de pe făgaș) William Shakespeare, Hamlet, actul 1, scena 5

1. singurătățile plutire adăpostind generoasă luciditatea zădărnicia absurdul rătăcit în visele nopții

îngemănându-mă insidios cu sfioșenia pruncului îngenunchiat dinainte-ți și a neputinței te zăresc dincolo de cunoaștere de ispită de lutul tot mai misterios nedeslușite șoapte asediază tandru memoria tulburând spovedania nerostită răsfrântă între tăcere și cer

de încercări de rătăciri de neîmplinire acolo doar dincolo de căutare sunt iertarea răspântia îngerii îngenunchiați în rugă privind senin nevăzutul înțelegând nerostitul veghind calea întoarcerii

5. noi cei dintotdeauna am întinat susurul ne-am învoit fără de căință cu necinstirea și samavolnicia terfelind neprețuitul și ruga însingurata lumină în bezna cea fără de margini

6.

îmi închipuiesc pătimaș buzele tale umede sărutul lor mistuitor divin dureros ca de obicei uit că exist am doar senzația că din umbre curge sfârșirea iar din chemare se ivește nimicnicia cea fără de trup și fără de chip

2. așezat pe mal încropesc oarece estompat fără vlagă pătimesc răbdător într-un târziu mă apropii

3. împart tăișul așteptării cu surâsul neîmpăcat al zădărniciei întârzii iarăși pe mal unde orele sunt doar făclii abia pâlpâind ispășesc vinovat dezmățul cu penitență amuțind geamătul visez fără vis fărâme de cer și cântul tăinuit al lebedei

4. apoi îmi repet mie celui istovit

Emilian Sude

Şi au zis că pe Tuturor al ființelor

Poeme din volumul „Între tăcere și cer“ în curs de apariție

antinomii

actualitatea literară 13

aici au să rămână doar paginile răsfoind copilăria mea inertă pusă fără motiv la colț mai apoi cacealmaua vegheată cu zel de hahalere iar

într-un târziu totuși nesperată firavă tălmăcirea rătăcirii în scăpătare licărul blând al râului 1951 – 2017, Ciacova-GarmischPartenkirchen

epifanii ***

îngeri în pustietatea lanului de grâu maci înfloriți luna palidă

***

tainicul înoptării peștera pustnicului pustie deasupra răscrucea

***

chiciură moale pe crizanteme ofilite ivitul aurorei depărtările tulburi

***

lacom devorând verdele crud cosașul stele licăr palid

***

izvorul susurul fulgi singuratici încremenită umbra stejarului

L-au numit Dumnezeu. şi l-au numit Iubire l-au pus în şabloane. Nimic să îşi demonstreze lor că Sunt şi Lui să-şi demonstreze lor că Estele Sunt Este. Iubire. şi nu au ştiut vreodată că folosind cuvântul depărtezi şi nimiceşti Cuvântul.

O să ne subțieze

subțire mai subțire ca subțirele ghemuiți în ghemuri abia vizibile invizibilul-vizibil-transparent abia audibili ghemuibili firuiți în ochiul cel pur o să ne ridice din morți deşirabili deşiruiți alungiți mai vii şi nemuribili fir cu fir vom fi vom fi înnodați la capetele mamelor firuite la capetele taților firuiți la capetele fraților firuiți surorilor firuite vom trece prin ochiul cel mai mic şi capetele alungirii nu vor fi date rostogolirii şi ce frumoşi de lumină în prelungirea luminii şi ochii de ouă

Mult se mai bucurau

când a venit primăvara. de parcă scăpaseră de moarte aşa se bucurau şi dănțuiau. a venit cu o mână în cer şi cu o mână în pământ nici urâtă nici frumoasă nici moartă nici vie. numai repetabilă şi sfârşită de o vedeai şi pentru anii viitori şi pentru anii trecuți. fiecare plantă voia să-şi facă loc. şi multă buluceală şi război pentru fiecare petec de cer şi de pământ pentru toate formele de viață adormite şi neadormite. de ajunseseră să se hrănească unele din altele şi numai cele puternice cât şi cele care ascundeau puterea în sfială câştigau războiul.

Şi s-a întins cât era de mic de ajunsese la propria cuprindere şi s-a micşorat cât era de mare de ajunsese la propria necuprindere. tot ce era de la el era viu şi grăitor. şi tot ce nu era de la el prin el trecea. şi bucurii şi spaime îşi făceau loc aproape tot aproape nimic îl numiseră. au spus că mai sunt părți până la aproapele ultim. tot şi nimic sunt una. au încercat să-l crească mai mult decât creşterea. să-l micşoreze mai mult decât micşorarea. şi în toate limbile pământului l-au numit. sălaşul bucuriilor şi spaimelor să-i spună. aparținerea în neaparținere. cuibul morții veşnice cuibul vieții veşnice i-au zis şi trecător i-au zis vremelnic şi jertfelnic i-au zis. să închidă cercul cu pornirea de la ei putere. şi nu i-au găsit leac pentru lipsurile ce le avea. aproape tot aproape nimic perfectul.

Imperfect timp

perfecționist imperfect al poveştilor. ceea ce s-a întâmplat avea să se întâmple. ceea ce nu s-a întâmplat nici să se întâmple nu avea. la timpul poveştilor trecutul rău e reconfortant celorlalți li s-a întâmplat sau poate cei de azi trăiesc poveştile de ieri trăite de ceilalți cei de azi la timpul viitor imperfect. nu îți ajunge timpul tău să înveți din propriile greşeli sau ceea ce numeşti greşeli sunt căi bune ale vederii prezente. imperfect amalgamarea timpului preexistent când toate se întâmplă acum dacă nu aici acolo. perpetuare a lui aici un acolo cu alt deznodământ poate cât de perfect eşti imperfectule şi cât am învățat din viitorul tău la imperfect. orice întâmplare are un moment când sunt deviate destine imediate timpuri imediate şi totul se reduce de multe ori cu mintea de păgân când îl găseşti pe aşa a fost să fie ca fiind vinovat.

nr. 79 n februarie 2018 14 actualitatea literară cronici O sinteză: viaţa şi creaţia lui Marin Preda Totul despre iubire, cu Aurelia Oancă La Editura Aius, Craiova, a apărut a doua ediție, „revăzută și adăugită” a unei lucrări esențiale, realizate de Stan V. Cristea: Marin Preda. Repere biobibliografice. Un volum de 792 pagini, format 17/24 cm, finanțat de Centrul Județean Teleorman pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, director ec. Elena Popa. Volumul este un studiu panoramic, realizat dintr-o perspectivă multiplă: Reperele biografiei, Reperele operei, Reperele receptării și un Indice indispensabil consultării rapide a volumului.

Ion BĂLU

Întâia ediție, apărută în anul 2016 - comentează autorul - într-un discurs cu evidente incursiuni cronicărești: „nu a reușit să dea seama într-un ansamblu coerent, despre ce înseamnă reperele biografiei scriitorului, ale operei sale, ori ale receptării acesteia”.

Din toate aceste motive cumulate, documentarea ediției anterioare a fost reluată. Realizarea prezentului volum a presupus o îndelungată documentare, desfășurată succesiv pe un spațiu temporal de mulți ani, în numeroase biblioteci din București, Cluj, Iași, dar și în alte biblioteci județene. Dincolo de utilitatea intrinsecă, volumul realizat de Stan V. Cristea are și semnificația unui omagiu postum, adus celui mai de seamă prozatorieșitdincâmpiaeternăajudețului Teleorman. Totuși - reprecizează modest autorul - nici noua ediție nu are pretenția de a fi exhaustivă, deși noul volum „dă seama despre ansamblul arhitecturii operei și receptarea ei până la sfârșitul anului 2016”. În perioada segmentată între „debutul literar absolut” și ultimul volum antum, Stan V. Cristea sesizează cinci etape distincte în creația prozatorului, urmate de alte două postume. În același spațiu temporal, receptarea operei și a personalității lui Marin Preda a cunoscut trei perioade: „afirmarea”, „consacrarea” și secvența „decisivă” a ultimilor cinci ani din existența prozatorului, marcată de apariția romanului Delirul și a trilogiei Cel mai iubit dintre pământeni. Stan V. Cristea încheie portretul scriitorului, situat „între oglinzi paralele” prin receptarea creației sub „semnul bipolarității”, în sensul „înțelegerii complexității” omului și a operei „într-o singură unitate umană și spirituală”, a cărei distinctă individualitate este dată de trăsături fizice, spirituale, intelectuale și de o creație epică aptă „de a resuscita oricând interesul”.

Reperele biografiei, întâia secțiune a volumului, este, practic, o sinteză a existenței și a creației literare, prin care Stan V. Cristea conturează o structură existențială individualizată, prin trăsături caracteriale specifice unei personalități de excepție. O sinteză succesiv derulată între 20 iulie 1922 - în ziua de Sf. Prooroc Ilie Tesviteanu - nașterea copulului, oficial înregistrată abia în ziua de 5 august și decesul survenit în noaptea de 15 spre 16 mai 1980. Subliniez empatia expunerii, identificarea afectivă a autorului cu existența și destinul scriitorului. Patru secvențe biografice reconstituie studiile școlare efectuate din toamna anului 1930, până în iunie 1942, la sfârșitul clasei a IV-a la Școala Normală de Băieți din București. După examenul de capacitate din vara aceluiași an, Marin Preda a renunțat la continuarea studiilor. De la începutul anului 1942, până în aprilie 1943, când a fost încorporat pentru serviciul militar, Marin Preda pătrunde în viața literară a epocii, alături de alți tineri scriitori aflați la început de drum. În aceeași perioadă temporală, are loc dublul debut literar cu nuvela Nu spuneți adevărul, în Tinerețea din 20 ianuarie 1942 și Pârlitu’, în cotidianul Timpul, în numerele din 15 și 16 aprilie același an. Toate evenimentele biografice sunt însoțite de accentul pus de autor pe lecturile tânărului Preda, dezvăluind convingător cultura literară a viitorului prozator.

Din toamna anului 1975, până în primăvara anului următor, eu am încheiat monografia Marin Preda pentru Editura Tineretului. Prevăzător, Mircea Sântimbreanu i-a trimis prozatorului copia dactilografiată a volumului și scriitorul a insistat să mă cunoască. Mă documentam, atunci, în vacanțele școlare, la Biblioteca Academiei și în locuința criticului, din str. Vlădescu, nr. 5, pentru monografia Viața lui G. Călinescu. La prima întâlnire, cu gândul la o posibilă altă ediție, l-am întrebat despre studiile efectuate. Atunci nu se știa nimic substanțial despre școlaritatea scriitorului.

Reticent, Marin Preda a schimbat vorba.

- Domnule Preda, am adăugat imediat - de fapt, nu atât studiile mă interesează. Vreau să știu când ați conștientizat vocația dumneavoastră literară...

- Aaa!... mon cher, atunci să stăm de vorbă! În patru după-amiezi de sâmbătă, între orele 16-20, la sediul Editurii Cartea Românească, mi-a vorbit despre căutările lui din toamna anului 1941 și din anii următori, despre rolul în existența lui literară a tinerilor Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Caraion, drumul deschis în 1948 cu volumul Întâlnirea din pământuri. Stenografiam tot ce îmi relata. Nu am utilizat nimic în monografie. Culegerea textului la Editura Tineretului se încheiase, paginația era terminată.

Dat la tipar la 5 noiembrie, volumul a apărut în decembrie 1976.Reticența inițială mi-am explicat-o în anul următor.

În aceeași perioadă temporală, Marin Preda lucra la aceeași etapă din propria-i existență, concretizată în volumul Viața ca o pradă, apărut în aprilie 1977, într-un tiraj de 105.000 exemplare, în care își motiva și renunțarea la încheierea școlarității. Ulterior - precizează Stan V. Cristea - Marin Preda intenționa să-și continue biografia în alte două volume.

Enormul material bibliografic, desfoliat din peste zece mii de volume și periodice, autohtone și străine, de-a lungul a șapte decenii, este ordonat analitic și cronologic. În ciuda volumului imens de fișe Stan V. Cristea semnalează imposibilitatea efectivă de a realiza o cercetare „cu totul exhaustivă”. Din cauze obiective: lipsa multor periodice din marile biblioteci, dar și absența multor volume semnate de Marin Preda. Totul - promite - să fie remediat la o altă viitoare ediție. Asemenea lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, care își caracterizau, în 1985, „le dix-septième réimpression” a volumului Dictionnaire des Symboles „un inventaire toujours inachevé”, Stan V. Cristea mărturisește aceeași efectivă imposibilitate, în ciuda multor ani de cercetare asiduă în existența reală și în spațiul imaginar recreat de Marin Preda.

Călătorie însoțită de inserții în structura psihică a personajului și în existența lui personală. În 626 de pagini, așezate sub sigla Reperele receptării, Stan V. Cristea a înregistrat11.255dereferințecritice.Dintre acestea, 1.492 de poziții bibliografice aduc sub privirile receptorului, în primul rând, textele originale, nuvele și romane, edițiile princeps, de la Întâlnirea din pământuri, prima ediție, 1948, la Cel mai iubit dintre pământeni, 1980, trilogie confesivă, prin care vocea narativă la persoana întâi, explorează tragismul existențial trăit de personajul principal. În primele două săptămâni de la apariție, romanul se afla încă în vitrinele librăriilor, sub soarele primăverii. Mentalul colectiv făcea instantaneu analogia dintre „cel mai iubit dintre pământeni” și „cel mai iubit fiu al poporului”, Nicolae Ceaușescu. Când s-a aflat că trilogia nu este un omagiu „adus conducătorului”, ci constituia o secțiune tragică în societatea comunistă autohtonă, ediția și tirajul suplimentar imediat apărut s-au epuizat instantaneu. La plenara C.C. al P.C.R. din iunie 1980, „Geniul Carpaților” reproșa autorului - trecut de acum în lumea umbrelor - cantitatea excesivă de hârtie consumată.

Cele trei volume puteau fi reduse la unul singur! Stan V. Cristea înregistrează separat volumele princeps editate între anii 1948-2016. Cu identică acribie sunt menționate în paragrafe deosebite proza scurtă în antologii, fragmentele de roman, traducerile în limbi străine, articole, interviuri, pagini de jurnal, corespondența. În 9.754 fișe, incluse în capitolul Reperele receptării, Stan V. Cristea înregistrează de asemenea cronologic, receptarea creației semnată de Marin Preda, în volume și periodice, de la studiul Tehnica episodului la trei romancieri contemporani semnat de Sorin Alexandrescu, în Limbă și literatură, XIII, până la confesiunile lui Cezar Ivănescu: Am fost tot timpul confruntat cu agresiunea haitei, în Scriptor, II, nov.-dec. 2016. Între aceste repere temporale, creația prozatorului și prezența personalității sale în viața literară a epocii sunt recreate și atent comentate în individualizate subcapitole tematice. Remarc străduința lui Stan V. Cristea de a investiga opera prozatorului în integritatea ei, dar și eforturile sale de a sistematiza ecourile creației în lumea literară, autohtonă și străină. În aproximativ 130 de pagini, sinteză de indiscutabilă utilitate specialistului, Stan V. Cristea a ordonat întreaga informație bibliografică întrun dublu index. Întâiul amplu indice se referă la creația prozatorului și receptarea ei critică. Al doilea, mai restrâns, include numele proprii reale și ficționale, existente în întreaga creație. Amândouă dezvăluie monumentalitatea creației narative, atent diseminată în paragrafe tematice.

Indexul de nume proprii trimite deopotrivă la comentarii critice, cronologic ordonate, la reala existență a personalității lui Marin Preda, dar și la editurile unde i-au apărut volumele. Amândouă reconstituie, din perspectiva receptării critice, informația inclusă în întregul volum, printr-un riguros sistem de clasificare a semnificației fiecărei poziții bibliografice. Efortul redactării și al sistematizării amândurora a fost, indiscutabil, enorm. Indexul general se încheie cu înregistrarea toponimelor autohtone și străine despre care personajele reale și imaginare fac frecvent referințe. Urmărind să înregistreze unitatea în diversitate a unei existențe individualizate și a unei creații de frapantă originalitate, Stan V. Cristea recreează propria-i călătorie în universul funcțional imaginat de prozator.

Marin Preda a descoperit, în comunism, făptura uitată a țăranuluiromân,existențaluiinterioarășiintelectualitatea lui nativă. Structuri caracteriale neștiute, nebănuite nici de Ioan Slavici, nici de Mihail Sadoveanu. Marin Preda a relevat contemporaneității memorabile personaje rurale, conflicte sociale și confruntări politice, surprinse în edificatoare imagini artistice, printr-un examen lucid al realității instaurate de comunismul autohton, în lumea satului postbelic. Prin întreaga lui creație, Marin Preda - în viziunea lui Stan V. Cristea - se diferențiază de prozatorii tineri sau vârstnici ai momentului istoric, dar și prin dubla lui existență: înzestrarea creativă deosebită și constantele comportamentale, în viața literară din a doua jumătate a secolului anterior!

Recentul volum de versuri Din pulbere de stele, publicat de Aurelia Oancă la Editura Eurotip din Baia Mare, pare a fi un amplu și stufos discurs despre toate ipostazele iubirii: cea trupească, dragostea față de tot ceea ce numim univers și iubirea de neam și valorile sale. Scrise cu dezinvoltura unei scriitoare deja cu experiență (amintesc aici volumele anterioare: Povești de iarnă, Baia Mare, Zestrea, 2008, LilicaBuburuzica şi Dodi-Licurici, Baia Mare, Zestrea, 2009, Tărâmul zânelor [povești], Baia Mare, Zestrea, 2009, Menelau-Miorlau şi Lilica-Miaunica, Baia Mare, Eurotip, 2010, Flămânzi de dragoste [roman], Baia Mare, Eurotip, 2011, Frumoasa Sânziana, Baia Mare, Transilvania, 2011, Caruselul [roman], Baia Mare, Eurotip, 2012, Săniuţa fermecată. [Carte de colorat] Baia Mare, Eurotip, 2012, Prinţul din Codru, Baia Mare, Eurotip, 2013, Floarea de câmp [roman], Baia Mare, Eurotip, 2014, Două fete și două zâne… Miruna, Baia Mare, Eurotip, 2014, Au! Mă doare… [;] … nu mă doare!, Baia Mare, Eurotip, 2016) versurile, la o primă lectură, nu surprind prin nimic, căci curgerea lor lină nu pare a tulbura liniștea cititorului.

Dar totuși! Citit cu răbdare și atenție, volumul poate da fiori când este deschis la o poezie ce vorbește despre trădarea în dragoste (Fără iubire, fără dor), despre chinul dezrădăcinării de pământul natal (Acasă este țara mea), despre marile personalități ale României, ignorate, poate, deseori voit, pentru a ne manifesta propriul orgoliu. Sorbindu-și Cafeluța de dimineață ce alunecă în ceașcă asemeni zilelor ce se scurg, poeta face, în versuri cu rimă, bine cizelate, un inventar al propriei vieți, așa cum îi stă bine omului ce se apropie de senectute.

