Actualitatea literară 84

actualitatea literară

nr. 84, anul IX

august 2018

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n Paraschiva BUCIUMANU:

Despre simplitate, în filosofie şi poezie

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Constantin CUBLEşAN, Radu CIOBANU, Andrei MOLDOVAN, Ionel BOTA, Maria BOLOGA

V

u ci

o C n meridiane n

n proză: Bedros Horasangian, Bogdan Munteanu

n Magda URSACHE:

În jurul unei cărţi de referinţă despre identitate

Naşterea unui mit / Viaţa lui Arsenie Boca

c oj

u r a

n poezie: Letiţia VLADISLAV, Lucian ADULMEANU, Liviu OFILEANU, Tudor VoICU, Ion OPRIşOR

Poeme de Barbara Klicka Traducere: Mircea Dan DUţĂ

Francesca Lavinia Ferrari

Prezentare şi traducere: Costel DREJOI

2 actualitatea literară

Edi tor i Despre a l simplitate,

opiniile noastre

în filosofie şi poezie

Îmi place să gândesc, dar mult mai mult îmi place să mă gândesc. Să mă gândesc, adică, pe mine însumi. Spre a mă cunoaște și a mă stăpâni. Iar pentru asta nu am nevoie de niciun sistem filosofic și nici de limbajul elevat al vreunui erudit. Îmi ajung versurile unui poet care are ceva de spus, pentru că poetul, după părerea mea, ajunge mai repede la cunoaștere și mai degrabă prin har decât prin studiu, iar ceea ce are de spus spune simplu și frumos, cu talentul care a fost înzestrat.

Nu complică lucrurile, cum fac filosofii, ci le spune simplu, într-un limbaj accesibil tuturor. De la „Glossa” lui Mihai Eminescu până la „totul e simplu, atât de simplu încât devine de neînțeles” al lui Nichita Stănescu sau până la „lecția mea: o tu simplitate plină de respect” a lui Virgil Mazilescu, este evident că poetul le-a luat-o înainte filosofilor și, mai mult decât atât, a descoperit simplitatea aceea a zicerii de care nu sunt în stare gânditorii de profesie. Că există și o simplitate a lumii, e adevărat, e foarte adevărat, dar ea este greu de înțeles de către trăitorii în lume, care complică lucrurile la nesfârșit. Spuneam mai sus că vreau să mă cunosc pe mine însumi și să mă stăpânesc pe mine însumi. Da, pentru că numai prin stăpânire de sine se ajunge la cunoaștere de sine, iar cunoașterea implică autostăpânirea. Cel care se stăpânește pe sine nu poate fi stăpânit de alții. Atinge acea stare de liniște interioară pe care nimeni și nimic nu i-o tulbură. Pentru că liniștea sa nu vine din afară, vine din lăuntrul său. Cel care se stăpânește pe sine nu se mai lasă dus de val, începe să devină stânca. Începe să înțeleagă că nu e nimic de înțeles. Începe să înțeleagă că însuși faptul de a gândi este un dar, un miracol, cum sunt vederea, auzul și celelalte simțuri care alcătuiesc această minune pe care o numim viață. Dar cel care se cunoaște pe sine și se stăpânește pe sine devine cel mult un ascet desăvârșit. Pentru a accede la desăvârșirea ființei sale nu mai are nevoie decât de un singur lucru, Iar acel lucru este relația pe care o cultivă cu Ființa, cu Dumnezeu dacă vreți, prin speranță, credință și iubire. Mai ales prin iubire, pentru că ea, cum spune Dante, „mişcă sori şi stele”.

„Să citim cu mintea deschisă cartea despre una dintre cele mai fascinante personalităţi ale secolului XX şi să înţelegem că pentru

noi există multe locuri, simboluri ale Grădinii Ghetsimani sau ale Golgotei, iar Mănăstirea Prislop, unde-şi are mormântul părintele Arsenie Boca, poate fi unul dintre ele!”

n ilustraţiile numărului n Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Daniel Bulimar Henciu, pictor la Kodyart Gallery

Nașterea unui mit Ei mă consideră făcător de minuni.

Viața lui Arsenie Boca

Nicolae SILADE

nr. 84 n august 2018

Paraschiva BUCIUMANU

Tatiana Niculescu Motto: Fericit ești, părinte, că ai ajuns un mit (L. Blaga)

Tatiana Niculescu este cunoscută publicului din România atât ca jurnalist format la European Institute of Journalism in Brussels care a activat la secția română a BBC World Service din Londra (1994-2004) și care a condus biroul BBC World Service din București (2004-2008), ca purtător de cuvânt al președintelui Klaus Iohannis (decem-brie 2014-aprilie 2015), cât și ca scriitoare care abordează subiecte incendiare.

Dacă în primele romane, Spovedanie la Tanacu (2006), Cartea judecătorilor (2007, 2013) și Nopțile patriarhului (2011), devenite subiect de film (După dealuri), scriitoarea arată că este interesată de culisele vieții religioase, de abuzurile și de excentritățile slujitorilor bisericii, în cărțile recente, Regina Maria. Ultima dorință (2015), Mihai I, ultimul rege al românilor (2016), Mistica rugăciunii și a revolverului (2017), Ei mă consideră făcători de minuni Viața lui Arsenie Boca (2018), ne dovedește că are experiență în scrierea biografiilor și că este preocupată de o perioadă tulbure din istoria noastră, dar și de viața unor personalități ale secolului trecut. Scriitoarei i-a apărut recent, tot la Humanitas, și romanul tulburător Tăierea fecioarelor.

E limpede pentru toată lumea că o personalitate deosebită a secolului al XX-lea, din spațiul ecleziastic românesc, a fost ierarhul Arsenie Boca, numit și Sfântul Ardealului, iar scriitoarea a realizat o biografie documentară, redată literar, dar cât mai aproape de adevărul istoric.

Cartea Tatianei Niculescu, apărută la Editura Humanitas în colecția Memorii/Jurnale, lansa-tă la Târgul de carte Bookfest (Romexpo, Bu-curești) și prezentată de Mihaela Miroiu și Ma-rian Voicu, este alcătuită din 208 pagini, iar cele 34 de capitole scurte sunt încadrate de un argument și de un epilog, având incluse și cele mai cunoscute fotografii ale lui Arsenie Boca, dar și imagini (fotografii făcute de Radu Sandovici) reprezentând câteva picturi reprezentative exe-cutate de preotul pictor.

Actualitatea subiectului a făcut-o pe scriitoare să dedice o carte călugărului de o frumusețe hristică, dar și încercarea de a pune în balanță multele publicații despre Arsenie Boca, cu mare priză la public, așteptându-se, probabil, din capul locului, la reacții ostile sau violente din partea admiratorilor preotului, deoarece propunea o viziune nouă asupra unui subiect inconturnabil în mediul bisericesc actual și nu numai.

Se poate observa cu ușurință că portretul lui Arsenie Boca este prezent peste tot în instituții publice și private, în spitale, în librării, la piață, în frizerii, pe fluturași în campaniile electorale, tatuaje, așezat fără nicio ezitare lângă imagini cu tinere care au toate atracțiile viciului (mai ales în mijloacele de transport), existând chiar și un brand înregistrat „părintele Arsenie Boca”. Iar în această situație, cum să nu încerci a afla cine este acest om pe care-l venerează atâta lume, cum a devenit legendă, de unde această faimă, cine a fost dacă se vorbește de trecerea lui în rândul sfinților și dacă, anual, la mormântul său de la Mănăstire Prislop ajung mii de oameni?

Cei care merg acolo, care și-au pus speranța în el sunt niște creduli fără discernământ, vorbim de manipulare, de o religiozitate superficială, de o credință formală, de fanatism religios sau de o nevoie disperată de modele autentice și de repere morale adevărate?

Dacă pentru unele dintre întrebările de mai sus găsim răspunsuri în cărțile despre viața și activitatea preotului Arsenie Boca, în funcție de perspectiva propusă de autor, pentru altele, răspunsurile rămân în continuare suspendate, deoarece nimeni nu se poate lăuda cu o abordare exhaustivă a subiectului, întrucât a scrie biografia cuiva reprezintă un act complex și complicat. Oricât de bine s-ar documenta un cercetător în legătură cu viața și activitatea cuiva trebuie să accepte că pe harta vieții celui

studiat vor rămâne și câteva pete albe, deoarece este destul de riscant să introduci certitudini acolo unde încă există loc de supoziție.

Cam așa am perceput-o pe scriitoarea Tatiana Niculescu în cartea despre viața și activitatea lui Arsenie Boca. Nicio clipă nu am simțit că a publicat această carte dintr-o vanitate, din dorința de a-i sminti pe admiratorii preotului sau de a face cotrareclamă. Sunt convinsă că această carte s-a născut din curiozitatea firească a oricărui om de a-și explica anumite fenomene sociale pe care le observă, mai ales dacă este și jurnalist de profesie.

Fiind o biografie documentară, așa cum anunță scriitoarea în Argument, observăm că se bazează mai mult pe studierea dosarelor de la Securitate ale lui Arsenie Boca, ale Julietei Constantinescu, al lui Nicolae Bordașiu, fostul iubit al Julietei Constantinescu, dar și al Mănăstirii Vladimirești.

Cartea debutează cu descrierea atmosferei începutului de secol XX când lumea era în alertă din cauza Cometei Halley despre care se scria, cel puțin în America, că va produce Apocalipsa, însă pasionații de ocultism încercau să susțină legătura dintre fenomenele astronomice și cele de natură spirituală, iar, în acest context, se impune o nouă concepție despre lume. În această atmosferă, Zian Vălean se naște pe 29 septembrie 1910, într-un sat ardelean din Imperiu, Vața de Sus, Hunedoara, într-o familie mixtă. Cum Iosif Boca, tatăl său, emigrează în America, așa cum procedaseră mulți români din Ardeal, copilul își va petrece copilăria în familia maternă, beneficiind și de afecțiunea bunicii care-l impresiona cu deținerea unor secrete despre calitățile plantelor. După un timp, copilul va fi luat de familia paternă de la Brad, de educația lui ocupându-se sora tatălui, Ana Crucin, și, mai ales, vărul Vasile, care va deveni primul său model.

După vremurile foarte grele pentru românii din Transilvania în timpul Primului Război Mondial, se realizează Marea Unire din 1918, iar sorta acestora se mai îmbunătățește și Zian urmează, la recomandarea vărului Vasile, școala la Liceul Avram Iancu, fostul Gimnaziu greco-catolic din Brad. Părinții divorțează în 1922, iar Zian râmâne în grija tatălui, deoarece avea posibilitatea să-l poarte la școală, legătura cu mama sa devenind din ce în ce mai slabă.

Aventura conștiinței sale a început în ziua în care tatăl i-a administrat o bătaie aprigă pentru a nu mai pierde timpul în van, iar de acest eveniment își va aminti toată viața. Ca adolscent, este atras de lectură și de singurătate, în vacanțe merge la vărul său, unde este foarte bine primit, însă la 16 ani își pierde tatăl, iar această experiență cutremurătoare îl face săși dorească și mai mult să cunoască științele nevăzutului. Este atras de cărțile lui Kant, poartă dialoguri despre religie, citește tot ce i-ar putea alina setea de cunoaștere și, nu întâmplător, termină liceul ca șef de promoție.

Urmează un drum sinuos pentru tânărul care și-a dorit să învețe la Școala de pilotaj, dar va urma cursurile Facultății de Teologie din Sibiu, susținut de controversatul mitropolit al Ardealului, Nicolae Bălan. Rămâne la fel de studios și devine intens preocupat de antrenarea voinței, de aflarea misterelor religiilor și de cunoașterea cărților care promovau ocultismul. După terminarea facultății, este trimis la București la Belle-Arte pentru a-și cultiva îndemânarea artistică și talentul la desen pe care să le pună în slujba bisericii.

Scena politică este foarte tulbure, au loc multe asasinate și arestări, însă tînărul Zian va sta deoparte de conflictele politice din capitală, fiind atras de cursurile lui Nichifor Crainic de la Facultatea de Teologie, dar și de cele ale antropologului și medicului F. Rainer. În contextul valului de religiozitate provocat de fenomenul Maglavit, considerat de unii intelectuali o expresie a misticismului colectiv român, influențat de cursurile de mistică ale lui Nichifor Crainic, dar și marcat de propriile experiențe și lecturi, tânărul Zian este interesat de viața monahală de la Muntele Athos, însă, înainte de a merge acolo, în 1936 este hirotonit diacon celibatar, acesta fiind un semn că se pregătește pentru desăvârșirea interioară prin viața de călugăr.

Diaconul Zian Boca ajunge la Athos și este impresionat de viața ascetică a călugărilor, de atmosfera din mănăstirile românești, iar după studierea cărților din bibliotecile monahilor contribuie la completarea Filocaliei. Rămâne profund impresionat de personalitatea sfântului rus din sec al XVIII-lea, Serafim de Sarov, ascet, profet și făcător de minuni și înțelege că sfințenia este posibilă. n Continuare în pagina 14

cronica

nr. 84 n august 2018

actualitatea literară 3

Despre întemeierea culturală.

Câteva note despre Cornel Moraru Primul lucru pe care l-aş spune despre strălucitul eseist Cornel Moraru este că a fost mai întâi un excepţional profesor de liceu. Îşi amintesc de el poeţi, prozatori, eseişti care i-au fost elevi. Sau primul lucru pe care l-aş scrie despre Cornel Moraru este că a făcut parte dintr-o echipă excepţională care a reuşit să creeze la Târgu Mureş o revistă importantă într-o vreme în care era greu să ieşi din matca fixată de organele de partid şi de stat. Romulus Guga, Cornel Moraru, Dan Culcer, Mihai Sin, Ioan Radin, mai târziu Alexandru Cistelecan, Virgil Podoabă n-au fost o ramură clujeană a unei instituţii universitarliterare, ci au devenit o instituţie culturală definitorie pentru un timp al culturii româneşti. O instituţie culturală românească la Târgu Mureş.

poeme în proză aşteptând să înceapă ora 00:00:00 când marele întuneric nemărginit dă semne că e pe sfârșite și marea tăcere nemărginită e pe cale să se sfârșească nu un big-bang se pregătește nu o ivire din ape căci ape nu sunt nici ființă nici neființă e doar un blackhole care nu ascunde nimic dar ține totul ascuns un blackhole în care pătrunde din sine însuși cel nepătruns ora 00:00:00 când încă te plimbi pe deasupra apelor când subconștientul începe să devină încetul cu încetul conștient când marea tăcere nemărginită dă semne că e pe sfârșite și marele întuneric nemărginit e pe cale să se sfârșească vine unul și zice să fie lumină și se face lumină aceasta e-ntâia și cea mare minune și deja e ora 00:00:01

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

A apărut o nouă lucrare, „Casa din cuvinte” (documentar, antologie şi interviuri de Ioan Dănilă), în cadrul Reuniunilor Culturale „Alecsandriada”, ediţia a II-a (Bacău, mai 2018), proiect finanţat de Consiliul Judeţean Bacău. Am citit-o şi răscitit-o, cartea fiind o lucrare-inventar, cu foarte multe amănunte, care la un mo-ment dat ar putea deruta un cititor neavizat. Am considerat că lucrarea se aseamănă cu o simfonie nu muzicală, ci scrisă.

Laitmotiv Este munca de 28 de ani a autorului, care are mai multe obiective, dar cu un scop clar: realizarea unei case memoriale şi a unui muzeu, în cinstea marelui Vasile Alecsandri. În raport de scopul urmărit, am considerat că se poate aplica următorul plan: 1) Situaţia Casei „Alecsandri” în trecut, în prezent şi în viitor Primul capitol, „Casa Alecsandri” din Bacău - adnotări calendaristice” (pp. 7-18), prezintă o serie de documente, între care şi cele relatate de generalul doctor Dragomir Badiu, care a cumpărat casele Alecsandri şi le-a moştenit până în 1944 (când au fost confiscate de comunişti şi destinate altor scopuri), clădire în care el a desfăşurat şi o activitate culturală începând din 1919 până în 1932 (p. 11), ca preşedinte al Casei de Sfat şi Citire „Vasile Alecsandri”, cu sediul în locuinţa sa, care azi e abandonată. Sunt amintite şi actele despre proprietatea casei. Mărturia generalului e confirmată de cea a fiicei sale, Florica Urziceanu, în 1982: acea casă pe care a moştenit-o a aparţinut poetului Vasile Alecsandri, casă în care tatăl său a pus bazele primului aşezământ de cultură din oraşul Bacău în 1919-1920, împreună cu dr. Veniamin Gheorghiu (p. 16). În legătură cu această casă celebră, se prezintă mărturiile mele (n.

1923), martor ocular din Bacău, aflat încă în viaţă. În 1933, când eram elev de şcoală primară în clasa a III-a, l-am văzut pentru prima oară pe generalul doctor Badiu, precum şi casa în care locuia. Peste ani, când am lucrat la Sanepidul Regional Bacău (în anul 1957), treceam de două ori pe zi pe lângă această casă, care arăta ca în 1933, fără să ştiu ce reprezenta (cf. C. Zavati, O casă celebră, în „Ateneu”, Bacău, s.n., an 53, nr. 575-576, iul.-aug. 2017, p. 15). Cu regret am aflat abia acum câtva timp că ea este o ruină.

A fost profesor, dar a fost un om de idei.

Monografiile sale despre Constantin Noica (2000), Titu Maiorescu (2003), Lucian Blaga (2004), dar mai ales exegeza Lucian Blaga. Convergenţe între poet şi filosof (2005) sunt pilonii unei înţelegeri a valorilor prin literatură. Prin filozofie. Prin numele definitorii ale energiilor naţionale.

Vocaţia principală a profesorului, a criticului, a filosofului Cornel Moraru ar fi de constructor, de homo aedificator, de arhitect într-o vreme în care toate par a se dărâma. În cel mai frumos text despre critic, aflat în dicţionarul Zaciu-Papahagi-Sasu, Alex. Cistelecan notează că principalele sale realizări sunt legate de critica de întâmpinare deşi... pe fiecare pagină a cronicii am putea descoperi o trecere dincolo: o înclinaţie a cărturarului către studiul liniştit, acasă. Observaţie remarcabilă, care „anunţa” deja traseul ulterior al lui Cornel Moraru: excepţionalele studii despre Noica şi despre Maiorescu, scrise în următorii ani, pun în valoare stagiile de bibliotecă. Vocaţia profunzimii. E un singuratec, e prima frază din articolul de dicţionar realizat de Alex.

Cistelecan. Fără îndoială, dacă ţinem cont de criteriile criticii de întâmpinare, de prezenţa obligatorie a foiletonistului în viaţa literară, dacă ignorăm rolul criticului într-o revistă care coagulează idei şi defineşte căi literare, strategii de cursă lungă, Cornel Moraru e un singuratec. Dacă însă facem apel la câteva elemente ale geografiei literare româneşti, trebuie să subliniem că insul înclinat spre studiu şi meditaţie (spre aceasta se îndreaptă, în definitiv, unele pagini) vine din sud şi se aşează într-o insulă transilvană unde îşi trăieşte starea de aşteptare. Îl preocupă încă din anii şaptezeci (de nu cumva mai devreme) Constantin Noica. Să fi urmărit traseul lui Constantin Noica? Sau, poate, traseul celălalt, migraţia maioresciană, cu încercări de identificare? Am recitit cronici scrise cu treizeci de ani în urmă (sau cu patruzeci) în care judecata de valoare e fără fisură şi aşezarea sa „singuratecă” între critici îi dă dreptate. „Mai mult decât poet, Nichita Stănescu e un mit al poeziei tinere. La acest prestigiu imens al artistului în viaţă

O casă din cuvinte...

2) Locul şi data naşterii poetului Acestea au fost tranşate definitiv, conform datelor prezentate de Al. Piru (pp. 53-54) după multe presupuneri, documentări şi păreri (pp. 35-44): 14 iunie 1818, Bacău. În acest capitol se dau şi date comparative cu alţi scriitori, fapt ce ar putea complica înţelegerea realităţii.

Temă cu variaţiuni 3) Activităţi întreprinse Urmează o serie de activităţi în legătură cu dorinţa şi activitatea profesorului Ioan Dănilă de a realiza scopul final: Casa memorială şi muzeul Vasile Alecsandri (pp. 57-58). Urmează titlurile „Uniţi, vom reuşi” (Andra Popa, Alexandra Holindrariu, Florin-Daniel Dincă, pp.

59-60), „Alecsandri – înainte de bicentenar” (pp. 61-62), „O istorie tristă sau Povestea unei case din alt veac”, de Florin Faifer (pp. 6365), „Casa-Muzeu Vasile Alecsandri Bacău sau utopia tolerată”, de Alina-Mihaela Dănilă (pp.

66-73). Acest text m-a impresionat în mod deosebit prin faptul că tânăra semnatară îşi imaginează o vizită în Muzeul „Vasile Alecsandri”, descriind camerele ce-l compun, mobilierul şi materialele aparţinând poetului, mergând până la utilizarea mijloacelor tehnice moderne. Cred că era bine să fi fost plasat ca ultim capitol, finale glorioso. Urmează alte variaţiuni, mai lungi sau mai scurte, dar toate cu acelaşi îndemn: de a se realiza „marea dorinţă a autorului cărţii” (Ion N. Oprea, Iaşi, pp.

74-81). „De la Alecsandriana, la Alecsandriada” (pp. 8290) prezintă festivităţile susţinute în jurul acestei teme în 2017, cu participanţi, program, premii, aprecieri. Urmează „Alecsandriada şi alecsandrienii. Lupta pentru Vasile Alecsandri”, de Doina Cernica, despre evenimentul la care au participat şi elevii Liceului Teoretic „Vasile Alecsandri” din Chişinău. În continuare, se publică Memoriul către

Cornel UNGUREANU

se adau-gă seducţia operei. Versurile sale pot uneori contraria - pe iniţiaţi, ca şi pe neiniţiaţi. De numele poetului se leagă însă o întreagă generaţie din lirica postbelică - şi nu una oarecare.

Cum stilul său e mai vizibil la alţii...”.

Sau: „Poezia lui Sorescu e numai la suprafaţă livrescă, adică poezie despre poezie: în rest, scindarea parodică a eu-lui suferă o conversiune existenţială.

Acelaşi rol îi revine antipoeziei soresciene, de a fortifica lirismul deschizând - de astă dată - o fereastră mai ingenuă, către lume”. Sau: ”Lirica lui Ion Gheorghe îşi are negreşit premisa în ideologia dezrădăcinării”. Sau: ”Dintre poeţii tineri, Adrian Popescu mi se pare cel mai conştient de vocaţia sa. El nu provocă poezia. O aşteaptă.”

Mi se pare neobişnuit de vie critica de susţinere - cei de la Vatra se bucură din plin de ea: „Povestitor în accepţie clasică Mihai Sin nu este. El preferă notaţia analitică, răscolitoare. Nu facem nici unui paradox, dar povestirile sale nici nu se pot povesti. La origine, povestirea e disimulare în sens mitic sau eroic a unei paradigme de viaţă.

La Mihai Sin, povestirea e paradigma însăşi, fără nici un alt adaos. Saltul e de la naraţia epopeică, ceremonioasă şi naivă, la epicul de interior, febril, dimensiune pură a conştiinţei”. „Dar reuşita deplină a lui Ioan Radin e personajul. Serafim e aventurierul inocent al absurdului cotidian, mai bine zis victima anonimă a acestuia”. „Alături de alegoriile existenţei şi ale spectacolului grotesc, al captivităţii, Nebunul şi floarea (romanul lui Romulus Guga, n.n.) dezvoltă o satiră severă a principiilor - morale şi religioase. O satiră metafizică”.

La revista Vatra Radu Petrescu, Mircea Horea Simionescu, Radu Cosaşu, Gabriela Adameşteanu, Mircea Nedelciu, Mircea Ciobanu şi-au avut o echipă de susţinere eficientă sub semnul unui proiect cultural important pentru definirea scrisului românesc. Citesc cronicile lui Cornel Moraru despre ei - pot fi citate în întregime. Iar Alex.

Cistelecan avea dreptate: sunt mai aproape de „studiu” decât de „critica de întâmpinare”. Mi se par definitorii nu doar pentru un timp al culturii, ci şi al întemeierilor culturale.

diferite instituţii centrale şi locale, cerându-se identificarea unei soluţii rapide pentru salvarea Casei „Vasile Alecsandri” (pp. 105-106). O impresionantă poezie, „Casă veche”, publică Mircea-Constantin Jurebie, fost elev al Liceului „Vasile Alecsandri” din Bacău.

Adagio şi corul scris Sunt reproduse interviurile luate de Ioan Dănilă următoarelor personalităţi: Corneliu Bucur, Nicolae Cârlan, Magda Cârneci, Radu Cârneci, Victor Crăciun, Felicia Donceanu, Ovidiu Genaru, Nora Iuga, Vilică Munteanu, Maria Ploae, Ilderim Rebreanu, Nicolae Scurtu (care face promisiunea de a da viitorului muzeu ediţii originale şi princeps, scrisori şi manuscrise, fotografii ale lui Vasile Alecsandri; o acţiune în adevăr de lăudat). Urmează Silvia Strătilă, de la Liceul „Vasile Alecsandri” Chişinău.

Ce m-a impresionat din acest interviu a fost faptul că la finele activităţii la care a participat cu elevii din Chişinău, o elevă, văzând halul în care este Casa „Vasile Alecsandri”, a exclamat îndurerată: „Păcat!” (p. 158). Alte opinii aparţin acad. Alexandru Surdu şi filosofului Mihai Şora (pp. 159-163). Toate aceste personalităţi şi-au exprimat sprijinul în vederea realizării Casei Memoriale şi a Muzeului „Vasile Alecsandri”.

Cor scris, cor vorbit Separat, corul scris se transformă în corul vorbit, prin faptul că este ataşat un CD cu înregistrarea vocilor următoarelor personalităţi: Magda Cârneci, Felicia Donceanu, Nora Iuga, Silvia Strătilă şi Mihai Şora.

Finale glorioso În concluzie, cartea îndeamnă la continuarea luptei pentru Casa Memorială „Vasile Alecsandri”. Ioan Dănilă este încă tânăr, un luptător neobosit şi sunt convins că în viitor va reuşi să depăşească toate obstacolele, fiind ajutat şi de ceilalţi prieteni ai lui Vasile Alecsandri, şi că se va bucura de realizarea vieţii, conform viziunii fiicei sale. Mult succes!

Constantin Zavati

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

În vreo trei veri am făcut drumul acesta, dar înspre Bretania. Îl cunosc, deja, dar acum „obiectivul” e Normandia.

Porniți la opt de pe Rin, la 9 trecem în Franța care ni se așterne cale de vreo 700 km peste Alsacia, Lorena, Picardia, până la falezele abrupte ale Normandiei. Autostrada creează continuu senzația de uriaș montagne russe de pe culmile căruia se deschid de fiecare dată alte și alte perspective vaste, însorite, calme, care-mi transmit ceva asemănător senzației de plutire liberă. Doar că splendoarea peisajului mi-e umbrită și de data asta de nume evocatoare ale unui sumbru trecut - Verdun, Meuse, Somme, coasta normandă - neverosimile în lumina glorioasă a zilei de vară. Două Războaie Mondiale în care s-au dat aici poate cele mai cumplite bătălii din istoria lumii. Numai în cea de pe Somme se apreciază că au pierit un milion ce combatanți din ambele părți. Ernst Jünger a participat la încleștarea aceea, avea 19 de ani și a trăit atunci o experiență inițiatică, pe care a mărturisit-o în Furtuni de oțel, teribilă mărturie a naturii umane captivă între bestialitate și sublim, care lasă în umbră toate romanele Primului Război. J La ceasul 17 am ajuns la Veules les Roses. Orășel pitoresc, labirintic, cu străzi înguste prin care abia ne strecurăm, aproape frecându-ne de mașinile parcate, cu intersecții strâmte, imprevizibile. Edi trece un veritabil test de virtuozitate, conduce la pas, cu un fel de concentrare ca la trecerea aței prin urechile acului. J Casa, închiriată online încă din ianuarie, e veche, pare de prin secolul 18, din cele înalte și înguste, pe trei niveluri, cu o scară interioară ca de clopotniță, de lemn, abruptă și în tirbușon, pe care va trebui să am grijă două săptămâni să scap fără să-mi frâng gâtul, pentru că la urcat e cum e, dar la coborâre am de fiecare dată senzația că vin în cap. E interesant recondiționată, dotată cu toate facilitățile de ultimă oră, dar și-a păstrat aerul de epocă și mi se pare puțin sinistră, deși trebuie să-i recunosc și un șarm al ei, inefabil. J Orice adevărat călător își ia la drum și o carte, două. Eu mi-am luat trei: pentru lectură de intenție Jurnal de sfârșit de ciclu, de Vintilă Horia, început încă de acasă; pentru lectură exploratorie Ce dacă?, de Alexander Hausvater; iar pentru lectură de relaxare, Dincolo de iarnă, de Isabel Allende. J Aseară am mai citit în pat, până spre miezul nopții. Am început romanul foarte recent al Isabelei Allende, excelent, ca tot ce scrie ea. Deocamdată impresia e generată doar de nivelul stilistic. Dar se conturează interesantă ideea unei iubiri târzii, între sexagenari, pe un fond de intrigă polițistă. J Simt nevoia ca, înainte de orice, să salutăm Oceanul. Nu e departe, chiar la capătul străzii noastre coborâtoare în pantă lină. Orășelul e fermecător, dar sufocat de turiști și turisme, suport greu mulțimile, foiala, înghesuiala. Respir eliberat în largul falezei. J Oceanul ne primește magnific, cu albastrul profund din zare până la vernilul dinspre țărm, orizontul vast, depărtările enigmatice... Juniorii mei coboară la apă, eu rămân șezând pe faleză într-o îndelungă contemplare, la oarecare distanță de tăcute și tandre cupluri de visători, nu neapărat tinere, pe care le invidiez pentru privilegiul de a fi încă împreună. J Terminat de citit „România literară”, începută acasă. Găsit frumoasă strofă de Grete Tartler, în care mă regăsesc: „Iar dacă viața nu-ți poți croi cum ai vrea,/ măcar încearcă - atâta cât poți/ să n-o degradezi/ în prea multă contopire cu lumea,/ în prea multă agitație și trăncăneală.” J Ne-am pornit la Yport, cale de un ceas. Am trecut prin Fécamp, oraș mare și urât, cumva grămădit, are și ceva industrie, e și port. De acolo până la Yport sunt 8 km, drum frumos, prin păduri.

Orășelul, mai puțin expresiv decât Veules les Roses al nostru, plaja pietroasă, Oceanul, ca și ieri și ca pretutindeni și întotdeauna, magnific. Azi cu un strat de nori gri-albaștri peste orizont, care s-au retras treptat. Atracția e faleza abruptă de calcar, „brandul” Normandiei. Impunătoare, într-adevăr, albă, cu caverne și găuri, adăposturi providențiale pentru păsări și lighioane mici. Și cu cele de neșters urme ale războiului: sus, se văd vestigiile unei cazemate, care își are, probabil, dedesubturile ei labirintice.

J La întoarcere oprim totuși puțin în Fécamp, cu buna intenție, ratată însă, de a vedea Catedrala. Deja de departe m-a contrariat bătaia unui clopot, un clopot solitar, care nu putea fi decât mare, cu sunet frumos, adânc și grav, care suna cu un fel de patetică înverșunare, cum trebuie să fi sunat și în vechimea când bătea astfel pentru a vesti o primejdie iminentă. E ciudat, pentru că nu e ora 12, ci 14,30, ceas neobișnuit pentru vreo slujbă. Intrăm, dar ne surprinde prezența câtorva domni solemni, în costume

comentariu

nr. 84 n august 2018

De-ale verii, răzlețe... negre, în picioare, în mijlocul bisericii, în vădită așteptare.

Ne-am grăbit să ieșim, cu un sentiment stânjenitor și pe când traversam, l-au adus și pe răposat, în sicriu purtat pe umeri de alți câțiva domni. Un răposat de seamă, probabil, de vreme ce-l aduceau în Catedrală, însoțit de bătaia clopotului care vestea întregul oraș. Curios era însă că, în afară de cei care purtau sicriul și de cei vreo 5-6 pe care-i văzusem în interior, nu mai era nimeni. Și nicio femeie. J Zi de lucru până înspre două. Am început să scot fișe din jurnalul lui Vintilă Horia. Lucrul a mers în liniște, bine, netulburat, dar e dificil, pentru că nu pot să rețin tot ce am subliniat, trebuie tot timpul să selectez, să clasez, să-mi precizez direcțiile de interes, deoarece e imposibil să cuprind totul într-un singur comentariu. Din Prefața lui Cristian Bădiliță se poate deduce că Vintilă Horia n-a operat nicio reducere a textului inițial de aproape 700 de pagini, dar, paradoxal, niciun cuvânt nu este perceput ca fiind în plus, nicio virgulă nu se impune a fi exclusă. Totul e important în acest jurnal, conferindu-i o valoare documentară, spirituală și literară, care, prin bogăția de

idei, reflecții, personaje, evenimente și întâmplări, cum și prin pregnanța expresivă, apare cu totul ieșită din comun.

J Început cartea lui Alexander Hausvater, Ce dacă?, deocamdată doar prefața sobră, în manieră academică, a lui G.V. Dâncu și postfața sclipitoare - cum altfel? - a Norei Iuga. J Toate buletinele de știri sunt dominate de incendiile apocaliptice din Grecia, nefirești și suspecte. Cele din Țară - știrile din Țară, voi să zic - sunt excedate de contraperformanțele madamei Veve, care, aterizând la Podgorica, s-a crezut la Pristina, și ale inenarabilului Daea care a comparat complexitatea operațiunilor de incinerare a porcilor contaminați de nu știu ce, cu ceea ce s-a petrecut la Auschwitz. Niciun alt guvern românesc, nici chiar pe vremea lui Zăroni, n-a fost populat cu atâția bătuți în cap.

De altfel, se zice că Romulus Zăroni era un țăran de treabă, bun și chibzuit gospodar, a cărui neșansă a fost amicala relație în care se afla cu Groza, care l-a pus ministru al agriculturii, el fiind, de fapt, un bun ministru doar în ograda sa. Oricum, nu ne-au rămas de la el panseuri suprarealiste J Încercat să reiau lectura cărții lui Alexander Hausvater, dar, încă nu mi-am explicat de ce, buna impresie inițială s-a cam estompat, nu mai merge. Ideea, compoziția sunt ingenioase, un interesant melanj de tragism și umor fin, „scriitura” e expresivă și fluentă, dar copilul pe care îl evocă e învestit cu o precocitate bătrânicioasă, neverosimilă, de origine, cred, exclusiv ficțională. J Isabel Allende, în schimb, continuă să mă entuziasmeze. Extraordinară scriitoare și, ca imaginație, inepuizabilă - de altfel, în lumea aceea funambulescă latino-americană nici nu ai nevoie de imaginație - și, mai ales, ca stil cuceritor prin eleganță, aerisit, expresiv, cu umor discret, în nuanțe. Mai e apoi arta insinuării, ca fundal în trama epică, a atmosferei de teroare din acea lume, pol planetar al violenței și al dictaturilor bunului plac, din care se detașează timid supraviețuirea prin iubire a protagoniștilor ei. J Ieșit cu toții la plimbare pe firul pârâului năvalnic care străbate urbea, Veules, „cel mai scurt fluviu din Franța”, cum e prezentat. Are 1100 de metri. De-a lungul lui, alee prin pădure bătrână, cu două fabuloase mori de apă, de prin secolul XVIII, una încă funcțională. În ochiuri de apă mai calme, se văd zburdând păstrăvi neobișnuit de mari. Pescuitul interzis. Case de poveste, imposibil de găsit două la fel. J Azi la Varengeville sur Mer, 15 km. Drum frumos prin păduri sau peste platouri de pe care se deschide o perspectivă vastă asupra Oceanului.

Iar ziua e senină și Oceanul, azi, verde. Un loc de parcare liniștit, la oarecare altitudine, cu vedere panoramică spre Ocean și cu o biserică interesantă de veac XVIII, cu vitralii stranii, în albastru, create de Georges Braque, care se stabilise aici în 1930. Nu mai e nimeni în afară de noi, dar o pereche între două vârste, care, după ce intră, face câțiva pași, privește în jur și, „edificată”, iese. Mă bucur că pot să șed câtva timp în tăcere, cu gândurile mele. Când ieșim, străbatem cimitirul din jurul bisericii, vechi, impresionant, frumos - există, pe lângă kitschul funerar și un frumos funerar, solar, purificat de lugubru, care celebrează doar amintirea, conservată în lumină și culoare, ca aici, unde miar trebui câteva zile pentru a reflecta asupra epitafurilor, aproape toate emoționante. Topos sacru, îngrijit, vegheat, venerat. În parcare, la vedere, un mic panou avertizează că picknicurile și camparea sunt interzise în preajma acestui loc. J Numeroase toponime compuse, multe cu nume de sfinți: St.-Valéry-en-Caux, cale de 5-10 minute. Ne-am oprit întâi pe plajă, ziua caldă, Oceanul jucându-se cu nuanțele. Opriți pe dig, avându-l chiar sub noi, nu mai

părea chiar atât de nemișcat cum se vede din depărtare, rostogolește valuri în lentă legănare, nu mari, dar sugerând totuși o formidabilă forță aflată momentan în acalmie.

L-am contemplat iar îndelung, având în spate, prelunginduse într-o parte și-n alta, impunătoarele faleze de alabastru, de la care se va fi inspirat, poate, Jünger pentru titlul romanului său. În fața Primăriei, o ambarcațiune despre care se spune că a fost folosită în nu știu câte filme cu Arsène Lupin. Întâmplarea se explică prin faptul că Maurice Leblanc, care mi-a încântat adolescența, e din partea locului. Orașul e prietenos, calm, cu perspective spectaculoase, destul de mare, dar nu atât încât să te simți în el un străin, pierdut. Înainte de a-l părăsi, ne-am oprit la Cimitirul Militar Englez, într-un crâng cu copaci bătrâni, fabuloși, care par a-i sta de veghe, ocrotitori. Sutele de cruci albe, în patru șiruri, se întind pe un veritabil covor de gazon englez, pe care-ți pare rău să calci. Fiecare șir e însoțit de o fâșie plantată cu felurimi de flori și fiecare cruce sau mică lespede verticală poartă numele celui căzut, laolaltă ofițeri și soldați, într-o deplină și definitivă egalitate a postumității, purtând, toate, sub nume, inclusiv sub tulburătorul cuvânt Inconnu, epitaful „Mort pour la France”. Era o mare liniște acolo, nu ne aflam decât noi și trei tineri din Liban, decenți, cultivați, vorbind franceza și engleza, care erau și ei evident impresionați. De fapt, totul aici e tulburător, de la toate acele nume eternizate până la modul ireproșabil în care e întreținut acest memorial, care nu e decât unul din zecile de cimitire militare ale Normandiei. Auzisem de ele, le văzusem prin filme și mă bucur că am avut ocazia să calc cu sfială măcar într-unul. Turismul consumist și voios evită cimitirele (din fericire), ignorând că ele sunt pretutindeni locurile cele mai elocvent identitare. J Aseară, la nouă și un sfert, am pornit să vedem apusul pe Ocean. Era o mai veche aspirație și n-aș fi vrut să plecăm fără a o împlini, dar am văzut că nu era doar a noastră: în parcare, multe mașini, iar prin jur, lume risipită pe platou, multe familii cu copii, dar o lume liniștită, cu bun simț, așteptând și contemplând tăcută solemnitatea crepusculară. Liniște și senin și exact la nouă și jumătate, soarele, roșu, a prins a coborî sub orizont.

