Actualitatea literară 87

actualitatea literară nr. 87, anul IX

noiembrie-decembrie 2018

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

Cel născut în exil, sau Emanuel, „Dumnezeu cu noi””

n interviuri: Adrian Alui Gheorghe în dialog cu George Motroc; Titus Crişciu de vorbă cu Stere Gulea

n Ion BĂLU:

Despre cunoaştere, scriere şi interpretare

n Remus Valeriu GIORGIONI:

Genoveva Logan, o viaţă trăită „între umor şi înstrăinare”

n Nicolae SILADE:

n www.actualitatea.eu n

Adela Naghiu

n meridiane n

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Constantin CUBLEşAN, Radu CIOBANU, Maria BOLOGA, Maria NIţU, Teo CABEL

n poezie: Adela NAGHIU, Artur COJOCARU, Ileana POP-NEMEş, Gheorghe SIMON, Alensis De NOBILIS „Prietena mea genială”, de Elena Ferrante, s-a transformat într-o serie tv de 8 episoade

Ramón Martínez López

Traducere: Costel DREJOI

2 actualitatea literară

opiniile noastre

Edi tor i Despre a lcunoaştere,

Eu cred că orice scriitor care se respectă și își respectă cititorii, adică orice scriitor adevărat, e preocupat la început mai mult de cunoaștere decât de scriitură. Setea lui de cunoaștere e mult mai mare decât pofta de a scrie, care vine, firesc, în urma revelațiilor.

Nu știu cum stau lucrurile în cazul geniilor, dar cred că înzestrarea lor spirituală superioară dovedește același lucru și anume că numai bazat pe o profundă cunoaștere de sine poți lăsa urme durabile în literatură. Altfel, totul s-ar rezuma la simple exerciții de formă, de care a fost plin secolul trecut. Sigur, sunt bune și acestea, dar, fără conținut, totul se transformă într-o avangardă a nimicului. Ce frumos analizează Eugenio Montale poezia contemporană: „Din zorii secolului se discută/ dacă poezia este înăuntru sau afară./ La început învinse înăuntrul, apoi a contraatacat violent/ afara și după ani se ajunse la un forfait/ care nu va putea să dureze pentru că afara/ e înarmată până în dinți.”! Este destul de evident că Montale pare să dea câștig de cauză formei, mereu în schimbare, dar unei forme în care se toarnă aurul cunoașterii, mereu același. Dacă așa stau lucrurile în cazul creatorilor de literatură, nu altfel se prezintă situația criticilor literari. Spre deosebire de un cititor obișnuit, care poate fi sedus prin diverse mijloace, fără să știe de ce, un cititor profesionist trebuie să intuiască nu doar de unde vine farmecul scriiturii, ci mai ales care este mesajul ei. Cu alte cuvinte, criticul literar trebuie să fi urmat cel puțin același traseu spiritual pe care l-a parcurs scriitorul pentru a-l înțelege pe deplin (și nu mă refer aici la scriitorul neînțeles). În caz contrar, ajungem să avem o mulțime de critici literari și niciunul, cum se prezintă situația în literatura română de azi. Un exemplu elocvent în acest sens poate fi și volumul miniepistole, de Nicolae Silade, probabil una dintre cele mai bune cărți de poezie de la Nichita Stănescu încoace. Cei care nu au citit-o nici nu știu ce-au pierdut, cei care au citit-o și nu au scris despre ea și-au ratat șansa și, poate, cariera. Iar cei care au citit-o și au scris despre ea ar trebui să știe că scriitorul nu are nevoie de aprecieri, de elogii, ci pur și simplu de o dovadă că i-a fost înțeles mesajul. Atâta tot.

„...Dar acum ştiu că Roma, această Romă care era, la începutul suferinţelor mele, oglinda tuturor gândurilor, nu se află la răscrucea tutror drumurilor. Şi mai ştiu că Dumnezeu S-a născut, şi El, în exil” (V. Horia, Dumnezeu s-a născut în exil, Ed. Europa, Craiova)

„Am în imagine întreg maratonul filmelor de Crăciun de pe Diva. Splendide toate ca imagine, iluminaţie - dar unul ca altul, construite pe calapod. [...]

Un singur element cam lipseşte, dar acesta esenţial: Pruncul! Dacă tot batem monedă pe minunile şi evoluţia într-un decor de basm ale Moşului, de ce n-am aduce vorba şi de Acela care a fost numit: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor”?”

n ilustraţiile numărului n Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Suzana Fântânariu, Marele Premiu al Uniunii Artiștilor Plastici din România, 2018

Cel născut în exil, sau Emanuel, „Dumnezeu cu noi”

Nicolae SILADE

scriere şi interpretare

nr. 87 n nov.-dec. 2018

„Ceea ce Herta Müller a realizat cu un limbaj concentrat, poetic în literatură, i-a reușit Suzanei Fântânariu în artele plastice, adică cronica unei experiențe existențiale în spațiul sudest european copleșit de dictaturi și de angoase. Artista e preocupată de întrebări majore privind identitatea umană și dihotomia corp-suflet. Limbajul ei plastic este de un rafinament rar, Suzana Fântânariu excelează în domeniul xilogravurii și al desenului, iar de vreo două decenii ne uimește cu lucrări tridimensionale de mare anvergură. Atât „portretele” cât și obiectele antropomorfe numite „ambalaje pentru suflet” care sugerează nu rareori o spaimă existențială, cât și peisajele misterioase desenate în culori întunecate, ne impresionează și ne copleșesc în același timp. Viziunea fundamentală a artistei este una predominant pesimistă și nu întâmplător marele critic de artă și scriitor austriac Bertram Karl Steiner a pus arta Suzanei Fântânariu în context cu lucrările unor mari pesimiști europeni ca Emil Cioran și s-a întrebat de unde oare provine această tristețe existențială, care se regăsește în arta Suzanei Fântânariu și care nu l-a părăsit pe Cioran nici la Paris?”

Alexander Gerdanovits (Austria)

Începând să scriu la acest articol, mă gândesc la toate acele manifestări legate de Centenarul Unirii - unele percutante, altele anoste şi prezentate în vechea limbă de lemn. Dar nu de asta vreau să mă „leg”, ci de faptul că foarte mulţi gurişti, teleenciclopedişti scăpară din gurile lor porumbelul, cum că poporul român (tocmai) împlineşte 100 de ani. Ceea ce e total inexact, fiindcă la Centenar a ajuns doar ţara unită - şi uşor „ciungărită”, vasăzică: ciuntită. Pe când poporul român are – hă-hă - ..., bate la două mii de ani, de când îi luarăm în braţe pe legionarii romani. (E vorba de soldaţi, membri ai legiunilor romane rămaşi în Dacia, care n-au nimic în comun cu legionarii din secolul XX). Despre toate acestea: cum s-a format poprul român, din ce plămadă – cât şi despre Naşterea lui Christos pe pământul sfânt şi în inimile oamenilor va fi vorba în cele ce urmează. ...Şi mai am în imagine întreg maratonul filmelor de Crăciun de pe Diva. Splendide toate ca imagine, iluminaţie - dar unul ca altul, construite pe calapod: un tânăr sau tânără merge undeva departe să petreacă singur Crăciunul, iar acolo îşi întâlneşte perechea. (În alte cazuri, eroinei nici nu-i place Crăciunul, sau are un motiv special să nu-i placă: vreun tată sau soţ care i-a părăsit în copilărie chiar în Ajun de Crăciun)... Copii care îi scriu Moşului – sau lui Dumnezeu – o scrisoare prin care îşi exprimă dorinţa de a avea familia întreagă, reunită, de Crăciun. Dar, până la urmă, toţi aceştia cunosc miracolul (împlinirea) în minunata zi de Crăciun. Astfel, Crăciunul este văzut ca sărbătoare a darurilor şi a familiei.

Când ne împodobim casa, oraşul - viaţa.

Un singur element cam lipseşte, dar acesta esenţial: Pruncul! Dacă tot batem monedă pe minunile şi evoluţia într-un decor de basm ale Moşului, de ce n-am aduce vorba şi de Acela care a fost numit: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor”? Care a constituit prilejul Crăciunului - sărbătoare fondată după două-trei sute de ani de la plecarea Lui dintre noi, fiindcă apostolii în secolul întâi nu ştiau de ea, ci numai de cealaltă Sărbătoare, a (patimilor, morţii şi) Învierii, pe care în creştinism trebuie să cadă accentul.

Mai avem apoi parte şi de un alt „maraton”, cel al reclamelor idioate de pe Net, reclame care „te vindecă” - toate - de orice boală în (cel mult) o zi! Mă tot gândesc, dând peste ele când deschid calculatorul, cum poate un „vânzător” (de piei de cloşcă) să gândească aşa?... Sau cum ar putea un om bolnav, care cunoaşte pe pielea sa aceste afecţiuni cronice să creadă că se va vindeca de ele - de toate - cât ai bate din palme! (Nu sunt decât două variante: ori ei ne cred pe noi proşti, ori sunt ei înşişi!...

Dar trag nădejde să nu mă bombardaţi cu ele măcar în zi de Crăciun!) Dar, hai să nu fim răi, Internetul are şi laturi bune: când nu ştii ceva, nu mai răscoleşti biblioteci, rafturi de referinţă etc., ci te duci la fratele Google care le ştie pe toate. Iar de ziua ta tu, un ilustru necunoscut, de la Fârdea sau Cucuieţii din Deal - te trezeşti că te felicită

LiteraTURA oraşului

MARIAn OPREA: vOLUMUL AnTOLOGIC „PEISAj în DEvEnIRE - O PAnORAMĂ A POEzIEI DIn BAnAT”

n Biblioteca Municipală Lugoj și Editura Brumar au organizat joi, 8 noiembrie 2018, la “Casa Bredicenilor”, lansarea volumului antologic „Peisaj în devenire - O panoramă a poeziei din Banat”, coordonat de poetul Marian Oprea. Despre antologie dar și despre edițiile precedente și despre coordonatorul lor au vorbit Adrian Dinu Rachieru, Borco Ilin și Marian Oprea. La întâlnire au participat și patru scriitori din Lugoj prezenți în antologie: Ela Iakab, Adriana Weimer, Nicolae Silade, Remus Valeriu Giorgioni, care au vorbit despre volum; directoarea Henrieta Szabo a citit din creația poeților lugojeni prezenți și a

sute de oameni de pe planeta Pământ, lăsându-te cu gura căscată, fără grai sau cuvânt! * Revenind la ideea de bază: deşi Iosif şi Maria, prin ordinul de recensământ, se „repatriaseră”, Cel care vine la noi din cer nu coboară cu hârzobul din cer - deus ex machina - ci se naşte în felul oamenilor.

Cu chin şi durere din partea mamei. Atâta doar că nu se naşte în pătuţul de-acasă, ci printre străini. În Exil, pe-o planetă îndepărtată, numită Pământ. („Pământpământ, cu plămădeală tare”, sună primul vers dintr-o poezie a lui Petru Dugulescu.)

Dar nici noi, despre care e vorba aici, nu îi eram chiar străini, dimpotrivă: „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit!”, glăsuieşte Scriptura. În continuare, ne vom referi la cartea lui Vintilă Horia Dumnezeu s-a născut în exil, publicată în limba franceză la Gallimard - carte cu care a luat în 1960 premiul Goncourt. În jurnalul său - intitulat Sfârşit de ciclu - Vintilă Horia declară la un moment dat că documentarea pentru această carte l-a ajutat că-şi clarifice nişte idei, să-şi consolideze o concepţie creştină despre lume şi viaţă; a făcut din el exegetul creştin pe care-l cunoaştem, veştejind agnosticismul umanist-raţionalist al lumii de la Renaştere şi Revoluţia franceză încoace. „Înţeleg sensul tragic al exilului, acest loc agăţat între o origine pierdută şi un ţel care nu se lasă întrezărit (s.n.). Aş vrea să fiu la Roma sau să mor, dar nimic nu mi-e îngăduit.

Trăiesc între două nostalgii, dintre care numai cea din urmă are leac, o moarte care mi-e mai aproape de suflet decât întoarcerea la Roma, dar a cărei dată n-o pot stabili. Mă clatin, beat de incertitudini şi de rugă, între Tiberius şi Dumnezeu.”

Sunt cuvintele lui Ovidiu, marele exilat de la Tomis, dar care i se potrivesc foarte bine şi exilatului de la Paris şi Madrid.

Oricărui expatriat de pe lumea aceasta. Între puterea pământească şi cea cerească, exilatul la Tomis se simte blocat într-o condiţie insuportabil intermediară.

Nostalgia Oraşului (odinioară) Etern, în care-şi lăsase tinereţea şi gloria, iubirile şi familia, a doua alternativă fiind moartea la Tomis, în exil; „nostalgie” de care „fugarul în Dacia” (ne referim la tentativa lui eşuată de a deveni om al locului, alături de legionari şi centurioni romani care defectaseră) va şi avea parte. Nostalgia Romei, a trecutului fals fericit, nemurit în Ars Amandi, este una fără leac…, Roma devenind pentru el oraşul din vis: „un oraş la care nu mă mai puteam duce, din pricina piciorului meu umflat, sau din altă cauză, mult mai gravă…”

Moartea lui Octavian Augustus, cel care emisese edictul de expatriere, n-a însemnat însă şi schimbarea regimului, astfel încât Ovidiu rămâne în exil, mai departe consemnat. Dacă Honorius, soţul secret al Dochiei îl ţinea - prin aceasta sub o supraveghere blândă şi iubitoare, succesorul său, Valerius, instituie asupra Poetului un regim de claustrare: îl consemnează între zidurile cetăţii, făcându-l vinovat de fuga în inima Daciei a familiei lui Honorius. n Continuare în pagina 7

Remus V. GIORGIONI

moderat această lansare de carte. Din Lugoj, în volumul antologic „Peisaj în devenire - O panoramă a poeziei din Banat”, coordonat de poetul timișorean Marian Oprea, mai sunt prezenți cu poezie regretații scriitori: Constantin Buiciuc, Ioan Ardeleanu, Anișoara Odeanu, Gheorghe Alexandru Iancovici, Constantin Miu-Lerca. Volumul antologic „Peisaj în devenire - O panoramă a poeziei din Banat”, coordonat de Marian Oprea, a fost lansat, în premieră, la Timișoara, în organizarea Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Timișoara - și Editura Brumar din Timișoara, marți, 5 iunie 2018, de la ora 18.30, la Galeria „Calpe Bastion”, fiind prezentată de scriitorii Cornel Ungureanu, Robert Șerban, Eugen Bunaru și Marcel Tolcea. Apoi, acest volum a fost lansat, în 7 iunie 2018, și la Reșița.

Adriana WEIMER

nr. 87 n nov.-dec. 2018

cronica

actualitatea literară 3

101 de poezii, cu Arcadie Suceveanu E foarte greu să te decizi să spui că Arcadie Suceveanu este bucovinean sau basarabean. S-a născut în anul 1952 în comuna Suceveni, raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi. Ai lui îşi trag numele de la un Suceveanu, venit aici de la Suceava. În 1968 debutează cu o poezie dedicată mamei, în „Zorile Bucovinei”, unicul ziar de limbă română din Bucovina (sovietică). La Facultatea de filologie de la Cernăuţi, unde-i are profesori pe Vasile Leviţchi, Grigore Bostan, se apropie de primul, maestru al său. În 1973 debutează în culegerea „Dintre sute de catarge”, culegere colectivă, apărută la Chişinău. Selecţia poeziilor e realizată de Mihai Cimpoi. În 1979 îi apare la Cernăuţi placheta „Mă cheamă cuvintele”.

Volumul e comentat, cu elogii, de importanţii scriitori din Basarabia. La Cernăuţi încep necazurile (Arcadie Suceveanu e un scriitor român? Încă

Cornel UNGUREANU

un scriitor român?), aşa că se va sta-

poeme în proză printre troiene şi troieni

printre perdelele întredeschise privesc cum ninge ca în copilărie când ningea ca în povești și poveștile erau adevărate toate privesc cum crește stratul de zăpadă pe acoperișul vilei din față cum se-nfășoară cu nea crengile platanului cum oamenii își curăță aleile și mașinile care abia se mai văd printre troiene și troieni aș vrea să număr fulgii toți dar încă nu m-am născut nu cunosc numărătoarea nici tabla înmulțirii tabla scăderii sau celelalte table care îi fac pe oameni să se bucure să se întristeze când minunile se înșiră una după alta și înăuntru și afară unde copiii nu mai știu să rămână copii unde oamenii nu mai știu să fie oameni ninge tare ninge continuu ninge frumos dar eu încă nu m-am născut cum să mă nasc un corb se așează pe un om de zăpadă un dangăt de clopot cheamă la liturghie prea multe religii prea puțină credință să treci dintr-un paradis în altul asta e nașterea nașterea din nou când troienit de înțelepciune te întrebi ce e viața aici unde ninge ca în povești aici unde poveștile sunt adevărate e bine înăuntru dar parcă mai frumos e afară și poate că totuși ar trebui să mă nasc pe mine însumi din mine

Nicolae SILADE nicolaesilade.blogspot.com

Un reșiţean de vază

Printre oamenii cu care nu numai reşiţenii se pot mândri şi, categoric, se vor mândri şi în viitor, se află scriitorul Toma George Maiorescu, care în 8 decembrie 2018 a împlinit frumoasa vârstă de 90 de ani.

Desigur, în acea zi, avea un gând de aducere aminte pentru Reşiţa sa natală, acolo unde, după cum îmi spunea: „…anii cei mai frumoşi şi cei mai însoriţi sunt anii copilăriei şi ai primei tinereţi”.

E bine precizată prima tinereţe, pentru că după roadele pe care le-a obţinut pe tărâmul scrisului ca poet, prozator, filosof şi publicist, trebuie să recunoaştem că şi acum se află într-o neîntreruptă tinereţe de creaţie, indiferent pe ce pământ calcă şi lângă ce oameni gândeşte. Întreaga viaţă i-a fost şi continuă să-i fie un tărâm pe care, neobosit, descoperă mereu ceva nou şi nu numai pentru el. Ca urmare, cartea-i de vizită este azi încărcată cu titluri şi însemne, culese de pe mai multe meridiane.

O enumerare selectivă ar putea începe cu funcţia de Preşedinte al Fundaţiei pentru Educaţie şi Cultura Ecologică, ca să continue Joi, 29 noiembrie 2018, în sala de cu: Membru titular al Academiei Internaţionale de Turism din Mo- cenaclu a Filialei Timișoara a Uniunii naco; al Academiei de Ştiinţe din Scriitorilor din România și a revistei New York; al Academiei Naţionale Orizont, a avut loc festivitatea de de Ştiinţe Ecologice din Republica decernare a Premiilor literare ale Filialei Moldova; Doctor Honoris Causa al pentru anul editorial 2017.

POEZIE: Petru Ilieșu, pentru Universităţii Ecologice din Bucureşti; „Omul Anului 1990”, declarat volumul În căutarea lui Tank Man, Ed. de Institutul Biografic al SUA, iar Planetarium, Timișoara; PROZĂ: Balthasar Waitz, pentru în 1991 la Cambrige i se atribue romanul Das rote Akkordeon/ Acortitlul „Om internaţional al anului”; Ordinul Naţional „Serviciul cre- deonul roșu, Ed. Cosmopolitan Art, dincios” în grad de Cavaler (2003) Timișoara; CRITICĂ, ISTORIE LITERARĂ, şi recent „Marele premiu de poezie ESEU: Laurențiu Nistorescu, pentru internaţională francofonă 2018” al studiul Oglinzile Celuilalt. BarbariSocietăţii Poeţilor Francezi.

Depănând însă din caierul anilor cum, între admirație și teamă, Ed. de început, se cuvine a porni de la Universității de Vest, Timișoara;

bili la Chişinău. În 1982 îi apare la Chişinău „Ţărmul de echilibru”, cu o prefaţă de Grigore Meniuc.

Urmează numeroase cărţi de poezie, numeroase premii, o ascensiune excepţională în lumea literară din Basarabia. Un şir de poeme-model îl vor face un adevărat „poet popular” care, din decembrie 2010, e Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Volumul „O sută şi una de poezii” apărut la Editura Academiei Române datorează antologarea poeziilor, prefaţa şi selecţia reperelor critice lui Ioan Holban. O antologie care pune în valoare „Un scrâşnet existenţial care s-ar putea să fie (spune Ion Hadârcă) al unui mare poet”.

Un poet foarte important pentru înţelegerea literaturii române, în întregul ei, am putea spune. Un scriitor care ne ajută şi la înţelegerea evoluţiei poeziei din Bucovina şi din Basarabia. „Sincronizara deplină a liricii lui Arcadie Suceveanu cu evoluţia fenomenului poetic din România se realizează însă pe deplin în volumul „Eterna Danemarcă” (1995) în care, renunţând parţial la voluptăţile

sale de calofil înrăit, poetul pune în aplicare câte ceva din lecţia postmodernismului”.

Ioan Holban nu se opreşte asupra voluptăţilor de „calofil înrăit” ale poetului, dar nu ignoră nici întoarcerile. „Noul iconar” - „lui Vasile Leviţchi, in eternum” e o admirabilă rememorare a „umbrei Profesorului” dar şi a locurilor de acasă. Aş cita în întregime „Alte viziuni. La Cernăuţi”, regăsire a ţinutului cu istoria lui, cu numele mari care i-au dat identitate. Poemul inaugural se cheamă „Diamantele imperiului”, iar în partea a doua există un „timp suprapus”: „Se stârneşte vânt/şi chipurile trecătorilor intră unul în altul/ timpul unui ceas se răstoarnă în timpul/ altui ceas//Pe nesimţite, lumina gri metal/a directorului fabricii de bere/dispare în burta tramvaiului în care/ călă-toreşte masca lui Paul Celan/ tramvaiul galben, la rândul său, e înghiţit/de trăsura neagră în care, pe un cufăr negru,/stă masca adolescentului Eminovici Mihai/privind la târgoveţii cu bărbi roşii”. „Viziunile” îi cuprind şi pe Eminovici Mihai şi pe Paul Celan, dar şi pe Grigore Ghica Voievoid, şi pe cei de la Iconar. „De la fereastra cazărmii de vizavi/ câţiva soldaţi urmăresc cortegiul magnific/ între ei, unul pare mai trist/e Costache, străbunicul meu, care stă şi chibzuieşte/ în sinele său: ”Din punctul în care se află acum,/ mustaţa lui Franz Josef atinge cu un vârf/ Boemia şi Croaţia, iar cu celălalt/ gâdilă Antanta”. Şi pemul continuă şi cu sfaturile străbunicului. Poeziile lui Arcadie Suceveanu, bucovineanul, basarabeanul, postmodernul optzecist numesc, sub semnul amintirii, reîntregirea literaturii române.

prima plachetă de versuri, din 1947, intitulată „Lespezi pe un veac apus”, dedicată Reşiţei, unde şi apare. Cu anii s-au adunat mai bine de 40 de volume, izvodite de sub pana scriitorului, majoritatea traduse în peste 20 de limbi, de scriitori-traducători binecunoscuţi, alături de multe sute de articole, semnate de ziaristul care şi-a început cariera la „Luptătorul bănăţean”, în 1946. A continuat la „Lupta Ardealului” din Cluj, pentru ca apoi, din 1954, timp de 17 ani, să scrie la revista „Contemporanul” şi alţi 11 ani la revista „România Pitorească”, în calitate de redactorşef adjunct. Aceasta este şi perioada în care a colindat lumea, având prilejul să intervieveze şi mari personalităţi ale timpului. În unul din ultimele sale volume, „Pământul minat de speranţe” (2012), T.G.M. se apleacă cu grijă asupra viitorului fiinţei umane, în raport cu natura înconjurătoare, definind şi Ecosofia, în ultimă instanţă, ca o ştiinţă care studiază şi armonizează raportul dintre om şi sinele său, impunându-se atât ca element de morală cât şi de bioetică.

Recunoaştem în această preocupare, care i-a adus şi multe satisfacţii, influenţa anilor de studenţie de la Cluj, mai precis a gândirii creatoare PREMIUL SPECIAL pentru promo- a marelui Lucian Blaga, al cărui varea literaturii bănățene: Marian student apropiat a fost.

Oprea, Peisaj în devenire. O panoramă Este îmbucurător şi onorant fapa poeziei din Banat, Ed. Brumar, tul că fiii Reşiţei, prin ceea ce fac Timișoara; pentru societate, sunt apreciaţi şi PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI dincolo de hotare, aducând cinste pentru volumele postume: Constantin nu numai numelui ci şi drapelului Gurău, Poezii, vol. 1 și 2, Ed. sub ale cărui culori au învăţat prima Cosmopolitan Art, Timișoara; limbă în care să gândească rosturi PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI unanim recunoscute, mai ales penpentru proză scurtă: Boszormenyi tru viitor. T.G.M., cel încă tânăr, Zoltan, Fum. Editura Brumar, Ti- la vârsta desăvârşitei înţelepciuni, mișoara. nu doar gândeşte, ci şi acţionează Din juriu au făcut parte: Președinte: pentru o zi de mâine, care să lase Simion Dănilă; membri: Claudiu T. copiilor un pământ pe care să se Arieșan, Grațiela Benga, Remus poată bucura. La mulţi ani, cu Giorgioni și Vasile Popovici. sănătate, dragă maestre!

(Redacția) Titus CRIŞCIU

Premiile Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

Predecesorul lui Homo sapiens trăia sub teroarea intemperiilor și a fiarelor și simțea intens nevoia unei ocrotiri, chiar înainte de avea la-ndemână cuvântul articulat pentru a o cere. De aici s-a configurat rugăciunea care, odată cu sporul rostirii, s-a adresat unor din ce în mai numeroși zei prielnici sau ostili. Cred că acesta este și motivul pentru care doamna Ioana Pârvulescu – în noua-i carte, din nou surprinzătoare și captivantă, ca la fiecare apariție - presupune că rugăciunea a intrat în genele noastre spirituale. Ipoteză care, de vreme ce i s-a impus, merita aprofundată, examinată sub toate înfățișările, comentată, împărtășită și astfel a dat naștere acestor Dialoguri secrete. Cum însă un asemenea tărâm s-a vădit desigur a fi practic de necuprins, temerara iscoditoare s-a limitat la un singur domeniu de congruență cu tema de bază a rugăciunii, pe care l-a precizat, plasându-l ca subtitlu: Cum se roagă scriitorii și personajele lor.

E o lume familiară autoarei și totodată exponențială, deoarece, cum însăși remarcă, „Literatura este locul în care intimitatea se dezvăluie și se dăruiește celor din jur.”(309). Dar și literatura – scriitori și personaje - e de necuprins și atunci se impunea o nouă delimitare: „...cei mai mari scriitori [...] au minunate rugăciuni în romane, în poeme și în jurnale. O mică parte dintre ele formează această pseudoantologie. Am ales special rugăciuni (sau doar fragmente) cât mai libere și tot libere sunt comentariile pe care mi le-au prilejuit” (8). Ceea ce n-am înțeles aici este rostul prefixului pseudo, deoarece n-am sesizat, străbătând-o, nimic fals în această antologie competentă, corectă și artistă, capabilă să producă un gen aparte de satisfacții estetice prin modul cum a fost concepută. Aș zice mai curând că doamna Ioana Pârvulescu și-a depășit ingeniozitatea funciară, oferind cititorului o antologie sui generis, adică unică în felul său. Timpul pe care i l-a dedicat n-a putut fi nicidecum scurt, dar elaborarea, întemeiată pe o vastă cultură, a beneficiat de pasiunea profesională, intensitatea afectivă și bucuria făptuirii unui lucru nou și de seamă, care, de altfel, caracterizează toate scrierile d-sale: „A reciti marea literatură a lumii și biografia celor care au creat-o, bieți oameni cu biete vieți, a fost o experiență de o intensitate pe care n-aș fi bănuit-o. Sper să se transmită” (9).

Se transmite fără îndoială și aceasta grație în primul rând faptului că autoarea a evitat abordarea teologală, preferând-o pe cea „...literară sau, pur și simplu, în cazul jurnalelor, omenească” (8). Omenescul, acesta cred că e cheia seducției exercitate de insolita antologie asupra cititorului pe care l-a ferit de pioase interpretări persuasive, oferindu-i, în schimb, o largă priveliște asupra felului cum și pentru ce se roagă 37 de „bieți oameni” care se întâmplă a fi fost și niște mari sau măcar interesanți scriitori. Ei sau personajele lor, ceea ce-i totuna, deoarece „Pentru a crea personaje reușite” – cum observă Ioana Pârvulescu – „înseamnă a le trăi atât viețile, cât și morțile” (293). Dar a trăi viețile propriilor personaje nu e posibil decât dacă ești hărăzit cu capacitatea de a te putea imagina, percepe,

comentariu

nr. 87 n nov.-dec. 2018

Vitală, rugăciunea...

simți cu toată acuitatea în situația – „în pielea” – semenului, în orice împrejurare s-ar afla. Or, aceasta este una dintre cele mai nobile caracteristici umane, dintre cele care ne deosebesc de necuvântătoare. O realitate de a cărei importanță, bunăoară, Tolstoi a fost perfect conștient când, într-una dintre rugăciunile sale implora tocmai capacitatea de a-și păstra acest dar: „De fiecare dată când stau de vorbă cu un om, ajută-mă să mă văd pe mine în el”, se ruga el și în anul morții.

Dar Ioana Pârvulescu observă că aceasta nu este doar o calitate general umană, ci și una decisivă în procesul de creație, asigurându-i, deducem, autenticitatea și veridicitatea în ordine artistică: „Ajunsese Tolstoi” – se întreabă d-sa – „să facă acest lucru în viață, măcar în ceasul al doisprezecelea? În cărțile lui o face în

orice caz, iar această rugăciune este, poate, secretul forței romancierului, secretul oricărui roman reușit, secretul oricărui scriitor bun” (125). „Cazul” Tolstoi constituie subiectul unuia dintre cele mai vaste episoade ale acestor Dialoguri secrete, tipic pentru modul de abordare în care rugăciunea devine o pistă de decolare pentru cele mai surprinzătoare comentarii, interogații, asociații de idei, comparații, concise dar cât se poate de elocvente excursuri în biografiile scriitorilor evocați, nu lipsite de anecdotic și animate, unde e locul, de un discret simț al umorului.

Interpretarea liberă, nu până la colocvialitate, dar prietenoasă, elegant amiabilă, nu exclude însă concluziile grave sau importante, care definesc un punct de vedere și o situare definitivă – pe cât poate fi ceva definitiv - într-un context mai larg. Iată astfel, rămânând tot la Tolstoi, rugăciunea personajului său Platon Karataev, un blajin, sărac cu duhul în sens evanghelic: „Culcă-mă, Doamne, pietricică și scoală-mă colăcel.” Și remarca povestitoarei, căci despre orice s-ar rosti, Ioana Pârvulescu rămâne o povestitoare: „Este, pesemne, cea mai criptică rugăciune dintre cele rostite de personajele literare de-a lungul timpului” (123).

Asemenea opinii, la urma urmelor greu de contrazis, se întâlnesc, ca niște concluzii diseminate, de-a lungul celor mai multe dintre aceste „dialoguri secrete”, care dobândesc nu doar o dată prestigiul unor mici eseuri de sine stătătoare: „Ahile cel cu fire nestăpânită, este inventatorul pamfletului, care, la fel ca blestemul, e o rugăciune pe dos” (13). Sau Ion Budai-Deleanu care „...a fost, probabil, cel mai curajos scriitor român și cel dintâi în multe privințe” (81).

După care urmează, argumentat, înșiruirea acestor „privințe” realmente protocronice. Sau „modestul” Petre Ispirescu, „...cel mai reprezentativ autodidact al culturii noastre. Și-a făcut și el cu sfințenie datoria, alegându-se

doar cu datorii [...] Ca toți bărbații secolului XIX, este dominat de chipul, învățăturile și dragostea pentru mamă [...]” (115). Nenumărate sunt, de altfel, referirile la secolul XIX, un fel de fief al autoarei, despre care a și scris un superb op, tot sui generis, aflat între documentar și roman. Cât despre Cioran cel perpetuu surprinzător și contrariant, (excelent capitol și acesta!), el „este, dintre scriitorii români, cel mai mare apărător și cel mai profund comentator al acestui fel [rugăciunea] de a folosi cuvintele și gândurile și trăirile [...] Mai mult, socotește că meditațiile lui cele mai reușite sunt rugăciuni travestite, “rugăciuni degenerate în maxime”” (236). De aici nu mai e decât un pas până la a considera, cum mulți scriitori o fac, scrisul ca formă a rugăciunii. Contemplând și comentând tabloul Femeie bătrână rugându-se, de pictorul flamand (sec.

XVII) Nicolaes Maes, Ioana Pârvulescu observă că nu doar în literatură, ci și în pictură (ca și în muzică, îmi permit să adaug), personajele „spun cele mai surprinzătoare rugăciuni”, care au totuși în comun „... nevoia de a încredința unui Tu mai puternic decât ele tot ce le răvășește viața. Poate că scrisul însuși este o asemenea nevoie, chiar dacă autorul abia dacă își dă seama de asta” (307). Ceea ce presupune însă o profundă credință în afara oricăror dogme, precum cea a lui Rilke, pe care Ioana Pârvulescu îl consideră „...cel mai religios poet de la Novalis încoace, dar nu sunt sigură dacă avea într-adevăr religie [...] E drept că, asemenea tuturor marilor mistici se scutură de dogma rigidă” (181). În fond, liantul care asigură coeziunea tuturor acestor eseuri despre scriitori din epoci și mentalități dintre cele mai diverse, de la Homer la Cărtărescu, este chestiunea credinței. Identificând motivele care determină rugăciunea fiecăruia dintre ei, omul modern, care „rătăcește neajutorat, fără rost și fără repere” (32) nu rezistă ispitei de a se întreba insinuant: dar crezut-au oare aceștia cu adevărat ori rugăciunile lor s-au rostit doar conjunctural, din frică, din lașitate, din disperare, din suferință, din oportunism? Din dialogurile secrete ale acestor oameni, devoalate de Ioana Pârvulescu, am rămas cu impresia că cei mai mulți dintre ei s-au aflat în situația personajului evanghelic care imploră ajutorul divin: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu, 9, 24). Eminescu identifică divinul cu iubirea și imploră credința – „O, dă-mi credința lor... cât de puțină / Nu cred nimic și asta mă doboară”(140). Arghezi nu-l neagă pe Dumnezeu, dar îi reproșează absența palpabilă, „așa cum în copilărie poetul simțise absența tatălui pământesc” (205). Etc. Printre toți aceștia, se detașează însă și marii mistici. Un Pascal, care, în trendul secolului său, aspira să realizeze alianța dintre credință și rațiune, ajunge ca, după un accident în care și-a văzut moartea cu ochii, urmat de un extaz mistic cu dată precisă – 23 noiembrie 1654 – să rămână numai cu credința. „Poate” – reflectează Ioana Pârvulescu – „o formulare mai bună este: în final a ales credința” (71). Sau, dintre personaje, misticul necondiționat Alioșa Karamazov care „... se roagă cu aceleași cuvinte pentru toți” fiind „cel care trăiește dramele și suferințele fiecărui personaj în parte” (145), așa cum o face, de altfel, însuși părintele său, Dostoievski.