Acum pensionară, după o muncă de contabil de ani de zile, străbate Cărarea timpului conștientizând perfect că timpul ”...vămuiește orice ființă/ Și lasă urme prin trecerea lui”, amintirile fiind singurele martore ale vremurilor apuse în care Casa părintească ocupă un loc tainic. Plonjând în amintiri și în propriul suflet, Aurelia Oancă nu pare a fi îngrozită de trecerea timpului atunci când constată starea de fapt, ci pare mai degrabă capabilă a-și remonta propriile resurse interne pentru a parcurge inevitabilul traseu existențial. Poate de aceea, în ciuda tuturor urâțeniilor vieții, inima tresaltă de bucurie când ochiul magic surprinde toate ungherele vieții trecute și prezente savurând miracolul unei naturi permanent diafane și senine, în care un Vânt de primăvară reîmprospătează totul. Așezată sub semnul echilibrului chiar și atunci când este trădată de semeni, autoarea contemplă și savurează cu voluptate frumusețea naturii lăsându-se îmbătată chiar și de un Parfum de iarnă. Captivată de farmecul naturii și încrezătoare în puterea divină, Aurelia Oancă navighează cu hotărâre și curaj pe ale vieții valuri având drept cârmă nemuritoarea speranță, așa cum declară, patetic, în Mă lasă să îmi caut fericire: „Așa cum după noapte vine zi,/ Așa voi arunca și eu durerea,/ Și inima de dor se va-mblânzi,/ Și va primi într-însa mângâierea.” Francă, sensibilă, cu un real talent și la desen (de unde puterea de sugestie prin cuvinte a miracolului naturii), Aurelia Oancă face și prin acest volum încă o demonstrație de virtuozitate literară, găsind noimă în puterea cuvântului capabil de a exprima iubirea cu bucurii, nostalgii și tristeți.

Antoaneta TURDA

interviu actualitatea literară 15 nr. 79 n februarie 2018 (Auto)portrete literare contemporane:

Simona Antonescu despre scrierea romanului ,,Hanul lui Manuc” - ,,un pariu riscant” şi ,,din fericire, câştigător”

George Motroc: Stimată Doamnă Simona Antonescu, vă rog să-mi permiteţi să vă adresez duble felicitări, atât pe cele legate de ziua dvs. de naştere, dar şi pentru apariţia celui de-al treilea roman - ,,Hanul lui Manuc”...! Care au fost primele impresii de la cititorii prezenţi la târgul de carte, pentru lansarea cărţii dvs., dar şi în ceea ce priveşte receptarea critică, de după Bookfest?

Simona Antonescu: Romanul a fost foarte bine primit de către cititori. Înainte de Bookfest au fost câteva întâlniri în Bucureşti şi în ţară, aşa că existau deja cititori care cunoşteau cartea. Reacţiile m-au bucurat mult, personajele Hanului lui Manuc au fost repede îndrăgite. Şi critica a fost măgulitoare, aceia care au scris recenzii ale romanului au apreciat povestea – de fapt poveştile, pentru că sunt multe fire care se ţes în urzeala cărţii.

George MOTROC

S. A.: Întregul roman a fost scris în aproape doi ani, perioadă care cuprinde şi documentarea. Pentru niciuna dintre cele trei cărţi nu am avut foarte clar definite aceste două părţi, documentarea şi scrierea romanului.

Atunci când încep documentarea, întotdeauna notez începuturi de capitole sau fragmente întregi care sunt mai apoi folosite aproape neschimbate, în viitorul roman. N-aş putea separa, în timp, documentarea de scrierea romanului.

G. M.: Tot legat de sursele de documentare istorică, v-aş întreba în ce măsură acestea au fost de ajutor pentru construirea personajelor în general, dar şi a lui Manuc în special?

S. A.: Personajul Manuc din roman a fost construit folosind toate informaţiile pe care le-am găsit despre personalitatea lui, despre lucrurile care îi plăceau, despre copilăria lui. La fel am procedat cu toate personajele istorice: Pasvante Chiorul, paşa de Vidin, Bairactar Paşa, Iancu Jianu haiducul sau membrii delegaţiilor de pace care au fost prezenţi la han, atunci când a fost semnat actul de anexare a Basarabiei. Întotdeauna

G. M.: La final,vă rog să oferiţi un fragment din romanul dvs. celor care au avut răbdarea şi plăcerea să ne citească până la sfârşit...

Simona Antonescu: Fragmentul povesteşte o întâmplare reală, petrecută în Constantinopolul anilor 1812.

G. M.: Astăzi, privind retrospectiv, simţiţi că există o diferenţă majoră în ceea ce priveşte stilul dvs., între modul de a scrie cele trei romane ale dvs. sau se poate vorbi doar de altfel de diferenţe, legate mai mult de acţiune, structură, tipuri de personaje etc.?

S. A.: Diferenţa cred că se află mai mult în ceea ce priveşte structura şi tipurile de personaje. Stilul în sine a rămas destul de constant. Au căpătat importanţă mai mare personaje cu care poate că este mai greu de empatizat. Chiar şi personajele îndrăgite îşi arată laturile mai întunecate ale personalităţii. Sunt puncte pe care le-am cules din mai vechile critici, pe care mi le-am însuşit şi le-am aplicat în Hanul lui Manuc.

G. M.: În ceea ce priveşte ,,Hanul lui Manuc”, sunteţi de acord să ne dezvăluiţi câte ceva, în primul rând, despre cum v-aţi ales subiectul şi ce rol au jucat vizitele la hanul cu acelaşi nume, dar cel din zilele noastre...?

S. A.: Subiectul a apărut chiar pe vremea când scriam Fotograful Curţii Regale, romanul de debut.

Există acolo un capitol despre o familie de armeni bucureşteni şi o fiică a lor, Despina Agopian, un personaj care îmi este foarte drag. Acestei Despina Agopian

îi căutam nişte rădăcini istorice atunci când am dat peste povestea negustorului Emanuel Mârzaian. Pe măsură ce „săpam” mai adânc în poveste, mă ataşam de personajul Manuc, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai timpului său, spion dublu, după unii chiar triplu, familist, un bărbat al cărui rol în istoria noastră abia îl descopeream. Hotărârea de a-i dedica o carte am luat-o înainte de a termina Fotograful Curţii Regale.

G. M.: Cum şi de ce aţi ales acest titlu? ,,Hanul lui Manuc” a fost prima opţiune şi, mai ales, de ce aţi preferat-o din moment ce, totuşi, nu toate întâmplările au loc la han?

S. A.: Hanul lui Manuc a fost prima alegere. A fost titlul folderului pe care l-am creat în laptop, atunci când scriam Fotograful. Planul iniţial al romanului avea în centru hanul, dar, pe măsură ce povestea lui Manuc mi se dezvăluia, aceasta a trecut pe primul plan. Am păstrat titlul pentru că acest han a fost un moment de cotitură pentru multe dintre personajele vremii, dar şi ale romanului. La un moment dat, el a fost inima lui Manuc, visul lui pentru o viaţă liniştită pentru familia sa, pentru copii. A devenit apoi foarte repede inima Bucureştiului anilor 1806-1812. În vremea aceea s-au reunit la han toate marile puteri ale lumii, într-un moment de cumpănă. S-a întâmplat să fie locul în care a fost semnat actul de anexare a Basarabiei de către Imperiul Ţarist. În roman, hanul are rol de personaj aproape.

G. M.: Care a fost raportul dintre perioada necesară pentru găsirea surselor adecvate de inspiraţie, plus cea de documentare pentru atmosfera epocii şi perioada scrierii efective a acestui roman?

alte epoci şi personalităţi care încă îşi trăiesc viaţa discret, în cine ştie ce buzunar ascuns al istoriei, şi care probabil că ar avea multe de spus.

folosesc tot ceea ce găsesc despre personajele reale.

G. M.: Ca structură, romanul dvs. este format din patru părţi, fapt pentru care, îndrăznesc să cred, ar fi putut ieşi foarte bine cel puţin o ... trilogie, tipărită în volume separate! Nu este un pariu riscant, atât pentru un autor, ca timp de realizare, dar şi pentru o editură, din punct de vedere financiar, să publice astăzi un roman de mari dimensiuni, de peste 500 de pagini?

S. A.: Ba da, a fost un pariu riscant. Dar subiectul m-a prins atât de mult încât am scris întregul roman, de dimensiunile acestea pe care le are, chiar cu riscul ca el să nască unele ezitări. Nu m-am îndurat să renunţ la nimic din întreaga poveste. Pentru mine scrierea acestui roman a fost ca o călătorie prin acele locuri şi timpuri, care m-au încântat. Ar fi însemnat ca, la întoarcere, să iau de mână cititorii şi să le arăt numai o parte din toate minunăţiile pe care le văzusem eu. Probabil că şi editura a avut un moment în care situaţia aceasta a fost cântărită. Din fericire, pariul a fost câştigător.

G. M.: Nu o să vă cer să comentaţi sfârşitul, pentru a nu diminua plăcerea lecturii cititorilor, dar o să vă rog să dezvăluiţi ce parte a fost mai greu de scris, în cazul acestui roman în special, incipitul sau finalul ori altă scenă?

S. A.: Este un roman în care se găsesc mai multe scene dureroase. Acelea au fost greu de scris, pentru că întotdeauna trăiesc exact ce trăiesc și personajele cărții. Atunci când un întreg harem a fost încolțit de o mână de ieniceri înarmați cu iatagane, m-am așezat înspăimântată lângă zidurile seraiului, alături de ele.

Sau când Aurică își retrăia, an de an într-o anumită zi, un moment sfâșietor al dragostei lui, am suferit cumplit alături de el. Și când oșteanul rus a răpus în luptă pe ienicer, apoi a căzut la rândul lui, am simțit că două lumi au fost distruse pentru totdeauna - lumile care însemnau ei doi. Scene cu astfel de încărcătură emoțională sunt greu de scris. De aceea am amânat cât am putut de mult episodul în care e semnat actul de cedare a Basarabiei.

Mi se părea că se întâmplă din nou.

G. M.: Privind spre viitor... Cartea dvs. următoare va fi, într-o formă sau alta, o continuare a acestui roman?

S. A.: Nu va exista o continuare a Hanului lui Manuc, aşa cum nu a existat nici la Fotograful Curţii Regale sau la Darul lui Serafim. Nu este un lucru pe care mi-l impun, este doar o observaţie pe care o fac, la rândul meu, scriind: atunci când termin o carte, toate personajele ei rămân împăcate. Există nenumărate

Dinspre Bosfor îşi făcu apariţia în golf nava amiral a flotei turce, cu toate pânzele în vânt, purtând la prova, sub bompres, un galion uriaş înfăţişându-l pe Batal, calul arab al lui Suleiman Legiuitorul cel din vechime, cu nările mărite, arătându-şi dinţii prin botul deschis. Corăbiile din golf îi deschiseră de îndată calea, făcându-i loc chiar în mijlocul lor. Dinspre oraş se zăreau din când în când, printre clădirile sprijinite una de alta, mulţimile furioase pornite către Serai, iar în apele din preajma digului pluteau bucăţi de lemn arse, fumegând.

Nava amiral luă poziţie de luptă, aşezându-şi babordul paralel cu ţărmul. Din treizeci de bocaporţi aşezaţi pe două punţi, cincisprezece deasupra şi cincisprezece dedesubt, ieşeau gurile negre a treizeci de tunuri. Atunci când începură să tragă, tot poporul adunat în portul Galatei şi de-a lungul cheiurilor pricepu care este ţinta: cazărmile ienicerilor răsculaţi, Piaţa Sultanahmet.

Aliniate imediat ca la comandă, celelalte corăbii din golf luară ca ţintă Piaţa Sultanahmet, potrivindu-şi tirul în pauzele pentru încărcat ale navei amiral.

Cea dintâi ghiulea care îşi greşi ţinta, depăşind numai cu câţiva paşi zidurile cazărmilor, căzu pe bucătăriile Palatului Viziral, cutremurându-l din temelii. Constantinopolitanii care forţaseră deja intrarea şi dăduseră năvală în palat, răfuindu-se în lupte corp la corp cu oamenii Marelui Vizir, se opriră o clipă, descumpăniţi.

O a doua ghiulea rătăcită căzu chiar în mijlocul sălii celei mari de primire, iscând de data aceasta panică deopotrivă între locuitorii oraşului şi oştenii lui Bairactar, care se grăbiră către ieşiri, strigând din când în când celor întâlniţi pe cale: - Pulberăria! Fugiţi! Pulberăria!

A treia ghiulea care nu mai ajunse până la zidurile cazărmilor nimeri turnul pulberăriei, şi exploziile se ţinură lanţ vreme de câteva minute. Rând pe rând, butoaiele cu praf de puşcă cedară presiunii şi săriră în aer. Când totul se isprăvi, din Palatul Viziral năruit se furişau către cerul acoperit cu nori de praf roşu de cărămidă fuioare subţiri de fum negru.

Toate corăbiile încetaseră focul, uimite de rezultat.

Tremurând, o siluetă acoperită de moloz alb din cap până-n picioare ca o stihie căreia îi sticleau doi ochi negri, înspăimântaţi, se ridică dintre dărâmături şi se îndepărtă împleticit, apoi căzu în genunchi ceva mai departe şi rămase să-şi odihnească sufletul şi fruntea de trunchiul ciopârţit al unui portocal.

16 actualitatea literară

inedit

nr. 79 n februarie 2018

Gheorghe Alexandru Iancovici (1924-1992) Inedit: memorial de călătorie Croazieră primaverilă pe Marea Neagră

În București se face toaleta statuii lui Dinicu Golescu, de parcă simpaticul boier cu comănac, înveșmântat în giubea și caftan, rătăcitor pătimaș prin ţări evropinești, s-ar pregăti să ne însoțească pe Pontul Euxin ca să-și completeze savuroasele impresii din Însemnare a călătoriii mele cu un nou capitol, tot savuros și mai ales inedit. Lumea privește extaziată în Cișmigiu o uriașă Magnolia yulan, cu bobocii gata-gata să plesnească.

Regret că în zilele când va fi înflorită în toată mirifica ei splendoare mă voi găsi în largul Mării.

La ora 12, întâlnire în faţa biroului ONT din Gara de Nord cu cei 32 de lugojeni sosiţi în zori cu acceleratul. Plecăm la 13,30, tot cu un accelerat, la Constanţa. În compartiment, altercaţie cu niște pasageri impertinenţi care ne-au ocupat locurile. Din gara Constanţa (l6,30) suntem transportaţi cu autocarul la vamă.

După lungă și fastidioasă aşteptare, ne perindăm prin faţa vameșilor. Formalităţi surprinzător de sumare, apoi îmbarcarea pe vasul sovietic „Uzbekistan” . Sunt repartizat împreună cu trei ingineri în cabina 36 (clasa a Il-a). La orele 20 ridicăm ancora. Blonde, plăcute, îndemânatice și serioase, tinere fete în bluze albe și fuste bleumarin ne servesc cina în sala de mese. La difuzorul din cabină, muzică și radiojurnal în limba română. De altfel, pe tot parcursul croazierei se va transmite programul de la Radio Bucureşti.

A doua zi dimineaţa ieşim la aer proaspăt pe bord. Ne însoţesc statornic pescăruşi și niște păsărele iuţi, cenușii (lăstuni? ciocârlii? prepeliţe? potârnichi?). Zărim la 30-40 de metri de vas primii delfini: Delphinus delphis. În dâra de spumă, legănate de valuri, plutesc meduze (Aurelia aurita, ordinul celenterate, clasa scifozoare). Prin difuzor, Mihai Komariţki, directorul croazierei, ne urează „bună dimineaţa”, ne descrie pe scurt viitorul itinerar și ne invită la micul dejun. În aşteptare (suntem seria a doua), privim nimicurile artizanale expuse într-o vitrină. Unii – mai ales „unele” – au și început să facă mici târguieli din cele 80 de ruble primite de la ghid.

Ne apropiem de Odessa. Înainte de debarcare, Komariţki ne avertizează că portul mişună de hoţi și bișniţari, sfătuindu-ne să fim vigilenţi la buzunare și genţi. Oricum, nu e o veste îmbucurătoare, nici o carte de vizită elegantă, la intrarea într-o ţară unde întâlnești miliţieni la tot pasul și în care debarcă turişti sosiţi de pe întreg mapamondul! Luăm masa, apoi debarcăm. Pe ploaie, adăpostiţi sub umbrele (cei ce au avut prudenţa să și le ia), urcăm celebrele scări Potemkin și facem o rapidă incursiune spre centru.

Privesc cu luare-aminte faţadele vechi ale clădirilor, dar, deocamdată, nimic extraordinar. Când, deodată, ne apare în faţă magnifica Operă a cărei faţadă este dominată de efigia – pe fond strident roșu – a lui Lenin. Timpul e înaintat; cu părere de rău, ne retragem pe vas. În programul de seară figurează spectacol la Operă: baletul Zaporojii peste Dunăre.

Cercetez în pauză uluitoarele foaiere, cu

risipă de aur, marmură, ștuc și statui. Un fotograf local ne face poze-suveniruri pe monumentalele scări. Păcat că nu se vor termina decât peste trei zile, când noi vom fi iarăşi în larg.

Opera a fost construită în 1887, în stil baroc, după proiectul arhitecţilor vienezi Fellner și Gelmer. Faţada e împodobită eu statui alegorice: în centru, Arta într-un car triumfal, tras de doi leoparzi; lateral, Comedia și Tragedia. De jur împrejurul bordurii superioare, în nişe, busturi: Pușkin, Griboedov, Ostrovski, Gogol etc. La inaugurarea Operei (1897), s-a reprezentat Dama de pică de Ceaikovski, sub bagheta compozitorului însuși. Tot aici s-a prezentat în premieră Revizorul de Gogol. Opera, ni se spune, are cel mai frumos interior și una din cele mai bune, acustici din lume. În sală, pe tavan, în jurul feericului candelabru, este pictată o scenă din Hamlet: Ofelia, nebună, împărţind flori regelui și reginei.

Spectacolul de balet, decorul, jocul de lumini și balerinii: de neuitat.

Astăzi, în cadru semi-solemn, excursioniştii au făcut cunoștinţă cu comandantul „Uzbekistanului” și cu alte câteva personaje cu sarcini deosebite de pe vapor: medicul, bucătarul- șef, radiotelegrafiștii.

A doua zi, conduşi de o ghidă, efectuăm turul orașului. Ghida ne face un scurt istoric al „urbei”. Conform documentelor, la începutul secolului al XV-lea, pe locul actualului oraș era un sat de tătari, Kaci-bey. Printr-un ucaz al Ecaterinei a II-a se începe aici construirea unui port maritim, potrivit planurilor inginerului F. de Volland, iar Kaci-bey primeşte în 1795 numele de Odessa. Treptat, orașul devine un important centru cultural, împodobit de arhitecţii Thomas de Thomon, F. Buffo și A. Bernardocci. Intrarea dinspre port se face prin bulevardul Primorski, ur- când scările Potemkin. Numele li se trage de la cuirasatul din flota imperială rusă, pe bordul căruia, în 1905, a izbucnit o revoltă a matrozilor. Rămas fără rezerve de combustibil și alimente, crucişătorul a ancorat în portul Constanţa. Echipajul s-a predat autorităților române, stabilinduse definitiv, ca emigranţi politici, în România.

Construite între anii 1837 și 1841, scările au 192 de trepte, opt platforme de odihnă și sunt mărginite de scări rulante. În capul scărilor străjuie statuia ducelui de Richelieu – guvernatorul Odessei – în togă romană și cu fruntea încununată de lauri. Privind scările, îmi vine în minte, instantaneu, secvenţa cu căruciorul de copii rostogolit pe trepte din filmul Crucişătorul Potemkin, capodoperă din 1925 a lui Eisenstein și chiar a cinematografiei mondiale.

Ni se arată din mers palatul de reședinţă al guvernatorului Voronţov, al cărui secretar a fost Pușkin, în timpul surghiunului său la Odessa. Tot pe bulevardul Primorski întâlnim un bust al lui Pușkin. Constat că asemănarea cu poetul e perfectă. Ghida ne dezvăluie că, îndrăgostit de doamna Voronţov, poetul i-a dedicat acesteia câteva poezii.

