Actualitatea literară 80

actualitatea literară

nr. 80, anul IX

martie-aprilie 2018

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n Virgil DIACONU:

Despre cel gândit şi cel care gândeşte totul

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Ion BĂLU, Radu CIOBANU, Paraschiva BUCIUMANU, Daniel MARIAN, Ionel BOTA

i M

i a h

n meridiane n

n proză: Diana Dobriţa BÎLEA, Dan Floriţa-SERACIN, Florin Logreşteanu

n Magda URSACHE:

Subiect: naţiunea şi elitele

Aurul şi cenuşa unei zile obişnuite (antijurnal)

m A

r a

a i d a

n Titus Crişciu în dialog cu profesorul Dan Farcaş: „OZN-urile există!”

Poeme de Slobodan Vukanović Prezentare şi traducere: Mircea Dan DUţĂ

Poeme de Maria Grazia Insinga Prezentare şi traducere: George Nina ELIAN

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Nicolae SILADE

Despre cel gândit şi cel care gândeşte totul

Se spune că omul este ceea ce gândește, dar nu la acest aspect aș vrea să mă refer în rândurile de față, ci la relațiile care se nasc între cei care gândesc și mai cu seamă la acelea care se nasc între cei care gândesc la fel.

Multă vreme m-am întrebat de unde vin gândurile celui care gândește. Vin ele oare din alcătuirea lui gânditoare, din materia care se gândește pe sine sau vin din afara materiei, din deasupra ei? Multă vreme m-am gândit la gândurile mele. Și îmi este clar acum că, așa cum un îndrăgostit se gândește mereu la iubirea lui, iar gândurile sale se nasc din iubirea sa, tot așa un însetat de cunoaștere se gândește mereu la adevărul pe care îl caută, iar gândurile lui se nasc din setea lui de cunoaștere, din ceea ce contemplă în jurul său, dar mai ales înlăuntru. Cât despre cel care nu gândește, se poate spune că el este gândit, iar între el și cel care gândește există o relație de subordonare. Iată de ce e bine să gândești. Este cel mai simplu motiv pe care l-am găsit. Că e mult mai bine să gîndești pozitiv, e adevărat, dar pentru a te elibera de toate gândurile negative trebuie să ai și un alt mod de viață, unul superior, un alt fel de a fi, la care se ajunge doar prin iubire, prin iubirea aproapelui. Am mai spus, cred, că drumul spre cunoaștere, spre deosebire de drumul spre glorie, este plin de obstacole, de care nu poate scăpa decât cel care iubește, cel care iubește totul. Iar pe drumul spre cunoaștere întâlnești mulți care gândesc la fel. Și totuși, există și între ei o relație de subordonare, pentru că acela care cunoaște totul stăpânește totul. Îmi face plăcere să citez în acest sens, și o fac ori de câte ori am ocazia, un fragment din Evanghelia după Toma, în traducerea lui Vasile Andru: „Cel care caută să nu înceteze căutarea/ până ce găseşte,/ şi, când va găsi,/ el va fi uluit,/ el se va minuna/ şi el va domni peste TOTUL.” Iată, așadar, că peste gândurile celui care gândește vine la un moment dat uluirea, descoperirea, minunea, revelația întregii gândiri de până atunci. E o lumină care te luminează pe dinlăuntru, te înalță deasupra fratelui Soare și deasupra de sora Lună, cum le spunea Sfântul Francisc de Assisi. Și este, cred, cel mai potrivit motiv că e mai bine să gândești, decât să fii gândit.

opiniile noastre

nr. 80 n martie-aprilie 2018

Prezenţe culturale româneşti în Spania Sâmbătă, 24 martie 2018, Ambasada României în Regatul Spaniei a fost gazda unui nou eveniment cultural, organizat la sediul misiunii diplomatice, care se înscrie în suita acţiunilor cu tema „Serile Acasă ale Ambasadei” și promovează întâlniri ale publicului românesc din Spania cu reprezentanţi ai culturii române, ai cărui invitați au fost scriitorii: Elisabeta Boţan, Nicolae Silade şi Radmila Popovici (Republica Moldova).

Actualitatea literară a fost prezentată în cadrul unui eveniment cultural care a avut loc la Ambasada României în Regatul Spaniei

În deschiderea evenimentului a vorbit atașatul cultural al ambasadei, Ciprian Bălțoiu, care le-a urat bun venit invitaților, iar Elisabeta Boțan a vorbit despre activitatea literară a celor doi poeți. De asemenea, s-a vorbit și despre revista Actualitatea literară, al cărui fondator este poetul și jurnalistul Nicolae Silade.

Cei prezenți s-au putut bucura de recitalul poetic susținut de cei trei scriitori și de recitalul de muzică clasică susținut de soprana Luminița Soporan, care activează ca membru în mai multe coruri din Madrid. *** Cu o zi înainte, Elisabeta Boțan a organizat un alt eveniment cultural la Facultatea de Filozofie și Litere, Universitatea din Alcalá, „Recital Poetico Versos y Amuleto de Marzo”, unde a susținut un recital poetic alături de scriitoarele Radmila Popovici (Republica Moldova) și Zhivka Baltadzhieva (Bulgaria), soprana Luminița Soporan a încântat publicul cu vocea sa, iar Loredana D. Costea a vorbit despre tradiția Mărțișorului.

La încheierea evenimentului, toți cei prezenți au primit câte un mărțișor din partea organizatoarei. (E. B.)

„Cât despre cel care nu gândeşte, se poate spune că el este gândit, iar între el şi cel care gândeşte există o relaţie de subordonare.

Iată de ce e bine să gândeşti. Este cel mai simplu motiv pe care l-am găsit”

Concursul Naţional de Poezie de dragoste Leoaică tânără, iubirea…

Centrul Cultural al municipiului Piteşti, prin revistele de cultură Cafeneaua literară şi Argeş, organizează ediţia a XVIII-a a Concursului Naţional de Poezie de dragoste Leoaică tânără, iubirea…

La concurs pot participa creatori cu vârste până în 35 de ani, care nu sunt membri ai U.S.R. şi nu au câştigat un premiu la ediţiile anterioare.

Concurenţii vor trimite pe adresa organizatorului 5 (cinci) poezii de dragoste, creaţii originale, nepublicate în volum, fiecare poezie fiind printată sau dactilografiată pe câte o singură pagină, semnată cu numele real al autorului şi având indicate numărul

n ilustraţiile numărului n

Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Rafael Matiaș, parte din proiectul „Centrul lumii ca punct de transcendență’’, expoziție personală care a avut loc la Galeria Helios a Uniunii Artiștilor Plastici din Timișoara

de telefon şi adresa de email.

Toate cele cinci poeme vor fi cuprinse într-un singur document cu extensia .doc, .rtf, cules cu corp 14, Times New Roman. Textele vor fi expediate fie la adresa de e-mail cultcentre@yahoo. com, fie poştal, pe adresa Centrul Cultural Piteşti, Str. Calea Craiovei nr. 2, Casa Cărţii, Bloc G1, sc. C, et. I, cod 110013, Piteşti, jud. Argeş, fie se vor depune direct la sediul Centrului Cultural Piteşti, până la data de 5 mai 2018, telefon 0248.219.976.

Manuscrisele nu se înapoiază.

Această adresă de e-mail este protejată impotriva spamului, JavaScript trebuie activat pentru a putea vizualiza pagina. Câştigătorii

LiteraTURA oraşului

Ziua Mondială a Poeziei/ World Poetry Day/ Primăvara Poeţilor/ Le Printemps des Poetes

n “Ziua Mondială a Poeziei”/ “World Poetry Day” - Festivalul Internaţional “Primăvara Poeţilor”/ “Le Printemps des Poetes” a devenit o tradiţie în agenda anuală a manifestărilor culturale organizate de Biblioteca Municipală Lugoj, fiind minunat ca lugojenii să se întâlnească în numele poeziei, al literaturii, al cărţii şi al muzicii! Astfel, miercuri, 21 martie 2018 (dată fixă), la “Casa Bredicenilor” Biblioteca Municipală Lugoj, în colaborare cu Şcoala Gimnazială de Muzică “Filaret Barbu” din Lugoj, a organizat “Ziua Mondială a Poeziei”. Programul din acest an a cuprins: recitalul de poezie al scriitorilor lugojeni: Adriana Weimer, Maria Rogobete, Daniela Radu, Nicolae Silade, Remus Valeriu Giorgioni, Laurian Lodoabă, Ionel Panait, Gheorghe Busuioc, urmat de un recital de poezie susţinut de prof.

Cornelia Mariş, prof. Georgeta Bogdan, Loredana Lupescu, Amalia Ştefan şi prof. Constantin-Tufan Stan, apoi de recitalul de poezie susţinut de elevi ai Şcolii Gimnaziale de Muzică “Filaret Barbu” Lugoj: Amalia Nicola, Ana-Maria Frank, Ana-Ilinca Pfeiffer, Alina Toma, Sara Usciuc şi Jessica Vasiliu (coordonator: prof. Călin Popeţ). Două momente artistice deosebite au completat frumoasa seară dedicată “Zilei Mondiale a Poeziei”: momen-

desemnaţi de juriu vor fi premiaţi cu diplome şi sume de bani, după cum urmează: l Premiul I: 600 lei l Premiul al II-lea: 500 lei, l Premiul al III-lea: 400 lei l Menţiune I: 300 lei l Menţiune II: 300 lei Festivitatea de premiere va avea loc la Centrul Cultural Piteşti, pe data de 18 mai 2018, de la ora 13. Premiile se vor acorda numai câştigătorilor prezenţi la festivitate, în baza C.I. În caz de neprezentare la festivitatea de premiere, premiile se vor acorda următorilor clasaţi.

Organizatorul nu decontează cheltuielile de deplasare sau cazare.

tul de dans modern susţinut de Aida Barbosu şi David Birăescu (elevi ai Colegiului Naţional “Iulia Hasdeu” Lugoj) şi momentele muzicale susţinute de: Carla Magu (clasa I, coordonator: prof. Claudia Creţiu) şi Timotei Juravle (trompetă, coordonator prof. Mugurel Suciu), ambii elevi ai Şcolii Gimnaziale de Muzică “Filaret Barbu”. Moderator: Henrieta Szabo.

Ovidiu Scridon a lansat la Lugoj cartea „Tu ce ai făcut astăzi?”

n Ovidiu Scridon s-a făcut remarcat în spaţiul cultural lugojean ca folkist, la „Serile Taifas” organizate de cantautorul Vasile Gondoci.

Ca scriitor, a publicat două cărți de poezii: „Portretul unui gând” (la Editura Tritonic, 2012; re-editată în 2015, la Alexandria Publishing House) și „Tu ce-ai făcut astăzi?” (la Alexandria Publishing House, 2017); sunt în curs de apariţie: cartea de călătorie „Cum am descoperit America” și volumele de proză „Bucuriile ne sunt la-ndemână” și „Doi ani și șase luni”. Ovidiu Scridon​ a venit, în 26 martie 2018, în faţa publicului lugojean în toată complexitatea creativităţii lui, cea de cantautor şi cea de poet, lansându-şi la Lugoj cartea de poezii „Tu ce ai făcut astăzi?”, lansare completată de autor cu un concert folk şi un recital de poezie. Recitalul din poezia sa a fost susţinut de Maria Rogobete, Daniela Radu, Loredana Lupescu, Georgeta Bogdan şi Laura Cioban. Moderatoare: Henrieta Szabo.

Adriana WEIMER

nr. 80 n martie-aprilie 2018

cronica

actualitatea literară 3

De la Ioan Alexandru la Daniel Turcea: Sacerdoţiu liric. Cântarea treptelor

dulceaţă de cireşe

să te trezești dimineața și să vezi biserica albă albe blocurile din jur albă parcarea și mașinile toate albe și cireșul de lângă biserică acoperit de zăpadă mai alb ca biserica albă să-l vezi apoi înflorind și albind sakura hanami să-l vezi cum își scutură florile albe pe aleile albe florile roz pe aleile roz florile roșii pe aleile roșii seva să i-o vezi cum urcă în ramuri în frunze în fruct în fructele încă verzi pe care le mâncam în copilărie nerăbdători să mai așteptăm vremea coacerii vremea înroșirii vremea roșie spui să le vezi cum se-nroșesc pe o parte apoi pe cealaltă să vezi cum se-nroșește cireșul întreg cireșul verde altădată să-i vezi frunzele apoi îngălbenind cum se scutură frunzele galbene pe aleile galbene frunzele galbene pe aleile galbene și și să-l vezi apoi desfrunzit uitat părăsit lângă biserica părăsită în timp ce pui dulceață de cireșe pe clătitele fierbinți în timp ce îți spui că e un miracol ce vezi dar să vezi atâtea într-o singură zi într-o singură clipă e mai mult decât o minune în fine se face seară se face târziu și te culci și visezi un cireș înflorit un cireș înflorit într-o biserică albă în al cincilea anotimp

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

Întâlnirile / dialogurile părintelui Petraş cu I.P.S. Bartolomeu - Valeriu Anania - sau (mai sumare) cu părintele Stăniloaie, „rafinat lector şi iubitor de poezie creştină”, şi-au avut rolul lor în devenirea poetului, dar şi în studiul poeziei lui Nichifor Crainic şi a lui Ioan Alexandru. Părintele Stăniloaie va fi citat fără ezitare atunci când Ioan Petraş îşi defineşte proiectul de cercetare, dar şi programul poetic: „Dumnezeu e atât de mare că singură poezia poate să încerce să-L exprime.

N-avem un limbaj potrivit pentru măreţia lui Dumnezeu. Folosirea simbolurilor în cuvinte şi în gesturi este foarte importantă. Nu-l putem închide într-un limbaj limitativ. El rămâne mereu inexprimabil cu exactitate. Singur limbajul poetic se apropie de Dumnezeu pentru a-L sluji, exprimându-L”. Şi adaugă Ioan Petraş: „Poezia ca act creator îşi justifică eficienţa în spiritualitatea creştină prin integrarea ei în structurile cultului liturgic, pornind de la formele simple, fără o performanţă poetică surprinzătoare, până la marile piscuri ale imnului creştin”. Despre integrarea în structurile cultului liturgic se poate vorbi şi în poezia autorilor antologaţi de părintele Ioan Petraş.

Trebuie să precizăm că atacurile împotriva lui Nichifor Crainic şi Ioan Alexandru, numeroase, unele legate firesc de apartenenţa politică a primului - de relaţiile lui Crainic cu extrema dreaptă -, de oscilaţiile celui de al doilea, aparţin unui proces mai larg al falsificărilor, realizate chiar de mari cărturari. În ediţia a doua, revăzută şi augmentată, a monografiei Mircea Eliade, de Ioan Petru Culianu, toate relele civilizaţiei româneşti sunt legate de ortodoxie.

Ortodocşii români, scrie Culianu, se trag din slavofili, Nichifor Crainic fiind continuatorul moscoviţilor; el voia să

proclame a patra Romă. Ortodoxia românească, subliniază nedrept Culianu, n-a fost niciodată un factor care să contribuie la avântul conştiinţei naţionale”. Documentele scoase la iveală de mari cărturari arată erorile.

Părintele Ioan Petraş a descoperit, într-o cercetare de durată, documente privindu-l pe Nichifor Crainic, dar şi pe Ioan Alerxandru, a realizat dialoguri importante privindu-i pe cei doi. Fără îndoială că Ioan Petraş aduce contribuţii noi privind rolul Filocaliei, Calofiliei, într-un timp al renaşterii religioase.

Suntem într-un timp în care cercetătorii (şi unii dintre cei mai de seamă) realizează trasee noi, sub semnul unei geografi literare.

Relaţiile dintre centralitatea rugăciunii, a omului sfânt şi a hagiografiei în cele două curente - isihasm şi hasidism... pot fi legate de experienţa unei ruralităţi bine aşezate în spaţiul Moldovei. „Israel Baal Shem Tov, arată Moshe Idel, e un gânditor pentru care experienţa rurală şi moralitatea sunt extrem de importante ... Cel care reflectează la o rurală, în fapt, trăieşte o viaţă comună pe care o trăiesc toate religiile din jur. Nu pot să insist aici asupra bogăţiei excepţionale din punct de vedere religios a Carpaţilor de nord. Nu ştiu dacă în lume e posibilă vreo paralelă cu diversitatea şi bogăţia religioasă din Carpaţii de nord”.

Scriam că odată cu Imnele bucuriei Ioan Alexandru intră în “altă literatură”, care abandonează vocaţia creatoare a Poetului. Poezia se apropie de rugăciune, de Laudă, modelele imnelor bizantine sunt pretutindeni. Se retrage către un limbaj modelat de lectura textelor sacre.

Literatura nu mai înseamnă nimic, rugăciunea e totul. Poezia nu face altceva decât să prelungească o rugăciune, o istorie din cărţile sfinte. Să traducă limpede un mesaj: “Lumină lină din lumini/ Răsar din codri mari de crini./ Lumină lină, cuib de ceară/ Scorburi cu miere milenară/ De dincolo de lumi venind/Şi niciodată poposind/ Un răsărit ce nu se mai termină/ Lină lumină din lumină lină.//Cine te-aşteaptă te iubeşte,/Iubindu-te nădăjduieşte/ Că într-o zi lumină lină/ Vei răsări la noi deplină./Cine primeşte să te creadă / Trei oameni vor veni să-l vadă”.

Un volum a lui Daniel Turcea, Cântarea treptelor, ilustrează o „focalizare” nouă a discursului, mai apropiat de ru-

Daniel TURCEA

poeme în proză

ortodocşi decât de catolici”.

Fără îndoială că numărul operelor catolicilor e mult mai mare decât al celor din ortodoxie, dar nuanţările sunt necesare.

Deosebirile dintre N. Steinhardt şi Ioan Pintea, scrie pe drept Virgil Nemoianu, (Convorbiri literare, ianuarie 2013, Nr. 1, pp. 15-16) sunt legate de faptul că Nicolae Steinhardt este un citadin, iar Ioan Pintea se trage - şi arborele genealogic dezvăluie, nu fără orgoliu dintr-un neam de ţărani. Mai departe, am putea observa că toţi (sau aproape toţi) poeţii antologaţi de Ioan Petraş vin dintr-o lume a satelor, dintr-un univers ţărănesc.

Editor de publicaţii ale tradiţiei teologice (are merite în realizarea noii serii a Foii diecezane), Ioan Petraş a publicat mai multe volume de poezie în care nivelele confesiv, teologic, imnologic au o intesitate larg comentată de cronicari, de recenzenţi sau de studioşii fenomenului literar.

Ioan ALEXANDRU

Un reper în scrisul şi în acţiunea literar-teologică a părintelui Ioan Petraş (trebuie să scriu de data aceasta părintelui) este cel al realizării antologiei Adânc pe adânc. Sacerdoţiu liric

(2005) ”din creaţia poetică a clerului ortodox de azi”. Sunt selectaţi Valeriu Anania, Constantin Hrehor, Nicolae Jinga, Sever Negrescu, Ioan Petraş, Ioan Pintea, Dumitru Ichim, Dorin Ploscaru, Mihalache Tudorică, Theodor Damian.

Dacă opera lui Valeriu Anania beneficia de o explicabilă notorietate, ceilalţi erau cunoscuţi doar în cercuri restrânse. Sunt poeţi, dar şi eseişti, cărturari care publică studii, antologii, eseuri, preoţi care sunt implicaţi într-un demers cultural major.

Le găsim rar cărţile, care nu beneficiază de o distribuţie eficientă. Iată de ce ce persistă şi între intelectualii de seamă convingerea că ortodoxia nu oferă imaginea unor cărturari citabili. Sau cum spune Virgil Nemoianu într-un eseu consacrat Preotului Ioan Pintea: „Este greu de înţeles de ce interfaţa religie/cultură este mai rar vizitată de

Cornel UNGUREANU

găciune: „Speranţă, credinţă şi dragoste/ sete de dragoste/ sete de Dumnezeu// Când suflet stă înaintea/ sufletului/ omul în har/ înveşmântate (smerit) sau „O infinită Carte descriind/ Cuvântul,/ Uşă/ Cale/ şi Lumină,/ Mintea şi Iubirea censenină” (Vălul de pe ochii sufletului) sau „Nimeni nu este vinovat/ numai pentru sine/ nimeni nu se mântuieşte singur,// în toţi este un singur/ trup întreit// Răscumpărarea este o nouă creaţie/ un alt tu în fiecare/ oricine ai fi/ îmi eşti frate” (Îmi eşti frate).

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

Titlul noului roman al doamnei Nina Ceranu Doamna de pe Spion Strasse* - e așa cum trebuie, adică enigmatic dar vag sugestiv, ceea ce stimulează curiozitatea și tentează la o lectură rapidă. Geneza cărții e de asemenea neobișnuită: dintr-o teză de doctorat în care se ocupa de scriitorii bănățeni, colaboratori ai primei serii a revistei „Familia” (Budapesta-Oradea, 1865-1905), editată de Iosif Vulcan, atenția afectivă a autoarei a rămas captată de personalitatea Emiliei Lungu-Puhallo (1853-1932), al cărei destin, la urma urmelor tragic, s-a simțit datoare să-l resuscite: „... era timpul și datoria mea” - scrie d-sa într-un Cuvânt de lămurire - „de a o înfățișa, așa cum mi-o imaginez eu, generațiilor noi de cititori.” De obicei tezele de doctorat pornesc de la câte unul sau mai multe romane, acum însă, doamna Nina Ceranu consideră că datele concrete, reci și destul de puține de care se folosise în teza sa pot reda mult mai pregnant viața personalității respective dacă sunt transpuse în limbajul literar al romanului. Tentația romanțării e firească la o scriitoare care s-a remarcat deja prin câteva romane robuste, de mare forță epică. Ceea ce presupune însă și intruziunea ficțiunii, de unde și unele probleme asupra rezolvării cărora autoarea ține să-și prevină cititorii în același text liminar: „...am considerat că un roman, în care alternează concretul din biografia și scrierile ei cu ficțiunea, spre a da coerență personajului, este modalitatea cea mai la îndemână pentru această acțiune recuperatorie a unui destin în mare parte nefericit, Emilia Lungu-Puhallo asumându-și un stil de viață propriu, în neconcordanță cu modele și modelele vremii.”

Despre Emilia Lungu-Puhallo - pentru cei apropiați cum și în roman, Milia - cineva spune la un moment dat: „Domnișoara în discuție e prea liberă în acțiile ei și nu suportă constrângeri.” E o caracterizare pe cât de concisă, pe atât de exactă. Milia a fost într-adevăr o personalitate pluridotată - scriitoare, colaboratoare la gazete, situându-se astfel la limita necuviinței pentru o domnișoară, prima învățătoare într-o școală românească rurală, unde introduce obiceiuri și reguli civilizatorii insolite, cu un ferm spirit civic și, peste toate, militantă feministă, „pentru drepturile damelor”, și-a contrariat contemporanii, mai ales pe „târgovețele de etate târzie” (ce eufemism simpatic!), ceea ce a însingurat-o treptat: „Ca să scape de gura lumei și de traiul urât, în ponegrire, Milia aflase secretul: petrecerea timpului în singurătate.” Ca și în destăinuirile din jurnalu-i intim, la care se pare că d-na Nina Ceranu a avut acces. Milia, deși aparent sociabilă, era de fapt o introvertită care-și disimula frustrările în poezie, publicistică și în paginile de jurnal. În răspăr cu generozitatea sa militantă, a avut parte de un destin ingrat. Căsătorită cu un ofițer croat, Isac Puhallo de Brlog, soț cam bon viveur, dar afectuos totuși, cu

comentariu

nr. 80 n martie-aprilie 2018

Un romanț vintage care petrece o scurtă vreme la Sarajevo și Mostar.

Deși naționalismul croat e de (tristă) notorietate, în viziunea Ninei Ceranu locotenentul Isac Puhallo are o minte deschisă și își recomandă soția în termeni neverosimili: „Soția mea e din românele adevărate!

Română bănățană! Iar Banatul, domnule general, e țara unde cântul e la el acasă și unde un suflet cald palpită la toate durerile, ca o sensibilă liră.” Chiar dacă ficțiunea e ușor forțată (și nu doar aici), paginile acestea ale episodului bosniac sunt poate cele mai frumoase din întregul roman, atât prin peisajele foarte picturale, cât și prin personajele și obiceiurile locului. Dar se anunță copilul și Milia revine să nască acasă, la părinți. De aici încolo, începe declinul: la scurt timp primește vestea morții subite a soțului și apoi, la doar zece zile după naștere, își pierde și copilul. Trauma e neconsolabilă și lasă sechele decisive. Urmează războiul și „anii nebuni”, când Milia, singură, supraviețuiește în casa părintească de pe Spion Strasse, în condiții materiale din ce în ce mai precare, ignorată și fără niciun sprijin din partea noilor autorități ale Timișoarei postbelice. „Ziare, luptă, poezie, vise, ură, iubire, toate câte încap într-o viață de om și cu un cuvânt întregitor: Milia.”

Aceasta este fraza cu care se încheie romanul Doamna de pe Spion Strasse și ea exprimă, de fapt, tot ceea ce a aspirat Nina Ceranu să capteze în paginile sale.

A aspirat și a reușit. Pilonul romanului e Milia, desigur, dar în jurul ei, precum iedera în jurul copacului, se răsucește și freamătă o lume plină de viață și culoare, în care documentul autentic face casă bună cu reflecția lirică a autoarei, cu textele Miliei și cu retorica patriotică a unor personaje reale. Remarcabilă, în plină efervescență mondenă și culturală e în viziunea autoarei Timișoara epocii belle, cu reuniunile care atrag „lumea bună” la patinoare, la bal, la teatru, în restaurante sau cafenea. Nina Ceranu are un talent aparte în animarea unor astfel de reuniuni prin personaje memorabile, vestimentații, mai ales feminine, minuțios descrise, ca și prin componentele culinare unde e cazul, dialoguri caracterizante, replici percutante. Uneori, cum ziceam mai sus, ficțiunea poate fi percepută de cititorul avizat ca riscată, precum, bunăoară, în episodul întâlnirii dintre poetul Iulian Grozescu, unchiul Miliei, și Eminescu tânăr, care: „Avea [Eminescu!] aceeași voce mică, dulce și melodioasă și o expresiune de a spune cuvintele cu un accent de care ar fi fost gelos cel mai mare cântăreț.

Se simțea că tabacul încă nu-i înstăpânise și nu-i înăsprise timbrul plăcut la ascultat.” Totuși impresia de viață în plină ebuliție e ireprimabilă și poate acesta e întâiul merit al romanului. Care resuscită totodată și viața orașului unde Cetatea - cartierul, nu principal, pentru că încă de pe atunci toate cartierele își aveau importanța lor, ci cartierul central - era acea „parte de urbe care arăta palpitul omenirii din imperiu.” Și totodată locul în care se adoptau rapid mode, ținute, „trenduri” pe care Nina Ceranu le surprinde la fiecare pas al tramei epice cu o exuberanță lexicală care-i este, de altfel, specifică: „Cu părul buclat și-n veșmântul alb din tartalan, simplu, cum se cădea pentru firea ei, cu broderie albă de mătase și cu două pufuri la brâu, cu

trenă nu prea lungă, ea însăși nu se mai recunoscu, iar profumul care o însoți, de roze... Citise că rozele aduc aminte de generozitate, graniul de delicatețe, viorica de pietate mistică, benzoe de visare, poezie, neconstanță, verbina de gustul pentru artele frumoase, paciuli aduce isteria...” Cum s-a văzut și în romanele anterioare, Nina Ceranu deține multe secrete de efect în proză, în primul rând pe cel al conducerii tramei epice, discret și sugestiv, în direcția dorită. În cazul de față e de admirat evoluția aproape imperceptibilă, a „poveștii” înspre un declin de neevitat, culminând spre sfârșit, într-o noapte dintre ani, cu nostalgia revelioanelor de altădată: „Nori negri și suri scuturau vârteji de fulgi albi, iar vântul cu suflări ghețoase, în cântecul lugubru, mărea pustiul întunericului ce scoborâse atât de repede și de timpuriu [...] Prosit Neujahr, ar fi spus doamna

Probst. Ceaiul de Triest, amestecat cu rom Punsch, câteva bomboane delicioase și o probă de câteva schluck-uri de cafă prăjită cu opt arome, neîntrecută la gust, clătitele Elisei, umplute cu povidlă de prune, de mere, de ananas sau cu creme, cu neajunsul de a produce cholerine grave, toate astea erau într-un timp trecut...” Și îmbelșugat, se subînțelege.

Spre deosebire de celelalte romane ale d-sale, Nina Ceranu, în ipostaza sa de naratoare, a avut de data aceasta fantezia de a se travesti în veșmintele stilistice ale epocii evocate. De unde și impresia mea că avem de-a face cu un romanț vintage. Vintage e un termen care a câștigat mult teren în ultimii ani, pornind, se pare, inițial de la domeniul vinificației și extinzânduși semnificația, cu conotația vechimii și prestigiului, asupra tărâmurilor vestimentației cu accesoriile ei, a podoabelor, decorațiunilor interioare până la domeniul literaturii. Editura Humanitas chiar și-a intitulat o colecție „Vintage”. O carte vintage datează din sau e concepută în spiritul unei anumite epoci, dar e necesară totuși o deosebire de nuanță între vechi, în înțelesul latinescului antiquus care înseamnă de demult, vechi, venerabil, nobil, şi vetustus, cu sensul de învechit, vechitură, căci ceea ce e nobil, venerabil, nu se învechește. Iar doamna Nina Ceranu a știut să resuscite din epoca pe care a investigat-o tocmai ceea ce e nobil și nu se învechește.

Cum s-a văzut și din citatele la care am recurs, d-sa a folosit din plin resursele expresive ale lexicului regional și al vremii personajelor sale, încă nu atât de vechi pentru a-l putea numi arhaic, totuși datat, și a mers chiar mai departe, înveșmântând în acest stil însăși vocea naratoarei. Cred că a fost o imprudență, întrucât s-a creat astfel un exces stilistic cu un efect asemenea unui fard prea evident pe un ten care nu avea nevoie de fard. Autoarea îl putea evita păstrând pregnanța atmosferei de epocă doar prin dialogurile personajelor, prin textele Miliei, prin reproducerea documentelor autentice și a celor câteva opere literare ale vremii. Mă îndoiesc că această manieră prin care însuși naratorul mimează stilul din urmă cu peste un veac, va fi priceput și perceput de „generațiile noi de cititori” ca încurajator pentru oricum plăpândul lor apetit de lectură. Sunt sigur însă că va fi apreciat cu delicii de bătrânii degustători ai rafinamentelor stilistice și savorilor lexicale. ______________________________

* Nina Ceranu, Doamna de pe Spion Strasse. Ediția a II-a.

Roman [Cu o Prefață de Constantin Stana și o Postfață de Dumitru Vlăduț], Timișoara, Eubeea, 2017.

nr. 80 n martie-aprilie 2018

profil

actualitatea literară 5

Nichita Stănescu - 85

Ieşirea din „hipnoză”

Contextul în care s-a ivit generaţia lui Nichita era ventilat de iluziile liberalizării. Iar poetul, străin – totuşi – de tentaţiile oportunismului, a fost propulsat de instanţa critică, redescoperind esteticul. S-a bucurat, negreşit, de recunoaştere oficială, dar mecanismele succesuale („valabile” în sens funcţional, veritabile pârghii propagandistice, impunând în plin proletcultism lideri literari) nu ar putea explica îndestulător idolatrizarea.

Dincolo de orice dirijism sau intervenţionism partinic, cu adevărat eficientă a fost politica de generaţie. Poate chiar ca reacţie compensativă, „concurând” – pe alt plan – aberantul cult al personalităţii, însoţind mai apoi perechea dictatorială. Încât „inserţia” s-a produs pe fundalul unei formidabile solidarizări generaţioniste, liantul fiind promovarea valorilor promoţionale; altfel spus, platforma emulativă a intereselor comune, beneficiind de „cenzura” şaizeciştilor înşişi.

Pasul spre mitizare n-a întârziat.

Nonconformist, oracular, imprevizibil, Nichita a fost considerat, chiar de către confraţi, Poetul prin excelenţă. Alaiul admiratorilor, printre atâtea libaţii şi dedicaţii, a produs accente cultice. Hagiografii, „anturajul zelator”, criticii anexaţi au întreţinut cu sârg hipnoza stănesciană. În consecinţă, nici reacţiile potrivnice nu puteau întârzia, acuzele - cu o previzibilă inflamare postdecembristă - vizând fie posibila înregimentare, fie lirismul filosofard-apos ori chiar diformitatea în sens fizic (angelicul poet de altădată devenind un „înger obez”).

Să recunoaştem, Nichita n-a fost un model etic. „Moliciunile” omului, aparenţa lenei, temperamentul labil, iluzia improvizaţiei, teama de singurătate, declaraţiile „ideologice” (câte au fost, de ecou însă) şi dezinteresul pentru universul domestic oferă mai degrabă argumentele unei ambiguităţi comportamentale. Nichita, sedus de mirajul poeziei a fost, deopotrivă, idol şi victimă. Aşa-zisul carierism nu poate fi argumentat convingător câtă vreme poetul nu era atras de funcţiile administrative. Iar acolo unde a fost „plombat”, mai degrabă prin strădaniile amicilor şi pentru scurtă vreme, a dovedit „osteneli infime” (cf. Marian Popa).

Nici poetica sa, interdisciplinară şi exhibiţionistă (cum s-a spus), dereglând semantica în numele unui imagism extravagant, de „baroc conceptual”, nu poate fi suspectată de rigoare. Dimpotrivă, sibilinic, disponibil pentru filosofare, poetul-galanton iubea o combinatorie „pulsatorie”, liberă, străină de orice obedienţă, refuzând prozodia (înţeleasă ca fard). Poezia a fost, însă, indiscutabil, miza sa existenţială.

Nimeni nu ar putea susţine că Nichita Stănescu a fost ireproşabil sau, dimpotrivă, „vândut”, penetrând topul oficios. Sau că, fixaţi în captivitatea stadiului tribal, l-am aureola convocând memoria tandră. Certamente, „nu Puterea a instituit mitul stănescian” (cf.

Vasile Spiridon), după cum poetul ploieştean, idolatrizat de contemporani, nu poate fi taxat doar „scriitor de o generaţie”. Să observăm, însă, în timp, o polarizare a reacţiilor. Tonul admirativ, atins - uneori - de fanatism, urcând spre acordurile unui imn exegetic, nu oferă, de regulă, contribuţii valabile, ignorând nonşalant scăderile, incontinenţa lirică. Iar vituperanţele, indignarea, vehementă câteodată, capătă febrile accente publicitare, semnatarii dorind - presupunem - a se bucura (ei, în primul rând) de vizibilitate. Pe de altă parte, putem fi (parţial) de acord cu C. Stănescu care sesiza că nici contestarea

radicală (acel atac furibund lansat de Cristian Tudor Popescu) n-a primit, deocamdată, „un răspuns plauzibil”. În pofida acestor declaraţii, fie ele cultice ori incendiar-demolatoare (sau, poate, tocmai din pricina lor), Nichita rămâne un poet viu. O spune, răspicat, Gabriela Melinescu, contemplând nu doar piaţa postumă, ci rememorând existenţa acestui mare risipitor, producând un fenomen „de contaminare”. Şi care, cu „instinct infailibil”, s-a vrut poet fără efort, dezvoltând o imensă energie poetică. Nichita Stănescu a fost, neîndoielnic, o existenţă poetică.

Scriind, autorul încerca „popularea realului”. Dar cuvântul, ispitind colocvialitatea, rămâne un „organ fioros”, dovedindu-se un „instrument neîncăpător al poetizării”. Încât, ştiind prea bine că poezia se naşte din fiinţa sentimentului, Nichita realizează că poezia scrisă e doar o formă a poeziei. Conştientizând impasul, el rămâne obsedat de imperfecţiune.

Nu-l atrage cizelarea artizanală. Dar, indiscutabil, a creat un stil, purtând în lume o „originalitate misterioasă” (N. Manolescu). Cine îi urmăreşte devenirea va observa, fără efort, că avem de-a face cu un poet dificil, contradictoriu, dezvoltând, de fapt, un nebulos program gnoseologic. El va decupa, preferenţial, tema cosmogonică.

Trecut printr-o invidie pasageră (faţă de Labiş), mărturisită tardiv, mult după întâlnirea cu acel „talent uriaş şi feroce” din amfiteatrul Odobescu, maturizânduse brusc (odată cu spendida sa generaţie) şi devenind iute un nume glorios, răsfăţat, cunoscând, totuşi, ezitări în faţa poeziei (şi, în consecinţă, lungi, chinuitoare, tăceri editoriale), Nichita Stănescu s-a „instituţionalizat”. În casaclub, deschisă oricui, s-au perindat mulţi, inventând febricitant amintiri.

Victimă a propriei generozităţi, poetul a împărţit / risipit indulgenţe şi s-a bucurat de o imensă popularitate. Şi nu s-a referit niciodată denigrator la adresa vreunui scriitor. Bineînţeles, asta nu-l scuteşte de firescul tratament critic şi de ofensiva reevaluărilor. Doar că aceşti contestatari, trecându-l prin sita revizuirilor, atenţi cu denivelările operei, mută discuţia în plan moral, contabilizând laşităţile, erorile, complicităţile. Nichita nu a fost străin de astfel de abdicări. Atins de sedentarism (în sensul: „de stat locului şi în lucrare”), dezinteresat de conjuncturi, oricum fără vocaţie politică, un om „moale”, fără complexul genialităţii (cf. Eugen Simion), „ocrotit” de regim, Nichita e trecut acum prin malaxoarele noii corectitudini politico-culturale.

Spulberând vechi canoane şi criterii, noua ideologie literară s-a înverşunat, sub flamura postmodernismului, contra „bătrânilor şaizecişti”. Vituperând chiar proletcultic (scria Magda Ursache), fără a se sinchisi de propria lor autoritate morală, inchizitorii de modă nouă excelează în rescrierea biografiilor.

