Actualitatea literară 82

actualitatea literară

nr. 82, anul IX

iunie 2018

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n Paraschiva BUCIUMANU:

Despre ce vorbim? Despre aiurelile unei fiinţe nefiinţate?

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Radu CIOBANU, Ion BĂLU, Ioan Kaleve, Mihaela Maravei, Paraschiva BUCIUMANU

T

a i a r n meridiane n

n Zenovie CÂRLUGEA: „Pe bună dreptate, Lucian Blaga a fost comparat şi considerat un Goethe al culturii române”

n Ion BĂLU:

Debutul lui Augustin Buzura

Art fusion la Festivalul Internaţional Blecher Fest

ş n

f e t

n poezie: Virgil DIACONU, Laurian LODOABĂ, Carmen Secere, Marius SÂRBU

João Luís Barreto Guimarães Prezentare şi traducere: Costel DREJOI

Poeme de Anastassis Vistonitis Prezentare şi traducere: Sorina Munteanu

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Nicolae SILADE

Despre ce vorbim? Despre aiurelile unei fiinţe nefiinţate?

Ilustrăm acest număr cu lucrări din expoziția „Ștefan Szönyi MONUMENTAL”, Muzeul de Artă Timișoara

Analiza psihologică, socială, politică, culturală, religioasă sau literară prin care Dostoievski își prezenta personajele poate fi rezumată în postmodernism, în postumanitate printr-un banc pe care l-am primit recent pe email. Cică un om de știință american s-a hotărât să facă un mic experiment: mergea prin gări și aeroporturi, în diverse colțuri ale lumii, lăsa în mijlocul sălii de așteptare un geamantan, apoi se ascundea, așteptând să vadă cam în cât timp bagajul respectiv se va evapora. La Stockholm, nimeni nu s-a atins de geamantan. La Londra, geamantanul i-a fost furat după o jumătate de oră. La Paris, după 20 de minute. La Roma, după zece minute. La Tokio, după cinci minute a venit un om de serviciu, care l-a dus la camera de bagaje. La Tel-Aviv, după trei minute, a venit poliția, a înconjurat aeroportul, apoi au băgat geamantanul într-o mașină blindată și au plecat în afara orașului să-l explodeze.

La București, experimentul n-a reușit pentru că, pe când omul nostru era cu ochii pe geamantan, i s-a furat ceasul de la mână. În timp ce se uita în jur după ceas, a dispărut și geamantanul. Ultima încercare s-a petrecut la Bagdad. Acolo, odată cu geamantanul a dispărut și americanul. Geamantanul a reapărut la Beijing. Americanul era înăuntru. Mă folosesc de acest banc pentru a vă întreba despre ce vorbim. Despre om, despre națiuni? Dar națiunile sunt formate din oameni, iar oamenii sunt sau nu sunt oameni. În postumanitate nici nu mai contează asta.

Mult mai grav însă este că nu mai contează nici ființa, nici neființa. E tot un soi de nihilism. Dacă eu prin ființă înțeleg miracol, frumusețe, inteligență, acțiune, gândire, amintire, profeție, viitor, în postumanitate toate acestea nu mai contează. De ce? Pentru că nu mai există omul care să le consemneze. Ne dăm bătuți în fața inteligenței artificiale? Nicidecum. Pentru că ea, inteligența artificială, s-a născut din inteligența noastră vie și adevărată. Alta este însă problema, iar Eugenio Montale o expune explicit în „Quaderno di quattro anni”: Dacă sfârșește ceea ce-i viu/ viu n-a fost niciodată/și reînvie în modul cel mai plăcut mie/ pentru a mă avertiza că adevăratul concediu/ e întotdeauna în curs de verificare. Întrebarea e: cine verifică?

opiniile noastre

„Faptul că Lugojul a reprezentat mult pentru Szönyi se poate ghici din unele detalii pe care le regăsim în câteva din picturile artistului, mult timp după perioada petrecută în oraş

(ex: „Autoportret cu mama”, 1939, unde în peisajul din spatele personajelor se întrezăreşte Biserica cu două turnuri din Lugoj).”

n ilustraţiile numărului n

nr. 82 n iunie 2018

Expoziția Ștefan Szönyi și descendența bănățeană Muzeul de Artă din Timișoara a găzduit timp de cinci luni, în câteva din sălile Palatului Baroc, expoziția omagială Ștefan Szönyi Monumental. Inițiativa a venit din partea uneia din fiicele artistului, Anca Thomas, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la dispariția artistului. Au fost prezentate lucrări provenind din colecții particulare, mai puțin cunoscute publicului, alături de câteva documente și obiecte care i-au aparținut artistului. Strădania admirabilă de a reuni laolaltă picturi, grafică și vitrine cu diverse documente legate de traiectoria în timp a artistului a creat un ansamblu inedit, magic, de poveste, foarte apreciat de către vizitatori.

Alături de câteva picturi se află deschis la pagina corespunzătoare, Albumul monografic Ștefan Szönyi, apărut în 2016, la Editura ICR București, într-o ediție bilingvă româno-franceză. (Textul principal, Ruxandra Dreptu; Traducere în limba franceză, Ileana Contuniari; Grafică și DTP, Dan Glăvan).

Albumul s-a bucurat de o lansare cu succes în 2017, atât la Bookfest-București, cât și la Paris, unde artistul studiase pentru scurt timp în perioada interbelică.

Stefan Szönyi s-a născut în Banat, la Banloc, în 1913, s-a format la Lugoj, Timișoara și Paris, iar din anii cincizeci a locuit în București, unde a devenit și un foarte apreciat profesor. În 1928, pe când era elev la liceul din Lugoj, se apropiase de câteva importante figuri locale, Virgil Simonescu, pictor de biserici, Aurel Ciupe și Emil Lenhardt, în compania cărora mergea uneori să picteze peisaje de plein-air asemenea unei reeditări a atmosferei de la Barbizon. Compania acestor pictori a fost determinantă pentru opțiunile stilistice ulterioare ale lui Ștefan Szönyi. De la Virgil Simonescu a învățat mesteșugul picturii murale și iconografia bizantină, atunci când acesta îl luase ca ajutor la câteva din proiectele sale. Adesea se purtau discuții despre artă, iar Aurel Ciupe aducea albume pe care le comentau în detaliu. Faptul că Lugojul a reprezentat mult pentru Szönyi se poate ghici din unele detalii pe care le regăsim în câteva din picturile artistului, mult timp după perioada petrecută în oraș (ex: „Autoportret cu mama”, 1939, unde în peisajul din spatele personajelor se întrezărește Biserica cu două turnuri din Lugoj).

Dacă ne referim la perioada timișoreană a pictorului, aceasta are conotații speciale nu doar pentru că în orașul de pe Bega, înscris la Școala de Arte Frumoase, îl avusese printre profesori și pe maestrul Julius Podlipny, ci fiindcă tot aici, în anii interbelici, se pare că ar fi avut cea mai prolifică perioadă a creației sale. Din păcate, astăzi, multe dintre picturile care datează din acea epocă sunt pierdute. Deocamdată fără urmă. După fructuoasa perioadă pariziană, unde întâlnise mari nume din viața culturală a Franței, majoritatea simpatizanți de stânga, pictorul va reveni la Timișoara. Atunci era atras de expresionism, curent la modă, care se potrivea cu expansivitatea și creativitatea sa. Compozițiile sale, de o forță aparte, au fost remarcate încă din prima sa perioadă de creație când pictorul, deși foarte tânăr, a fost cooptat de către toate cercurile artistice și intelectuale ale orașului. O vreme, a împărțit atelierul de pictură împreună cu Corneliu Baba, la mansarda de pe strada Eugeniu de Savoya

nr. 3. Corneliu Baba povestea că Ștefan Szönyi studia adesea figuri ale oamenilor nevoiași pentru a le reproduce în compozițiile sale. De remarcat influența pe care a avut-o în creația sa din acea vreme idila cu fermecătoarea Olga, care i-a devenit muză o bună perioadă de timp. În expoziția la care ne referim, pentru a marca o anume etapă a creației sale artistice, mai multe portrete cu chipul Olgăi au beneficiat de o sală special amenajată.

Accente din acea perioadă se vor regăsi de-a lungul următorilor ani în diverse alte lucrări ale pictorului. O serie de portrete, multe cu teme mistice, datează de dinainte ca artistul șă fi împlinit 30 de ani și sunt impresionante prin forța compozițiilor și linia plină de vigoare. În anii’40, arta sa capătă o nouă turnură.

După cum spunea Ruxandra Dreptu, autoarea studiului monografic despre artist, „creația lui Ștefan Szönyi este ca o oglindă cu două fațete”, deorece prima sa perioadă ar putea fi reprezentată prin „expresionismul magic” pentru ca, mai târziu, să devină unul dintre reprezentanții „artei cu tendință.” Expus unor schimbări istorice, este atras și el, ca mulți alții, de orientarea „de stânga”. Arta sa este acum deschisă unor tematici cu notă socială.

Remarcabil portretist, artistul se oprește la figuri de oameni ai muncii, ai noii orânduiri sociale în care, convins democrat, chiar a crezut. Realizează lucrări de mari proporții.

Vitralii reprezentând domnitori care au marcat istoria poporului român și mai multe compoziții murale. Pictura de la Școala de Arte și Meserii din Timișoara, la care lucrează între 1940-1942, devenea acum mult mai vizibilă.

O altă lucrare, rămasă în peisajul timișorean ca unul dintre simbolurile orașului, este mozaicul realizat în 1966 pe fațada Universității de Vest din Timișoara. Din schițele și documentele prezente în expoziție, compoziția de proporții considerabile, care se etalează pe dimensiunea celor șapte etaje, a fost rodul unei reprezentări artistice particulare. Regăsim același Ștefan Szönyi conceptualist, care utiliza în manieră proprie simbolul și alegoria.

Compoziția propusă inițial îl reprezenta pe Prometeu care cobora din cer aducând în mod simbolic flacăra cunoașterii, printr-o pleiadă de personalități internaționale marcante din lumea științei, politicii și artelor din toate timpurile, artistul considerând că sunt reprezentative pentru un edificiu universitar.

Din păcate, proiectul nu a trecut la proba cenzurii epocii. După diferite alte propuneri, figurile lui Eminescu și Bălcescu au rămas singurele acceptate de către cenzura de partid.

Restul personalităților nu corespundeau viziunii noii lumi socialiste. Artistul a trebuit să renunțe la compoziția gândită inițial. Iată însă că mozaicul dăruit orașului de către Szönyi dăinuie și astăzi, bucurându-se de o apreciere unanimă. Simbolul cunoașterii prin cultură a răzbătut ciuntit, dar rezistă în timp.

Unul dintre ctitorii artei monumentale în România, Ștefan Szönyi a știut să-și păstreze reperele compoziționale și artistice chiar fiind nevoit să se adapteze cerințelor epocii, care trebuiau să fie în acord cu direcționările impuse ferm de politica vremii. Multe dintre tablourile cu titluri care beneficiau de evidența cerută, Lumină peste uzină, Tipografia ilegală, Moartea Partizanului, Bobâlna, Ecaterina Varga ș.a. sunt, înainte de orice, secvențe ale unei lumi, ale unei atmosfere de viață exprimate în compoziții desăvârșite din punct de vedere estetic, puternice și sugestive, necurbate de timpuri.

Eveniment remarcabil, expoziția Ștefan Szönyi s-a bucurat de prestigiul meritat, rămânând pe simeze timp de aproape șase luni și beneficiind de atenția și entuziasmul vădit al unui public foarte variat.

Veronica Balaj

cronica

Dimitrie Ţichindeal

nr. 82 n iunie 2018

Am citit câteva mii de pagini despre viaţa şi literatura lui Eminescu, publicate în ultimii 20 de ani. Bănuieli multe, care fug de datele ştiute, cele descoperite de cei mari, de la Maiorescu la Vatamaniuc şi de la Călinescu la Ioana Em. Petrescu.

Nu, Eminescu a fost asasinat, a fost scos de viaţa publică! Literatura română şi-a avut călăii ei, oameni de treabă care au citit o pagină o interpretează: nimeni nu vorbeşte despre călăi, o complicitate rea ascunde advărurile istoriei noastre!

Dar Eminescu, strigă alţii! Nici el nu le-a ştiut pe toate, ce scrie el în poeziile sale trebuie corectat! Prale, fire cea întoarsă, Daniil cel trist şi

actualitatea literară 3

Semnele vremii

mic sunt aberaţii! Ce să afle scriitorii, contemporanii lui Eminescu, de la Ţichindeal? Ţichindeal, gură de aur?

A murit cu 200 de ani în urmă. Ar fi trebuit să-l comemorăm, e anul Unirii.

Avea 43 de ani.

De fapt, cred că cea mai frumoasă carte în care se pot citi pagini memorabile despre Ţichindeal este Apostolatul primilor profesori ai preparandiei noastre. Lucrare cetită la concertul „Aniversării centenare” a Preparandiei gr.-orientale române din Arad, în 3/16 noembrie 1912, de Dr. Avram Sădean.

(Arad, Tiparul tipografiei diecezane gr.prt. române, 1912): „Nu poate fi lucru mai folositor pentru un neam, care dela zămislirea lui poartă lupta grea a existenţei şi validitării sale, decât cunoaşterea trecutului său. Această cunoaştere este cel mai sigur călăuz al luptelor viitoare, pentrucă înălţarea unui neam pe toate terenele vieţii sale numai pe temeiul cel solid şi tare al tradiţiilor, concrescute

cu firea şi idealul său, poate fi cu succes înfăptuită şi asigurată”, zice - scrie profesorul Avram Sădean.

Profesorul fixează şi repere. Primul ar fi Paul Iorgovici, mare cărturar, atât de bine înscris în istoria scrisului şi a istoriei noastre. Iorgovici moare în 1808, scrie Avram Sădean, „în 1807, când pe Iorgovici îl întâlnim pe calea de suferinti şi de martir, fruntaşii bănăţeni Ştefan Atanasievici din Lugoj, protopopul Gheorghe Popovici din Belinţ, Petru Popovici din Bocşa şi Dimitrie Ţichindeal, parohul Beciceherecului-Mic, înaintează o petiţie în numele tururor Românilor din Banatul-Timişan, împăratului Francisc I, în care stăruiesc pe faţă pentru cultura naţională românească…” În 6 iunie 1814, la 39 de ani, avea un proiect dominat de ideea naţională.

După examenul public al şcolii sale primul - îi scrie episcopului Vulcan: „60 de preparanzi acum la lume învăţători din institutul nostru cu duhul românesc

- în numele Domnului i-am slobozit şi peste trei luni iarăşi atâţia se vor slobozi, de la care am nădejde că va avea împărăţia mare interes, puindu-le în cap la toţi vlădică de român să ceară şi întru acest chip cu cât mai îndelung voi fi eu aici această şi altă aurită poftă în mai mulţi se va înrădăcina”. În 2018 s-au împlinit 200 de ani de la moartea lui Ţichindeal. La o sută de ani de la Unire, trebuie să ne amintim şi de el. Sau să recitim, din „zilele deaur a scripturilor române”, paginile presimţite de Eminescu. Fiindcă în preajma numelor din Epigonii se află mii de pagini care trebuie citite sau recitite. Un mare scriitor, definitoriu pentru ideea naţională, presimte numele întemeietoare cu care poate avea dialog.

particularul lor. A demonstrat că le cunoștea în acele rațiuni interioare pe care Dumnezeu le-a zidit în ființa fiecăreia dintre ele, atunci când a adus-o la existență.

Simpla observare a naturii, a lumii create, descoperă frumusețea ei și dă mărturie despre Creatorul ei iubitor de frumos și desăvârșire. Câtă bogăție întâlnim în paleta de culori aproape infinită a naturii! Câtă frumusețe se ascunde în atât de bogatele nuanțe ale plantelor și câtă raționalitate într-un fagur de miere; câtă liniște în seninul cerului și câtă profunzime în adâncul stelelor! Orice artist, lucrând cu numeroasele categorii ale esteticului, are prilejul să constate, contemplând lumea, că aceasta oferă cel mai bogat și frumos tratat de estetică. Pe acestea contemplându-le psalmistul, a constatat că: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” și a ajuns să exclame: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai zidit”.

La această constatare din vechime au ajuns și marii cercetători, oamenii de știință, care, astăzi, confirmă deplin adevărurile scripturistice privind creația lumii. Comunitatea științifică mondială constată că modul elaborat al alcătuirii lumii, raționalitatea pe care aceasta o exprimă, demonstrează că nu poate fi opera hazardului, ci este opera atotînțeleaptă a unui Creator bun și iubitor, atotînțelept și desăvârșit. Lumea prezentă trădează existența, dincolo de ea, a unui Creator și Proniator atotînțelept.

Sfinții Părinți, vorbind despre lume, așa cum a fost ea creată, o socotesc a fi fost un rai în potență și o biserică în extensie. Dacă omul ar fi păstrat-o în această stare de potențială desăvârșire și frumusețe originară, ea s-au fi dezvoltat într-un rai real.

După căderea în păcat a primilor oameni, lumea însăși s-a îndepărtat de aceștia, devenind, dintr-un potențial rai, un loc de exersare spirituală. Prin atitudinea sa, omul poate face din lumea prezentă o cale spre rai sau, dimpotrivă, un drum spre iad. Atunci când îi descoperă bogatele

rațiuni duhovnicești, zidite de Creator în mod intrinsec în toate formele ei de manifestare, ea devine o scară a paradisului. Când, dimpotrivă, se împiedică în formele și lucrurile care o alcătuiesc, ea se transformă într-o piedică în calea mântuirii și devine un drum spre iadul veșnic.

Or, drama lumii contemporane o constituie atitudinea iresponsabilă a omului modern, care, preocupat de propriile interese, de satisfacerea poftelor și dorințelor sale individuale și egoiste, exploatează nemilos și irațional creația, ceea ce a provocat o profundă criză ecologică, având consecințe catastrofale pentru întreaga omenire.

Din cauza acestei atitudini, astăzi putem desluși un adevărat „suspin al creației”, la care făcea referire Sfântul Apostol Pavel, în scrierile sale. De atitudinea viitoare a omului față de această operă a frumuseții și iubirii divine, care este lumea, depinde fericirea și siguranța vieții, în viitor. Dacă omul Îl va descoperi pe Dumnezeu în lucrarea Sa, dacă va arăta discernământ în raport cu lumea, contemplându-i frumusețea și sporindu-o, ea va fi un rai potențial, anticipând frumusețile viitoare și veșnice.

Dacă, dimpotrivă, va continua să își satisfacă prin intermediul ei poftele sale egocentrice și egoiste, exploatându-o fără cumpătare și doar în interesul său, ea va deveni un trist loc de surghiun pentru ființa umană, tot mai apăsată de povara lumii și de grijile vieții prezente. În prima situație, va descoperi Frumosul din lucrurile Sale și va participa la frumusețea lumii, înduhovnicindu-o și transfigurându-o; în cea de-a doua, o va perverti și desfigura, ascunzându-i și distrugându-i frumusețea creaturală. În primul caz, se vor adeveri încă o dată cuvintele lui Dostoievski: „Frumusețea va mântui lumea”. În cel de-al doilea, vom observa că iadul nu este doar o stare viitoare, ci el se instaurează încet, încă din lumea și din viața prezentă.

Pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEȘU Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae” Iași

Cornel UNGUREANU

poeme în proză bătrânul de la blocul 5

bătrânul de la blocul 5 mort de cincisprezece ani a uitat ropotul ploii și arșița verii și zăpezile ce acopereau mica noastră colonie textilă dar eu nu l-am uitat cum pot să-l uit când dimineață de dimineață îl vedeam ieșind la fereastră să-și fumeze țigara să-și bea cafeaua privind în depărtare pierdut poate spre propriul trecut sau poate spre ruinele fabricii de alături va fi fost probabil un mare textilist înainte ca întreprinderea să-și dea duhul odată cu comunismul un bărbat frumos în putere între miile de textiliste frumoasele noastre textiliste întoarse acum în moldova în oltenia la țară parcă le văd și acum la plimbare pe corso între dacia și podul de fier mereu în minijupe și decolteuri generoase șapte femei pe cap de bărbat cu siguranță bătrânul își amintea tinerețea tinerețea lui și a fabricii și a frumoaselor textiliste pensionare acum prin nu știu care colț uitat de lume își amintea desigur serbările de 1 mai de 23 august cu mici și bere și activiști și defilările și aventurile de noapte cu noile cele mai frumoase angajate cu cele mai loiale membre de partid când partidul era-n toate și toate în partid s-a dus mândria epocii de aur s-a dus și epoca și aurul și la fereastra de la blocul 5 nu mai apare nimeni pentru că nimeni nu mai locuiește acolo unde a locuit ani buni bătrânul el a uitat ropotul ploii și arșița verii și zăpezile ce acopereau mica noastră colonie textilă dar eu nu l-am uitat cum pot să-l uit când există mereu cineva care își amintește de cei care au uitat totul

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

Lumea - capodoperă a frumosului divin

Dionisie Areopagitul, scriitor creștin din perioada primară a Bisericii, vorbind despre atributele lui Dumnezeu, situa în centrul acestora frumusețea, considerând că Dumnezeu este Frumosul prin excelență sau prin ființă. El arăta că, între calitățile Sale, Dumnezeu are în Sine „mai înainte de tot frumosul în mod superior, frumusețea izvorâtoare”. El este „atotfrumosul și suprafrumosul și pururea existent și același frumos”. Frumosul acesta divin a fost împărtășit operei Sale, fiind „începutul tuturor sau cauza făcătoare a tuturor”. Susținândule și mișcându-le pe toate prin dragostea de frumusețe, desăvârșirea în frumos devine „capătul tuturor”, „cauza iubită și finală (căci toate se fac pentru frumos) și exemplară, căci toate se definesc conform lui”. Concluzia sa este că „nu există ceva din cele ce sunt, care să nu se împărtășească de frumos și de bine”.

Operele Sale poartă toate acest caracter de frumos și calitatea de a fi frumoase. Și avea perfectă dreptate, căci toate celelalte numiri sau atribute ale Lui, conduc spre desăvârșire sau sfințenie și frumusețe absolută.

Lumea și omul au fost create pentru a se împărătăși de acest frumos divin, iar urcușul ei spre desăvârșire este un progres în frumos și în bine. Creația este operă a iubirii supraființiale a lui Dumnezeu, de o frumusețeinefabilă.Încădelacreareaei,Dumnezeu,

precum notează aghiograful, a văzut că toate erau „bune foarte”, că purtau caracterul de desăvârșire inițială sau prin actul creării lor.

Cosmosul, care în limba greacă definește perfect modul în care a fost creat de Dumnezeu, ca o podoabă sau o armonie desăvârșită, dă mărturie despre atotputernicia și atotînțelepciunea Creatorului, despre bunătatea și frumusețea Lui. El este asemenea unei grandioase lucrări, unui minunat album în care omul poate descoperi calitățile lui Dumnezeu, și în același timp, o cale prin care el îl poate cunoaște pe Ziditorul ei. Prin bogăția de forme și manifestări, prin varietatea de nuanțe și aspecte, ea este un tratat viu de estetică perfectă. Nu există creație mai frumoasă în posibilități și potențialități, mai bogată în forme, decât lumea prezentă. Ea a fost zidită cu o înțelepciune atât de înaltă și poartă în sine rațiuni atât de puternice, încât nici măcar egoismul și rapacitatea sistematică de care dă dovadă omul, exploatându-o nemilos și spre a sa satisfacție, nu le pot distruge. Însuși episodul biblic în care Adam dă nume tuturor celor create demonstrează legătura care exista între lume și om - regele și preotul acesteia. Dându-le tuturor „nume potrivite”, primul om a arătat că avea o cunoaștere interioară a lor, numindu-le pe fiecare în conformitate cu specificul și

4 actualitatea literară Radu CIOBANU

O editură tânără, dar care își consolidează prestigiul cu fiecare nouă apariție, e „Școala Ardeleană” de la Cluj. Cu prilejul anului nostru jubiliar, ea a inițiat un „Proiect editorial dedicat Centenarului Marii Uniri” printre realizările căruia se numără și volumul de publicistică Doar din pământul Patriei.

Titlul e înșelător deoarece, având în vedere contextul festiv, ne-ar putea duce cu gândul la retorica tricolor-festivistă, din păcate inerentă unor asemenea împrejurări. Eroare de care cititorul avizat va fi scutit grație numelui autorului - Horia Bădescu garanție apriorică a oricărui text purtând această semnătură.

Deși perceput îndeobște ca poet, Horia Bădescu este un scriitor plurivalent, deopotrivă romancier cu egală virtuozitate în registru realist sau fantast, subtil eseist, incitant publicist. În această din urmă ipostază îl regăsim acum, tot cu puternica sa amprentă stilistică, efect al interferenței dintre un eu liric hipersenzitiv și un eu civic pe care împrejurările, mai curând decât istoria, îl obligă să stea într-o gardă perpetuă.

Cred că propoziția-cheie a acestor texte aflate pe teritoriul labil dintre eseu și publicistică, este următoarea: „Ce oră blestemată bate în orologiile noastre?” Curat vers, de fapt, rostit de un poet cu sentimentul civismului agresat, jignit de reziduurile erei comuniste și de viitura unei „tranziții” interminabile, care a scos la suprafață toată ordura generată și protejată de o societate eminamente consumeristă, anomică, aculturală și incapabilă a percepe Nevăzutul. Or, Horia Bădescu aparține generațiilor pentru care nu interesele, ci convingerile și credințele sunt prioritare. Iar din toate textele de față răzbat explicit sau difuz încrederea în Cuvânt, asupra căruia „s-a dat putere omului”, conștiința legăturii cu Transcendentul, cum și sentimentul identității, al apartenenței la o Patrie, simțită ca unic loc apt de a fi numit Acasă, topos sacru al unor valori specifice și panteon al ascendenților care le-au apărat. În toate astea, nici urmă de naționalism tribal, de xenofobie vs laudă de sine, de accente vindicative, de teorii conspiraționiste, de clișee și găunoșenie patriotardă. Horia Bădescu nu este naționalist, ci patriot în accepțiunea lui Andrei Pleșu: „Patriot este cel ce aduce servicii patriei sale” (citat din memorie), atât și nimic mai mult. Iar (și) prin aceste articole-eseu, d-sa aduce un mare serviciu patriei sale într-un moment în care ea are nevoie de un climat al dezbaterii calme, civilizate, care prin eleganța expresiei să fie purtată de niște domni, adică de niște persoane educate, care știu ce „se cade” și „nu se cade”, mai ales într-un An Jubiliar.

Mărturisirea de credință față de Cuvânt este firească la un scriitor, ea diferă însă prin nuanțe personalizate. Credința lui Horia Bădescu, pe care o împărtășesc, este că folosirea cuvintelor trebuie vegheată, „căci ele poartă nevăzute, uneori devastatoare energii și cheamă deopotrivă împerecherile binelui și răului care sunt amândouă ale lumii”. Mai mult, adevăratul scriitor, cel hărăzit a se rosti în tărâmul enigmatic al artei, percepe retrospectiv și cu uimire că anumite cuvinte sau întregi rostiri „i s-au dat”, fără să-și dea seama, pe loc, în timp ce le așternea. Sunt, cred, ceea ce îndeobște numim momentele de „inspirație”. În legătură cu puternicul său roman, Joia Patimilor, apărut în 1981, autorul se întreabă și azi „...dacă eu am gândit această carte sau dacă nu cumva am fost doar umilul scrib căruia o voce mai puternică și mai profundă i-a dictat ceea ce mâna a așternut pe hârtie.” Dar azi, constată d-sa, „Am devenit prea puțin atenți la ceea ce ne spun cu adevărat cuvintele”. Adică, îmi îngădui să adaug, lumea de azi nu mai distinge sensul adânc sau, după zisa lui Blaga, nu mai recunoaște, prețuindu-le, cuvintele cu „sarcină mitică”. Horia Bădescu constată și că „Nu mai suntem atenți la avertismentele genealogice ale patronimelor [...] Am uitat să aplecăm urechea la zicerile datinii, acea lege nescrisă mai presus de lege.” De aici și una dintre revoltele care străbat în răstimpuri ca niște fulgere cerul acestei cărți: „Lumea oamenilor este așa cum le sunt folosite cuvintele! Ei bine, niciodată cuvintele n-au fost mai rău, mai ticălos folosite ca acum. Niciodată n-au fost mai golite de substanță, de sensul lor, de aura metafizică

comentariu din care vin ca să ne spună și să dea seama dimpreună cu noi despre chipul universului, al vieții, al omului însuși.”

Pentru că veni vorba de revolte, trebuie observat că reflecțiile care fac substanța acestei cărți se situează în două planuri temporale. Atunci când autorul face elogiul valorilor „românității”, aducând și opinii admirative ale unor oameni de cultură străini, Martin Opitz, Gérard Bayo, Jean Brès..., d-sa recurge, de fapt, la evocări. Îngăduiți aici o paranteză: am salutat cu satisfacție faptul că Horia Bădescu evită termenul „românism”, care îmi suscită, și presupun că nu doar mie, indiferent de context, o reacție retractilă, circumspectă, precum toate acele noțiuni terminate în -ism, care au sfârșit prin a genera criminale fanatisme; mi se pare, în schimb, întru totul rezonabil termenul „românitate” întrucât numește o realitate prietenoasă, lipsită de conotații exclusiviste, potențial agresive, național -nombriliste.

Revenind, observăm că, indiferent la care dintre valorile general umane sau considerate identitare s-ar referi - familiaritatea cu transcendența, sacralitatea resimțită ca valoare supremă, ortodoxia umanizată până la implicarea sacralității în familiar, sesizarea sensurilor profunde ale cuvintelor (cu subtile exemplificări prin cuvintele domn și curte, pornind de la toponimul Curtea de Argeș), cum și a sensurilor profunde ale miturilor fondatoare, omenia, eroismul, emblematicele figuri istorice ale Patriei, însăși Patria ca loc unic și inubliabil - Horia Bădescu o face la modul evocativ, ca la niște valori revolute sau disparente. Nu știu dacă această poziționare a d-sale e deliberată sau determinată firesc de realitatea concretă și sumbră a momentului. Oricum ar fi, ea exprimă din păcate „situațiunea” deplorabilă în care ne aflăm în ceasul Centenarului, când incompetența celor ce pretind că ne conduc nu e în stare de a concepe un plan coerent, decent, sobru și solemn, care să ne unească realmente, „în cuget și simțiri”, măcar acum. În consecință plutim în derivă între demagogia populist-patriotardă sufocată de clișee și insolența „noii sensibilități” care nu mai recunoaște nimic sfânt și, în concomitență cu „corectitudinea politică”, amenință să spulbere tot ce a însemnat stabilitatea spirituală, axiologică și, nicidecum în ultimul rând, biologică a unei națiuni. De la persiflarea sensurilor profunde ale miturilor ancestrale sau negarea existenței unui sentiment românesc al ființei, până la evitarea unui cuvânt precum Crăciun, cum se întâmplă deja prin alte părți, pentru a nu jigni cumva sensibilitatea minorității muslime, nu e decât un pas. „Corectitudinea politică - zice Horia Bădescu - conceptul care a structurat configurația politică a lumii moderne, a devenit, precum altădată comunismul, stafia care cutreieră Europa.”

Credințe și revolte

Al doilea plan temporal al acestor reflecții este, așadar, cel determinat de prezent. În contrast cu evocările, comentariile și pledoariile întru solidarizarea cu valorile noastre identitare aflate sub un perfid asediu contestatar, se manifestă și revoltele eseistului patriot și totodată european. Reacțiile d-sale îi sunt și în acest registru stilistic specifice, adică elegante, calme, dar categorice, lipsite de ambiguități și dure ca un pumn în mănușă de catifea. Bunăoară, europenizarea României, începută nu de azi, de ieri, a produs „o sumedenie de binefăcăoare mutații întru modernitate, dar și lepădarea de incomoda pasiune a miturilor.” De aici, iată una dintre diatribele revoltei, pe care o consider reprezentativă pentru limitele îngăduinței și modul de a se revolta al acestui scriitor, cultivator fervent al armoniei dintre etic și estetic: „Așa încât ciocoismul intelectual și mahalaua dezlănțuită, înstăpânită în sfârșit! - peste lumea românească, au prins a-și lăfăi disprețul și lipsa de apetență pentru zarea metafizică [...] Cât despre băieții de cartier, experți în estetica scatologică și nombrilismul prostiei... Nu poți cere consumatorilor de lookuri și fițe să se cunune cu dumnezeirea, însă nu poți rămâne indiferent în fața rânjetului idiot cu care își apropie tărâmurile umanității reale, inaccesibilă lor.”

Sentimentul cu care am încheiat lectura acestor texte pe care, în cele din urmă, sunt tentat să le preiau ca pe niște meditații-mesaje, încurajatoare în ideea că totuși nu e totul pierdut, dar și ca avertismente că totul poate fi pierdut este un sentiment ambiguu. Stenic: avem încă valori active, salvatoare, în care credem, le iubim și pentru care merită/ ar merita să ne batem. E un sentiment pe care îl trăia și Mircea Eliade, când, în 25 noiembrie 1959, nota în jurnal: „Deocamdată, toate câte au fost - nu le-am pierdut definitiv.”

Ar fi dezastruos dacă am pierde și această credință. Pe de altă parte, un sentiment ticălos de oboseală, de abandon în fața agresivității tot mai brutale a coaliției dintre mitocănie, incultură, incompetență și corupție, care ne sufocă. Se întreabă și Horia Bădescu, iar aceasta e ultima frază a cărții d-sale, care cade ca o provocare adresată tuturor celor ce au străbătut-o: „Mai suntem în stare să rostim cu inima-n pumn și cu răsuflarea tăiată: «Trăiască România Mare»?”

Domniile voastre ce ați răspunde?

nr. 82 n iunie 2018

Mircea Ma

Recent, în cadrul Alecsandriadei (ediția a II-a, Bacău), criticului Mircea Martin i s-a conferit Premiul Opera Omnia, prilej de a propune, în rândurile de mai jos, un succint profil al cărturarului bănățean.

* Într-un scurt Avertisment, cules în Generaţie şi creaţie (1969), Mircea Martin sublinia: „critica e una, indiferent de pretexte, şi identitatea ei o dă efortul interpretativ”. Peste ani, în Singura critică (1986), titlu cumva restrictiv la o ochire superficială, criticul aducea precizări: „nu există o singură critică adecvată la obiect”. Ca mărturie de epocă, ivite în atmosfera emulativă a acelor ani, articolele din Amfiteatru (1966-1969) vădeau opţiuni ferme, în numele solidarizării cu forţele înnoitoare ale literaturii. Chiar, suprinzător, o critică anticipativă, în pofida prudenţei temperamentale, anunţând - odată cu strângerea lor în volum - un debut remarcabil, un program critic şi „o personalitate energic trasată” (cf. G. Dimisianu). Dacă o monografie dedicată revistei Amfiteatru, îndreptăţită, dat fiind rolul ei de primă revistă studenţească importantă, cum cerea Gh. Jurma, întârzie regretabil, volumul Generaţie şi creaţie (premiul Uniunii Scriitorilor) confirma, sesiza C. Stănescu, o „adecvare intelectuală faţă de scriitor şi literatură”, mizând, fără fluctuaţii, pe critica estetică. Aşadar, un debut remarcabil (cf. Eugen Simion) şi un remarcabil critic (cf. N. Manolescu) sunt sentinţe rostite la startul unei cariere, nedezminţite peste ani, întruchipând un program care, avertiza însuşi Mircea Martin, „nu se reduce la principii spectaculoase şi bovarice”. În vechea redacţie a Amfiteatrului (seria Ion Băieşu), cronicile lui Mircea Martin erau cele mai aşteptate, mărturisea G. Dimisianu, primul lor cititor. Fiindcă soseau „în ultimul moment” şi criticul, migălind, completând, refăcând, găsea mereu ceva de retuşat, chiar în şpalturi.

Ceea ce confirmă şi N. Manolescu, notând că textele lui Martin, impunând prin „rotunditate”, erau articole migălos „lucrate”, concentrate, de „ţinută” şi ecou, chiar dacă nu se voiau prime analize. Ceea ce dorea, însă, Mircea Martin, sondând energiile şaizecismului literar, privea, declarat, fidelitatea fundamentală faţă de operă, cu doza de „deformare” (inevitabilă), în părelnic conflict cu teza „lecturilor infidele”, anunţată orgolios de tânărul Manolescu.

Totuşi, critica e una singură, „indiferent de formele ei”, ne reaminteşte autorul Identificărilor (1977). În consecinţă, va părăsi reduta foiletonismului, lăudând, desigur, dispeceratul manolescian (cronicar infatigabil, cu obsesia întâietăţii şi exhibarea personalităţii) sau artisticitatea lui Gh. Grigurcu; ca şi, secvenţial, opera confraţilor (Edgar Papu, Adrian Marino, L. Raicu, Liviu Petrescu, Al. Călinescu şi atâția alţii), risipind observaţii de fineţe disociativă, încercând, disciplinat, a împăca eseistic o critică teoretizantă, „încercuind” obiectul pentru a-l îndepărta, cu opera flotantă (interpretativ), „încredinţată receptorului”.

A fost Mircea Martin un dezertor?

La Catedra de Teorie literară şi literatură comparată a Universităţii bucureştene, el şi-a activat principiile „criticii cărturăreşti” (cf. Marian Popa).