Pe traseu vom mai vedea: Palatul Sovietului Local, având o faţadă cu 12 coloane cu capitel corintic, iar în două nișe laterale, statuile lui Mercur și Venus; alături, pe un postament, un tun trofeu de pe fregata „Tigr”. Le succed în continuare: Muzeul de Antichităţi; Muzeul Marinei; statuia lui Taras Şevcenko; bustul lui Maxim Gorki (care, în tinereţe, fusese aici hamal în port); hotelul „Krasnaia” (cu minunată faţadă, roșu-portocalie și cu incredibilă ciubucărie decorativă); Filarmonica (aș crede cel mai frumos edificiu din oraș) în stil eteroclit, oriental și gotic, însă de mare efect arhitectonic și vizual; Universitatea; Institutul de Cinematografie; o măreaţă catedrală cu trei turle-cepe și una similigotică, azi seminar ortodox; Teatrul de Muzică şi Comedie. (Are în faţă o interesantă

statuie în linii moderniste: o fată goală, cu harfă într-o mână, călare pe un delfin avântat cu voioșie din valuri.) La capăt, un parc întins, de 24 de hectare.

Coborâm din autocar la Monumentul Matrozului Necunoscut, uriaș obelisc de granit roșu, mărginit de lespezi de marmură albă: morminte de marinari, aliniate de-a lungul aleii. Solemnitatea schimbării gărzii de pionieri, din jumătate în jumătate de oră, e impresionantă.

Prilej de meditaţie pe marginea Istoriei...

Două sute de mii de ostași sovietici au murit apărând orașul (asediul a durat 69 de zile), drept care Odessa e proclamată oraș-erou. Dar câte vieţi omeneşti ne-a costat pe noi cucerirea acestui oraș care a căzut abia la 26 octombrie 1941 în mâinile armatei române!

E o zi însorită. Străzile sunt flancate de castani, ulmi, salcâmi și platani aduși din Italia. Cu optzeci de ani în urmă nu era pic de verdeaţă pe aici.

De bună seamă, pe aici trecea Vasile Pârvan, gânditor, cu sufletul îndoliat.

Venise la Odessa în februarie 1917 împreună cu soţia, care aştepta un copil.

O va pierde însă la naştere împreună cu odrasla. Curând avea să-1 întâlnească Eugen Lovinescu, rătăcind pe străzile orașului străin. Zdrobit de durere, istoricul părea indiferent la evenimentele Revoluţiei. La 5 martie 1918 Pârvan anunţa că se întoarce în ţară de la Odessa, unde pribegise deci mai bine de un an.

De altfel, prezenţa românilor poate fi semnalată la Odessa și cu alte ocazii: Mihai Eminescu pleacă în august 1885, în compania lui Alex. Chibici la Odessa, pentru cură medicală la ghiolul Kmalniţki.

Despre aceste instalaţii balneare, doctorul E. Max, tatăl celebrului actor francez De Max, a scris în 1884 o carte intitulată Băile de Mare Odessa.

La 22 iulie 1917, familia lui Nicolae Iorga (mama, soția și cei șapte copii) se stabileşte la Odessa.

Constantin Kiriţescu notează în Istoria Războiului pentru întregirea României: „Evacuările făcute oficial de Guvernul Român sau cele făcute individual, din proprie iniţiativă, creaseră în orașele din sudul Rusiei o adevărată și importantă colonie română... În unele orașe, ca în Odessa, Herson și Rostow pe Don, se deschiseseră și licee româneşti, cu profesori din țară, pentru ca fiii familiilor române refugiate să-și continue studiile începute în ţară... (volumul III, pagina 54); „refugiaţii ardeleni din Odessa, în frunte cu Octavian Goga, temându-se a nu cădea în mâinile armatelor ungare, care i-ar fi executat ca trădători de ţară, au fugit la Ovidiopol” (ib., p. 58) .

Nu putem trece peste faptul că, în perioada 1916-1918, medicul Victor Papilian, viitorul profesor de anatomie la Universitatea din Cluj, e directorul unui spital militar din Odessa.

Vizitez singur 1. Muzeul Pușkin; 2.Muzeul de Artă Orientală și Occidentală și 3. Muzeul de Antichităţi.

Primul cuprinde, în două sălițe, gravuri și picturi reprezentându-1 pe poet sau diverse personaje din epocă şi fotocopii ale manuscriselor lui, pline de ştersături, având desenate profiluri pe margini.

Originalele manuscriselor se păstrează într-un muzeu din Leningrad. Sub o vitrină, un caiet cu poeme caligrafiate îngrijit de poet. Mai remarc o enciclopedie franceză folosită de Pușkin. Un neajuns constatat pretutindeni în muzeele din URSS: toate inscripţiile sunt exclusiv în rusește!

Muzeul de Artă Orientală şi Occidentală, întemeiat în 1920, conţine picturi din secolele XV-XIX, cópii ale unor celebre sculpturi antice, mobile de epocă, porţelanuri, faianţe, bronzuri, sticlărie.

Cu concursul specialiştilor din Leningrad, au fost restaurate o seamă de picturi ale maeştrilor din apusul Europei, din care reţin: un Caravaggio (Sărutul lui Iuda),

un Rubens (Hercule turmentat); Franz Hals (Evangheliștii Luca și Matei); două sculpturi de Antoine Coysevox și Edmé Bouchardon și câteva stampe japoneze. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cele mai valoroase colecţii ale Muzeului au fost evacuate la Ufa, în Urali.

Pe peronul Muzeului de Antichităţi te întâmpină un grup statuar Laokcoon, reproducere fidelă – şi ca dimensiuni – celui de la Vatican. Mi-1 închipuisem mult mai mare: în realitate nu atinge un metru înălţime. Aci se pot studia, în mai multe încăperi, diverse exponate, repartizate pe epoci. Din perioada preistorică: topoare de cremene, figurine, un cărucior de lut, ceramică pictată în 2-3 culori, descoperită în aşezarea neolitic de la Tripolie, din dreapta Niprului, amintind ca formă și desene cultura Cucuteni de lângă Iași, aceasta din urmă mult mai estetică însă.

O colecţie de vase greceşti smălţuite, cu admirabile desene. Mă înfior plăcut, ca odinioară, la Ashmolean Museum din Oxford, la vederea și contemplarea uimitoarelor creaţii ceramice ale geniului elen. Şi, plimbându-mă, remarc, deodată, într-o vitrină, bustul unui tânăr bărbat – probabil arab – cu barbă ascuţită, privire concentrată, întreaga expresie degajând atâta nobleţe și înţelepciune, încât, după ce cutreier toate sălile, mă întorc să-l revăd. Nu e nimeni să-mi poată explica pe cine reprezintă. Dacă aș poseda, în copie, acel cap de oriental fascinant, l-aș ţine la loc de cinste în biblioteca mea.

Sarcofagele, pictate atât în interior, cât şi pe dinafară, împreună cu statuetele și cu mumiile hâde, mă tulbură mult mai puţin.

Zăbovind în cele două muzee, sosesc în goană la vapor, cu câteva minute doar înainte de ridicarea pasarelei și sunt dojenit. Ce știu ei ce-am văzut!

Aș dori să nu închei relatarea raidului meu prin Odessa înainte de a aminti câteva personalităţi care, în cursul vremii, au ilustrat-o.

Alexandr Pușkin a trăit aici între 1823 și 1824 și a scris primele capitole ale romanului său în versuri Evgheni Oneghin, ca și poemele Fântâna din Baccisarai și Ţiganii.

Aci şi-a conceput Gogol romanul Suflete moarte. Scriitorii Ilf şi Petrof, I. E. Babel, V. Kataiev, K. Paustovski, poeta Ahmatova, Vera Imber, Dan Petrașincu, ca și diplomatul I. Vîșinski şi regizorul M. Donskoi (realizatorul filmului Copilăria lui Gorki) sunt originari din Odessa, iar Mickievicz, Maiakovski și Maxim Gorki și-au petrecut aici o parte din viață.

Orașul l-au mai vizitat, în decursul timpului, următorii scriitori: A. P. Cehov, Kuprin, Bunin, L. Andreiev, Tolstoi, L. Ukrainka, M. Koţiabinski, Ed. Bagriţki, J. Oleșa, Chr. Botev, I. Vasov, Th. Dreiser, H. Barbusse, N. Hikmet.

Mari artiști ruși și ucraineni au fost aplaudaţi la Opera din Odessa, a cărei orchestră au dirijat-o compozitorii Piotr Iici Ceaikovski, Nicolai Rimski Korsakov, Anton Rubinstein. Muzicieni reputaţi – violonistul David Oistrah și pianistul Emil Ghilels – au studiat la Conservatorul din acest oraș. Pictori celebri – academicianul Franz Roubot, autor al Panoramei Sevastopolului, portretistul Isaak Brodski, Mihai Grecov, întemeietorul picturii bataliste sovietice – și-au făcut studiile la Şcoala de Bele Arte din Odessa. Aici au trăit și lucrat: biologul Ilia Mecinicov, chimistul Dmitri Mendeleev, matematicianul și exploratorul arctic Otto Schmidt ș.a. savanți legaţi de Universitatea celui mai mare port al Mării Negre. Institutul odessean de oftalmologie și terapeutică prin grefe, care poartă numele academicianului Filatov, e de notorietate mondială.

Un asemenea oraș cu un palmares cultural atât de strălucit putea să nu mă intereseze în cel mai înalt grad și să mă invite a zăbovi, cu riscul de a pierde vaporul?

(Va urma) Text stabilit de

Simion Dănilă

nr. 79 n februarie 2018

Mitko Gogov

traduceri

Mitko Gogov este, așa cum singur se caracterizează, antreprenor cultural și artist conceptual, poet și autor de povestiri scurte. S-a născut în 1983, în Skopje, Macedonia. S-a manifestat ca activist pentru drepturile tineretului, activist civil, blogger etc. se consideră o pesoană deschisă către comunicare. #culture #art #media. Scrie poezii, povestiri scurte, eseuri și articole în presă, dar și haiku, senriu, renga pe care le publică ocazional în twitter-ul micro blogosphere, dar odată a publicat asemenea genuri literare și la Londra. Până în prezent, creația sa a fost prezentă și tradusă în mai multe antologii,

Un trimestru reciclat, un semn de destindere

(zile în care ne ciocnim unii de alţii, dar în care, ca nişte cadre din alt film, ne înstrăinăm, trecem unul pe lângă celălalt) Aruncăm timpul de parcă nu ar avea nici un înțeles Lăsăm ploaia să ne spele zilnic Să ne aproximeze păcatele în timp ce mergem mai departe Cu jocul nostru – început de voi!

Aceste nopți își extrag căldura de la ultimul dintre focuri Păgânismul vernal și nervii canceroși - ziare vechi, mirosul poveștilor nemaiauzite Pe sub pinii de pe stradă se aude vuietul vântului, Ați dori să scurgeți măduva din coastele aerului Interesul nostru este exclusiv, Atenția noastră -șocantă Dorința de a schimba ceva -grăbește-te!

Ne aruncăm speranța în labirintul disperării Apoi schelălăim ca niște șoareci albi încremeniți în amărăciune Precum cele mai frumoase animale, cerșim să fim dezbrăcați de blană Și asta în timp ce ne simțim jupuiți – un inch dintr-o mișcare A doua zi ne trezim Cu o cafea care ne consolează Pentru otrava pusă de cineva Pe fundul cănii Pentru a ne face ziua mai scurtă Și oriunde am merge, vom fi Întâmpinați cu prăjituri Investim în suspinurile greșite, Cu toții suntem un “dar” rostit în teatrul în care nu trebuia.

Pierdem puținul pe care îl avem Din ceea ce noi înșine nu suntem îndeajuns Și asta spre a cumpăra mai des: Timp, răbdare, priviri insistente, căldură și zâmbete (Re)apar constant Delicatese paradisiace, din alte lumi O capcană este orice încercare de a închide ușa Pe care n-ai mai deschis-o până atunci Suntem suflete minuscule, fire de praf pierdute în cosmos Visând la grădinile magice ale grădinarilor Dar se pare că nu arăm niciodată propria noastră grădină Nu suntem undeva aproape, spre a produce mâncare Dar avem în vedere florile Pierdem autobuzele Și plătim mai mult decât merită pentru taxiuri Ne uităm mobilele pe banchetele și scaunele din automobile Și ne lăsăm visele devorate Și în cele din urmă facem febră Și-n suflet ne apar reci inflamații dureroase Și-un mușuroi ciudat ascuns în slăbiciunea noastră Care Din nou ne viciază bucuria.

Scaunul uitat cu trei picioare pe care ar trebui să stăm cu toții Mândri de trecut Nesiguri în prezent Tremurăm în fața viitorului Tăiem copacii știind Că nu poți construi un teren de fotbal Pe un deal pe care nu poți Vedea stâlpii porților Alergăm la deal cu pietre în buzunare Ușile și ferestrele nu mai scârțâie Totuși în spatele lor aceiași snobi Scapă de noi ca de niște conserve de anul trecut Nici măcar nu ne vor mirosi Ne-au împrăștiat în jurul depozitului Ca pe niște dovezi distruse, care și-au pierdut valabilitatea.

Ce s-a întâmplat cu adevăratele valori? În ultima vreme, toată lumea răspunde (în permanență) de Departamentul Comportamentului Normal Uitat. Într-o zi voi aduna toate steagurile care flutură în zadar Și le voi pune în mașina de spălat Căci toate trebuie spălate - la un loc Cu același detergent și același balsam Căci astfel ar trebui făurită noua libertate!

Zburăm în jurul vieții ca niște pungi de plastic în bătaia vântului Într-un film mut de lung-metraj.

Cei ce vor recunoaște acestea, Să continue a le face.

Seniorii vor pleca, sosesc cei cu suflet tânăr - afară doar de aceia ce apele i-au luat chiar de pe țărmuri.

Vor fi și ei seniori cândva ori febra i-o-nghiți? Într-un ocean de mojicie, muțenie și neînsemnătate, Se află fiecare-n căutarea unui loc unde Urlând din sine să alunge tot ce l-a durut.

actualitatea literară 17

volume și reviste pentru literatură și artă din India, Pakistan, Filipine, SUA, China, Rusia, Spania, Mexic, Argentina, Cehia, Germania, Serbia, Croatia, Albania, Bulgaria ... Primul său volum, Ice Water, a fost publicat în 2011 în Serbia și în 2014 în Macedonia, în coecția “Focuri”, pentru editura Antolog, care ține de Ministerul Culturii. Ca artist conceptual, a avut mai multe expoziții, instalații, spectacole performative, lucrări de scenografie de film și teatru, dar a realizat și filme scurte și proiecte multimedia. De asemenea, a participat la câteva expoziții și proiecte internaționale din Macedonia, Serbia, Bulgaria, Franța, Norvegia și Italia. Este președintele Asociației pentru dezvoltare culturală și protecția patrimoniului cultural “Kontext-Strumica” și organiza-

tor al mișcării și festivalului internațional “100 de mii de poeți pentru schimbare” din Macedonia, Strumica. De asemenea, este CEO și fondator al portalului internet strumicaonline.net și unul dintre editorii de magazinului pentru cultură și literatură reper.net.mk. Gogov organizează multe alte evenimente culturale și artistice, colaborând cu festivaluri de tineret, artă, film și teatru. În calitate de instructor de tineret oferă diferite ateliere de creativitate, cum ar fi: forumuri de teatru, multimedia, design, stick art, artă stradală, graffiti, utilizarea materialelor organice și reciclarea lor în arta contemporană, arta confecționării manuale de obiecte, diferite aspecte sociale, educație non-formală, EVS, stimularea implicării tinerilor etc.

- mingile noastre de fotbal furate sunt definitiv eviscerate

Vechiul container pentru haine

Animalele au sentimente Dar ei nu au cuvinte să ne spună asta Un ecou tăcut a izbucnit.

Ne înecăm în chiuveta imaginației Visăm O cadă nu este cadă până când Șoapta ta electrică Nu cade în ea Dar secolul?!

Secolul trece strada pe roșu Cu greu l-au făcut prizonier L-au închis Are chipul plin de teamă precum al unei căprioare Ce merge în ritmul ei lent și constant Fără bucurii Fără mângâieri Fără a atinge fire de iarbă Cu ochii ușor umeziți

În mâna ta care se întinde după pâine Îți ofer prietenia mea Pe cartonul tău de mucava - salteaua viselor tale, Desenez o casă.

Instalez în viața ta felinare stradale Îți conectez prin cabluri visele și realitatea.

Schimb becurile arse de pe stradă Cu povești strălucitoare și pline de culoare Deci sub spinarea ta orificiile pot uita De buzele tale crăpate de frig.

Oglindesc zâmbetul din vitrina magazinului Care are de suferit din cauza păpușilor vechi din plastic, Îți dau hainele ca pe un cadou împreună cu jucăriile Din anunțul publicitar de deasupra capului tău.

Cu o țară rătăcită și un dans care s-a oprit Cu un suflet nobil, Dar care parcă ar fi pustiu

Îți las într-un container curajul De a cerși Și Îți răsplătesc suferința cu O medalie pentru curaj.

În lanțuri, Lanțuri grele Al căror huruit Se stinge Atât de încet

Preludiu. Renaştere

Dragon și Lumină Sufletele levitează între sunetele atemporalității. În trupurile noastre se ascunde un univers gata să dăruiască o viață luminii.

În urmele umbrelor liniștea vocii lor tăcute vibrează.

Ca frunzele pierdute ne împingem spre cer, ...actori care se joacă cu vântul.

Preludiul fricii să trăiești în continuare.

Momente de tăcută pulverizare a tihnei, izvoarele se umplu de noi vise, și-n gând, noi orizonturi germinează.

Degradare, pământ, cenușă, sticle de la capătul coastei, fără opritor, fără mesaj

Praful de cristal al aripilor se joacă cu omenirea.

transformăm în particule undeva în Ocean.

Visăm să fim cireșe, dar Suntem viermi în carnea lor ascunși Suntem doar o mandală de nisip purtată pe aripile vântului Până când cineva va înceta să mai respire - iar după-aceea noi vom continua să ne autodistrugem.

Intrări #haiku

Porți, percepție, Oameni pleacă oameni vin - la fel ca și noi.

Lobotomia unei tânguiri Lasă toate pisicile ascunse sub pervazuri Să vorbească precum niște bebeluși Non-sensul lor plin de non-sens În ochii bătrânilor, Fie ca umbra zilei Să făurească minimalismul

Traducerea (prin limba engleză, cu acordul autorului): Mircea Dan Duță

Magda URSACHE

18 actualitatea literară

eseu

nr. 79 n februarie 2018

până-n malul Siretului” s-au organizat. Grupul de rezistenţă „Paragina”, alcătuit din preoţi, învăţători, ţărani vrânceni, a fost condus de trei fraţi. În fruntea represiunii atroce, general maior Nicolae Ceauşescu.

Dispreţul faţă de rezistenţa la tăvălugul „colectivei” a atins cote inimaginabile. E şi ridicolă, şi absurdă, ba chiar românofobă atitudinea domnului Şerban Nicolae. În Nucşoara, comună argeşeană, între ’49 şi ’58, pentru un miliţian ucis de rezistenţii anticomunişti, pe care-i neagă senatorul din rea înţelegere sau din rea voinţă, erau arestaţi şi torturaţi ţărani fără nici o vină. „Ne-au bătut cât ne-a ţinut chelea”, mărturiseşte unul dintre

„trupele operative” de securişti şi de miliţieni. Rudele partizanilor n-aveau voie să pună cruci pe mormintele celor asasinaţi de Securitate. Satul Segarcea, din Apuseni, a cunoscut şi el tragedia: jumătate dintre ţărani, de la sugari la bătrâni, au fost deportaţi în Bărăgan, în decembrie ’59, pentru că i-ar fi sprijinit pe partizanii lui Leon Şuşman, lider de grup în zona Măhăceni – Aiud, între ’49 şi ’50, apoi liderul grupului din zona comunei Poşaga, împreună cu preotul Simion Roşca din Săgacea. Securiştii l-au împuşcat mortal pe preot, în iulie ’67; grav rănit, Şuşman a murit repede şi el. Pe ţărani,până la deportare, îi trezeau noaptea să le facă prezenţa. Securitatea a ras cu totul sate întregi, le-a mutat în Bărăgan, în DO. În urmă, casele jefuite şi mormintele fără lumânări.