Bineînţeles, rediscutarea tablei valorilor e un proces igienic, necesar pentru un sănătos metabolism cultural. În consecinţă, nici Nichita Stănescu nu e intangibil, nu poate fi un caz definitiv clasat. Dar cel care a produs în lirica noastră „o revoluţie comparabilă cu cea eminesciană” (cf. Geo Vasile) ar putea fi detronat, fiindcă nu satisface pretenţiile de model civic, cum cer zgomotoşii contestatari (unii, scriitori de fundal)? Să ignorăm apoi că poetica stănesciană - demonstra temeinic Marin Mincu - a impus o nouă viziune? Ştefan Agopian nu ezita să recunoască tratamentul rece aplicat unor cărţi (Opere imperfecte, 1979), „mai mult din motive politice decât estetice”. Fără critică literatura ar fi „oarbă”, zicea Nichita, acceptând că a produs (şi) „poezii necontrolate”. Cel care trăia „prin umbra lui” (după constatarea lui N. Manolescu, în cronica la Epica magna, remarcând fugitiv întoarcerea

la epic) trebuia taxat, însă, pentru obolul naţionalist, cochetând cu „tabăra rea”. Fără a uita, desigur, de verbozitate, autopastişă, „versuri rele” etc. Şi N. Breban observa, mâhnit, această tentativă de retrogradare. Amintirile în dialog (Matei Călinescu / Ion Vianu) par a uita prietenia celor cinci, tinereţea „luptătoare”, vechile aprecieri şi entuziasme, subit volatilizate. Sau abandonate la vama Curtici, sublinia caustic romancierul. În timp ce alte voci (cazul lui Gh. Pârja, refăcând traseele maramuşene; v. Călătoria îngerului prin Nord, 2008) par, dimpotrivă, a se angaja în prezervarea mitului, rezonând cu acea „insulă” arhaică, căutând un limbaj ritualic, nepervertit (cf. Răzvan Voncu). Cert e că ultimul Nichita, prin Noduri şi semne (1982), propunea o infuzie dramatică, acceptată, odată cu anii scurşi de la dispariţia poetului, ca „pecete inefasabilă” (N. Manolescu).

Curios, într-o carte „inevitabilă”, menită a isca doar scandal (credea Andrei Terian), Eugen Negrici, luptând cu Iluziile literaturii române (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008), ocoleşte graţios subiectul Nichita. Autorul, încercând a se lepăda de vinovata „atitudine fals-ocrotitoare”, denunţând zgomotos „falsurile patriotice” pune sub

boicotată, îngropată, după masacrul proletcultist. Încât starea de spirit a generaţiei şi echipa de critici, punând decisiv - umărul la cauza modernizării (recuplării) literaturii noastre, au aflat în Nichita Stănescu liderul necesar.

Volumul 11 elegii, constata, peste ani, N. Manolescu, dădea tonul generaţiei, poetul asigurându-ne că „El începe şi se sfârşeşte cu sine”. A discuta, cu probele la îndemână, rolul lui Nichita Stănescu în primenirea liricii noastre obligă la a chestiona, fără menajamente, opera şi a recunoaşte, fără ipocrizie, uriaşul ei impact.

Redescoperirea lui Nichita, dreapta lui aşezare în timp urmează. Revoluţia poetică pe care a iniţiat-o nu-l scuteşte, însă, de „o posteritate dificilă”, în pofida ofrandelor aduse de alaiul nichitologilor, conservându-i amintirea într-o memorie tandră. Totuşi, Nichita Stănescu nu este scriitor de o generaţie. Şi nu poate fi discutat invocând doar isprăvile bahice, celebrele dicteuri, dispoziţia histrionică, atrofierea spiritului critic; chiar spaima

lupă activitatea mitogenetică. Altfel spus, efervescenţa mitică de care, noi, românii, ne-am face vinovaţi.

Care ar fi soarta lui Nichita? Adevărat, mitizarea „înceţoşează percepţia”, iar Stănescu (alături de Labiş şi Călinescu) „şi-a pierdut pe moment strălucirea”.

Demonstraţia, însă, lipseşte. Acea „explorare rece şi precisă” se amână.

Devenit „piesă de patrimoniu cultural”, Stănescu ar fi fost menajat de o critică deseori complezentă, oarbă la declin, chiar „necritică”. Ne întrebăm: judecând opera, trebuie să invocăm, obsesiv, labilitatea omului, anturajul, culanţa, discursul oracular plonjând într-un „justiţiarism feroce”? Trebuie să ieşim din narcoză, abandonând registrul imnic sau cel blasfemic. Apărarea valorilor nu înseamnă, neapărat, salvarea idolilor. Să fi fost doar „cea mai mare iluzie a criticii noastre”, cum ne anunţă, inflexibil, Gh. Grigurcu? Oricum, seducătorul Nichita, original şi cumplit de inegal, un „versificator diabolic de abil” (cf. Eugen Simion) nu poate fi judecat doar în numele maximalismului etic, înscenând un „jihad dosarist”. Şi, evident, nici în afara generaţiei sale, chestionând contextul socio-politic. Şaizeciştii se despărţeau, provocând ruptura, de poezia referenţială, agitatorică a realismului socialist şi încercau, cu „permisivitatea” organelor (şi ea fluctuantă), a reface legăturile cu o tradiţie

de fixare. Intră în joc, evident, şi forţa inerţială, transferând vechile ierarhii în noul context, fără mari seisme. Ceea ce probează, convingător, că acele clasamente n-au fost mincinoase, fă-ră suport valoric şi nici decretate de forurile de partid; cum nici Stănescu n-a fost o valoare artificial „fabricată” în laboratoare secrete.

Valurile de revizuiri, observăm, se vor „predominant morale”. Or, omul Nichita, generos şi copilăros, manipulat şi confiscat, împins în prim-plan şi acceptând cu blajinătate aceste favoruri, stăpânit de o serafică indiferenţă, s-a lăsat „murdărit” de viaţă. „Îngerul obez” era „primejdios de atractiv”, s-a spus. Adevărat, se poate cădea şi într-o retorică extatică.

Gabriela Melinescu îl considera „un iubit al zeilor”. Pentru Al. Condeescu, întâlnirea cu Nichita, într-o lume închisă şi întunecată, „era un fel de spaţiu luminos”. Pe lângă paralizia idolatră, există şi o voluptate a maculării, o contestaţie primitivă. Aşadar: obiect de adoraţie, trăind intens poezia (ca „avuţie nejefuită”) sau o fosilă a epocii comuniste? O personalitate gonflabilă, bucurându-se de succes sau un poet uriaş? Un poet ocazional sau un destin poetic? Când vor dispare cei care l-au cunoscut, „suportând” carisma poetului, vom putea citi în linişte poezia lui, ieşind din „hipnoza” nichitiană.

Adrian Dinu RACHIERU

critica poeziei

nr. 80 n martie-aprilie 2018

Incursiuni în abisuri Eugen Pohonțu: În sensul copilului În volumul al cărui titlu, În sensul copilului Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017 -, imprimă, de la început, câteva posibile direcții de lectură a întregului, Eugen Pohonțu îi oferă cititorului chintesență de trăire, secvențe de gând, traduse în texte poetice concise, scrise în vers liber, manieră de construcție explicabilă, în oarecare măsură, probabil, și prin formația de fizician a autorului.

Poeziile din volum sunt scrieri meditative, rezultat al investigării condiției umane, atât la nivelul individului, cât și la cel al speciei, încă de când ne naștem cu tălpile-obosite / în nopțile când păsările zboară cu ciocul deschis / prin aerul dintre mâinile noastre, și până când ne despărțim de interior în silabe, iar imaginarul poetic din carte are un cronotop adecvat, adunând, între altele, un anotimp al Apocalipsei, un spațiu delimitat de urmele celor veniți din vise sau de acoperișurile copilăriei, cu frica de cimitire atârnată de cruci, dar și cu ivirea în lumină, clamată psalmic: de ce m-ai născut Doamne pustiu? // pe marginea sihăstriei vechilor ape… Cu asemenea date plecând la drum, poetul își ia în sarcină să „zgârie” scoarța vieții, în vederea eliminării ori, măcar, a diminuării unor întristătoare hotare dintre lucruri, spre a crea transparențe.

Temporal, universul investigat de vocea lirică se situează înainte de momentul vorbirii, drept care poemele cuprind rezultatele unor observații, al căror obiect este sinele: murisem într-o culoare incertă, / nu mai însemnam nimic, pentru ca, în altă parte, în același registru constatativ-nostalgic, să se confeseze, arătând că despre poezie, / un daimon ciudat mi-a descris starea: / sângele alb / și țipătul acela de înger / venit ca să moară, trăiri oximoronice asumate, fiindcă, între divin și destin, pare să aibă sentimentul damnării, drept care, se resemnează: mă simt ucis în feluri inventate de mine / la umbra cailor logodiți cu vămile. În același registru, deși vocea lirică din poezia lui Eugen Pohonțu demonstrează, în ansamblu, un echilibru aproape imperturbabil, timbrul este deseori tulburat de sentimente, astfel că irepresibilul strigăt de profundis, din peisaje cu tata, nu exprimă decât o sublimare a suferinței, într-o încercare, de fapt, de atenuare a ei, prin transferarea în exterior: ne-am părăsit în zodie de pește, / când ne copilăream sub bolți de biserici tăcute / iar cuvintele aveau miros de levănțică, gesturi care devin un fel de corolar al destrămării ori, cel puțin, al strădaniei de a o împinge mai departe: tată, pădurea mă doare / la risipirea beznei rătăcită prin noi / simt răsăritul, zorile, tată, ca promisiuni salutare și, deci, de neocolit, câtă vreme suntem sculptați pe ramuri / fără flori, tată!

Pe acest fundal, dacă lumea înaintează în sensul acelor de ceasornic, timpul lui Eugen Pohonțu, în schimb, se îndreaptă în sensul copilului, dar se pot decela în carte și alte sensuri, exprimate sau doar sugerate, între care și sensul femeii, numai că, dincolo de oricare dintre acestea, o concluzie (intermediară, însă care tinde să se permanentizeze) ce se profilează face aluzie la deșertăciunea oricărei acțiuni, câtă vreme, în cele din urmă, cu toții plătim învierea / fiecăruia. În același câmp semantic al zădărniciei, o ipostază a acesteia, aneantizarea (a ființei, a firescului…) este, aici, sicriul gol întins pe caldarâm, iar tabloul bulversărilor din care face parte și care invadează teritoriul sufletesc se complică prin senzații olfactive, precum aroma bomboanelor fondante care, sinestezic, se plimbă desculță / prin destinele noastre. Apariția lor pare menită să contrabalanseze tendința acută spre transformarea vieții într-un univers desentimentalizat, unde rostul lumii îl cunosc doar copiii din flori / și morții. În schimb, în viziunea poetului, alteori, omenirea, pe tărâmul ei, se propune ca factor dinamizator al cosmosului (pământul ca un gigantic gong / și noi dansând printre tuburi de orgă, în acorduri minore).

Cu aceste premise, în volumul de față, atât ca acțiune a destinului, cât și, parțial, deliberat, creatorul de artă ia asupra sa rolul de tezaurar al visurilor tuturor: m-au plouat iluziile de ieri / purtate de iubirea celor lăsați / în câmp de iarnă…, fiindcă lumea este reașezată aici, după reperele fixate de el: migrez spre ultima umbră a surâsului tău, iar iubirea o consideră apriorică sinelui, de vreme ce, invocând-o, îi mărturisește celei cu care o identifică: iubito, mi-ai rănit timpul înainte de mama. În plus, sentimentul, căruia, uneori, îi surprinde senzualitatea, este, cel mai adesea, mai mult o boare discretă, dar sine qua non a întregului viețuirii: alge albastre, dragoste lacustră, / iar noi, pierduți în vegetația trupului, / dar nu-i nimic, mările au sunet de orgă și tubă…

În privința artei, în scrisul lui, E. Pohonțu, spre a o desemna, pune la un loc trăire autentică, sinceritate, suferință: poemul acesta îl vei umbla cu inima despicată, și aceasta pentru că poezia are puterea de a sintetiza în sine întreaga fire: să răstignim poemul pe trupul unei zile / s-aud sângele urcând înspre frunze / ca laptele matern în vaiet. Prin urmare, pentru că, fie și episodic, aproape ritualic, creația devine atotcuprinzătoare, poetul vorbește despre noaptea asta în care scrisul are dimensiunea realului, însă, altfel, în tentativa de redenumire a componentelor lumii, într-o logică poetică proprie, se înscriu și inerentele definiții ratate, în timp ce, în alte momente, coroborată

cu meditația, truda poetică ia formă aforistică: nu există punte între adevăr și minciună // când sinea noastră nu se intersectează / cu sinea unui tâlhar, / devenim singuri în genunchi / la poalele Crucii. Iar Crucea este jalonul salvator, omniprezent, fie că este, fie că nu este vizibil.

Dar ecouri transfigurate ale sacrului, ale interacțiunilor cu el, luarea acestuia drept reazem în drumul spre inevitabil sunt alte fațete ale creației lui E. Pohonțu, care, deloc elegiac, totuși, notează: voi deschide o tihnă către moarte / transformând senzația despărțirii apelor / în curajul trecerii pe malul celălalt. În consecință, o metaforă cum e cea cuprinsă într-o potcoavă flămândă de drum, prin epitetul conținut, adună atitudini antonimice: litanie, resemnare, revoltă, fiindcă dorința de a fi, pregătirea pentru a fi se frâng în perspectiva celuilalt mal.

Originală este, în poezia din volum, și percepția naturii. De pildă, toamna, fără a-i induce privitorului, clișeistic, nostalgie, se așază, mai degrabă, în descendență simbolistă, când, în intersecții autumnale, constată că s-a îmbolnăvit iarba de-un icter al frunzelor / și de pământ crește prin căderi șovăielnice, // n-a mai rămas decât o speranță în verdele / prin care se cerne lumina morții.

Remarcabil, pe de altă parte, este că, dacă, de pildă, Nichita Stănescu scria (în 1979) „Opere imperfecte”, discipolul său nu putea să nu sesizeze, la rându-i, imperfecțiunea, chiar și acolo unde, pentru ochiul comun, nu are dreptul să existe, în sfere imperfecte.

Dar, dincolo de acest aspect, se remarcă și alte filiații cu poezia nichitastănesciană (când, spre exemplu, se dezvăluie liniștea pietrei dintâi: nuntirile vremilor n-au liniștea toată, / alaiurile lumii nestăpânite de noapte / se răsucesc în mirii ceaiului. // am rămas / retezat din vertebra dătătoare de ploi, / ca piatra de-nceput).

Universul tradus în versurile poetului este însă proteic, în continuă destrămare și reorganizare părând uneori conturat cu aportul oniricului sau, oricum, al unei suprarealități: prin semnele albastre se cern marile înfrângeri / – piepturi nezburate ca liliecii / cu capetele-n iarnă, unde hălăduiește cocon cu gene lungi ori gâză-șaman, conștiința care contemplă lumea, trasând, totodată, drumuri

prin noi și ajungând la altă concluzie intermediară: suntem o definiție a blestemului, / un mit gol. În consecință, cu toate că, din când în când, înglobează ludicul sau, măcar, îl simulează, versul lui E. Pohonțu, colocvial, rămâne mereu profund, cu mesaj consistent (spre exemplu: mă plouă între coaste, / înfloresc, la naiba! / și n-am fost nici măcar cultivat, // deci groaza mi-e străină / plouă printre coaste / mă inundă vârsta.), fiindcă o particularitate a creației poetului, ce se poate remarca în volum, este cerebralitatea, însă poezia lui este, concomitent, și rodul unei deosebite sensibilități, pentru care, de exemplu, sinestezic, iubirea este deun verde intens, în timp ce, cu aceeași acuitate senzorială, percepe organic intensitatea culorii: m-a asurzit verdele Bucovinei.

Discursul liric are, cum spuneam mai sus, și vagi laturi intimiste, însă miza pare, și atunci, mai mult cunoașterea, prin trimiterile la condiția individului și a speciei, încât imaginile din care se alcătuiesc poeziile rămân de substanță, constituindu-se, în același timp, în evadări din concret, din hoitul curgerilor de vanități / în verbe canonice / cu înțelegeri șovăielnice. O irepresibilă alunecare / coborâre generală nu poate fi însă eludată: oamenii trec prin oameni / ca să asculte păsările nopții / și totul se prăbușește…, iar, alegoric, acest statu-quo este tradus prin comparație cu un experiment mintal, din domeniul fizicii, pisica lui Schrodinger, care nu poate fi eliberată, este ființa cuștii, / se identifică cu limita spiritului zidit în moarte. În alt plan, individual, însă, sinele are la dispoziție un timp din rămășițele destinului / și de nerăsucite orgolii și se recunoaște speriat de toate ființele mele, / dar încă sper că voi naște o mare liniște, // pruncul secundelor.

Ecouri mitice sunt, de asemenea, decelabile în versurile lui Eugen Pohonțu, asociate cu un vizionarism, aparent fără miză curativă pentru lume, adus în discuție, mai degrabă, pentru culoare exotică.

Se motivează, astfel, evaziunea din imediat. Așa, de exemplu, metamorfozat (astăzi doar pelerin orb), prin versurile din carte, trece Arjuna, eroul Mahabharatei, interfață posibilă a aedului genial, Homer, dându-se, în felul acesta, perpetuu șansa semenilor tuturor generațiilor, când iubirea îngenunchează mantra liniștii, de a se „înveli” cu hainele tuturor conștiințelor… În context, se aude și ultimul strigăt al lui Zamolxe, iar amintitele ecouri din zona miticului vin să sporească ezoterismul unor imagini, cum printre frunzele arborelui Asoka, / în treapta a șaptea, ne-fi-vom!, între un azi, când suntem doar peisaje opiacee, și un prezumtiv (și promițător?) viitor (poate chiar mâine ne vom stinge în refrene). Ca un sui-generis picaro (călător dintr-o sferă / într-una mai adâncă, / să apuc un suflet / dintr-un orfelinat al cuvintelor), artistul-creator are, în periplul lui, și perspectiva oferită de îngerii căzuți.

De aceea, cel ce-și expune în versuri frământările ontologice apare ca un ins atras continuu de profunzimile gândirii, întreprinzând căutări de sine cu sine, în tentativa de a reorganiza lumea la care se raportează, cum, spre exemplu, ne rebotezăm fricile / sacrificând, cu fireasca, deseori, convingere, că doar cuvintele ne mai rămân și, la un loc cu ele, iluzia de mântuire.

Eugen Pohonțu nu scrie, prin urmare, o poezie a cotidianului, având rarul talent de a-i eluda acablantele-i manifestări, pentru a putea merge la esențe, fiindcă gravităm oricum în preajma propriilor corpuri / intersectate / de diverse ciudățenii. Din concret, poetul reține doar, vag și rar, câte un segment, tușe de realitate (iulie ploios, oraș medieval), impresii, mai degrabă, în jurul cărora adună manifestări ontice diafane, ca în noaptea iubirii carmine, când în anii cu brume / vorbesc o altă limbă, / pierdut în albastrul / unei primăveri picurate / prin firida trupului tău, și, totul, concluziv, este butaforie, ca o ninsoare înăuntrul globului de sticlă, / o iubire cu ochi albi, / aroma unor nopți în destin de piatră.

Așadar, în poezia lui Eugen Pohonțu, spre exemplu, respirația unei scoici, un ev al dragostei incerte, vegetația iernii, o săgeată înfiptă în toamnă, ceva sânge pe-un ciob de cană, trăirea într-un timp elegiac defect pot fi doar câteva flashuri existențiale, adăugate celor pe care le-am inventariat mai sus, prin care poetul își etalează, matur, deci singur, ascultând sunetul zilei, reiterând trecerea pe propria Via Dolorosa, parcursul sufletesc și artistic, ca pe un tot, alcătuit conștient de faptul că ziduri există mereu și mărturisind: nu pot învăța a muri pe de rost, / ca și când ar fi pederostul / poemului, drept care, după fiecare tentativă de ieșire din sine, face drumul înapoi (mă-ntorc în cel ce sunt), jubilând la gândul că revenirea de unde a plecat nu poate fi decât o escală, înaintea altor incursiuni în abisurile condiției umane.

Mioara BAHNA

6 actualitatea literară

nr. 80 n martie-aprilie 2018 critica filosofiei

actualitatea literară 7

şapte eseuri despre abisurile şi vârfurile vieţii Continentele insomniei, G. Liiceanu Motto: „Mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să fie abscons fără adâncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar pentru o mână de oameni? Iar cei care au pretenția că gândesc mai pot s-o facă fără să aibă harul de a-i pune pe alții pe gânduri?”

G. Liiceanu

Om cu o cultură solidă, filosof, traducător, eseist, editor, Gabriel Liiceanu este unul dintre cei mai importanți intelectuali ai momentului, care se implică în dezbaterile publice culturale, dar și politice, dovedind un spirit polemic și militant.

Urmărind cărțile pe care le-a publicat între 1975 și 2017, observăm că, anual, apar cel puțin două volume, dar este necesar să amintim și numeroasele articole apărute în publicațiile de cultură din țară și din străinătate, participarea la proiectele de scrieri colective, alături de alți scriitori contemporani importanți, traducerile și comentariile la Platon și la Heidegger și implicarea în activități culturale, dar și civice, prin interviurile acordate.

Astfel, cel puțin trei tipuri de contribuții putem identifica în activitatea scriitorului Gabriel Liiceanu: studii filosofice, literatura personală (jurnale, evocări, corespondența) și eseurile etico-politice, scrise după 1989.

Dacă Jurnalul de la Păltiniș (1983) și Epistolar (1987) erau cărți de referință înainte de 1989 pentru cei care înțelegeau importanța culturii într-o epocă totalitară, chiar dacă apăruseră cu multe omisiuni umplute la reeditare, după 1989, unele cărți apărute după 2000, mai ales cele eseistice și de implicare în viața cetății, Despre minciună (2006), Despre ură (2007), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! și alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016) i-au creat, uneori, scriitorului chiar o popularitate ostilă.

Cărțile apărute anul trecut la Editura Humanitas, România, o iubire din care se poate muri și Continentele insomniei (existentă și în format audiobook - Humanitas Multimedia - din 2014) reunesc texte care au circulat în alte forme publice: conferințe, prelegeri, eseuri, articole în reviste de prestigiu sau pe platforma online Contributors.

Ceea ce frapează cititorul chiar de la început este titlul cărții Continentele insomniei care fie îl îndepărtează pe cititor, părându-i-se abstract, criptic, fie îl provoacă, determinându-l să-i descopere semnificațiile. Însuși autorul ne lămurește cum a ales ca lucrarea să poarte acest titlu. “În iunie 1990 trebuia să fac un interviu cu Cioran şi, după ce filmările au fost făcute şi montajul a fost făcut, se punea problema unui titlu. Şi-atunci un vechi prieten al meu, Sorin Vieru, mi-a propus Continentele insomniei, pornind de la o temă cioraniană, insomniile pe care el le acuză ca fiind sursa fundamentală a gândirii lui. Insomniile au provocat toată luciditatea care a dat naştere operei. Am reţinut titlul pentru film. După care filmul a apărut sub titlul Apocalipsa după Cioran şi acest titlu, Continentele insomniei, a rămas undeva, în adormire. Şi întrucât în centrul acestui volum care se numeşte Continentele insomniei se află un eseu despre Cioran şi Dumnezeu şi pentru că tema insomniei este axa acestui text, am preluat titlul, spunând desigur că mi-a fost sugerat de Sorin Vieru.” În prefața volumului, scriitorul își exprimă îngrijorarea (existentă și la Andrei Pleșu, și la Horia-Roman Patapievici) că filosofia a devenit un domeniu tot mai aspru, o disciplină care livrează ideile într-un jargon abstract și doar pentru specialiști. De fapt, Liiceanu trage un semnal de alarmă și anunță că pornise un război cu filosofia, în special cu cea academică, într-o lucrare, Cearta cu filozofia, publicată în 1992, încercând să demonteze concepția că nu ai o gândire înaltă dacă nu gândești abstract. Autorul constatase, cu amărăciune, că filosofii ajunseseră să găsească unele răspunsuri pentru marile teme existențiale, însă ecestea erau prezentate într-un limbaj de breaslă care nu avea cum să fie înțeles de oamenii de rând. Filosofii își creaseră, cu oarecare mândrie, un limbaj speculativ, ermetic ce se adresa doar elitelor și-și trăiau izolarea cu o voluptate egoistă.

De asemenea, un alt motiv pentru scrierea acestei cărți l-a reprezentat constatarea că ideile filosofice vehiculate în cărțile de specialitate nu sunt supuse dezbaterii sau unor comentarii pentru a produce reacții sau adevărate emulații.

Autorul își motivează cartea de față, încercând să iasă din acest dans solitar și să-și asume funcția socială a filosofiei, adică să abandoneze discursurile filosofice care pun probleme insurmontabile de înțelegere și să exprime ideile complicate în forme simple, într-un

discurs pe înțelesul tuturor.

Cartea este alcătuită din șapte eseuri, reprezentând teme familiare ale unor meditații ale autorului, cinci dintre ele fiind și teme ale unor conferințe sau articole (despre libertate, despre frumusețea ascunsă, despre iubire, despre plictiseală) și eseurile De la prostia individuală la prostia ca stare a lumii și Rafail sau despre neîntâlnire care nu au fost prezentate în public.

La primă vedere, cititorul este tentat să afirme că cele șapte eseuri nu au vreo legătură între ele, că sunt discursuri rostite în diferite contexte și că abordează, din perspectivă filosofică, temele sus-numite, însă, la o lectură mai atentă, constați, cu surprindere, că sunt abordate trei domenii mari: filosofia, literatura și teologia. Imediat apare întrebarea. Ce a intenționat scriitorul prin aducerea împreună a acestor discipline? Înaintând în lectură, realizezi că filosoful Gabriel Liiceanu și-a propus să abordeze câteva dintre temele fundamentale: libertate, Dumnezeu, plictis, prostie, frumusețe, iubire, neîntâlnire, invocând literatura și teologia și este convins, la final, că este mai câștigat apelând la Biblie, Shakespeare, Flaubert, Musil, Caragiale sau Mircea Ivănescu decât dacă ar fi rămas față în față cu esențele pure.

Scriitorul își exprimă, astfel, bucuria de a fi găsit literatura din interiorul filosofiei sau pe aceea de a afla idei filosofice în literatură? Sau este un tertip al scriitorului de a ne aduce în zona filosofiei prin intermediul operelor literare consacrate și al teologiei? În eseul Au oare oamenii nevoie de libertate?, scriitorul este convins, ca și Mircea Cărtărescu, de imposibilitatea educării oamenilor care se complac în robia cognitivă și ontologică, iar pentru a-și întări concepția analizează, într-o formă originală, ieșirea evreilor din robia egipteană, conduși de Moise și fratele său Aaron, dar îndrumați de Iehova (Exodul). Rezultatul este că nevoia de libertate o au foarte puțini oameni, pe când masele au nevoie de protecție, așa cum afirmase Lucian Boia într-un dialog pe care-l purtase cu Liiceanu.

Cei mulți puși în mișcare doar de aspectele materiale ale vieții n-au cum să înțeleagă gustul libertății, darămite să mai aibă și nostalgia ei. A-i elogia pe agenții libertății nu înseamnă a-i disprețui pe cei mulți, dar se cuvine un omagiu celor care ne-au făcut viața mai ușoară și mai frumoasă.

Dacă în primul eseu scriitorul își exprimă admirația față de agenții libertății care au contribuit la evoluția omenirii, al doilea eseu, Cioran și continentele insomniei, este dedicat scepticului de pe Rue de l’Odéon care l-a influențat sau l-a ajutat pe scriitor să se descope mai bine. Întâlnirea fastă de la Paris (18-20 iunie 1990) cu filosoful disperării s-a concretizat într-o emisiune, dar și într-un film cu titlu prăpăstios, Apocalipsa după Cioran, iar ecouri ale acestei întrevederi sunt prezente și în această carte. Eseul este, de fapt, prelegerea despre Cioran, revizuită, ținută la Sibiu în 2011 în cadrul unor conferințe organizate de Teatrul “Radu Stanca”, în care Liiceanu a prezentat arborele gândirii lui Cioran, ale cărui rădăcini se află în insomnia sa chinuitoare despre care nu se sfiește să vorbească și care a devenit element biografic esențial sau un declanșator al unei gândiri cu implicații metafizice. Este adusă în primplan relația ostilă a lui Cioran cu Dumnezeu pe care-l întâlnește în nopțile sale albe, însă această întâlnire nu are loc în orizontul credinței filosofului, ci din cauza insuportabilei singurătăți totale.

Cioran ajunge să dialogheze cu Dumnezeu, cerându-i socoteală pentru ceea ce nu-i convine. Ca un Iov modern, Cioran îl vede, cine știe cum, pe Dumnezeu, deoarece asemenea întâlniri tainice sunt inexprimabile și incomunicabile. Filosoful nu apare în ipostaza teologului, a credinciosului sau a vreunui mistic ce se mișcă pe terenul unei credințe infailibile și se află într-o relație specială cu divinitatea, ci în postura omului actual care, printr-un demers interogativ torturant, îcearcă să-și explice ideea de Dumnezeu, nu existența Lui, fapt ce pentru unii ar însemna un gest de flagrantă insolență, iar consecințele insomniei cioraniene nu sunt defel benefice pentru oameni.

Cu eseurile De ce ne plictisim? și De la prostia individuală la prostia ca stare a lumii, Gabriel Liiceanu se apropie altfel decât monoton de aceste teme anunțate în titluri. De exemplu, plictiseala și prostia sunt prezentate cel puțin în două variante, Madame Bovary de G. Flaubert și scrierile lui Caragiale, respectiv Bouvard și Pécuchet de Flaubert și Omul fără însușiri de Robert Musil.

Pentru a descrie plictiseala, viața monotonă, anostă, scriitorul alege personajul lui Flaubert, pe Emma Bovary, pentru a arăta că dispune de o capacitate deosebită de a coborî până în zonele abisale ale ființei, dispunând de această genă a plictiselii care o diferențiază categoric de cei din jur, făcând-o inaccesibilă, dar, surprinzător, și pe eroii Momentelor lui Caragiale, amintind de interesanta vecinătate spirituală pe care o creează Ion Vartic între Heidegger și Caragiale (I.L. Caragiale și momentele

sale exemplare ). În ce privește tema prostiei umane, Liiceanu vorbește atât de o prostia individuală ilustrată prin faimosul cuplu flaubertian, Bouvard și Pécuchet, dar și de prostia general umană ilustrată prin romanul Omul fără însușiri al lui Robert Musil. Autorul ajunge la concluzia că a priori-ul condiției umane este prostia, că face parte din structura noastră, că se poate manifesta în formele cele mai nebănuite, fiind prezentă chiar și la cele mai strălucite minți, dar și în cele mai neașteptate locuri. Deci, de prostie nu este scutit nimeni, dar asta reprezintă șansa noastră de a nu mai disprețui și a nu mai condamna pe ceilalți în numele adevărului.

Eseul Despre frumusețea ascunsă propune o viziune aparte, o lectură inedită a poeziei lui Mircea Ivănescu, deși lui Liiceanu i s-a reproșat că, nefiind specialist, comentea-ză literatura într-un mod nepotrivit. Dar, nu este oare un câștig, așa cum se întreabă și Cosmin Ciotloș, că Gabriel Liiceanu face interpretarea unor opere literare apelând la un alt cod decât la cel convențional?

Cred că orice abordare, mai ales dacă vine din partea unei personalități culturale, este bine-venită. În condițiile în care critica literară nu a fost prea generoasă cu poezia lui Ivănescu, considerând-o anodină, Gabriel Liiceanu pătrunde mai adânc, demonstrând cum poate un scriitor să ascundă adevărurile sale în poezie. În continuare, eseul Ce ne facem cu calul negru? ne prezintă o viziune intrigantă despre eros. Filosoful situează miturile ascendente platonice-paulinice în sfera ipocriziei. “Poate fi așezată viața sexuală pe un contract monogam extins la scara întregii vieți? Istoria civilizației europene și a formidabilului ei document care este literatura europeană ne spune că nu. Dar atunci înseamnă că, dincolo de idealul propus (și impus), în ordine reală avem de-a face cu o consfințire instituțională a ipocriziei sexuale. Acoperită cu vălul monogamiei, con-sacrată, dar nu mai puțin ipocrizie. Și încă una inconturnabilă.”

De asemenea, ne dă fiori imaginarea unui eros instinctual care ne duce către ceva ce nu are încă un chip, dar al cărui freamăt îl presimţi deja. În aceste condiții, portretul calului negru făcut de Platon va trebui modificat.

Ultimul capitol al cărții, compus din două eschive și o invitație, este parcă cel mai emoționant dintre toate.

Autorul oferă versiunile complementare ale poveștii despre dorința de a-l întâlni pe fratele său întru Noica, părintele Rafail, Răzvan Noica, ajuns sihastru la Schitul Lăzești din Apuseni, fiul mentorului său, Constantin Noica. Dacă în unele dintre eseuri înfruntarea cu Înaltul este subtilă, în acest capitol devine explicită, deoarece filosoful pune în balanță desăvârșirea omului prin cultură (mântuirea laică), crezul tatălui Noica și mântuirea religioasă (credința sau cultura inimii), crezul fiului Noica și exprimă, cu amărăciune, un verdict: „ambele soluții, frate Rafail, sunt două utopii, la fel de nerealiste și de asupritoare. Venind din două direcții diferite, una mizând totul pe cultura inimii, cealaltă pe a spiritului, fiecare dintre ele a eșuat punând ștacheta prea sus. Cultura în sine nu are cum să fie un temei, așa cum prin ea însăși nu poate ajunge la rezultatul scontat. Adevărul e că nici legământul de pe Sinai, nici Predica de pe munte, deși leau fost destinate, nu sunt la îndemâna muritorilor”.

Atunci, care este calea pe care trebuie să o urmăm, dacă finalul este atât de provocator? Nu cumva este nevoie de un dozaj de cultură și credință, nu cumva cunoașterea devine profundă doar în acompaniamentul credinței, nu cumva ideile sunt ziditoare dacă sunt trecute prin urna inimii? Este nevoie de o anumită stare de spirit pentru a parcurge această carte care ne propune un impresio-nant melanj de filosofie, religie, literatură, chiar și de cinematografie, un amestec fericit de cultură, luciditate și spirit. Gabriel Liiceanu este un admirator declarat al lui Platon, al lui Cioran, dar și al geniului cristic. Autorul a început prin a-și exprima revolta față de rigiditatea filosofiei, dar o încheie cu un ton blând, în orizontul speranței că sensul devenirii noastre, rostul ființei umane sunt date de grija pentru semeni sau iubirea necondiționată a aproapelui.

Cartea reprezintă, așadar, atât un avertisment pentru filosofii care se încăpățânează să-și continuie viața într-o teribilă singurătate a abstracției pure, construind discursuri într-un limbaj inaccesibil, dar și un exemplu despre cum ideile filosofice pot depăși cercul închis al specialiștilor, prin apelul la literatură și teologie, domenii frecventate de mai mulți cititori.

Gabriel Liiceanu nu este un răsfățat al manualelor, însă constat că fragmente din cărțile Domniei Sale, din interviurile acordate sunt tot mai prezente în subiectele propuse ca modele pentru examenul de bacalaureat de către editurile care livrează astfel de materiale sau chiar în subiectele folosite în cadrul sesiunilor examenului de bacalaureat pentru verificarea competențelor lingvistice de comunicare orală în limba română, iar acest lucru poate reprezenta o formă de împlinire a dorinței scriitorului, aceea de împărtăși din tezaurul său de idei, mai ales cititorilor tineri pe care încearcă sa-i conștientizeze de imperativele lumii în care trăim.

Paraschiva BUCIUMANU

8 actualitatea literară

poezia criticii

Al. Săndulescu, poet

În iunie anul acesta, criticul și istoricul literar Al. Săndulescu va împlini 89 de ani. În întâmpinarea evenimentului, Carmen Brăgaru, cercetătoare la Institutul de Istorie și Teorie literară „G. Călinescu” al Academiei Române, a avut inițiativa de a înfățișa intelectualității contemporane una din fețele neștiute ale harnicului cercetător literar: înzestrarea lirică. Ca redactor al plachetei de versuri, Carmen Brăgaru a efectuat o selecție dintr-un număr considerabil de texte, a ordonat piesele și a cooptat-o pentru ilustrații pe tânăra plasticiană Alina N. Gheteș.

Aproape toate poemele sunt, așadar, însoțite de o grafică expresivă, imaginile nefiind convenționale, ci surprinzând structura de adâncime a textului.

Ion BĂLU

1. Student După absolvirea liceului, în 1948, la Râmnicu-Sărat, Al. Săndulescu s-a înscris, a dat examen și a fost admis la Facultatea de Filologie a Universității din București. A absolvit cursurile în iunie 1952. Întâile articole critice, semnate în „Viața Românească” în ultimul an de facultate, vor fi atras atenția lui G. Călinescu, numit director al Institutului de Istorie literară și Folclor la 1 mai 1948, institut unde tânărul a fost angajat imediat după absolvire. În deceniile următoare, Al. Săndulescu va realiza volumele G. Topîrceanu. Viața și opera (1958), Delavrancea (1961), Pagini de istorie literară (1966), Literatura epistolară (1972), Citind, recitind (1973) ș.a. Întreaga activitate critică i-a prilejuit lui Marian Popa - în a doua ediție a Dicționarului de literatură română contemporană (1977) - următoarea succintă caracterizare: „…un critic literar cu spirit metodic a cărui competență depășește simpla informare”.