Culorile, într-o profuziune de nuanțe, imensitatea Oceanului sidefat, cerul adânc, cu albastrul tot mai profund, străbătut de dârele argintii, îndepărtate, ca ale unor comete rătăcitoare, lăsate de avioane care nu se aud - dădeau momentului crepuscular acea măreție specifică manifestărilor naturii, aceeași de mii și mii de ani. Mai puțin avioanele, apărute abia acum, în acest sfârșit de ciclu, cum numește Vintilă Horia ceasul în care ne aflăm. Pe platou se află și un impunător tun istoric, învăluit într-o venerabilă rugină, cum și o bucată enormă de stâncă adusă aici pentru a fi inscripționată tot în memoria militarilor britanici, căzuți pour la France. J Dieppe, 25 km. Plecăm la zece, ajungem în vreo 20 de minute. Primul popas la Catedrala St. Jaques, superbe dantelării de piatră. Pe ambele laturi, de-a lungul navei, mici capele, fiecare a câte unui alt sfânt, unii de care n-am auzit. În fiecare Catedrală

în care intru îmi zic că e cea mai frumoasă din câte am văzut. Asta pentru că, în aparență, la prima vedere, toate sunt la fel, în realitate însă, ți-ar trebui cel puțin două-trei zile ca să descoperi în liniște personalitatea fiecăreia. Mai departe, orașul frumos, nimic de zis, dar asemenea orașelor turistice de pretutindeni, clădiri interesante, lungi pasaje pietonale pline de terase și mici sau mari magazine cu câte toate, dincolo de astea, străzi strâmte, labirintice și omenire diversă în continuă mișcare. Poposim la o terasă pentru obișnuita refrișare. O a doua Catedrală, St. Remy de Dieppe, e în restaurare, cam prăfuită, cam oarecum părăsită, dar, oricum, departe de măreția celeilalte. De aici, ieșim pe faleză și plajă. Stau cât stau în soare, asistând la plecarea unui feribot spre Anglia, apoi îi las pe juniori și mă retrag undeva în urmă, unde e o umbră plăcută. E ora unu, mâine ne întoarcem acasă J N-am compilat niciodată informații din pliante și ghiduri turistice. Am scris întotdeauna numai despre ceea ce eu însumi am văzut, am simțit, am gândit: mentalitate de călător. Dar în voiajul acesta nici n-am cercetat cu premeditare „obiective” culturale, și am să regret că n-am dibuit urma numeroșilor artiști, mai ales impresioniști, care au trecut pe aici ; de data asta însă, n-am fost decât un turist bătrân și obosit. J Ziua plecării.

Așteptăm proprietarul pentru a-i preda cheile. Abia acum vom face cunoștință. La sosire ni le-a lăsat într-un loc accesibil printr-un cod. A promis că vine la zece. A fost punctual, întâi a venit doamna care - surpriză! - e „de culoare”, amabilă, prietenoasă. A apărut apoi și el, franțuz simpatic, ca la 40-45. Scurtă conversație, apoi ne luăm cordial rămas bun, iar doamna ne pupă pe toți. Vor avea surpriza de a găsi sus, pe masa din sufragerie, o sticlă de vin și o cutie de bomboane, tot așa cum și noi am găsit la sosire o sticlă de șampanie și un set de borcănașe cu diverse jeleuri. J Adieu, Normandie!

nr. 84 n august 2018

profil

actualitatea literară 5

Ion Beldeanu, un caligraf al melancoliei

Retras de ceva vreme într-o tăcere enigmatică, abandonând viesparul scriitoricesc, Ion Beldeanu părea a fi părăsit și preocupările lirice.

Din fericire, supoziția noastră nu se confirmă. Reamintim că prin Cămaşa de trecere (Ed. Muşatinii, 2012), o antologie lirică, Ion Beldeanu chiar trecea în revistă, într-o exigentă selecţie, etapele / reperele traiectoriei sale lirice, configurând un scenariu existenţial: domesticit, totuşi acutizat, sub control, dar deceptiv, cu angoase şi frustrări, sedate, însă, livresc. El însuşi un marginal (nu în sens valoric), aparţinând aşa-zisei promoţii-„sandwich” (adică momentului ’70), „strivită” între euforica întâmpinare rezervată exploziei şaizeciştilor, abundent şi elogios comentată, şi zgomotul iscat de ivirea, în grup, a optzeciştilor bovarici (îndeosebi lunedişti), Ion Beldeanu, ins retractil, pliat paradigmei bacovianismului, invocă recapitulativ tocmai tema marginalităţii: faimoasele „promenade duminicale” într-o urbe care „treieră” plictisul, mecanica existenţială, inevitabil repetitivă şi motivul Provinciei, acolo unde, deşi neauzită, poezia „bântuie străzile”, în fine metafora obsedantă a trecerii, invocând „sângele nostalgiei” şi, desigur, moartea „pânditoare”.

Cu deosebire, antologia din urmă, găzduind şi un grupaj (Texte pentru un posibil volum) explicit sub ameninţarea thanaticului, mărturiseşte resemnarea: viaţa are „gura însângerată”, peisajul e „cu o singură ieşire”; nici măcar prezenţa fulgurantă a Eldòrei, „încă apetisantă”, nu poate alunga o concluzie implacabilă: „nu-i nimic de făcut în faţa morţii”, va recunoaşte poetul (v. Nu-i nimic de făcut), pentru a conchide, cercetând lucid-retrospectiv devenirea: „ce departe rămân promisiunile / de altădată” (v. N-am cum).

Structural un elegiac, „un solitar ce-şi hrăneşte tristeţea / Cu mici întâmplări”, trăitor în oaza lirică a Bucovinei (invitând la idilism), poetul îşi dezvăluia, odată cu Lecţia de melancolie (1987), accentele bacoviene; la scurtă vreme, testând şi dezvoltând motivul literar al Provinciei (supus, însă, bruiajului ironic), el anunţa o părelnică schimbare la faţă (v. Proba mea de viaţă, 1995). Mai încoace, publicând placheta Dimineţi fără glorie (Editura Opera Magna, Iaşi, 2011), credincios, totuşi, portativului sentimental-melancolic, el pare a se reinventa, atins de o resemnare ce reverberează cosmic, instaurând neputinţa, placiditatea, plictisul suveran. Omul, în relaţiile cu fauna scriitoricească, e de un „sentimentalism aspru”, nota Theodor Codreanu. Iar poezia sa, creată după chipu-i interior (observa Paul Aretzu), suportă astfel de corecţii de orbită conservând o tainică şi întremătoare continuitate, vizibilă la o cercetare retrospectivă. E drept, bacovianismul a fost „dinamitat” (cf.

Ioan Holban) iar colecţia de nimicuri, acele „drame mărunte” ale provinciei (considerate vertebrele poemului) îl asaltează într-un oraş „debusolat”, „putred de tristeţe”, cu porţile închise. „Nenorocita de realitate” năvăleşte decapitând surâsul; poetul, „vinovat de neputinţă”, se mărturiseşte: „Rămâi în această deşertăciune / din care doar şoarecii / ronţăie puţin câte puţin” (v.

Corăbii pentru sicofanţi). „Nopţile colorate” sunt departe, ispitele au fost uitate, tăcerea a devenit stăpână. Iar insomniacul poet, resemnat, va conchide: „Logaritmii existenţei mele / n-au cum să răstoarne monotonia” (v. Descriere după natură). Ion Beldeanu, practicând, cu nerv polemic, şi o publicistică de ecou sau reportajul beletrizat (la începuturi), de o verticalitate nedezminţită, face loc – cotropit de ceaţă şi singurătate – şi unor eruptive momente de revoltă, anunţate doar: „Nu vreau să mai măsor aerul puturos / al fiecărei dimineţi / să cred că din groapa neagră a aşteptării / se va ivi iasomia / numai bună de uns oraşul pe la încheieturi / spre a-i amorţi urletul / şi zvâcnetul de animal neputincios”

(v. De ce nu strigi?) Sau invocă (îşi aminteşte) dialogul cu himerica Eldòra in absentia, surâsu-i fosforescent, misterul, tărâmul edenic: „Atunci intră Eldòra / niciodată nu-i târziu pentru iubire / şi pielea ei miroase a soare / şi părul său are sclipiri de foc” (v. N-am cum). Ea, încă „apetisantă”, îi oferă şansa zborului râvnit, deşi întâlnirea e interzisă: „Există această clipă de ied / cu botul de rouă peste care / alergăm să ne-ntâlnim / numai că nu ne-ntâlnim, nu ne întâlnim” (v. Dar trupul tău). Până la urmă, conştient că „fiecare îşi amăgeşte / în felul său singurătatea”, semnatarul acestor Dimineţi (neglorioase) practică un febril şi izbăvitor dialog cu sinele (repetitiv, tras în variante şi dublete): „Ai ochiul plâns iar marile focuri / par a se stinge” (v. Oare gloria?). Şi ascultând (înrobit) ispititoarea voce a Poeziei, se va întreba: „Eram eu cel care fluiera / peste câmpiile speranţei?” (v. Cont la speranţă).

Asaltat de amintiri vulnerabile („o rană sub pleoape”) poetul rămâne un

privitor doar, spectator detaşat, instalat la „margine de toamnă”, hălăduind prin „rezervaţiile melancoliei”. „A vedea înseamnă a şti” — citeam altădată — şi, sub această aserţiune, Ion Beldeanu face o lectură a existenţei, cercând a îmblânzi destinul. În poeme mai vechi, Eldòra „trece ca o serbare galantă” (Promenada duminicală), nimic nu pare a se întâmpla, corăbiile sunt „trase la mal”, „fumegoasele plecări” se evaporă; sub teroarea umbrei, poetul „căutat de întrebări” — în careta provincialelor iluzii — e tentat de o „vicleană împăcare”, domolinduşi frisonul interogativ. Flanând prin urbea provincială, flegmatic, ironic, necruţător cu sine, scrutând mecanica existenţei agonice într-o „lehamite fără frontiere”, el se dovedeşte, spuneam, fidel formulei poeticeşti care l-a impus.

Privind viaţa (cum a zis Ibrăileanu), Ion Beldeanu acuză, negreşit, atingeri bacoviene. Citadin înrăit, el formulează rareori soluţii naturiste („calul de iarbă”, „pădurea tămăduitoare”, „oraşul năucit de arome”) constatând — sub apăsarea „rafalelor de plictis” — o epuizare a speranţelor. Oraşul gregar (un spaţiu sufocant pentru două singurătăţi), uşile sparte ale Paradisului, eşafodul foii albe, „aleile provinciei desfrunzite” îl aruncă în placiditate, gândul solitar scuturând „petalele înserării”. Cercetând lumea printr-o „vizetă de plumb”, poezia lui Ion Beldeanu permite o identificare a obsesiei Bacovia fără a folosi bacovianismul ca mască. „A te descoperi / în faţa hârtiei” (Aşteptând cuvântul) înseamnă tocmai o aruncare a măştilor, nicidecum un lirism al „rănilor simulate”. Şi, cu atât mai puţin, unul semănând cu o litanie neagră. Trecerea, risipirea, surparea sunt văzute în cheie mioritică; gândul desfoliat, ostenit, învelit în tăcere lasă să transpară splendoarea inutilităţii („o vânătoare de frunze”), citadinul traversând „oraşul de sticlă”, tăind voiniceşte „dealul de iluzii”.

Un solitar aşadar (Autoportret), pornit în căutarea Arcadiei, la întâlnirea cu „marele ogar al destinului”, „sădind mierle” în „imperiul nestăpânit” al cuvântului, încă muşcând din „coapsa iluziei”, Ion Beldeanu face figura unui neoromantic (Sufletul, veche poveste); îl întâmpină acum „zile perforate”, „frunze de gheaţă”, durerea cărnii „sfâşiată de cuvinte”. Fără a descoperi aici neapărat o dramă a limbajului vom spune că poezia lui Ion Beldeanu suportă o devenire livrescă; viaţa devine text („Peste ziua de ieri / Se aşterne cerneala”; vezi Strigând până la asurzire), în ierbarul memoriei vom găsi „o petală de sânge”.

Ar fi de adăugat că debutul său poeticesc (mai 1964, Ateneu) vestea „coarda sentimentală”; în timp, lecţiile sale de melancolie suportă o infuzie ironică, drenând „fluxul bacovian” şi decapitând „ambiţiile vitaliste”. Umbra solitarului, retractilitatea celui care e legat ombilical de „spaţiul provincial” se aşează peste aceste texte confesive, privind îndărăt, desferecând izvoarele memoriei afective. Ispitit de voluptatea tristeţii, locuit de mohorâte tăceri dar şi de farmecul promenadelor duminicale, poetul, în „cămaşă de plumb”, recunoaşte că numele său ar fi un „scut prea fragil”.

Suntem nevoiţi să-l contrazicem. Mai degrabă vom accepta că acea „părere de viaţă”, strecurată în cutele textului, află în poezie o „armură solară”. Chiar dacă „groapa cu lei” (v. Nu vă datorez nimic) e foarte aproape.

Evident că poetul se mişcă în binecunoscutul decor: strada, piaţa publică, lascivul oraş cu identitatea sa „nevrozată”. E bolnav de concreteţe şi vrea să muşte „din mărul evenimentelor”.

Cochetează, mărturiseşte, cu nostalgia şi, sub ameninţarea morţii furişate, recunoaşte că melancolia „se învaţă” (şi încă „foarte uşor”). Dar din această singurătate câştigată, din amintirea estompatei Eldòra, din noianul ştirilor asaltând picoteala Provinciei (ronţăită de „baliverne”) poetul se desprinde uşor ironic, flagelând fie módele poeticeşti (v. Poem semiotic), fie propria-i reverie „de trei parale” (v. Aceeaşi păsăre).

De altfel, „râsul grobian al străzii” (v. Balul continuă), micile drame, măştile ipocriziei sunt chiar „vertebrele poemului”. Ion Beldeanu nu cultivă o lirică spectaculoasă, şocantă. Avem de-a face, vom zice, cu o poezie migălos „construită”, cu o abilă înscenare (cotropită de „aburul regretelor”) fidelă unor motive (gravitând pe tema „rănilor de Provincie”) în pofida umilinţei afişate. Chiar dacă „vremea Poemului a trecut” (ne asigură vânzătorul de ziare; v. Ce zice vânzătorul de ziare) orgoliul poetului, ca stăpân absolut al clipei, erupe, câteodată: „Tot ce ating se preface în semn”. Totuşi, „clopotul de cenuşă” îi stinge poftele demiurgice şi, cuminţit, el cere, amintindu-şi de anii tineri, de „viforul sângelui”, o „transfuzie de optimism”.

Suflul demiurgic, neferit de tonul sentenţios cu delicii retorice, conferă realitate textului; cuvântul este „vietate”, sacrificat în „gura albă / Şi flămândă a hârtiei”. Între poemul arogant (propunând în surdină un triumf al livrescului) şi gustul cenuşii (exprimând un eşec existenţial) Ion Beldeanu părea a da câştig de cauză primei (nu şi cronologiceşte, pe traiectul devenirii sale) intenţii. Acceptând „vânătoarea de sensuri”, el accede la o superioară conştiinţă teoretică (textualizantă): „Numai cuvântul atârnând / Ca o sabie deasupra capului”.

Evident, acest univers liric nu respiră un simbolism macabru sau o atmosferă lugubră. Dar „culorile bacoviene” îmbracă un real filtrat, de mediere culturală. Ca lungă rememorare, poezia lui Ion Beldeanu estompează, printr-o percepţie elegiacă, măruntele drame; sau plonjează în fantastic, derizoriu, oniric etc. Încât, pe urmele altora, vom zice şi noi că Provincia lui Beldeanu este un tărâm intim al stărilor sufleteşti. Este, aşadar, un

Adrian Dinu RACHIERU peisaj interior, prilejuindu-i, la modul colocvial-resemnat, obsesive exerciţii de meditaţie. Motivele recurente, structura narativă, maniera conversativă fac din textele lui Ion Beldeanu variante.

Caligraful melancoliei naveta cândva între îngândurare şi ironie; sub masca plictisului provincial într-un oraş coclit, letargic, în care „colcăie nostalgiile”, contemplând „molozul zilei”, poetul îşi mărturiseşte acum inaderenţa. „Sinele dezacordat”, cochetând cu ideea abandonului, este proiecţia unei tensiuni.

Acest tragism difuz, gata să cadă în banal, se exprimă surdinizat. Nu este o exhibare a Eului, totuşi dezamăgit, sceptic, înţelepţit. Jocul de oglinzi răsfrânge, economicos, o percepţie reflexiv-elegiacă, de tristeţe filosofică, distilând memoria; suntem invitaţi în „coridorul toamnei / pavat cu paşii Eldorei”. Şi, în acelaşi timp, suntem avertizaţi: da, poezia este un exerciţiu de supravieţuire în „starea de vid”, scutul cuvintelor ne apără, textul rămâne indiferent la „dramele lipite pe zid” (alt text, de fapt!). Între foşnetul livresc şi freamătul viului, poetul trage cortina reflexivităţii melancolice. Schimbările la faţă (necesare) nu pot altera, credem, substanţa elegiacă a fostului redactor-şef al Bucovinei literare, cel care, căutânduse, rămâne credincios sieşi. Adică un caligraf al melancoliei, „divulgată” în variante.

* Fără a fi un răsfăţat al criticii, Ion Beldeanu (n. 22 august 1939), după mai bine de patru decenii de la debutul liric (Mirele pâinii, 1976), a devenit un nume important al poeziei noastre.

Merită, indiscutabil, o altă vizibilitate literară. Dacă nu uităm că Ion Beldeanu este şi un interesant prozator (vezi, de pildă, romanul Glontele de cucută), un polemist de calibru (tripticul Bucovina care ne doare, tras într-o ediţie selectivă, în 2011, la editura Lidana, reamintea adevăruri dureroase, pentru care, se ştie, autorul a pătimit, fiind „interzis” cinci ani în Ucraina) şi, nu în ultimul rând, un constructor (seria arhivată a Bucovinei literare depune, oricând, mărturie), aducem, la ceas aniversar, alte câteva tuşe merituoase unui portret întregitor.

6 actualitatea literară

cronica

nr. 84 n august 2018

Voevod al Apusenilor (Teofil Răchiţeanu)

Mâhnirea de a nu fi aflat un loc unde să-și poată exercita profesiunea de dascăl în Cluj, după absolvirea Filologiei („în vremea aceea - se mărturisește poetul într-un Cuvânt înainte la volumul Elegii pentru restriștea voevodului - Editura Tiparg, Pitești, 2018 - eram șomer și vagabondam pe străzile Clujului, cu diplomă de licență în filologie în buzunar”), Teofil Răchițeanu și-o alină, în cele din urmă, întorcându-se în satul natal din Munții Apuseni, de sub Vlădeasa, unde rămâne până azi, învățându-i pe copiii de-acolo să iubească limba și literatura, istoria românilor, necurmându-și lecturile fundamentale și compunând poezii, impasibil față de mișcările moderniste din arealul scrisului contemporan, mulțumindu-se a se hrăni cu verbul eminescian, cu melosul folcloric și nu mai puțin cu freamărul pădurilor și apelor ce dau farmec și măreție unui peisaj agrest, păstrător de datini și de fapte eroice, pline de înțelesuri, aducând mărturii ancestrale pentru statornicia neamului său, locuitor aici din străvechime.

Fără grabă și-a alcătuit volumele de versuri, apărute cu grijă în timp, volume în care se regăsesc vibrând nealterate sentimente și emoții de o rară profunzime meditativă. „Nici un poet român modern - spune Mircea Popa în postfața (Mitul voevodal la Teofil Răchițeanu) volumului - nu a fost mai pătruns de sentimentalitatea și vizionarismul eminescian în litera și spiritul lui ca poetul acesta sihastru din Munții Apuseni, care trăiește înfrățit cu codrul, izvoarele, norii și fenomenalitatea specifică locului”.

Scriind nepătruns de experimentele prozodice frivole, a reușit să-și formeze și să impună un stil propriu, de-acum inconfundabil. Programul său poetic e simplu și expresiv: „Târziu lâng-o fântână mă voi opri să plâng”, marcând o operă lirică în care își dau întâlnire, într-o elegantă caligrafie verbală, cântecul de dor și de jale, elegia, rugăciunea, imnul etc., toate aceste modalități de exprimare poetică purtând semnul măreției voevodale a codrului ca semn al permanenței vieții nealterate pe aceste locuri: „Cade frunza, cade frunza/ Și, noian, s-așează-n vale -/ Este jalea? Este jalea?/ Codrului Măriei Sale?// Cade frunza, cade frunza./ Șoapte curg pe vânt, amare -/ Este plânsul, este plânsul/ Lumilor în destrămare?// Cade frunza,

Diana Dobriţa Bîlea

Constantin CUBLEŞAN

cade frunza -/ Oare Moartea-i, nepătrunsa?/ Ni-s viețile? Ni-s anii/ Tremurând ca-n codru frunza?...”

(Cade frunza, cade frunza, II).

Tonalitatea eminesciană a verbului se regăsește asumată în lamentațiile meditative asupra trecerii timpului: „Oh, e târzie vremea în cer și pe pământ!/ Te clatină, tu suflet, te desfrunzește, gând!/ Ca pânze mari de ape curg din înalt palori./ Sufletul toamnei trece țipând pe sus prin nori./ Ușor, ușor, ecouri ca frunze se desprind,/ Octombrie din cornu-i mereu zvonind, zvonind,/ Tot mai târziu se face în lume și e vânt./ Te clatină, tu suflet, te desfunzește, gând!” (Te clatină, tu suflet). E un cântec al comuniunii cu elementarul firii veșnice, în care își află rostul și sensul existențial, exprimat într-o tărăgănare de doină populară: „Linu-i lin, suflete, lin,/ Că n-ai stare, nici alin/ De nesomnul gândului,/ De plângerea vântului,/ De tăcerea pietrelor,/ De pustiul vetrelor,/ Din linu-nserărilor,/ De zbuciumul mărilor,/ De taina-Orionului,/ De zvonul Eonului,/ De spaima genunilor,/ De vaierul lumilor…”

(Linu-i lin, suflete, lin!). Relația cu transcendentul e una dincolo de religiozitate, în asumarea unui soi de permanență cosmică diurnă în care trăiește însuși Demiurgul: „Mereu și mereu prin codrii acei/ Spre a-mi îngropa jalea mea fără nume/ L-am întâlnit peun țărmur de râu pe Dumnezeu./ Ședea în sine însuși căzut și-uitat de lume (…) Mereu și mereu prin codri acei -/ Ah, un liman al uitării nu este! -/ Pașii mă poartă mereu și mereu/ Parcă pe un alt tărâm în amară poveste…” (Mereu și mereu prin codri acei).

Pașii poetului într-o atare ambianță ce probează veșnicia („Trecea, tânăr, Voevodul”), sunt ritualici, oficiindu-se astfel un drum de la viață la moarte, cu seninătate și resemnare destinală: „Du-mă, nor, dumă iar/ Du-mă-n Munții-de-Apus/ Unde codrii cresc de veacuri/ Și se tânguie nespus…// Du-mă, nor, pe-o adiere,/ Du-mă-n Codrii-de-Argint/ În dumbrăvile lor sfinte/ Peste care ninge blând…// Du-mă, nour, și mă lasă/ Lângă apele lor line,/ De întunecată jale/ Sufletul să mi se-aline…” (Sufletul să mi se-aline). Îndeobște, tonalitatea poeziilor este una elegiacă; o tristețe ancestrală vibrează în melodia verbului, decantând, cu profundă împăcare de sine, emoția singurătății ce definește starea sa ființială în univers: „Va fi un ceas când singur de tot, de tot voi fi,/ Îl voi chema pe Domnul și El nu o să vie./ (În cerul Lui de gheață El

este mort de mult/ Și nimenea nu știe din morți să îl învie…)/ Uitat de toți, de toate, o să mă sting. Năluci/ Din vreodinioară n-o să-mi îndulce chinul./ Nici Rai, nici Iad, niciunde nu o să aflu, nu./ Ci, fără moarte, Moartea o să-mi șoptească-Aminul” (Va fi un ceas când singur).

Pribegit/peregrin prin Munții de Apus ai țării, căutându-și identitatea în osmoza cu istoria neamului, cu voevozii cărora le-a dedicat în ani nu doar poeme ci volume întregi (cel închinat Iancului mi se pare în totul relevant), cu râul și ramul voevodal al codrilor seculari, Teofil Răchițeanu se vede însuși un asemenea voevod al poeziei ce se trece/petrece în timp, ducând în rostirea sa însuși sensurile destinului seminției îndătinată Ardealului: „Peregrin prin munți de-a pururi/ Până când în apa serii ei își pierd a lor contururi,/ Până-n nori se culcă luna, învelită-n giulgi de ceară,/ Până când în amintire și în gând se face seară,/ Până când în mine lumea istovește și apune,/ Până sufletu-mi pe-un țărmur cade frânt în rugăciune,/ Până când în mineArdealul ca un prunc surâde mumii,/ Până plâns mă fac cu totul și mă pierd în plânsul lumii…” (Peregrin prin munți de-a pururi).

Romantismul păstrat ca atitudine poetică, poate să pară unora desuet. Nimic mai fals însă. Lirica lui Teofil Răchițeanu are în reflexivitatea sa metaforică o prospețime și o vigoare ce se relevă ca deplin modernă prin tocmai trăirea autentic-emoțională într-o lume a cântul bătrânesc, a istoriei, nu mai puțin a cultului limbii, frumos ornată în prelucrarea filigranată a verbului simplu, mereu actual.

Seria „Compania Detectivilor” continuă

Pătruns până la plăsele de vraja scrisului, înţelegând că menirea sa spirituală este să lase lumii romane poliţiste care să poarte amprenta structurii sale morale şi profesionale, Florin Alexandru continuă aventura colecţiei „Compania Detectivilor” cu o a doua carte, „Averea preotului coreean” (Editura Ex Ponto, 2016). Între timp, a apărut şi cel deal treilea roman, Artizanul păcatelor, din aceeaşi serie, despre care vom vorbi, desigur, cu altă ocazie.

Cu o desfăşurare epică foarte elaborată, scris cu o anumită lejeritate datorată profesiei de poliţist a autorului, cu unele alunecări în zona lirismului pentru a completa imagini menite să sensibilizeze şi dintr-o perspectivă frumoasă a lumii în care trăim, urmărind psihologia personajelor în dinamica lor, punctând cu acribie reuşitele şi eşecurile, după caz, ale protagoniştilor, evidenţiind continua alterare umană a bestiei cu chip de om Apolodor Ţimpu, zis Vârfu, alias Garabet Manea, sondând în gama de metehne ale vechii securităţi din România, romanul Averea preotului coreean reuşeşte să ţină cititorul cu sufletul la gură până la final. Ca şi în primul roman din această serie, Arua, şi în al doilea avem de-a face cu două tipuri de personaje: cei buni (detectivii şi cei care li se alătură întru identificarea, demascarea şi prinderea vinovaţilor) şi cei răi. Iar dacă în primul roman autorul găsise „masca” drept instrument pentru complicarea firelor epice şi augumentarea suspansului, în cel de-al doilea inventează „arătarea”, personaj misterios cu aparente însuşiri fantastice ori, dimpotrivă, pregnant umane, de partea binelui însă, dezvăluit în cadrul deznodământului.

Deşi averea pretinsului preot co-

reean Kim este, la prima vedere, mobilul acţiunii acestei cărţi, lectura demonstrează că, de fapt, epicul este concentrat în jurul fostului securist Garabet Manea, un individ cu paranoia puterii şi bolnav de avere, în numele cărora ucide fără scrupule, una dintre victime fiind chiar fiul său. Avantajul lui Florin Alexandru este că vine chiar din interiorul sistemului, profesia sa prilejuindu-i destul de des întâlnirea cu infractori de diferite calibre. Din acest motiv, atmosfera romanelor sale este mereu autentică, iar limbajul cu care operează personajele sale este desprins dintr-o realitate incontestabilă.

Autorul sondează în trecutul comunist pentru a aduce în prezent caracatiţa infracţională cu care sunt nevoiţi să se confrunte oamenii legii, demonstrând că tarele omeneşti sunt nu doar durabile în timp şi spaţiu, dar şi foarte greu de contracarat şi de anihilat.

Caracteristic romanelor lui Florin Alexandru este faptul că personajele negative au, toate, şi câte un supranume, preferat în vorbirea curentă a lumii interlope. Pentru a fi mai uşor de reţinut, în acest al doilea roman ele primesc apelative de animale: Dulău, Canguru, Hienă, Gorilă, Leu, Muflonu, Caimanu, Zăganu şi mai puţin de altă natură, precum Doctoru. Poate pentru a elogia, în felul său, un maestru al romanelor poliţiste, Haralamb Zincă, ale cărui scrieri şi stil l-au influenţat într-o oarecare măsură (după cum autorul însuşi a declarat la o lansare de carte), autorul dă şefului Companiei Detectivilor numele de Haralamb. Pe ceilalţi detectivi îi întâlnim şi în Arua: Ciprian Baltiş, Grigore Horozei, Emil Tipăreanu, Petre Stan, Daniel Marinuş şi Alexandru Dragu. Sigur că în al doilea roman apar şi alte personaje, pe lângă cele negative deja menţionate: cele două Diane, Silviu Dinu ş. a. Iar arătarea nu este doar un personaj care intervine des în desfăşurarea acţiunii, ci şi un pretext

abil al autorului pentru a întreţine atmosfera de suspans şi mister; nu se ştie dacă e om deghizat, o fantomă (a haiducului singuratic întors din morţi pentru a continua să facă dreptate şi pentru a se răzbuna pe cel care îl omorâse) sau un animal misterios, fabulos şi macabru deoarece victimele sale sunt găsite cu faţa mâncată şi cu două urme adânci de colţi în gât.

Profeţia călugărului Ilarion, care, deşi trecuse pragul vârstei de 112 ani şi zăcea aşteptând, mai înaintea morţii, împlinirea propriei preziceri, este enunţată încă din pagina a treia a romanului, dând startul cititorului pentru tălmăcirea ei: „Al doilea an de după evul nou,/ Atunci când va răzbate un ecou,/ Sfinţii cei trei nici nu vor fi trecut,/ Când arătarea-ndată va fi apărut,/ Urmărind pe ticălosul cel urât,/ Care pe fiul său va fi omorât,/ Apoi în colţ de animal se va sfârşi/ Şi profeţiandată se va împlini,/ Tot neamul cel mai rău va isprăvi”. Această profeţie, scrisă pe o bucată de hârtie şi ajunsă în

mâinile unguroaicei Eliza, mama celui ce va întruchipa arătarea, apoi alte bileţele, file de jurnal, bucăţi cifrate de legendă scrise pe hârtii ascunse prin diverse locuri au rolul de a pune pilonii construcţiei epice, descifrarea lor conducând către alte enigme ce trebuie dezlegate. Rezolvarea este dată în final, după o suită de intervenţii specifice ale detectivilor care trec de multe ori prin pericole şi situaţii-limită, uneori însăşi mâna Providenţei trebuind să facă mutarea decisivă pe tabla atât de subţire unde (se) joacă viaţa lor. Haralamb Gripină, precum un Sherlock Holmes, chiar dacă succesul se datorează întregii echipe a detectivilor pe care îi conduce, este cel care face întregul raţionament în faţa infractorului Apolodor Ţimpu, alias Garabet Manea.

Dincolo de mesajul caracteristic al acestui tip de literatură, acela că binele învinge în lupta cu răul, Florin Alexandru mai promovează un gen de mesaj, mult mai subtil, acela că dragostea este mai presus de orice altă avuţie. Acţiunea romanului demarează cu scena de dragoste dintre Eliza şi Vlaicu, iar pe parcurs cititorul este martorul iubirii altor cupluri. De remarcat că iubirea protagoniştilor este pusă mereu în slujba binelui şi, aşa cum decurge firesc din acest fapt, înaltele sentimente aparţin numai personajelor pozitive.

Finalul este aureolat de împlinirea iubirii ca şi în precedentul roman, dar şi de o atmosferă plăcută, prietenească, în care umorul primează pentru a destinde cititorul după o lectură palpitantă.

Harnic, inteligent, talentat, dispus mereu să se perfecţioneze, petrecânduşi o bună parte din timp printre oamenii legii şi printre infractorii despre care scrie, Florin Alexandru are şansa de a deveni o voce notabilă a Tomisului și nu numai în rândul scriitorilor de gen.

Pontul Euxin, prezent în peisagistica romanelor sale, este pregătit să-l susţină cu toată încrederea.

Virgil DIACONU

nr. 84 n august 2018

n Continuare din numărul trecut (4). Tensionarea existențială, afectivă și poetică Despre substanța poeziei religioase făcută de marele ei teme - lauda celor divine și problematizarea condiției (existenței) umane - ar fi de precizat că acestea nu sunt prin ele însele poetice, deci că simpla lor prezență în discursul lingvistic nu asigură de la sine acestui discurs statutul de poezie. Nicio temă, deci nici temele poeziei religioase, nu salvează prin ele însele poezia. O poezie nu devine mai bună pentru că este religioasă, morală, de atitudine socială, de dragoste etc., pentru că este scrisă în vers clasic sau în vers liber, pentru că aparține unei generații poetice sau alteia, ci pentru că ea reușește să trateze poetic (dacă reușește!) una sau alta dintre temele pe care le exprimă. De aceea, orice temă care urmărește să devină poezie trebuie să se subordoneze normelor estetice ale poeziei, trăsăturilor ei fundamentale, de gen poetic modern.

Norma (trăsătura) principală căreia trebuie să i se supună orice temă este aceea a tensiunii existențiale, afective și poetice. Creez poezie, religioasă sau nereligioasă, în măsura în care viziunea mea reușește să tensioneze existențial, afectiv și poetic discursul tematic. În acest fel, produc un discurs sensibil, emoționant, vibrant, seducător. În afara acestei viziuni tensionate în cele trei planuri, discursul meu rămâne doar unul lingvistic, deci un discurs gol din punct de vedere existențial, afectiv și poetic.

Tensionarea existențială, afectivă și poetică este norma oricărei poezii, fie aceasta religioasă sau nereligioasă. O parte din poezia lui Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Radu Gyr, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Trakl, Baudelaire, Rimbaud, cel puțin, este tocmai o astfel de poezie tensionată, sensibilă, seducătoare. Dar și opere poetice din epoci culturale mai vechi, precum Epopeea lui Ghilgameș, magistralul poem sumerian, și poezia Bibliei - o parte din psalmi, Cântarea Cântărilor, lamentațiile lui Iov și, îndeosebi, Ecclesiastul, un monument al poeziei clasice, se înscriu în acest orizont al poeziei sensibile, fremătătoare, seducătoare. Revenind la poezia religioasă autentică, voi ilustra postura existențială și totodată tensionată existențial, afectiv și poetic a acesteia cu un fragment dintr-un poem cu totul remarcabil, Viața lumii, al lui Miron Costin: Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară, Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.

Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.

Fug vremile ca umbra şi nici o poartă A le opri nu poate. Trec toate prăvălite Lucrurile lumii, şi mai mult cumplite. Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte.

Aşa cursul al lumii nu să conteneşte.

Fum şi umbră sântu toate, visuri şi părere.

Ce nu petrece lumea şi în ce nu-i cădere?

Spuma mării şi nor suptu cer trecătoriu, Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?

Zice David prorocul: „Viaţa iaste floarea, Nu trăiaşte, ce îndată iaste trecătoarea”.

“Viiarme sântu eu şi nu om”, tot acela strigă O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaşte Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaşte Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate Primeneşti şi nimica să stea în veci nu poate, Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare Minunată zidire, şi el fârşit are. Şi voi, lumini de aur, soarilă şi luna, Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa.

Voi stele iscusite, ceriului podoba.

Vă aşteaptă groaznică trâmbiţă şi doba.

Așadar, lirica religioasă, ca și poezia în general, reușește să fie autentică și să dobândească valoare și în măsura în care ea este cosmicizată și tensionată existențial, afectiv și poetic. Altfel, mi-e teamă că, în cazul poeziei religioase, de exemplu, caracterul religios însuși se poate dilua și reduce la dogmă.

Pe de altă parte, trebuie observat că poezia religioasă a începuturilor a transmis poeziei laice care i-a urmat textura sa existențială, configurată, în general, de dimensiunile sau postúrile existențiale numite mai sus, contribuind astfel la dezvoltarea și consolidarea unei ramuri poetice viabile, performante estetic, în timp ce atât poezia modernistă a curentelor și generațiilor literare, cât și poezia postmodernistă au generat și consolidat o direcție poetică în care domină mai mult aspectele existențiale minore, facile, atomistbiografice, ludicul, ironia, derizoriul și nimicul; - un volum de poezie al lui Mircea Cărtărescu, scris în perioada 1988-1992 și publicat în 2010 la Humanitas, poartă, de exemplu, numele conținutului său, adică „nimic” (cu n mic).

eseu

actualitatea literară 7

Poezia religioasă românească Poezia religioasă în contextul poeziei postmoderniste contemporane

Privită de la începuturi și până astăzi, poezia religioasă are o prezență sau distribuire inegală în timp.

Pregnantă la începuturile poeziei noastre, ea își diminuează în timp prezența, fie prin firea lucrurilor, fie pentru că cenzura comunistă o interzice vreme de 45 de ani. Așa încât în modernitate poezia religioasă a devenit doar o secțiune, oarecum firavă cantitativ, a poeziei.

Ce puțin în prezent, spațiul poetic este ocupat în cea mai mare parte de textele pe care poeții generației ′80 le numesc poezie postmodernistă. Poezia care domină scena poetică românească în acești ani, mai precis din 1986 încoace, este, așadar, poezia postmodernistă, despre care poetul optzecist-postmodernist Mircea Cărtărescu ne spune în volumul Postmodernismul românesc că s-a născut prin imitarea de către poeții optzeciști a poeziei postmoderniste nord-americane.

Dar cum este poezia postmodernistă americană, care substanțializează conceptual poezia postmodernă românească? Mircea Cărtărescu îi apreciază pe poeţii postmoderni americani/occidentali pentru faptul că aceștia au reuşit „Eliberarea poeziei de metafizică, de transcendent, coborârea ei «în stradă», în realitatea cotidiană, haotică şi fluidă”, pentru că ei au contribuit la „revenirea [în poezie a] narativităţii, a impurităţii, a hazardului, a criteriilor metaestetice”, pentru că au determinat „renunţarea la metaforă şi la imaginea elaborată în favoarea inflexiunilor lingvistice ale vorbirii cotidiene […].” (Postmodernismul românesc, 1989).