Cum ziceam, aproape fiecare dintre aceste eseuri pe o temă unică ar rezista și ca entitate independentă și ar merita un comentariu propriu, deoarece ele își depășesc tema, acroșând diverse domenii tangente, de la excursuri lingvistice până la meditații filozofice, existențiale sau ludice, unele fiind veritabile mici capodopere de inteligență, capacitate asociativă, subtilitate interpretativă și, poate la un prim nivel, de savoare stilistică. „Printre altele” – mărturisește la un moment dat doamna Ioana Pârvulescu – „mi-a făcut plăcere să construiesc un nou pod hermeneutic, într-un dialog la care cititorul este martor și, cine știe, poate părtaș” (309). Sublinierea ultimului cuvânt îmi aparține, ca mărturie că realmente m-am simțit un pasional și empatic părtaș la toate revelațiile și frumusețile acestei cărți.

P.S. Am așteptat, ca atâta lume, cu nerăbdare și interes, apariția volumului de memorii Abisul luminat, de Nicolae Balotă. Odată în sfârșit apărut, s-a dovedit, din nefericire, un produs editorial ilizibil pentru cititorii în vârstă și o probă de anduranță pentru ceilalți. Un tom tip cărămidă, de 623 de pagini compacte, cu literă corp 9, fără nicio notă liminară privind manuscrisul și realizarea ediției, fără note de subsol și, mai grav, fără indice, ceea ce, în cazul unor memorii de asemenea anvergură și importanță mi se pare de neconceput. O fușereală editorială agravată și de o copertă sinistră, pe negru total, fără nicio sugestie înspre lumina din titlul ales de autor cu un anumit rost. Păcat. Memoria și memoriile lui Nicolae Balotă impuneau un minim respect. (Nicolae Balotă, Abisul luminat. Volum îngrijit de Carmen Elena Andrei și tipărit cu sprijinul Episcopiei Greco-Catolice Oradea. Editor Călin Vlasie. Copertă Ionuț Broștianu.

București, Cartea Românească, 2018).

nr. 87 n nov.-dec. 2018

profil

actualitatea literară 5

Paul Eugen Banciu şi romanul antropologic (II) Întrebarea dacă Paul Eugen Banciu este povestitor sau constructor s-a pus chiar la start; ridicând-o, ne împotmolim într-o falsă dilemă.

Prozatorul e, categoric, şi una şi alta. Are apetitul „dunărenilor”, descinşi dintr-o „ţară magnifică de povestitori”, înclinând înspre stufozitate şi inserturi lirice, pe de o parte; dar şi grijă pentru arhitectura

narativă, pe de altă parte, asimilând formulele moderne, vădind subtilităţi de construcţie şi obligând, în limbajul lui U. Eco, la o lectură rizomică.

Altfel spus, volumele sale sunt grele, polisemice. Ele ne reîntorc la originile arheale, ne invită într-o altă lume şi pot fi descifrate într-un context paradigmatic. Pe bună dreptate, Radu Cernătescu observa, întrun subtil comentariu, că romanul Casa de piatră (Excelsior, 1995) se dorea soteriologic, propunând o călătorie expiatoare; protagoniştii se tămăduiesc prin amintire. Cum viaţa şi arhetipalul coexistă în „reţeta” prozatorului, ispita soteriologică are câmp larg de defăşurare manevrând bibleme; iar epicul desfoliat se decantează în straturi de semnificaţii. Drept consecinţă, cărţile sale nu se citesc uşor. Nici Noaptea strigoilor (1996), ca „moment de răscruce”, inaugurând un alt ciclu, nici Demonul discret (tot în 1996) nu se abat de la regulă. „Piticul” Matei, „omul cu sufletul mort”, a plecat definitiv din „nenorocita aia de Burnă habsburgică”. Dar el, „stăpân” peste Piaţa Florilor, nu crede niciodată în ceea ce vede. Vânătoarea de semnificaţii, excesul de rafinament, frenezia imagistică, intarsiile livreşti împovărează textul.

Noaptea strigoilor era, însă, şi o surpriză. Verva narativă se păstrează, abilitatea compoziţională e, iarăşi, dovedită. Protagoniştii lui Paul Eugen Banciu se uită la lume din dreptul Istoriei. Un simpozion al istoricilor este chiar pretextul romanesc, oferind – dincolo de spectaculoasa invenţie epică – prilejul unei veritabile dispute ideatice, meditativă şi dubitativă, deopotrivă.

Un Tică Nandru (fireşte, istoric), ins neadaptat, hăituit, un indezirabil (sau, mă rog, un „învins pe viaţă” – cum se prezintă) poposeşte la hotelul Venus, în mijlocul acelor nelipsite figuri care populează leşioasa sesiune (ca „spectacol organizat”). Dar lumea pare a fi încăput „în mâna duhurilor rele”. Se dezlănţuie o teribilă vijelie, viforniţa va izola participanţii, aşezând semnul stranietăţii peste întâmplări. „Infirmul” Nandru, un mare iubitor de natură, un romantic (cum l-a dibuit Monica) se rătăceşte în oraş, intră în panică copleşit de oceanul alb, e la un pas de a sfârşi lamentabil. Incredibilul se instalează: moare, surprinzător, ieşeanul Pânzaru, simpozionul se defăşoară după un ritual uzat iar atacul trufaş al profesorului-academician vrea să-l instaleze pe Nandru „în pătrăţica sa”. Maratonul ştiinţific continuă, viscolul se înteţeşte şi „alfabetizarea în istoria neamului” capătă o turnură grotescă. E un bun prilej ca romancierul să propună paranteze eseistice.

Naufragiată, „corabia istoricilor” îndreptăţeşte instalarea în absurd. Panicaţi, participanţii încropesc, s-ar zice, un Simpozion

paralel, risipind idei. Istoricul, cu o ascunsă voinţă de putere, este – ni se spune – un refulat, trăind cu spatele la viitor. Mai mult, ducând o viaţă dublă, fiecare istoric este purtătorul de cuvânt al unor oameni morţi; deci, „în fiecare dintre noi zace un strigoi” – avertizează hăituitul Nandru. Cu o sinceritate brutală, sfidând scenariul, se dezbat chestiuni grave: drama deportărilor, exodul pemilor (atinşi de furia plecării), slaba conştiinţă a valorilor ori obedienţa faţă de Capitală şi de centrele străine de ontologare. Miza e adevărul şi aceste personaje filosofarde (care foiesc în roman), cutreierate de o disperare a „detenţiei” şi a inutilităţii, meditează chiar „în dunga Istoriei”. Atmosfera devine halucinantă: valurile de ceaţă îngroapă hotelul „purtat prin cer” ca o navă în deriva viscolului, claustrarea şi teroarea frigului cheamă în sprijin citatele din misticii ruşi, oraşul cade în întuneric. Aşa cum evenimentele „cad în afara Istoriei”. Martorii dispar, ne mutăm în irealitate, suportând, totuşi, cenzura prezentului. Cele două planuri comunică în romanul lui Paul Eugen Banciu, un abil interpret al paralelismelor. Iar protagonistul, însoţit de Felicia (mergând în „orice direcţie, împreună”) părăseşte hotelul golit, devenit spaţiul neverosimilului.

Atent construit, bine ritmat, Somonul roşu, impregnat de experienţele biografice, se leapădă, spuneam, de complicaţiile „tehnice”.

Trecut prin şcoala scenaristicii, Paul Eugen Banciu a făcut pasul decisiv în acest efort de râvnită simplificare.

Răscolit de amintiri, temător şi nesigur, un bărbat divorţat, rătăcit în noua lume (suntem la trei ani de la Revoluţie), Ştefan Itu, profesor universitar la Timişoara încearcă o evadare în oraşul copilăriei (Sibiu).

Este un singuratic, cu capul în nori (aşa îl vede tumultoasa Sanda, o prietenă de altădată, acum încurcată cu Wolfi, un amant tinerel, calculatorist în Bucureşti). Iar fiica ei, Graţiela, „preluând” musafirul îl consideră „un om straniu”, cu viaţă de sihastru, bătând „de nebun” munţii pentru a ieşi „din lume”. Pentru Ştefan, un ins cu multe spitalizări,

un „exemplu de supravieţuire”, starea de conservare a fiinţei este singurătatea. El pare a-şi dori destinul somonului roşu (peşte din Oregon), ispitit de „drumul abulic” spre începuturi, în tăurile de unde a pornit marea călătorie. Sunt, dincolo de epicul alert, pagini fermecătoare de jurnal, autorul fiind un încercat montagnard. De fapt, profesorul fuge de sine, încearcă să-şi descopere „cealaltă viaţă”; o viaţă ascunsă pe care o cercetează (studiind actele externărilor) şi ocrotitoarea Magda, doctoriţa care nu-l putea înţelege.

Un cuplu care nu rezistă, care se destramă deoarece Graţiela îi stârneşte pofta de a trăi. Înstrăinat, aşadar, revenit în oraşul copilăriei, învăluit în „bolul de sticlă”, dascălul îşi reîncarcă sufletul răvăşit, ieşind din singurătate. Graţiela reprezintă o „restanţă de tinereţe”. Somonul roşu rămâne o frumoasă poveste de dragoste (tomnatică), un roman agreabil în care Paul Eugen Banciu îşi simplifică scriitura pe tipar hollywoodian, fără a plăti tribut lejerităţii problematice.

Odată cu Singurătatea luminii (2012), Banciu istoveşte o „temă întrezărită” (nota, percutant, Dana Nicoleta Popescu) şi încheie un (alt) ciclu, adunând, sub acolada Traversării cercului, şapte titluri!

Nu e vorba doar de utopia naturii, explicabilă la un vechi montagnard, dovedindu-şi şi calităţile de ghid, ştiind prea bine că „muntele schimbă omul”. Pe bună dreptate, Paul Aretzu avertiza că Singurătatea luminii „nu este un roman al unui hobby”.

Desluşim în această carte de o frumuseţe stranie, un destin tragic, purtând aura meditaţiei existenţiale, încifrând şi deschizând sacralizante paliere de receptare, în tentativa de a îmbrăţişa celestul şi şansa iluminării. Carte a pelerinajelor (prin rememorare), Singurătatea luminii aparţine unui om al muntelui (Călăuza), pentru care ascensiunea („blândul purgatoriu”) şi scrisul (prin care viaţa devine imagine) îi oferă, terapeutic, şansa replierii în faţa unei lumi opresive; el „se împacă de minune cu singurătatea”, muntele fiind „ceva fără oameni”, procurând trăiri speciale, legate

Adrian Dinu RACHIERU de spiritul ascensional. Mitologia muntelui, în dezacord, inevitabil, cu „epopeea” postdecembristă, îl obligă să sondeze o lume rapace, trivială, dornică de parvenire.

Remora (Jucătorul), roman din 1998, trece în revistă o posibilă tipologie a diverselor jocuri, când „afară se vinde libertate”. Rolurile oferite, cu „mărinimie perfidă”, de bătrâna doamnă Magdalena (în marea piesă din postcomunism) sunt comentate de doctorul Sasu (ca raisonneur al grupului), încercând a afla, rizibil, simbolistica sacrului. Şi meditativul Matei Jianu (v. Piranha, 2012), un „chibiţ cu studii superioare”, ispitit de iniţierea prin scris, analizează onest pragurile vârstelor (fluxul şi refluxul), în vreme ce linotipistul Duma, apăsat de nostalgii, deplânge „scrisul de odinioară”, pierzându-şi aura.

Firesc, şi vocaţia eseistică, probată prin texte cu nuanţă filosofică, îmbrăţişează, în România postdecembristă, un vizionarism apocaliptic; dacă, romanesc, Remora (Jucătorul) pătrundea în lumea noilor arivişti iar Mirii fericiţi (2000) obliga, într-o societate a contrastelor violente, la soluţii existenţiale diferite, degringolada tranziţiei acutizează nostalgic vocea eseistului (de la Picătura de cucută la Omul abstract), recomandând exodul spre interior, ca ultim refugiu, odată cu dezinteresul oficial şi degradarea axiologică, înceţoşând reperele morale. Ca (fost) manager, Banciu e îndreptăţit să risipească amare constatări privind lumea bibliotecii, blamând indiferenţa faţă de actul cultural.

De o invidiabilă rezistenţă şi mereu cu poftă de scris, în pofida unor afecţiuni care i-au ruinat trupul, Paul Eugen Banciu gândeşte, probabil, un alt ciclu. Prozator fără vacanţe, mereu în priză, autorul se dovedeşte un profesionist de cursă lungă, crezând fanatic în literatură. Încercat de disperări şi iluzii într-o viaţă trăită în paralel, înconjurat de cărţi, dezinteresat de traduceri, Paul Eugen Banciu ştie (s-a mărturisit deseori) că proiectul său literar trebuie să meargă înainte. Fiindcă scriitorul, mânat de „blestemul creaţiei”, duce cu sine un topos, slujind un spaţiu edenic: literatura. Scrisul său, relansat odată cu seria nouă a revistei Orizont (1972), are nevoie de pânze ample şi scrutează, cu ochi antropologic, lumea, manevrând blocuri epice şi propunând lecturi „în filigran”.

O apariţie recentă (Khaire, 2018) se vrea, rememorativ, un „jurnal al despărţirilor”, oferind – pe linie eseistică – o bogăţie de puncte de vedere ale celui „crescut între cărţi”, artist şi ins social, deopotrivă. Lângă fantasmaticele desfăşurări ciclice (ca prozator de cursă lungă), Paul Eugen Banciu ia atitudine într-un şir de cărţi paralele; şi avertizează, cu luciditate, asupra pericolelor lumii de azi, aducând la rampă omul abstract, înrobit tehnologiilor sofisticate, condamnându-ne la depersonalizare şi indiferenţă. Rămâne, salvator, exilul interior ca „ultim refugiu”. Or, pentru Paul Eugen Banciu scrisul este o bucurie.

6 actualitatea literară

Radu ULMEANU Stau și mă uit, Dunărea curge Inima mea în valuri se frânge...

Sunt versurile pe care și le-a notat Sebastian în carnetul meu de notițe, sub două rânduri de note muzicale înșirate pe portativ. Mi-a zis apoi că nu au importanță pentru el și că nu vrea să le păstreze, când m-am oferit să rup foaia din carnet ca să i-o dau, să nu se piardă.

– Îmi trec uneori prin minte asemenea frânturi, dar unele, cum e și asta, nu-mi plac deloc, așa că nu vreau s-o păstrez. Oricum, sunt un folkist de duminică, nu m-am prea luat niciodată în serios.

Asta era acum câțiva ani, șase, șapte... Stăteam întinși pe plajă, la Sulina, acolo unde mă invitase el să petrecem câteva zile în Deltă, spunându-mi că vom avea parte nu numai de mirifica deltă, dar și de litoral, în același timp. Era deja în prima decadă a lunii septembrie, și se pregătea să scoată o revistă de divertisment, cu titlul „Rocada”, titlu a cărui semnificație a refuzat să mi-o explice, zicând că e ales la întâmplare. Știam că nu prea face nimic hazardat, dar nu l-am contrazis.

Plaja neîngrijită, aproape pustie, era destul de departe, la cel puțin un kilometru de localitate.

Distanța o parcurgeai cu plăcere pe jos, dar mai greu cu mașina, neexistând, practic, un drum propriu-zis.

Pe alocuri vedeai aruncate tot felul de resturi, cutii goale de conserve, hârtii îngropate pe jumătate în nisipul destul de aspru, pietros pe ici, colo, dar plin cu cochilii de scoici. Neglijență totală din partea edililor orășelului uitat de lume, rupt de țară, părând rupt chiar și de județul din care face parte.

Alături de noi stăteau într-o rână, în costume de baie, însoțitoarele noastre, jucând șeptic. Mai precis sora mea, Iuliana, împreună cu Eva, soția lui Sebi, o femeie frumoasă în ciuda faptului că trecuse de a doua tinerețe; se bronzase deja, probabil de-acasă, unde cei doi aveau o grădină mare pe care casa arătoasă, încăpătoare, o ascundea de privirile trecătorilor.

Companionul meu avusese o evoluție frumoasă, după ce s-a zbătut fără prea mare succes în primii ani după revoluție să pună pe picioare o editură. Apăruse și concurența, niște indivizi puși pe căpătuială ce publicau fel de fel de broșuri religioase plătite gras de biserica ortodoxă, sau pe alte teme, cu finanțare de la securista Vatră Românească, sau chiar de la FSN și droaia de partide satelit, iar, mai târziu, de la urmașele lui, pe măsură ce partidul mamut își schimba denumirea și, ceva mai târziu, conducătorul, scoțându-l până la urmă pe tușa istoriei pe bătrânul tartor care-l moșise.

Succesul lui Sebi se materializase până la urmă în participarea ca asociat fondator la prima societate de televiziune prin cablu din județ și oraș, o treabă de pionierat în care fusese la un moment dat cât pe ce să-și frângă și gâtul, nu numai picioarele, împreună cu Mircea Mocanu. Nu și cu Andrei Cetea, patronul meu de la ziar, care, în fața unei asemenea perspective sumbre, bătuse rapid în retragere, după ce acceptase, la început, să se asocieze și el la întreprinderea, teoretic, de mare viitor. Băieții cu ochi albaștri își concentraseră atenția încă din start asupra acestei afaceri care, în primul rând, putea deveni un mijloc de răspândire a unor idei nu deosebit de plăcute pentru ei, tocmai prin vedeta mass media, televiziunea. În cablu sau în eter – și știa bine Ion Iliescu de ce se împotrivise din răsputeri să accepte apariția unei televiziuni independente, – o instituție de acest fel și calibru putea schimba radical cursul unor evenimente, împotriva celui dorit de puterea politică. Așa încât au pornit la acțiune, încercând să-și impună controlul din start asupra inițiativei. Patronul meu de la ziar nu se poate să nu fi mirosit toate astea, vulpoi cum era, căci, printre primii acționari ai proiectului, Sebi își asigurase din start câțiva specialiști în telecomunicații și electronică, făcând parte din conducerea PTTR, inițialele de la poștă, telegraf, telefoane și probabil radio, oameni deosebit de dragi serviciilor secrete. A fost cel dintâi care a făcut stânga-mprejur la momentul pe care l-a considerat oportun, reușind chiar să-și vândă pentru o sumă rotundă modestul aport bănesc inițial, transformat în părți sociale. Ăsta era unul din aspectele care mă deranjau la Andrei. Avea o frică patologică de a risca, așa cum îi fusese frică atunci când, împreună cu Grigore Lapteș, se alăturase început grupului ce scanda împotriva lui Ceaușescu pe 22 decembrie, pentru ca, după abia câteva minute, să-și ia seama și s-o ștergă iepurește de-acolo. Ca peste vreo lună de zile să-l învinovățească pe Grigore de propriul său act de lașitate.

Eram de față, pe la începutul lui mai ’98, la venirea lui Sebi în redacție, după ce sosise dintr-un periplu

proza peste ocean, prin Statele Unite. Câteva din pozele pe care ni le-a arătat îl înfățișau, împreună cu alții cu care pornise în expediția transatlantică, grupați lângă un elicopter, iar celelalte poze, foarte spectaculoase, erau făcute din același elicopter pe când survolau, în lungul său, vestitul Grand Canyon, pe care îl văzusem, de câteva ori, doar prin filmele americane de aventuri.

Impresionat, Andrei a lăsat să-i scape, la un moment dat: – Ai avut tu curajul să zbori în elicopter peste prăpăstiile astea? Eu n-aș fi îndrăznit.

Erau acolo stâncile colțuroase, golașe, abrupte, ce mărgineau cursul de apă strecurat pe fundul prăpastiei uriașe. Cât despre teama de moarte, ce să mai vorbesc…

Nu se glumește cu tehnologia americană!

Acum, în toamna lui 2007, trecuseră deja vreo zece ani de la episodul cu fotografiile, urmat la doar două săptămâni de teribilul accident în care Andrei

Un banal accident rutier Fragment de roman

își pierduse bunul la care ținem cu toții cel mai mult, viața. În ciuda tuturor măsurilor de prevedere dictate de frica de care vorbeam, neglijase un lucru lucrul elementar care, înfăptuit, l-ar fi putut salva, acela de a-și pune centura.

Sebi îmi relatase atunci că s-a trezit sunat de un ofițer de la poliție, rugându-l să le pună la dispoziție un operator TV cu o cameră, pentru a filma la fața locului circumstanțele unei catastrofe rutiere. Îi spusese și cine era implicat, Andrei cu șoferul redacției. Știindu-l prieten cu victima, și poate ca să-l cruțe de duritatea deznodământului, polițistul îi spusese lui Sebi doar că ar fi posibil ca accidentul să le fi fost fatal celor din mașină. Se întâmplase pe șoseaua spre Oradea, la circa 45 de kilometri de Scuteni. Îngrozit, a trimis imediat la fața locului operatorul solicitat, cu mașina studioului TV pe care îl păstorea personal, și cu aparatura. Dar nu se limitase la atât.

Pornise și el în trombă, la volanul propriei mașini, cu speranța că se mai putea face totuși ceva pentru salvarea prietenului. Iar pe drum chiar încercă să-l contacteze pe cel care încă nu era mort, cel puțin pentru el, sunându-l disperat pe mobil. Auzi semnalul apelului răsunând îndelung și, fatalmente, zadarnic.

Apăsă deci pe accelerație depășind nebunește toate mașinile pe care le ajungea din urmă. Sosit în sfârșit la locul cu pricina, văzu realitatea de coșmar.

Automobilul Cielo al „Tribunei de Nord” stătea bot în bot cu o Dacie papuc, a cărei parte din față era zdrobită, spre deosebire de cea a mașinii redacției, abia zbârcită un pic. Șoseaua era acoperită de pachetele de țigări ce, încărcate până la refuz în spatele Daciei, săriseră în momentul impactului pe ambele laturi și înainte, câteva aterizând chiar pe mașina lui Andrei. Aceasta avea parbrizul bombat în afară în dreptul lui, datorită forței izbiturii cu capul. Dacă parbrizul nu ar fi rezistat cu îndărătnicie, trupul proiectat înainte cu întreaga inerție a deplasării până la momentul impactului ar fi fost cu siguranță aruncat în exterior câțiva metri și poate că Andrei n-ar fi murit. Ședea acum, căzut înapoi pe scaun, într-o poziție aproape normală, cu capul rezemat de geam, ca și cum ar fi dormit. Doar fruntea îi era zgâriată puțin și o dâră de sânge ce se scursese până în partea dreaptă a ochiului sugera cu totul altceva decât un somn liniștit. Șoferul, adormit și el întru Domnul, cu capul în piept, la o privire superficială, din exteriorul mașinii, nu prezenta nicio urmă că ar fi fost rănit. Volanul rezolvase însă totul, intrându-i în piept destul de adânc pentru a-i curma orice șansă de a rămâne în viață. Am văzut și eu după câteva zile caseta pe care fusese filmată toată grozăvia, așa că pot descrie totul cu lux de amănunte.

Dacia papuc era goală. Cei doi ocupanți ai ei, mai prevăzători, își puseseră centurile de siguranță, scăpând doar cu răni mărunte. Fuseseră transportați urgent la spital, nu înainte de-a le declara polițiștilor că șoferul ațipise la volan, fiind singurul vinovat pentru accidentul soldat cu doi morți. Concluzia polițiștilor, care mai făceau tot felul de măsurători, a fost că Dacia părăsise sensul de mers și intrase pe acela al victimelor, tocmai la momentul potrivit pentru a-i izbi frontal. De altfel pe film se vedeau pe șosea urmele roților mașinii venind implacabil, de la vreo 30 de metri, exact spre

nr. 87 n nov.-dec. 2018 locul impactului.

Nu mai era nimic de făcut. Cameramanul lui Sebi își făcuse datoria, filmase tot ce era de filmat, dar îl mai puse și el să filmeze, de-aproape, în special capul lui Andrei, care păstra pe chipul inert o expresie de mânie, căci, după cum se vedea, fusese conștient de ceea ce se întâmpla și își trăise efectiv moartea cu câteva fracțiuni de secundă înainte de a se produce. Într-adevăr, nimic de făcut. Doar ceea ce li se face, din grijă creștinească, celor morți. Treaba poliției, a familiei și a preoților, dacă aceasta crede de cuviință să apeleze la ei…

Mă uit acum la Sebi, în lumina și căldura unui soare blajin de septembrie. Deși nu mai arde ca în iulie sau august, e tocmai așa cum trebuie pentru a-ți face poftă de o baie în mare. Un bărbat potrivit la statură, cu o ușoară proeminență a pântecului, care totuși nu iese în evidență stând lungit cu fața în sus, pe rogojina întinsă pe nisip. E cărunt, 5 până la 10 ani mai vârstnic decât mine, dar pare în deplină putere, dacă te iei după cum l-am văzut că înoată, despicând valurile cu fața în apă, scoțându-și doar brațele, pe rând, după cum cere tehnica înotului. Îl invit la o nouă baie și intrăm cu oarecare fereală în apa liniștită, dar mai răcoroasă decât ne-am dori, comparativ cu fierbințeala razelor de soare. Înotăm spre larg până obosim și ne răsucim cu burta în sus, făcând pluta. Marea e mai întunecată la culoare decât în Grecia, Croația sau Italia, unde am încercat-o anii trecuți. Ca dovadă că nu degeaba i se zice Mare Neagră, parcă mai sumbră, mai supărată decât mările vesele din sudul continentului european, mirificele ape ale peripețiilor lui Ulise cu vrăjitoare nimfomane sau fecioare de bazilei dornice de măritiș. Ce nu este mai întunecat în țara asta, decât în oricare alta, cât de cât normală? Inconștiența și nesimțirea celor de la putere, cu care Sebi se războiește în paginile revistei pe care o conduce, cu toate că e o publicație amuzantă și cu care mă mai lupt și eu la ziarul pe care nu l-am părăsit în cei aproape 10 ani ce-au trecut de când a murit Andrei, în felul tragic pe care l-am relatat.

Un banal accident rutier, dacă ai în vedere mulțimea șoferilor ce adorm la volan și produc asemenea tragedii, deseori nefiind ei, sau numai ei, victimele propriei nesăbuințe. Dar deloc banal, dacă te gândești la o posibilă premeditare din partea cuiva, aceasta neputând fi exclusă. S-a vorbit mult de accidentul ce-a pus capăt vieții cuplului basarabean Doina și Ion Aldea Teodorovici, doi cântăreți de o uriașă celebritate pe ambele maluri ale Prutului, care militau, prin muzica lor, pentru revenirea fostei republici sovietice la România. Poliția, ajunsă câteva ore mai târziu la fața locului, declarase oficial că șoferul ar fi adormit la volan și mașina ar fi intrat într-un copac de la marginea drumului, cu viteză foarte mare. Suspect e însă faptul că mașina era complet zdrobită pe partea din spate și nu în față, după cum ar fi fost normal. Am văzut poza mașinii avariate, iar explicația poliției române a anului 1992 că, din cauza vitezei, mașina s-ar fi înfășurat pe trunchiul copacului, e rizibilă. Părțile laterale sunt intacte, doar posteriorul e acordeon. Ceea ce înseamnă că au fost izbiți din spate de o mașină mai mare și mai puternică. În cazul lui Andrei, însă, mașina a fost izbită din față de o Dacie, mașină ceva mai mare decât acel Cielo al redacției, totuși mult mai fragilă. O Dacie transformată în camionetă, prin modificarea părții din spate în scopul transportului unei încărcături modeste.

Purtarea și nepurtarea centurii de siguranță a făcut diferența între viață și moarte. Din nefericire, prietenul meu au fost cel care a pierdut partida. *** Ieșiserăm de mult din valurile amare ale mării întunecate, tulburi din cauza aluviunilor vărsate de Dunăre. Întunecate și tulburi, așa cum e și soarta noastră, a românilor, pierduți undeva departe de inima Europei, la confluența lor cu pământul acestui mirific și, pe alocuri, mizer și sângeros continent.

Eram deja pe drumul de întoarcere în Sulina, ultimul port la fluviul nostru, despărțitor, încă de la origini, de romanitatea din sud și de neamurile din vest, nu civilizatoare, ci hrăpărețe, la fel cu vecinii din perioade istorice mai apropiate, când a trebuit să ne războim fie cu turcii, tătarii și rușii, fie cu ungurii și cu leșii, ca să nu mai vorbim de împărații de la Viiana sau Beci, cum i se spunea capitalei imperiului.

Orășelul Sulina părea destinat unui singur scop. Cei ce îl vizitau pentru câteva zile sau chiar o săptămână, două, păreau să se fi ostenit până aici doar pentru a-și abandona câinii de rasă de care erau pline acum străzile tăiate drept, aproape geometric. Nu făceau gălăgie și nu erau agresivi, păstrându-și comportamentul civilizat deprins de la foștii stăpâni. Se mulțumeau cu puțina hrană pe care localnicii le-o aruncau din milă, dacă nu alegeau până la urmă să părăsească orașul sălbăticindu-se, pentru a duce o viață mai demnă, de prădători în mijlocul altor sălbăticiuni.

Căci, uneori, unei civilizații sălbatice, crude și reci, poate că-i e preferabilă sălbăticia sângelui fierbinte vărsat doar pentru potolirea foamei, nu a nevoii unei distracții sau a dorinței nebunești de înavuțire. Noi, românii, am avut din toate câte puțin. Și am rămas la stadiul hoției, înșelăciunii și împilării. Poate că animalele sunt mai înțelepte decât noi, oamenii.

nr. 87 n nov.-dec. 2018

mozaic

Cel născut în exil, sau Emanuel, „Dumnezeu cu noi”

n Continuare din pagina 2 Asta îl face să se simtă şi mai… exilat ca până atunci: „Prietenie şi dragoste, totul mi-era interzis, toate fiinţele pe care le iubisem în lungul meu trecut fericit se găseau acum departe, foarte departe, peste mări, mă uitaseră, le vedeam limpede cum se agitau la treburile lor…, ca şi cum pentru ele n-aş mai fi fost de mult” (171). Poetul îşi luxase o gleznă, dar mai mult decât durerea fizică îl copleşea suferinţa venită „din inima mea rănită de această uitare”.

Dar, cum închisorile comuniste au fost considerate de mulţi întemniţaţi o binecuvântare pentru sufletul lor, aşa exilatul la Tomis suferă o metamorfoză benefică.

Dacă în Metamorfozele sale descria peripeţiile aventuroase ale locatarilor din Olimp, impardonabilul lor amestec cu condiţia umană, exilul la malul Pontului Euxin îl pune pe poetul imperial faţă în faţă cu sufeletul său. Chiar iernile lungi şi grele, incultura prezumată a „barbarilor” constituie pentru exilat o mare încercare existenţială: un chin pentru trup, care aduce/produce o eliberare a spiritului.

Pe fondul religiei monoteiste a dacilor (şi al pasului făcut înainte în acest domeniu de Platon - primul filosof grec care face o sinteză a zeilor în cognomenul „Zeul”) se dezvoltă o speranţă mereu amânată a întregii umanităţi: venirea lui Dumnezeu pe pământ. Dacii pe care-i cunoaşte Ovidiu şi în primul rând familia Dochiei, prietena lui de suflet şi menajera lui, aveau cu toţii o credinţă ciudată. Ei se întristau şi se tânguiau la naşterea unui copil, conştienţi de necazurile şi problemele ce-l aşteaptă în viaţă.

Dar, în schimb, făceau praznice şi se bucurau la înmormântări, bucuroşi că au scăpat de toate lacrimile vărsate în această Vale a Plângerii.

Iar motivaţia: o puternică credinţă în nemurirea sufletului, încredinţarea legată de viaţa veşnică. Ovidiu îl cunoaşte pe un medic grec, Teodor (nume predestinat), care umblase lumea; iar paşii lui de pribeag alinător de dureri l-au purtat inclusiv prin Palestina.

Clipa astrală: Dumnezeu printre noi…

Destinul îl duce pe grec chiar la Efrata (Betleem) chiar la peştera naşterii Mântuitorului, întâlnindu-i acolo pe păstori şi pe magi (iar în plus faţă de relatarea biblică, acolo mai apare un personaj misterios: preotul dac, pe care-l vizitase Ovidiu în peştera lui de pe înălţimile muntelui sfânt Kogaion; este un personaj simbolic, ubicuu. Venirea lui Mesia făcea parte inclusiv din tradiţia cultului lui Zamolxe, pe care dacii îl priveau mai mult ca pe un eroul legendar, premergător venirii în lume a adevăratului Dumnezeu.

Iar „întâmplările” proferate de greci, cele legate de Zamolxe ca sclav al lui Pitagora, îngroparea eroului în încăperea secretă din care iese peste trei ani înţelepţit şi îmbogăţit, ca pe un mit. „...Şi dacă Mesia se află la Tomis?

De ce nu la Kogaionon sau la Poiana Mărului?” El se putea afla oriunde, pretudindeni, dar cel mai fertil pământ sufletesc era sufletul dacilor, care deja credeau întrun Zeu unic şi-n nemurire. Între Maleahi şi Ioan Botezătorul, timp de 400 de ani (numiţi în teologie perioada intertestamentară) profeţii biblici au amuţit. Dar profeţiile lui Isaia, Ieremia sau Zaharia, făcute

cu 5-700 de ani înainte, stăteau acolo, pe paginile sulurilor sfinte, în aşteptarea împlinirii. În tot acest timp, şi mai cu seamă în preajma anului „zero”, lumea se afla într-o nemaipomenită agitaţie şi aşteptare – o aşteptare cumplită, am putea spune. Preotesele păgâne, oracolele de la Delfi cădeau în transă, profeţind în delir o nouă eră/epocă în viaţa omenirii – zorii unei omeniri noi şi un nou Împărat-Zeu. (Doar evreii şi dacii Îl aşteptau pe noul Mesia-Dumnezeu.)

Toată omenirea simţea că se apropie clipa astrală: „Nu e decât o clipă, o ştiu, dar una din cele mai frumoase ale istoriei, căci Dumnezeu se află printre noi (s.n.) şi încă nu şi-a dezvăluit prezenţa.

Această clipă va trece şi nu ne va mai rămâne decât certitudinea”.

Deşi era născut de 10-20 de ani deja, abia după vârsta maturităţii ebraice – 30 de ani – Hristos Îşi va începe lucrarea publică, precedat de Ioan Botezătorul, socotit a fi ultimul profet, cu care se încheie Vechiul Testament (de fapt, era un proroc de tranziţie). Dar lumea, guvernată de răsunătoarea Pax romana, era mare, iar aşteptările ei – Aşteptarea, pe măsură; sau peste măsură de mare! Însă până să se transfosrme în certitudin, rămânea agitaţia războinică, frământarea.