2. Debutul liric Placheta Anotimpuri. Poeme mai vechi și mai noi dezvăluie prezența peste ani a unei statornice fibre lirice, iar poemele acelui îndepărtat început conturează temporare inadaptări sufletești, în noul mediu urban.

Asemenea lui Perpessicius din Itinerar sentimental (1932), Al. Săndulescu scrie o poezie cu numeroase inserții biografice, poeme cu structură de jurnal intim, în care se decantează experiențe interioare, provocate de contactul cu realitatea deseori brutală.

Poemul ce deschide volumul, Despărțire la 18 ani, datat 1948, este construit pe o ambiguitate structurală, semn al unei înzestrări poetice reprimate în timpul comunismului. Până la apariția, în decembrie 1960, a volumului Sensul iubirii de Nichita Stănescu, marile teme ale poeziei de totdeauna, iubirea, trecerea timpului, complexitatea trăirilor sufletești au fost interzise de comunismul românesc. Deși a refuzat să publice, Al. Săndulescu a continuat să scrie versuri.

Centrată pe emițător, funcția expresivă a limbajului surprinde melancolia înstrăinării de locurile natale. Din acest motiv, aspectele informaționale și emoționale cad sub incidența funcțiilor referențiale și conative. Toate imprimă textului o dublă trăire emotivă, provocată de iminenta plecare a tânărului spre necunoscutul existențial. Vocea la persoana întâi singular se adresează inițial orașului din care se pregătește să plece: „Oraș cu Bulevardul Gării/În care-au înflorit castanii/ Te părăsesc. Rămâi cu bine” și își motivează astfel despărțirea: „Din urmă, astăzi m-ajung anii!”. În strofa imediat următoare, aceeași voce se poate adresa și unei persoane apropiate, evocată printr-un familiar apelativ. „Îți las și să-mi păstrezi, bătrâne,/ Până lantoarcere, m-auzi?/ Splendoarea unei nopți cu lună/ Și banca veche de sub duzi”. Îndată, metaforele sunt dezambiguizate: „Să n-aflu că înstrăinat-ai vinul și cănile de lut…” Reluate contrastant, imaginile, măști lirice ale emoției, constant edificate pe dubla adresare, imprimă textului ambiguitate structurală. Prin contrast, în Buruiană, 1949, se decantează dezamăgirea întâlnirii cu orașul universitar: „Mi-e sufletul o casă părăsită/În care bate ploaia ca prin sită”. Tristețea nu este doar o figură de stil, ci consecința inadaptării!

3. Sub povara timpului Două poeme paginate față în față surprind stări contradictorii. În Podoaba vieții mele, text redactat în 1956, „uneltele măiestre”, metonimie a înzestrării creatoare, „au prins de ani rugină”, dar totuși speranța nu a murit: „Aștept un vânt prielnic sau poate un alt soare”. În Dăruire, vocea lirică se adresează unei persoane feminine care a provocat în existența poetului o schimbare de esență: „M-ai curățat/ ca pe un păr încărcat de omizi,/ m-ai lipit cu lut,/ ca pe un cuptor năruit,/ mi-ai destupat izvoarele,/ ca

nr. 80 n martie-aprilie 2018

unei fântâni părăsite”. Consecințele s-au concretizat în reîntoarcerea spre poezie, notată de asemenea metaforic: „Vino, acum,/ de scutură-mi ramul;/ perele-s coapte./ Ia de pe vatră pâinea fierbinte/ și soarbe-mă din adâncuri…”.

Revirimentul creator resimțit a fost reluat și în Fata lui Roș-Împărat: „Caii mei în tropot/ Nu mai știu să meargă,/ Trag la pas în hamuri.” Însă o zână i-a dus la „ieslea cu jar”, iar acum aceiași cai se întrec în tropot și zburdă „ca mânjii neastâmpărați”. Ei sunt minunea lumii înfăptuită de fata din basm… Arhetip înscris în memoria umanității, calul înaripat, Pegas, reprezintă simbolul aspirației poetice și al avântului creator.

Construită pe analogia cu balada Mănăstirii Argeșului, Zidire constituie o declarație de dragoste: „O, Ană, te-am zidit în suflet/ Nu-n temelia mănăstirii/ Și trupul tău/ Acolo nu se frânge…”. Imaginii inițiale, poetul îi adaugă o mărturisire: nu va termina zidirea, nu-și va construi aripi de scânduri. Dimpotrivă, tânăra suprapusă Anei de odinioară va fi evocată „în mici poeme,/ Fulgere de toamnă/ Ce luminează cerul meu de visuri”. În cerul acela „vei fi, Ană, înaripându-mi visul”.

Elogiul cuplului este proiectat în Anotimpuri, poezie care dă titlul volumului, fiecare nou anotimp fiind introdus prin structura „mi-e drag de noi…”. Într-o Clipă de toamnă, poetul intuiește unicitatea fetei iubite: „Numai eu vedeam/ Cum îți desfaci părul / peste Grădina Botanică”. Miraj este edificată pe reluarea propoziției principale cu subiectul inclus, însoțit de atribute determinative: „Nu te mai ascunde, fată albastră,/ Nu te mai ascunde, trup de ploaie și cer”… În Romantică sunt reluate, individualizat, structurile imaginarului eminescian: „Dă via-n pârg și iarba e de coasă”, livezile de pruni „atârnă grele”, iar nucii uriași „Mă-mbie legănați la ei acasă”. Înmiresmați de iarba încă necosită, amândoi vor adormi în iarbă. Imaginea revine sinonimic în Vacanță mare: „Să te culc, moale-n trifoi/ Ca pe-o floare între foi”.

Mâinile tale, tulipele, Inscripție pe inel, Sfintele odoare, Când rănile tu mi le ungi surprind înfățișarea fizică a iubitei printr-o succesiune de metafore coalescente.

Doi termeni, unul propriu, preexistent în realitatea înconjurătoare și un altul figurat, concretizat în imaginea creată de vocea lirică, stabilesc o relație de identitate: „Flori de portocal ți-e râsul/ Ca de viorele, plânsul”.

4. Domnişoara Monet În 1966, pentru întâia oară, au fost importate din Elveția mai multe albume de pictură, apărute la Editura Skira. Printre ele, se afla și unul dedicat pictorului impresionist Claude Monet. Volumele au fost puse în vânzare, împreună cu cele mai recente apariții de la acea dată ale Editurii Gallimard. Neîndoielnic, Al. Săndulescu își va fi procurat un exemplar și va fi fost subjugat de reproducerile din cuprins. Totuși, în textul poemei Domnișoara Monet câteva imagini dezvăluie o cunoaștere nemijlocită a peisajului de la Argenteuil, unde Claude Monet se stabilise din anul 1874. Poate că nu întâmplător, ilustratoarea Alina N. Gheteș a desenat, la sfârșitul poeziei, silueta unei femei cu umbrelă de soare, ivindu-se din petalele unui nufăr imens. În partea dreaptă a imaginii a schițat un pod, Podul de la Argenteuil, imortalizat de Monet, tablou aflat astăzi la National Gallery din Washington. Oricum, Al. Săndulescu va fi fost frapat de asemănarea dintre muza sa și muza lui Monet, soția surprinsă de pictor în Femeie cu umbrelă și copil, tablou caracterizat de critica de specialitate drept „una dintre imaginile simbol” ale impresionismului european.

Prim-planul acestui tablou este dominat de o frumoasă tânără femeie, în care Monet a transpus înfățișarea propriei soții, stând alături de copilul lor. Îmbrăcată într-o rochie cu crinolină cu nuanțe verzi-albastre, la modă în epocă, cu fața acoperită de voaletă și ținând o umbrelă albă, deschisă, spre a atenua agresivitatea razelor solare - doamna Monet este proiectată pe iarba cu flori galbene, pe malul lacului

Argenteuil. În plan secund, se ivește lacul și norii albi diseminați pe cerul albastru.

Inițial, Al. Săndulescu surprinde peisajul și interferența culorilor: „Pe lacul Argenteuil, lumina/ Se schimbă-n fiecare clipă./ Cu unde verzi, unde albastre,/ Culorile sunt o risipă, / Ți-au inundat și crinolina”.

Următoarele două strofe constituie o sinteză a peisajului pictural realizat de Monet: maci, nuferi albi, existenți în grădina de la Giverny, sinteză dominată de prezența tinerei femei: „Treci printre sălcii mari, pletoase./ Printre a nuferilor salbă/ Cu pielea albă cum ți-e boiul/ Și cum ți-e umbreluța albă.// Acum ești ca o Doamnă verde/ Pe câmp de maci aprinși în soare/ Acum o stampă japoneză,/ Petală fragedă desprinsă/ Din lunga florilor ninsoare.”

5. Tristeţea Un mănunchi de poeme închide amintirea și imaginea unei tinere femei, prea târziu intrată în viața poetului, alteori părtașă la suferința ce evocă un amănunt biografic real, operația pe cord deschis suferită de Al. Săndulescu la Paris. Veghea, în spital: „tot așteptând/ Să te văd,/ Cu ochii mirați,/ Tot așteptând/ Să te-aud” este evocată cu nețărmurită durere în poezia Așteptare.

Dubla interjecție „pic, pic”, sunetul produs de căderea lichidului perfuzic creează un fond sonor din care se desprinde un deprimant mesaj. În consonanță, sfârșitului uman îi este adăugată Moartea nucului. El îi legănase „toate visele/ Vârstei de aur…”. Acum, brațele uscate, avântate spre cer a rugă, se pierd în albastru „Cu tot ce-a fost până ieri”.

Deschisă și închisă cu o terțină identică, Sete dezvăluie un câmp emoțional dominat de dorința de a o avea alături pe iubită: „Mi-e sete să-ți citesc/ Să bem un ceai…” sau „Mi-e sete să te plimb,/ Să te admir/ Să știu că ești aproape”. Lecția de gramatică se deschide prin două versuri contrastive („Eu nu știu dacă te voi nemuri/ Știu numai că am drum cu tine”) care aduc în prezent o declarație de dragoste, rostită într-un trecut nedefinit: „Am început a spune ești, tu ești/ Zenitul, cerul meu de soare,/ Zâna irepetabilei povești”. Conjugarea verbului „a fi” se întoarce într-un elogiu adus femeii iubite: „Ea este, ea, aceea care/ Face ca totul să-mi apară peste/ Hotarul unei clipe trecătoare”. În Soare de octombrie, prezența tinerei rămâne constant în amintire: „Te caut, căutarea-i în zadar”, iar O ultimă de aur clipă dezvoltă refrenul „De ce te-i fi născut așa târziu/ Și eu de ce venii așa devreme,/ Cine a vrut să mi te cheme/ Într-un apus liliachiu?”

Poemele întregului volum sunt edificate pe un dublu anticlimax, două trepte lirice contrastante. În cea dintâi, ascendentă, tânărul descoperă dragostea, iar trăirile sufletești necunoscute anterior redeschid înzestrarea lirică. Două făpturi umane se regăsesc una în cealaltă. Atracția afectivă și filonul creativ evoluează spre un punct culminant.

Pierderea ființei iubite declanșează treapta descensivă, construită de asemenea pe două idei convergente.

Absentă fizic, tânăra de ieri dăinuie statornic în sufletul îndrăgostitului: „Ce-a mai rămas din mine/ E dragostea pură”, prin care îi rostește „numele de rouă/ Ca pe o rugăciune”. Neclintită a rămas și „patima grea” pentru poezie: „Să scriu zi de zi, până în ultima clipă”.

Lăsând în urmă sindromul comun de îndrăgostire, Al. Săndulescu a cunoscut complexitatea iubirii. Prin ani, duce cu sine amintirea iubitei arhetipale care, în fulgurata ei apariție fizică, i-a fost deopotrivă stea călăuzitoare și îndemn perpetuu: „Ce face astăzi domnul meu/ Albit și-adolescent mereu?”

Virgil DIACONU

nr. 80 n martie-aprilie 2018

Te mai foiești prin cearșafuri de câteva ori, încerci să adormi din nou, însă nu reușești. Și, deși e încă întuneric, te ridici.

Ceasul cel mare din bucătărie arată 5 și 10 minute. Te speli și te îmbraci. Alegi din dosar manuscrisele pe care le ai de corectat: câteva poeme abia scrise și eseurile despre poezie.

I-ai redescoperit pe formaliștii ruși și ai scris despre Jirmunski și Tînianov. Trebuie să recitești și pamfletul Lista Poeților Oficiali de Azi, scris în anul 2011.

Poezia zilei… Începi să corectezi și te uimește faptul că la corectura trecută ți-au scăpat atâtea lucruri... Lucrezi până la 8. Faci câțiva pași ca să te dezmorțești și încălzești ceaiul. Scoți tava de bunătăți de regim din frigider și iei micul dejun. Apoi, pastilele pentru inimă. Dai de mâncare, pe pervazul ferestrei de la bucătărie, perechii de guguștiuci care face de strajă în fiecare zi în copacul din dreptul ferestrei. Și țigăncilor de vrăbii, care se ceartă toată ziua. Tocmai atunci dă buzna prințesa, cu ochii lipiți de somn și cu sticla de apă minerală, din care bea toată ziua, în brațe. În loc de bună dimineața spune câteva versuri în genul: Ce-om avea noi de mâncare În această zi cu soare? Și tăticul ce mai vrea?

Mai bine-ar bea o cafea Și-ar mai scrie-o poezea Pentru clasa muncitoare, Cu avânt și cu ardoare!

De când cu citirea, în casă, a poeziei în vers clasic a amicului meu, ea a început să facă rime și să îndulcească astfel diminețile. Și așa începe o nouă zi în doi.

Proiecte literare…

Deschid calculatorul și scot corectura la eseul Procedee de construcție semantică în poezie. Vreau să prezint procedeele de construcție semantică împreună cu formele de vers. De fapt, ambele forme de structurare ale limbajului, cea ideatică și cea melodică, funcționează în poezie „la pachet”. Firește, nu voi cuprinde toate procedeele, însă ideea merită să fie totuși configurată, pentru că ea pune în evidență câteva modalități practice de scriere a poeziei. Pentru că poezia nu este numai har și inspirație, ci și aplicarea unor tehnici care îi sunt proprii și care pot fi însușite. Eseurile la care lucrez vor face substanța unei cărți - Arta poeziei moderne. Carte care ar fi să fie în câteva volume, câte îmi va îngădui sănătatea. Când voi citi însă cele aproape 200 de cărți de critică, poetică, de teoria literaturii, pe care mi-am propus să le comentez? Și când voi relua Canonul poetic, la care mai am puține corecturi de făcut?

Nicolae este bolnav în spital Îmi scrie pe e-mail doamna R., care a vorbit la telefon cu prietenul nostru, Nicolae, internat cu probleme la inimă în Spitalul Județean. A speriat-o ce i-a spus. Parcă și-ar fi luat la revedere de tot… S-ar fi dus la el, însă îi este teamă să iasă din casă, din pricina sănătății șubrede. Va trebui să mai trec pe la spital... Sună telefonul mobil. Vorbesc cu Nicolae. Este tot în spital și, după glas, îmi dau seama că nu se simte deloc bine. Îl încurajez și promit că îi fac o vizită. Mă și gândesc ce să-i duc.

O plasă de portocale, câteva Cafenele literare, ultimele două cărți publicate. Închid calculatorul și plec. Îl caut în salonul 1. Este la fel de slăbit, ca și în dățile trecute.

Vorbește greu. Prin două tuburi transparente, un aparat medical îi pompează, în vena de la gât, un lichid. Glucoză? Îmi spune că e un alt ser, dar nu înțeleg cum se numește. Nicolae a făcut o operație la inimă acum vreo 10 ani. De vreun an boala s-a agravat. Ai lui îi aduc mâncare de legume fără sare. Băiatul său vine în fiecare zi. Mă întreabă ce fac eu. „Știi ce fac: lucrez mai tot timpul la cartea de estetică a poeziei și la revistă”.

Constat că prietenul nostru din tinerețe, Sibi, nu a trecut pe aici, deși stă la doi pași de spital. Sunt microbi, îmi spune Nicolae, iar eu nu știu dacă asta este scuza lui Nicolae sau a lui Sibi. Vine sora și îi așază mai bine tuburile. Mai schimbăm câteva cuvinte. Îi urez sănătate și plec.

Poetul Vieru, dat afară din Uniunea Scriitorilor de către Manolescu Pe drumul până la autobuz mă sună Vieru. Manolescu l-a dat afară din Uniunea Scriitorilor și l-a pus să plătească procesul.

O sumă enormă. De peste doi ani se judecă în legătură cu această „datorie”. Adică, și dat afară, și datornic! În replică, îi cere Uniunii să-și dovedească legitimitatea juridică. Curios este că Vieru aduce probe că Uniunea nu este înființată conform legilor actuale și că vechile ei acte de constituire sunt expirate.

Obține de la Judecătoria Sectorului 2 București o procură care afirmă negru pe alb că Manolescu nu este președintele legal al Uniunii. Firește că nu-l crede nimeni, însă el a publicat procura în Cotidianul. Iar aceasta este un act legal! Poetul nu are niciun serviciu și totuși plătește avocați destul de scumpi.

De unde? Vine autobuzul și închid telefonul.

Planuri…

Imaginea lui Nicolae îmi rămâne în minte: stă în capul oaselor, rezemat pe o pernă mare, cu tuburile de plastic înfipte în vena de la gât. Respiră greu. Acasă, doamna mea aprinde o lumânare pentru el. De fapt, încă o lumânare, la cele dinainte.

antijurnal

actualitatea literară 9

Aurul şi cenuşa unei zile obişnuite Mă rog pentru sănătatea lui Nicolae și de câte ori trec pe lângă biserică îi pomenesc numele. Am planificat cu prietenul Marian să-i facem o vizită la spital, în zilele următoare, când va fi el mai liber.

Stoiciu, poetul cameleon Răsfoiesc revistele luate ieri de la poștă. Poetul optzecist L.I. Stoiciu a lansat volumul III din Opera poetică, editat de Editura Cartea Românească. Un poet care trebuie să fie de top, de vreme ce editura îi publică gratuit Opera poetică.

Bineînțeles că optzecistul Stoiciu este „de top”! Vorba poetului: „de la Revoluție încoace, optzeciștii au dominat și domină «topurile». Ce e așa mare filozofie?” (Cafeneaua literară, nr. 6, 2017). Adică în topurile întocmite de optzeciști, poeții optzeciști ocupă primele locuri. Ce e așa mare filozofie? Când topurile erau făcute de șaizeciști, în fruntea topurilor erau poeții șaizeciști. Iar peste cel mult 20 de ani, când ele vor fi făcute de douămiiști, poeții douămiiști vor fi în fruntea noilor topuri.

Ce e așa mare filozofie? Literatura noastră este o literatură de topuri paralele. Este o literatură de generații și literaturi paralele… În fine, la evenimentul de lansare a cărții lui Stoiciu de la Târgul de carte Gaudeamus, poetul optzecist declara: „în anul 2019 mă voi retrage definitiv din Viața literară”.

Să renunțe Stoiciu la gloria literară, la cărți, lansări și premii literare, la banii de la reviste și de la Uniune, tocmai acum când și-a pregătit atât de atent premiile viitoare cu declarații de tipul: „USR ar trebui să-i mulțumească, de fapt, lui Nicolae Manolescu, că e de acord să rămână în fruntea ei, nicidecum să-l conteste. Eu l-aș vota președinte până la moarte.”

Acum câteva săptămâni, tot Stoiciu lăuda într-o revistă moralitatea conducerii Uniunii Scriitorilor, deși cu patru ani în urmă el acuza aceeași conducere a Uniunii de comportamente mafiote și de decizii luate împotriva scriitorilor, vorbind chiar și despre „clanul” care conduce Uniunea. După cum se vede, Stoiciu trece de la funcția de procuror al sistemului la aceea de avocat al lui. De ce? Probabil pentru că între timp poetul a primit din partea Uniunii o indemnizație „de merit” de 2.700 lei lunar și Premiul Tudor Arghezi pentru Poezie, înmânat chiar de N. Manolescu. Și a mai primit dreptul de a publica oricând în România literară, revistă care cu câțiva ani mai înainte, când el hărțuia conducerea Uniunii, îl beștelea și denigra în tot felul. Acum sunt însă prieteni. El și revista, el și Manolescu. Dragoste mare, declarată de poet în mai multe articole din presa liberă. Dragoste sinceră! Să știe toată lumea că el își cere iertare. Dacă cineva ar vrea să facă portretul scriitorului cameleon, Stoiciu ar fi cel mai bun exemplu. Nu singurul, însă cel mai dezonorant. Acum poetul a fost din nou nominalizat pentru Premiul de Poezie Eminescu de la Botoșani. A opta sau a noua nominalizare. După atâtea dovezi de fidelitate, ar fi cazul să i se ofere și acest premiu. Iar dacă nu acum, la anul. Până atunci, Stoiciu va face noi declarații în presă despre moralitatea și excelența literară a binefăcătorilor săi. Deci își va pregăti terenul.

Regele Mihai După prânz mă apuc mai serios de lucru. Primesc de la doamna R., pe email, un microeseu despre Regele Mihai. Eu, care am fost să salut trenul regal care a trecut prin Pitești, nu am scris. Am văzut însă toate filmele ce i s-au dedicat, înmormântarea ceasornic și plină de binemeritatul fast, am ascultat opiniile celor intervievați, cu toate extraordinare, despre rege. Un personaj exemplar. Sper că s-a mai spulberat propaganda comunistă cum că ar fi plecat cu un vagon de aur... În plus, România modernă a fost făurită de regi. Și Războiul de Independență, purtat sub aripa lui Carol I, a însemnat enorm, de vreme ce ne-a eliberat de sub ocupația otomană. Lucruri care se cam uită, desigur. Ce sens are să-i recunoaștem pe cei care ne-au adus, economic, social și politic în Europa, de vreme ce o bună parte din ei nu mai sunt?

Servicii critice reciproce și ierarhia literară Mai citesc o cronică a unui proaspăt, dar nu foarte tânăr critic, la cartea unui prozator. Este cam a șasea cronică scrisă de el la cărțile prozatorului, după ce prozatorul a scris și el patru cronici despre cărțile criticului... Și unele, și altele sunt laudative peste poate. Criticul găsește că prozatorul este un mare romancier, iar prozatorul, că ceva mai tânărul cronicar este un critic de viitor… Aceste cazuri de „servicii reciproce” sunt destul de dese, iar ele vor să facă ierarhia literară a acestei clipe. Nu mai spun că, privind ansamblul literar contemporan, nouă din zece cronici scrise prin revistele literare la volumele de proză și de poezie contemporane susţin că volumele „cronicizate” sunt cu toate „semnificative”, „importante pentru literatura română”, „de o mare valoare”, „exemplare” etc.

După aceste cronici, ai avea motive să spui că literatura română este compusă numai din scriitori de valoare și că ea face de râs literatura europeană… În același timp, observ că de cele mai multe ori criticii generațiilor tinere scriu doar despre scriitorii tineri, iar criticii generațiilor mature preferă scriitorii maturi, deși criticii maturi îi mai iau în calcul și pe literații tineri. Oricum, destul de rar se evaluează și laudă producția din grădina literară generaționistă vecină. În acest chip, literaturile generaționiste ating apogeul în mod paralel… Un apogeu literar paralel…

- Lasă-i în pace! Nu mai scrie împotriva descurcăreților literari, nu mai da tu pe față cum a fraudat Bârfilă Concursul de poezie de la Neptun, iar frauda divulgată de colegii lui a fost aplaudată și premiată de juriu! Maica Domnului vrea să fii bun și să te faci bine la inimă, îmi spune prințesa. Eu mă rog pentru tine, iar tu te cerți cu lumea... Și, ca să calmeze spiritele, scoate din dulap sticluța cu mir și îl unge pe păcătos în creștetul capului. Iar seara închină perna unde doarme

justițiarul… Și iar miros a credință... Și mă rog Domnului să mă facă sănătos și să îmi potolească spiritul critic. Să mi-l potolească, deși de fiecare dată îmi spun că nici Domnul nu i-a răbdat pe precupeții și sforarii din Templu și le-a răsturnat tarabele cu minciuni.

Cei plecați și cei rămași…

Peste trei zile aveam să aflu că Nicolae nu mai este… Vizita pe care o programasem cu Marian rămâne suspendată în aer. Încă un prieten care se adaugă la cei trei pierduți înainte: Constantin, omul care visa să ajungă regizor de film, pictorul Gheorghe, patronul culorilor, Spanache, făuritorul de corăbii. Și acum, Nicolae. Cât despre prietenii pe care îi mai am, aceștia fie s-au retras în scoica familiei, de unde ies rar și cu bilet de voie, fie că au luat-o razna din pricina unei imaginații prea bogate cu privire la excelența propriei persoane, fie că au intrat în depresie. De fapt, nici nu mai reușim să ne vedem decât de câteva ori pe an. Suntem ocupați, vai!, cu fel de fel de lucruri, care de care mai importante. Unde sunt întâlnirile și chefurile de altădată? Discuțiile aprinse despre filmele și cărțile citite, despre pictură sau politică? Despre visurile pe care le avem?

Ne înstrăinăm, visul este abandonat sau merge-n baston. Îmi amintesc poemul scris de către Costin Lupu în 1981, la mine acasă, când l-am lăsat singur cu sticla de vin, pentru că trebuia să merg la serviciu. La întoarcere mi-a dăruit cel mai frumos și original poem despre prietenie. Firește, poemul a apărut în aceeași lună în revista literară samizdat RA, „tipărită” de mine la maşina de scris. Iată-l: La părăsirea lui V.D. Noi, prietene, ţinem de sattva.

Harta iubirii este încă vânjoasă, presupune că salutul tău este o centură de apă, presupun că poziţia mea de drepţi este albastră...

Nu avem ierarhii pentru cocoaşele noastre.

Numai aparate roşcate ne reproduc: uită-te literă cu literă la cuvânt sau, meditativ, numără iubită cu iubită iubirea. Îţi aduc un sac cu păsări şi mă întorc rămâi să lucrezi cum Spinoza, dar te va imuniza divinul!

Tu ştii că ai să plângi într-o noapte un substantiv: Costin Lupul...

Eu ştiu că am să-ţi mâhnesc personajele. Împreună rămânem cuminţi și reflectăm cum s-a pus pe capul nostru preţ iluzia...

Omul străzii…

Spre seară îmi fac plimbarea prin cartier. Mă întâlnesc cu omul străzii, poreclit Michael, care este la post în stația de autobuz. El este unul dintre cei fără adăpost. Nu mai zicem fără casă, ci fără adăpost. Cei doi saci cu plapuma și salteaua pentru somnul de noapte se sprijină de una dintre băncile stației. Pe la 10 seara își întinde patul pe scările de la ușa unui magazin din apropierea stației. Dimineața își face iar bagajele și revine în stație. Nu se găsește pentru el nici cel puțin o magazie în care să doarmă peste noapte. Dacă i-aș spune despre el preotului celui tânăr, ar ține să mă convingă că celor nevoiași nu trebuie să le dai peștele, ci undița cu care să-l prindă… Pilda aceasta se potrivește uneori ca nuca-n perete.

Pentru că nu îi poți cere ologului să alerge…

Michael trăiește din mila trecătorilor. E slab la minte, dar e liniștit și vorbește puțin. Îl văd îmbrăcat „bine”. De fapt, îl îmbracă patronii de la second-hand-urile din cartier. Unul dintre ei l-a chemat în magazinul său, l-a pus să se descalțe și l-a spălat pe picioare. L-a spălat pe picioare chiar el! La una dintre tălpi Michael are o umflătură. Șchioapătă, dar nu vrea să meargă la spital. Mă gândesc la patronul care l-a spălat pe picioare. Ce suflet trebuie să aibă! Ce suflet, le-aș spune amicilor mei care coboară din mașini de lux sau care își îngrașă lunar conturile! Și care nu scot un leu din buzunar pentru săraci. Acum câteva zile am primit de la un prieten al meu trei coșuri cu bunătăți de la tăierea porcului și cozonaci.

Numai bine ca să îi fac și eu un pachet lui Michael. Și Elvirei, care la 75 de ani are grijă, dintr-o amărâtă de pensie, de sora ei de 82 de ani și de nepoata cu sindrom Down. Ba mai pot face și o sacoșă mare cu bunătăți pentru un amic mai tânăr, care își întreține de mai mulți ani fratele bolnav la pat. Stau într-o garsonieră închiriată. Ce sărbători bogate au unii dintre noi!

Ierarhii strâmbe Îl las pe Michael și mă întorc acasă. Intru pe facebook și descopăr un dialog inițiat de mai tânărul critic Bogdan Crețu.

Iată ce spune el: „Anunț important pentru țară: m-am hotărât să revin la cronica literară. Simt o derută în viața literară: se fac ierarhii strâmbe, critica de întâmpinare a devenit, acolo unde e mai vizibilă, o afacere de grup, se dau premii anapoda, se execută scriitori foarte buni doar pentru că sunt de cealaltă parte a baricadei și se ridică statui de lut poleite cu aur pentru scriitorii de la vârful sistemului. Noi ne-am retras pe facebook, chibițăm inteligent, iar în spațiul public se conturează imagini false. Sigur că nu pot îndrepta eu toate astea, dar aș vrea ca gestul meu să fie o provocare pentru colegii care au făcut onest meseria asta și au renunțat. Trebuie să revenim în arenă, dragi prieteni! n Continuare în pagina următoare

10 actualitatea literară n Continuare din pagina anterioară De azi, am să public la fiecare două săptămâni (pentru început, ca re-acomodare) în Observator cultural. Mulțumiri pentru acceptarea promptă!”

O asemenea nevoie de îndreptare a lucrurilor nu ai s-o găsești la generațiile mature, să spunem la optzeciști, generație care, fiind la putere, deja „a îndreptat” lucrurile, deci ierarhia făcută de șaizeciști. Așa încât ierarhia făcută acum de optzeciști îi are în frunte chiar pe optzeciști... Ce e așa mare filozofie?, vorba lui Stoiciu. Ce va fi peste 20 de ani? Atunci optzeciștii nu vor mai fi, iar douămiiștii de azi vor deține ei puterea și, în consecință, vor lichida ierarhia făcută de optzeciști, instalându-se ei în vârful bucatelor. Ce e așa mare filozofie? Și vor trebui să țină piept noilor generații, care îi vor contesta și își vor face și ele ierarhiile proprii… Va exista în acest transfer de putere dorința reală de a lichida afacerile de grup literar, deci generaționiste, și de a întocmi ierarhii corecte, deci ierarhii întemeiate pe meritele valorice ale operelor, în mod strict, iar nu pe apartenența generaționistă, așa cum se pare că sugerează Bogdan? Mai nu cred!, vorba Eminescului.

Oare cine este împăratul sau ostașul?...

Nicolae a fost înmormântat în comuna natală. De la casa lui am mers, în urma sicriului, la biserică, iar de acolo, la cimitir.

A fost înmormântat într-o groapă cu pereți betonați. Viața lui a rămas în urmă, în zilele pe care le-a trăit împreună cu familia și prietenii lui. Poate că fiecare moarte ar trebui privită ca propria moarte… Viața noastră va rămâne și ea în urmă, în zilele pe care le-am trăit împreună cu familia și prietenii noștri.

O vreme. Apoi va dispărea și din memoria noastră, din această casă provizorie. Adică, până și amintirea va fi pulbere. În biserică, preotul a citit un pasaj pe care cred că l-am descoperit, cu mulți ani în urmă, în Biblie sau în cine știe ce altă scriere religioasă. Îl caut pe Net și aflu că pasajul cu pricina este alcătuit de Sfântul Ioan Damaschinul și că nu are un nume. Pe mine m-a cucerit prin caracterul său poetic, iar asta mă face să îl pun în pagină ca pe un poem, deci să îl „rup” în versuri. Dar iată poemul: Adusu-mi-am aminte de proorocul ce zice: eu sunt pământ și țărână; și iarăși m-am uitat în morminte și am văzut oase goale și am zis: oare cine este împăratul sau ostașul, săracul sau bogatul, dreptul sau păcătosul?

Ci odihnește Doamne cu drepții pe robul Tău!

Nicolae a fost înmormântat într-o groapă cu pereți betonați.

Scrisori de dragoste S-a făcut opt seara, și usturimea pe care o simt la ochi îmi spune că trebuie să închid calculatorul. Mai arunc o privire pe e-mail-uri și descopăr un mesaj de la poetul ieșean cu care

Prezentul absent, Puşa Roth în dialog cu D.R. Popescu, Editura Ars Longa, 2013 Un important om de cultură spunea despre D.R. Popescu, că „acoperă cu opera lui - ca niciun alt scriitor din România un arc istoric întins, acela al rupturilor sociale din anii 50, 60, 89, precum şi din realitatea pe care o trăim”. Este superfluu să mai spunem că este unul din stâlpii de rezistenţă ai literaturii române, atât ca romancier, cât şi ca dramaturg, dar şi un adevărat receptacol al istoricităţii, al spectacolului vieţii în general, conştient fiind, ca puţini alţii, că „lumea în imagini artistice trebuie să fie echivalentul unei realităţi autentice trăite, învăţate” - după cum însuşi spune în „Virgule”. Date fiind aceste auspicii oarecum intimidante, este de subliniat gestul dialogistic, în sens bahtinian, poate, al cunoscutei realizatoare Radio, dar şi scriitoare, Puşa Roth, care introduce lectorul - printr-o tehnică adecvată, aceea a interogaţiilor inteligente, însoţite, uneori, de sagacitate şi aplomb - în universul onticităţii şi facticităţii intens diverse derepopesciene.

Astfel că, încă de la prima întrebare, i se propune ,,monoliticului” partener de convorbire „evadarea dincolo de constrângeri”, fapt agreat cu promptitudine de acesta. Şi, într-adevăr, ce întrebare mai în acord cu asta ar fi fost, decât, i-auziţi: „Mersul pe catalige este o formă de a stăpâni resursele ascunse ale lumii?” Fiind vorba, cum aflăm, de o autometaforă din copilăria DRP-iană, când „simţeam nevoia de o privire a lumii de pe acoperişul ei”, mersul pe catalige fiind ce altceva, decât gestul ludic şi inocent de a încropi o fascinaţie a evadării din realitatea imediată, profund constrângătoare.

Iar la întrebarea - ce s-ar fi dorit, poate, a fi ornată cu inerente conotaţii metafizic-mistice - „Cum arată paradisul în viziunea dvs.?”- ce credeţi că răspunde marele scriitor? Ei bine, nici mai mult nici mai puţin, decât printr-un exemplu oarecum contondent şi „moralizator”, din aceeaşi realitate, dar, evident, la alţi parametri spaţio-temporali, cronotopici: „Mă aflam astăzi în metrou şi am văzut că nimănui nu-i păsa că o femeie cu un copil în braţe stătea în picioare, aşa că m-am ridicat eu, un bătrân, dar nu s-a prins nimeni de asta. Vedeţi?

Un fel de paradis privat, în care fiecare îşi mănâncă cu ardoare cornul şi se duce unde are treabă, fără să vadă în jur pe nimeni”. Scriitorul nu se menajează nici pe sine, dar nici pe cei care sunt ecoul aducerii la cunoştinţă a unei stări de fapt, trăite şi simţite pe propria piele, consecinţă cu accente jenante, de nu chiar tragice, ale tehnicizării galopante, în care sufletul se acoperă de o crustă a insensibilităţii. Despre ce paradis şi ce viziune mai poate fi vorba? Creatorul de viaţă din viaţă nu s-a putut sustrage vehemenţei imediateţii, pentru a se „vindeca” de asta în teritorii ale transcendenţei şi celestelor evanescenţe.

Când vine vorba despre teatru, DRP-ul se referă la acesta „nu ca la o floare de lotus, ci ca la o buruiană”, comparaţia fiind, de fapt, o trimitere explicită la căutarea şi descoperirea adevărului, oferind ca exemplu (alt exemplu!) ceea ce se întâmplă în ,,Hamlet”, când personajul principal o trimite pe

antijurnal

nr. 80 n martie-aprilie 2018

Aurul şi cenuşa unei zile obişnuite m-am împrietenit acum vreo 15 ani la un eveniment literar. Îmi trimite două scrisori de dragoste descoperite pe Net, sugerândumi că pot fi publicate. Le redau aici pentru frumusețea lor.

Scrisoarea ei…

Povestea acelor ani nu este simplă. Am să ți-o spun așa cum am trăit-o eu. Tu poate ai avut o altă percepție. Eram studentă atunci, neștiutoare, răsfățată… Mi-ai plăcut mult…, mai ales mâinile tale! Și erai atât de… „poet”! Mi-ai plăcut atât de mult, încât m-am ridicat și am plecat! Ai venit după mine și… n-am mai fost inocentă! M-ai învățat să iubesc pasional, carnal, fără reticențe. N-am regretat niciodată! Orice femeie și-ar dori un astfel de început. Aș fi vrut totuși să mă ocrotești mai mult, să stai mai mult cu mine, dar și tu erai tânăr, aveai problemele tale, poezia ta, viața ta. Întreruperea de sarcină am făcut-o rudimentar, pe viu, într-o cameră întunecată și mucegăită, din alt oraș. M-ai căutat, dar aproape îmi pierdusem mințile de atâta ură! Și uite așa m-am tot prăvălit… Ai încercat să mă ajuți de câteva ori, dar nu te mai ascultam. Am terminat facultatea, am plecat din oraș, am lăsat în urmă absolut totul.

P.S. Poate poveștile celorlalte femei din viața ta sunt mai savuroase, dar eu doar atât am putut.

P.P.S. E rândul tău să-mi spui pe scurt povestea acelor ani!