O retragere din critica „la zi” era, în-să, previzibilă. Scrupulos, temeinic, râvnind exactitatea, o elaborare calmă, sub semnul definitivului, cuprinzând „totalitatea”, el şi-a găsit armura de teoretician, palpând profunditatea şi găsind coerenţa semnificativă a operei. Intervine în discuţie şi educaţia reşiţeană, explică bănăţeanul Mircea Martin. Acolo, în fosta „cetate de foc”, competenţa absolută era condiţia; o meserie „bine stăpânită” trebuia să dovedească şi criticul, trecut, în vremea studenţiei, printr-o exmatriculare (1958) în urma unor reverificări de dosare,

nr. 82 n iunie 2018

profil

actualitatea literară 5

rtin sau scrisul ca „eveniment”

reprimit după şase luni şi bucurându-se, pe derivaţie folcloristică, de mentoratul lui Mihai Pop, cel care, se pare, i-a trezit interesul pentru istoria culturală.

Evident, decisiv a fost contactul cu şcoala de la Geneva. Dacă pentru Jean Starobinski intensitatea unei întâlniri, cu simpatie penetrantă, este legată, respectuos, de o „ireductibilă” distanţă (reflexivă), critica rămâne o artă a trezirii. Or, „trezirea” lui Mircea Martin a fost provocată de o bursă ProHelvetia, mijlocită instituţional de Marcel Raymond, contactul fiind prilejuit de o traducere solicitată de Vladimir Streinu, pe atunci director la Univers, convins că tânărul critic ştia „să ţină un condei în mână”. Şi, mai mult, urmând linia Vianu, ţintind rigoarea impersonală, mixată cu o participare identificatoare („infinit repetată”, după sfatul lui Starobinski), tânărul critic va pacifica rigoarea geometrică, impunând și împăcând distanţa (acea „à distance de loge”) cu spiritul de fineţe, nerefuzând intimizarea, vibraţia afectivă. Mircea Martin a înţeles că doar o critică „supusă” la obiect, asumându-l, locuind o altă conştiinţă, satisface, prin „răspicare”, o adecvare continuă, tensionată. Dicţiunea ideilor (1981), văzută ca „manifest” (doar de Caius Dobrescu), deşi n-a trezit polemici, era, de fapt, o replică la „rostirea” noiciană, văzând limba ca podoabă. Mircea Martin, însuşindu-şi lecţia vianescă, empatizând cu opera, şi-a dorit a accede la demnitate stilistică. Evident, n-avea temperament de foiletonist şi a devenit, într-un context care nu dovedea apetenţă teoretică, cel mai important teoretician al criticii literare. Cronistica rămâne doar „o aventură de tinereţe”, zicea Al. Cistelecan. Dar şi atunci, terorizat de responsabilitatea criticii profesioniste, acuzând o încetineală „proverbială”, era preocupat de felul în care sunt trăite ideile. Îngrijorat de „palpitul” lor, livrându-le cu sobrietate, asumate, armate, exprimate adecvat, gestionând „spectacolul coerenţei finale”. Până la urmă, nici nu e vorba de o ruptură stricto sensu; confruntat, inevitabil, cu vanitatea literaţilor, cu asperităţile mediului, el se repliază, vădind consecvenţă din unghiul metodei. Reformulând şi nuanţând, tenacele Mircea Martin dezvoltă recurent, de la Critică şi profunzime (1974) la Singura critică (1986), cam aceleaşi teme (migratoare). Prodigioasă, reflecţia critică riscă să eclipseze reuşitele sale, în epoca posdecembristă, pe plan managerial (reviste, edituri, conferinţe publice). Încât, surprinzător, într-o lume tulbure, agitată, polarizată, Mircea Martin face figură de ctitor cultural (cf. Livius Ciocîrlie). Întradevăr, păstorind cenaclul Universitas (1983-1988), punând pe picioare Atelierele Tudor Vianu (un cerc de studii interdisciplinare), coordonând Dicţionarul general de terminologie literară şi culturală, veghind ediţia

Fundoianu-Fondane, „confiscat” apoi de felurite programe editoriale (la Univers, Paralela 45, Art), îngrijind caietele Euresis şi restaurând ideea de conferinţă publică (la Cuvântul, până la ieşirea „din peisaj”, în 2006), Mircea Martin s-a cheltuit într-un teribil efort instituţional.

A fost, negreşit, un constructor. Plus doctele prefeţe (veritabile studii), gardând multe traduceri. Dacă seria de autor Fundoianu, o fixaţie cu învolburări, urma unor preocupări mai vechi, un volum (din 1984) aducându-l în scenă pe „necunoscutul” autor, preocupările manageriale dezvăluiau calităţi ascunse, oricum nebănuite. După îndelungi ezitări, a preluat, sub presiunile lui A. Pleşu, editura Univers, începându-şi astfel aventura editorială; continuată la Piteşti, alături de Călin Vlasie (după ce editura Univers a fost vândută, iresponsabil, prin FPS) şi, din 2006, la Art. Să amintim, în treacăt, şi rolul profesoral, modelând cu exigenţă generaţii de studenţi sau întâlniri de cenaclu, la Schitu Măgureanu, acolo unde s-au croit „cărţi şi destine” (cf. Ioan Es.Pop).

Deşi mefient, străin de jocurile de putere, generos, însă, chiar dacă rezervat, Profesorul a exercitat o influenţă catalitică; iar nouăzecismul a înmugurit sub veghea sa, în pofida „condiţiilor neprielnice”, fixând în memoria publică un lung şir de autori respectabili, configurând Lista lui Martin (cf. Petruţ Pârvulescu). Volumul Universitas. A fost odată un cenaclu probează aceste ştiute (dar nerecunoscute) adevăruri.

Cantonat în critica „pură”, detaşat, s-ar fi zis, de convulsiile epocii, Mircea Martin ne face, paradoxal, părtaşi şi la competente şi echilibrate incursiuni în sfera socio-politică. Va nota, astfel că „redescoperirea” identităţii naţionale (borna va fi fost Declaraţia PMR, din 1964) cunoaşte, în etapa „liberală”, o decolorare ideologică, încurajând, pe de o parte, fie şi timid, propensiunea europenizantă şi, pe de altă parte, fortificând curentul naţionalautohtonist, potenţat prin emergenţa grupului protocronist. Pe bună dreptate, vorbeşte despre „un anumit tip de ideologie naţională”, cu mari şi imprevizibile fluctuaţii, instrumentalizat politic, ca triumfalism ceauşist, derapând, uneori, în naţionalism extremist.

Aducând, prin zel propagandistic, odată cu celebrele Teze din iulie 1971, „alt val de ger ideologic”, după micul dezgheţ, favorizând, totuşi, restaurarea estetică.

Pare ciudat că Mircea Martin, savurând olimpian „frumuseţea criticii teoretice”, coboară în învolburatul peisaj sociopolitic, cercetând (acribios, neapărat) contextele literaturii române postbelice.

Dar excursul său, faţă de erupţiile atâtor analişti superficiali, judecând partizanpasional fenomenul cultural autohton în regim totalitar, curge calm, cu observaţii punctuale, de reţinut. Astfel, tabăra „naţionalistă” s-a coagulat prin convergenţă ideologică, dar şi prin aversiuni comune faţă de grupul rival; „joncţiunea” cu echipa lui Eugen Barbu, explică Mircea Martin, transformă miza; ideea protocronismului românesc, lansată de Edgar Papu, devine o trăsătură „pionieristică”, definitorie (exacerbând precedentele româneşti), căpătând o miză metaculturală; mai mult, ideea devine ideologie, constată prob Mircea Martin, consfinţind, prin valul discreditărilor, lichidând nuanţele, „eşecul unui dialog”, cum scria, într-o solidă monografie, Lionel Decebal Roşca (v.

La umbra timpului în floare, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012), eşec care a prelungit - sub etichete stigmatizante, falsificând premisele - un război nebulos.

Om de dialog, protocolar, bun ascultător, Mircea Martin (n. 12 aprilie 1940) nu se împacă, nicidecum, cu o documentare frugală. Şi încearcă, examinând profilul unei epoci convulsive, o reconstrucţie istorică, atent la conjuncturi, replieri, strategii, alianţe etc. Serialul din revista 22, cercetând ideologia culturală postbelică, punea

în discuţie Cultura română între comunism şi naţionalism, dezvoltând aplicat-neutral teme extrem-sensibile: patriotismul, rezistenţa prin cultură, dosarul protocronismului. Sau chestiunea estetismului socialist (România literară, nr. 23/2004), observând că, în pofida imixtiunilor şi a presiunilor paznicilor ideologici, validarea se consfinţea în interiorul breslei. Dacă „rezistenţa prin cultură” (tot în 22, nr.

33/2001) se dovedea „o formulă de disculpare colectivă”, definind ambiguu nonconformismul ideologic, în privinţa protocronismului Mircea Martin angajează o discuţie onestă, notând că acel concept buclucaş, lansat de Edgar Papu, desemna, iniţial, o atitudine culturală în cadru comparatist.

S-a spus, totuşi, că un volum de impact precum G. Călinescu şi „complexele” literaturii române (1981) s-ar fi vrut „o polemică subiacentă” la adresa protocronismului. Critic-artist, cu ideaţie febricitantă, iubind spectacolul, dezvoltând o viziune organicistă pe suportul vechimii, disociind între cultural şi estetic, Călinescu este, de fapt, pretextul acelei cărţi, un personaj-simbol. Dacă în cazul Vianu, menţionat obsesiv ca model, deşi - parează Mircea Martin - apropierea nici n-a existat, atacând tema fantastului Călinescu, criticul are îndreptăţirea să invoce un cumul de complexe „constitutive”, de specificare, definind o patologie culturală (întârziere, înclinaţia imitativă, izolare, statut periferic, lipsa de audienţă). Cu amendamentul preţios al complexelor de integrare, abia contactul cu spiritul european fiind revelator. Vestind, astfel, oarecum, moda deconstructivistă, scuturarea de iluzii, fără a subscrie radicalismului negativist îmbrăţişat de Eugen Negrici.

Apropiindu-se de G. Călinescu, un proiect „de adolescenţă”, mărturisea, trăind sub fascinaţia operei şi fără a agreea histrionismul omului, Mircea Martin încerca a culege răspunsuri la problemele prezentului. Sentimentul handicapului istoric (real) nu i-a deturnat convergenţa constructivă, ştiind prea bine „cât de adânc şi de vital e împletită critica în evoluţia unei literaturi”. În numele pluralismului critic, el a sperat, în anii postdecembrişti, pe fundalul deculturaţiei freatice, într-o agregare intelectuală, trezind, se ştie, rezervele vehemente ale confraţilor.

Pledând pentru coeziune intelectuală, ca solidaritate de tip deontic, nicidecum un „efort pacificator”, evacuând elanul polemic dintr-un imposibil Olimp literar, a fost taxat drept utopic, vehiculând, chipurile, un „vis coşmaresc” (cf.

Ioan Buduca). Altcineva amintea tradiţia dezbinării, multimilenară, lucrând ca „fatalitate anticoagulantă” (cf. Dan C. Mihăilescu), aruncând în derizoriu astfel de proiecte, într-o cultură incapabilă de dialog, care s-a dezis de „instituţia respectului”; impunând, de fapt, instituţionalizarea subiectivităţii,

Adrian Dinu RACHIERU cu trena unor ştiute efecte: confuzie, indiferenţă, vulgaritate etc. Şi, bineînţeles, „dezordine deontologică”. În acest context, înţelegem cu atât mai mult raritatea prezenţelor lui Mircea Martin. Şi retractilitatea lui. Nu vechiul reproş al comodităţii stă în picioare; repudiind „concepţia festivistă”, criticul, râvnind pregnanţa, înţelege scrisul ca eveniment. Şi rămâne credincios acestui îndemn. Nemulţumit de sine, om al ideilor, el desfăşoară în câmpul agitat, turbionar al actualităţii o calmă meditaţie asupra criticii. Subiect reluat cu obstinaţie, mărunţit, infinit nuanţat. Tinzând spre „o zare mereu proximă”. Elaborat, elegant, exigent, de o sobrietate aulică, va respinge capriciile subiectivităţii. Vrea lecturi „de identificare”. Cultivă o etică a comprehensiunii şi „un ecumenism transgeneraţionist” (cf. Paul Cernat). În critica noastră prea umorală, „balcanizată”, Mircea Martin rămâne, pasăre rară, „un helvet”, cinstind şi exprimând coerenţa om / operă.

Nu e de mirare că în cel mai proaspăt titlu, Radicalitate şi nuanţă (Tracus Arte, 2015), „spărgând” o prelungită tăcere editorială, recuperând mai vechi articole, eseuri, evocări, interviuri etc., Mircea Martin afirma răspicat (aproape radical!) că nu crede în radicalitatea fără nuanţe. Scrisul său, dintotdeauna, a vădit grija nuanţării, o nevoie care, scuturându-se de ambiţia definitivului, deschidea calea dialogului, refuzând discursul autoritar, impetuos, monologic. Gustul nuanţei presupune o gândire flexibilă, disociativă, concesivă, corectivă. Nuanţarea e, desigur, relativizantă, dar nu exprimă, ezitant, neputinţa deciziei; nu e un act secundar, venind după, subliniază criticul, ci propune şi angajează, din nevoia de exactitate, dezbateri şi revizuiri.

Inclusiv, în metaliterar. Oricum, presupusa relaţie opozitivă nu sfârşeşte în incompatibilitate; îndreptăţit, Mircea Martin pledează convingător, mereu elegant, pentru o „acţiune combinată” şi rămâne, cum bine l-a definit Gheorghe Grigurcu, „un critic al principiilor”, terorizat doar de pericolul inadecvării.

Volumul din urmă, veritabilă profesiune de credinţă, vine să confirme că avem în redutabilul critic un „expert al nuanţării”, cum observa, cu justeţe, Paul Cernat. Radicalitatea sa (neconcesivă) e „fortificată de nuanţe” iar rezervele, mereu prezente într-un demers conjugat, desluşitor, calm-analitic, refuzând obedienţa sunt grijuliu nuanţate, cu vervă ideatică, deschizându-se culturalului / existenţialului, într-o demonstraţie riguroasă, vertebrată conceptual. Aproape radical când face elogiul nuanţei, de rafinată acurateţe conceptuală şi indiscutabilă autoritate, Mircea Martin - observa Alex Goldiş - se dovedeşte un diagnostician al culturii române, tematizând, cu inteligență și decență, „umbra” complexelor: deliberând, reformulând, nuanțând.

Indiscutabil, Mircea Martin e conştient de propria-i valoare şi vocaţie. Dar modestia, bunul simţ etc., cenzurează exploziile emfatice. Am zice chiar, pe urmele lui Cornel Ungureanu, că Mircea Martin contrazice spiritul locului, condiţia de bănăţean atins de „gasconism”. Desigur, îşi „propune enorm”, fără infatuare, însă, lepădânduse de povara orgoliilor inflamate, dilatate, exhibate, otrăvind existenţa.

Obsesia adecvării, grija identificării pledează pentru o con-vieţuire frumoasă; ele vorbesc despre bucuria şi nobleţea „subordonării”. Puţini critici trăiesc la această altitudine, subordonându-se fără a se vasaliza.

6 actualitatea literară

Traian ştef

poezie Înaintea unei noi aventuri În inima plăcutei întîmplări Poate Înaintea unei plimbări Pe drumul spre Emaus Așa rămîne Fratele meu să vorbim Despre mărunțișuri și resturi Să ne‑ncălzim la picioare pe lîngă foc Şi mi se pare că în jurul mesei Se‑adună slugi pățite ce ne‑mbie La coaste rupte și pocale sparte La cîte o păpușă rusească Să ne treacă

Epopeea şobolanului Louse Cîntul IX de laudă pentru parazit şi de trezire la realitate cînd îi era lumea mai dragă Parazitule De sus Privești Toată curtea În păr Să nu pierzi un cuvînt Un surîs Momentul Îți place în capul oamenilor Strălucitori Şi nu‑ți pasă Cum se prăpădește Seminția lor Din ouăle tale parazitule Ies mulțimile Cum ies din viața noastră Un abur Un vuiet Un cutremur În fața lui să ne trezim Din pielea îndurătoare Să răbdăm încă o dată Greșelile noastre Greșelile greșiților nostri Care au fost Şi care vor fi În vecii paraziți ai vecilor Mai mult pe la încheieturi Tu stai Acolo e căldură și finite Acolo se adună plăcerile Răzlețe Şi se electrizează pînă la moarte Moliciunile Acolo bat tobele pulsului Şi refluxului Şi timpul nu are loc Să se rupă Pînă după Dar cocoșul cîntă a treia oară După scriptură Mai cu jumătate de gură Şi se trezi guzganul din visul descîntat Şi‑l trezi pe poet Din visul ficțiunii deșarte Şi‑și plînseră de milă fiecare în felul său

Cîntul X în care Louse şi poetul stau liniştiţi de vorbă Louse: Așa de singur Biciuit peste obraz Singur în întunericul Care s‑a întors Cu picioarele‑n sus Închis în bolboroselile Coincidenței Singur Vine agentul Şi face cum face Că slăbiciunea E tot mai mare Slăbiciunea care lasă cîntarul În voia lui Care lasă mișcarea hipnotică În voia ei Care ne lasă Cum ne vine rîndul La intrarea în sărbătoare Vine și îmi spune Că Dumnezeu nu e Tot timpul Pe urmele noastre Să ne apere Şi mai bine nu‑i atragem atenția Asupra noastră Mai bine să nu ne tot arate Cineva cu degetul Mai bine să nu tot fim În rugăciunile fierbinți Că dacă‑i atragem atenția Sigur ne va pune la‑ncercare Şi‑l cred Pentru că agentul este Perceptorul Cu datoriile La el sînt dosarele și condicuțele El deschide fără să bată în poartă El intră nepoftit Şi e bine să‑i spui de la început N‑am Dar totul se lungește Mai mult decît o viață de om Într‑o înfruntare de stoluri Încercuind plecarea Îmi trimiți îngerul Tu Lavinia Disperată că nu mai ajung Îngerul tău a venit Îl simt Are miros Se lipește de mine Îmi ține obrazul în palme Îmi absoarbe din clinchetul nervilor Îi cresc aripi Şi se ridică un praf liliachiu Dintre perne Şi nu se întîmplă nimic Altceva Şi nu știu ce să mă fac În acest loc În această etate Am vrut totul înainte Şi mi‑a rămas un rest necheltuit Pe vremea cînd trăiam în sărăcie Vreme ce vine iar Mai lucie Dar lasă‑mi barem numele Louse Tu Doamne Dacă nu altă clipă oprită Poetul: Şi eu păstrez Restul acesta pe care‑l țin Într‑o cutie de tablă Pentru că mi‑e rușine Să mai cumpăr ceva cu atîta mărunțiș Şi scutur cît pot de tare Cutia de tablă Ca Nastratin Hogea îmi plătesc Pîinea cea de toate zilele Somnul de după‑amiază Poate

nr. 82 n iunie 2018 Un semn desfăcut Bolborosit Neîndurător Pentru că ficțiunea Nu are prezent Nu are viitor Nu are răspuns Nu are milă Nu mai împarte cu mine plăcerile Mărturisite Iubitele mele nu se mai pot întoarce Din Poemul de dragoste S-a arătat doar Femeia în Roz Fără contur numai prezență O mai văzusem de vreo trei ori Ieșind din tabloul cu garda de noapte Din poemul dedicat Să se asigure că nu mi se întîmplă

Louse - căci numele aşa i-a rămas Vesel ca pîrjolul pe mirişti uscate Făcu un pas greşit De bucurie Şi căzu şi-şi pierdu cunoştinţa Şi vorbea ca un vrăjtor din filmele cu indieni Împrumutînd povestea lui Parpangel Călăuzitul Am ajuns în locul celor buni Într-o vale prin care curge un rîu de lapte dulce Pîraie de unt Țărmurile-s de mămăligă moale Ici şipot de rachie colo proaspăt must într-un izvor Dincolo o baltă de vin Dealurile şi coastele din caş din brînză din slănină Stîncile din zahăr smochine şi stafide Pe ramurile de copaci spînzură Covrigi turte şi cozonaci Gardurile sînt împletite cu cîrnăciori Şi în loc de proptele spete Iar streşinile sînt din plăcinte calde Să mănînce şi să bea tot omul Fără grijă şi fără plată Dintr-a Domnului covată Am petrecut ca într-o sărbătoare De iarnă Ca în burta unei corăbii Cît Luna Park de mare Şi era cald acolo în timp ce afară era frig Şi oamenii de afară îşi frecau mîinile În timp ce eu eram bucuros Să fiu oaspete Ca într-o amforă Ca într-o pîine Ca într-o veşnică oprire Poetul se gîndea mai mult la ale lui Şi povesti şi el o năzărire De sărbători M-am apucat să cos o cămăşuţă Pentru pruncul care mi-a fost dat O cămăşuţă ca în amintirile Cu mine însumi O cămăşuţă largă Şi nu prea lungă Să n-o ude cu neîndemînarea lui O cămăşuţă numai din cuvinte Des întreţesute Cît să nu treacă printre ele Îndoiala Am cusut cămăşuţa şi am ieşit Cu ea pe mînă Şi toţi oamenii se uitau la un foc de artificii Şi nu aveau nici un prunc pe umeri Să vadă şi el mai departe mai sus Şi nimeni nu s-a uitat spre mine Toţi repetau aceleaşi cuvinte Ale unui toboşar de pe scena pregătită Pentru sărbătorile în aer liber Se loveau de mine şi nu mă vedeau Pentru că ochii lor vedeau doar acele cuvinte Artificiile Am dus cămăşuţa acasă Pruncul se trezise Şi era mare Şi se pregătea de război Apoi gîndi mai departe Uitîndu-l pe Louse Da M-am lăsat În voia ficţiunii În glorie În beatitudine În vis de fericire Ce a fost nu mai poate fi Ce este Nu rămîne decît

Nimic rău Prima oară avea un ochi albastru A doua oară avea un ochi verde A treia oară avea un ochi căprui Pete absorbante M-a tras dintr-un morman de fiare M-a oprit Să nu mă amestec cu umbrele Care mărșăluiau ca un pluton de pușcași Pe un drum prăfuit Știu că mă așteaptă În patul ei Care nu e nici ficțiune Nu e nimic Nu mai e Decît o credință Oarbă Ultima Uitare O Circe Fericit aș fi pe insula ta Printre porci

nr. 82 n iunie 2018

Vizită la muzeu

Dumitru HURUBĂ

Moto: „Puteţi râde liniştiţi, că nu e vorba despre dumneavoastră!”

S. Freud

Mă aflam la Londra cu o colegă, într-o delegaţie şi, cazaţi la Hotelul „Omega”, ne-am propus să vizităm Muzeul Figurilor din Ceară, aflat doar la douăzeci de minute de mers pe jos.

- O nimica toată!, am exclamat cu voioşie. E dimineaţă - avem timp suficient. Ar fi o crimă să nu-l vizităm…

Am ieşit din hotel, iar ceaţa ne-a îmbrăţişat atât de matern-afectuos, încât i-am strigat colegei: - Ţine-te de mine, că ne pierdem!

- Ce-ar fi să renunţăm?, a încercat ea cu timiditate.

- Nici vorbă!, m-am îmbăţoşat eu supraîncărcat de orgoliu masculin. E la doi paşi, dragă - n-ar fi păcat?

- Parcă trebuia s-o luăm la dreapta…

- Uf, bine! Uite, întreb: hello, lady!

- Yes, hello…

- Museum of Wax Figures look?

- Oh, yes… There… Şi ne arată cu un gest hotărât încotro trebuie să o pornim. Drăguţă femeie! Cu engleza noastră aproximativă, ne-am descurcat excelent, aşa că ajunşi în preajma unei clădiri, am zis entuziasmat.

- Asta e! Ai văzut? Mare sfâr! Şi, ca să mă dau important, mă adresez unuia, aproape batjocuritor: - Hello, sir! Here’s Museum of Wax Figures look? (Salut, domnule! Acesta e Muzeul figurilor din Ceară? Engl.)

- Hello! No, this Sherlock Holmes Museum… (Salut!

Nu, acesta este Muzeul Sherlock Holmes… Engl.)

Niciodată nu voi uita privirea ucigătoare pe care mi-a aruncat-o în clipa aceea colega… Până la urmă, către amiază, aproape disperaţi, am ajuns la Muzeu, am plătit şi am dat să intrăm…

- No-no!, ne-a oprit o voce aspră. Moment!

I-a făcut semn discret unui poliţist arătând spre noi, poliţist care, cu maximă conştiinciozitate şi atitudine rece anglo-saxonă, nu ne-a slăbit din ochi pe tot timpul vizitei prefăcându-se a fi mare iubitor de figuri din ceară. Ehe, englezii tot englezi: ştiu să-şi apere valorile patrimoniale, pe când la noi… Ceea ce n-au reuşit să descopere generaţii de arheologi, o mână de hoţi profesionişti, declarându-se nişte globe-trotteri amărâţi, au furat rapid câteva coliere de aur dacice de prin zona Munţilor Orăştiei, fără să-i întrebe cineva de sănătate. Pe când engleziiiii… Cine eşti? De unde vii? A, romans-romans? Dracula, Ceausescu, Basescu, Tigani… Bravo! Interesting, verry interesting! Momentmoment… Şi, urgent, poliţaiul e după tine, ca nu cumva să…

Adevărul e că prezenţa respectivului organ de ordine mi-a creat o stare intimă destul de ciudată care, accentuându-se, s-a transformat într-o senzaţie de vinovăţie. Pur şi simplu am început să mă simt un răufăcător, mai ales după ce mi s-a înţepenit privirea pe sânii Sophiei Loren… Aş fi un ipocrit să nu recunosc, cinstit şi româneşte, că mi-a trecut prin minte ideea unui furt. În sfârşit, pe măsură ce ne afundam printre statuile de ceară, tot mai des priveam cu coada ochiu-lui spre poliţaiul însoţitor. Şi totul a culminat cu pro-sternarea făcută de colega mea în faţa unei statui…

- Ce naiba faci, dragă?, am întrebat-o. Cine-i statuia?

Eşti nebună? Vor râde de noi toate curcile din Marea Britanie…

- E Lincoln, domnu’ coleg. Abraham Lincoln, dacă ai auzit…

Are dreptate colega. Mă închin şi eu după ce constat asemănarea dintre creatura din ceară şi…

- Moment!, îi zic poliţaiului. Şi mă strecor, cu colega după mine, într-un slalom special printre celelalte statui. Poliţistul după noi, cu mâna pe tocul revolverului…

- Dumnezeule, unde mă alergi?, mă întreabă ea la un moment dat, gâfâind.

- Dragă, aici nu merge aşa… Ori te prosternezi în faţa statuii fiecărui preşedinte american, ori deloc!… Vrei să ne trezim cu FMI-ul pe cap pentru rambursarea datoriilor externe? Te închini, spui un Tatăl nostru în rezumat şi, smerită, treci mai departe. Perfect! A, uite-l şi pe Kennedy, şi pe… Uay, mamă! Sper că nu e Lee Harwey Oswald, deşi seamănă groaznic de bine… E el-nu e el…? Doamne fereşte, am vedenii… Oho!, ia uite-o şi pe Jacqueline Kennedy - ce mândreţe de doamnă, ce…! - suferind şi consolându-se apoi ca soţie a armatorului Onassis. A naibii grecii ăştia, dintotdeauna au avut parte de muieri faine! Colega, hei!, ţip, spune-i, frumos, săru-mâna doamnei!...

- Eşti nebun, Miluţă! E o statuie…

- O fi, nu contează! Tu nu simţi cum spiritul ei pluteşte pe-aci? Poate că trece şi pe la Banca Mondială, pe la Bruxelles, pune-o vorbă şi pentru noi - e Doamna de Fier…

- A, Thatcheroaia? Auzi? Aia nu e Prinţesa Diana? Ba da-ba da! Uite-l şi pe Prinţul Charles la casa din Transilvania, cu figura lui de om aşteptând tramvaiul, sau, poate, altceva…

- Poate pe Camilla…

- Dragă, nu vorbi de funie lângă Prinţesa Diana!

proză A, uite-l şi pe vecinu’ Putin! Ce figură de KGB-ist sub acoperire! Zdravstvuyte, tovarish Putin! (Bună ziua, tovarăşe Putin!, Rus.). Poliţaiul nu înţelege ce se întâmplă cu noi, de ce suntem agitaţi, aşa că bănuind, probabil, că punem la cale vreo lovitură de stat, ne atinge cu bastonul uşurel (crede el!) şi ne indică drumul de întoarcere.

- Vezi?, îi reproşez colegei. Numai din cauza ta…

- Ba dintr-a ta! M-ai adus aici ca să-l văd pe asasinul lui Kennedy…!

- Nu e el! Şi-apoi, nu te-am adus cu forţa, ai venit de bună voie…

- După ce m-ai rătăcit prin toată Londra!

- Pssst!, duce poliţaiul arătătorul la buze. Go! Înţelegem, cred, şi alergăm româneşte spre ieşirea din Muzeu.

Asta a fost tot. În urma noastră, am impresia că poliţaiul sâsâie discret ceva din compoziţia lui Brahms Marşul spre eşafod şi mă cam ia cu tremuriciul. Cevaceva nu pare să fie în regulă...

Uf, am scăpat!

- Noi am mâncat ceva azi?, o întreb pe colegă.

- Mâncat! Sunt stoarsă de foame! Mă porţi flămândă prin toată Londra ca s-o văd pe nesuferita de Lady Gaga statuie de ceară, de parcă vie ar fi mai arătoasă!...

Auzi: Lady! Auzi: Gaga - ga-ga… Ga-ga… Te uiţi la ea şi visezi gâşte emancipate!

- Gâşte emancipate?! Asta ce mai e?

- Sintagmă.

- I-auzi! Bravo! Dar eşti nedreaptă, zău!

Intrăm la un fel de patiserie, vine ospătarul cu o rapiditate nespecific românească şi spunem cât de cât cum stau lucrurile… Revine rapid…

- Ce e asta?, a tresărit colega.

- Ceai, dragă, ceai de mentă cu lapte de capră…

- Ceee! Ceai cu lapte de capră?!?

- Ei, nu te supăra, dragă, de obicei aici se serveşte ceai cu lapte de ţap, însă azi am nimerit noi într-o zi nefastă. Într-adevăr, lapte de capră - brrr!

Amintire din liceu

…Să fi fost efectul suferinţei pentru Noryna? Nu ştiu, nu mai eram sigur pe mine, pe raţionamentele mele, în ultimul an de liceu cam rahitice, de fapt, pe nimic nu mai aveam curaj să mă bazez, tot aşa cum nimeni şi niciodată nu a găsit vreo explicaţie, cât de cât plauzibilă, că materia geografie, oră de oră, era… onorată de mine doar cu note de nouă şi zece… Drept urmare, am fost invitat în birou la director, iar psihologul şcolii, un tip plimbându-se toată ziua important şi fără rost prin sălile noastre de clasă, mi-a recomandat bătându-mă pe spate prieteneşte, să mă prezint la o consultaţie psihiatrică, cunoscând el un specialist care-l ştia pe Freud pe de rost, iar volumul Sensul vieţii al austriacului Alfred Adler îl avea permanent sub pernă…

- Bietul!, am exclamat, îmi pare rău de el…

- De specialist?

- Nu, de Adler…

Psihologul s-a încruntat la mine, încât spaima că mă va sugruma a redus toată gândirea mea la întrebarea: - Freud?... Freud?... Unde naiba am mai auzit eu de numele ăsta?, întrebare pe care am rostit-o, fără să vreau, cu voce tare…

- Cum, mă, Simule? Cum, mă, n-ai auzit tu de marele Freud?

- Ba, parcă… E de pe la Barcelona, sau Dortmund?, că nu le prea am cu Messii ăştia din fotbal.

Am citit dintr-odată pe faţa lui un amestec de profundă şi irevocabilă dezamăgire şi dispreţ total. Cu adevărat semăna cu faţa unui ins inteligent cu reminiscenţe de mare supărare, şi mi-a zis cu bunătate părintească: - Dragul meu, tu faci parte dintr-o familie bună, adică părinţii tăi sunt oameni la locul lor, oameni cu judecată, harnici şi apreciaţi de toţi locuitorii urbei noastre…

- Mă scuzaţi, dom psiholog, da cred că e o confuzie ăştia nu sunt părinţii mei…

- Cum aşa, Simule?

- Simplu: tata le cam trage cu ţuicile şi mai doarme pe sub podul de peste Mureş, iar mama… Vreţi să fiu sincer?

- Normal: între psiholog şi pacient trebuie să existe totdeauna o comunicare sinceră…

- Adică, eu sunt pacient?

- Absolut! Pentru mine, din punct de vedere psihologic, toţi elevii sunteţi pacienţi…

- Adică, toţi colegii mei?

- Exact!

- Deci, ok, vă spun, da rămâne, vă rog, între noi…

- Absolut!

- Ei, mama e cam… infidelă. Îl ştiţi pe a lu Găruţa?

- Păi, cu ăla, Simule?

- Cu! - Fentestic!

- Nu înţeleg…

- Adică, fantastic în engleză… Tu nu eşti la engleză?

- Nu, la frizonă…

- La ce?!

- Aşa a vrut mama.

- Dar ea vorbeşte limba asta?

- Nu, dar îi place cum sună…

Nivelul de cultură al domnului psiholog nu doar că îmi permitea, dar mă şi ajuta să-mi bat joc de el…

Dar, Doamne, în legătură cu părinţii mei, cum puteam minţi într-un asemenea hal? Nu-mi era frică de Dumnezeu? Şi am privit scurt spre fereastră aşteptând trăsnetul… Pentru că, da: eram fiul a doi părinţi minunaţi, doi oameni din fruntea urbei… Tata nu consuma băuturi alcoolice, iar mama, doamne, mama era o sfântă, mai ales pentru că

actualitatea literară 7 era mama, şi pentru că îmi amintea de Ana lui Manole şi Penelopa,uneori…Cemăapucase?Desigur,îmieraantipatic psihologul, însă chiar nu merita atâta efort de nesinceritate din partea mea. (fragmenţel din romanul NORYNA)

Lăptic de raţă

Locuiam pe Strada Titulescu din Constanţa, foarte aproape de Port, iar sirenele vapoarelor intrând sau ieşind din rada acestuia formau un cor mixt care, în toiul nopţii, nu doar că ne trezea, dar ne şi ajuta să credem că asistăm la un concert nocturn extraordinar. Nu sunt superstiţios, dar aveam convingerea că morţii unui cimitir din apropiere ascultau şi ei concertul stând pe marginea gropii şi trăgând din ţigări de contrabandă aduse de marinari… Ca să nu mai spun că nevastă-mea, dintr-o pornire pe care luni de zile nu şi-a putut-o explica, a susţinut într-un miez de noapte că ascultam în primă audiţie Sonata în do major pentru sirene de vapor, bucată muzicală compusă chiar de ea. M-am interesat la un psihiatru ce urmări poate avea pentru viaţa unui om faptul că, afon perfect fiind, începe să creeze dintrodată compoziţii muzicale. Medicul specialist m-a liniştit cu gravitate profesională spunându-mi că nevastă-sa, olandeză de origine, devenise, din acelaşi motiv, un apreciat constructor de nave de hârtie pe care le lansa la apă într-un lighean… După care m-a asigurat că el însuşi are preocupări tot mai asidue în ceea ce priveşte creşterea numărului de zombi pe cap de locuitor constănţean cu ieşire spre Autostrada Soarelui... În orice caz, partea bună din trezirea noastră după primul somn era, fie pentru a merge la baie, fie pentru a bea apă, deşi fiul cel mic, în vârstă de trei ani, îşi începea recitalul: - Mamiiii! Vleau lăptic de raţă!...

- N-am, puişor, răspundea nevastă-mea, pe jumătate adormită.

- Ştiu că n-ai, da dă-mi! Îl priveam cu atenţie şi tot mai des îmi spuneam că nu e fiul meu, că vreo barză zăpăcită, sau rămasă fără gipiesul biologic, se milostivise de noi şi… Dar acest lucru se petrecea în timp ce începeam să visez că fiu-mi-o era solistul vocal al sonatei compusă de nevastă-mea, mama lui…. În sfârşit!... …În oricare din cele două variante noi eram cei avantajaţi, fiindcă, ieşind apoi pe balcon, ne eliberam de coşmarul că sirenele ar fi fost trompetele din Apocalipsă. Şi eram fericiţi asemenea unor învingători care nu câştigaseră un război, dar obţinuseră o victorie. Aşadar, pentru familia noastră, coborâtă de la poalele Munţilor Călimani, zgomotele nopţilor constănţene ne duceau la concluzia că ţârâitul de greieri din locurile de baştină era o chestiune absolut inutilă, chiar penibilă din punct de vedere social, şi doar o încântare pentru auzul adormiţilor în fânul din podul şurii. O prostie, de fapt… Ajunseserăm să credem că ţârâitul de greieri în nopţile cu lună, după stabilirea în Constanţa, nu era decât un efort subversiv din partea infatuatelor insecte, convinse că intrarea noastră într-un somn adânc, tot mai adânc, ar fi dus la destabilizarea politică şi economică a ţării. Misiunea ultrasecretă a greierilor începea, în realitate, cu crearea unei psihoze în populaţie care să anihileze tot ce ţinea de ambiţie, putere de acţiune şi, în final, distrugerea locuitorilor din punct de vedere psihic, ceea ce, constatarăm noi la Constanţa, nu era altceva decât efectul unui scenariu gândit şi teleportat spre pământ de nişte extratereştri terminatori, în realitate nişte vietăţi-vidanje care ne sorbeau creierii de sub scăfârlie înlocuindu-i cu o substanţă gelatinoasă cu posibilităţi de resetare-restartare ori de cât ori era nevoie.