Roma imperială, venală şi coruptă nu-şi putea mâna înainte carele de război şi cotigile legiunilor sale decât printr-o necontenită expansiune.

Era vremea când soldaţii romani, tineri sau bătrâni, sătui de dictatura imperială (care avea două variante: să întreţină focul războiului de la periferiile Imperiului, sau să se prăbuşească, transformându-se eventual în republică) dezertau în masă, amestecându-se cu populaţia dacică. Din acest amestec benefic a rezultat o nouă „rasă”: o limbă nouă şi un popor, înnobilat de cele două elemente, ca altoiul pe portaltoi.

Toate acestea, spiritul fin şi intuţia de poet ale Exilatului de la Tomis le prinde din zbor, însuşindu-şile. Aceasta este partea benefică a îndepărtării sale de la Centru la periferie. Poetul îşi dă seama de zădărnicia gloriei şi a operei sale, fundate pe erezii populare şi pe credinţa în găunoşii zei. Zei care, prin fire, moravuri erau prea umani să poată fi adevăraţi. Artistul fin, roman emancipat devine aproape un dac („barbar civilizat”) care pentru prima dată în viaţă îşi pune probleme existenţiale majore.

Apoi, din răsadul acesta fertil, va răsări îndoiala: „Operele nu vor trăi mai mult decât mine, afară doar dacă oamenii vor mai păstra în viitor, după ce adevărul va fi cunoscut, viciul plăcut şi inutil al curiozităţii” (147). Plăcerea lecturii – înţelegem noi, obişnuinţa de a citi „istorisiri închipuite”, după exprimarea Scripturii.

La fel ca autorul său, Ovidiu se stinge ca o lumânare a Exilului, cu gândul acasă, la Roma opulentă şi imperială. Tot aşa se va fi gândit la Ţara sa Vintilă Horia în marea noapte a trecerii, cu deosebirea că locul de exilat al lui Ovidiu era pentru autorul cărţii chiar acel Acasă! Despre creştini, Apostolul Pavel spune: „Noi n-avem aici cetate stătătoare, ci suntem mereu în căutarea celei viitoare”. Aşadar, creştinul este în primul rând cetăţean al cerului („Căci cetăţenia noastră este în ceruri”, spune altundeva), iar apoi al Pământului. Aşadar: aflat în exil.

Dar în exilul acesta al nostru a venit Cineva să ne caute şi să ne salveze; iar El va reveni să ne scoată din exil, cum a făcut şi cu poporul Său înrobit sute de ani în Egipt. Şi lucrul acesta se va petrece în curând!

actualitatea literară 7 Poezia universului mic (Robert Șerban)

Totul în preajma lui Robert Șerban se alcătuiește din fragmente de poezie, o poezie a vieții diurne, pe care o descoperă și, chiar mai mult, și-o asumă, cu o candoare debordantă, cu un firesc al observației și al consemnării acesteia mai puțin obișnuit la cei din generația sa. Și nu numai. Recentul volum de

buni ca un vals/ când mai împleticit când mai blues când mai săltat/ firește tu ai pus muzica/ tu ai schimbat placa ai dat mai tare ai mixat/ tu ai ținut firul de wolfram între degete până s-a făcut lumină” – Retragerea & replierea).

Perspectiva asupra ambientului e adesea ironică, persiflantă, făcută însă cu bonomie și căldura unui înțelept care caută sensuri ideatice majore în factologia universului mic: „facem mămăligă bem țuică/ ne uităm la un film sârbesc și râdem// câte unul mai pune în treacăt mâna pe televizor/ ca pe unul pe care te

versuri, Tehnici de camuflaj (Editura TracusArte, București, 2018) probează cu prisosință acest fapt, lirismul său fiind unul ce decurge din descriptivismul aproape prozaic al micilor întâmplări de fiecare zi (sau de noapte: „visez deseori/ fără să-mi amintesc vreodată ce/…/ miam văzut de câteva ori filmul vieții/ și niciodată/ n-a fost/ aceleși” – Visător furios), din consemnarea și comentarea lor imediată, pe care poetul le trăiește și în care se implică afectiv. E un univers oarecum casnic, domestic, zice Octavian Soviany, o lume a faptelor și întâmplărilor mici, n-aș zice minore, cum de altfel nici nu sunt, ce alcătuiesc, în derularea lor anecdotică, o continuă sursă de trăire poetică a lumii. E o poezie de notație în cel mai deplin înțeles al ei („un nor/ nu e decât un nor/ chiar dacă/ uneori/ se arată în chip de fiară/ de explozie atomică/ de bătrân zbârlit și furios/ de cireadă hăituită/ de cavaler cu sabia ridicată” – Forma singurătății), iar concentrarea comentariului duce adesea, inevitabil, la o exprimare aforistică („clopotul morții/ și/ clopoptul sărbătorii/ sunt aceleași, dar/ nicodată/ nu bat/ la fel” – Asonanță), cu grad marcat de încărcătură metaforică, parabolică, într-un soi de mici fabule cu substrat moralizator ori de reflexie meditativă: „tristețea n-ajunge/ e migăloasă/ ca un păianjen ce țese pânza/ fără s-atace când în fire se-ncurcă vreo gâză// stă în colț și așteaptă să se zbată mai tare/ și să scape/ să rupă capcana/ și să zboare// inima lui ca un tub/ lucrează laolaltă cu a prizonierei/ și uneori le reușește// se mută apoi în alt loc/ unde începe imediat lucrul la o pânză nouă/ parcă și mai subțire/ mai transparentă/ ca o tristețe pe care vrei s-o ții în secret/ să n-o afle nimeni/ fiindcă mângâierile te înfricoșează/ iar compătimirile te înfurie” (Planul C).

Niciodată nu recurge la gesturi grandioase, eroice. Pentru că stările febrile ale lumii pe care o frecventează se consumă într-o anume intimitate, în care biograficul, dacă acceptăm că poetul se destăinue pe sine întotdeauna, recompune scene conflictuale (poetice) dintr-un perimetru strict al banalului, ridicat, de regulă, la semnificațiile majore ale marilor aventuri existențiale: „amân să fumez/ tot amân/ ba sunt la volan/ ba nu am mâncat nimic/ ba mă grăbesc la serviciu/ ba e foarte frig și-mi îngheață degetele/ ba mi-e lene să cobor de la 3/ ca să caut un loc în care să nu mă vadă șefii/ ba am de terminat corespondența/ ba de corectat și de predat referatul/ ba nu am brichetă/ ba gândul că îmi va mirosi gura/ ba angoasa cu cancerul la plămâni/ și uite așa amân/ tot amân/ plimb țigările dintr-un buzunar în altul/ dintr-o haină în alta/ până când ele/ se scutură și mor” (La plimbare). Lirismul e confesiv, poetizând pe marginea relațiilor sale cu apropiații, cu membrii familiei, cu însăși creația („cu versurile tale ațoase/ coși peticile unei vieți începute ca o lambada/ și continuate/ ani

poți baza oricând/ fără să clipești// la un moment dat/ mi se pare că îl văd într-un cadrul pe unchiu’ Titu/ și îi spun lui tata/ taci și amestecă/ să nu se prindă/ îmi răspunde atent la faze și replici// În oala pusă la foc/ mămăliga turuie o poveste/ mă uit în gura ei/ ca un surd/ și între două cuvinte/ strecor lingura de lemn/ și fac ce ar fi făcut tata/ dacă n-ar fi fost un cinefil/ surprins de propria-i producție de țuică” (Mămăligă, țuică, film).

E candid atunci când relatează despre o poveste de dragoste, derulată în condiții banale și ea, strecurând perfid în evocarea lirică teribilisme adolescentine ce dau astfel poeziei aliura unui gest insolit: „mai știi seara când am ieșit/ în fața blocului/ să fotografiem ploaia de stele/ și ne-am trezit cu un lighean de apă în cap/ fiindcă doamna Milena a crezut că vrem/ s-o pozăm în cămașă de noapte/ și s-o punem pe facebook// mai știi că mi-ai spus să scriu/ despre faza asta/ iar eu ți-am răspuns că e banal/ dar ai insistat și ai zis că pot să mai schimb/ câte ceva/ ca să iasă fain/ iar eu n-am schimbat decât/ pișatul cu apa” (Nocturnă). Nu altfel se destăinuie când abordează eroticul, să zic așa, carnal, cu verbul cenzurat al autoironiei, mizând pe spectacolul unei anecdotici persiflante: „sânii tăi mici/ au în vârfuri/ câte-un buton de panică// n-am trac niciodată/ nici teamă/ înghit foc cuțite mătrăgună tirbușoane/ aștept tramvaiul între șine până în ultima clipă/ când fac un pas în dreapta/ chiar în stație/ printre oamenii isterizați care îmi urlă nebunule! (…) n-am frică de nimic/ sunt doar puțin îngrijorat/ și doar pentru tine/ fiindcă aș putea/ să ating din disperare/ din plictiseală/ din greșeală/ butonul de panică” (Butonul de panică).

Robert Șerban își afirmă personalitatea prin tocmai această abordare afectivă a universului ce pare de rezonanță minoră, fabulând pe o factologie decupată din cadre drizorii („am acoperit repede cu palma/ un pahar. Și-am prins înăuntru o muscă// pe vremuri/ n-aș fi ezitat s-o omor/ acum o privesc cum merge pe pereții de sticlă/ cum se izbește de ei/ cum se oprește și își freacă uneori capul/ cu picioarele din față/ de parcă s-ar gândi la ceva important/ ce nu suferă amânare// nu mă cred Dumnezeu nici măcar în joacă/ însă dacă-aș deschide degetele/ aș deschide cerul” - Și legea morală) pentru a implica aici sensuri ideatice ce frizează adesea o metafizică existențială.

Constantin CUBLEşAn

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

nr. 87 n nov.-dec. 2018

Artur Cojocaru și bunelul o ducea la roata dracului mi-am luat prosopul de jos și l-am scuturat deasupra plajei a zburat un elicopter negru

*** la crăciun am venit acasă beat pentru că nimeni nu-l mai sărbătorea în afară de mine era primul crăciun fără brad îmi amintesc că eram cu părinții la buiucani într-un local jegos când au început dansurile am ieșit să-mi cumăr un pachet de țigări când m-am întors mama dansa printre mese

*** am coborât împreună cu tatăl meu într-un WC public pe scări se jucau câțiva copii tata a spus că sunt abandonați am făcut la dreapta o cruce pe peretele văruit dacă orașul era mai mare poate scăpam și eu

*** am mers cu mama la un film japonez în rândul din față se sărutau doi bătrâni filmul era în japoneză nu înțelegeam nimic

***

*** s-a așezat lângă mine în Troleibuzul 30 mergea la aeroport să întâlnească pe cineva îi povesteam despre călătoria la București dar ea se uita la mine ca la un dement am coborât în cartierul Galata am mers pe jos 25 de minute până la aeroport am căutat-o era lângă aparatul de cafea cu prietenul ei nu m-au observat am trecut pe lângă

*** lângă bar se băteau patru tineri unul a căzut pe nisip cineva striga la megafon mă uităm la parcul de distracții construit acum cincizeci de ani când era mică mama venea la Zatoca

am întins mesele în ogradă și am deschis porțile oamenii se apropiau, se așezau la masă și mâncau în tăcere când m-am așezat și eu la masă bunicul m-a plesnit peste față

bunica ședea la un colț de nuc cu o batistă albă pe genunchi porcul grohăia în ocolul cu găini când am intrat în ogradă bunicul ținea câinele de lesă - Nu mai lătra e de-al nostru am mers în bucătăria de vară nu meritam nici măcar apa de la robinet

*** pe 24 august 2015 a murit Magnat

De-am evada Nu-mi curge-n vene sânge, clorofilă; Prin mâini de ierburi trec tăceri de cal, În ochiul verde cade o acvilă, Mi-e trupul floare, vino doar şi ia-l.

Ferestrele din aripi cer creneluri, Resturi de umbre bandajează cranii, În aburi cresc fantome din cerneluri, În epifanii văd minuni profanii.

Când şerpii cască, plouă abulie, Tresar în ceasuri karme indecise, Ne urcă metastaza, din hârtie, Între sinapse mucegai de vise.

Cum înspre ceţuri se prelinge seva, Urcă-n firide forturi să destrame, Căderi din măr promite însăşi Eva, Incestul din grădină să reclame.

De-am evada din lunga amnezie Care ne ţine-n noi ca-n închisori, Ne vom muta în vise cu chirie Să fim părinţi copiilor din flori.

Omul cosmic Tot încercăm a prinde-n zbor comete Să regăsim în lungul şir de fii, În somn sau vis, această cruntă sete Ce arde-altare albe-n galaxii

Pe rugul pur fiinţei să îi cânte Cu glas de îngeri care sfarmă munţii, Ca-nzăpeziri să curgă de pe frunte Peste mirenii puri în noaptea nunţii.

Dar nesfârşiri ne-ndreaptă-n plauri prora Şi ne-ncurcăm în neguri ca-n liane, Ciudate semne, semănând cu Tora, Ne aburesc profetic pe ocheane...

Iar dacă-n noi se întâlnesc pulsarii, Ca versetele-n sacre melodii, La suflete păţim în van avarii Că luminări vom mai primi simbrii Şi-n ape sacre curgem ca-n oglinzi Să luăm cu umbra faţă-n faţă cina; Păşind din tine, ca un arc te-ntinzi Spre omul cosmic, umbra ta, lumina.

Pictorul tău Pictez, iubito, numai de mi-ai cere, Te-aş zugrăvi din împletiri de aburi; De vrei, pe frunte-ţi desenez mistere Când aur curge-n ale minţii jgheaburi... În abulii îmi definesc doctrina, În aure, îmbrăţişări mimate, Iar de se-ntâmplă să rănim lumina, Culorile se varsă desfrânate Până în clipa când e nordul sudul, Când rana mea din coapsă eşti, femeie;

*** am intrat în Jumbo am urcat la etajul 4 m-am așezat pe podea și m-am rezemat de ușa cafenelei unde în 2008 încă mai lucra tata veneam în fiecare duminică la tata la lucru și jucam billiard am văzut atunci un reportaj în care erau doar pereți pătați de sânge aștept așa cum așteaptă asiaticii stau în munți cu picioarele încrucișate și mănâncă orez liniștiți ca după explozie

*** rup bilețelul pe care am scris te iubesc vreau să trăim împreună două ciori s-au căcat pe pervaz

Poezie de dragoste

***

Alensis De Nobilis

așa se numea atingerea liniilor din palmă așa se numeau scările uitate de cineva în dulăpiorul lui ultima dată când am pus mâna pe un cal era ca și cum aș fi atins pământul proaspăt săpat din spatele grajdului

vorbeam în spatele grajdului ți-am spus că nu voi mai face nimic pentru tine lumea s-a oprit în loc antrenorul meu a trecut pe lângă cu o căldare cu apă

*** eram la ASP pentru a doua oară în luna aceea tata m-a adus acolo și spus să țin rândul m-a atins cu mâna lui mare pe umăr și a plecat am ieșit afară și m-am așezat pe o banchetă umedă mă uităm prin ușa transparentă a ASP-ului cum un copil stătea lângă mama lui și se juca la telefon

Ne-nmiresmăm cu înzeire nudul, Pictăm cu sânge gura ta atee...

Nu apa va curge, ci lumina în fluvii Spre mările calde și dulci, fără sare.

Tristeţile ascunse sub rimel Ţi le dezvălui rătăcind pe pânză, Ca haina să devină-n acest fel Venirea toamnei în Eden: o frunză.

În flamura boltei cad muchii de zar, Sunt ochii de neguri ai coconilor-fluturi; Când jerbele din frunțile apelor sar, Orbii adulmecă în aer săruturi.

Năvoade de vânturi apucă, în vrie, Pe cel ce ascunde oglinda, trișor, În ochii frumoși ai mirilor scrie Că noaptea statuile visează la zbor.

Undeva Clopotul bate în sufletul raiului, Cântecul inimii spinii-i descuie, Zboară o pasăre din mugurii naiului, Fete-n altarele crinilor suie.

Aripi de gene zbat tot mai rar Zări netivite de marginea gândului, Casa secundei e în turnul din far, Mâine te culci în braţele vântului...

Frâie de nori îmi faci, să încalec Bolţi de mirare căzute din şa, Paznicul apelor îmi pare zănatec, Apa oglinzilor ascunde să bea.

Candela pruncului în palmă tresare, Lujer de fragă furată din naos, Marea văzduhului e-o arcă în care Urci să visezi ca magii din Laos.

Trepte se-nalţă în aer de-aici, Calea-i deschisă spre aura ta; Mergi, parc-aluneci pe valuri de muzici, Umbra te-nvăluie şi curge şi ea...

Aval În nopțile nunții, fiinţe-n diluvii Primesc revărsări în forme neclare,

Din zboruri fantaste rămâne culoare Ce lunecă-n pânze de abur în zen, Atât de frumos c-o să scrie-n ziare La faptul divers:’’Plecări spre Eden!’’

Aripi Tot aşteptăm minuni să se repete Şi să primim din paradis scrisori Scrise pe aripi albe de egrete, În șoapte prefăcute în ninsori.

Din raze, îngeri-fluturi vor zidi Dorinţele-n biserici drept fântâni, Să bem agheasmă-n palme de copii Cântând poeme-n inimi de păgâni. Și botezați cu zâmbet făr-a ști Îmbrățișarea ne va fi sărut Cu îngerii ce ne privesc din fii Pe frunți de ape botezate-n lut. În ceruri ninge. E concurs de miss.

E nuntă-n noi, acum, şi pe pământ; Când fiii în icoane i-am trimis, Ne vom culca pe răstigniri de vânt...

nr. 87 n nov.-dec. 2018

cronica

actualitatea literară 9

Genoveva Logan, o viaţă trăită „între umor şi înstrăinare” În volumul patru, literele L/O, din Dicționarul General al Literaturii Române, 2005, Carmen Brăgaru a semnat prezentarea biobibliografică despre Genoveva Logan.

Articolul de o coloană și jumătate reprezenta sinteza unei documentări prealabile, desfășurate de-a lungul unui segment temporal de mai multe luni de trudnică investigare în bibliotecile de specialitate.

Rezultatul l-a constituit strângerea și resistematizarea unui material adunat cu dificultățile inerente documentării. Dar și a unor nuanțe critice personalizate, datorită viziunii de ansamblu, răsfrântă asupra întregii creații. Pentru a nu irosi referințele descoperite, dar și pentru a desfășura sub privirile cititorului percepția critică asupra întregii creații, Carmen Brăgaru a avut ideea de a aprofunda cercetarea. Din două motive. Datorită trăirii efective, în ultimele două decenii ale comunismului românesc, și-a descoperit afinități elective cu personalitatea Genovevei Logan. În același sens a acționat și participarea emotivă, provocată de receptarea integrală a creației literare și profesionale, desfășurate de prozatoare.

1. Tehnica În asemenea circumstanțe, s-a conturat ideea unui dialog cu poeta, prozatoarea și eseista Genoveva Logan. Inițial, textul a fost gândit ca un simplu interviu, pentru întregirea datelor incluse în dicționar. Început la sfârșitul anului 2014, dialogul s-a amplificat ulterior, prelungindu-se vreme de trei ani „eminamente electronic”. S-au perindat zile cu întrebări „pe care le trimiteam ca pe niște găleți goale date la umplut” și zile „ce aduceau răspunsurile pline ochi”, determinând alte interogații „provocate de un amănunt sau altul”. Începutul convorbirii electronice „a fost unul amânat, eluziv, meandric”, deoarece firea interlocutoarei „se lasă greu ademenită, reflectând îndelung asupra veridicității interesului, a rostului unui asemenea dialog”… Deși izvorâtă din cele mai bune intenții, „invitația de a vorbi despre tine” – răspunde Genoveva Logan – „poate provoca uneori mișcări tectonice imprevizibile, între plăcile de bazalt, turnate în mod voit peste trecut”. În propria-i existență a intervenit o „bornă de întuneric”, începând cu anul 1982, continuată un timp neprecizat și după 1990. Deocamdată, hotărăște intervievata, „o vom îmbrăca în ceară, așa cum procedează albinele în stup cu impuritățile, și vom lăsa pe seama inconștientului efortul de a ordona piesele”.

Carmen Brăgaru și-a organizat textul cronologic. Întrebările sunt menite să scoată la iveală trăiri sufletești, secvențe existențiale semnificative și provocările revărsate de comunismul românesc asupra societății și făpturii omenești.

Anii în care Genoveva Logan a deschis privirile asupra lumii se suprapun peste seismele timpului istoric: „Copilăria mea s-a scurs între două așteptări”: venirea tatălui din război și nerăbdarea de a crește cât mai repede, spre a izbuti să-și ajute mama „strâmtorată de poverile singurătății”. Nici una, nici alta nu s-au împlinit! Gheorghe Gherguț, tatăl, mobilizat la izbucnirea războiului, nu s-a mai întors. În amintirea copilei de odinioară a rămas un bărbat deosebit de înzestrat în arta prelucrării lemnului. Prenumele Genoveva a fost perceput ca o scrisoare de recomandare din partea mamei, „o zestre virtuală, menită să compenseze, la nevoie, orice alt fel de dotă”. Inabilitatea fetiței de a se integra în continuul prezent gospodăresc a determinat-o pe mamă, după doi ani de la absolvirea clasei a IV-a, cu premiul întâi, să-i decidă continuarea claselor V-VIII într-o localitate apropiată.

La dubla întrebare formulată de Carmen Brăgaru, „…când ați conștientizat întâia oară că sunteți încă o dată altfel, că pipăiți lumea cu alte antene, că scrisul înseamnă pentru Dvs. mai mult decât abordarea școlară?”, Genoveva Logan evocă un tulburător episod „din anii trăirilor pure”. În Hălăucești, unde, până în 1949, funcționase un „temeinic seminar pedagogic”, a avut șansa de a întâlni în profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu, „un om cât o instituție”, care a avut harul „de a trezi în noi setea de absolut”. O întâlnire „abisală de care poți avea parte la timp sau niciodată”. Avea o inconfundabilă voce personalizată. Și o privire indelebilă, „ziditoare”, de negăsit ulterior. O simplă evocare a privirilor sale îi impunea atunci o prelungită concentrare asupra activității intelectuale.

De la copilăria reală și timpul ei mitic, Carmen Brăgaru trece apoi la alte etape biografice și la comentarea întregii activități desfășurate de Genoveva Logan de-a lungul anilor, dezvăluind calități caracteristice propriei personalități: competență, rigoare, receptare individualizată, cunoașterea întregii activități profesionale. Remarc acuratețea întrebărilor, elaborarea auctorială, selecția problemelor cu impact indelebil asupra personalității. Astfel, creația literară este „o remodelare a realității, așadar, o rescriere a destinului, un joc secund de-a demiurgul…” Sau „aparenta uniformitate a vocilor narative din Idolii peșterii dezvăluie programatic o omogenitate și o continuitate a ființei umane profunde…”. Surprinsă de analogiile intuitiv exprimate, Genoveva Logan însăși exclamă: „te invidiez pentru formularea perfect adecvată”.

Deseori Genoveva Logan eludează răspunsul la întrebările formulate de Carmen Brăgaru. Un anume subiect i se pare mult prea indiscret sau încă dureros și atunci propune „să-l mai lăsăm o vreme închis!” Posibila identitate dintre vocea narativă și personajul Anca Cerchez din romanul Idolii peșterii este indirect respinsă printr-o frază din Giovanni Papini: „Orice operă de artă este […] un ideal compensator pe care artistul îl oferă sufletului său nemulțumit”. O delicatețe și o modestie

Ion BĂLU

native o îndeamnă să nu vorbească despre copiii săi, oameni maturi, realizați profesional.

2. Structura temperamentală În volumul Tipuri psihologice și studiul Omul și simbolurile sale, apărut postum, C.G. Jung a prezentat funcțiile psihologice specifice făpturii umane: senzațiile, gândirea, sentimentele și intuiția, toate înnăscute. „Foarte mulți oameni din clasa cultivată” – accentuează el – trăiesc în două medii: „cercul domestic, familial și sfera profesională”. După gradul de identificare a eului cu una dintre atitudini, individul se orientează după exigențele mediului profesional sau după intuițiile sociale și aspirațiile interioare. „Programul meu zilnic – afirmă Genoveva Logan – era împărțit între orarul școlar al copiilor, orele de serviciu și ora sau sfertul de oră când să-mi adun puțin sufletul, scriind măcar un rând.” Și adaugă „de obicei nu-mi exteriorizez gândurile. Ilustrez, mi s-a zis, tipul de temperament introvertit și flegmatic…”. Spre deosebire de extravertit, deschis spre existența exterioară, introvertitul este atras, prin intermediul senzațiilor, de lumea lui lăuntrică. În asemenea circumstanțe, Genoveva Logan duce cu sine, prin vreme, permanenta amintire a priveliștilor, a culorilor, a sunetelor percepute într-un timp trecut: „când lași să-ți alunece gândul spre locuri străbătute cândva cu mari eforturi sau încântare, vin pentru o clipă în prim plan glasuri și chipuri care au avut în viața ta un rol…”. În acest sens, întâlnirea cu profesorul Ion Holban are o semnificație particulară: „O lume paralelă începea să prindă contururi. Intrasem parcă într-un cerc vrăjit…”

Trăsătură distinctivă a psihismului, gândirea definește ființa ca „subiect al cunoașterii logice, raționale”, afirma M. Zlate în Psihologia mecanisemlor cognitive. Gândirea determină modificări de substanță ale informației cu care operează, dar dinamizează și celelalte „disponibilități și mecanisme psihice în realizarea procesului cunoașterii”. Ființa introvertită acordă gândirii valoare de excepție. În urmărirea propriilor idei, Genoveva Logan dovedește îndărătnicie neinfluențabilă. În creația artistică personală, avansează cu prudență: „prin 19651966, textul romanului Idolii peșterii era gata, dar simțeam că trebuie să-i acord un timp de hibernare, până să-l accept, să-i fac loc în bestiarul meu”. În evoluția făpturii – demonstra Paul Popescu-Neveanu – sentimentele alcătuiesc o complexă formațiune afectivă, cu rol decisiv în reglarea conduitei individuale. Receptarea sentimentelor evoluează spre o maturitate emoțională.

Indiferent de anotimp, la școala din Hălăucești elevii erau scoși pentru înviorare la ora asfințitului. Atunci, adolescenții îl auzeau pe profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu cântând la pian. Prin ferestrele deschise spre curtea interioară, vibrațiile sunetelor se revărsau în văzduh. „Nu aș schimba pe nimic această imagine – retrăiește trecutul Genoveva Logan – un asfințit de iarnă, zăpada scânteietoare bătând într-un mov stins în albastru, crengi de pin grele aplecate spre geamul deschis și vuietul de nemărginire al pianului sechestrat înăuntru. Nu mai conta că aveam picioarele înghețate și mâinile roșii de frig, că urma să intrăm într-un dormitor și mai rece decât aerul aspru de afară.” În momentele de cumpănă, „o simplă evocare” a privirii profesorului îi inspira o intensă „concentrare” și „încrederea pierdută se reclădea în mine pas cu pas”. Pianul acela „a avut peste ani un rol în opțiunea mea de a-mi orienta copiii la o vârstă fragedă să învețe muzica”.

Prin intuiție, Paul Popescu-Neveanu înțelegea descoperirea unei soluții „fără conștiința modului de descoperire”. Gândirea tinde spre construcție ideațională, imaginația spre o plenitudine intuitivă. Este important – argumentează Genoveva Logan – să ai încredere în inconștient; el își face datoria și sedimentează structurile nedospite după o altă entropie decât cea a gândirii raționale, pledează „în favoarea coerenței și consistenței noastre interne”. Structura temperamnetală introvertită a Genovevei Logan se îmbină armonios cu valori extravertite, dezvoltate pe tiparul flegmatic de activitatea nervoasă superioară. „Calmul, durabilitatea sentimentelor, răbdarea naturală – constata Popescu-Neveanu – sunt subsidiar însoțite de îndelungate eforturi stăruitoare.” În iarna anului 1963 și, în continuare, un număr de ani, a izbutit să îmbrace „halatul psihologului”, în Laboratorul de Examinări Psihologice din Iași. În contact profesional cu oameni de felurite categorii sociale, a efectuat „adevărata ucenicie” în profesie. Un caz clinic, un individ diagnosticat cu „luciditate” îi va inspira personajul Ion Asaftei din viitorul roman Alergie.

După încheierea celor două examinări profesionale, prevăzute în programul zilnic de activitate, sintetizarea rezultatului și comunicarea acestuia candidaților, Laboratorul se transforma, „ca într-un basm”, într-un „spațiu de taină”, un Cenacol potențial. Se desfășurau atunci „cele mai inspirate preludii euristice”, continuate, după terminarea orelor de serviciu, în cafeneaua armenilor din Piața Unirii sau în elevatele pauze la concertele de vineri ale Filarmonicii. Anii aceia au rămas în memorie un segment temporal, în care „activitatea profesională nu intra în conflict cu prestația pentru suflet”.

Modalitatea socială de sancționare a limbajului sau a comportamentului, ironia, acționa la Iași „ca o terapie”, – subliniază Genoveva Logan – ironie „la care apelam uneori când simțeam că nu mă mai pot ține pe picioare”. Reprezentativă, sub acest aspect, rămâne discuția cu Marin Preda, într-o zi însorită din iarna lui 1972, referitoare la romanul Alergie, „întors de la tipar”, sub incidența „tezelor” din iulie 1971. Nu totdeauna a fost sesizată „ironia din scrisul meu. Acea nuanță de ironie având-o ca model pe aceea cultivată pe străzile vechii Elade”. În evocare, predominante rămân introspecția, constanta emergență asociativă și fluiditatea limbajului prin care surprinde evoluția calitativă a propriei personalități. Prin anii ´60, când își încerca norocul în presa literară, își propusese,

sub înrâurirea filosofiei lui Heraclit, „ca drumul meu prin lume să curgă, asemenea unei ape, sub semnul Logosului…” În concluzie, trăiește constant o efervescență a gândirii, în subsidiar însoțită de trăiri afective. Gândirea se focalizează pe structura conceptelor, prin intermediul limbajului intelectual, caracteristic expresiei științifice.

Rememorarea trecutului este atent urmărită de Carmen Brăgaru, „deoarece un autor este înțeles mai profund când îi sunt cunoscute meandrele biografiei”. Din acest motiv, revine constant asupra evocării: „să reînnodăm contrapunctic firul biologic, lăsat din nou în suspendare”; dar și a creației: „Să revenim la textele imaginate, plămădite din substanța furnizată de realitatea acelor ani”. Prin dublul siaj metodologic, Carmen Brăgaru dezvăluie semnificația lor și reliefează nucleele definitorii ale personalității.

3. Întâlnirea cu inaccesibilul Receptarea creației și a personalității Genovevei Logan este realizată de Carmen Brăgaru prin două atitudini corelative, consecința unei cunoașteri exhaustive a creației și existenței publice a interlocutoarei. Una dintre acțiuni urmărește evoluția înzestrării creatoare. Cealaltă, individualizarea treptată a personalității și însușirea pasionantă a informației necesare viitoarei profesiuni.

Din primii ani de școală – mărturisește Genoveva Logan – a intuit că era „altfel” decât colegii săi și a visat „nevoia unui refugiu”. Ulterior, prin internatele departe de sat, însingurarea i s-a accentuat. Însă nu lecturile au îndreptat-o spre scris, ci aspirația „de a exprima pe alte căi decât limbajul oral, tensiunea mentală ce își cerea imperios dreptul la existență”.

Treptat, scrisul „s-a implicat în modul meu de viață”. În anul întâi de facultate, a citit în cenaclul Universității din Iași poezia Toamna, semnată cu pseudonimul Flavia Tenedo. După lectură, entuziaști, studenții din anul al II-lea, grupa 221, de la Facultatea de Filologie, au cooptat-o în echipa lor. Prilej de a evoca puțin cunoscuta revista trimestrială „Cuvântul nostru”, scrisă de mână, apărută la 1 martie 1957, a cărei apariție va fi stopată după mai puțin de doi ani: „trezise vigilența autorităților”.

Carmen Brăgaru a descoperit și data reală a debutului din „Iașul literar”, nr. 6 din iunie 1966. Schița intitulată Trei tineri și inaccesibilul a așteptat în redacție doi ani, fiindcă mereu i se cereau modificări. În cele din urmă, autoarea a renunțat să mai bată drumul spre redacția revistei. A aflat de la cunsocuți „că m-au citit”. Bucuria tinerei aspirante a fost umbrită de mâhnirea descoperirii în introducerea textului său a unui fragment ce nu-i aparținea. Din aceste motive schița a fost uitată, un alt text figurând ca debut până de curând. „‒ Cum vă explicați festele memoriei în ceea ce privește propriul Dvs. debut – întreabă Cramen Brăgaru – știut fiind că, aidoma primului sărut, așa ceva greu se poate uita?” „‒ … Am subestimat întâmplarea – răspunde Genoveva Logan – pentru că o așteptasem prea mult.” Și adaugă ulterior „Subconștientul meu și-a făcut din plin datoria, îngropând incidentul…” Tipul acesta de „uitare” a fost motivat de psihologul Serge Breudant prin „inadecvarea” indiciilor de recuperare.

O fată și doi tineri colegi și-au propus să escaladeze vârful Omul din Bucegi, acoperit de zăpadă. Însă „Omul” ce trebuia cucerit – subliniază Carmen Brăgaru „nodurile simbolice” ale textului – se dovedește a fi „cel lăuntric: urcușul, pornit de foarte de jos, din Infern, după lupta cu patimile […] trebuie să ducă la Dumnezeu, în Paradis”. Crucea din vârf, întrezărită într-o „străfulgerare de secundă” era dovada că în alte timpuri „alți oameni au ajuns până acolo…”. Un gând al tinerei luminează din interior decizia de a continua urcușul anevoios: „toată copilăria l-am privit fascinată de pe prispa casei, întunecând orizontul la Apus, ca un hotar spre necunoscut, și am hotărât, când voi fi mare, să-l trec cu orice sacrificiu…” Muntele – sublinia Paul Diel în Le Symbolisme dans la mythologie greque, Paris, 1966, p. 3 – dezvăluie calitățile superioare ale făpturii umane, ale sinelui, funcția psihică a subconștientului „qui est précisément de conduire l´homme au sommet de son developpment”.