Scrisoarea lui…

Pentru mine povestea a fost altfel, pentru că nu am știut nimic despre suferința ta. O suferință pe viu, într-o cameră întunecată și mucegăită. Îmi explic, acum, de ce tăcerea ta s-a prelungit atât de mult. Zeci de ani! Eu știu doar că ai dispărut brusc și fără explicație. Deși explicațiile, aflu acum, existau. Din tine mi-au rămas doar imagini: gesturile, mâinile subțiri, culoarea ochilor, „sfintele picioare”, după cum spuneam atunci. Te-am iubit cu de-amănuntul, adică centimetru cu centimetru. Pentru mine povestea a avut, așadar, numai flacără. Și multă grație.

- Hai la masă, măria ta! E opt și douăzeci de minute. Închidem calculatorul și trecem la „programul de seară”. Mai „literaturizăm” și mâine.

La masă, mă întreabă ce am făcut azi. Am corectat câteva eseuri și am scris ceva nou… Ceva care seamănă cu un jurnal, deși jurnalul nu m-a pasionat niciodată, din spaima că el poate cădea foarte ușor în derizoriu. Cel puțin așa s-a întâmplat cu jurnalele unor prieteni poeți, pe care le-am citit căutând cu lupa un fapt sau un comentariu semnificativ, o fărâmă de suflet sau de poezie. Alții pretind că scriu romane, iar ei fac, de fapt, jurnal. Firește, viața noastră poate să fie banală, însă un jurnal banal este o crimă literară. În ceea ce mă privește, eu

am vrut să prezint o zi din viața unui om care scrie... Și sper că nu mi-am omorât, literar, textul. Chiar așa: cum este ziua unui om care scrie, deci a unui scriitor? Dacă nu știi, și firește că nu știi totul, poți să citești „jurnalul” când va fi gata.

- Ha-ha, precis că nu știu cum este o zi din viața unui scriitor care stă aproape toată ziua acasă și scrie tot timpul!... Și acum îți voi spune și eu ceva. Îți voi povesti visul pe care l-am avut spre dimineață.

Îngerul cu o singură aripă…

- Visam că dorm și la un moment dat am simțit că ceva îmi încălzește fața. Când am deschis ochii în vis am văzut că pe pernă este o aripă albă, strălucitoare. În fața mea, bătând aerul cu o singură aripă, era un înger cât o palmă, mare, de bărbat. Îngerul, care avea doar o aripă, era de fapt o îngeriță. Chicotea tot timpul, de parcă ar fi vrut să se joace cu mine.

Nici eu, nici îngerița nu am spus nimic. Atunci, ea mi-a întins un coș în care erau mai multe oglinzi mici, ca acelea de poșetă, și mi-a spus, fără să rostească vreun cuvânt, să aleg una dintre ele. Pe capacul fiecărei oglinzi erau desenate niște simboluri și scrise niște nume: numele meu, al mamei, al fraților și surorii mele. Dar și alte nume. Pe una dintre ele era semnul $, al dolarului, iar pe alta, o cruce roșie și inițialele numelui tău. Știam că aceea este oglinda sănătății tale. Pusesem ochii pe o altă oglindă, însă în cele din urmă am ales, în gând, oglinda ta. Îngerița s-a apropiat de mine chicotind în continuare. Și-a pus aripa la loc și mi-a lăsat pe pernă două oglinzi: una cu numele tău, iar cealaltă, aceea pe care am vrut să o aleg prima dată. Atunci m-am trezit. Am stat o vreme, năucă, să mă dezmeticesc…

- Ce vis! Se pare că două îngerițe au grijă de mine… Știi că acum câțiva ani ai mai visat un înger la fel de mic? În urma acelui vis am scris poemul Iubita mea poartă în palma stângă un înger. Un înger cât o lumânare aprinsă… Dacă află preotul Gabriel despre vis, precis va spune că acest înger nu e de la Domnul, ci de la cel căzut… Ce treabă poți avea tu cu îngerii?

Sau cu îngerițele? Nu mai visa, o să te certe preotul! Vrei să te certe preotul că visezi îngeri și îngerițe strălucitoare?

- Cum să opresc visul? Eu nu cred că rugăciunile pe care le citesc în fiecare dimineață l-au supărat pe Domnul și că El l-a lăsat pe îngerul căzut să mă ispitească. Dar de ce trebuie ca acest înger să fie trimis neapărat de cineva? Poate că nu l-a trimis nimeni. Poate că el este doar îngerul din vis, pur și simplu. Îngerul care chicotește și îmi împlinește o dorință, dacă tot mi-a dăruit cele două oglinzi…

Ianuarie 2018

„Oamenii nu sunt unilaterali, ci sunt complicaţi, au şi ticăloşie şi lumină, de toate”

Ofelia la mănăstire: „Când iubirea şi prietenia se prăbuşesc, adevărul are o şansă de a veni în prim-plan”. Interlocutorul Puşei Roth nu uită, în acest context captivant şi hipersolicitant, să amintească de „captarea sublimului prin artă”, dar şi de ceea ce spunea Herzen despre „teatrul ca un fel de Parlament al literaturii”. În altă ordine... întrebătoare - despre identitatea culturală în raport cu globalizarea - aflăm că „istoria este fundamentală pentru păstrarea identităţii culturale, deşi mulţi filosofi, sociologi, politicieni vorbesc despre dispariţia istoriei, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat”.

Intervievatoarea ne spune că dialogul cu D.R. Popescu a fost reluat după o falie temporală de 11 ani, adică în 2010. De data aceasta, îi propune conlocutorului său celebrissim tot un soi de... derapaj din sfera convenienţelor şi clişeismelor des uzitate de alţii: „Vă propun o aventură aproape sentimentală: să urcăm amândoi în Dudul lui Shakespeare şi să privim, din nou, lumea de sus. Cum ar fi ea, lumea, Lumea lui 2010?” Vedem cum autorul „Vânătorii regale” este supus, cu delicateţe şi tact, desigur, unei alte provocări, în care e vizibil balansul între o anume invocată profunditate şi o (aşteptată) altitudine atitudinară, să zic aşa. Doar că respondentul se complace, olimpian, în acea terestritate inconturnabilă şi de nezdruncinat a exemplelor, a factualităţii izbitoare, de zi cu zi: „Lumea lui 2010 este spectaculoasă, iar asta se vede, de pildă, şi de la artificiile de 30.000 de euro, de la moaştele Sf. Parascheva, sau de la faptul că dl Flutur a venit cu un avion de la Ierusalim, aducând lumina Învierii de la Muntele Sfânt”. Fapte. Din nou fapte, colţii realităţii neiertătoare, rânjind de-a dreptul. Acesta este DRP. Iar „Dudul lui Shakespeare” a rămas suspendat între metafizic şi imprevizibilitatea livrescă. „Interlocutorul meu punctează dureros de adevărat situaţia României. Iar noi trebuie să vorbim despre rostul lumii şi al omului, rostul creatorului în raport cu realităţile timpului său şi al nostru”introduce o „sfioasă” didascalie întrebătoarea doamnă.

La un moment dat, vine vorba despre „cum s-a ajuns - în viziunea regizorilor - de la primatul textului, la textul ca un pretext, despre aşa-numita revoluţie sexuală în teatru, ca o arenă a iluziilor şi deziluziilor”, iar cel care a scris „Aceşti îngeri trişti” spune că „teatrul a devenit pur şi simplu narcisiac.

Aproape nu mai are nicio legătură cu publicul, pentru că rareori oamenii se mai regăsesc în teatru.” El aminteşte, totuşi, şi de acea „undă de mister, care transpare din misterul actului regizoral”, despre faptul neechivoc că „marii dramaturgi nu sunt expliciţi”, despre „intuiţia ca posibilitate de a gândi altfel, a te regăsi, a veni cu alte soluţii”. Iar când vine vorba de politicieni, „aceştia fug de istorie, ei îşi creează altă istorie, numai a lor, în care să nu dea seama de nimic, iar România profundă se târăşte ca o râmă, săraca”.

Când vorbeşte despre a sa piesă în care personajul central este Montaigne - „un om călare, scenă după scenă, de la înce-

put până la sfârşit” - , ni se revelează, ca într-o obiectivare fără cusur, faptul că atunci când serenissimul eseist ajunge primar, iar oraşul este lovit de molimă, fuge mâncând pământul din faţa morţii. De ce ? Pentru că „tot nu putea să facă nimic”.

Iar printr-o transcendere situaţional-motivaţională, ajungem la... Dandanache, cel care era convins că a câştiga prin luptă, prin forţă, este o iluzie. „Fortinbras cel tânăr pune să se tragă salve de tun pentru Hamlet, după ce acesta a murit, iar în Scrisoarea pierdută, Agamiţă ajunge să îi împace pe escroci”.

Despre preşedinţia la Uniunea Scriitorilor din România (1981-89), DRP este mai degrabă laconic şi rezervat în a ne... seduce cu oarecari devoalări din perioada celor cca 2.926 de zile din fruntea obştei scriitoriceşti. La afirmaţia Puşei Roth că „a fost o funcţie riscantă, lumea scriitorilor fiind o lume pe cât de fragilă, pe atât de inflamabilă”, autorul „Leului albastru” spune că „nu am crezut că timpul va fi atât de complicat, dar nu ştiu să fi făcut lucruri rele, aşa, prea rele”. Cât despre relaţia operă-scriitor, suntem informaţi, de pildă, că „Kundera îl înjură pe Bertolt Brecht că piesele i le-a scris metresa lui, iar despre Kundera s-a aflat apoi că a fost turnător, şi de aceea nu a revenit în Cehia după 90. Eu cred că e mai bine să punem biografia scriitorilor deoparte, şi să le vedem doar opera”. Cel care s-a născut în Păuşa de Bihor (1935) şi sărbătorit în Oradea la împlinirea vârstei de 80 de ani, deplânge faptul că, mai nou, unii scriitori importanţi sunt scoşi din manuale, având ştire, de pildă, despre cum unii absolvenţi de liceu nu citiseră Ion şi Răscoala, romanele lui Rebreanu. El se întreabă, retoric, dar şi întristat şi revoltat, „Ce ţară e asta în care Învăţământul şi Cultura construiesc astfel de generaţii, care nu citesc mai nimic?!”...

La întrebarea „Câte adevăruri pot fi cuprinse într-o operă, câte feţe poate avea acest adevăr, transferat până la urmă în ficţiune?”, DRP răspunde simplu şi laconic, dar parcă simţi curentându-te acele nervuri energizate cu fluidul sufletesc şi spiritual al creatorului: „Oamenii nu sunt unilaterali, ci sunt complicaţi, au şi ticăloşie şi lumină, de toate”. În carte veţi afla multe alte întrebări şi răspunsuri, despre debutul literar, despre unele controverse şi dezbateri stârnite de unele scrieri derepopesciene, despre „fuga de melodramaticitate”, despre unele personaje din romanele şi piesele sale etc. Să amintim, nu în ultimul rând, de postfaţa pertinent-incitantă despre DRP şi opera sa, aparţinând criticului literar şi realizatorului de emisiuni Radio, Costin Tuchilă. Spune, în final, cu o empatie însoţită de reverenţe (cărora le adăugăm şi pe ale noastre) realizatoarea acestei cărţi de dialoguri pasionante, efervescente pe alocuri, Puşa Roth: „D.R.Popescu reprezintă o lume, un reper la care mulţi se pot raporta. Am descoperit un Om, pentru că pe academician l-am cunoscut, iar pe scriitor l-am citit”. Mulţumim Puşa Roth, mulţumim Dumitru Radu Popescu!

Alexandru Sfârlea

Diana Dobriţa Bîlea

nr. 80 n martie-aprilie 2018

Flăcările o înconjuraseră din toate părţile şi se apropiau ameninţător. Căută o punte printre ele, oricât de strâmtă, dar n-o găsi. Simţi o fierbinţeală invadându-i dureros fiinţa, apoi ceva ca nişte cuţite lungi despicându-i pieptul şi craniul. O lumină nemaivăzută o orbi. Mai trase o dată aerul plin de fum în plămâni şi fugi departe în ea însăşi, nu spre acea parte neputincioasă şi poate chiar pregătită să dea ochii cu moartea, ci spre o Agnes încă nedescoperită, cunoscătoare a adevăratei căi a vieţii sale.

Deschise ochii pentru că o adiere de vânt îi mângâia cu răcoare trupul. Trase de pleoape şi mai tare, încremenită de mirare, când îl văzu pe preotul tânăr care o ridicase de jos şi o întreba dacă se simte bine.

- Aţi leşinat, auzi glasul lui plăcut. Probabil că vi s-a făcut rău de la mirosul de tămâie.

Se uită în jur şi văzu biserica înaltă, clopotniţa, sălaşul destinat arderii lumânărilor, cele două bănci de lemn, florile de pe alei şi gazonul verde. Soarele se îndrepta spre asfinţit. Doar câteva persoane se mai aflau în curtea bisericii.

- Mi-am revenit, bâigui ea. Vă mulţumesc.

Porni spre poartă întrebându-se ce se întâmplase cu adevărat şi cum ajunsese în biserica aceea pe care nuşi amintea s-o mai fi vizitat vreodată. Apoi i se păru nefiresc să nu recunoască strada. Un bărbat tânăr o gratulă cu o privire stăruitoare şi admirativă, ceea ce o derută şi mai tare. O luă la întâmplare pe strada flancată de blocurile cu patru etaje şi atât de strâmtă, încât şoferii dădeau adevărate probe de virtuozitate până la drumul principal. Pe trotuar urma o porţiune de pietriş. Abia când ajunse aici îşi dădu seama că purta o pereche de pantofi neobişnuiţi, cu tocuri înalte.

Se opri şi privirea îi alergă imediat spre picioarele care nu păreau să fie ale ei. Observă siderată pantofii roşii de lac şi gleznele fine, apoi genunchii subţiri. Ca şi când ar fi văzut nişte copite în loc de picioare, scoase un ţipăt înfundat şi se uită în toate părţile după ajutor.

Avu însă prezenţa de spirit să recunoască în sinea ei că nu ştia cum ar fi putut să fie ajutată. Întâlni privirea îngrijorată a doi trecători şi un al treilea o întrebă dacă era totul în regulă, dar nu putu să răspundă, aşa că se depărtă în grabă. Abia peste câteva clipe bune avu curajul să se privească din nou. „Nu, nu sunt eu! îşi zise tot mai speriată. Nu cumva tocmai am un coşmar?” Îşi aminti: „Focul, mama... Nu cumva sunt moartă şi am ajuns în...?”

O durere surdă îi cotropi fiinţa. Gemu. Oricât se strădui să înţeleagă ce se petrecea cu ea, nu găsea niciun reper care s-o edifice. Ştia doar că trupul acela mlădios şi cu talia subţire nu-i aparţinea, după cum nu-i aparţineau nici pantofii şi nici rochia scumpă. Ar fi vrut să ajungă în faţa unei vitrine ce, era sigură, avea să-i arate chipul ei. În timp ce traversa, o maşină frână brusc exact în faţa sa, atingând-o uşor. Nu se sperie, creierul ei nu mai putea să fie receptiv la astfel de întâmplări. Asistă indiferentă la ploaia de cuvinte şi de lamentări cu care ar fi vrut s-o sensibilizeze şoferul.

Involuntar, privirile îi căzură pe numărul maşinii şi ochii ei fotografiară cu bucurie două litere: CT, de la Constanţa.

Trase repede concluzia că se afla totuşi în oraşul ei. Cel puţin, lămurise un aspect important. Ajunse pe cealaltă parte a străzii lăsându-l pe şoferul speriat să vorbească singur.

- Vă simţiţi bine? se auzi întrebată de o femeie tânără, care ţinea de mână un copil. Îi fu uşor să afişeze un zâmbet de complezenţă.

- Mă simt foarte bine, mulţumesc.

Ceaţa groasă din mintea ei se risipea cu greu. Conştientiză că ţinea în mână o poşetă. O mare speranţă înflori în inima ei: un act, un nume, o legitimaţie de

proză

serviciu ar fi putut s-o ajute să mai dezlege din mister.

Cu mâinile tremurându-i aprig, trase fermoarul genţii şi răscoli totul înăuntru cu frenezia unui căutător de comori. Găsi, într-adevăr, o carte de identitate cu un chip necunoscut, dar cu numele ei întreg: Frunzăverde Agnes. Se gândi că putea să fie o coincidenţă, deşi era cam greu să se întâlnească un asemenea nume cu acest prenume. Mai găsi o legitimaţie din care înţelese că acea Agnes era designer vestimentar la casa de modă Euxinia. Îi veni să râdă şi nu se sinchisi să se abţină.

Hohotele ei mici atraseră atenţia cuiva, dar continuă să râdă şi mai tare pentru că avea nevoie să se audă şi să ţină la distanţă, chiar şi pentru câteva clipe, disperarea de a nu şti în pielea cui ajunsese fiinţa ei, cea pe care o ştia de 27 de ani. Când nu mai putu să râdă, constată că privirea i se fixase pe o oglinjoară făcută din două bucăţi. Mai exista o speranţă: chipul din oglindă să nu semene cu cel din cartea de identitate. Îi trebuiră câteva secunde lungi pentru a se decide s-o deschidă. Se uită mai întâi pe cer, la un Dumnezeu care ar fi trebuit să-i arate milă, apoi privi în trecut, printre flăcările care o despărţiseră de mama ei. Îi veni în minte, deşi nu-l chemase, Galateu. O privea. Pentru prima dată, o pri-

Inspiraţia lui Galateu

Fragment din romanul în lucru cu același titlu (provizoriu) vea pe ea. Îmbrăţişă cu pleoapele această imagine, suspină şi deschise oglinda cu o mişcare hotărâtă. Nu se mai miră să vadă chipul acela străin şi totuşi simţi lungi fiori de gheaţă asaltând-o în mod neplăcut. „Ce s-a întâmplat cu mine?” scânci ea.

Avu din nou acea privire rătăcită, se uită în jur să recunoască ceva, pe cineva, apoi porni mai departe cu paşi din ce în ce mai repezi. Curând, o luă la goană spre niciunde, ca şi când ar fi trebuit să dea de un liman al acestei întâmplări fără sens. Cârmi către o alee îngustă, apoi, văzând un petic de grădină în spatele unui bloc, se ascunse acolo, sub un vişin pe care îl îmbrăţişă plângând, căutând puţină alinare pentru suferinţa ei absurdă. Nu găsea niciun răspuns la zecile de întrebări care îi asaltau dureros tâmplele şi nicio replică la cuvintele pe care prezentul i le arunca batjocoritor în faţă: Tu ai vrut să fii frumoasă! Tu ţi-ai dorit o altfel de viaţă! Cuvintele acestea, rostite de o gură nevăzută, se amestecau printre frunzele care porniseră să se zbată ca bătute de un vânt puternic. Încet-încet, freamătul ramurilor se opri, iar copacul, care mai înainte i se păruse crispat, defensiv, se destinse dintr-o dată ca o fiinţă omenească. Scoarţa lui subţire eliberă un parfum suav ce avu un efect calmant asupra ei. Nu ştia ce putea să facă de acum încolo, dar îşi spuse că pentru moment trebuia să se gândească bine la asta. Se aşeză pe iarba măruntă, cu spatele rezemat de vişinul a cărui căldură o simţea pătrunzându-i trupul şi sufletul. Nu rămase însă mult aici. Dorea să ştie ce se întâmplase cu mama ei, dacă pompierii reuşiseră s-o salveze. Ieşi în bulevard şi făcu semn unui taxi. Văzuse cele câteva bancnote în

actualitatea literară 11 poşetă şi un card, avea cu ce să plătească. Spera ca, ajungând pe strada unde trăise vreme de 27 de ani, să găsească vechiul acasă intact, unde cele trei femei să umple în continuare casa cu tristeţile şi cu micile lor bucurii. Se gândi că nu era exclus s-o întâlnească şi pe Agnes cea dintotdeauna, lucru care ar fi pus-o într-o mare încurcătură. N-ar fi ştiut ce să-i spună, cum s-o privească şi în ce mod să se raporteze la ea.

Taxiul o lăsă la capătul străzii. Porni cu paşi repezi spre casă, cu un fior neplăcut coborându-i din piept spre stomac. O luă pe cealaltă parte a străzii pentru a putea privi mai departe pe diagonală şi văzu negrul cărbune al zidurilor ce mai rămăseseră în picioare.

Gemu lung, ca o pradă încolţită a doua oară. Un vecin, bărbat între două vârste, pe care îl cunoştea de mulţi ani şi în casa căruia intrase de multe ori pentru a-i face injecţii fiului, ieşi în stradă, aruncă o privire scurtă asupra ei şi îşi văzu indiferent de drum, semn că n-o recunoscuse.

- Bună seara, îl abordă ea, ferindu-se să-i spună pe nume pentru a evita o situaţie ridicolă. În legătură cu incendiul de azi...

- De alaltăieri, rectifică vecinul, mirat că fusese oprit de necunoscută. „Şi-atunci, ce s-a întâmplat în aceste 48 de ore care lipsesc complet din memoria mea?” se întrebă ea.

- De alaltăieri, repetă în timp ce încerca să se adune.

Ce ştiţi, Agnes trăieşte? Şi mama ei...?

- Din fericire, Agnes a fost salvată. „Atunci suntem două Agnes? îi trecu ei prin cap.

Cum aşa?”

- Doar mama ei s-a stins, biata femeie, continuă bărbatul. A înecat-o fumul... Se zice că ea ar fi provocat incendiul, aşa au povestit cumnatele ei, dar cine ştie ce-o fi fost! Pe mătuşi le-a luat Agnes la azil cu ea, ştiţi că mai stăteau două bătrâne în casa asta, nu? Ele n-au păţit nimic, au putut să iasă înainte să se extindă focul.

Sunteţi rudă de-a lor?

Agnes nu mai avea în minte decât vestea morţii mamei sale: - Cum, a murit ma...?

Se opri, înghiţind ultima silabă cu greu, răninduşi laringele. Două lacrimi mari îi ţâşniră din lumina ochilor. Avu nevoie să se sprijine de gard şi poate că s-ar fi lăsat în voia leşinului ce începuse să-i înceţoşeze mintea dacă n-ar fi trezit-o brusc lătratul gros al unui câine din preajmă.

- Sunteţi rudă cu doamnele, nu-i aşa? întrebă încă o dată bărbatul. V-aţi albit rău la faţă. Pot să vă ajut cu ceva?

Ea dădu negativ din cap.

- O tragedie, continuă vecinul. Chiar îmi pare rău că s-a întâmplat aşa şi că n-o mai avem pe Agnes în cartier. Ea era aşa bună, o sfântă, a ajutat pe toată lumea fără să ia vreun bănuţ de la cineva. Acum stă la azil. Unde să se ducă? Până o să reconstruiască aici...

Dar cu ce bani? Poate că o să vândă terenul...

- Au înmormântat-o? îl întrerupse ea. Pe doamna Frunzăverde.

- În dimineaţa asta, în Cimitirul Central. Dumnezeu s-o ierte! Nu v-a anunţat nimeni? S-o fi zăpăcit şi Agnes, sărăcuţa.

Agnes murmură ceva în semn de mulţumire şi înaintă către casa arsă. Negrul zidurilor o izbi dureros. Îşi dădu seama că plângea abia când o lacrimă lovi, grea, ceea ce mai rămăsese dintr-un fier de călcat. Trecu mai departe, uitându-se cu un sentiment de sfârşit al lumii ei prin toate fostele încăperi.

Nu mai putea recupera nimic, nici măcar o amintire. Totuşi, spre ieşire, privirile îi căzură din nou pe talpa fierului de călcat, poate şi graţie unei raze dulci de soare care zvâcnea ca un bec cu lumină intermitentă pe luciul parcă neatins de flăcări. Se aplecă să mângâie acea rămăşiţă şi chiar o făcu, concentrând în gestul ei toată durerea şi deznădejdea care o torturau.

Mişcarea mâinii deplasă talpa fostului fier de călcat şi de sub ea ieşi la iveală, nesperat, cea mai recentă fotografie a sa. Vâlvătăile o purtaseră, cine ştie cum, sub fierul care o protejase. Nu stătu pe gânduri. Ridică fotografia şi privi chipul acela cu sfială şi cu un tot mai accentuat sentiment de înstrăinare. Nu mai era cea din fotografia pe care o ţinuse de atâtea ori în mână. Ea fusese despărţită prin cine ştie ce mijloc nelumesc de Agnes cea adevărată fără nicio logică şi fără posibilitatea de a afla curând ce se întâmplase dincolo de lemnul în flăcări sau în cele 48 de ore care lipseau din mintea ei. Deschise geanta, scoase cartea de identitate şi compară fizionomiile din cele două imagini. La început, nu observă nicio asemănare, apoi, insistând, dorinduşi foarte mult să descopere un punct de întâlnire între ele, i se păru că semănau totuşi puţin. Puse cu grijă fotografia în geantă şi, după ce află din acte noua sa adresă, ieşi promiţânduşi că în ziua următoare va merge la azil pentru a da ochii cu Agnes.

12 actualitatea literară

şcoala de poezie

nr. 80 n martie-aprilie 2018

Irina Lucia Mihalca Aşteaptă, nu pleca

Desigur, iubirea există, cu sau fără titlu de împrumut, iris pierdut prin culorile Paradisului - gând între cer şi pământ -, fiorul de viaţă chiar dacă ai păşit, de-atâtea ori, pe cablul perfect întins peste Poarta Cerului, acolo unde clipele par veşnicii, acolo unde timpul stă suspendat într-o lacrimă.

Oriunde ai fi, oriunde ai merge, oriunde ai căuta, aşteaptă, nu pleca, citeşte în ochii mei tot ce nu ne-am spus!

Tristă-i tăcerea, ochii îţi sunt închişi.

Ascultă, nu pleca, priveşte-mă cu inima - o epifanie prin care te plimbi, cu degetele, în căutarea unui sens -, acolo unde lumina se-arată în noi.

Spune-mi, unde o vom mai regăsi?

Căutări, mirări, adâncimi în noi universuri, speranţe care-şi aşteaptă înflorirea, bucurii, abisul neliniştilor, antracitul durerilor, lacrimi...

Ce ai? De ce plângi? Un bărbat rareori plânge!

Zâmbetul pe care mi l-ai dăruit lasă-l să zboare în cântecul ploii, în lumina din noapte, acolo unde pietrele dorm. În tăcere te-ai risipit, să nu mă rătăcesc îţi las semne fără sens.

Desigur, iubirea există - nu eşti niciodată singur -, ieşi din tine, intră în poveste, ascuns printre litere, regăsit în dragoste, vei găsi sensul pe care-l tot cauţi.

Cu o mână poţi cuprinde şi înţelege, priveşte prin lumina degetelor, unele iubiri nu se uită, rămân în adâncul şi strălucirea cuvintelor...

Să nu striveşti clipa În stele suntem noi, în lumina veşnică ce-nchide două suflete în aceeaşi crisalidă.

- Pe tine te cheamă inima mea, de-atâta aşteptare iarba a crescut de-o palmă!

Vin din inima ta, din fundaţia creată, din lacrima câmpului, rubine presărate-n flori.

- Ca nopţile de altădată vei veni să-mi aprinzi stelele stinse de singurătăţi!

Realitatea e acolo unde eşti cu gândul, stelele cunosc drumul, iar luna-l urmează, trebuie să fii în visul cuiva pentru a-l visa.

Lumina ne veghează până ne descifrăm mesajul şi ne-mplinim menirea! …

Ai să ţi-o aminteşti după numele rostit cândva!

Numele, tunelul din labirintul iubirii prin care iubita poate să fugă înainte ca iubitul să-şi dea seama de absenţa ei într-un vis, care-i mai mult decât un vis.

Să nu striveşti clipa!… Nisipul scurs printre degete, salonul plin de umbre, palide chipuri, secunda fugară, urmele timpului tulburat de bucurii scufundate în dureri.

Acesta-i sensul vieţii, ecoul creaţiei în tot ce-i trecător!

Sunt stări care nu se pot repeta, ca şi perfecţiunea, pornite şi din greşeală sunt perfecte. Într-un râu nu putem intra de două ori, chiar dacă intrăm în apa din acelaşi loc, ea va fi, totuşi, alta.

Pictând cerul cu stele, numai noaptea va şti de ce nu-şi arată cerurile, în adâncuri sunt poveştile. În acea clipă, dincolo de cuvinte, un strop ai privit prin vălul zeiţei Isis ce-acoperă bolta lumii.

Totul se-aşează în armonia de dincolo de geneză, de dincolo de nimic!

Cerul din inima mea Eternul prezent, totul trece şi curge, în acea linişte nimic nu respiră, nimic nu se mişcă, scufundat în adâncuri, adevărul îşi va găsi calea, chiar dacă voalul ivoriu al uitării te-acoperă mereu şi mereu.

Inima mea şi-a ta sunt într-o clepsidră. Poţi să o spargi de vrei.Un timp de o zi e tot ce-ţi doreşti.

Ajunge, zilei, trăirea ei, să nu luăm mai mult decât putem duce!

Cerul din noi ne vorbeşte, culorile sunt mai intense, sărut cerul acesta, un anotimp al iubirii, un anotimp al nostru.

Contopită-n tine, încep să mă cunosc. Purtată de tine, zările se deschid, distanţele se risipesc, imaginea prinde contururi nebănuite.

Păşesc în Sălile Amenti, respir aerul mistic al serii, primesc fragmente, copleşită, o putere mă ţine parcă legată în tărâmul în care eşti. În inima mea, trăirile tale au luat drumuri fără număr. Ce e imposibil? Un izvor se deschide mereu spre lume. Tot ce am nevoie port lăuntric.

- Vino să te sărut peste tot - contururi, linii, puncte sunt răscolit, din mine smulgi o fântână săpată-n adâncul pământului! Îmi ţii faţa în mâinile tale şi mă priveşti în ochi, îmi simt inima, totul se conturează în mine.

Mă aşez în locul cel mai curat, acolo unde vibrează iubirea de noi, o dependenţă, ne simţim întregi, ne descoperim.

Cu inima deschisă comunicăm, apare scânteia, se naşte legătura, parcă-l cunoşti de-o veşnicie.

- Îţi simt cum zvâcneşte tot trupul.

Atinge-mi inima, bate ca la o turturea prinsă-n mânile mele.

Cu disperare se zbate, nu ştie ce se-ntâmplă, dorinţa de viaţă şi libertatea zborului.

Vreau buzele tale, acolo simt zborul purtat spre infinit!

- şopteşti în dansul iubirii, în dansul vieţii...

nr. 80 n martie-aprilie 2018 şcoala de poezie

Mihai Amaradia asta se va întâmpla

...se poate ca sufletul meu să fie un copil ce se joacă de-a v-aţi-ascunselea cu sine, ieri am privit cum au secat o baltă, au mutat ştiucile, m-am bucurat că le-am văzut, în ţara asta nu sunt vrăbii şi nici păduri de fag, ceea ce îngreunează puţin şederea mea aici, am tricou de lucru pe care scrie - making seats for BMW - asta până la primavară, vară, până ce voi strânge bani să-mi iau o Alfa Romeo, te voi plimba cu ea oriunde vei vrea, îţi voi cânta VOOOLAREE OO, CANTAREE OOOO, NEL BLU DIPINTO DI BLU, FELICE DI STARE LA SU, se poate spune că sunt parte din sclavagismul contemporan, doar că nu cânt pe câmpiile de bumbac ci pe câmpurile industriale din republica Cehă e bine, suntem atâţia oameni, râdem mult, la plecare sau la întoarere fiecare priveşte pe geamul autobuzului de lucru către ce-i al lui, eu către tine, mă dor mâinile.

arbeit macht frei

mereu alți oameni, orașe, alte încăperi ...schimbând destul de des camera de dormit aleg mereu un pat lângă fereastră, mi-e dragă mult bucata de cer privită din pat, văd din fotografii că zâmbeşti tristă acum de parcă e zgomot şi învălmăşeală la tine acolo,

am lucrat, am văzut oraşe mari cu biserici mari, poduri, turnuri, vapoare, faruri maritime, sigur, sunt momente când mă bucur, soarele acesta al lui octombrie îmi place mult Ana, şi pădurea din spatele casei, gardul, poarta, în rest văd eu Ana cum fac.

anticomercial

...înainte să îți fac rochiță înflorită din numele meu, să te îmbraci râzând, pentru firea ta luminoasă, picioarelor clipocind, pieptului, nu o nocturnă voi compune, nu o sonată, nu un vals, nu un menuet, nu capriciu, un marș înălțător cu trompete, corn, cu tobe, trombon și clinchete multe s-ar potrivi, să se cânte vara în chioșcurile din parcuri, să afle lumea cum ești tu ruptă din încăperi îngerești, scânteie plutitoare îți vei putea spune numele ușor, O adolescentă umbrită va asculta muzica din chioșc și își va începe prima ei poezie așa: “Ea nu mai putea respira, pierdută, El gândea mereu cum să-i fie în brațe” apoi va zâmbi, așa s-ar potrivi lumea să-și potrivească pașii din dragoste ascultând muzica aceasta din chioșcuri cu trompete, corn, trombon, cu tobe și clinchete multe.

...zile la rând pe sub cerul acesta s-a tras un oblon nou de tablă, nu găsesc un surâs măcar oricât caut, după ani de zile poate trei sau patru te-am visat, se făcea că alergam înaintea ta cu o pălărie nedefinită pe cap, în ploaia aceea erai a altuia, nimic a doua zi, câteva flash-uri, sugrumat în piept îmi așteptam schimbul, sub cerul acesta de tablă gândesc că dacă arunc în sus cu o piatră fac zgomot mare, îmbrac pătura de lână carouată, merg să văd un film de dragoste complicată apoi ies, îmi pare că distanțele cele mari se micesc, aproape că se nimicesc un drum al mătăsii între ochii mei și ai tăi, ca o eșarfă din șofran țesută de un greier în somnul lui iarna acolo în scorbura lui, puternic influențat imaginez un sărut lung printre firmele luminoase ale magazinelor, printre indicatoarele ce ne îndrumă, printre fulgii mari veniți din altă lume, printre ticăitul blând al secundarului, acasă îmbrac salopeta, pun bocancii, pachetul în geanta de lucru, merg la schimbul de noapte, uneori râd din senin, colegii se miră, arbeit macht frei le zic davai davai.

actualitatea literară 13

despre consecvență aici departe am parte de o linişte parfumată, ai spune că pe fiecare dimineaţă miros o icoană foarte veche, în bucata aceea de cer, pe înserat, linia lăsată de avion se face rozalie, luaţi loc vă rog, gândiţi-vă, ca o vrabie pe linia aceasta rozalie, poate că v-a iubit, aici e rece, nu ştiu de ce dar în oraş nu au florării, mă mir ce duc acasă sau la biserică duminica, zâmbetul lor mi se pare prostesc, ei nici paşi nu lasă, s-ar putea ca din politeţe să nu le înflorească florile, uneori aud prin vacarmul comprimat al maşinăriilor vocea ta numai de trei ori mă strigă pe numele mic, ca în basme îmi trece numele prin trei ape, schimbând destul de des camera de dormit, aleg mereu un pat lângă fereastră să te vad cum îmi spui Gaitan, Gaitan, Gaitan.

puține lucruri ...vezi, am acelaşi gard, aceeaşi poartă ce scârţâie când intră sau iese cineva, la fel cum ştii dorm la fereastră cu draperia trasă puţin, atât cât soarele să-mi încălzească faţa dimineaţa, tot cum ştii îmi place soarele peste ape, prin frunzele mestecenilor, plopilor, adorm tot cu ceasul la mână, acelaşi Pobeda limbile aurite peste cadranul albastru, mă liniştesc mult, aşa aflu că timpul nu e numai o noţiune abstractă, ţin minte bine au fost momente când mă iubeai tu, rochia ta era la mine în şifonier, o rochie maron cu flori de museţel mărunte, cămăşi tot în carouri mari port, numai că acum le cumpăr în culori deschise, ţin bine minte odată mi-ai spus că sunt frumos, apoi m-ai aruncat uşor şi am rămas uşor,

…devreme ce mereu el adoarme cu imaginea ei şi se trezeşte dimineaţa tot aşa asta se cheamă că el e sănătos, devreme ce el nu se va pierde pe sine, totul nu va fi fost în zadar câteodată işi imaginează că e un lup în ploaie urmărind prin oraş o femeie gravidă, numai s-o vadă, devreme ce el e uneori aşa de uşor să ştiţi că nu i se mişcă mâinile, nici ei la fel, aşa, cântecele lor unul pentru celălalt fâlfâie în bătaia vântului, pe străzi cu nume de feline, exploratori, îmbrăţişări, fenomene meteorologice, piscuri, soldaţi necunoscuţi, devreme ce spinarea ei albă şi dulce ca spuma laptelui e faţa lui de masă, pe care el o aşterne în iarbă, asta se cheamă că el e sănătos şi ea la fel.

din cea de-a 36 vară a lui mihai …socotise de la sine putere să trezească lunca la ora cinci dimineața când soarele era îngăduitor, călcase o cămașă albă să poată fi ușor confundat cu un velier, mai gândea că unul dintre îngerii din partea apropiată omului va duce o îmbrățișare lunguiață în Tarragona, a lui pentru ea, atâta lucru, cumpărase material să fabrice el rochie galbenă doldora de flori, nu purta invidie de fel, numai că ce era al lui al lui era, dacă aveai apucături ale nefirescului nu puteai să te apropii, pentru că era îndrăgit încă din copilărie de vrăbii de furnici, de ape, socotise de la sine putere să o drăgostească pe ea pentru că, asta nu v-am spus, el e ireal de norocos.

14 actualitatea literară

interviu

nr. 80 n martie-aprilie 2018

„OZN-urile, sau, mai adecvat, Fenomenele Aerospaţiale Neidentificate, există”, ne-a declarat profesorul Dan Farcaş

Profesorul Dan Farcaș (n. 1 aprilie 1940, Reșița) a publicat peste 30 de cărţi de SF şi în domenii precum OZN, informatică, matematică, eseuri, ufologie. memorialistică. Din 1993 este membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale și din 2011 preşedinteleAsociaţieipentruStudiulFenomenelor Aerospaţiale Neidentificate (ASFAN).