După cum se vede, aproape toate caracteristicile sau trăsăturile enumerate aici de către M.C, și anume „eliberarea poeziei de metafizică, de transcendent, coborârea ei «în stradă», în realitatea cotidiană, haotică şi fluidă”, narativitatea, impuritatea, hazardul, criteriile metaestetice, „renunţarea la metaforă şi la imaginea elaborată în favoarea inflexiunilor lingvistice ale vorbirii cotidiene […]”, sunt trăsături precare estetic, așa încât nici poezia postmodernistă care le exprimă nu poate să aibă altă calitate…

Dar postmodernismul literar nord-american, care influențează poezia noastră optzecist-postmodernă, este totodată, spune M. Cărtărescu, „eclectic, versatil, difuz, «androgin»”, şi tocmai de aceea el „tinde să părăsească locurile înalte ale culturii, să se asocieze cu cultura de masă, cu kitsch-ul, paraliteratura”.

Postmodernismul care prezintă aceste trăsături, care sunt în mod evident pseudoestetice, este un postmodernism amputat valoric, neperformant, iar dacă el este astfel, înseamnă că şi poezia optzecistpostmodernă românească, ce își face model din poezia postmodernistă nord-americană, trebuie să semene cu acest postmodernism, deci să aibă aceleași trăsături precare estetic, aceeaşi calitate literară precară ca şi el… De fapt, Mircea Cărtărescu ne asigură că „postmoderniştii caută tăcerea în hazard, indeterminare, aleatoriu şi haos.” (ib., p. 88).

Cam în acest fel este definită poezia postmodernistă care ocupă cea mai mare parte a scenei poetice românești și care se constituie totodată ca un mediu, ca un context în care ființează atât poezia religioasă contemporană, cât și poezia de valoare, în general, care nu este și nu urmărește să fie religioasă. Oricum, poezia religioasă răzbate cu greu printre reclamele luminoase și penele de curent atât de dese ale poeziei generaționiste postmoderniste, sincronizate, vai!, cu poezia postmodernistă americană, printre poeziile eclectice, versatile, care tind „să părăsească locurile înalte ale culturii, să se asocieze cu cultura de masă, cu kitsch-ul, paraliteratura”. În ceea ce mă privește, constat că poezia noastră postmodernistă este fie atomizat-biografică, jurnalieră sau de tip reportaj, dedicată aspectelor minore ale existenței, facilului, derizoriului sau nimicului, fie retro-ironică, deci concepută din alte poezii, prin pastișă, prelucrare, rescriere, imitare, influențe poetice. Cel puțin acest ultim aspect îl fascinează pe Mircea Cărtărescu, care își concepe volumul Levantul din poeziile altor autori, prin pastișă, rescriere și prelucrare. Iată ce declară el în acest sens în Zen, jurnal 2004-2010 (Humanitas, 2011): „E oribil să scrii dacă nu vezi deja literele pe pagină, prin hârtia de calc, căci marii scriitori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali.”

Sub hârtia de calc a versurilor pe care Mircea Cărtărescu le scrie se văd versurile altor poeţi, „căci marii scriitori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali”. Pentru Mircea Cărtărescu, poezia poetului postmodernist se constituie prin imitarea unor modele poetice predecesoare sau contemporane. Şi vom înţelege că poetul care imită modele poetice de acest fel este un mare scriitor…

Firește, poetul postmodernist care apelează la poezia altor poeți este un poet lipsit de inspirație, de viziune poetică personală. Acest poet nu scrie în urma unor bucurii, tristeți sau revolte personale, ci urmărește să le împrumute pe acestea din portofoliul poetic al altor poeți. Atâta doar că bucuriile, tristețile, revoltele,

emoțiile, vibrația nu se pot totuși împrumuta, și de aceea poezia postmodernistă îți lasă impresia unei poezii devitalizate, epuizate, lipsite de tensiune existențială, afectivă și poetică. Cu toate astea, poezia postmodernă este considerată de o destul de mare parte a criticii literare, desigur că postmoderne, ca fiind poezia de top a veacului… O poezie de acest tip pune în fruntea ei poeți nesemnificativi, precum Mircea Cărtărescu, Ion Mureșan sau L. I. Stoiciu. În această dominantă a poeziei postmoderniste, atât poezia religioasă autentică, cât și poezia de valoare, în general, pot deveni insulare și aproape nebăgate în seamă. „Statism” și „evoluție” în poezia religioasă

S-a spus că poezia religioasă probează un fel de statism, că ea nu se înnoiește, deci că nu este „la înălțimea formulelor poetice ale momentului”. Dar despre ce formule înalt poetice este vorba? Dacă formula poetică a momentului este poezia postmodernistă sau o poezie de aceeași valoare cu ea, atunci nu este nicio pagubă că poezia religioasă sau altă poezie nu este „la înălțimea” formulei poetice a momentului, deci a poeziei aflate în vogă. De fapt, formula poetică „a momentului” este mereu schimbătoare, presiunea poetică generaționistă schimbând canonul poetic generaționist din aproximativ zece în zece ani.

Vă puteți imagina o poezie religioasă care să se înnoiască generaționist, deci care să își schimbe formula poetică dimpreună cu fiecare generație poetică modernistă sau cu fiecare nou curent poetic, doar pentru a fi în pas cu moda poetică? O modă care, de cele mai multe ori, valsează în afara poeziei.

Poezia religioasă, ca și oricare altă poezie autentică, a privit întotdeauna cu suspiciune înnoirile generaționiste obsesive, programate, înnoirile și originalizarea care n-au avut nimic poetic în ele. Toate trăsăturile poeziei postmoderniste pe care Mircea Cărtărescu le-a înșirat mai sus sunt noi și originale, însă ele nu sunt și poetice: cu ele nu se poate construi, de fapt, poezie.

Elementele de „noutate” și „originalitate” pe care le-a adus poezia noastră avangardistă și postmodernistă, în general, ne cam fac de râs, pentru că ele sunt în afara poeticului, a esteticului. Dacă, asemenea lui M. Cărtărescu, vom aprecia poezia postmodernistă pentru faptul că poeții ei au eliberat poezia „de metafizică, de transcendent”, pentru că ei au contribuit la „revenirea [în poezie a] narativităţii, a impurităţii, a hazardului, a criteriilor metaestetice”, pentru că au determinat „renunţarea la metaforă şi la imaginea elaborată în favoarea inflexiunilor lingvistice ale vorbirii cotidiene […]”, atunci ceea ce apreciem noi nu este, de fapt, poezie, așadar poezie performantă, de valoare sau estetică, ci doar o seamă de texte ratate poetic.

Citesc azi, cu o plăcere nebună, poezie veche - Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, o parte din psalmii biblici și din epigramele mortuare grecești, lamentațiile lui Iov, Epopeea lui Ghilgameș, imnul Te Deum (Sf. Niceta de Remesiana), Rugăciunea measerului…, a diaconului Coresi, Rugăciune la ieșirea sufletului, de Neagoe Basarab, Rugăciunea în terține a lui Petru Cercel, poemul Viața lumii, al lui Miron Costin, cel puțin - și mă minunez de forța poetică a acestor poeme, în comparație cu poezia postmodernistă sau expresionistă, care face astăzi topurile literare. Și toate aceste poezii vechi nu prezintă, desigur, zgomo-toasele înnoiri ale poeziei de grup avangardiste sau postmoderniste. Și, la fel lor, poeziile religioase semnate de Arghezi, Eminescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Blaga, Rilke, Trakl și câți alții…

Poezia autentică, deci poezia de valoare, nu se schimbă de azi pe mâine, atunci când zece poeți ai unui cenaclu sau altuia se hotărăsc „să schimbe” poezia, adică să se sincronizeze cu o poezie în vogă sau alta; poezia autentică exploatează și perpetuează un concept poetic estetic oarecum stabil, relativ stabil. Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, o parte din psalmi, Epopeea lui Ghilgameș, toate poeziile religioase citate mai sus nu se înnoiesc, generaționist, la zece ani. Aceste poeme sunt de valoare deși ele nu exprimă arta poetică generaționistă sau a faimoaselor curente literare, sau a poeziei postmoderne, ci pentru că au capacitatea de a fi general umane, de a trezi sentimente, emoții general umane, de a fi universale!

Tocmai de aceea Ecclesiastul, care a impresionat prin valoarea lui poetică acum 3500 de ani, continuă să ne impresioneze poetic și astăzi.

Se va înțelege totuși că eu nu pledez aici pentru împietrirea poeziei. Nici nu s-ar putea, pentru că fiecare poet autentic toarnă altfel, procesează stilistic altfel, unul și același concept estetic de poezie. Asta și face ca poeziile marilor poeți să semene și să nu semene între ele: să semene în elementele și trăsăturile lor poetice estetice fundamentale (statism estetic), și să difere prin modul concret al aplicării lor stilistice în poezia pe care poeții în cauză o creează (evoluție stilistică).

Poezia autentică, religioasă sau nereligioasă, este astfel statică și în mișcare în același timp; ea este o poezie universală care se înnoiește prin stilul fiecărui poet, deci se originalizează, se personalizează de către fiecare poet semnificativ. Tocmai de aceea, psalmii lui

8 actualitatea literară

eseu

Poezia religioasă românească Arghezi, de exemplu, prezintă elemente stilistice și tematice noi față de originalele biblice sau de poezia noastră religioasă de început. Să citim, în acest sens al schimbărilor poetice, un poem religios modern, Unde sînt cei care nu mai sînt?, compus de Nichifor Crainic: Întrebat-am vîntul, zburătorul Bidiviu pe care-aleargă norul Către-albastre margini de pămînt: Unde sînt cei care nu mai sînt?

Unde sînt cei care nu mai sînt?

Zis-a vîntul: Aripile lor Mă doboară nevăzute-n zbor. Întrebat-am luminata ciocîrlie, Candela ce legăna-n tărie Untdelemnul cântecului sfînt: Unde sînt cei care nu mai sînt?

Unde sînt cei care nu mai sînt?

Zis-a ciocîrlia: S-au ascuns În lumina celui nepătruns. Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic, Oarba care vede-n întuneric Tainele neprinse de cuvînt: Unde sînt cei care nu mai sînt?

Unde sînt cei care nu mai sînt?

Zis-a bufnița: Cînd va cădea Marele-ntuneric, vei vedea.

Dintre poeții români care au scris poezie religioasă în vers de factură clasică îi putem aminti aici pe Mihai Eminescu, George Coșbuc, Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Radu Gyr, Octavian Goga, Panait Cerna, Vasile Militaru, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, Aron Cotruș, Ștefan Nenițescu, B. Fundoianu, Zaharia Stancu, Ioan Ciorănescu, Radu Gyr, Șt. Aug.

Doinaș, Ioan Alexandru, Geo Călugăru, Monica Pillat, Grigore Vieru, Magda Isanos, Andrei Ciurunga. Lucian Blaga a folosit versul de factură clasică și versul liber, iar Daniel Turcea, de pildă, a scris în vers liber.

Poezie cu tematică religioasă, în vers clasic și vers liber, scriu și poeții contemporani. Dintre aceștia, îi putem aminti pe Miron Kiropol, Adrian Popescu, Virgil Diaconu (Diminețile Domnului și Mahalaua îngerilor), Paul Aretzu (triada de poezie creștină Cartea Psalmilor, Cartea cu anluminura și Muntele Viu), Valeria Manta Tăicuțu (Laudate Dominum, Rugăciuni din orașul cel orb), Aura Christi, Ion Horea, Victoria Milescu, Adrian Munteanu, Ioan Pintea (preot), Nicolae Silade, Valeriu Giorgioni (Ferestre în cer), Stefan Hrehor (preot), Nicolae Ionel, Ioan Petraș (preot), Bartolomeu Anania (preot, decedat), Theodor Damian (preot, SUA), Dumitru Ichim (preot, Canada), Nicolae Jinga (preot), Horia Bădescu, Octavian Doclin, Sever Negrescu (preot), Dorin Ploscaru (preot), Ana Blandiana, Mihalache Tudorică (preot) etc.

Prezint mai jos un poem religios în vers liber, pe care îl semnez.

Vizita

Seară de seară paşii mei se întorc de pe toate cărările, inima - din toate iubirile. Seară de seară mă întorc în mine.

Mă întorc în mine, fac ordine prin celule. Şi îmi scutur capul de gânduri.

Să fie linişte! - îmi spun - în speranţa că cineva îmi va bate la uşă… În speranţa că cineva îmi va bate la uşă şi va mătura întunericul din casa mea şi va tăia capetele balaurului cu şapte capete - singurătatea. În fiecare seară îmi scutur capul de vrăbii.

Să fie linişte! - îmi spun - va veni duhul! Şi pereţii casei se vor deschide şi el îmi va sta dinainte! Şi eu în faţa lui voi rămâne ca în faţa unui drum pe mări; ca dinaintea nesfârşitei păduri.

Eu, care nu am decât valul! Eu, care nu am decât frunza!

Lucian Adulmeanu

Bocceaua lui nastratin - istoria cea mai frumoasă poveste -

pe obrajii medelenilor bovarici maşinile lor urcă a 6 a zi în munţi la schituri să pupe ciutele pe ţintă turism ecumenic cu basmale prêt-à-porter în torpedouri.

În târgul aleanului un armator sau amiral mai lipsesc un munte şi-un mahomed vom putea momi pe a8 secţiunea de aur prin Alania ~ funiei cu care nastratin lega bocceaua pe la mijloc Petru mrejerul pe firul acesta a fugit în Ardeal la Piatra un popă l-a ochit din clopotniţă ştiţi povestea am fi avut un Kennedy la altă scară a8> 66 la noi muşatini datini fă tu o rimă la kennedy alta decât enendi fetele mrejerului spune cronica au adus clavecinul şi ochelarii de la saşii din Bistriţa în Alania şi praful de dinţi dar nu aveau râsul alb al lui marilyn a invitat-o giorgio farfalla la festivalul lâna de aur dar pas pasămite tot pe motiv de a8 şi-a trimis nepoata pe aguilera prinsă în coarnele unei dileme s-a hotărât pentru cerbul de aur fetele mrejerului aşezate la tribuna vip prin grija organizatorului Iorgu Weiss au aplaudat la scenă deschisă estimp Petru&Katty Weiss soaţa lui Iorgu se jucau de-a cureluşa rătăcită în culisele istoriei printre munţi şi printre văi trece-o potecuţă au intrat în cort şi s-au cunoscut fiul lor Iancu şi-a luat un master-plan în drumuri&poduri la Kolosvar cu dizertaţia a8 când a fost uns domn în Alania a vrut să pună proiectu’ în practică dar sultanul Murat fie-i numele mecanismului proiecţiei lăudat voia doar un drum comercial CG (Cotnari-Galaţi) de fugit Iancu cu carele de aur în boccea tot în Polonia le-a pierdut.

Balta destinului

vocale pântecoase să umpli cu câlţi şi să aprinzi lampa de pe umărul sfântului din cerul gurii care să te vorbească la tocmirea cu îngerul pentru paragina în care s-acoperi corzile să-şi afle rădăcini.

Destin

Timpan semănătorist

Cuvintele pe care le-ai săpat la rădăcina copacilor cu simţul acut al ironiei câine căutător de trufe dintr-o amintire cu doi doar tu risipă de tine tu cazut în miopia şoimului extatic speţă de înstrăinare când faci hermeneutici la mersul unei porumbiţe scoborâte din paltini şi ulmi pe caldarâm de câte ori gândul n-a opintit în distanţa focală viziunea clipei când destinul şi-a rupt gâtul pe gheaţă şi ţi-l porţi suferind închipuit în sare şi-n ghipsul urii până când pielea tăbăcită a obrazului nu va tulbura imaginea din tabloul şters pe la colţuri de vântul din nord

Ani care m-aţi măcinat lângă această piaţă, ferestre ca într-un exil ciobul de lună, literele de mână caută ceva ca de in alb despre desrădăcinare literatură interbelică vrac literele de tipar fac teorii cu rigoare galică în care singurătatea este ruptă fâşii şi disecată pe rând de cerneală de la o vreme printre degete strecori vin îndoielnic de cuvinte cerul gurii nu-i simte tăria şi te retragi cu pruncii şi iepurii în refugiu iarna în jurul unei sobe dintr-o şcoală printre dealuri.

Ascensio Avea o normă de idei originale pe zi le lăsa cu lanţul lung prin oraş gaşca de adolescenţi sceptici le lapida cu cacofonii şi amoniac după un gard viu e ceva în ei din încăpăţânarea strechiei dimineaţa are stângăcii de ghicitoare începătoare îşi face mâna cu întrebări de la sfârşitul lecţiei din manualul savoir vivre sau faire despre cum să nu cazi în melancolie pe inima goală dar un buzunar ar fi bine să ai mereu gol pentru o stânjeneală sau alta când nu ai ce face cu mâna în plus dimineaţa asta ţine dietă nu mai aşterne pete de frumuseţe

nr. 84 n august 2018 Seară de seară îmi scutur capul de trandafirul cel negru, petală cu petală. De balaurul cu şapte capete; de cuvintele cu şapte capete.

Să fie linişte! - îmi spun - va veni duhul.

Deşi, cum eu am fost dintotdeauna o scriere cu celule şi nervi, un manuscris în întunericul lumii, e semn negreşit că cineva pe aici încă de mult a trecut, şi fără să bată la uşă…

Despre poezia religioasă ar fi să amintim că ea a suferit prigoana comunistă, simpla apariție într-o carte sau revistă a unor cuvinte precum cruce, credință, Dumnezeu, biserică, rugăciune, Iisus, Maica Domnului, sfânt, arhanghel, înger, heruvim, Paște, Crăciun, Biblie, creștin, creștinătate etc., fiind imediat amendată, cenzurată. Tocmai de aceea, sub dictatura comunistă producția de poezie religioasă tipărită a fost minimă, iar antologiile pe această temă, interzise.

Din punct de vedere calitativ, poezia religioasă este, asemenea oricărei alte poezii, inegală, deci ea nu atinge întotdeauna performanța. Dintre așa-zișii „poeți religioși de astăzi”, care firește că este un termen cât se poate de larg, foarte puțini scriu totuși poezie de valoare.

Dacă vom privi însă numai poezia religioasă împlinită artistic, vom constata că de la începuturile ei (sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IVlea) și până astăzi, deci de-a lungul a 1700 de ani, ea a evoluat stilistic în ciuda statismului ei relativ furnizat de trăsăturile poetice estetice. Și este de observat că semnele acestei înnoiri stilistice nu sunt de factură exhibiționistă, absurdă, suprarealistă, destructurantă.

Aproape nimic provocator, șocant, carnavalesc sau antipoetic nu vom găsi în poezia religioasă autentică.

Pe de altă parte, evoluția poeziei religioase nu este nici una generală, nici una de grup poetic, ci aparține în mod strict unui poet sau altuia; nicidecum tuturor.

Poezia autentică, religioasă sau nereligioasă, este întotdeauna o izbândă individuală, iar nu una colectivgeneraționistă. Poezia de valoare depinde de harul special al celui care o scrie, de calitatea individuală a poetului, iar nu de mediul poetic la modă, de regulă fals poetic, în care ea, poezia de valoare, ființează.

Oricum, un mediu poetic precar estetic, cum este spre pildă poezia postmodernistă, nu poate diminua valoarea poeziei autentice, deși el îi poate împiedica sau relativiza promovarea. împleteşti foişor si chemi acasă preuteasa apostată printre scaune ergonomice spate în spate să vă întrebaţi dacă destinul n-ar trebui luat de mână scoborât de pe cablu şi pus să calce lut roşu pentru cărămidă.

Foişorul şi fărmătura

Vara intrase într-un hăţiş de aminoacizi haosul zilelor şi-a recuperat căpetenia după timpul pierdut cu şcoala vieţii a luat licenţa în ştiinţele pământului în gura metroului miroase a cartofi natur cu vegeta şi a floare de salcâm din Sebastian închiriem romane cu 2 sau 3 camere la mansardă cu pervaz lat cât un a4 încape o schemă cu ieşirea dim anonimat vara asta mai subţiată de zborul pescăruşilor printre acoperişuri de tablă roşie pescăruşii sanitari ai destinului pescuiesc din bălţi stătute de adn genele rătăcite de cârd.

E de presupus că sepia nu este decât un condiment documentele şi pozele finale ale cinei nu au existat fiecare s-a uitat în dreapta şi a zărit păsările speriate aciuate în coada ochiului fratelui său ierburile rămase pe fundul scăriţelor de lemn ar putea să ne arate locul fiecăruia în poveste petru amar andrei iute acru iuda inspiraţia trecea din inimă în inimă ca o viţă marcotată şi prindea rădăcină acolo numai coarda mamă să nu fie tăiată prea devreme unii au tras poarta au pregătit teascul cu ochii lipiţi au lăsat camera să meargă pentru apoteoza ciorchinelui vrăbii ciuguleau din cingulat boabele de crude şi fărâme din nedospit.

Stele din vin

Alania

Ea te îmbărbătează cu stele din vin din oţet nadă în capcana porţii lui de timp vreme este să stai în preajma celui care împleteşte otgonul cu care să tragi butucul de vie din rai

Slugă la mavrocordat mă învârt prin curţile istoriei cu fierul de călcat plin de cărbune încins în târgul alanilor cauţi clădiri cu bold cu muchia îngroşată pe marginea pârâului doi greci la medicină discută la o terasă se uită de sus la orice scară şi macara coloanele de ipsos ale alanilor fug de logaritmi şi compas şi un domn fanariot de primul glod de pe uliţa mare sinus sau cosinus spre focşani oraşul în care alanii trec anii şi istoria prin foc după ce i-au judecat la adjud şi aşteaptă a1, a2...

Frământare alcalină Lucruri potrivite în anul care s-a dus după piaza cuib de ciocârlan în frasinul arhetipal surâzi a tândală spre uşa căzută de iarnă junghiurile se slobozesc în şale coada ochiului vede umanitatea sărind într-un picior de fericire că din ceaţa iernii bătută în stative a înfrăţit grâul în lan cu făina pământului măsori cu santima palmei mladă de paltin ulm şi salcâm

nr. 84 n august 2018 ***

Letiţia Vladislav

Iartă-mă, tată, iar m-am îmbătat cu apă și tămîie, busuiocul uscat mirosea greu în apa Dîmboviței, de parcă putreziseră cîteva vise la picioarele podului vechi, uitasem că se poate ierta, pînă și ochii celui din față erau ca o fereastră deschisă în nimic...

De fapt, ce caut eu aici ?

La nebuni, fără un Dumnezeu ancorat în Codul Penal sîntem toți niște aparențe temporare.

***

Ca la un Depou plin de bălării toate nodurile se opresc în gît, viața miroase a asfalt încins, nu mai vreau să înghit nici trecut, nici prezent, despre morți numai bine chiar dacă rănile lăsate nu se mai vindecă în acest secol și le pansez zilnic cu o tandrețe uluitoare, de parcă mi-aș acoperi visele julite cu o folie de aur.

Mai miroase a jacaranda dintr-o primăvară ce promisese totul.

*** Am pierdut ultima ieșire ștergîndu-mi ochii de visul prea încîlcit și greu, într-o zi mă voi întoarce acasă căutînd printre pietre brațele mamei, să pot plînge în liniște anii pierduți, ascultă noaptea și ai toate răspunsurile la întrebările nerostite cu voce tare.

August... vara nu plînge niciodată între două stele.

***

N-aveai cum să știi cît de sălbatice erau gîndurile mele cînd te iubeam, libertatea pentru care plecaseși luase forma unei plante agățătoare, aruncătoarele de scoici prevesteau sfîrșitul unei povești în palmele trecătorilor grăbiți, marijuana lăsase o dîră dulceagă pe străzi și fustele fetelor deschideau porțile nopții...

Dincolo de șoldurile lor umede striga singurătatea.

***

Nu-mi plac despărțirile în aeroporturi suprapopulate, se rîde mult, ca la pomana mortului, unii plîng în ei și uită să-și șteargă inima, mi-aș fi dorit să te dizolvi în aer, ca perlele răcoroase din apa minerală vîndută cu preț de aur, să nu mai trec acel coridor fără întoarcere cu o singură fotografie mișcată.

Vineri, Sens Unic în alb negru...

***

Văzută dintr-un punct străin de vedere dragostea asta seamănă cu samba după apusul soarelui, ne sorbim săruturile ca niște colibri înfometați, lumea miroase a nemurire, cuvintele au găuri și sub luna plină nu mai vedem decît aburul încins dintre noi...

poezie

Văzută din punctul meu de vedere vara ta a greșit meridianul.

***

Liniștea căpătase culoarea nopții, piatra înfiptă în colțul ochiului mai reflecta niște umbre, nu știu dacă ți-am vorbit de vara ce își ascunde frica în mine, nu plouă, în capătul ăsta de lume se moare singur din cauza distanțelor dintre suflete, fă-mi o colibă de bambus în mijlocul vieții de dincolo...

În brațele tale îmi va încolți viața.

***

Atîtea întrebări fără răspunsuri, cineva scrisese cu cretă colorată o poveste și tabla cerului tremura de emoție, se auzea că mai cad stele cu suflete calcificate, bucuriile deveniseră mai subțiri de prea multă însingurare, nopțile, așteptam să ardă cerul și ne îngropam visele în fîntînă, în cutia de carton mai trăiau cîteva generații îngălbenite, ce nu mai luptau pentru supraviețuire...

Era sfîrșitul verii și trebuia să abandonez copilăria.

***

Luna lasă linii roșii peste mare de parcă s-ar scutura de păcatele zilei.

Mă dor urmele copilului ce plînge căutîndu-și peștișorul de aur în nisip. Învăluită în noapte ghicitoarea deschide palma cerului, noi, ne coloraserăm umbrele cu dragoste...

era prea întuneric în pădure.

***

Am să-mi omor demonii cu apă sfințită, viața mea a fost trasă la sorți în spatele cortinei, poate mă va ameți răsăritul de soare ascuns și el în Cartea Păcatelor, întotdeauna am fost uitată pe o linie moartă, barca în care îmi închisesem simțurile avea găuri și se scufundase în port, dragostea luase forma unei flori, putredă în perfecțiunea ei, Satana nu cîștigă niciodată meciul fără permisiunea Șefului...

Seara, cînd mă rog în întuneric, mă simt ca Iov și pot plînge fără să mi se răspundă de ce.

***

Unii aveau o sticlă verzuie în care se înghesuiau banii mărunți, eu aveam numai caietul cu iluzii, secretele mele în lumea ascunsă de cei mari, dincolo de porți îți puteai cumpăra un artist cu un leu, și uitai că ți s-au rupt balerinele la uciderea gândacilor de Colorado, cu artistul sub perină se murea în fiecare noapte frumos, ca în filme...

actualitatea literară 9

Poem de adus copacii acasă Eu... de multe ori mă numesc Urma țărușului din pământuri, Pe care îl bat lipovenii Să-și priponească viața, De multe ori mă numesc celălalt Care culege copaci fugiți de acasă, Fugiți din bătătură.

Prima dată am prins un mesteacăn...

L-am adus înapoi desculț, Să nu-și mai găsească urmele Să fugă iar în bâlci, Era dezbrăcat de alb I-au luat tâlharii tot albul.

Odată am prins un salcâm, În el își făcuseră cuib doi îngeri, Când am vrut să îl leg la ochi A început să plângă Și m-a întrebat... nu mă mai cunoști?

Eu anotimp

Se făcea... că în fiecare despărțitură A inimii mele Stătea câte un anotimp, Care se schimba cu celălalt În fiecare zi.

Când aveam primăvara în tălpi Toamna alerga în umărul stâng

Curgea cerul Curgea pământul Curgeam eu... și câteodată ea, De sub umbletul ei Curgeau oasele mele Care în zile cu soț mă strângeau Și în zile fără soț Îmi erau largi, Și le trăgeam după mine Ca pe niște fâșii de viață, În urma căreia Se adunau toți corbii destinului.

Prin umerii ei Curgea poetul și legile lui, Care așteptau să dea cu zarul Pentru oasele mele.

Poem centenar

Aruncă otrava din neam, Ecou de clopot crăpat! Și spune-mi, hai spune-mi... fârtat, Sărută doina din ie Și semnul crucii lăsat Pe sub glie!

De tata... de bunu’, De Horea, Mihai, Cloșca, Crișan, Mai fii o dată dacul din lan, Prin urme de lup

Vicu Cojocaru

Ca un semn al crucii Și mă învăța să fiu culoare, Când îmi trecea iarna prin frați Toate primăverile se strângeau în genunchi Și mă ridicau deasupra strămoșilor, Atunci când aveam vară în pleoape Îngerii încercau să se ascundă În pletele iubitei... de ziua ei, Și uite așa... în fiecare zi Fără să vreau eram câte un anotimp Care mă arăta cu degetul.

Retorică

Un tablou vechi Cu ramă din lemn de tisă, Mama când era fără lacrimi, Tata... când era militar Și Isus.

Toți patru se uită la mine În fiecare seară De acolo de pe zidul Dinspre răsărit al camerei mele.

Mă uit și eu la ei... Și nimeni nu grăiește nimic, În afară de ceasul care este agățat pe celălalt zid Dinspre apus.

Poem de început

Poetul face mere... din cuvinte Și le agață de copacul primordial, Le lasă să se „poezească” Și așteaptă sânul femeii Cu obraji de înserare, Să se înaripeze în nepăcat.

Ca un conte… din țara fluturilor, Vă rog, vă rog să nu râdeți de poet, Să nu râdeți!

El zi și noapte Stă acolo ca un cerșetor de cuvinte Și așteaptă să se rănească Și să strige: La început... a fost cuvântul!

Așteptându-l pe Albastru Te fă cărare-n toamnă Și-ntre noi! Și te albastră iar pe sub oglinzi, Și sufletul mi-l lasă Împărțit la doi!

Cu ochiul de-nceput să mă cuprinzi, Apoi învață... învață crinii să pășească Prin legea albă poezească, Și te flămândă iar De zilele ce-mi cresc din tălpi, Mai lasă crinii când îi chem Să îmblânzească mâna ta poem, Prin care-mi lași; Și vin Și miere Și cucută.

Prin jumătăți de ochi Mă zboară pe sub ploi, Și-n fiecare seară Închide fluturii... în noi.

Dincolo de culoare

Prin mâinile ei Curgeau cuvinte Din cutia mea cu scrisori, Pe care nu le-am deschis niciodată.

Prin coapsele ei

Tu seamănă grâu!

Sărută femeia sub vâsc Și ascunde-i la brâu, Ascunde-i... salcâmi înfloriți!

Ecou de clopot lumină Sărută-l pe frunte, Hai râzi către neam și-l adună! Și pune-i pe rană baladă de humă.

Cronos

În arborele acela cresc ceasuri, Dar nu pot fi culese.

Ele sunt Ceasuri de cuvinte, Ceasuri de infinit, De fericire... ceasuri din flori de timp, Care nu se coc niciodată.

Deasupra ochiului tău Mai sunt ceasuri de oglindă spartă; De mine, de tine, Ceasuri de pus în apa botezului, Ceasuri pentru câini fără stăpân, Ceasuri pentru orbi...

Ceasuri care râd, Atunci când le ascunzi în Ochiul lui Horus.

Dar sus, sus, aproape de ceasul lui Dumnezeu, Sunt ceasuri pentru poeți.

Poem contesă

Am cules cuvinte albe, Cuvinte albastre...

Cuvinte culoarea sufletului tău, Le-am amestecat Într-un cuib de a fi și a nu fi. Și de astăzi am început Să scriu poeme albe de tine... Și după aceea mă duc Să mă nască o femeie, Mâine scriu un poem de seară Și plec să mă nască altă femeie.

La noapte... voi scrie poeme culoarea sufletului tău, La care o să strig De acolo din infinit, Sunt aici...

Vino și nuntește cu mine!

Leagă-mi sufletul cu sfoară de argint Să nu-mi alunece Afară din pălmi Și să nu spui nimănui Că sunt bărbatul Cu un singur înger.

Poem târziu

Poetul bate la poarta cuvântului Și întreabă dacă poate să intre, Poetul... de multe ori Joacă zaruri cu îngerii Pe manuscrise de poezie, Și dacă are noroc Și câștigă...

Le recită poeme cuminți, Poeme rătăcite, poeme transparente, Și chiar și poeme de vin vechi, Neîndoit cu apă. Și dacă pierde Le recită poeme târzii, Poeme toamnă.

Poeme cărare, Și poeme... ulei pentru candelă.

10 actualitatea literară

Bogdan Munteanu Meniul zilei

Acum vreo două luni, am dus-o pe bunică-mea la restaurant. I-am zis să comande ceva șmecherie, rață, iepure, prepeliță, fructe de mare, dracu’ mai știe ce.

Eh, a zis. Și-a luat o chestie simplă, pui-pireu-salată, ce-a făcut ea toată viața. Am întrebat-o dacă-i place.

Da, mă băiete, a zis, îmi place. Alegi, bagi în gură și mesteci. Aproape că nu trebuie să faci nimic, cum să nu-mi placă?

Ieri am vizitat-o din nou. Am rămas să mâncăm acasă, ca de obicei. Înainte de a pune în farfurii, ne-a întins fiecăruia câte o foaie de hârtie. Am despăturit foaia, așa au făcut și ceilalți. Am recunoscut scrisul bunicămii, acum treizeci și ceva de ani ne trimiteam scrisori.

Meniul zilei Ciorbă de zarzavat. Friptură de pui, spanac, cartofi, gomboți cu prune... bă, ești nebun? Am citit până la capăt, până unde scria poftă bună, am reluat textul, o dată, de două ori, am spus ceva, fiecare a spus ce-a putut. Bunică-mea râdea.

Poftă bună.

Fotografii

Mă plimb cu un prieten pe o străduță din București.

De-aia faină, cu case. Uite-l pe ăla, spun, ce dracu’ face? Care, mă, zice prietenul. Ăla de pe geam, zic.

Arăt cu degetul în depărtare. Nu știu, zice prietenul, vedem imediat. Ne apropiem. O mogâldeață de om freacă de zor ferestrele. Tipul pare de vreo 50-60 de ani. E la bustul gol. Are pantaloni scurți, albaștri. Stă crăcănat pe pervaz, un picior îi atârnă pe lângă zid, celălalt e înăuntru, nu se vede. Îmi pipăi buzunarul, i-aș face o poză cu telefonul, renunț imediat, n-am tupeu de fotograf. Dacă mă vede? Dacă mă înjură?

Am pățit-o odată cu o babă și m-am simțit ca un cur. Ajungem lângă el, încetinim. Omul nu ne bagă în seamă, dă cu cârpa pe geam, e transpirat, chelia îi lucește, piciorul i se bălăngăne pe lângă zid, cusătura pantalonilor rezistă. Trecem, chițăim, hihihi. Bă, zice prietenul, stai. Mă opresc. Îmi face semn să mă uit în sus. Mă uit. Citesc ce scrie pe plăcuța de pe casă.

Râd înfundat. Mă uit la ăla cu geamurile, la spatele lui păros, apoi iar la plăcuță. În această clădire, între anii (am uitat anii), a locuit Ion Luca Caragiale. Fă poză, fă mă poză, îmi sâsâie prietenul în ureche. Vezi să prinzi și plăcuța! Ezit, îi zic să facă el, el că de ce el, eu că de ce eu, și tot așa, în pași mici, până pierdem unghiul bun. Nu ne putem întoarce, acu sigur ne vede ăla, dacă ne înjură, dacă nu știu ce. Lasă, mă, că scriu, spun. Și gata, am scris.

Pi-pi-pi

Ieri, în timp ce mergeam spre casă, m-a strigat o babă.

Că s-o ajut să prindă o găină. A sărit gardul, domnu’, mă-nvârt ca proasta după fundu’ ei, de juma’ de oră mănvârt. Apoi, către găină: mă nesimțito, las’ că vezi tu! Îmi tot venea să râd, cred că eram un pic emoționat, nu prinsesem găini până atunci, șansele de a mă face de căcat erau destul de mari. Nu se punea problema să refuz, cum să mint o babă că n-am timp de prins găini? Bine, am spus. Încercăm, hî-hî.

Bun. Am făcut strategia, din dreapta, din stânga, ne-apropiem, o-nghesuim, gata. Ne-am luat pozițiile - mâinile-n față, curu-n afară, genunchii-ndoiți, fiecare cât a putut. Am făcut pași mici, rari, aproape sincroni. Am încercuit-o, am împins-o, ușor-ușor, spre perete. Când s-a neliniștit, am liniștit-o. Pi-pipi, a zis baba, pi-pi-pi, am zis și eu. Ne-am oprit la un metru - un metru jumate de ea. S-a oprit și ea. Mi-am dat seama că-mi țineam respirația. Și că aveam un rucsac de două sute de kile în spate, băi bolovanule, de ce nu l-ai pus jos? M-am gândit să fac încă un pas, dar parcă era prea riscant. Venise momentul, trebuia să sar. Am tras puțin de timp, un-doi-trei-pa-cin-șașșap-op-noo-noo jumate, noo patruș... Acuma, domnu’! a poruncit baba, în șoaptă. M-am executat. Miam făcut vânt, un super-salt și pac, am agățat găina (cât pe ce s-o ratez, au zdrăngănit tablele din rucsac).

Aia era disperată, se zbătea, cârâia, își bulbuca ochii, tot tacâmul. Dați-o-ncoace, a zis baba. S-a aplecat, a prins-o bine. Gata? am întrebat. Gata, a spus. M-am ridicat. Prea brusc, am amețit. Baba... Baba era încă în formă, mai în formă decât mine. S-a pus să bată găina, frate. Îi dădea palme la cur, zbang, zbang, zbang, zbang, mai faci, mai faci? Mă uitam ca prostu’.

Lăsați-o, am spus, la un moment dat. I-a mai futut una și i-a făcut vânt peste gard, în curte. Apoi s-a sprijinit de perete și a oftat, uoăfăfăf. Am privit-o. Avea un fir lung și alb de păr în barbă. Da’ lung, nu așa. M-am gândit, o clipă, bă, ce-ar fi dacă i l-aș smulge? Dacă tot am prins o găină, n-ar fi tare, ca experiență de viață, să smulg și firu’ ăla de păr? Femeia a început să-mi mulțumească, și mi-a mulțumit atât de frumos, încât am renunțat la idee. Mulțumesc, a zis, mulțumesc frumos, puiule, doamne-ajută. Am zâmbit, puiule, auzi la ea. A zâmbit și baba. Amândoi aveam pene de găină pe noi. Doamne-ajută!

Vara, ca la țară

Citesc poezie. Vecinul ascultă Colibri. Câinele tocmai a băgat un oftat. Hai că ne-nțelegem.

cronica

nr. 84 n august 2018

Însoţirile Rodicăi Lăzărescu

Semne de carte de Rodica Lăzărescu, la al treilea volum (Editura Corgal Press, 2017), cu un titlu de exagerată modestie, conţine cronici publicate mai întâi în presa culturală din ţară şi vizând domenii diverse ale vieţii noastre spirituale: literatură, memorialistică, jurnal de călătorie, interviuri, lingvistică, viaţă mondenă etc. Locul privilegiat este cel al literaturii, uneori prezentând autori consacraţi în urmă cu câteva decenii şi care îşi menţin interesul printr-o scriitură ce este una de calitate (Nicolae Dan Fruntelată, Ion Brad, Dinu Săraru, Ştefan Mitroi), alteori autori care au confirmat, dar şi interesul crescând pentru reprezentanţi ai optzecismului, de multe ori modele şi azi (Liviu Ioan Stoiciu, Teofil Răchiţeanu, Adrian Ţion).