Dincolo de constantele narațiunii, Carmen Brăgaru sesizează prezența de-a lungul discursului epic a volutelor distinctive ale unei peceți native așezată deasupra existenței parcurse de Genoveva Logan în planul realității: „din aceeași plămadă cu Anca Cerchez din Idolii peșterii și tânăra fără nume” din schița Trei tineri și inaccesibilul este și autoarea Genoveva Logan. „Era de așteptat să atrageți în viața Dvs. întâmplări ieșite din comun, însă, odată trecute, să urcați spre creste”. În luna următoare a aceluiași an, în săptămânalul „Gazeta literară” a apărut schița Tampon și trambulină, în care autoarea desena, „în tușe sigure”, o ședință de „linșaj ideologic”. Aflăm că textul avea la bază date reale, căci „tot ce scriem este, într-un fel sau altul, trecut prin strunga autobiografică”. Carmen Brăgaru readuce discuția pe firul biologic, formulând, consecutiv, cinci întrebări distincte: „de ce ați optat pentru specializarea în Filozofie?”, apoi „m-ar interesa atmosfera academică” și „poate chiar mai mult atmosfera boemei studențești”, dar și „contextul social-politic în care evoluați”. În fine, citind Idolii peșterii, „am tendința să suprapun atmosfera descrisă în roman cu ceea ce ați trăit cu adevărat”.

Studiile universitare sunt evocate în două registre complementare. Mai întâi, atmosfera academică a prelegerilor universitare, predate de ultimii mari profesori formați în perioada interbelică, mulți abia ieșiți din închisorile comuniste.

Apoi situația civilă și profesională. A refuzat sugestia profesorului Ștefan Bârsănescu de a rămâne la catedra de Istoria Pedagogiei.

Nu-i surâdeau – motivează – drumurile „bătătorite”. Spre a fi convingătoare, s-a căsătorit cu Ion Pogorilovschi, absolvent al Facultății de filosofie din Universitatea ieșeană, șef de promoție, dar cu „probleme la dosar”. Circumstanțele au determinat-o să urmeze secția Pedagogie, secundar Limba și literatura română:

10 actualitatea literară

cronica

nr. 87 n nov.-dec. 2018

Genoveva Logan, o viaţă trăită „între umor şi înstrăinare” „Știam că mă voi dedica scrisului. Intuiam și faptul că va trebui să evit drumurile bătătorite”. După angajarea în Laboratorul de Examinări Psihotenice, profesiunea de psihologie „mult mai promițătoare pentru școala vieții în care intram”, scrisul „s-a implicat treptat” în modul său de viață. Exprimarea în două registre, versuri și proză, „a început să opereze involuntar”, constatând că sunt trăiri ce nu pot fi exprimate decât în versuri, în schimb temele epice „mă confiscă perioade îndelungate”, până ajung, elaborate mintal, „la o formă acceptabilă pe hârtie”.

Anii de studii, atmosfera boemei universitare, aspirațiile și frustrările s-au decantat în Idolii peșterii, roman intitulat astfel prin analogie cu studiul filosofic semnat de Francis Bacon.

Carmen Brăgaru reconstituie atmosfera romanului, „plin de efervescența și idealurile” unor absolvenți de facultate, tineri rebeli, revoltați împotriva a tot ce poate însemna „ipocrizie și convenție socială”. Însoțită de o „repulsie organică față de rutină”, integrarea personajelor în cotidian este anevoioasă, cu atât mai mult cu cât ele nu reprezintă cazuri izolate, ci aparțin „unei generații de inadaptați ce își caută refugiul în sensibilitate, în imaginație, în propria lume interioară”. Carmen Brăgaru alătură valoric introspecția din acest roman cu cele ale Virginiei Woolf și Hortensiei Papadat-Bengescu. Iar aparenta uniformitate a vocilor narative ar reflecta „programatic o omogenitate și o continuitate a ființei umane profunde”.

Aproape șase ani după încheierea studiilor universitare, Genoveva Logan a locuit în Iași, pe strada Râpa Galbenă, nr. 5, în Casa Verde, la primul etaj, „conviețuind cu idealuri”. Aici, „printre ani devastați mereu de meandre biografice și prestația zilnică pentru un trai decent”, a trebuit să definitiveze Idolii peșterii.

Manuscrisul a fost trimis Editurii de Stat pentru Literatură și Artă, de sub directoratul poetului Ion Bănuță. Răsfrântă asupra Iașului, priveliștea amurgului contemplat din Casa Verde îl determina pe Mihai Ursachi, abia ieșit din închisoare, să urce până la etajul prietenilor pentru contemplare. „Se oprea în fața ferestrei și privea până la stingerea ultimelor ecouri ale asfințitului, apoi pleca fără un cuvânt.” În fine, într-o seară de mai a anului 1968, Mircea Ciobanu a adus formidabila veste: manuscrisul primului roman fusese citit în redacția editurii și aprobat pentru publicare: „Am mers mult pe străzi, prin noapte, cu bucurie și încredere în suflet pentru ce va veni!”.

4. Experiențe existențiale În 1969, când Idolii peșterii a apărut, Genoveva Logan era mutată la București, în cercetarea științifică, la Institutul de Cercetări Pedagogice, comasat în 1977 cu Institutul de Psihologie. De la început, tânăra cercetătoare a imprimat preocupărilor sale o sciziune lăuntrică între cerințele profesionale și înzestrarea creatoare. Din acest motiv, în ședințele de analiză a muncii „era citată printre cei care nuși valorifică întru totul pregătirea profesională, având și alte preocupări”. Altfel spus, dăruia literaturii timpul ce s-ar fi cuvenit concentrării pe lucrările de plan. De aceea, elabora textele ficționale în minte, „până la micul amănunt”. Evita, în redactare, folosirea aceluiași stilou: unul era destinat numai literaturii, altul pentru lucrările de plan. În iunie 1972 are o discuție la Cartea Românească, unde predase de ceva vreme manuscrisele romanelor Alergie și Pescărușii. La 30 septembrie, romanele nu primesc viză, deoarece erau „prea încărcate cu probleme grele și grave”, deși în luna mai a aceluiași an, la Conferința pe țară a scriitorilor, Ceaușescu declarase „că putem scrie orice și oricum, ne este permis mai mult ca oricând”.

Sub îndrumarea profesorului universitar Vasile Pavelcu, Genoveva Logan și-a încheiat, în 1973, studiile doctorale, susținând teza Psihologia atitudinilor, cu accent pe formarea și aducerea lor în contextul valorilor. Deși elogiată de comisia doctorală, Genoveva Logan a refuzat publicarea. Venise indicația fermă ca în text să fie introdus și un citat din „creația” lui N. Ceaușescu. În același an, la 6 decembrie, nota în jurnal apariția volumului Alergie, „un moment festiv, pe care îl trăiesc în tăcere, mergând la slujbă… O bucurie stingheră pe care nu am cu cine să o împart”. Carmen Brăgaru a notat în pagină toate analogiile stârnite de lectură: „… de la Reconstituirea lui Pintilie și tribulațiile lui Zaharia Fărâmă din Pe strada Mântuleasa de Mircea Eliade, până la lupta cu demonul purtată de Ivan Karamazov”.

La 22 aprilie 1978, Genoveva Logan a fost primită ca membru stagiar în Uniunea Scriitorilor. În același an, a încheiat microromanul Fără identitate, apărut în 1982, împreună cu Pescărușii, la Cartea Românească.

5. „Cutremurul existențial” O bună parte din rememorări se referă la ceea ce, ulterior, s-a numit „Meditația Transcendentală”, inițiată și predată în România de un inginer electronist, pe nume Stoian.

Stabilit în străinătate de mulți ani, considerat „specialist într-ale psihologiei abisale”, el a primit autorizația forurilor conducătoare de a efectua instructajul. Însă nu Ceaușescu personal dăduse aprobarea. După căderea comunismului, s-a scris despre acest episod în mai multe rânduri, Carmen Brăgaru sintetizând acum toate informațiile rezultate din multiple surse. Între 13 și 17 decembrie 1981, Genoveva Logan a participat la „cinci zile de experiment”. Dintr-o notă informativă, existentă la dosar reiese că, spre deosebire de alții, incriminata refuzase să participe la ceea ce îi propunea Institutul prin invitatul străin, că respinsese instruirea „într-o practică de al cărei temei științific se îndoia”. „La prima ședință, introductivă și mai mult teoretică, am participat – confirmă Genoveva Logan. Intrarea era supravegheată de informatori, dintre care, pe câțiva, i-am recunoscut. În sală, portretul Tovarășului, nelipsit din toate încăperile, avea acum în vecinătate un alt portret, cel al lui Maharishi Mahesh Yogi.” Pentru instructaj se plătea și o taxă.

Peste un timp, la un congres internațional, unde i s-a pus în față laudativ o statistică MT din România, Ceaușescu a prins de veste. Și a hotărât să ia măsuri!

La 26 martie 1982, întreg institutul a participat la o ședință de zece ore, condusă de un „tov. Enache”. Cei care nu erau membri de partid au fost ținuți sub supraveghere, într-o cameră izolată, până la terminarea programului. Ședința s-a terminat cu destituirea lui Virgiliu Radulian. La 27 aprilie, în ședința Comitetului Politic Executiv, Ceaușescu a decis sancțiunile: desființarea ICPP și trimiterea cercetătorilor în munci necalificate, în producție. La 5 mai, mărturisește Genoveva Logan, am fost excluși „din chiar statutul nostru social pentru care ne pregătiserăm cu mult efort”. Cei vizați nu mai aveau voie să publice, nici să lucreze în învățământ, în cercetare sau ca psihologi.

Au fost reactivate pârghiile de manipulare: frica, frigul, foamea. Sub pretextul reparației, telefonul de acasă a fost dotat cu mijloace de ascultare. Au fost publicate sinistrele documente referitoare la sistematizarea rurală. Se lucra și duminica, până se producea (și aceea, planificată!) o pană de curent. Frecvent, salariații erau scoși din program, pentru a aștepta în fața aeroportului sau pe traseu „trecerea Tovarășului” sau sosirea unei delegații străine. Până în decembrie 1982, Genoveva Logan a „bifat” trei locuri de muncă, dar și audiențe și căutări, însoțite de revelațiile fiecărei zile. Din toamna aceluiași an, și-a îndreptat copiii spre muzică. În perioada deschisă de anul 1982, „am trăit experiențe de viață decisive, la care altfel poate că n-aș fi avut acces”.

6. La „munca de jos” De la Consiliul Municipal de Partid – prin Radu Enache și Iosif Fuhro – a fost îndrumată să se prezinte la IAUC, Întreprinderea de Aparate și Utilaje construite într-un singur exemplar, destinate cercetării. A fost angajată pe un post de bibliotecar, având de acum o legitimație de serviciu. După mai bine de o lună, a plecat de la IAUC, pentru a-i face loc soțului său, care „la acea vreme, vindecat de fantezia sculpturii în lemn la Pipera, era șomer”.

Angajată pe un post de psiholog, din octombrie 1982, într-un leagăn de copii abandonați de mamele lor – cuplul prezidențial interzisese avorturile – și străduindu-se să schimbe „câte ceva în bine”, după un an, a alunecat în sindromul „ca și cum”. Se identifica afectiv cu traumele fiecărui copil: „Abandonul și marginalizarea mea intrau în rezonanță cu abandonul lor, amplificându-se până la trăiri liminale”. Dar nu a fost numai sindromul. S-au adăugat și adopțiile externe, plătite în valută.

Prin funcția de serviciu trebuia să asigure familia adoptivă că totul va fi bine. Însă totul era regizat până la urcarea copiilor în avion. În viitorul apropiat, era posibil să i se ceară pregătirea altor adopții externe asemănătoare. Pe fondul recluziunii impuse de statul totalitar, a decis să renunțe la post. Justificarea reală nu putea fi invocată. A solicitat concediu fără plată pentru creșterea copilului. Din septembrie 1983, a mizat totul pe un manuscris „în stare de plasmă”, la care a lucrat până la începutul lunii martie 1984. Însă M.[ircea] C.[iobanu], noul director al Editurii Cartea Românească, l-a respins fără prea multe comentarii. În asemenea circumstanțe, Genoveva Logan a fost nevoită să apeleze iarăși la instituțiile statale. Tribulațiile sunt evocate în pagini de jurnal, pe trei deictice temporale. Inițial, o localizare în timp, „20 martie 1984”. Apoi, o alta referitoare la enunț: „vineri”, când inspectorul-șef al Secției de Învățământ pe Capitală s-a sfătuit cu secretarul Comitetului de Partid din minister: „…cum să rezolve sau să infirme cererea de intrare în învățământ”. Ministerul a dat o timidă aprobare: „…să vedem ce spune partidul!” Și o referire la momentul enunțului: „În vremea când notam aceste referințe, nu aveam niciun loc de muncă”. Dominat de tehnica rememorării, reperajul deictic are structura unei narațiuni homodiegetice, prin intermediul căreia naratorul relatează constant segmente existențiale contrastive.

La școala de hipoacuzici, elevi deprivați total de auz, vocea narativă alătură două atitudini contrastante: „…într-o criză de subsolicitare”, un băiețel „își descompune pupitrul, șurub cu șurub, îl face grămăjoară în fața clasei, apoi cu abilitate de prestidigitator îl recompune fulgerător și își freacă bucuros mâinile”. Afară, în realitatea maculată de dictatura ceaușistă, oamenii maturi procedau identic. Fostul coleg de Institut, Tudor Țopa, „tot astfel își desfăcea și recombina jurnalele, măcinând în gol o carte pe care nu spera să i-o publice vreo editură”.

Timpul esențial rămâne prezentul. Trecutul și viitorul sunt distribuite de vocea narativă în funcție de momentul enunțării. În decembrie 1989, lucra încă printre copii cu grade diferite de surzenie. Prin specificul postului, exersa zilnic, în cabinetul defectologului, aceleași sunete și cuvinte, luând câte un elev prin rotație. Cu timpul, a constatat că o mare parte din vocabularul limbii române îi rămânea zilnic nearticulat!

La începutul deceniului nouă, Genoveva Logan a stabilit cu soțul său un pact: cel puțin unul dintre ei să se realizeze, săși ducă proiectele până la capăt. La fel ca în anii anteriori, s-a oferit să rămână în urmă, cheltuielile cu copiii fiind mari. Din acest motiv, a preferat să lucreze câțiva ani într-un cabinet de consiliere psihologică, prilej de a cunoaște câte ceva din România profundă. La Institutul de Psihologie a revenit târziu, când alții se pensionau: „…poate fi considerată și asta o reabilitare”.

7. Melancolia rememorării Ultimele pagini ale rememorării sunt construite pe alte patru secvențe distincte. Carmen Brăgaru se oprește inițial la romanul Pescărușii. Volumul, cu titlul schimbat la reeditare în Pianul hipnotic, „uimește din nou prin îndrăzneața radiografie a stărilor de lucruri din acei ani”. Personajele principale, Lilia și

Antim – cărora vocea critică le decodează semnificația simbolică – nu se potrivesc lumii contemporane. Singurătățile lor se contopesc într-un posibil tandem, în care poverile cotidianului să poată fi distribuite. Alegoric, sufletele lor sunt – accentuează Carmen Brăgaru – aidoma pescărușilor argintii din largul mării, surprinzător opriți în apele murdare ale râului Dâmbovița.

Prezența lor evocă aspirația evaziunii, descătușarea de materie și redimensionarea făpturii umane: „Mă confruntam zilnic, în drumul spre locul de muncă, trecând Podul Izvor, cu spectacolul apei lăptoase din Dâmbovița care adună toate dejecțiile orașului”. Dar, în apele ei, s-au oprit peste noapte „ciudatele păsări argintii”. Pe drum, în tramvai, „fantezia funcționa cu randament sporit; evadam în lumi paralele!” În roman, Genoveva Logan a inserat șapte texte narative intitulate „resurecții lirice”, recreate din perspectiva personajului Lilia, „rememorări imaginare” în care personajul principal este mama prozatoarei. Amintirile nu sunt reproduceri fotografice ale unor întâmplări trăite, ci reconstrucții ulterioare ale percepției originare, de o expresivitate ce vădește „un scriitor autentic”, accentuează vocea critică. Din cele șapte titluri, Carmen Brăgaru a selectat patru pentru anexe, în legătură directă cu biografia autoarei: Din zori până iarăși în zori, Mâhnire, Schimb de unelte, Unul din voi va lovi, în cel din urmă exegeta intuind „o remarcabilă Mioriță răsturnată”.

Schițele dezvăluie autentică înzestrare literară. Modalitatea esențială de organizare a narațiunii este reprezentarea.

Compoziția exterioară desfășoară textul cu frecvente întoarceri în trecut. Prin intermediul funcției referențiale, vocea narativă este centrată pe referentul mesajului. Funcția expresivă dezvăluie trăirile sufletești ale tinerei femei. Situat în afara lumii funcționale, naratorul are acces numai la conștiința personajului principal. Și, prin intermediul funcției conative, orientează mesajul spre receptor. Alternanța planurilor narative, întoarcerea frecventă în timp, constanta utilizare a contrapunctului, numită de Jaap Lintvelt „narațiune heterodiegetică”, reliefează comportamentul și trăirile interioare ale tinerei femei.

Miorița – adaugă Genoveva Logan caracterizării schițate de Carmen Brăgaru – rămâne „un fluid genetic pentru cei care neam născut în România, un pattern, din orice unghi am privi-o și oricât ne-am distanța”. În studiile de specialitate intitulate Psihologia poporului român (iulie 1967) și Ipostazele psihice ale ethosului românesc (ianuarie 1968), Genoveva Logan a propus ca trăsătură particulară a psihologiei poporului român „leit-motivul înstrăinării”. Ideea – constata Carmen Brăgaru – este susținută de câteva argumente: „starea de dor, cucul, cântecele de înstrăinare, Miorița, Eminescu (pentru starea de izolare și incompatibilitate a geniului cu efemerul”. Vocea critică dezvăluie o altă semnificație a baladei populare, dar și o particulară similitudine afectivă a ciobanului, deosbite amândouă de interpretările anterioare. În același timp, remarcă similitudinile dintre cele două trăsături complementare ale românului de totdeauna cu firea Genovevei Logan, care a realizat „o descriere inconștientă a sinelui profund”. Ciobanul și mioara lui – accentuează Genoveva Logan – „continuă se ne acompanieze pe cărările noastre de pelerini. Suntem călători prin lume, venim de undeva, plecăm spre altceva…”. În 2010 – adaugă Carmen Brăgaru – „i-ați surprins pe cei care vă știau doar prozatoare cu un volum de versuri bilingv, intitulat Urme/Traces”. Distribuite în șase cicluri, versurile sunt „o foarte riguroasă selecție din ceea ce ați scris […] de-a lungul anilor”.

Volumul selectiv – răspunde interlocutoarea – „m-a ajutat să depășesc un blocaj biografic, altfel nu-l publicam”. Încărcate de substanță emoțională, două paragrafe melancolice închid călătoria inițiată de Carmen Brăgaru în viața și creația Genovevei Logan, o viață trăită cu fără compromisuri. „În ciuda textului crescut considerabil, pagină cu pagină”, rămân totuși – comentează Carmen Brăgaru – „multe pete albe pe zidul ce vă poartă numele pe care mă îndemnați, subtil, să le umplu și cu imaginația”. În cele din urmă „mi-ați scris de curând încep deja să aud alămurile din final”. Dialogul acceptat are semnificația unui periplu „atât în viața Dvs. cât și în fascinantele lumi pe care le-ați purtat și le purtați încă sub pleoape”. „Sunetul alămurilor – răspunde Genoveva Logan – a ajuns în acest interviu printr-o întâmplare, la care am fost martoră prin vara anului 1990. Trenul din care priveam pe fereastră a staționat într-o gară mai mult decât prevedea orarul și, pe peron, au explodat alămurile unei fanfare. Se intona un șlagăr care a făcut epocă, Drumurile noastre toate, cântat de Dan Spătaru. Iar mecanicul de tren – s-a aflat imediat vestea – fiind pe ultima cursă înaintea pensionării, a ieșit în ușa locomotivei și a primit omagiul confraților.” Secvență imposibil de gândit în comunism, aș adăuga! „De dragul drumului nostru, ajuns la final, permite-mi, Carmen, să asociez această imagine și elogiului meu pentru maieutica perfectă prin care ai condus acest dialog. M-ai făcut să spun ceea ce nu credeam că știu și din ceea ce, știind, nu mai voiam să știu. M-ai redat mie însămi și, cu bune, cu rele, mă ajuți să merg mai departe.”

Un elogiu adus cercetătorului științific Carmen Brăgaru, pentru munca desfășurată pe o dublă călătorie în timp: formarea profesională într-un domeniu superior de cercetare științifică și pătrunderea în spațiul unor noi teritorii ale imaginarului. Genoveva Logan își legitimează vocația nativă în captivantul univers secund al literaturii! „Pentru toate vine o zi! Așa sună titlul singurului roman pe care nu l-ați reeditat – conchide Cramen Brăgaru. În ciuda reticenței Dvs. de a vorbi despre sine, iată că a sosit ziua acestui periplu prin amintiri, tot un roman, chiar dacă nescris cu cerneală pe hârtie. O viață trăită cu priviri „drepte și inchizitoriale, ca niște unde radar scormonind lumea”.

nr. 87 n nov.-dec. 2018

şcoala de poezie

actualitatea literară 11

Gheorghe Simon cum toate vor răsări din uitare iar noi mănunchi de raze vom fi spre închinare.

Omul ajuns la răscruce

O ardere de tot

în primordia clipei amenințare din umbră ispitire a duhurilor rele înșfăcînd nimicul zilei cu nepotolite guri carnivore cum nu ştiu puii să devore prada încă vie culcată în iarba junglei spre jertfire.

Spaima de a nu fi văzut cum adulmeci tu moartea focul devorator cuptor al arderii din nimic din resturi uscate din aşchii desprinse din pomul vieţii trecere fără martori să te confirme pe tine părăsit la marginea lumii.

Într-o grădină

cu flori de sulfină suspină copilul din flori după mama ca o răspîntie unde ajungem toţi înghesuiţi într-un nume şi nu ne mai strigă nimeni. În pomelnic părelnic e doar pagina albă în care cineva caligrafiază o literă.

Iniţială şi iniţiere după ce vom citi ne va fi dat să vedem cum litera se topeşte şi un duh ne străbate pînă dincolo de moarte.

Cîteodată la marginea pădurii şi deasupra casei care mă apără de singurătate stingheri nori rătăcitori se ivesc şi pădurea îşi ascunde cărarea pe unde a rătăcit omul în căutare de ceva care să-i amintească de viaţa sa.

Sub coaja netedă a fagului auzim cum pe dinăuntru viaţa îşi subţie cărarea spre vîrfuri solitare crescute parcă în lumină şi nu din rădăcini ascunse în pămîntul viu.

Tot mai uşor plutind în uitare

tot ce a fost spre stingere de sine.

Cuiburi de păsări rămase goale sunt acum căsuţe vocale.

Nu răspunde nimeni în locul nostru cît timp suntem chipul clipei de acum.

De pe acum începe moartea să-şi facă sălaş cînd rămîi fără glas în clipa straşnică a Glasului din cer auzindu-te pe tine Părinte cum ne ţii minte cît am fost pe lume şi lumea părea făcută din cuvinte un fel de duh în lucrare fulgerîndu-ne chipul însemnîndu-l cu pecetea de taină a vieţii fără de moarte

la răspîntia crucificării priveşte şi se minunează cum se eliberează de teamă şi de ură şi de tot ce a fost doar trecere ca o singură clipă purces deodată în pripă pluteşte ca un pai pe valuri înecate la mal chipul în evantai răcorindu-şi fruntea senină de care se anină cîte o rază pînă toate cuvintele se topesc în numele adevărului poetic şi un suflu noetic înnoieşte văzduhul.

Încercare de eliberare

de sub povara uitării oarbe durere a inimii ascunsă undeva pe prundul copilăriei la o margine de pădure un copil se agaţă de poala pădurii şi de atunci se aude vocea schimnicului repetînd Fiţi poală! Fiţă poală! ca să aibă de ce să se prindă cei neajutoraţi şi să plîngă eliberaţi de osîndă cei oropsiţi şi părăsiţi de părinţi.

Fii, tu, oaspetele tău în vremi de vitregie fii, tu, piatră pe care să alunece apa în cădere şi pulbere să se facă şuvoiul trecerii.

Fii, tu, piatră de încercare pe care să alunece smintirea surpare fii, tu, celui care ne îngînă şi rîde de noi în surdină.

Fiinţă aeriană în cădere şi scădere Urgie năprasnică asupra omului pe măsură ce ne înălţăm spre steaua singurătăţii de aici pornesc raze şi noi rămînem în centru ca miez al cunoaşterii şi din singurătate în singurătate se ţes raze coapte în noapte şi ţinem aproape unul altuia spre înfrăţire şi tot ce e înteţire spre însufleţire de duh din iubire un fel de rodire din sămînţa uitării cît am fost pe pămînt topind tot ce mocnea ascuns în noi lacrimă înmugurită din focul arderii de sine pînă ni se pierde numele şi numele ţine loc de figură.

Atît şi nimic mai mult

ajunge şi ne întrecere tot ce rămîne nefăcut zidire de cuvînt viu e omul pe pămînt.

Suflare din adînc cît nu mai poate omul să zică nimic şi-i tăcere de mormînt cum nu am fi fost cum nu noi eram pe cînd acum se zideşte încă dar numai şi numai prin Cuvînt şi cuvîntul e vînare de vînt.

Iarăşi omul pe cale posibilă clipă de întrupare ieşire din matca ascunsă în inima omului rază aurie pe tipsia dimineţii clipind clipa cu pleoape verzui nu stă acolo unde o pui şi nici nu te învaţă cum să spui despre ce este cînd tu eşti cel ce este şi doar El te strigă pe nume şi tu îi răspunzi cum ai fi al nimănui.

Clipă augură, vergură clipă ieşind spre tine din casa amintirii corabie de sunete alunecînd pe valuri domoale de vocale săltat din cînd în cînd pe creste ascuţite de vuiet acut şi tumult tresari deodată cum toată zidirea s-ar cutremura şi ai vedea cum creşte frica de moarte în viforul amintirii a tot ce a fost şi acum te trezeşti în părăsire la ţărmul singurătăţii amare e soarele vieţii tale cu nisip fierbinte încălzit pe neştiute / de aduceri aminte.

în numele adevărului poetic îmblînzit cu diminutive înăsprit spre asfinţit de îndată ce te întorci acasă şi casa inimii pluteşte pe apa trecerii dincolo de ce se poate vedea cu ochiul minţii inorog săltat în văzduhul luminii în timp ce cuvintele roiesc nuclear în jurul unei păreri puerile.

Cum ai sta pe gînduri

ce se perindă ca într-o oglindă şi nimic din fiinţa ta nu se desprinde ca parte a întregului zimţuit pe la margini de trecerea aprigă prin urechile acului cum ai trece acum într-o aprigă clipă şi nimic să nu rămînă pe retina oglindă cum ai acoperi ceva ce nu poate fi ascuns pe un promontoriu al solitudinii fără să te împiedici de ceva care să-ţi aducă aminte.

Prea mult răcoare

sub pălăriile verzi ale buruienilor hrănindu-se din ape stătute eliberare de sub povara întinării mai aprigă creştere a rădăcinii din nămolul moale al stării de lenevire a tot ce poartă sămînţă stearpă.

Stagnare şi înmulţire a nimicului fără de rod în deşertul clepsidrei întoarsă la timp cît timp mai e cineva să o întoarcă.

Atunci vom vedea cum se strecoară ceva care nu ne atinge şi nici să îl numim ceva ca din senin asupra noastră cum deodată soarele din glastră ar izbucni şi între pereţii albi ai copilăriei nici o fereastră.

Eliberare

din lumina orbitoare neînrobitoare trecere dincolo spre amurgul unei vieţi pe care o vezi acum mai limpede izvor din care ne împărtăşim şi cu voi cu toţi sosiţi în răstimp eliberare din strîmtoarea clipei cît timp duhul nu e în strămutare cît clipeşte steaua iubirii pe cerul aşteptării.

12 actualitatea literară

şcoala de poezie

Ileana Pop-nemeş

îmi cresc ierburi amețitoare peste amurgul fără odihnă al zilelor și al nopților, ca amantele ocazionale tot mai suferinde și mai tăcute de atâtea ninsori.

“Ne strig pe amândoi”

Oameni din iarbă Am să-mi îmbrac poezia într-o cămașă încrețită de respirația nopților fără culoare... și-am s-o închei cu doi nasturi îmbrățișați de oameni din iarbă ce zâmbesc și cântă semănând adevăr și culegând iubire...

Eu nu mai știu cum strălucește dimineața, în timp ce pierd numărul inimilor pe care mi le-am adunat din atâtea vieți trăite și neterminate... rămâne câte una la fiecare vamă când dau drumul asfințitului să meargă în ținuturile sale, pentru că nu mi-a spus nimeni niciodată de unde se aprind focurile încremenite și trecute divin în inimi...

Mamă ia-mi lacrimile și toarce-le!

Fără nume Eu n-am un nume, dar din litere

nr. 87 n nov.-dec. 2018

Ce gânduri au brândușele de toamnă, câți psalmi se pot ciocni printre strigoi pe același drum acum golit de frunze ca doi drumeți străini, fără priviri, o inimă îngălbenită ca o amintire s-a pus de ceva vreme între noi.

Mirosuri de-oboseală și de negru adună viu destinul fără măști, ne-a prins între tăcere și mirare, în locu-n care am lăsat cuvinte calde și-n suflete albastrul cel regesc.

Speranțele descresc în trepte și se vorbesc cu-amurguri noi, de-atâtea ori în nopți fără viață, eu tot te caut și te-adun, strigându-te, ne strig pe amândoi.

Citește dincolo de rânduri și înfățișări, cu dragoste prinsă-n lumină, adună fiecare lacrimă neștearsă și-mparte-o să rămână îngerească, prinzând-o-n seva cea cu smirnă, în inimă, în gânduri și-n îmbrățișări.

Uitându-mă în urmă Mă-mbracă ziua în altar de rug în haite vorbe nesfârșite curg și port pe brațe raza soarelui ce-o iau cu mine-n lume și-n amurg.

Mă-mbracă seara într-o rugăciune

înfășurată-n șalul lunii, să trec spre pragul verde de lumină, s-aud o liniște ca-ntâia oară când mama m-a adus și m-a dat lumii.

Mă-mbracă noaptea în fuior de ceară, pe păr îmi toarnă mir din stele, mai lasă-mă să pot urca o treaptă și-apoi tu, Doamne, fă-mă zbor în cuib… de rândunele. Și simt o dimineață ce îmi adâncește ceasul prin roua ce mă-nvăluie fierbinte un troc cu moartea căreia nu-i pasă, și-o-ndemn să se așeze-n leagăn neclintită mai stai o dată, clipă neînvinsă.

Sub scara care se topește, pare-mi că mă ascund în neștiut mai scriu albastră ca o taină și-un ger îmi cerne așa mărunt să mă prefacă-n pumnul de țărână...

Având pe umeri doar o haină întoarsă către ziua cea de ieri, sunt tânăra bătrână fără nume ce poate atinge-un cer de nicăieri...

Întrebare De ce nu mi-ai pus mamă două inimi, două inimi când scriu pe două rânduri, alerg pe două șine și iubesc printre picături...?