- Dragă Dane, îți spun așa pentru că am fost colegi de clasă, ba chiar de bancă la școala din Reșița și te invidiam pentru că erai abonat, pe bună dreptate, la premiul întâi. Am început așa ca să mă laud cu prietenia noastră dar și pentru a te întreba ce a însemnat Reşiţa acelor ani pentru tine?

- Faptul că m-am născut la Reşiţa şi nu în altă parte a fost şansa unui loc în care competenţa într-o profesie era luată în serios, dar şi neşansa de a nu fi prins din timp tehnica

mine personal, internetul este un instrument obligatoriu, indispensabil, în primul rând pentru ceea ce am de redactat.

Acum 35 de ani, am publicat cartea “De ce tac civilizaţiile extraterestre”. Atunci când m-am apucat s-o scriu, mi-am dat seama că informaţiile de care dispuneam erau extrem de precare. Urma să vorbesc despre fenomenul OZN, despre fenomene paranormale, fenomenul de piramidă şi altele asociate, despre întâmplări stranii cum ar fi „Triunghiul Bermudelor”, „Experimentul Philadelphia”, dispariţii inexplicabile ş.a.m.d. Am descoperit că nicăieri nu existau, la noi, reviste ori cărţi care să se ocupe de aşa ceva, iar dacă apăreau totuşi articole, ele erau cu informaţii trunchiate, ba chiar şi inventate. Nu aveai niciun mijloc de a le verifica, printr-o altă sursă. A fost ceva vecin cu miracolul că „au venit la mine” atunci câteva cărţi bune, mai ales americane, pe care cunoştinţe de ocazie au fost dispuse să mi le împrumute.

unor „învârteli”, tehnică mult mai importantă în lumea de azi decât competenţa. A fost şansa de a creşte în mijlocul unei îmbinări unice între grandoarea industrială şi puritatea naturii, a pădurilor, a stâncilor şi a râurilor limpezi, pe care le găseam pretutindeni în jurul oraşului. Această îmbinare mi-a dat un sentiment aparte al măreţiei umane pe care greu aş fi putut-o însuşi în altă parte. Dar Reşiţa a fost şi neşansa unei vieţi ştiinţifice şi culturale care, cu onorabile excepţii, nu îţi permitea să depăşeşti mediocritatea.

- Tot şansa, determinată de calităţile tale, a făcut, ca după terminarea liceului să urmezi Facultatea de Matematică şi Fizică la Timişoara şi mai târziu să-ţi continui cariera la Bucureşti…

- Într-adevăr, la 16 ani m-am mutat la Timişoara, iar la 27 de ani am avut marea şansă de a lucra la unul din primele calculatoare electronice din ţară, pe care am realizat, de pildă, prima simulare de reţele neuronale din România şi una dintre puţinele - atunci - din lume. La 27 de ani am avut o altă şansă care m-a dus la Bucureşti şi după doi ani am fost invitat la Universitatea din Lille să-mi continui cercetările. Deşi invitaţia a fost adresată prin profesorul Grigore C. Moisil, nu mi s-a permis să plec. Nici acolo, nici în altă parte, nici atunci, nici mai târziu. A trebuit să mă mulţumesc cu ceea ce puteam realiza aici. Mult timp - pe motiv de „dosar” - nici la o catedră universitatară, ori la un institut central de cercetare.

- În acei ani ai scris şi publicat literatură SF. Credeai în existenţa unor entităţi dincolo de timpul şi spaţiul nostru tridimensional?

- În anii şaizeci-optzeci am publicat cam o duzină de povestiri SF, majoritatea în periodicul CPSF (colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice) şi în alte publicaţii periodice ale timpului. Am publicat mai mult, vreo 10 cărţi şi peste 800 de articole despre civilizaţiile extraterestre şi fenomenul OZN… - …şi când te-ai apropiat de extratereştri? Mai exact ce te-a determinat să te preocupe până în ziua de azi acest fenomen?

- De extratereştri m-am apropiat în bună măsură prin literatura SF citită, dar au fost şi alte izvoare. Pe la 8-10 ani produceam, împreună cu fratele meu Andrei, cantităţi impresionante de benzi desenate, în care personajele principale eram noi doi, în mijlocul unor aventuri imaginare.

- E bine să precizez că în 1962 lucrai ca informatician la calculatorul MECIPT - 1, primul calculator care nu era la Bucureşti ci la Institutul Politehnic din Timişoara. Am amintit acest lucru ca să justific că eşti cel mai în măsură să ne spui, comparativ, ce ne oferă azi internetul?

- Fiind informatician, am fost conştient, destul de devreme, de faptul că, la un moment dat, calculatoarele se vor lega în reţele. Dar abia acum vreo 20 de ani am început sămi dau seama şi nici atunci pe de-a-ntregul, de impactul pe care-l va avea acest proces asupra vieţilor noastre. Pentru

Dacă m-aş fi dus, de pildă, la Biblioteca Americană, unde poate găseam mai multă informaţie, automat deveneam suspect de „contacte cu duşmanul”. Generaţiile de azi nu au cum să-şi imagineze atmosfera de atunci. Rezultatul a fost că în cartea de care vorbeam am preluat şi cazuri dubioase, nume ortografiate greşit etc., pe care n-am avut cum să le verific. Ani de zile am fost dependent de enciclopedii, de dicţionare şi de atlase, care nu întotdeauna conţineau ceea ce căutam. Acum, când vorbesc despre o localitate, o şosea, sau altă entitate geografică, am la dispoziţie imediat descrierea lor, ca şi hărţi, ba, uneori, şi posibilitatea de a mă plimba, virtual, pe străzile citate. Ori de câte ori întâlnesc numele unei personalităţi, pot găsi biografia sa. Dacă a murit ieri, azi deja sunt informat de acest fapt. Pe vechile mele enciclopedii se aşterne acum praful.

- Apropo de Obiectele Zburătoare Neidentificate, ce este adevărat şi ce este fabulaţie în legătură cu ele? Te întreb pentru că de-a lungul anilor ai avut argumente solide în acest sens şi de câţiva ani eşti preşedintele Fenomenelor Aerospaţiale Neidentificate din România.

- OZN-urile, sau, mai adecvat, Fenomenele Aerospaţiale Neidentificate, există; iar diversele lor nume atestă clar că nu se ştie ce anume sunt. Desigur, ipoteze care să le explice originea abundă, dar niciuna nu posedă dovezi definitive.

Peste tot au existat nenumărate întâlniri dramatice între aviatorii militari şi OZN-uri; ele au fost ţinute, de regulă, sub oborocul secretului cel mai strict. Azi ştim însă că în mai multe cazuri, inclusiv la noi, piloţii au primit ordin să deschidă focul asupra acestor apariţii. Cazurile de la noi din ţară le-am detaliat în cartea „OZN-uri deasupra României”. USAF - aviaţia miliară americană - a strâns, din 1947 până în 1969, într-un proiect numit „Blue Book”, în total 12.618 observaţii, majoritatea de la piloţi sau persoane cu pregătire bună, ca să observe obiecte pe cer. Oricât s-a încercat explicarea lor, uneori până la limita ridicolului, ca fenomene naturale ori obiecte făcute de mâna omului, pentru 701 (deci la peste 5%) nu s-au putut găsi niciun fel de explicaţii. În 1969 USAF a declarat că nu mai este interesată de acest subiect, dar documente desecretizate ulterior arată că „Blue Book” era mai degrabă un paravan, cazurile mai delicate fiind trimise, atât înainte, cât şi după această dată, către o altă destinaţie, nici azi dezvăluită. Chiar şi în 2011, instrucţiunile USAF conţineau reglementări clare, pentru piloţi, operatori radar şi alt personal al aviaţiei militare, cu ce anume au de făcut dacă se întâlnesc cu obiecte zburătoare necunoscute. Li se cerea să noteze „altitudinea, direcţia de deplasare, viteza, traiectoria, manevrele, ce anume le-a atras atenţia asupra obiectului, cât timp a fost obiectul vizibil şi cum a dispărut”. Toate aceste detalii trebuiau incluse într-un raport către NORAD (North American Airspace Defense Command), un sistem de apărare aeriană, comun pentru SUA şi Canada, având şi un sistem de detecţie şi urmărire spaţială, ca şi un sistem echivalent naval. NORAD a recunoscut că observă sistematic, în spaţiul aerian şi

extraatmosferic al SUA şi al Canadei, obiecte neidentificate, aşa numitele „ţinte necorelate”. Între 1971 şi 1990, s-au înregistrat circa 7000 de cazuri, deci aproape unul pe zi. S-a recunoscut că în multe dintre aceste cazuri au fost ridicate avioane de vânătoare pentru interceptare, dar fără succes. Oficialităţi NORAD au estimat că 80% din ţinte pot fi ulterior identificate, dar circa 20% desfid orice explicaţie.

La Ministerul Apărării al Regatului Unit a existat un birou - mult timp secret - care se ocupa de rapoartele despre OZN-uri. Biroul a fost închis în 2009, după ce numărul de scrisori primite şi la care funcţionarii trebuiau să răspundă, depăşise cu mult resursele umane care se puteau aloca în acest scop. Între 2009 şi 2013, ministerul a desecretizat şi a făcut publică cea mai mare parte din arhiva sa OZN 52.000 pagini de documente. Ulterior au mai fost şi alte desecretizări.

- Asemănătoare acţiuni au fost în multe alte ţări?

- Desigur, dar nu are rost să intru în detalii. Concluzia generală, întărită şi de foşti funcţionari, care au primit aprobarea să vorbească, este că, peste tot, armata a fost interesată mereu, în cel mai înalt grad, de aceste apariţii, din două motive: „ca posibilă ameninţare la adresa securităţii Statelor Unite şi în al doilea rând pentru determinarea aspectelor tehnice implicate”, aşa cum scrie într-un regulament USAF din 1954. Cu alte cuvinte, erau interesate din teama că ar fi o nouă armă a adversarului, respectiv - citez din acelaşi regulament - în vederea „realizării unui vehicul aerian cu o configuraţie revoluţionară”. În acelaşi timp, nicio oficialitate nu putea recunoaşte faţă de contribuabili că în spaţiul aerian naţional zboară ceva şi aviaţia militară nu poate face nimic în acest sens. Drept pentru care, faţă de marele public, ministerele apărării declarau că nu sunt interesate de fenomen şi nu au preocupări în acest sens. Cu alte cuvinte, atunci s-a stabilit că trebuie dusă, oficial, o politică de ridiculizare, în ochii marelui public, a fenomenului OZN, ca şi a celor ce se ocupă de OZN-uri. În acest spirit, din anii 1970, anumite structuri oficiale, de pildă birouri dedicate ale USAF, dar nu numai, au început să fabrice filme cu întâlniri între oficialităţi americane şi extratereştri, ori cu extratereştri captivi în baze subterane secrete, ca şi documente în acest sens semnate de preşedinţi ai SUA ş.a.m.d., pentru a le plasa unor ufologi creduli şi, pe această filieră, marelui public. În paralel, s-au difuzat declaraţii şi chiar cărţi ale unor pretinşi martori la astfel de acţiuni. În Europa, a existat, cu acelaşi scop, faimosul proiect UMMO, despre pretinşi extratereştri sosiţi pe Pământ de pe o planetă cu acest nume. Povestea a zăpăcit multă lume, inclusiv ufologi din România. Toate aceste acţiuni, finanţate de la nivel guvernamental sau echivalent, doreau, pe de o parte, să testeze reacţia marelui public la ideea întâlnirii cu o civilizaţie extraterestră, dar mai ales să arunce o perdea de ceaţă sau de ridicol asupra subiectului OZN, pentru a descuraja interesul marelui public. Un alt efect a fost ţinerea la distanţă a unor specialişti, care şi-ar fi pus în pericol carierele, dacă ar fi abordat astfel de subiecte „neserioase.”

- Prin subiecte „neserioase” să înţelegem falsuri?

- Bineînţeles, şi mai ales în mediul virtual, unde există extrem de multe voite sau involuntare, ca şi interpretări aberante. Cel care doreşte să ajungă, îndărătul lor, la cazurile cu adevărat interesante, trebuie să facă un efort îndelungat de instruire. Cred că, pentru a începe să faci deosebirea dintre real şi fals, trebuie să fi citit înainte, atent, măcar o duzină de cărţi bune despre acest subiect. Desigur, fenomenul OZN este mult mai bogat. Ne putem gândi la „întâlnirile de gradul III” cu presupuşi nepământeni, la răpiri cu sau fără întoarcere, la conexiunea cu fenomenele folclorice, mitologice sau religioase, atestate de-a lungul mileniilor, dar şi în zilele noastre, ş.a.m.d. La asociaţia noastră ASFAN primim tot timpul rapoarte, fotografii, filmuleţe. O bună parte pot fi explicate, altele nu. Oricum, beneficiem de o bună expertiză, inclusiv de o bibliotecă a asociaţiei, având peste 600 de cărţi despre fenomenul OZN, ca şi numeroase reviste, articole din presă, dosare de cercetare etc.

- În fond, în care lume crezi că te-ai simţi mai bine, în cea în care ne aflăm acum sau în cea îndepărtată pe care ne-o descifrezi?

- Concluzia la care am ajuns, la o vârstă a bilanţurilor, este una care poate părea banală la prima vedere, deşi nu este deloc; anume că există o singură realitate, o singură lume. Ea cuprinde şi ceea ce numim „imanent” şi ceea ce e „transcendent”, altfel spus atât ceea ce e profan, cât şi ceea ce e sacru; ea cuprinde şi acele tărâmuri „îndepărtate”, ale civilizaţiilor extraterestre, ori ale unor presupuse lumi spirituale. Toate aceste componente sunt atât de întrepătrunse încât, după părerea mea, despărţirea lor nu este decât semnul unei suficienţe, al unei oboseli mintale în a scruta lucrurile mai în adâncime. Cât despre mine, eu simt mereu că sunt, simultan, mai mult sau mai puţin, în toate acestea.

- Hai să încheiem cu ce ai fi vrut să discutăm şi nu te-am întrebat.

- Ar mai fi destule de povestit, dar îţi mulţumesc pentru că mi-ai întins destule provocări care m-au obligat să „verbializez” nişte gânduri care altfel poate nu ar fi văzut lumina tiparului. Nu are rost să mă mai provoc şi singur, abuzând de timpul cititorilor. Cei care doresc asemenea informaţii, mă pot vedea la televizor, unde, din când în când, le dau cu plăcere.

Titus CRIŞCIU

nr. 80 n martie-aprilie 2018

interviu

actualitatea literară 15

Ioan Iacob - „Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu - Edgar Allan Poe” sau despre ,,aspiraţia comună către un ideal al poeziei perfecte”

George MOTROC

George MOTROC: Domnule Ioan Iacob, felicitări pentru lansarea cărţii dvs ,,Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu Edgar Allan Poe! Ce înseamnă pentru dvs. publicarea cărţii într-o colecţie prestigioasă precum ,,Eminesciana”?

Ioan IACOB: Mulţumesc pentru felicitări şi vă doresc, dumneavoastră şi cititorilor, un An Nou 2018 mai bun şi La mulți ani! Răspunsul la întrebare este foarte simplu: un vis împlinit, la care nu am îndrăznit să sper niciodată, deşi licenţa mea a fost legată de Eminescu, iar conducătorul meu de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi a fost criticul Mihai Drăgan, iniţiatorul Colecţiei „Eminesciana”. Nu am îndrăznit să sper niciodată nu fiindcă nu mi-aş fi dorit să public o carte despre Eminescu în această prestigioasă colecţie, dar nu vedeam nici o posibilitate de a face un doctorat pe o temă legată de Eminescu. Uneori viaţa însă este surprinzătoare şi o lege a Educaţiei care te obligă să ai un doctorat poate fi... o nesperată şansă. Înainte de a discuta despre carte, vă rog să explicaţi sintagma propusă de dvs. care apare şi în titlul cărţii - arc poetic transatlantic...

Sintagma este explicată în interiorul cărţii, nu voi pretinde acum că aş putea face un „rezumat explicativ” pentru cititorii care nu au apucat încă să citească „Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu - Edgar Allan Poe”. V-aş putea însă oferi cea mai apropiată sintagmă legată de acest metaforic „arc poetic transatlantic”, care este lumina de luna.

Felicitări pentru curajul acestei puneri în relaţie! Vă rog să ne spuneţi şi ce elemente biografice comune se pot găsi între aceşti doi poeţi, atât de îndepărtaţi geografic? Între cei doi mari poeţi există multe elemente biografice similare: faptul că s-au născut amândoi în ianuarie, Eminescu pe 15 (chiar dacă data reală este alta, dar acum discutăm despre data care s-a impus oficial), Poe pe 19, amândoi au fost jurnalişti, amândoi au avut o iubire tragică ce a lăsat urme în universul lor liric, amândoi au realizat - în ciuda relativ scurtei lor existenţe, încheiate aproape la fel, Poe la 40 de ani, Eminescu la 39 - o operă ce a devansat cu mult epoca în care ei au existat. Dar mai importante decât similitudinile biografice sunt lucrurile legate de universurile lor lirice şi de aspiraţia comună către un ideal al poeziei perfecte. Căci şi Poe avea aceeaşi obsesie a „variantelor în căutarea poemului perfect” la fel ca şi Eminescu.

Din punct de vedere tematic, motive precum mare, noaptea sau melancolia, reprezintă principalul element care-i apropie pe cei doi?

Fiecare mare poet are propria sa viziune (prin care tratează posibile elemente comune), dar aş putea afirma că este interesant (ca să nu spun relevant) cum melancolia ar putea fi elementul care îi poate apro-

pia cel mai mult (cu precizarea că Poe a abordat şi teoretic acest element, pe când la Eminescu a devenit un element definitoriu). În cartea dvs. aduceţi în discuţie o altă sintagmă celebră - Eminescu este ultimul mare romantic european... Care este opinia dvs. în legătură cu această chestiune considerată greu demonstrabilă?

Nu este opinia mea (eu doar o amintesc şi o împărtăşesc), este opinia unor critici străini şi, în acest context, se poate înscrie şi demersul meu de a propulsa - chiar în lipsa unui Baudelaire american - marea valoare naţională, europeană şi universală a lui Eminescu şi dincolo de Atlantic.

Aş relua parţial o întrebare din cartea dvs.: ,,Ce s-ar fi întâmplat dacă Eminescu ar fi scris într-o limbă de circulaţie universală”?

Răspunsul sunt sigur că îl cunoașteti şi el ar însemna înscrierea lui Eminescu în panteonul unor nume ilustre ale liricii universale. Dar şi în română Eminescu „face victime” în rândul unor personalităţi (şi cititori străini) care au apreciat enorm aportul său la naşterea „orizontului liricii moderne” (Profesorul George Munteanu instituise „triada precursoare: Poe - Baudelaire - Eminescu”). Pe vremea studenţiei mele de la Iaşi aveam un coleg la Filologie, un student din Asia, care recita Eminescu şi era foarte emoţionat şi impresionat de sonorităţile limbii române ce purtau „pecetea stelară a liricii lui Eminescu”. Am cunoscut un mare poet din Thailanda care a transpus în limba sa un Eminescu descoperit de el prin intermediarul versiunii engleze a lui Corneliu M. Popescu. Iar la Congresul al X-lea al Organizaţiei Mondiale a Poeţilor din Insula Creta (Grecia), unde am primit o invitaţie oficială de la Luxembourg (în tripla calitate, de poet, Preşedinte al Fundaţiei culturale Hesperus şi de redactor al Radioteleviziunii Române), în apărarea lui Eminescu au intervenit criticii din Franţa, Italia, Spania, care au dat o replică unui participant din afara Europei (un tipograf care se întreba „De ce am discuta noi despre Eminescu?).

Ca o completare la întrebarea anterioară, dar dintr-o altă perspectivă, vreau să vă întreb: A fost sau poate ajunge vreodată eminescologia la înălţimea geniului poetului, astfel încât să poată compensa lipsa ajutorului unei limbi de circulaţie?

Cred că aceasta ar fi una dintre cele mai interesante (dacă nu chiar cea mai interesantă) întrebare a dumneavoastră. Un răspuns „diplomatic” ar fi acesta: se poate, dar nici un demers teoretic nu va putea aduce satisfacţia şi savoarea „farmecului (sau poate mai exact magiei) unei luări nemijlocite de contact cu lirica eminesciană în limba în care poetul a scris în original. Niciodată discuţia despre lumina stelară nu va egala magia versurilor eminesciene din „La steaua”!

Amintiţi în cartea dvs. de „diferenţele de receptare a fenomenului poetic dintre Europa şi America”... Pe de altă parte, în ceea ce priveşte receptarea eminesciană, se pot constata diferenţe esenţiale doar între perioada dictaturii comuniste, de dinainte de 1989, când se poate vorbi de o încercare de confiscare ideologică, şi cea de libertate, de

după 1989, când poetul a fost contestat?

O precizare: aminteam în cartea mea de diferenţele de receptare a lui Poe de o parte şi de alta a Atlanticului!

Răspunsul la partea a doua a întrebării se află tot în carte, dar cred că este legat şi de o anumită „necesitate post 1989” de „rebeliune literară” faţă de subiecte considerate tabu înainte de 1989. Este mai usor să încerci să dărâmi o statuie decât să o impui în circuitul valorilor perene...

Aţi parcurs o bibliografie impresionantă, de aceea vă rog să creionaţi un portret-sinteză al poetului Mihai Eminescu, dar şi al omului şi ziaristului, aşa cum dvs. îl percepeţi...

Nu aş vrea să reiau aici un citat celebru din Călinescu (deşi aş fi foarte tentat!). V-aş da un răspuns simplu şi modest: nu mă consider a fi atins postura în care să „creionez un portret-sinteză al poetului Mihai Eminescu, dar şi al omului şi ziaristului” (cum formulaţi dumneavoastră). De aceea este mai bine să-i invităm pe cei ce nu au citit încă răspunsurile oferite de marii critici, începând cu Maiorescu, să o facă. „Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu - Edgar Allan Poe” are o miză dublă; atât propulsarea valorii naţionale, europene şi universale a lui Eminescu şi dincolo de Atlantic, dar şi repararea unei nedreptăţi făcute poetului exponenţial al Americii, Egar Allan Poe (care este considerat, în prefaţa unei prestigioase colecţii de poezie americană) „un poet minor din secolul al XIXlea”. Credeţi că „un poet minor din secolul al XIX-lea ar fi putut influenţa... în mod major” pe Baudelaire şi cursul poeziei moderne din Europa (şi nu numai)?

George MOTROC: În final, vă rog să fiţi de acord să adresaţi o invitaţie la lectură, sub forma unui fragment din cartea dvs.!

Ioan IACOB: I-aş invita pe cititori să citească ultimul capitol, „Arcul Dianei”. Vor descoperi acolo şi detalii legate de lumina de luna (în contextul conotaţiilor oferite de Arcul Dianei), dar şi demersul meu de a institui un existenţialism liric definitoriu pentru Poe şi Eminescu. Precum şi alte lucruri care nu ar putea fi „povestite în afara lecturii cărţii” decât dacă am dori să realizăm... „o nouă paradigmă teoretică (şi teoretizantă)” despre o carte care poate acum trebuia să apară!

Daniel MARIAN

George Nina Elian Atunci când lumina; atunci când ninsoarea

Lumina este cea care bucură ochiul şi mintea şi sufletul, dar tot ea poate fi cea care întristează, care doare, depinde ce găseşti în lumină. Se întâmplă ca lumina să (se) sperie, ori ca lumina să obosească; iar dacă eşti doar tu trăgând de un capăt sau de altul al luminii ca de o cortină, să cauţi prin ea, pe după ea, atunci poate fi „Lumina ca singurătate”. Astfel cum în poezia lui George Nina Elian, în realitatea de toate zilele Costel Drejoi, un învederat explorator al tainelor luminii, fie că e vorba de dorinţele luminii, de răsucirile luminii, de memoria luminii…

Dacă are loc o disjuncţie între plămădeala luminii ori deplinul ei

în funcţionalitate, şi aranjamentul când programatic, când haotic spre superfluu, al vieţii, atunci avem parte de „Întâmplări, nu şi oameni”: „… și dimineața iar îmi șterge visul/ mai rece și mai obosită decât însăși/ lumina/ filtrată prin geamul unei case părăsite…// de la un timp astrele prevestesc/ doar întâmplări,/ nu și oameni// viața e un simplu puseu/ de falsă memorie”.

Dar staţi pentru că încă nu a fost asociată lumina în eventul morţii, iar aici lucrurile se complică dincolo de iterarea aventurii pe muchia dintre trăire şi părelnicie…: “ce lină e moartea, ce frumos curge ea/ prin sângele nostru sălciu și mâzgos,/ cum își piaptănă ea părul și-și boiește/ fața, oglindindu-se în netezimea absolut/ briliantă/ a nervilor noștri firavi, dar întinși la/ maximum,/ cum apare ea – uite-o! –, pâș-pâș, de/ după colțul casei,/ de după

marginea podului, din lacul/ zânelor,/ de oriunde, iar tu, o, tu, clipă răsfrântă/ nehotărât în ochii mei înainte de a se/ stinge/ lumina deasupra lucrurilor, nu vei ști/ niciodată/ cu cât zgomot va cădea în mine târziul,/ stupoarea” (Nu vei şti). Interesant cât de palpabilă este adusă moartea, ai zice că e o binemeritată încununare a vieţii după ce acesteia i-a trecut termenul de valabilitate. Sau, sau, sau şi cred că asta o fi până la urmă, moartea este o interfaţă fluidă a vieţii, când ne naştem aceasta e pentru a le trăi pe amândouă într-un concubinaj, într-o simbioză, într-un mecanism pe care l-am putea crede cel mult empiric. Departe de mine gândul să dezvolt vreo teorie în acest sens, spre deliciul fizicii, biologiei, psihiatriei, dar ce să fac dacă imaginea creată de către poet este aceea despre o moarte cât se poate de vie, ceea ce nu presupune nicidecum reversul unei vieţi moarte.

Cea de-a doua abordare lirică a lui George Nina Elian, „Ninsoarea se întorsese în cer…” se concentrează pe o altă accepţiune a luminii, într-o filtrare metafizică. „ninsoarea se întorsese în cer…/ lumina se risipea în lucruri mărunte…/ pământul rămânea uscat/ ca o vorbă indiferentă…” (Regresie). Şi aici viaţa şi moartea sunt complementare dar şi concurente, aerul tare al intersecţiilor spaţio-temporale abia de imaginat fiind, iar de respirat doar într-un avatar alcătuit metaforic.

Chiar se fabrică un scenariu pentru moarte, în cazul în care şi-o ia în cap şi nu-i mai convine coexistenţa ideatică; câtă linişte ştie poetul să dezvolte aici, însă nu pentru el, niciodată pentru el… “să mori duminica/ aidoma unui rest de lumină/ în colțul gurii unui sfânt proscris// (nu spune nimic, doar privește atent/ smerenia cu care apa/ se oglindește în cer!)// multora le-am arătat calea;/ eu n-am găsit-o/ niciodată// (dintr-o simplă ezitare a timpului/ sângele meu va-ngheța/ înainte de-a ajunge la țărm)” (5). Acesta fiind poetul îngândurat de toate sorţile posibile, neştiind pe care s-o aleagă, în viziunea sa liberă extradogmatică era să zic extraterestră (deşi nu cred că e cazul).

Dan FLORIŢA-SERACIN

16 actualitatea literară

proză

nr. 80 n martie-aprilie 2018

O vizită la Ada Kaleh fragment

Îmi place să povestesc, îmi mărturisise Cucaras, după ce hărmălaia se mai domolise.

Vorbea cu vinovăţie în glas, ca şi cum şi-ar fi recunoscut o meteahnă. Dar, de când e lumea lume, navigatorii le-au potolit, celor ce n-au avut parte de călătorii, curiozitatea, povestindule despre încercările la care au fost supuşi în largul apelor, despre oameni şi locuri pe care ascultătorii nu le vor putea cunoaşte niciodată. Dumneata eşti cu siguranţă un om citit, spune sincer, nu-i aşa că astfel de întâmplări au stat la temeiul celei mai frumoase literaturi? mă întrebase retoric, privindu-mă în ochi, Cucaras. Fie pe mare, că aveam doar 18 ani când m-am îmbarcat prima oară, fie mai târziu pe Dunăre, am cunoscut atâtea, şi bune, şi rele, încât, dacă aş avea condei, n-aş mai isprăvi să le aştern pe hârtie. Voi grecii sunteţi povestitori înnăscuţi, mi-a spus odată cineva, om foarte cultivat, îl întâlnisem în casa lui Georgescu cu ocazia uneia dintre vizitele pe care i le făcusem căpitanului de port. Era cumnatul acestuia, medic din Lugoj, după cum bine îmi amintesc, doctorul Seracin.

Multă lume s-a bucurat de ospitalitatea Georgeştilor, fiindcă veni vorba, dar nimeni nu avea parte de o mai aleasă primire în casa acestora decât cumnatul căpitanului, fratele Anicăi. Venea rar, poate la un an o dată, descindea dintr-un Buick negru, strălucitor, însoţit de soţia sa şi de şoferul ce îndeplinea cu această ocazie obligaţiile unui valet. Ceea ce mi s-a părut cu deosebire ciudat la acest personaj era faptul că aducea de fiecare dată cu sine, într-o damigeană pântecoasă, vin din propria podgorie şi nu consuma decât din această băutură. Fireşte, o oferea şi celorlalţi, dar altceva în gură el nu punea. Avea Georgescu un bar ticsit cu băuturi dintre cele mai alese, dar pe cumnatusău ele îl lăsau cu desăvârşire indiferent. Georgescu nu părea afectat de refuzul acestuia de a servi din specialităţile lui, ba chiar dădea impresia că i se părea normal ca musafirul să se comporte astfel, încât, când mi-a venit bine, l-am întrebat aşa, cu jumătate de gură: Ce-i cu domnul acesta? Se teme să nu fie?... Da de unde, mi-a luat vorba din gură, veselindu-se, Georgescu, nu bea altceva fiindcă sughite. Cum?... n-am înţeles eu.

Aşa cum auzi, dragul meu, sughite. Orice altă băutură îl face să sughită. Ba chiar şi altă apă, uneori…

Altfel, omul, doctorul de care ziceam, era de societate, îi plăcea să distreze damele, cânta la flaut absolut remarcabil, spunea glume, chiar deşuchiate unele, dar ştia să le pună oarecare perdea, ca să nu lezeze urechile fine. Anica părea să îl adore, într-atât se străduia să-i facă toate voile. Când a aflat că sunt grec, musafirul căpitanului mi-a acordat mai multă atenţie şi, pe lângă observaţia că noi, grecii, suntem povestitori înnăscuţi, mi-a mai spus câte ceva. Între altele, am reţinut bine, fiindcă m-au impresionat vorbele lui, susţinea că grecii de astăzi nu mai sunt cei de odinioară. Zicea că am fi, cei de azi, un popor pervertit. Şi asta fiindcă neam lăsat creştinaţi, că am renunţat la cultura noastră milenară, întemeiată pe o cu totul altă ideologie, care ne-a făcut unici în lume, pentru a deveni ce?... Nişte cvasi-anonimi. V-aţi depersonalizat!

Degeaba vă lăudaţi voi cu Eschil, Sofocle, Euripide şi cu toţi ceilalţi, spunea. Pentru voi piesele acestora sunt asemenea libretului unei opere, a cărei muzică, adică esenţialul, n-o veţi mai auzi niciodată. Om cultivat, dom’le, cultivat!...

Se pare că se număra, dar nu l-am auzit se laude cu asta, printre descendenţii familiei generalului Seracin din Caransebeş, însă mi-a ajuns la urechi discuţia purtată de doctor despre el cu Avender, căpitanul de grăniceri, acesta provenind dintr-o familie de negustori austrieci, aşezată în Banat încă din secolul trecut.

Spunea Avender, care abandonase tradiţia familiei, sedus fiind de strălucirea uniformei militare, că bunicul său ar fi avut onoarea să-l cunoască pe general cu ocazia unei vizite a înaltului personaj pe Clisura Dunării.

Cu totul altfel decât el părea să fie soţia doctorului. Am aflat că era femeie şcolită, medic cu studii în străinătate, o recomandase elogios Anica, deşi era evident că n-o prea avea la suflet, fapt de care cumnatăsa nu părea că s-ar sinchisi. Anica, la fel ca frate-său, se simţea bine între lume, pălăvrăgea câte-n lună şi în soare, astalaltă stătea retrasă, ai fi zis că era posacă, dacă nu i-ar fi mijit mereu în colţul buzelor un zâmbet,

de om distant însă. Anica era mereu plină de bijuterii, se îmbrăca fistichiu, cumnată-sa purta o rochie simplă, închisă la culoare, potrivită pentru orice ocazie, original, ţin minte, îi era rochiei purtate atunci doar gulerul, care se aduna într-un nod pe omoplatul drept, de unde se desfăcea sub forma unei mici lavaliere în două culori, cât despre bijuterii, nu ştiu să-i fi remarcat vreuna. Îmi amintesc de o întâmplare stranie în legătură cu această femeie, ne duseserăm la Ada Kaleh cu şalupa căpităniei portului, Georgescu, mare amfitrion, ţinea de fiecare dată când avea oaspeţi mai acătării să-i ducă acolo. Se întâmplase cu puţină vreme înaintea izbucnirii războiului celui de al doilea. Ai fost vreodată la Ada Kaleh?...

Nu, n-am fost, îi răspunsesem, eram prea tânăr, se făcuse odată o excursie cu şcoala prin anii şaizeci şi ceva, dar, nu mai ştiu de ce, nu m-am putut duce. Îmi pare foarte rău acum de acea ocazie pierdută.

Era un mic paradis cu aer medieval acolo, îşi mijise cu nostalgie Cucaras ochii. Toate se păstrau în perimetrul insulei parcă neatinse de trecerea vremii.

Doar cetatea construită de austrieci se părăginise.

Insula a ajuns să facă parte din România după primul război, printr-un referendum, populaţia, turci fără excepţie, optase pentru alipirea la statul român, iar casa regală a acestuia îi oferise o mulţime de facilităţi, înlesniri comerciale, scutiri de taxe şi aşa mai departe.

Produceau acolo locuitorii din moşi-strămoşi rahat după o reţetă proprie, vestitul Locum, dulceaţă din smochine, trandafiri sau nuci verzi, ţigări foarte tari, eu nu m-am putut obişnui niciodată cu ele, şi bijuterii minunat filigranate, căutate în lumea întreagă. Şi încă multe altele, bineînţeles.

Străduţele insulei, foarte înguste, erau pavate cu piatră de râu – spaima doamnelor vizitatoare ce purtau încălţări cu tocuri înalte – casele lor înşiruinduse sub forma unui mic bazar, oferind cumpărătorilor o mulţime de lucruri, dintre care săreau în ochi de departe covoarele cu motive orientale, în nuanţe de roşu mai ales. Pretutindeni atârnau la uscat, făcute mănunchi, frunze de tutun. Vegetaţia bogată, învăluia întreaga insulă într-o umbră extrem de binevenită, mai cu seamă vara.

Să-i facem o vizită lui Şenase, ne-a propus Georgescu, imediat ce coborâserăm din şalupă, de obicei vizitatorii erau aduşi de barcagiii din partea locului în nişte lotci mari care acostau frecvent direct pe plaja cu nisip fin, chiar lângă zidurile dărăpănate, dar pitoreşti în felul lor, ale fostelor fortificaţii, exista şi un debarcader rudimentar din piatră, dar când afluenţa de turişti era mare, în sezonul estival mai ales, acesta nu mai făcea faţă solicitărilor. Fireşte, pentru oaspeţii mai simandicoşi, cum eram noi, de pildă, aduşi cu şalupa căpităniei portului din Orşova, se elibera imediat locul optim de debarcare. Şenase era un turc pântecos, cu fes roşu, şalvari şi ilic negru cu bumbi de argint, avea faţă negricioasă cu un neg mare în stânga nasului. Să trăiţi, kapitanim, i se adresase turcul lui Georgescu, care îşi anunţase din timp sosirea, astfel că băncuţele de sub umbrarul

lui Şenase se păstraseră neocupate. Poftiţi, poftiţi, ne îmbiase turcul cu ambele mâini, necontenind din temenele, mare onoare pentru mine vizita dumneavoastră. Vorbea destul de bine româneşte, doar un uşor accent trăda că folosea în mod curent altă limbă. Numaidecât măsuţa de sub umbrarul dintr-o pânză vârstată în roşu şi alb, franjurată pe margini, s-a umplut de bunătăţile casei: cafele aburinde făcute la nisip, şerbet cu apă rece tocmai scoasă din puţ, rahat, dulceţuri, rodii proaspete, sucuri de toate felurile.

Ce-ţi mai fac copiii, Şenase? l-a întrebat politicos Georgescu. Pe un turc dacă nu-l întrebi de copii, înseamnă să nu-i acorzi o minimă importanţă. Pe Şenase nu-l chema, de fapt, Şenase, ci Uzein Omer, aveam să aflu într-o împrejurare oarecare, dar sub acest nume era cunoscut în insulă, cum se întâmplă şi prin satele noastre, unde fiecare om e ştiut mai degrabă după poreclă, decât după nume. Nu era poligam, se adaptase cerinţelor statului în care trăia, copiii îi avea cu aceeaşi femeie.

Teşekkürler, kapitanim, adică mulţumesc căpitane, i-a răspuns omul, care strecura cuvinte turceşti printre vorbele sale, ca să dea o tentă mai pitorească exprimării lui. Üzün şi-a deschis frizerie în Severin, iar Kemal e angrosist în Constanţa. N-au vrut să rămână aici, că de viitor nu estem, spun dânşii, se plânsese bătându-şi palmele Şenase. În acelaşi timp îşi urmărea cu coada ochiului cele două ajutoare, care se întreceau în a aşeza toate cele cuvenite pe masa acoperită cu feţe de pânză în carouri albe şi roşii. Pentru ceea ce nu putea oferi din gospodăria proprie, baclavale şi îngheţată, de pildă, la cerere Şenase aducea numaidecât din altă parte.