Rezistenţă de ţăran. O vină era faptul că-şi ascundeau grâul, să nu li-l ia pe tot colectorii „cotelor”, care mergeau în URSS. Ţăranii ştiau bine că pot fi împuşcaţi pe loc sau capturaţi dacă se opuneau „colectivei”, iar în GAC-uri au intrat întâi doar lichelele, nu gospodarii zişi „chiaburoi”. Petru îmi povestea că în satul lui, Hărpăşeşti, conduceau cei mai leneşi, mai hoţi, mai proşti. Închisoarea era pentru chiaburi. Ei s-au împotrivit cât au putut să le fie distrusă clasa ţărănească; au devenit dujmani, deşi nu făceau decât să-şi apere pământul, uneltele, vitele...

Am găsit pe adevărul.ro, din 10 octombrie 2017, Povestea satului Valea Largă din Apuseni. Cotele diabolice, şi nu numai de cereale, dar şi de lapte, carne, lână, ouă (asta l-o fi inspirat pe Varujan Vosganian să taxeze ouăle, în loc să-i ajute pe ţărani să facă mici afaceri cu produse ecologice?) i-au fugărit pe săteni spre mină sau spre uzină. Ca să nu mai fie nici ţărani, nici muncitori calificaţi. I-a îmbolnăvit silicoza, portul popular a fost abandonat. Morile de apă şi presele de ulei s-au interzis. Cum să trăiască locului, ieşiţi din rostul lor?

Satul Valea Largă s-a depopulat sub Ceauşescu, dar, după ’89, mai are 60 de case şi cam o sută de localnici.

Fac ce-au făcut o sută de ani: ară şi seamănă grâu, ovăz, secară, apoi seceră şi ţin sărbătoarea Cununii grâului.

O oază infimă de normalitate, unde am nădejdea că ţăranul, marele frustrat, nu va deveni euroarab,nici nu va viziona filme pro gay.

Sistemul comunist a rupt sistematic ţăranul de pământ. Oraşul, muncipiul ceauşesc, a golit satul, iar urmaşul Ion Iliescu a dat liber la vânzarea gliei. După inenarabilul Ceauşescu şi iresponsabilul Dincă-Teleagă (pentru un ştiulete de porumb), postceauşiştii au distrus ce mai era de distrus în ţărănime. Acum, guvernanţii sunt pe cale de a goli România de români. Îşi iau lumea-n cap, dar „pleaşca”(aşa a numit-o un Paleolog) Băsescu rămâne. Ce dacă ţăranii au luptat în războaie ca să rămână Locului lor? Conform schimbării de paradigmă, termeni ca tradiţie, neam, rudenie sunt învechiţi. Ca şi păstrătorii de credinţă, de datină, de limbă. Satul planetar (Marshall McLuhan) e trendul, nu satul mioritic, unde se năştea veşnicia. Ce să-i faci? Vine satul global! Aşa că acela românesc e lăsat să moară izolat, singur, între deal-valea lui. Doar n-o să-l consilieze pe preşedinte vreun ţăran, ca pe Mircea Vulcănescu. Ce, suntem pe vremea lui Moş Ion Roată? Şi ce mai vor ţăranii ăştia? N-au terenuri de fotbal în pantă şi gondole? Şi nu-i ajutăm să-şi taie pădurile, ca să le facem părculeţe cu băncuţe? În cutare comună sunt 8 (opt) parcuri. Copacii consumă apă, spunea un politician, la televizor. Vor pomi? Le dăm palmieri de plastic, cu frunze luminiscente. Canalizarea mai poate aştepta. Şi spitalul. Şi şcoala.

Vom trăi în postetnicitate, ce nevoie am mai avea de „talpa ţării”, cu familia, cu datina patriarhală, cu biserica? Ţăranul clasic nu dădea crucea etnografilor ori muzeografilor veniţi s-o achiziţioneze. De reţinut răspunsul primit de muzeografa Janeta Ciocan: „Nici nu gândi de-aieste, doamnă!” Acelaşi lucru mi l-a mărturisit etnografa Emilia Pavel: „Nu, icoana nu! Nu v-o dau”. „Ţăranul, a spus şi a scris Petru Ursache, nu-şi permite licenţele etice pe care şi le permite intelectualul faţă de legea morală”. El vorbeşte cumsecade (cum se cade) de ţară, de patrie, de neam. De asta instinctul moral al ţăranului trebuia distrus. Era cerinţa dogmei comuniste.Comuniştii le-au stricat obiceiurile pământului, le-au luat şi pământul. Iar cei care-l mai au şi-l vând sau îşi caută pământ în lume. Şi-mi vine în minte crochiul lui Mircea Dinescu, Sat românesc la început de secol douăşunu. „Satul cu bărbaţi scuipaţi din ţară / Zace supărat şi nu mai ară...” Nici nu mai cântă de jale, la muncă, la clacă...

Din turnul său de veghe etnologică, Iordan Datcu mi-a trimis recent monografia sa intitulată Constantin Eretescu (Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2017), scrisă după cealaltă: Petru Ursache (Ed. Eikon, 2016). Şi poate că aşa este, cum crede eminentul folclorist: ţăranul, ca şi folclorul lui, se străduieşte să nu moară.

Când va muri ultimul ţăran, a avertizat Petre Ţuţea, atunci lumea se va sfârşi. Sună patetic? Las’ să sune, îmi asum patosul revoltei.

Cum moare ţăranul clasic?

„Tu mergi Cu o cruce În spate Şi lumea Strigă: „Hoţul de lemne!”

Vasile Gogea Una dintre iluziile postsocialiste ale etnologului Petru Ursache a fost ca ţărănimea să fie ajutată să se ridice economic, moral, intelectual. A rămas iluzie, ca atâtea altele. Ce n-au izbândit comuniştii au izbândit cryptocomuniştii. Antropologul Vintilă Mihăilescu a şi declarat, nedilematic, schimbarea: „Suntem într-o societate postţărănească.”

Comuniştii au învăţat bine „lecţia” lui Stalin: e mai greu să-l „dez-inhibi” moral pe ţăran pentru că „inhibiţiile” lui sunt solide: credinţa în Dumnezeu (aşa spune ţăranul clasic, autentic, adevărat: „Du-te cu Dumnezeu!”, aşa spune femeia lui: „Uite-l pe creştinul meu!”), credinţa, în familia mică şi în familia mare: neamul. Ţăranii români au putut muri şi au murit din drag de ţară, cum le doineşte anonimul: „Aşa nalţi şi subţirei de trece glonţul prin ei”. Moş Dumitru Şomlea povestea că, după luptele de 20 de zile de la Oarba de Mureş, din comuna lui au scăpat numai doi inşi; şaizeci de soldaţi au murit. A murit şi el, nebăgat în seamă, la 103 ani, după ce a trăit cu o pensie de 252 lei. Ţăranii şi-au apărat cu viaţa cureaua de pământ, cum şi-au apărat şi hotarele. „Nişte proşti!” Familia, zic destui, este o unitate expirată, ca şi graniţa. Cât despre ţăranul român ucrainean, el e trimis să lupte / moară pentru ţara care i-a omorât strămoşii, la Valea Albă.

Dintr-un episod al Memorialului durerii (care nu se predă la şcoală, nici măcar în Facultăţile de Istorie), am aflat cum un ţăran din Ocna Sibiului, condamnat politic la 14 ani de închisoare, a salvat vreo 60 de săbii ale generalilor români. La forja Aiudului, unde lucra, veniseră 12 căruţe pline cu săbiile ofiţerilor. Oţel Solinger: le topeau şi făceau din ele cuţite şi cosoare de vie. Ţăranul Savu Popa a riscat să îngroape săbiile de patrimoniu. Prins, Coler l-ar fi împuşcat; comandantul Gheorghe Crăciun l-ar fi omorât din bătaie. Ţăranul n-a permis ca istoria să fie făcută bucăţi în forja comunistă, să intre la topit. A acoperit cu pământ, atât cât a putut, săbiile. Şi ce rău i-a părut că n-a apucat să salveze de forjă sabia generalului Praporgescu!

Da, ţăranul clasic, cel autentic, adevărat a fost reper moral al marilor bărbaţi de stat. Lui îi păstra Mircea Vulcănescu fotografia pe birou câtă vreme a deţinut funcţii publice. Lui i s-a adresat la infamul proces.

Citez din Ultimul cuvânt: „Dacă, totuşi, trebuie să dau socoteală cuiva de toate faptele vieţii mele, singura autoritate morală în faţa căreia trebuie să răspund este în faţa ta, baciule Vasile din Bârsana Maramureşului”.

L-o fi inspirat pe preşedintele Emil Constantinescu, cel care îl evoca pe călugărul Vasile, promiţându-i multe şi mărunte? Cât despre Mircea Vulcănescu, martirul este blasfemiat de domnul Alexandru Florian, uzând mereu de termenii Tribunalului Poporului. Alt personaj, eiusdem farinae, încalcă linia dintre victimă şi torţionar, ca în experimentul Piteşti, de spălare a creierelor, susţinând aberant că Vulcănescu i-ar fi spoliat pe evrei şi că gestul de a se sacrifica pentru un tânăr, alegând să moară pentru a-i salva lui viaţa, a fost un fals, un altruism ipocrit, gest făcut să-şi şteargă, actoriceşte, păcatele de om politic antonescian. Şi cât s-au străduit destui „scriitorinci” să denunţe supralicitarea sentimentului patriotic, având în vedere doar corzile vocale ale lui Adrian Păunescu! Au ce au, în prag de Centenar, cu ceea ce numesc „obsesie identitară” şi te trimit pe canapeaua psihanalistului, să-ţi vindece „obsesiile”, să rămâi fără pecete etnică. În fapte, patriotismul nu s-a rupt după 1944, cum a afirmat un boier al minţii. Rezistenţa din munţi, negată de un senator năuc, neinformat, dar care nici nu se vrea informat, a fost act de patriotism curat. Îl informez că, în Dicționarul terorii comuniste, lectură grea şi incomodă, de 3400 de pagini, Cicerone Ionițoiu dă enorm de multe nume dintre cele două milioane de români torturaţi de aparatul represiv comunist. Şi-l înştiinţez pe senatorul Şerban Nicolae că unchiul lui Ion Iliescu, Eftimie Iliescu, a fost – zic istoricii – adjunctul lui Drăghici, sângerosul ministru de Interne stalinist. De asta o fi vrând preşedintele cu faţă umană zâmbitoare să-şi distrugă pozele de familie? Între anii ’49 şi ’59, au fost arestaţi de tribunale militare, plus judecătorii comunale, 80 000 de ţărani, cifra îngrozindu-l şi pe Ghiţă Dej. Numai în iunie 1950, 15 000 de săteni s-au ridicat contra colectivizării forţate. Furci şi topoare versus gloanţe. Ţăranii din 35 de sate, „de la Cascada Putnei

ei. Pe apararatciki doar Dumnezeu i-a bătut.

Scriitorul Jean Dumitraşcu face portretul lui „tataie” Radu M. Badea, supranumit Radu Cinteză, ţăran simplu, dar enciclopedist al faunei şi florei din Argeş: „Un ţăran demn, care îi ura pe sovietici şi pe comunişti cu toată fiinţa”. După lagărul Oranki, Badea avea, la 30 de ani, 27 de kilograme. Orbise.

L-au declarat mort, dar n-a murit, a înviat în stiva de morţi. Am reţinut, din viersul său: „Doamne, dă duşmanului / Viaţa-nchisă-a cariului / Pe-ntuneric lemn să roadă / Şi lumea să nu mai vadă / Ori dă-i casa cucului / Şi odihna vântului”. La 74 de ani, „tataie” a murit cu schijele de la Odessa (1941) în coaste, în genunchi, în umăr. Din 72 de companii au scăpat doar 10. Numai că sacrificiul pentru ideea naţională sau/şi creştină ne lasă indiferenţi. Statuia Ostaşului român din zona gării oraşului Sf. Gheorghe stă să se prăvale. O abandonăm în grija sfântului? Iar foştii ofiţeri, care au organizat rezistenţa anticomunistă, sunt condamnaţi a doua oară de „rolerii II”, cum le spune Paul Goma.

Câţi foşti ofiţeri, luptători pe două fronturi, n-au fost condamnaţi la împuşcare de Tribunalul Militar pentru că s-au opus comunismului? Ca Ştefan Popa, fiu de preot, ofiţer în Armata Regală, ucis în comuna Cricău Alba. Cinică mai era justiţia democrat-populară! Deşi mort în 3 aprilie 1949, a fost condamnat în contumacie la 15 ani de muncă silnică. Cei doi fraţi ai săi au fost şi ei vârâţi în închisoare şi în lagăr de muncă... Şi alţii, şi alţii... Ţăranul clasic a ştiut mereu să-şi apere demnitatea lui şi a ţării. A rezistat şi după abdicarea regelui Mihai, întâiul şi ultimul. Judeţele Alba, Turda, Cluj se spune că au dat cele mai multe jertfe. Ah, dacă toate organizaţiile anticomuniste din Apuseni s-ar fi unit, locotenent-colonelul Gh. Crăciun, monstrul, ar fi fost învins. Nu l-ar mai fi îngăduit sfântul Crăciun, ca şi pe Ceauşescu. N-avem voie să apelăm la counter factual conditions? Numai că de imaginat ne putem imagina condiţii contrare celor întâmplate, cum ar fi venirea americanilor, mult aşteptaţi de partizani, în ajutor.

Satele din judeţul Arad au fost înconjurate de securişti şi de miliţieni, care trăgeau la întâmplare pe uliţe. Pe susţinătorii ţărani ai rezistenţei i-au arestat cu sau fără dovezi. Erau aduşi cu forţa să vadă cadavrele lăsate-n drum spre luare aminte, să le intre-n oase frica de

nr. 79 n februarie 2018

Maria BOLOGA

Pornind de la cuvintele lui Petru Creția - „Întregul suveran al poeziei, prezența ei absolută și ireductibilă ca esență poetică a universului” ne putem ușor întreba: se mai regăsește astăzi poezia în orfism, ori s-a blocat în staza unui anumit empirismrelativism, prezentând egal surse de inspirație?

Locații? Contexte?

În căutarea zodiilor expresive, poezia de azi (re)descoperă stiluri, uneori cu fascinantă prospețime. În cazul volumului din 2017, al poetei Angela Baciu (autoare a unei serii bogate de cărți), orfismul trăiește, ca o altă perspectivă asupra limbajului, în versiunea vocilor, cu timbrul lor specific, a fantasmagoriei, care pecetluiește „cimitirul marin”, dintr-o localitate de lângă Dunăre, urmând circuitul viață-moarte, al timpurilor seducătoare și pierdute („În cimitirul marin din orașul dunărean își găsesc somnul de veci oameni din multe neamuri, care au trecut prin acest loc, devenit cândva, din sat pescăresc, un loc european al întâlnirii tuturor națiilor și-apoi decăzut...” Simona Popescu). Volumul, apărut la editura Tracus Arte (București, 2017) poartă și un titlu misterios: Hotel Camberi (cândva, loc al luxului, astăzi - „hotelul cu stafii”. O reconstituire nostalgică, o lume umană (Radu Vancu). Încă din primul text (Am stat de vorbă cu ei) poeta se confruntă cu aceste fantasme - măști - voci; și un anumit onirism fantastic ține ritmul poemului, izvorât din straturi temporale, lăsându-se traversate; în ele se întrevede și oboseala insomnică a recuzitei morții.

E o lume vie, mai ales reînviată, cum ne sugerează poeta, în textul fotografie făcută de Tiberiu, menit să călăuzească cititorul, spre o dimensiune poetică, în datele ei primare: „aruncată aiurea la poarta cimitirului,/ cine știe de când stătea acolo, murdară, mucegăită,/ roasă, nu mai rămăsese decât 923,/ o fi fost femeie, ori bărbat...”

Piatra, în care sunt încrustate numele, are legătură cu memoria vieții (- a spus-o Vasile Pârvan): „arunc Citind cartea de poezie, intitulată Lodebar (toponim din epoca veterotestamentară), a Danielei Varvara (Editura Junimea, Iași, 2017), poate și atrasă de faptul că s-a ocupat de mituri și simboluri biblice în „poezia românească neomodernistă”, aș începe prin a cita o frază din Gabriel Marcel (Jurnal metafizic): „Aș spune că există în faptul corpului meu ceva ce transcende ceea ce am putea numi materialitatea sa (...) iar lumea nu există pentru mine decât în măsura în care o gândesc (cuvântul este impropriu -n.a.), în care o înțeleg ca fiind legată de mine prin același fir care mă leagă de corpul meu (s. n.)

Gabriel Marcel mai adaugă: „corpul meu îmi apare ca nefiind corpul meu”.

Astfel, în secțiunea Prelocuirea, Daniela Varvara explorează orizontul vieții prenatale, dar nu păstrează „cheia reîncarnării”, ca în religiile orientale (Ioan Holban, în prefață), ci se instalează „în ficțiunea unei geneze nesfârșit repetate, a Paradisului pierdut și, prin moarte, mereu regăsit.”

Poemele sunt gândite, interiorizate, mult filtrate în imagini, care să exprime ideea genezei în corpuri; unele atât de concentrate încât redefinesc cu paradoxuri lumea, prin ocheanul nașterii repetable, spre ex.: „înserarea/ are forma unei cochilii” (ziua a treia) „ascunsă în placentă văd cum oamenii îmbă-/ trânesc...” (noaptea a treia).

Un alt paradox este în poemul reverse, care schimbă ideea despre bătrânețe și implicit despre „cântecul vârstelor” (ca să-l cităm pe Lucian Blaga și dureroasa lui interogație: „de ce m-ai trimis în lumină, mamă”); transcris în pagină, într-o subtilă corelație, aș spune metamorfică, de la corpul uman, spre cel al varietății lumilor care se nasc sau mor, iată: „ sunt un fetus bătrân/ care încă-și refuză/ nașterea/ știu totuși/ că/ la un moment dat/ am să mă nasc/ fie/ și pe câmpul de luptă” (reverse, pag 20) - iar pe pagina 21, în ziua a treia, simetric așadar, este descrisă lumea: „dimineața/ când/ iarba crește mai înaltă/ .../ și se scutură peste / melcii din grădină/ care își părăsesc mamele...”

O mare parte a poemelor sunt construite ca niște schițe anatomice, privite din afară și dinlăuntru: privirea din afară

recenzii câțiva stropi de apă/ pe mormântul lui,/ literele lui ghiorghios/ ies rând pe rând din piatră” (grecul ghiorghios). Astfel, primul poem, intitulat am stat de vorbă cu ei, poate trece drept ars-poetica; o cruce fără nume, una anonimă, se aseamănă locului gol de pe hârtia albă - acolo se va inscripționa poemul: „pașii mă duc pe aceeași alee/ aș scrie pe crucea asta ceva...”

Dar există celelalte, cele care desprind, din uitare, o viață, un nume: „emilie louise a murit la sulina, în

Angela Baciu: Hotel Camberi În căutarea principiului expresiv: scrie despre oameni (Angela Baciu)...

1881” - „ emilie era o fată frumoasă/ cam timidă”; „se cunună/ roaba lui dumnezeu ann pingle/ cu robul lui dumnezeu wiliam webster/ suntem în 1868”; „dă-mi drumul la ușă/ ghisela rosenberg”; „și-a dus mâna la chipiu/ schwarzmann samoil/.../ cu cuțitul scrijelea coaja...”; „se îmbrățișează/ de trei ori/ hristos voskrese...”; „ce povești mai spui și tu, moise waiss...”