Rodica Lăzărescu are modul său original de a comenta cărţile, preferând o intrare abruptă în problematică printrun fapt sau detaliu care să atragă atenţia (exordium ex abrupto), apoi propunând o recitire în trei (autor, comentator, cititor), cu observaţiile, divagaţiile şi concluziile de cuviinţă. O atenţie aparte îi acordă autoarea lui Nicolae Dan Fruntelată, de vreme ce îi comentează nu mai puţin de trei cărţi celui care s-a consacrat cu mai multe decenii în urmă ca poet. În atenţia criticului intră mai întâi romanul Lambretta (Editura Semne, 2015), prilej să pună în discuţie reperele de definire a speciei, cu argumente nu lipsite de inserţii ludice şi ironice, ajutată din plin de romancier. Însoţitoare în lectură, Rodica Lăzărescu, cea care nu uită o clipă să stimuleze sensibilitatea cititorului, pune în lumină, prin text, o criză generalizată, o degradare puternică a prezentului şi afirmă că Lambretta este „un roman tămăduitor”. Vindecarea aflăm că este în primul rând a romancierului. Cât despre cititor, acesta urmează să decidă singur dacă proza lui Nicolae Dan Fruntelată este bună de leac. Cel de-al doilea roman comentat, al aceluiaşi autor (O dată-n veac patria moare, Editura Semne, 2016), ar putea să readucă în atenţie aspecte mult discutate ale literaturii memorialistice. Este literatura memorialistică un document (mă refer la memorialistica scriitorilor, aceia care convertesc amintirile în literatură) şi trebuie acceptată ca atare, sau partea de ficţiune, mai puţin controlabilă, ne obligă la anumite rezerve în acest sens şi, mai degrabă, la o evaluare estetică a textului? Aceasta pentru că autorul mărturiseşte că relatează „întâmplări trăite”, dar cartea este un roman, opera unui creator de literatură.

Oricum, romanul, oferit cititorilor ca document autentic (au mai făcut-o şi alţii!), o determină pe Rodica Lăzărescu să facă pertinente observaţii de structură, să propună modalităţi de lectură şi să aibă, pornind de la volumul comentat, observaţii în actualitatea de dincolo de texte. În sfârşit, poetul Nicolae Dan Fruntelată este luat în seamă cu volumul Baladângile (Editura Semne, 2017), considerat o provocare (cred că pentru cititor!) pornind chiar de la titlul cărţii, amestec de joc paronimic şi speculaţii semantice. Criticul observă dominanta anecdoticului, a parodicului şi a limbajului de stradă oglindind o lume a degradării. Se ridică deasupra imediatului dramatismul jocului gratuit, iar Rodica Lăzărescu nu pierde ocazia să îşi exprime speranţa: „Semn că numai prin cultură ne mai putem salva.” (R. L., Op. cit., p. 113) De o cu totul altă factură sunt poemele lui Teofil Răchiţeanu, iar, în comentariul său, criticul se contaminează de atmosfera scrisului celui care, rămânând în munţii săi o viaţă de om, se confundă cu natura care pare că îl generează: „Pesemne că în această primăvară cerbii din Munţii de Apus au fost generoşi cu Orfeu al lor, lăsându-i în dar lepădatele coarne, astfel putându-şi tipări un nou volum de poeme – Împărat singurătăţii, Editura Scriptor, 2017. (Ibid., p. 120) Remarcând o tonalitate de „blândă tristeţe dulce”, criticul-însoţitor sintetizează tematica volumului, de altfel comună ansamblului operei lui Teofil Răchiţeanu. „Toate aceste «doruri, gânduri, vise, lacrimi» incluse în volum se învârt în jurul aceloraşi teme şi motive – moartea şi singurătatea, divinitatea şi mama, codrul, vântul, izvoarele, frunzele. Diferă însă esenţial tonalitatea – de un tragism aproape insuportabil, în primul ciclu, calmă, de împăcare, de acceptare mioritică a morţii înţeleasă în cele din urmă ca reintegrare în ritmurile naturii, în celelalte două. Nu lipseşte nici ideea tonifiantă de învingere a morţii prin creaţie.” (Ibid.) Rodica Lăzărescu pune în evidenţă astfel o voce poetică singulară.

Excursul printre tomurile de poezie trece şi pe la Ion Brad, un „îmbucureştenit” care cântă o Grecie de altădată (Elada, Elada..., Tractus Arte, 2016). Comentariul porneşte de la o dilemă din viaţa scriitorului şi realizează o pistă aparent falsă a discursului, pe baza unor speculaţii atitudinale despre cititor. O preferinţă a Rodicăi Lăzărescu este aceea prin care îi observă pe poeţi şi în alte ipostaze decât acelea de creatori de spaţii lirice. Este şi cazul lui Ion Brad, luat în seamă şi cu un volum de memorialistică – iarăşi memorialistica!

– , Comorile unui prieten tânăr: George Corbu Junior (Editura Muzeul Literaturii Române, 2016), prefaţat de Eugen Simion care spune că ar fi o „ambarcaţiune literară, o mică arcă a lui Noe”, criticul însoţindu-l de astă dată

Andrei Moldovan

atât pe autor, cu amintirile sale din surse multiple, cât şi pe prefaţator. Este prilejul comentatorului de a opina despre o lucrare de frontieră, cu pondere în documentare şi memorialistică, dar şi despre subiectivismul scriitorului care are capacitatea de a înălţa totul într-o sferă a valorilor durabile, estetice şi morale în acelaşi timp: „Fie că-l «ascultaţi» ca pe o halima, cu personaje extraordinare şi întâmplări mirifice, fie că-l «vedeţi» ca pe un spectacol, cu actori mai mult sau mai puţin talentaţi, dar sinceri în susţinerea adevărului lor, volumul semnat de Ion Brad este nu numai o sursă de informaţii (a se citi cu creionul în mână!), ci şi o mărturie vie, caldă, vibrantă, menită să aducă în atenţia cititorilor adevăratele modele – căzute azi în uitare şi înlocuite de false valori, într-o epocă în care «nu se mai vorbeşte de virtuţi şi comori spirituale». Iată, aceste comori există şi una dintre ele se numeşte Ion Brad!” (Ibid., p. 140) Şi jurnalul lui Liviu Ioan Stoiciu este o carte de frontieră, fără îndoială, atât în accepţiunea poetului, cât şi în cea a criticului. În ciuda faptului că perioada consemnată este aceea a anilor 1987-1988, a ultimei perioade a dictaturii ceauşiste, dramatică şi interesantă, criticul insistă asupra relaţiei jurnalului cu poemul, face referiri, pe bună dreptate, şi la alte volume ale scriitorului, dar deschide ferestre şi spre contexte personale care pot să pigmenteze un metatext: „Dacă nu i-am şti sufletul chinuit, am fi tentaţi să zicem că-i un uşor răsfăţ al unui mare poet cunoscut şi recunoscut ca atare! Nu zicem!” (Ibid., p. 162) Galeria prozatorilor se împlineşte cu Ştefan Mitroi, prozator căruia Rodica Lăzărescu îi consacră două comentarii ample, cu privire la două volume de proză scurtă, zicem noi, în vreme ce criticul se întreabă dacă sunt povestiri sau romane (Jocuri de noroc, 2015, Bâlciul de argint, 2015). În sfârşit, nu clasificarea lor pare să fie problema cea mai importantă.

Comentatorul observă prezenţa unui amestec de lumi, un „melanj” ce dă naştere unui univers poematic fabulos.

De remarcat, în acest sens, este modul în care prozatorul conturează unele personaje, remarcat de Rodica Lăzărescu: „«Ne jucam împreună», iar «dintre toate amintirile, cea mai dragă îmi este cea a fratelui pe care nu l-am avut niciodată. Pentru că mama tot amâna să îl nască, era mereu altcineva fratele meu. La început a fost alunul din faţa casei», apoi un dud care s-a uscat de supărare că nu l-a luat la bâlciul de Sfânta Marie, mai apoi un uliu cu care nu se putea juca fiindcă mama îl alunga cu pietre...” (Ibid., p.

17) Criticul nu ezită să facă asocieri cu universul eminescian, arghezian sau sorescian, în numeroasele trimiteri. Esenţială şi dramatică este, conform comentariului, degradarea valorilor satului, desacralizarea rusticului.

Pentru că nu se dezminte în structurarea comentariilor, înainte de a opina despre romanul Ura din ochii vulpii (2017) de Dinu Săraru, Rodica Lăzărescu face o scurtă prezentare a realităţii care a generat proza şi care înseamnă experienţa în teatru a celui care a fost directorul Teatrului Mic, neuitând să amintească afirmaţia autorului din Avertisment: „Povestea e izvorâtă din realitate, dar rămâne poveste.” Se precizează în acest fel, pe bună dreptate, că, între realitate şi ficţiune, câştigă ficţiunea. Criticul remarcă, în mod special, calitatea de povestitor profund a prozatorului.

Poeta Ileana Mălăncioiu este luată în seamă cu un volum de interviuri acordate de-a lungul anilor şi reunite într-o carte (Am reuşit să rămân eu însumi, Polirom, 2016), un adevărat „roman autobiografic”. Aici, Rodica Lăzărescu este pe un teren ce îi este familiar. Autoare ea însăşi a mai multor volume de interviuri în care domină în primul rând dialogul ca formă de relevare a unor adevăruri substanțiale, unde confesiunea, experiența nemijlocită sunt necesare, rolul lor fiind unul esențial în structura convorbirilor, ştie ce înseamnă o viziune cuprinzătoare asupra fenomenului cultural în diversitatea sa, de nevoia evidentă a unor definiri, a unor diagnoze pentru un peisaj spiritual viu, care trăiește cu iluminările lui, cu maladiile care îl pândesc și cu orizonturile spre care aspiră.

Literatură de frontieră este şi cartea lui Adrian Ţion (Vade mecum, 2017), un jurnal de călătorie (cu posibilitatea de a fi şi altceva!), în care se remarcă normalitatea ce surprinde, raportarea la reperele culturale şi umorul călătorului. În cadrul volumelor care stârnesc interesul, după modalitatea în care sunt prezentate, este şi cartea Lorenţei Popescu (Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX- lea, Editura Academiei Române, 2015), fostă teză de doctorat, o lucrare ştiinţifică, fireşte, dar despre care Rodica Lăzărescu afirmă că este redactată într-un mod atractiv: „Fie că cititorul este interesat de povestea modei, fie de povestea vorbelor, fie de amândouă, lucrarea Lorenţei Popescu îi va furniza o lectură plăcută, un studiu ştiinţific bine documentat şi argumentat şi... câteva idei de vestimentaţie.” (Ibid., p. 75) Să recunoaştem, este un mod interesant de a recomanda o carte ştiinţifică! În felul acesta, vioi şi colocvial, sunt luaţi în seamă nu mai puţin de 27 de autori. Însoţirile Rodicăi Lăzărescu, în complicitate, când cu autorii, când cu semnatarii prefeţelor, când cu cititorii, scrisă într-un stil care ignoră rigoarea academică este o carte care, tocmai de aceea, se citeşte cu plăcere.

Bedros HORASANGIAN

nr. 84 n august 2018

Bazinul de înot are dimensiuni olimpice. E discret luminat, apa mereu schimbată, vestiarele sunt lună, iar dușurile au întotdeauna apă caldă. Nu vin pe acolo nici fel de nespălați ca să se hîrjonească și să discute afaceri în arăbește. Prin pereții de sticlă se vede și soarele cînd e să fie soare și frumos. Dacă plouă sau e ger instalațiile de încălzire funcționează perfect.

Există și un pîlc de cîțiva mesteceni ce se profilează elegant pe gazonul verde veșnic udat. Parcarea e mare, paznicii voinici.

Au și gaze lacrimogene la șold.

Toate astea îți dau o stare bună.

E bine și frumos acolo.

La bazin.

Cornelia este o femeie măritată de 2o de ani. Fix pe 9 septembrie i-a împlinit. Nunta au făcut-o la Poiana Brașov, luna de miere în Creta. E limpede pentru toată lumea că asta se întîmplă după 1989. Soțul e medic stomatolog. Cu doctorat, carieră universitară, are și cabinet particular, ore la facultate, amantă la Spitalul Floreasca, un BMW Cherokee și, mai nou, și-a luat și motocicletă. De ce? A vrut să-i arate unei studente că știe să conducă și el ca un coleg al ei și student al lui care o plimbă cu un Suzuki de 500 cmc. Îi cam place de ea, dar nu au depășit stadiul micului flirt. Mă rog, la facultățile cu multe fete nici n-ar fi mare scofală să se încurce pasager cu vreo studentă.

Ar intra în fișa postului. Păi nu?

Da, este un bărbat bine. Sau cel puțin așa crede și se vede el. Cornelia nu are aceeași impresie. Faptul că e cam fustangiu și nu e om de casă o apasă foarte tare.

Dar nu este esențial. L-a iubit. S-a obișnuit. Se acceptă așa cum sunt. Reciproc. Închid ochii și cum, necum, căsnicia lor se poate considera una fericită. Mereu sunt dați ca exemplu de pereche exemplară.

Așa o fi, dar ea are insomnii.

De ce?

Nu știe bine. Nu e bine. E ceva nou. Și nu prea. Poate nici nu mai doarme bine nopțile. Și să te doară și capul, e chiar supărător. Nu doar deranjant. Hm, vorbe, nu mai contează. Nu cuvintele contează ci faptul că nu mai dormi și te doare capul. Nopțile devin un coșmar cînd nu poți să dormi bine. Deschizi fereastra să iei o gură de aer proaspăt, îți faci un ceai de sunătoare, te scoli, te culci, faci un duș, deschizi televizorul, numai tîmpenii la orele astea mici, închizi, te gîndești, te plimbi prin trecut, să-ți faci o cafea, ar fi mai rău, eventual un pahar de vin negru, dar cîte nu pot să-ți treacă prin cap cînd nu ai somn. Să te plimbi cu bicicleta? Noaptea? Exclus, cu atîtea incidente neplăcute. Nu, în nici un caz. Cu cine să vorbești la telefon cînd toată lumea doarme.

Pînă la urmă, iei pastile. Te obișnuiești.

Oricît de tare ar străluci soarele, dimineața te doare capul, ca după o beție, dar cel puțin ai dormit cîteva ore.

Tot e ceva dacă ai și de lucru.

Cornelia lucrează la o multinațională. Două licențe ASE și matematică, la fel ca senatorul ăla, cum îi zice, e albanez, sau machedon, mă rog - și un doctorat îi permit să ocupe un post de director executiv. Ceea ce

invitatul revistei

Bazinul

e foarte onorant. Mai ales pentru o femeie. Mai ales în România. Plus că vine și te duce/aduce o mașină cu șofer. E pensionar, zice el, a lucrat pe la externe, nu are ochi albaștri, dar este extrem de politicos și manierat. Da, doamnă director, în sus, sigur doamnă director în jos, cum să nu-ți placă și să te simți bine.

Ba tot el te mai ajută la cumpărături și cară bagajele în casă. Da, Corneliei îi place să se simtă mereu femeie.

Iar cumpăraturile, ei da, ceea ce este o bucurie pentru ea, devine pentru soțul ei - are un nume frumos, Călin, să recunoaștem - care nu suportă plimbatul prin magazine, un calvar. Să vezi mutre la el, nici după vînzătoarele tinere nu are chef să se uite. Și ei, Corneliei, mai ales ceea ce ei îi place foarte tare, window-shopping. Adică să caște gura la vitrine.

Cînd e să cumpere se decide rapid, pac, pac, pac.

Bineînțeles că mare parte din produse achiziționate le duce înapoi cum e obiceiul în occident - a stat vreo trei ani în Germania și știe să fie înfiptă atunci cînd e să demonstreze că e și ea un cetățean european vizavi de vînzătorii noștri care sunt extrem de neamabili, ce să mai vorbim, dar Cornelia știe să-i pună la punct. Dar necazul ei este în altă parte. În bazin îți trec prin cap multe.

Mai ales dacă instructorul i-a recomandat, ce recomandare, este obligație, obli-ga-to-riu, să facă 44 de bazine.

De ce nu 40 sau 45, nu știe.

Da. Are insomnii și nu e în apele ei.

De vreun an. Nu are legătură cu soțul sau fata lor de la Roma. Și atunci ce?

Ei, aici e mai delicat, nu poate spune chiar totul.

Merge la bazin, dacă nu zilnic, măcar la două zile o dată. În general foarte de dimineață, ca să nu fie lume.

Face 44 de ture. La două zile odată. Nu prea știe ce vrea de la ea, dar e ambițioasă, La al patruzecilea bazin deja nu mai poate, dar strînge din dinți, ca atunci cînd voia să facă suta în 11,8 secunde. Nu se lasă, ea, bunicii erau doar din Bucovina. Așa a ajuns și doctor în Economia Mondială, așa s-a măritat cu un fustangiu care umbla dupa toate doar la ea nu se uita, și și-a propus să-l seducă și să-l ducă în fața altarului.

I-a reușit. Dar i-a ieșit apoi și pe nas. Oho! De unde naiba au mai apărut și găliganii ăștia? N-o să mai aibă liniște cu atîția bărbați pe lîngă ea. Rîd ca proștii, niște puștani! Așa a făcut și un copil cînd medicii i-au zis că are probleme, dar dacă ea și-a pus în cap ceva i-a reușit. Acum vrea să doarmă și nu reușește.

Nu e simplu. Și nici prea vesel.

Dacă ai insomnii. Și ar mai fi ceva.

Nimic nu-i prea mai iese, nimic. A început să ezite, să nu mai fie atît de sigură pe ea, parcă s-a muiat. Ei fir-ar al dracului de treabă! Sigur că nu se vede, parcă a devenit mai arțăgoasă. Ceva nu e în ordine cu ea. Ce? Ar fi vrut să vorbească despre toate astea cu Călin, dar el nu are timp. Ba ar mai face și glume nesărate cu ea. „Ia-ți un amant, nu crezi că ar fi o idee bună…”. I-ar rîde în nas veșnic simpaticul Călin. A mai avut ea niște aventuri pasagere, dar nimic serios.

Așa, de inimă.

Nici timp și nici stare de așa ceva nu are. Ce-ar fi de făcut?

A rămas doar cu bazinul. Îi cam place de un vecin care e violonist în Orchestra Radio. Se întîlnesc uneori cînd se plimbă cu bicicleta. Și el are bicicletă și o

actualitatea literară 11 nevastă gravidă. Se știu, se salută, au stat de cîteva ori de vorbă. Banalități. Dar i-a făcut plăcere cum vorbește și zîmbește. E cam tînăr. Dar și ea se ține bine. Oare ce-ar zice Călin dacă m-aș încurca cu băiatul ăsta? Pur și simplu nu ar zice nimic. Ar rîde. E prea ocupat. Și nu ar crede nimic decît dacă i-ar prinde eventual în pat.Asta da, ar ieși scandal, ar putea s-o și lovească, Călin are uneori ieșiri violente. N-a uitat cum s-a bătut cu un tip mai voinic decît el, la o benzinărie. Se însera, era totul atît de frumos în jur. Cu soarele care apunea de-a lungul șoselei. A sărit ea să nu-l omoare, Doamne ferește, pe dobitocul ăla, Călin a făcut judo cînd era student. E un bărbat mușchiulos și nici n-a făcut burtă ca toți ăștia trecuți de patruzeci de ani.

N-a dormit bine nici ieri noapte. Acum e în bazin și trage tare, mai are doar zece ture de făcut. Dar nu mai are putere parcă. Și au apărut și puștanii ăștia, sportivi, se vede că sunt sportivi, baschetbaliști sau handbaliști ce-or fi, care mai de care mai înalt și frumos.

Ea e singura femeie din bazin. Se simte stingheră cu toate privirile ațintite asupra ei. Mai trage și ea cîte un ochi după vreunul din ei - ea înoată doar bras, ceea ce îi permite să se mai uite și în jur și să nu-și ude părul - ce înseamnă un corp tînăr. Sunt toți niște băieți frumoși.

Se fac că n-o bagă în seamă, dar simte cum privirile lor n-o ignoră. Arată bine și la cît are ea peste 40, nici un pic de grăsime pe șolduri, sînii potriviți, costum de baie elegant ce mai, e o femeie bine. Dar și ăștia prea mulți pe capul ei, cine naiba i-o fi adus, n-a mai pățit așa ceva. Îi e cam jenă, asta e, nu se simte în apele ei cu atîtea priviri pe ea. Și nici noaptea n-a dormit bine. Mai are doar trei ture. Oare n-o fi greșit numărătoarea? O dor deja brațele, să facă puțin pluta, asta mai lipsea, nu se poate cu ăștia toți alături. Ei zîmbesc, ea se face că îi ignoră, dar zîmbește și ea. Nu mai poate, dar nu vrea să arate că nu mai poate. Un ultim efort, uff, gata 44 de ture. Iese din bazin și își pune repede halatul alb de bumbac pe ea. Cordonul, da, uite și cordonul, se simte mai puțin vulnerabilă.

Culmea culmilor, a transpirat, oare de ce?

Surîde. Un prostovan înalt și cu umerii lați rîde și el lîngă ea. E bine ca bărbat, ce mai, falnic ar fi spus bunicul Corneliei. Ea roșește puțin cînd își dă seama cum se uită la tînărul sportiv.

Ea femeie. El bărbat. „Înotați foarte bine, sunteți profesionistă… Atîtea bazine… nu e de colo…? Cornelia surîde, surprinsă. „Oh, nu… Nu, am făcut doar puțin atletism la junioare…

A trecut ceva timp de atunci… mai puțin de 11,8 pe sută nu am scos niciodată…”

Ea zîmbește. Prostovanul zîmbește și el. „Am făcut și eu atletism..., surîde prostovanul... Săritura în lungime, patru ani, tot la juniori... Apoi m-am apucat de volei...” Aha, ăștia sunt voleibaliști, zice Cornelia, și astfel rezolvă una dintre nedumeririle acestei dimineți.

De parcă dacă sportivii ar fi fost baschetbaliști sau handbaliști avea vreo importanță. Dar așa e ea, are apetență pentru exactitate. Ce cuvînt apetență, de unde naiba l-o fi luat. De la Călin, el vorbește în termeni din ăștia prețioși. Mă rog, e conferențiar. Și cu motocicletă, mereu îi vorbește de ea.

Fata lor e la Roma, contează mai puțin. Ceilalți băieți înoată, care încotro, nu e ca la armată. “La revedere băieți…”, strigă ea cu putere cînd dă să plece cu o voce puternică. Ce i-o fi venit? Așa cum face cînd pleacă de la birou și secretarele se ridică în picioare. Mereu le-a spus să nu se mai ridice, dar ți-ai găsit. Acum un loc de muncă nu se găsește ușor. „Bună ziua, doamnă, sărumîna…”, îi răspunde încet prostovanul de lîngă ea. Care o dezbracă și de halat și de costum de baie așa insistent cum privește.

Oare Călin de ce nu se mai uită astfel la ea?

Poate îi va veni o idee bună în timp ce va face un duș.

Ce-o să fie cu viața ei ? Și cu insomniile astea.

Acum a uitat de ele.

La bazin e bine.

12 actualitatea literară

şcoala de poezie

Premiile

Concursului Național Studenţesc de Creaţie Literară, ediţia 2018, Cenaclul ,,Pavel Dan” Timișoara

În cadrul celei de-a XX-a ediţii a Concursului Național Studenţesc de Creaţie Literară, organizat de Cenaclul „Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara, juriul, avându-i în componența sa pe scriitorii Eugen Bunaru, Tudor Creţu și Alexandru Potcoavă, a acordat următoarele premii: La secţiunea poezie: Premiul I: Artur Cojocaru, C.E.I.T.I., Facultatea de Contabilitate, Chișinău, Republica Moldova; Mihaela Anca Farcaș, Facultatea de Sociologie și Psihologie, secția Psihologie, Universitatea de Vest, Timișoara; Premiul II: Iulia Iaroslavschi, IPLT, Liceul ,,Spiru Haret”, Chișinău, Republica Moldova; Premiul III: Anastasia Coste, Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, Universitatea de Vest, Timișoara. La secţiunea proză: Premiul I: Nu s-a acordat; Premiul II: Raluca Teodorescu, Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, Universitatea de Vest, Timișoara; Premiul III: Bianca Vilichi, Facultatea de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca; Mențiune: Alina Adobroaie-Minda, Colegiul Național Bănățean, Timișoara. Festivitatea de acordare a premilor va avea loc la Casa de Cultură a Studenților din Timișoara, B-dul Regele Carol I nr. 9 (telefon: 0256/496 711), în luna octombrie a.c., la o dată ce va fi anunțată.

Artur Cojocaru Clint Eastwood

2001 Re – hash de pe ecran 4 gorile îmi sar în față mă apucă de gât, mă trag de ochi rup din mine ghemul de ață albă ce l-am ținut timp de 3 ani într-o cutie în întuneric sub patul părinților o gorilă, 2 gorile sunt aruncat pe patul meu cu albituri proaspete mă rostogolesc, cad pe covor mă răsfir, alerg prin cameră până mă fac o ață lungă de 11 m exact distanța timpului petrecut în cutie de la naștere până la sublimare acum 2 gorile îmi leagă mâinile una de alta mă botează Clint Eastwood și mă bagă înapoi în cutie.

Mihaela Farcaș

Schizofrenii verticale îmi doresc un contur, un helix-ceas după tipar. aveam febră iar plămânii mei pluteau ca doi gemeni mecanici din care ieşea fum. mecanismul minţii, oglinda cu aripi de oţel, respiram lumina de neon a poeziei, artificială precum electricitatea. mi-e dor de lumina ce mângâia fereastra, doar atunci soarele nu trăia mecanic, aerul nu era sticlă. înăuntrul sferei de obsidian răsăreau cercuri de lumină, prinse în definirea momentului.

Iulia Iaroslavschi Ciuleandra

Stele de grăsime dansează Ciuleandra În zeama făcută din măruntaie Tot satul s-a adunat la cină Beau vin e sărbătoare și răsună muzica Mănâncă toți cu poftă Mă așez în colțul grădinii Dimineața nu am văzut-o pe Malvina Nu era în grajd nu era pe pășune Pe masa din bucătărie Căpăstrul plin de sânge Hiperventilare Lângă gojineață am găsit Perechi de copite Plâng În central satului dom’ Vasile Servește vecinii cu zeama Făcută din măruntaie Înghit voma și dau Din porția mea câinilor

Anastasia Coste Bastonul

cu câteva minute înainte de culcare lingurița de cafea cade fără sunet pe covor atunci începi să-l simți când deschizi dulapul când îți schimbi hainele când te speli pe dinți când bei paharul cu apă când stingi lumina când se-așterne liniștea îi vezi metalul atârnând de ușă când te privește bastonul

nr. 84 n august 2018

Ion Oprişor

umbra albă mă atinge din celălalt capăt al odăii ca un nor trist trecuse prin fereastră nedescoperind anotimpul de mâine doar o mulţime de lucruri străine pe care Dumnezeu nu a apucat să le termine la timp să nu te plângi, să nu te plângi îmi strigă umbra din nou pasărea albă, cândva, se va întoarce în ou

***

***

este pur şi simplu fantastic să simţi sălbăticia ploii cum muşcă braţele ca un vaccin trebuie să primenim aerul să dăm foc sărbătorilor nereligioase să stropim cu mir sărutul măreţ din amurg să intrăm către ziuă ca toţi iezuiţii călare pe pietre dăruieşte-mi o gară eventual şi-ţi voi da în schimb noaptea sânzienelor pe care ţi-o voi potrivi pe degete dar cine sunt eu? eu, sfântul iluziilor şi deşertăciunii nu, nu te voi ţine la fel ca pe stropii ploii în căuşul palmelor să-ţi aud respiraţia păstrând plăcerea de a fi ucis de fapt cu asta ar fi trebuit să încep chiar cu locul unde adastă iernile grele cu păsările care vin doar iarna rotindu-se ca într-un manej de multe ori am vrut să mă apropii de ele pentru că multe dintre ele rămân ca o misterioasă despletire a ploii şi a ispitei dar nu fac mare caz din această asemănare cu bicicleta şterpelită de la uşa blocului de care s-a îndrăgostit un boschetar ploaia, oraşul, cârciuma, înţeleg mereu unde sunt zugrăvind barca mea de hârtie cu care mă plimb pe apa sâmbetei

***

Înserarea se rostogolea în unde subțiri de lumină roşie şi galbenă. pe zidurile cenuşii umbrele îşi făceau aripi una alteia undeva, cineva a săpat o fântână străinul, fratele meu siamez încă mai bea din apa zilei de ieri a aruncat zarul la păsări lăsând stafiile destinului să degere în marmura tăcerii. deodată îmi amintesc că nici nu m-am născut stau într-o cochilie de melc sau într-o năzărire de-a mea cu o odaie plină de ceasuri şi busole alegându-mi un timp pentru a mă naşte

***

să nu te plângi vorbeşte umbra o umbră albă lipită de tocul ferestrei în cuibul păsării o coajă de ou dintr-un amestec ciudat ca un fel de lumânare oglinda desenează contururi altei oglinzi aud ca un clopot cum sună ziua între viaţă şi moarte în mâini strâng cioburi şi

e frig cu cât eşti mai departe deasupra mea cad bucăţi de pământ Dumnezeule, timpul umblă desculţ face un pas şi încă un pas trece dintr-o lume în alta neatins de prăpăstii în cea de aici paşii lui nu seamănă cu ai mei strâmbi, lipicioşi nesiguri ca o fereastră cu ochii scoşi doar singurătatea ţine lumina aprinsă metereze de lut şi umbre încrustate în marmură străbat drumul până la descifrarea tainelor cu celule de moarte pe trupul de bronz al zeului lunecă domol şi solemn o fereastră rostogolind timpul în păsări fulgerate de marginea firavă a abisului

***

aprind focul seara mâinile aşteaptă ceva nemaivăzut să-l cuprindă tu priveşti ca într-o oglindă ovală împărţită în două jumătate se teme jumătate îngăduitoare unul din ochi născoceşte boabe de grâu dăruindu-i-le celuilat şi toate izvoarele lumii se opresc la poarta stelelor fără să le aprindă umbrele fosforescente ale pietrelor te înspăimântă nu-ţi fie teamă vei dezlega semnele Dumnezeu lasă mereu o fereastră deschisă

***

pe sub cupolele vitrinelor zvonurile se răspândeau precum molima păsările de os duceau daruri pentru nunta aceea nu ne vedeam timpul îngrămădit între firele înalte de papură lumea adulmeca cu gura căscată şi apoi cu urechea lipită de pământ îngropa bănuţii de argint nebăgând de seamă orele care cădeau din ornic peste cântecul de greier aşezat la tulpina serii Zeul răsucea între degete firul nevăzut al trădării

***

nimic din ceea ce nu este lucruri noi şi vechi sărbători îngropate în oglindă iar lumina a rămas desfăşurată pe ispita de bronz cu inscripţii sanscrite eu sunt niciunde dar totdeauna acolo înnobilat cu toate păcatele lumii nevăzute de nimeni după miezul nopţii zăpezile poartă hainele mele largi străbat spaţii şi nu le întreb de unde vin se întrupează în crengile copacilor înmărmuriţi de lumina albă alteori se aşază pe un taler de lemn şi ca şi cum nu m-aş fi născut îngerul începe să moară

***

zbor zgomotos de păsări niciuna nu seamănă cu cealaltă dar câte veacuri păsările şi-au lăsat umbra în căuşul meu de lut? dacă ar şti semnele tăinuite azi întâiul arcaş ar tălmăci porunca dintâi sprijinindu-se de amurg ca de un fir de iarbă dar nu-mi ştie numele vremea l-a şters răsturnând paharul cu mir o poveste foarte ciudată cu o toamnă aşezându-mi în palme o floare de câmp

***

doar să redefinesc umbra privesc în amurg mă prefac în nor apoi în ploaie şi curg în căuşuri cu flori risipite şi paşi somnambuli rătăciţi prin artere rămaşi şi apoi printre sâni într-un fel muribunzi lunecând ochii mei obosiţi şi flămânzi

nr. 84 n august 2018

şcoala de poezie

the democracy parcă și toamna vine mai repede când te grăbești. o permanentă agitație a formelor prin sita memoriei cu ochiurile tot mai largi.

când aveam cât de cât un pic de minte, priveam de pe balcon lumina unui verset: „dacă dragoste nu e, nimic nu e”.

odată cu frunzele cad și prietenii mei. dirijorii aparențelor îngustează câmpul vizual și nu mai văd soarele nicăieri. nu pot lua totul de-a gata fiindcă așa e datina, nu pot schimba nimic fără o pată de sânge, nu pot alunga întunericul dormind.

locuim haosul punctelor de vedere, dăm tribut dictonului ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.

suntem cea mai rezistentă specie la propria metodă de a se civiliza. încrederea și trădarea sunt separate de firul de păr al speranței, un gol flancat de coada-șoricelului și trifoi. ideal e să nu ne oprim din vorbit până când cabina atinge colțul de stâncă.

odată i-am propus să o cheme christina, asta ca să fiu scutit de efort. i-am sugerat să fumeze pentru a obține vocea danei dogaru, a tras un fum tușind zece minute. în sfârșit christina semăna cu christina și am huzurit câteva săptămâni în balon. apoi mi s-a oprit ceasul și mi-am adus aminte că Ea nu mi-a răspuns la vreo scrisoare, a făcut din sentimente o pictură abstractă. n-am vorbit trei zile și am mâncat la ore diferite, fiecare altceva. christina se poartă acum aidoma christinei. când e bosumflată are o privire de killer feminin, se întoarce cu fața la perete să am la ce mă uita. și mă uit, cum mă mai uit! acela e motivul bilioanelor de cuvinte, acela e sensul vieții, saga familiei omului, mandala cunoașterii, inspirația catrenelor lui nostradamus. însă cu niște cartofi prăjiți și regele pescar văzut în neștire facem pace. îmi spune că nu mi-a scris pentru că astăzi aș fi fost la fel ca toată lumea, am trăit din ura care te ține pe linia de plutire. tot leatul meu a capotat în căsnicii-de-duzină, toți s-au buhăit de dragul plozilor, au rate la bănci și vorbesc singuri pe stradă.

vedem doar tremuratul mâinii întinse, mâna care lovește iarăși obrazul întors, mâna care se ferește de mâna rece. moartea noastră nu e o propoziție goală dacă te afli în grupul care gândește adevărul. acesta e războiul civil dintr-o familie cu opțiuni politice diferite: chipuri șterse pentru mimarea verticalității, chipuri cicatrizate prin obiceiuri și sărbători în absența binecuvântării lui Dumnezeu. ți se face milă de părinții tăi care nu înțeleg că sfârșit înseamnă sfârșit. democrația crește asemenea unui copac. cineva îl plantează, altcineva îl udă și altcineva îi va culege rodul. democrația seamănă cu dragostea pentru că de Ea nu te vindeci niciodată, e ca reumatismul fidel structurii oaselor. mergi cu El în mormânt. mergi, dar niciodată nu mergi singur.

the army parcă ieri mi se uscau buzele după o ștampă. de când nu mai beau, îs cu dușmanul în casă și nu mai am niciun viitor. toți s-au lăsat la vatră și am rămas să dau onorul, tuns chilug pe platou într-o uniformă roasă de molii. înainte scriam bibanilor două pagini pentru o jumătate, patru pagini pentru un kil de țuică, scrisori care puteau aduce orice zodie la poartă. apoi m-am blegit, îi trimiteam christinei fraze tot mai scurte, abia reușeam să ocolesc singurătate și iubito. am pierdut-o pe christina fiindcă am obosit. habar nu am dacă mai trăiește și pe unde, dacă îi vede și altul inima aia săgetată. dar nu mă dau bătut, Ea trebuie să fie undeva nu departe, Ea trebuie să trăiască, n-ar putea să trăiască fără mine. nevastă-mea știe că noaptea mă duc să o caut la vechea adresă, e convinsă că n-am s-o găsesc niciodată și lărgește lanțul cu două zale.

Liviu Ofileanu

și dacă mă bucur acum, nu poate fi cu inima. și dacă respir acum, nu poate fi cu plămânii.

țin privirea sus și spatele drept ca un mesteacăn îndușmănit cu toporul. să îmi fie mai ușor atunci când mi-e greu, ies din reculegere și fac un pas în față.

sunt răspunsuri cuminți la întrebări obraznice, ecluze între generații ce nu permit trecerea în amonte la originea răului. din tăciunii aspirațiilor încă trăiește cârtița din galena receptorului, cangrena repetabilă a fricii, aici unde indiferența e stimabilă și remunerată. sunt case ruinate, ruine de fabrici și ruina celor abandonați precum scâncetul nostalgiei pe o carte poștală.

actualitatea literară 13

are o dreptate de-mi vine să plâng, Io, cal bătrân, la niște vorbe! christina e mai inteligentă decât christina. îmi spală uniforma și-mi răsucește mustața. mă țucă de-mi vine să dezertez.

the heaven - air force one când așezi receptorul în furcă nu poți fi sigur că s-a sfârșit. discuția continuă în minte și uneori ai revelații, ești vandalizat de curiozitate. nu știu dacă peste zece ani voi fi tot aici. dar nu mă căiesc de acestă vreme pierdută în folosul facultativ al comunității. numele înlocuiește respirația, preșul de la intrare și prietenii. aș putea să notez în jurnal că n-am reușit să corectez unele erori de procedură, complexele de inferioritate în fața eleganței sexului opus, forța umilitoare a metodei contraproductive: a te dezice de tulburările tinereții. sigur, durează ceva până un dreamliner 777 iese din hangar pentru primul său zbor adevărat, îți dai seama câte butoane și beculețe sunt pe bord? în simulator te prăbușești mai repede, toți factorii sunt împotriva unei curse normale. peste zece ani mă văd tot aici fără să mai fiu aici, acolo unde acolo nu mai poate însemna oriunde, ci oricând. și zece ani sunt atât de mulți, Dumnezeule, și zece ani sunt atât de puțini! dar nu asta ținusem neapărat să comunic, nu poți face rating cu un simulator defect. după acest paravan de hârtie lumina din ochișori trece-n albul narcisei, o banală aversă în deșert nu apare pe burtieră. cât de caraghios puteam să fiu imaginându-mi că locurile peste care zbor le voi ține minte! pe latitudine și longitudine sunt culturi diferite, religii diferite și oameni diferiți, e incredibil zgomotul păcii auzit de sus.

mi s-au încleștat degetele pe manșă, am în capul meu câteva sute de oameni care abia așteaptă să facă un duș.