Acuma, la drept vorbind, Georgescu ar fi fost bine primit cu musafirii săi şi la restaurant, căci se afla unul pe insulă, şi încă la standard destul de bun, precum şi o cafenea, dar acesta a încetat să le frecventeze de când intrase în discordie cu patronul lor, un afacerist cam veros, se zicea, proprietar şi al fabricii de ţigări şi al altor chestii, nu intru în amănunte. Voise acela să se folosescă preferenţial de antrepozitele portului din Orşova, dar cu Georgescu nicidecum nu i-a mers, a încercat apoi să-l lucreze pe căpitan pe la şefii lui şi chiar mai sus, dar şi cu asta a dat chix până la urmă.

Să revin, totuşi, la ceea ce am început să-ţi spun, parcă de la nevasta doctorului pornind. După ce mesenii au băut cafelele, sora acestuia, Anica, s-a arătat numaidecât dornică să li se ghicească în cafea.

La turci exista obiceiul să se bea cafeaua separat, bărbaţii într-o parte, femeile în alta, ţinea şi asta la ei de un anumit ritual. Dar aici, fireşte, nu era cazul să se recurgă la asemenea discriminări.

Cu scopul ghicitului în cafea a fost chemată o turcoaică bătrână, cu feregea pe obraz, soţia doctorului rămăsese chiar la urmă cu ghicitul, lipsită de prejudecăţi nici măcar nu şi-a întors cu gura în jos ceaşca din care băuse, i-a întors-o cumnată-sa aproape cu de-a sila.

După ce sporovăiala celorlalţi a reînceput, amuzaţi mai mult sau mai puţin de ceea ce li s-a desluşit în ceaşcă, turcoaica s-a apropiat şi de dânsa. Eu m-am nimerit chiar în vecinătate, să-ţi văd şi înălţimii tale viitorul, bayan, i-a şoptit turcoaica prin feregea, ea nu, că n-o interesează, că astea-s superstiţii. Două vorbe numai, a insistat ghicitoarea, şi i-a ridicat ceaşca de pe farfurie.

Doctoriţa, o femeie prea stilată pentru a atrage atenţia prin împotrivirea ei, a rămas cu privirea pierdută în direcţia unui superb leandru, pe care nu contenise să-l admire încă de la venire.

Baba s-a uitat bine, apoi a început să clatine din ce în ce mai adânc din cap şi a rostit, în cele din urmă, cu un oftat din adâncul pieptului, oh, oh, benim kizim, prea dragă cerului eşti pentru a te lăsa mult pe acest pământ!...

Niciun muşchi n-a tresărit pe obrazul femeii la auzul acestor vorbe şi nici măcar pentru o clipă n-a contenit din zâmbet. Ca şi cum toate cuvintele ar fi fost pronunţate în altă limbă, necunoscută. Ce, ce, ce-a spus?... s-a interesat numaidecât Anica, fiindcă uitase, într-o clipă de neatenţie, să tragă cu urechea. Fireşte, nu i-a răspuns nimeni.

După câte ştiu, doctoriţa chiar a murit în floarea vârstei, iar soţul ei i-a supravieţuit douăzeci şi ceva de ani şi s-a recăsătorit cu o femeie din părţile noastre, pe care Anica avea să i-o aducă în casă. Mai vreo câteva zile să fi rămas atunci doctorul în Orşova şi şi-ar fi cunoscut viitoarea soţie. Dar a plecat şi, cum s-au abătut timpuri grele peste noi, nu l-am mai văzut şi nimic altceva n-am mai auzit de el…

Ba nu! Ia stai, ceva totuşi am mai aflat, Anica ne-a împărtăşit cândva, după anii războiului, vestea, auziţi, oameni buni, ne-a spus, ce trăsnaie a fost în stare să facă frate-meu, a adoptat un copil! Spuneţi şi voi! Să uite el de mine, surioara lui, şi să-şi ia copil de suflet, să lase tot ce are unui străin!...

Ah, numai vipera aia de nevastă-sa l-a îmbrobodit să facă asemenea prostie.

S-o mai prind eu vreodată pe aici!...

nr. 80 n martie-aprilie 2018

Slobodan Vukanović

traduceri

actualitatea literară 17 Labirint Ai murit în momentul Când îți doreai eternitatea Frumusețea se pedepsește cu moartea

Slobodan Vukanovic (1944) locuiește în Podgorica, Muntenegru. El este fondatorul unui nou curent literar numit Poemuvis. A publicat 20 de cărți, dintre care opt pentru copii. A fost inclus în 30 de antologii naționale și internaționale de proză și poezie. Poezia lui face parte din bibliografia obligatorie pentru elevii de școală primară. Vukanović este și dramaturg, numeroase dintre piesele sale fiind puse în scenă în diferite teatre sau dramatizate la radio. Este redactor al revistei literare internaționale „Quest“. Cele mai cunoscute volume ale sale sunt: Poezie: Zvezdano perje (Pene stelare, 1975); Snimci kasete brodskog dnevnika (Înregistrări de pe caseta cu jurnalul de bord, 1978); Svemirska seoba Muntenegru (Drumul cosmic al Muntenegrului, 1984); Camac kasika (Barca în formă de lingură, 1989); Kuce mirisu na magle (Casele au miros de ceață, 1994); Nije za njezne (Nu este pentru cei slabi de înger, 1998); Neces mi vjerovati, Amalija je postala vjetrenjaca (N-o să crezi, Amalia a devenit o moară de vânt, 1999) Libret de operă: Pet libreta za balet (Cinci librete pentru balet, 2006). Romane: Kljuc klatno (Pendulul-cheie, 2006); Djevojcica sa glavom pomorandze (Fata cu capul ca o portocală, 2009); Tuđemilski svici (Licuricii, 2017). Vukanović este laureatul a numeroase premii pentru poezie și dramă. Lucrările sale au fost traduse în engleză, rusă, italiană, maghiară, poloneză, macedoneană, turcă, slovenă, bulgară, albaneză, germană, azeră, kazahă și tadjică.

Altele nu mai sunt...

O broască dă glas în legea ei O scurtă privire de-a mea întrupează o dorință

Nu există viitor Trecutul este un moment al cerului Libertatea nu poate evada din cușcă O scurtă privire de-a mea întrupează o dorință Momentul este un secol Așteptarea este eternitatea Timpul m-a depășit Ce nu e gata nu se poate repara

Totul este un început Așa cum totul este o frontieră Există egalitate în fața pulberii Pulberea materiei și a ființei Arheologul tălmăcește o învățătură Tu să judeci cine are dreptate Sau să fii Hamlet Curiozitatea provoacă dureri de cap Furnica se deplasează pe spații largi Pasărea zboară la înălțime Măslinul seduce cu fructele și prin longevitate Smochinul domnește asupra clipei Labirintul ne este destin

Prizonierul execută balada întoarcerii (Frederic Chopin, Balada Nr. 1 în sol minor.

Un bătrân. O tânără. Un copil.

Un tren. O corabie. Un călător.

Câmpii, munți, râuri ocupând spații ample.)

Am ajuns într-o cușcă Visez la libertate O buclă este floarea fricii Nici poemul nu aduce speranță

Gândul te mântuiește de uitare O cometă care cade pe un teren gol Poate fi greșit înțeleasă și interpretată După o mie de ani

Am decojit amintirile Tăcerea a explodat Suntem sosii ale Indiferenței Despărțirile și plecările modifică Biografia Degete sprințare pe pianul Destinului În castelul de sticlă al Întoarcerii Suntem prizonieri ai dezamăgirilor Stindardul Efemerității ne limiteză viziunea Avem intenții făcute din sticlă

Invidiez măslinul fiindcă are răbdare Invidiez trandafirul fiindcă e trufaș și parfumat

Vinovatul își ține ochii închiși în Turnul Remușcării Carnavalul umbrelor interpretează Balada Întoarcerii Suferința și-a asumat forma Lipsei de Speranță

Nu mai există iertare și regrete Termenul-limită a trecut

Am ars Insula Speranței Profetul este un preot al Duhului

Micrîndunic

poemă

Traducerea (prin limba engleză, cu acordul autorului): Mircea Dan Duță Traducerea textelor originale în engleză: Valentina Vukanović

Diti Ronen

(fragment)

Începe de sus Încet, Albastru deschis, deschis Şi larg şi mare şi alb Începe, la nesfârşit, Începe de la cer, De la pasăre.

Ia priveşte, uită-te cum îşi ia zborul O pasăre mică. Ia priveşte, Uită-te, ea zboară.

Mare-i şi deschis Tot cerul în faţa ei.

Diti Ronen este o poetesă şi editoare de cărţi de poezie. Este profesor de artă, teatru şi politici culturale şi predă pentru doctoranzi, la Universitatea Hebraica din Ierusalim. A publicat şase cărţi de poezii şi numeroase articole şi eseuri. Patru dintre cărţile ei s-au publicat în Israel („Cu căptuşala în afară”, poezii, 1999, Editura Gvanim; „Caietul lunii”, poezii, 2002, Editura Hakibutz Hameuhad; „Păsăruica”, poem, 2009, Editura Bar-Ilan), iar două în Franța („O casă cu crăpături de poezii”, poezii, 2014, Editura Gros Textes; „Cînd casa revine”, 2014, Editura Levant). Poemele Ditei au fost traduse în multe limbi şi publicate în magazine, reviste literare şi antologii, în toată lumea.

A primit premiul „Kuggshel” (2016) şi trei premii internaţionale, printre care „Terra Poetica” (2011, 2014).

Diti Ronen s-a născut în Israel, e mamă a cinci copii şi locuieşte în Neve Monoson, lângă Tel-Aviv.

*** Începe de la mărime, da, în mare, De sus, în mare, Începe de la punctul de vedere din care se observă tot De la punctul de vedere inocent De la punctul de vedere al Domnului Care nu observă detaliile.

Au fost acolo şi alte păsări?

A fost ciripit?

Au fost, sigur că au fost.

Uită-te, încă o pasăre îşi ia zborul. Începe de la orizont.

Se văd în el urmele de fum?

Nu, încă nu e apusul, Încă nu se vede nimic. Şi orizontul e departe şi marea e aproape Şi soarele în mijlocul cerului.

Acum vârful copacilor aruncă o privire Apare. Începe cu vârful copacilor.

Ei se deschid ca evantaiul verde adânc Degetele lor tânjesc spre înălţime Spre sublim, Spre zeul care îi priveşte, Spre pasăre.

Oare soarele a răsărit? Şi ce formă avea norul?

Zeul, care se uita, oare a observat pasărea?

*** Începe de la pom. De la ramură, Priveşte cum îmbrăţişează trunchiul, Se reazemă şi e aşa de sigur în sine Şi el e tăcut. Se clatină uşor în vânt.

Se leagănă cu moliciune Şoptesc vocile naşterii sale.

Ai observat cuibul?

Ai văzut puişorul? Începe de la pom.

De la pomul de lângă el. Îţi aminteşti pasărea?

Ea coboară să stea aici, pe ramură. Începe cu ea.

Nu. Începe cu pomul ei.

Nu. Începe cu pomul de lângă pomul ei. Începe şi cu alţi pomi.

Mulţi pomi.

Foarte mulţi.

Acum priveşte. De sus.

Vezi oare tu calviţia pădurii?

Priveşte.

Acolo se află barăci. Începe cu baraca.

Nu contează care baracă, Toate se aseamănă. Începe cu a zecea baracă.

Uită-te, o femeie frumoasă iese din ea.

Pasul ei este mândru. *** Ai desenat-o?

Deseneaz-o frumoasă, te rog, Frumoasă, tunsă şi mândră.

Ai observat?

Faţa ei e rotundă şi a devenit subţire, Accentuează ochii albaştri, mari.

Ea priveşte în sus.

Vede cerul albastru Ce se înghesuie între vârfurile de pomi Pe care i-ai desenat, şi marginea unui nor În formă de dor.

Ea observă detaliile. Ţine minte mirosul şi gustul, Culoarea şi sunetul de altădată.

Se închipuie primăvară.

Vede pasărea Ce trece prin faţa ei, Zboară, aripile sunt deschise.

Desene de Isis Olivier, nepoata actorului Sir Laurence Olivier

Prezentare și traducere: Menachem M. Falek

Magda URSACHE

18 actualitatea literară

eseu

nr. 80 n martie-aprilie 2018

Subiect: naţiunea şi elitele

„Gratitudinea naturală pentru sacrificiul şi curajul ţăranilor, oamenilor politici, preoţilor, burghezilor şi aristocraţilor, în fine, tuturor oamenilor concreţi care au avut de suferit a fost deturnată în obligatorie admiraţie pentru «valorile» învingătorilor”.

Mircea Platon Constatând că, de 28 de ani încoace, repudiem trecutul ca mort şi fără legătură cu viitorul, Mircea Platon îi cheamă în ajutor pe cei care, cu uitare de sine, au acţionat în favoarea spiritului etnic. Pe Alecu Russo, care salută fracul deoarece „a introdus demnitatea”, şi pantalonii care au înlocuit şalvarii, buni pentru a executa temenele fără ca purtătorul să rămână rupt în fund de la atîtea plecăciuni.

Urmează, în evocările lui M. Platon (Elitele şi conştiinţa naţională, ed. Contemporanul, 2017), Aga Asachi, fondatorul primei Şcoli de Artă şi Meserii a Moldovei (1840, vă rog!), cu precizarea că tinerii bucovineni, neacceptaţi ca ucenici pentru a nu-i concura pe germani sau pe ruteni, veneau să înveţe meserie la Iaşi sau la Bucureşti.

Măreţele umbre, aduse în prezent de Mircea Platon?

Multe: spătarul Costache Negruzzi (enervantă e îndîrjirea unei profe televizuale, în a-l numi Constantin: lăsaţi-l aşa cum a intrat în literatură, coniţă. Nu de alta, dar zeloasă în a corija nume, oţi vorbi şi de Constantin Conachi ori de Constantin Negri) sau A.D. Xenopol, care pare a se adresa, de peste vreme, şcolii Boia, tulburând apele istoriei, dar fără a le limpezi: „Pentru aceea, a falsifica istoria este o faptă vrednică de cea mai aspră osândă, de vreme ce ne falsifică conştiinţa naţională”.

Iar casa Xenopol, după ce a fost sediu al unei universităţi pe taxă, eliberînd diplome false, a ajuns sediu de restaurant. În tîrgul Ieşilor, patrimoniul primeşte lovitură după lovitură: casa Vornicului Alecsandri, casa Gavril Muzicescu, casa Mihail Sadoveanu… Stă să se dărîme casa Conachi, iar castanul Teodorenilor se şi simte ameninţat de drujba care a retezat teii de pe bulevardul Ştefan cel Mare. Le pasă edililor? Istoria – paideea a ieşit din uz, ca şi respectul faţă de trecut. Funcţionează din nou ceasul Rollex, pardon, Roller? Roeslerienii pe de o parte, rollerii pe de alta atacă originea poporului român. Roesler a susţinut că, între 107 şi 272, a dispărut populaţia de la nord de Dunăre. Dacii ar fi fost exterminaţi sau mutaţi la sud de Dunăre. Perit-au dacii? Departe de adevăr! Pe Roesler l-au contrazis Xenopol, Iorga, Pârvan: românii s-au format şi-n nord, şi-n sud de Dunăre. Punctum. Numai că, în ultima vreme, astfel de afirmaţii care nu pot fi taxate, cum am mai spus, decât ca bezmetice, sunt privite dacă nu îngăduitor, măcar cu nepăsare. De ce s-a scos latina din şcoală? Ca să ne spună domnul Boia că româna e cea mai puţin latină dintre limbile romanice?

De ce s-a scos din manuale alternative Şcoala Ardeleană, ca şi cum n-ar fi important că s-a reuşit introducerea scrierii în alfabet latin, nu chirilic? Cui nu place folosirea originii romane ca armă? Domnului Boia, de pildă, gata să-i discrediteze pe latiniştii Şcolii Ardelene, ca August Treboniu Laurian, cărora ar trebui să le acorde măcar circumstanţe atenuante: poziţia precară a românilor din Transilvania, a celor 3 naţiuni, fără cea română.

Cât despre aluatul etnic românesc , cum îl numeşte chef Cioflâncă, autor de editorial, are o reţetă faină. Iat-o: „Poporul român este un cozonac. Faceţi un aluat romano-geto-dac şi înmuiaţi-l cu puţină zeamă slavă. Adăugaţi «nenorocul» şi «vicisitudinile istoriei», dar şi mirodenii precum vitejia, cinstea şi determinarea. Lăsaţi la dospit cu drojdia orientală. După ce aluatul devine gogonat, puneţi-l în tăvi anume construite de ciobanii din spaţiul mioritic. În fine, băgaţi tăvile la focul dragostei de ţară şi veţi vedea că iese o minunăţie de popor, chiar poporul român”. Iar tineri bine „frământaţi” de profesorul Cioflâncă răspund, strigând prin pieţe: „Nu suntem ţărani”. Ce dacă inima ţăranului bate nu în piept, ci în adâncul pământului, după Blaga? În ochii unei ministrese a Culturii proletcultiste, Constanţa Crăciun, Blaga era o „cangrenă”.

Istorici de ultimă generaţie şi-au pierdut încrederea în studiul ştiinţific, ocolesc arhivele, nesocotesc documentele, nu mai vor nici fidelitate, nici precizie în a prezenta materialul faptic; ba chiar spun că ştiinţa istoriei ar purta marca orientării marxiste.Vor nu un trecut, ci trecuturi, pe măsura unui viitor improbabil:

parcă a fost, parcă nu; parcă va fi, parcă ni se pare. Şi dacă nu s-a întîmplat aşa, s-ar fi putut întîmpla, care-i baiul?

Un rezistent la compromis Platon ăsta, aflat mereu în delict de opinie corect-politică. Uite ce întreabă: Cine ne (re)scrie istoria? Îi răspund: istoricii ficţionari, „prozatori” cu vedere non-identitară, cărora le repugnă să rememoreze patimile românilor.

Din comisia Tismăneanu, observă M.P., făcea parte un singur reprezentant al celor închişi în puşcăriile comuniste: Constantin Ticu Dumitrescu. A învins încă o dată Cominternul? Antreprenorii civici – trebuie repetat – transgresează de la tank la think-tank şi deţin sumedenie de tactici şi de practici antiromâneşti.

Inapetenţa pentru subiecte istorice s-a lăţit-lungit, ca şi hazul tâmp faţă de „isprăvile” eroice. Şi pentru că istoria românilor trebuie dez-eroizată, e ironizată Introducţia lui M. Kogălniceanu la „Dacia literară”. Ca şi imnul regal al lui Alecsandri şi asta pentru că poetul îşi dorea pămîntul ţării astfel: „Fie-n veci locuit/ De eroi, de eroi”. Celor care văd numai căderi în istoria român’lor (în pronunţie Băsescu), le cam place să ne ştim mereu învinşi în bătălii zadarnice, pentru hotare vremelnice. Un europarlamentar, deloc impresionat de tragica noastră istorie colectivă, susţine că n-am fi făcut nimic pentru soarta Europei.

Scrie Mircea Platon, la pag. 317 a cărţii citate: „Voievozii nu mai pot fi reeducaţi, dar memoria noastră da. Şi execuţia lor în piaţa publică astăzi nu vizează distrugerea lor, ci a noastră. E un amfiteatru al memoriei din care sunt alungaţi treptat eroii şi sfinţii pentru a se face loc demonilor”.

Lui Ştefan cel Mare i se reproşează chiar şi domnia prea îndelungată; Brâncoveanu? Un şpăgar; Mihai Viteazul? Un mercenar. Cum să credem noi, ca Vasile Posteucă, în „destinul imperial al românilor”, când Traian R. Ungureanu vrea să vedem ca el, nu în faţa naţiei, ci a telenaţiei, că în sudul României există „o populaţie decisiv tăvălită şi corcită”, prognozînd, pe adevărul.ro, că „România e o ţară pierdută”? Şi asta dacă mai avem o ţară. Chevron, notează incomodul Mircea Platon, cotrolează 3,5% din suprafaţa României, 800.000 de hectare. Românilor „ pămîntul le-a fost tras de sub picioare prin intermediul guvernului” , pag. 372. Guvern Băsescu? În fapt, începutul l-a făcut Ion Iliescu. Şi atunci ne mai mirăm de ce se încearcă de-mitizarea lui Ştefan cel Mare, care gândea, despre Pocuţia: „ţara aceasta nu e scrisă în zapise şi e ţara mea din vremuri vechi, ţiindu-se de ţara Moldovei… de aceea am venit la dânsa ca la ţara mea… Eu voi ţine de ce e al meu şi în ruptul capului”. Iară noi, noi, epigonii nici gînd să contrazicem afirmaţii i-responsabile; le trecem cu vederea. În reviste apărute în „R. Moldova” (mi-am propus să ghilimetez numele celuilalt stat român) se susţine că Ştefan cel Mare, „întemeietorul statului moldovenesc”, era vorbitor de rusă; se spune că spaţiul Prut-Nistru era populat de rusini (ruteni) sau rusnaci. Voronii şi dodonii peste Prut? Dar istorici de soiul botoşăneanului Zamfirache nu susţin în presă

că dacă n-ar fi fost tătarii, ungurii, armenii (autohtonii sunt citaţi în coada cozii) nu s-ar fi făurit Moldova, prim stat medieval în nord-estul României?

Am învăţat multe (ce nu se învaţă de la Lucian Boia) de la tânărul istoric Mircea Platon, căruia nu i se poate reproşa nici incompetenţă, nici compromisuri.

Ba nu, afirmă Platon, noi n-am pupat Poarta Sublimă.

Am „încheiat cu turcii un pact”, un „tractat”, am dat tribut, însă nu din laşitate ori din fugă de luptă, ci ca să fim lăsaţi în pace.Cât despre cei prinşi în cleştele Ribbentrop-Molotov, ca să folosesc sintagma lui Soljeniţîn, ei n-au parte de-ale laurilor foi, presărate pe morminte. Nici morminte nu au.

Istoricul Mircea Platon crede în puterea dovezilor (G. Panu). Le caută şi le găseşte, chiar dacă îndemnul Societăţii Junimea, Patriotism în limitele adevărului, n-a fost reactualizat postsocialist. Dimpotrivă.

Intelligentsia acuză greu: nu eşti de acord cu demitizarea istoriei naţionale, ţi se aplică eticheta de naţionalist necurat, crezând în termenii „ consideraţi învechiţi, fără sens şi folos” (Petru Ursache), ca etnie, neam, rudenie; tradiţie, familie, biserică.

M. Platon nu vrea să asiste fără păs la avaria conştiinţei civice. Nici el, nici concetăţenii săi. Există un raport direct proporţional între indiferenţă şi amnezie. SOS, Alzheimer naţional! Iată ce scrie cel mai vândut poet şi prozator al momentului: „Ce tristă e soarta scriitorilor români: ciudăţenii nici măcar interesante, venite dintr-un spaţiu total ignorat, dintr-o ţară fără identitate, fără istorie, fără nimic de aşteptat de la ea şi de la cei ce-o locuiesc” (Frumoasele străine, Humanitas, 2010). La polul opus veşnicului nobelizabil, Platon se situează decis pe linia avem.

Una dintre multele dovezi? Prin revista „Convorbiri literare” (de la primul număr al acesteia, 1 martie 1867), Societatea Junimea a vrut să scrie „un manual de construit o ţară”. În primul rând, „o ţară a legii”.

Reperele sigure ale junimismului: protecţionism economic, protecţie socială, forme de împrumut care să nu rămână forme fără fond. Împotriva unei educaţii străine de interesul nostru naţional, care ar strica viitoarele elite, le-ar dez-rădăcina pentru a se ajunge la „cetăţenia nimicului”, junimiştii puneau accent pe instrucţie, instrucţie, instrucţie, pentru „educaţiunea de sine însuşi” (ca neobositul M. Strajanu). De luat aminte acum, când educaţia se duce să moară, iar noul ministru taie „pamblica” şcolii: programul junimiştilor ar trebui să se afle în atenţia miniştrilor noştri educativi foc, care vor reducerea programei după modelul „hegemonului global SUA” (M. Platon).

Paralelismul ieri-azi pentru îndreptare e continuu în cărţile lui Mircea Platon. Şi asta ca să nu mai suportăm uluiţi şi resemnaţi realităţile (era să zic: realizările) învăţământului postsocialist, putând fi numit şi postumanist. Oricum, înaintăm cu repeziciune spre postumanism.

Interesul poartă fesul? În 2012, protestele străzii contra „reducerii cheltuielilor bugetare legate de învăţământ, sănătate şi asistenţă socială” au fost taxate de ministrul Theodor Baconschi drept proteste ale „mahalalei violente şi inepte”. Ca ministru de Externe, conducea Fundaţia Creştin-Democrată, pe bani germani. „Conflict de interese”, diagnostichează Mircea Platon. Şi tot el aduce în discuţie cu civilitate (atît de necesară în viaţa noastră publică) noua ordine mondială, care ar trebui văzută cu bunele şi cu relele ei, pentru a nu schimba porta –vocea socialistă pe alta, euro-atlantică, aşa cum au făcut-o propagatorii ceauşişti, deveniţi political-scientişti. „National Endowment for Democraty ( NED) a fost fondat clandestin, adică pentru a identifica, finanţa şi organiza pe teritoriul statelor străine (inclusiv în Europa de Est post-comunistă) grupări politice şi mişcări insurecţionale care sprijină obiectivele politicii externe americane”. Şi încă: „Poziţia proeminentă, la întretăierea dintre organizaţii străine şi cele domestice, i-a permis lui Tismăneanu mai mult decît oricui altcuiva să modeleze discursul din România referitor la comunism”. Cum l-a „modelat” ştim. Reacţia „andrisantului”? Legionaroidule!

M. Platon are opozanţi destui, dar opiniile îi sunt împărtăşite de cei solidari ca neam, mulţi şi nu mărunţi. Iată ce-mi scrie, de la München, Eugen D. Popin, redactor al revistei de cultură „Alternanţe”: „E greu să înţelegi ignorarea Adevărului şi a Rădăcinilor noastre. Uitare de sine e asta şi crime morale sunt asemenea barbarii la adresa memoriei celor chinuiţi, doar pentru că aveau un Dumnezeu şi o conştiinţă. Doamne, nu-i ierta, că ei ştiu ce fac, o ştiu prea bine”. În lupta pentru apărarea conştiinţei naţionale, istoricul şi eseistul demonstrează că demofilul cel mai credibil şi mai ardent,Eminescu, nu era singur. Să sperăm că nici Mircea Platon nu va rămâne singur.

nr. 80 n martie-aprilie 2018

recenzii

actualitatea literară 19

Mirela Ianuş Dinga şi poezia reveriei într-un cuvânt melodios

Poeta română Mirela Ianuş Dinga este printre puţinii care-au debutat într-o ţară străină, ea legându-şi ombilical destinul artistic de Italia, ţara în care s-a şi stabilit de multă vreme. După ce-a frecventat cenaclurile din principalele centre culturale din ţara care-a înfiat-o, după apariţia în revistele şi publicaţiile de cultură de acolo, gălăţeanca Mirela Ianuş Dinga şi-a adunat numele pe prima carte abia în luna iulie a anului trecut, la Roma, cu volumul „Respiro Imperfetto” (Respiraţie imperfectă), volum urmat imediat, la Iaşi, de „Armistiţiul cu timpul” (Editura Opera Magna). Ei bine, odată dezlănţuită fiind, a mai publicat în noiembrie volumul „Alfabetul oglinzilor” la aceeaşi editură ieşeană, urmat, în perioada sărbătorilor, de un nou volum în Italia, „La radice quadrata del silenzio” (Rădăcina pătrată a tăcerii). Aşadar, după această amprentare bruscă a literaturii cu patru cărţi în numai o jumătate de an, Mirela Ianuş Dinga face dovada certă că şi-a calculat paşii naşterii poetice, manuscrise publicate unul după altul amintind de miticele „manuscrise de sertar” din perioada comunistă, aproape inexistente după revoluţia postdecembristă. În cazul ei este evidentă premeditarea, ea ticluindu-şi apariţia în prim plan la vârsta de 48 de ani, altă poveste ce aminteşte de debutul târziu al marelui Arghezi. Interesant e faptul că poeta are în palmares includerea în mai multe antologii literare din Italia, singurele în care figurează în ţară fiind cele ale Editurii Ecreator. Tot în Italia a obţinut o pleiadă de premii, în România ÎNCĂ niciunul! Aşadar, un caz mai rar de analizat, o provocare mare, o carte care te obligă să te duci până la rădăcina mesajului ei, pentru că arta ei a fost puţin reflectată în revistele româneşti. Mirela Ianuş Dinga este o necunoscută a publicului larg românesc, dar şi pentru lectorii avizaţi este o enigmă câtă vreme cărţile ei nu au intrat corect în circuitul expunerii publice şi a disecţiei până acum. În revista „Pro Saeculum” (sept. - dec. 2017) Ionel Necula nota, printre altele: „Ceea ce surprinde la Mirela Ianuş Dinga este prospețimea imaginilor, apetența pentru o metaforă grea, revelatoare, cum o definea Blaga, doldora de sensuri umbroase, tectonice, dar care ne induce în esență și-n apriorismul stării care o generează”. În „Revista nouă” (nr. 6, 2017) Constantin Trandafir menţiona: „Substanța contradictorie a creației o conduce pe poetă prin mrejele scindării într-o tonalitate cu mulți bemoli.

Timpul real e prezent sub semnul ficțiunii, fără angoase sau exaltări.” În „Cronica veche” (nr. 12, decembrie 2017) acelaşi Ionel Necula, despre al doilea ei volum publicat în limba română - pentru că cele publicate în Italia încă nu au fost traduse şi publicate în România - nota: „Deși în mare parte solară, preferința poetei merge către diorama peisajului noptatic, către tainițele unui anumit moment din casanca întunecată”. Aşadar, volumul „Arabescuri” ne propune o poetă puţin receptată în spaţiul nostru cultural, senzaţia de necunoscut acutizând atenţia, iar bucuria lecturii nu se lasă mult aşteptată. Poemele Mirelei Ianuş Dinga au forţă şi substanţă, metafora e vie, suprinzătoare fiind naturaleţea cu care scrie poezie cu rimă într-o vreme a experimentrelor poetice în dosul cărora mulţi, prea mulţi parcă îşi ascund lipsa de talent şi neputinţa. Poeta şi-a stăpânit adicţia manifestărilor publice, n-a căzut în patima publicării pe reţelele de socializare, mesajul ei fiind evident acela că acea formă de exchibiţionism nu este calea prin care a găsit de cuviinţă să facă literatură, această atitudine dovedind conştiinţă a propriei valori, egală cu sine însăşi fiind. Altfel spus, retrasă voit din linia întâi a victoriilor şi înfrângerilor, îşi construieşte calculat o poezie de o rezoluţie proprie, imaginea sa discretă căpătând contur într-o poezie în care actul liric este edificant de universuri imaginare şi limbaje aparent comune. Este o carte extrem de diversă în pagini puţine, unitară tematic şi stilistic, o carte care se susţine evident singură prin această uşor subliniată meditaţie febrilă asupra imaginarului, ceea ce face ca titlul ales să fie nesatisfăcător în totalitate, extensiunea culturală a limbajului folosit şi mancanta specificitate tipologică susţinând numai fragmentar întregul volum. Multe versuri sunt adevărate fulguraţii de gând, altele au un parfum aforistic şi sunt vădit amprentate de propria experienţă de viaţă, una cu conexiuni vizibile la un soi de fotografiere a realităţii, din ritmul şi eleganţa ideilor născându-se poeme în care poeta-şi îngăduie alternanţe dese ale discursului liric. Aforismul liric pare a fi firul roşu al acestei confesiuni în care poeta ne poartă - c-o naturaleţe dezarmantă - printr-o fantezie a cuvintelor investite cu energii constructive, iar carnaţia poemelor este din ce în ce mai substanţială, trădând îndelung mascatul exerciţiu artistic. La ea poezia se hrăneşte vădit cu ofrandele abstracţiunilor, iar îndepărtarea de real îi îngăduie imagini de-o prospeţime spectaculoasă, imagini memorabile, uşor cantabile: „Arşiţa dansase peste arbori goală/şi pe pielea apei umbre descreţise/dezbrăcaţi în febră de cămăşi de gală/ne-ndreptăm spre rugul ce se dezmorţise” (Arşiţa), sau: „Şi-aşa departe arborii-şi simţeau/pulsând amară seva-n rădăcină/că în cenuşă brusc se dărâmau/castelele de umbră şi lumină” (Sevă amară), sau: „Şi cu franjurii ceţii distrate/ne-ncălzim omoplaţii bătrâni/în apus, din oglinzile sparte,/furi secunda ce nu poţi s-o amâni” (Un apus), sau: „M-a împins suflul setei de tine/cu călcâiele-n muşchiul dospit/tundra creşte în jur şi mă ţine/strâns legată cu ochii-n zenit” (Aşteptare). Un aer păunescian străbate multe din versuri, însă nota personală este evidentă, în centrul poeziei fiind ea însăşi, văzută din toate părţile şi direcţiile, principal personaj, ca în prozele postmoderne. Ca în orice poezie, temele sunt aceleaşi, dragostea şi suferinţa derivată din trăirea acesteia ocupând un loc aparte, poeta răstignindu-se între cerebralitate şi simţăminte, de aici născându-se poeme realmente memorabile, cum ar fi „Aşteptare”, „Ardeam”, „Iederă”, „Zbatere”, „Izbândă”, „Ca o fugă”, sau altele ca ele. Una peste alta, cu volumul „Arabescuri” Mirela Ianuş Dinga îşi circumscrie opera poetică unui adevărat program personal de factură lirică uşor marcată de impresia de repetiţie, dar asta numai datorită utilizării aceluiaşi tip de scriitură uşor cantabilă de la un poem la altul.

Ioan Romeo Roşiianu

Gabriela Trotuş: Limpede lumina. Niciun fel de întuneric

Să deschizi luminatoarele lumii la timp. „Statuia timpului”, elanuri și imagini în poezia Ramonei Băluțescu

O prezentare stufoasă nu poate înlocui nicidecum lectura mai atentă a unei cărți, mai ales că, în anii din urmă, te-ai mai întâlnit cu poezia acestei autoare. Volumul De cretă (Cluj-Napoca-Florești, Editura Emma, 2017, 132 p.) îmbină exprimarea colocvială cu poezia circumstanței grațiosului și a evenimențialului, dar o face într-un mod inspirat, dincolo de minimalismele discursivității, la modă mai ales între femininele mai orgolioase ale genului. Și recompensa pe care o poți avea cu zăbava semănând cu plăcuta surpriză de a constata că sunt multe lucruri bune depistate aici. Ramona Băluțescu scrie în permanență într-un anotimp al „jocului secund”, starea de bază a poemului ei este subtextul unei melancolii iar vaga descifrare ironic-sentimentală a realității e partea din chenarul delicateții în limitele căruia se oferă, developată de-a gata în metafore ale febrilului, această comoară de unică folosință, viața.

Pasajele contemplative și foarte multe reverențe statuii timpului ce devoră elanuri și imagini (p. 52) devin tot atâtea enunțuri despre dependențele ființei, despre destrămare, imaginarul pare asociat unei cromatici tragice. Ireversibilul, sub impresia refugiului în ciudata metafizică a dansului întunericului cu lumina, jocuri de cuvinte și de idei de o franchețe aparte, eul evocând ingenuu frust arată că pentru autoarea noastră poezia nu definește deloc plăcerea improvizației orgolioase.

Sunt paragrafe sau poeme întregi arătând un spectacol miraculos, un lirism de didascalii severe sau, altul, de reflexii funciare alternând dialogismul baroc și discursul modernist repertoriului lăuntric inventariind datele ființei ca miracol al esenței existențialului. În fața melancoliei agresive se interpune, ușor caricat, evenimențialul omului. Eul liric resoarbe (creta „de cretă”) ca un turnesol argumentele identității, poemul Ramonei Băluțescu inducând, din pură iubire, senzualul ca revelație: „Vezi tu, sufletele noastre au, toate, istorisiri,/Și văi din care se vede aparte cum crește luna,/Și cînd plec înspre pămînt,/Lăncieri hăituiesc amintiri cu rîtul șiroaie de sîngele/Altor dureri, culese din pomii tăi,/De care tu ai uitat, neprimenindu-i toamna,/Cu fum și cu taină bună.//Se-ntîmplă prefaceri în noi,/În timp ce vorbești, în timp ce-mi pecetluiesc gura,/Și simplul fapt că nu dau, ca la fir, cuvinte/Din mare durerea mea, în buchete de tei,/Nu duce departe durerea, s-o dea mlaștinilor,/Și furilor de drumul mare - /Nu duce durerea.//Sunt taine mai presus decît cele din cer,/Legate de pasul luminii, cînd vine,/De cumpăna stelelor, de irosirea/Hîrdaielor de noroc și blagoslovirea/Din trei coroane./Sub ochii tăi neprivitori,/Galateea își pierde sînii, sub daltă,/O stație mai adînc de pielea ta și de-a mea,/Și de întrepătrunderea șerpească, pe care/Îți văd în ochi c-o visezi/În toată vinerea, argăsită cu tăceri despre care,/De data asta,/Nu știu nici eu nimic...” (Întîmplări interioare, p. 71-72) Asistăm, practic, la un vernisaj al vieții în cartea Ramonei Băluțescu, versul incandescent fisurând, uneori, pelicula realului în fragmente ritmând idealul universului unic. Chiar sursa magică a versurilor, am zice, stă în decorația atașamentelor sentimentale („Zboară liber, micuțule,/Spun unii,/Că dincolo nu sunt nici dureri, nici întristare/Eu cred că e doar negru lin și bun,/Și,/De e doar o idee în plus de atât,/Cândva o să recunoști iar mâna mea/Fără chip.”), discursul frapează fără a cădea în nostimade. Ambientul spectacolului e dezinhibarea, tatonările survin ca în poveștile decadente, cu finlul suspendat în promisiune. Iar nostalgia nu este reper, ea este reziduul clandestin al unei memorii saturate de obsesia istoriilor dulci.