Dar unde s-a dus toată lumea? se întreabă poeta, în vernisaj („unde s-au dus/ toți oamenii”) - „și-acum dorm toți aici, Moise”...

E o lume foarte umană, lumea „unui Jean Bart, trecut prin biografismul american”, se scrie pe coperta IV (Radu Vancu).

Existența poetei, în mijlocul acestor fantasme, nu e contemplativă, ea le aduce cumva la zi, alături de propria-i biografie, ca în poemul max și solange (un text care poate da seamă despre principiul expresiv,

actualitatea literară 19 al poetei, ca și scrisoare de la freud, unde notează criptic în memorie - „să nu-i uit/ pe cei scufundați”): „din camera lui/ de la sanatoriul din berk-sur-mer/ m. blecher privește marea/ alături solange/ carne fierbinte/.../ din camera/ de la marginea sulinei/ privesc marea.” Poeta scrie un autoportret (p.36) un fel de selfie printre fantasmele invocate, parcă impregnându-se de un alt gust al vieții: „cu ochii închiși/ trag din narghileaua/ cu gust/ de cireșe/ la cârciuma/ lui jean bart”.

Unele texte amintesc experiența soresciană din volumul La lilieci, chiar și prin titluri: dormea lia cu capul pe șarpe; spânzuratul din grădina cu gutui; înjurătura; moartea primarului din sat; în atelierul lui minciună etc. Cităm din bănuț pentru luntraș, text care pătrunde în lumea eresurilor: „maria domincovich strângea/ păpușa veche la piept/ în locul ochiului stâng/ avea un bănuț/ pentru luntrași,/ să aibă pe lumea ailaltă.”

Astfel de texte, care mizează pe reconstituirea în imaginar, a unor alte timpuri și mentalități, ferinduse în poeme de răceala documentarului, reîncarnând ființe și lucruri, conțin întotdeauna și un anumit joc al limbajului, de care autorul e conștient (ludicul, sub această formă, spune Harold Bloom, exprimă o bază de neliniște, datorată dorinței de a înțelege, de a fi în miezul lucrurilor) - un fel de „metafore cognitive”, precum în te-am iubit, ghizela sau covrigii lui moise – unde e vorba, mai ales, de anumite tonuri, inflexiuni, accente, întorsături și cuvinte anume, în registrul vocilor textului, care să deschidă himerismul, pentru a-l face accesibil: „nu mai vreau lapte/ nu mai vreau mărul tău/.../ la fereastra aia (s.n.)/ bătrânul/ cu chelie/ și-a aprins o țigară/ e târziu a spus/ nu mai pot continua”- „știu că ai fost bun și drept/ .../ caii din sulina/au plecat și ei de mult,/ cu cine să mai vorbesc/ .../ sfoara cu covrigi calzi/ .../ pentru simon/ pentru meir/ și pentru iosif...”

Simonei Popescu, textele îi amintesc de Spoon River Anthology (Edgar Lee Masters); oricum, spațiul e bine reprezentat (vezi și poemul satul de pescari) poetic, limbajul ales - discret, însă expresiv; totuși, pomenirea Cimitirului evreiesc și a numelor de evrei, aduce în plus, nu numai un anumit exotism, ci și o eclesiastică tristețe, în plan secund, adresându-se proustian și minții cititorului. Vorba poetei: „numai mări și țări/ de jur împrejur/ și-n mijloc singură/ doar fotografia” (bunicul ulianov).

Daniela Varvara: trupul este o margine e cea a cunoașterii, cea care „disecă” trupul uman, transformându-l, cu ochii minții, într-o arenă, într-un câmp de luptă, unde se dă bătălia dintre viață și moarte. Drumul poetei e spre „privirea dinăuntru”.

Exemplele sunt numeroase, însă trebuie spus că, prin comparație cu libertatea de a spune orice despre trup și despre „tarele” spirituale, pe care și-a luat-o un anumit val al poeziei actuale, cu versiunile ei sexiste, în iluzia că spun un adevăr (pe care Nietzsche l-a denumit instinct primar), Daniela Varvara, cu riscul unei anumite uscăciuni a limbajului, abordează acest subiect de psihanaliză, de realitate subliminală, acordându-i o eleganță metafizică.

Privirea din afară e a omului care gândește asupra biblicului pământ al genezei - țărâna, de pildă: „e un aer cenușiu - transparent cu miros de/ țărână mă las moale în brațele mamei și-mi/ vine să dorm în timp ce vaietele ei se întorc în/ pământ” (respir). În întunericul nașterii, femeia și pruncul, apar în năclăiala durerii.

Am spune că tema de suprafață a textelor este o anumită oboseală de a te naște, pe un pământ „atât de murdar și hidos”, încât pruncul simte nevoia să se întoarcă, înapoi, „în chilia cu pereți văruiți”. Dorul de paradisul pierdut, spunea Blaga, însă acolo totul e interogație și largă metaforă a suferinței, revelație; poemele din Lodebar nu mai

sunt decât sechele, alinate de simboluri biblice.

Secțiunea Locuirea, debutează cu un poem, chintesență a „omului de pământ”: „locuiam/ într-o casă a uitării/ ferestrele ei erau/ deschise-n pământ/ locuiam în ochiul de pământ...” și continuă cu transcenderea „trupului cu chirie”, prin invazia a tot ce este compatibil, în afinitate cu unicitatea vieții, cu explozia ei de frumusețe, ex.: „și cuvintele au devenit trup/ și au locuit printre noi” (ziua întâi); frumusețea vieții e o metamorfică bucurie, într-un anumit stadiu, o stranie și viscerală comunicare, în care vestea bună e prinsă în simboluri terifiante, dar și în sensuri ale sacrului: foamea și setea dintre lucrurile lumii, e acel principiu al vieții (îți dau trupul meu de mâncare, ar fi spus Nichita Stănescu), redat în această parte, printr-o învolburare subtilă, chiar sofisticată de versuri.

Nevoia (mea) de a cita versuri provine din faptul că se scrie multă poezie și se iau mai puțin în mână volumele. Așadar, în Locuirea (cu aluzie la Lodebar, locul unde Mefiboșet, copilul de cinci ani, singurul descendent în viață din dinastia lui Saul, este ascuns de doica sa...) poemele se dezvoltă și cuprind adevărate inflorescențe semantice, în care transcenderea schimbă fața țărânei: „ne împrumutăm trupul unii altora/și bem sângele cuvintelor noastre”; „deriziofan se iubește pe sine/.../ și crește

înghițind cuvinte cu tot cu trupuri/.../ derizio- fan s-a îndrăgostit totuși/ de ochiul auriu al pajurei...”; privirea din afară se maturizează, se adâncește în ea însăși, fiind transferată în ochiul poemului: „astfel poate pătrunde inima lumii/ și a cuvintelor/ așa cum lumina devenită laser/ poate pătrunde corpuri” (ziua a doua). Limbajul poeziei este adus la zi, poetizând anumite fenomene actuale (care vin din alte domenii, ex. experimentele).

Strictețea de fantă a primei părți ar putea să inducă în eroare cititorul, cu imaginile ei de statice planșe, oarecum obscure. Intuiția poetică se trezește însă, în special în partea a doua - Locuirea, unde există poeme de mult mai largă respirație lirică, impregnate de o stranie religiozitate. Într-o lume în care transcendentul și metafizica sunt puse în paranteză, imaginile poeziei și întreaga ei recuzită, culminând cu decăderea metaforei, unde jubilația bășcălioasă iese senzațional la vedere, demitizând la nesfârșit, din apele cuvintelor ce ni s-au dat, apare la lumină o calitate nesperată, benefică, salvatoare: impregnarea: a trupului, a spiritului, a minții, a sufletului și bineînțeles a limbajului. Parte din poemele Danielei Varvara o dovedesc; de pildă, termenii religioși, transcendenți, metafizici se retrag în corpul concret al ființei, impregnându-l cu o altă percepție: „deveneam/ pământ/ și râuri cu sânge/ .../ rugăciunile sfinților/ se așezau/ și umpleau/ spațiile dintre rânduri” (priviri dinăuntru - dezlocuirea). Poemul care ilustrează pe larg ideea impregnării de Dumnezeu și de simboluri religioase este o noapte (oarecare), din care cităm parțial: „sub pleoape este direct El și tu îi spui unde-ai/ fost Doamne?”; „vorbesc direct prin suflet/ prin durerea ascuțită a oaselor”. Un fel de asceză, de renunțare la sine, se perindă în acest poem, ca nucleu simbolizant, central, al volumului de poezie: „eu umblu/ prin Tine ca și cum ai avea canale medulare...” În dezlocuirea, poeta se apropie mai profan de lucruri, de miturile lirice, per-mițând rostirea unui cuvânt sacru - zeul (simbol și al inspirației): „sub pielea ei se așeza/ rănit de moarte zeul/ ea îl învia cu sângele propriu/.../ el vine cu tot cu lumină și adoarme/ imediat ce închid ochii....” (azi).

20 actualitatea literară

cronica

Un critic estet

Editura „Alma Mater” a Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău ne face, printre alte surprize literare, darul celei mai recente cărți a profesorului de literatură Daniel Nicolescu, fost el însuși acolo, cu ani în urmă, lector de limba română pentru studenții străini, calitate în care a și tipărit atunci nu mai puțin de trei auxiliare didactice (Mic dicționar de terminologie medicală, în două ediții − 1979 și 2016, Curs practic de limba română, 1980 și Un manual de limba română, 1982), extrem de utile atunci și funcționale încă și azi.

Se pare că cifra trei are, în cazul producțiilor editoriale ale lui Daniel Nicolescu, ca și în mitologia noastră, o evidentă conotație simbolică, întrucât celor trei scrieri didactice mai sus menționate le-au succedat alte trei, de astă dată din arealul criticii și istoriei literare și anume, în 2014, Dreptul la subiectivitate și De gardă la avangardă, iar recent, în 2017 − Autori și cărți la interferența veacurilor.

Sesizând această condiție duală a lui Daniel Nicolescu − de profesor prin vocaţie dublat de un pasionat cercetător al fenomenului literar −, Grigore Codrescu, în prefața inspirat intitulată Accente ale originalității în tabloul literar contemporan, o consemnează în aceşti termeni: „Profesorul multor învăţători şi studenţi din Bacău a receptat, prin decenii, literatură, cărţi, teorie literară, estetică şi didactică. Iar după ce s-au micşorat responsabilităţile profesionale s-a concentrat mai bine asupra tabloului literar-cultural de astăzi, atât de bogat, de contradictoriu şi de plin de surprize” (p. 3). Într-adevăr, tabloul literar-cultural al României de azi e extrem de bogat și de variat, nu doar fiindcă suntem ţara din Europa cu cele mai multe reviste de cultură, raportat la numărul de locuitori, ci și pentru că − după cum plastic se exprimă Gr. Codrescu − la noi „se scrie în draci”... Corolar al acestei opulențe a tipăriturilor pe suport de hârtie − aparent paradoxală și surprinzătoare acum, în epoca internetului − este chiar sumarul cărții de față, care consemnează nu mai puțin de 24 de cronici și recenzii, nu doar ale unor volume de beletristică, ci și de critică ori istorie literară, precum și de eseistică ori memorialistică. Acestora li se adaugă, în final, un binevenit „moment genezic Tristan Tzara”, în care sunt evidențiate strădaniile profesorului Nicolescu în redescoperirea și recuperarea fondatorului mișcării dadaiste, fapt care îl îndreptățește pe autor să încheie cu nedisimulat, dar întru totul justificat orgoliu profesional: „Fie-ne permis, cu modestia de rigoare, a aminti că postamentul statuii spirituale a lui Tristan Tzara, înălţată dincolo de hotarele patriei, își are originea în Momentul genezic, datat 5 decembrie 1968” (p. 125).

Revenind la prefața lui Grigore Codrescu, el însuși profesor secundar și infatigabil comentator/adnotator de texte din varii domenii (dar și autor a două broșuri consacrate unor poeți locali), e de observat că acesta, încercând a explicita semnificația titlului aplicat considerațiilor sale prolegomenice, relevă „strădania autorului de a detecta nota originală, sunetul propriu, registrul inconfundabil ale fiecărei proze, volum de poeme, ori profil eseistic”, demers care „îi reușește mai întotdeauna, deși nu toți autorii și toate cărțile despre care scrie sunt de pe raftul de sus al literaturii contemporane”. Într-adevăr, prin recenziile sale publicate inițial în reviste literare − Daniel Nicolescu nu face doar oficiul de informare, de semnalare, propunând atenţiei cititorilor noi apariţii editoriale, ci emite frecvent aprecieri pertinente și judecăți de valoare obiective asupra operelor analizate. Așa, de pildă, în cazul culegerii de versuri Prizonierul cercului, de Ioan Prăjișteanu, cronicarul, explicând semnificația titlului, stabilește interesante filiații și afinități, plasând volumul în contextul liricii naționale cu tematică similară. Critic estet, Daniel Nicolescu nu uită să menționeze că, de fapt, rostul literaturii ca artă a cuvântului (şi cu deosebire acela al poeziei) este de a produce cititorului emoții artistice, „bucurii estetice”, calitate existentă − după părerea sa − și în placheta de versuri Hamlet încă trăiește, semnată de Mihaela Mocanu Gâlcă: „Posedată de cuvântul predestinat, autoarea intră într-o relație specială cu Logosul, poemele sale fiind capabile să trezească bucurii estetice în sufletele receptorilor, ajutându-i să se întâlnească cu ei înșiși și să renască pe dinăuntru. (...) Modernitatea și valoarea liricii sale rezidă atât în viziunea poetică originală, cât și în construcția imaginarului poetic, înțesat de metafore revelatorii și simboluri, menite a exila aspectul denotativ al limbajului într-un plan secundar, pentru ca întreaga atenție să fie acordată celui conotativ, provocator de multiple sugestii și trăiri inefabile” (p. 35).

Celor şapte cronici literare consacrate unor volume de versuri și reunite sub genericul Ipostaze ale modernității în poezia actuală, le succed alte cinci în care autorul se ocupă de tot atâtea romane. Erijându-

Liviu CHISCOP

*

se într-un veritabil ghid al potențialilor săi cititori Prin labirinturile prozei actuale − cum e intitulat acest al doilea capitol din Autori și cărți... −, Daniel Nicolescu nu face un secret din propensiunea sa pentru scrierile „explorând o zonă situată între literatura de ficțiune și cea științifică”, mai exact spus − pentru cele în care e evocată „istoria recentă a omenirii”, cu accent pe ceea ce se cheamă „condamnarea ororilor comunismului”. În această onorantă serie a lucrărilor situate, tematic, la confiniile literaturii cu istoria și politica, se înscriu, la loc de frunte, romanele Jurnal de destin și Povești luate de ape, avându-l ca autor pe Paul-Lucian Letzner, care „a dezertat” din lagărul socialist încă înainte de 1989. „La un sfert de secol de la emigrarea în Germania − spune despre el Daniel Nicolescu −, scriitorul continuă, prin scrierile sale „să-şi plătească datoriile morale” față de țara natală, conform unei declarații făcute în 2010, cu ocazia debutului său literar. Astfel, destinul inginerului electromecanic maritim explică, în mare măsură, de ce toate cele cinci cărți publicate până în prezent merg pe linia prozei noastre recente de recuperare literară (în special sub forma atitudinii) a trecutului comunist, abolit de revoluția din decembrie 1989” (p. 41).

Despre necesitatea, dacă nu cumva chiar despre obligativitatea investigării de către prozatori a trecutului nostru istoric, mai apropiat sau mai îndepărtat, se exprima de pildă, în termeni tranşanţi și Alexandru Piru, încă în 1980, într-un remarcabil eseu intitulat Despre critică și altele. „Secolul nostru, care a zguduit planeta cu două războaie mondiale, ca să nu mai vorbim de cele locale − spunea atunci regretatul nostru concitadin −, ne-a deprins pe toți să medităm mai mult la raportul nostru cu istoria, problemă pe care nimeni n-o mai poate astăzi eluda”. Autorul unui astfel de roman având ca temă istoria − consideră, la rândul său, Daniel Nicolescu − trebuie să-şi pună întreaga meditație „despre rosturile omului în drumul său către desăvârșire pe portativul unei povești tulburătoare, construită după toate regulile naratologiei moderne” (p. 52). Nu altfel procedează, de pildă, Cornel Constantin Ciomâzgă, autor al fascinantul lui roman Se întorc morții acasă, care devoalează, la un moment dat, într-un interviu, principiile avute în vedere de el în crearea unei proze cu statut de roman. „Pentru mine − se confesa prozatorul −, un roman ar trebui să fie un mare buchet de idei, având în centru o spectaculoasă poveste, câteva repere şi coordonate existențiale, ceva simboluri ca să se justifice ca și roman, metaforă, spre a nu fi sărăcăcios și, în sfârșit, să fie ambalat cu grijă într-o pledoarie simplă pentru ceva cu adevărat important” (p. 51).

Disociind timpul istoric de cel epic, Daniel Nicolescu ne avertizează, încă din debutul menționatului eseu, cum că „punctul de plecare al literaturii nu este altul decât istoria, realitatea în general” și că „de la realitate și de la istorie pornind întotdeauna literatura autentică a dat naștere la simboluri, parabole, metafore care nu mai înseamnă timp istoric, ci timp epic”. Făcând trimitere şi la o serie de concepte explicitate de Adrian Marino în al său Dicționar de idei literare, autorul cărții de care ne ocupăm aici observă, de asemenea, cu justețe că „într-un anumit sens timpul epic este un timp istoric încremenit, fixat pentru totdeauna, grație efortului de transfigurare estetică pe care fiecare

nr. 79 n februarie 2018 scriitor, după puterile talentului său, o realizează” (p.

88).

Cu excepția acestor celebre romane care formează obiectul și subiectul eseului Timp istoric, timp epic in proza contemporană și al capitolului final referitor la Tristan Tzara, toate celelalte 24 de cronici şi recenzii din prezentul volum − publicate anterior, cum spuneam, în presa literară − aparțin categoriei cunoscute sub numele de critică de întâmpinare, ceea ce n-ar mai fi reclamat clasificarea și gruparea lor în secvențe tematice distincte... O ultimă astfel de categorie e cea intitulată Memorii. Eseuri. File de monografie, toate cele șase cărți analizate aici având drept numitor comun ficționalizarea, de către autorii acestora, într-o măsură mai mare sau mai mică, a propriilor biografii…

Deși îndeobște exigența unui critic de întâmpinare se exercită asupra câte unei singure cărți, luminând, într-un fel de flash, doar volumul recenzat, Daniel Nicolescu, în Autori și cărți..., derogă de la regulă, oferind uneori și prețioase informații biografice despre autorul abordat, precum și o privire de ansamblu asupra activității sale literare anterioare.

Vorbind, în 1935, despre înclinația de a scrie favorabil despre toată lumea a lui Mihail Sebastian, G. Călinescu susținea că o astfel de atitudine „care poate fi o însușire strașnică în ordinea morală”, e „primejdioasă pentru critic”. „Un critic − adăuga el − trebuie să fie rău și să muște. Criticul care nu latră, mănâncă coloanele degeaba”. Iar volumul criticului Daniel Nicolescu − după cum remarcă și Grigore Codrescu în textulescortă de pe coperta IV − „nu iartă și nu cruță, arătând o exigență detașată și profesionistă”. Oferim, spre ilustrare, mai întâi un exemplu, din finalul cronicii la volumul de versuri Dimineața cuvântului, de Petre Got. „Fragilitatea de fond a întregii poezii practicate de Petre Got − conchide Daniel Nicolescu − face ca nu întotdeauna el să afle tonalitatea optimă de comunicare a stărilor și intențiilor lirice. O parte a volumului cuprinde titluri de poeme insuficient transfigurate, de redusă forță lirică…” (p. 9). Şi încă un exemplu, din ampla și substanțiala cronică la Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, de Nicolae Manolescu, căruia i se impută faptul că atunci „când devine comentatorul scriitorilor clasici și interbelici, receptarea critică a acestora este fie anulată, fie respinsă, fie selectată cu parcimonie, din dorința expresă de a fi original, de a se diferenția cu orice preț de exegezele anterioare” (p. 70).