Frunze mă apasă Prin anii tinereții din albume, încondeiați cu pași grăbiți, îmi dai un cer fără de lume și-n nebunia mea cu tine, turme de frunze ce-s uscate ca o pădure desuetă pe brațele mele schiloade, iluzii galbene-mpletite, frunze ce ard pe inimă m-apasă.

nr. 87 n nov.-dec. 2018

şcoala de poezie

actualitatea literară 13

Foto: Radu Suciu

Adela Naghiu

vine moartea și dă de băut la tot satul

vine viața și dă cu var peste lutul proaspăt în casa de la drum se potolesc oglinzile și luminile se pune masa în locul celui plecat se așază velințele-nflorate Cina cea de taină și tablourile în care tocmai s-a mai mutat cineva dar asta numai după ce se dă de trei ori cu ușa să nu mai potrivească una din chei se dă pâine și apă să ne spălăm pe mâini și de asta noi nu știm dacă mai apucăm ce vrei, a fost bătrân om bun, săracu’ da’ tot prin sat de bună dimineața pe la sfânta biserică nu prea zice că de-aia nu l-au deschis s-a umflat în șură trei popi tineri până predică ăștia aici ne topim la cimitir n-am mai ajuns decât noi și groparii care nu mai aveau foc le-a lăsat diacul chibritele de la parastas și-au rămas mai liniștiți acum nici groapa nu mai era atât de greu de umplut ceilalți au rămas neliniștiți în drum venise poliția și salvarea să mai scrie niște hârtii Mihaiu Monului era negru de haine și de fum îngenuncheat în ocol cu lacrimi murdare și fără nimeni la celălalt capăt al mâinilor treceam pe ulițele prăfoase plimbând moartea de la un capăt la altul al satului și-mi sângerau călcâiele picioarele mele cele de umblat pe pământ și dacă n-aș fi simțit cum curge cald peste sandalele mele de lac nu mi-aș fi adus aminte că n-am rămas niciodată nicăieri –rămân numai cei care pleacă și-n rest numai convoaie șiroind pe ulițele satului mă doare ceva și mă bucur de fiecare durere obrăznicia de a te-nveșmânta în văzul lumii în propria carne iată urletul smuls cu forcepsul din două trupuri deodată dar numai din memoria celui dintâi

în ziua a opta

omul l-a făcut pe Dumnezeu și a văzut că a fost bine –i se urâse să inventeze doar pentru cartea recordurilor și i se întindea la picioare o autostradă cu prea multe sensuri de mers Dumnezeu s-a așezat în jilțul său zâmbind copilărește s-a uitat printre norișorii albi prin care noi nu ne uităm niciodată jos nu mai era nicio zi dar în toate casele răsărise ceva și toate popoarele vorbeau aceeași limbă și trăiau pe rând o singură viață – cei mici își scoteau găletușele și lopățelele bărbații războaiele femeile pe cele de țesut și toți se grăbeau să-și vâre fericirea în ochii celor mulți și umiliți ținând la distanță ura mocnită de cealaltă parte a ecranului

minunile neștiute pe apă pe uscat și prin aer

Dumnezeu nu mai înțelegea nimic a răsfoit toate parabolele dar niciuna nu vorbea despre vreo religie fără parabole numai cu zei pentru următoarele campanii publicitare și icoane pe sticla monitoarelor un înger mai tânăr i-a pus atunci în brațe un manual cu noile limbaje i-a șoptit prietenește c-ar fi timpul să se pună la punct cu ultimele cuceriri în industria despărțirii oamenilor de oameni altfel o să-i rămână

Dumnezeu a împins cu un deget norișorii cei albi după o mână de ajutor dar toată lumea dispăruse din lume toți căutau ceva și deveneau fericiți împreună nu suntem singuri că tot nu putem trăi fără să spunem cuiva că nu putem trăi și hai să ne-astupăm ochii și urechile cu ochii și urechile altora numai degetele să bată pasul pe loc by-pass-ul pe loc să ne păstrăm orice-ar fi gândirea pozitivă ce dacă din purgatoriul ăsta n-avem decât niște ghiduri de conversație și niște norișori albi și pufoși care se strâng și se-adună căci și ziua de lucru a mâinilor tale e și ea pe sfârșite

mama-și îneacă amarul

în cutia cu voci tata înjură scurt în fața celei cu imagini amândoi și-au făcut cutii ponosite din care ies numai dimineața să-mpartă mâncarea și apa și aceeași privire prin care nu se vede nimic și mama și tata în cutiile lor așteaptă numai să treacă bătrânețea nici nu văd cum am început și noi să ne târâm spre cutiile noastre care seamănă cu ale lor numai că sunt mai frumoase pentru că noi vom rămâne mai mult în ele pentru că noi ne-am ridicat în mijlocul altor cutii și-avem să lăsăm ceva în urmă niște cutii mici, cartilaginoase care încă nu se văd dar se aud deja prin pânza freatică uneltele noi de trăit orice cutie se strânge cu timpul ca o piele în care a îmbătrânit un șarpe de casă mamei i-au ieșit mâinile prin cutia tot mai jerpelită cară și-acum obiectele cele mai grele și nu mai vrea nimic să înceapă din când în când mă duce la ea în cutie și mă pune să-i probez toate amintirile dar lucrurile pe care le privești mult devin ciudate și bune de-aruncat și tot ce arunc peste zi din cutiile lor noaptea se adună peste mine că nici somnul nu mă acoperă complet și-n vis rostogolesc două cutii goale ca niște cochilii de melc –părțile vii se acoperă

cu părțile moarte e un fel al materiei de a trăi fără grija zilei de mâine

în burta peștelui cel mare se-mpute peștele cel mic la naiba cu politicile sociale numărătoarea câți de da câți de nu reproducere asistată moarte asistată translatorii de gesturi pândesc neputința noastră de a păstra în viață doar părțile dureroase

copii ai imaginii rotim lumea nainte și-napoi nu ne putem ostoi apetitul pentru moarte schilodiți de propriul instinct de supraviețuire ca pe tabla de șah înlocuim oamenii cu ființe tot mai mici care ne-nvață să acceptăm sclavia realității mâinile au învățat să vorbească se mișcă-ntruna chiar și când dormim se prind într-un fel de inimă care nu se oprește spre binele nostru prin hubloul albastru cineva tocmai ne întoarce spatele altcineva ne descoperă ca pe ciuperci comestibile închiși în orașele noastre facem dragoste ne îmbrăcăm la loc și dragostea nu rămâne înlăuntrul nostru

pe sub terasa de la OJT

curge un râu înghețat din când în când cineva pune pe masă vițelul cel gras și-atunci dedesubt i se deschide o trapă un înger cu solzi de argint îl conduce până în mijlocul șuvoiului și-i masează mâinile să nu-i înghețe tocmai când se ivește făptura cu bot umed de iepure de casă cu sâni împroșcând lapte și smirnă O prinde de păr ca pe înecați trei zile și trei nopți se luptă cu dânsa de sus se aud bătăi ca un dangăt de clopot într-o biserică arsă cel slobozit în adâncuri bate și el în solzii de argint ai îngerului în sfârcurile făpturii care plânge și se roagă să nu fie adusă la suprafață ca ultimul dintre ocnași mereu e nevoie de cineva la marginea râului înghețat care poate merge mai departe ca îngerii deasupra toți așteaptă întoarcerea lui Ulise doldora de licori la masa pensionarilor numărătoarea o ia mereu de la capăt cu toții ascund în spatele buzunarelor jerpelite câte-un organ afectat dar îngerii împart deja cuminecătura de seară și apără cu ghearele fiecare ieșire unul dintre noi va trăda nu se știe cine dar locul lui gol începe să amâne conversațiile lângă fiecare masă zburdă câțiva peștișori colorați o pisică îi urmărește atentă numai că ea nu-i va prinde niciodată cum stă atârnată cu capul în jos de brelocul cu chei al lui peterliceanu poetulhada aruncă pe masă zarurile ultimului poem și toți se prefac orbi din naștere se schimbă halbele și direcția vântului valeriusabău nu mai are pe nimeni își inventează o lume ca să aibă pe unde merge spre casă pe dalele reci printre sloiuri și sticle sparte se zbate făptura dar ea e un animal care nu-și poate mânca decât propria carne vine porumbelul sfântului duh și-l ciocănește-n cap pe gândacul lui kafka și îngerii golesc una-n alta sticlele de apă vie și apă moartă mai trag câte-un gât și degajează platoul de filmare

nr. 87 n nov.-dec. 2018 14 actualitatea literară interviu Gaudeamus 2018 „Cînd povesteşti trebuie să îţi asumi cu toată responsabilitatea viaţa şi destinul personajelor, altfel ele se răzbună, nu te ascultă, se revoltă” v Adrian ALUI GHEORGHE în dialog cu George MOTROC v „Omul se naşte vânător şi moare victima propriilor capcane”

- Domnule Adrian Alui Gheorghe, în primul rând, felicitări pentru noua carte, lansată la Gaudeamus 2018! Pentru cei care nu au ajuns la lansarea cărţii dvs. din diferite motive, de la distanţa faţă de Bucureşti până la traficul şi blocajul infernal din oraş (cazul meu), vă rog să prezentaţi pe scurt atmosfera şi câteva impresii legate de lansarea dumneavoastră. Ce reprezintă o lansare pentru un scriitor, azi?

- Lansarea, mai ales la un târg de carte, naţional, este, fără îndoială un ritual. Ai sentimentul, la un târg de carte, că ele, cărţile, vin de peste tot şi se întâlnesc, comunică între ele, dacă îţi încordezi puţin urechea le auzi dialogul gureş, susţinut.

Am avut şansa, în această toamnă, să particip şi la Tîrgul Internaţional de Carte de Frankfurt, prilej de a intui dimensiunile fenomenului la altă scară. În esenţă, însă, e acelaşi lucru: cartea, cărţile, sunt în centrul atenţiei. Îşi trăiesc clipa, înainte de a înfrunta necunoscutul destinului lor.

Fiindcă ele, cărţile, au destin exact ca şi oamenii.

La o ediţie Bookfest, din anii trecuţi, alături de pavilionul expoziţional în care erau expuse cărţile, era şi „târgul mireselor”. Nu se poate asociere mai potrivită, orice carte care porneşte în lume, în căutarea cititorilor, are ceva din frumuseţea şi inocenţa presupusă a mireselor.

Referitor la lansarea de la Gaudeamus, voi relua ceva din ce am spus şi acolo. Sunt un scriitor norocos pentru că ultimele cărţi mi-au apărut la o editură importantă, poate cea mai importantă din România, „Polirom”, care respectă şi autorul, dar şi cititorul. Că la ultimile cinci cărţi am avut redactor de carte pe cel mai mare profesionist în domeniu, doamna Mădălina Ghiu, care ştie să facă dintr-un manuscris amorf o carte vie. Că la lansarea recentă au vorbit doi scriitori care nu fac niciodată compromisuri, criticul Vasile Spiridon şi prozatorul şi poetul Ciprian Măceşaru, moderaţi de un maestru de ceremonii impecabil, doamna Claudia Fitcoschi. Nu mai spun şi ce asistenţă am avut, că stîrnesc invidii şi nu îmi doresc asta.

George MOTROC

- Înainte de a vorbi despre carte, vă rog să ne spuneţi cum ar arăta schiţa de autoportret literar Adrian Alui Gheorghe?

- Cred că ar trebui să mă inspir din stilul Picasso sau Dali, ca să îmi fac un autoportret... plastic.

Poetul din mine e slab şi înalt, poartă plete. E la vîrsta primelor poeme serioase, nu s-a schimbat prea mult până azi. Fumează mult. Visam toate lucrurile care nu există, pe atunci. Prozatorul a căpătat, apoi, ceva din statura CreangăSadoveanu şi asta fiindcă l-a ascultat pe Balzac care a spus că dacă vrei să scrii proză trebuie să te legi cu frînghii groase de scaun. Nu se poate altfel, vă asigur. Eseistul şi publicistul cultural şi-a pus ochelari pe nas şi nu se lasă dacă nu citeşte sau nu răsfoieşte măcar o carte nouă pe zi. În acest caz, cum aş putea să arăt? Cum să alătur cele trei „arătări”? Ce pictor ar reuşi să adune aşa profile? Dacă ar fi să fac, totuşi, un autoportret din cuvinte, atunci pot să spun că sunt un povestaş care atunci cînd alunecă pe coaja de banană a poeziei se dezechilibrează şi se trezeşte în biblioteca infinită a lui Borges.

- La un târg de carte dominat de lansări de poezie sau de romane, dvs. aţi ales altceva - un volum de povestiri, în plus şi cu un nume aproape imposibil de pronunţat sau de înţeles, în afara celor familiarizaţi cu şahul: Zugzwang. Cum s-a „născut” acest volum?

- Nu noi alegem cărţile, se zice, ele ne aleg pe noi. Acest lucru e valabil nu numai pentru cititor, e valabil chiar şi pentru scriitor. „Zugzwang sau Strada cu o singură ieşire” este o selecţie de povestiri „scurte, medii şi lungi”, poveşti pe care mi le-am spus mie mai întâi, pe care le-am împărtăşit, mai apoi, unor eventuali cititori. Scriu, de fapt, poveştile pe care aş fi vrut să le citesc scrise de altcineva. Şi fiindcă nu le-am găsit, fac eu trebuşoara asta...! Zugzwang înseamnă în jocul de şah, în nemţeşte, situaţie fără ieşire, cînd nici nu e mat, dar nici nu mai ai unde să muţi ca să scapi. Omul, în vulnerabilitatea lui, e mereu în această situaţie. Îl salvează curajul sau, cel mai adesea, inconştienţa.

- Chiar şi la o primă lectură devine evident faptul că povestirile dvs. sunt adevărate parabole cu un înţeles existenţial tulburător... Ce vrea să simbolizeze prima dintre ele, povestea de dragoste neconsumată dintre Ostap şi Betina?

- Am încercat, deopotrivă, inocenţa şi cruzimea limbajului, pe suportul unei poveşti care ne cuprinde pe toţi. Ostap se naşte cu o foame teribilă iar prima victimă e chiar propria mamă, pe care o devorează. Foamea asta stă la baza evoluţiei individuale, pe această foame apar altoiul iubirii şi al curiozităţii de a descoperi universul. Omul se naşte vânător şi moare victima propriilor capcane. Cu fiecare om care se naşte, de altfel, lumea, în evoluţia ei, este deopotrivă salvată şi în acelaşi timp în pericol. Nu mai detaliez, ca să nu ucid textul. Precizez, totuşi, că nu scriu povestiri, poveşti care să filozofeze pe teme diverse, încerc să scriu texte vii pur şi simplu. Nu trăim ca să demonstrăm ceva, trăim pur şi simplu. Aşa e şi în artă. Dacă gândeşti altfel, ratezi şi viaţa şi arta.

„Ne-am cîştigat dreptul la o ratare mult mai spectaculoasă decît înainte, în perioada comunistă” - În Zugzwang, una dintre povestirile mele preferate din acest volum, ultima replică a personajului Eliodor, scrisă pe un perete este: ,,Şahul este viaţa mea, dar viaţa mea nu este un joc de şah.” În ceea ce vă priveşte, consideraţi că viaţa unui om în general, dar şi destinul unui scriitor în special, pot fi comparabile cu o partidă de şah?

- De ce nu? Suntem piese mişcate de mâini văzute sau nu, pe o tablă de şah. Şi cine s-a gândit vreodată la tristeţea sau la drama trăită de regina sacrificată pe tabla de şah? E o glumă, fireşte.

Personajele mele din „Zugzwang” transcend în lumi paralele, se caută în lumi paralele. Fiecare dintre noi simte, la un moment dat, că suntem prizonierii lumii noastre, că în preajmă, în paralel cu noi, o mulţime de lumi îşi trăiesc evoluţia.

Poate să pară un scenariu SF, sau un scenariu poetic, inconsistent? Dar spunea un filosof francez, aproximativ, că nu ne-am putea imagina ceva, orice, dacă nu ar exista deja! Iubirea este o poartă de transcendere dintr-o lume în alta. Ca şi naşterea, ca şi moartea, de altfel. Personajul meu stăpâneşte averea universală, ar putea cumpăra tot Pămîntul...! Dar ce haz mai are să cumperi Pămîntul, dacă şi poţi să o faci !? Fiecare om se naşte cu potenţialitatea de a stăpâni averea universală şi, cu ajutorul acesteia, să stăpânească implicit lumea. Pe drum însă fiecare descoperă că nu are ce face cu această avere, că îl încurcă în evoluţia lui. Cu cât renunţi la mai mult, la mai multe, cu atîta ajungi mai departe, spre sine. Sunt nişte sugestii de lectură, pe care le-am descoperit acum, recitind textul. Cînd am scris povestirea nu m-am gândit nicio clipă la subtext, ci numai la text şi la viaţa personajelor.

Cînd povesteşti trebuie să îţi asumi cu toată responsabilitatea viaţa şi destinul personajelor, altfel ele se răzbună, nu te ascultă, se revoltă.

Sunt un scriitor dresat de scrierile sale.

- Dacă ar fi să îl credem pe unul dintre personajele dvs. - cerşetorul care stă de vorbă cu Iurica, „viaţa este fantezia unui Dumnezeu nebun!” Cu alte cuvinte, indiferent de eforturi, dintr-o astfel de partidă de şah ieşim, în mod inevitabil, total sau parţial învinşi?

- Suntem victimele sigure ale unei aventuri, viaţa noastră, al cărei scop ne scapă. De asta, trebuie să ne inventăm mize, mai mari sau mai mici, ca să supravieţuim. Să ne cultivăm capacitatea de a aştepta, să o ducem pînă la subtilităţi. Una dintre primele cărţi mai greu de înţeles pe care le-am citit, cred că aveam vreo zece

ani, a fost „Colonelului nu are cine să-i scrie”, a lui Gabriel Garcia Marquez. Acolo este povestea unui colonel care şi-a terminat, ratat, încheiat războaiele pe lumea asta şi aşteaptă decontul, o pensie. Care nu mai vine. Personajul central este, de fapt, răbdarea. Cartea asta a ajuns la noi acasă, unde nu prea erau cărţi, în afară de Biblie şi alte câteva, mai toate religioase, într-un mod curios. Prin anii aceia, vorbesc de 1967 sau 1968, multe lucruri pe care le cumpărau cetăţenii în sat, de la „cooperativă” erau condiţionate de achiziţia unei cărţi. Drojdia pentru frămîntat pâinea sau cozonacul, de exemplu. Sau sineala, care era un colorant pentru var, ca să văruieşti casa la Paşti. Ei, ca să cumpere sineală, mama a primit „Colonelului nu are cine să-i scrie”.

E o carte subţirică, nici nu costa mult, un leu virgulă douăzeci şi cinci! E una dintre puţinele cărţi pe care am purtat-o după mine prin toate locurile pe unde mi-am mutat biblioteca, o mai deschid uneori, mă uit în ea ca într-o oglindă. Şi Iurica, personajul meu, îşi inventează o miză, în care crede. Şi dacă eşti în stare să crezi în ceva cu toată convingerea, viaţa demonstrează că, în final, cîştigi. Ce? Nu mai contează.

- Într-un alt plan, dacă raportăm literatura la trecut, la dictatura comunistă, scriitorul român numit (sau nu!) Adrian Alui Gheorghe poate fi considerat un învingător sau ...?

- Da, un învingător, cu siguranţă. Ne-am cîştigat dreptul la o ratare mult mai spectaculoasă decît înainte, în perioada comunistă. Înainte „ne ratau alţii”, ne controlau opera şi intimitatea, ne dirijau. Astăzi ne ratăm mult mai individual, mult mai sigur în acelaşi timp. Iar în ceea ce priveşte controlul, acesta este făcut astăzi nediferenţiat, doar în virtutea faptului că suntem pe lumea asta fiinţe „în statistici”. Vocea scriitorului nu se mai aude în societatea noastră aşa cum se auzea înainte de Revoluţie şi chiar o bună bucată de vreme după. Vacarmul social, goana după un iluzoriu confort, după o fericire definitivă e pe cale să îl scoată pe om de pe traiectoria „umanismului”, să îl plaseze într-o zonă a „confuzianismului”, cum teoretiza un tînăr poet, Tedy Arman. Da, neam câştigat dreptul de a fi noi înşine. Ce facem cu acest drept? Asta e altă chestiune.

„Nu va dispărea Literatura, cu siguranţă, omul nu poate omorî povestea fără să se autodistrugă.

După izgonirea din paradis omul a căzut în poveste, din poveste nu poate fi izgonit decât în animalitate” - În povestirea „Casa vîntului”, personajul principal provoacă un incendiu uriaş în care arde toată biblioteca primită moştenire iar el îşi măsoară propriul suflet, mic, speriat, cu imensitatea focului.

Ce arde, atunci cînd arde o bibliotecă?

- Am asistat la o scenă mai extinsă, cîndva, mai demult, în copilărie. Un bărbat care îşi încercase toate rosturile în lume câştigînd multe dezamăgiri, se decide să plece definitiv la mănăstire, să devină călugăr. Câteva zile nu a vorbit cu nimeni, un fel de grevă a cuvîntului. Apoi a scos toate lucrurile adunate într-o viaţă şi le-a incendiat în curte. Obiecte, cărţi, haine, amintiri, bunuri simbolice, fotografii etc. După ce a terminat totul, a îmbrăcat cel mai modest costum şi a plecat la mănăstire, la rostul său nou, fără să privească în urmă. A ajuns la Athos, am auzit la o vreme, apoi la o mănăstire pravoslavnică din apropierea Siberiei, ştergându-şi urmele din lumea asta.

Sunt momente cînd memoria omenirii e aşa de încărcată, încât descărcarea ei este necesară.

Altfel, povara e prea mare, nu mai poţi evolua.

Omul acela care a lăsat totul în urmă, incendiind sau nu, de fapt a evoluat. Era calea spre sine. În viaţă şi în lume trebuie să descoperi sensul în care trebuie să te îndrepţi, să descoperi şi să decizi de ce poveri ai nevoie ca să ajungi la ţintă.

Dacă te împovărezi cu mai mult, nu mai ajungi nicăieri. De asta, şi biblioteca poate fi o capcană, poate fi o închisoare dacă nu ştii să o asimilezi în numele vieţii. Dacă va fi o Apocalipsă şi dispare totul de pe pămînt şi mai rămân cîteva cărţi doar, din acele cărţi nu poţi relua viaţa. Dar dacă mai rămân doi oameni, femeie şi bărbat, poţi relua, anevoios, viaţa de la capăt, până la „absolutul” Bibliotecii universale. Va dura câteva mii, zeci de mii de ani, dar asta are mai puţină importanţă.

Noua lume va reinventa şi pe Homer şi pe Sapho şi pe Dante şi pe Shakespeare şi pe Dostoievski şi pe Eminescu şi pe Nichita Stănescu dar şi pe

nr. 87 n nov.-dec. 2018 ... Adrian Alui Gheorghe. Punem pariu că aşa va fi? Că peste douăzeci de mii de ani ne vom regăsi tot noi, vorbind despre Biblioteca ajunsă într-un impas, sufocată de imensitatea memoriei acumulată ...? Nu poate să fie altfel, garantez.

- Privind spre un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, într-o lume dominată aproape total de internet şi divertismentul ieftin de la tv, ce şanse mai are Literatura?

- Dacă societatea de consum vrea să consume numai carne, lapte, somon şi ouă şi nici un pic de literatură, de cultură, atunci lumea se va schimba radical. Omenirea va fi un imens tub digestiv la capătul căruia vor fi nişte ochi care vor înghiţi imagini convenabile,urechi care vor auzi numai muzici convenabile. Ne vom întoarce în sânul naturii, dar nu vom mai fi pietre, vom fi pulberi. Şi orice vînt ne va purta unde va voi. Recomand o carte care spune multe lucruri, din statistici, despre posibila evoluţie a individului şi a lumii în următoarele decenii: „Homo Deus. Scurtă istorie a viitorului”, semnată de Yuval Noah Harari. Ca indivizi avem Apocalipsa la purtător. Trebuie, însă, să avem în vedere şi faptul că suntem fiinţe în care există ceva din substanţa „infinitudinii” sădită în noi de Dumnezeu. Asta ne va salva, ADN-ul divin nu poate dispărea aşa de uşor.

Spui de internet, de mijloacele de comunicare de azi...!? Sunt instrumente formidabile de transmitere a informaţiei, totul e să ştii de ce informaţie ai nevoie, cum să o utilizezi. Nu va dispărea Literatura, cu siguranţă, omul nu poate omorî povestea fără să se autodistrugă. Fuga sau izgonirea din poveste ar fi a doua izgonire din paradis. După izgonirea din paradis omul a căzut în poveste, din poveste nu poate fi izgonit decât în animalitate.

- Ultimul text - Nota autorului..., schimbă întreg contextul, iar ceea ce erau simple poveşti şi născociri sunt puse într-o altfel de ramă... Sunteţi de acord să dezvăluiţi rolul ei sau de ce aţi apelat la această strategie narativă?

- Spuneam cîndva, recent, într-un dialog, că absolut tot ce scrie un autor este reflex al propriei biografii, că autobiografia este sursa înţelesurilor şi a subînţelesurilor din orice text, fie el poezie, proză sau chiar eseu. În „nota autorului”, din finalul cărţii, la care faci referire, spun că autorul, ziarist incomod, rămâne fără slujbă şi ajunge să trăiască de pe urma spunerii/ citirii de poveşti unui bătrân aflat în dificultate. Povestirile din carte sunt sau ar fi parte din acel corpus de texte citite, contra cost, bătrânului „client”. Eu însumi m-am agăţat de scrierea poveştilor într-o situaţie asemănătoare, în aceşti ani, dar nu pentru a supravieţui neapărat material, ci moral.

Literatura, cartea, povestea pot fi paiul de care să te agăţi la un moment dat, să supravieţuieşti. În plus, am vrut să introduc în carte o poveste care nu semăna cu celelalte, „Obsidianul negru de la Dalnegorsk” şi am găsit această modalitate.

Povestea „obsidianului” este o privire în viitor, de fapt. Cred că ai citit-o aşa. Mi-ar plăcea să scriu o carte în acest ton, de altfel. Nota autorului mai spune ceva despre „înţelesul de pierdere” cu care ne consumăm existenţa. Dacă pe acelaşi drum merg, în aceeaşi direcţie, un scriitor şi un negustor, fiecare va înţelege altfel călătoria.

Primul va vedea „metafizica drumului”, înţelesul de „cale”, vreo etapă de iniţiere, pe cînd celălalt va vedea oboseala în goana după un oareşce profit. Şi toată lumea are, de fapt, dreptate. Cum în relaţia cu literatura, în final au dreptate şi cel care citeşte şi cel care nu citeşte. Aleatoriul vieţilor noastre este cel care dă nota finală.

- Dacă îmi permiteţi o indiscreţie, ce scrieţi mai uşor, o poezie sau o poveste?

- Nu scriu uşor, dar scriu cu plăcere. Trebuie să îmi placă mie, în primul rînd, ceea ce scriu.

Nu sunt atent la mode, la tendinţe, la cum şi ce se scrie la un moment dat în lumea noastră.

Sunt perioade cînd am un suflet liric, simt nevoia să scriu poezie. Alteori am un suflet epic, simt nevoia să spun poveşti. Cînd scriu, trăiesc intens ceea ce scriu. Scriind romanele „Laika” sau „Urma”, de exemplu, deşi fondul epic e tragic, rîdeam în hohote de ceea ce făceau personajele, de situaţiile în care ajungeau să se manifeste.

Nu eu controlez personajele, de cele mai multe ori sunt controlat de ele. Şi îmi place să mă las controlat de personajele mele.

- În loc de final, vă rog să fiţi de acord să oferiţi o invitaţie la lectură sub forma unui scurt fragment din noul dvs. volum - Zugzwang sau Strada cu o singură ieşire...

- Cu plăcere. Propun un fragment, de început, al povestirii „Ostap”. Iată-l: „Ostap s-a născut mâncând. Da, chiar aşa. Cînd l-au scos din pântecele mamei lui tocmai înfulecase placenta şi, cu gingiile înroşite de sînge, şi-a rupt el singur cordonul ombilical pe care l-a înghiţit pe

interviu nerăsuflate.

Doctorul mamoş s-a minunat de aşa făt, l-a cântărit în palme, l-a plesnit peste fund, peste spate, ca să îi pornească respiraţia, după care l-a arătat mamei care stătea cu ochii înlăcrimaţi, speriată, parcă neştiind ce i se întâmplă. Că înfulecase placenta? În tratatele de specialitate nu scria nimic despre aşa ceva, încît doctorul mamoş rămase cu un semn de întrebare. În jurnalul său profesional doctorul mamoş a notat cu litere mici: „De verificat dacă se poate dezvolta un făt fără să fie nutrit de placentă.

Astăzi am avut un caz de absenţă a placentei.

De sunat profesorul... ”. A adăugat trei semne de exclamare, după care a uitat de situaţie. Au apărut, între timp, altele.

Tatăl lui Ostap, care se numea Ostap, le-a făcut o primire regească acasă. Bunicul Ostap s-a bucurat şi el. Bunica Stana s-a bucurat şi ea. Rudele, numeroase, au primit cu mare veselie naşterea lui Ostap. Vecinii au chiuit. Toată lumea îl aştepta, toţi păreau că s-au născut cu ceva ani mai devreme ca să îi încălzească, să îi pregătească locul în lume.

Dar foamea cu care l-a scăpat Dumnezeu în lume a continuat să îl macine pe micul Ostap. Abia născut, a început să tragă din sînul mamei sale cu atîta forţă, încît în şapte zile a reuşit să o soarbă complet.

Din femeia zdravănă care era Stana, fiica Stanei şi a lui Ostap, în şapte zile nu a mai rămas nimic. Dar nimic, nicio firimitură. Tatăl Ostap a fost extrem de îndurerat, o iubea pe Stana, dar pe micuţul Ostap îl iubea şi mai mult, aşa că a oftat ce a oftat, după care s-a întrebat ce e de făcut. Pentru că Ostap cel mic urla ca din gură de şarpe. Îi era foame.

Ostap tatăl s-a uitat în jur, a ieşit pe strada mare şi pînă seara a adus o nouă mamă lui Ostap cel mic.

Se numea Agripina, era o femeie frumoasă, trupeşă, care îl iubea în secret pe Ostap tatăl, de mai mulţi ani, acum găsise cu cale să i-o arate. Tatăl Ostap i l-a încredinţat pe pruncul Ostap, după care el a plecat cu ceva treburi în afara oraşului. Numai că în cinci zile micul Ostap a supt-o fără milă pe Agripina, cînd s-a întors Ostap tatăl de la treburile lui, din femeia trupeşă şi frumoasă mai rămăsese doar un ambalaj de piele, ca o pungă fără nicio valoare.

Ostap tatăl a luat ce mai rămăsese din Agripina, s-a dus la părinţii acesteia şi le-a aruncat bucata de piele la picioare spunîndu-le supărat: – Chiar aşa am ajuns, să îmi daţi de soţie o bucată de piele fără valoare? Oare chiar orb am fost? Oare aţi crezut că nu am mai văzut femeie în viaţa mea?

Părinţii Agripinei s-au supărat foarte tare , dar nu au avut ce să mai zică. Au recunoscut în punga de piele fără nicio noimă pe fiica lor: după miros, după gust, după ce le-a indicat al şaselea şi al şaptelea simţ, simţul matern şi simţul patern adică.

A doua zi Ostap tatăl a adus altă mamă lui Ostap cel mic, care se întremase între timp, gângurea, îşi sugea periculos degetele încît tatălui Ostap, bunicului Ostap, bunicii Stana le era frică să nu şi le înfulece. Mama nouă se numea Fraga, era o ţigancă frumoasă, după ea, în tinereţe, oftase mulţi ani Ostap tatăl, fără nicio speranţă. Numai că Fraga rămăsese văduvă de curînd, aşa că avansurile lui Ostap nu au rămas fără rezultat. Ostap cel mic tare s-a mai bucurat cînd a văzut-o pe Fraga, Fraga s-a bucurat cînd a văzut aşa copil frumos şi zglobiu.

Numai că în două săptămîni din Fraga nu au mai rămas decît nişte oscioare ambalate într-o bucată neînsemnată de piele şi care pe deasupra mai şi zornăiau. Ostap cel mic o supsese de tot, cu patimă, foamea creştea odată cu el.

Poate că au fost doar nişte întâmplări nefericite, spuse tatăl Ostap care asculta îngrozit zbieretele micului Ostap, care se prăpădea de foame. Aşa că tatăl merse din nou în oraş, de unde se întoarse cu o mamă nouă pentru micul Ostap. Nevasta cea nouă se numea Margareta, era o florăreasă vrednică, poloneză de origine, ciupită de vărsat, dar care avea un glăscior cu care cânta de topea şi pietrele.

Margareta îi plăcu lui Ostap din prima clipă, femeia îi cântă cu vocea sa caldă, armoniosă, un cântec de leagăn, încît copilul adormi. Vai ce se mai bucurară bunicul Ostap, tatăl Ostap şi bunica Stana cînd îl văzură pe pruncul Ostap adormit cu un zâmbet întins pe toată faţa. Dar lucrurile nu evoluară aşa cum crezură toţi, în trei săptămîni trupeşa Margareta mai era de recunoscut doar după petele de vărsat de pe faţă, de cântat nu mai cânta, că nu mai avea pic de suflu, Ostap cel mic o supsese cu tot cu cântecele minunate pe care le ştiuse femeia. Margareta era ca o privighetoare înfulecată de pisică. Mai rămăsese doar amintirea cântecelor greu de uitat.

Ostap tatăl insistă să mai caute mame pentru pruncul Ostap, dar după ce mai încercă vreo cîteva variante cu acelaşi rezultat, căzu pe gînduri vreme de trei zile şi trei nopţi. Au fost zile grele pentru tatăl Ostap, care dincolo de furnicarul zumzăitor al gândurilor trebui să suporte zbieretele pruncului Ostap. Ultimele mame aduse pentru Ostap pruncul fuseseră Petra, Teodora şi Elisabeta, numai că foamea acestuia le secătuise ca pe nimic. Lumea în jur începu să vorbească. Autorităţile dădeau târcoale pe la poarta lui Ostap, întrebînd una şi alta, ca să afle ce se întâmplă dincolo de gard. Dar cînd auzeau zbieretele lui Ostap cel mic îşi înfundau urechile şi îşi căutau de treabă. … ş.a.m.d.

actualitatea literară 15

Liviu Antonesei

Tinereţea vine cu Libertatea de a fi tânăr (Liviu Antonesei - 5 balade rock - Ed. Vinea, 2018) Atunci când eram tânăr - de unde să știu că o să caut și încă o tinerețe în târziul biologic care e devremele minții... Mă uit acum la Liviu Antonesei și mă întreb când de fapt e momentul pentru ea tinerețe; dacă o fi una didactică, una flosofică, imediat or să sară și celelalte tinereți... Mă cam sperie ideea de tinerețe perpetuă, dar n-am ce-i face și dacă așa vrea. Liviu Antonesei sare din vreme în vremuri, dar nu pe tăcute, firea lui nefiind compatibilă cu tăcerea, el se manifestă în felul ’ce-a fost ieri, mai fac și azi, și mâine numai s-ajungă’; nu are vârstă omul acesta, precum îl bănuiam de-o treime de secol și de mare suflet. Sunt aproape, ori poate doar încerc să fiu deatâta vreme, de caracteristicile literare-n lirică, epică, critică literară, ale celui care se încăpățânează să nu-și schimbe ’năravul’ și foarte bine face, acum de curând cu „5 balade rock” convinge că foarte bine face.

Despre poet să scriu la toate timpurile, sau atemporal, sau: să las poetul în seama poeziei! Să neapucăm deci: de rock, de balade, și de 5. Înțeleg de ce-i rock, și balade fie, dar 5 rămâne de văzut când eu preferam 7... Trezirea!: „eram tineri ca brazii tăiați de crăciun, dar pe noi încă nu ne vizita/ moartea cu coasa ei strălucitoare, eram tineri și juram numai pe kafka,/ dostoievski și nietzsche - doar cîteodată pe camus, filosof/ pentru clasele terminale, dar minunat scriitor, iar cu jean sol partre/ izbeam de toți pereții, nu și cu greața pe care o atribuiam altcuiva,/ vodca curgea în rîuri, poate chiar fluvii, cu etichete roșii stolichnaya,/ cu etichete negre krepkaia și cu paiul tare în sticlă zubrowka,/ numai cei delicați o însîngerau și o porecleau bloody merry,/ cum văzuseră ei privind pe furiș, de după perdele, în puținele/ baruri adevărate ce răsăriseră la mica liberalizare, la nepul ceaușin…/ și nu ne păsa care și ce eram, chiar dacă ne mai strigam/ fără pic de ură, fără senzația stigmatizării, în toate felurile…” (ERAM TINERI… A ROCK BALLAD). Și acum, chiar nu pot să nu zic că întotdeauna m-am simțit tânăr, dar tânăr!, în preajma acestui om care azi revine ca poet, într-un vârtej emoțional cât se poate de clar, direct, și dintr-un parcurs literar în care nu cred să fi scăpat vreo definire nici măcar de nuanță.

Atenta sa observație și fina (auto)ironie sunt în felul în care nu le găsești la altcineva, iar dezlănțuirea scrierii se face obligatoriu cu tonalități de acordare a peniței la coala așteptândă. Să-l citești pe Liviu Antonesei, înseamnă să-ți asumi trăirile lui într-un fior de la om la om, din care nu știu dacă mai ieși, cum scapi deacolo, nu știu a fi instrucțiuni. Emoționalul precede logica, caută acoperiri în structuri deja delimitate și dacă nu le găsește (ei, nu!) atunci rabdă frigul de pe afară cu dârzenia soldatului care nu știe să fie altcineva decât soldatul. Periplul pe care-l purcedem și noi, acum, nu poate fi lămurit pe de-a-ntregul, nici nu trebuie, avem aici esențe, arome, gusturi toate tari, și ar cam trebui să simțim, dacă simțim.

Liviu Antonesei, într-un recital dipol el cu el, însuși cu însuși. Poezia cu ea poezia fiind cauză și efect.