De altfel, în imaginaţia mea, iar nevastă-mea, la cafea, mi-a confirmat cu o logică imbatabilă, că gelatina de sub scăfârlie era amestecată cu huma rămasă după tăierea ştiinţifică a tuturor pădurilor din zona Călimanilor… Situaţie din care greu ne reveneam, dacă nu cumva, cum se întâmplaseră chiar câteva cazuri, s-o sfârşim prin somn adânc, şi să ne transformăm în corcituri homo-zombinieni. Şi asta doar din cauza afurisiţilor de greieri pe care, buimăciţi de somn, adesea, îi consideram un fel de zombi în miniatură trimişi de către vreo super civilizaţie extraterestră ca să distrugă viaţa de pe Pământ… Ne trezeam somnoroşi, frânţi de oboseală, cu cearcăne uriaşe şi simptome clare de apropiate şi inevitabile boli încă necunoscute de omenire, dar bântuind ucigaşe pentru a reduce numărul de locuitori de pe planeta tot mai populată şi tot mai greu locuibilă… De aceea, în vederea salvării umanităţii, noi, familia, am hotărât să plecăm la Constanţa, să ne implicăm într-o activitate utilă cu scopul de a contribui la dezvoltarea economiei, la mărirea gradului de civilizaţie şi a educaţiei întru bine şi frumos a noilor generaţii. Sigur că, deocamdată, situaţia era de perspectivă, dar făcuserăm primii paşi… Pentru că nu concepeam ca următoarea generaţie de umanoizi să mai adoarmă în fân în ţârâit de greieri în timp ce restul populaţiei globului să… Prin somn, auzeam deja sunetul talanţilor în buzunar şi ne răscolea datoria sacră să ne ocupăm de valorificarea acestora pentru a nu fi nevoiţi să dăm notă explicativă după trecerea Stixului, apa aceea pe care o şi vedeam murdară, de milenii întregi fără a i se elimina mizeriile prin dragare, pe care pluteau majestuoase bărci în care se plimbau tot felul de vietăţi bipede… În consecinţă, după discuţii nocturne şi interminabile, am hotărât, împreună cu vecinul-psihiatru, să înfiinţăm o firmă mixtă de export cu obiect de activitate: creşterea, după metode miciuriniste, a greierilor-zombi.

Aceştia urmau să urmeze cursuri intensive de iniţiere în arta interpretării sonatelor create de nevastă-mea pe vapoarele construite şi lansate la apă de nevasta psihiatrului. …Guvernul, cu înţelepciune, a dat dovadă de o mare deschidere pentru iniţiativa noastră, aşa că ne-a asigurat spaţiu şi loc de muncă, la spitalul de psihiatrie unde se încearcă scoaterea greierilor din cap al căror ţârâit, susţinem noi, seamănă perfect cu sirenele de vapor…

8 actualitatea literară

interviu

nr. 82 n iunie 2018

„Pe bună dreptate, Lucian Blaga a fost comparat şi considerat un Goethe al culturii române” Lucian Blaga la masa de lucru

ne-a declarat prof. dr. Zenovie Cârlugea

- Domnule Zenovie Cârlugea, din câte cunosc, în ultima vreme v-a preocupat în mod special viața și opera lui Lucian Blaga. Ce v-a reținut în mod deosebit atenția, filosoful sau poetul?

- Lucian Blaga este, pentru mine, o veche iubire, considerând că el este pentru secolul al XX-lea ceea ce a fost Eminescu pentru cel precedent. Astru de primă mărime în marea constelație a poeziei și culturii românești. Apropiindu-te de opera lui literară (poezie, proză, dramaturgie) și filosofică (îndeosebi Trilogiile), descoperi impresionante universuri imaginare de o inconfundabilă originalitate.

Pe drept cuvânt a fost comparat și considerat un Goethe al culturii române. În 1975 îmi susțineam la Universitatea din București lucrarea de licență „Temele poeziei lui Lucian Blaga”, sub coordonarea științifică a lui Eugen Simion, întors nu de mult după un stagiu la Sorbona, care mi-a cerut să realizez nu un comentariu în manieră călinesciană, ci, dacă pot, o interpretare a liricii blagiene în spiritul noii critici franceze (bunăoară tematismul lui JeanPierre Richard din Littérature et Sensation / Literatură și senzație (1954) și Poésie et profondeur/ Poezie și profunzime (1955). A trecut timpul și la lucrarea de gradul I, - susținută cu prof. univ. Pavel Țugui, la Universitatea din Craiova (1984) - am avut o temă tot despre poezia lui Blaga. În sfârșit, lucrarea de doctorat, susținută la Universitatea din Sibiu în 2004 (la prof. univ. Mircea Tomuș), a avut ca titlu Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare, publicată în 2005 la Editura „Media Concept” din Sibiu.

Era o interpretare mai complexă, „doctorală” a universului poetic blagian, cu referire la imaginarul dramatic, dar și la antinomiile gândirii filosofice.

- Aţi dedicat un şir lung de ani marelui scriitor şi ca urmare a muncii dvs., aţi publicat mai multe lucrări. Vă rog să le amintiţi. Pe care le consideraţi mai valoroase?

- Da, s-ar putea spune că am dedicat mulți ani din viață studierii vieții și operei lui Lucian Blaga, adunându-se de-a lungul anilor câteva cărți, precum: Poezia lui Lucian Blaga, eseu critic, Societatea de Ştiinţe Filologice Gorj

- Editura „Alexandru Ştefulescu”, 1995; Lucian Blaga Dinamica antinomiilor imaginare, Editura Media Concept, Sibiu, 2005; Lucian Blaga - Studii, articole, comunicări, Editura „Măiastra”, Târgu-Jiu, 2006; Lucian Blaga - Solstiţiul Sânzienelor, documentar, Ed. „Măiastra”, 2010; Lucian Blaga - între amintire şi actualitate. Interviuri, cronici, reportaje în Mărgini-mea Sibiului, „Scrisul Românesc”, Craiova, 2011; Lucian Blaga - sfârșit de secol, început de mileniu, Ed. „Scrisul Românesc”, Craiova, 2012; Blaga - Goethe, afinități elective (eseu critic comparatist & documentar), Ed. ,,Scrisul Românesc”, 2012; Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare. Ediția a II-a, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2013, 822 p.; Lucian Blaga Dicționar esențial. Oameni din viața lui, vol. I și II, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2017, 2018; Lucian Blaga la Bistrița, în colaborare cu Jenița Naidin, Ed. Napoca Star, 2018; Lucian Blaga și lumea Banatului, studiu monografic, Tipo Moldova, 2018.

- Pe care dintre acestea le consideraţi mai valoroase?

- Nu am preferințe pentru vreuna din aceste cărți, fiecare

este importantă în felul ei, abordând anumite fațete, aspecte, teme, de la chestiuni de istorie literară și receptare critică, la comentarii și descifrări hermeneutice ale operei.

- În lucrarea Lucian Blaga şi lumea Banatului aţi amintit de mai multe personalităţi ale Lugojului pe care Blaga le-a cunoscut în perioada în care a trăit în oraşul de pe Timiş.

Vă rog să enumeraţi câteva în afară de familia soţiei sale, Brediceanu, despre care am mai vorbit.

- De data aceasta încep cu Ion Popovici-Bănățeanul (1869-1893) și Victor Vlad Delamarina (1870 - 1896), pe care nu i-a cunoscut, deși amintirea lor era vie în Lugojul de după Marea Unire, dar i-a cunoscut, desigur, pe compozitorii și muzicologii Ion Vidu (1863-1931), pe Filaret Barbu, pe celebrul tenor Traian Grozăvescu (1895-1929), al cărui nume îl poartă azi instituția teatrală din Lugoj, pe sculptorul Aurel Ciupe (1900-1988), pe canonicul Ion Boroș, „întemeietorul reuniunii de muzeu al comitatului Caraș-Severin, 1905”, cum glăsuiește azi o placă comemorativă din holul Muzeului de Istorie, Etnografie și Artă Plastică din Lugoj, pe inventatorul Traian Vuia (1872-1950), cu recorduri de zbor în Franța.

O altă personalitate ce a atras atenția poetului a fost aceea a lui Fernand Dionne (1898-1974), profesor de

limba franceză la Liceul „Coriolan Brediceanu” și Școala Comercială din Lugoj (1926-1941), de la care a luat lecții de franceză, în vederea unei promovări diplomatice la Paris...

Să nu-l uităm pe Felician Brînzeu, unul din promotorii culturii franceze la Lugoj (1909-1949), absolvent de Litere și Filosofie la București, conferențiar vestit la Clubul francez, profesor la Liceul „Coriolan Brediceanu” și gazetar. Sau politicianul George Dobrin, primul prefect al CarașSeverinului după Marea Unire și primar al Lugojului, înrudit cu familia Brediceanu. O plăcere deosebită i-au produs poetului „păpușile etnografice” ale verișoarei sale Laura Vlad, sculptate în lemn, colorate și îmbrăcate conform zonelor etnografice din întreaga țară (colecția se păstrează azi la Muzeul din Lugoj). Și tot la Lugoj a scris frumoasa poezie Pasărea sfântă, „întruchipată în aur de Constantin Brâncuși” (1926), inclusă apoi în volumul „Laudă somnului” (1929), un omagiu adus sculptorului aflat la Paris, considerat îndeobște „părinte al sculpturii moderne”, despre care Blaga va scrie destul de elogios și în câteva studii de filosofie a culturii și în culegerea de aforisme „Discobolul”.

- Recent, la Colocviile revistei ”Reflex” de la Băile Herculane, aţi afirmat că, în cercetările dvs. privind viaţa lui Lucian Blaga, aţi descoperit şi aspecte inedite despre unele familii din Lugoj, cum este cea a poetului dialectal Victor Vlad Delamarina. În ce constau acestea?

- Aș vrea să vă împărtășesc doar rezultatul unei cercetări, inclusiv în Arhivele Ministerului de Interne, privind demersurile de promovare întreprinse de Blaga în favoarea verișoarei sale din Lugoj, profesoara Laura Vlad. Odată cu colaborarea lui la revista „Banatul” de la Timișoara, începând din ianuarie 1926 până în toamnă, când merge ca atașat de presă la Legația României de la Varșovia, Blaga avea deja formată o concepție despre tipul de spiritualitate al bănățeanului, caracterizând cultura de veche tradiție a Banatului drept „Baroc al etnografiei românești” (1926).

Eseul publicat în primul număr al revistei timișene, la solicitarea redactorului-profesor Grigore Ion, încearcă o definire doctrinară a spiritului bănățean atât de bine reprezentat în comparație cu alte regiuni etnografice. E, în definitiv, un elogiu adus spiritului creativ bănățean de o încărcătură cromatică aparte, dar și vitalității exprimate de acest colț de Dacie străveche, în care s-au păstrat elemente nu numai etno-folclorice, dar și de limbă și mentalitate, atât în cultura orală cât și în cea scrisă. Elogiul lui Victor Vlad Delamarina, primul nostru poet dialectal, provenit dintr-o familie înrudită cu aceea a Bredicenilor, e un exemplu de dreaptă și frenetică prețuire. Ca și admirația emergentă pe care o are în legătură cu „păpușile etnografice” ale profesoarei Laura Vlad, distinsă cu un mare premiu la Expoziția Internațională de la Barcelona, în 1929… Făcând cunoscut publicului larg, în „Cuvântul” din București (I, 1924, nr. 24, 3 decembrie, p. 1), colecția de „Păpuși etnografice” a verișoarei sale de la Lugoj, cu studii de artă plastică la München, Blaga scria: „Domnișoara Laura

Vlad, profesoară în Lugoj, sora poetului Delamarina (se pare că dragostea de pitoresc dialectal le zace în sânge) a avut fericita inspirație de a tăia din lemn aceste ciudate păpuși, dându-le conturul variat al românului din diferite regiuni ale țării. Ușor stilizate cum se cuvinte, aceste păpuși vor să înfățișeze diferitele porturi românești, o colecție de costume - cum ar fi o colecție de cântece sau de proverbe.

De astă dată aceste costume nu le scoți aevea din lăzile mucegăite ale unui muzeu încărcat cu molii. Păpușa e aici omul-român așa cum îl întâlnești îmbrăcat de sărbătoare în Hațeg, în Săliște sau într-un sat din Mehedinți. Domnișoara Vlad a știut să-și realizeze inspirația cu un rar meșteșug: a pus culoare și viață acolo unde până acum nu aveam decât banalitatea insuportabilă a ilustrației.” Sunt menționate caracteristicile portului popular din mai toate regiunile, punctându-se foarte bine caracteristicile etnografice bănățene: „pălăria țuguiată și cămașa simplu împodobită cu ornamente patrate a grănicerului din Banat; pieptarul cu margini negre și cu o fină ornamentație - linii ce par urme de pasăre în zăpadă - al primarului din Chizătău”, „negrul solemn al lugojeanului”. Toate acestea, împreună cu elemente ale costumelor populare din Gorj, Hațeg, Hunedoara, Muscel, Prahova, Dolj, Vlașca, Dobrogea, Bucovina, Pitești, Crușova ș.a., „formează simfonia de linii și culoare

a colecției domnișoarei Vlad.” Concluzia este laudativă în sens exemplar: „Fapta domnișoarei Vlad amintește entuziasmul lui Anton Pann, care a adunat proverbele românești, acele proverbe ce de multe ori par cuvinte de spirit ușor azvârlite într-un fictiv salon țărănesc locuit de zei-plugari. Fapta domnișoarei Vlad mai amintește pe a poetului romantic care a colindat prin stâni ca să găsească Miorița. De atunci proverbe și cântece s-au adunat așa de multe că am putea să vorbim numai în proverbe și cântece.

A rămas neexploatat cântecul cântat, jocul, costumul.”

Să precizăm că poetul nu numai că a încurajat inițiativa verișoarei din Lugoj, aflată la început și recomandând îmbogățirea ei („pentru completarea colecției ar trebui să colinde încă foarte multe regiuni; aici e un teren de muncă nu de un an, ci de decenii”), dar, mai târziu, aflat în serviciul diplomației la Berna, în Țara Cantoanelor (1928-1932), va milita pentru achiziționarea unor asemenea colecții, aproape exhaustive, chiar de către Ministerul Afacerilor Străine, acestea constituind un eficient și prețios mijloc de propagandă culturală prin Legațiile României în diferite capitale europene, cum însuși îi scria poetul prietenului Eugen Filotti, director al Presei și Propagandei în Centrala M.A.S. de la București.

- Şi mai târziu, în al doilea volum al „Trilogiei culturii”, Spațiul mioritic (1936), aminteşte ceva de celebrele păpuşi ale Laurei Vlad?

- Asta a scris pe când poetul se afla consilier de presă la Legația României din Viena şi reia în secvența Pitoresc și revelație ideea privind „duhul pitorescului” reflectat în portul popular românesc, amintind de păpușile etnografice „tăiate în lemn, desenate și colorate de profesoara Laura

nr. 82 n iunie 2018 Vlad (Lugoj)”: „Avem în fața noastră o colecție bogată de păpuși etnografice, un mic popor românesc multicolor și pestriț din cale afară. Parcă ar ieși dintr-o biserică, acest mic popor, atât e de vioi și de sărbătoresc.” Sunt descrise apoi costume populare din diferite regiuni etnografice: „țărăncuța din Gorj, cu zigzaguri galbene, cu iia de culoarea zăpezii”, cea „cu catrință neagră și cu broboadă bogată de la Hațeg”, „grănicerul din Banat, cu pălăria țuguiată, cu cămașa simplu împodobită cu ornamente pătrate”, „primarul din Chizătău cu pieptarul cu borduri negre de fină ornamentație, închipuită din linii, ce par urme de pasăre în zăpadă”, „bănățeanca din Graniță cu cârpa încornorată și cu opreag de șerpi multicolori”, „pădureanca purtând pe mâneci podoabă masivă, compactă, și cu mărgele, care dau ritm și linie șoldului” ș.a.m.d. „Dar nu numai viața cotidiană, - observă gânditorul -, costumul, casa, arhitectura, câmpul cu fântânile și cu troițele, sau cimitirul cu crucile de lemn, și cu stâlpi, pe care coboară porumbelul sfântului Duh, poartă pecetea unui stil pitoresc. Același stil determină și tot ce ține de imaginație, metafora în cântec și în descântec, coloarea și fantezia superstiției sau ale proverbului./ «Pitorescul» a invadat metafizica și mitologia populară cuprinse în superstiție sau în credințele deșarte…”

- Aceste păpuşi au fost apreciate de contemporani?

- Desigur, în 1906 la Expoziția Jubiliară de la București Păpușile etnografice ale Laurei Vlad au obținut Medalia de Aur și Diploma Specială pentru lucru manual („Drapelul”, Lugoj, VII, 36, 1907, p. 3). De asemenea, în urma îndemnurilor și ajutorului dat de Lucian și Cornelia Blaga, Laura Vlad a fost distinsă cu Premiul I si Medalia de aur la ExpozițiaInternaționalădeEtnografiedelaBarcelona(1929).

- Se știe că la sfârşitul celor mai bine de doi ani cât a locuit la Lugoj, încep demersurile pentru a se pune în slujba unor servicii în afara graniţelor. Despre ce e vorba?

- La 4 august 1926, poetul înaintează Ministerului Afacerilor Străine, al cărui titular era diplomatul Ion Mitilineu, solicitarea de a ocupa postul de atașat de presă la München. Ajutat de familia Goga, îndeosebi de soția acestuia, verișoara Veturia (apelată de poet cu hipocoristicul „Duța”), Blaga are o audiență, propunându-i-se postul liber de la New York. Refuzând să meargă „la capătul lumii”, poetul se trezește numit, cu începere de la 1 noiembrie 1926, la Varșovia, oraș care va constitui, vreme de un an, prima stație diplomatică din mai lungul sejur de 13 ani prin diferite capitale europene (Praga, Berna, Viena, din nou Berna, și Lisabona). În numărul din toamnă, 8-9/ 1926, al revistei „Banatul” din Timișoara se anunţa că secretarul de redacţie Emil Gherga s-a stabilit la Paris, iar „Dl Lucian Blaga, colaboratorul revistei noastre, a fost înaintat ataşat de presă la Varşovia”.

- În încheiere vă propun să revenim la perioada în care a locuit la Lugoj. Ce a însemnat aceasta pentru opera lui Lucian Blaga, luând în considerare că la un moment dat afirmă că acesta a fost: „saltul decisiv al vieții mele”?

- Pentru perioada 1924-1926 se cuvenea, așadar, o abordare monografică de amănunt, care să pună în lumină atât „regăsirea de sine” a poetului în acest loc pe care-l aprecia drept „pitoresc” și „solar”, cât mai ales câștigurile imense pe care le-a înregistrat opera sa în varii registre (poezie, dramaturgie, filosofia culturii, publicistică), deopotrivă cu deschiderile epistolare (Sextil Pușcariu, Ion Breazu, Nichifor Crainic, Oscar Walter Cizek, Elena Farago, Adrian Maniu ș.a.) și drumurile poetului la Cluj, Sibiu, Geoagiu, Brașov, București, Craiova, mai toate în interesul biografiei sale literare. „Stația” Lugoj (alături de „etapele” Lancrăm, Sebeș, Brașov, Sibiu, Oradea, Viena, Cluj, Bistrița) constituie una din cele mai importante sejururi, în care s-a produs o adevărată maturizare a scriitorului și gânditorului L. Blaga, „placă turnantă” de pe care își va lua zborul spre alte orizonturi, europene de data aceasta… Nu considera el oare sejurul lugojean de peste doi ani „saltul decisiv al vieții mele”, convins că „acolo am făcut cele mai mari eforturi de gândire”?...

- După plecarea din ţară a mai revenit la Lugoj, cu cine se întâlnea în aceste sejururi?

- Revenirile în țară ale familiei lui Lucian Blaga, îndeosebi în perioada concediilor de vară, înregistrează, de bună seamă, sejururi mai lungi sau mai scurte la familia Corneliei din Lugoj, în casa cea veche (azi muzeu) căreia însuși avocatul Coriolan îi adăugase niște camere, în care poetul îi reîntâlnea nu de puține ori pe frații soției sale, Tiberiu și Caius, dar și mai vechi prieteni ai familiei Brediceanu din această parte de țară.

Titus CRIŞCIU

interviu

actualitatea literară 9

„Îmi place să joc în filme, dar nu mi-aş imagina o carieră fără teatru” Interviu cu actrița Mariana Achim

Pe actrița Mariana Achim am cunoscut-o cu ceva ani în urmă, la Madrid, după ce o văzusem pe micul ecran într-un serial spaniol.

S-a născut la 16 iulie 1972, în satul Cig, județul Satu-Mare, în sânul unei familii cu patru copii. Curând și-a dat seama că posibilitățile de a se realiza în locurile natale erau limitate, astfel că și-a propus să ia calea străinătății.

Este căsătorită cu un medic spaniol și au o fiică. Mariana Achim a studiat la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, secția artă teatrală, apoi s-a transferat la Madrid, unde și-a finalizat studiile. Pentru a putea lucra în domeniul actoriei a trebuit, mai întâi, să-și perfecționeze cunoștințele de limbă spaniolă, fapt la care a contribuit și formarea sa alături de actori și regizori spanioli. Majoritatea personajelor pe care le-a interpretat până acum au fost în roluri dramatice, dar a jucat și roluri de comedie sau în spoturi publicitare, în numeroase filme, fie ele artistice sau seriale, scurtmetraje sau lungmetraje și piese de teatru. A apărut atât pe micul, cât și pe marele ecran. De curând, a obținut un contract la Teatros Luchana din Madrid, unde interpretează rolul unui director de casting, Jeny, care este personajul principal din piesa „Reality Cabaret Show”, de Arantxa Vela Buendía, care continuă să țină sălile pline, fapt consemnat de publicații importante, cum ar fi renumitul jurnal La Vanguardia, dar și de posturile de televiziune spaniole.

Mariana Achim a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări.

- Mariana, știu că ai fost atrasă de actorie, încă din copilărie, și ai luptat foarte mult ca să-ți îndeplinești visul de a fi actriță. Cum s-a produs debutul tău?

- Am debutat în anul 2012, când mi s-a propus să interpretez rolul unei mame din filmul „The Promise”, regizat de Juanjo Verdura González. În acel moment mi s-a părut destul de surprinzător, pentru că, pe vremea aceea, urmam cursurile de perfecționare a limbii spaniole pentru actori. Mi-a plăcut foarte mult personajul și am acceptat imediat. Consider că a fost o mare șansă, pentru că am avut ocazia să lucrez alături de actori și regizori cunoscuți, de la care am avut de învățat și cu care încă mai păstrez legătura. Desigur, după aceea au urmat o mulțime de alte roluri de film sau de teatru.

- Ce rol preferi, dramatic sau de comedie?

- Dacă ar fi să aleg, aș spune, poate, că prefer rolul dramatic, dar nu mă incomodează nici rolul comic. Îmi plac amândouă în aceeași măsură, chiar dacă sunt foarte diferite. Rolul personajului de comedie e ceva mai complex; este mult mai dificil să-i faci pe oameni să râdă decât să-i faci să se întristeze.

- Dă-ne câteva exemple de roluri dramatice și de comedie pe care le-ai interpretat.

- Îmi amintesc cu mare plăcere de toate rolurile pe care le-am interpretat. Dintre rolurile dramatice aș menționa personajul Teodora, un personaj foarte drag mie, cu atât mai mult cu cât povestea sa se petrece în România, din filmul ”Schimbare”, regizat de Alex Sampayo, unde am jucat alături de actori cunoscuți, ca Luis Zahera și Candela Peña. Un alt personaj dramatic pe care l-am jucat a fost Camelia, din scurtmetrajul ”Mía”, regizat de Juan Muñoz, o femeie căsătorită, care este supusă de soțul său la tot felul de abuzuri.

Ca roluri de comedie, aș cita rolul Brândușei, pe care l-am jucat în serialul „La que se avecina”, produs de Telecinco-Grupo Mediaset, și Katia, un personaj bipolar din filmul „Centro Médico”, produs de Zebra Producciones, unde am lucrat cu regizorul Jorge Blas.

- Joci cu aceeași dezinvoltură atât în film, cât și în teatru. Ce preferi, scena sau camera de filmat?

- Este foarte greu de ales. Îmi place să joc în filme, dar nu mi-aș imagina o carieră fără teatru. În teatru există o conexiune specială, directă, între actor și public, iar dificultatea rolurilor de comedie îl face mai fascinant și mai atrăgător. Este o experiență minunată, pot să spun, terapeutică, pentru că indiferent de starea mea ca persoană, eu, ca actor, mă transform, uit cine sunt, și mă dărui publicului ca personaj, pentru a face publicul să vibreze, să trăiască stările personajului meu. Cred că nimic nu se compară cu adrenalina provocată de aceste momente, dar mai ales cu răsplata venită din partea publicului, zâmbetul și căldura aplauzelor.

- Cu care dintre marii actori al lumii te-ai vedea pe scenă?

- Îmi plac mai mulți actori, mi-aș dori să joc alături de actori români ca: Florin Piersic, tatăl și fiul, Marcel Iureș, Maia Morgenstern, Oana Pellea; sau străini:

Concha Velasco, Ana Belen, Meryl Streep, Helen Mirren și mulți alții pe care îi admir, și mi-ar plăcea să colaborez cu ei.

- Vorbește-ne despre premiile pe care le-ai obținut și despre nominalizările tale.

- Am fost propusă la Premiile Goya 2018 și la premiile Unión de Actores y Actrices pentru rolul secundar din filmul „El Legionario”, regizat de mexicanul Eduardo H. Garza. Cu ceva ani în urmă, scurtmetrajul „The Promise” a primit „Biznaga de Plata” la Festivalul de Film din Malaga. De asemenea, filmul “Schimbare” a obținut foarte multe premii internaționale în renumite festivaluri de film, cum ar fi Festivalul de Film din San Diego, Festivalul de Film din Berlin, Festivalul de Film din Valladolid etc, dar am mai jucat și în multe alte filme care au obținut premii foarte importante.

- Având în vedere că ai debutat și ai cunoscut succesul în Spania, cum și unde te vezi peste 20 de ani?

- Am muncit foarte mult ca să ajung până aici și miam propus să continui cu aceeași perseverență. În ziua de azi, e destul de greu să-ți vinzi talentul, dar continui să fiu o visătoare și asta mă ajută să lupt. În profesia mea nu e suficient talentul, el se pierde fără motivație, efort și disciplină. Voi continua să fac actorie, e pasiunea mea, cred că m-am născut pentru asta. Peste 20 de ani... cu o colecție de premii internaționale, de ce nu?

Elisabeta BOȚAN

10 actualitatea literară

revizuiri

nr. 82 n iunie 2018

Debutul lui Augustin Buzura

Capul Bunei Speranţe, întâiul volum semnat de Augustin Buzura, a apărut în ianuarie 1963 - în colecţia ,,Luceafărul”, inițiată de poetul Ion Bănuţă, nounumitul director al Editurii pentru Literatură - într-o perioadă în care poezia, proza, dramaturgia şi critica literară străbăteau spaţiul unor transformări interioare, lipsite de spectaculozitate, dar decisive pentru statutul specific literaturii şi regăsirea propriei identităţi.

Ion BĂLU

1. Contextul socio-politic Imediat după cucerirea puterii politice, aplicând mimetic teza lui Lenin despre „cele două culturi”-, comuniştii români au decis interzicerea literaturii autohtone, anterioare anului 1947. În consecinţă, fondul de carte existent în bibliotecile şcolare, în întreprinderi, instituţii, în primăriile orăşeneşti de pe întreg cuprinsul ţării a fost distrus. Cu minime excepţii, marilor scriitori ai literaturii moderne: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Hortensia Papadat- Bengescu ş.a. li s-au retras dreptul la semnătură, iar teoreticienii spiritualităţii autohtone: Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, acesta din urmă în ciuda serviciilor aduse comuniştilor între anii 1944-1947, au fost declaraţi exponenţi ai idealismului şi ai ideologiei burgheze. În golul valoric creat, comuniştii au introdus două distincte generaţii. Una - formată din tineri recrutaţi din medii sociale eterogene: Dan Deşliu, Victor Tulbure, Eugen Frunză, Ştefan Gheorghiu, Remus Luca, George Dan şi numeroşi alţii, lipsiţi de cultură literară şi înzestraţi cu firavă creativitate - a fost creată în primii ani de comunism. Cealaltă, constituită din poeţii şi prozatorii ce au debutat editorial înainte de război, aflaţi valoric la periferia literaturii interbelice: Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Aurel Baranga, Zaharia Stancu, Maria Banuş etc., a fost adusă în prim-planul vieţii literare, împreună cu tinerii sau mai vârstnicii Nina Cassian, Petru Dumitriu, Al. Jar, Eusebiu Camilar ş.a. Şi unora şi altora, Direcţia de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R le-a „indicat” o tematică restrânsă: industrializarea socialistă a ţării, colectivizarea agriculturii, lupta comuniştilor în ilegalitate, procesul de reeducare al intelectualului, transformarea activistului de partid în eroul exemplar al contemporaneităţii şi lupta pentru pace. Iar Rezoluţia plenarei a II-a, din iunie 1948, cerea imperios realizarea unei literaturi pătrunse de „spiritul de partid” şi „legată în mod deschis de proletariat”.

Receptarea realităţii din perspectiva „intereselor clasei muncitoare” ar permite realizarea unui „tablou cu adevărat realist al vieţii în ceea ce are esenţial”1. Însă ,,literatura nouă” a acelor ani nu reflectă nimic din realitatea obiectivă a epocii: violenţa declanşată de regimul comunist prin instaurarea luptei de clasă, deteriorarea raporturilor interumane, degradarea relaţiilor familiale, ridicarea delaţiunii la principiu de înaltă conduită morală, deportarea masivă a ţăranilor din Banat, arestarea a sute de mii de „duşmani de clasă”. În asemenea circumstanţe, literatura cunoaşte o mişcare regresivă, se întoarce spre forme anacronice şi modalităţi de expresie revolute, un realism primitiv, de esenţă ideologizată, modelat după „realismul socialist” sovietic. Elementele constitutive ale lirismului: emoţiile, sentimentele, tensiunile interioare, temele literaturii mari de totdeauna: dragostea, creaţia, ireversibilatea temporală, moartea, reflecţia filosofică sunt considerate nocive. Poezia se transformă în reportaj şi naraţiune versificată, socialul şi tezismul domină dramaturgia, proza evită psihologicul, evenimentele, dominate de cronologie şi cauzalitate, sunt relatate la persoana a treia de un narator caracterizat prin omniscienţă şi ubicuitate.

Pentru a înţelege dimensiunile eşecului produs de acest experiment este de ajuns să ne amintim că din aproximativ o mie două sute de volume publicate în „obsedantul deceniu”, doar câteva, aflate ele însele pe felurite trepte valorice, au rezistat, parţial sau integral, acţiunii demolatoare a timpului: Întâlnirea din pământuri, 1948, Nicoară Potcoavă, 1952, Bietul Ioanide, 1953, Moromeţii, 1955, Groapa, 1957, Cronică de familie, 1957. Dar autorii lor eludau, mai estompat, ori mai apăsat, rigorile ideologiei partinice, pentru că se inspirau din problematica unui trecut anterior anului 1948.

După „dezgheţul” provocat de moartea lui Stalin, C.C. al P.M.R. a fost nevoit să admită cu reticenţă revenirea parţială în literatură a scriitorilor din perioada interbelică. În anul 1955, Tudor Arghezi publică volumul de „peizaje”, 1907, dar versurile apărute înainte de 1947 îi vor fi reeditate abia în anul 1959 cu o prefaţă în care Mihai Beniuc îi emenda „excesele”.

Tot în 1955, după ce Ov. S. Crohmălniceanu semnase în Viaţa Românească un „studiu de reconsiderare”, au fost publicate Ion, Răscoala, Pădurea Spânzuraţilor, în 1956, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, în anul următor, şi la începutul lui 1958, Patul lui Procust, Concert din muzică de Bach, Craii de la Curtea Veche, şi un volum selectiv din poeziile lui

Octavian Goga, toate violent criticate în Scânteia din dispoziţia lui Leonte Răutu, secretar al C.C. al P.M.R. cu probleme de propagandă. Din acest motiv, procesul a fost oprit2. Însă deschiderea nu mai putea fi oprită. Abia sesizabilă, ea se desfăşura ireversibil. Cel ce a început subminarea din interior a „realismului socialist” a fost Nicolae Labiş. Cu inocenţă, aparent, naturaleţe, mai discret sau mai făţiş, el s-a depărtat de canoanele ideologice, prin întoarcerea spre copilărie şi rememorarea din aceeaşi perspectivă a evenimentelor desfăşurate în timpul celui de-al doilea război mondial, cu accentul pe ororile conflagraţiei, a traumatismelor psihice şi a consecinţelor inevitabile. În Primele iubiri, 1956, un adolescent se mistuia în flăcările revoluţiei, mărturisindu-şi - fireşte! - adeziunea la lupta partidului, dar în a doua parte a poemului, oferea un emoţionant exemplu de redescoperire a lirismului: în templul construit în suflet, aşeza, asemenea vechilor păgâni, un idol sculptat în versuri: chipul fetei iubite!

Copilăria, războiul şi, timid încă, dragostea formează substanţa rezistentă a volumelor de versuri şi proză semnate de tinerii ce au debutat în anul 1960: Nichita Stănescu, Sensul iubirii, Cezar Baltag, Comuna de aur, Ilie Constantin, Vântul cutreieră apele, N. Velea, Poarta - şi după aceea: Fănuş Neagu, Dincolo de nisipuri, 1962, Ioan Alexandru, Cum să vă spun, 1964, D.R. Popescu, Fata de la miazăzi, 1964 ş.a.

Reeditarea literaturii interbelice a fost reluată. În 1961, apare un volum de Scrieri alese de G. Bacovia; în 1962, Poezii de Al. Phillipide, în 1963, Poezii de Lucian Blaga, selectate din textele postume, Lauda lucrurilor, de G. Călinescu. În 1964, Ochean de Ion Barbu, Ora fântânilor de Ion Videa ş.a. O lungă discuţie despre poezie, în paginile revistelor Contemporanul şi Gazeta literară ajunge, în 1963, la concluzia imposibilităţii de a judeca lirismul după criteriile realismului, idee formulată de Al. Macedonski în urmă cu şapte decenii. În acelaşi an începe „reconsiderarea” lui Maiorescu; în 1964, a apărut, în fine, cenzurată, Viaţa lui Mihai Eminescu, de G. Călinescu. Antologiile: Poezia română contemporană şi Nuvela română contemporană, realizate amândouă în anul 1964, cea dintâi de Eugen Simion, a doua de Nicolae Manolescu, introduc prudent ordinea valorică într-un peisaj dominat de cantitate, iar în Literatura română de azi, Dumitru Micu şi Nicolae Manolescu stabilesc o globală ierarhie estetică, provocând o nemulţumire generală. În cuprinsul aceloraşi dimensiuni temporale, poeţii şi prozatorii tinerei genraţii încep, cu o anume prudenţă iniţial, fără reticenţe de la sfârşitul anului 1965, să recupereze literatura interbelică şi spaţiul literar european şi american. În această perioadă de tranziţie, când canoanele ideologice își atenuează parțial rigiditatea, Augustin Buzura își face intrarea în literatură.

2. Competenţa narativă Prozele incluse în Capul Bunei Speranțe dezvoltă o problematică similară cu a colegilor de genereție. În Ecoul și Flori Roșii, Augustin Buzura evocă momente din a doua conflagrație mondială; amintirile copilăriei formează suportul epic în schița Clara. Similitudinea este vizibilă și în tipologie: în Licăr și Un om cu iedei, personajele sunt țărani în conștiința cărora se oglindesc utopiile comunismului; în Plumb și Capul Bunei Speranțe, prozatorul aduce în scenă muncitorul tânăr. Și unii și alții devin pentru Augustin Buzura subiecte de analiză psihologică, dar nu în sensul dezvăluirii unor comportamente complicate, adesea bizare, cum întâlnim la N. Velea sau, mai târziu, la D.R. Popescu, în Umbrela de soare. Scriitorul este preocupat îndeosebi de mecanismul structurilor sufletești și dinamica idealurilor umane. Personajele rurale tind spre un model de perfecționare, năzuiesc să-și manifeste distinct personalitatea în mijlocul colectivității; tinerii muncitori aspiră la realizarea pe plan profesional și afectiv. Însă, dincolo de timp, schițele și nuvelele acestui volum scot la iveală o adițiune de strategii narative puțin utilizate în proza acelor ani ce-i permit tânărului debutant renunțarea parțială la modalitățile de expunere canonizate. Augustin Buzura introduce în narațiune persoana întâi singular, categoria unui emitent subiectiv, se dispensează frecvent de omnisciență, înlătură, fragmentar, succesiunea cronologic, alternează fluent registrele temporale, întreprinde incursiuni în mecanismele interioare ale psihismului, disecă stările de conștiință ce țin de subiectivitatea profundă a eului, motivează semnificația comportamentului și descoperă mișcări sufletești inedite.