Beneficiind de serviciile competente de redactor de carte și consilier editorial al doamnei Daniela Florescu − cadru didactic universitar și manager al Editurii „Alma Mater” − volumul de care ne ocupăm aici, tipărit în condiții grafice excelente, confirmă parcă, prin ținuta sa, spusele unui celebru cărturar, Francis de Miomandre, cum că un adevărat editor „pune în cartea pe care vrea s-o tipărească tot atâta grijă, fervoare, insomnii, sacrificii și neliniști, tot atâta dragoste, întrun cuvânt, cât a pus şi autorul pentru a o scrie”. E de remarcat, în acest context, ideea inspirată de a plasa, pe coperta I, reproducerea tabloului Esențe de Carmen Panciu, precum și aceea de a insera, în textul fiecărei cronici, fotografia color a coperții respectivului volum comentat.

Bogăția incredibilă a literaturii noastre de azi − despre care s-a făcut vorbire în debutul acestei cronici − i-a oferit criticului Daniel Nicolescu şansa de a selecta scrieri de certă valoare asupra cărora s-a pronunțat cu competență didactică, într-un impecabil limbaj de specialitate. În cadrul analizelor sale remarcabile de critic estet, Daniel Nicolescu a avut posibilitatea săși etaleze calitățile sale de connaisseur al diferitelor tipuri și forme de literatură, deși uneori (ca să fiu și eu mordant!) demersul său critic a fost penalizat de lipsa unei experiențe critice de întâmpinare, practicate sistematic. Ne exprimăm însă convingerea că volumul Autori și cărți la interferența veacurilor, în întregul său, își va păstra relevanţa şi valabilitatea tocmai prin critica apăsat estetică pe care ne-o propune și care îi conferă statutul unei lecții subtile despre ceea ce este și cum funcționează literatura. ___________________________________ * Daniel Nicolescu, Autori şi cărţi la interferenţa veacurilor, Bacău, Editura „Alma Mater”, 2017. 132 p.

nr. 79 n februarie 2018

centenar

actualitatea literară 21

Ardealul - 100 de ani în România, milenii întregi în Dacia strămoşească

Îmi amintesc perfect ziua în care am avut una dintre cele mai însemnate revelații ale existenței mele. Fiind încă june, nu eram baș copt la minte, dar suficient de lucid ca să conștientizez un lucru esențial.

Un adevăr indestructibil axat pe o realitate aidoma de monolitică în arhitectura atât de vastă și de complicată a vieții. A tumultului și a expansiunii sale necurmate în toate sensurile și profunzimile știute și neștiute, în tot ce exprimă freamăt și mișcare, ritm și curgere, răsărit și apus...

Iluminarea de atunci, precum spuneam, mi-a dezvăluit un fapt crucial: toți oamenii plâng la fel! Lacrimile sunt întocmai, au aceeași semnificație și chimie, indiferent pe ce meridian al planetei sunt vărsate. Ele denotă suferințe identice, dureri asemănătoare precedând și însoțind ample cutremure sufletești și convulsii morale. Picăturile acelea de lichid inodor și incolor condensează în ele istorii și destine, injustiții grosolane, noian de drame și de tragedii... Lacrimile sunt unitatea de măsură a calvarului și a supliciului la care poate fi supusă ființa umană, deși, uneori, obida mută e mai pregnantă decât cea acompaniată de plâns. În tuspatru puncte cardinale se bocește similar.

Amărăciunea, jalea, au caracteristici apropiate - diferențele derivând din specificul ceremonialului consacrat în răstimp. Dar cauza întâi, primordială, rămâne aceeași: suferința. Profunda bulversare lăuntrică, suprema răvășire intimă ce apasă individul și care - de cele mai multe ori - e provocată (și indusă) din motive exterioare și absolut independente de voința și simțirea sa. În pofida fragilității anatomice, Homo sapiens neavând gheare, colți, sau alte ”arme” la vedere, impulsul său belicos se menține la același palier dintotdeauna. Din nefericire, evoluția etică nu ține pasul cu progresul tehnologic.

Dimpotrivă! Avem aici un decalaj major, iar el se adâncește cu repeziciune antrenând (și întreținând) la cote înalte spiritul agresiv și ideea superiorității ”punitive” a unora în detrimentul altora. (Statisticienii au calculat că, din cele șaptezeci de miliarde de oameni care au populat până acuma globul pământesc, peste două treimi au pierit de moarte violentă. Ceea ce demonstrează elocvent apetitul bătăios al speciei, niciodată domolit și mereu în ofensivă).

Există, însă, situații în care acest inevitabil tribut de sânge trebuie dat cu bună-știință. Adică renunțarea la „serul vieții” are un rost, o noimă, nu-l lepezi așa, de florile mărului! În schimbul lui obții un beneficiu, o înlesnire, ceva care să justifice cheltuirea plasmei cu folos. Altminteri, gestul ar fi gratuit, fiind catalogat ca un simplu act de sinucidere în lipsa unui suport motivațional adecvat.

Deși confruntarea armată, în esența ei, este absurdă și pustiitoare, anumite circumstanțe impun recurgerea la ea ca la ultima soluție a „diplomației” eșuate. Așa s-a întâmplat și în România, în Primul Război Mondial, când am fost obligați să intrăm în vâltoarea conflagrației.

Pentru noi, însă - aspect definitoriu - războiul a avut o altă miză, el nefiind de cucerire, de acaparare, ci de reîntregire!

De revenire la patria-mamă a provinciilor anexate odinioară de imperii ostile: Basarabia, Crișana, Banatul, Maramureșul, Sătmarul și mirifica vatră a plămadei noastre - Dacia Romană (Transilvania). Toate aceste evenimente reparatorii s-au derulat pe durata anului de grație 1918, culminând cu Marea Adunare Populară de la Alba Iulia, din 1 decembrie, care a decis unirea definitivă

Alexandru MORARU

a acestor teritorii cu Regatul României. De atunci, iată, s-au perindat 100 de ani! Un centenar de reunire cu Țara, dar milenii întregi de fuziune cu tot spațiul zămislitor al căminului strămoșesc! De la acest adevăr suprem trebuie să pornim ori de câte ori invocăm bornele fundamentale ale etnogenezei noastre pe meleagurile străvechi. Ideea unității de cuget și simțire nu s-a iscat din senin, n-a apărut din abstract, ci din fiorul ancestralității ziditoare răscolind inimile și primenind conștiințele. Acolo s-a produs trezirea, mutația transformată în aspirație, iar aspirația în ideal tutelar.

1918-2018... Un secol de contopire cu matca străbună. De amestec și de sinteze multiple consființind larghețea acceptării și beneficiul toleranței constructive în cadrul României - Stat Național, Suveran și Independent, Unitar și Indivizibil. Iar dacă ne bucurăm astăzi de acest statut, asta se datorează eroismului și sacrificiilor armatei române pe fronturile de la Mărășești, Mărăști, Oituz și din alte azimuturi militare unde s-a jucat soarta țării și viitorul neamului. Tocmai de aceea, nu putem admite teorii contrafăcute, răstălmăciri și mistificări conjuncturale. Adevărul istoric este unul singur și el ne-a dat câștig de cauză. Imperiile opresoare - austro-ungar, țarist și german - s-au prăbușit pe rând, eliberând popoarele din aservirea la care fuseseră condamnate. Unitatea noastră fiind un bun adjudecat, avem obligația sacră de-a o păstra și de-a o transmite mai departe urmașilor! Aici nu vorbim de o simplă dorință, de o vrere oarecare, ci de un testament cu aură de simbol absolut și care trebuie onorat în orice condiții și împrejurări, indiferent de cost! Altminteri, martiriul predecesorilor și jertfa atâtor semeni s-a produs în zadar, ca o vântoasă rebelă potolită imediat după stârnire.

Ca valoare supremă (și unică), viața n-are preț. Dar când ți-o dai pe un țel, pe un scop nobil, denotă că știi ce faci, că ești conștient de semnificația și importanța gestului tău.

Ceea ce nu poate decât să te înalțe, conferindu-ți un nimb aparte, de erou. A urca înseamnă a te sacrifica. Orice culme e severă, conchidea ilustrul scriitor francez Victor Hugo.

Iar culmile noastre în anul 1918 au fost multiple și legitime, reinstaurând hotare amputate cândva și trasând conturul prezent al țării. Pentru așa ceva au luptat și au pierit atâtea generații! Pentru România Mare - patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială (Articolul 4, alineat 2, din Constituție).

E greu să ignori stipulările democratice ale Pravilei dintâi, care este Constituția actuală a României moderne. Și care asigură egalitatea de șanse întregii populații, fără discriminări sau privilegii nemeritate. Cine nu înțelege acest lucru și cârtește permanent împotriva ei, contestând-o uneori fățiș, se pune nu doar în afara bunului-simț, dar și a legii. Căci, la urma urmelor, toate au o limită. Iar această limită e clară și de netrecut: Constituția! Și ea - ca ghid capital al nației - nu se negociază!

Nădăjduim ca anul Centenarului să ne găsească mai înțelepți și mai deschiși unii față de ceilalți. Și, mai ales, să cultivăm memoria înaintașilor în cugetele tineretului. A nu-ți cunoaște trecutul, te vulnerabilizează pentru viitor, iar istoria contrafactuală va precumpăni în judecățile tale de valoare. Nocivitatea unei asemenea alternative nu mai necesită demonstrare, ea fiind prologul demantelării, a atomizării identitare și pe care musai s-o neutralizăm neabătut și ferm! Mărețul Centenar nu este numai sărbătoarea majorității, a românilor, ci și a minorităților ce populează teritoriul național. Gradul de identificare a acestora cu evenimentul, reflectă, în fond, atașamentul la valorile comune ale nației. Sens în care loialitatea și spiritul onest, participativ, îi desemnează ca buni cetățeni ce și-au găsit aici, la noi, un spațiu propice dezvoltării și

Teatrul din munţi Buletinul meteo de Dinu GRIGORESCU şi Magazinul de bărbaţi de Alexandra ARES Regia şi scenografia: Horia BÂRLEANU Teatrul ZAMORA din Sinaia Director: DINU GRIGORESCU Împătimitul şi creatorul de teatru Dinu Grigorescu, în premieră absolută, a prezentat pe scena Teatrului Dramaturgilor Români din Bucureşti (16 februarie 2018) spectacolul-coupé Buletinul meteo de Dinu Grigorescu şi Magazinul de bărbaţi de Alexandra Ares, noua producţie al Teatrului Zamora din Sinaia pe care-l păstoreşte de ani buni în inima munţilor Bucegi. De remarcat faptul că niciunul dintre interpreţi nu a urmat cursurile unei şcoli de teatru, dar toţi, prin prestaţia lor, au realizat iluzia scenică. În locul tehnicilor de transpunere scenică de care se folosesc actorii profesionişti, interpreţii de la Sinaia s-au etalat, arătându-se încrezători în ceea ce fac prin joc. Credinţa lor în teatru a animat personajul şi a emoţionat sala. Cele două texte, deşi au fost scrise la o distanţă apreciabilă de timp, se apropie între ele printr-un element comun: relaţia dintre aparenţă şi esenţă sau oscilaţia între ficţiune şi realitate, specifică naturii umane. Buletinul meteo de un umor intrinsec, desprins din ironia lui Caragiale, surprinde omul

zilelor noastre prin masca neuitatului Conu Leonida în dialog cu tehnologicul devenit familiar. Rezervele pentru vieţuire, chiar dacă vor fi extrase dintrun imaginar gata confecţionat, ajută personajele să-şi păstreze echilibrul ca într-un joc al iluziilor posibile. Spectacolul după textul lui Dinu Grigorescu atenţionează prin umor şi imagine. Interpreţii: Virgil Nicolae (El), Cristina Nicolae (Ea), Roxana Manciulea, Alina Cojocaru, Cristina Achim, Amalia Neguţescu, Ana Maria Cojocaru (Prezentatoarele meteo), Mariela Şandru (Simona Halep), Marius Bratosin (Prezentatorul de la Rai 1), practică un joc în variaţii de ton ce-i individualizează, deşi îi apropie credinţa

afirmării lor. De la Praznicul Unirii nu e nimeni exclus.

Nu există opreliști, interdicții sau alte bariere, în afara celor ridicate de propria conștiință și în care, la unii, mai dospesc încă resentimente și frustrări injectate de nostalgii cu iz imperial. Și acestora Statul Național Unitar Român le asigură toate drepturile, conform Constituției autohtone și a directivelor democratice europene. A solicita, în cascadă, alte și alte favoruri și înlesniri, avantaje și privilegii - unele chiar suprarealiste - constituie deja o discriminare la adresa celorlalte minorități, care n-au asemenea pretenții și respectă cadrul constituțional statornicit.

Dincolo de toate aceste aspecte decurgând dintr-un trecut istoric zbuciumat, un lucru se relevă cu pregnanță: necesitatea consolidării neîncetate a structurilor statale, ca premisă esențială a contracarării provocărilor ce nu vor întârzia să apară. De forța și de coeziunea Ocârmuirii va depinde viitorul țării, locul ei în concertul națiunilor.

Căci, în definitiv, Unirea asta înseamnă: putere sporită și încredere în destinul fast al patriei tale. Aici, nu este loc pentru atitudini defetiste sau intenții capitularde! Nu operăm cu jumătăți de măsură ori cu sofisme frumos ambalate! Avem adevărurile proprii și ele ne dor cu prioritate. Tocmai de aceea le și cinstim, fiindcă, în lipsa lor, am fi o simplă gloată timorată și non-identitară la cheremul unor păpușari versați și mereu la pândă.

Aceasta este realitatea nudă a zilelor noastre, în care nu e suficient să emiți o evaluare pertinentă, dar musai apoi s-o și aperi constant, dacă vrei să-i asiguri supraviețuirea.

Viața omului numai atunci e prețioasă când urmărește un ideal, spunea Liviu Rebreanu. Iar cu două mii de ani înainte, filosoful L.A. Seneca emitea o reflecție și mai sugestivă: ”Unii trăiesc fără niciun ideal, fără nicio țintă: trec prin lume ca niște fire de paie pe un râu. Nu merg ei, ci curentul îi duce.” Iată o formulare atât de actuală, deși are o vechime bimilenară! Într-adevăr, poți dăinui în absența unui Ideal? De data asta, ne contrazice încă un reputat scriitor, Henryk Sienkiewicz: „Ca să-ți justifici existența, ai nevoie nu numai de pâine ci și de o idee morală.”

Așadar, pe lângă hrană, individul mai are trebuință și de altceva. Iar acest „altceva”, macerat în alveolele gândirii și decantat apoi în plan afectiv, reprezintă exact Idealul - acel cumul concentrat de sentimente imperioase și mobilizatoare centrate pe un scop. În cazul de față, acela al Marii Uniri din anul 1918, de la Alba Iulia. În timp, amintirile se estompează, memoria te lasă, multe fapte se pot uita... Însă n-avem voie să uităm înfăptuirile emblematice ale neamului! Evenimentele Primului Război Mondial au demonstrat neechivoc vitejia ostașilor români care și-au redescoperit, în aprigele încleștări de pe teatrele de operațiuni din Moldova, instinctul de războinici sadea.

Precum știm din numeroase surse, bravura lor militară a stârnit până și admirația inamicilor care nu s-au așteptat la o rezistență și ripostă atât de înverșunate. Încât, factorul uman a devansat dotarea tehnică superioară a adversarilor, dându-le peste cap toate planurile și conducând, finalmente, la înfrângerea invadatorilor. Lor le datorăm salvarea țării de la dezastrul complet, când (aproape) nimeni nu ne mai acorda vreo șansă. În absența patriotismului lor, destinul României ar fi fost tragic.

Pentru ceea ce au săvârșit în numele țării și al stirpei, ne plecăm cu recunoștință în fața lor și le trimitem un profund omagiu acolo unde se află. Fie ca Mărețul Centenar să ne găsească mai uniți și mai întăriți în convingerea că jertfa predecesorilor n-a fost inutilă și că vom menține cu sfințenie moștenirea lăsată posterității!

Ca episod nodal al actualității imediate, anul Centenarului personifică reperul spre care ne îndreptăm tot mai des privirea. Așa să fie, iar patria noastră comună - România - să prospere deopotrivă pentru toți fiii ei!

în teatru. Magazinul de bărbaţi de Alexandra Ares amplifică iluzia scenică prin subtilităţile de expresie şi rafinamentul interpretării. Emblematicul „magazin de bărbaţi” dezvăluie relaţia masculin-feminin pe traseul unei comuniuni ideale, dar necesare, din care nu lipsesc abaterile sau căderile. Comunicarea între personaje se datorează unor replici spirituale. Şi aici interpretarea: Elisabeta Bianu (Vânzătoarea), Cecilia Frâncu (Viridiana), Alina Cojocaru (Nostalgia), Horia Bârleanu (Dorian Gri), Virgil Nicolae, Florin Iacob, Paul Popa, Cătălin Boarcăş (Manechinele), nelipsită de credinţa în ceea ce face, aduce în plus tonuri de rostire şi probe de mişcare.

Regia lui Horia Bârleanu (implicat şi-n coregrafie) s-a dorit unificatoare pentru o natură umană ce se descoperă la dimensiunea unei reprezentaţii de scenă care va fi mereu alta de la seară la seară, spre bucuria jocului. Notabilă pentru calitatea de „special guest” în spectacol este prezenţa actriţei Ioana Calotă de la Teatrul „Nottara” din Bucureşti.

Nicolae HAVRILIU

Nicolae HAVRILIU

22 actualitatea literară teatru Neconsolatele intersecţii Viziune scenică

Personajele: CETĂŢEANUL 1, CETĂŢEANUL 2, FEMEIA Fie din construcţie, fie din aglomerările zilnice, intersecţiile devin, uneori, suprafeţe ciudate, în sensul că pietonii, veniţi din direcţii diferite, pot avea probleme în mersul lor. Şi atunci, spre lămurire, unul îl întreabă pe celălalt ca să afle o ieşire din impas.

Nu întotdeauna intenţia aduce şi dezmeticirea. Fără voie vor fi afectate percepţiile care derută, iar conversaţiile pot să stârnească neînţelegeri. Aşa cum, întâmplător, au păţit doi cetăţeni din urbea X. CETĂŢEANUL 1 (transpirat, răsuflă greoi. Privind în jur, şi zărind un alt cetăţean, îi face semne): Vă rog să mă scuzaţi! Poate îmi daţi un ajutor! (Cetăţeanul 2, auzindu-l, se dă înapoi, ca şi cum n-ar avea ce să-i dea). A, nu, nu! Staţi liniştit! Am pornit la drum şi nu ajung unde trebuie. Mă şochează situaţia!

CETĂŢEANUL 2 (ţinându-se la distanţă): Şi unde aţi vrut să ajungeţi?

CETĂŢEANUL 1: Asta e! Că nu ştiu unde trebuia să ajung după cum mi s-a spus. Ceva nu-mi iese la socoteală.

CETĂŢEANUL 2 (încercând să se apropie): Păi dacă nu ştiţi, mai bine vă întoarceţi acasă. Nu mi-o luaţi în nume de rău! O spun ca o părere. Şi părere, vă rog, să rămână!