Toate poveștile, aici, sunt amare („Nu mai știu unde sînt luminile./Întind mîna cu sete, cu foame, spre calea ce te-aducea./ Nici nu contează că tu ești, acum, pe o cu totul altă cale,/În fața mea e sortită aceeași linie șovăindă, de orb care vrea/Să ia și căderea ca alinare,/Ca-n Bruegel, șirul de orbi, după căderea ta.”), citatul morții și al vieții e deviza scenografului, scenaristul a ars în efervescență fiindcă, da, cineva nu a deschis luminatoarele la timp: „Mă întreb unde se numără tristețea mea/Poate sînt așa de mică încît nici nu ajunge să deschidă ușa,/Să iasă în lume, să schimbe ceva./Ciudat e că nici nu există oameni mari./Știam cîțiva, dar eu cred că au murit, mereu pentru alții,/Și mă-ntreb de stăteau și ei, așa, pe malul zilei,/Cu capul în mîini și cu durerea zăbală,/Mușcînd din ea, de singurătate.” (Cu capul în mîini, p.

34). Cartea Ramonei Băluțescu nu e un simplu catalog de bune intenții, ea este un volum de poeme care trebuie să atragă atenția criticii de întâmpinare. Fiindcă destule merită această zăbavă.

Ionel BOTA

Atâtea concepte care sunt atestate fizic ca urmare a dorinţei noastre ca ele să fie reale. S-ar zice că lumina e visul dintâi şi care are urmă dar niciodată nu poate fi înţeleasă până la urmă, adică fiind vorba despre un capăt, ceva de felul ăsta. Şi se întâmplă astfel pentru că lumina se poate preface în câte feluri doreşte, inclusiv cum nu e atunci când o cauţi şi ea şmecheră găseşte cheia ascunderii după vreo galeşă frunză de umbră. Dar când e clară, aranjată într-o inflorescenţă, într-o împăunare, ajunsă vie, cea mai vie, într-un efect izbucnit din arabescurile minţii, cum să arate această ea, lumina?

E răsărit? Cerul are cuvântul…

E zâmbet? Cerul din noi…

Gabriela Trotuş leagă universul de sine prin sublima percepţie a eternităţii imaginative, pe care obişnuim să o iniţializăm drept lumină fiind. Şi aduce cu ea exact „Răsăritul din zâmbet”, nu văd cum mai concludentă rezoluţie a empatiei directe între a fi şi ceea ce ştim noi că ar fi.

Poezia e stră-luminare dinlăuntrul fiinţei care caută esenţa care poate fi iubirea într-un continuu, într-un nesfârşit. Nu cred că aş avea o cale de început, ci doar pe aceea de parcurs, citind despre interiorizările care se încumetă înspre adresabilitate, precum o fiinţă căreia îi prieşte întratât încât îi trebuieşte mediul din care provine, spre a fi împărtăşit.

Poate părea poeta în multe feluri, fragilă când e de fapt de sine stătătoare, dură în vreme ce ea tocmai ce vindecă; o găsim însă cognitiv fără prea multe figure scenice… „Am atâta timp de tăcut/ între vorbele tale/ Vrute, nevrute/ îţi ascult, mai cade o seară,/ se mai potolesc valurile/ În oceanul meu mă scufund,/ vorbeşti fără virgulă,/ eu am tălpile goale/ lipite de străinul din vis…/ Ce nu vezi? sunt pământeana/ pândită de lună/ Mă vreau dezlegată/ din al său necuprins!”

Tocmai că văd ceea ce transpare natural, poeta nu vine de prin te miri ce planetarium să fure sirenic orbeşte vreun soi de a fi, e de o transparenţă care nu se poate câştiga prin impresivitatea ambientării circumstanţiale.

Am atins undeva ideea iubirii, ca şi cum am fi picurat o licoare magică înt-un ceai iniţiatic, ideatic, cum o fi, dar pare-se că five o’clock e pe alt fus orar, iar nine o’clock vine legănat să înteţească o încăpăţânare a neîmplinirilor ce îi pregătesc un alterfugiu sorţii…

“Ce folos că ne-am zgândărit/ singurătăţile!/ Nu-i de ajuns/ că ne suntem singuri/ şi ne-am culcuşit fiecare/ în singurătatea lui?/ Hai să creştem/ până peste creasta orgoliilor!/ Hai să ne ridicăm/ la înălţimea sufletelor/ care nu mai vor să învingă/ pe nimeni şi nimic!/ Sufletele noastre s-au perindat/ prin mulțime de vieţi!/ Rupte de oboseala/ atâtor lupte galactice,/ până la urmă au înţeles:/ rostul a fost doar acela/ de a învăţa „deosebirea dintre/ apartenenţa la iubire şi... refugiu“./ Aşa şi noi! / Neam întâlnit să ne învăţăm/unul pe altul/ de ce am rămas neiubiţi!” (De ce am rămas neiubiţi!).

Ei bine, se face să fie cum poeta iubeşte într-un subsidiar existenţial pe care de-l căutaţi vă va trebui fir de Ariadnă… “Ar fi nefiresc/ să-mi topeşti liniştea zăpezii/ doar privindu-mi coroana,/ să vrei să-mi arzi iarna./ Ar fi de înţeles/ să te faci foc şi pară,/ când îţi cotrobăi prin gând/ şi te las fumegând./ Ar fi de dorit/ să te laşi ostoit/ printre aburi, topit/ chiar de-ar fi să te mint.” (Ar fi nefiresc).

Mda: iubire, clocot; poezie ce mă cuprinde şi nu mă lasă; poetă, poetă…

Daniel MARIAN

20 actualitatea literară

cronica

nr. 80 n martie-aprilie 2018

Unire prin cultură

Se știe că nici chiar Voltaire, ca ateu, nu a exclus ab initio posibilitatea/ eventualitatea existenței unui Creator Suprem, al unui Demiurg, întrucât a spus, la un moment dat, că „dacă Dumnezeu nu ar fi existat, ar fi trebuit inventat”, iar altădată că „frumusețea este un cec în alb pe care Dumnezeu l-a dat femeii”... Dar, am adăuga noi, când pe lângă frumuseţe unei femei i s-au dat şi alese calități intelectuale, carismă, aptitudini oratorice și − mai presus de toate − har poetic, scriitoricesc, atunci persoana în cauză ar avea suficiente motive pentru a-şi exprima gratitudinea către Divinitate…

Sau poate că Victoria Fonari − fiindcă despre ea este vorba − preferă să o facă cu discreție, în intimitatea propriului cămin, cel puțin nu și în piesele celei mai recente cărți de versuri pe care și-a intitulat-o, totuși, La marginea absolutului − Au bord de l'absolu. Sau poate că, asemeni lui Eminescu, a cărui umbră tutelară se resimte, inevitabil, pe aproape în unele creații din prezenta culegere, poeta nu-l indică pe Dumnezeu cu directeţe, preferând să sugereze, subtil, doar existența/ prezența și chiar intervenția pe care o simte și o transfigurează liric printr-o izbutită anaforă, ca în acest mic imn, cu valoare de artă poetică, pe care, în buna tradiție a liricii noastre interbelice, îl așază, inspirat, în fruntea volumului: „Simt/ Cum gândești în veacuri/ Simt/ Cum respiri în spații/ Simt/ Cum mă atingi prin sunet/ Simt/ Cum mă creezi din unde/ Simt!” (Printre valuri). Lirică prin excelență, cu afecte și concepte exprimate la persoana I, piesa din fruntea volumului ar putea fi interpretată ca fiind o subtilă artă poetică, mai ales prin titlu și prin versul final, unde autoarea se imaginează ca fiind ivită pe lume dintre valuri/”printre valuri” și creată de Zeus din spuma mării („Simt/ Cum mă creezi din unde”), precum odinioară Afrodita (gr. afros − spuma mării), zeița frumuseții și a iubirii la vechii greci…

Editat în 2016, în Tipografia „Foxtrot” din Chișinău, orașul natal al autoarei, La marginea absolutului − Au bord de l'absolu este, după cum lesne se poate deduce din titlu, un volum bilingv, echivalenţele în limba lui Voltaire fiind propuse de traducătoarele Ana Spatari și Victoria Sotnic. Sincronizarea cu Occidentul și nostalgia Parisului, capitala culturală a lumii, i-au obsedat (și complexat) − cum bine se știe − veacuri de-a rândul pe intelectualii români, iar Victoria Fonari nu putea face excepție. În această privință, de-a dreptul tulburătoare este mărturisirea autoarei din cuprinsul argumentului plasat pe manșeta coperții I: „De fapt am început a scrie în grafie latină grație limbii franceze în clasa I. Iar organizarea și sistematizarea acestor versuri am realizat-o din zborul spre Paris, oraș unde dorea să ajungă și mama mea Eugenia Fonari, ce cunoștea la perfecție limba franceză, ar fi fost mândru și tatăl meu, Serafim Fonari. Bătăile de inimi care persistă în această carte se datorează oamenilor mei dragi”. Înțelegem, așadar, că părinţii poetei, datorită unor circumstanțe vitrege, unei istorii potrivnice, n-au izbutit a-şi îndeplini visul de a păși în Orașul-Lumină în timpul zbuciumatei lor existente. Șansa i-a surâs însă Victoriei Fonari care, în urma cu trei ani, a participat la Salonul de Carte de la Paris. „La 19 martie 2015 − precizează autoarea în același text confesiv − Salonul de Carte din Paris a fost primitor și mi-a dezvăluit glasul cărților ce, indiferent de limbă, au forța de a comunica, esențiale sunt căutările, valorile și atingerea noastră de dorinţele pe care le ţinem ascunse în inimă asemenea fluturelui în pumn. Pentru ca să trăiască trebuie să-i oferim libertate. Absolutul îmi şoptește că trebuie să îmi las poeziile să zboare spre cititor”. În acest sens, credem că nu greșim prea mult afirmând că, atunci când vorbește despre sine, Victoria Fonari o face cu un talent literar care o proiectează în absolut, ca pe o eroină de roman. „Versurile din cartea La marginea absolutului − Au bord de l'absolu − spune ea în debutul argumentului mai sus menționat − reprezintă o experiență de a-mi traversa simțirea cuvântului în două dimensiuni. Fiecare limbă are muzicalitatea proprie”. Așa este. Iar la acest capitol, limba română − după cum o dovedesc chiar versurile acestui volum bilingv − nu e cu nimic mai prejos decât cea franceză, ba chiar dimpotrivă. Am putea veni, în sprijinul afirmațiilor de mai sus, cu primele versuri dintr-o odă închinată mamei și dragostei materne văzute ca „elixir al copilăriei”: „Munţii de dor/ Ard în mâinile ei./ Mirifică în fericirea primului pas,/ Ascunde durerea nesomnului”. (Elixirul copilăriei)… Iar în franceză – L’elixir de l’enfance: „Montagnes d’amour/ Enflamées par ses carreses./ Ravissante au bonheur du premier pas,/ Elle cache la douleur de l’insomnie”.

E de precizat însă că, în momentul biografic crucial pe care îl reprezintă participarea ei la Salonul de Carte de la Paris, Victoria Fonari se prezenta acolo nu doar cu poeziile din volumul bilingv de care ne ocupăm

Liviu CHISCOP

aici (pe atunci, încă netipărit), ci cu o impresionantă producție editorială, alcătuită din nu mai puțin de nouă cărți. Debutase editorial cu cincisprezece ani în urmă, cu volumul de poezii Zbor în antiteză (Chișinău, Ed. „Muzeum”, 2000), prefațat de Arcadie Suceveanu, președintele de azi al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, al cărei membru va deveni, nu peste multă vreme, și Victoria Fonari. A urmat Sarea pasiunii (Chișinău, Ed. „Pontos”, 2005), carte de poezii prefațată de acad. Mihai Cimpoi, iar apoi o alta tipărită, de astă dată, în România și intitulată Aleile de corali (Alba Iulia, Ed. „Gens Latina”, 2012), cu o prefață de criticul literar dr. Terezia Filip. Cu prilejul „lansării” acestui din urmă volum la Biblioteca publică „Maramureș” din Baia Mare, autoarea formula această veritabilă profesiune de credință, mărturisind că activitatea ei artistică e în antiteză cu raţionalismul prezent în conferințele sale, în articolele științifice sau în cursurile cu studenții: „Poezia este libertatea fără convenție în care pot îmbina ce simt cu ce știu, ce văd cu ce îmi imaginez, ce intuiesc cu ce cunosc. Poezia permite să fiu categorică într-o lume a ipotezelor, îmi oferă posibilitatea să mă descopăr în spațiile identitarempirice. Poezia este și o fotografie a emoției, este

un adevăr, pe care dacă nu l-aş scrie ar dispărea în lumea ideilor”. În sfârșit, al patrulea volum de versuri al Victoriei Fonari, tipărit tot în România, se intitula Umbra fulgului (Galați, Ed. „Dunărea de Jos”, 2013), la apariția căruia conf. univ. dr. George Lateș o caracteriza astfel pe autoare: „Poetesă de autentică vibrație lirică, activă editorial prin cele câteva volume lansate deja pe piața cititorilor de poezie, puțini dar adevărați, critic literar și didactician, Victoria Fonari este o voce care se aude deja în contextul literaturii din Basarabia”. Într-adevăr, intens preocupată de dorința imperioasă de a se exprima, poeta răvășește vocabularul limbii române, luând fără economie toate cuvintele de care are nevoie și eventual și sinonimele lor. Așa, de pildă, într-o piesă cu adevărat antologică, poeta, cultivând cu succes sinecdoca, se adresează tuturor potențialilor admiratori, mai mult sau mai puţin sinceri, pe care-i citează și-i parafrazează, în epistola pe care le-o expediază, doar pentru a-i persifla cu umor și ironie necruțătoare: „Visezi să măntâlneşti.../ Ai vrea să te iubesc,/ Dar recunoşti:/ Te temi să suferi?.../ Ce să-ţi spun?/ Mă chiar distrezi,/ Ceri siguranţă în iubire!” Acest „mă chiar distrezi” mai cu seamă, cu o topică inversată specifică limbajului popular, necultivat, în registru colocvial adică, e cât se poate de sugestiv și de bine plasat în economia poemului, care continuă în aceeași tonalitate specifică stilului oral: „Nu vrei să ai emoţii negative;/ Frica ta trădează un/ Pretinzi doar că iubeşti/ De ce să suferi?/ Calmează-te, dragostea mai poate aştepta.../ Fii fericit!/ Eros şi-a strâns săgeţile în tolbă/ Şi ţi-a lăsat numai ideea”. (Ordinea sentimentală) Apreciată atât în mediul scriitoricesc, cât și în cel universitar, Victoria Fonari îmbină armonios activitatea didactică și de cercetare cu cea literară, fiind și autoare a trei lucrări științifice publicate în volum, după cum urmează: Factorii intelectual și sentimental în opera lui Aureliu Busuioc, cu prefață de Mihail Dolgan și postfață de Andrei Țurcanu (Chișinău, 2003), Hermeneutica literară (Chișinău, 2007) și Proiecții ale mitului în creația lui Victor Teleucă, Leo

Butnaru și Arcadie Suceveanu (Chișinău, 2013, cu o prefață de prof. univ. dr. Gh. I. Manolache). Având titlul de doctor în filologie obținut în 2001, Victoria Fonari devine, în 2007, conferențiar − iar mai apoi profesor − la catedra de limba română și teorie literară în cadrul Facultății de Litere a Universității de Stat din Chișinău, unde susține cursurile magistrale Etica profesională, Hermeneutica literară, Didactică literaturii române, Retorica, Teoria literaturii, precum și pe cele opționale: Teoria creativității textului artistic, Valorificarea mitului în literatura română și Literatura pentru copii. Numai așa se explică faptul că, Analizând volumul Georgetei Adam intitulat Imaginarul poeziei feminine, recenzenta conchide cu justețe, dar în același adorabil registru colocvial din Ordine sentimentală: „La sigur (s.n.) că ar fi un suport plauzibil și la cursurile opționale, care vizează corelația sacru-profan, noțiune-context, animus-anima, istoria criticii literare, raportul dintre mit și simbol etc.” (În Asachi. Revistă de cultură, seria a V-a, nr. 2 (265), dec.

2016, p. 48). Formulări cu parfum regional, în dulcele grai moldovenesc, ne întâmpină și în titlurile unor poeme din La marginea absolutului, cum ar fi acest „Şi anticii ceia cu legile lor oratorice”, care, transpus în franceză, și-a pierdut tot farmecul: „Oh! les antiques avec leurs lois oratoires…”

Cărturar de aleasă stirpe, având, grație profesiei, serioase cunoștințe magico-mitologice, Victoria Fonari practică o lirică intelectualizată şi livrescă, fapt ilustrat de multe dintre creațiile sale, cum ar fi chiar poemul eponim al volumului, care debutează astfel: „Mi-am uitat timpul/ Dar poate l-am pierdut/ Proust m-ar sfătui la sigur să-l caut/ De fapt nu e vorba de un timp pierdut// E un timp rătăcit/ În clipele unui aşternut/ De fapt e un timp.../ Cu mulţi timpi/ Un fel de prezent continuu englezesc”... (Pe marginea absolutului).

Scriitoare autentică, deschisă spre istorie, mitologie și chiar spre metafizică, mânuind − după cum am văzut − mai multe registre de limbaj, Victoria Fonari este o poetă deopotrivă reflexivă și sentimentală, îmbinând armonios ecourile unei culturi temeinice cu prospețimea expresiei și forța imaginativă, ca în acest final sinestezic de pastel existențialist: „Tăcerea citită de primăvară/ e o tăcere care izbucnește în muguri/ în aroma verdelui ascuns/ și albastru respiră a verde/ și roșu stă camuflat în petale albe de flori/ ascunde strigătele de cocori” (Lecturi de primăvară). În unele dintre poeziile sale de dragoste, precum în păpușile matrioșca, dai peste surprinzătoare versuri în care poeta caută esențializarea maximă a expresiei, ca în acest „ciob de stea”, izbutită antonomază pentru „suflet” (Suflete, un ciob de stea). Alteori, îndeosebi în poemele erotice în care-și asumă starea de îndrăgostită perpetuă drept destin, vom găsi formulări comprimate, percutante, memorabile, versuri tari ca o vodcă dublu rafinată, precum cele din Anaforeză: „Simt cum mi se sărută sufletul/ fără nicio atingere fizică/ să fie privirea?/ O revelație dintre câmpuri – energii magnet/ în care corpul fizic e inexistent…” Creațiile poetice din La marginea absolutului pot fi considerate, fără a greși prea mult, și drept încercări de a escamota infernul, eul său fiind în postura lui Orfeu, chemând la viață pe Euridice, așa cum argumentează, pe larg, în prefața intitulată Tăcerea Euridicăi și împietrirea Gorgonei.

Dotată cu real talent și cu mare putere de muncă asupra verbului, cu o informație cărturărească pe măsură, Victoria Fonari, absolventă, între altele, a cursurilor de stagiere de la Universitatea din Roma (2004), este nu doar o personalitate polivalentă ci și poliglotă, cunoscătoare nu doar de română, franceză, engleză și italiană, dar și de rusă, din care a publicat excelente traduceri în presa literară din România.

Scriitoare pe deplin matură, viguroasă și competitivă la nivelul întregului spațiu cultural românofon, Victoria Fonari se află astăzi în posesia tuturor elementelor capabile a o propulsa în primele rânduri ale breslei scriitoricești de pe ambele maluri ale Prutului…

Liviu CHISCOP _______________________ * Victoria Fonari, La marginea absolutului − Au bord de l’absolu, Chişinău, Tipografia „Foxtrot”, 2016. 78 p.

Florin LOGREŞTEANU

nr. 80 n martie-aprilie 2018

Teologul Victor Grozavu și-a imaginat în adolescență și tinerețe că traversează poduri. Nu și-a explicat niciodată atracția pentru ele. Nici n-a încercat. Un bărbat din sat, Sfântul Dumitraș Gunoieru, fost călugăr la o mânăstire moldovenească, venetic în satul de pe malul Jiului, a încercat să-l inițeze în tot felul de taine pe care Victor Grozavu ori nu le-a înțeles, ori nu le-a dat importanță: de ce apele curgătoare se strecoară, de obicei, printre plaje nisipoase, de ce ne scârbesc gunoaiele în care șobolanii reiterează dintr-o perspectivă exclusiv materialistă Geneza, îi vorbește despre păcatul de a curăța murdăria cu apă și imitarea glasului păsărilor ce trăiesc în sălbăticie, îi vorbește despre o mulțime de minuni pe care Victor Grozavu nu le-a înțeles niciodată, ori le-a ignorat fiindcă nu i s-a vorbit despre ele nici acasă și nici la școala din sat iar, mai târziu, a bănuit că nici pe preotul cel bătrân, fratele vitreg al tatei, nu-l preocupau astfel de lucruri... Numai podurile... Poveștile despre poduri – chiar adevăruri fiind, cum îi sugera irealitatea imediată, vorba lui Blecher -, îl îndepărtau chiar de miezul legendelor povestite atât de frumos de fostul călugăr...

Maturizându-se, Victor Grozavu a încetat să-și mai cultive interesul pentru legendele lui Dumitraș Gunoieru, dar interesul pentru poduri a rămas. Și-a imaginat mituri noi. Tănăr, cu puțină cultură – absolvise un liceu teoretic dintr-un târg de provincie -, chiar credea că poveștile inventate de el sunt pure emanații ale imaginației sale, ale unui talent nativ – cum îi explicase fostul învățător -, dar, de fapt, își aveau originea în reminiscențe ale istorioarelor lui Dumitraș Gunoieru, între timp întors la mânăstirea moldovenească din care, vremelnic, evadase în regiunea nisipoasă a râului Jiu. Într-o după-amiază, după o ploaie cu clăbuci, tânărul, reîntors în grădina părăsită în grabă la revărsarea potopului – metafizic spus – , a rămas uluit la zărirea curcubeului. Îl observase și-n alte rânduri, dar acum culorile i se păreau mult mai intense. Neinițiat în semnificația culorilor cerului, și-a abătut mintea de la ele, dar imaginea curcubeului i s-a revelat ca o punte sau ca un pod între pământ și cer, prin care sufletele bunilor săi și, de curând, ale părinților, s-ar fi putut strecura în lumea de dincolo. Fixat în azur, fără piloni de sprijin, podul plutea. Este posibil ca instabilitatea arcului peste cer să-i fi refuzat o percepție mai clară a ceea ce se petrecea în momentul acela pe pod. E posibil ca sufletele drepților pământeni din satul lui și din satele din jur să pășească, nevăzute, spre Împărăția lui Dumnezeu. Ce să însemne culorile? s-a întrebat... Niciun răspuns. Și de ce sunt împreună?...

Punând întrebările preotului din sat – un tinerel care, duminicile, după slujba religioasă, urca în mașina lui hârbuită și frecventa discotecile din Metropola -, acesta, la început, a râs. Pe urmă, luându-și seama că este preot și sfătuitor al comunității care-l bănuiește de har și înțelepciune, a imaginat un răspuns: „Curcubeul este într-adevăr podul pe care pășim spre Domnul, spre judecata Lui. Fiecare cu păcatele sale. Culorile reprezintă, fără îndoială, căile de acces, marcate de faptele noastre pe pământ; mai iluminate de credința

proză

Poduri

ce I-am purtat-o în viață sau mai adumbrite de păcat...”

Victor Grozavu n-a cerut explicații, dar a încercat să interpreteze cuvintele părintelui cu mintea lui.

Unirea celor cinci culori ale curcubeului este semnul armonizării speciei umane, cu bunele și relele ei.

Unirea contrariilor alcătuiesc podul spre cer și dincolo de cer de unde nimeni nu s-a întors ca să spună ce este. Nici preoții... Nici Papa, venerat de drepți și de păcătoși, în aceeași măsură...

Biblia face din curcubeu materializarea legământului dintre Dumnezeu și Fire, ceea ce, intuitiv, a sesizat și preotul pasionat de barurile metropolitane și visătorul Victor Grozavu în lungile sale momente de revelație: Apoi a mai zis iarăși Domnul Dumnezeu către Noe: „Iată, ca semn al legământului pe care-l închei cu voi și cu tot sufletul viu ce este cu voi, din neam în neam și de-a pururi. Pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine și pământ.” (Facerea, 9, 12-13).

Podul și scara, reprezentate de curcubeu, sunt simboluri ale legăturii dintre divinitate și creația sa.

S-a întâmplat ca teologul Victor Grozavu să se îmbolnăvească grav. A consultat mai mulți medici. Fiecare îl diagnostica altfel. Nopțile i-au devenit un coșmar. Nu lipseau, în schimb, podurile... Într-un ținut mlăștinos a trebuit să treacă peste un pod îngust ca un tăiș de cuțit, dintr-un material inedit, fier și aramă. Strecurându-se între brațele lui, a fost cuprins de o beznă atât de densă, încât a devenit conștient că nu va mai putea continua.

Dar a făcut-o, iar la capătul lui, lumina a devenit brusc roșie, terorizându-l mai mult decât întunericul dinainte. În vis, era încă seminarist, s-a mărturisit călugăruluigrădinar din incinta seminarului. Nu a îndrăznit să se adreseze unui prelat-profesor fiindcă ar fi fost, cu siguranță, batjocorit și i s-ar fi imputat că mintea și sufletul i se abat de la cuvântul Scripturii – de aici, vedeniile coșmarești... Bătrânul călugăr l-a ascultat cu atenție, sprijinit în coada lopeții, l-a sfârșit spunându-i că tocmai parcursese un traseu inițiatic dinspre nord înspre sud, ceea ce profanii numesc viață reală iar teologii încercările Domnului. (Într-un studiu publicat la Paris în prima treime a secolului XX, R. Guenon amintește de un astfel de pod prin care se facilitează trecerea de la contingență la nemurire, de la lumea sensibilă la cea supersensibilă). După spovedania atipică făcută călugărului cultivator de roșii și cartofi, varză și fasole și câteva răsaduri de căpșuni – fructele preferate de părintele stareț -, teologul Victor Grozavu a încercat să-și clarifice în minte explicația bătrânului călugăr, dar mintea lui necoaptă pentru aprofundări spirituale s-a dovedit neputincioasă. Trezit din vis, a realizat că trecuseră ani buni de la absolvirea seminarului și că, între timp, călugărul-grădinar murise. Pe urmă, sănătatea lui începu să se amelioreze, la început internat într-o clinică din reședința metropolitană a regiunii, pe urmă în căsuța lui ticsită cu cărți profane din satul de pe Jiu. Pasiunea pentru poduri reveni mai puternică decât oricând...

Un pod ciudat i s-a revelat teologului ziua-n amiaza mare. Ziua, în sine, a fost ciudată. Dimineața devreme a răsărit soarele, neobișnuit de fierbinte. Brusc, a fost acoperit de nori negri - burdufuri cu apă de ploaie. După câteva ceasuri, norii se îndepărtară, redându-i libertatea. Și din nou întuneric; pe urmă, lumină... Teologul Victor Grozavu se baricadează în casă. Înțepenește în scaunul său pliant, cu privirile fixate înspre fereastră. Nu așteaptă nimic. Curând, începe să moțăie... Încearcă să traverseze un pod. Nu este convins că trebuie s-o facă. Încotro?...

Habar n-are... Să renunțe?... Dă gândul la o parte... Cele două stări interioare devin dorințe aflate într-un conflict pe care nu-l înțelege. Nici nu încearcă s-o facă... Totuși,

Radu BOTIȘ / Mircea BOTIȘ: Reflecții…

Recent ne-a atras atenția cartea ,,Reflecții templiere în Transilvania”, apărută la Editura Primus din Oradea, 2017, având autor pe Remus Barna. Ca prim impact vizual, regăsim pe coperta I imaginea impozantă a castelului păstrător de istorie și legendă alături de prezența cavalerului, a statorniciei cu care, oricând, acesta veghează întru buna rânduială a curgerii vremilor. Emblematicele cuvinte „Non Nobis Domine, non Nobis, sed Nomini Tuo da Gloriam” vin parcă dintru începutul lecturii să reamintească faptul că Supremația Divină a fost și a rămas în permanență călăuza templierului.

Structurată pe treisprezece capitole și completată de o bogată listă bibliografică, lucrarea conține o amplă incursiune în istoria (Cuvânt introductiv) Ordinului Suprem Militar al Templului din Ierusalim, al Marelui Priorat General Magistral al României (OSMTH), reușind să scoată în evidență faptul că, iată, autorul simțea, ca o datorie de căpetenie, aducerea la lumină a unor date necunoscute suficient sau deloc cu privire la Cavalerismul Templier, precum și existența lui în Transilvania.

Acesta, în capitolul al II-lea, face un expozeu al Ordinului tocmai pentru ca cititorul să-și poată forma o cât mai amplă imagine pe baza datelor existente, generos oferite. Avem o prezentare cronologică a legăturilor purtate de către demnitarii medievali din Transilvania cu cavalerii templieri, dar și cu monahii (călugării) cistericieni de la Igris și Carta. O simplă perspectivă a situaţiei din acea perioadă ne va dezvălui că Transilvania se află într-o zonă de frontieră a teritoriilor creștine „Christianitas”, unde spre nord se desfăşoară o puternică misiune, sprijinită armat şi degenerând în cruciadă, de creştinare

actualitatea literară 21 imaginea podului îl ispitește. N-a mai cunoscut unul la fel. O mulțime de arce trimit la ingineria anticilor. Asta îi trece prin minte, oscilând, la intrarea pe pod, dacă ar fi bine să nu răspundă ispitei. Are o iluminare: Părintele Ignație, confidentul seminariștilor, le vorbise despre Iad și Rai în termeni care sfidau logica Scripturii. Victor Grozavu uitase detaliile. Își mai amintea vag că Părintele asemuise Iadul cu o apă neagră în care drăcușorii, luând chipuri drăgălașe, se zbenguiau, râdeau, plesnindu-se în glumă cu codițele peste coapse... În drumul lor spre Rai, îngerașii, curioși, zburdau uneori atât de aproape de suprafața apei, încât drăcușorii reușeau să le smulgă din brațe sufletele celor adormiți de curând și să le ducă în sălașul lor din adâncuri. Peste apa aceea, nu se afla un pod pe care, trecând spre Rai, aleșii Domnului să se afle în siguranță... Și așa mai departe... Curând, Părintele Ignație fusese exclus din Seminar, pentru legendele lui mincinoase ce puneau în pericol și mintea și imaginația adolescenților seminariști, pregătiți să-l slujească pe Dumnezeu în litera Scripturii... Astăzi, teologul Victor Grozavu a păstrat numai curiozitatea unui mirean: ce poate descoperi pe malul opus, ascuns de o încrengătură de sălcii schimnice ?... În aceeași măsură, arcele îl ispitesc să le afle rostul. Le contemplă, în trecere. Masivitatea lor îl impresionează în mică măsură. Anticii, probabil, au știut ei ce fac – își vorbește. (Tânărul teolog se înșeală, desigur, în privința anticilor. Și fiindcă lumea este mică și imaginația ei este rar influențată de revelație, despre un pod cu șapte arce vorbește Dominique Sourdel, întrun studiu mistic publicat la Paris pe la mijlocul secolului trecut. El atribuie celor șapte arce semnificația unor îndatoriri pe care muritorul nu trebuie să le încalce, dacă vrea să evite infernul: credința, practica rugăciunii, a pomenii, a pelerinajului la locurile sfinte, a curăției rituale și a dragostei filiale.)

Deocamdată, Victor Grozavu a adormit, răsturnat în scaunul său pliant, iar la trezie constată că afară nimic neobișnuit nu s-a petrecut. Pe cer, luna se hârjonește cu stelele, semn că dormise câteva ceasuri bune...

Obsedat de poduri și ajungând să și le imagineze în fel și chip, ziua și noaptea, teologul-mirean ajunge la revelații. Visează la marile poduri, ignorându-le pe acelea cu origine cunoscută, opera unor constructuri celebri.

Le numește, cinic, punți peste apele mari și podețe peste pâraie. Într-o zi caniculară de vară, căutând fructe în livada sa pârjolită de focul pedepsitor al cerului (mai gândește, deși mai rar, ca un teolog), privirile îi sunt orbite de fascicolul de raze ale soarelui. Câteva secunde. Își acoperă ochii cu palmele. Și vede... I se năzare că razele iau forma unui pod, o cale deschisă lui spre înțelegerea lumii adevărate. Pornind din lumină, podul conduce spre o altă lumină, la care nu văzătorii, ci orbii ajung cu relativă ușurință... Refuzându-li-se lucrurile perceptibile, cunoașterea intelectivă, li se oferă revelații numai lor accesibile. Pentru cei mai mulți indivizi, soarele rămâne numai un astru, pentru orbi – astru și spirit. Între astru și spirit, legătura se face printr-un pod imaginar, dar niciodată dobândind concretețe...

Deșteptare bruscă... Fostul teolog bâjbâie. Transparența visului se-nnegurează, dar o vreme, Victor Grozavu refuză să se smulgă din visul revelator.

Presimte sau știe că lucidității îi vor lipsi podurile pe care, neputincios, a încercat să le treacă, căutând nălucirile unei lumi transcendente. Sunt două lumi opuse, care-l împart între conștient și inconștient sau este aceeași lume între ale cărei jumătăți credința lui oscilează? (Involuntar, s-a apropiat de figurarea podului semnificând Sinele, care leagă aceste lumi, împiedecându-le să se împrăștie, după cum se arată în Chandogya Upanishad – în comentariul lui Jean Danielou, Le mystere de l’Avent, Paris, 1948.

Trecându-l, noaptea devine aidoma zilei, căci lumea aceasta a Nesfârșitului nu este decât lumină). Întrebarea fostului teolog rămâne fără răspuns. Probabil, abstras revelațiilor de acest fel, se va orienta către poduri mai practice și pe deplin accesibile...

a păgânilor baltici, în timp ce în sud-est există masive proiecte și chiar realităţi misionare în rândul celor ce aparţin confesiunii răsăritene. Chiar dacă considerăm înfiinţarea unei mănăstiri cistericiene în Transilvania ca fiind un act făcut în virtutea strategiilor curiei romane, nu trebuie uitat totuşi rolul de „protecțio”, exercitat din umbră de către templieri, pentru această zonă a Europei. Existenta pașilor acestora precum și amprenta lăsată,conform lucrării prezentate, au păstrat urme de netăgăduit precum cele descoperite la Turda, Tălmaciu, Ciceu, Cristeștii Ciceului, Cristuru Secuiesc, Geoagiu, Oradea sau Vălișoara etc. În castelul de la Vălișoara se află și sediul Balivatului Transilvaniei al Ordinului Suprem Militar al Templului din Ierusalim, al Templierilor din România, condus de către un baliv (pag. 157). De consemnat faptul că în anul 2003, septembrie, a fost înființat Marele Balivat al României, sub jurisdicția Marelui Priorat al Franței, în România existau patru Comanderii, pentru ca în anul 2004 să fie fondat Marele Priorat al României, iar în 2006 acesta să fie ridicat la rangul de Mare Priorat General, apoi în 2008, iunie, la rangul de Mare Priorat General Magistral.

Elita Cavalerilor Templieri a transmis din generație în generație învățături care se dovedesc aplicabile și astăzi, totul depinzând de liberul arbitru în alegerea căii și scopului în viață. Misiunea principală a Ordinului este de a reuși, exprima și forma grupuri de creștini care să se asocieze în dorința de a face mai responsabilă și mai eficace slujirea lor creștină pentru comunitate, colaborând în fraternitate și recunoscuți fiind totodată la justa lor valoare, totul, de dragul lui Hristos, Domnul comun (pag.194).

O carte complexă, bazată pe mărturiile unor documente expuse, dă posibilitatea creionării indubitabile a prezenței cavalerilor templieri în spațiul transilvan, dar și profunzimea spirituală demnă a unui ordin care, pare-se, nu a apus și nici nu are de gând să o facă.

Era deranjată de nojiţele de la încălţări, suficient de slăbite pe alocuri, motiv ce făcea să nu-i ţină piciorul fix în sandale. De aceea, Erika se hotărî să renunţe la sandale şi, când maşina se opri pe malul apei, să coboare desculţă.

Contactul piciorului gol cu solul, cu iarba încă umedă şi rece a dimineţii o învioră, îndemnând-o să înainteze câţiva metri fără să privească înapoi. Sorin, rămas la volanul maşinii, înţelese că ieşirea ei putea fi un moft şi, după exerciţiul de plimbare prin iarbă moftul fiind satisfăcut, s-ar întoarce la maşină. Aveau în program vizita la una dintre colegele ei de şcoală. Cum nimic nu anunţa vreo schimbare de situaţie, tânărul se gândi s-o aştepte, deşi chipul fetei nu se mai zărea prin vegetaţia înaltă. Citirea mesajelor de pe telefon, intrată în reflex, îi umplu timpul de aşteptare, prelungindu-l cu acordul liniştii din el, deoarece nicio presimţire nu-l încercase. Cu un elan venit din stăpânirea de sine, desigur, datorat firii sale chibzuite şi răbdătoare, efectul nu s‑ar produce în afara cauzei, Sorin închise telefonul şi-l aruncă alături, pe locul unde şezuse Erika, apoi coborî şi el din maşină. Un amestec de răcoare şi jet de aer cald îl izbi în faţă, ţintuindu-l într-o stare de nedumerire.