Textele reliefează o știință a deschiderii narațiunii. În Flori roșii, prozatorul pătrunde în universul ficțional printr-o secvență epică abruptă, învăluită într-o atmosferă ușor enigmatică. Un camion se oprește la marginea unei câmpii, divizată în poligoane de mărimi felurite, prin sârme electrice și cabluri de telefon; undeva, la marginea orizontului, se zăresc orașul și munții învăluiți într-o „mantie albastră”.

Inginerul rostește o frază și oamenii sar din mașină.

De la perspectiva panoramică, privirea naratorului se

focalizează asupra unui personaj căruia îi desenează și evaluează comportamentul. Hereș coborî „stăpânit de un sentiment ciudat de neliniște obositoare, care-i cutremura fiecare fibră, îi tulbura privirea, sângele.

Mișcările, deși-i erau calculate, calme, aparent plictisite, de-abia și le putea controla, iar iarba moale, care dă o senzație de liniște, de pace, de data asta îl enerva…”. Verbele la imperfect îl ajută să prezinte cadrul și acțiunea în curs de desfășurare, iar formele indicativului prezent constituie o modalitate de actualizare a evenimentelor. În Plumb, se ajunge la prezentul temporal prin folosirea perfectului simplu ca marcă a narativității obiective, și prin valoarea evocativă a imperfectului: „Trecură linia ferată care brăzda curtea fabricii și ocoliră tăcuți turnul de apă. Acum, turnătoria era în fața lor. Cu cât se apropiau, inginerul Ion Pintea, absolvent al Facultății de Metalurgie, micșora pașii…”

Opoziția temporală accentuează vizualitatea peisajului industrial și introduce o incipientă notă afectivă.

Timpurile amândouă anticipează tensiunea lăuntrică.

Cu o criză sufletească începe nuvela Capul Bunei Speranțe: „Intră repede în camera ei, o încuie imediat, apoi ascultă încordată câteva momente, dar, neauzind pași sau vorbe, se rezemă de ușă și respiră ușurată.

Urmează o lapidară incursiune psihică și evidențierea unei atitudini oximoronice: “Acum, nu i se păru, ca

întotdeauna când intra aici, că a uitat de toate necazurile, ci o stare nelămurită, un amestec de tristețe și oboseală psihică, o simțea în gât, strângând-o parcă, îi pâlpâia în piept ca o flacără în bătaia vântului”. Întregul segment are o structură antitetică: tensiunii inițiale îi corespunde investigarea statică din a doua frază, încheiată cu notarea unei atitudini evaluative: „Fără să știe de ce, avea senzația unui om urmărit, veșnic pregătit pentru apărare”. În Ecoul, informația este introdusă treptat prin câteva repere spațio-temporale și un personaj surprins într-o situație dificilă: „În față se profila Tătarul, masiv, cu vârful acoperit cu fagi înfiorați de vântul aspru al dimineții. De undeva de după el, soarele își azvârlea razele unor brațe îmbrăcate în aur, undeva spre înaltul și nesfârșitul albastru al cerului. Pe coasta din fața lui, liniștea era întreruptă doar de geamătul frunzelor de pe pământ, trezite de greutatea pașilor lui Mihai”. Tânărul ducea în spate trupul unui om. Un rezumat lapidar, component esențial al structurii compoziționale, cu funcție contrastant-intensificatoare, sintetizează faptele anterioare: amândoi bărbații făceau parte dintr-un detașament de partizani ce primise ordinul să atace un depozit german de armament. În schimbul de focuri, prietenul lui Mihai fusese rănit. După fixarea reperelor expozitive, Augustin Buzura pornește de la ceea ce Emile Beneveniste numea „moment axial”3 și direcționează evenimentele timpului prezent sau pe acelea din trecutul apropiat, aflate în curs de desfășurare, în funcție de unul sau mai multe fapte anterioare, ce determină, prin renunțarea la cronologia tradițională, întoarcerea în trecutul mai apropiat sau mai depărtat. Toate narațiunile volumului sunt construite pe această segmentare temporală, prin inserția uneia sau mai multor secvențe de memorie involuntară, procedeu mai rar întâlnit între anii 19601965, la colegii de generație. În Flori roșii, pajiștea unde urma să se construiască fabrica îi era cunoscută lui Simion Hereș. În al doilea război, pe câmpia aceea luptase cu unitatea lui, împotriva trupelor germane. Întâmplările de atunci, când prietenul său, Ștefan Pop, a fost ucis, năvălesc dureros în amintire și personajul le retrăiește tulburat. În Clara, acțiunea divizată în patru fragmente, două derulate în trecutul apropiat, celelalte situate în anii copilăriei, reconstituie drama deportării unei familii de evrei.

Retrospecția este însoțită de multiplicarea perspectivei și a vocilor narative. În genere, naratorul omniscient folosește persoana a treia, modificând punctul de vedere numai în dialoguri unde, alături de emitent, apare și persoana interlocutorului, cu schimbarea corespunzătoare a receptării. n Continuare în pagina 14

invitatul revistei

nr. 82 n iunie 2018

Virgil Diaconu

Din oraşul de fier

Îţi scriu din oraşul de fier.

Gândurile mele iau foc pe străzi, trupul se afundă în beznă.

Uneori mă împiedic de visurile altora, de cadavrele lor aruncate în drum.

Mă ţin după aceste flăcări, trec întunericul la pas.

Lama unui cuţit care face dragoste cu lumina lunii este un poem al zilei care tocmai a trecut pe aici.

Suntem în cartierul cuţitelor.

Suntem printre prieteni. Îţi scriu din oraşul de fier.

Aud că mai porţi şi acum cireşe la urechi, că încă mai ascunzi sub bluză trandafirul. Şoaptele tale de dragoste mă ajung din urmă.

Eu am rămas în piaţa electorală, unde alesul împarte prostimii sarmalele victoriei.

Eu am rămas în această farfurie publică, unde se împart sarmalele democrate, care vor sătura şi anul aceasta prostimea. Încă puţin şi mistreţii puterii vor urca la tribună.

E vremea lor! A mistreţilor şi a vulpilor cu două ieşiri. Şi a ţiparilor, care înoată de voie printre degetele împietrite ale Justiţiei.

E vremea cloştilor bicamerale, care îşi votează cu patru aripi pensia pe ouă de aur.

E vremea curcanilor care dorm în fotoliile parlamentare. Şi a cârtiţelor întunericului. Şi a şobolanilor reciclaţi, care fac gloria noului nostru partid.

E vremea şobolanilor roşii. Îţi scriu din oraşul de fier.

Nici tu nu ai trădat trandafirul, nici eu nu am urcat la tribună. Şi nu am dat năvală în gamela tinerei democraţii, în Piaţa Sarmatică. Ştiu că eşti de cealaltă parte a zidului şi că de la tine începe pădurea.

Azi-noapte, ultimele visuri au fost împuşcate în moalele capului.

Probabil cineva i-a deranjat din nou pe mistreţii puterii.

Sau pe elefanţii guvernamentali.

Sau pe bordelina de la Palat, care ţine strâns între pulpe secretul succesului ei de Palat.

Da, ultimele visuri au fost împuşcate în moalele capului.

Mai bine ar fi ca de acum înainte să vorbesc în şoaptă; sau cu gura închisă, ca un adevărat poet al ţării cu gura închisă! Îţi scriu din oraşul de fier.

Cagulele Armani mă vizitează uneori noaptea. Ultimele visuri sunt împuşcate în moalele capului. Ştiu că eşti de cealaltă parte a zidului şi că de la tine începe pădurea.

Poate că e vremea să ies din cercul acestui oraş.

actualitatea literară 11

Tu treci chiar acum cu trandafirul sub bluză.

Chiar acum, ascunsă în trupul tău de prinţesă. În care ne vom întâlni cât de curând.

Secol I. Toţi prietenii mei sunt în stradă.

Soldatul tânăr s-a întors de pe front în haina de lemn a gloriei. Încă unul amestecat cu morţii sub Statuia Libertăţii!

La parastasul tricolor, camerele de luat vederi fac publice lacrimile care nu mai încap în biserică. Şi sicriul Datoriei se ascunde, de ruşine, în pământ.

Glorie, aşadar, patriei eterne!

Glorie acestui pământ în care încolţesc morţii tineri!

Glorie imperiului de peste ocean pe care îl slujim cu viii şi morţii! Şi Libertăţii, care îşi creşte statuia pe cadavre!

Din limuzina de lux coboară condoleanţele prezidenţiale. Întunericul condoleanţelor prezidenţiale.

un mic concediu în Dubai, pentru a se gândi în linişte la soarta ţării.

Pentru a se gândi la datoria lor faţă de patrie, care le îngraşă conturile.

Numai Revolta aleargă ca smintita pe străzi.

Prin cartierul cuţitelor, prin întunericul din care înfloresc copiii străzii.

Se-aude că în noaptea aceasta, sufletul îşi va primi raţia: o gamelă cu stele...

Plin de răni, Domnul se întoarce acasă.

Acasă, – în celulele mele.

Tăietorii de panglici îmi trimit bezele din jeepul tinerei democraţii.

Opresc aici călătoriile mele pe străzi, prin sufletul veacului.

Iată aleşii, iată dobermanii bicamerali, care traduc Binele Universal în ajutor de şomaj.

Astăzi am întâlnire cu floarea de cireş, care îmi va aduce înapoi copilăria.

E vremea faunei politice.

A ştiucilor vorace cu solzii în seceră şi a vulpilor cu două ieşiri.

E vremea cârtiţelor întunericului. Şi vremea cloştilor care votează cu patru aripi, pline de devotament faţă de liderul cuibarelor.

Numai în cartierele mărginaşe, copiii străzii. Copiii străzii, pe care mizeria nu i-a lăsat să fie copii.

Ei răsfoiesc petalele focului la care îşi încălzesc mâinile. Şi focul: un trandafir roşu în casa întunericului.

Ei adâncesc noaptea.

Umbrele lor se ridică la stele.

Nici nu trebuie să caut prea mult strada Sărăciei; sau strada Cuţitului.

Ele sunt chiar aici, în inima patriei.

II. Preot al noilor mele iluzii, joc zaruri cu călăul. Şi cum jucăm pe întuneric, nici nu mai ştiu cine dintre noi are numerele mari şi cine numerele mici; cine este călăul şi cine preotul este...

Soarele aruncă pe străzi şobolanii roşii.

E vremea hienelor propagandistice.

E vremea viermilor de serviciu! Şi a ţiparilor, care se strecoară atât de elegant printre degetele împietrite ale Justiţiei.

E vremea lipitorilor, pentru care sângele nu este nici de stânga, nici de dreapta.

E vremea bordelinei de la palat, care lustruieşte cu graţia ei falusul acestei democraţii purulente.

Dragostea de patrie a ieşit la plimbare în jeepuri.

Dragostea de patrie parchează în peisajul cazon: iată dobermanii bicamerali, care fac declaraţii mioritice de la fereastra jeepului!

Iată dobermanii bicamerali, care şi-au permis şi în anul acesta

Deschid pumnul. Libelula poate să zboare!

Prezenţă Trenul a intrat de-a binelea în pieptul câmpiei, dar eu nu am plecat nici acum din camera ta.

Eu am rămas aici, ca o umbră.

Uneori vorbesc cu florile de câmp pe care ţi le-am adus. Alteori, când dormi, mă ascund în cuibul palmelor tale.

Nici nu ştii.

Eu am rămas în camera ta.

Ca o umbră mă furişez pe urmele tale, dintr-o încăpere în alta.

Ba într-o clipă de neatenţie am reuşit să trag perdeaua ca să intre lumina, am rostogolit bulgărele de lumină peste tine.

Eu voi rămâne aici, cu toate celulele îndrăgostite, recitând din psalmii primei îmbrăţişări.

N-ai să mă auzi niciodată şi n-ai să mă vezi, poate doar cartea de pe masă care se deschide singură să te pună pe gânduri, poate doar clopotul de bambus pe care l-am atins din greşeală şi care se tânguie acum pe limba lui de clopot să mă dea de gol…

Sunt aici, în mansarda singurătăţilor tale, împreună cu evantaiele şi fotografiile copilăriei. Împreună cu eşarfele de mătase pe care ţi le-am adus. – Cine ştie? poate că într-o zi mă vei pune la gât.

Sunt aici, împreună cu inelele de argint abia dăruite. – Cine ştie? poate că într-o zi mă vei pune pe deget…

Măr Ea este timidă. Cu nasturii de la bluză îşi încheie până la gât toate sentimentele; toate bătăile de inimă.

Ea este închisă ca o cetate, vezi, numai uneori sânii scot capul pe fereastră ca să ia o gură de aer proaspăt.

Numai uneori sânii scot capul pe fereastră… Şi numai atât cât să ne arate că nu suntem singuri în grădina Domnului. Încă puţin şi voi muşca din mărul roşu al zilei.

Cine va mai spune, atunci, că suntem singuri în Paradis?

12 actualitatea literară

şcoala de poezie

Laurian Lodoabă ***

Sunt tot mai aproape de pământul pe care l-am călcat ani în șir în picioare fără să mă certe sunt tot mai aproape de trestiile bălților de cuiburile de lișițe fără să le ating sunt tot mai aproape de libelulele albastre de nuferii lucioși de baltă și tot mai departe de stafia unui soare rece sunt tot mai aproape de scoicile care navighează prin argila rece pe căi știute de ele și neștiute de mine sunt tot mai departe de sângele tău care acum se risipește în mine.

Scadenţa vârstei într-o zi am mai multe vârste la sfârşitul zilei sunt prizonier în propriul meu trup

Sub mantia cu solzi de plumb vântul alintă vârfurile ierburilor crude fructele şi frunzele smochinului clocotesc în ochiul lemnului tot mai verde în fiecare dimineaţă păsări solare îmi încântă nervul acustic cu simfoniile lor e timpul ca poetul să-şi ia adio de la grădina cu flori de cireş de la verdele crud sub care doar amintirile mai freamătă.

Album de familie şi ploaia clocotea într-un gargui prin aerul ceţos te-am revăzut pluteai în dagherotipie

Ca o pleoapă de plumb Siminei închid ochii peste mine au trecut capriciile anotimpurilor ca un tăvălug au curăţat totul în cale de la primul sărut la ultimul sub un soare tot mai străin este ultima dată când văd trandafiri în floare cum se coc cireşele zi după zi printr-o fereastră prin care soarele se depărtează de mine

nr. 82 n iunie 2018

şi lacrimile sunt tot mai dese îmi este dor de cerul copilăriei dispărut ca o perdea ruptă de la geamul în care te mai văd poate pentru ultima oară cireşele se pârguie tot mai încet cu fiecare an cu fiecare minut cu fiecare secundă şi dintr-o dată întunericul a alunecat peste mine ca o pleoapă de plumb.

Pete de culoare pe Donau Canale m-am săturat de sărutul morţii în singurătate chiar dacă sângerez pentru rodul ceresc şi umbre se rostogolesc peste mine din muzeul de ceară încătuşat pentru încă o vară între ziduri pudrate cu grafitti revăd tabloul cu frunze de ceară pe strada pustie ce duce în Prater și-mi iau rămas bun (din capitala imperială)

Viena /2017

Inima de metal am la cheia de-acasă atârnată o inimă de metal care bate ca un pendul când nu eşti în casă (eşti în verdele crud al grădinii) vârful inimii de metal îl simt tot mai aproape în clipa când inimile noastre se tem să mai bată

Omul de sticlă

Lui Simion Dănilă

nu mai sunt omul de sticlă nu mai sunt internaut nu mai scriu pentru nimeni scriu doar pentru mine să-mi cicatrizez rănile primite de nicăieri şi de niciunde carnea mea este tot mai lovită şi sângele de sub piele tot mai greu coagularea este o naiadă rănită ce mă pândeşte mereu un prieten s-a dus mult prea devreme chiar după ce am luat cina în taină palid cu degete alungite ca-n Modigliani şi aşa am ajuns omul de sticlă cu sângele diluat în cisternă care dorea să se împrietenească cu ultimul său cititor

Praf pe pânza de paianjen mai am puţin până ce timpul îmi va înghiţi lumina în jurul meu miroase tot mai mult a moarte copilul din mine trăieşte într-o stea muribundă dacă aş şti că mor mâine mi-ar părea rău că primăvara rămâne un vis neîmplinit mulţi dintre prietenii mei de joacă nu se mai gândesc la anii când ne bălăceam prin bălţile calde şi ploua cu soare prea repede au luat biletul fără întoarcere în anii aceia moartea era mereu în vacanţă şi nu mă gândeam că au mai trecut câţiva ani azi sunt curios să mai prind un an cu prieteni tot mai puţini, fără telefoane de felicitare singur mă trezesc singur mă culc dimineaţa îmi beau ceaiul şi deschid televizorul unde ştirista îmi spune că guvernul a demisionat chiar înainte de anul nou preţurile la alimente vor creşte, combustibilul la fel şi viaţa continuă monoton să se aşeze ca praful pe pânza de paianjen acum abia înţeleg că toată viaţa trebuie să joci cărţile care ţi s-au dat.

*** mărul nu mai este fructul oprit este fructul care îşi apără seminţele de ploi de vânt de furtuni florile chiar dacă trec sunt cele mai puternice devin fructe

De ce se sinucid meduzele albastre noapte pâcloasă plouă mărunt lumini plăpânde din loc în loc deşert urmaşii beduinilor socializează în jurul grătarelor incandescente este trecut de miezul nopţii limuzinele de lux aleargă pe opt benzi într-un sens febra aurului negru sau... rush hour? străbatem Dubaiul mereu treaz în zori negura de mister dispare un soare bolnav, ieşit din placenta norilor biciuieşte marea care fuge de ţărm în Golful Persic meduze albastre rămân exilate pe nisipul încă umed agonizează pe un nisip deshidratat coridoare albe de sare împart lumina solară în rogvaiv în urmă rămâne Burj Kalifa cu vârful de lance nepământean însângerează albastrul sfidând gravitaţia şi aroganţa unui occident vetust sunt în Emirate un Heliopolis din sticlă şi oţel născut din nisip şi stuf colibe de pescari şi jocul spre cer este abia la început.

Stridulație Alerg prin valea umbrelor și aici sunt mai mult singur timpul lunecă în viitor țâr, țâr, țâr... *** în erg ochiul beiului își culege de pe cer stelele care vor să trăiască pe pământ

Exil între două certificate e timpul de neoprit suntem ca doi copii părăsiţi în azilul de noapte o singură dată vom trece pe-aici tot mai bătrâni tot mai aproape de moarte. *** e timpul să te privesc de-aproape şi nu pot să-mi iau rămas bun fotografia s-a-ngălbenit în rama aurită sângele s-a scurs demult durerea n-a dispărut n-a mai rămas nimic decât o umbră argintie pe chipul tău cu ochii atât de negri şi parcă ieri te-am cunoscut pe piatra rece funerară fulgi albi vătoşi s-au aşternut

şcoala de poezie

nr. 82 n iunie 2018 1.

Carmen Secere

viața mea o continuă fugă cu genunchii loviți de pietre uită mereu drumul spre casă goana pe o stradă nepavată și întâlnirea cu destinul scris pe biletul tras de papagal

2. alunec într-un univers căruia nu-i aparţin visez la copacul în flăcările unei toamne

Psihoze Elin a fost copil şi a văzut: cum se fac oamenii mari de râs, cum se înalţă castele de nisip nimănui, cum pot zbura vorbele şi ce triste întâmplări nasc ele, cum urcă iedera din teamă & umbră, ce-i aia spânzurătoare, ce armonie dezgustătoare coexistă între un martor şi un vinovat lângă o laşitate, cum se rostesc vulturii şi ce-nseamnă primejdia, ce mizerie-i omul câteodată!

Elin a fost copil şi a mirosit: fragii şi laptele ars, ţigăncile & vinul acru, mărarul şi arderea frunzelor toamna, cafeaua şi violul nepedepsit al ploii!

aș fi vrut să mă opresc acolo unde nesfârșește copilăria dar gările au fost incendiate prin fereastra acestui tren de noapte nu se mai vede nimic și viața mea e o continuă fugă

actualitatea literară 13

și idioți acum dezleg cuvinte încrucișate tu ești liniște parc-ai fi mănăstire am citit că sârma ghimpată a fost inventată de o călugăriță

caut un punct de sprijin viu precum palmele tale deşi nu-ţi pot ghici gândurile acoperite de frunze

6.

un joc şi o fericire bălaie aleargă spre mine

îndrăgostiții sunt fragili nu știu să numere

s-a făcut târziu în rugina ierbii

mai bine împrumutăm tăcerea unui pește

ne privim în oceanul din oglindă

7. poeții caută metafora printre coastele bolnave ale cailor aceasta este poezia o condamnare la nebunie

Elin a fost copil şi a gustat: buzele şi sânii fragezi, untura de peşte, somnul şi uitarea, neuroza obişnuinţei, leuşteanul şi castraveţii muraţi, budinca, ţelina & frica!

Elin a fost copil şi a auzit: liniştea şi echivocul, basmele, bufniţa și chibritul stins în apă, şobolanii din podul bătrân şi infernal de calm, muzica tăcerii de după, câinii bolnavi şi copiii orfani bătuţi nemilos, trenurile-n noapte şi nepăsare alergând, becurile pocnind şi răsuflarea fugarilor, pleoscăitul dulce al limbii & rugăminţile învingătorilor, umilinţa binefăcătoare a spaimei, sunetul inconfundabil al aventurii!

Elin a fost copil şi a pipăit: pisicile şi furnirul, marmura & briciul, strunele ghitarei, lumina unei îmbrăţişări nepermise, fruntea nucului în floare & hazard, urmările stranii ale unor clipe, spuma de zmeură, ghetele lustruite cu scuipat şi pâslă, noaptea lungă a insomniei şi a răzbunării!

până mâine vom rămâne doar cu pessoa și-un cimitir de plăceri într-o gramatică neînțeleasă

8.

Povara umilinţelor 1

3.

aștept dimineața cea devreme vestită în mirul duminicii

culesul de stele a fost interzis se-aleargă din suflet în suflet ca dintr-o casă părăsită în alta

ca orbul pipăi viața și mușc din ea precum dintr-un măr copt

vara este iluzia palidă a bucuriei de altădată

știu e doar o chestiune de timp

voi încerca să merg în mâini poate așa realitatea va fi mai frumoasă decât visul uite mi-am pierdut aripile repetând aceeași cădere în gol

4. râsul imprimat pe casete audio țipătul cucuvelei la colțul casei mărunțișul dintr-o pălărie lozul necâștigător și birtul în care un poet și-a băut mințile despre toate acestea scriam când s-a dărâmat podul de piatră

5. sunt piatră vie spunea soldatul cu piciorul retezat de bombă nu l-am înțeles pe tolstoi am făcut o pasiune pentru dostoievski

9. învârt lingurița invers în cafea prea puțin zahăr pentru dimineți amare nici cuvintele nu-mi ajung să închei nasturii acestui poem lipsit de dulceața zilelor când cerul se-mpărțea la doi

10. aveam tot timpul din lume și-un câine (îmi doream frați) câinelui i-am povestit visul cenușăresei alergam să-nălțăm zmeul în fiecare zi mai departe mi-a lins prima rană și mâhnirea când rupeam frunze pentru viermii de mătase totul s-a schimbat după ce-a orbit i-am dat ochii mei dar pierduse drumul înapoi mama a sădit flori în pământul de sub fereastră frați n-am avut

Nu vreau să mi se spună: cerşetorii trebuie înţeleşi.

Dacă ştiu că ei trăiesc mai aproape De adevăr decât noi şi poartă în sânge Povara umilinţelor flămândă, E suficient.

Nu vreau să mi se spună: trăieşte clipa.

Marius Sârbu

Elin a fost copil şi a visat: că moartea e ceva trecător dacă tot se-ntâmplă, că focul mărunt e mai bun şi demn, că florile pot îmbătrâni subit din luxul unei priviri, că roţile sunt ceva esenţial pentru viaţă, că fiecare este propria lui singurătate înmormântată în eroism & refulare, că fără să fii minţit ai înnebuni, că tortura cea mai teribilă sunt numai şi numai propriile fapte!

hai să fumăm în spații închise astăzi avem aceeași mamă vitregă și același nume

Nu vrea să mi se spună: clovnii sunt trişti.

Dacă ştiu că ei sunt pe undeva (aproape-departe) şi că vopseaua De pe obraji nu crapă nefolosită, E bine.

2

Nu vreau să mi se spună: frunzele sunt verzi.

Dacă le ştiu prin preajmă Amalgam de foşniri crude sau nu, E de ajuns.

E destul dacă trăiesc şi eu Fără să număr clipele E bine dacă mă îndrept visând Către lacrimi & umbre, E O.K. 3 Dacă mâine nu voi mai fi Decât o umbră îngropată şi atât În dorul sfărâmat de-al nopţilor urât Înger să mă cereţi îngerilor Frunză să mă smulgeţi copacilor Linişte să mă cereţi până veţi fi Eliberaţi de povara viselor căci eu, Eu vă iubesc, oameni Cum nimeni nu m-a iubit Decât poate mama în cerul de gânduri greşit Născându-mă din dragoste & vis Poet neîmplinit şi proscris.

4 Dantele vechi Magice & medievale Minuni de duminică Precum o fată mare În faţa altarului de ierburi Tămăduitoare Dantele Vechi şi nimeni nu se roagă Pentru absenţa cuvintelor De laudă întru asceza Inutilă a voluptăţii.

5 Curentul de înaltă tensiune sfârâie dogmatic Prin cartofii pictaţi cu sânge albastru de Van Gogh.

Van Gogh şi cei cu idealuri şchioape, într-o ureche.

Cei fără pâine, fără ruine filosofice fără Sârmă ghimpată în jurul fiinţei lor Să ne închinăm boemei, doamnelor şi domnilor!

14 actualitatea literară

pseudolecturi

Metafizica iubirii

Debutul lui Augustin Buzura

n Continuare din pagina 10

În acest tip de narațiune, numită de Tzvetan Todorov „par derrière”, naratorul știe mai mult decât personajele sale. Însă omnisciența lui Augustin Buzura este selectivă. În Ecoul, Licăr, Flori roșii, rar își permite accesul integral în conștiințe. Mai adesea folosește perspectiva „avec”, împreună cu, știe atât cât cunosc participanții la acțiune și refuză a explica faptele înainteca acestea să fi fost formulate chiar de personaje. În Plumb, personajele acționează, întreprind acte de comunicare, dar situațiile trecute și întâmplările prezente nu sunt povestite, ci dramatizate, fără ca locutorul să-și facă simțită autoritatea. Vocea lui Barta utilizează persoana întâi, dar nucleul epic ce formează materia evocării: sinuciderea unui muncitor grav bolnav, spre a permite soției primirea unei despăgubiri de la Asigurări - este recreată la persoana a treia, cu o motivare plauzibilă: „…parcă văd totul ca într-un film la care particip eu. Rețin fără să-mi dau seama fiecare amănunt și parcă simt și aerul acela…” Relatarea tânărului inginer la persoana întâi motivează indirect o anume opțiune: el ceruse repartizarea la întreprinderea unde tatăl său se sinucisese cu ani în urmă.

Fiecare gest, atitudine, enunț sintetic, are o cauză anume ce devine evidentă ulterior: consecința imediată o constituie modificarea stării inițiale și apariția unei atitudini afective. În confesiunea inginerului Pintea, Barta descoperă, emoționat, pe fiul celui ce fusese prietenul său. Personalitatea lui Ion Moraru din schița Un om cu idei este recreată prin nararea unei secvențe așezate într-un trecut nedeterminat, filtrată prin memoria involuntară a președintelui de cooperativă și o secvență derulată în timpul prezent: amândouă conturează personalitatea unui individ ce gândește cu propria lui minte.

În Clara, prozatorul păstrează perspectiva copilului de odinioară asupra evenimentelor și efortul de a decoda violența lumii contemporane învăluind finalul într-o melancolică meditație: „Mă trudeam să înțeleg de ce au trebuit să plece Clara și părinții ei fără voia lor. Am așteptat-o în fiecare zi de atunci, sperând că odată o să vină. La școală îi păstram locul în bancă. Încet-încet, m-am obișnuit cu gândul că nu se va mai întoarce niciodată. Steluța galbenă, cu șase colțuri, o mai țin și acum…”

Sfârșitul nuvelei Capul Bunei Speranțe rămâne realmente deschis în sensul noțiunii teoretizate de Umberto Eco. În urma evaluării propriei existențe, Maria Condrea se decide. În timp ce așteapta sosirea trenului, în imaginația fetei se derulează o succesiune de scenarii ce proiectează narațiunea într-un viitor apropiat, împreună cu Andrei Bucșa. La eventuala întrebare a acestuia: „- Unde pleci, Maria?”, îi va răspunde dintr-o suflare: „Spre Capul Bunei Speranțe! [… ] Mi-am făcut un plan fantastic pentru toată viața. Înțelegi? De fapt încă nu e chiar gata, dar până acolo îl voi pune la punct. E un plan colosal. O! și nu ți-am spus cum îl cheamă! Marele plan al fericirii: Capul Bunei Speranțe! Ce zici? Cam bombastic titlul, dar merită. Dacă vrei, poți să-mi ajuți să-l dezbatem, să-l facem chiar împreună…” ___________

Note: 1) Mai multă principialitate în tratarea problemelor artei și ale literaturii, Editura Scâteia, București, 1948, p.8-9.

2) Volumele au fost publicate în perioada când Leonte Răutu lipsise din țară. În noiembrie 1957, avionul, în care plecase împreună cu o delegație de partid și de stat, pentru a participa la festivitățile prilejuite de sărbătorirea a patruzeci de ani de la revoluția comunistă din octombrie 1917, a avut un accident la aterizarea pe aeroportul din Vnukovo. Leonte Răutu, rănit, a fost internat aproape șase luni într-un spital din Moskova. În același accident a murit Grigore Preoteasa.

3) Emile Beneveniste, Probleme de lingvistică, II, traducere de Lucia Magdalena Dumitru, Teora, București, 2000, p.60.

nr. 82 n iunie 2018

a) Un poet sfâșiat între simboluri contrarii

Recent, editura Waldpress, Timișoara, 2018, a publicat „Raiul natal”, un volum de poeme, de maturitate expresivă, ca o sinteză auctorială selectivă. O metafizică a iubirii se developează, sub pana poetului Traian Pintilie, sub laitmotivul textual fundamental, dat de... „Raiul natal”, încât, cu greu reziști tentației de a te dizolva în trăire, sub uraganul simbolic stârnit de poet. Prin această lucrare, autorul se impune paradigmatic, în și ca tipicitate existențială a generației sale. „Raiul natal” intră pretextual în viforul simbolic „actual”, ca „fond” și ca „reper” transcendental, al intelectualului aplecat înspre clasicitate, deși mai stăruie printre ninsorile copilăriei, unde mai vede „streașini cotrobăite de vrăbii”; mai oscilează între „Esenin” și „strugurii copți” și încă vede trecând sănii pe Calea Lactee... de unde, încă, prin părere „Moș Crăciun vine-ncet pe pământ”...

(Raiul natal, pg. 41 și volumul „Din oglinzi”). Însă „În creuzetul marilor orașe” (Demult uitat, pg. 45) o generație întreagă se pogoară răstignitor „Pe crucea anotimpurilor fade” (Visul ispitei, pg.

47), cuprinzându-l și pe inocentul care vine sfios... „cu tălpile nomade”... El vine tocmai din „Zarea” rănită cu „înfloriri de schije” (Pradă, pg. 48); de unde visul celui plecat nu se poate elibera de spaimele abisale în care încă mai explodează „vântul fără noroc”...

(Sub eșarfa ultimului fum, pg. 49).

Dar, pentru cel „îmbătat cu galaxii” chiar și pădurea devine un simbol convențional, supus uzurii docte, prin cel înstrăinat din matricile transcendentale (Pădure, pg. 39-40), iar peisajul cu sănii este doar fond simbolic, celui care se caută pe sine „în creuzetul marilor orașe” (Demult uitat, pg. 45), unde aleargă derutat, pe bulevarde convenționale, iar sub presiunea trăirii citadine exclamă: „În cinstea uitării, ia stele și bea!” (Vioară cioplită, pg. 43).

Poetul modern, care gâlgâie de Pușkin și Esenin, de neoclasici și neoromantici, se calchiază, afectat, pe ultramodernitatea citadină în care copilul veacului, care tocmai a pierdut „raiul natal” și caută „grâul galben copt a doua oară”, și „Înghițit de orășenime” el simte și exclamă: „-Mă traversează huruituri lungi”. El caută, bâjbâind prin metafizic... „un fel de-ntoarceri înapoi”. Însă, voluntarul sensibil și neadaptat nu este un paseist ci, amăgit de simboluri, rătăcit în simboluri; el vine cu tipicitatea generației sale, anume ca un optimist bâjbâitor prin metafizic, ca eu rănit în metafizica iubirii.

Drama poetului neoclasic - neoromantic, împins între roțile uruitoare ale ultramodernității simbolice, își asumă și își consumă drama liricității, în convenționalisme de postmodernitate neavenită, asumată dar neagreată spiritualitate.

Motivul iubirii este peren, însă în timp ce la Pușkin, Petrarca ori Dante, Femeia este cea existentă, dar unică, la Traian Pintilie, poetul citadin, care constată că, în marele oraș... „femeile frumoase nu mi-au fost străine”... Femeia însăși devine o sinteză a „femeilor frumoase”, anume un dat sintetic, ultramodernist, pur convențional, deși poetul vine din „raiul natal” gâlgâietor de natural și de naturalețe...

Iată, forțat împins în ultraconvențional și ultraelaborat, poetul are flerul și fiorul de a surprinde și cuprinde drama intelectualului „de asfalt” de prima generație, atâta doar că pieptul poetului este ca „o corabie pentru naufragiați”, unde „pe zboruri de fluturi”... „Cu somnul uitat în nopțile altui timp”, plutește înfrângerea. (Aer de toamnă, pg. 5960). Poet al iubirii, marcat de veac, un nevindecat al vremii sale, poetul nu se împărtășește din psihoterapia iubirilor unice; el doar se risipește, bucată cu bucată, până constată nostalgic că... „A venit toamna” (pg.

55), iar el încă nu știe dacă EA nu este cumva, doar o iluzie și exclamă: „Vai, cât de absentă poți să fii!” (Absența, pg. 58). „Îndrăgind femeia ca pe o lumină” (Remember, pg. 57), când ... „Prin prea mari orașe dus de idealuri / În atâtea iaduri trupul meu a ars”... Poetul dă Femeii materialitatea ideală și identitatea intangibilă a luminii, El-Însuși o fantoșă a vremii, devorat de visuri și de idealuri...

Traian Pintilie este trubadurul fără vârstă, al eternei iubiri, nu poetul romantic și neoclasic, robit de iubirea fatală! Deși simte că... „Tâmpla mi se zbate argintiu”... (Flori, pg. 67), el este un citadin care parcă ar consulta reviste de design, căutând „florile” potrivite întâlnirii... pândind momentul „când lancea orei va ținti în sus / Și o șampanie festivă lângă tine / Va exploda...” (Lancea orei, pg. 66). El încă vine... „Cu patimi de adolescent naiv” asumând pasional că... „Te-aș fi iubit hulpav și zurbagiu” (Atâta știu, pg. 61); dar el nu mai este adolescentul naiv, ci se integrează în canonul citadin - cosmopolit și exclamă: „Ți-aș fi spre buze abur de cafea”.

Prețul detranscendentalizării este uriaș: „Pradă sub parfumul mâinii / Strălucind a vindecare / Toți ascundem câte-o rană / Și mințim că nu ne doare”... (Minciuni, pg. 62), însă, glisând între

Ioan KALEVE

hieraticul galactic și abisalitatea traumatică, poetul oftează: „Să-mi adun tot plânsul, dacă-ar fi,/ Aș umbla-n lacrimi pân-la gât” (Sub eșarfa ultimului fum, pg. 49). b) Un poet de maximă tipicitate, în evidentă unicitate

Drama și scrâșnetul poeziei românești contemporane, prin și de la Nichita Stănescu și Marin Sorescu încoace, este exact drama poeziei europene în stingere... Din ce în ce mai puțin „țâșnită magmatic”, adică topită, ea vine din ce în ce mai „făcută”, mai încărcată convențional-simbolic, încât putem exclama cu certitudine că măiestria ucide poezia!

Unde totul este „făcut” și asumat după convenții de epocă, optzeciste și după, să zicem, țâșnitura lirică se regăsește mai greu, iar drama este a generației, nu a creatorului individual. Dar Traian Pintilie tocmai se află angajat... „la porțile cărnii”... într-o luptă care se dă între simboluri „Dinspre un Zeu” și... „Dinspre un festin cu forme păgâne”...

(Festin, pg. 107). Proprietarul marilor risipe”... lăsând chiar epoleții din basme, amanet, el... cel ce a construit, mari... „Băncile de vise”... soarbe din vise ca într-un chef cazon (Proprietarul, pg. 150; Foi de cort, pg. 149). Rătăcit în metafizic, poetul își cădelnițează „fumul de rele-nchipuiri” (În oglinzi de nesomn, pg. 111), iar cântările sale cad ritmiccanonic, ca bătăile inimii, uneori... „prin trenuri ale nopții”... însă, poetul mai caută... robit de conștiința nonsensului, el încă mai caută...

Deși întrevede peisajul selenar cu „fântâni tăcute”, cu „apa-nțepenită”, unde... „se sparge luna-n țăndări pe imaș”... el caută, încă, deoarece, zice el: „Sângele meu tot mai crede / Că până mâine în zori / Voi ajunge-napoi în copilărie.”