Ei nu știu că a fost cât pe ce, le-am pus muzică și au dormit liniștiți. acum e rândul meu să mă odihnesc.

the love & headache îmi temperez nerăbdarea de a te avea cu o continuă provocare a inefabilelor: ceea ce se mai află încă nestors de semnificație, ceea ce se pierde într-o clipă de neatenție. stăm de-atâta vreme împreună și nu ne cunoaștem, christina. în fiecare zi mă prinzi pe picior greșit, în fiecare noapte mă urc pe altă femeie cu ochii tăi mari și căprui, de ciută rănită. o viață curată continuă ca liniile din palmă, nu strângi pumnul de furie sau rușine. e una din fazele în care concep diversiunea, iluzia rezistenței înafara ta, adeverire provizorie a unor adjective dilatate, un fir ieșit din bluză și înfășurat pe gât. când te obișnuiești cu scenele decrepite consolarea ți se pare o metodă perversă care bagatelizează suferința. dar când nu mai vrei nimic de fapt vrei totul. șansa de a trăi liber în pușcăria personală, a începe de la zero de 10.000 de ori. cu ziare vechi pe fundul unei lăzi de scule, pantofi scâlciați pe drumuri abandonate. o borsetă cu foi de tutun netratat, două degete în prăfuita sticlă de whisky, farmacia din zilele când aveam oaspeți și depozitul ridicat în absența ta, hainele aruncate din avion. lista cu întrebări stupide lipită pe ușă – care-i sensul vieții – o armată coreeană a reproșurilor defilând prin aer, ochii tăi scânteind de plăceri interzise. acea confirmare a ploii de care îți vorbisem, covorul cu model floral în verde și roșu, înnegrit de folosință. patul de o singură persoană, masa scundă cu scaunul descentrat, oglinda fisurată în dreptul privirii, aer mutilat, o perdea albastră fluturând în trecut. și nu cred că poate fi o bucurie mai mare decât bucuria înțelegerii celuilalt, sentimentalisme necesare unei fuziuni, acele zațuri psihice conservând aura domestică. restul sunt eboșe, hârtia mâzgălită a unui roman de epocă în ale cărui 700 de pagini personajele abia se sărută spre final.

14 actualitatea literară

opiniile noastre

Nașterea unui mit n Continuare din pagina 2

Întors de la Athos, diaconul Zian este călugărit în Săptâmâna Luminată, în vinerea Izvorului Tămăduirii și primește numele de Arsenie (cel care iubește tăcerea) și se va strădui, prin practicarea rugăciunii inimii, să semene cu Arsenie cel Mare, știind că cel mai bun mod de a-i cinsti pe sfinți este de a-i imita.

Impresionat de râvna ascetică a călugărului, de cunoștințele sale, Mitropolitul Bălan îl trimite pe proaspătul călugăr la atelierele de pictură bisericească de la Chișinău, urmărind ca prin Arsenie Boca să dezvolte, la Sâmbăta de Sus, un centru de cultură teologică, un loc de pregătire a monahilor intelectuali, dar și de revigorare a spiritualității ortodoxe, iar pentru acest proiect tânărul călugăr cu studii de telogie, de medicină, de arte plastice și îmbunătățit la Athos era foarte potrivit. Este oare posibil ca planurile ambițioase ale Mitropolitului Nicolae Bălan să fi urmărit crearea la Sâmbăta de Sus o situație asemănătoare fenomenelor de la Maglavit și Vladimirești? Este posibil ca biserica să încurajeze nevoia oamenilor de miracole și să le creeze acestora impresia că a noastră credință evoluează și se justifică prin performanțe magice?

Dar suntem în timpul și după Al Doilea Război Mondial, în timpul conflictelor politice cauzate de lupta pentru putere (legionari, dictatură militară, monarhie, republică populară, stat socialist) și, chiar dacă Arsenie Boca nu este interesat de politică, a fost acuzat că a colaborat cu legionarii, că a fost un conducător din umbră al acestora, însă nu rezultă de nicăieri acest lucru, fiind convins că amestecul de religie și politică este periculos.

Popularitatea tânărului monah de la Sâmbăta de Sus crește repede, cei care-l cunosc sunt copleșiți de personalitatea și de cultura sa și chiar ajung să-l numească Sfântul. Comportamentul, îmbrăcămintea călugărului (rasa albă, neobișnuită pentru călugării ortodocși care-i dădea o anumită prestanță, fiind asemănat chiar cu Ras-putin) atrag atenția, lumea îl va percepe ca pe un nou ales, mai ales că aceasta era influențată de fenomenele de la Maglavit și de la Vladimirești, dar și de mistica legionară. Toți care l-au cunoscut spun că fulgera cu privirea, avea o privire sfredelitoare, o putere deosebită în ochi, avea ochi albaștri puternici, „Când te privea, te paraliza” (mărturia preotului Pantelimon (de la Ghighiu), Părintele Arsenie Boca, p.62). Întâlnirea cu Arsenie Boca avea, astfel, un efect răvășitor. Pentru tineri, întâlnirile de la Sâmbăta de Sus erau adevărate vacanțe spirituale. În acest context, intră în scenă Julieta Constantinescu, o controversată studentă la Teologie, salvată de Arsenie Boca de la sinucidere și care va marca viața duhovnicului ei, fiind numită de preotul Ioanichie Bălan „un fel de Evă”. (Dialogul din 1996 dintre preoții Arsenie Papacioc, Ioanichie Bălan și Ilie Cleopa) În vremurile tulburi de după război, începe supravegherea draconică a mănăstirilor, fiind considerate focare de rezistență împotriva comunismului. Arsenie Boca este supus unei anchete pentru a se dovedi dacă a colaborat cu legionarii, dar desființarea Bisericii GrecoCatolice în 1948 îl va trimite pe Arsenie Boca în Ardeal, la Mănăstirea Prislop, pentru a sprijini asimilarea credincioșilor uniți. Zvonul că noul stareț de la Prislop face minuni se răspândește repede și tot mai mulți oameni îl caută la mănăstire, influența asupra oamenilor fiind de neînchipuit, iar fenomenul a fost asemănat de un informator cu cel creat de Petrache Lupu.

Deși la Prislop se conturase ideea unei mănăstiri de călugări, așa cum avea să-i recomande lui Arsenie Boca și renumitul preot Dumitru Stăniloae, unul dintre mentorii săi, venirea Julietei Constantinescu schimbă lucrurile și Prislopul va deveni mănăstire de maici, iar Julieta se va călugări, numindu-se maica Zamfira.

Dar în 1951, după sărbătorile de iarnă, începe o perioadă crâncenă, Arsenie Boca este ridicat de Securitate, fiind acuzat că l-a primit la mănăstire pe legionarul Antonie Plămădeală, dar și pentru a afla ce legături avea cu episcopul Oradei, Nicolae Popovici, aniticomunist, rivalul mitropolitului Bălan, considerat sabotor al unirii grecocatolicilor cu ortodocșii. Începe un moment de cotitură în viața lui Arsenie Boca, este trimis un an la Canal, în cel mai neîndurător loc din gulagul românesc, însă la întoarcere este total schimbat, trăiește retras și în tăcere. Nu mult după aceea va fi închis pentru „omisiune de denunț” a unor legionari. Trece prin închisorile de la Timișoara, Jilava, Oradea, este eliberat și, reîntors la Prislop, continuă să ignore nevoile duhovnicești ale credincioșilor.

Dar în 1958 Sfântul Sinod decide izgonirea din mănăstiri a foștilor condamnați politic și, chiar dacă Mănăstirea Prislop le-a fost ca o casă, părintele Arsenie Boca și maica Zamfira se văd nevoiți să lase totul în urmă.

Cei doi sunt nevoiți să revină la numele anterioare, să ducă o viață nouă într-un apartament din București, iar pe seama lor se fac tot felul de presupuneri care de care mai răutăcioase. Totuși, cred că au rămas fideli regulilor vieții monahale, având o relație castă, mai ales că preotul beneficiase de o sărutare de natură metafizică („Pe mine m-a sărutat Maica Domnului pe frunte”).

Proaspăt sosit în capitală, fostul duhovnic își începe cariera de pictor, dar va fi în continuare supravegheat de Securitate, primește numele de cod Bratu, pentru a i se vedea opiniile politice, însă își dă seama de acest lucru și le livra informatorilor un discurs care să le

convină, părerile ascunzând uneori ambiguitatea, dar și umorul subtil. În 1967, când se decidea ca cei alungați din mănăstiri în 1959 se puteau întoarce, speranța de a se întoarce la Prislop i se năruie, deoarece i se reproșase că nu mai întrunește condițiile, că nu mai este compatibil cu viața de călugăr. Să fi fost refuzat din cauza statutului său sau din cauza pasiunii lui pentru ocultism, antropozofie și creștinismul ezoteric?

Chiar și la Atelierele de la Patriarhie unde era pictor este vizitat de multă lume sub pretextul comenzilor de icoane, însă în 1967 renunță la postul său, acuzând probleme cu ochii din pricina lucrului îndelungat la miniaturi. După incidentul cu pictura bisericii de la Bogata (pictura făcută este ștearsă, fiind considerată nepotrivită), Arsenie Boca va picta, în 15 ani, într-o manieră nonconformistă, Biserica din Drăgănescu, satul unde avea parohia cumnatul Julietei, Savian Bunescu. Și această pictură nu este conformă canoanelor, chiar se cere ștergerea ei, însă inspectorul trimis de Patriarhie pleacă dezarmat, spunându-i-se că Arsenie Boca pictează „cu poruncă de Sus”.

Chiar dacă scriitoarea a fost acuzată că nu avea cunoștință de proiectul iconografic făcut de preotul Sofian Boghiu pentru pictarea bisericii de la Drăgănescu, observăm că acesta este făcută în răspăr cu canoanele bisericii, ceea ce demonstrează că a fost făcută după un proiect proriu. Se observă „un amestec de simbolism și stil art nouveau cu elemente din Renașterea italiană, dar și din realismul socialist al vremii, Boca pictează diafan și tăios, viguros și nonconformist, eclectic și provocator, naiv și pedagogic, cu inovații scandaloase pentru canonul bizantin” (p.178), realizând o pictură în acord cu concepția lui sincretică despre creștinism, influențată de teozofie și antropozofie, dar și de evenimentele de la începutul anilor ‘70 (explorarea spațiului cosmic, conflictul nuclear dintre SUA și Uniunea Sovietică etc), ilustrând și tensiunea dintre credință și instituțiile statului. Oricum, Biserica de la Drăgănescu a fost considerată Capela Sixtină de către cei care-l venerează pe preotul Arsenie Boca și continuă să o viziteze și astăzi.

Este căutat în continuare de oameni, însă popularitatea lui scade, mai ales după ce fostului călugăr îi plăcea să lucreze în tăcere.

După cutremurul devastator din martie 1977, Arsenie Boca se mută împreună cu Julieta la Sinaia, Julieta vânduse apartamentul de la București, fiind aleasă Sinaia atât pentru că fusese reședința regelui, cât și pentru că acolo se mai aflau câteva călugărițe de la Prislop, dar și pentru că Sinaia devenise un important centru al antropozofiei. Nici aici nu scapă de urmărirea Securității, mai ales că regimul primise o lovitură foarte grea prin fuga lui Mihai Pacepa și se vor lua măsuri severe de supraveghere a populației.

I se reactualizează dosarul de presupus legionar, dar el continuă să picteze biserica de la Drăgănescu pe care o termină în 1983 și care a fost interpretată într-o cheie autobiografică. Nu i se permite să participe la sfințire.

Instalat definitiv la Sinaia, îngrijorat de consecințele revoltei muncitorilor de la Brașov, de anchetele ce au urmat, de atmosfera de suspiciune și de teamă generalizată, se îmbolnăvește în 1988, dar nu va scăpa de supravegherea Securității, iar pe 28 noiembrie 1989, în ziua marcată în calendarul ortodox cu numele Sf. Cuvios Mucenic Ștefan cel Nou cu care avea multe similitudini, Arsenie Boca se stinge, neapucând ziua în care soții Ceușescu erau înlăturați.

Arsenie Boca a fost înmormântat la Mănăstirea Prislop, la slujbă participând câțiva preoți apropiați, iar mormântul va fi vizitat doar de foștii cunoscuți.

După 1990, situația se schimbă, deoarece începe campania de reabilitare a preotului Arsenie Boca, mai ales în contextul dezbaterilor referitoare la restituirea proprietăților greco-catolicilor trecute în patrimoniu BOR în 1948. Astfel, Sinodul mitropolitan din 9 noiembrie 1998 reabilitează pe slujitorii de la Prislop, motivând că

nr. 84 n august 2018 au meritul de a fi restaurat mănăstirea și de a fi lucrat în interesul bisericii, dar despre calitatea și prestația de călugăr, de preot și de duhovnic nu se pomenește nimic.

Comisia alcătuită în 2016 la inițiativa Mitropoliei Ardealului, Episcopiei Devei și Hunedoarei analizează documentele și mărturiile ce ar putea duce la o canonizare, însă partea cea mai delicată a acestei evaluări o repre-zintă preocuparea pentru ocultism, pentru antropozofie și pentru spiritualism a preotului.

Scriitoarea semnalează, prin această carte, că există astăzi mai degrabă o strategie politico-financiară din partea bisericii și mai puțin o evaluare autentică a vieții lui Arsenie Boca. Remarcă, cu tristețe, că Arsenie Boca a fost o victimă a planurilor ambițioase ale mitropolitului Bălan, o victimă a regimului comunist și acum o victimă a tendinței actuale a BOR care încurajează turismul religios și superstițiile magicoreligioase în loc să vadă în Arsenie Boca un ascet intelectual, un om preocupat de misterele morții și de lumile nevăzutului. Recunoaște că a riscat atunci când a ales să vorbească despre un mit recent construit.

Totuși, cine ne poate spune răspicat cine a fost cu adevărat Arsenie Boca? Cine a fost acest tânăr cultivat care-l citea pe Kant, acest călugăr de o frumusețe metafizică, aproape ca un ascet, ce uimea prin combinația de omenesc și supraomenesc, prin inteligență, prin profunzime și prin hieratism și pictorul de biserici care a trăit într-un cartier bucureștean? Dacă a fost sfânt, dacă a făcut minuni va hotărî comisia care analizează solicitarea de canonizare.

Totuși, Arsenie Boca, cel mai popular şi mai iubit duhovnic al României, este un om care a rămas în istorie pentru învăţăturile sale şi pentru miracolele şi vindecările pe care le-ar fi înfăptuit, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte. O personalitate complexă, cu identități între care nu există egalitate, a fost considerat fie filosof, intelectual desăvârșit, pictor novator, legionar sau antilegionar, fie preot clarvăzător și făcători de minuni, însă este nevoie de o disociere clară între diferitele euri pe care contemporanii și urmașii i le-au construit. Se spune că a fost un amestec desăvârşit de credinţă, geniu şi clarviziune. Cei care l-au cunoscut spun că nu au plecat niciodată de la el fără să fi trăit o minune, fie că a fost vorba de o boală vindecată sau de un răspuns pe care îl căutau de mult. Aspazia Oțel Petrescu, 14 ani fost deținut politic pe vremea comuniștilor, își amintește cum preotul sfida legile fizicii, purtând prin furtună o lumânare aprinsă, iar părintele Oprea Crăciun povestește despre vindecarea miraculoasă a unei fete de 16 ani bolnave de paralizie infantilă. Numele său ajunsese cunoscut în toate mediile sociale. Se pare că a fost vizitat de regele Mihai, de Ion Antonescu, de chiar soții Ceaușescu, dar și de L. Blaga care-l felicita că a intrat în legendă. Acest lucru nu-l măgulește, dar filosoful îl asigură că oamenii au nevoie de mituri. („Maestre, această căciulă a mitului nu vreau să o port!”/„Ba o să o porți că neamul românesc are nevoie de așa ceva”) Și dacă tot am dezvoltat în ultima vreme o cultură a infamării, a condamnării, a judecării, scriitoarea a fost aproape pusă la zid de doi reprezentanți ai bisericii, Preasfințitul Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al Daciei Felix și doctorandul Florin Duțu care, pe un ton violent și ascendent, i-au reproșat că este un biograf improvizat, fără studii teologice, că nu are cultură ecleziastică, că falsifică, plagiază (documentele despre Arsenie Boca de la Securitate fuseseră publicate de Florian Bichir) și maculează biografia părintelui Boca (lucruri inventate de torționari au fost preluate fără discernământ), că este lipsită de reverență (nu-l numește preot), că nu are o bibliografie consistentă, că nu-i cunoaște opera și activitatea (a fost hirotonit în Catedrala din Sibiu, nu la Sâmbăta de Sus, nu prezintă dovezi pentru afirmația că ar fi adept al învățăturilor lui Rudolf Steiner), că este diletantă în materie de pictură (a realizat pictura după un proiect propriu), culminând cu a o numi discipol al celor care au întocmit dosarele sau chiar demon care și-a luat drept pseudomnim numele autoarei care nu face altceva decât o sinteză a dosarelor, luând doar ce i-a convenit.

Văzând polemica iscată în jurul cărții, mi-am propus să am o reacție, chiar și de pe margine, în legătură cu acest subiect. Scriitoarea nu e lipsită de ambiguități și contradicții (ca noi toți), însă a scris cu empatie și cu înțelegere față de cineva care nu poate fi judecat în afara istoriei pe care a trăit-o. Tatiana Niculescu a urmărit să ne prezinte viața unei personalități interesante, cu o minte deschisă, preocupate de filosofie, de mistere, de yoga, de relațiile cu Dumnezeu și de pictură, încercând să înlăture, pe cât posibil, elemente de folclor, de mitologie, de ficțiune și de hagiografie.

Sunt convinsă că autoarea a dorit să-i cunoască viața așa cum a fost ea cu adevărat, nu cum a fost construită de alții. Ca să înțelegem personalitatea lui Arsenie Boca trebuie să ținem cont de contextul istoric în care s-a format, de influențele din școlile pe care le-a urmat și de la oamenii pe care i-a cunoscut, lecturile care l-au marcat și, poate cel mai important, experiențele pe care le-a avut. Scriitoarea a prezentat imaginea unei personalități cu calități excepționale dezvoltate cu ajutorul unor mentori, dar și prin cultivare livrescă.

Să citim cu mintea deschisă cartea despre una dintre cele mai fascinante personalități ale secolului XX și să înțelegem că pentru noi există multe locuri, simboluri ale Grădinii Ghetsimani sau ale Golgotei, iar Mănăstirea Prislop, unde-și are mormântul părintele Arsenie Boca, poate fi unul dintre ele! În consecință, cartea Tatianei Niculescu este un manifest împotriva bigotismului și a intoleranței, în favoarea acceptării, a dreptății și a respectului.

nr. 84 n august 2018

IN MEMORIAM George Motroc: Doamnă Silvia Andrucovici, înainte de toate, vă rog să prezentaţi pe scurt, pentru cei care nu au fost prezenţi în această vară, ce a însemnat întâlnirea în memoria soţului dvs. Vasile Andru...

Silvia Andrucovici: De când a plecat Vasile Andru, îmi doresc să-l readuc în sufletele semenilor, să-l învii. Să fie cât mai prezent în mentalul colectiv. Căci, asta spunea el însuși înainte de a pleca: „atâta suflet, câtă pomenire”! Vasile Andru a aparținut unui spațiu vast care depășește teritoriul patriei, sufletul său a fost de asemenea unul vast, planetar! Pentru toți cei care l-au cunoscut e prilej de împrospătare a sufletelor, să ne amintim din când în când de prezența sa inefabilă, de curăția, de frumusețea și dragostea sa pentru semeni. Cred însă, că fac asta și pentru mine. Am nevoie să-l readuc aici pentru mine. Îl simt ca un scut, ca o protecție, dar și ca un colț al hristosferei, care se limpezește, se extinde și ne cuprinde. Căci la acest nivel nu mai există granițe între noi. Întâlnirile in memoriam Vasile Andru sunt întâlniri cu cititorii, la prilejuri de carte, întâlniri cu ucenicii și cu iubitorii lui Vasile Andru. Anul acesta ele s-au concretizat, în preajma zilei sale de naștere, într-o pomenire ritualică, la mormântul său, dar și într-o expoziție cu obiecte personale ale lui Vasile Andru (caiete, manuscrise, fotografii, afișe), care s-a chemat: Viața și semnele lui Vasile Andru. Desigur cu referire la cartea sa Viață și semn. Și la înțelesul pe care însuși autorul i l-a revelat Raisei Gorbaciova, destinatara cărții proaspăt scoase de sub tipar, într-o întâlnire absolut întâmplătoare (!) pe Calea Victoriei, în anul de grație 1989: znak – semn, dar și minune! A fost un remember la care au fost invitați ucenici, dar și prieteni ai lui Vasile Andru, editori, colaboratori. Împreună cu ucenicii ne întâlnim lunar pentru două ceasuri de liniște, în spiritul Andru, anual în preajma Crăciunului îi cântăm colinde la Cernica, ne întâlnim în fiecare vară și petrecem un timp, 7 zile, încercând isihia, rememorând și trăind cuvintele Maestrului, pe urmele Maestrului. Anul trecut aceasta retragere spirituală a fost în zona Târgu Jiu, anul acesta în Bucovina.

George MOTROC

interviu

actualitatea literară 15

Vasile Andru: ,,Fericirea care depinde de un obiect exterior este trecătoare...”

își relevă calitățile sale după ce a plecat. În viață fiind, îl știm mereu aproape, aproape de un telefon, de o srisoare, de o întâlnire! Nu realizăm dimensiunea sa, statura sa adevărată decât după ce s-a desprins.

Semnele au fost în mod special pentru ucenicii și urmăritorii lui Vasile Andru. Au rămas și semne scrise, un manuscris în care își exprima speranța că ucencii vor continua construirea unui schit niptic, un soi de Andru Silence Resort sau Andru Peace Resort.

Semne: o carte cu dedicație pentru mine, lăsată spre a fi descoperită după plecarea sa, o dedicație care indică un modus vivendi, pe calea înțelepciunii și a călăuzirii divine. Câțiva ucenici i-au simțit prezența și îndemnul atât la plecarea sa, cât și după aceea. Andru și-a dorit să continuăm această lucrare de îmbunătățire umană, credea în transmisia acroatică, în victoria omului cu viață îmbunătățită în lupta cu omul primitiv, cu barbarul! El ne povestea adesea despre coada de saurian pe care o tragem după noi, coada formată din instincte ale supraviețuirii, despre cât de sensibili suntem atunci când uneori suntem călcați pe ea! Drept cale de ieșire din această disconfortantă situație ne propunea să ne cerem scuze celui care ne-a inoportunat astfel!

G. M.: Discursul ţinut de dvs. poate fi considerat un portret complet, din moment ce acesta a conţinut atât elemente obiective, cât şi subiective, sub forma unor mărturisiri?

S. A.: Porteretul lui Vasile Andru este unul la care lucrez încă... Constat mereu noi fațete ale personalității sale, pe care nu reușesc să le prind într-un discurs sau într-un portret scris... Portretul e vast și greu de conceput că poate fi redat vreodată cuprinzător. Lucrul s-a adâncit după ce Vasile a plecat, personalitatea lui mi s-a revelat mai acut, desenul este mereu mai vivace, nu a pălit deloc, ba dimpotrivă. Asta se poate întâmpla și când în conviețuirea unui cuplu intervine plictisul, își face loc un oarecare grad de anost. În acest caz, celui care rămâne, timpul îi curăță memoria afectivă de unele dezacorduri, există un oarece jăratec care arde un timp de dragul vremilor apuse... Dar, vă spun, cu noi lucrurile au fost cu totul altfel, traiul nostru împreună nu a reușit deloc să ne tocească sensibilitatea unui față de celălalt. Poate că portetul va fi definitiv atunci când îmi voi găsi forța interioară de a dezvolta asta.

De altfel, între semnele lăsate de Vasile Andru, unul destinat mie, îl constituie un dosar cu scrisorile dintre noi, care poartă o copertă scrisă de Vasile: Începutul dragostei noastre, roman de Silvia Andrucovici. Nu știu dacă voi fi în stare de o așa ispravă, nu fac parte din tagma profesioniștilor în ale condeiului... Revenind la portretul lui Vasile Andru, el însuși spunea despre sine că are două existențe: scrisul și liniștea, referindu-se la vocația de scriitor, dar și de căutător și practicant al liniștii metodice. La întâlnirea de remember Vasile Andru, am dorit să scot în evidență Maestrul din Vasile Andru, inițiator de școală de îmbunătățire umană și formator de ucenici întru isihia.

G. M.: Tot dvs. aţi enumerat, în discursul ţinut, o listă cu câţiva dintre cei mai buni prieteni ai lui Vasile Andru... Ce însemna pentru acesta o prietenie intelectuală?

S. A.: Vasile Andru a fost întrebat o dată, cu admirație, câți prieteni are și pe ce meleaguri depărtate vor fi aceștia. Andru i-a răspuns aceluia, că el nu are prie-teni, are doar neamuri, rude. Spunea că atunci când merge în India merge la neamuri, că-i simte pe indieni la fel de aproape ca pe răzeșii lui Sadoveanu!

Celălalt, tu, el, altul, pentru Vasile Andru suna cam așa: „când expulzez egoul, mă umplu de celălalt”. Ne îndemna mereu să simțim semenul ca pe aproapele, să-l simțim ca pe fratele nostru, și asta în virtutea paternității divine comune. Nu se poate vorbi despre prietenii intelectuale la Vasile Andru. Cel puțin, nu în sensul de cerc relațional, literar, unde să-ți poți promova interesele literare! El funcționa pe unda admirației. Andru i-a iubit pe mulți dintre confrații săi, pe cei care îi purta în admirația sa.

Nu era deloc zgârcit în a evalua un confrate valoros! O făcea cu mare drag, cu sentimentul că are în fața sa un mare condei, un mare povestitor...

De altfel, avea în plan să scrie o istorie literară cu confrați mai puțin vizibili în spațiu public, confrați singuratici și însingurați uneori de condiția lor materaială, fără posibilități materiale și relaționale proprii de a-și promova propria operă. S-ar fi numit O istorie literară altfel. Există în formă brută materialul pentru această carte, poate va vedea lumina tiparului cândva. Ar fi intrat în această istorie literară Aglaya Veterani - scriitoarea româncă cu 2 romane apărute în limba română și germană, prematur și dramatic plecată dintre noi, Dan Andrei Negură, poetul anticar, fără operă publicată, Oma Stănescu, scriitoare brăilea-nă cu condei viguros și o istorie personală indiană fascinantă, Paul Sârbu, un scriitor din Delta Dunării, care a devenit și ucenic al lui Vasile Andru în practica liniștii, Ignatie Grecu - poetul monah de la Cernica, Nicolae Krasovski.

Pentru unii dintre aceștia, care plecaseră la Domnul și de la care Vasile deținea un crâmpei de operă, încredințată spre publicare în presa vremii sau spre păstrare, plănuia o editare a lor, în regie proprie.

Vasile Andru prețuia îndeosebi la semenii săi bunătatea, inteligența, onestitatea. Dintre români îi iubea și admira în același timp pe criticul literar Marian Popa, pe care-l numea cea mai mare minte românească, pe Luca Pițu - înțeleptul de la Cajvana, poeții Gheorghe Pituț și Cezar Baltag - colegi la revista Viața Românească, pe poetul Theodor Damian - care este de altfel și unul din nașii noștri. Uneori spunea admirativ despre câte un confrate: „Scrie atât de bine, că mă simt elibe-rat! Altfel m-aș fi simțit obligat să scriu eu asta!” Din literatura mondială prețuia foarte mult pe japonezul Kenzaburo Oe, pe Salman Rushdie, pe Boris Pilniak, John Updike, Salinger, Marguerite Yourcenar, dar și pe Singer, Yukio Mishima... În aceeași măsură îi iubea pe făuritorii de liniște Simeon Noul Teolog, Evagrie Ponticul, Ioan Hristomul, Budha și Maimonide. Pe Dalai Lama, pe Maica Teresa din Calcutta, pe Papa Ioan Paul al IIlea, dar și pe Părintele Teofil Părăian de la Sâmbăta.

G. M.: În discursul dvs. aţi vorbit de semne... Reprezintă acestea o formă indirectă de a-şi continua activitatea şi îndeplini menirea, chiar şi după dispariţia sa fizică, un maestru spiritual?

S. A.: Un Maestru spiritual se exprimă printr-un altfel de limbaj, prin echivalente afective, mentale. El se adresează celor care-l iubesc, celor care-l urmează chiar și după ce acesta se ocultează ca prezență fizică, se abstrage în Absolut. De altfel, mai curând Maestrul

G. M.: Într-o lume a exceselor şi ispitelor de tot felul, Vasile Andru reprezenta un exemplu de cumpătare...

Cum altfel se poate interpreta faptul că, solicitând o bursă, refuză să primească mai mult?

S. A.: Vasile Andru a solicitat o bursă pentru prima sa călătorie în India de la Fundația pentru o societate deschisă. El nu putea susține singur o călătorie, reușea să se întrețină cu dificultate dintr-un salariu lunar de 100$. Extrem de puțin! Se mulțumea cu foarte puține

din cele ale lumii acesteia. În această privință, s-ar putea spune că era un ecologist și un minimalist. Casa lui era abundent încărcată de cărți și de icoane! În rest, nimic în exces, un pat micuț, un birou copleșit de cărți, o mașină de scris... la bucătărie nu mai mult de două farfurii, un borcan cu miere, o legumă, un fruct... O atmosferă mai austeră decât chilia unui călugăr! În acest spațiu micuț, am simțit pregnant, pentru prima oară în viața mea, prietenia cu elementele naturii!

Praful din casă avea rolul de protecție, nu era un element advers gospodinei, soarele intra larg prin ferestrele fără perdele, era o lumină și o căldură de cuib primordial, de gestație celestă! Am simțit pentru prima oară învecinarea cu o stare aparte. Și cred că nu greșesc să o apropii cu starea edenică! Revenind, Vasile Andru a cerut acestei fundații o sumă pe care o credea satisfăcătoare pentru călătoria în India. Au vrut să-i dea dublul sumei, însă Vasile a refuzat suplimentul!

Nu cred să mai existe astfel de onestitate, încât să refuze cineva o sumă primită plocon! Așa era Andru! În ciuda unor venituri mai mult decât modeste, a avut parte de călătorii, se creeau niște oportunități, niște coincidențe, niște conjuncturi favorabile, niște oameni providențiali, care-l ajutau să le ducă la capăt. Nu știu dacă asta s-ar putea numi cumpătare. I-aș zice mai curând discreție și conștiința că banul nu este decât un mijloc, cu rolul său, însă un rol mult prea jos în ierahia valorilor lui Andru și total subordonat țelurilor sale de scriitor-misionar! De altfel, și Iisus Hristos și-a trimis ucenicii în prima misiune fără traistă, fără sabie, fără haine de schimb. Vasile Andru avea conștiința misionarului, apostolului!

G. M.: Au trecut deja doi ani... Vă rog să treceţi în revistă ceea ce s-a făcut până acum, din punct de vedere editorial...

S. A.: Există câteva proiecte editoriale aflate în diferite stadii. Dorința mea ar fi ca la fiecare mare manifestare a cărții să existe câte un semnal Andru. Și mă refer aici la cele două mari târguri de carte din București! Vor fi reeditări, dar și lucrări noi, aflate în manuscris, astfel ca încet, încet să poată fi creionată Opera completă Vasile Andru. Au existat noi apariții editoriale la Gaudeamus în 2016, la Bookfest în 2017, la trei edituri cu greutate pe piața românească! La Gaudeamus 2018 va începe seria reeditărilor cu opera de tinerețe, trei cărți de proză scurtă: Mirele, Mireasa vine cu seara și Iutlanda posibilă! Sunt cărțile care l-au lansat pe Vasile Andru și care, oarecum, l-au și consacrat. Mirele a luat premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor la secțiunea roman. Pentru cei care au citit doar opera de după ‘90 a lui Vasile Andru, aceste apariții vor fi o adevărată surpriză. Un gen de scriitură care folosește mijloace stilistice extrem de puține, o frază șlefuită până la stadiul diamantin, uneori ca o pictură pe un bob de orez. Romanul Mirele are ca subiect nunta postumă în Bucovina, un obicei, o tradiție, în care la moartea unei tinere nemăritate, aceasta era îmbrăcată în mireasă și căpăta un mire, astfel că ritualul de trecere era transformat într-o nuntă, un altfel de nuntă. Un roman interesant, din care un regizor bun ar putea scoate un film aparte! Au apărut cărți și din beletristica Andru, dar și din zona sapiențială. La noi apariții în ultimii doi ani putem aminti Zece povestiri antume, Neoisihasmul, Pe orbita revelației, Apusul misticii populare. Dar și reeditările la Grădinile ascunse, Terapia destinului, Evanghelia după Toma și Legende indiene.

G. M.: Pentru cineva care vrea să se familiarizeze cu universul Vasile Andru, există o carte pe care i-aţi recomanda-o ca punct de plecare?

S. A.: Cel care ar vrea să se familiarizeze cu universul Andru este așteptat la Gaudeamus, unde va primi drept premiu pentru interesul său una din cele trei cărți de tinerețe ale lui Vasile Andru. Până atunci poate începe cu romanul Grădinile ascunse - o distopie un pic orwelliană, dar cu mult mai profundă și mai veselă decât 1984 a lui Orwell, și cu o carte sapiențială, Istorie și taină la Muntele Athos - cartea are ca prefață o scrisoare de mulțumire a starețului Petroniu de la Schitul Prodromu Athos! Va descoperi un Athos inedit, cu un fior al sacrului inefabil, așa cum nu-l veți întâlni * la alți scriitori.

16 actualitatea literară

poezia

nr. 84 n august 2018

Tudor Voicu

Vasile Andru: ,,Fericirea care depinde de un obiect exterior este trecătoare...”

G. M.: Ce a mai rămas de făcut şi, mai ales, de tipărit în anii ce vin pentru o mai bună amintire a lui Vasile Andru?

S. A.: Mă voi strădui să aduc la lumină tot ceea ce a lăsat Vasile Andru scris. Mi-aș dori, de asemenea, să existe câteva traduceri, în afara celor care au apărut în timpul vieții sale. Sunt în căutarea unor traducători.

Există un roman al lui Vasile Andru, Noaptea Împăratului, un roman al campaniei lui Traian în Dacia, de fapt un jurnal al împăratului. Este romanul care i-a adus lui Vasile Andru o bursă la biblioteca Vaticanului în 1989. Vasile Andru are atâta tandrețe aici pentru Împăratul Traian, încât brusc, chiar din timpul lecturii, constați că îl iubești pe acest împărat luminos, care făcea drumuri și fântâni, un hommo pontifex. De altfel, un critic literar, Alexndru Protopopescu, spunea cam așa adresându-i-se lui Andru: „împăratul ești chiar tu!”

L-aș pune pe același vârf ca și Grădinile ascunse. Acest roman are niște prelungiri, există o rescriere a lui și un roman paralel, atelier al cărții, Corabia celor o sută de furtuni, care nădăjduiesc să apară anul viitor. De asemenea o culegere de vieți sintetizate într-o frază, care se numește Pomenirea relativ veșnică. Și multe fărâme, pe care Vasile le socotea surcele ale muncii literare, opere imperfecte, după părerea sa. Sunt așa doar prin prisma prea marii sale scrupulozități. Era un perfecționist, care la fiecare reeditare mai tăia ceva din varianta anterioară, socotind-o pe aceea doar o ciornă a celei de azi.

G. M.: Simt că aceasta va fi cea mai dificilă întrebare, dar, totuşi, o să vă rog să-mi răspundeţi: Cum arată pentru dvs., lumea fără Vasile Andru?

S. A.: Lumea fără Andru arată un pic mai lumească!

Cu Vasile Andru avea un fior nepământean, îngeresc!

Cu Vasile Andru, însuși Raiul părea mai aproape, era în tine, în ceilalți. Raiul restaurat! Ușor, lin, de la sine!

Acum trebuie să lupt pentru bucățica mea de Rai! Miamintesc adesea de una din zicerile lui finale: „Rai e în ADN și amintire!”. Simt acest ADN la modul propriu, ca pe un titlu de noblețe! Tot astfel și ucenicii săi, care se socot fiii săi după ADN! Drept este că înainte de a descoperi ei asta, erau deja în dragostea sa de Maestru, erau aleși! Uneori, lumea e destul de tristă fără Andru!

Un poem al meu, care se chemă Ochiul Arhanghelului, vă poate reda mai mult această stare. Alteori are un gust de recunoștință, de mulțumire. Și mereu de dor.

Ochiul Arhanghelului O tristețe vine peste mine.

Mă îmbracă...

Lacrimile-s zale sau solzi pe trupul meu.

Stau atârnând de clipa despărțirii.

Simt greu, greu de pământ Peste piept, peste șale. Țintuită în acest veșmânt.

Tu plecai Transferând surâs către urmași.

De soartă bună, Și de Har. Îmi spuneai: Tu ai darul lacrimilor, Ești o sfințișoară, știi?

Eu îți ziceam că voi strânge O cadă de lacrimi.

Ca și Cosânzeana așteptând pe Voinicul ei.

Ea orbea la sfârșitul poveștii, știi?

De durere și plâns. … Îmi spuneai că vom comunica, Îmi spuneai de hristosferă, De conștiința extinsă...

Iar eu îți promiteam Că voi scoate ochiul Arhanghelului, Ca orb fiind calea să rătăcească, Să mi te lase mie, Doar mie.

Dar, te-ai grăbit.

Către Grădinile ascunse, Către Raiul promis.

Ai plecat.

Iar eu am pierdut lupta mea cu Îngerul.

Așa oarbă și surdă Cum îi voi mai scoate Ochiul său astral și Îngeresc?

Cum? George Motroc: În loc de final, vă rog să alegeţi un citat care vă este dintre cele mai dragi din opera lui Vasile Andru...

Silvia Andrucovici: Aici aș putea să vă citez toată opera lui Vasile Andru! Voi alege sibilinic, deschizând prima carte de Vasile Andru, care-mi este la îndemână.