Daniel MARIAN

16 actualitatea literară

interviu

nr. 87 n nov.-dec. 2018

„Am vrut ca acest film (Moromeţii 2) să fie mai legat de momentul istoric 1945, un an crucial pentru istoria recentă a României”

ne-a declarat regizorul Stere Gulea

- Stimate domnule Stere Gulea, pentru început vă rog să ne oferiţi doar câteva date biografice.

- M-am născut acum 75 de ani în satul Mihai Kogâlniceanu, de lângă Constanţa. După clasele elementare am urmat liceul şi Institutul Pedagogic de 3 ani la Constanţa şi timp de un an am fost dascăl într-un sat din Dobrogea. Mai târziu am urmat Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică de la Bucureşti, Facultatea de Teatrologie-Filmologie.

- După un timp în care aţi fost redactor la Studioul de Filme Bucureşti şi cronicar de film, până la urmă aţi făcut primul film. Cum aţi început?

- Am terminat facultatea în 1970 şi, prin 19731974, am făcut un film pentru televiziune despre Mateiu Caragiale. În distribuţie fiind şi câţiva actori importanţi: Dan Nuţu, Constantin Rauţchi şi Vasile Niţulescu. La insistenţa lui Toma Caragiu, care văzuse filmul, am ajuns să fac filmul de lung metraj Iarba verde de acasă, după un scenariu de Sorin Titel. Aşa am ajuns să am şi acum câţiva prieteni din Banat, pe dl Mircea Mihăieş şi pe domnul Cornel Ungureanu, pe care îl apreciez foarte mult. Sunt legat de Banat, am o slăbiciune pentru zona aceasta şi prin filmările din 1991-1992, pentru filmul Piaţa universităţii, după un scenariu de Herta Müller.

- După mulţi ani, sunteţi din nou în Banatul Montan, cu ocazia avanpremierei filmului Moromeţii 2. Câteva impresii despre această zonă a Banatului…

- Am ţinut foarte mult să le duc pe cele două însoţitoare ale mele, Oana Giurgiu (producătoarea filmului n.n.) şi pe Anca Androne (actriţă), să vadă acea minune de teatru, Teatrul Vechi din Oraviţa. Eu l-am descoperit în 1979, când făceam o călătorie de prospecţie şi m-am îndrăgostit de el şi mereu le spuneam cunoştinţelor mele, dacă au drum prin zonă să meargă să vadă teatrul.

Aseară fetele erau absolut încântate, nu le venea să creadă că avem asemenea bijuterii. Acum e în lucru, se restaurează, dar în interior e superb.

Aici e o zonă foarte frumoasă, sunt locuri absolut superbe şi mă simt bine.

- Faptul că aţi scris scenariul la Moromeţii 2 nu e o noutate, aţi mai scris scenariul şi la alte câteva filme. De ce a fost nevoie de această implicare?

- Nu ţin neaparat să scriu eu scenariul. Dacă am un scenariu bun nu mă implic, dar vreau să vă spun ceva. Ai un roman şi fiecare dintre noi îl vede în alt fel. În cazul de faţă, nu ştiu cât e de legat de Marin Preda, dar la primul film am considerat că exista o materie suficientă ca să faci doar o selecţie şi să dai o structură. Al doilea film a fost mai dificil pentru că a fost nevoie să recreez o lume de la alte surse din Marin Preda.

Nu am organizat materia cum am organizat-o

după volumul I, eu am făcut o adaptare liberă, unele dialoguri le-am scris eu, cum se face în asemenea situaţii. Am plecat de la ideea că un personaj ca Ilie Moromete îşi încheie prezenţa odată cu începutul colectivizării. El nu poate să depăşească 1947-1948, iar ceea ce se întâmplă din punct de vedere politic şi social nu mai are legătură cu ţăranul. Am vrut ca acest film să fie mai legat de momentul istoric 1945, un an crucial pentru istoria recentă a României şi să arăt cum au trăit oamenii din acea generaţie.

- Spuneaţi, la lansarea filmului la Reşiţa, că aţi întrerupt scrierea unui scenariu ca să terminaţi scenariul la Moromeţii 2. Despre ce este vorba?

- De fapt nu e un scenariu, era doar o intenţie.

Am plecat de la o carte, o mărturie a unei ţărănci bucovinence, Aniţa Nandriş, care scrie despre 16 ani de Siberia. O carte impresionantă tocmai pentru că e scrisă de un om care avea 4 clase primare. Între timp am mai citit câteva cărţi, dar nu mă simţeam pregătit pentru asemenea demers. Am avut un moment de panică, speriat că nu mai merge, era momentul când credeam că nu mai pot să scriu şi am zis hai să încerc, să văd dacă mai ştiu. A fost momentul de impas pentru acel scenariu, pentru care nu eram pregătit şi, în acelaşi timp, momentul pentru Moromeţii 2, care stătea la uşă. Cum tot mă bântuia şi citisem mult despre epoca despre care aţi amintit, am zis să încerc să văd dacă asta merge. M-am apucat şi din aproape în aproape şi fără un plan de secvenţe, cum fac de obicei, am reuşit ca după 28 de zile să am varianta primă gata.

- Tot atunci v-aţi referit la „rostul unui film”…

- Spuneam că rostul unui film este să ofere spectatorilor sentimentul că ne identificăm cu personajele, cu o epocă istorică destul de importantă, destul de falsificată. Eu mărturisesc că, documentându-mă, am descoperit ceva care nu ştiam până la lectura unor documente, jurnale de epocă ş.a.m.d. Cred că ne ajută dacă cunoaştem mai bine lucruri care ne influenţează viaţa pentru că e istorie, istorie trăită şi asta e foarte important. Până la urmă şi ceea ce trăim noi acum, dramele noastre trebuie scoase din diverse povesti şi trag nădejdea că vor fi scoase la un moment dat…

- Să revenim la perioada de după al Doilea Război Mondial, când s-a petrecut acţiunea filmului Moromeţii 2. Ce v-a determinat să continuaţi după mai bine de 30 de ani?

- Am considerat că ar fi bine să fie şi mărturia unui om, a mea, care este extrem de nemulţumit de filmele care s-au făcut despre perioada respectivă, de romanele care s-au scris, pentru că falsificau realitatea de atunci. E bine să ne cunoaştem istoria, pentru că aşa ne descurcăm

Răzbunătoarea Isabela - „filosoafă” cu dificultăţi de citire

Într-un articol postat la adresa internaută https://www.academia.edu/33059080/Isabela_VasiliuScraba_ T%C4%83cerea_descriptiv%C4%83_a_filozofului_Nae_Ionescu, găsim la notele de subsol următoarele acuzații, pe cât de grave pe atât de nefondate, aparținând –paradoxal (?!)– unei merituoase, altfel, luptătoare pentru restaurarea adevărului în ce-i privește pe intelectualii români de orientare naționalist-creștină din perioada interbelică, în raport cu interpretările contemporanilor: «17, https:// fr.scribd.com/doc/201527515/IsabelaVasiliuScrabaVulcanescuTacere. Din acest eseu al meu, jurnalistul Mihai Posada a preluat idei (în Cartea originilor, Ed. Tipo Moldova, 2013, pp. 59-60, apărută în 2014 cu precizarea completării articolelor vechi prin diverse adăugiri) fără a cita sursa si fără a pune nimic în plus, conform definiției plagiatului. Imposibilitatea sa de a urmări ideile filozofice pe care le copiază (altfel spus, lipsa de cultură filozofică) și-a pus totuși amprenta prin puținul adăugat, despre un Nae Ionescu atribuind „mântuirii prin trecerea în virtual” o „primă funcțiune metafizică”. Cioran observase că filozofia nu e accesibilă jurnaliștilor, ceea ce se vede și la sibianul M.Posada (/Nicolae Mihail Barbu, n. 1953) care mai scrie că această „primă funcțiune” ar fi „corelată celeilalte operațiuni, care este creația”. După cuvântul „creație” el pune două puncte urmate de „căderea în cosmos”. Adică funcțiunea „mântuirii” are drept corelat o „operațiune”, nu alta decât „creația căderii” (sic!)». Se cuvin făcute câteva precizări.

Mai întâi, că autoarea se prezintă impropriu ca „filosoafă”: «Isabela Vasiliu-Scraba (n. 1951[1], București) este o filosoafă și istoric al filosofiei din România» (https://ro.wikipedia.org/wiki/Isabela_Vasiliu-Scraba).

Dincolo de faptul că pregătirea întru filosofie este neoficială în ce o privește («A participat la seminariile private ținute de Anton Dumitriu la domiciliul său»), o întrebăm pe autotintitulata „filosoafă”, în realitate absolventă a Facultații de Inginerie Chimică din cadrul Institutului Politehnic București, dacă filosof se poate considera orice istoric al filosofiei altora sau comentator de filosofie? Bibliografia articolelor doamnei Scraba face trimitere aproape exclusiv la propria operă. Chestiune de gust, stilul fiind „omul însuși”, gestul o definește pe autoare, care astfel creează impresia că istoria filosofiei începe și se sfârșește cu Isabela Vasiliu-Scraba. Numai că acest gen de eșafodaje narcisiste nu încheagă nici pe departe un sistem filosofic propriu-zis, care să justifice titulatura pe care autoarea și-o arogă, aceea de „filosoafă”. Ceva mai modești, Petre Țuțea și Emil Cioran preferau să li se spună „gânditori”. Chestiune de stil, de gust, cum spuneam. Nici absolvind filosofia ca instituție de învățământ superior, nu ar fi devenit „filosoafă”, cum nici absolvenții de muzică nu devin prin asta compozitori, nici cei de educație fizică, atleți, nici cei de filologie, scriitori. De ce nu se prezintă cinstit, chimistă cu studii particulare de filosofie, cu preocupări și rezultate în domeniu etc. etc.?!? Mai apoi, că am primit în dar cu ani în urmă un calup de cărți publicate de chimista filosoafă.

Nescriind nimic despre ele, am înfuriat-o, dar i-am răspuns explicându-i că nu am pregătirea necesară abordării acestui gen de lucrări teoretice. Ar mai fi de menționat două lucruri: faptul că eu «jurnalistul fără acces la filosofie» și filosoafa chimistă suntem colegi în consiliul consultativ al redacției, la revista ORIGINI/ ROMANIAN ROOTS, din Statele Unite, dar și episodul de mizerie publicistică la care am fost supus de un coleg de redacție de la cotidianul unde am lucrat cincisprezece ani ca secretar de redacție, și unde am luat apărarea filosoafei-chimiste, pentru a mă trezi împroșcat cu zoaiele libertății de expresie, așa cum o înțeleg

mult mai bine nu numai acum, dar şi în viitor.

Noi ducem şi acum, după 30 de ani, foarte multe lucruri incredibile care vin de atunci. Am încercat să descriu o perioadă, prin nişte oameni care au trăit dramele lor, care s-au ales cu ce s-au ales, cum ne alegem noi toţi după ce nu mai suntem.

Revin la momentul când credeam că nu mai pot să scriu.

- De curând aţi împlinit 75 de ani de viaţă. Vă rog să faceţi o scurtă retrospectivă, pe de-o parte a omului Stere Gulea şi nu în ultimul rând a artistului cu acelaşi nume.

- Am fost un om norocos, am o familie care m-a ajutat, am putut să fac o meserie care îmi face plăcere, sănătatea până acum m-a ajutat şi îi mulţumesc lui Dumnezeu. Ca regizor, am făcut nişte filme, de unele nu mi-e ruşine, altele sunt mai puţin reuşite, aşa e viaţa omului.

- Dat fiind un moment de bilanţ, nu pot să nu amintesc în încheiere că filmele dvs. au fost distinse cu importante premii ACIN, între care: Sub pecetea tainei (1975); Iarba verde de acasă ((1977); Moromeţii (1987); Piaţa Universităţii, România (1991); Vulpe vânător (1993). În aşteptarea premiului pentriu Moromeţii 2, spuneţi-ne ce au însemnat aceste premii pentru regizorul Stere Gulea?

- Orice premiu te bucură, e normal. Problema e că premiile nu înlocuiesc munca, nu înlocuiesc frământările şi până la urmă trebuie să-ţi faci munca în care crezi, încerci să faci, cât poţi de bine, ceea ce ai început. În rest şi premiile fac parte din viaţa noastră,dar nu faci filmul pentru premiu, îl faci pentru că aşa simţi în momentul respectiv.

Titus CRIŞCIU

azi unii. Pentru detalii, consultați, în ordinea apriției celor trei articole: 1 – atacul unui ziarist contra filosoafei (http://www.tribuna.ro/stiri/ timp-liber/nu-fireti-ca-pasarea-aceea-ce-se-chiama-cuc-95930.html), 2 – apărarea mea: (http://www.tribuna.ro/stiri/timp-liber/precizarinecesare-la-atacul-dobra-vs-vasiliu-scraba-96392.html) și 3 – răspunsul insalubru al jurnalistului coleg de redacție cu mine (http://www.tribuna. ro/stiri/timp-liber/trage-le-o-tu-ca-sa-nu-ti-o-traga-ei-96640.html).

Ambele situații spun ceva despre așa-zisa deontologie a meseriei, dar și despre bunul simț ca paradox, vorba conului Alecu Paleologu. Cu atât mai mult, atacul filosoafei contra mea... Cât privește afirmațiile filosoafei cu studii de inginerie chimică, din nota incriminatorie la adresa mea, ca autor al Cărții ORIGINILOR, cum că aș fi «preluat idei» din studiile publicate de filosoafă fără să le precizez sursa, incriminare nefondată pe specificarea despre ce anume idei furate ar fi vorba, face acuzația de «plagiat» caducă, simplă dovadă de rea credință. Să nu zic, pecum colegul meu de redacție, de răutate pur și simplu. Ar merita citată în justiție pentru defăimare, denigrare, discreditare, ponegrire, calomnie?

Mai grav însă, este faptul că autointitulata «filosoafă», cu oricâte merite ar avea în combaterea unor deformări de interpretare din gândirea unor formatori-deformatori de opinie contemporani sau în istoria filosofiei românești ciuntite de ideologia comunistă, face grave erori de citire și, implicit, de interpretare a unui simplu text preluat cu rea intenție și maximă neatenție din cartea citată, încercând să mă desființeze ca autor, în calitate de absolvent de jurnalistică. Îi amintesc filosoafei că sunt (orișicâtu)și titular al unui doctorat în științe filologice. Gravitatea celor afirmate de filosoafa-chimist Isabela Vasiliu Scraba constă în aceea că, lovind în mine, nimerește din cecitate în autorul real al textului defăimat: nimeni altul decât filosoful Mircea Vulcănescu. Eu doar am citat din nota lui Vulcănescu, de la pp. 149-150, a volumului lui Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut, București: Humanitas, 1992. Din nefericire, Isabela Vasiliu-Scraba îl desființează astfel pe Mircea Vulcănescu, nu pe mine care citez fragmentul de notă de subsol calomniat de filosoafă (respectând grafia editurii): „Profesorul atribuie, ca primă funcțiune metafizicii, mîntuirea prin «trecerea în virtual» simetric corelată celeilalte operațiuni, care e creația: «căderea în cosmos», despre care vom afla poate cîndva, de asemenea, cînd se va publica și corespondența, gîndul întreg al Profesorului”. Pornind de la handicapul de lectură dovedit, cineva mai cârcotaș decât noi se poate întreba cât din opera „filosoafei” îi aparține de drept, reprezentându-i adică „idei” proprii domniei sale și cât sunt notițele luate la cursurile lui Anton Dumitriu, la care a participat în particular autoarea.

Prin urmare, așa cum afirmă filosoafa-chimist, desigur că «filozofia nu e accesibilă jurnaliștilor», mai exact filosofia nu-i este accesibilă lui Mircea Vulcănescu (filosof, economist, sociolog și jurnalist) și la fel nici lui Nae Ionescu, alt jurnalist interbelic. Și ce jurnalist! Așteptăm desființarea jurnalistului Nae Ionescu, făcută pe același tipic de chimista-filosoafă, cu bogată activitate jurnalistică la activ, între noi fie vorba.

Sibiu-pe-Cibin, Brumărel 2018

Mihai POSADA

nr. 87 n nov.-dec. 2018 ziua a 366-a, o matematică slăbită în astre... de două feluri focul cel al filosofiei și cel mocnit al nesperatei clipe de răgaz (Nicolae Szekely, Note de subsol) Nicolae Szekely e lucid atât cât poate să fie un poet. Luciditatea i se modelează într-un limbaj elegant și e departe de agresivele diatribe ori de cinismul unor texte, care-și trag seva dintr-o perspectivă a debusolorii cauzate de relativism. De aceea, în poemele sale, numele lucrurilor încă mai are pregnanță, într-o formă deghizată de romantism și filosofie; am spune: viziunea sa scanează albul Eclesiastului (un pas alb - e titlul volumului, apărut în 2014, la editura Mirador, din Arad), la fel ca în versurile din textul idei piezișe peste zi: am luat decizia să/ nu mai zăbovesc pe lângă/ lucrurile care nu mă/ iartă și să întâmpin/ moartea fără moarte/ așa cum viața o întâmpinăm/ fără viață. De altfel, unul dintre „jurnalele nescrise” ale poetului (- în întreg volumul există 19 asemenea texte, printre care cităm: jurnal nescris (o zi oarecare); jurnal nescris (o copie a perfecțiunii); Jurnal nescris (a mai căzut un mit) sau jurnal nescris (înțelepciunea de a fi orb) - este subintitulat dezamăgiri sau eclesiastul (pag.38); un poem în care, fără nicio ezitare, chiar ochiul ce vede lumea de-a lungul existenței este numit prin versiunea zădărniciei (deșertăciunea și în privirile tale se află); iar într-un alt text ideea aceasta sau umbra ei platonică apare extinsă cu larghețe asupra ființei întregi, cumulând sentimentul, creația, limbajul, erosul, pe de o parte (căci nu sunt decât un poet orb cu mâinile întinse; mă bucur că nu mă poți iubi; Tălmăcind ceea ce nu se poate tălmăci; dacă te-aș atinge/ cu-adevărat/ formele tale m-ar orbi/ cu adevărat - p. 53, înțelepciunea de a fi orb) - și, atrase în constelația trăirii (netrăirii) umane, anumite simboluri, pe de altă parte, dispuse oarecum spre a fi complementare, într-un alt plan, al unei dimensiuni sacralizante, ascunsă în spatele unei simple înțelepciuni pământești, mai numită uneori și filosofie.

Cealaltă față, răgazul de-a observa diferența (între lut și Dumnezeu), care până la urmă poate constitui esența sufletului însuși: printre aceste simboluri se află oglinda: odihnindu-mă în oglinda la fel de oarbă în care/ nu mă văd dar exist; marea și enigmatica liniște, mai mult bănuită, un fel de versiune nirvanatică, ascetizantă, un nume pentru absență: nimic nu reflectă o stare de liniște cu atâta profunzime/ decât lipsa unei îmbrățișări. Împlinirea în expresivitate a textului subintitulat înțelepciunea de a fi orb transgresează noțiunea filosofică, rutina gândirii la rece, transformând, prin asocierea cu esența poeziei, care este sensibilitatea (cerșetorul din noi, cel ce întinde mâna, cum ar spune F. Pessoa), peștera platoniciană a ideilor într-o „prăpastie platonică”, unde sunt aruncate, în adânc de poem - toate imaginile ce ar putea exprima năzuința de cunoaștere, care cutremură cu adevărat făptura umană și o împinge până la limita dizolvării de sine, ca aspirație: mâinile întinse, reperele zilei, odihnindu-mă în oglinda (în dreapta era o prăpastie; în stânga realitatea abruptă - în altă parte a vol.); și, într-un final, dispariția, încorporarea în ceva cu mult mai vast, mai real decât gândul. Astfel, ultimul pasaj al acestui poem e o antologică imagine a marelui Început: dacă te-aș atinge/ cu adevărat/ formele tale m-ar orbi/ cu adevărat.

Poetul și-a prefațat cumva acest volum, printr-un preludiu, din care răzbate o întrebare esențială: din ce parte a universului privești (ce ai Tu de oferit)? Universul, se mai spune acolo, e „o rostogolire care „te agață” din mers, de acolo de unde te afli în acel moment” și scriem adevăruri despre ceea ce nu cunoaștem: putem spune că primăvara frunzele ard; sau putem spune că și zăpada arde când încerci/ să anihilezi o singurătate acidă - totul/ arde în profunzime... (jurnal nescris, uneori suntem conectați). La fel de bine, însă, precarul, relativul, nu pot fi ignorate, fiindcă totul este la vedere: obișnuitul devine „literă de lege” și - „unde îți investeai toată trăirea”, siguranța că universul e veșnic, așa cum l-ai cunoscut, rămâne „un mare gol”; în acest context, ce mai înseamnă a scrie, se întreabă poetul, imaginând o declarație personală, în timp ce universul privește peste umăr: „În ceea ce mă privește, eu ofer doar ceea ce am (365 de zile, cu nopțile complementare, și din când în când ceva în plus - o teamă, o declarație, un surâs; de care astrele nu știu și nu vor ști niciodată decât în ziua a 366-a, slăbindu-i matematica).”

Sub zodia relativului, poemul jurnal nescris (trecând pe roșu) își asumă, printre volutele ideatice și imagistice ale textului, unul analitic, reflexiv, pomenind și de liberul arbitru, printre altele - metamorfoza de sine, încrederea, integritatea, dar și conștiința că vremurile moderne ratează ceva, pierzându-se în calcule prestabilite: fiecare pieton mi se părea un ratat. Un biet comis voiajor al timpurilor moderne (Nicolae Szekely). Astfel, semnificația pasului alb , imagine pe care titlul o impune cititorului,ne conectează, la fel ca întregul volum, la o afinitate cu riscul de a ne regăsi și la acea schimbare pe care o percepe, cu mijloace artistice, gândul poetului (a trece strada altfel decât o făcusem până atunci): licărul unei frunze verzi îmi dădea încrederea că sunt eu și nu altcineva/ că Eu vreau să ajung la tine la fel de viu și nevătămat. Condiția de poezie lirică filosofică este expusă intemperiilor existențiale și de lectură, care fixează omul între limitele efortului său de înțelegere (eu rămân/ iedera care încearcă din răsputeri/ să dea viață/ pietrei neclintite - p46 sau p48: în formă de cruce e omul; acestei inteligențe distrugătoare etc).

Luciditatea, rațiunea, știe prea bine poetul, te limpezește, dar nu te înalță. Nu puține sunt poemele în care apar definiții filosofice, note reflexive, ecuații raționale, rostiri poematice, de genul: pe undeva poezia

Maria BOLOGA

recenzii devine proză sau chiar filosofie; mi-am dat seama că Manuscrisele de la Marea Moartă/ sunt chiar eu - p50; cercurile nu se întretaie; o ecuație fantezistă/ a jocurilor rațiunii; sabia care taie cuvântul în două - p 42; eu cel puțin nu sunt profet nu sunt ales nu sunt nimic (Paradoxe: o simplă îndoială ehivalentă cu perfecțiunea). O trăsătură expresivă a volumului rămâne însă intersectarea acestor ecuații filosofice cu dimensiunea lirică și cu o necontenită raportare, chiar dacă uneori mai absconsă sau chiar „provocatoare”, la prezența Divinului, spre folosul poeziei din această carte. Am cita spre final textele de la pag 37 și 39: un vis: / se făcea că țineam în mâini/ o deplinătate care depășea/ orice dimensiune; și Doamne/ viața mea/ îți este doar/ o flacără de veghe. Astfel, încă o dată, în dorul de limpezire, poetul evoluează între rațiune, sensibilitate și solitudinea unei reculegeri, care-și asumă lumina de sine.

Singur întors în cărţile mele să nu mai pot greşi pentru tine... (Vasile Muste) Volumul apărut în 2018, al poetului Vasile Muste (Eu nici în moarte n-am să pot muri, Ed. Școala-Ardeleană, Cluj-Napoca) cuprinde, din primul său text, accentele, e adevărat, mai, laconice, mult mai puțin dramatice, ale unui Psalm de taină; și la fel, reminiscențe dintr-o Cântare a Cântărilor, diseminată de-a lungul poemelor (ex. La început a fost verde; Scoica din marea tireniană; Izabel; Și astfel nu voi mai iubi; Mor de dorul atingerii tale; Locul fără linii; Morții trăiesc mai disperat; Izabel a murit ș.a): tu ai venit întâi și tu ești tot ce mi-a rămas/ rămâi doar praful și pulberea vin din adâncuri/ întunecate reci depărtări și noaptea și ziua/ ador cuvintele tale/ ce fel de seară a fost și ce n-a fost/ dacă libertatea nu dă păreri de rău/ libertatea nu te lasă să greșești dar/ dacă vrei/ dacă vrei pot greși pentru tine - p.7. (- în Cântarea Cântărilor: Când te-aș întâlni în uliță te-aș săruta/ și nimeni nu m-ar ținea de rău...). Desigur, subintitulându-și textele poeme de dragoste, Vasile Muste cunoaște așteptările cititorilor, legate de această generoasă temă, cu nenumăratele ei versiuni. Revenind însă la cromatica volumului său: în cea mai mare parte, limbajul deloc sau aproape deloc metaforic, mai degrabă direct și straniu de simplu, de concret, al poemelor (exploatând oarecum expresia banalului) asigură și percepția unei anume plinătăți, pe care sentimentul ca atare o aduce ființei umane, sub specia erosului, înnobilând chiar și cele mai obișnuite gesturi, gânduri sau frazări. Exemplele pot fi multe, în acest sens, în cele 70 de pagini ale cărții; ne vom limita la câteva: mă bucur că sunt în gândul tău/.../ nimic rău nu mi se poate întâmpla/ mie sublunarul - p16; Până la nopțile tale pustii fii iubitor și lasă/ femeilor singure singurătatea din urmă/ iar mie lasă-mi pe draga mea izabel - p27.

Versurile se constituie ca varațiuni ale temei, ce ating inevitabil și tonalități meditative, despre tot acel șirag pe care dragostea și-l asumă, în libertatea-i neasemuită, nebunească, temerară: viața, moartea, singurătatea, înstrăinarea, îngerii, fericirea și celelalte: am fost cu tine-n lumină și astfel erau toate pline de viață/.../noi am trăit împreună cândva în hiperboreea - p31; Viața cu tine e singura/ parte sfântă din inima mea - p30; în locul meu șapte păsări să pună-ntr-un cuib/ cu inima lor speriată de raze de lună - p28; cu fiecare pagină scrisă sunt mai aproape de moarte/ trebuie să te eliberez să trăiești - p59.

Acele alte referiri, parcă tot mai frecvente, la o anumită dimensiune mai întunecată, asociind dragostea cu o voluptuoasă stare de dispariție (m-am dat singur suferinței și morții prea bine/ acolo e locul unde îi pot învinge pe zei - p52 ; sărută-mă precum m-ai îngropa - p64 etc.), ne apropie simțitor de retorica erosului eminescian, cu nucleul său de expresivitate extremă, cu vârf romantic, asumându-și ca dominantă a iubirii chiar acea eternitate despre care nu mai știe nimeni mare lucru, atât de aproape de thanatos și ale sale înfățișări (privirea cu stinsele lumini - scrie M. E., atât de (ne)încrezător în marea liniște).

Cu atât mai mult vor ieși în evidență respectivele trimiteri (subtil textualiste) - în măsura în care interferează sau nu cu obiecte, gesturi și deprinderi cotidiene; mai ales în măsura în care exprimă plenar, de asemenea, și raportarea celui ce scrie, a poetului însuși, ca entitate a cărții sale, la existență în general, și la propriul sine, în mod particular, cu o anumită modernă melancolie, atribuind un sens și nimicului.

Astfel dragostea adâncește trăirea, dar și aventura scrisului, crucificând, dacă mai e nevoie s-o spunem, persoana iubită - în carte, unde poate rămâne chiar prinsă într-un fel de captivitate; mai întâi însă, pare că poetul dorește cumva să păstreze o anumită religie a senzualității pure, neatacată, scrie Vasile Muste, de „săgețile otrăvite” ale minții.

Textele de acest gen sunt suficient de reliefate, încât să deruleze o anumită tristețe inerentă și aproape supraumană, un fel de pleromă originară, în care existența în și prin dragoste, se simte ca acasă, aura fiindu-i îndreptățită, de complexitatea sufletului omenesc. Toate acestea, printre scăpări voit ironice, păreri azvârlite aleatoriu, ce vor să ascundă miracolul, poate să-l protejeze.

Am putea acum să lăsăm poemele lui Vasile Muste să vorbească de la sine: Pentru că ființa asta care îmi aparține/ ar avea prea multe de îndurat în afara/ dragostei tale neîmpărtășite; pe masa mea veche de la Coruieni am o scoică/ adesea când sunt însingurat și trist o duc la ureche/ și ascult Marea Tireniană/ce s-a ales de toate corăbiile mele..; inima mea mă va lăsa într-o seară-nstelată/ să vă beți până la capăt paharul cu vin/ veți fi mai singuri o vreme veți iubi mai puțin/ nu mai contează cât de mult fi-voi murit..; fi-voi umbra care te va duce în brațe; m-ai iubit mă vei iubi murind/ mai mult mai tragic mai întunecat/ iubește-mă oprește agonia/ sunt Doamne-nlănțuit de ochii tăi.

Pentru degustătorii reali ai poeziei s-ar putea ca textul intitulat Scoica din Marea Tireniană (p11) să trezească o nostalgie la marginea timpului liricii românești, un suflu elegiac, pe care poetul l-a mai și persiflat cu tandrețe, de-a lungul volumului său (Izabel demult nu mai asculta murmurul mării/.../din inima/ din dreptul inimii ei)...

actualitatea literară 17 nu te duce în Marolles Nu te duce în Marolles acolo-i pentru cei cu buzunarul gol...

(Emanuela Bușoi, Parfum de insulă) Autoare de versuri, note de călătorie și un microroman (apărut în 2013), Emanuela Bușoi a tradus de asemenea pe scriitorii sârbi Nicu Ciobanu și Ioan Baba (ultimul, cu volumul său „7” poezii, ediura Grafix, 2017). Semnează și eseul Etos feminin în Heptameronul Margaretei de Navarra (editura Eminescu, 2016). Publică și în reviste on line (ex Literatura de azi) și este redactor-șef adjunct, pentru România, al revistei transfrontaliere Vorba noastră (Macedonia, România, Serbia, Republica Moldova).

Volumul apărut în 2018, la editura Brumar (Parfum de insulă) descrie aplatizarea lumii contemporane, unde, o avalanșă de obiecte se abate asupra omului, ademenindu-l cu strigăte mai vii decât cele ale sărmanei ființe, exilate cât mai la margine; iar de acolo abia i se mai aud, abia i se mai apropie corzile vocale tocite, spre a mai rosti palid câte un adevăr. Deși aparent vesel, ca o mică fabulă, primul text al volumului te recheamă să observi personajul din centrul tabloului, un personaj de desene animate, variantă chapliniană contemporană mult mai dură, a clownului clasic: cățeluș în poziție de tragere/ Ținând strâns un pistol într-o labă/ Un aparat foto, în cealaltă (Blow-up).

Simbolul acut al societății de consum este desigur posibilul cumpărător; iar Reveria, cum ar spune un analist al impactului tehnologic, aparține obiectelor, care defilează în pas de coșmar, în vreme ce el, sau celălalt, omul - se mulțumește să fie un „degustător de jazz”, asaltat de orice vânzător ambulant (și mult mai rar de îngeri...) În locul oricărei metafizici - aplatizarea - sau„ matca obișnuită a lucrurilor”.

Cităm din textul Nu te duce în Marolles: de unde atâtea lulele fără mateloți/ ruginite pe alocuri de soarele sudului, de vânturi din nord/ Vrei pipe mai acătării, cu ascensorul urcă/ scotocește în Petit Sablon,/ pe tine te așteaptă pe tine/ frumos rânduite/.../ cuțite, linguri, furculițe victoriene/ lapis-lazuli/.../ Mulțumește-te ia un colier swarovski...

Iar cei care nu au cu ce plăti asemenea chilipiruri se vor mulțumi desigur, să iscodească, „eternizându-se” (vorba autoarei), din lipsă de scaune (vorba și a poetului Marin Sorescu) - în ploaia/ volens-nolens trecătoare. Într-o asemenea desfășurare de bâlci al deșertăciunilor, omul modern își păstrează exaltările sărace pentru „vizita de weekend”, atunci când ex-personajul liric observă în treacăt frumusețea vreunui peisaj (însă cum scria poetul grec, frumuseții i-a fost împușcată de mult, pofta de viață...), unul autohton, părăsit în veșnicia-i gri cenușie, satul românesc: în dreapta și-n stânga viile/.../ frumoase locuri se minunează țăranul/ întors cu sacii grei de la moară/ frumoase locuri gândește negustorul/ .../frumoase locuri suspin și eu/dimpreună cu ceilalți ocupanți ai bolizilor. Limbajul frust, asumându-și o libertate prozastică și nostalgic-ironică (sau poate mai mult de atât, în unele texte) aparține cu sau fără voia autoarei, postmodernismului; el irumpe larg din refuzul de a fi patetic, sentimental sau emoțional, cel puțin la suprafața textului, care evoluează egal, aruncând acea privire de deasupra, survolând spre exemplu trecutul, insula din ziua de ieri, în pagina dedicată insulei Ada-Kaleh. Cu bună știință însă, autoarea introduce în titlu această capcană pe care o întind simțurile, memoriei afective, peste care nu se poate trece (Parfum de Insulă). Îmblânzită de „soarele verii danubiene”, invadată de leandru de gura leului/ înflorite printre cărămizi de ziduri stil Vauban - insula e „nota de vârf luminoasă” din amintirile poetei: cu aburi de cafea pregătită pe nisip și fumul de narghilea formează un tablou exotic și parfumat, cu inevitabilul turc la mijloc, neuitând să arunce poetic, din când în când/ un pumn de petale de trandafiri și puțin fistic, peste semnele clare ale uitării. Într-o altă parte a volumului, nota de epicizare, specifică autoarei, își adaugă, din interior,anumite conotații metaforic-simbolizante; spre ex. la pag. 56, este creat un tablou vivant, din frazări ludice, al morții: Bărbatul a urcat și a coborât dealul Stârmina/ .../ o voce din înalt/ sau din adânc/ anunța în stânga și în dreapta/- Ceasul a venit și omul n-a sosit... Când fixează în pagină unele întâmplări triste, alte texte sunt un fel de note de călătorie, evoluând între notație și implicare, un fel de artă poetică din mers (ex.

Pe promenadă); nu-i lipsește poetei nici spiritul evocator: înspre finalul volumului versurile iau amplitudine și invită în desfășurarea lor metafore ale timpului, ale ființelor duse (Zăpezi, nopți zile: cu mișcări mlădioase din încheietura mîinii/ ca și cum aș fi plămădit o pâine...)