(Caut, pg. 149). c) Nota reflexivității filosofice apasă mai greu: „Bate aripa timpului”... „Parcă-i târziu”... iar „lupoaica” iubirii nu mai mușcă lacom, ci se furișează pe după gât „ca o vulpe polară”... „Cu pași de pâslă” ce naște „doamne însingurate”, privesc iubirile reverberate, ale celui ce „s-a rugat fățarnic”, dar vede cum sângerează arămiu-tomnatec „tinerețea-înfiptă-n necugetate zboruri” (Nedumerire, pg. 165).

O mare de lacrimi, topitoare de vise, gâlgâie în abisal; în proiecții și retroproiecții, dinspre și spre „Raiul natal”, căutat încă, zadarnic, cu grea melancolie, printre convenții citadine și scheme literare „neo”, dincolo de care rămâne, totuși, inocența de a vedea că... „Parcă din muguri iese Dumnezeu”...

Poetul „rebel”... „cu dinții înfipți în petreceri”... devorând vise și zboruri, se petrece și el când „jumătăți de asfințit” mai sparg „stropi de lumină”, iar... „Înserarea de os sidefat / Se-nfige până-n plăsea / Cu vrajbă în largul uitat / De corabia mea”, (La-nceput, pg. 128).

Copilul, rănit pe viață de transcendent, se caută zadarnic prin convenții citadine. Esențele se scurg, ca printre zaruri, iar poetul-fără-vârstă, căzut „în hăul clipei”, știe că el a stârnit „Ursoaica nopții” care a pus pe tâmpla lui „botul de foc al durerii”, din care sar, ca la covăcia din sat, „potcoave de foc în dansul cuvintelor”... (pg. 170). „O femeie a clipelor”, hăituită de „coioții dorințelor”, mai împletește „în turbioanele nesomnului”... „Amurgul eteric” (pg. 177), iar viforul trăirii se topește și el în căința spășirii, relevând „Albul” din plasele și cețurile zădărniciei, și-l lasă pe poet să se releve amăgitor, ca albul „cel din rochii de mirese”... unde chiar și „un înger căzut” mai pâlpâie din vise devorate... „Am obosit - zice poetul - dați-mi să beau cuvinte!” (De unul singur, pg. 70), dar, înainte să le bea, ca un maestru al lor, el le mai cheamă și le joacă: „Jumătate din tine mai stă / De-a-ntristeze pe mine să mă -”.

Convenționalitatea trăirii implică convenții expresive, prin care, dincolo de „Raiul natal”, poetul promite: „Mă voi strânge din asfaltul citadin”.

(Sunt încă viu, pg. 87). Eul neîmblânzit, prins între canoane citadine, exclamă ca un vânat rănit: „Să vină vânătorii” care, abia după ce-l vor exclude din timp... „abia atunci veți desluși tăcerea / Sfios pășirii mele prin Olimp” ...

Iar noi vedem că, plin de pathos și dăruit prosodic, el nu asumă pașii unui zeu, ci patima vitală și înalt expresivă a unui titan, perpetuu încântat de iubire! Ca un menestrel suferind, el știe că vine din zone adânci de spiritualitate și suferă în versul său că a ales să fie ce nu el a ales!... căci, da, perfect perceptibil, deși bine ferecat textual, el este un eu; și anume unul puternic, în care, ca cititor, pot chiar bănui, în chip empatic, dacă nu cumva sunt chiar eu... vreau să zic, ... nu poetul, ci... consăteanul - concitadinul meu!...

Iată un poet emblematic al generației sale încatenate între „uruituri” și convenții, departe de „raiul natal”!...

nr. 82 n iunie 2018

interviu

actualitatea literară 15

Paul Gabor: ,,Literatura poate fi un vehicul care să te transporte şi să te lovească cu capul de pereţii propriilor îndoieli” Debut Bookfest 2018

George Motroc: Domnule Paul Gabor, în primul rând, felicitări pentru prima dvs. lansare! Pentru început, vă rog să ne spuneţi cum aţi trăit atunci şi cum resimţiţi acum acest moment unic pentru un scriitor?

Paul Gabor: Așteptam reacția publicului cititor de carte, de beletristică. A fost o reacție pe care nu am prevăzut-o, chiar dacă publicul și manifestările sale nu sunt necunoscute pentru mine, lucrând destul de mulți ani în presă. Așteptările mi-au fost depășite cu mult, cartea a fost primită foarte bine, am rămas fără volume la Galați și la una dintre lansările din București, editorul fiind nevoit să suplimenteze numărul cărților. Mă simt bine, aș minți să spun că nu sau că sunt indiferent și „rece”. Nimeni nu poate fi de lemn atunci când publicul se apropie de cartea sa și o adoptă ca pe un copil care rătăcește prin lume. Unii spun că abia acum începe greul, abia acum încep reacțiile reale, după ce cartea va fi citită, digerată, pusă în raftul care trebuie.

George MOTROC

Spania unde a pus mâna pe lopată, pe sapă, pe drujbă, a spălat piscine, a curățat munți de cartofi și a spălat vapoare de farfurii, a fost barman de vinuri și a cărat cumpărăturile altora, negustorul de pipe s-a urcat pe camion și a bătut Europa ani de zile ducând portocale, scrisori, tractoare, sodă caustică, oxigen lichid și piese auto, negustorul fumează pipă și consideră fiecare text pe care l-a scris o mică bijuterie în interiorul căreia încearcă să-și ascundă angoasele și fricile. Sper că acum am asigurat un loc la spitalul de nebuni. Vreau un pat dublu, să am loc și pentru laptop.

G. M.: De ce aţi ales să debutaţi cu un volum format din texte de mici dimensiuni? Nu era mult mai spectaculos un debut cu un roman?

Paul Gabor: Mă exprim foarte bine căutând esența, nu vreau să sufoc, nu vreau să divaghez. Publicul e sătul de ciorbe lungi, insipide, în care este plimbat printre ane și caiafe fără să i se spună nimic. Nu am ales eu forma în care să scriu, ci sunt convins că proza scurtă m-a găsit pe mine exact în momentul în care m-am hotărât să pun cuvinte pe hârtie. pesimist în legătură cu apetența oamenilor în ceea ce privește literatura. Se consumă astăzi incredibil de multă impostură împodobită fabulos de bine, așezată în rafturi, promovată, împinsă din spate, editată în episoade, serii și fasoane interminabile. Sunt truisme, desigur, nu am descoperit eu faptul că scara valorilor e putredă și că totul s-a transformat în comerț en-gros.

Oamenii nu mai citesc literatură. Preferă twitter sau whatsapp, dacă-l aduci în discuție pe Voltaire unii au senzația că vrei să-i înjuri mai sofisticat decât știu ei s-o facă. Comunismul și-a promovat impostorii, democrația are și ea fariseii săi. Să nu ne amăgim. Singurul critic literar apt să clasifice fără greș este timpul. Literatura oferă imagini, proiecții, destupă minți și deschide suflete. Dar, să ne trezim, nu prea mai schimbă nimic.

G. M.: La lansare aţi vorbit de un anumit mod preferat de apropiere prin lectură de textul dvs. Sunteţi de acord să dezvăluiţi şi cititorilor care nu au fost prezenţi la târgul de carte despre ce tip de abordare este vorba?

Paul Gabor: Îmi place să descopăr cărțile, nu aștept să mi se povestească despre ele. Sfătuiesc cititorul să deschidă volumul și să-și asume responsabilitatea căutătorului, să fie un Cousteau al tușului pe celuloză, să se îmbete singur cu cuvintele și să-și construiască propriile proiecții, să nu se uite în gura nimănui, a niciunui înțelept de conjunctură. Am aroganța să afirm că „Negustorul de pipe” merită citită, e o carte frumoasă, nimic lacrimogen, nimic ieftin, nimic vulgar.

E o lume pe care am construit-o așa cum mie mi-ar plăcea să o găsesc în paginile de literatură: reflecție, simbol, erotism, tristețe, furie, filosofie... Par curajos?

Poate. Nu am suferit niciodată de falsă modestie, iar oamenii din lumea literară care s-au apropiat până acum de carte au avut doar lucruri bune de spus despre ea. Optez pentru curajul contactului direct, pentru pariul cititorului cu el însuși.

G. M.: Tot de la lansare, am aflat că aveţi şi un blog... A reprezentat acesta un exerciţiu pregătitor, care v-a ajutat în scrierea cărţii sau a fost o experienţă complet diferită?

Paul Gabor: Blogul îl am de foarte mulți ani (paulgabor.com) și a fost un instrument care m-a ajutat să mă exprim de-a lungul timpului, pe când încă nu se născuseră rețelele sociale. Am șters materiale, am rescris, a renăscut de mai multe ori din 2006 încoace.

Acum are rol doar de depozit în care păstrez texte și articole publicate în presă, este un spațiu în care mai ofer din când în când miniaturi din „Negustorul de pipe”. Blogul este diferit, îl consider un fel de insulă pe care unul se poate retrage atunci când nebunia cotidiană îl depășește.

G. M.: Apropo de titlu. Am uitat să vă întreb cine este, de fapt, negustorul de pipe?

Paul Gabor: Știți cum se spune, nu-i așa? Când vorbești despre tine la persoana a treia începi să devii schizofrenic, te paște megalomania. Dar voi risca: negustorul de pipe este un tip care a plecat acum 18 ani din țară din fața unui microfon de radio, a ajuns în

G. M.: În ceea ce vă priveşte, în loc de clasica întrebare dspre ce planuri de viitor aveţi, o să vă întreb doar: următorul pas literar va fi un roman?

Paul Gabor: Următorul pas nu va fi un roman, dar voi încerca să ofer altceva publicului. Un proiect la care lucrez acum, tot proză scurtă, dar structurat altfel. Mai coroziv, mult mai distopic și mai rece în primă instanță, voi așeza altfel întrebările și sloiurile care mă mută de pe un scaun pe altul și va fi, cred, o incursiune directă în mine. Voi încerca să nu trișez foarte tare în fața cititorului.

G. M.: Consideraţi literatura, ca să citez un titlu din volumul dvs., a ,,message in a bottle”?

Paul Gabor: Literatura poate fi un mesaj, poate fi un vehicul care să te transporte și să te lovească cu capul de pereții propriilor îndoieli, poate să fie un medicament și o jucărie sexuală, filosofică, cu literatura te poți tăia la deget și să nu simți nimic sau poți să fii victima unei hemoragii impresionante. Literatura (ce termen imens, ce cuvânt înfricoșător...) poate să te adopte sau te avorteze imediat dacă nu te apropii de carte așa cum ar trebui: curios, cu ochii întredeschiși, cu sufletul pregătit pentru un salt dement în lumea autorului. Literatura nu e pentru oricine și iarăși nu aș vrea să-mi laud în gura mare cartea, dar mi s-a spus că scriu foarte nișat, pentru un public „profesionist”, autentic, nu pentru chibiții care stau pe margine și consumă foiletoane scrise de dragul încasărilor. Îmi asum nișa, iar dacă se va dovedi că așa este, voi fi mândru de ea și de cititorii mei.

G. M.: Vă propun un exerciţiu de reamintire. Care au fost mai greu de scris, spre exemplu, primele texte din volum sau ultimele?

Paul Gabor: Nu mi-e greu să scriu. Aștept să vină ideea, jonglez cu ea și o îmbrac mai întâi în minte. Am toată povestea în cap, o cizelez și o curtez cât se poate, abia în final o arunc pe hârtie. E un ritual erotic, dacă vreți.

Ne tatonăm reciproc. Nu forțez absolut nimic pentru că mi s-a dovedit că nu iese nimic bun. Am aruncat la coș texte întregi asupra cărora am stat și am căutat sensuri, le-am presat pentru a le da o formă și nu ieșit decât un monstru naiv, un amestec de virgule și adjective infame.

G. M.: În general vorbind, chiar dacă nu o să vă cer o profeţie, aş vrea să vă întreb cum vedeţi pe termen lung şi dacă aveţi o viziune optimistă sau nu, despre rolul literaturii contemporane şi forţa ei de a ne mai schimba sau măcar înfrumuseţa viaţa, în raport cu literatura scrisă înainte de 1989?

Paul Gabor: Sunt, prin definiție, un individ realist, chiar dacă scriu ficțiune. Și nu voi face un pas înapoi de la convingerile mele acum, în fața cititorului, pentru a da bine. Nu mint pentru poză. Sunt pesimist, foarte

G. M.: În loc de final, vă rog să alegeţi o invitaţie la lectură sub forma unui fragment din volumul dvs. pentru cei care ne-au citit...

Paul Gabor: „Mă trezesc mereu cu mult timp înaintea vecinilor. Așa m-am obișnuit, să fur startul. Îmi place să mă mint că sunt mai proaspăt decât ei și că le pot arăta cum iese soarele printre blocuri și copaci, cum flutură perdelele împinse de vânt ca niște rochii scăpate în fălcile unui ventilator uriaș. Îmi place, da, mă înnebunește ideea că există cineva, acolo, care-i întâmpină când ies la geam să ia pulsul dimineții. Îi iscodesc întâi, le caut prin sertare, măsor din ochi stivele de vase nespălate, le țin companie câinilor când mușcă lesa, aud când papagalii își dreg vocile și mă întreb cum ar fi să-mi crească pene și să cânt doar când mi se ia prosopul de pe colivie. Așa, doar la comandă, ca o flașnetă pensionată pe bulevard, ce hârâie amorf pe terasa berăriei.

Mi-ar fi greu, recunosc, nu știu armonii, măsurile îmi sunt străine total. Nu am noțiuni de matematică muzicală.

Partiturile îmi par bijuterii geometrice pe care muzicienii le manevrează într-un mod cu totul magic. Mi-a intrat în sânge muțenia orașului la patru dimineața, dar încep să mă obișnuiesc și cu primele frâne, cu saluturile stridente ale vecinilor care pleacă la serviciu. E un obicei vechi trezitul devreme. O meditație asupra prejudecăților, născută în anii în care îmi pierdeam nopțile, zgâindu-mă prin binoclu în apartamentele blocului din față.

Comparam forța luminilor, vocile și stridența lor atunci când oamenii se certau din nimic. Am văzut cuțite aruncate, sentimente violate fără nicio urmă de remușcare, tandrețe scursă printre degete, am ascultat un Bach orgasmic în februarie și am ajuns chiar să ne salutăm între noi. Călătoream din bucătării în sufragerii, mă furișam avid dintr-o casă în alta, însoțeam fetele care ieșeau din duș și își uscau părul cu lumina aprinsă, neglijent, fără să tragă storurile.

Atunci am descoperit formele, le-am scos din atlas și le-am pipăit tâmplele, bărbiile, coapsele și sânii cu ochii minții, am simțit semicercurile făcute în aer de mâinile care treceau prin părul lung. Am încercat să împrumut din răbdarea cu care își explorau trupurile, își măsurau fiecare zâmbet, fiecare grimasă, am vrut cu tot dinadinsul să învăț limbajul corporal pe care îl exersau asiduu și să ascult din penumbră melodiile pe care le fredonau în oglindă. Urmăream animalele sălbatice cum aleargă prin venele lor calde. Le era foame, cereau ca stăpânele să fie mușcate adânc, pentru a avea și ele parte de hrană.” „Tabel nominal cu obsesii și fetișuri”, din „Negustorul de pipe”, volum de proză scurtă apărut la Ed. Herg Benet, 2018.

Dan FLORIŢA-SERACIN

16 actualitatea literară

proză

Cucaras

fragment

Cucaras nu-şi modificase poziţia în timpul investigaţiei mele. Se pare că va ploua, remarcase el sec, şi nu puţin. Vai, domnule căpitan, îi spusesem atunci alarmat, dar să vedeţi cum arată cerul încolo!… Da, da, înclinase aprobator capul, dar norii vor trebui să se răsucească, adăugase întinzând spre zare mâna, pentru a veni dinspre nord asupra noastră… Altfel, nooo!... Drept răspuns, un nou tunet se făcuse auzit, ca o năprasnică bătaie de tobă. Aşa că mai avem, niţel răgaz, îşi dusese la capăt ideea bătrânul meu interlocutor după reinstalarea liniştii, cu siguranţă o să apară şi Lolita mea mai curând, avertizată de această canonadă cerească.

Da, da, bine că n-am luat-o razna s-o caut prin staţiune, m-ai sfătuit cum trebuie. Va veni ea curând, presimt.

Dar tu nu eşti curios să afli sfârşitul acestor întâmplări?

Ba, cum nu? mă reinstalasem eu pe vechiul loc, liniştit puţin de calmul afişat de încercatul marinar, trecut prin toate încercările posibile, fireşte. Dar parcă spuneaţi adineauri că nici marea nu arată prea bine…

Nu arată bine pentru navigatori, îmi răspunsese, dar nouă ce ni se poate întâmpla?

S-a oprit puţin să observe dacă nu mi s-a diminuat cumva interesul pentru relatarea lui, apoi, mulţumit de cele constatate, a continuat. Aşadar să închei totuşi această poveste, a spus, trec peste alte amănunte ca să ajung la acel episod cu hidrocentrala, când ni s-a distrus multora dintre noi existenţa. Despre bieţii locuitori de pe Ada Kaleh ţi-am povestit. Apoi, curând, a venit rândul nostru, al orşovenilor. Vremurile deveniseră de nesuportat. Oamenii renunţau plângând la casele lor, în care au trăit o viaţă, îşi dezgropau morţii din cimitire pentru a-i strămuta aiurea… Păgânii nu cunoşteau nicio limită în abuzul lor. Eu mi-am depus cerere de repatriere în Grecia, dar m-au tot amânat şi iarăşi m-au amânat, până când am renunţat de bună voie să plec. Îmbătrânisem, în Grecia nu mai aveam pe nimeni, aici, de bine, de rău aveam ceva, o pensioară, o căsuţă, pe o coastă de deal acum, şi o nevastă înnebunită după telenovele. Căci pe ea n-am putut-o convinge, în pofida strădaniilor mele, să mă urmeze, te duci, Istrate, treaba ta, îmi zicea mereu când aduceam vorba despre asta, dar eu locul meu nu mi-l las!... Şi ar trebui să-ţi fie ruşine, că i-ai jurat lui tata că aici vei rămâne, cu mine, cât trăieşti. Dar ceva mă îndemna să cred, un drăcuşor cu corniţele roşii, aşa se zicea pe la noi, că numai gândul de a nu-şi mai înţelege telenovelele preferate acolo, în Grecia, o făcea să refuze categoric orice propunere din partea mea. În schimb Avender a şters-o. N-a spus nimănui nimic şi şi-a luat de unul singur lumea în cap. A lăsat totul şi pe nevastă-sa însărcinată cu al doilea copil şi dus a fost. Îi mergea şi lui greu, din armată îl dăduseră afară, lucra pe unde apuca, pe şantiere, la munca de jos, cum se zicea pe-atunci, aşa că, venindu-i lui bine, a trecut Dunărea şi s-a făcut nevăzut. O vreme nu s-a ştiut nimic de el, apoi a început să trimită câte de toate, pachete şi bani, din Austria, unde se stabilise, căci avea pe-acolo ceva rude mai îndepărtate, încât, mai muncind şi ea

pe apucate, nevastă-sa o scotea aici cumva la capăt.

Rămăsese aceeaşi femeie mândră, suportând cu totală demnitate greutăţile vieţii. Copiii îi erau îngrijiţi, mereu ca scoşi din cutie, îi ducea aproape zilnic la plimbare, tot în doliu, tot în doliu, doamnă Avender, o întrebasem odată, da, mi-a răspuns, că mi-a murit şi tata între timp. Luptase alături de Tito tatăl ei, aflasem de la Georgeasca, ea, mai ales, ne ţinea la curent cu una, cu alta, asta până nu s-a mutat la Lugoj, lângă frate-său, că, după ce-i murise bărbatul, numai pe el îl mai avea pe lume. Ajunsese ceva mahăr după război, tată-său, ne edificase în continuare Georgeasca, dar niciodată fiică-sa nu-i ceruse ajutorul, nici măcar atunci când, după o perioadă de îngheţ, relaţiile cu sârbii s-au îmbunătăţit. Se apropiaseră cele două femei, rămase singure, vecine fiind, se mai ajutau una pe alta, iar după ce a început să trimită Avender tot felul de lucruri, Anica îi mai vindea şi ea pe sub mână câte ceva, primind o parte din profit la bună înţelegere cu prietena ei. Asta până a nu pleca Anica la Lugoj, unde s-a făcut profesoară de rusă, cum ţi-am mai zis.

Acolo îşi spunea Anna Georgevna!

Mai rău a fost când cu strămutarea, căci casa pe numele lui Avender fiind, moştenită de la părinţi, au naţionalizat-o nemernicii ăia imediat după plecarea lui. Că aşa era pe atunci, dacă o ştergeai peste graniţă, te ştergeai şi pe bot de tot ce lăsai în urma ta. Degeaba a bătut biata femeie la porţile ălora, să n-o lase cu copiii fără acoperiş deasupra capului, că n-au nicio datorie faţă de ea, i-au zis, casa aparţinea statului, ce atâta tura-vura, abia aveau ce oferi oamenilor muncii, nicidecum nu se simţeau obligaţi faţă de odraslele exploatatorilor şi trădătorilor de ţară. Unii i-au făcut propuneri indecente, ademenind-o cu vagi promisiuni, alţii o luau în derâdere şi o trimiteau să-i dea Tito casă, dacă voia. Şi tocmai când lucrurile se complicaseră într-atât, încât nu păreau să-şi afle o soluţie, a picat ca din senin, ca un deus ex machina, Avender, deja cetăţean austriac. Curat ex machina, căci descinsese dintr-o maşină ultimul tip. Venise să rezolve toate problemele, zicea că-i dă bani neveste-si să-şi cumpere şi ea o căsuţă modestă sau un apartament, din cele ce se construiau, că bani pentru ceva mai acătării nu avea.

Dar o făcea în schimbul unui lucru: semnătura ei, fără condiţii şi alte pretenţii, pe actul de divorţ.

A doua pală puternică de vânt, însoţită şi ea de un nor dens de praf, măturase plaja, alungând şi pe cei mai îndărătnici vilegiaturişti spre adăpost. Nu doar zarea dinspre apus, ci şi aceea dinspre nord se întunecaseră atât de mult, de parcă o perdea de arbori imenşi ar fi crescut fără veste în vecinătatea staţiunii. Peste noi alergau nori zdrenţuiţi, încălecându-se la diferite înălţimi, când negri, când albi, lăsând pe alocuri să se întrevadă pete de cer cu marginile orbitor luminate.

Apoi începuseră să zboare prin văzduh mici crengi, fragmente de panouri publicitare şi obiecte de camping.

Să plecăm, spusesem, cu siguranţă soţia dumneavoastră s-a adăpostit pe undeva.

Nu, nu, îmi răspunsese Cucaras, profitând de altă scurtă acalmie, acum nu mai are niciun un rost, n-ai decât să pleci dumneata dacă vrei, eu mă văd silit s-o aştept. Ori poate vrei să afli tocmai ce te-ar putea interesa mai mult?... Mă privise insidios, cu privirea

Mircea Anghel: Vitralii din cioburi de realitate

Predoslovie precuvântată

Dl. Ionel Bota, în prefața dumisale - inspirit intitulată Epicul ironic-sarcastic între ludicul „somației” morale și Fizionomia normalității pusă de fruntariu pentru O nouă carte a lui Mircea Anghel (am subliniat și subtitlul prefaței) realizează un peisaj de finețe a scrisului lui Mircea Anghel.

Mai întâi, prefațatorul - cunoscându-l bine pe scriitor ca „literator” precum se numeau în trecutele vremi bune ale presei românești gazetarii de clasa A, Ionel Bota trasează din tușe ferme, neșovăielnice, cadrul apropiat față de care, însă, literatorul Mircea Anghel se abstrage aproape brutal, rupând păienjănișul sordid al oricăror duplicități și echivocuri. Acest prim aspect se încheagă pe propoziția „(…) Mircea Anghel revine cu această culegere epică” (p. 7). În al doilea rând, prefațatorul afirmă cu temei aparența/apariția în text(ura) literatorului a unui eu dual - „eul narativ” (p. 7) și „eul auctorial” „care nu se lasă dus de aparențe” (p. 10). În al treilea rând, prefațatorul găsește împăcarea (soliditatea dar și solidaritatea lor - spunem noi): „Discursul este unul erudit-ironic” spune Ionel Bota (p. 9). Așa ni se înfățișează, în cele trei rânduri, starea scriiturii literatorului de secol XXI Mircea Anghel.

Iar eu - aici mai jos - cu tot respectul dinspre mine și cu toată prietenia venită dinspre domniile-lor, voi încerca să deslușesc mecanica/ mecanismul care face cu putință concluzia ce se desprinde din cele trei puncte clar exprimate și esențialmente clarificate în Prefață.

Anume că miraculoasa estompare a liniei/ limitelor care totuși diferențiază „literatura propriu-zisă” de „literalitatea” nu doar dezirabilă foarte, dar și obligatoriu-necesară a textului ce se plămădește în cuadratura anume destinată din zodiacul tot mai cosmic al massmedia își trage extraordinara dar subtila virulență - din dramatismul unui episod produs în istoria presei și a cuvântului-scris (așadar a „literalității”) de la mijlocul secolului trecut în deceniile de mare confruntare dintre avangardismul total și proletcultismul total, căci cum altfel să stea lucrurile extraordinare, fie ele bune, fie rele - la „poporul-frate” român?

Traiectul personificat exemplar este Geo Bogza, destinul unui mare „literator” al veacului XX, de la literatorul de expresie avangardistă „total-românească”, de la Tristan Tzara la Sașa Pană, în poema geobogziană intitulată - mi se pare - „La Pușcăria de hoți din Doftana”, până la total-comprimatul de spectrul torturii cizmei spaniole a Inchiziției făcută însă cu cizma proletcultismului bolșevic. Atât de fecund a fost minciurinismul, de fapt minciurinism a fost, încât s-a născut o nouă specie: „reportajul literar”.

nr. 82 n iunie 2018 celui ce ştia el unde să pună degetul pe rană.

Simţisem atunci nevoia să-i demonstrez că pot anticipa deznodământul întâmplării. După raţionamentul meu, individa trebuie că s-a dovedit a fi o Medeea până la capăt!... Eram sigur că pentru gestul său, o astfel de femeie n-ar fi îngăduit ca soţul infidel să scape nepedepsit. După ce sacrificase totul pentru el, răzbunarea ei trebuia să fie pe măsură.

Nu cumva urmarea a fost, îi dădusem cu oarecare iritare în glas răspunsul, încercând să acopăr şuieratul vântului şi vuietul tot mai intens al valurilor, că individa şi-a ucis copiii pentru a se răzbuna pe soţ?

Nici vorbă, protestase grăbit, cu voce gâtuită Cucaras. Nu, nu! Gurile rele spun asta. Îmi aruncase o privire aproape duşmănoasă, de supărare ochii păreau să i se fi alungit sub sprâncenele stufoase. Nu i-a ucis ea, continuase, respirând anevoie. S-a prăbuşit o boltă de pivniţă peste ei. Că le dărâmaseră nemernicii casa şi doar în pivniţă le rămăsese loc de adăpost.

Simţeam întreaga popicărie zguduindu-se în spatele meu. Aveam presentimentul că în scurtă vreme va fi făcută una cu pământul. Pe mare începuseră să se ridice valuri ca nişte cocoaşe, de parcă sute de cetacee ar fi ieşit, ca la un semn, la suprafaţa apei.

Prora în vânt, prora în vânt!... începuse să strige cu un fel de stranie veselie Cucaras. Era cu capul gol, căci şepcuţa din paie de orez îi dispăruse luată de curenţi.

Dumnezeule, îmi spusesem îngrozit, ăsta e lovit cu leuca!

Dădusem să mă întorc pe călcâie, gata s-o iau din loc, când îi simţisem mâna prinzându-mă zdravăn.

O urăşti, de aceea crezi asta fiindcă o urăşti! îmi spusese cu alura celui ce ştie totul, a celui care e edificat în orice privinţă. Iar ea, află de la mine, a continuat să trăiască printre dărâmături, până în preziua inundării fostului oraş. Trăia laolaltă cu câinii rămaşi fără stăpân, care urlau sinistru, noapte de noapte, printre grămezile de moloz şi beciurile fostelor clădiri. Era văzută căutând prin gunoaie şi hrănind câinii ca pe proprii ei copii… Cu forţa au scos-o de-acolo, fiindcă nu părea să aibă de gând să se ferească din calea apelor crescânde.

Se zbătea şi urla cu voce groasă de câine. Mai mulţi ani a stat după aceea închisă într-un ospiciu!... Apoi, eliberată de acolo, întâmplarea a făcut că l-a întâlnit prin intermediul Anicăi pe fratele acesteia, tocmai rămas văduv….

Atunci când lemnăria popicăriei începuse să se dezmembreze, frânturi din ea luând calea largului mării, când asupra noastră căzuse brusc un soi de întuneric sfâşiat de fulgere, aproape tot atât de dese ca primele picături de ploaie, se auzise o voce întrecându-se cu vuietul stihiei: Istrate, unde mama dracului eşti, Istrate?!... În lungul plajei pustii, cu nisipul răscolit, ţinându-şi cu ambele mâini veştmintele ce păreau că se rup de pe ea dintr-o clipă în alta, venea o namilă de femeie. Venea călcând greu, adevărată stâncă imposibil de clintit, oricât efort ar fi depus natura dezlănţuită.

Părea statuia însufleţită a mumei primordiale înseşi.

Lolita, îmi eliberase braţul din strânsoare Cucaras.

Lolita! Lolita mea! Aici sunt. Vin, iubito, vin! Fugise şchiopătând în calea ei, încât, în pofida tuturor celor întâmplate îmi venise să râd. Satir bătrân!... îmi amintisem de vorbele sale.

Un alt nor de praf, învârtejindu-se, mi-i ascunsese pe cei doi câteva clipe privirilor. Când se dusese după celelalte, amestecându-se cu apele negre, mereu mai răscolite ale mării, zadarnic încercasem să-i mai văd în jocul fulgerelor bezmetice. Înaintea ochilor mei plaja era cu desăvârşire pustie. „Nevinovații monstruleți ai speciei-avorton aveau să evolueze încă de la umanizabilul prin iubire King-Kong (cum ar fi fost Traian Filip pătruns de iubire și pentru steaua roșie a mâniei proletcultiste staliniste, dar mai ales de național-comunismul eroic revoluționar ceaușist, dar și de elanurile naționalist tracoide ale lui Josif Constantin Nagard [pseudo. Drăgan] lăsându-l pe Patriotul iubit lui (de) Ceaușescu autor unic al unei inestimabile „producții patriotice”. Dar fluxul a evoluat până la Godzilele cu vagi nume poetice de stări și fenomene, de obârșie vegetală sau animală sau de profesii și ocupații (sub)umane animaliere.

Povara știută (dar mai ales neștiută, „subînțeleasă, tăcută, ocultată) prelungește scrâșnetul vieții noastre, iată, cu aproape trei decenii („măi-gata” ar fi locuțiunea adverbial bănățeană pentru aproape); aș renunța la mândria de bănățean, numai de-ar da Dumnezeu să sentâmple pentru noi toți cetățenii României, căci numai așa - ne spune și ne scrie literatorul Mircea Anghel vom fi realmente buni patrioți europeni. Altfel, vom rămâne, atenție! Exact caricatura și a patriotismului și a cetățenismului/civismului și în România și în Europa. Și mai e ceva: un literator de asemenea factură/natură se inventează mereu și mereu se reinventează, creând o literaritate de sute de ori mai densă (cantitativ) decât marile întinderi epice ale prozei propriu-zise, ori emotivitate lucidă scrâșnitoare și glacială mult mai intensă decât efluviile lirismului propriu-zis și chiar decât violentarea poetică a acestuia - toate acestea în contul unei literature înnoitoare.

De la literatorul Mircea Anghel cată a ne aștepta la altceva; la cu totul altceva, de va fi cu putință. Doar (în ambele căi semantice) de inventare și reinventare scrâșnitoare, lucidă - glaciară ori fierbinte - e vorba.

Ioan Viorel BOLDUREANU

nr. 82 n iunie 2018 Numele trişorilor Acolo la intrarea în stadion (în ruina de la Archaia Olympia) o aripă de piedestale cu numele trişorilor rezistă la eroziunea uitării. Mulți dintre cei care-au învins aici (în arte ale sudorii şi gloriei) au numele şterse. În aripa trişorilor numele persistă în piatră amintind cine a vrut să câştige prin mită sau răutate. Torsurile nu mai sunt acolo (chiar şi statuile mor) dar cui nu-i place ironia cu care vremea a făcut dreptate (această rea veşnicie cu care ele rămân în memorie) lauda potrivnicului cu care intră în istorie?

Ipoteza griului Într-o țară alb-negru mi-au recomandat griul. O resursă nemaipomenită. Cu ipoteza griului aş putea testa soluții neobişnuite să experimentez caldul (care nu-i rece şi nici fierbinte) să explorez amurgul (care nu-i noapte nici zi) să practic omisiunea (care nu-i nici minciună şi nici adevăr). Negrul şi albul amestecate îmi îngăduiau la urma urmelor să trăiesc conformist să eliberez extremele (atât de străine virtuții) să mă topesc în mulțimea din centru în media aurită. Utilizarea paletei de griuri ar putea îmbunătăți arta supraviețuirii care (aşa cum bine ştiu cei blânzi) înseamnă să nu fii nici viu şi nici mort.

Cabinetul directorului În biroul directorului nu e nimic pe perete. Există numai un cui unde poate apărea o imagine-a lui Iisus ori

traduceri

João Luís Barreto Guimarães

João Luís Barreto Guimarães, născut în data de 3 iunie 1967, la Porto, e poet, traducător, dar şi medic (licențiat în chirurgie). A debutat în 1989, cu volumul Há violinos na tribo /În trib există nişte viori. Au urmat: Rua trinta e um de fevereiro / Strada treizeci şi unu februarie - 1991; Este lado para cima /Cu partea asta în sus - 1994; Lugares comuns / Locuri comune - 2000; 3 (Poesia 19871994) - 2001 /3 (Poezie 1987-1994) - 2001; Rés-do-chão / Parter - 2003; Luz última / Lumina din urmă - 2006; A Parte pelo tudo / Partea pentru tot - 2009; Poesia Reunida / Poezie. Opere complete - 2011; Você está aqui / Eşti aici - 2013; Mediterráneo / Mediterană - 2016 (carte distinsă cu Premiul Național pentru Poezie „António Ramos Rosa”) şi Nómada /Nomadul - 2018. Versurile sale au fost traduse şi publicate în reviste din Spania, Germania, Austria, Italia, Croația, Muntenegru, Bulgaria, Mexic, Republica Dominicană, Brazilia, Franța, Belgia, Olanda, Marea Britanie, Macedonia, SUA, iar acum şi în România. chipul dictatorului. Peretele n-are nimic. Se vede doar un păianjen care confirmă teza: pe fiecare perete câte o pânză (fiece pânză: o închisoare). E un perete gol.

Există doar o spărtură pe unde biroul cedează – biroul ce părea robust. Peretele e gol.

Se vede numai umbră o lungă umbră întunecată. Înseamnă că încă mai există lumină.

Nomazii Doar iubirea oprește timpul (doar ea ține furtuna în loc) am tăiat orașele pe din două (am trecut râuri și lacuri) gata oricând pentru locuri cu nume de neprønünțåt. E necesar să cunoaștem hărțile mai bine sau poate că (să nu ocolim niciodată granițele să nu dăm nicicând înapoi) totul trebuie să ne uimească aidoma zăpezii-n aprilie. Doar iubirea oprește timpul doar prin ea dăinuie taina (să dai cu pietre fără de formă iar lacul să facă cercuri).

„Esențele tari în sticluțe mici se țin” )*

Când te afli în fața unei cărți de poezii ai aceeași senzație ca înaintea unei confesiuni. Încerci să-ți eliberezi sufletul de angoasele prezentului, să te cureți de fobii și întrebări, te pregătești pentru întâlnirea cu ceva sfânt. Și chiar așa este, având în vedere că harul reprezintă legătura directă cu divinitatea. Ori ca să scrii poezii și nu numai poezii - și mă refer aici la scriere nu doar ca un hobby, ci ca o mistuire care nu-ți dă pace și nu te lasă să exiști decât prin ea însăși - ai nevoie de talent , dăruire și sinceritate, calități de care se bucură din plin poeta Carmen Tania Grigore. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o carte de buzunar, așa cum pare volumul ei de versuri „Secvențial”, apărut la Editura Teocora, în 2017, care să-mi trezească emoțiile și sentimentele unei destăinuiri.

Spun asta pentru că forma minimalistă de prezentare și numărul redus de poeme, patruzeci, poate nu ar fi fost de ajuns să emită în mine sentimente destul de puternice încât să vreau, nu numai să le recitesc, dar și să citesc o continuare a volumului.