CETĂŢEANUL 1: Fie şi o părere, nu strică! Sunt gata s-o aud. Da’ spuneţi!

Priviţi cum curge apa de pe mine!

CETĂŢEANUL 2 (studiindu-l cu atenţie pe Cetăţeanul l): Vă întoarceţi acasă şi, apoi, vedeţi pe unde vă îndreptaţi ca să ajungeţi... Acolo!

CETĂŢEANUL l (dezamăgit): Nu de acasă mi s-a spus pe unde să mă îndrept ca să ajung... Acolo! Nu! Mi s-a spus din locul unde stă respectivul pe care eu l-am întrebat şi care, probabil, ştie cum se fac drumurile. Că de altfel, nu mi-ar fi spus!

CETĂŢEANUL 2: Îmi vorbiţi de parcă v-aţi afla într-o întrecere sportivă de alergat.

CETĂŢEANUL 1: Da’ câte drumuri fac zilnic şi-n viteză! Du-te după aia... Dute şi acolo... Să ştiţi că întreceri sportive le-aş numi. Şi nu mă vait!

CETĂŢEANUL 2 (afectuos): Atunci e simplu! Cât se poate de simplu, nu cunosc să mai fie ceva.

CETĂŢEANUL 1: Staţi, nu spuneţi până nu mă şterg şi sub braţ. (Execută gestul.) Acum spuneţi!

CETĂŢEANUL 2: Vă întoarceţi în locul de unde vi s-a spus şi mai întrebaţi o dată.

CETĂŢEANUL 1: Ce să-ntreb?

CETĂŢEANUL 2: Păi ce vi s-a spus!

CETĂŢEANUL 1 (preocupat să-şi aranjeze ţinuta): Ce mi s-a spus?

CETĂŢEANUL 2: Că trebuie să ajungeţi acolo... Undeva!

CETĂŢEANUL l (oprindu-se din aranjatul ţinutei): Credeţi că am timp de pierdut, numai să mă aflu în treabă?

Auzi! Să fac drumul până acolo fără să ştiu unde anume este şi ce mă aşteaptă la capăt? Nu e posibil aşa ceva!

CETĂŢEANUL 2 (se vede în încurcătură): Nu e posibil, nu e posibil! Asta o spun şi eu. Privindu-vă, înţeleg că aţi ajuns cu bine până aici...

CETĂŢEANUL 1 (agresiv): Ce bine !?

Nu-l doresc nici la duşmani. Asta e bine!

Nu vedeţi în ce hal sunt? Plin de praf şi de... Nu mai spun. (Se scutură.)

CETĂŢEANUL 2 (încercând să se apropie): Nici mai mult, nici mai puţin, arătăm la fel. Şi cu oarece ambiţie m-aţi găsit pe mine ca să mă-ntrebaţi fără să ştiţi ce anume vreţi. (Ton schimbat.)

Asta e posibil?

CETĂŢEANUL 1 (arătându-se conciliant): Şi de-am cădea pe gând sau la învoială, eu spun că posibil e. Dacă tot a fost o rătăcire şi fără voie am ajuns până aici!

CETĂŢEANUL 2 (descreţindu-şi fruntea): Păi spune aşa, omule! Şi nu mă ţine încordat. Că încep să transpir şi eu. Nu vezi? Va curge apa şi de pe mine cât de curând. Rătăcire de-i, are o cauză. Nu porneşti la drum, ce-n rătăcire te aruncă, fără să te-mpingă cineva să-l faci!

CETĂŢEANUL 1 (simţind în celălalt un apropiat): Şi de mă-mpinge cineva

Pantalone, personaj din Commedia dell’Arte să-l fac, eu explicaţii îi cer şi încă pe deasupra ceva. La ce-mi foloseşte?

CETĂŢEANUL 2 (simţind şi el la fel): Dacă-i aşa cum spui, văd ceea ce trebuie văzut. Mi-e teamă, şi ştiu de ce mi-e teamă, că te-ai grăbit să pleci şi fără explicaţii şi fără garanţie de folos.

CETĂŢEANUL l (timorat): De nu plecam în grabă, altul venea în urmă şimi lua locul. Iar eu din rând mă vedeam scos.

CETĂŢEANUL 2: M-ai înnebunit, omule! Spune mai bine că te afli într-o întrecere sportivă de alergat şi eu am să scot vorbele din magica mea cutie (Se şterge cu batista pe frunte) ca să-ţi spun ce şi cum ai de făcut.

CETĂŢEANUL 1: Da’ nu auzi, omule!

Câte drumuri fac eu zilnic pe jos, să ştii că întreceri sportive se numesc. Sper că m-ai înţeles!

CETĂŢEANUL 2 (hotărât să rămână pe poziţii): Eh, eh! Nu ştiu cum faci şi la vorba mea ajungi, ce-o aveam în gând, însă m-am ferit s-o spun... Capul face, capul trage.

CETĂŢEANUL 1 (predispus să-l irite): Şi dacă respectivul a procedat la fel?

Avea explicaţiile în gând şi a întârziat să mi le dea?

CETĂŢEANUL 2: Nu e bine, nu e bine! Pe cine aperi şi de cine vrei să te descotoroseşti? Spun aşa ca să fim înţeleşi.

CETĂŢEANUL 1 (încurcat): Cum pe cine? Cum de cine?

CETĂŢEANUL 2: Chiar aşa! Vrei să repet întrebările?

CETĂŢEANUL 1: Nu-i nevoie, că m-am prins. Eu pe mine mă apăr şi n-am vrut să mă descotorosesc de nimeni. Îmi convine cum sunt şi unde am ajuns.

CETĂŢEANUL 2 (sec): Iar tu ai plecat grăbit, după cum ai spus-o, ca să nu te ajungă cel din urmă şi din rând ca să te scoată.

CETĂŢEANUL 1: Respectivul se gândea că voi întâlni pe cineva pe drum şi cu bună ştire mă va îndruma.

CETĂŢEANUL 2: Şi tu vrei să spui acum că, aici întâlnindu-mă, ţi-am apărut în cale drept un înger îndrumător?

Te-nşeli, amice de câteva clipe! Descurcă-te! Eu de treburi nu-mi văd capul.

Dar, nici să-i descurc pe rătăciţii porniţi la drum fără pic de habar pentru ce-l fac, n-am chef. (Cuprins de agitaţie, vrea să plece. Dar se răzgândeşte.)

nr. 79 n februarie 2018

Ferice de cei încrezători că undeva ei vor ajunge! Eu am ajuns unde trebuia şi n-am găsit nimic din ce mi s-a spus.

Iar acum stau pe loc şi mă nedumiresc.

Necazul meu e altul. Drumul spre casă nu-l mai ştiu.

CETĂŢEANUL 1: Eh, cum! Se poate? Şi o făceai pe atotştiutorul cu mine. Te vedeai în stare să-mi dai sfaturi şi te bucurai. Bietul! Norocul meu că nu te credeam.

CETĂŢEANUL 2: Ba trebuia să mă crezi. Aş fi dezvoltat discursul şi tot la un capăt ajungeam.

CETĂŢEANUL l (calm): Amice de câteva clipe! Şi eu îţi spun... Dar vezi, eu am avut răbdare să te ascult şi, cămi aduceai prinos ori nu, îţi urmăream vorbele cum înadins le potriveai, fără să ştii ce spui.

CETĂŢEANUL 2 (enervat): Păi, cum e aşa? M-ai întrebat de cum m-ai văzut şi eu ţi-am răspuns.

CETĂŢEANUL 1: Pardon! Eu mă miram, iar tu m-ai întrebat... „Şi unde aţi vrut să ajungeţi?” Îţi aminteşti, amice de câteva clipe! Îţi aminteşti!

CETĂŢEANUL 2: Îmi amintesc! Şi ce-i cu asta?

CETĂŢEANUL 1: Este! Uite că este!

Crezând că explicaţii îmi dai, în rătăcire de vorbe meşteşugite ai căzut. Şi acum, iată-ne, în această intersecţie de drumuri, un cuplu de guralivi fără să ştie unul de altul. Care întreabă şi care îi răspunde?! Dar pe deasupra, fiind şi anonimi, bieţii, puteam stârni curiozitate celor în trecere. Iar de ne asculta cineva, jur că-şi pierdea vremea degeaba.

CETĂŢEANUL 2: Convenabil ar fi, după toate acestea, să-ncercăm o ieşire în forţă din cadru, dacă altceva n-am reuşit. Nu de alta, dar poate s-a strecurat cineva prin apropiere şi, din neatenţie, în propria plasă a căzut. (Se scutură amândoi de praf, aranjându-şi ţinuta şi caută încotro să meargă.)

Din rondul de la intersecţie, acoperit cu vegetaţie şi flori, apare un cap de femeie care asistase la conversaţia celor doi cetăţeni. Pare-se că locul este un refugiu pentru cei veniţi din direcţii diferite şi-şi găsesc acolo odihna.

FEMEIA (cască, scuturându-şi capul de praf): Ce este afară s-a făcut fără să întrebe pe cineva. Este soare, este cald.

De ce să n-o spun?... Este şi plăcut.

După cum arată indivizii, se vede că stare n-au. Nici făgaş pentru un gând de sfat bun n-au. Se putea să se-ntrebe fiecare în felul său... „Ce aş fi apt să fac? Şi-n ajutor să vin, ca dintr-un îndemn pentru aproape?” Dar nu s-au întrebat şi au tot vorbit. Sau vreo necunoscută au aşteptat? Niciunul dintre ei nu ştie ce a aşteptat. Şi cum de atâta aşteptat, cu nimic nu s-au ales, ei au decis... Îi văd că ies din intersecţie... Şi probabil că fiecare îşi va face plinul la cârciuma din parc!

Noroc pe capul lor. Că al meu, vedeţi cum e! Am timpul cam încărcat şi nici să-l pierd zadarnic nu-mi convine. După ei de mă luam, reuşeam să ajung la un rezultat. Port un animal în mine ce nu a fost surprins încă de nimeni, pe cât îi surprind eu pe alţii. (Se uită în oglindă.)

Fie-mi blândă această sălbăticiune ca să pot privi la un necunoscut şi încet să mi-l apropii. Iar de am noroc, ajung şi eu o doamnă. Şi alături de el voi participa la balul doamnelor din cartier. „Vezi cum te găteşti!”, aşa mi s-a spus. „Ce pui pe tine şi pe cine alegi să te-nsoţească! Şi bine ar fi să te arăţi cât de acaparată eşti de numărul crescut de taxe, impozite şi petiţii, eventual. Are efect la imagine!

Drumul spre societatea mondenă ţi se va deschide!” (Râde.) Şi parcă văd o uşă deschisă în faţă. Un salt să fac şi ajung pe treptele ei. Atunci, hai la treabă! (Iese din ascunzătoare, îndreptându-se spre o direcţie anume.)

Fenomenul LEPAGE

Virtualul în teatru se face real şi, prin acuitatea simţurilor, dirijând stimulente spre intelect, are loc acea „trezie specială” (Peter Brook). Momentul prinderii în prezent până la mister, pe cât de acaparant, pe atât de iluzoriu, sporeşte stările şi înmulţeşte înţelesurile. Imaginarul (sau fictivul năvalnic), din Hamlet (Collage) după William Shakespeare (Teatrul Naţiunilor, Moscova), include multe dintre componentele realului ca punct de plecare, spre a deveni autoritar sau deplin. De ce? Nu se scapă ceva? Şi Faust, în Evul Mediu, ştia cât mai multe dintre ştiinţe, dar nu ştia ceea ce omului comun îi era firesc: să iubească. În afara naturii şi a naturalului se mai poate respira? Omul, în vremurile noastre, îşi anexează tehnologicul în spiritul naturii şi reuşeşte în măsura în care acţiunea se petrece în „capul unui actor”. Spectacolul lui Robert Lepage face din Hamlet personajul ce „foloseşte creierul tot timpul”.

Regizorul canadian aduce în scenă omul în „consistenţa experienţei” sale.

Abaterea de la om ar provoca o lucrare în abstract, lipsită de suportul uman.

Hamlet, aşezat într-un cub rotit Evgeny Mironov în „Hamlet (Collage)” după William Shakespeare, deasupra scenei, adaptarea: Robert Lepage (Teatrul Naţiunilor, Moscova). trece pe rând în fiecare dintre personajele piesei lui Shakespeare. În această situaţie plină de inedit, spectacolul pare să fie o formă de teatru în imponderabil, iar scândura scenei să nu mai conteze. Pentru că jocul şi-a urmat cursul, oricum. Starea şi şederea ca elemente ale existentului în spaţiu, odată cu mişcarea cubului în care se afla actorul, închipuindu-şi personajele, nu-şi aveau un loc anume, se găseau pretutindeni. Hamlet (Collage), care a deschis Festivalul Naţional de Teatru, 2017, e un spectacol tulburător şi are efect asupra spectatorului nu prin înnegurare, ci prin ceea ce aşează, fără deocamdată să aibă un nume. Această impresie vine din cinetica spectacolului, din lumina căzută altfel, ca şi din întrebările incluse, tăinuind răspunsuri necunoscute şi de Lepage (după cum afirmă). În teatru (a cărui esenţă este „clipa de faţă”, potrivit lui Brook) totul devine posibil şi realizabil. Jocul de scenă cu posibilităţile sale de a apropia corpul actorului de imaginea video, în exerciţiul elementelor dramatice, aduce o perspectivă a vieţii în care stau laolaltă izbânzile şi riscurile. „Posibilitatea e înţelepciunea omului, spune Constantin Noica, dar e şi furia lui”. În măsura în care se afirmă că realitatea în perspectivă poate fi încercată de forţe (interne şi externe ivite în afara calculului) ce se opun, Noica mai face o precizare: „Abia după ce ai trecut prin primejdiile posibilului, înţelegi ce este realitatea şi cât de bun este echilibrul ei” (Douăzeci şi şapte trepte ale realului, Editura ştiinţifică, 1969, p. 106). Teatrul, fiind o acumulare de energii venite din sunet, culoare, rostire, gest şi mişcare, deţine puterea emoţiei şi trimite stimulente către intelect, spre a trezi prezentul, iar prin jocul la vedere se reflectă realitatea aşa cum este şi cum se cade să fie.

Nicolae HAVRILIU

Remus V. GIORGIONI

nr. 79 n februarie 2018

Rodica Lăzărescu, Semne de carte (***), Ed. Corgal Press, Bacău 2017

Avem în faţă al treilea volum al cărţii de recenzii şi cronici literare, semnat de harnicul (-a!) redactor-şel al revistei Pro Saeculum.

Descoperim în conţinutul de 180 de pagini

articole despre scriitori cunoscuţi, consacraţi în perioada predecembristă: Ion Anreiţă, Nicolae Dan Fruntelată, Ştefan Mitroi, Dinu Săraru, Ileana Mălăncioiu, Vartan Arachelian, dar şi dintre cei cunoscuţi mai cu seamă după (o) revoluţie: Ovidiu Dunăreanu, Viorel Savin, Cornel Galben, Dumitru Ion Dincă, Angela Martin. Mai găsim şi câte-un optzecist (Liviu Ioan Stoiciu) - dar şi câte-un „înotător singuratic” (Elisabeta Lăsconi), Nicolae Cabel, Adrian Ţion, Diana Dobriţa Bîlea. Dar, despre oricine ar scrie, Rodica Lăzărescu o face cu empatie, cu aplicaţie şi talent. Spicuim, spre exemplificare, din citatul articol dedicat Elisabetei Lăsconi: „Pentru cine ia contact pentru prima oară cu „paralelele” Elisabetei Lăsconi, lectura poate fi, măcar la început, şocantă.” Apoi recenzenta remarcă extraordinara arie a lecturilor recenzatei, nemaipomenita capacitate detectivistică, efortul documentaristic susţinut etc. Articolele culegerii au fost publicate iniţial nu doar în revista Domniei Sale, ci şi în „Vatra veche”, „Cronica veche” ş.a.

Costel Stancu, Ochiul din palmă (Antologie 1995 - 2015), Mirador, 2017

După 20 de ani de intensă activitate literară, mai ales ca poet, reşiţeanul C. Stancu s-a gândit (bine s-a gândit!) să-şi antologheze cele 10 volume de versuri tipărite în ordinea următoare la diferite edituri: Terapia căderii în gol, Dominic sau despre imitaţia umbrei, Măştile solitudinii, Golurile din pâine, Fluturele cu o singură aripă,Cîntarul de apă, Vînătoarea promisă, Ieşirea din peşteră, Înghiţitorul de creioane, Risipitorul de hârtie. Am ţinut să menţionăm aceste titluri din mai multe motive. În primul rând - deşi toate poemele lui C.S. sunt fără titlu (lucru pe care noi nu-l prea înţelegem, dar poate ne vom dumiri într-o zi!) - titlurile de volum nu sunt doar inspirate, ci chiar generatoare de poezie ele însele, printr-o altfel aranjată enumerare: Astfel, după ce a experimentat terapia căderii în gol, căderea în lume cio-raniană („costel stancu intră liniştit în oraş convins că omul/ e mai mult decât o găselniţă a lui dumnezeu”; acesta e primul vers tipărit al poetului, marcând intrarea lui în lume şi în literatură)... După ce a cunoscut necesara imitaţie a umbrei aripii de înger căzută din înalt pe foaia lui albă, adoptând apoi măştile solitudinii (cunoscând golurile din pâine şi ieşirea intempestivă din peştera lui Platon), risipitorul de timp şi hârtie, fost înghiţitor de creioane, participă alături de poeţii adevăraţi ai lumii la vânătoarea cosmică a poeziei, o vânătoare regală. Alături de titlurile menţionate, C.S. mai are în palmares antologia Arta imaginaţiei (Vinea, 2001) şi un volum de epigrame. (Dar trebuie

cărţi/autori

actualitatea literară 23

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

menţionat faptul că, după 10 volume, mulţi poeţi încă aşteaptă la porţile ferecate ale Uniunii, pe când Costel Stancu se bucură deja de o bună recunoaştere naţională.)

Constantin Stancu, Arhivele de la Haţeg, Monografii, legende şi vivisecţii, Crono Logia, Sibiu, 2017

Cartea de 190 de pagini a scriitorului haţegan este o monografie a... monografiilor, iar după cele Câteva cuvinte (lămuritoare) şi un poem - , ale autorului, se începe cu un scriitor emblematic pentru ţinutul străvechi menţionat în titlu, Gheorghe Ardelean. „Arhi-

vele de la Haţeg reprezintă un ciclu de scrieri despre cărţile publicate de scriitori care s-au născut, au trăit... (în Haţeg)... Prezentul volum este o continuare a cărţii anterioare Arhivele [...] Scriind despre cărţi şi oameni, am realizat că există legături profunde între scriitorii din Haţeg şi restul autorilor din ţară”, citim în cuvintele (pre)liminare ale cărţii. Alături de elemente culturale şi istoriografice (Despre DISTRICTUL Haţeg, ...epopee şi farmec, Mistere, arheologie, suferinţă, Sarmizegetusa), redescoperim între coperţile acestei cărţi texte publicate iniţial în reviste ca „Vatra veche”, „Sintagme literare”, „Ardealul literar şi artistic” eseuri despre Raul Constantinescu, Radu Igna, Daniel Pişcu, Tiberiu Lăpădătoni, Dacian Muntean, Baronul Nopcsa („Un om misterios”). Şi multe alte lucruri interesante care, toate, îndeamnă la lectură. Pe coperta a patra găsim câte-o prezentare de Olimpia Berca şi Maria-Daniela Pănăzan.