Contracarând inventarul dezamăgirilor din prima parte, se remarcă expresivitatea unor poeme mai vaste (măsline verzi - dedicat lui Socrate) ori mai sensibil umanizate (Santa Suzana; cu notă livrescă, dar poetizantă (p 134: nu, nu eram Ana Karenina; p 120: în față soarele negru, în spate luna neagră; sau poemul În flăcări (Spune tu brățară de șarpe...)

(Spania, decembrie, 2018)

Magda URSACHE

18 actualitatea literară

Dragă C. Stănescu, Dezinvolt cum vă ştiu, „cititor nesătul de reviste”, cum vă recomandaţi, de la „Idei în dialog” (mai apare?) la „22” şi „Apostrof”, de la „România literară” la „Realitatea evreiască”, de la „Mişcarea literară” la „Oraşul” lui Mircea Popa, de la „Discobolul” la „Forum V”, de la „Conta” de Piatra Neamţ la „Caiete silvane” de Zalău, de la „Nord literar” la „Sud”, din Bolintin, oferiţi un ghidaj necesar prin vălmăşagul de publicaţii, câte-n lună şi în stele, răsărite de la Bistriţa la Găeşti şi Bucureşti, de la Baia Mare şi Focşani la Râmnicu Vâlcea şi Râmnicu Sărat, nu fără să avertizaţi, mucalit : „ Aşadar, ţineţi ochii pe Vaslui că acesta e viitorul culturii” (Jurnal indirect, 2, 2006- 2014, Editura Academiei Române, 2014, pag. 21). Ghid, călăuză, şerpar, fără efort maxim?

Părere! Dar, cosi e se vi pare, după Pirandello.

Relaxat ori detaşat nu sunteţi şi nici nu se prea poate: „Mare curaj să mai pui azi la cale editarea unei noi reviste; şi mai mare să o şi arunci pe piaţă!” Curajul maxim e să semnalezi cu risc ce-i DE CITIT şi ce-i DE NECITIT, pe cei care sar coarda şi calul, afirmând cât e de marxistă „Cultura” lui Buzura sau ce „gargară corectpolitic-resentimentară” conţine „Obsevatorul cultural”, ce este banal, pretenţios ori sună a gol.

Sfera revuisticii e uriaşă. Am fost tentată şi eu de un Jogging prin mass media, am presărat prin trenuri şi autobuze, pe colinele 7 ale Ieşilor şi pe ţărm de mare o dâră de publicaţii de tot soiul, de multe ori mai nocive decât „hipnovizorul”. Am renunţat să le consum, după ce Petru m-a ironizat: „Iarăşi citeşti reviste proaste?” Mă aflam lângă patul lui de spital, în clinica blestemată „Parhon”, unde a fost împins în moarte. L-am ascultat, lăsându-le în urmă pe cele mai multe. Dreptu-i că sunt puţine cele care „nasc teme şi idei”.

Domnia voastră aţi rămas devotat presei, iar presa v-a mulţumit în felul ei : Jurnal indirect e, în fapt, o diagnoză a literaturii postsocialiste (uneori nu-i optimistă, alteori îi prea), o completă istorie literară, care nu omite pe nimeni şi nimic : nici pe Paul Goma, nici pe exilaţii nedrept absenţi din istorii literare ( deschid paranteza: N. Florescu a făcut ce s-a putut în revista sa, „Jurnalul literar”, consacrată exilului exilat din istorii literare, dar şi în editura cu acelaşi nume, pentru Vintilă Horia, pentru Al. Busuioceanu, Amăriuţei sau Ştefan Baciu şi alţii şi alţii, ca să fie, în fine, aşezaţi la locul lor de drept, închid paranteza), nici pe savantul Edgar Papu, prezentat de critici care-şi dau cu părerea înainte de -a se informa, ca diriguitor al scribălăilor PCR, scoţând panglici tricolore pe nas. Şi, cum acoperiţi tot spaţiul literar carpatin, aţi găsit, poate, în „Spaţii literare”, revista de la Râmnicu Sărat, scrisa lui Virgil Diaconu,din Albul şi cenuşa unei zile obişnuite : „Fireşte, viaţa noastră poate să nu fie banală, însă un jurnal banal este o crimă literară.” Nu, nu sunteţi- wow!- un criminal. Jurnalul dvs. e altfel. E original şi nu numai pentru că diaristul nu-şi datează însemnările. Credeţi-mă, am citit multe jurnale tocând degeaba hârtie. N-am pentru ele „papilă lecturativă”, cum o numeşte Valentin Talpalaru, alt storcător de gazete, în „Convorbiri literare”. Papilele astea mai slăbesc cu vârsta ( à propos, mulţi ani pe rod literar vă doresc!), nu şi cele ale cititorilor avizaţi, care ştiu pe ce să se oprească. N-aş citi, în „Euromuseum”, jurnalul lui Virgil Mazilescu, contabilizând vodka (apşoara) băută în 2 septembrie, 1984, protocron al cântării „Mamă, sunt beată!”, care ne sparge urechile pe transportul comun(itar).

Mă voi referi la primele 333 de pagini (din cele 666, cifră apocaliptică). Un „prietin”, ştiindu-mă de-o vreme în braţe cu cărţoiul dvs., m-a certat că aş citi cărţi atât de groase. I-am răspuns că o carte bună nu-i neapărat una cât o lamă de ras, s-o termini în metrou, de la gară-n Piaţa Sudului, cu peron pe dreapta. Şi, pentru că mă laud că am citate pentru toate împrejurările, i-am dat amicului unul din Camil Petrescu : „Românii e deştepţi...”, „lor să le spui în rezumat, nu e nevoie de cărţi groase.”

Dragă C. Stănescu, cu lada de zestre culturală doldora şi cu o putere de a reacţiona pe măsură, treceţi de la prăfuite tomuri la ziarul de alaltăieri; sunteţi disponibil pentru teme diverse, actuale şi inactuale, multe tabu, pentru stiluri diverse, pentru personalităţi diverse. Sunteţi deschis spre debutanţi, dar şi spre Zoe Dumitrescu Buşulenga ori Daniel Cristea- Enache, „ce despoaie o carte

eseu

nr. 87 n nov.-dec. 2018

Ce-i de citit?

până la piele şi sânge”(pag. 237). Pe o rază de cel puţin două secole, balansând, balansînd...

Cum face favorita dvs. Ioana Pârvulescu, ieşind din corsetul de veac XIX pentru zborul liber cu parapanta.

Despre corupţie pare că ştiţi tot. Ne explicaţi ce înseamnă ea în lumea literară : răsturnarea scării valorilor, mediocrii şi veleitarii aburcaţi, prin cronici de casă, ca să nu le spun de gaşcă, pe primele trepte, în dauna numelor cu adevărat importante. Cei ce se lasă pervertiţi moral se înmulţesc. Banii n-au miros? Dar cel care-i ia miroase rău. I-aţi tras o pleasnă lui Alex Mihai Stonescu, neinspirat în a fi dornic să scrie istorie românească pe bani becali. Ca să intre în graţia futbolierului, i-a trecut pe lista sa de legionari pe Blaga, pe Voiculescu, pe Arghezi chiar. Şi câte cedări nu s-au făcut pentru paralele lui VântuSOV sau pentru cele venite de peste ocean! Presa on line din 26 oct. 2018, aşapteadimensiune. ro, reia ştirea despre cei aproximativ 670.000 de euro obţinuţi de la cărturarul „fin” Vântu de Mircea Dinescu, aşa cum scrie în dosarul FNI. În ce-l priveşte pe un magnific al minţii, o, dacă un preşedinte te face tâmpit e indicat să nu clipeşti, altfel rămâi fără loc în aeronava prezidenţială.

TRU, în „Idei în dialog”, publicaţie din care n-aţi lăsat să vă scape un număr, alcătuieşte un encomion pentru „invincibilul” Băsescu, „ereticul care nu arde şi se întoarce înjurând de pe rug”, că l-ar invidia toţi cei care ne condamnau la optimism revoluţionar în „Scânteia”. L-a întrecut doar fostul ministru al Culturii, Toader Paleologu, scriind un discurs îndrăgostit despre „pleaşca” Băsescu: „un noroc ce a căzut peste noi”. Şi câţi nu aleg acum între un om cu carte şi un om cu case, preş.” Kiwi”, care şi-a pus umărul la greu ca să-şi ia ţara înapoi?

Dvs. scoateţi la înaintare argumentele lui Christian Crăciun. Profesorul ploieştean vede intelighenţia foarte departe de middle class, de cititorul pur şi simplu. Consum popular de cultură: zero. Deplângeţi pe dreptate dispariţia colecţiei BPT, a bibliotecilor de cartier şi săteşti, a caselor cărţii. Dar eu văd şi reversul medaliei: la sate, cărţile se vindeau bucăţi, nu la bucată.

Voiai săpun, Dero, chibrituri, ţi se servea un fascicol din nu’ş ce autor agreat „sus”. Muncitorii erau ţinuţi cu forţa, după program, să-l certe pe Octavian Paler pentru Un om norocos, deviat de la linia partidnică. Cât despre cărţile topite, scoase din librării şi din biblioteci, ale fugarilor din lagărul democraţiei populare, o, noxa topitului nu s-a vindecat. Humanitas a topit cărţile lui Goma, pe motiv că nu se vând. În Rusia lui Putin, strada Bolşaia Kommunisticeskaia a devenit strada Soljeniţân; la noi, Omul din Calidor (la pag.

288, numiţi „eseu recuperator” ce a scris Petru Ursache sub titlul Mana sau zariştea copilăriei la Paul Goma, în revista „Conta”) continuă să fie publicat pe sponci. Cel numit de Eugen Ionescu Soljeniţân român nu intră în manual.

Animatorii utopiei comuniste erau hrăniţi de Gospodăria de Partid, în timp ce Radu Petrescu citea la lampa cu gaz, se încălzea la soba cu plită, undeva, în Prundul Bârgăului. Fapt de netăgăduit: s-au scris cărţi bune sub regimurile roşii, Ochiul şi lucrurile rămâne cea mai bună carte a lui Andrei Pleşu, atipicul Niculae Gheran a făcut sub comunişti carieră culturală, gheranjând pe aculturali. Aşa este, dar nu numai „Editura Schizo-politicos”, cum îi spune I. Viştea într-un poem – samizdat, era politică.Toate erau, mai ales cele din provincie. Nu aveai BT-ul editorilor socialişti, nu vedeai lumina tiparului. Sau, mai rău, manuscrisul, dactilograma erau confiscate de Securitate, duse acolo chiar de redactori ca Z.Ornea.

Spuneţi că Mihail Kogălniceanu cerea să fie judecată „cartea, iar nu persoana scriitorului”.

Dati-mi voie să vă contrazic. Compromisul urâţeşte scrisul, v. Mitrea Cocor. Ce a făcut şi face politica din scriitor, chiar dacă scriitorul e mare, nu-i de eludat. Re- repet: biografia e mai greu de scris decât bibliografia. Cât despre solidarizarea scriitorilor, mai bine n-o mai pomenim. Războiul scriitorului român contra scriitorului român a trecut de suta de ani şi parcă s-ar merge dintr-un război în altul. Numai că, de la realism –socialist, am ajuns la suprarealism... socialist. Mai ales cei fără valoare sunt „târâţi cu sila în „războaie” ce nu sunt şi ale lor, ci ale urmaşilor urmaşilor lor”( p. 174). Ca să nu mai rămână piatră de piatră şi statuie de statuie, contra „deocheaţilor”, ca Eliade, Cioran, Crainic, Ţuţea, Călinescu (a cărui „monumentală întreprindere” e făcută praf), ordinul de front cere să li se scurteze viaţa operei. Mania contestărilor îi cuprinde pe zoili, chiar postmodernismul fiind declarat mort.

Dar cine a pălmuit mortul? Şi cum unii au fost

şi sunt mai egali decât alţii, Sebastian e „înger martirizat”, iar Nae Ionescu „demon”. Cele mai stupide etichetări le obţine o capodoperă, Mioriţa şi poetul naţional, peste care un detractor trage satisfăcut fermoarul, ca peste un cadavru, iar alt detractor îl închide în debara. „Lipsa de măsură, spuneţi, e deplorabilă.” În „România literară”, Eugen Negrici îi punea la punct pe eminescolatri şi ale lor clişee, găsind soluţia : „un deceniu de tăcere” pentru Eminescu, iar Mircea Cărtărescu , care are şi el destui cărtărescolatri, voia să-l lăsăm pe poet să doarmă-n pace. L-a salvat ( ca-n poemul lui Dinescu, Grâu păzit de maci, „Poetul dacă doarme netulburat de flori, treziţi-l voi prieteni că vin secerători”) replica Gabrielei Gavril din „Timpul” ieşean : „dacă gândim astfel, atunci aproape toată literatura română ar putea fi lăsată în somnul cel de veci”. Iar „secerătorii”, lipsiţi de uzul raţiunii, însă plini de prejudecăţi, împlu câmpul.

Mereu în vervă ideatică, Dvs. sunteţi exploziv faţă cu „noii revizionişti” (neoproletcultişti, aş adăuga eu), care dau verdicte înainte de a se instrui. Şi nu vă e teamă să călcaţi pe terenuri minate, ca protocronismul lui Mihai Ungheanu, asasinarea lui CZC, în ’38, Noica „al 10.001lea legionar”, înscris în mişcare după această asasinare, presupusa „îndrăcire” a lui Sorin Lavric, abordând tema mult controversată : Noica şi mişcarea legionară. Şi pentru că semnalaţi mereu ce-i important de citit, m-aţi trimis la „Meandre”, revista din Alexandria, unde cărturarul Iordan Datcu spulberă acuza că Noica n-avea o părere bună despre beletrişti şi că „îi privea mefient şi depreciativ pe scriitori, în genere, pe literaţi”. Cercetarea pe care se sprijină experimentatul editor de la fosta Minerva, Noica.

Repere bio-bibliografice, a lui Stan V. Cristea, arată convingător ce mult a scris Noica despre poeţi, prozatori, critici. Respectul meu pentru o astfel de cercetare! Cel care a spus Adio literaturii şi literaţilor contemporani, declarând că nu i-a citit şi că n-are de gând s-o facă, nu e Noica,e Adrian Marino.

Pe Ion Cristoiu îl admonestaţi când afirmă că n-ar fi obligatorie cultura pentru un presar, că presarul nu-i obligat să formeze, mai ales cel de mediu privat. Dar ignoranţa duce unde vedem că duc şcoala miniştrii Învăţământului. Şi pentru că suntem în 1 noiembrie 2018, trebuie deplâns faptul că, în urmă cu 25 de ani, în 1993, a plecat dincolo eminescologul Mihai Drăgan, distrus de cabala mediocrilor din „Cuza”, ajutaţi de nepăsarea lui Paul Cornea, reîmputernicit de valul reformelor ca adjunct al ministrului Şora.

I-am dedicat un docu-roman, Universitatea care ucide. Motoul? „Pentru ca moartea ultimului eminescolog al Universităţii „Al. I. Cuza”, profesorul Mihai Drăgan, să rămână de neacceptat. Şi pentru cei care l-au plâns, dar şi pentru cei care l-au ucis.Să zicem pentru ultimii: Iartă-i, Doamne, că n-au ştiut ce fac.”

S-a „reinventat”presa? Dacă e vorba de lipsa de cultură din tabloide, da. Dacă e vorba de credibilitate, ba. CTP, într-un moment bun, scrie că „ziaristul, ca şi securistul” dezinformează.

Zvonul, bârfa, fabulaţia bat informaţia. Jurnal indirect mi-a readus în minte căderea Plevnei, prematur anunţată de „Naţiunea română” a lui Fr. Damé, prin celebra telegramă cifrată, stil Caracudi, uşor de descifrat : „Médoc fini, Votca, Ţuica dedans”, adicătelea : „Plevna luată.

Ruşii, românii înăuntru”. Urmarea? Gazeta s-a suprimatără. Fake- news-urile or fi invenţie a secolului XIX, dar în XXI s-a bătut recordul: deţinem un toptan lamentabil de ştiri false, ieşite de sub aripa găinii născătoare de pui vii. Până unde şi câtă vreme? În acest context, „Istorie şi civilizaţie”, revistă vie, susţinută de combatanţi destoinici, „n-a abandonat (...) idealul civilizator şi misiunea educativă înaltă (...)” (passim p.257). Şi încă : „Nu e doar o revistă de istorie, ci despre istorie, cu întreaga faţă întoarsă către prezent”.

Tonul dvs. e tranşant, în felul lui Octavian Paler, care vedea România noastră ca „gara fără trenuri”: „Când s-o sparge sticla (a televizorului, n. mea Magda U.) pe care cu toţii jucăm sau s-o rupe frânghia pe care dansăm om vedea ce se va întâmpla. Până atunci, o revistă ca „Istorie şi civilizaţie” se chinuie cu mare succes pentru cine o citeşte să ne ţină cu ochii deschişi şi mintea trează: cu alte cuvinte, o revistă ce ne învaţă să nu ne lăsăm minţiţi, păcăliţi şi înşelaţi de jocul la care participăm ori doar asistăm.”

Dragă C. Stănescu, am ajuns cu scrisoarea (cronica) mea „la jumătate”. Închei cu urarea: să aveţi parte acum şi la mulţi ani de bookuria unei prese de calitate. Şi poate că, în fine, timpul n-o mai avea răbdare nici cu zoilii, nici cu femioşii.

Iaşi, noiembrie, 2018

nr. 87 n nov.-dec. 2018

cronica

actualitatea literară 19

De la cioburi la vitralii cu Mircea Anghel Maria NIţU Jurnalismul ca profesie instigă la proză, în general proză scurtă realistă, de observație, mai rar poematică.

Fiind o armă de atac în panoplia cuvântului, inevitabil trece dincolo de misia informativă imediată, în proză militantă.

Astfel că jurnalismul practicat de Mircea Anghel, în mare parte ca editorialist în colectivul de redacție al săptămânalului lugojean „Actualitatea”, dar și al revistei culturale „Actualitatea literară”, face ca scrisul său să se convertească în proză de calibru.

Prime cerințe ale editorialelor, definitorii, sunt să fie scurte și concise și să aibă impact la publicul larg.

Asta se realizează nu doar prin vizarea unor teme de actualitate, de larg interes, ci și prin modul de abordare, prin felul scriiturii.

Astfel că jurnalistul nostru a optat pentru registrul umoristic - care cucerește cititorul și deopotrivă îl și incită - calea cea mai sigură de mobilizare, care provoacă la atitudine. Proza generată este, firesc, de „pastile umoristice”. Proza umoristică, scurtă, gen „pilula de umor” este un gen care place, are priză sigură la public, mai mult decât orice alt gen, în acest timp consumist, hedonist, de „trăiește-ți clipa” și deconectare de la orice vibrație metafizică ori întrebări existențial problematizante.

Editorialul are și o misie socială, pe principiul „orice asemănare cu realitatea nu e întâmplătoare”, astfel că umorul nu e gratuit, ci satiric - abordare ce-ți permite pamflet, satiră și umor, „ridendo castigat mores”, cu valențe formativ-educative.

O primă consemnare de editoriale și „pastile umoristice” a comis Mircea Anghel în cartea de debut „Kikirimikiri” (după rubrica cu acelaşi nume din ziar), Editura Marineasa, Timişoara, 2011. Cartea a fost recomandată atunci de Alex Ștefănescu, la întrebarea „Ce cărți cumpărăm?”, etichetând-o drept o „colecţie de informaţii despre viaţa din România, comentate „concis şi cu umor”, e drept „uneori cu un umor forţat”, dar de calitate, spunem noi.

Mircea Anghel revine în forță, perseverent în același ton satirico-umoristic, dar mai rafinat, mai dens, prin volumul Vitralii din cioburi de realitate, Editura Waldpress, Timișoara, 2018, alcătuit din povestiri umoristice în prima parte şi selecție de editoriale din ziarul „Actulitatea” în partea a doua (nedelimitată însă explicit).

Cartea are o prefață semnată de Ionel Bota, „Epicul ironico-sarcastic între ludicul «somației» și Fizionomia normalității”, titlu ce fixează axele teritorile ale scrisului autorului: aspecte ale realității imediate, contorsionate între normal și anormal, în coordonate ironico-sarcastice. În peisajul actual al unei pseudoproze umoristice - „bășcălia fițoasă din tabloide”, „datul cu tifla”, „ironia «dezbrăcată» de intelect” -, punctează prefațatorul, Mircea Anghel vine cu texte autentice.

Pe coperta IV o prezentare de Ela Jakab evidențiază „conștiința lucidă și rafinată” cu care autorul scrutează realul unei Românii a contrastelor.

Mircea Anghel continuă în registrul cărții anterioare, cu pastile jurnalistice despre tare cotidiene, cu sarcasm, ironie, dar și cu patos - implicare dureros afectivă, amintind de cartea de publicistică a lui Nicolae Sârbu, „De o sută de ori Banat. Patima şi pătimirile

unui publicist în pustie”. Reșiței de acolo îi opune în tandem - vechiul burg bănățean, Lugojul, personajul omniprezent, tutelar sau victimă, ca în plângerile lui Ieremia în fața cetății Ierusalimului.

Textele se înscriu în virulența editorialelor lui Ilie Chelariu, cel de pe când era jurnalist la Lugoj, la ziarul „Redeșteptarea”.

De asemenea semnează condica în familia prozelor scurte, intelectualizate ale lui Augustin Doman - și el jurnalist (la revista „Argeș”), în contact cu diverse situații, în ton similar de satiră, din observații pe teren (e drept mult mai caragialiene).

Mircea Anghel practică textualismul copios, prin decodările din subtext, cu o mare densitate pe metru pătrat. Trimiterile livrești, dintr-o cultură vastă, în corelații cu finețe intelectuală, generează un umor fin, ce presupune un cititor școlit, care să-i guste sugestiile polisemantice, cu efectele umoristice scontate, bun degustător de „finesuri”, acea ureche invocată în motto, ce înseamnă cultură umanistă, civică, politică etc., dar și atitudine și libertate de conștiință.

Umorul rezidă deseori din inadecvarea alăturărilor luate foarte în serios. „Bietul nostru PIB, deși nu dădea semne că are tendințe de obezitate, pricepuții și vajnicii noștri cârmaci îl supuseră repede la o cură de slăbire drastică. ” (p. 80).

Trimiterile enciclopedice sunt în diverse domenii ale vieții, chiar în tratamentele estetice de ultimă oră, cu silicoane, botox și acid hialuronic, dar aplicate… promisiunilor electorale (p. 77) „La adio tu” - o miniatură bine șlefuită, este în umor ludic, ca o păcăleală pe principiul pistei false în relațiile de raportare, prin inducerea în eroare privind obiectul vizat. Debutează cu o pasională declarație de „dragoste la prima vedere” pentru o nemțoaică, „avea niște forme armonioase, un șezut fumos reliefat”, ca o reușită sculptură - până la sugestia de amor carnal, „mă suporta chiar și atunci când, peste ea fiind, gâfâiam uneori din cauza efortului depus, căci, deh, nici eu nu mai eram chiar așa de tânăr”. În doar o pagină jumătate face un slalom cu umor intertextualist printre versurile folkiste ale lui Păunescu, „am ajuns la adio tu”, ori versuri din muzica ușoară a lui Dan Spătaru „drumurile noastre toate se vor întâlni odată. Stau în banca mea și sper”, după ce a trecut prin poemele lui Marcel Tolcea cu bicicleta Van Gogh, pentru că, în fapt, mâna destinului care a spart cuplul perfect a fost cea a unui hoț ce-i furase bicicleta germană luată de la second-hand.

Cu un umor subtil este și tableta „Ars poetica”, de un haz homeric, prin inadecvare, debutând cu seriozitate academică analiza unui text de o presupusă complexitate abisală, aplicată unui kitsch de masă, obiectul vizat fiind o manea de Nicolae Guță, „Eu aș da zilele mele”. Textul este un pamflet suculent, parodie la cronicile doldora de prețiozități, scorțos academizante, în limbaj abscons de „specialitate”, aplicate găunos unor texte jenibile. În textul manelei, dușmanii sunt leitmotivul obsesiv: „De-ar trăi dușmanii mei/ Viață după viață/ N-or să aibe niciodată…/ Mintea mea isteață”. Iar recenzentul conchide cu aplomb și argumentare pompos „superdoctă”: „din aceste versuri reies foarte clar frustrările, obsesiile, frământările, zbaterile sale, marile probleme existențiale care îl macină și ne fac să înțelegem că doar conștiința superiorității rămâne chinuitoare și tragică”.

Dacă eliminăm fraza de la mijloc, în care prost inspirat, își explicitează textul și poziția: „Eu unul, sunt un dușman al prostului gust (…) îmbogățirii pe spinarea celor proști (…) deci un dușman al lui Guță…”), tableta se rotunjește fericit cu fraza finală, scurtă, concisă, cu efect de lovitură de bardă, suficientă pentru decodarea justă.

Aceeași stângăcie prin explicitare neinspirată, un deserviciu efectului artistic, este cea din finalul prozei „Lunga vară plictisitoare”, text de altfel dens și el în jonglerii lingvistice pline de savoare.

Uimirea față de trandafirul din mâna boshetarului trebuia s-o lase pe seama cititorului. A ști să te oprești la timp și să dozezi cu efect detaliile epice sunt „finețuri” de prozator versat, pe care poate Mircea Anghel, exersând, le va descoperi pe propria-i piele a scrisului, le va asuma și dezvolta în cartea a treia.

Uneori sunt fraze prea lungi, când, concentrat să urmărești rafala,

*

pierzi firul și finalul detensionează. Mai potrivită pe subiectele abordate și modul sarcastic folosit ar fi scriitura sincopată, fraza sacadată ca o rafală de mitralieră, în gloanțe mai cu efect. Dar și aceasta se poate remedia ușor, intrând cu foarfeca în fraze.

Titlurile au farmecul lor incitant, prin sugestiile intertextualiste. „Din jale s-a-ntrupat Electra” oferă o cheie de decodare cu o dimensiune de tragedie greacă, dar în parafrază la versiunea modernă a lui Eugene O’Neill.

Altele sunt pastile concentrate de ironie, sarcasm, persiflare, decepție: „Un boschetar la Acapulco”, „Amintiri de tot kaki-ul”, ori de revoltă protestatară, adevărate pancarte pentru demonstrații antiguvernamentale, „Munți de aur, politicieni de tinichea”, „Hoții de vise”...

Editorialul „De doi bani speranță” îl exprimă total pe jurnalistul de atitudine. Doar într-o singură pagină concentrează fraze dense de pamflet virulent, înverșunat angajat politic, contra partidului neocomunist actual, care ne-a readus în „iepoca de aur”. Discursul epic este prin avalanșă argheziană de invective, serii de paradigme nominale, grație bogăției semantice a limbii române „un bordel politic unde se practică prostituția la vedere”, „bulendre, flenduri, boarfe (…) matracuci, scursori, târâturi etc. (…) și-au dat mâna peste țară (…) și s-au apucat de evaziuni fiscale, șmenuri, tunuri, țepe, «comisioane», șpăgi, mite, deturnări de fonduri, fraude la drumul mare, îmbolnăvind biata gintă latină de cancer la buzunare, furându-i chiar ultimele vise și speranțe”.

Mare parte din umor este generat de jonglerii lingvistice, bazate pe jocuri de cuvinte, calambururi, „generoasa Europă în care nu de mult ne-am băgat picioarele, adică am intrat în ea…” (p.81), omonime „Iarna e urâtă. Urâtă de astmatici, de pensionari, de cei cu imitații de salarii” (p.28), paronime „uniți în muget și simțiri”(66) etc.

Performează în combinări complexe dintre diverse procedee, firesc, cu o dexteritate lingvistică profesionistă.

Cum editorialele, prin limita inevitabilă de spațiu tipografic, trebuie să fie scurte și concentrate, „brici”, ca un flash, textele au percutanța unor adevărate skeciuri. În editorialul blitz „Neica-l meu, harnic sondor*”, chiar dă, la fel parodic, explicația omonimiei, pentru direcționarea sigură a înțelegerii planului ironiei „* sondor, persoană care realizează sondaje (din dicționarul omului politic român)”. Sub un titlu parodie a folclorului nou din perioada colectivizării comuniste „neica-l meu e tractorist”, ironizează sondajele lui Nicușor Dan, de la USR, care vrea să ajungă „fruntaș pe ramură”.

Trist, amar, cu imagini artistice de elegie până la limita cu umorul negru este editorialul „E tomnă iar în viața mea”, când „toamna își înscrie tristețile pe trotuare cu roșul frunzelor însângerate” și tristețile tuturor, celor care „huzuresc” „prin lipsa căldurii (de-oi mai duce-o pân la iarnă, leliță Ioană!) prin boli, transformând a lor logodnă cu moartea într-o căsătorie legitimă”.

Speranța e utopică: „După ce o să mă trezesc din acest coșmar oferit de guguștiucii noștri politici, mă voi duce să-mi procur un pașaport pentru Republica Utopia. «Acolo este țara mea și neamul meu cel românesc»”(p. 75). În acest context general de neputință, de scrâșnet cioranian „pe culmile disperării”, singulară este tableta „Floare-de-colț”, prin tonul tandru, cald, optimist, fără ironie, ci admirativ, afectuos. Pledează în apărarea tineretului de azi, blamat de mulți că ar fi vândut societății consumiste, macdonaltizat. Tineretul este viitorul nostru „e mâinele nostru de mâine, ipostaza vie a mâinelui nostru”. La omagierea echipei de volei medaliată „ fetele noastre de aur cu argintul balcanic la gât”, una dintre jucătoare, accidentată la un meci anterior, arborase un zâmbet sărbătoresc peste durerile cumplite la coborârea grea a unor trepte.

Atunci, un tânăr din galerie a sărit rapid și i-a oferit galant brațul. Autorul l-a consemnat încântat, ca pe un gest de „supremă eleganță sufleteasă”. Suntem într-un timp când acel tânăr, cu un gest care ar fi trebuit să fie normal într-o societate utopică, era o „floare-de -colț”, „un monument al naturii”, dăinuind pe înălțimile stâncoase, din înălțimea morală și spirituală.

Cum viața socială depinde de deciziile politice, predominantă este acuza politică. Autorul este deopotrivă purtător de cuvânt al cetățeanului, al omului de rând din popor, plătitor de taxe, care mai are însă iluzii, vise, nu e mancurtizat. Eticheta: „clasa politică fără clasă”, esențială, revine ca leitmotiv, din perspectiva eternului alegător, „ștampilatorul de serviciu”, dus cu „zăhărelul”, cu „baliverne electorale” (p. 68).

De la un mandat electoral la altul se va strânge continuu material didactic pentru editorialistul și prozatorul Mircea Anghel mereu în stare de veghe.

Mircea Anghel, Vitralii din cioburi de realitate, Editura Waldpress, Timișoara, 2018

20 actualitatea literară

nr. 87 n nov.-dec. 2018

inedit

Gheorghe Alexandru Iancovici (1924-1992) INEDIT: MEMORIAL DE CĂLĂTORIE Hartington

acestei monumentale biserici cu aer de catedrală, opera lui Lucaciu și a vrednicilor ei enoriași, s-a făcut în ziua de 27 august 1890. Citesc înfiorat inscripția de la intrare: AMDG Ex voto Pro S. Unione Omnium Romanorum SPQR Sisesciensis Posuit A. D. MDCCCXC

Aprilie 1980. Turneu prin Țară cu Joseph Hartington, de la firma „Patex” din Mancester, la fabricile „Ardeleana” (Satu Mare), „Integrata” (Botoșani) și „Vegunie” (Botoșani). În momentele de răgaz, escapade.

Baia Mare. Se lucrează la un Muzeu al Satului, situat într-o poziție minunată.

Vizitez o extraordinară expoziție de minerale. În Muzeul Etnografic notez termeni din vocabularul păcurăresc: fedeleș, jintalău, bărbință, zadie, lepedeu, zgârzi.

Aflu cu acest prilej că în nordul Transilvaniei sunt patru zone etnografice: Lăpuș, Maramureș, Codru și Chioar.

Dacă cercetătorii noștri nu-i vor da zor, străinii vor reuși a le valorifica înaintea lor, chiar și pe plan internațional. Ar fi culmea: să ne reveleze nouă înșine alții!

Profitând de câteva ore libere, mă reped până în comuna Șișești, vestită datorită vajnicului memorandist Vasile Lucaciu, care a păstorit-o în calitate de paroh unit.

E o zi strălucitoare, de primăvară, exact ca în poezia „La Paști” de Coșbuc, învățată în clasa I de liceu, dar care, în era comunistă, a fost extirpată din manuale și din antologii. Și totuși, pe uliță, copiii și gospodarii salută cu străvechiul „Cristos a înviat!” Abia fac vreo câteva sute de pași și mă trezesc în față cu o măreață biserică având două turle. Regret că sfânta slujbă pascală s-a terminat; în schimb, pot vizita în tihnă binecuvântatul așezământ. Într-o nișă a fațadei este înfățișat Papa Pius al IX-lea, care a consacrat dogma Imaculatei Concepțiuni după viziunile de la Lourdes ale Bernadettei Soubirou (1859). Într-o a doua, figura lui Atanasie Anghel, Mitropolitul de la Alba Iulia în timpul căruia s-a proclamat unirea cu Biserica Romei (1700). Inaugurarea

În cuvântarea sa, rostită la târnosirea bisericii, Vasile Lucaciu spusese: „Ce ne-a lăsat istoria, ce ne-au transmis părinții noștri, ce ne-au cântat poeții, ce dorește tot sufletul de român: măreața, fericitoarea sfânta Unire a tuturor Românilor am vrut și eu, cu mine poporul meu, să fie simbolizată în această măreață Biserică.”

Inscripția n-a fost defel pe placul autorităților ungurești, care vedeau în ridicarea, la Șișești, a unei biserici închinate „unirii tuturor valahilor”, un act de agitație națională, de natură să tulbure ordinea statului. Dar curajosul Părinte nu s-a dat bătut, ci și-a continuat lupta pentru unire cu Țara. În interiorul bisericii, frumos împodobită cu ștergare țărănești în culori vii, te întâmpină o profuziune de hortensii, iar în fața altarului, două sfeșnice, sculptate în lemn, cu picioare reprezentând capete de berbec. Pe zid, două fresce: una îl înfățișează pe Vasile Lucaciu, ctitor al bisericii, iar cealaltă înmormântarea sa, cu sobor de preoți și cu oieri în cojoace, îngenunuchiați. Sub frescă: o lespede de marmură neagră, cu tricolor și coronițe: aci odihnește ctitorul bisericii (aș zice mai curând catedralei) și unul din ctitorii României Mari. Din păcate, biserica e igrasioasă și mormântul a stat o vreme sub apă. Afară, în vale, la stânga, mai supraviețuiește șopronul solid în care se țineau adunări patriotice. Acolo, marele luptător ținea discursuri înflăcărate mulțimii. În apropiere, o pădurice plantată de Vasile Lucaciu cu elevii din sat. Două blocuri de piatră urmau a fi postamentul a două columne, purtând în vârf busturile lui Traian și Decebal, dar monumentele nu s-au înfăptuit.