Dar nu îndelungată i-a fost starea. Deplasânduse cu iuţeala paşilor săi, chiar pe urmele fetei, tânărul îşi aminti de replica: „Prin fereastra larg deschisă, el a privit dincolo, în grădină sau în abis”, reţinută din filmul „Timpul ca un amic iritat”, văzut alături de Erika cu o seară înainte. Şi deşi era bucuros că păşind pe urmele ei ar scurta distanţa faţă de Erika, tânărul fusese cuprins de nelinişte când auzi în apropiere voci omeneşti. I se păru că vocile sunt aduse de vânt şi se izbesc de el ca de un perete de netrecut.

Mişcând agitat privirea spre a surprinde sensul de propagare al sunetului, Sorin observă prin iarba înaltă două chipuri ciudate, la înfăţişare, într-o conversaţie mocnită ce abia se auzea din cauza loviturilor de zar, aruncate pe o suprafaţă plană. Desigur, o anume spaimă îl năpădise, nu se aştepta la aşa privelişte. Spre a se familiariza cu împrejurarea, poate şi spre a prinde curaj, el se lăsă pe vine, într-o deplină tăcere, grijuliu să nu fie observat. „– Da’ era posibil?!” „– Eh, da! Era posibil! Ce mare lucru!” „– Mare, lucru e! Nobleţea obligă. Eu cu ai mei, cu fiică-mea, o ştii! Şi la ăştia când erau la putere, şi la ăştia când sunt la putere! Nu merge oricum. Nu eu că mă dau cineva, dar ăştia chiar vor să fiu cineva de al lor. Fiică-mea îi cunoaşte şi se‑nţeleg.” „ – Pe aia mă-sii se-nţeleg! Da’ se-nţeleg, pentru că se-ntinde cu toţi.” „ – Ia nu te lua de fiică-mea! Îţi dau peste bot, să ştii! Fată ca ea nu-i!” „ – Da, nu-i! De ce nu s-a măritat până acum?!” „ – S-ar fi măritat ea. Da’ cu cine?!” „ – Cu ăştia pe care-i cunoaşte... Şi se-nţeleg de mama focului.” „ – Vrei să ştii? Fata mea are pretenţii.

Aşteaptă pe unul ca să vină şi s-o ducă departe, cât mai departe de aici... Ea vrea în America.” „ – De care?” „ – Cum de care?!” „ – De care? Nu ştii? Sunt două!” „ – Eh, la asta nu s-a gândit!” „ – Stă rău cu geografia. Dacă n-a prea mers la şcoală şi s-a dat cu ăştia!”

Sorin fierbea ca într-o oală pusă pe jăratec, dovadă că nerăbdarea îl cuprinse, iar conversaţia celor doi putea să dureze mult şi bine. Aşa că, luându-şi inima în dinţi, el se ridică în picioare şi strigă cât putu de tare.

– Ce-i cu voi aici?

Respectivii nu păreau deranjaţi de fel şi chiar ar fi vrut să continue jocul de trictrac, joc de table practicat pentru întreţinerea spiritului de observaţie, sau să dea curs conversaţiei. Cum strigătul noului sosit în zonă fusese perceput cu întârziere, îl făcu pe cel gras să prindă cu putere prăjina ce o ţinea rezemată de umăr ca să se folosească de ea. Sorin, păstrându-se în calmitatea sa, de fapt o masca, nu bănuia ce se putea întâmpla, deşi presimţea că nici bine n-ar fi. La un capăt de prăjină se găsea un trident, iar la capătul opus îi atârnau două flori spre care se căţăra un omuleţ de paie. Celălalt individ, numai piele şi oase pe el, încetă să mai arunce zarurile şi, punând mâna pe un clovn de câlţi, începu să-l frământe.

– Prea suntem oropsiţi! spuse slăbănogul.

– Prea sunteţi oropsiţi fără să aveţi pricină de oropsire, accentuă tânărul. Mai oropsiţi ca mine nu sunteţi.

Grăsanul, ascultând spusa tânărului, schimbă direcţia de mişcare. Luând mâna de pe prăjină, aceasta căzu în iarbă.

– Ne spui şi nouă ce-ai păţit?

Sorin, studiindu-i pe fiecare şi acordându-le după impresiile sale, nu l‑au trădat niciodată, statutul de oameni cumsecade, se gândi să vorbească fără ocolişuri.

– Eram în maşină cu iubirea mea, cu Erika...

– Aşa şi! Ce te-ai fâstâcit? Continuă! se arătă curios slăbănogul.

– Când am oprit maşina, ea a coborât şi desculţă a trecut prin această iarbă înaltă, gâfâi Sorin.

– Continuă ce ai de spus! Nu te întrerupe!, îl îndemnă grăsanul.

– Vă rog să mă scuzaţi!, îşi drese vocea Sorin.

Am aşteptat-o un timp şi, văzând că nu sentoarce, m-am decis s-o caut. Dar nici urmă de ea. A dispărut.

– Ai văzut tu pe cineva? vorbi în zeflemea grăsanul către slăbănog.

– N-am văzut pentru că n-a trecut, se auzi răspunsul sec al slăbănogului. În spate, în spatele meu e o baltă cu lighioane, de fel şi fel, iar alături curge o apă neprietenoasă cu oricine.

– Sperii omul! Vezi ce spui! îl atenţionă grăsanul pe slăbănog.

Pe fruntea lui Sorin se scurseră broboane de transpiraţie, iar inima începu să-i bată cu putere.

– Au înghiţit-o apele?, strigă Sorin întrebânduse. Dar fără să ceară ajutor? Nu s-a auzit nimic?

– Şi chiar de-ar fi cerut, în zonă nu există ecou, preciză slăbănogul. N-avea cine s-o audă, pentru că n-avea cum s-o audă. La noi, oamenii trăiesc numai din ce văd şi-şi amintesc. Desigur, n-au văzut nimic şi-au tăcut.

– E de bănuit că sunt oameni buni. Vă rog, oameni buni! se-nduioşă Sorin. Poate-mi daţi un reper, un indiciu după care să mă conduc!

– Indicii ar fi, nu unul, ci mai multe. Şi apoi cine vine aici este bun venit, interveni grăsanul.

Dar avem şi noi o întrebare.

– Care? se adresă bucuros tânărul. Sunt gata să vă stau la dispoziţie.

– De ce nu v-aţi continuat călătoria şi aţi oprit în acest loc? vorbi cumpănit grăsanul.

– Da, chiar aşa! De ce? reluă şi slăbănogul întrebarea.

– M-a rugat ea, Erika. Vroia să-şi revadă o colegă de şcoală, spuse tânărul epuizat.

– Să ştii că nu te-a minţit, se exprimă calm slăbănogul. La noi e multă dezordine. Cineva trebuie să se ocupe să pună lucrurile la punct. Şi locul nostru se vrea consacrat! Ce te miri?! Şi copila noastră şi iubita ta sunt fete cu minte şi suflet. De aceea fetele se-ntâlnesc şi discută despre ce mai e prin lume, despre ce mai fac ele, ce au de gând... Iar vorbele, câte mai sunt, se-nalţă ca nişte piloni invizibili şi ceva se mai schimbă. Ai răbdare că va reveni. Dac-o iubeşti, aşteaptă!

– Dar putea să-mi spună! De ce nu mi-a spus? se văicări Sorin.

– Ştii ce?! Te-a scutit de efort şi poate de o scenă. Obişnuieşti des s-o cicăleşti? întrebă grăsanul.

– Nu obişnuiesc. Dar ţine de datoria mea de bărbat să ştiu totul, se mărturisi Sorin.

– Eh, vezi! Aia e! surâse slăbănogul. Ascultă acum ce-ţi spune el. Hai, spune‑i!

Grăsanul tăcu un timp apoi, schimbând poziţia, netezi florile de la capătul prăjinei şi împinse omuleţul de paie mai sus. Slăbănogul, profitând de preocuparea grăsanului îi şopti lui Sorin: – Nu te apropia de el căci te va copia. Şi odată intrat în memoria lui nu mai scapi. Mereu îşi va aduce aminte de tine şi te va chema să-l ţii de vorbă. Îţi convine să-ţi laşi iubita şi să fii la cheremul lui?

– Da’ ce crezi că vin?, îi şopti tânărul.

– Nu vei avea încotro!, îl atenţionă slăbănogul – Aud, aud!, ţipă grăsanul. Da’ ce vorbiţi voi acolo?

– Mai nimic!, ridică tonul şi Sorin. Mă-nvaţă cum să am răbdare.

Grăsanul, revenind în poziţia iniţială, îi privi scrutător pe amândoi, după care, surâzând, începu: – Mulţumesc pentru dreptul de a spune câte ceva. O fac nu pentru mine, ci pentru acest tânăr nedumerit. Nu încerca să cunoşti locurile de faţă. N-ai nici pregătirea necesară să le străbaţi, trupul ţi-e ascuns în veşminte şi încălţări de firmă, şi nici puterea să rezişti în cazul unui atac sau silnicii. Lasă lucrurile să decurgă de la sine!

Dacă ea şi-a propus să revină, va reveni. Dar după o întâlnire cu prietena ei. Aşa este rânduiala pe aici. Ai răbdare că totul va reveni la ceea ce ştiai tu. Ai trecut printr‑o fractură în cunoştinţele tale.

Nu te grăbi s-o strici! Ea va reveni şi împreună veţi continua drumul. E simplu ca bună ziua!

Vezi ce simplu e? Ai răbdare, nu te grăbi!

– Multe mi s-au întâmplat în vremea din urmă, spuse înviorat Sorin la cele auzite. Ce-i drept, le iau în calcul, dar nu le cred pe toate.

– Să le crezi, să le crezi! vorbi slăbănogul. Nu cer efort şi aduc numai bine.

O adiere de vânt se produse din senin. Câteva ramuri de arbori se mişcară deasupra pârâului, atingându-l, iar picături de apă se răspândiră pe o suprafaţă întinsă, stropindu-i şi pe cei trei.

Slăbănogul întoarse privirea către clovnul de câlţi, grăsanul se asigură că prăjina se află în iarbă, iar Sorin se scuturase de stropii căzuţi pe haine. În năuceala produsă, din care se grăbeau cu toţii să iasă cât mai convenabil, se iscă un zgomot.

– E, e, e, e! Parcă s-auzit ceva! izbucni slăbănogul.

– Da’ chiar aşa! continuă grăsanul, întărind presimţirea slăbănogului.

– E claxonul de la maşină! strigă Sorin, mişcând ochii în toate părţile. E claxonul... repetă el când percepu o voce. Mă cheamă Erika.

E glasul ei.

Emoţionat, Sorin o rupse către maşină. Fugea aşa de tare că iarba, în urma lui, se ridica de parcă n-ar fi fost călcată. Ajuns la maşină şi regăsinduşi iubita, Sorin se stăpâni să nu plângă de bucurie.

Luând-o în braţe şi urcându-se în faţă, chiar pe locul unde stătură înainte, el o îmbrăţişă ca după o absenţă îndelungată. Aşa simţi clipa şi respiră adânc. Grăbindu-se să plece imediat din zonă, Sorin porni motorul şi declanşă din neantenţie radioul de la bord. Maşina, zvâcnind de pe loc, înainta agale pe drumul dintre arbori, dispărând fără zgomot, dar lăsă în urmă vocea Edithei Piaf.

Sonoritatea zonei se umplu de melodia Simple Comme Bonjour.

Undeva într-o iarbă înaltă, ca într-un refugiu pentru pândă şi consolare, dialogul îşi urma cursul. „ – Vrei să ştii? Are un venit de pe urma lor. Şi nu trebuie să ne facem probleme. De toate are şi ne aduce la toţi. Nevastă-mea e tare mulţumită.

Mereu îi spune... Ce-ţi trebuie ţie America? Stai aici. E linişte şi ai de toate.” „ – Da, noroc! Însă până când?”

Dar nici jocul de trictrac nu încetase, fiind util pentru exersarea spiritului de observaţie.

Nimeni nu ştia ce putea să se mai ivească.

Pretutindeni, peste ape şi peste maluri, nevăzutul stăpâneşte în siguranţă de sine, conştient pentru câte le face şi le ştie, făcând şugubeaţă clipa, iar pe cel ce-i dă crezare să-l reducă la tăcere.

Hamlet în sos picant de Aldo Nicolaj.

Regia: Alexandru Jitea.

Teatrul „Nottara”, Bucureşti.

Director: Marinela Ţepuş

Spre a se crea iluzia, în teatru sunt acceptate situaţiile neutre, permisibile amestecului de contrarii. Prin proiect sau prin construcţie, situaţiile admit în părţile componente jocul la vedere deşi, neocolite de invizibil, ele consolidează emoţionalul şi întreţin legătura scenei cu sala. Teatrul „Nottara” din Bucureşti, de ani buni, îşi pliază activitatea prin conceperea de programe revigorante şi punerea lor în funcţie spre folosul scenei şi, implicit, actorului. Un astfel de program intitulat „Actor şi regizor” permite unor actori (de-ai casei) înzestraţi cu imaginaţie şi duh, dincolo de jocul scenic, să se „joace” de-a regia şi să performeze, jocul fiindule cunoscut din interior. În cadrul acestui program am vizionat comedia Hamlet în sos picant de Aldo Nicolaj, regia: Alexandru Jitea. O distribuţie bine gândită Gabriel Răuţă (Froggy) şi Isabela Neamţu (Cathy) în Hamlet în sos picant de Aldo Nicolaj

Simplu ca bună ziua!

Mezzetino, personaj din Commedia dell’Arte.

Nicolae HAVRILIU

nr. 80 n martie-aprilie 2018 22 actualitatea literară teatru Un amestec al contrariilor Din culisele formulei „Lumea ca teatru”

a reunit actori tineri, dar din generaţii diferite: Gabriel Răuţă, Isabela Neamţu, Anca Dinicu/Oana Cârmaciu, Vlad Bălan, Bogdan Costea, Răzvan Bănică, Filip Ristovski, Luminiţa Erga, Rareş Andrici, Corina Dragomir, Adrian Edu. N-a lipsit umorul, n-a lipsit voia bună, n-a lipsit tonul ştrengăresc, talentul a fost evident.

Textul lui Aldo Nicolaj parodiază tragedia lui Shakespeare şi face o demonstraţie în contul comediei, accentuând pe relativitatea formelor estetice şi pe amestecul lor.

Formele scenice, venite din comic şi tragic, se amestecă, fără să-şi dăuneze, cu personaje aparţinând unor categorii sociale diverse. Altfel spus, textul lui Aldo Nicolaj pare o deconstrucţie a textului original prin scoaterea personajelor din consistenţa iniţială şi aşezarea în linii sumare a fiinţei până la schiţă şi gâlceavă într-un mediu de viaţă obişnuit, însă posibil de real. Deşi în prim plan apar personaje din bucătăria palatului, totuşi acestea coabitează cu personaje nobile într-o prindere comună. În bucătăria palatului Elsinore, locul acţiunii, primesc replica, între solemn şi flecar, Hamlet, Horatio, Laertes, Regina, Ofelia, Polonius de la bucătarul Froggy, soţia sa Cathy şi servitorii Inge şi Breck în costumele şi scenografia Lilianei Cenean.

Spectaculoasă este prezenţa personajelor în largul jocului, dar şi varietatea mâncărurilor din registrul gastronomic. Nu s-a dat vreo luptă pentru schimbarea poziţiilor, totul s-a făcut în voie şi acceptat din nevoia de altceva. Potrivit lui Eugène Ionesco, „totul e permis în teatru, totul e tragic, nimic nu-i tragic, totul e comic. Totul e real, ireal”.

Acest amestec al contrariilor explică şi menirea teatrului de „a pune oglinda în faţa firii omului”, de a surprinde „vremii vârsta”, de a demasca „forma şi îngustimea” puterii şi de a aşeza omul în ceea ce-i este pe măsură, în „vieţuirea laolaltă”. Chiar şi-n cazul unui „Hamlet de bucătărie” cu acel aspect de „a la spaghetti” la prima vedere, efectul scenic, strict teatral se păstrează din plin. Au convins actorii de la „Nottara” din prestaţiile lor, făţuind buful cu har, în travestiul purtat cu cinste. Meritul îi revine actorului Alexandru Jitea care practică regia de ceva timp şi o exersează cu pricepere.

Zămislită după o reţetă englezească de prim rang, comedia italiană a fost picantă şi prin rostirile ei cu accente neaoşe.

Nicolae HAVRILIU

Remus V. GIORGIONI

nr. 80 n martie-aprilie 2018

Ramona Băluţescu, Ceai din căni de copii, Editura EMMA, Floreşti (Cluj), 2017; Scrieri veneţiene (idem)

Literatura română actuală are parte de autori prolifici - şi foarte prolifici dar puţini reuşesc performanţa a patru

cărţi la aceeaşi editură, în acelaşi an!

Ce-am putea noi să facem în acest caz - decât să „contabilizăm” numărul de volume, numărul de pagini, eventual: în total, cele patru cărţi au: 150, plus 125, plus 135, plus - volumul al patrulea, de care ne vom ocupa aici fiind şi cel mai consistent - 315. Pe coperta a patra a acestuia din urmă descoperim şi un „moto” (fragment din prefaţa semnată de Doru Căstăian): „(...) este un tratat de agronomia deşertului(...)”. Şi, ne-am zis: ia să vedem noi ce „plante” se mai cultivă în... deşertul poeziei române contemporane?... În lipsă de altele, menţionăm titlurile poeziilor legate de arealul lichid al vestitei cetăţi-stat prezentă pe hartă încă antichitate: Topografic, marea Veneţiei, Şpriţ veneţian, În lipsă de Odiseu, Staţia de lângă pescăruşul albastru. Sunt vizate, desigur şi câteva locaţii specifice: Lido, Aldo Izzo etc. Dorsoduro... Este o poezie de notaţie, depăşind nivelul unor simple note de călătorie lirică, conţinând aşadar şi multe conotaţii - şi cogitaţii - existenţiale: „Nu mi-am vândut ochii cărţilor/ ca să jinduiesc după bani...” (nici noi!; din poemul Parităţi); „Cuvintele tale/ Fac toate/ Cam cât o ceapă uitată în frigider” (Plată).

Mihaela Oancea, Într-un timp fără maluri, Grinta, 2017

Singurul fapt care o dezavantajează pe poeta publicată şi de noi este numele... popular (însă nu uşor, deşi coincide cu cel al unei cunoscute cântăreţe de muzică uşoară!). În rest are de toate, frumuseţe, talent, volumul în discuţie - 120 de pagini - fiind blindat şi cu un Cuvânt înainte semnat de cunoscutul literat, poet apreciat, Geo Vasile.

Placheta este împărţită în patru cicluri, bine individualizate prin titluri (nu ştiu cum să zic… dar obiceiul altora de a pune numai steluţe deasupra de toate poemele lor mi se pare oarecum un moft auctorial; nu este şi cazul poetei noastre): I. Într-un timp fără maluri, II. În pijamale subţiri, III. Schiţă în cărbune şi IV. The walk of life (?... Ei trebuia să se ivească şi-o boroboaţă... În traducerea noastră, liberă, ar veni pe româneşte! - Deambulările vieţii...). În rest, titlurile poemelor nu mai par chiar aşa semnificative, unele fiind chiar simple monosilabe. Dar trebuie să-l credem pe domnul Vasile, când „consideră(m) că cel mai bun volum al poetei este...” (cel în cauză, pe care-l avem sub ochi). „Poeta, în numele unei

cărţi/autori

actualitatea literară 23

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

conştiinţe poetice indubitabile, datorate talentului, frumuseţii dicţiunii, vocaţiei sinesteziei... şi-a dobândit o indeniabilă originalitate stilistică, considerată fiind printre primele cinci poete din România din generaţia sa.” (Nu dorim să polemizăm cu nimeni pe această temă, mai cu seamă cu un aşa literat de prestigiu; dar alţii ar spune, probabil, că mai sunt vreo 50!) Cu toate că pe noi personal - ne-au atras alte poeme şi titluri din conţinut, respectăm alegerea poetei, sau poate a editorului, şi cităm din minunatul titlu - poemul reprezentativ de pe coperta a patra, publicat sub poza

Avem de data asta o plachetă de 75 de pagini, împărţită în trei cicluri semnificative: primele „răsaduri” sunt răsăditele, următoarele - nerăsăditele, iar în final, poeme libere (libere-nelibere, dar toate poeziile din carte sunt răsărite!) Cartea e blindată de jur împrejur - ca o cetate asediată - de prezentări, pe care autorul a preferat să le pună inclusiv pe clapetele interioare.

Prefaţa lui Ion Pop, cea mai cu greutate, este însoţită, în ordine, de întâmpinările lui Marian Barbu (profesorul craiovean), Adrian Dinu Rachieru şi - pe coperta a patra - Alexandru Ruja. Ar fi prea mult

1991, la Editura Labirint). Urmează - după ieşirea din… Labirint - Obiecte după frig, la Porto Franco, titlu stănescian, şi Amintiri de pe malul celălalt, la Calendele piteştene. Dar, ca să nu se creadă că-i facem reclamă neplătită amicului ploieştean, sărim la Hierofania, carte care nouă ne-a plăcut foarte tare şi care a cunoscut două ediţii. Vin apoi Ceremonii(le) de iarnă, Bufonul şi KlaraRegina, Făptura căzută din mit… Periplul editorial se încheie cu Catedrala de rouă şi Radiaţia cubului, cele mai recente volume, din 2017. Despre IVT referă cel mai des: Ştefan Ion Ghilimescu, Victor Sterom, Lucian Gruia - dar şi Iulian Boldea, Ioan Moldovan, Vasile Spiridon,

autoarei: „De dimineaţa alergi cu inima în palme/ pe la tot felul de medici/ care te studiază ca pe-o bizarerie.../.../ „poate mă transform!” îţi zici delirând/ [...] în lumina uriaşelor floarea-soarelui/ ce ţipă aplecate spre tine:/ „Faceţi ceva cu inima asta!”// Într-o tăcere apoasă,/ greaţa pluteşte filosofând/ despre măruntele principii existenţiale.” (Ghici ghicitoarea mea: titlul a fost menţionat - în ghilimele - în poem!)

să cităm din fiecare - asta în situaţia în care reşiţeanul nostru nu mai are nevoie de prezentare şi ne avântăm în larg pe cont propriu. Poemele primelor cicluri, răsăditele şi nerăsăditele sunt numerotate de la 1 la 24 - acestea din urmă - şi (bine) numite, cu titluri, nu lungi, dar semnificative: Tăcerea din răsad, Un altfel de rug, Teleportat, Răscumpărarea, Marele Domn: „Stînd deoparte/ n-a putut fi numărat/ n-a simţit deci/ nevoia de a vedea/ ochiul tragic protejat/ al treilea ochi Marele Domn”.

Dar iată care este Răsadul adevărat: „Sub vişinul din curtea casei/ albina şi fluturele/ acoperă trupul singurului nerăsad/ rămas la suprafaţă... de sub care se ivi neprevăzut/ un răsad adevărat.”

Mircea Bârsilă, Gh. Mocuţa. Şi o serie de poeţi-prieteni, între care îi descoperim şi pe Constantin Buiciuc (recenzii la Dealul şi Bufonul…), şi RVG, cu două articole despre opera poetului în general.

Mihaela Aionesei, Zodia palmelor tale, Libris Editorial, Braşov, 2016

Despre poetă am auzit - despre editură mai puţin, dar suntem de părere că aşa ar trebui să arate un volum de poezie. Şi regretăm că simpla reproducere a copertei nu e defel relevantă: ar trebui să vedeţi - dragi cititori, autori, editori - capul de pagină, care e identic cu caracterul copertei. (Unde mai pui că prefaţatorul este şi un bun critic de-al nostru, Ionel Bota? Cităm din cuvântul lui preliminar, intitulat Ceremoniile inefabilului şi cuvântul purificator: „O poezie de expresie particulară scrie Mihaela Aionesei, autoare originală şi fericit îndepărtată de obsesiile „fundamentale”... Observ acum, destul de încrezător în destinul ei de scriitor, că universul liric pe care-l propune de ceva timp, sistematizează o atitudine, eros şi thanatos într-un insolit-impresiv spectacol...” Volumul, de 122 de pagini, nu este împărţit în cicluri, iar titlurile sunt, în general, semnificative: dragostea care nu mă mai încape, fiecare om e un poem nescris, timp pentru un psalm şi un sărut...; „e atâta linişte în mine/ cum n-a mai fost de la facerea lumii...” (sublim); „ca să mor trebuie mai întâi să trăiesc, Doamne,/ dar de când m-am născut/ n-am făcut decît să mă adun din mama/ din lut, din om în om...” (timp pentru un psalm şi un sărut); „Mâinile mele stau cuminţi/ ca două femei căzute în rugăciune/ una vrea să-L atingă pe Dumnezeu/ alta pe tine vrea să te atingă... [...] iubirea şi moartea/ se ostenesc/ să mă împartă...” (mîinile mele cuminţi).

Octavian Doclin, Răsaduri, Ed. Gordian, Timişoara, 2017

Prietenul reşiţean este unul dintre menţionaţii poeţi prolifici ai ţărişoarei - republicii literelor - , care nu prea îngăduie să treacă anul, fără un volum nou (cum la alţii, mai tineri ca noi, e valabilă butada „anul şi cârlanul”...!)

Teodor Dume, Temniţa de sub rană, Editura Pim, Iaşi, 2017

Avem aici 90 de pagini pe poezie, neîmpărţite în cicluri, dar însoţite de prefaţa Cezarinei Adamescu (Poemele binecuvântatei lumini).

Descoperim la sfârşitul cărţii şi câteva pagini de aprecieri critice, de unde aflăm că, vizavi de poezia lui T.D. s-ar fi pronunţat şi celebrul critic de poezie - el însuşi poet important Gheorghe Grigurcu. Descoperim (înainte de a consulta şi părerile altora) o poezie de notaţie metafizică, existenţială - marea tentaţie a poeţilor dintotdeauna: „când ochiul surprinde tăcerea/ viaţa devine o peşteră/ fără fund// supravieţuirea depinde/ de gestul luminii” (Umbre). Tot de „gestul luminii” - îndepărtarea umbrei - depinde şi supravieţuirea celorlalte poeme din culegere: „sunt momente în care trupul/ mi se goleşte de umbre/.../ doar câteva resturi ici-colo/ şi un Dumnezeu care clipeşte des// încep să număr încet şi sacadat/ până la următorul răsărit” (Resturi...)

Repere critice. Poezia lui Ioan Vintilă Fintiş, Grinta, 2018

Cu un Cuvânt înainte de Lucian Vasilescu - “Prinţul Ţărilor de Jos” - editor fiind poetul Gabriel Cojocaru, cartea care adună toate referinţele critice la opera poetică a lui IVF are 285 de pagini, un număr impresionant. (Asta, în condiţiile în care mulţi poeţi importanţi de azi au în palmares 10-20 de pagini de acest fel.) Toate cele 20 de volume de versuri ale “împricinatului” se bucură de una până la 13 aprecieri critice. Dar, pentru că altceva nici n-ai putea spune pe marginea unei aşa întreprinderi, să menţionăm cele mai sonore din titlurile lui Fintiş - în care poetul e maestru (apreciem un titlu bun şi frumos, cu atât mai mult cu cât mulţi poeţi de azi nu mai catadicsesc să-şi… titlurizeze producţiunile): Singurătatea supremă (debutul editorial din

Nicolae Spătaru, Îngeraşul purta fustă mini, Editura Junimea, 2015

Carte de proză scurtă, frumos prezentată grafic (coperta: Mihai Bacinschi). Pe coperta a patra, citim numele lui Nicolae Coande şi Nina Corcinschi, primul realizând şi prefaţa prefaţă pe care, dacă nu eşti atent, o citeşti ca pe prima proză inclusă: Măştile lui Brejnev.

Dintre cele cinci proze, nouă ne-a plăcut ultima, cea care dă titlul volumului - cu toate că poetul - sau editorul? - are altă opţiune: pe clapeta din spate descoperim un fragment din Jurnalul lui Dan. Iar de pe coperta II/ clapetă aflăm că Nicolae Spătaru este autor a zece cărţi: şase de poeme, trei de poezii pentru copii şi una de publicistică. Aceasta (un titlu interesant, Revolta clonelor) revelează o altă faţetă a poetului Nicolae Spătaru care, iată, debutează semnificativ şi în proză.

Ion Oprişor, Ultimul solstiţiu, Eubeea

Proaspăt intrat în USR (Filiala Arad), Ion Oprişor dovedeşte o pasiune netăgăduită pentru poezie, prin faptul că perseverează, nu se opreşte din scris (probabil că pentru un poet o nouă plachetă de versuri e ca o respiraţie - şi în acelaşi timp o gură de aer pe care-o destinează Planetei!). Cu o prefaţă doctă şi aplicată, semnată de Ela Iakab - prezentarea de pe coperta a patra: Nina Ceranu - cartea are 60 de pagini şi reprezintă un vizibil pas înainte în periplul poetic al autorului, schimbarea la faţă apărând în chip vizibil încă din volumul precedent, Trădarea îngerilor (dacă nu şi mai de demult): „un fel de râs înfrăţit cu alcooluri/ umple odaia răsfirând fumul alb/ păsări albastre îmi umblă prin gânduri/ greierii tac//… şi alţi o mie de ochi/ stăteau atârnaţi ca scoicile pe ţărm/ legaţi de un fir nevăzut…”; „e aici cu toate păsările cerului/ iar săgeţile ceasului din perete/ îmi încremenesc fiinţa…” „În concluzie - spune prefaţatoarea - Ultimul solstiţiu este o carte bine articulată pe triada eros-vedenie-logos, cu sensuri multiple şi suprinzătoare, cu imagini plastice memorabile, cu sonorităţi ce ne amintesc şi descântecele străvechi româneşti, şi rugăciunile strămoşilor păgâni, şi vorbirea tulbure a omului modern, care nu mai ştie limba rugăciunii, dar trăieşte încă setea de lumină, de Dumnezeu.”

(NOTĂ: Rugăm cititorii noştri, autori de cărţi, să fie mai selectivi - să nu ne trimită chiar toată producţia lor editorială, fiindcă şi noi suntem doar - o mână de - oameni.)

24 actualitatea literară n Homo deus. Scurtă istorie a viitorului, de Yuval Noah Harari

Yuval Noah Harari explorează proiectele, visurile şi coşmarurile care ne vor marca viitorul. Omul va încercasădevinăasemeneazeilor,învingîndmoartea şi creînd viaţa artificială. Este chiar următorul stadiu al evoluţiei - Homo deus. De-a lungul istoriei, omenirea s-a confruntat constant cu trei probleme cruciale: războiul, foametea şi molimele. În secolul XX, a reuşit să le rezolve în mare măsură. Războiul nu mai are aceeaşi putere de distrugere: în prezent numărul celor care se sinucid e mai mare decît al celor morţi în conflicte armate. Foametea dispare: oamenii suferă mai degrabă din cauza obezităţii decît din cauza malnutriţiei. Molimele nu mai fac ravagii: mai mulţi oameni mor de bătrîneţe decît în urma bolilor infecţioase. Ce anume va lua însă

nr. 80 n martie-aprilie 2018

meridiane

Maria Grazia Insinga Maria Grazia Insinga s-a născut la Capo d’Orlando (Sicilia) în data de 20 aprilie 1970. După obținerea licenței în literaturi moderne și absolvirea Conservatorului și a Academiei de muzică, s-a consacrat activității concertistice și învățământului secundar. În prezent predă cursuri de pian la Institutul „G. Verga” din localitatea Acquedolci. În anul 2014, culegerea sa de poezii La Porta meta fisica / Ușa meta fizică a fost propusă pentru Premiul „Lorenzo Montano”. În același an, cu sprijinul Oficiului pentru Cultură din Capo d’Orlando, a înființat Premiul de poezie pentru tineri „Basilio Reale” – Balena de Gheață, ajuns la cea de-a treia ediție. În 2015, a câștigat concursul Opera prima, inițiativă editorială condusă de Flavio Ermini și îngrijită de site-ul poesia2punto0. com, cu volumul Persica / Piersică (volum coeditat de Anterem și Cierre grafica), iar anul trecut culegerea Ophrys a fost finalistă a celei de-a XXX-a ediții a Premiului „Lorenzo Montano”. Recent, Mariei Grazia i-a apărut, la editura Fiorina, cea de-a patra carte de versuri, intitulată Etcetera. Textele de față fac parte din volumul Piersica / Piersică.

Partenogeneză

locul războiului, foametei şi molimelor în agenda omenirii? Ce destin vom alege pentru noi înşine, ce scopuri ne vom stabili? Homo deus. Scurtă istorie a viitorului, în traducerea Luciei Popovici, a apărut în colecţia „Historia” (coordonator MihaiRăzvan Ungureanu) a Editurii Polirom, ediţie cartonată, în curînd şi în format electronic. Yuval Noah Harari a obţinut doctoratul în istorie la University of Oxford şi este profesor de istorie universală în cadrul Departamentului de Istorie al Universităţii Ebraice din Ierusalim. Cartea sa Sapiens, publicată iniţial în Israel în 2011, a fost tradusă în peste patruzeci de limbi. Timp de peste şase luni s-a aflat pe lista bestsellerurilor Sunday Times şi a fost de asemenea în topul bestsellerurilor New York Times.

n Legături bolnăvicioase, de Cecilia Ştefănescu, în spaniolă

Tigroaica voia doar să scâncească-n mâna cuiva cred că era gravidă și nu exista pentru asta vreo explicație. Să-nțeleg pe unde intrase era cu neputință și-n ceasul durerilor fără nimeni alături – în afara unei delte între deschizături – spintecam, citeam la-ntâmplare fracturile-n dungi pelerinajul, puritatea roșcată mie ursită.

Psalm În carte mulțimea tălăzuind.

Aici afară nimeni. Și-al nimănui trandafir al nimănui vers a nimănui direcție al nimănui contra nimănui vânt al nimănui curent a nimănui răsucire al nimănui punct și de la capăt al nimănui ultimatum a nimănui privire a nimănui comparație a nimănui apropiere a nimănui aproximare al nimănui sânge ai nimănui bani a nimănui apă ce picură al nimănui revers al nimănui egalul nimănui deget mare al nimănui pictură a nimănui papirus al nimănui monedă a nimănui credit al nimănui steag de luptă al nimănui psalm al nimănui nimănui.

* [Lighea* redată apei…]

Lighea redată apei fără cele mai vagi noțiuni de înot - afazia - e un leșin ce-năbușă glasul.

Să-ți spun ceea ce nu știu, despre oase nimic altceva - în depărtare - fiul desăvârșit fără sămânță e o gară orice gară un pelerinaj.

Legături bolnăvicioase, de Cecilia Ştefănescu, şi apărut în trei ediţii la Polirom (2005, 2006 şi 2011), va fi publicat în acest an la Editura Dos Bigotes, Spania, în traducerea Doinei Făgădaru. Romanul Legături bolnăvicioase a fost ecranizat în 2006, în regia lui Tudor Giurgiu. Legături bolnăvicioase este romanul de debut al Ceciliei Ştefănescu. Romanul a fost tradus în franceză şi a apărut la editura Phébus în 2006, traducere în limba franceză de Laure Hinckel, sub titlul Liaisons morbides, în italiană, la Nikita, în traducerea Anitei Bernacchia şi a Mariei Luisa Lombrado, şi în poloneză, la editura Green Gallery, în traducerea lui Zdzisăaw Hryhorowicz.

De asemenea, Legături bolnăvicioase a fost ecranizat, în regia lui Tudor Giurgiu, pe un scenariu semnat de autoare, a fost selecţionat în secţiunea „Panorama” a Festivalului de Film de la Berlin şi a fost distribuit în peste 20 de ţări. Kiki este o tînără nonconformistă, oscilînd între atracția față de un artist megaloman, Renato, şi prietenia amoroasă pentru colega ei de facultate, Alex. Copleşită de temeri, nevroze şi viziuni romantice, unele aflate la graniţa dintre reverie şi boală, pe fundalul tulbure al Bucureștiului anilor 90, ea frecventează mediile studenţeşti şi artistice, în căutarea unui răspuns la dilemele sale. În această continuă oscilaţie, Kiki trăieşte însă o serie de experienţe în urma cărora viziunile sale devin mai puternice decît realitatea.

Și fiecare pătrar de lună e o coală-ndoită-n patru.

Sine cera**, inadecvată adecvată doar mie însămi încă topesc, ascund anagogiei – pe-ntuneric – degetele.

*Lighea – numele personajului principal din romanul Sirena al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa **Sine cera – fără ceară (lat.); din cele două vocabule latinești s-a născut cuvântul sincer/a

Zahara* De partea cealaltă a domeniului - tonele de-ntunecimi, hiperascultatul în tăietură Doamnă a cochiliilor n-avem decât să ne prefacem că în beznă există un afară. Și nu m-asculta de vrei să auzi. Îmi golesc gâtlejul de nevinovăția - stamine pistiluri – lucind întreagă dar nu se oprește-aici, niciodată.

Rămân neatinsă: în plantația de portocali casa în casă odaia în odaie plantația de portocali. *Zahara – denumirea arăbească a florilor de citrice (în traducere: strălucitor de alb)

Piersică Pe promontoriul plin de turnuri dă-n floare prunul grotă de jilave angoase palmieri nicicând sărutați pistrui abia născuți de jur-împrejurul lumii nimic nu spun nici nu grăiesc prin vorbe ori sunete totuși avertizează că gura ne poartă în sala de muzică.

Prezentare și traducere: George Nina ELIAN

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu

Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com) Tiparul: Tipomedia Prod Timişoara

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro) Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele

Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com) Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare

Simion DĂNILĂ, Maria BOLOGA, Ionel BOTA Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com) din Lugoj, Timişoara, Reșița şi la sediul USR Bucureşti