Cartea în ediție bilingvă, româno-engleză, cum era de așteptat, având în vedere că poeta a trăit departe de casă, pe meleagurile Imperiului Britanic, este revizuită din punct de vedere al lingvisticii engleze de către Alexandra Noica-Wilson, nu alta decât fiica marelui filozof Constantin Noica. O carte de vizită greu de trecut cu vederea, dar nu numai acest amănunt va face cititorul să nu poată șterge ușor urma poeziei scrise de Carmen Tania Grigore, ci mai ales confidența, modul elegant și firesc al destăinuirii, dezarmant - aș putea spune - căci volumul este format, în principiu, din secvențe lirice din viața autoarei. În prefața cărții, scriitoarea Luminița Zaharia ține să ne atragă atenția că nu ne aflăm în fața unei poezii oarecare, ne pregătește pentru o altfel de poezie feminină, actuală, în care erosul bine dozat, se împletește firesc cu secvențe de viață dezvoltând diluvii de sentimente în versuri seducătoare: „Carmen Tania Grigore este diafană fără a cădea în dulcegărie, este senzuală dincolo de simțuri, seducând prin cuvântul scris, care devine astfel viu, tactil, necuminte. Cuvântul ei te atinge, te doare, te mângâie, te ia de mână și te poartă pe căi nebănuite ale propriului tău suflet!”

Mecanismul prin care poeta Carmen Tania Grigore te determină să te lipești de poezia ei este unul subliminal.

Ea nu face altceva decât să se dezvăluie cu har și mai ales

actualitatea literară 17

dragoste de cuvânt. Autoarea volumului „Secvențial” are deja o autonomie a versului ce se poate observa din ușurința cu care își concretizează ideile. Poemele nu suferă de un final elocvent, ba din contră, se bucură de el.

Temele predilecte ale cărții, cum ar fi iubirea, dorul, regăsirea, ne poartă prin meandrele unei vieți trăite departe de casă, unde „odată cu înserarea/ se aștern alegorii hibernale/ peste relieful/ discret al inimii”, în care „coliviile/ au rostul lor” și „ieșirea în larg/ este ca un dor/ în continuă creștere” (pag.

35/ „din străinătate, cu dor”). Și din toate secvențele sufletului, prezentate poetic de către autoare, se prefigurează un sentiment de bucurie a vieții, iubirea pe care o trăiește Carmen Tania Grigore estompează în mod firesc celelalte neajunsuri: „această dimineață/ în care sângele înmiresmat/ - nu se știe cum de mâna ta/ îmi aduce lent/ vindecarea/ dimineața aceea în care nu ai grija zilei de mâine…” (pag. 17/ „bucuria cea de toate zilele”).

La poeta Carmen Tania Grigore, femininul fiinţei are o tainică rezonanţă cu sentimentul poetic din care se nasc trăiri de un erotism fin, senzual care va marca versurile sale. Trăirea carnală a iubirii are în poemele din volumul „Secvențial” ceva cu totul special, care mărește tensiunea lirică a versului, stârnind emoții și senzații cititorului. Este de apreciat, și în acest caz, naturalețea cu care autoarea abordează o temă atât de sofisticată, delicatețea și senzualitatea cu care construiește imagini concupiscente. Am extras din context câteva exemple edificatoare: „ne însemnăm reciproc/ cu majuscule fierbinți/ să nu ne rătăcim/ în adormire/ când se va da/ stingerea trupurilor”; „adormim cu veioza aprinsă/ lipiți unul de altul/ ca după un desfrâu/ cu peltea de gutui”; „presimt/ s-ar putea stârni/ un lied/ dacă/ mi-ai atinge trupul/ scuturat de buze și somn”; „atât de bine mă potrivesc ție/ încât devin/ carne/ insomniei tale”.

Forma minimalistă a poemelor din volumul față, cât și mesajul bine conturat în atât de puține cuvinte denotă o experiență poetică pe care autoarea a căpătat-o în ani de scriere și lectură. Avem de-a face, la Carmen Tania Grigore, cu o maturitate lirică, poezia ei fiind deja concludentă, singurul scop al poetei fiind să urce pe scara poeziei contemporane. Am remarcat, cu încântare, o stare

Viață interioară pe un canal din Amsterdam Întotdeauna există o poveste mai lungă în spatele a ceea ce știm – mă opream din drum s-o văd singură în odaia luminată din față (ea și epiderma clădirii deja cereau o restaurare). Văzută din afară viața ne invită să ne-nchipuim arheologia pierderilor (tăceri ce-au țipat gesturi ce s-au frânt) tot ceea ce vremea n-a păstrat din ceea ce fusese imaterial. Mă opream din drum s-o văd singură-n acel teatru mut punând haina unui bărbat pe umeraș (aidoma cuiva care visează că ascunde un amant în dulap).

Prezentare și traducere: Costel DREJOI de bine pe care o ai în urma lecturii poeziilor din volumul „Secvențial”. Poeta este un om de factură pozitivă, cu poftă de viață și încredere în aceasta, care observă fiecare sentiment, îl trece prin prisma poeziei transformându-l în cuvinte tandre, metafore vaporoase, încrezătoare că totul „va fi bine” și nimic nu poate rămâne de nerezolvat sau răpus de tristețe: „adun înnoptarea/ cu mâinile amândouă/ fără să tulbur/ mirajul din spatele retinei/ încă nu deslușesc/ calea întrebărilor/ reperele mă duc/ spre un țărm/ cu restricții la sinceritate/ dar știu/ va fi bine/ va fi răcoare/ va fi lumină/ și în cugetul meu”. ( pag. 67) Nici oamenii și nici dramele lor nu trec neobservate de poetă, cum nici depărtarea de țară nu o înstrăinează cu adevărat, sufletul ei rămânând aici acasă, trăind, în vers, bucuriile sau durerile țării, cum este cazul emoționantului poem dedicat victimelor incendiului din Clubul Colectiv din 30.10.2015 și pe care îl redau în totalitate in memoriam: „dacă s-ar lua literă cu literă,/ cifră cu cifră/ lacrimă cu lacrimă -/ s-ar dezvălui cum solzii cromatici ai toamnei/ îmbracă un somn #colectiv/ în timp ce în case nimeni nu doarme// Nessun Dorma/ Nessun Dorma/ răsună ca un ecou divin/ trecut prin ochiul pustiu al lui Munch.// Fluturi cap de mort sunt orele nopții/ și inima pulsează heavy metal până în zori/ apoi se topește ca o gutuie senzuală/ în gura umanității.// Nessun Dorma…// Nimeni nu doarme…/ dar încotro aleargă sângele acesta tânăr/ încărcat cu mirodenii?” (pag 31/ „ nimeni nu doarme”).

Poemul care oferă titlul cărții, deși întregul volum este format, cum precizam anterior, din secvențe de viață și trăire, poemul „secvențial” este o înșiruire de emoții suferite de poetă în procesul de maturizare, fie poetică, fie a iubirii, fie a sinelui. O resemnare blândă egală cu înțelepciunea va face lumină deplină într-un vers care, chiar dacă nu a fost sfârtecat de sentimente și trăiri distructive, va fi ranforsat de emancipație și profunzime lirică: „am străbătut/ distanța/ dintre trădări/ cu inima atrofiată/ de febra unei/ înfometări/ dureroase / (…)/ zile și nopți/ am ținut la piept/ un cuțit/ care-mi incita imaginația/ până când/ am început/ să plutesc/ în măreția/ incendiarei/ singurătăți/ abia atunci/ am înțeles/ pacea ochiului/ invulnerabil” ( pag 83/ „ secvențial”). „Secvențial” este un volum de consistență, cu versuri puternic metaforizate, în care ideile răzbat din context clar și epatant. Este un volum atent construit, grija pentru cuvânt și poezie fiind evidentă. Poezia lui Carmen Tania Grigore este de esență tare, autoarea fiind inspirată când a ales să o încadreze într-o carte de dimensiuni reduse, pentru că verba docent, exempla trahunt, și cum spune proverbul: „esențele tari în sticluțe mici se țin”.

Mihaela Meravei

* Grigore Carmen Tania: „Secvențial”, Editura Teocora, 2017

Magda URSACHE

18 actualitatea literară

eseu

„Din inima inimii” „Mai departe nu m-aş duce Dă-te, dă-te doar puţin mai Într-o parte. Fă-mi şi mie Loc pe cruce”. Lucian Blaga „Lacrimile spală ochii şi-i fac frumoşi, pentru că spală inima şi o fac transparentă; frumoasă şi nevinovată”.

Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica.

Sintagma din titlu aparţine Aurei Christi. Îi mulţumesc pentru „inima inimii”, ceea ce Sfinţii Părinţi numesc „văzduhul inimii”; Fericitul Augustin vorbeşte despre „urechea inimii” (aura cordi absurdescere), de „gura inimii căscată”, dar şi de „lăstarul inimii” ori de „ogorul inimii”, stăpânit de Dumnezeu.

Bineştie Aura că, de aproape 5 ani încoace, dau semn din infern, cu dragoste (v. Poveşti de iubire, „Contemporanul, Ideea Europeană”, mai 2017): „Magda Ursache scrie că «trupul subţire, de abur, al celui plecat îl văd şi eu» şi îngrijeşte, mai departe, manuscrisele lui Petru Ursache”. Da, respir încă, trag în piept aerul iubirii mele pentru Bătrânu: aer „rarefiat, lumesc şi atât de… nelumesc totuşi”. Pare neverosimil? Chiar este.

Viaţa mea după viaţă a început în noaptea Schimbării la faţă, din 6 spre 7 august, 2013. Ca-n Laur, romanul lui Evgheni Vodolazkin: „Istoria dragostei tale abia acum începe. Acum, Arseni, totul o să atârne de puterea dragostei. Şi, fireşte, şi de puterea rugăciunii tale”.

Dar pentru cei care l-au împins în moarte pe Petru, în miezul verii, nu mă pot ruga, deşi Aura Christi o cere: „iartă, iartă, iartă (aşa cum iarba iartă talpa piciorului)”. Mi-o cere şi iertătorul meu Confesseur, Părintele Profesor Ioan Cr. Teşu, repetându-mi că iertarea ne îmbunătăţeşte fiinţa, ne-o curăţă, ne-o luminează. Nepreaştiind să iert, iert greu (întâi să-şi ceară iertare doctoraşul cel viteaz, croitor de stenturi, pe urmă îl iert), dar răbdarea în suferinţă o deţin. De la Părintele Arsenie Papacioc ştiu despre suferinţă că este „singura catedră supremă de teologie”.

Privindu-l pe duhovnicul-reper I. Cr. Teşu, pot spune - mutatis mutandis - ca Petre Ţuţea despre Mircea Eliade: este „om religios împlinit” şi-mi asum pe deplin afirmaţia. Excelent per orationem, dar având totodată darul scrisului, mereu clar ca lumina zilei, cu dăruire de sine, tipăreşte carte după carte, cu bibliografia bogată şi mereu îmbogăţită, bogată şi sub aspectul conţinutului de idei. În zamişnic (cuvânt vechi) deţine belşug de nume şi de scrieri filocalice; citatul memorabil îi stă la îndemână.

Demersul Părintelui Teşu este mereu hotărâtor în vremi închise, ca ale noastre, când mulţi sunt setoşi în a ponegri biserica şi credinţa românilor, deşi avem sfinţi de pus în lumină, oamenii cereşti (cum le spune Ioan Gură de Aur) ai temniţelor, care s-au putut ruga şi pentru torţionari, şi pentru cei ucişi de ei.

Acum, da, apele sunt otrăvite, nu când striga Brateş, la TVR Liberă, că sunt. Biserici vechi, ca aceea din Vinţa de Alba, sunt înecate în iazul de decantare a sterilului. Şi n-am crezut că va mai ajunge (ca-n lacul Bicaz) vreo biserică pe fund de lac, fie din Moldova, fie din Munţii Apuseni, cu cimitire săteşti cu tot, cu cruci cu tot. La Vinţa, în 13 aprilie 2018, s-a slujit ultima liturghie, ca, apoi, apa acidă să ajungă la obrazele sfinţilor de pe ziduri. „Jos porcăria!”, a urlat Leana Ceauceaşcă şi a căzut biserica Sf. Vineri. Acum aud (ştire sau neştire, nu mai ştiu) că se va ridica o moschee chiar pe pământul aparţinând Brâncovenilor, omorâţi pentru că nu s-au lepădat de credinţa ortodoxă. Iar analistul Cristian Pârvulescu, preşedintele asociaţiei „Pro Democraţia” susține (pe Digi 24) că Stalin a fost antisemit pentru că avea „formaţie de preot ortodox”. Zău? Sub cizma tătucului, din 29584 de biserici, mai erau, în 1940, aproximativ 500. Şi tot Stalin scotea revista „Bezbojnic”.

Optimistul Profesor-Preot I. Cr. Teşu (şi cât îi admir optimismul!) şi-a intitulat o carte cu cuvintele cuviosului Porfirie: „Simt boala ca iubire a lui Hristos”, subtitlul fiind: Sensul mântuitor al suferinţei (ed. Eikon, 2017; ed. Doxologia, 2018).

După cartea care ne învaţă că trebuie să vezi în boală un semn ceresc, că trebuie să rabzi, să nu cârteşti (nu scrie Nicolae Delarohia, în Jurnalul fericirii, despre „dulceaţa pâinii mucezite”, hrana închisorii?; pentru că închisoarea comunistă a fost o Academie a suferinţei), Preotul Profesor ne descoperă terapia prin lacrimă.

Aşadar, după ce preotul de mir a predat mirenilor lecţia răbdării în chin, a venit altă lecţie: Nu te văita, nu întreba „De ce, Doamne?” Cu spusa lui Matei (10, 30), în traducerea lui Bartolomeu Anania, pe care o prefer: „Vouă însă toţi perii capului vă sunt număraţi”.

Sau, pentru a spune ca poeta Lucia Negoiţă: „până şi vrabia cade cu ştirea lui Dumnezeu”.

Durerea, pe care Hrisostomul ne cere s-o îndurăm

din tot sufletul, poate fi atenuată prin lacrimă. După Sf. Simeon (apud Teşu), prin „multa mângâiere a lacrimilor de fiecare zi”. Cuvântul cere iertare, lacrima duce la metanoia. În formularea eseistului: „Când orice cuvânt tace, despre pocăinţa şi dragostea noastră de Dumnezeu vorbesc lacrimile” (Teologia necazurilor, p. 394). În ordinea lecturilor mele, Teologia necazurilor (ed. Sf. Mina, 2018) a venit după „Simt boala ca iubirea lui Hristos”. În fapt, Teologia… este a doua ediţie, la distanţă de 20 de ani faţă de prima. În Cuvânt înainte, arhimandritul Teofil Pârâian de la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, susţine că fiecare cititor poate începe lectura „cu ce-l interesează mai mult” din această carte foarte folositoare de suflet. Eu am ales din lucrare capitolul bine întocmit Darul lacrimilor, cu subtitlurile: Izvorul plânsului şi al lacrimilor duhovniceşti; „Botezul lacrimilor” - rod al pocăinţei permanente; Plânsul duhovnicesc cel de fericire făcător; Tipologia lacrimilor (p. 365-400).

Scriam în altă parte că fiecare carte a Prof. Pr. Ioan Cr. Teşu e ca o bisericuţă dintr-un lemn, însă Teologia necazurilor tinde spre catedrală. După ce a demonstrat că icoana are puterea să învingă haosul, că suferinţa răbdată mântuieşte, Părintele ne descoperă terapia prin lacrimi, tehnica lacrimilor. Una dintre cele 9 fericiri ale lui Iisus: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Îmi spunea Adrian Alui Gheorghe: „Am plâns la morţi neutre, dar nu am plâns la moartea mamei…! Mi se părea că-i deranjez calea”. Eu, dimpotrivă, cred că Petru simte vibraţia rugii mele, aşa cum îmi vede şi lacrima, care ţâşneşte din adâncul fiinţei şi oglindeşte fiinţa.

Prietenii mă sfătuiesc să nu plâng ca să nu-i tulbur trecerea. Nu poate fi adevărat. Încep dimineaţa cu „câteva lacrimi mari” (Vodolazkin) şi privirea mi se limpezeşte: parcă mă aşează cineva în mintea lui.

Am ajuns la ceea ce Petru Ursache numea „dragostesacrificiu”? Nu, nu văd sacrificiul, e altceva: o identificare cu el. Aşa înaintez pe singura cale posibilă.

Sunt multe feluri de lacrimi bune: lacrimi de necaz, lacrimi din culpă, lacrimi de deznădejde şi lacrimi din milă; se plânge din lipsa bucuriei, plâng cei obritis corda (etnosoful ştie că se moare din inimă rea), dar cea mai dureroasă lacrimă e a dorului-dor. Numai că „împlinirea dorului” (Sf. Maxim Mărturisitorul) tot prin lacrimă se întâmplă. Şi prin ruga continuă.

Mă rog la serafimul albastru, cu 3 perechi de aripi, dăruit de sculptorul Vlad Babcineţchi. Am o căruţă de sentimente şi o găleată de lacrimi. Dacă te rogi cu „inima în brânci” (cum scrie marele poet Ştefan Baciu), se întâmplă ceva misterios: ruga capătă puterea de a expia, de a izbăvi. Rugăciunea e liniştire în coşmar, sprijin în disperare. În rândurile de mai sus, a fost vorba despre plânsul natural, firesc, despre lacrimile aşa-zicând particulare, plâns aflat pe treapta de jos. Există şi lacrimi condamnabile: din păcat, din trufie, din laudă deşartă. Există, însă, după Sf. Grigorie Palama, şi „botezul lacrimilor de umilinţă”, un botez al lacrimii prin lacrimă.

Am reţinut din Teologia necazurilor că la iluminaţii în suflet („elita duhovnicească”, aşa cum o numeşte autorul), „rugăciunea devine stilul sau ritmul vieţii înseşi”: „ei devin rugăciune” (subl. mea, Magda U.). Iar pe treapta superioară a rugăciunii se întâmplă o căldură surprinzătoare, „suprafirească”; când vine şi lacrima, „roadă a rugăciunii curate şi neîmprăştiate” (passim, p. 307), „căldura se topeşte în râul lacrimilor”. „Lacrimile dorului de Dumnezeu dau sufletului «dulceaţă negrăită»” (Sfântul Simeon Noul Teolog). Sau, după Sf. Paisie Aghioritul, drag eseistului: „Iisus este dulce, iar celui care îşi varsă amărăciunea durerii înaintea Lui, aceasta i se preface în sirop dulce”.

Repet: e vorba de plânsul duhovnicesc, harul fiinţei îmbunătăţite. Sunt „lacrimi de bucurie, de copleşire, de smerenie în faţa măreţiei şi bunătăţii divine”. Aici se cuvine să trimit la „înţelepciunea smereniei”, de care vorbea Saint-Exupéry în Citadela: „singura pe care o putem dobândi noi, oamenii de rând”.

De ajuns la lacrima harismatică e greu, dar cred în „lacrima curăţitoare”, în „plânsul care bate la uşa cerului” (Sf. Ioan Scărarul”).

M-am sprijinit, în notele mele, pe Poet/ Poetă, care sunt copiii lui Dumnezeu şi care tind să acceadă „din inima inimii” la „cerul cerului”.

(Text reprodus după „Contemporanul” de iunie, 2018)

nr. 82 n iunie 2018 Art fusion la Festivalul Internaţional Blecher Fest

În perioada 25-27 mai 2018, s-a desfășurat la Roman, jud.

Neamț, Festival Internațional Blecher Fest, dedicat scriitorului român de origine evreiască Max Blecher, care și-a trăit copilăria și adolescența la Roman și care este înmormântat în Cimitirul evreiesc din oraș. Manifestările literare și culturale au venit în continuarea celor din cadrul Festivalului Național Garabet Ibrăileanu, organizat de Sucursala Roman a Armenilor din România, aflat la prima ediție, desfășurat în perioada 18-20 mai, evenimentele fiind semne că viața culturală a urbei mușatine se revigorează. Festivalul Blecher Fest, dedicat geniului avangardist al literaturii române, se află la cea de-a doua ediție și este organizat de Anima Intelligentia, asociație interesată de dezvoltarea personală a tinerilor și de îmbunătățirea relațiilor socioculturale. Și la această ediție, prima manifestare, anterioară festivalului propriu-zis, a fost concursul internațional de creație Max Blecher, dedicat debutanților din țară și din străinăta-te, domeniile fiind creația literară (proză și poezie) și artă fotografică, respectându-se tema Timpul care nu s-a scurs încă.

Festivalul l-au dechis cei de la Academia Gh. Dima, Extensia Piatra-Neamț, cu un concert live de percuție, aducând în atenția publicului atât instrumente muzicale familiare, cât și dintre cele mai exotice, unele dintre ele având chiar formă bizară. Instrumentiștii ne-au spus o poveste ritmată cu obiecte care însumează o gamă foarte variată de sonorități și care au însoțit aventura omului până la dezvoltarea tehnologiei care a favorizat și apariția fantasticelor mașinării muzicale de azi.

Nucleul festivalului l-au constituit evenimentele: lansarea cărții Viața lui Max Blecher Împotriva biografiei, de Doris Mironescu, lector al Universității Al. I. Cuza, Iași, un GPS literar, cu opriri în cele mai importante locuri din oraș care l-au inspirat pe Blecher și conferința literară cu tema Max Blecher pe meridianele lumii, care i-a adus împreună pe traducătorii operei lui Max Blecher în italiană (Bruno Mazzoni), în polonă (Joanna Kornas-Warwas), în neerlandeză (Jan Mysjkin) și în braziliană (Fernando Klabin). S-a spus că opera lui Blecher începe să fie tradusă mai mult datorită înrudirii sale structurale cu Kafka, cu Bruno Schulz sau cu Robert Walser, însă, când s-a discutat despre modul în care este receptată literatura română în lume, a trebuit să aflăm, cu tristețe, că literatura noastră este cunoscută mai mult datorită celor care nu au scris în limba română ( E. Cioran, E. Ionescu). Muzica clasică nu putea să lipsească de la un astfel de festi-val, iar Cvartetul Colosseum din Iași, alcătuit din interpreți fie ai Operei Române din Iași, fie ai Filarmonicii Moldova din Iași, ne-a încântat cu legănări domoale, dar vioaie de vals, cu ritmuri alerte și senzuale de tangou, cu ritmuri line de blues, toate lăsând în urmă emoții, trăiri și visuri puternice.

Serile au fost dedicate activităților cultural-artistice alternative și avangardiste, promovându-se abordări coregrafice recente și inovația în dans. Spectacolele de mișcare și expresie corporală, cele de dans, precum și cele de pantomimă au rememorat, prin bogăția de mișcări și mimici, verva vieții, stări și povești cu un puternic impact vizual datorită pulsațiilor teatrale puternice. Iubitorii de muzică veche au avut bucuria de a asculta și de a se întâlni cu formația Trei Parale. Soții Iordan, menestreli harnici, au adus în atenția publicului instrumentele vechi, aproape dispărute (fluierul ciobănesc, cobza, tilinca, drâmba, cavalul etc.), muzica tradițională veche, uitată a comunităților rurale românești, muzica interpretată la curțile boierilor din Moldova și Muntenia în sec. al XIX-lea, dar și muzica orală urbană interpretată în cârciumele, hanurile sau mahalalele din orașele mari, culeasă de Anton Pann și care, astăzi, după unii, nu mai face nici trei parale, neștiind că are puterea să ne întoarcă în timp într-o lume eterogenă.

Spectacolul performance, Howl/Urletul, creat după poemul lui Allen Ginsberg și interpretat de Ionuț Caras, actor ieșean care activează la Teatrul Național din Cluj-Napoca, a propus o interacțiune dintre sunet, cuvânt și imagine într-o formă caracteristică postmodernismului scenic. Chiar dacă, la apariție, poemul a fost supus unor discuții controversate, fiind și tema unui proces de o absurditate kafkiană, acesta a reușit să impună noi forme de expresie, șocante pentru unii, dar agreate de tinerele generații, iar libertatea de expresie și valoarea artistică au triumfat în fața obtuzității și ignoranței acuzatorilor. Într-o formă gravă, aproape violentă, au fost exprimate îngrijorarea față de extinderea civilizației tehnice, oroarea față de tendințele materialiste și militarisme ale lumii, poemul oglindind, de fapt, harta întortocheată a psihicului erei noastre cu gânduri și sentimente supradimensionate.

Festivalul s-a încheiat cu un concert al trupei indie Fine, It’s Pink, o trupă care se reinventează mereu, deoarece muzica lor nu poate fi încadrată cu ușurință într-un gen, ei descoperă diferite influențe pe care le valorifică, trecând de la post-rock la trip-hop și electronic. Cu influențe ușor detectabile din Pink Floyd și Sigur Rós, tinerii ieșeni își descriu propriul sunet ca fiind unul cinematic. În urma îmbinării inteligente și minuțios exploatate artistic a literaturii, a muzicii și a teatrului a rezultat un festival deosebit care a evidențiat complexitatea naturii umane și dorința organizatorilor de a exploata creativ diferitele linii de expresivitate artistică. Festivalul a fost o îmbinare fericită între auditiv și vizual. Literatura, secondată de o prezență scenică vibrantă, puternic articulată, a oferit celor prezenți posibilitatea atât a unei introspecții, cât și a unei extrospecții umane. Festivalul Blecher Fest, eveniment cultural complex, ne-a purtat într-o călătorie prin universul operei blecheriene, dar ne-a prezentat și alte forme de cunoaștere a vieții interioare a celorlalți prin toate spectacolele organizate. Și, poate că nu întâmplător, în perioada 23-27 mai, în capitala Poloniei a avut loc ediția a XIV-a a Festivalului Internațional de Film Motive Evreiești, iar filmul Inimi cicatrizate, în regia lui Radu Jude, a câștigat Marele Premiu al Festivalului (Grand Prix).

Paraschiva BUCIUMANU

nr. 82 n iunie 2018

cronica

actualitatea literară 19

Biografia între confesiune şi ficţiune

Paraschiva BUCIUMANU

Viaţa lui Max Blecher Împotriva biografiei Doris Mironescu

Motto: Realitatea unică şi limitată a fiinţei noastre unice şi limitate seamănă cu un coşmar nocturn din care însă nimeni nu ne trezeşte: «bizara aventură de a fi om» nu este decât această zbatere inutilă în ghearele unei condiţii din care nu există ieşire, cu excepţia unor rare şi pasagere momente de beatitudine, când identitatea noastră este suspendată şi ne îngăduie, ca într-un vis frumos de această dată, să participăm la existenţa esenţială, profundă şi infinită a Marelui Tot; când, cu alte cuvinte, Je est un Autre. (Nicolae Manolescu)

Unul dintre evenimentele notabile din cadrul festivalului Blecher Fest, a fost lansarea, la Biblioteca Municipală George Radu Melidon, a cărții Viața lui Max Blecher Împotriva biografiei, semnată de universitarul ieșean Doris Mironescu. Trebuie precizat că lansarea oficială s-a făcut în aprilie, anul curent, la Editura Humanitas, în prezența criticului literar Tania Radu, a regizorului Radu Jude și a poetului Claudiu Komartin. Cartea este la a doua ediție și a fost îmbunătățită conceptual și documentar față de prima ediție, apărută la Editura Timpul din Iași în 2011. Chiar de la prima apariție, s-a bucurat de aprecieri și a fost recompensată cu premiul de debut al USR Iași, în noiembrie 2012. Criticul a fost așteptat cu nerăbdare și primit cu bucurie acasă (Doris Mironescu s-a născut și a învățat la Roman), iar pentru lansarea de la biblioteca municipală i-au fost alături, pe lângă foștii profesori, colegi, familie, și lect. univ. Nicoleta Popa Blanariu, lect. univ.

Adrian Jicu și prof. Adrian G. Romila.

Consistent revizuită și amplificată față de ediția publicată acum 7 ani, mai ales după analiza scrisorilor lui Blecher către Pierre Minet, ediția din 2018 evidențiază calitățile de hermeneut ale autorului care dezvăluie variate chei de lectură ale creației blecheriene. Avându-și originea în teza de doctorat a autorului, M. Blecher - dincolo de realism, actuala ediție este mai densă, datorită reanalizării raporturilor dintre ce a trăit și ce a scris Blecher, adică se pleacă de la reanalizarea contextelor existențiale spre

analiza operei și invers. Este important să amintim că Max Blecher a fost un scriitor român de origine evreiască, considerat geniul avangardismului românesc, dar și un important reprezentant al literaturii autenticității. Deși a fost contemporan cu Mircea Eliade și Anton Holban, numele său a intrat într-un con de umbră, probabil și din cauza originii sale, însă opera sa începe să fie cunoscută astăzi tot mai mult, fiind tradusă și în alte limbi. Mai mult, s-a înființat Institutul Max Blecher, cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, în 2009, a luat naștere Editura Max Blecher (2010), există și un festival dedicat scriitorului, aflat la cea de-a doua ediție și, ceea ce Blecher nu și-ar fi imaginat niciodată, opera sa devine subiect de teatru și de film (Inimi cicatrizate). Se poate așadar vorbi de o recunoaștere tardivă a operei lui Blecher, dar mieux vaut tard que jamais. Ignorat mai mult sau mai puțin de criticii G. Călinescu și E. Lovinescu, Blecher va fi promovat de către Sașa Pană și Dinu Pillat, de criticii literari Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir și de optzecistul Radu. G. Țeposu (i-a dedicat un mic volum, în 1996, Suferinţele tânărului Blecher, o parafrază postmodernă după Suferinţele tânărului Werther a lui Goethe), însă cartea lui Doris Mironescu are meritul de a releva incidența aspectelor biografice în planul creației scriitorului.

Ceea ce-l surprinde pe cititor de la început este însuși titlul-oximoron al cărții, iar participarea la eveniment a fost determinată de dorința de a-mi clarifica acest lucru. Am aflat că Doris Mironescu propune un nou tip de cercetare biografică în literatură, nu „împotriva biografiei”, aşa cum anunţă titlul volumului, ci împotriva biografiei aşa cum a fost ea tratată în romantism, drept o mitologizare şi o hiperbolizare a individului, văzut retrospectiv ca fiinţă de excepţie. Recentul exeget-biograf analizează textele de tinerețe, pe cele de maturitate, desenele, scrisorile, dar și fotografiile de epocă, ziarele vremii, mărturiile rudelor, ale apropiaților, ale cunoscuților, ale contemporanilor și încearcă o reconstituire, din perspective multiple, a scurtei vieţi a scriitorului, subliniind faptul că, astăzi, o biografie literară nu poate fi decât „muncă de interpretare” şi nu una liniară, ci, dimpotrivă, fiindcă biografia nu mai poate fi, în nici un caz, un roman sau o narațiune a vieţii scriitorului, chiar dacă aceasta este instrumentul implicit al biografului. „Fiecare document, fiecare relatare construieşte o anumită

figură a acestui autor, rezultatele, luate laolaltă, fiind adesea contradictorii. Imaginile lui Blecher sunt diferite nu doar pentru că orice persoană are dreptul să se contrazică, să se schimbe şi să se renege de-a lungul vremii, ci şi pentru că fiecare raportor, memorialist sau critic are o perspectivă proprie, adesea mediată de literatura scriitorului” (p. 28).

Chiar dacă demontează mecanismul transfigurării biografiei în ficțiune, autorul cărții observă similitudini între ele, susținând că „există o latură fanstasmatică a biografiei, așa cum există un reflex biografic al ficțiunilor”. Chiar dacă rămânem în orizontul criticii făcute de Blecher ideii de narațiune biografică, „a scrie biografie e aproape o imposibilitate”, Doris Mironescu nu-l consideră pe Blecher „un om/scriitor fără biografie”, ci crede că biografia lui Blecher trebuie scrisă, fie şi numai pentru că ea a constituit o problemă constantă pentru cel care a trăit-o.

Prof. Adrian Romila, invitat la această lansare, a vorbit despre avatarurile biografiei, dar a insistat pe ideea că Doris Mironescu abordează proza lui Blecher simultan cu biografia, relevând intersecțiile lor cronologice și imaginare

făra a le confunda teoretic. Studierea vieții scriitorului nu poate recupera întocmai eul real, așa cum demersul critic asupra operelor blecheriene nu poate recupera o proiecție perfectă și coerentă a eului ficțional. Coroborarea dintre biografic și ficțional este permisă de caracterul confesiv al prozei, ele comunică, dar nu se oglindesc reciproc.

Astfel, exegetul a evidențiat că, deși există multe date despre viața lui Max Blecher adunate din mărturiile nonficționale ale celor care l-au cunoscut, de la cei care l-au vizitat când era bolnav, din corespondența personală, din memorialistica Mariei Ghiolu, dar și a Luciei Demetriade Bălăcescu, din interviurile surorii scriitorului, Dora Wechsler-Blecher, din proza autobiografică, acestea rămân insuficiente pentru explorarea universului interior al scriitorului, iar acest lucru solicită din plin discernământul și empatia biografului. Ca urmare, Doris Mironescu ne conduce prin Romanul anilor ‘20, prezentând ambianța urbei, structura etno-socială, viața economică și politică, dar și considerațiidesprekitsch-ulmic-burghezantebelicșimediul provincial considerat „periferie conservatoare a Centrului”.

Dar această percepție va fi schimbată de Blecher, deoarece orașul de provincie deține monopolul esteticii urâtului.

Noroiul, praful, mizeria, kitsch-ul, tristețea, degradarea lucrurilor nu sunt semne ale eșecului existențial, ci „devin valori pozitive pentru o sensibilitate nouă, originală” (44).

Deci, o formă de apărare în fața urâtului care părea că se extinde va fi literatura prin intermediul căreia putea recupera trecutul, dar și să-și asume boala. „Tot ce scriu a fost cândva viaţă adevărată”, mai spunea Blecher în cărţile sale, iar această „viaţă adevărată” absoarbe, aproape în întregime, tragedia trăită ca infirm”.

După descrierea orașului în care a copilărit, a învățat, a trăit și a murit scriitorul (Blecher s-a născut la Botoșani, în oașul bunicilor dinspre mamă), biograful face incursiuni în familia scriitorului și aflăm că tatăl său, Lazăr Blecher, era unul dintre negustorii evrei fruntași din Roman, că Max, alintat Maniu, este întâiul născut, dar și singurul băiat al familiei, beneficiind de afecțiunea tuturor. Din mărturiile surorii scriitorului (Radu G. Țeposu i-a luat un interviu Dorei Wechsler-Blecher în 1998, publicat în Revista Cuvântul nr.

5, mai 1998), aflăm că Max era un copil cu calități deosebite: era fruntașul clasei, devenise elev eminent al Gimnaziului Roman-Vodă din oraș, citea mult și, de timpuriu, scria poezii, eseuri și cronici cinematografice. Și cum în perioada interbelică mai toți tinerii excepționali își făceau studiile în străinătate, Blecher se hotărăște să studieze Medicina la Paris, în orașul modernității, însă, după puțin timp, prietenul său cu care plecase în Franța, Edy Haimovici, anunță familia că Max a primit un diagnostic cumplit, Morbul lui Pott, iar din acest moment Blecher va trebui să învețe să-și salveze propria viață. În cele ce urmează, biograful urmărește peregrinările bolnavului prin Franţa, 2 ani, în Berck-surMer, „orașul damnaților” şi în Elveţia (Leysin) pentru tratarea bolii, însă infecția în oase progresa tot mai mult. În reportajul publicat în revista Vremea în 1934, dar și în romanul Inimi cicatrizate, Blecher descrie imaginea bolnavilor care trebuie să trăiască într-o carcasă de ghips, ducându-și viața la orizontală. Întors în țară, va fi internat la Sanatoriul Saint Vincent de Paul, la Braşov, apoi la Techirghiol, dar semnele de însănătoșire întârziau să apară.

Sătul de pribegia prin sanatorii, ia decizia să se întoarcă la Roman și încearcă să-și aline suferința scriind pe o scândură fixată deasupra genunchilor „împietriţi în W”, cântând

la vioară, chitară, acordeon, desenând. „Erau desene „în peniţă”, în tuş negru şi roşu - mult negru şi mult roşu în linii ce exprimau explozii puternice. Erau, indiscutabil, nişte metafore ale propriilor suferinţe, transfigurări ale bolii care-l mistuia”. (Dora Wechsler-Blecher, Formula As). Singurătatea i-a fost îmblânzită de doi prieteni adevărați, Geo Bogza și Mihail Sebastian, față de care și-a exprimat permanent recunoștința. Astfel, Max Blecher, deși în suferință, își găsește mângâierea în lectură, scris, muzică și prietenie, bucurii pe care mulți dintre oamenii sănătoși nu le experimentează niciodată.

Această situație însemna pentru Blecher fie să se obișnuiască cu poziția nefirească, înghipsarea presupunând anularea mișcării firești a corpului uman, fie să evadeze într-o „irealitate imediată”, încercând o exorcizare a suferinței prin scris. Max Blecher începe să publice poezii, eseuri, traduceri în publicații franceze și românești, folosind și pseudonimele Mihail Bera și In-Interim. Întâlnirea de la Brașov din 1934 cu Geo Bogza va duce la o prietenie rară, Bogza nu doar că i-a mai alungat singurătatea, ci face posibilă apariția plachetei de versuri, Corp transparent. De asemenea, primul său roman va fi scris tot la sugestia lui Geo Bogza, iar titlul Exerciții din irealitatea imediată devine Întâmplări în irealitatea imediată (1936). Dacă primul roman considerat „autobiografie metafizică” sau „narațiune simbolică”, în care episoadele au un „sens inițiatic” (M. Zamfir) prezintă evadările din viața monotonă ale unui tânăr cu o sensibilitate exacerbată, celelalte două, Inimi cicatrizate (1937) și Vizuina luminată (publicat postum de Sașa Pană, în 1971) descriu lupta cu boala, cu suferința, experiența din sanatoriile prin care a trecut, dar și atmosfera din orașele populate de bolnavi. Pe tot parcursul cărții, monograful a urmărit relația ambivalentă dinte viața și opera lui Max Blecher, prezintă idei nuanțate și face analize pertinente pe baza unei vieți scurte, tragice, dar foarte intensă.