Iată: „Fiți chipuri senine între oameni. Seninătatea e ofranda ce poate fi făcută sistematic. Un gând bun este și el o ofrandă... Fericirea este o rezultantă a bunei viețuiri... Păcatele sunt grijile și încălcarea poruncilor, a legilor universale. Fericirea este mintea liniștită. Fericirea care depinde de un obiect exterior este trecătoare. Fericirea care decurge din interior, din progresie spirituală, din stabilitatea minții, este cea care durează.”

dumnezeu e numai și numai al lor am fost curând pe pământ și vă spun sincer acolo toți se ocupă cu timpul

aburi ne-am iubit fără zgomot și fără păreri de rău ca o pădure defrișată în toiul unei nopți senine deși preferam o amiază târzie prin care să treacă bicicliști și câini și cărucioare și ani prin bucuria singurătății să treacă încet și totuși cine sunt eu să știu ce mi se întâmplă? mai mult decât să scriu poezii am turnat betoane pe care plouă acum și ies aburi

curând oriunde ai fi şi orice ai face îmi pot imagina cum respiri și cum te laşi încălzită de sânge dar nu te bucura noi toți suntem pe drumul cel bun cel noroios noi restul ne iubim târâş pe coate ce-i drept însă aici în mocirlă se cântă dumnezeieşte oriunde ai fi şi orice ai face îmi pot imagina cum îți cresc unghiile dar nu te bucura prea uşor noi restul suntem bine copacii la fel şi doamne dumnezeule ce înviere spectaculoasă curând

din mesageria privată ce frumos mai scrii tudor voicu şi nu nu mă refer caligrafic deşi parcă tastezi cu stânga uneori ce poet mare fără să ai dinții albi fără să fii suplu fără să ai ochii albaştri sau părul blond şi ce crezi tudor voicu abia după ce ți-am citit poeziile superbe melancolice de neînțeles de parcă am fi împărtăşit acelaşi întuneric m-am îndragostit de tine şi de dumnezeul tău blând dar te voi bloca imediat după ce primeşti acest mesaj pentru că nici o femeie nu te mai vrea voi aştepta să mă cauți tu cumva şi degeaba în lumea reală sau în visele tale cu demoni

hollywood era toamnă și bineînțeles ploua to rențial mi-a făcut bagajele bine înțeles plângând și îndesând cât eu eram bineînțeles ple cat toate hainele încălță mintea și niște poze în saci me najeri i-am dat setul de chei pri vind bineînțeles visător pe ferea stra dintre etaje nerăbdător bine înțeles să mă îmbăt era toam nă și bineînțeles ploua torențial

îl impart în țigări și lumină îi măsoară temperatura îi urmăresc ridurile ploile zilele de salariu îl încetinesc spun ei cu bere și sex iar cei mai mulți și-ar dori ca acest timp să moară odată cu ei dar ce voiam să spun de fapt e că acolo pe pământ toți cred că dumnezeu e numai și numai al lor

manifestul bărbatului adevărat un bărbat adevărat înjură numai în gând cu un farmec de-ngheață privirea câinilor vagabonzi un bărbat adevărat nu plânge decât atunci când râde cu lacrimi un bărbat adevărat nu-și face freza cu feonul nu ascultă melodii comerciale nu întreabă unde e strada cutare un bărbat adevărat intră la mcdonald’s se pișă și nu cumpără nimic

strigând de pe cruce cum te cauți tu singur doamne prin noi şi prin tot fără să ne sperii abia dacă simt ce a fost ce va fi abia dacă mai aud apusul ăsta strigând de pe cruce

un mort care te mai vizitează în vis din dragoste i-am recitat poezii ale altora i-am povestit întunericul ca și cum l-aș fi inventat eu un mic și strâmb dumnezeu din dragoste am părăsit-o pe ea și hainele ei animalele ei ieșirile ei somnul și corpul ei gol în diminețile calde din dragoste am băut în memoria ei și am mers pe jos kilometri din dragoste am uitat-o am plâns-o ca pe un mort care te mai vizitează în vis

zâmbiți vă rog știu și eu că n-am scris nimic memorabil dar sunt câteva poezii care ar rezista așa ca o familie care zâmbește continuu în fața unui aparat de fotografiat stricat zâmbiți vă rog

nr. 84 n august 2018 Francesca Lavinia Ferrari s-a născut la Modena în data de 28 iunie 1974. Încă din copilărie îşi dezvoltă pasiunea pentru scris şi pentru poezie. Fiică de artişti (tatăl tenor, bunicul - poet), studiază beleartele şi obține licența în domeniul graficii publicitare. Lucrează mulți ani ca senior designer pentru diverse reviste de modă şi se remarcă în calitate de copiator. În 2001 se mută la Varese. În 2010 se apropie de lumea virtuală şi, în felul acesta, reuşeşte să-l cunoască pe Antonio Cosimo di Biasio, neostilnovist, pasionat de haiku şi de China, țara lui de adopție. De la el asimilează uşurința exprimării, ironia, melodia şi studiul structurii metrice a versului. Începe să scrie haiku-uri şi sonete. Urmează o perioadă de experimente, în decursul căreia izbuteşte să se detaşeze de canoane şi face propriile experiențe. În 2013 se întoarce la Modena. Cunoaşte alți poeți şi artişti contemporani, cu care colaborează în cadrul experimentelor „imago-poetice” sau al redactării la mai multe mâini. Îngrijeşte pagina de poezie „Anime di

traduceri

actualitatea literară 17

Francesca Lavinia Ferrari

Luna”/ „Suflete de Lună” pe facebook şi pe blogul omonim, în care, în afara lucrărilor sale, oferă spațiu poeziei de autor. În data de 15 decembrie 2013, a figurat printre autorii publicați în culegerea La Memoria/ Memoria, îngrijită de Nadia Cavalera şi prilejuită de instituirea Premiului Alessandro Tassoni, patronat de Preşedintele Republicii Italiene. A fost, de asemenea, printre autorii selecționați pentru antologia „Read in pace”/ „Citeşte în pace” a blogului Bibbia d’asfalto/ Biblia de asfalt, publicată de editura Matisklo, şi pentru culegerea Alda nel cuore/ Cu Alda în inimă - 2014, îngrijită de Matteo Cotugno. Tot în anul 2014 i-a apărut primul volum, She’s Waiting For A Portrait.

Casa asta de vânt

Fata Morgana

și flori și fructe și pajiști și stejari și nuci și arțari

Leșuială, tu mă-ncovoi dar sfârșitul nu e aici.

- crengile de pe care spânzurații trag clopotele.

Pustiul are cununi rozalii

Și nu-i niciodată duminică

care-ascund rugii acestei transhumanțe.

[În cada cu bule de săpun…]

Noapte nisipoasă inofensivă pentru ochii orbi

În cada cu bule de săpun nu disting gândurile care ieri se plimbau la bord prin fața portului nostru.

Nepăsătoare îmi scald trupul în clor și răbdare.

Până la cotor mai e doar puțin de mușcat

nud descărnat curățit

[Ți se spune ești nebună…] Ți se spune ești nebună.

Unde e soarele-acela de care toți vorbesc? Îmi sângerează ochii în furia mea de a-l căuta, cotrobăi pe sub pânza albă, dar descopăr doar o lună de iunie ce mă veghează pe partea întunecată

[Să nu vorbeşti…]

la ce e bun cerul

Să nu vorbeşti.

Vorba să-ți rămână-nchisă-n gâtlej și dă-mi înapoi ce mi-ai furat nu vreau milostenie.

Te-am semănat în vânt nu-ți face griji mai devreme sau mai târziu vei arunca totul

dacă nu să dea un nume oricărei stele?

via taie-n două câmpul

zarea crestată de șira spinării vântului.

Oase-ale timpului

[Înseamnă atât de puțin…] Înseamnă atât de puțin viața asta ce se pierde în deriva obosită a ființei tale și se-ntoarce la țărmul meu cu ochii albi de spuma valurilor, apoi se sparge se-ntinde pe nisipul ce-o absoarbe de-a pururi singură

Leopold Staff Leopold Staff (1878-1957) este considerat drept cel mai mare poet erudit polonez, după Norwid, poetul celor trei epoci, pentru că a creat cicluri de poezii închinate monumentelor culturii antice şi culturii italiene, pentru că a privit toate problemele omeneşti, prin cunoştinţele sale de literatură, pictură şi de modificare permanentă a convenţiilor, prin trimiteri la Georgicele lui Virgiliu, la modele din pictura renascentistă, nu fără aluzii şi la arta contemporană.

De vei citi…

De vei citi pe seară aceste cuvinte Şi fruntea ţi-o vei apleca meditativ pe strofe, Să ştii că-n simplitatea lor cuminte Ascund dulceţi străine şi farmece amorfe.

Ca ecouri amuţite, umbrele crispate de răceală Înveleau în mantaua de-amintiri de belfer Picături din sângele meu cald, lacrimi pline de sfială, Doar că ele arătau altfel, cu totul altfel….

(De vei citi… din volumul în limba polonă „Cu pană de bufniţă” - 1921)

***Vine la mine, noaptea Vine la mine, noaptea, şi-n braţe mă ia.

Mi-e cald şi mi-e bine, dar nu ştiu cine-i ea…

E ceea ce văd. Și moare dar vrăbiile și coțofenele zboară fără să spună nimic doar desenează fantastice vorbe pe care nu vreau să le incinerez la ușile morților Îmi spune că sub ceruri sunt împletite defilee În care doar o talpă pură sfărâmă curcubeie; Că în pustiul stâncos e-o linişte atât de-adâncă De-auzi cum roca-nfierbântată respiră soare încă; Că printre arbori vii şi rădăcini golaşe Se odihnesc comori de aur, bijuterii gingaşe; Că apele sunt moarte sub plăpumi verzi-aprinse În văgăuni de codru de viscol neatinse;

Că-n noapte, pe-ntuneric, în turbării de veacuri

Sclipeşte-o floare albastră ca fulgerul pe lacuri; Că nu se dăltuieşte totul din tainic şi frumos Şi sufletul hălăduie-n amurgul gri-lăptos…

Cu şoapta-i mă adoarme, cearşafu-n sân mă ia

Mi-e cald şi mi-e bine… tot nu ştiu cine-i ea.

(Din culegerea în limba polonă „Vise despre putere”, 1901)

Rugăciune Apără, Doamne, a sufletului soartă De tălpile duşmane şi de cenuşa moartă, Ca-n Ultima Vecernie, la Sf. Petru-n poartă, Să-i simt balsamul proaspăt, aroma ne-ntrupată. Şi fie ca la capăt, pe crucea adormirii,

Nici Soarele să nu-l văd pe-amurgul nemuririi, Credinţa doar şi Maica noastră-ndurerată Mi-arate depărtarea, cu zorii noi în poartă.

(Din culegerea în limba polonă „Vise despre putere”, 1901)

Copacul ucis Din pădurile mele-ntunecate am ales copacul mai tăcut L-am îndrăgit pe cel mai trist şi din elastice ţesut: Un mesteacăn ce nu vibra în viscole nebune, Întotdeauna mut, deşi vântul pulpana-n el şi-o pune.

Pe toţi îi cunoşteam cu freamăt lăcrimos

Acesta, unul singur, secretul nu şi-a scos…

spui dormi, copile căci în curând se va lumina

fii fericit și nu te teme de fulgere.

Sunt de-ajuns niște ochelari negri ca să te aperi.

La pena è in tasca / Osânda e-n buzunar și valorează mai mult aur decât cântăreşte.

Fii fericit iubește mai intens decât poți dar ia-o din loc înainte de ivirea zorilor

acidul se-mprăştie printre vorbele ostenite şi ai ochii verzi în timp ce spui asta

Prezentare și traducere: Costel DREJOI

În van a sa tristeţe se înfăşoară-n gânduri, Că sufletul e mort într-însul, e gata copt de scânduri.

Un viscol să-l trezească natura tot nu-i dete…

Mânia creşte-n mine… L-am prins nebun de plete Şi-am tras să scot măcar un plânset, să geamă pe-ndelete…

Tăcea… Cu gândul meu sălbatec şi forţe însutite

L-am rupt… Cu palma l-am izbit în iarbă …

Nu mi-a deschis secretul… Iar viscolul întreabă…

(Din culegerea în limba polonă „Vise despre putere”, 1901)

Sculptorul În piept a prins maestrul că Infinitu-adie, Puternic ca oceanul învolburat de spume.

Dintr-însul vru s-azvârle forţa vieţii genuine, De care furtuna puterii adunate se invidĩe. În stâncă palmele sale cioplit-au un tinerel, Să-nveţe pe oameni victorii, mândrie şi fală!

Tremură plină de forţă-n statuie oricare dorsală, Cu furia supra-măsurii joacă toţi muşchii în el.

Cel care primul văzu divinul în opera sculptată Căzu cu faţa-n jos, şoptind în nelinişte tăcuta rugăciune: „În praf în faţa Ta Atotputernice să cadă chiar şi primii”!

Maestru-şi-ncruntă sprânceana, respinge umilitu-ndată, Văzând că Puterea seamănă-n toţi infama slăbiciune, Zdrobeşte cu ciocanul pieptul de granit al statuimii!...

(Din culegerea în limba polonă „Vise despre putere”, 1901)

Traducere de Alexandru G. ȘERBAN

Magda URSACHE

18 actualitatea literară

eseu

nr. 84 n august 2018

În jurul unei cărţi de referinţă despre identitate

În cuvântul însoţitor-prevenitor (Un avertisment) al eseului Filosofia identităţii româneşti, Ed. Ideea europeană, 2018, Sorin Lavric îl recomandă pe Ionel Necula ca pe un cercetător onest, sobru, echilibrat, „stăpân pe discriminări conceptuale fine”. Ca diferenţa dintre naţiune şi neam: „Naţiunea reprezintă un moment istoric din evoluţia unei etnii”; „neamul transcende temporalului şi se legitimează din durată, din veşnicie” (lucr. cit. , p.115).

Autorul însuşi îi părtineşte pe cei care ţin cumpăna dreaptă între calităţile şi defectele românilor (chit că Goethe n-a ezitat să-şi părtinească poporul), dar nici nu-i trece cu vederea pe „cătrăniţi”, pe cei cu „privirea cătrănită”, atinşi de defetism etic şi etnic, de eschivare, de „sfială naţională”.

Ionel Necula îşi asumă un subiect delicat: identitatea, când cuvântul specific se vrea exclus de lângă sintagma moştenire culturală. Multora (la un click distanţă) li se pare specificul etnic o chestiune inoportună. Eu însămi am evitat vocabula, ca să nu mai dau apă la moara românofobă. Într-un moment (de 28 de ani!), în care au fost luate la refec energic, religia, limba, cultura, dar mai ales pilonii: biserica şi tradiţia, Ionel Necula îi amendează pe „defectologi”, cum i-a ironizat Petru Ursache, neobosiţi în a devoala răul-relele la românii văzuţi iresponsabili şi pasivi, delăsători notorii şi neguvernabili, neperformanţi şi necivilizaţi, la hurtă. În acest răzbel imagologic, calităţile sunt pomenite pe sponci, iar defectele, cu ghiotura.

Se doreşte un individ nou-nouţ, fără trecut colectiv, neangajat faţă de etnia lui, foarte fluid moral, căruia să-i repugne „conştiinţa de sine a naţiei” (Iorga), ba chiar s-o nege violent. Ţară, patrie, vatră or fi fiind clişee, cuvinte goale? Nu-s goale, în opinia mea, deloc.

Ne vrem mai săraci cu un sentiment firesc, dacă am ajuns să ne jenăm, ca de-o boală ceauşistă moştenită, de iubirea de patrie? Şi ţin să-l citez aici pe un mare vertical, Gr. T. Popa: „...ce fior şi ce siguranţă poate da sufletului tradiţia...”

Ce-i drept, sub ceauşism, internaţionalismul proletar s-a deghizat în naţionalism-comunist, dar struţocămila asta nu există. Cât despre penibilele compuneri patriotarde, ele i-au compromis, în socialism, pe versificatorii invazivi de pagină primă. Ca şi cum ar fi uşor, când e cel mai greu, să cultivi emoţia naţională ca mult prea hulitul Adrian Păunescu, în poemul Basarabia pe cruce. Şi e nevoie de poezie socială, în vremi închise ca ale noastre, probă că, în 3-4 octombrie 2015, strada striga tot lozinca lui Păunescu, neştiind-negăsind altele mai bune: „Ultima soluţie altă revoluţie!” În stalinism, am fost vaccinaţi FND, Fără Neam şi Dumnezeu, contra viruşilor naţionali, ca acum să ni se picure din nou în urechi cucută: că naţiunea ar fi „medievală”, „depăşită”, „desuetă”; ni se tot repetă că sacrificiul pentru pământ e inutil şi-l vindem cu tot cu oasele celor care s-au jertfit. Noii ocupanţi şiau dorit pământ şi apă? Le-am dat, iar românii şi-au luat pământu-n cap, emigrând, emigrând... N-am citit cuvinte mai emoţionante decât ale deţinuţilor politici: „Mamă Ţară, iartă-ne că am cutezat să luptăm şi să murim pentru tine.”

A mai rămas ceva din splendida însufleţire a unioniştilor? O persiflăm, o minimalizăm, o batjocorim, urmărind ce altceva decât slăbirea până la destrămare a etnicului. Scrie Adrian Alui Gheorghe în editorialul revistei „Conta”, de august 2018: „Actului măreţ al Unirii de acum un secol îi răspundem caragialesc, cu o veselă şi condamnabilă inconştienţă: „La centenar, birjar!” Centenarul (Reîntregirii) rimează cu grătarul, iar Unirea cu unirea dintre porc şi vită, în tocătura pentru mici. Mergem voios spre nonidentitate globală şi spre destatalizare. Ţara e văzută ca valoare falsă, statul la fel, graniţele la fel. Toate-s pe ducă, toate-s caduce. Şi de ce să ne apărăm ţara, când putem apăra Afganistanul? Doar n-o să se mai meargă la oaste ca pe timpuri, să-i spunem lui Mackensen „Pe aici nu se trece!”, cu preţul vieţii. Un istoric de şcoală nouă susţinea că nu românii au spus prima oară cuvintele astea. Nu le-or fi spus ei primii, dar invincibilul feldmareşal s-a dovedit că n-a fost invincibil: n-a trecut de Mărăşeşti. Dar Moise, Moise de ce-o fi venerat? Nu pentru că şi-a eliberat poporul din sclavie? Citesc pe Gogea’s Blog, în 29 august 2018, că orice american îşi doreşte, în primul rând, s-o vadă pe Lady Liberty, statuia francezului Auguste Bartholdi, dăruită SUA în memoria abolirii scaviei, în 1865.

Sunt istorici care pescuiesc numai acte reprobabile din istoria noastră, aflate de altfel în istoria oricărui popor. Dar sunt ei istorici sau agenţi de calomniere, în vederea compromiterii? Preşedintele nost’, „foarte slab de constituţie”, o dori, pas cu pas, statut de majoritate dominată şi de minoritate dominantă? Românii au fost mereu în Transilvania majoritate dominată; primii au

fost şi la etnocid: în 1848, au fost executaţi 40.000 de români ardeleni. În primăvara lui 1849, se vâna... etnic. Maniu îi scria lui Brătianu, în februarie 1919, despre măcelul de la Beliş. De la Raoul Şorban ştiu că peste 150.000 de români neinstruiţi sau abia instruiţi erau puşi la deminat, în 1942. Iar Tudor Bugnariu a fost martor că la Gherla, în 1943, erau încorporaţi numai români. Apelat în Parlament după înfrângerea armatei a II-a la Don, prim ministrul Ungariei, Miklós Kallay, s-a apărat: „Noi am pierdut 100.000 de oameni, dar nu vă speriaţi, nu erau maghiari.”

Un publicist, foarte stimabil de altfel, prognozează dispariţia statului la Centenar, din cauza corupţiei guvernanţilor, ca şi cum statul ar fi Dragnea. Maghiarii sunt mai indulgenţi, mai darnici, ne acordă 200 de ani până dispărem ca Românie reîntregită. În jur de 1 Decembrie, se anunţă mare miting mare pentru Autonomia Ţinutului Secuiesc: „Dacă România nu va fi stat democratic, nu va apuca aniversarea a 2oo de ani.” (după adevărul.ro, august 2018). Să aibă dreptate Dimitrie Drăghicescu? Suntem prea toleranţi, prea defensivi? Ne lăsăm umiliţi prea uşor? Iohannis tace relaxat.

Iată un decupaj din gândirea lui Cristian Preda (adevărul.ro, 29 august, 2018, ora 9.54): „În anul Centenarului Marii Uniri, tânjesc după o patrie cu care să ne mândrim pentru prezentul ei, iar nu pentru trecut.” Au trecutul nu ni-i mare? „Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe” pare a fi un distih absolut neinteligibil pentre europarlamentarul Preda.

Răbduriu, într-o expunere limpede, Ionel Necula readuce în discuţie linia Eminescu, Iorga, M. Vulcănescu, Nae Ionescu, Blaga, Crainic,Vasile Băncilă, Noica, Ţuţea, marii absenţi fiind Ernest Bernea, Vintilă Horia, G. Călinescu. Nu se aude nici vocea lui Virgil Ierunca, întrebând, de pe o „cruce de dor”: „Cum poţi să nu fii român?” Racordul Vulcănescu - Ralea nu-l accept, „Imoralea” fiind parte, după Ierunca, din „suflete moarte”. Nu-l pot pune nici pe Athanasie Joja („tov Tăsică” pentru „descălecătorii” de pe tancurile cu stea roşie) lângă Al. Rosetti, aşa cum nu poate fi aşezat Cerveni lângă Brătieni. Vi-l amintiţi? „Şi pe dracu, dacă zice că-i liberal, îl primim în partid.” Dumnezeu era, după parlamentarul Văcaru, pedeserist.

Face parte exegetul lui Ion Petrovici dintre cei 40.000 de cumpărători ai cărţilor lui Lucian Boia?

Deşi polemica nu desfiinţează, ci argumentează, cum a procedat Ioan Aurel Pop, Necula rămâne prea condescendent cu „izbânzile” istoricului editurii Humanitas asupra istoriei.

Iubiura severului Cioran o înţeleg, nu şi pe Daniel Barbu, coordonatorul volumului Firea românilor, nemirizat în 2000, punând accent pe defecte peste defecte, pe vicii peste vicii, recunoscute sau nu.

Catalogatorii impresiilor „etranjerilor” nu sunt interesaţi de obiectivitate, dacă e adevărat sau nu ce spun trecătorii prin Principate. Ţăranul clasic, căruia comunismul i-a dat lovitura de graţie, e văzut ateu sau prea puţin credincios, doar biet temător de mânia lui Dumnezeu, afirmaţii ce ţin de reaua-credinţă a celor pe care i-a primit cu generozitate („oaspeţi fără plată”) în gospodăria lui. E ştiut că-i mai lesnicios să înjuri decât să lauzi, aşa că sunt taxate ca metehne şi omenia, şi cumsecădenia, şi hazul de necaz şi de nehaz, proprii românilor.

Necula nu se poziţionează tranşant nici faţă de consideraţiile lui H.-R. Patapievici, deşi ar fi fost de folosit cuvântul lui Ierunca din polemici: DIMPOTRIVĂ.

Patapievici apare pentru eseistul tecucean ca „o ploaie mănoasă peste o câmpie ofilită”; n-are rezerve, nici reticenţe faţă de afirmaţiile nedrept caustice (mi-e jenă să le mai citez pe cele de un style bas izbitor, din Politice). Nu-i stingherit că virtuţi ca „ospitalitatea, modestia, toleranţa, răbdarea” sunt văzute prin lentile patapievice „minus-virtuţi”, H.-R.P. propunând ca virtute care ne-ar scoate din impas... viclenia: „întărirea trece prin realism, spirit critic, eficacitate, viclenie; ca să contezi azi, trebuie să contezi material” (citat decupat de Ionel Necula din Politice, p. 279, care ediţie, că-s multe, din ce vară, din ce an, nu ştim).

Oarece nedumerire mi-a provocat fraza de la pag.

260, apobând ideea lui Patapievici că discuţia despre specificul naţional „a fost ab initio o speculaţie greşit orientată (sunt oare francezii sau englezii obsedaţi de specificul lor naţional?)”. Apărarea întreprinsă de Necula e cel puţin bizară. Iat-o: „Are dreptate. Care dintre gânditorii noştri nu s-au conectat la această idee şi nu s-au poziţionat într-o formă critică sau !!!!!!!!!!!!”.

Las la o parte cele 12 semne de exclamare care nu pricep neam ce semnifică şi mă întreb dacă Ionel Necula consideră inutil, inoportun propriul demers, intitulat chiar Filosofia identităţii româneşti, şi asta pentru că Patapievici opinează că „nu mai e nimic de spus”. Crede Ionel Necula că nemţilor le-ar fi dispărut orgoliul naţional? Sau englezilor? Sau polonezilor?

Noi de ce n-am avea parte de mândrie etnică? Numai pentru că proaspătul eseist, admirat sans rivages, „cu erudiţia sa calofilă şi cu clarviziunea lui bine articulată” spune, cu cinismul aferent: „Blândeţe, toleranţă, spirit receptiv, curaj, patriotism - haida-de! Eu nu am văzut nicăieri aşa ceva la români”. Oare. Să ne gândim numai la elevii şi la studenţii care şi-au luat bacul sau licenţa la Aiud, Piteşti, Târgşor... La cei care au strigat, la sfârşit de decembrie şi de dictatură: „Vom muri şi vom fi liberi!” Şi încă o mostră de „inteligenţă şi erudiţie”, „complexantă” pentru cei ce-l dezaprobă pe Patapievici - crede Ionel Necula - numai şi numai din neagră invidie: „Spaţiul mioritic, unduire şi moarte, dimensiunea românească a existenţei? Acestea sunt formule ale sufletului românesc? Să fim serioşi!” Atunci să fim serioşi abordând acest subiect.

Trecut-au anii? „A fost o vreme, vremea dintre cele două războaie, când problema identităţii româneşti era laitmotivul celor mai mulţi dintre gânditorii români” (I. N., lucr.cit, p. 9). Preocuparea pentru identitatea românească rămâne, în zilele noastre tulburi, o constantă, dar preponderent cu scop de negare-denigrare.

Idealul lui Eminescu? Ce ideal? „Ţara mea de glorii, ţara mea de dor”? Doar n-om fi idealişti de secol XXI! Numai că Eminescu, publicistul care nu-i substituibil cu oricine, a scris din pasiune grea pentru ai lui: „Un patriot chemat să îndrepteze poporul său” e necesar să aibă „inimă foarte caldă şi minte foarte rece”. Cuvânt din 1876, la Societatea Junimea . Eminescu avea atunci 26 de ani.

Aştept cu interes maxim ediţia a doua a cărţii lui Ionel Necula, promisă deja. Atent „plivită”, completată salutar cu cele scrise de „cărturarii proveniţi din lumea teologală”, ca D. Stăniloae şi alţii, şi alţii, va fi cu siguranţă o carte-eveniment.

nr. 84 n august 2018 Editura Brumar, sub semnul artelor plastice. Conexiuni În cartea Privirea lui Franz Kafka (Desenele unui scriitor), apărută în 2017 (Editura Brumar, Timișoara) - vocația grafică a „enigmaticului Kafka” nu este investigată, scrie Rodica Amel, din perspectiva unui interes paralel scriiturii artistice, ci din interiorul ei: un studiu original și incitant care se inserează într-o cultură a rigorii și eleganței stilistice. O reînnoire para-doxală a perspectivei de lectură, sugerează și Walter Benjamin, pe care, autoarea eseului, exegeta Jacqueline Sudaka-Bénazéraf (o vreme cercetător la Centrul de Studii ale Scrierii) îl citează, în Introducere: Putem urma două căi pentru a rata fundamental scrierile lui Kafka. Prima constă în interpretarea naturală, a doua, în interpretarea supranaturală: ambele - atât psihanaliza, cât și teologia - trec pe lângă esențial în același mod.

Această altă cale (sau una dintre ele) are ca fundament (precizează J. S. Bénazéraf) mărturisirile lui Franz Kafka însuși, mai întâi, care susținea cu tărie, în Conversațiile cu Gustav Janouch: Sunt un vizual, una dintre acele ființe pentru care privirea primează...

Am vrut să văd și să fixez (într-o scrisoare către Felice Bauer, din 1913, autorul Procesului reamintește că și-a început studiile la Arte Frumoase, dar... le-a abandonat... datorită unui profesor pedant.

Abordând o temă dificilă, privind „semiotica și fenomenologia exprimării” (R. Amel), autoarea acestei cărți ne invită pe un drum deosebit, cum subliniază traducătorul în limba română, Cristian Fulaș; unul care are legătură, desigur, și cu întreg contextul reînnoirilor interpretative, dar în special scoate la lumină un aspect rămas în umbră, interesul acordat de autorul Procesului artelor vizuale, picturale și grafice, activitatea sa de desenator, contactul cu cinematicul din vremea respectivă, totul în conexiune cu legile scrisului, cu geneza epicului și cu straneitatea personajelor kafkiene: Uimitor de atent la pictură și la pictori, Kafka le comentează pe tot parcursul Jurnalului și Corespondenței. Nu e personajul principal din Procesul, pictorul Tintorelli? A cunoscut pictori /.../ Constructivismul, expresionismul, tehnicile de gravură pe lemn, teoriile Blaue Reiter și Brucke ocupă un loc important în scrierile sale.

Temele lor circulă în desenele proprii. Tehnicile creării personajelor se revendică de aici. O anumită greutate s-a așezat asupra moștenirilor sale editoriale și critice, din cauza interdicțiilor autorului, de a se publica anumite scrieri și desenele sale; abia în 1948, Max Brod (prieten fidel, impresar, mentor) a valorificat și acest aspect, publicând din desenele sale. Și a urmat restul, uitarea, războiul, executorii testamentari. Autoarea eseului precizează că a reușit să valorifice acest aspect, publicând 26 din desenele sale. Desenele sunt considerate de J. Bénazéraf, drept metafore de scriitor, care atestă o suveranitate a privirii libere, nude și lente, distribuită pe cele două etape ale operei kafkiene; complementar desenelor/ scrierilor este și Jurnalul, iar afirmațiile de interes analitic sunt distribuite egal în paginile cărții, din care spicuim câteva opinii interesante; una din ele se referă la personajul kafkian, dinainte de 1916 (pag 17) - Gregor Samsa, în Metamorfoza, (Georges Bendemann, în Verdictul, Karl Rossmann, în America), își extrage mai puțin semnificația dintr-o istorie, care face din el un intrus, cât din situația sa instabilă în spațiu, din traiectoriile insolite, pe care le-a avut etc. Încărcătura corporală, care e o trăsătură a destinului, contorsionată și convulsivă, enunță eseista o teză - se substituie deliberat psihologiei (expulzarea interiorității și a câmpului conștiinței se rezolvă în figuri de suprafață pe cât de expresive, pe atât de simplificate): Prin intermediul desenului, Kafka accede la o literatură fără psihologie, la o formă alegorică a textului și reușește să fixeze prin linii o „reprezentare” a condiției sale de scriitor, care de altminteri îi scapă fără încetare, anume aceea a plierii realului pe vise - atât de numeroase - și pe „viziunile” interioare (J. Bénazéraf). Deschis spre scriitură, așadar, conchide autoarea, desenul servește la atingerea unui adevăr. În aria vizualității este inclus și cinematograful (văzut de Kafka și Max Brod), caracterizat pe atunci prin subiecte simple, comice sau melodramatice. Iar după 1917, când intervine ruptura cu interlocutoarea sa (Felice Bauer), Franz Kafka începe să ducă o viață „fantasmatică”, una care îl lasă singur „în fața dureroasei și solitarei experiențe a scriiturii”. Studiul ebraicii însă, pe care Kafka îl începe în 1917, conciliază scriitura și desenul abstract, prin semnul grafic; la fel hieroglifa,

Maria BOLOGA

recenzii expresionismul german, iar autoarea îl apropie pe Kafka de pictorul Max Klee. Interesantă rămâne însă și influența indirectă a cinematografului, subliniată de Adorno, când îi scrie aceluiași Walter Benjamin: Romanele lui Kafka/.../ sunt ultimele texte pe cale de dispariție care mențin legătura cu cinematograful mut, și nu e nicio întâmplare că acesta a dispărut aproape în același timp cu Kafka însuși...

Parcă fundamentând existența și solitudinea artistului, scrie Franz Kafka, încheind Jurnalul său din 1923: Nu vor rămâne din el decât trei linii în zig-zag. Ca și cum ar fi fost înmormântat în munca sa/.../ O mână de paie? Una care se menține deasupra apei, agățându-se de o trăsătură de creion.

Cariatide cu zece etaje pe frunte...

Tot la Editura Brumar (2017) apare și o carte de poeme, Corp de literă, semnate de Floarea Țuțuianu, despre care Wanda Mihuleac scrie (la Paris...): La Floarea Țuțuianu pictura (desenul sau fotografia) fraternizează cu poezia/.../ Arta poetei artiste/.../ este un fel de anamorfoză unde rolul reflectării în oglindă este determinant ( De La Ut Pittura Poesis la poezură și pictezie).

Toate temele, benefice sau maligne, mixte sau în ambiguitate - exuberanțe sau „păcăleli metafizice”, ca într-o nuntă a Cerului cu Infernul (ex poemele Orantă, Să fim una, Eu și cealaltă parte din mine etc), lărgesc enorm cupola absurdului, acel sentiment mai întunecat decât tragicul, ce încă mai bântuie și reprezintă sufletele (post)moderne; expresia lui poetică rămâne mai tot timpul o ființă vulnerată, un fel de corp, atins de agresivitate și viclenie, revoltat și aproape elementar, cu zbateri tulburi, ce afectează chiar zone profunde ale fiziologicului: trupul interior, real și imaginar, despre care scrie și poeta, este fracturat, intimitatea e transferată într-o imagine, care ar putea prelua greutatea persoanei însăși, ca o haină psihanalitică întoarsă pe dos, sfărâmare a creierului în senzualitate. În fața ei, poeta clamează incertitudinea, îndoiala că frumusețea ar mai putea salva lumea.

Trupul - literă poate da frâu liber fantasmelor erotice și sexuale, ca pe un ecran, însă, cum scrie Worringer, în aceste imagini numite hieroglife, își găsesc locul nefericirea, ludicul, impulsurile transgresive, spontaneitatea, ruptura și plutirea, opresiunile interioare ale sufletului, ceea ce e agitat, convulsiv și febril, exprimând până la urmă „valorile nu numai senzuale și organice, ci și pe cele non-senzuale, adică spirituale”.

Puterea expresivă a unor astfel de imagini evoluează „în cercuri concentrice” (Simona Sora), în poemele Floarei Țuțuianu. Unele au menirea unei ars-poetica, ex: Sulemenită/ și pe deasupra tocită de gânduri/ Lustruind pe ascuns singurătatea din vise/ Da. Sunt un trup care se dă la cuvinte (La femme poison) - Nașterea unui vers e prevestită/ totdeauna de o duhoare (Metamorfoza). Adeseori întâlnim negre crochiuri, băltind kafkian, liniaturi de suprafață, a căror adâncime , dacă ea mai spune ceva, ca sentiment al vieții/ morții, trece mai întâi printr-o farsă grotescă, prin desene de corpuri, mâncate de un sumbru profetism, traversând camere și încăperi chinuite, parcă locuite de toți Franzo-gândacii lumii, cum în poemul Metamorfoza (Picioare mici și păroase susțin un corp umflat/.../ Din tavan Franz pare mic,/ aplecat peste masa de scris), unde schimbă perspectiva spațiotem-porală; sau poemul Călugărița: Mai întâi am pus ochiul pe el/ l-am citit/ El este eu- dar nu semănăm/.../ l-am mestecat/ l-am înghițit și l-am scuipat/.../ apoi se așază pe balansoar/ cu Kierkegaard pe genunchi.

Se bălăngăne și cârîie:/ Călugărița. Fracturarea identității e haotică și terifiantă; inclusiv a identității religioase (și aici are dreptate Al. Cistelecan - Coperta interioară). Printre poemele contrastante, prin nota de omogenitate gravă, locuind în femeia- monadă, cităm Precum lumina vederii, text de un liniștit, transmodern expresionism: Iată eu trimit pe îngerul meu înaintea ta/ cinstește-l fără să-l citești/ Încrederea ta trebuie să fie oarbă. Precum lumina vederii.

Cititorul este atras în senzualitatea corpului feminin și a dragostei, doar în aparență, sau doar episodic, deși textele prezintă o notă de subversiune ironică și chiar de scenografie parodică. Totuși, poemele din această carte au calitatea de a transmite în subsidiar o anumită notă gravă, a existenței/ fie ea și prin artă, o anumită persistență a unui ideal bine ascuns, de natură spirituală; o altă ființă, în spatele păcatului adamic, trebuind să-și ocrotească bine lumina, hieratismul (corpului-literă), în solitudine (p.32). Ceea ce este evident în discursul poetei, la o lectură mai atentă, rămâne frazarea, paradoxal de solemnă, chiar eclesiastică, fără obstinație, precum în Numele, Amor fati etc - cităm, în final, din poemul Numele: Pentru că litera ucide iar duhul face rău/ iar cel dinnăuntru se înnoiește din zi în zi/Cu scame de lumină prinse-n gene/La ceasul dimineții, care este numele tău?/.../ Cine ține la sufletul său îl va pierde...

Dar și cuvântul-băutură , amintire a tăcerii sacre (zile și nopți zile și nopți gura mea nu s-a atins/ de

actualitatea literară 19 niciun cuvânt (Tăcerea femeii este slava ei). Dacă versiunile păcătoase ale feminității, cu inflorescență în limbaj, pot fi asociate valului poetic al timpului, la o artistă inteligentă precum Floarea Țuțuianu acest aspect este transgresat și spre alte semnificații; ce a mai rămas prin cunoașterea fără limite a trupului? Dar iată că mitul creației se reîntoarce, altfel, târându-se rănit prin țărână (singurătatea fiarei „din mine”, care „adulmecă” - Eu mizez pe țărână). Însă în țărână nu poți desena decât semne...

Poemul, poesia, disperarea

Lirica lui Lucian-Victor Bota sau despre strategiile eului în laboratorul lumii agreste Poezia de astăzi, acolo unde o întâlnești cu adevărat și nu descriptivismul mimetismelor isterizate sau maculatura grafomană, întemeiază, spiritul ei ține de investigare și intuiție, de latențele combustiilor în paradigma culturală. Dacă e poezie veritabilă, ea examinează omul și nuanțele existențialului, e un veșnic recurs la recitativul ființei noastre de a edifica indubitabilul, citirea și re-citirea lumii. Nu jocul artificial, așadar, cât numenul contopind epifanii și de-sacralizări cu exprimarea esenței eliberatoare ilustrând deopotrivă descifrarea elanurilor, uimiri, neliniști, colportând în simbolici ironicul ori tragicul.

Bucuria comentatorului poate evoca și ea, acolo unde se justifică, rezonanța gnomică, înțelepciunea abisalului și complenta vizionară a nucleelor lirice completând, cum s-ar zice, confirmarea unei profesiuni de credință și salutând, astfel, magia poeziei. Poezie există peste tot. În ființe și lucruri, în întrebări și răspunsuri, e starea de veghe continuă, spațiul și timpul, scriere/trans-scriere. Lumea în care orbii alungă lumina (Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2017) este cartea acestui balans neîntrerupt între uimirile unui eu catapultat în laboratorul lumii agreste, copleșitoare ca destrucție, și redundanțele cotidianului golit adesea de temele existenței dar puroind în deposedări de simboluri, care iau prizonier omul deziluziilor. O carte înțeleaptă, am zice, dar nu vrem să dăm acum un verdict fără argumente, câtă vreme înscenarea ar putea marca o în-zeire, o zeificare a codului liric. Lucian-Victor Bota, un autor despre care se va mai auzi, cu siguranță, are un discurs în care minimalismul hard este antidotul marilor depresii într-o lume schizoidă, realul este devorat cu luciditatea explorărilor, melancolia sangvinară însoțește refugiul eului în spațiul cosmic, jocul liric consacră una din strategii.