Ioan Vintilă Fintiş, Radiaţia cubului, Tipo Moldova, 2017; Catedrala de rouă, Rafet, Rm-Sărat, 2017

(... Nu că ar scoate volume de versuri la foc automat - dar harnicul ploieştean se arată foarte prolific: un întreg volum de Repere critice (despre) Poezia lui I.V.F., apărut de curând – 2018 – la Grinta, conţine aproape 300 de pagini - numai - de referinţe critice!

Ne vom ocupa de el în numărul următor.)

Apărut în Colecţia Opera Omnia. Poezie contemporană a, de-acum binecunoscutei edituri ieşene, prima din cărţile menţionate este o plachetă de 60 de pagini. Descoperim în cuprins - cam în răspăr cu poetul pe care-l cunoaştem - 59 de poeme în proză, meditaţii existenţiale (fără pretenţia altora, de a fi şi filosofice, fiindcă în fond filosofia poetului e mai mult metafizică existenţială): „Ce spaţiu gânditor şi privirea, ce vii secundele când/ pătrund în trupul meu cum ninsorile de odinioară!/ Aici, sub transparente sicrie, misterios creşte macul [...] Iată acum sub marile policandre plutesc balerine. Noaptea se despleteşte prin foşnetul pe care dansul acesta îl lasă” (este poemul cu nr. 1, ele fiind numerotate cu cifre romane). Aşadar, şi în aceste poeme în proză, avem de-a face cu noi viziuni ale poetului. Dar haidem să spicum din aprecierile postfaţatorului Ştefan Ion Ghilimescu: „...poet de pură energie vitală dar şi de îndelung meşteşug şi obstinată cultivare a inovaţiei... şi-a consolidat în ultimii ani statutul originar de creator anticanonic şi complet diferit în cadrul generaţiei sale ... pentru I.V.F. poezia este iluminare şi miracolul absolut. O religie a Tainei desfăcută din hieroglifa straturilor geologice ale

realului şi o succesiune de avataruri”. Nu altul este poetul şi în cuprinsul de 100 de pagini al celeilate cărţi, în care descoperim o... danemarcă (sau atlantidă!) compusă din 10 cicluri scurte, pe care merită să le enumerăm - enumerarea fiind generatoare de poezie: catedrale de rouă, trenuri gramofoane şi gări, partitură pentru pian şi orchestră, noi locuim un ţărm al uitării, danemarca sufletului, cuvintele sunt glorii, îmbrăţişare magică, la porţile timpului, spectrele frigului, zăpada cade pe icoana Mariei. O particularitate remarcabilă a tuturor poemelor acestor cicluri (cicluri numerotate din 5 în 5) este că se sfârşesc cu

deloc/ în zi de duminică bătută de vânturi... [...] n-a fost decât o zbatere cuminte frântă/ ceva ca gândul în taină şopttit şi îndepărtat/ pe care l-a scris cineva acolo sus cu scrum... / M-am născut şi eu într-o biată casă/ stropită în lacrimi... şi de atunci fără noimă sau vis/ precum vântul alerg plutesc răpus... rădăcinile înfipte-n nisip mişcător/ oricât s-acercat n-au rodit/ şi niciodată nu am putut/ să iau cu asalt cerul.” (Am citat din poemul reprezentativ Zilele de ieri, imprimat sub poza autorului pe coperta din spate.) Coperta şi tehnoredactarea cărţii au fost realizate de poeta Adriana Weimer, căreia autorul şi lectorul cărții îi mulţumesc şi pe această cale.

un vers eminescian sau bacovian. Dar de aceste două cărţi ne vom ocupa pe îndelete la timpul potrivit.

Simion Todorescu, Societatea de Ştiinţe Istorice din România, Filiala Lugoj, monografie, Eurostampa, 2017

Nicolae Ghinea, Eugen Gangan - Omul şi Actorul - (50 de ani sub luminile rampei), Eurostampa,Timişoara,2017

Iată că, în sfârşit, apare şi o monografie dedicată marelui om de suflet şi actor lugojean, pe care mulţi dintre noi, din generaţii mai vechi, l-am cunoscut şi iubit (Era lângă noi şi ne bucuram - este primul capitol al cărţii, la ideea căruia subscriem). De 250 de pagini, completă, cartea este însoţită şi de-o bogată iconografie, ilustrativă pentru viaţa teatrală a Lugojului celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. Cartea profesorului N. Ghinea începe cu... începuturile familiei Gangan, de-venirea lor ca artişti şi oameni de cultură; înfiinţarea teatrului popular lugojean, peregrinările sale prin diferite capitale culturale, atribuirea primului rol principal, aniversări. Ne-a atras atenţia în mod cu totul pozitiv capitolul XV. Gangan purtător de „pălărie florentină” - blagoslovit de-o mănăstire (ne)benedictină. Avem în final câteva portrete (sau un portret cu multe feţe) semnate(e), la plecarea marelui nostru concetăţean, de actorii: Măriuca Bacău, Nicu Bălteanu, Anica Filimon, Gianina Drăghici, jurnaliştii Constantin Jichiţa, C-tin Buiciuc ş.m.a. Postfaţa cărţii este semnată de (la fel regretatul) Gh. Luchescu. De asemenea, descoperim o listă cu spectacolele Teatrului Municipal (1948 - 1997), una de Concursuri, festivaluri, premii - directori, actori, regizori. Şi o consistentă Bibliografie, care (bănuim) a dat suficient de furcă autorului cărţii.

Amintita secţiune iconografică, de 30 de pagini, cuprinde imagini din viaţa familială şi teatrală, diplome obţinute etc.

Mihai Ursulescu, Circul destinului, Waldpress, 2017

O apariţie de ultimă oră (începută la finele anului trecut, dar finalizată în primele zile ale noului an) este şi cartea de 120 de pagini, cu titlu inspirat, a lugojeanului M.Ursulescu.

Cunoscut de mulţi ca sportiv şi instructor de arte marţiale, Mihai este un suflet sensibil, care de multă vreme „cocea” o culegere de versuri şi iată că în sfârşit s-a ivit prilejul s-o vadă apărută. Iar cum în zilele noastre avem parte, în general, numai de debuturi mature (acestea nu mai pot fi ingenue, fiindcă de obicei autorul se apucase de scris cu multă vreme în urmă!), iată că avem în faţă o carte gata rotunjită, o poezie matură, pregătită pentru a cădea între furcile caudine ale criticii de întâmpinare: „M-am născut şi eu într-o casă veche/ cu geamuri sparte şi uşă

Avem în faţă o carte consistentă, de 230 de pagini: prima monografie pe plan naţional a vreunei filiale de Ştiinţe Istorice, ajunsă la ediţia a doua (revizuită şi completată).

Cartea este prezentată riguros şi exact de prof. dr. Dumitru Tomoni, care a preluat preşedinţia filialei lugijene după trecerea la cele veşnice a regretatului Dan Popescu; doctor în isto-rie şi dânsul, dl Tomoni semnează prefaţa, din care s-au extras câteva consideraţii pentru prezentarea de pe coperta a patra. Începută cu un Scurt istoric al activităţii Filialei, monografia se continuă cu o serie de Comunicări, studii şi articole selectate din cele patru numere ale anuarului „Restituiri Bănăţene”: articole semnate de Dumitru Tomoni (despre Dan Popescu, Nicolae Bocşan, Ioan Martinovici), Răzvan Ioan Pinca, Luminiţa Walner-Bărbulescu, Sofronie Mureşan, Horaţiu Suciu, Vasile Muntean, Simion Todorescu, Medina Săvulescu, Monica Suciu, Dumitru Suciu, Oana-Roxana Ivan, Daniel Lucian Ianăş, Nicolae Bocşan. Cartea se încheie cu o Fişă de autor, din care aflăm că S.T. este autor al unui număr impresionant de cărţi de aforisme (vreo 20, dacă numărăm şi reeditările), cât şi a altor monografii culturale.

Luminiţa Cojoacă, Setea de piatră, Ed. Prier, Drobeta Tr. Severin, 2017

Prefaţa cărţii este (ne)semnată de Ileana Roman şi se intitulează Carte de colorat.

(Zic „nesemnată”, pentru că aflăm despre ea numai pe pagina de pe coperta interioară, editorul uitând să-i pună semnătura şi la finele articolului). „E bine că poeta a renunţat la redundanţa descriptivismului sonor... - spune cu dreptate prezentatoarea dar nu e bine când îşi strâmtorează pletora semantică. Poate de aceea şi formula poetică e încă nedecisă [...] Cu mai atentă şlefuire şi cu mai multă însufleţire, L.C. poate să dea aură pietrei de temelie a operei sale.” Pe cont propriu, descoperim o poezie în descendenţa semanticii titlului, cu mici indecizii conjuncturale: „Paşii fac pietre/ mâinile le mută una câte una...”; „Carne de piatră/ te strig/ ciuturi de rouă...”. Dar, din setea de piatră se naşte (şi) îngerul, şi propensiunile coloristice evocate în prefaţă: „Roşu e din culoarea îngerilor/ ei zboară cu vieţi/ pictate cu zgură şi răbdare...” (Roşu cu îngeri); „Laptele e bun cu spumă/ dimineaţa când şi îngerii/ beau să le treacă/ setea de piatră...”

(Sete de piatră). Ca o predestinare, parcă, ilustratorul cărţii se cheamă Eugen Stone... (stone=piatră...).

24 actualitatea literară n Premiul Pulitzer 2017: Întoarcerea, de Hisham Matar

În 2012, după răsturnarea regimului Gaddafi, cunoscutul romancier Hisham Matar se întoarce în Libia. Aceasta după ce, la vîrsta de doisprezece ani, fusese nevoit să suporte alături de familie un exil dureros şi după ce tatăl său, fost diplomat şi militar, devenit ulterior disident politic de temut, este răpit de guvernul libian şi închis într-una dintre cele mai cumplite închisori ale regimului, celebra Abu Salim. Timpul a trecut şi cei cîţiva supravieţuitori părăsesc temniţele, iar speranţele lui Hisham de a-şi vedea tatăl în viaţă se spulberă. Însă, aşa cum scrie chiar el, speranţa e „vicleană şi tenace”. La acordarea Premiului Pulitzer, cartea a fost descrisă ca „o elegie la persoana întîi pentru ţara natală şi pentru memoria tatălui”.

Janet Frame

Poeta, prozatoarea și eseista neozeelandeză Janet Frame (Nene Janet Paterson Frame Clutha) s-a născut în 28 august 1924, în localitatea Dunedin și a trecut la cele veșnice pe 29 ianuarie 2004. Provenind dintr-o familie nevoiașă cu foarte mulți copii, scriitoarea și-a petrecut copilăria și prima tinerețe într-un climat de lipsuri materiale, dar stimulant din punct de vedere intelectual. Încă din copilărie a manifestat timiditate și o hipersensibilitate extreme, care au făcut-o să apară altfel decât ceilalți. A reușit să absolve institutul pedagogic, devenind învățătoare, dar, la scurt timp după aceea, din cauza timidității sale excesive, a fost considerată “anormală” și, prin

urmare, inaptă pentru învățământ. A fost diagnosticată ca schizofrenică și internată vreme de opt ani într-un spital psihiatric, unde a suferit circa 200 tratamente cu electroșocuri. Doctorii de aici intenționau, la un moment dat, s-o lobotomizeze. În cele din urmă, a fost externată și eliberată din această situație grație faptului că,

Cum am început să scriu

n Romanul „Cum să faci primul milion”, de Bogdan Costin, a apărut în limba franceză Romanul Cum să faci primul milion, semnat de Bogdan Costin, publicat în 2013 la Editura Cartea Românească, a apărut la Editura Autrement, editură ce face parte din prestigiosul grup Flammarion, în traducerea Floricăi Courriol, cu titlul Un plan mortel. Din prezentarea romanului de pe coperta ediţiei în limba franceză: „Situat între Michel Houellebecq şi Brest Easton Ellis, Bogdan Costin creionează pentru noi portretul nefardat şi nemilos al unei societăţi în care banul face omul. Bogdan Costin s-a născut în 1975.

Publicitar şi dramaturg, este vîrful de lance al noii generaţii foarte dinamice de scriitori din Europa de Est. Un plan mortel, primul său roman, a fost selecţionat în cadrul Festivalului Primului Roman de la Chambéry”. Parodie la adresa cărţilor motivaţionale şi inspiraţionale pline de „sfaturi de aur”, Cum să faci primul milion, romanul lui BogdanCostin–saupoatenu–,efilmul tragi-comic al lumii de azi, o lume dispusă la compromisuri groteşti, o lume în care totul e de vînzare.

n Patru premii Oscar pentru Forma apei, de Guillermo del Toro Forma apei/ The Shape of Water de Guillermo del Toro este câștigătorul a patru premii Oscar, ediția 2018: cel mai bun film, cel mai bun regizor, cea mai bună coloană sonoră (Alexandre Desplat), cea mai bună scenografie. Scris și regizat de Guillermo del Toro și având în distribuție actori celebri, precum Sally Hawkins, Octavia Spencer, Richard Jenkins, Michael Shannon, Doug Jones, Michael Stuhlbarg, Forma apei/The Shape of Water a intrat în cinematografele din România în data de 23 februarie 2018. Filmul este versiunea cinematografică a romanului scris de Guillermo del Toro împreună cu Daniel Kraus. Ediția în limba română a cărții va apărea la sfârșitul lunii martie (și în format digital) în colecția „Biblioteca Polirom” (coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu), în traducerea Veronicăi D. Niculescu. „Un film unic și de o tandrețe infinită” (Irina Margareta Nistor), Forma apei a fost distins cu Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneţia, ediția 2017, și a fost nominalizat la 13 premii Oscar. De asemenea, pentru Forma apei, Guillermo del Toro a primit Globul de aur, precum și Premiul Bafta pentru cel mai bun regizor și pentru muzica originală semnată de Alexandre Desplat.

nr. 79 n februarie 2018

meridiane

1.

Printre mine și pinii din deal treceau gândurile, ca niște cadouri.

Despachetându-le, am găsit cuvinte pe care doar eu, nu copacii, le știam și mi le puteam îngădui: singuratică, suspin, noapte. Pinii mi-au dat sinele meu cel de la șapte ani, dar propriul lor sens l-au pus la păstrare în cer.

Acum, în schimbul viselor despre o lume îndepărtată, încă despachetez, identific cadourile și tot mai obositorul efort de recunoaștere face loc speranței că în curând voi putea găsi ceva nou, o formă de zi de naștere, o esență aparte cedată mie fără amenințări sau înșelătorii, un vocabular fidel a ceea ce este și a ceea ce nu este.

2.

Vocalele se-nvârt precum roțile, carul e gol.

Consoane arzând cu flacără-naltă luminează strada pustie.

Despachetând lumea, despachetând lumea în care pinii încă rostesc cuvintele singuratică, suspin, noapte și refuz, refuz, iar acele lor mincinoase îmi picură-n ochi, am început să scriu.

Morții N-am nimic să le spun celor morți în afară de cazul că se-apropie mai întâi de mine.

E dreptul lor să vină la mine cu pas ușor, cântând ori gemând cum au chef.

Morții plâng toată noaptea sub copac.

Nicicând nu mă satur ascultându-i.

Uneori vreau să-i invit înăuntru să-și încălzească mâinile la foc dar nimeni nu-i vrea pe morți în casa lui, mai ales cei vii. Încuie ușa, lasă-i afară, spun ei, sau următorul lucru pe care-l știi e că ei te vor copleși cu moartea, se vor hrăni din tine, te vor jefui, îți vor atinge sângele și amintirea ce ți-a mai rămas.

Morții n-au amintire. O eșarfă ruptă curge în și din capul lor, condusă de vântul uitării, iar nu de morți, și unde poate fi sfârșitul sau începutul morții nu știu fiindcă ei n-au amintire, n-au amintire.

Capătul

Arborii ce cresc de-a lungul fețelor de stâncă, îndurând mult din pricina vremii, sting gustul de sare al ghimpilor ignoră permacultura de frunze și manierele alese: babe cu părul alb încâlcit parcele de sare cu sfoara-ncurcată; pe dedesubt izbind pământul cu ale lor răzvrătite picioare-rădăcini încercând să trezească pacea din somnu-i adânc.

Cred că aici, la capăt, dacă mi-aș putea face cărare prin aer aș putea merge pe ea și mi-aș putea continua viața; un covor de plastic, stil frânghie, dar n-am nimic dincolo de capăt care să zguduie.

Nu pot să văd prin ceața din jurul oceanului; va trebui să mă schimb într-o pasăre sau într-un pește.

Nu pot să-mi fac sălașul aici la capăt.

N-aș supraviețui decât dacă m-aș întoarce la niște vremuri mitice.

Am devenit un copac știrb cu ochii plini de stropi sărați, înrădăcinat, protestând pe marginea acestei prăpăstii: - Lăsați-mă să rămân!

Un plan Încălziți până la sfârșeală și cufundați apoi în apă rece, oamenii se sparg.

Nu voi mai zâmbi.

Lapte, cârpe, gunoi.

Oameni drăguți, zâmbete amabile.

Nu-i vreme pentru mâncatul acesta alene în târzia după-amiază.

Lapte, cârpe, gunoi.

Da, da, mulțumesc, nu voi mai zâmbi.

Am venit aici să scriu povești și poezii, nu să prepar crocantul.

Se face noapte, cu soarele de-acum în declin peste lapte, cârpe, gunoi.

Nu voi mai zâmbi.

Am venit aici ca să scriu.

Serioasă, absorbită de muncă, normală, voi amesteca din nou silabele în tigaia din dotare; voi dormi pe salteaua cu arcuri, voi răsuci cheia, voi plăti chiria, voi așterne ziare pe jos, voi peria mocheta, dar voi fi sobră, nu voi zâmbi deloc, niciodată, niciodată (lapte, cârpe, gunoi) în timp ce-mi scriu poveștile acolo jos acolo jos în grotele de piatră din fundal.

Țurțurii În fiece dimineață felicit țurțurii pentru sobrietatea lor.

Eu cred că au curaj, fermitate, inimile lor tari nicicând nu cedează.

La capăt am să mă uit în sus ori în jos.

Cărarea se oprește aici.

Apoi, pe la zece, zece și jumătate, Sus e cerul, jos - oceanul ascultând cum cad întruna stropii de apă ori, mai simplu, cer și mare într-o-ncleștare mă uit în sus, la streșini și văd de bun-venit, plângând Zboară (sau Îneacă-te)-n mine. reactualizarea aceleiași vechi povești de iarnă Întotdeauna am găsit că e greu să rezist ispitei - țurțurii plângându-și lacrimile înnăscute mai cu seamă când am ajuns într-o fundătură și, de-ar ști numai, însăși identitatea. întro Prezentare și traducere: George Nina fundătură.

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

între timp, i se publicaseră câteva cărți, lumea literară recunoscându-i talentul de poetă și prozatoare. A fost de două ori nominalizată la Premiul Nobel pentru literatură, ultima dată în 2003. S-a stins de leucemie, în 2004, în același loc în care a văzut lumina zilei. Experiența a ei a făcut obiectul filmului „Un înger la masa mea”, care-și trage substanța din trei romane autobiografice. A publicat nu mai puțin de 13 romane, trei cărți de povestiri, două de poezii, patru volume autobiografice, un volum de proză pentru copii. Câteva titluri: Bufnițele plâng (Owls Do Cry) - 1957, Fețe în apă (Faces in The Water) - 1961, Stare de asediu (A State of Siege) - 1970 (romane); Laguna și alte povestiri (The Lagoon and Other Stories) - 1951; Oglinda de buzunar (The Pocket Mirror) - 1967, Baia gâștelor (The Goose Bath) - 2006 (versuri).

ELIAN

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com) Tiparul: Tipomedia Prod Timişoara

Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro) pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com) Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare

Simion DĂNILĂ, Maria BOLOGA, Ionel BOTA Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com) din Lugoj, Timişoara, Reșița şi la sediul USR Bucureşti