S-a vorbit și despre un eroism al lui Blecher, maladia l-a făcut să fie considerat erou al suferinței din care s-a născut sensibilitatea artistică. Dar, oare numai suferința declanșează sensibilitatea artistică sau și apartenența la o minoritate amenințată? Blecher încearcă să-și găsească alinarea în scris și va relata trăirile sale sau întâmplările din universul său redus, doar fizic, la dimensiunile unei carcase de ghips. Deși era dispus să se lupte cu cele mai aprige boli, pregătindu-se pentru cariera de medic, ca o ironie a sorții, boala îi schimbă radical viața și îl aruncă în suprarealism.

Cartea lui Doris Mironescu prezintă o sinteză a complexei personalități și filosofii de viață blecheriene, ne poartă prin Romanul de altădată, prin copilăria și adolescența scriitorului, prin capitala modernității, Paris, dar și prin capitale ale bolii din țară și din străinătate, Berck-sur-Mer, Leysin, Techirghiol, ne conduce prin prieteniile scriitorului cu Pierre Minet, cu pictorița Lucia Demetriade Bălăcescu, cu Geo Bogza și cu Mihail Sebastian și ne întoarce în Romanul în care Blecher s-a retras pentru a-și continua lupta teribilă cu boala incurabilă care l-a răpus pe 31 mai 1938, scriitorul având doar 28 de ani.

Așadar, atunci când a obosit, când imaginația nu mai avea nicio prospețime, scriitorul a evadat pentru totdeauna din „irealitatea imediată” în realitatea lumii de dincolo, iar cel mai profund cuvânt scris la dispariția fizică a scriitorului cred că a fost cel al prietenului său Mihail Sebastian: „Mă gândeam nu la moartea lui, care a fost în sfârșit îndurătoare, ci la viața lui, care mă cutremură. Era o suferință prea mare pentru a primi o compasiune, o tandrețe. Puțin străin a rămas mereu băiatul ăsta, care, în atrocea lui durere, trăia ca într-o altă lume. Niciodată n-am putut avea față de el un mare elan, o totală deschidere. Mă speria puțin, mă ținea departe, ca la porțile unei închisori, în care nu puteam pătrunde, din care nu puteam ieși. Îmi spun că aproape toate convorbirile noastre aveau ceva stingherit, ca și cum le-am fi avut într-un «parloir». Și după ce ne despărțeam, unde se întorcea el? Cum era acolo unde se întorcea el?” (Humanitas, 2016, Ediția a II-a, revăzută) Înnoind studiul monografic, Doris Mironescu devine principalul exeget al operei lui Blecher și oferă cel mai bun discurs despre acest subiect, cu un singur precedent notabil, Radu G. Țeposu, însă acesta a neglijat contextualizările biografice. Max Blecher a fost un scriitor care și-a asumat cu demnitate un destin tragic, care s-a luptat cu o boală necruțătoare, un om care, deși prizonier într-o armură de ghips, a avut accese de optimism (jocul de-a vaporul), a găsit bucurii salutare în scris, lectură, prietenie și muzică. De aceea, opera sa suscită interesul regizorilor (Radu Afrim, teatru și Radu Jude, film), tot mai mulți simpatizanți îi analizează opera, scrierile sale sunt analizate pe internet folosind numele scriitorului sau hashtagul de „blecherieni”, ceea ce înseamnă că, deși s-au împlinit 80 de ani de la moartea scriitorului, oamenii nu l-au uitat.

20 actualitatea literară

inedit

nr. 82 n iunie 2018

Gheorghe Alexandru Iancovici (1924-1992) Inedit: memorial de călătorie Croazieră primaverilă pe Marea Neagră

(Continuare din numărul trecut) În zori ies pe punte să trag o gură de aer.

Marea a fost agitată în timpul nopţii; câţiva pasageri au avut rău de mare. Prepeliţe, adormite pe bord, o zbughesc și se izbesc, bezmetice,deparapet.Prinduna,oîncălzesc în palme și-i dau drumul să zboare. Cineva spune că – noaptea – marinarii le atrag cu felinarul aprins și le închid în colivii; preparate, sunt delicioase.

Pe la șapte dimineaţa sosim la Yalta. Se zice că, după cum Crimeea e perla Ucrainei, Yalta e perla Crimeei. Staţiune balneară așezată la poalele Munților Crimeei, cu o populaţie de patruzeci de mii de locuitori, Yalta e, de atâta verdeaţă, o adevărată grădină. Cheiul larg, de-a lungul mării, e flancat de platani, dafini, oleandri lauriercerisier. Orașul s-a dezvoltat pe vatra unui sat de pescari. Numele îi vine din grecește: după legendă, niște navigatori greci, prinși de furtună, zărind la un moment dat țărmul, au exclamat: „Ialos! Ialos!” (pământ). Începând din secolul al XIX-lea devine staţiune balneoclimaterică și reşedinţa de vară a Ţarului. Pentru menținerea aerului nepoluat, nu are fabrici, stație de cale ferată, nici aeroport (acesta e în centrul Crimeei, la Simferopol). Climatul e mediteranian.

Media anuală a temperaturii, +13 ° C; în iulie: +26-27 ° C; în februarie: + 4-5 ° C. Precipitaţii: 25 mm/an. Zăpadă cade foarte rar. Marea neagră absoarbe căldura și o redă iarna, are deci un rol foarte însemnat în stabilizarea climei, de altfel, ca și Munţii Caucaz, care protejează litoralul de gerul coborât dinspre miazănoapte.

Facem un tur cu autocarul. Marea, cu ţărmuri abrupte și stâncoase, apare după fiecare cotitură a șoselei. Pini și chiparoși, de un verde sumbru, conferă peisajului farmec specific și parcă solemn. Un drum atât de pitoresc ar merita să fie parcurs pe îndelete, cu bicicleta sau – și mai bine – pe jos, ca să fie gustat porţiune cu porțiune.

Sanatorii și case de odihnă cu câte cinci etaje, căţărate pe stânci înconjurate de verdeaţă, sunt populate în tot cursul anului de vilegiaturiști sovietici și străini.

Ni se arată, din goana autocarului: Uzina Massandra, de preparat vinuri; Studioul Cinematografic; Institutul de Cercetări Climato-terapeutice „I. M. Secenov”; palatul gării; Grădina botanică Nikitski (280 de hectare), pe care, din cauză de timp, n-o vizităm. Tot așa, nu am vizitat nici Casa Memorială A. P. Cehov, situată în strada Kirov, nr. 112 (puteam să nu-i țin minte adresa?) – fapt care mă mâhnește profund.

Unul din ţelurile – poate chiar principalul – al călătoriei mele în Crimeea fusese popasul la vila excepţionalului scriitor, dramaturg, medic și Om care a fost A. P. Cehov. Amân cu amărăciune pe altă dată întâlnirea cu umbra lui. Probabil, pe niciodată... Şi cât de mult mi-am dorit întâlnirea cu incomparabilul rus, cât mi-ar fi primenit sufletul!

Mă trezeşte din visare vocea ghidului, care turuie întruna: Aici e capătul celui mai lung traseu transmontan cu firobuzul, din toată Europa (100 km); populaţia Crimeei e de două milioane și jumătate de locuitori; Crimeea, una din cele mai dezvoltate regiuni ale Ucrainei, e și un grânar; dispune de o floră unică în lume (2300 de specii). Din fauna regiunii fac parte elanul, mistreţul, iepurii,

vulturul mare. Urşii și lupii au dispărut.

Simferopolul e centrul administrativ al regiunii; prin „Yalta mare” se înţelege Yalta propriu-zisă plus comunele învecinate; Baccisaraiul cântat de Pușkin e la 60 de km, peste munţi. Zona balneoclimaterică cuprinde, în afară de Yalta, staţiunile Alupka, Eupatoria, Massandra, Gaspra, Gurzuf, Simeiz. Pe aceste încântătoare meleaguri și-au petrecut verile Cehov, Tolstoi, Gorki, Ceaikovski, Mark Twain...

Bombardat de atâtea informaţii, abia prididesc să le notez. Cu toate acestea, reţin încă vreo câteva inforrmaţii interesante: În hotelul „Taurida” și-a scris Nicolai Necrasov ultimele capitole ale poemului său Cine trăiește bine în Rusia; aici s-au perindat compozitorii Rimski-Korsakov și Modest Mussorgski; regizorii C. Stanislavski și Nemirovici Dancenko, precum și întreaga trupă a Teatrului de Artă, venită să joace înaintea lui Cehov bolnav piesele sale Unchiul Vanea și Pescărușul.

Numele unor ruși vestiţi ca Serghei Botkin, Ivan Bunin, Evghenia Mravina, Vladimir Maiakovski sunt gravate la intrarea în hotel pe o placă memorială.

Dar toate astea, oricât de interesante, nu mă pot consola pentru faptul că n-am pășit în casa în care Cehov și-a petrecut ultimii ani din viață, în care s-a întâlnit cu Tolstoi și cu Gorki, în care și-a scris piesele Trei surori, Livada cu vișini și nuvelele Doamna cu cățelul, Logodnica, De Crăciun, În râpă și Episcopul...

A părăsit vreodată cineva Yalta cu mai neconsolat regret decât mine?... * Pe o șosea serpentinată ne îndreptăm spre Muzeul Alupca, amenajat în fostul palat al prințului Voronțov. La vremea sa, prințul acesta era cel mai bogat om din Rusia, mai bogat decât Țarul însuși.

Domeniile stăpânite de el se întindeau pe o suprafață cât Franța, Belgia, Olanda și Danemarca împreună (17 gubernii, cu optzeci de mii de iobagi).

Palatul s-a construit în douăzeci de ani (1828-1848) în stil Tudor, din diabaz (o rocă de zece ori mai dură decât marmura) adus din Munții Crimeei. Fiecare bloc al zidurilor e cioplit manual de iobagi. Planul palatului a fost realizat de arhitectul Blore, același care a conceput proiectul palatului Buckingham și al castelului lui Sir Walter Scott. Un amănunt curios: arhitectul nu și-a putut contempla opera, deoarece nu a fost în Yalta nici în timpul lucrărilor, nici după aceea. În hol ne întâmpină portretul lui Voronțov și acela al soției sale (iubita lui Pușkin). Urmează biblioteca bogată, cu volume legate în piele, în limbile franceză, germană și engleză. Tapetul e de brocart; tavanul în casetoane de stejar. Într-altă încăpere sunt expuse tablouri din colecția lui Voronțov: portretul socrului său, coborâtor din familia Potoțki, peisaje marine de Aivazovski. Pe parchet, un covor persian, dăruit guvernatorului de sultanul Persiei în urma uciderii lui Griboiedov. Pe căminul de diabaz, vase din porțelan de Saxa. În camera de oaspeți, mobilă lucrată în secolul al XIX-lea de meșteri ruși.

Urmează o mică sală de teatru cu un pian la care a cântat Rahmaninov. Tot aici a mai cântat și Șaliapin. În sufragerie, masa și scaunele sunt din lemn roșu. Modelul lor fusese un scaun din Anglia; nu se mai știe care, într-atât sunt de asemănătoare. În partea de miazăzi a sălii, balcon pentru instrumentiști. Într-un colț, vană specială pentru răcit vinul. Pe ziduri, patru mari tablouri de pictorul peisagist francez Hubert Robert, prieten al lui Fragonard.

Din sala de biliard se trece în seră, unde, printre plante exotice cu frunze cărnoase, parcă se pitesc, într-un joc șăgalnic de-a v-ați ascunselea, sculpturi de marmură albă. Peste toate domină însă o splendidă araucaria, plantă decorativă de parcuri și de salon, originară din Australia. Fațada dinspre sud a palatului ne încântă printrun portal în stil maur. În 1928, când a fost numit comisar al Instrucțiunii Publice,

Gorki a primit în dar de la guvern acest palat superb. Împrejurul palatului sunt sere și un parc de patruzeci de hectare cu peste 200 de specii de plante rare, exotice și ornamentale. Chiar și dafinul, tuia și tisa sunt de alte varietăți decât cele comune la noi, mai robuste, desigur datorită climei.

Din grădina de vară, trepte largi coboară spre mare. Sunt străjuite de trei perechi de lei ciopliți în marmură: prima pereche par adormiți; a doua, deșteptați din somn; a treia, de veghe.

Se fac fotografii, se cumpără la un chioșc ilustrate, albume, diapozitive. Burnițează.

Ne urcăm în autocar și ne îndreptăm spre Livadia. De o parte și de alta a șoselei, se succed case de odihnă și sanatorii pentru tratarea bolilor de nervi, digestive și ale căilor respiratorii. Printre tufișuri luxuriante se ițesc cabinetul de cercetări al fiziologului Botkin, precum și case de odihnă destinate familiilor și delegaților din „țări prietene”.

Din goana autocarului ni se arată Castelul rândunicii, situat într-o poziție pitorească: pe o stâncă subplombând capul Ai Tudor. Fantezistul palat a fost zidit după planurile arhitectului Sherwood, în stil gotic. Comandat în 1911 de baronul Stengel, fusese destinat unei balerine de care era îndrăgostit. Răstimp de mai mulți ani, somptuosul edificiu a stat închis pentru restaurare, în urma unui cutremur puternic, care îi produse grave avarii.

De după colțuri de stâncă ne apar la vedere Sanatoriul „kicikiné” („al copilului”, în tătărește), Sanatoriul minerilor și funicularul coborând pe o plajă (cam îngustă și presărată cu bolovani). Mult mai atrăgătoare e „plaja de aur”, a cărei denumire e legată de o legendă: pe timpul unuia din războaiele cu turcii, care încărcaseră tot aurul jefuit într-o singură corabie, s-a dezlănțuit o furtună, nimicindule vasele. Aurul s-a împrăștiat pe plajă. De aici denumirea. (N.B. Crimeea e stăpânită de turci până în 1873, când este anexată Rusiei.)

Sosim, în fine, la Livadia, vechiul palat de reședință estivală a țarilor, construit în 1913, sub Alexandru al II-lea, de meșteri italieni, ruși și ucraineni. Palatul are o sută de încăperi, o grădină stil patio spaniol, o curte interioară cu fântână arabă și un parc de 46 de hectare. Aici a fost sediul Conferinței reprezentanților marilor puteri în 4-11 februarie 1945, la care au participat W. Churchill, F. D. Roosevelt și I. V. Stalin: aici s-au elaborat planurile pentru capitularea Germaniei hitleriste, și URSS a declarat război Japoniei. Documentele Conferinței – atât de secrete odinioară – sunt expuse acum într-o vitrină (planul împărțirii Germaniei în patru zone de ocupație). Conferința celor trei mari a fost fatală pentru soarta României, deoarece cu acea ocazie s-a discutat – de nobis sine nobis [despre noi fără noi] – și s-a decis să cădem, vreme de mai multe decenii, sub dominația rusească într-o proporție de 90 %. Faptul reiese clar din următorul citat, pe care îl extrag din lucrarea Cel de-al Doilea Război Mondial de Winston Churchill: „Momentul era potrivit pentru a trata, așa că am spus: «Să aranjăm treburile noastre în Balcani. Armatele voastre sunt în România și în Bulgaria. Noi avem acolo interese, misiuni, agenți. Între noi nu trebuie să existe neînțelegeri pentru lucruri mărunte. Cât privește Anglia și Rusia, ați fi de acord – l-am întrebat pe Stalin – ca voi să aveți o dominație de 90 % asupra României, noi să avem 90 % din Grecia și „fifty-fifty” cu voi în Iugoslavia?” În timp ce se traduceau cele de mai sus, am scris pe o jumătate de coală de hârtie: România: Rusia ia 90 %

ceilalți iau 10 % Grecia: Marea Britanie (de acord cu

Statele Unite) ia 90 %

Rusia ia 10 % Iugoslavia și Ungaria: 50 % - 50 % Bulgaria: Rusia ia 75 %

ceilalți 25 % Am împins foaia de hârtie spre Stalin (care ascultase între timp traducerea). Urmă o scurtă pauză. Apoi mareșalul luă un creion albastru, scrise „văzut” pe foaie și mi-o restitui. Totul a durat doar o clipă:

cât îți trebuie să te așezi pe un scaun... La sfârșit i-am spus: „Oare n-o să ne considere lumea cinici când se va afla că noi am luat la repezeală aceste decizii atât de grave pentru milioane de oameni? Hai să ardem foaia!”

Nu. Păstrați-o!” spuse Stalin. Și așa făcui.»

Ni se arată saloanele în care au locuit cei trei șefi de stat. Camera președintelui Roosevelt e decorată în stil venețian; din tavan atârnă un lustru miribolant, confecționat din cristal de Murano.

Suntem informați că în câteva încăperi ale palatului din Livadia s-au turnat secvențe ale filmelor Anna Karenina și Romeo și Julieta, remarcabile realizări ale cinematografiei sovietice. Uluiți de atât fast, dar și înfierați de prezența Istoriei, ne urcăm gânditori în autocar și ne înapoiem la vapor.

La orele 17, setoși de impresii noi, plecăm în direcția Soci, o altă frumoasă stațiune balneară, despre care aflăm că se întinde pe o lungime de 149 km de-a lungul litoralului și unde sosim a doua zi la orele 13. Lanțul marelui Caucaz o protejează de vânturile reci de la nord. Adesea, când peste munți se dezlănțuie crivățul, aici înfloresc ciclamenul și mimozele, iar vilegiaturiștii se zoresc pe plajă, clima locului fiind maritimă subtropicală. De aici luxurianța vegetației care ne desfată privirea în timp ce facem turul orașului. Parcă am fi în Olanda: pretutindeni lalele și magnolii înflorite. În tinerețea sa, Maxim Gorki a participat ca muncitor la construirea drumului de coastă.

Orașul e relativ nou (în 1988 și-a aniversat cei 150 de ani) și e ridicat pe locul unui sătuc de munteni circazieni numiți șacé, de unde numele localității. (Explicațiile ni le dă o ghidă în franțuzește. E armeancă și a studiat la Universitatea din Irkutsk.)

Ambele gări – cea maritimă și cea feroviară – sunt adevărate palate împodobite în exteriorcusculpturialegorice,culminândprintr-o fleșă de 71 m, din vârful căreia se vede până departe în larg. Decorul lor interior, plafonul policrom, în majolică și ornamente de ștuc, sunt opere de artă demne de admirat. Străbătând orașul, pe bulevardele Kurortny, Navaghinskaia și Moskovskaia, ți se perindă pe dinainte edificii impunătoare: Teatrul de iarnă, sala de concerte cu trei mii de locuri, hotelul Moscova cu unsprezece etaje, sala de expoziții, Biblioteca Aleksandr Pușkin (întemeiată în 1912 de societatea bibliofililor pușkiniști. La capătul bulevardului Kurortny coborâm din autocar și vizităm vechiul parc „Riviera”, la a cărui intrare se desfășoară Pajiștea prieteniei, cu splendide alei de magnolia (floarea acestui arbore e, de altfel, simbolul orașului Soci). De aici se deschide Aleea cosmonauților, cu un arbust de magnolia plantat de Iuri Gagarin; alături, alți arbuști, plantați de membrii echipajului „Soiuz-Apollon” (Thomas Stafford, Vance Brand, Donald Slayton, Alexei Leonov și Valeri Kubasov). La extremitatea cealaltă a aceluiași bulevard, vizităm Dendrariumul (grădina botanică), unul din cele mai bine puse la punct din URSS, înființat în 1840.

E interesant chiar și pentru nespecialiști. În Dendrariumul de jos plutesc lebede pe eleștee artificiale; în cel de sus, din loc în loc, pe alei apar statui inspirate de mitologie. Și își desfășoară cozile păuni mirifici, emițând sonuri acute. Cu o suprafață de 60 de hectare (Grădina botanică din Cluj are doar 13 ha, ceea ce nu o împiedică să fie renumită și peste hotare), Dendrariumul cuprinde peste două mii de specii de plante și esențe aduse din toate continentele: vreo douăzeci de specii de palmieri (cel mai interesant mi se pare palmierul-evantai chinezesc); arborele de plută (Quercus suber); stejari georgieni; o solemnă alee a chiparoșilor; o alee a bambușilor; o profuziune de magnolii (adevărați arbori) cu frunza groasă și lucioasă, banani japonezi, tufe de camelii și iasomii în inflorescențe lila, laur nobil, oleandri, pajiști întinse de lalele înflorite cu toată multicolora lor splendoare aprinsă, pin plângător (replică la salcia pletoasă), cărora li se adaugă numeroși pomi fructiferi specifici coastei caucaziene (lămâi, smochini, kaki – Diospyros kaki –, rodii, mandarini, cactuși exotici, agave, drațene, iuchi (yucca?) și alte plante subtropicale aduse din Africa, Australia, Mexic, Brazilia, China, Japonia.

(Va urma) Text stabilit de

Simion Dănilă

proză

Iarna câinoasă de estimp a scos sufletul din oameni, cu nămeţi cât gardul şi geruri năprasnice. În satele de câmpie, troienele au îngropat casele şi acareturile din jur, iar pe şosele maşinile au rămas înzăpezite zile şi nopţi, până au croit utilajele cărări spre ele. În Bucureşti s-au închis şcolile - exemplu urmat şi de alte localităţi -, iar din cauza frigului crâncen, bătrânii nu au mai ieşit cu săptămânile în oraş. Ca şi când viaţa însăşi nu ar fi fost destul de haină, mai venise şi vremea să-i pună capac.

Doar că vremea, fiind de la Cel de Sus, o iei ca atare, pe când viaţa, rea sau bună, şi-o face omul singur.

Dacă nu-i place, să-şi dea silinţa să şi-o schimbe. În acest demers, Dumnezeu îi îngăduie libertate deplină.

La începutul lui decembrie trecut, deci pe la început şi de iarnă, a existat un prilej favorabil pentru schimbare: s-au desfăşurat de-a lungul şi de-a latul ţării alegeri parlamentare, eveniment dătător de speranţe, care nu putea fi susţinut decât prin participarea la vot. La alegeri, e hotărât: votul vorbeşte.

Prin el câştigă unii şi pierd alţii. Câştigătorii înalţă fruntea, pierzătorii şi-o pleacă; cei dintâi ridică glasul, ceilalţi şi-l înmoaie. E normal…

Pentru Alexandru Cezianu a fost o hotărâre de ultimă clipă. Caterina îi spusese de la început că votează, dar el declarase că e sastisit şi, pentru prima dată în viaţă, va trece peste. În duminica aceea au mers, ca orişicând, împreună la biserică; soţia a stat până la Tatăl nostru şi a plecat să-şi îndeplinească datoria civică, precum zisese acasă; el a rămas să asculte şi predica părintelui şi să se miruiască, deci a plecat la sfârşit. De pe treptele lăcaşului de cult a zărit vizavi şcoala. Când a ieşit pe poartă, s-a hotărât dintr-odată: a traversat strada, a intrat în curtea şcolii, apoi şi-a căutat înăuntru secţia lui de votare. Ducându-se la masă, domnişoara din comisie l-a identificat pe listele de vot şi i-a arătat unde să semneze. El a zărit imediat semnătura soţiei şi s-a ruşinat că n-o însoţise; domnişoara a sesizat şi ea ciudăţenia, dar dacă nesincronizarea se repara astfel, tot era bine. Acasă, nici el, nici Caterina nu şiau dezvăluit cu cine au votat, secret păstrat vreo patrucinci săptămâni. După care s-a declanşat balamucul.

Perdanţii alegerilor s-au trezit la sfârşitul trebii şi au pornit să strige din toţi bojocii că nu e valabilă socoteala. Nu e just ca un partid cu bube în cap, oricât de mare s-ar crede el, să înşface grosul, iar restul partidelor, în şir, să adune firimiturile.

Nu îndură un partid istoric, îndreptăţit la victorie în virtutea prestigiului său, o ruşine atât de avană. Nu acceptă! Va scoate lumea în stradă!

S-a umplut dintru întâi Piaţa Universităţii, loc predilect de întrunire a mitingiştilor. Debutul a fost de tatonare. Nu se închegau temele de protest: alegerile abia ce se încheiaseră, parlamentul abia ce fusese instituit, guvernul abia învestit. Pe cine să huiduieşti?

De ce?... Se aştepta de undeva, de la cineva, o luminare, un semnal. Şi, iacătă, în piaţă a descins la momentul oportun preşedintele Hans Kloss, în geacă roşie, vajnic şi radios. Radios la chip, dar la suflet înnegurat de frustrare. În sine se socotea marele şi adevăratul înfrânt al alegerilor recente: partidul aliat ajunsese pe butuci, parlamentul îi era ostil, guvern nu mai avea.

Rămăsese suspendat, înconjurat de potrivnici. Se mai mângâia cu un paliativ minor: să le bage beţe în roate noilor diriguitori şi să le discrediteze hotărârile. Să-i bulverseze. Să-i minimalizeze… Iar nădejdea cea mare (aceasta, majoră): să-i vadă după gratii. A venit în piaţă cu speech-ul pregătit să-i înfiereze pe liderii proaspăt aleşi. Ce sunt ei? O gaşcă de penali şi de corupţi, care vor să ne conducă. Au auzit cu toţii ce a zis? Au auzit. Şi au înţeles care e ideea? Au înţeles. Atunci s-o ţină înainte tot aşa! Nu a mai lungit discuţia; era scump la vorbă.

S-a îndreptat spre maşină mulţumit că îşi împlinise scopul. Câştigase un aliat care, de va fi perseverent, va fi şi eficace. În urmă cu un an, o asemenea forţă doborâse într-o singură seară guvernul. Acum nu ar fi fost rău să se repete isprava fie şi după mai multe seri.

De la Universitate, manifestanţii au mărşăluit spre Piaţa Victoriei şi s-au proţăpit în faţa Palatului guvernamental, unde au fremătat până după miezul nopţii. A doua seară s-au trudit să dea o coerenţă protestelor, dar a treia, le-a servit guvernul o pleaşcă de milioane, care i-a întărâtat cât să le placă. S-au pomenit ca din senin cu o ordonanţă de urgenţă, cu număr predestinat - 13, care prevedea îmbunătăţirea condiţiilor din penitenciare şi înlesniri pentru anumiţi deţinuţi, dar cum se aflau şi corupţi în puşcării, iar altora li se netezea calea să ajungă acolo, aceştia au devenit automat calul de bătaie. Preşedintele avertizase că se coace o astfel de dispoziţie, dar se credea că nu va rămâne decât în intenţie. Şi când nu te gândeai, iat-o pusă în operă. Tot pachetul de reforme populare promovat de guvern s-a topit în neant. Numai ordonanţa cu cântec conta; ea a acaparat vocea străzii. În următoarele seri s-a atins apogeul: în piaţă s-au strâns zeci şi sute de mii de demonstranţi, iar în oraşele mari s-au organizat ad-hoc mitinguri de amploare. Se striga la unison: Jos corupţii! La ţuhaus cu hoţii!...

Măcar că revendicările erau doar în parte justificate - putând fi neglijate de ar fi fost şi în totalitate -, guvernul nu a întins coarda şi a anulat ordonanţa „scandaloasă”.

Din acest moment, bairamul rămânea fără obiect.

Mitingiştii ar fi fost să plece acasă, ţinând cont şi de iarna grozavă, cu ger de crăpau pietrele. Dar vezi să nu! Piaţa se umplea seară de seară cu aceeaşi râvnă.

Viorel DIANU

nr. 82 n iunie 2018

actualitatea literară 21 Palatului Cotroceni. Nici numeric, nici ca forţă ori expresivitate nu suportau comparaţie cu spectacolul grandios de dincolo, dar au trezit, orişicât, luareaaminte. Protestul lor era orientat exclusiv împotriva preşedintelui Hans Kloss, pe care îl denunţau ca incitator al zurbei. Amploarea manifestaţiilor creştea sau scădea potrivit cu capriciile vremii. În zilele mai blajine se strângeau şi cinci mii de protestatari la palat, în cele amarnice abia se încumetau să iasă din case câteva sute. Strigătele răsunau însă la fel de îndârjite: Am votat, Am câştigat!

Am ales pe cine-am vrut, Ce e greu de priceput?

Ai noştri tineri...

Cezienii erau împărţiţi, Caterina fiind conectată mai puţin la turbulenţe, pentru că îşi avea serialele care o acaparau cu prioritate, în timp ce pe Alexandru îl prinseseră temeinic în plasă. Rămânea la televizor uneori până la miezul nopţii să nu rateze, mai ştii?, tocmai momentul capital. Când a văzut că demonstraţiile se înteţesc, s-a animat şi Caterina: – Alexandre, hai să mergem şi noi!

– Nu zici rău.

Pe vremea fostului preşedinte, când se încinsese tot aşa distracţia, au fost amândoi în câteva rânduri atât la Universitate, cât şi la Cotroceni. Pentru divertisment mai ales şi să se plimbe, fiindcă nu-şi puseseră ei în gând să strige, să gesticuleze ori să se ambaleze în vreun fel… De ce nu ar repeta distracţia?

– Când vrei?

– Mâine.

Se potrivea bine, era duminică. Dimineaţa s-ar fi dus la biserică, la slujbă, iar după-amiaza o porneau la o plimbare în Herăstrău. Cu frigul de afară, nu mai vizitaseră de mult parcul.

Au avut noroc de o zi mai blândă, însă au găsit aleile Herăstrăului aproape goale, ceea ce nu prea i-a îmbiat să lungească plimbarea. Au coborât spre lac, iar la pod au renunţat să mai treacă dincolo, pe Insula Trandafirilor, şi au făcut calea întoarsă. Au traversat spre Bulevardul Aviatorilor şi au luat-o pe jos, la pas, până în Piaţa Victoriei, unde şi-au căutat un loc mai aproape de gura metroului, să le fie uşor la plecare.

Peste episodul cu ordonanţa de urgenţă, lumea a trecut ca şi când n-ar fi fost. În fond, ce voia să spună ordonanţa aia, cine o citise, cine îi dibuise rostul?

Nimeni. Protestatarii respectau propriu-zis imboldul prezidenţial: S-o ţină înainte tot aşa! În plus, se vorbea că mai existau şi alte puteri oculte al căror îndemn rezona cu al preşedintelui: Să nu cedeze! Au izbândit cu ordonanţa, să pretindă acum mai mult. Ce?... Un grup de tineri din dreapta au izbucnit în strigăte: – Jos guvernul!... Jos guvernul!...

Strigătele au început să se extindă. Caterina i-a cerut parcă socoteală lui Alexandru: – Dar nu are sărăcuţul decât o lună de când a intrat în pâine, abia i-au mijit dinţii de lapte.

– Nu ţin ei cont de asta…

– Şi mă rog, dacă va cădea şi guvernul, ce vor mai cere?

Ca şi când i-ar fi ghicit întrebarea, câteva voci din spate, care s-au înmulţit de îndată, i-au dat răspunsul: – Vrem alegeri anticipate!… Vrem alegeri anticipate!…

Poftim?... Tinerii frumoşi şi teferi erau interesaţi de alegeri de se prăpădeau. Ei le ignorau cu nonşalanţă totdeauna. Iar cu guvernul nu întrevedeau nici o miză. Cade ăsta, dar care vine?... Ordonanţă, guvern, alegeri…, politica, în general, nu-i preocupa câtuşi de cât. Marea lor pasiune era amorul. Îşi dădeau întâlnire în piaţă să se distreze, să petreacă. Cluburile în care se buluceau de obicei ardeau unele după altele pălălaie, pe câtă vreme sub cerul liber erau în siguranţă. În afara Cezienilor, mai veneau în piaţă pentru amuzament şi mame cu copii în braţe sau ţinându-i de mână, femei cu căţei şi pisoi, bărbaţi cu pancarte şi vuvuzele, formaţii muzicale cu tobe şi chitare… Vuia vasta scenă de chiote şi ţopăieli, de hohote şi tumult.

– Cum vă place? le abordă un reporter pe două fete din preajmă.

– E super! Super! Şi totuşi, pe cât de îndrăgit era mitingul într-o privinţă, pe atât îngrijora într-alta.

Butoiul cu pulbere din Piaţa Victoriei nu avea nevoie decât de o scânteie ca să explodeze şi să arunce în aer un oraş, o ţară, obiectiv scontat de artizanii din umbră, dar prea puţin bănuit de aceşti tineri care depuneau toată abnegaţia pentru a-l înfăptui, parcă.

– Ne e destul ?

– Destul… În a doua jumătate a lunii februarie au început să se înfiripeze şi contramanifestaţii ale vârstnicilor, în faţa

Mesajul sloganului ar fi fost să răzbată în primul rând până la tinerii din Victoriei, ca să diferenţieze între alegerile pe care ei nu le luau în seamă, dar constituiau pilonul democraţiei, şi revendicările stradale pe care le adoptau, însă reprezentau biciul anarhiei. În al doilea rând, am votat, am câştigat voia să le argumenteze debusolaţilor din tabăra politică pierzătoare care e realitatea incontestabilă şi s-o accepte. În fine, sloganul le răspundea civilizat, dar ferm, comentatorilor docţi de pe la emisiunile televizate şi prealuminaţilor scribi de pe la gazete că le cam exagerează potopindu-i pe bătrâni cu ocări pentru opţiunea lor electorală şi taxându-i de proşti, oligofreni, senili, ştirbi, boşorogi…

– Mergem şi la Palat, bărbate?

Pe Alexandru l-a pufnit râsul. Dar dacă ajunseseră în Piaţa Victoriei, la celălalt capăt al oraşului, nu ar fi fost păcat să nu se ducă şi la Cotroceni, la câţiva paşi?... Au găsit adunaţi acolo vreo două mii de protestanţi şi au rămas la o margine, să caşte gura. Nu s-a întâmplat nimic interesant până să se pomenească, pe neaşteptate, cu preşedintele peste ei, înconjurat de o crilă de vlăjgani. Apariţia lui i-a aţâţat pe oameni şi l-au întâmpinat cu proteste.

– Ai divizat poporul…

– Ai vârât vrajba între români…

– I-ai asmuţit pe copii împotriva părinţilor…

– De cine te aperi înconjurat de atâţia dulăi?...

– Ţi-e frică de nişte oameni în etate?...

Nu se putea închega un dialog paşnic. Hans Kloss s-a hlizit superior cinci minute la ei şi le-a întors spatele.

– Demisia!... Demisia!...

Postura lui cu droaia de SPP-işti şi bodyguarzi împrejur stârnea indignarea. Câte un haidamac arunca priviri secerătoare peste umăr, alţii scrutau laturile.

Nu lăsau înapoi decât o adunare gălăgioasă, dar la locul ei.

– Hai la casa noastră! l-a tras Caterina pe Alexandru de mână.

Până la sfârşitul lunii februarie, manifestaţiile au mers în paralel. Bătrânilor nu li s-a mai acordat decât o atenţie minimă, în schimb tinerii au rămas în prim-plan. În trei seri, s-au întrecut în inventivitate şi s-au bucurat de un interes planetar. Prima oară, pe când se adunaseră în piaţă vreo două sute de mii, au aprins luminiţele telefoanelor de părea că a coborât cerul înstelat pe pământ. A doua oară au luminat tot cu telefoanele eşarfe tricolore şi au creat drapelul românesc. A treia oară au creat drapelul UE. Frumuseţea a ţinut, din fericire fără incidente, până a trecut iarna. După care s-a stins de la sine.

Odată cu începutul lui martie, anotimpul cel urâcios şi-a înmuiat brusc vârtoşia şi s-a dus pe pustii sfârâindu-i călcâiele, iar primăvara drăgăstoasă, care aştepta nerăbdătoare să se elibereze locul, s-a înfiinţat urgent la datorie să-i îndulcească pe oameni cu mângâierile şi blândeţea ei. Zilele urâcioase şi posomorâte au pierit ca fumul şi a apărut soarele strălucind voios, ca un îndemn să te scuturi de hainele groase şi de încălţările grele, adevărată pacoste, să devii slobod şi să-ţi înviorezi sufletul. Timpul frumos şi prietenos, instalat după lunile lungi de marasm, îţi stimula din nou pofta de viaţă.

Nicolae HAVRILIU

22 actualitatea literară teatru Din culisele formulei „Lumea ca teatru”

Cum stăm între imaginar şi real?

Autorul surprinde ceva din universal şi-l formulează prin particularul său de expresie învăluit de imaginar, de mult imaginar.

Revelaţiile măscăriciului Ruzzante Multe a mai încercat Ruzzante ca să-i regăsească pe ai săi colegi de trupă de la un Teatru ambulant din Balcani. „M-am rătăcit din întâmplare sau am fost lăsat să mă rătăcesc şi apoi să fiu uitat?”, sentreba el adeseori. Cum totul a fost în zadar, omul s‑a împăcat în cele din urmă cu soarta şi a început să se obişnuiască treptat cu modul de viaţă din cantonul elveţian, cu pădurea Mägendorf unde şi-a ridicat propriul teatru. În exerciţiul funcţiunii sale, ca om dedicat scenei, Ruzzante se afla între „ce conţine textul” şi „cum e pus în spectacol textul”. Este o ecuaţie întreţinută de relaţia dintre „ce” şi „cum”, prefigurând o dinamică a existenţei. „În funcţie de această relaţie, gândea el, actorul şi spectatorul nu sunt decât două entităţi umane ceşi dau întâlnire în sala de spectacol, devenită, în baza unui concept, scena.