Volumul acesta are o miză, tortura sinelui aduce răspunsuri. Nu o mantră alimentând snobisme cu ghiotura între presupușii ei „interpreți”, azi, cât alegoria suicidarului ca lectură generativă a aceleiași lumi decrepite, argumentează toate coeziunile acestui op. Tema, tragic și iremediabil ca interludii („noaptea asta mă îmbie să-mi beau/toate visele// stând la o masă/îmi cresc aripi într-o cantă cu vin/până-n zori//stau și privesc/cum tinerii fumează jointul/pierduți în halucinațiile/dumnezeilor ce cad în pahar/cu ultima picătură de sânge//între dinţi strivesc cuvinte/pokerul se stinge cu/ ultimele jetoane rămase//fără haine/revin acasă”), poate avea și o motivare semiotică, dar pe noi ne interesează modul în care un autor cult și talentat își exprimă propriile re-găsiri într-o lirică subtilă, curată, anticalofilă, desigur.

Ceremonial ludic-frivol, poemul lui Lucian-Victor Bota e de un rafinament viguros al mesajului, directețea nu ține, însă, de jemanfișismul rebel ci de impresivul fictivizării. Or, disperarea solitudinii nu încarcă de calp și anost imagismul acestei lirici ci caracterul cumva perifrastic al edificiului iar finețea stilistică, pe alocuri destul de adîncă, plus subtilitatea esopică a aceluiași discurs, indică un potențial inconfundabil al eului auctorial. Uneori, de-fazările, mimând cel puțin o penitență simbolică, arată un fragmentarism, „à batons rompu”, în care elaborarea metaforei poate deveni și poate defini o inițiere: „n-am fost niciodată în lumina ochilor tăi/ să mă vezi îmbrăcat în iris dincolo de retina/căpruilor tăi/ întotdeauna mi-ai îmbrăcat inima/în haina aceea cu spini/ dincolo de lumină lăsând-o/să îndure atâta întuneric...”

Eul deliberează constant, faconda acestor resurse are drept de-ambulare a realității abia fardate un emițător, intertextul, și un agent iradiant, eul „eviscerat” de idealuri. Șartul aproape elegiac din câteva poeme arată panoramări ivite din decupaj stilistic. Lumea este, deci, glorificare și decădere, muza trădează din capriciu („iubito/ îmi stă carnea pe o unghie/ aninată// e ultima bucată de cer/ prinsă/ într-un unghi geometric/ la capătul unei lumi ce curge/ prin venele timpului...”), statuile n-au chip dar voluptatea reveriilor ne-ar grăbi să vorbim de o retorică a paradisului refuzat. Fiindcă omul în varianta sa ascetică este cel prezent în poemul lui Lucian-Victor Bota și fiindcă erotismul e în varianta ipotetică o visare oarbă. Am căutat, încăpățânat cum sunt, improvizații dar nici măcar convenționalul, aici, nu e desuetudine, totul pare să se afle sub control. Fără a forța asocieri hazardate de cuvinte, boală românească în lirică ivită după invazia de poetaștri din cazanul năclăirilor facebook-iene care vor să transforme în poem mersul la piață, escalada balcoanelor în cazuri de adulter, pictorialul psihopomp al selfie-urilor, autorul și-a învins melancolia. Și este cât se poate de fericit. Dincolo de exuberanța unui festin al lecturii, și noi putem conchide, acum, că poezia lui Lucian-Victor Bota merită mai multe popasuri pentru corecta ei receptare și promovare: „ferice de cei care au aripile/ netăiate/ căci ei vor atinge cerul/ prin zbor// şi/ ferice de cei care au aripile tăiate/ căci ei vor duce gândul dincolo/ de cer// fericiți vor fi/ cei care se întâlnesc/ şi împreunează gândul cu zborul/ aripile cu cerul...”.

Ionel BOTA

20 actualitatea literară

revizuiri

Cazul Alecsandri

În întâmpinarea bicentenarului S-au împlinit în acest an, la 21 iulie (2 august, stil nou), 197 de ani de la nașterea lui Vasile Alecsandri - personalitate polivalentă, covârșitoare și de prim rang nu doar pe tărâm cultural-literar, ci și în spațiul social-politic. Făuritor al limbii române literare și întemeietor al literaturii române moderne, cu un profund caracter popular și național, Alecsandri este reprezentantul cel mai puternic, cel mai complet al gândirii și simțirii românești, scriitor-cetățean în deplin acord cu aspirațiile neamului său. Cetățean conștient și patriot luminat, a militat ca nimeni altul pentru făurirea României moderne, deopotrivă în calitatea sa de om politic, cât și în cea de scriitor, rămânând pentru totdeauna și prin tot ce a scris - bardul poporului român.

Pe bună dreptate, în 1919, Ibrăileanu formula astfel acest incontestabil adevăr: „La orice răspântie a istoriei și culturii române din o bună parte a veacului trecut îl găsești pe Alecsandri”. Din păcate însă, în ciuda acestor mari și incontestabile merite, biografia și opera lui Alecsandri n-au fost abordate cu temeinicie de criticii și istoricii noștri literari, ceea ce îl va determina pe Arghezi să constate, cu amărăciune, în 1930, când se împlineau patru decenii de la moartea poetului, că acesta „n-a ispitit cu personalitatea lui răgazul și onestitatea profesională a nici unuia din acei literați constructivi pe care îi oferă studiul universitar și catedra”. Cu atât mai mult cu cât - am adăuga noi astăzi -, între scriitorii mai importanți ai literaturii noastre, Vasile Alecsandri se singularizează, devenind un caz, și prin faptul că originea familiei și ascendența poetului nu sunt încă indubitabil stabilite.

Cert este că nici Alecsandri însuşi - deşi s-a străduit toată viața să descopere informații sigure, bazate pe documente pozitive care să îi ateste originile - n-a reușit să afle mare lucru în acest sens, trecând la cele veșnice cu regretul neîmplinirii acestui deziderat. Insuccesul demersurilor întreprinse de Alecsandri în această direcție s-a datorat poate și faptului că destinul strămoșilor săi dinspre tată reprezintă un caz tipic pentru ceea ce s-a întâmplat în 1812 în Moldova: unii dintre boierii Alecsandri (între care și Mihalache Alexandru, bunicul poetului) au rămas dincoace de Prut, în vreme ce frați de-ai săi (precum şătrarul Iordachi, primit în rândurile nobilimii ruse și devenit consilier guvernamental la Chișinău) au rămas în Basarabia răpită de ruși. În felul acesta, unii au putut crede că avem de a face cu „două neamuri”, ceea ce − cum vom vedea, în cele ce urmează − e inexact.1 Dar cele mai numeroase discuţii contradictorii a suscitat data ivirii sale pe lume, care – în funcţie de necesităţi sau interese conjuncturale – a fost plasată fie la 14 iunie 1818 sau 14 iunie 1919, fie la 1, 14 sau 21 iulie 1821. După 1921, când în toate şcolile din România Mare s-a serbat centenarul naşterii lui Alecsandri, se părea că data de 21 iulie 1821 fusese unanim acceptată ca dată a naşterii poetului, cu atât mai mult cu cât ea fusese autentificată chiar în timpul vieţii sale prin actul de naştere emis de Tribunalul Bacău sub nr. 5920, din 30 martie 18732. Cu toate acestea, există încă voci care încearcă să tulbure apele, propunându-ne o altă dată aniversară. Din monografiile consacrate lui Alecsandri în veacul din urmă de către cercetători și istorici literari de certă notorietate și incontestabil prestigiu profesional (Sever Zotta, Elena Rădulescu-Pogoneanu, George Călinescu, George Cristea Nicolescu ş.a.), precum și dintr-o serie de studii mai recente având ca temă genealogia3 poetului, știm astăzi cu certitudine că acesta a fost al treilea copil al părinților săi, după Catinca (născută în 1819) și Thodosîia (născută în 1820) și că a venit pe lume în împrejurările dramatice ale confruntărilor dintre eterişti și turci, care au avut loc în Moldova, în vara anului 1821.

Așa cum am mai spus și cu alte ocazii, dat fiind aceste dramatice circumstanțe ale ivirii pe lume a primului lor băiat, părinții lui Alecsandri au știut întotdeauna, cu exactitate, ziua de naștere a viitorului poet, dată pe care au comunicat-o, firește, și acestuia, cu diferite ocazii.

Scriitorul a știut-o întotdeauna cu precizie, fiindcă an de an își serba ziua aniversară la 21 iulie stil vechi. În această privință, Marta Anineanu, o bună cunoscătoare a biografiei poetului, cea care va alcătui volumele cuprinzând Corespondenţa (peste 2.500 de scrisori!) din seria de Opere (ediție critică) ale lui Alecsandri, are dreptate când afirmă: „Alecsandri, scriind despre vârsta sau aniversările sale, nu a greşit niciodată data naşterii (s.n.), calculul ducând întotdeauna la anul 1821”.4 Într-adevăr, de fiecare dată când i s-a cerut să precizeze data naşterii sale, poetul a indicat data de 21 iulie 1821, cu o singură excepţie: în 1835, la Paris, când a fost nevoit să declare o altă dată de naştere, pentru că cea reală nu i-ar fi permis înscrierea la examenul de bacalaureat!

Iată de ce, am considerat util să extragem din cuprinsul celor mai importante lucrări de referinţă pe această temă doar acele secvenţe care afirmă [şi confirmă!] data naşterii lui Alecsandri, comunicată de el însuşi: 21 iulie 18215

Liviu CHISCOP

EXCERPTE din autobiografii, scrisori, biografii, monografii, istorii literare, dicţionare, enciclopedii, referitoare la data naşterii lui Vasile Alecsandri

VASILE ALECSANDRI l „Sunt născut în Bacău, în anul 1821, luna iulie, în timpul revoluţiei greceşti ce au izbucnit mai întâi în Moldova sub comanda prinţului Ipsilanti. Ţara fiind pe atunci în prada eteriştilor greci şi ai enicerilor, părinţii mei fură nevoiţi a se adăposti în codri, cu copiii lor şi cu câţiva servitori credincioşi.” (Suvenire din viaţa mea, Mirceşti, mai 1865) l Într-o scrisoare din 25 iunie 1881, Alecsandri preciza: „...împlinesc peste câteva zile şaizeci de ani.“ (Vasile Alecsandri, Scrisori. Însemnări, Buc., 1964, p. 115).

ORTENSIA RACOVIŢĂ l „Ilustrul nostru poet Vasile Alecsandri s-a născut la 1821 în Bacău”. (Dicționar geografic al județului Bacău, București, Stabilimentul Grafic „I. V. Socec”, 1895,p. 80).

C. DIACONOVICI-LOGA l „Alecsandri, Vasile, născ. la Bacău, iulie 1821” (Enciclopedia Română, publicată din însărcinare şi sub auspiciile Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român de dr. C. Diaconovici, Sibiu, Editura „W. Krafft”, p. 96).

LAZĂR ŞĂINEANU l „Alecsandri, Vasile – ilustru poet român, născut la Bacău, în 1821”. (Dicţionarul universal al limbei române, Craiova, Editura „Scrisul românesc”, 1929, p. 717) VASILE ADĂSCĂLIŢEI, profesor la Universitatea „A. I. Cuza” din Iaşi l „(...) în iulie 1821, la Bacău se naşte cel care avea să devină «rege al poeziei» (...)”.

CONSTANTIN CIOPRAGA, profesor la Universitatea „A. I. Cuza” din Iaşi l „(...) Alecsandri, născut la 21 iulie 1821, la Bacău”.

IOAN DĂNILĂ, Conf. univ. dr. la Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău l „(...) Noi înşine - spune Dănilă, utilizând pluralul modestiei - am considerat, în 1990, la centenarul trecerii în eternitate a scriitorului, că 1821 este anul nașterii și așa am gravat pe placa de marmură de pe zidul casei din strada George Apostu, nr. 9 (...)”. (Ioan Dănilă, Reflexul obișnuinței calendaristice, în Ateneu, 48, nr. 5, mai 2011,p. 17).

SEVER ZOTTA, director al Arhivelor Statului din Iaşi, membru al Academiei Române l „Prin o fericită întâmplare mi-a căzut în mână o spiţă, sau mai bine zis o tablă a descendenţilor din Spiridon grămăticul de la târgul Ocnilor, căsătorit cu Maria fiica lui Mihale Delariu, a căror fiică, Antiţa, a fost soţia lui D. Cozoni, bunicul de pe mamă al poetului V. Alecsandri.

Spiţa (corect: schiţa) a fost făcută în 1846 Iul. 24 de către A. Avram Stolnic „după cerire şi arătare d-lui boerului Pitar Dimitrie Cozoni”. (...)

Descendenții Elencăi Alecsandri [mama poetului − n. L.C.] sunt următorii: (puşi câte trei de o parte și de alta a unei ramure stilizate a spiţei din stânga spre dreapta): Prohira, moartă, Iancu, Smaranda, moartă, Vasile, Thodosâe, moartă, Catinca și soț d-ei”. (...) Fiicele vornicului V. Alecsandri [tatăl poetului − n. L.C.] ale căror nume le-am subliniat, sunt cele necunoscute. Tustrele au murit nemăritate, probabil de aceeași boală ca și Catinca, oftica”.

Comentariu: - Părinții poetului V. Alecsandri au avut şase copii, nu șapte, cum afirmă poetul în Suvenire din viața mea (1865); - Vasile Alecsandri, viitorul poet, a fost al treilea copil (al treilea născut), după Catinca (despre care se știe cu certitudine că s-a născut în 1819) și Thodosâe (n. 1820); -„Copiii” despre care spune poetul, în Suvenirurile... sale, că i-au însoțit pe părinții săi în codri, în iulie 1821, erau, deci, Catinca și Thodosâe. (Sever Zotta, Trei surori necunoscute ale lui Vasile Alecsandri, în Revista Arhivelor, Vol. I, nr. 1-3, 1924-1926, pp. 139- 140).

GHEORGHE BENGESCU, cel dintâi biograf al lui Vasile Alecsandri l „ (...)Vasile Alecsandri s-a născut la Bacău, în luna lui Iuliu 1821. Cu puțin timp înainte, capul Eteriştilor, Alexandru Ipsilanti, trecuse Prutul cu partizanii săi. Măcelăriile din Galați și din Iași, în urma cărora turcii intraseră în Principate, luptele de la Galați și de la Sculeni, precum și ocupația Iașilor de către Iusuf paşa din Brăila, umpluseră Moldova de groază. Chiar din luna lui aprilie, prințul Șuțu fugise în taină din Capitală și exemplul său fusese urmat de cele mai multe familii din Moldova, care, temându-se atât de eteriști cât și de ieniceri, se adăpostiseră în Bucovina, în Basarabia și chiar în fundul pădurilor (...).

Familia Alecsandri se retrăsese la Bacău, aproape de munți. Acolo s-a născut poetul (...). O mare căruță, numită brașoveancă, fusese împărțită în două caturi; cel de sus, adică lăuntrul, era ocupat de mamă și de copii; cel de jos, adică spațiul cuprins între roți, compunea apartamentul părintelui; iar copacii de prin împrejurimi, transformați în gherete, serveau ca posturi de observare, ocupate și păzite

nr. 84 n august 2018 de servitori, armați din cap până în picioare (...)”. (În: George Gr. Bengescu, Vasile Alecsandri. Studii istorice, literare și bibliografice asupra vieții și operelor sale, în Convorbiri literare, XX, nr. 2, 1 mai 1886, pp. 152- 153).

Comentariu: - Deducem, din textul de mai sus, că G. Bengescu nu știa că medelnicerul Vasile Mihail Alecsandri (n. 1792) locuia la Bacău, în 1821, împreună cu familia. În Catagrafia întocmită de Visteria Moldovei în 1820, este menționat și medelnicerului Vasile Alecsandri, tatăl viitorului poet. În Catagrafie sunt menționate și numele a două dintre cele patru slugi ale boierului Alecsandri, și anume Vasile Ghidibaca și Pişta Ungureanu, originari din satul Trebeş de lângă Bacău. Celelalte două slugi (dintre cele patru menționate în alte documente ca fiind însoțitori ai familiei Alecsandri în bejania din iulie 1821) aparțineau, cu siguranță, familiilor Ghidibaca și Ungureanu.

Așadar, atât data nașterii poetului, cât și împrejurările dramatice ale ivirii sale pe lume au fost relatate de Alecsandri însuşi lui G. Bengescu, pe când cel dintâi era ministru plenipotențiar al României la Paris, iar cel de al doilea − secretar general al Ambasadei. Circumstanțele ivirii pe lume a poetului n-au fost „inventate” deci de G. Călinescu, așa cum crede Ioan Dănilă. l „Basile Alecsandri est né à Bacau, en 1821, au plus fort du mouvement insurrectionnel provoqué par le soulévement d’Alexandre Ypsilanti en faveur des Grecs. (...) Les parents d’Alecsandri s’étaient retirés à Bacau, non loin des montagnes; c’est la que le poète vint au monde (...)” (Un poète diplomate roumain du XIXième siècle – Basile Alecsandri, în Revues des deux mondes, Paris, tome soixantième, 1910, p. 638).

NICOLAE IORGA l „(...) Tatăl lui Alecsandri, fost sameş la Bender și apoi negustor de sare, se așezase la Iași. Totuși nu acolo i-a a fost dat poetului să se nască. Eteria începuse: Ipsilant trecuse Prutul și Iașii vedeau desfășurându-se mascarada umflată, care s-a sfârșit cu măcelurile de la Secul, Drăgășani și Sculeni. Alecsandreştii fugiseră la Bacău, unde, la 21 iulie 1821, s-a născut Vasile Alecsandri. După sfârșitul Eteriei, familia se întoarce la Iași, unde începe pentru poet viața lui de copil”. (...) (Nicolae Iorga, Vasile Alecsandri, în „Schițe de literatură română”, Vol. I, Iași, Editura Librăriei Frații Şaraga, f.a., pp. 16-17).

Comentariu: - Asemeni lui G. Bengescu, nici Iorga nu avea știință despre șederea familiei Alecsandri la Bacău, între 1812-1822.

N. PETRAȘCU - autor al primei monografii consacrate lui Vasile Alecsandri l „După notele autobiografice păstrate în Arhivele Academiei Române, Alecsandri s-a născut „în luna iulie 1821, în timpul revoluției grecești”. Îngroziți de excesele acelei revoluții, părinții poetului se retrăseseră spre munții Bacăului. Aici se născu Alecsandri sub cerul liber, într-o trăsură cu care poposise și care slujea acum drept locuința familiei. Sub căruță era improvizată camera tatălui, iar mai la distanță păzeau patru servitori înarmați. (...)

Această dată [21 iulie 1821 - n. L.C.] se află confirmată de actul de căsătorie, foaia de cununie, al lui Alecsandri din 3 octombrie 1876, aflător în Arhiva Statului din Iași, care se bazează pe actul de naștere al poetului, „legalizat de Tribunalul Județului Bacău sub Nr. 5920 luna martie 30 zile, anul 1873”. Ea este încă confirmată și de actul din „Condica de calități pentru amploiații Arhivei Statului a Principatului Moldovei pe anul 1851”, scris de mâna lui Alecsandri în calitate de director al Arhivei Statului din Iași. În fața acestor acte oficiale redate în studiul La Centenarul lui V. Alecsandri. 1821-1921, de d-l Sever Zotta, alte indicații în privința aceasta, după cari Alecsandri s-ar fii născut în 1819, nu mai pot rămâne în picioare”. [s.n. - L.C.]. „(...) Alecsandri a fost al doilea copil la părinți pe lângă o soră și un frate mai mic. Sora sa, Catinca, născută în 1819 se căsători mai întâi cu Aga Costachi Voinescu, cu cari trăi rău, și după aceea cu C. Rolla și muri tânără, abia în vârstă de 38 de ani, la 15 decembrie 1857”. (N. Petrașcu, Vasile Alecsandri, București, Stabilimentul Grafic „I. V. Socecu”, 1894, pp. 9- 10).

Comentariu: - Poetul Vasile Alecsandri, născut în 1821, a fost al treilea copil la părinți (după cum însuși lasă a se înțelege în acele Suvenire din viața mea), după Catinca (n. 1819) şi Thodosâia (1820). Părinții poetului se căsătoriseră la Tg. Ocna, în toamna anului 1817.

- Ca secretar de legație cl. a II-a la Legația României din Paris (16 martie - 31 octombrie 1889), când Alecsandri era ministru plenipotențiar, N. Petrașcu culese din povestirile poetului multe amănunte din viața acestuia (ca și George Bengescu, care fusese secretar cl. I și apoi consilier de legație la Paris, de la 12 aprilie 1885 până la 14 februarie 1891).

G. CĂLINESCU, profesor la Universitatea din București l „(...) Fugind de răzmeriță înspre Munții Bacăului, mama își va împlini rostul în căruță, păzită de departe de patru slugi înarmate, sub vehicul fiind culcușul tatălui”.

(Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941) AL. T. DUMITRESCU, unul dintre primii biografi ai lui Vasile Alecsandri l „(...) Poetul Alecsandri, născut la 21 iulie 1821, după Alexandru Lahovari, sau la 1 iulie 1821, pentru a indica

nr. 84 n august 2018 ziua nedefinită a informației lui Alecsandri (...)”. (Al. T. Dumitrescu, Despre Alecsandri, București, 1905, p. 22).

N. ZAHARIA l „(...) În anul 1881, societatea „România Jună” din Viena voind a-l sărbători pe Alecsandri, a rugat pe d. J. Negruzzi să o informeze despre data exactă a nașterii marelui poet.

La această cerere, d. J. Negruzzi răspunse prin următoarea scrisoare: Iași, 20 iunie ( 2 iulie) 1881/ Domnul meu!/ „Alecsandri a fost prin Iași. Ziua nașterii nu o știe exact, dar strâns de mine să-mi spuie care zi o are el zi a nașterii, mi-a răspuns că trebuie fixată după probabilitate ziua de 21 iulie.

Deci el ar fi născut la 21 iulie stil vechiu 1821 la Bacău… Îndeplinindu-mi însărcinarea cât am putut mai bine, vă rog să mă credeți al D-v devotat” I. C. Negruzzi (N. Zaharia, Vasile Alecsandri. Vieața și opera lui, București, Institutul de Arte Grafice, 1919, pp. 9-10).

PAULINA ALECSANDRI, soția poetului l Atât soția cât și fiica lui Vasile Alecsandri au acceptat și dânsele data de 21 iulie 1821. Astfel deasupra intrării cavoului din Mircești se află următoarea inscripție pusă de d-na Alecsandri: „Ochiul lui Dumnezeu vede toate. Aici doarme în pace robul lui Dumnezeu Vasile Alecsandri, născut la anul 1821, iulie 21, decedat la 22 august 1890 şi înmormântat la 26. Odihna ţi se cuvine, şi-n slava Cerului nobilul tău suflet va locui. Cavoul s-a deschis la 1 mai 1915, de Paulina V. Alecsandri”.

MARIE BOGDAN l În luna august 1915, d-na Bogdan, fiica poetului, a spus într-un cerc de ziarişti: „Se afirmă greşit că tatăl meu s-a născut în 1819. În realitate s-a născut în 1821 şi tata ne-a repetat de multe ori că s-a născut în 1821 la 21 iulie”.

(Ziarul Adevărul din 24 august 1915).

SEVER ZOTTA, Şeful Arhivei Statului din Iaşi, membru al Academiei Române l „Într-un articol din ziar, publicat acum doi ani [1919 – n. L.C.] am promis să revenim asupra materialului biografic şi genealogic inedit, privitor la familia poetului V. Alecsandri şi aflător în Arhiva Statului din Iaşi. De atunci chestiunea discutată a anului naşterii poetului a progresat prin noi descoperiri în sensul susţinătorilor anului 1821, încât sărbătorirea centenarului acestui mare bard al renaşterii şi unirii noastre naţionale poate să aibă loc cu şi mai multă îndreptăţire în vara aceasta [a anului 1921 – n. L.C.].

Dintre contribuţiile noi la elucidarea chestiunii, menţionăm în primul rând actul de căsătorie („foaia de cununie”) al poetului din 3 octombrie 1876, publicat în preţioasa monografie a d-lui N. Zaharia, în care se rezumă şi diferitele păreri cu privire la anul naşterii lui Alecsandri. În acest act se arată că mirele este „născut în urbea Bacău la anul 1821 luna iulie 1” şi că data aceasta se bazează pe actul de naştere „eliberat şi legalizat de Tribunalul Judeţului Bacău sub numărul 5920 luna martie 30 zile, anul 1873”.

Ne aflăm deci în faţa unui al doilea act oficial confirmând anul 1821, cel dintâi fiind cuprins în „Condica de calități pentru amploiații Arhivei Statului a Principatului Moldovei pe anul 1851”, publicat de noi şi scris de mâna lui Alecsandri în calitatea sa de Director al acestei instituţiuni. (...)

Un alt element în sprijinul susţinătorilor anului 1821, este împrejurarea că V. Alecsandri se află trecut în „Albumul Societăţii Junimea înfiinţat în aprilie 1878”, în modul următor: „Vasile Alecsandri. Anul intrării în Societate: 1865.

Data naşterii: Anul 1821. Luna: Iulie. Ziua: ... Locul: Bacău”. (...) Constatăm deci că toate mărturiile scrise interne, oficiale şi particulare, concordă în a da anul 1821 ca cel al naşterii lui Alecsandri (...). (Sever Zotta: La centenarul lui Vasile Alecsandri, 1821- 1921, Iași, Editura Muzeului Municipal, 1921, pp. 3- 5).

Catinca Alecsandri, sora poetului ( 1819 - 15 dec. 1857) „Cititorii atenți se vor întreba, aruncând o privire asupra anului nașterii Catincăi Alecsandri, de ce nu ne-am folosit de el ca argument în contra părerii acelora care consideră acest an ca cel al nașterii poetului. Răspunsul nostru este foarte simplu. Abia după ce capitolul privitor la anul nașterii poetului era tipărit, am dat, cercetând dosarele referitoare la Catinca Alecsandri, de anul și luna morții ei, care ne-au permis să constatăm, în urma consultării metricilor morților, că ea avea la moartea ei, în 15 decembrie 1857, vârsta de 38 de ani. Amândouă metrici, atât cea originală de la primărie, cât și copia de la Arhiva Statului, sunt conforme, încât, spre deosebire de celelalte cazuri, acest an nu este în principiu discutabil. Era însă prea târziu să ne mai folosim de constatarea aceasta. Ea este foarte importantă, mai cu seamă întrucât în sensul amânduror păreri despre anul nașterii poetului nu există divergență cu privire la anotimpul nașterii lui, vara. Ar fi deci o imposibilitate biologică, exceptând cazul că ar fi gemeni, ca Vasile și Catinca să se fi născut în cursul aceluiași an. Credem deci că discuția [asupra datei de naștere a poetului − n. L.C.] se poate considera ca definitiv închisă”. (Sever Zotta, La centenarul lui Vasile Alecsandri. 1821- 1921, ed. cit., pp. 36-37).

G. C. NICOLESCU l „(...) Prin 1816, 1817 probabil, tânărul Alecsandri [tatăl viitorului poet - n. L.C.] se căsătorește cu Elena Cozoni, fiica Pitarului Dumitrache de la Târgu Ocna. (...) În 1818 − se afla încă în Bacău − sub domnia lui Scarlat Calimachi, primește primul său titlu de boierie: este făcut medelnicer. În anul următor, se naște întâiul copil: o fată, pe care protectorul Iorgu Ghica o botează și îi pune numele Catinca. (...) În legătură cu data nașterii Catincăi Alecsandri, care aduce o lămurire în plus în controversa asupra datei nașterii scriitorului, vezi îndeosebi Sever Zotta, op. cit., pp. 36- 46. (...)

Ne aflăm în Moldova sub domnia lui Mihai Șuțu, când în aprilie 1821 o știre tulburătoare risipește liniștea acestei familii: Ipsilanti, cu o armată, trece Prutul și intră în Iași pentru a merge să dezrobească Grecia de sub jugul turcesc. (...) Majoritatea boierilor, înspăimântați mai cu seamă de

revizuiri

perspectivele ciocnirii pe pământul țării noastre a trupelor Eteriei cu cele turcești, ce nu aveau să întârzie, căutară să se pună la adăpost (...) Între cei ce au luat calea munților a fost și Vasile Alecsandri cu familia sa. A plecat cu o mare brașoveancă în care se afla soția sa gata să nască, desigur și cu alte căruțe cu merinde și lucruri, întovărășiţi de slujitori de încredere și au poposit undeva, în mijlocul codrilor, așteptând să se potolească lucrurile. Aici, în aceste împrejurări grele, se naște în iulie 1821, poate la 21 iulie cum declara el uneori, cel de al doilea copil al lui Vasile Alecsandri. Era un băiat și fu numit, ca și tatăl său, Vasilie. Copilul acesta avea să devină marele scriitor Vasile Alecsandri”. (G. C. Nicolescu, Viața lui Vasile Alecsandri.

Ediția a III-a, Buc., Editura „Eminescu”, 1975, pp. 9-11).

Comentariu: - Grație articolului Trei surori necunoscute ale lui Alecsandri, publicat de Sever Zotta în Revista Arhivelor din 1926 (de care însă G. C. Nicolescu nu avea știință), astăzi știm cu certitudine că viitorul poet a fost al treilea copil al familiei, după Catinca (n. 1819) și Thodosâie (n. 1820). De altfel, Alecsandri însuși, în Suvenire din viața mea, precizează că părinții săi au plecat „înspre Munții Bacăului” în iulie 1821, nu doar cu slujitori înarmați (numele a doi dintre ei sunt menționate într-un document de la Arhivele Statului Bacău), ci şi „împreună cu copiii lor”, adică Catinca și Thodosâia.

Dar chiar dacă am admite prin absurd și contravenind documentelor pozitive că viitorul poet a fost primul născut al părinților săi (căsătoriţi la Târgu-Ocna în toamna lui 1817) , el tot nu s-ar fi putut naște la 14 iunie 1818, așa cum crede Ioan Dănilă (invocând falsa „mărturie de mitrică”, întocmită ad-hoc, în iulie 1835, spre a-i slujii pentru înscrierea la bacalaureat). De altfel, știind bine că „mărturia de mitrică” e un act fals, Alecsandri însuși a refuzat să se folosească de ea, declarând, la Sorbona, o altă dată de naștere…6 PETRE POPESCU-GOGAN l Încă în 1970, un cercetător al biografiei poetului îşi încheia astfel pledoaria pentru 21 iulie 1821 ca dată a naşterii poetului: „Şi opinia noastră este că istoria literară a produs suficiente probe pentru ca, acum, la 80 de ani de la încetarea din viaţă a lui Vasile Alecsandri, să fie admisă ca dată a naşterii data de 21 iulie 1821 – cea care a şi fost săpată de mult pe lespedea mormântului de la Mirceşti.” (Petre Popescu-Gogan, Vasile Alecsandri mai puţin cunoscut, în România literară, III, nr. 42, 15 octombrie 1970, p. 13).

FLORIN FAIFER l „Alecsandri, Vasile (21 iulie 1821, Bacău - 22. VIII. 1890), Mircești, j. Iași), scriitor. Părinții lui A. sînt sulgerul Vasile Alecsandri și Elena Cozoni, fata unui grec românizat. Din cei șapte copii, în viață rămaseră numai trei: frumoasa Catinca, măritată cu pașoptistul C. Rolla, Iancu, viitorul colonel și literat și, în fine, Vasile, viitorul mare poet. (...)” (Florin Faifer, Alecsandri, Vasile, în Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei, 1979, p. 15).

LITERATURA ROMÂNĂ - DICȚIONAR CRONOLOGIC (1979) Coordonatori: I. C. Chițimia - Al. Dima l „1821 - iul. 21 − Se naște Vasile Alecsandri, fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Cozoni. (...)” l „1890 - aug. 22 − Moare la Mircești Vasile Alecsandri (n. 1821), reprezentant de frunte al Revoluției de la 1848 din Moldova, luptător pentru Unire, personalitate politică marcantă și diplomat militând pentru creșterea prestigiului României în Europa. Cel mai reprezentativ scriitor al generației de la 1848”. (Literatura română - dicționar cronologic, București, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, 1979, pp. 87; 216).

MIC DICȚIONAR ENCICLOPEDIC (1972) l „Alecsandri, Vasile (1821-1890), n. Bacău), scriitor și om politic român. Participant la Revoluția din 1848, promotor al luptei pentru Unirea Principatelor, sprijinitor al Războiului de Independență. A îndeplinit numeroase misiuni diplomatice: ministru de externe al Moldovei (nov. 1858 - oct. 1859) și cel dintâi ministru de externe al Principatelor Unite (oct. 1859- mai 1860) (...)” (Mic dicționar enciclopedic, Buc., Editura Enciclopedică Română, 1972, p. 1029).

DUMITRU ZAHARIA - IOAN DĂNILĂ l „ALECSANDRI, Vasile, poet, dramaturg, prozator, memorialist, publicist, personalitate politică. S-a născut la Bacău, la 21 iulie 1821 și a decedat la Mircești la 22

actualitatea literară 21 august 1890 (...)” (Enciclopedia județului Bacău. Ediția a II-a revăzută și adăugită. Coordonator: Emilian Drehuță, Bacău, Editura „Agora”, 2008, p. 361).

EUGEN BUDĂU l „Vasile Alecsandri. N. 21 iulie 1821, Bacău − m. 22 august 1890, comuna Mircești, județul Iași.

ADRIAN JICU l „Vasile Alecsandri (n. 1821, Bacău − m. 1890, Mircești) este poet, prozator, dramaturg, gazetar, membru al Societății Academica, diplomat și politician de prim rang. Pionier.

Fondator. Constructor. Patriot (...)”. (Adrian Jicu: Mon cher Basile. Eseu despre identitarul lui Vasile Alecsandri, Cluj Napoca, Editura „Casa Cărții de Ştiință”, 2014).

MARTA ANINEANU l „1821 − iulie. Se naște la Bacău Vasile Alecsandri, fiul medelnicerului − devenit mai târziu vornic − Vasile Alecsandri, din Iași, și al Elenei, fiica Pitarului Dumitrache Cozoni, din Târgu-Ocna (...)”. (Marta Anineanu, Tabel cronologic, în Alecsandri − cele mai frumoase scrisori, Buc., Editura „Minerva”, 1972, p. XXIX).

D. MURĂRAȘU l „1821 - iulie. Se naște la Bacău Vasile Alecsandri (...)”.

(D. Murărașu, Tabel cronologic, în V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor. Vol. I, București, Editura „Minerva”, 1973, p. XVII).

ENCICLOPEDIA BROCKHAUS - Enciclopedia, lexicon de conversație Brockhaus, vol. I l „Vasile Alecsandri, poet român, născut în 1821 în Moldova de nord, și-a făcut studiile între anii 1834-1839 la Paris (...)”.

Comentariu: - Textul din Brockhaus referitor la Alecsandri a fost reprodus ulterior în Romänische Revue, Viena, 1892, nr.1, pp. 63-64. Articolul amplu din Brockhaus conține prețioase informații documentare cu privire la edițiile lui V. Alecsandri în diferite limbi. Unele din aceste date nu apar nici chiar în monografiile mai noi (vezi capitolul Bibliografie din volumul Vasile Alecsandri de G. Călinescu, pp. 135-144).

- Anterior, în septembrie 1890, îndată după decesul lui Alecsandri, Romänische Revue [Revista română] din Viena consacră un întreg număr poetului nostru, unde se spune, între altele: „Abia trecuse anul de când poporul român și-a pierdut pe unul din cei mai de seamă poeți în persoana lui Eminescu și acum iarăși a suferit o ireparabilă pierdere.

Vasile Alecsandri, de asemenea unul din cei mai mari poeți, a încetat din viață în seara zilei de 3 septembrie, pe moșia sa de la Mircești în apropiere de Roman, în urma unei îndelungate suferințe (Vasile Alecsandri, în Romänische Revue, Viena, nr. 9, 1890, p. 435).

ENCICLOPEDIA LAROUSSE l „Alecsandri (Vasile) − poète et homme politique roumain, né a Bacau (1821-1890 (...)” etc. (Enciclopedia „Larousse”, Paris, Librairie „Larousse”, 1965, p. 1135).

ENCICLOPEDIA BRITANICĂ l „Alecsandri, Vasile (b. June 14, 1821, Bacau, Moldavia − d. Aug. 22, 1890, Mircești, Rom.), lyric poet and dramatist, the first collector of Romanian popular songs and a leader of the movement for the union of the Romanian principalities (...)” etc. (The New Encyclopedia Britannica, Volume I, 15 Th Edition, London, 2010, p. 234).

ENCICLOPEDIA VALEA TROTUȘULUI l „Alecsandri, Vasile (Bacău, 21. VII. 1821 − Mircești, j.

Iași, 22. VIII. 1890). Poet, prozator, dramaturg, memorialist, publicist. Om politic și personalitate de anvergură națională în secolul XIX. A fost proprietarul moșiei Borzești”. (Corneliu Stoica, Valea Trotușului − Enciclopedie. Ediție de lux, Onești, Editura „Magic Print”, 2017, p. 206).

Comentariu: - Pe Valea Trotușului, Vasile Alecsandri a fost nu doar proprietarul moșiei Borzești, ci și al moșiei Pătrășcani.

Având interesul de a-şi vinde stejarii din pădurile acestor moșii pentru construirea terasamentului căii ferate, a făcut lobby în Parlament, în calitatea sa de deputat, pentru linia ferată Adjud - Onești - Moinești - Comănești, contrar proiectului inițial care preconiza o linie ferată Bacău - Valea Budului - Moinești - Comănești.

LUCIAN PREDESCU l „Alecsandri, Vasile, mare poet, n. 21 iulie 1821 - + 22 Aug. 1890. De origină italiană, s-a născut în Bacău, din spătarul Vasile (...)” (Enciclopedia României. Cugetarea, București, ediție anastatică, 1999, p. 18).

WIKIPEDIA, enciclopedia liberă l „Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821 - S.N. 2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova - d. 22 august 1890 - S.N. 3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea”.

NOTE *1 Liviu Chiscop, Adevăr şi legendă despre originea lui Alecsandri, în Plumb, XIII, februarie 2018, p. 7. *2 Cf. Liviu Chiscop, Actul de naştere al lui Vasile Alecsandri, în Vitraliu, XXVI, nr. 48, aprilie 2018, pp. 86-89. *3 Vezi: Liviu Chiscop, Alecsandri în cea dintâi reconstituire genealogică. [Ramura paternă], în Convorbiri literare, 150, nr. 9, septembrie 2017, pp. 103-108 *4 Alecsandri, Vasile. Opere complete. Vol. X. Corespondenţa. Buc., Editura „Minerva”, 1985, 1149 p. *5 Vezi: Liviu Chiscop, Data naşterii lui Vasile Alecsandri, în Mărturii culturale, III, nr. 1 (9), ianuarie-martie 2018, pp. 49-57. *6 Cf. Liviu Chiscop, Un fals act de naştere: „mărturia de mitrică”, în Convorbiri literare, 150, nr. 7, iulie 2016, pp.

162-166.