Desigur, există o atracţie şi o încredere între cele două spaţii, după cum şi scena poate deveni theatron, adică loc de privit”. De aceea îi plăcea să spună că spectacolul trebuie să fie văzut, fiind jucat de anumiţi actori, sau spectacolul merită să fie jucat, în felul de concepere al creatorului, numai în faţa unor anumiţi spectatori. Perceperea în vizualizare şi vizionare nu poate să fie decât subiectivă! Era un slogan repetat de Ruzzante, adeseori. Iar dacă o făcea sârguincios, el punea eul creatorului în relaţie cu eul spectatorului, deoarece îl inspiră şi care, la rândul său, avea încredere în creator.

Teatrul în ţinutul imaginar al lui Ruzzante are o astfel de cuprindere şi intensitate încât aproape tot, ce se află în afara sa, se pretează la transformări ludice îndemnate, într-un final, să-şi pună pecetea modelând iluzia cotidiană.

Acolo, în ţinutul lui Ruzzante, preţurile de vânzare cunosc măsura, iar taxele şi impozitele aduc venit la buget în ritmul de preschimbare a obişnuitului cotidian în element dramatic pentru scenă. În situaţia în care numita realitate devine subiect pentru scenă, vicleşugurile, falsurile şi pretenţia de mărire nu mai intră în apanajul cuiva anume spre a-i aduce foloase, ci ajută societatea cum să se descotorosească de ele şi să prospere.

Asta nu înseamnă că abateri nu vor exista. Vor exista şi vor fi stimulate spre amuzament şi cunoaştere. „Ridendo castigat mores” devine un act deliberat şi împiedică „infractorul” să profite sau să se dea sub alt nume. Structurile de beton ale nepătrunsului şi lumina oarbă iluzorie a necunoscutului sunt transformate de Ruzzante în scenarii de amuzament şi cunoaştere şi, apoi, jucate apelându-se la improvizaţii. În scenă nu intră mai mult de două personaje, dialogând despre clipele de viaţă cu seducţiile şi învăţămintele sale. Spre final apare al treilea personaj care-i contrazice pe cei doi, refuzând în orice moment să se asocieze cu altcineva.

Refuză, chiar, să se considere suficient sieşi, după cum nu va intenţiona să-l preamărească pe cineva, ci doar să-l portretizeze cu măsură.

Spectrul existenţei, ce-i cuprinde pe cei trei, nu exclude binele şi răul în confruntare, dar nici iubirea în risipiri de-a valma. Mereu se creează impresia că, dincolo de respectivele personaje, poate fi şi altcineva, prosper sau periculos, dar perceperea de echilibru vine din „acum şi aici”.

- Modul în care se-ntemeiază spectacolul, în speţă jocul, la teatrul meu, susţine Ruzzante, aparţine de naşterea formelor scenice prin actor.

Dinamizarea scenelor se datorează relaţiei actorului cu el însuşi, cu partenerul de joc, cu spaţiul de joc, iar, prin extensie, cu privitorul. Dacă nu mă credeţi, poftiţi să ne vedeţi! Suntem aici, la teatrul din pădure, odată cu lăsarea serii!

Terminându-şi vorba, Ruzzante îşi dădu brânci şi ieşi din scenă ca să-l aducă pe Orazio. Numai că acesta, în felul său, întârzia. Era peste cap înamorat de Carlina lui şi nu putea trăi fără ea. Şi ca să umple golul rămas prin absenţa lui Orazio, el o împinse pe Sporta până către avanscenă să-şi spună monologul. Şi când Sporta îşi începu monologul despre mama năpădită de treburi şi apăsată de grija copilului nevoit să-l ţină prin vecini, Ruzzante se aşeză pe un scăunel în culise ca s-o privească. Grozav îi plăcea felul Sportei de a se folosi de vocile pe care le deţinea şi de a le distribui în avantajul stărilor ce erau trăite până către lăcrimare. În final scena de scândură, după terminarea monologului, nu rămânea descoperită.

Pentru a fi închisă cădea cortina, ea însăşi un obiect de artă, fiind o tapiserie cu imagini din „Rambuku”. Retras, apoi, în cabină pentru o clipă de odihnă, Ruzzante a privit în calendar şi a înţeles că perioada repartizată iernii nu prea îşi arătase efectele. Atunci, el a încercat să desluşească dialogul vocilor ce se apropiau, una fiind a unui bărbat, iar cealaltă a unei femei.

- Prea am fost curtat la începutul piesei şi sfătuit să renunţ la drepturile ce mi se cuveneau, pentru ca-n scenele următoare să fiu abandonat şi lăsat fără niciun rost, se mărturisi bărbatul.

- Trebuie să ştii un lucru, preciză femeia. Toate acele zvâcneli ce-ţi mişcă fiinţa, toate acele dorinţe şi aspiraţii ce te animă se sprijină pe ceva. Şi acest ceva se numeşte elementul emoţional, pregătit interior şi redat celor din afara ta. Nu poţi exista în absenţa lui. Ieşirea din tine este imposibilă. Obişnuieşte-te să accepţi că îţi aparţine ceva, iar cuiva trebuie să-i dai socoteală! Singur chiar nu eşti!

- Singur chiar nu sunt. Asta ştiu. Dar ar trebui să mă recomand. Sunt un amic al soţului dumneavoastră. De fapt, un fost amic. Cer scuze pentru deranjul de a vă reţine pentru conversaţie! înşirui bărbatul vorbele mecanic pe fondul unor stări diferite.

- Niciun deranj. Însă cred că vă cunosc.

Amic? Fie şi amic, dar nu se cuvenea.

I-aţi făcut un mare neajuns soţului meu că nu l-aţi invitat la premieră. Doar ştiţi că vă apreciază şi nu v-ar fi incomodat în niciun fel, îi dădu replica femeia, privindu-l în ochi.

- Ba m-ar fi incomodat pentru că numi este amic. S-a purtat cum s-a purtat, îi place să fie intrigant, şi eu l-am şters de pe listă, continuă bărbatul din spirit de contrazicere.

- Dacă el merita pedeapsa, şi probabil c-o merită, nu văd cauza pentru care trebuie să fiu eu cea pedepsită. Ştiţi că suferă ca un copil şi, pentru câte le face, eu sunt nevoită să le trag! mărturisi femeia pe un ton pacifist.

- Spuneţi repede ce face şi voi avea motiv ca să nu-l iert defel? se dovedi bărbatul de neîmpăcat.

- N-aţi face rău dacă l-aţi ierta. Să nu se işte vreo boacănă, potrivi femeia vorbele, mizând pe îngăduinţa preopinentului.

- N-are ce boacănă să se işte. Vă rog, fiţi amabilă şi spuneţi-mi! E spre binele dumneavoastră, insistă bărbatul zgomotos.

- Sunteţi sigur că este spre binele meu? îşi arătă femeia curiozitatea.

- Eu când spun o vorbă, e vorbă. Nu mă joc! spuse tărăgănat bărbatul, mascând o ambiţie.

- Dacă e spre binele meu, spun. Dar să nu afle că ştiţi de la mine! condiţionă femeia cu prudenţă.

- Ce face? Asta mă interesează! se repezi bărbatul într-un exces de autoritate.

- El, în general, îşi vede de treabă când este lăsat în pace. Dar uite că mai sunt şi eu, iar când se supără îmi face scene, îi răspunse molatec femeia cu un aer de victimă.

- Tocmai! Spuneţi-mi ce face! se adresă bărbatul pe un ton ce semăna a nervozitate.

- De când aţi întrerupt comunicarea cu el şi nu l-aţi mai invitat la spectacole, de obicei o făceaţi, spune că şi-a pierdut minţile, vorbi cumpătat femeia cu scopul să impresioneze. Are un comportament ciudat. Refuză să mănânce, se ceartă cu vecinii şi chinuie căţelul pe care-l creştem în casă. Rosteşte în somn un nume. Vincenzo. Şi eu îl întreb... Care Vincenzo? Şi el îmi spune... Vincenzo Calmo.

- Păi acesta este numele meu! tresări de bucurie bărbatul.

Scaramuccia (Scaramuche), personaj, în versiune franceză, din Commedia dell’Arte.

- Ah, domnule! Cum aflu eu, fără să vreau, numele celui ce se dă un personaj misterios în faţa mea, punându-mi soţul pe jar şi pe mine în situaţii neplăcute, surâse femeia şi respiră uşurată că-l îndemnă pe respectivul să se demaşte.

- Vă rog să mă scuzaţi! Consideraţimă un prieten al familiei! vorbi afectuos bărbatul, mai mult ca să deruteze presimţirile femeii.

- Şi eu vă rog să mă scuzaţi! Mulţumesc pentru ofertă! Sunt extrem de solicitată. Trebuie să plec. Dar mai vorbim noi, conchise dezinteresată femeia ca şi cum restul i-ar prisosi.

Liniştea ce se produse prin despărţirea celor doi îl făcu pe Ruzzante să tresară la zgomotul venit din fereastră. Ramura pomului fructifer din spatele scenei lovise sticla ferestrei când prinse sănmugurească. Pentru Ruzzante era un semn că-n scenariile sale de joc personajele se vor înmulţi şi odată cu ele vor apărea noi momente de râs şi plâns. „De altfel, momente de râs, îşi spuse el, găseşti pretutindeni şi-n orice timp. Bacchus, cel care stă la originea comediei, perpetuează iluzia într-o curgere fără maluri, numită fantezie, şi, pe unde se duce în lume, face să fie comedia la fel. Duhul comediei, în oricare dintre culturi ar trăi, are farmecul său prin doza de curiozitate, de invective şi de clevetire.

Amiciţia contează!

Pe terasa restaurantului de trei stele „Arret”, din staţiunea alpină Mont Blanc, sunt ocupate doar două mese.

La una dintre mese se află un călător singur, enervat că nu se arată cineva din local să-l servească. La o altă masă, ceva mai la margine, se află doi călători tăcuţi şi răbdători. Călătorul singur, ieşindu-şi

nr. 82 n iunie 2018 din fire, strigă: - Garson! Une café Kopi Luwak! Si peut-être vite! Trés vite!

- D’accord! Immédiatement! răspunse o voce din interior.

Vociferările, spărgând liniştea terasei, au ajuns şi la urechile celor doi călători, trezindu-i din somnolenţă.

- Ce să mai fie şi asta? N-am băut până acum.

- E cea mai bună cafea din lume! Nu ştii, amice! Nimic nu ştii. Sunt boabe de cafea trecute prin stomacul unei vietăţi sălbatice.

- Woah! Nu ştiu. Nu-mi trebuie.

Rămân la Columbia mea. Nu vreau altceva.

- E aşa cum ne obişnuim. Şi cum ne place... (Omul deschide un laptop şi citeşte de pe ecran). „Planeta albastră în nimb de venin... Rudimentarul în aranjamente moderne... Orele de pace din Cămările învrăjbite...”

- Dacă nu ţi-ai băut cafeaua... Citeşti reclamele! Au şi ele efectul lor şi dau bine la memorie.

- Civeta se numeşte vietatea.

- Ce vietate?

- Prin al cărei stomac au trecut boabele de cafea.

- Woah! Nu spune că vomez.

- Ce ştii, amice! Nimic nu ştii. Mă duc la bar să comand.

- Stai pe loc, omule! Vine garsonul şi-i spui.

- Ce să-i spun?

- Ce a zis şi dânsul de acolo. Că vrei cafeaua...

- Beau ce-mi place!

- Dar nu striga. Îi spui încet. Să nu te audă şi altul în trecere. E deajuns c-am auzit eu şi vezi cum mă simt!

- Asta-i bună! Pentru câţiva gingaşi care mai sunteţi, unul ca tine şi unul ca dânsul de acolo în trecere, n-am voie să consum ce-mi place? Localul e pentru toţi la fel.

- Dacă mai continui să vorbeşti în stânga şi-n dreapta fără să ai în vedere persoana din faţa ta, mă ridic şi plec.

- Bine, mă conformez şi tac. Dar taci şi tu!

- Acum, nu ne-am aşezat la masă ca s-o facem pe muţii. M-ai invitat. Te-am acceptat. Comandă!

- Bine, amice! Comand! Plăcerea e de partea mea.

- Comandă ce vrei, dar Kopi Luwak, nu! Fiind cea mai bună, e de bănuit că e şi cea mai scumpă. Ca amic vreau să te menajez. Amiciţia contează! În vremuri ca ale noastre.

Privind peste balustrada terasei, comeseanul zări în parc un copil al lumii, cu înfăţişare de clovn, hrănind porumbeii cu boabe de grâu dintr-o pungă cumpărată de la Mega Image, de unde tocmai ieşise. Gesturile sale erau atât de precise, adunând cât mai multe păsări ale cerului, încât până şi porumbelul tatuat pe gât îşi căuta cale de acces, amestecându-se în acea laolaltă mulţime a înaripatelor. Se poate spune că existenţa, spre a se consolida ca fenomen în transformare, se-nconjoară de o zonă a inexistenţei. Farmecul discret al lumii vine şi din dizarmonii.

Văzând că este privit, copilul-clovn, continuând să arunce boabele de grâu pe suprafeţe cât mai mari, se apropie şi spuse cu voce măsurată, spre a fi auzit, pe limba comesenilor.

- Dumnezeu se va întoarce pentru că oamenii sunt credincioşi!

Spusa copilului-clovn îl făcu pe celălalt comesean să tresară şi să iasă din bosumflarea sa.

- În om se prelungesc la nesfârşit însemnele umanului, funcţionând antinomic. Afirmaţia se-nsoţeşte cu negaţia, credinţa cu necredinţa, şi aşa mai departe. N-am să le înşirui acum pe toate.

Iubirea ce se reprimă, însemnând cale spre ruină, duce la ură, însă alimentează o formă a iubirii de sine, ca o refacere în favoarea calităţii. În concluzie! Ce mă-ndemni să comand?

- Comandă ce vrei! Încep să mă deprind cu ce văd şi aud.

- Garson! Si peut-être...

- Dar stai! Înainte să comanzi, sunăţi consoarta şi întreab-o care cafea ai voie să consumi în deplasare. Să nu păţeşti vreun necaz. Şi nu uita... O, pardonnez-moi! Amiciţia contează!

Numai amiciţia!

Remus V. GIORGIONI

nr. 82 n iunie 2018

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremeaşi are vreme, Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului (vol. I-II, III-V)

Înaltpreasfinţitul Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului este (pentru cine nu ştie) membru al Uniunii Scriitorilor -

prins în dicţionare de scriitori sub numele Calinic Argatu. Cu ocazia unei vizite în oraşul Piteşti am avut onoarea de a fi primiţi de ÎPS, cu care am petrecut vreo şapte ore, vizita încununându-se cu un braţ de cărţi…

Dintre acestea, am ales să le prezentăm acum pe cele mai groase, cele două tomuri de memorii. Apărută în Colecţia Dar din Dar, seria Memorii, cartea este un cadou pe care „Noi, argeşenii” (enoriaşii) îl facem lumii/ literaturii - tuturor iubitorilor de bine şi de frumos. Având în fruntea bucatelor o prefaţă amplă şi aplicată, semnată de poetul nemţean Adrian Alui Gheorghe, volumele I-II (incluse într-un singur tom) cuprind perioada 1944-1971, respectiv 1971-1985 din viaţa Înaltpeasfinţitului şi a ţării noastre, trecute prin cuptorul roşu, încins de şapte ori (cum cuptorul lui Nebucadneţar…).

Iar tomul al doilea acoperă restul de timp până în zilele noastre, cuprinzând o mare varietate şi multitudine de oameni şi locuri, fapte, idei; minuni, fenomene şi frumuseţi.

Dar, oricât am “povesti” noi despre ele, nu le-am putea reda integral, singura soluţie fiind lectura completă a celor aproape 1.000 de pagini format mare. Avem în faţă un exemplu concret despre felul cum o literatură personală poate deveni generală - vasăzică, universală: „Fiecare din noi îşi aduce aminte de cele mai importante momente din viaţa sa. Dacă ar scrie omul cum a învins greul drumului prin viaţă, cred că ar fi cea mai frumoasă şi mai gustată literatură personală” (Calinic Arhiepiscopul). Literatura devine astfel o cale a frumuseţii - drumul de aur de la „egoismul întunecat” al persoanei la împărtăşirea cu semenii. Sigur că la cărţile româneşti de învăţătură ale ierarhului vom mai reveni, ele fiind multe la număr şi fiecare în parte dreasă cu sare!

Viorel Marineasa - Daniel Vighi, Rusalii 51, Editura Mirton, 2017

Cu subtitlul Fragmente din deportarea în Bărăgan, cartea profesorilor timişoreni reprezintă o reeditare (ediţie revăzută şi adăugită) şi apare sub egida Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan: prefaţa, Un destin cultural, este semnată de ing. Silviu Sarafoleanu, preşedinte. Cartea adună mărturii ale foştilor deportaţi politici (incluzând şi „un deportat din America”), cuprinzând şi fragmente de jurnal sau proză eseistică: Despre fantastica tinereţe a lui Vasile Fantaziu, Domiciliul forţat al lui Harry Brauner (din cap. Actele, la o nouă lectură), Ilie şi Iosif etc. Un loc aparte şi consistent în volum îl ocupă Jurnalul doamnei Spijavka, apoi documente din arhiva Securităţii (deţinute de Asociaţie); tabele complete

cărţi/autori

actualitatea literară 23

Lăsaţi cărţile să vină la mine ! cu localităţile bănăţene care au „furnizat” deportaţi, cuprinzând numărul de familii identificate (ca „duşmani ai poporului”) şi numărul de persoane deportate. Se întâlnesc în cuprinsul cărţii şi unele mici episoade, tablouri coşmareşti: La 20 de ani după deportare, în Gara de Nord Bucureşti, în trenul de Timişoara se întâlnesc trei bărbaţi cu rucsacuri în spate, cu destinaţia Băile Herculane. La coborâre, întrebaţi dacă merg la băi, unul din cei trei răspunde: „Îi aducem pe ai noştri din Bărăgan. Leam spălat oasele cu vin şi acum îi aducem acasă” (Fără cuvinte...) Dacă există lecturi necesare, lecturi de plăcere sau instructive,

ne-au atras atenţia cele două piese despre “cai” (iată un motiv literar care apare des la D.M.): hergheliile, poemul hergheliilor.

Toate poemele sunt bine gândite, construite, dar mai e câte unul cu sensuri alambicate (amestecate): „Abia de mai îndrăzneşte să existe vrabia/ căreia îi dau pentru zbor în fiecare dimineaţă/ cer din memorie/ între aceste cocostârcuri care micşorează albastrul până/ ochiul priveşte calcaros…” (poem în cartier). Dar vine imediat, ca o compensaţie, şi o bijuterie lirică: criză şi apocalips, poem care s-ar cere citat integral. De altfel, acesta a fost poemul cel mai des amintit şi la lansarea

semnat de Laura Manolache. Prefaţa la ediţia a doua - Elogiind rapsodul este semnată de Simion Dănilă. Cu un conţi-nut lărgit şi îmbogăţit, această ediţie a doua a cărţii muzicologului Constantin -Tufan Stan este împărţită în şase sec-ţiuni: George Enescu la Lugoj, George Enescu la Timişoara, Bănăţeni laureaţi ai Premiului Naţional de Compoziţie „George Enescu”, Festivalul Internaţional „George Enescu”, George Enescu şi „spaţiul mioritic” bănăţean, Zilele „George Enescu” la Lugoj. Urmează o secţiune de Recenzii (ecouri la ediţia princeps din 2016, la a 135-a aniversare

cartea de faţă este o lectură obligatorie, fragmente reprezentative din ea ar trebui incluse în manuale.

cărţii, lansare la care - iată - avurăm şi noi, împreună cu colegul Nicolae Silade, privilegiul și bucuria participării.

Gheorghe Simon, Agapia perpetua, Ed. Timpul, Iaşi, 2017

Magda Ursache în dialog cu Adrian Alui Gheorghe, Supravieţuiri în Post-Moralia, Eikon, 2018

a naşterii compozitorului) şi o bogată iconografie în culori. Ne-am fi bucurat să spunem că prima secţiune, cea care acoperă arealul acestui „oraş cu vocaţie muzicală” care este Lugojul nostru, e cea mai dezvoltată, dar acelaşi număr de pagini este dedicat şi Timişoarei, spaţiu cultural caracterizat de un „spirit baroc”, care respiră de multă vreme un aer european (fiind ea metropola din extremul Vest românesc). Prima apariţie/ prezenţă a marelui Enescu în Banat este legată de persoana/personalitatea lui Iosif Willer. Aflăm din carte că Enescu a susţinut la Lugoj, vechea capitală cultural-muzicală a Banatului, nu mai puţin de zece concerte, pe parcursul a trei decenii (în perioada anilor 1012 - 1943).

Ecoul lor în epocă - şi in aeternitatis - s-a făcut auzit în presa bănăţeană a timpului: „Acţiunea”, „Drapelul”, „Gazeta Lugojului”, „Răsunetul”, ş.a.m.d.. Dar presa lugojană consemează şi memorabila omagiere a Maestrului, printr-o recepţie oficială petrecută la 22 decembrie 1946, în incinta faimosului hotel newyorkez Waldorf-Astoria, sub ediga Asociaţiei Muzicale „The Bohemians”. Cu acest prilej, s-a produs un laudatio susţinut de criticul muzical american Olin Downes, care l-a catalogat pe român ca pe un „semizeu al muzicii”. (De la Lugoj, marele nostru conaţional a plecat la Viena, să concerteze alături de Pablo Casals.) Dar Enescu a mai concertat şi în alte centre bănăţene: Arad, Caransebeş, Oraviţa... Ar fi prea multe de spus pe această temă, autorul acestor rânduri îndeamnă publicul cititor să se informeze direct (de) la sursă!

„Fiu al Agapiei”, Gheorghe Simon face, iată, apologia celebrului lăcaş de suflet, areal spiritual care este Mănăstirea Agapia.

Beneficiind de o prefaţă chiar astfel intitulată şi semnată de Mihai Zamfir, cartea conţine trei cicluri suitoare: Prolog Agapia, Via Agapia şi Agapia perpetua, cu un mare conţinut de poezie şi muzicalitate lirică: „În suspin de întristare (...) / îngerul tăcerii/ în zbor către mine/ mă culege din mulţime...” (Îngerul tăcerii); „Nimeni nu mai citeşte cu sufletul/ ci doar cu amintirea rătăcitoare/ cum ai citi litere moarte/ de pe crucile vii” (Agapia). „Agapia, nume eufonic, concentrat de istorie, de peisaj moldovenesc, de credinţă şi de poezie, devine prin versurile lui Simon punct semnificativ pe harta literaturii” (Mihai Zamfir - coperta a patra). Fiul locului sfânt, Gheorghe Simon realizează prin această carte - putem spune cu mâna pe inimă - o monografie lirică a celebrei mănăstiri, de mult intrată-n istorie; introducând-o astfel şi în istoria literaturii.

Daniel Marian, Reveleţii, resuscitări, regrete, Editura eCreator, Baia Mare

Apărută în Colecţia Poesis a editurii băimărene, cartea lui D.M. are 120 de pagini, în care se includ fişa bio-bibliografică şi postfaţa editorului, poetul Ioan Romeo Roşiianu. Coperta, interesantă, uşor prea sofisticată, este realizată de Sandra Segal.

Dar deveanul Daniel Marian este un autor prolific, tot mai vizibil în peisajul literaturii române contemporane - cum, de altfel, şi editura eCreator. Autor al câtorva zeci de volume de versuri şi critică literară, D.M. dacă este să-l credem pe editor - îşi dă toată măsura talentului în această ultimă carte, pe care I.R.R. o consideră un nou debut.

Cele mai multe dintre poemele din cuprins sunt situate în preajma suprarealismului; dense şi concentrate, cerebrale - interesante şi stranii: „stăteam fiecare-ntr-o scoică/ aşe-zată peiziş în mansarda vierzuie/ de la buza mării” (şcoala modernă a atlantidei); “mă oprisem/ în timp ce mă năşteam/ să înţeleg” (să înţeleg). Dacă despre alţi poeţi am spus că ar avea ştiinţa titlurilor - Daniel Marian o are şi pe cea a finalurilor, în opinia mea mult mai importantă. Are, desigur, titluri adânci, implicate existenţial: cântec despre adânc, despre peşteri, explicaţia simplă a unui strigăt pe plaja pustie, prin univers cu asterixuri în braţe… Nouă

O carte frumoasă, de mult anunţatăşi-aşteptată, purtând un titlu interesant (de eseu social-cultural-filosofic… Titlu care ne aminteşte de Utopia lui Thomas Morus). „Magda Ursache, în toate cărţile sale, încă de la debut, propune un lucru provocator: restaurarea memoriei. Şi nu o memorie lacunară…, ci una care are drept suport luciditatea şi dreapta cumpănire. Magda Ursache iubeşte patria cioranian: cu ciudă…” Ştim şi noi, cititorii de reviste şi cărţi, că Magda Ursache este un interlocutor hiperlucid, incomod - un eseist ale cărui texte sunt „(nu doar) semnate (ci) şi trăite” (A.A.G).

Prin toate acţiunile sale ulterioare, “Magda Ursache” - nume şi personaj - se dovedeşte o continuatoare a spiritului Profesorului Petru Ursache - căruia d-ei îi zice “Bătrânu”. Un spirit tutelar, care nu umbreşte ci amplifică şi adânceşte sufletul celei rămase; personalitatea sa de eseist pamfletar, “obsedat” de patrie şi de moralitatea creştină. (Oare câţi vor mai fi rămas, dintre aceştia, pe Paralela 45, pe Planetă…? Mai sunt - încă mai sunt! - la Paris, Paul Goma, şi încă vreo câţiva, de numărat pe degete. Dar am putea fi şi noi, tu şi eu, citiorule, dacă ne raliem ideilor dezbătute şi dezvoltate în cartea de faţă.

Că, dacă numai le lecturăm, trecându-le în revistă, înregistrându-le, nu ne va fi de mare folos.) O carte din care avem multe a învăţa - ca şi din cea de Interviuri a Arhiepiscopului, de care ne vom ocupa, probabil, în numărul următor.

Constantin-Tufan Stan, George Enescu, consonanţe bănăţene, Eurostampa, Timişoara, 2018

A apărut de curând (şi s-a lansat deja) ediţia a doua, revăzută şi adăugită, a cărţii colegului nostru de redacţie, Constantin -Tufan Stan, carte completă, conţinând „cronici, evocări interviuri, omagii, mărturii.” Pe coperta I avem o fotografie ine-dită a compozitorului: „George Enescu la Lugoj - 4 mai 1942”, din colecţia particulară a muzeografului Oliviu Gai-doş, iar pe coperta a patra, un poem de-dicat Lui George Enescu de Ovidiu N. Ţino. Cartea păstrează Cuvântul-înainte de la ediţia princeps,

Florin Otrocol, Poeme ratate, Grinta, 2017

Împărţit în patru cicluri (Elegii, Destine-n deşert şi delir, Poeme (pro)scrise, Poeme postume), volumul de 180 de pagini al lui Florin Ortocol este bine gândit şi atent structurat. În secţiunea întîi găsim XVI elegii, în cea de-a doua unsprezece destine, dintre poemele (pro)scrise am reţinut (pentru noi: proscrise!) Alfa şi Omega, Sunt pasărea pământului, Cântecul eternei ierni făr’ de tine, Primordiala Evă. Şi…, pentru că mulţi artişti de-a lungul timpului şi-au chiar regizat postumitatea, ia să vedem ce se întâmplă cu aceste poeme “postume” ale unui autor sănătos şi în viaţă: “Dacă mor/ îţi las prin testament/ osemintele mele” (Testament). Avem aici o poezie gureşă, comunicativă, cum se şi cade unei lirici erotice, care trebuie să transmită în mod imperios sentimentul.

24 actualitatea literară n Nou la Polirom: Scurtă istorie a beţiei, de Mark Forsyth

Editura Polirom a publicat de curînd Scurtă istorie a beţiei. Cum, de ce, unde şi cînd s-au îmbătat oamenii, din Epoca de Piatră pînă în prezent, al scriitorului englez Mark Forsyth. Volumul a apărut în colecţia „Hexagon. Istorie”, şi în ediţie digitală, în traducerea lui Cristian Fulaş. Pentru vechii egipteni, beția era vehiculul transei mistice.

Pentru vikingi, era sursa poeziei, bune sau rele. Pentru tinerele americane din localurile clandestine ale anilor 1920, consumul de alcool echivala cu emanciparea de sub tutela bărbatului. Iar pentru femeile vest-africane, descoperirea fermentării berii a fost nici mai mult, nici mai puțin decît momentul în

Anastassis Vistonitis Anastasis Vistonitis s-a născut la Komotini, în Tracia (nordul Greciei), în 1952. Deşi a urmat studii de ştiinţe politice şi economice, preocupările sale majore au fost, încă din tinereţe, literatura (mai ales poezia), jurnalistica şi grafica. Din 1972 şi până în prezent, a publicat opt colecţii de poeme, un volum de povestiri şi altul de eseuri, precum şi două jurnale de călătorie. Din 1991 este colaborator fidel al importantei publicaţii “To vima”. A luat parte la numeroase congrese, colocvii, simpozioane şi festivaluri de poezie, atât în Europa, cât şi în SUA. Din 1996 şi până în 2001 a fost membru al Comitetului Director al Federaţiei Scriitorilor Europeni. Operele sale sunt traduse în treisprezece limbi.

Absență Noaptea trecută am dormit pe câmp, în aşteptarea vântului. Curenţii de aer picurau lumină îngheţată pe trupul meu. Şi ce-a dispărut în înaltul cerului nu era nici lună, nici vis.

Noaptea asta ştie să păstreze tăcerea.

Tragica noapte care te leagă de pământ, în vedenii dintr-o altă lume.

care omului i-a căzut coada de maimuță. Cu umor și înțelegere față de această meteahnă străveche a omenirii, Mark Forsyth dezvăluie cîteva episoade semnificative ale relației omului cu alcoolul de-a lungul timpului și cele mai interesante expresii culturale ale beției.

Dacă cititorii bănuiau deja că alcoolul a jucat un rol important în istorie, cartea le arată că acesta a fost de-a dreptul esențial. Din cuprins: Evoluția • Preistoria consumului de alcool • Barurile sumeriene • Egiptul antic • Simpozionul grecesc • Băutura în China antică • Biblia • Conviviumul roman • Berăria medievală • Aztecii • Moda ginului • Cîrciuma din Vestul Sălbatic • Rusia • Prohibiția.

n Doina Ruşti, la Festivalul literar al Sardiniei de la Gavoi

În perioada 28 iunie-1 iulie 2018, Doina Ruşti şi traducătorul şi profesorul Roberto Merlo au participat la cea de a XV-a ediţie a Festivalului literar al Sardiniei de la Gavoi, una dintre cele mai importante manifestări de profil din Italia.

Festivalul este organizat de Asociaţia culturală „L’Isola delle storie”, cu sprijinul Regiunii autonome a Sardiniei, al Primăriei din Gavoi, al Camerei de Comerţ din Nuoro şi în parteneriat cu numeroase alte instituţii. Sâmbătă, 30 iunie, în Spaţiul „Alte perspective” din Piaţa Mesu Bidda, Doina Ruşti a participat, alături de scriitorul Omar di Monopoli şi de Roberto Merlo, la un eveniment literar prezentat de Simonetta Bitasi. Este a opta prezenţă a unui scriitor român la Festivalul de la Gavoi, în cadrul parteneriatului cu „L’Isola delle storie”, asociaţie ce colaborează cu prestigioase instituţii culturale din peninsulă: Institutul Goethe din Palermo, Institutul polonez de cultură din Roma, Forumul austriac de cultură din Roma, Institutul slovac din Roma, Universitatea din Cagliari, IED - Institutul european pentru design din Cagliari şi, din 2011, Institutul român de cultură şi cercetare umanistică de la Veneţia. La ediţia din 2011, la Festivalul Sardiniei a participat Lucian Dan Teodorovici, în 2012 - Dan Lungu, însoţit de traducătoarea Ileana Maria Pop, în 2013 - Ruxandra Cesereanu şi traducătorul Giovanni Magliocco, în 2014 - Cezar Paul Bădescu şi traducătoarea Irina Ţurcanu, în 2015 - Ana Blandiana şi traducătorii Mauro Barindi şi Bruno Mazzoni, în 2016 - Mircea Cărtărescu şi traducătorul Bruno Mazzoni, iar la ediţia din 2017 - Liliana Nechita şi Elena di Lernia.

Totuşi, aici toate primesc o tăcere de mult preţ. O tăcere care-şi întinde, necruţător, sensu-i de taină şi mă obligă să simt strivindu-se înlăuntrul meu conştiinţa pierdută a lumii.

Ars poetica

miezul nopţii, tremur de ecou răguşit, fereastra, murdară, cerul, hârtie mototolită...

îngheaţă întunericul.

Acum eşti singur...

Când eram copil, o zăream pe câmpii ţâşnind din miezul culorilor. Şi, asemeni, luna, hartă a primăverilor şi-a lanurilor de grâne.

În cea dintâi noapte, fără transparenţe, săpând în necunoscut, fără măcar o singură bănuială a vreunei prezenţe, rezemându-se de pământ, cei care-au venit ieri poate şi mâine te vor privi din ungherele aceluiaşi pustiu.

Nimeni nu te ştie. Din cenuşa ta îngheţată şi din cerneala-ţi neutră, cauţi un pretext sau un semn de recunoaştere, ca să ţi se oglindească oraşul în ferestre.

Poemul nu-i asemeni frunzelor pe care le împrăştie vântul pe cărări.

Nu-i mare neclintită, nici corabie trasă la ţărm.

Poemul e cui în inima lumii, un cuţit de lumină deasupra zidurilor cetăţilor. Gheaţă, rană, poemul e aspru, diamant cu multe colţuri, marmură şlefuită, iureş al fluviului.

Poemul nu-i glas, nici bătaie de aripă, ci foc de armă descărcat în linia orizontului, peste istorie.

Poemul nu-i floare ce se ofileşte, ci durere peste care se toarnă balsam.

Acum eşti singur, în ciuda tuturor stelelor. Sub lumina lămpii îţi cade în faţa ochilor un întuneric ars.

Înăuntru

Aţi venit şi nu v-am cunoscut cu spaima, aşteptarea şi inima noastră îngustă.

Dimineaţa are vârsta vântului.

Ascult scârţâitul pământului, mişcarea greoaie a pietrei.

Drumul - un râu ieşit din albie.

Dimineaţa înseamnă să poţi vedea.

Să poţi vedea înseamnă să existe lumină.

Ziua - ochii dinafara chipului...

Exerciţiu În această clipă sunt un om mut care joacă rolul vorbitorului. Mă joc cu timpul, cu propria mea moarte.

Nu-l vede nimeni. Nimeni n-are habar de ce cade pâclă de beznă din cer şi nici de ce-ai numit “lume” această masă de materie fără folos.

Supravieţuitorii Câmpie arsă.

Cer şi lumină pornind înspre apus, după un popas printre frunze.

Acum ascultăm doar ecoul vântului răspunsul timpului la întrebările unui prezent mut.

Luna în pahar I. Această masă incertă polarizează pustietatea, aminteşte de prieteni morţi.

Cu lumina unei lămpi

Dar nu aşa arată lumina!

II. Acum răceala miezului de noapte este iscălitura unei pietre peste case, iar marea, loc al sfioşeniei unei răsuflări. Obstacole, decizii dureroase, sângele irosit al celor dragi... Se umple această masă de dinţi de lemn, măşti arse, umbre incendiate; iar în mijloc stă un pahar cu apă cu luna zăcând înăuntru.

I. Unul Nu vorbele vântului m-au înspăimântat, nici bine cunoscuta tăcere a copacilor...

Priveam oraşul în noapte, pâcla de întuneric acoperindu-mi casa, preschimbându-se în rană, săpând pământul, odaia umplându-se de figuri familiare cu jalea lăţindu-li-se în priviri...

II. Mulţi Dimineaţa va naşte un soare în rezervă, va urca scările acestei case lăsate în paragină, şi-atunci vom fi poate încă şi mai morţi, cu mâinile prinse de scaunele care se vor face bucăţi la ivirea soarelui.

Ne vom întoarce împovăraţi şi de alte bătrâneţi şi-atunci nici noaptea nu ne va mai putea salva...

Prezentare și traducere: Sorina MUNTEANU

Nimeni nu pare impresionat. Dar clădesc cu toţii teorii despre emoţii nimic altceva decât himere îndurerate.

Există cuvinte care ne definesc.

Eu prefer jocul cu cuvintele uneori ne ajută să uităm sângele.

După spulberarea contururilor sinelui tău, ce mai rămâne? Sosesc pe neaşteptate savanţii. Adevărul este presupus fără a fi definit. Împotrivirile - buze pecetluite de înşelăciune, al căror exerciţiu îl practici necontenit înlăuntrul zgomotului lumii.

Sâmbătă Într-o mică încăpere, cu tavanul jos...

Afară, un vânt vânăt jupoaie oraşul.

Vine o altă iarnă încărcată de mărăcini şi ierburi uscate şi de-un cântec intonat din greşeală.

Fisură în ziua de ieri, Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj și al SIIP Timiş

nr. 82 n iunie 2018

meridiane

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu

Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com) Tiparul: Integral Tipografie Timişoara

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro) Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele

Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com) Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare

Simion DĂNILĂ, Maria BOLOGA, Ionel BOTA Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com) din Lugoj, Timişoara, Reșița şi la sediul USR Bucureşti