Nicolae HAVRILIU

22 actualitatea literară teatru Din culisele formulei „Lumea ca teatru”

nr. 84 n august 2018 Zgomotul ca formă de joc

Un glob albastru

După ce ploaia s-a oprit, iar pe cer a apărut măritul adevărul găzduit de cineva anume, insistă Florian să soare, la sol firele de iarbă s-au scuturat de picăturile se facă înţeles în faţa şefului. de apă şi, astfel uşurate, au început să se mişte într-o – Ce adevăr, ce găzduire! se-nstrâmbă Gardianulparte şi-n alta. Balansul, nu din vina lor, s-a produs. Şef. Dacă-i pus pe harţă, oprire n-are şi harţă iese.

Bucăţi de pământ negru, sub formă de cazemate, se De strică liniştea din parc şi-i deranjează pe cei ce se ridicau la suprafaţa solului precum periscoapele, iar odihnesc. Şi bine fac! Se odihnesc şi închid adevărul firele de iarbă se-nclinau în faţa lor cu foşnet. Din unele în taină. cazemate ieşeau tot soiul de gâze şi zburau printre flori – Păi, Şefu! se codi Florian. Faţetele adevărului în şi deasupra lacului, din alte cazemate ieşeau furnicile taină ies la iveală după fiecare dintre, cum să le spun, şi mişunau printre firele de iarbă după felurite provizii rundele de votare. sau cărau în spate acareturi gata făcute, probabil – Adică, ce vrei să zici?! ridică tonul Gardianul-Şef. trebuincioase locuinţelor subpământene.

Că există libertate de alegere şi de exprimare? Există!

La vederea acestora, Florian, cel numit să fie ajutor – Dar, nu-i suficient, Şefu! se adresă umilitor Florian. de gardian, tresări când ieşi din ghereta Gardianului- Prin simplul său gest, votul este un act iluzoriu. Spre a Şef, unde se adăpostise pe timpul ploii. fi valabil sau credibil, votul trebuie validat. „S-ar crede, îşi zise el, la văzul acestora, că şi între – Uite ce, amice! vorbi Gardianul-Şef cu aroganţă. vietăţile minuscule se dau războaie, dar sunt şi ore de Când se vine la vot, este de preferat „omul spadasin”, pace. Aşa par aceste grăbite ieşiri după cele necesare.” când se pleacă de la vot este acceptat „omul trubadur”.

Omul nu-şi termină vorbele spuse în gând, când de Mă bagi printre hârtoape şi hârtopit îţi explic. pe o alee din parc se auzi o înşiruire de strigăte: – Păi, dacă-i aşa, hai s-o dăm la pace şi să-ncheiem „– Ce de-a ochi, ce de-a izvoade, ce de-a flinte, ce socoteala, surâse Florian şi‑i întinse mâna şefului său. de-a iscoade!”

– A, nu, nu! se zbârli Gardianul-Şef. Să nu ne grăbim.

Ca să nu-l întâlnească pe respectivul scandalagiu, Ai primit o misiune. Liniştea din parc mai presus de Florian se retrase în gheretă şi trase uşa. Îşi aminti orice! Dar nu te-ai ţinut de cuvânt. Indivizii au cântat că-n anumite ore ale după-amiezii, în timp ce lumea se la două instrumente, unul scandalagiu, unul curios. Şi odihnea, un ins aciuat în cartier, necunoscut fiindu-i liniştea din parc n-a mai fost linişte. locul de obârşie, şi de aceea i se spunea Arlecchino, – Recunosc! Am greşit, Şefu! stărui Florian. Dialogul intra în parc şi striga, tot ce-i venea la gură. Şi ar fi dintre cei doi m-a purtat ca printr-un vis. strigat vrute şi nevrute, după cum s-a auzit, chiar – Poftim? strigă superiorul. Eroarea în care ai intrat, şi-n după-amiaza abia scăpată impardonabila eroare, s-o de ploaie, dacă, dintr-o maşină consider un vis? Nu se poate! oprită pe o stradă lăturalnică, Pentru asta va trebui să plăteşti. un domn între două vârste n-ar Votul decisiv îl dă comenduirea. fi coborât întâmplător, aşa părea Până atunci s‑avem suficientă să fie. Apropiindu-se de insul răbdare. ce pe dată încetă să mai strige, – Eh, ce ziceţi!? Mai plouă domnul i se adresă în semn de astăzi? întrebă Florian ca să afecţiune. schimbe vorba.

– Sunteţi amabil să – Ştiu eu! Ceru-i senin, soarele răspundeţi la câteva întrebări, străluceşte cât poate. De unde din curiozitate? atâta ploaie? spuse oarecum – Cu o condiţie! Să fie scurte! potolit Gardianul-Şef, deşi mai spuse repezit insul. păstra pe figură urme de iritare.

– De unde sunteţi?

– Un glob albastru! Mai poate – De pretutindeni! aduce o schimbare, vorbi aşezat – Ce vârstă aveţi?

Florian, convins că ar contribui – Prefer să tac. Nu vreau să la calmarea şefului. suport modificări.

– Hai să nu intrăm printre – Care este ultima şcoală corpurile gata clasificate şi absolvită? denumite. Soare, asta e! izbucni – Până-n zece clase. dintr-odată Gardianul-Şef.

– În prezent sunteţi...?

– Asta e, soare! Dar eu văd – Salariat cu funcţie de lângă el un glob albastru, îşi conducere. continuă Florian vorba pe – Mulţumesc! înţelesul său.

Arlecchino, personaj – Eh, am zis bine? V-a plăcut?

– Un glob albastru, da?! Mai din Commedia dell’Arte – Mulţumesc! repetă domnul. vorbim noi după anchetă! răcni Numai aplauzele validează răspunsurile.

Gardianul-Şef şi răsuci cheia în uşa gheretei.

Intrând în maşină, domnul porni în trombă. Dar cel care urma să tragă tot greul situaţiei, suportând *** consecinţele, era Florian. Deşi retras în gheretă, el Într-o altă parte a parcului, unde norii staţionau auzise totul, el văzuse totul şi, ca urmare, înţelese claie-grămadă ca şi cum cerul ar fi fost hangarul lor, totul. Dar, cum deocamdată nu era descoperit, putea vietăţile minuscule se mişcau după cum le era felul; să se considere în afara oricărui pericol sau a unui gâzele, de tot soiul, zburau printre flori şi deasupra contact incomod. Cât despre acel „înţelese totul”, omul lacului, de nerăbdătoare ce erau, iar furnicile mişunau avea să-ndure unele mustrări pentru îndrăzneala printre firele de iarbă, văzându-şi de treabă. În schimb, de a înţelege ce nu trebuie înţeles sau pentru că n-a ca niciodată, lipsea ochiul spre a fi privite. Şi atunci intervenit la timp ca să împiedice discuţia între insul nici strigătul nu-şi mai avea rostul. Lanţul „trofic” scandalagiu şi domnul curios. inanimat, zăcând prin iarbă, părea o brăţară pe care Deocamdată, Florian stătea liniştit în ghereta cineva o pierduse ori o ascunsese acolo. Numai dintre Gardianului-Şef, mai ales că pe cer au apărut alţi ape, o gură larg deschisă înghiţea gâzele bezmetice sau nori aducători de ploaie. Şi el putea sta fără să-şi pe cine se-ncumeta să-i stea în apropiere. facă probleme deoarece îl lăsase Gardianul-Şef să Un nor masiv, tuciuriu şi prevestitor de furtună, supravegheze parcul în absenţa sa. După discuţia acoperi soarele. Încât, pe dată, întunericul se instalase ciudată între scandalagiul şi curiosul, care, desigur, în cadrul de natură. Gâzele, cele care mai scăpaseră cu ajunse la urechile superiorului său, Florian avea viaţă, se retraseră în orificiile de pământ, iar furnicile, ghinionul să-i fie imputată lipsa de vigilenţă sau întrerupându-şi lucrul, fugeau pe apucate către nepăsarea. O nouă rafală de ploaie nu se produse, dar muşuroaie. Uneori timpul e de vină. Prea îşi cheamă Gardianul-Şef sosi pe neaşteptate şi, după gestica sa, repede noaptea, fără ca vietăţile să-şi termine lucrarea părea nervos. pe zi. Şi atunci, desigur, ca să nu-i apuce zorile, ele îşi – Hai să trăieşti! se adresă Gardianul-Şef scurtează lucrarea, fie că zoresc procurarea proviziei, fie subalternului său. că încurcă traseele de circulaţie. Iar drept recompensă, – Să trăiţi, Şefu! răspunse Florian. Ce veşti aduceţi? după toate cele îndurate, se văd încondeiate de sloganul – Ce veşti s-aduc?! se repezi Gardianul-Şef şi-şi „Pe întuneric precum strigoii!”. Arlecchino, dintr-o privi încruntat subalternul. Puţin am lipsit şi uite câte luntre uşoară ce aluneca pe ape, trecând prin zonă şi s-au întâmplat! Spadasini, spadasini! S-au înmulţit văzând peisajul în alertă, strigă cum strigă el de obicei: numărul lor şi te-mpiedici de ei pe unde nici nu te „Câtă fatalitate pe capul bietelor vieţuitoare! Geaba aştepţi. atâtea înţelesuri de viaţă dacă nu se pot transforma în – Păi, eu am ajuns să-nţeleg, vorbi mieros Florian, corăbii de-mblânzit orbirea.” că epitetul spadasin nu se aplică numai insului pe care Florian, în cele din urmă, decis să facă dovada onorabilul conferenţiar, de alaltăieri seară, îl deosebea prezenţei sale în zonă, adică să‑şi resuscite vigilenţa, de alte tipuri umane când spunea „omul spadasin”. ascultase tot ce depănă respectivul scandalagiu şi, – Tot ce-i certăreţ, e spadasin! îl întrerupse surâzând superiorului său, îi spuse: Gardianul-Şef.

– Prea mult zgomot în jur, fără o cauză precisă, duce – Conferenţiarul spunea că „spadasin” se referă la spre farsă. Ce ziceţi?

Lucian Ionescu (Claudio), Liviu Pintileasa (Don Pedro), Anca Dumitra (Hero) şi Alexandru Conovaru (Leonato) în Mult zgomot pentru nimic de William Shakespeare, regia: Andrei Şerban, Teatrul de Comedie, Bucureşti.

Mult zgomot pentru nimic de William Shakespeare, Regia: Andrei Şerban Teatrul de Comedie, Bucureşti Director: George Mihăiţă

Omul este o fiinţă ludică încă din pruncie şi, drept urmare, îşi exercită predispoziţia pentru joc pe tot parcursul vieţii. În Messina, din Mult zgomot pentru nimic (Much adoe about Notting, 1599) de William Shakespeare, regia: Andrei Şerban, Teatrul de Comedie, mai marii zilei deţin puterea în chip democratic, obţinută prin alegeri libere. Spre satisfacţia lor, din nevoia amuzamentului, dar şi măgulind mulţimile, ei organizează jocuri de circumstanţă.

Cel mai cunoscut joc, prosper pentru societate, este căsătoria. Ca formă ludică, nunta implică solemnitate, ritual şi petrecere. Don Pedro, prinţul de Aragon, soseşte la Messina unde va rămâne o lună. Împreună cu guvernatorul Messinei, contele Leonato, el pune la cale, din nevoia de ocrotire şi de unire a forţelor procreatoare, căsătoria Herei, fiica guvernatorului, cu prinţul Claudio. Atmosfera cetăţii, pregătită cu mult elan pentru sărbătoare, este perturbată de un factor destabilizator şi întrerupe desfăşurarea firească a jocului, strecurând intrigi ce-i separă pe tinerii Hero şi Claudio. Viaţa în Messina are o alcătuire antinomică. În teatrul shakespearian antinomia vieţii este reprezentată prin cuplul de personaje, simbolizând binele şi răul, ceea ce în cazul de faţă se va susţine prin cuplul fraţilor Don Piedro şi Don John. Primul este predispus apropierii şi consolidării forţelor vitale, în timp ce al doilea se-ndreaptă spre dezbinare şi distrugere. Acesta din urmă acţionează fără ezitări, configurând principalul element de conflict. Pe alt plan se desfăşoară „povestea de iubire” dintre Beatrice şi Benedick, ieşiţi pentru un timp din iluziile vieţii. Ei testează dragostea, modelând-o într-un context unde pare banalizată şi ajung în cele din urmă să creadă în posibilităţile ei. Se produce, aşadar, mult zgomot, multă agitaţie la Messina. Şi, deşi consumul neprevăzut de energie alunecă spre tragic, în final se revine la punctul de început, adică la obişnuitul întrerupt, iar căsătoria prinţului Claudio cu frumoasa Hero are loc. Există în spectacolul lui Andrei Şerban o motivaţie pentru care personajele se distanţează între ele, se-nfruntă, iar apoi, după ce a trecut primejdia, se simt din nou apropiate.

Motivaţia se află în relaţia dintre masca socială şi ceea ce sunt personajele în lăuntricul lor. Apropierea personajelor vine şi din dorinţa de a descifra cine este celălalt. Pentru a se-nţelege pe sine şi a-l descoperi pe celălalt, personajele se pun în scenă şi se studiază. Se înscenează momentul când Hero, chipurile, s-a dovedit că-l înşeală pe Claudio sau se-ntind curse pentru Beatrice şi Benedick când cei doi sunt îndemnaţi să asculte părerile celorlalţi despre sentimentele ce-i leagă, păreri care, în fond, sunt prefăcătorii.

Oricât de merituoasă ar fi „infrastructura” reprezentaţiei scenice (regia: Andrei Şerban, decor şi video: Andu Dumitrescu, costume: Doina Levintza, muzica: Raul Kusac, coregrafia: Ştefan Lupu), spectacolul urcă spre bucurie prin jocul fascinant venit din fiinţa personajelor întruchipate particular de actorii Teatrului de Comedie, cărora se alătură actori de la alte teatre. La acest spectacol, distribuţia actorilor se schimbă de la reprezentaţie la reprezentaţie. Voi enumera actorii văzuţi de mine: Sabrina Iaşchevici (Beatrice), Emilian Oprea (Benedick), Liviu Pintileasa (Don Pedro), Bogdan Cotleţ (Claudio), Alexandru Conovaru (Leonato), Alina Rotaru (Hero), Ana Bianca Popescu (Margareta), Anghel Damian (Don John), Dan Rădulescu (Borachio), Antonia Boantă (Ursula), Andrada Corlat (Conrada), Silviu Debu (Dogberry), Şerban Georgevici (Verges-Aguridă), Mihai Niţă (Bodyguardul), Alexandru Bogdan (Prezentatorul, Mesagerul). Cu toţii au făcut din personaje prezenţe vii, strălucitoare. Deşi adaptare, „nepermis de liberă,” de Daniela Dima şi Andrei Şerban, Mult zgomot pentru nimic de W. Shakespeare, de la Teatrul de Comedie, a pornit de la o traducere de Lucia Verona, apreciată pentru versiunile scenice ale „Marelui Will”.

Nicolae HAVRILIU

Remus V. GIORGIONI

nr. 84 n august 2018

Octavian Doclin, Ada D. Cruceanu, DOCLINIADA - Faţă în faţă (IV) referinţe critice, Ed. Gordian, 2016

Nu de mult am prezentat un volum de referinţe critice, de vreo 300 de pagini - era vorba despre ploieşteanul

Ioan Vintilă Fintiş. Şi spuneam atunci că sunt de apreciat autorii care nu lasă sarcina aceasta pe „umerii” posterităţii, care de multe ori s-a arătat ingrată chiar cu cei mai mari scriitori ai unei literaturi. Unul dintre contemporanii care ştie să-şi „administreze” opera este reşiţeanul Octavian Doclin. Găsim între coperţile acestei cărţi un material bine organizat legat de aceasta, ea începând, pe puncte, cu bogata fişă bio-bibliografică. La nr. 14 descoperim Opera tipărită, cu 43 de rubrici/volume, referinţe critice, în periodice şi volume (o listă impresionantă). Iar de la pagina 23 începe desfăşurarea propriu-zisă, în ordine cronologică a referenţilor: Prima este Octavian Doclin. Profil liric de Valentin Chifor, în revista studenţească „Gaudeamus” (martie 1971, a Institutului Pedagocic Oradea). În martie 1972, referă despre tânărul O. D. vestitul critic de poezie, el însuşi poet remarcabil, Gheorghe Grigurcu.

Mai departe avem capitolul II. Prefeţe.

Postfeţe la cărţile sale, începând cu Ceasul de apă de la Hestia (1991). De-a lungul anilor, exprimă opinii elogioase despre opera poetului reşiţean scriitori şi critici importanţi: Lucian Alexiu, Paul Aretzu, Ionel Bota, Constantin Buiciuc, Nicolae Ciobanu, Al. Cistelecan, Simona -Graţia Dima, Eugen Dorcescu, Dinu Flămând. Şi mulţi alţii (dacă aş fi putut, îi menţionam pe toţi). De la pagina 249 începe secţiunea dedicată Adei D. Cruceanu - cu referinţele în faţă şi curriculum vitae la urmă. Autoarea debutează editorial cu o carte despre Radu Stanca - dramaturgul, Editura Hestia, 1992, în total semnând 18 titluri, de poezie, critică literară, memorialistică, traduceri. Între acestea se remarcă „Porunca Fiului”, eseu asupra prozei lui Sorin Titel.

Echim Vancea, Umbra vine de mult mai departe, Junimea, 2017

Apărută în colecţia Atrium (coordonată de Lucian Vasiliu şi Ioan Holban, care semnează şi prezentarea de pe coperta a patra), cartea de 90 de pagini a poetului maramureşean vine spre noi cu un evident aplomb al vecerniei - motiv remarcat şi de Ioan Holban; criticul remarcă poemul-profesie de credinţă eu, celălalt, care însă nu se regăseşte în cuprinsul acestui volum.

Nici titlul cărţii nu este reproducerea vreunui titlu de poem; am descoperit însă, pe tematica umbrei, fragmente din cina unei umbre: „ar trebui să fie

cărţi/autori

actualitatea literară 23

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

una/ mormântul gol/ omul în vânt/ şi luna în miez de noapte... [...] pe drumuri în formaţie de zbor umblăm/ avem la coate şi picioare stelele/ lupii-s sătui de atâta zăpadă irosită/ şerpii-s supăraţi pe apusuri.” Am remarcat, printre altele, poeziile cu titlul: de amintit nu-mi voi mai aminti, numai cu mine somnul sau această peremptorie dovadă a umbrei: „toamna mai încape-n noi/ într-un fel de copil bătrân/ pe când zăpada se împarte la noi doi/ şi umbra o amân [...] umbra-ntârzie să apară/ şi păianjeni asemeni tăcerii/ îmbătrâniţi de lumina amară...”

litatea căutătorului... Să-l însoţim aşadar prin Peru, Bolivia, Chile, Argentina, Brazilia, lăsându-ne seduşi, la rândul nostru, de condeiul de prozator exersat al prozatorului...” Iată, un itinerariu destul de vast pentru o călătorie de doar două săptămâni. Iar ilustraţiile din interior, intercalate în text, ne gândim că sunt fotografii realizate la faţa locului de către însuși autorul.

Radu Ulmeanu, Siberii, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2017

fesorului vienez de origine română, în ediţie bilingvă, traduse de Simion Dănilă. Din explicaţia dată de autor Despre această carte (care ţine loc de prefaţă) aflăm mobilul şi raţiunile conţinutului acestei cărţi. Autorul doreşte să-şi omagieze prin ea patria adoptivă (republica alpină), fiind vorba de fapt de o antologie tematică, în care Hans Dama îşi adună unele poezii mai vechi pe această temă, din volume, la care adaugă şi câteva inedite. Cartea are două secţiuni, aproape egale, Gedichte şi Vermischte Gedichte, în cea de-a doua fiind incluse poeme pe teme varii.

Ea începe cu un poem dedicat de către autor prietenului traducător: Simion Dănilă 75. De aici aflăm că, de fapt, volumul de faţă este dedicat, nu numai Austriei şi iubitorilor de limbă germană, ci şi celui pus în frunte - profesorul bănăţean (belinţean), care s-a remarcat nu doar ca traducător al lui Nietzsche: „Ce ţi-ar fi viaţa fără Nietzsche/ făr’ de odaia-ţi pustnicească...” Cum declară autorul însuşi, natura constituie un motiv principal al cărţii. Remarcăm în mod deosebit câteva tiluri: Adio beznă, Farmecul grotei, Omul şi natura, Apus de soare în Pădurea Vieneză, Plecările, Ţintă ratată. Cu toate că ne îndepărtăm încet-încet de semnificaţia momentului, prindem prilejul să-i urăm şi noi (negru pe alb) Domnului Profesor Simion Dănilă la mulţi şi împliniţi ani!

După ce presărase în cărţile anterioare vădite elemente autobiografice, Radu Ulmeanu publică acum un roman autobiografic complet, compus din doupă părţi: Benedict şi Răsărit şi Apus.

Cartea - de 440 de pagini - se bucură de o prefaţă semnată de un poet, Ion Cristofor, din care aflăm toate mobilurile „crimei”, intitulată Un fabulos roman autobiografic. Prefaţatorul face, de altfel, povestind pe scurt biografia reală, un inerent rezumat al cărţii. Credem că, mai cu seamă pentru cititorii din preajma, sau din generaţia autorului, cartea lui Radu Ulmeanu prezintă un interes deosebit. Aflăm lucruri interesante,dar şi importante din acest roman autobiografic: „Romanul Siberii prezintă un tablou întunecat al societăţii totalitariste contemporane, văzută în cele mai sumbre şi violente culori. Defilează în acest veritabil „bâlci al deşertăciunilor” (comuniste şi postcomuniste) personaje abominabile...” (I. C.)

Constantin Arcu, Prin lumea largă. Însemnare a călătoriei mele în America de Sud, Ed. Limes, Cluj, 2018

Cunoscutul prozator bucureştean Constantin Arcu, autor al unei suite de romane competitive pe piaţa literară românească (şi nu doar), îşi exersează talentul şi în domeniul literaturii de călătorie. Pe coperta interioară, în completarea acestui titlu explicativ, găsim şi expresia relevantă: Jurnal de voiaj în contratimpi. Cartea are în frunte un moto grăitor (despre marea trecere) din scriitorul sud-american Antonio Muňoz Molina. Ea se prezintă sub forma unui jurnal de călătorie, fără titluri, fără cuprins - capitolele fiind de fapt note ale datelor: începe de la 20.03.2017 - Lima şi se încheie cu 2.04.2017 Rio de Janeiro şi mai departe (sau, în relativitatea lumii de azi, mai aproape).

Iată că, după relativizarea din moto, în care se vorbeşte despre „imaginea încremenită a timpului” şi întâmplări petrecute „în altă viaţă”, avem aici, în final, o relativizare a spaţiului. Coperta este realizată de Cătălin Arcu, iar editorul, poetul Mircea Petean, îi face autorului prezentarea de pe coperta a patra (din care spicuim, cu menţiunea că prezentarea nu putea fi decât poetică): „Un împătimit al departelui, ispitit de zariştea noilor orizonturi... cu febri-

Hans Dama, Tu Felix Austria, Gedichte, Wien, 2018

Avem în faţă o carte de poeme a pro-

Toma George Maiorescu, Sinucigaş plonjez într-un real imposibil, Palimpsest, 2015

Constatăm că editura Palimpsest se află într-un continuu proces concurenţial cu sine însăşi - că alte edituri a devansat de mult: se numără printre puţinele care mai şi redactează o carte de poezie, nu numai c-o editează! Cartea de 180 de pagini a bănăţeanului Toma George Maiorescu, propus pentru Premiul Nobel (de curând a primit la Băile Herculane, în cadrul Colocviilor Reflex, „Marele Premiu Internaţional de Poezie Francofonă”) se încheie cu 40 de pagini de aprecieri critice. Volumul este împărţit în două cicluri: primul repetă titlul volumului, iar al doilea se intitulează Aventuri subliminale (neînscrise în anale), poemele fiind nu-merotate de la 1 la 27 (primul ciclu) şi de la 1 la 30 - al doilea. Avem aşadar un total de 57 de poeme avangardiste - după cum le prezintă majoritatea covârşitoare

a recenzenţilor, urmate de 25 de pagini dedicate aprecierilor critice. În care se pronunţă scriitori importanţi (George Astalos, Ana Blandiana, Mirdea Ciobanu, Ştefan Augustin Doinaş, Fănuş Neagu), academicieni şi profesori universitari, cât şi critici importanţi, cum sunt: Dumitru Micu, Laurenţiu Ulici. Volumul este interesant şi inspirat ilustrat de Daniela Wanda Maiorescu-Deeca, fiica poetului, care realizează şi coperta (amândoi apărând pe coperta a patra într-o fotografie în care parcă zâmbesc cu un singur zâmbet...).

Marian Drumur, Satul dintre blocuri, Eikon, 2017

În condiţiile unei urbanizări forţate sub comunism, Marian Drumur surprinde bine toate caracteristicile - tarele şi metehnele cartierelor mărginaşe, care parcă ar fi transplantat satul la oraş, alăturând mai multe cătune şi botezândule (chiar) municipiu. Romanul de cca 300 de pagini al timişoreanului are 13 capitole. Capitolul 1 începe cu petardele din noaptea de Revelion, capitolul 2 debutează în plină iarnă, al treilea este scris „de Mărţişor”; 4 prevesteşte luna de Prier... Şi tot aşa, anul este străbătut mai ales prin sărbătorile de sezon, asezonate cu moravurile şi habitudinile aferente, până la ultimul capitol, 12: din postul Paştelui (aprilie) ajungem în Postul Crăciunului. Iar luna cadourilor îi oferă talentatului prozator prilej nimerit de a-şi pune pe tavă cunoscutul stil alert şi colorat, limbajul bogat şi adecvat - fără să fie licenţios. Cartea s-ar fi putut numi Ridicarea şi prăbuşirea Casei Baum – sau „Palatul Baum” - fiindcă radiografia unei societăţi/comunităţi este realizată prin intermediul acestei case „de raport” (cu apartamente de închiriat), construită „în stilul arhitecturii (de la) 1900, curentul secession...”

Daniel Mariş, Jurnalul secret al bunicului Franz Kafka, Eurostampa, 2018

Cartea poetului devean are 85 de pagini şi include câteva poeme în proză (grafiate rând la rând). Întâlnind pe pagina a doua sigla Asociaţiei Pro Cultura Dudeştii Noi, deducem că avem în faţă cea de-a doua carte a autorului: comuna Dudeşti finanţează cea de-a doua carte a unui autor care dovedeşte că poate, tipărind un prim volum. Întâlnim în cuprinsul cărţii titluri interesante - şi când zicem „titluri”, ne referim desigur la întregul conţinut al unui poem: Curs de trezire, Tratat despre revoluţiile sufletului, Prima vedenie din vis a potopului, Scrisoarea lui van Gogh despre teroare şi otravă.

Nouă ne-au plăcut Mecanica morţii şi Ipoteza Dumnezeu, dar ne-am oprit la o (posibilă) profesie de credinţă, poemul intitulat Un copil cu numele meu, care nu eram eu - un fel de Satiră. Duhului meu. Dar iată-l aici şi pe Kafka: „sunt murdare şi asudate/.../gândurile lui Kafka/mângîie pe păr copiii care ies în cale/şi îşi urmează triste steaua” (poemul de pe coperta din spate).

24 actualitatea literară n Jorge Luis Borges: „Tangoul. Patru conferinţe”

nr. 84 n august 2018

meridiane

Barbara Klicka

Barbara Klicka (născută la 30 aprilie 1981, la Płock) - poetă, animator cultural. Prima ei carte a fost publicată în 2000 în orașul Płock. În anul 2012, a publicat al doilea volum, intitulat același aceeași, care a fost nominalizat la Premiul Cartea Anului. În 2016, Klicka a fost recompensată cu două premii literare: Premiul Poetic al Sileziei din Wrocław pentru volumul Amabil și drăguț și Premiul literar Gdańsk.

Textele ei au fost traduse, printre altele, în engleză și germană. Ea este unul dintre editorii revistei trimestriale de artă și literatură Cwiszn, editată în idiș. De asemenea, este coautor de texte pentru piesele trupei poloneze rock Binecuvântații și membră a trupei, din a cărei creație a fost deosebit de apreciat albumul Războiul Negru.

Volumul a apărut la Polirom, în traducerea lui Andrei Ionescu. „Rătăcite şi cu greu regăsite, înregistrările conferinţelor despre tangou ţinute de Borges în 1965 ne oferă o viziune nostalgică şi plină de farmec, cum marii scriitori ştiu să plăsmuiască, asupra unuia dintre cele mai răsunătoare fenomene ale culturii argentiniene, aureolat de o faimă mondială - tangoul.

Respingînd imaginea fals patriotică a unui act de naştere onorabil ce i s-a confecţionat tangoului din momentul în care a fost acceptat în lumea bună la scară planetară, Borges îl prezintă cu o francheţe dezarmantă pentru edulcoratorii tîrzii ai acestui controversat fenomen în ceea ce priveşte originile. Recurgînd la mărturiile epocii, scriitorul dezvăluie întreaga efervescenţă tulbure a mediilor plebee din care îşi trage seva tangoul. În viziunea lui lipsită de prejudecăţi, obîrşia populară nu-i scade cîtuşi de puţin valoarea, dimpotrivă, i-o sporeşte şi îi asigură autenticitatea, căci tocmai impuritatea rodnică a magmei începuturilor constituie temelia trainică pentru inconfundabilele reverberaţii ulterioare şi pentru rafinamentul artistic al variatelor sale figuri de incendiară pasiune bine temperată.“ (Andrei Ionescu)

n „Lucruri nespuse”, de Azar Nafisi, autoarea bestsellerului „Citind Lolita în Teheran” Volum apărut la Editura Polirom, în tradu-

cerea Sânzianei Dragoş, Lucruri nespuse este în acelaşi timp o carte de memorii şi cronica impresionantă a unei familii, care se întinde de-a lungul unei lungi perioade de schimbări ce au dus la Revoluţia Islamică din 1978-1979, cînd Iranul se transformă într-o dictatură religioasă. Scriitoarea ne povesteşte cu o since-ritate cuceritoare despre copilăria ei şi despre ce înseamnă să creşti într-o ţară

precum Iranul, ne împărtăşeşte amintiri dureroase despre părinţii ei, despre ambiţiile mamei şi infidelităţile tatălui, secrete de familie adînc îngropate, ne mărturiseşte cum a descoperit literatura şi infinitatea de lumi pe care aceasta i le aşternea la picioare. Şi ne vorbeşte despre preţul pe care trebuie să-l plătească o familie pentru propria libertate într-o ţară dezbinată de revoluţie şi despre alegerile pe care femeile sînt nevoite să le facă zi de zi. Azar Nafisi şi-a cîştigat notorietatea cu bestsellerul Citind Lolita în Teheran. Tatăl ei a fost primar al Teheranului în anii 19611963, iar mama una dintre primele femei alese în Parlamentul iranian în anii 1960). După primii ani de şcoală în Anglia şi Elveţia, Azar se întoarce în Iran, fiind martoră la arestarea tatălui său. În 1981, pentru că refuză să poarte văl, este înlăturată de la Universitate. În 1997 emigrează în America și predă la Johns Hopkins University School of Advanced International Studies. În prezent trăieşte cu familia în SUA.

Paște Un început ca dintr-o rețetă de primăvară. Am fost într-o călătorie lungă cu o mașină rapidă. Nori peste tot. I-am preţuit cum se cuvine, căci m-au ferit de soare. Am trecut pe lângă câteva berze, de aceea am zis: uite, berze. Iar el a zis: ești fericită ca un copilaş mic.

Prostii, am zis eu. Sunt fericită ca un copilaş pentru că vorbeşti cu mine precum cu o femeie în luna aprilie. Fii prietenul meu, vreau ca prietenia ta să mă îmbujoreze, sămi dea strălucire Apoi Telefoane către martorii de la fața locului, e-mailuri, baleturi. Totul în cantități destul de mari, întrucât încăpăţânarea nu mă aranjează niciodată. Nu contează, căci tocmai acum are loc trezirea din moarte a calendarului cu această ocazie voi aduce pe lume o plăcintă cu brânză dulce. Să mă iubească toţi, de tu nu eşti în stare.

Sue Ryder de Maidan Sue Ryder – de timpuriu nenorocirea a-ntâlnit-o, căci alături cu a sa mamă, prin bolniţe şi pre la cei negrăit de betegi s-a perindat

www.azilul-de-batrani-ovh.org

Bucură-te, tu, Sue Ryder cea plină de har, domniţă de Maidan, cătră care niciuna dintre a mele ferestre nu chiteşte a căta. Bucură-te tu, căci io în astă zi la a mea casă a mă înturna nu oblicesc. Pre tine, preascumpă Sue Ryder, mult curată neaua te învăluie iară io într-o de tot ciudnică cuhnie mă găsesc, în Vestul aciala Salbatic, carele hăt câtu la Apus sălăşluieşte.

Ce curând amiaza va să vie, cându pre tine te voi tâlni, o da, dimpreună întâmpla-ne-vom, o, Sue Ryder. Ci io ţigările le voi aduce. Iară acmu cu unghiile farba de pre pervaz o scorojesc, pre urmă înapoi spre a o pune. Au oare pe plac boiala pre unghii ţi-i?

Carele pre placul mieu dreptu-i că iaste, măcar că acuma astă treabă nu se cată, căci multe altele fără de şagă îs de prubuluit. Ci iacă farba roză-vineţie ce preasântu protopop o poartă, cum din cel pămătuf pre rădăcina unghiei se, carele tu cătră a sale urmări a veghea cată. Căci molcom nour înlăuntrul tinei, aceasta-i, scumpa mea, dar soartea ce ne-aşteaptă.

ferigile-mi uscate nu-i nimenea şi nimeni nu mă strigă.

Aici, a-nchide ochii-nseamnă a mă uita la labele mele pătate de grăsime şi a înfrunta din priviri tavanul modern şi extravagant de deasupra capului, a prinde cheag ca gelatina. Poți pătrunde în mine ca într-o mlaștină.

Băiete şovăielnic, chiar în spatele liliacului din piață s-a scurs întreaga mea sevă, tot lichidul limfatic din sânge, giulgiul buzelor mele, pe care te-ai făcut stăpân.

Teritoriul încrederii Un vis despre șapte cuie bătute în craniu. Ezit - nici una dintre posibilități nu este pregătită pentru a avea sens. Tatăl meu spune: gândește-te, nu te plânge. Eu îi zic: plângete, nu gândi. Trăind alături mâinii cu gheare colţuroase şi liberă ca ea în voia vântului, tot el e cel ce mă hrănește. Și acum, iată - am adunat șapte cuie pentru dansul meu; șapte flăcăi de la Albatros și o moartă. Asupra frunţii am trăit, asupra sânului şi-a înţeleptului şuvoi, dar mi-a venit şi vremea alungării şi-a părăsirii-n câmp.

Iar pe câmp îşi duc strădania mai departe ei, truditorii jugului. Hei, hei, cu sârg ei truda şi-o urmează. Rodul sărac trăiască și nisipul sterp! Piarză-s-ar boabele-n adânc de mare şi iazurile printre lintiţă şi alge! Aici, pământu-i bun doar pentru a-ngropa.

Locus Focus Aveai dreptate să-ţi fie greu să recunoști. Undeva, la distanţă, mama ta îşi tunde iarăşi părul foarte scurt, deşi e încă tânără, deşi atunci când se plimbă prin parcuri, pe degetele ei furnicile se suie ca pe-o scară netedă.

Flutură către tatăl tău o eşarfă de lignină. Eternul bun-rămas. În general, fiicele sunt al dracu’ de deştepte când n-au copii şi trag de timp cu absolvirea studiilor. Nu-i cazul ei este cazul ei, are şi masterat în artă, şi copii - concepţia imaculată în acţiune.

Dar fluturii din stomacul ei trăiesc pe pajişti îndepărtate.

Aici chiar și cuvântul „pajişte” se pronunţă însoţit de o respiraţie uşoară. La fel ca multe alte vorbe ce nicicând nu-şi nu vor afla reflexia potrivită. Furişează-te în poduri şi în pivniţe, pe stinghii încălzite.

- căci maidanul dindărătul celui loc unde autobuzul poposeşte muncit cum se cuvine a fi se cade. Carele nice atuncea, preascumpă Sue Ryder, aciala lucru neîndoielnic nu va fi, căci umblătoarele tot în trei laturi vor rămâne şi oareşcine încă va putea hâd chipu-ţi cel becisnic pre google a-l afla.

aici îşi petrece noaptea micuţa ta moleculă, fată dragă. În întuneric tremuri, la soare supraexpui clişeele fotografice.

Aşadar, în clasamentul spaimelor, cuvântul „soţ” se află evident în frunte - de aceea e mai bine să-ţi acoperi fruntea cu o şuviţă de păr.

Bucură-te, tu, Sue Ryder, slobodă fecioară de la coada vacii, tu, cowgirl fără de stăpân. Departe ne găsim de-amu de toate - de ale mamei catastife, de-a noastre crivaturi, şi de-ale neprietenilor supărări ce-aici pre multe nopţi s-or isprăvi şi-a fraţilor, ce numai una iaste.

ca atunci când, cu anumite garanţii, ai fi vrut să te săruţi, dar ţi-au lipsit, ce ştiu eu, farmecul, curajul, o rochie provocatoare.... Da, știu - ai prefera să-nfigi ţăruşi în tine.

Departe ne găsim de-amu de toate. De-aceea-n jur să nu priveşti, mâhnita mea Sue Ryder, căci n-are nime unde-a te găsi.

Ce este-al tău A ta a fost această seară, băiete şovăielnic, ce nu-ţi poţi fi stăpân. Ţi-s ochii tot mai mici, pe cât se-apropie seara.

Cu multă vreme-n urmă mă-nvăţau să nu-mi scot mâna pe geamul maşinii. De-aceea când, printr-un noroc, măntorc acasă c-un taxi, gândul mi-e numai la săruturi şi la peroanele la care le-aș putea spune bun-rămas, dacă prin cine ştie ce minune ne-am cunoaşte.

Nu, nu exagerez - simt voia Domului de-a lungul acestor nopți strălucitoare. Însă în seceta care mi-e casă și printre

doar ştii tu însăţi cât de departe eşti de curgerea firească a vieţii - iar despre ea nu ai nicio o dovadă. Şi, deşi aş putea paria că minţi, tu minți cu adevărat. Într-un parc de vară, pe o bancă în penumbră, te-nţepi în ochi cu paiul interzis. şi nu se schimbă nimic.

Permis de conducere Ciudate aceste zile, ciudată şi pădurea în care se găsesc ciudate sarcofage de iarnă ale furnicilor. Zici: nimeni nicicând nu a murit. Zic: poţi să pălăvrăgeşti cât vrei despre înflorirea păducelului, oricum nu-ţi iese nimic din chestia asta. Mai bine ne urcăm în maşină şi ne odihnim cu capul pe bord.

Prezentare și traducere: Mircea Dan DUȚĂ

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj și al SIP Timiş

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu

Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com) Tiparul: Art Idea Studio SRL

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro) Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele

Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com) Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare

Simion DĂNILĂ, Maria BOLOGA, Ionel BOTA Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com) din Lugoj, Timişoara, Reșița şi la sediul USR Bucureşti