Condus de un tânăr șișeștean, am vizitat apoi școala, înființată tot de același vrednic bărbat, cu bănci bătrâne, facsimile, bucoavne și, pe zid, cu portretele corifeilor Școlii Ardelene.

Am pășit cu sfială în Casa Memorială a lui Vasile Lucaciu (fostă casă parohială), cu două fotolii scunde, vișinii, cu ciucuri,

Egometrie - Elisabeta BOţAN Normalitatea traiului cotidian este o stare de platitudine. Riscul de a confunda echilibrul cu rutina în schimbul permanent dintre individ și lume induce tensiuni existențiale. Individul este dominat de afecte și de cele mai multe ori își subordonează traiul satisfacerii lor. Persoana le apucă de zăbală și le strunește. În Egometrie găsim o persoană și interacțiunea ei cu indivizi sau cu alte persoane. În poezia sa din acest volum, apărut la editura Limes în 2016, egometria poetei Elisabeta Boțan topește sinergetic două dimensiuni, cea abisală și cea rațională, în dimensiunea poetică. Angoasa existențială este înșeuată, iar măsura este lăsată liberă să își ia cât poate să ducă. Validarea certitudinii este o aparență în poezie. Certitudinea momentului este de fapt ceva unic, o picătură printre incertitudini și eșecuri, de aceea este și foarte scumpă.

Certitudinea care glisează între aserțiune și aporie. Omul se hrănește cu abisurile sufletului său (Contragreutate), Poezia este singurul nostru teritoriu/ Dincolo de el nu existăm (Chintesența iubirii). Egometrie, o galerie de tablouri ale omului care se căuta știindu-se într-un fel, dar se descoperă altfel. Omul nu poate fi un standard, ci își caută validarea ca unicat în trăiri, în percepții. Cotidianul este un dribling printre extreme: înstrăinare; Între noi cuvintele cad fără suflare unul câte unul/ Numai vântul se mai îndură de ele și le/ îngroapă/ sub zid de depărtări (Stare de fapt); nedumerire, Mă cuibăresc și adorm între cuvintele tale/ și mă trezesc acoperită de vanitatea/ unui timp în care tu nu mai exiști.

(Dincolo de vis). În Logodnă iluzorie impresia declanșată de text este o stare extraterestră: Mi-ai oferit/ o hartă stelară de contrabandă,/ ce indica toate căile ascunse ale mirajului,/ menite să mă facă să ratăcesc prin mine/ însămi, dar în Iremediabil expresia este tranșantă, aparent: Între noi, o genune de amintiri/ rănite și decolorate de timp/ nu mă

și alte câteva mobile extrem de modeste.

Mi-au suscitat o vie curiozitate cărțile (în limbile română, maghiară, italiană, germană, spaniolă și engleză), înșirate în rafturi sau în vitrine, dintre care miam notat: Leopold von Ranke: Die romischen Päpste // The Catholic Enciclopedie, în 15 volume // La Civiltà Cattolica // Cesare Cantù: Storia degli Italiani, în 6 volume // Sf. Thomas d’Aquino: Opere // Mihály Horváth: Magyarország története, în 6 volume // Madame Adam [Juliette Lamber, n. S.D.]: La patrie hongroise, la care se adaugă cărți (Istoria lui Foțiu) și broșuri de Vasile Lucaciu și colecții ale „Gazetei Transilvaniei” pe 1880-1890, cu alte cuvinte lucrări și publicații de maximă importanță, care nu puteau lipsi din biblioteca unui cărturar și a unui luptător de talia „Leului de la Șișești”.

Am plecat din acest sat fortificat sufletește, gata să înfrunt, cu bărbăție și stoicism, mizeriile cotidiene și nefericirea de a trăi sub apăsarea regimului comunist. Ce-mi păsa că analfabetul de Ceaușescu ne ținea în foame, întuneric și frig, împuindu-ne urechile cu stereotipele lui bâlbâite discursuri, – când eu mă întorceam, cu sufletul purificat, ca de la Sfânta Împărtășanie, dintr-un sat în care simțeam, cum a spus Lucian Blaga, că „s-a născut veșnicia”? Înainte de a părăsi acest mirific sat, mă interesez dacă mai există vreun contemporan al „Leului”, cu care aș putea sta de vorbă. „– Da, mi se spune, în Baia Mare locuiește părintele octogenar Iuliu Șurani, care i-a succedat la conducerea parohiei. Actualmente e paralizat, însă lucid, cu memoria intactă, și locuiește retras, cu o fiică a sa care îl îngrijește.”

Aflând această veste neașteptată, se naște în mine dorința irezistibilă de a-l contacta, convins că voi afla lucruri inedite despre neînfricatul patriot. Așa a și fost.

Am sunat la poartă; a venit să vadă cine le tulbură liniștea o femeie tristă, încărunțită: fiica sa. M-am prezentat și i-am spus ce doresc. M-a poftit înăuntru, și peste câteva clipe m-am aflat în fața unui bătrân, proaspăt ras, țintuit în fotoliu. L-am salutat cu „Cristos a înviat!” – i-am explicat ce vânt m-aduce și l-am rugat să-mi povestească despre Vasile Lucaciu.

– „A fost un om fenomenal” (așa l-a caracterizat și nu era nicio exagerare în spusele lui). Era un bărbat înalt și voinic, cu voce de stentor. Vorbea curent maghiara, germana, italiana și franceza.

I s-au oferit tot felul de ranguri (chiar

mai lasă să mă întorc la tine. Nu persoana este cea care hotărăște, ci trăirile care s-au compactat într-un zid. În Păcat, cămasa existențială a iubirii cusută cu fir de poezie nu poate fi îmbrăcată: Aveam o întâlnire/ lângă crucea adevărului/și ai promis/ că-mi dai înapoi/ veșmântu-mi țesut/din propria-mi esență./ Dar apoi/te-ai arătat absent și abstract, iar clipa/ neînțeleasă și părăsită/ s-a sinucis/ în brațele neputincioase/ ale tăcerii. Artă poetică este poezia iubirii. Ceea ce spun, el și ea, sunt complementarități ale unui moment unic, al revelației sentimentului, pentru că acesta, ca durată și conservare, nu are garanție ca intensitate și repetitivitate: (...) vorbele mele/ au fost dintotdeauna ale tale,/ încât mă surprinde faptul că le-am scris eu.// (...)descopăr că vorbele tale/ au fost dintotdeauna ale mele, atât de ale mele/ încât mă surprinde faptul că le rostești tu. Egometria poetei este ieșire din sine, privire din afară, așezare a firii zdruncinate de iluzii, de eșecuri, de nepotriviri pe care nu le anticipezi, pentru că de multe ori refuzi. Este o măsură a măsurii prin care ego-ul este obligat să se privească în oglindă. Pe unde merge omul, prin căutările sale își va aduce aminte aminte de cei care i-au pornit existența, părinții. Amândoi părinții sunt prezenți în carte ca alt reper față de atitudinea lumii, chiar și a iubitului. Tatăl în Apus: Zâmbetul tatei/ răstignit peste amurgul ierbii.//(...) Dincolo de zidul nopții/ greierul s-a poticnit de muțenie.// și în Poem pentru tatăl meu, Încă mai umblă urme fosilizate ale pasului tău/ prin inima mea/(...) alunec pe firul unui „Afost odată...”/ pe tărâmul acela îndepărtat unde s-a născut floarea de cireș...; Pentru mamă în Poem pentru mama exprimarea este prezentă, cu recunoștință, nu cu regeret. Mama i-a pregătit drumul de urmat așa cum tu l-ai primit ca zestre,/ brodat cu grijă, cu motive și culori tradiționale./ Dar m-ai legănat în lumina căutărilor/ și pasul meu a crescut atât de rebel/ că nu-l mai încăpeau zilele. Tradiția din familie se menține. „Sângele apă nu se face” este o zicală care aici are forță maximă. Drumul pe care se află omul în viață este brodat și nu

și scaunul de episcop în Macedonia), numai să renunțe la activitatea sa politică. A răspuns ispititorilor lui: „Întregul buget al statului austro-ungar nu ajunge să mă cumpere pe mine!”

La sfințirea bisericii din Șișești a vorbit mulțimii și Octavian Goga, din pridvorul Casei Domnului, care a spus: „Din toți cei de odinioară am rămas noi doi: un popă prost și un poet nebun.” În activitatea sa neobosită pentru înfăptuirea Unirii, Vasile Lucaciu a fost subvenționat de Gheorghe Pop de Băsești, care era căsătorit cu o bogată contesă maghiară.

Lucaciu era și filolog. Începuse să întocmească o gramatică a limbii țigănești; ajunsese până la verb, când însă brusc țiganul cu care colabora l-a abandonat. Nedumerit, cineva l-a întrebat de ce nu continuă. Explicația țiganului a fost următoarea: „Lucrurile au mers cum au mers până când prea onoratul m-a pus să zic după dânsul: Eu merg la Baia Sprie, tu pleci la Sărsig.

Aci m-am oprit. Cum era să-i zic „tu” la Măria Sa?” Un jandarm din Baia Mare l-a avertizat pe Vasile Lucaciu că va fi arestat. Abia atunci a trecut peste Munți. A avut doi fii: unul a murit pe front, în Galiția; celălalt, Epaminonda, preot în America, s-a întors în Țară. Istoria lui Foțiu, pe care o văzusem la Muzeul din Șișești, e o prelucrare a lui Vasile Lucaciu după I. Jager și tratează despre cariera lui Foțiu, care, deși laic, urcase rapid treptele ierarhiei bisericești, ajungând la rangul de Patriarh al Constantinopolului, la anul 857 d. H. Evenimentul iscă o aprinsă controversă cu papistașii și duse la relații încordate cu Papa.

Tot de la părintele Șurani am mai aflat că Nicolae Iorga a avut o atitudine corectă față de Uniți, spre deosebire de Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, care era unitofob. Și că ¾ din Maramureș, cu comunele curat românești Biserica Albă, Bășcoiul Mare, Slatina peste Tisa, Câmpulung de Tisa, Apșa de Jos, Apșa de Sus, ținut cu munți falnici, au rămas „dincolo”, întâi la rutenii din Cehoslovacia, iar acum în URSS. O ultimă informație: o învățătoare din partea locului, fostă iubită a lui Goga, a rămas necăsătorită. Înmănușată, conducea, până nu prea demult, murgulețul înhămat la brișcă.

Plec, așadar, din Maramureș, plin de impresii. Oricât de scurt, popasul a fost peste așteptări. Când, seara, le istorisesc băieților din echipa de lăcătuși și electricieni cele ce am văzut, îmi spun parcă dojenitor: „De ce nu ne-ați spus și nouă că sunt atâtea lucruri interesante de văzut? Altădată să ne luați și pe noi cu dumneavoastră.” Ceea ce le-am și făgăduit. [Va urma.]

Text stabilit de

Simion DăNILă

oricum, ci cu motive și culori tradiționale. Aici este o întreagă cultură a satului românesc. Acela de a fi resursă în momente grele a celui peregrin prin lume și viață. Mama este cea care a avut această sarcină și aici se dovedește că a făcut-o cum trebuia, temeinic, cu dragoste. În Miraj sentimentele negative din Infamie, dominate de Sufletul meu/ profanat/de atotputernicul bărbat, sunt uitate, altă măsură este folosită aici În zorii clipei/ m-ai luat de mână/ și am fugit/nebunește/ pe cărări de cuvinte. De cuvinte, adică comunicare, relaționare, sens, înțelegere.

Pentru că acum ca o evă/te ispiteam/la furat de cireșe...; nu mai este mărul, relația femeie bărbat este pe alt făgaș. Ispitirea nu este întru decăderea existențială în conflict cu divinul, ci ispitirea este o joacă erotică, la furat de cireșe. Miraj este regăsirea. Prin poezie tot ce a fost bolovănos, contondent, dur, a fost fărâmițat ca într-un malaxor. Poezia autoarei, regăsită, ca om într-o țără departe de locurile ei natale, Spania, nu este anxioasă, nu este dezaxată de alienare, omul se pierde în iureșul momentului, dar se regășește, își vine în fire și energia locurilor natale prin învățătura primită de la părinți este sursă vitalizatoare, tămăduitoare. O simbioză îi permite să se adapteze, ca om pentru viața socială unde „Viața sucombă zilnic în exercițiul gloriei/ deșarte. (...) Ultima speranță a omenirii rămâne/ agățată de puterile oculte ale vâscului.(Calea spre barbarie), ca persoană ce își găsește echilibrul, precar, nu se știe pentru cât timp, dar un moment are acel sentiment al plenitutinii. Descriptivul se împletește cu gnomicul. Nuanțele dau tușa autenticității textelor. Elisabeta Boțan ne invită la poezia zilelor noastre, grăbite, sub presiuni din toate părțile privite prin egometrie. A avut răbdare să găsească în curgerea zilelor, acele firișoare mici, de aur pe care nu le-a păstrat, ci le dăruiește, în colaborările sale cu reviste din România, Actualitatea literară, Cafeneau literară, Argeș, Vatra veche, Sintagme Literare, Rotonda valahă, Itaca, Literatorul, Literadura cât și Teo CABEl traduceri în reviste de limbă spaniolă.

nr. 87 n nov.-dec. 2018

teatru

actualitatea literară 21

Spectacole în Festivalul naţional de Teatru, 2018 Nicolae HAVRILIU

Având în vedere structura spectacolelor din Festivalul Naţional de Teatru, 2018, se poate spune că ediţia a 28-a, desfăşurată la Bucureşti, 19–29 octombrie, are ca temă: Condiţia umană între praguri; ce lasă omul în urmă, ce ia cu el şi spre ce făgaşuri se-ndreaptă. În mod sigur va continua căutarea în spirit a paradisului pierdut, spre a întemeia o nouă stabilitate planetară pentru următorii o mie de ani. Totodată, actuala ediţie FNT aduce un omagiu regizoarei Cătălina Buzoianu, „personalitate unică, remarcabilă, un reper al culturii noastre”, după cum afirmă criticul de artă, Marina Constantinescu, Director artistic al Festivalului, alături de Ion Caramitru, Preşedintele UNITER. În cele ce urmează mă voi referi la câteva spectacole:

v Orchestra Titanic de Hristo Boicev, regia: Felix Alexa, Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”, Bucureşti, prezintă un aspect al existenţei umane: trăirea în margini de viaţă, ce duce la sfârşitul fiinţelor în joc ori la simularea sfârşitului. Ambiguitatea motivează opera deschisă. Aparent, nu există nici posibilitatea refacerii şi nici vreo altă cale de acces, care să schimbe situaţia. Drumul fiinţelor în cădere este de înainte mergător, dar cu ecouri ce nu se sting. Ele vin din adâncuri, chiar dacă numărătoarea clipelor nu încetează. Actorii distribuiţi să configureze personajele au înţeleg că deţin un forte expresiv de tip dramatic. Spectacolul creşte din întâlnirea iluziei create de actor cu iluzia ce defineşte personajul.

Elaborările histrionice ale celor cinci actori devin credibile şi fac din personaje prezente vii: Claudiu Bleonţ în Harry, Mihai Constantin în Luko, Mihai Călin în Mato, Richard Bovnoczki în Doco, Tania Popa în Liuba. Orchestra Titanic este un spectacol despre vieţuire şi rezistenţă, în condiţia limitării dreptului la viaţă. v Krum de Hanoch Levin, regia: Luminiţa Ţâcu, de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, Chişinău, structurat din ambivalenţa unor elemente în relaţie: omul creator şi omul trăitor, are vervă şi, datorită preciziei detaliilor, oferă imaginea unor fiinţe diverse în regim uman general, portretizând moravuri, atitudini şi visuri. În scenografia Irinei Gurin, generoasă şi practicabilă, impulsionată de imaginea video aranjată de Ian Onica (dominator urbanul prevalează asupra omului obligat să-şi amâne clipa prielnică funcţionării sale), spectacolul prinde viaţă când în scenă intră interpreţii. Evident, ei în exerciţiul rostirii, mişcării şi expresivităţii corpului, echilibrând jocul prin culoare şi respir, aduc la vedere personaje de neuitat: Alexandru Pleşca (Krum), Angela Ciobanu (Mama), Iurie Focşa (Shkita), Ghenadie Gâlcă (Tugati), Ion Mocanu (Dolce), Mihaela Strâmbeanu (Felicia), Diana Decuseară (Teruda), Dan Melnic (Tachteech), Olga GuţuCucu (Dupa), Doriana Zubcu (Uma), Valentin Zorilă (Bertoldo), Tinka Mardari (Musca), Mihai Zubcu (Dr. Shvoigen). Cu toţii se cuvin percepuţi, graţie limbii ce o rostesc pe scenă, drept exponenţi ai formelor de joc din teatrul românesc, fie în sens complementar, fie în sens iniţiator.

Krum de Hanoch Levin, de la „Naţional”-ul din Chişinău, fără a acuza, vede omul implicat în propriile tragedii şi lasă nădejdea că poate renaşte ca o condiţie a existenţei sale. Din adâncimile textului lui Hanoch Levin, regia a dat la iveală un spectacol de referinţă despre universul omului, prin intenţionalitate şi mesaj. Măreţia omului creşte din contrarietate. În trecătoarea „muscă de o zi” zace „măsura tuturor lucrurilor”. Spectacolul se-ncheie cu acea mărturisire a protagonistului (Alexandru Pleşca între dramatismul textului şi propria energie) ce transmite împăcarea extremelor şi refacerea echilibrului. Vizându-se unitatea personajului, sunt lăsate spre înţelegere elementele componente: iertarea şi iubirea. v Personajele fără nume, dar imitând chipuri umane, din spectacolul 10 de Csaba Székely, regia: Radu Alexandru Nica, Teatrul Naţional „Radu Stanca”, Sibiu, au ajuns la o percepere şi la exersare vieţii, încălcând cu voie şi de nevoie cele zece porunci ale creştinătăţii. Refuzaţi de un pământ al facerii, trăind în suspendare, vieţuitorii sunt bănuiţi de fuga din subiectul creaţiei. Regia spectacolului prezintă trăirile întâmplate şi la repezeală ale personajelor într-un creuzet al existenţei ce, de fiecare dată, le pregăteşte căderea sau un sfârşit deplorabil.

Relaţia cu religia există, numai că aceasta este tot mai exterioară. Au acceptat personajele marasmul

vieţii sau cineva i-a împins până acolo unde să-şi piardă rezerva de moralitate? Este o întrebare ce se pune. Răspunsul îl dă fiecare dintre spectatori, asistând la reprezentaţie ca la un spectacol al vieţii.

Corpul actoricesc, Andrei Gâlcescu, Vlad Robaş, Raluca Iani, Arina Ioana Trif, Cristian Timbuş, Cristina Ragos, Diana Fufezan, Marius Turdeanu, Ciprian Scurtea, Serenela Mureşan, delimitează feţe ale ratării, succedate de surâsuri şi oftaturi printre lacrimi. v O trupă de la Teatrul „Tomcsa Sándor”, Odorheiul Secuiesc, alcătuită din: Jakab Tamás, Barabás Arpád, Bekö-Fóri Zenkö, Boda-Szász Kriszta, Dunkler Róbert, Laszló Kata, Esti Norbert, Márkó Eszter, Mezei Gabriella, Pál Attila, Szücs-Olcsváry Gellért, Tóth Arpád, Pál Varga Márta, Kudelász Nobel, a prezentat un spectacol de strictă actualitate. Timp de aproape două ore, pe un text de Matei Vişniec, Migraaaanţii sau Prea suntem mulţi în aceeaşi barcă, actorii agită iluziile globalizării în cel mai posibil fel de a dezvălui teatral absconsul din realitatea cotidiană.

Meritul revine regiei lui Zakariás Zalán, săpând ca într-o stâncă de granit, când imaginează acest spectacol-manifest în favoarea omului şi a valorilor sale elementare. Prin simplitate, modestie, ironie şi revoltă se lansează întrebări lumii şi fiinţei omului acaparate de experimentul globalizării. La intrare, spectatorii îşi găsesc actorii împrăştiaţi prin sală, în aşteptarea începerii jocului, iar la finalul spectacolului, actorii vor rămâne mai departe în sală, ca într-o încăpere magică, refuzând, parcă, iluziile de afară spre care se-ndreaptă spectatorii. Din acel „acasă” al actorului, care este sala şi scena, se transmit înţelesuri de viaţă omului migrator aflat între irosirea identităţii şi un bine iluzoriu. v Miss Julie, după August Strindberg, Schaubühne Am Lehniner Platz, Berlin face punte între cinema şi teatru. Forma de spectacol nu-i o noutate, dar înscrie încă un pas către logodirea celor două arte care ar da la iveală, prin subordonare şi participare, o altă coeziune, neavând încă un nume, deşi, într-o primă formă, schiţează trecerea unui element în celălalt prin reciprocitate. Efectul pare, într-un fel, vizibil datorită simultaneităţii planurilor de redare.

Portretele personajelor pentru teatru, din spatele zidului ce desparte scena de platoul de filmare, prezentate în gros plan prin intermediul ecranului, alternează cu figuri umane (cameramani, recuziteri, sunetişti, printre ei strecurându-se şi actori) de pe platoul de filmare aşezat în prim planul scenei. Concomitenţa planurilor adună suprafaţa în relief cu suprafaţa plană ca într-un tot, conferind osmozei corp-video posibilitatea unei alcătuiri de sine, unitară şi confluentă, care va provoca o nouă simţire. Subiectul „poveştii”, din cadrele fixate şi mişcate, este arhicunoscut.

Aristocrata Julie (Jule Böwe), singură şi fără experienţă de viaţă, cade în mrejele seducţiei întinse de Jean, valetul casei (Tilman Strauss).

Apropierea celor doi o va nelinişti pe Kristin (Luise Wolfram), logodnica lui Jean. Un timp ea-şi urmăreşte „porumbeii” cu viclenie şi tact din coridoare întortocheate sau chiar intrând peste ei. Apoi adoarme şi visează. Ceea ce va urma pare să fie un vis în noaptea de Sânziene.

După noaptea iubirii pătimaşe, Julie şi Jean trec prin schimbări esenţiale. Julie îşi declară umilinţa şi teama de a se arăta în lume, iar Jean se vede stăpânul şi puternicul din casă. Intrând în posesia banilor, urmare a vicleşugului său, Jean o îndeamnă pe Julie să-şi ia viaţa, în semn de ieşire din criza ce o mistuia. Regia: Katie Mitchell, Leo Warner, deschisă combinaţiilor în favoarea artei, reuneşte prezenţa vie a omului cu reproducerile video într-un spectacol „aici şi acum”, mişcând trupul actorului impulsionat de imaginea tehnologică venită de acolo. Evident, se naşte un dincolo, adunând planurile într-un tot predispus să provoace noua simţire. Întâlnirea cu producţiile pentru scenă, în FNT 2018, înseamnă întâlnirea cu zeci de actori, regizori, scenografi, coregrafi, muzicieni, dramaturgi într-o atmosferă mai specială când biruie clipa de graţie a ludicului, iar teatrul, dansul, muzica, plastica şi cinematograful se reunesc dând înţeles pentru noua simţire. Şi nu e numai atât. Spectatorul fascinat de ceea ce vede şi de ceea ce aude, venit dintr-un cotidian tot mai înstrăinat, lipsit de comunicare şi de surâs, descoperă un ingredient al vieţii, dialogul.

Omul din sală, sensibilizat de omul de pe scenă, intră în relaţie cu el însuşi şi cu aproapele său. Şi ce luminoasă devine apoi clipa când teatrul de pe scenă trimite semnale spre „teatrul lumii” împovărat de moravuri şi părăsit de natură!

Orchestra Titanic, de Hristo Boicev, regia: Felix Alexa, Teatrul naţional „I. L. Caragiale”, Bucureşti

Krum, Teatrul naţional „Mihai Eminescu”, Chişinău

10, de Csaba Székely, Teatrul naţional „Radu Stanca”, Sibiu

Migraaaanţii, Teatrul „Tomcsa Sándor”, Odorheiul Secuiesc

Miss Julie, Schaubühne Am Lehniner Platz, Berlin

Nicolae HAVRILIU

22 actualitatea literară

nr. 87 n nov.-dec. 2018 teatru / diverse Din culisele formulei însemne culturale româneşti, la „Lumea ca teatru” Universitatea „Alcala de Henares”

Strecurându-se precum un animal de pradă, fără să facă zgomot, pe aleea străjuită, pe de o parte de ferestrele restaurantului „Condor”, iar pe de alta de gardul acoperit cu vegetație luxuriantă, un fugar, scăpat dintrun post de poliție sau dintr-o ocnă, putea auzi: „Slăvit să fii, conducător iubit!”. Când la renumitul restaurant de pe „Riviera”, petrecerea se pregătea de sfârșitul ei, mulțimea de bărbați și damele însoțitoare au fost sfătuite să citească, înainte de plecare, anunțul de la avizier. Bineînțeles că toți, amețiți de băutură și de vârtejul dansului, s-au grăbit să citească înscrisul, deși ce s-a înțeles îl privea pe fiecare. Într-o ramă strălucind de prețiozitatea sa, fie din aur, fie din argint, se putea citi: În grădina cu margini arse de foc „În sfârșit, după numeroase negocieri, a fost admisă intrarea în ținutul în care unicatul și supremul înfricoșau, fărămițând și risipind mișcarea. Și probabil că aceste negocieri durează de secole, dar acum, din lipsă de alternativă, au fost acceptate.

Acolo, din cauza acestor repere, până și

Mască din antichitatea latină focul, asediat de frig, își schimba necontenit culoarea sa roșiatică. Nimic n-avea firesc sau sensul de firesc era necunoscut. În schimb, rodirile pământului din ținut copleșeau trupurile oamenilor, pe unii bucurându-i, iar pe alții umilindu-i. Și totuși, acestea aveau loc până la un punct.

După îndelungi eforturi, oamenii rupți dintr-un unicat bățos ce-i ținea în inerție au început să semene între ei, având un același prin care se apropiau. Pe neașteptate, mișcarea începu să intre pe făgaș, iar viața să palpite din puținul rămas nefărămițat.

Atunci rodirile pământului au continuat să prolifereze în umbra unui rațional de veghe.

Numai că la toate posturile de emisie porni știrea: «S.O.S! N-avem niciun mesaj încă!

Concretul e nimic!» De câteva ori pe zi și chiar în cursul nopții, se putea auzi.”

— Asta-i bună! răspunse o damă, după ce terminase lectura, când simți că este călcată pe trenă. Ne-ați adus până aici să ne spuneți ce? Despre nimicul vostru pe care-l experimentați, deși nimic e! Da! Nimic e concretul?! Veniți la mine acasă! Să-mi numărați răsadurile din grădină și coșurile cu cloști pe ouă lăsate! Când acestea vor da în pârg, să vedeți atunci recoltă! Cum vor circula știrile în toate părțile! Asta să știți!

Domnul, însoțit de respectiva damă ce făcuse vorbă după lectură, probabil că și el citise anunțul fără să înțeleagă ceva, spuse, ca să se afle în treabă, din ceea ce știa dinainte, amicului său: — Aproape de necrezut, dar uite că se poate! În cartea ținutului, septembrie este luna care nu pune la inimă prejudecățile. Unii spun că ține în mezalianță două anotimpuri, alții, întrecându-se în afirmații cât mai hazardate, că apropie două anotimpuri prin ceea ce-i separă. Se refereau la vară, cu varietatea sa de rodiri, și la toamnă, în exerciții de respirații, ca urmare a valorificării acestor rodiri. Ba mai mult, după cele spuse, apare și o abatere de la regulă. Chiar dacă n-ai făcut prea multe, destule vei avea. Și vei avea dacă vei deține locuri de adăpostire.

— Îmi vine greu să mă adresez, dar trebuie s-o fac, răspunse amicul. Vorbiți de

Trecând, timpul tăcea

septembrie, de parcă luna ar fi undeva în preajmă și ne așteaptă cu darurile ei.

— Nu?! se miră Domnul.

— Eh, cum să fie așa? Mai e până atunci.

Să trecem cu bine de luna în care suntem, insistă amicul.

— Nu?! repetă Domnul mirarea.

— Eu zic să nu grăbim trecerea timpului care și așa trece, preciză amicul.

— Și eu zic la fel, vorbi Domnul.

Apoi timpul, greoi scurs în fiecare, îi făcură pe cei doi să tacă. Prin foșnirea ierbii, un miriapod, coborând spre ape, trăgea după el o coleopteră ce de-a-ndărătelea bâzâia. *** Mergând din aproape în aproape, Domnul avea șansa unui consum calculat de energie și putea, astfel, să evite capcanele răului care în drumul său luară amploare, așa simțea el sau așa i se spuse. Trecea pe lângă ele și le zâmbea amabil, știind că n-au ce-i face și nici să-l momească nu puteau. Era mult prea stăpân sine și rezistent la ispite. Întruna din zile, plimbându-se prin zona unde ispitirile de tot felul îi apăreau în cale, așa credea el, Domnul auzi o voce: — Ce faci? Nu mai mă știi? Cum trece vremea!

Domnul se opri și privi la întâmplare locul.

Vocea părea să-i fie cunoscută. Venea dintr-o dugheană de unde trecătorii cumpărau apă plată.

— Eh, fir-ar tu să fii, arătare! Pigasie, tu ești? strigă Domnul.

— Eu sunt, Domnule! Și cum trecem unul pe lângă altul fără să ne cunoaștem! Ce faci? vorbi Pigasie.

— Corect ar fi... Fără să ne recunoaștem, preciză Domnul. Uite că tu m-ai recunoscut!

Ce să fac! Plimbările cotidiene mă preocupă.

— Mă rog, îți dă mâna! Ai din ce trăi. Eu trebuie să mai muncesc până la pensie, se explică Pigasie, întinzându-i mâna când ieși din dugheană.

— Să fii sănătos! îi ură Domnul. Pe mine, te rog, să mă scuzi. Sunt grăbit.

Văzându-l cum se îndepărtează, Pigasie strigă: — Mai stai puțin, să discutăm!

— Firește, să discutăm. Cu altă ocazie.

Acum sunt grăbit, adăugă Domnul la câțiva pași distanță.

— Ești pe fugă de când te știu. Eh, fir-ar tu să fii! spuse Pigasie, pregătindu-se să intre în dugheană.

— Mai zi tu una că n-ai să mă vezi deloc, se grăbi Domnul să intervină fără să fi înțeles vorbele lui Pigasie, deoarece între ei se interpuse zgomotul vehiculelor din trafic.

— O apă plată, vă rog! se auzi la fereastra dughenei.

— De care? întrebă Pigasie.

— De care aveți, răspunse vocea.

— Numai Carpatina avem, preciză Pigasie.

— Fie! Nu e pentru mine. M-a rugat un domn. Zilnic se aprovizionează de la dumneata, dar acum e foarte ocupat, continuă vocea.

Respectivul plăti suma necesară și dispăru în mulțime.

— Așa-s unii! își spuse Pigasie. Și grăbiți și ocupați. Ba, chiar foarte. *** Abia în locul destinat, față de care, în conversația cu Pigasie, își arătă nerăbdarea de a ajunge cât mai repede în preajmă, Domnul înțelese că bănuielile sale, privind presupusele capcane ale răului, sunt simple rătăciri. Nimic din ceea ce i se spuse, nu se adeveri. Nimeni nu-l reținu ca să-i ceară nu știu ce serviciu împotriva voinței sale, după cum nimeni din persoanele descrise că ar deține puteri nebănuite ca să-i implanteze un alt mod de gândire, nu-i trecu pe dinaintea ochilor. Își asumă oculta în care căzuse și orice apropiere de lucruri și de ființe începu să-l cam lase rece. Dar chiar și așa, Domnul își spuse că astfel nu va funcționa mult timp, căci focul ardent din el îl împinge la alte preocupări și, drept urmare, se decise să mai aștepte ce alte schimbări vor aduce vremurile.

La multe schimbări se gândi el, dar mai cu seamă la imaginea conducătorului luminat.

libertas Perfundet Omnia luce

Alcala de Henares. Un oraș-universitate sau o universitate-oraș. Cândva, zona a fost numită Valea raiului. Din motive lesne de înțeles. În toamna aceasta, pe 9 noiembrie, în organizarea Uniunii „Lucian Balga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania, în parteneriat cu Universitatea Alcala de Henares (accentul pe ultimul a), în sala 3M a Rectoratului renumitei instituții, devenită din 1989 patrimoniu Unesco, a avut loc simpozionul „George Uscătescu, destinul unui exil”. Primul de acest fel dedicat profesorului universitar, filozofului, eseistului, poetului, esteticianului, sociologului român născut în 1919, în Gorj, vecin de sat natal cu Brâncuși. O personalitate a culturii care a preconizat și chiar a exersat practic ideea de interculturalitate înainte de a ne mândri că aparține contemporaneității noastre. Sugestia readucerii în atenție a lui George Uscătescu (remarcat de Nicolae Iorga în 1940 și trimis cu o bursă în Italia, ca mai apoi, din vălmășagul schimbărilor socio-politice să găsească drept variantă exilul), inspirația deci, a venit din zbor, dintr-o discuție avută anul trecut cu tânărul scriitor dar și profesor care-i învață pe spanioli engleza, scriitorul Ovidiu Cornilă. Inventiv, când i-am spus că am realizat un interviu cu George Uscătescu, prieten cu Mircea Eliade și Brâncuși (și care, la fel ca și alte mari nume, a marcat exilul românesc mai mult de 50 de ani, fiind și el un colos intelectual), imaginația poetică a devenit pragmatică. Ovidiu a plănuit imediat ca, peste un an, adică în 2018, să organizeze un moment dedicat celui care a fost profesor la impresionanta universitate, care i-a urmat la catedră lui Ortega Y Gasset și Eugenio d’Ors. Din fericire, lucrurile au mers exact pe linia stabilită. Simpozionul a avut loc.

Participanți cu lucrări: Prof. Dr. Pr. Teofil Moldovan din Madrid, care a fost în preajma lui George Uscătescu timp de 18 ani, până la finele vieții acestuia; Poetul Adrian Alui Grheorghe și subsemnata, realizatoarea unui interviu radiofonic (din păcate ultimul pe care l-a acordat G. Uscătescu). Mi s-ar părea însă nedrept să trec direct la consemnarea evenimentului fără să inserez ceva despre universitatea care cred că marchează emoțional pe orice iubitor de studiu. Universitatea Alcala de Henares mi-am imaginat-o ca pe o fortăreață. Nu te poți apropia decât cu emoție. Construită din piatră, marmură și istorie. Multă istorie și multe nume care te impresionează numai când le pronunți, dar să te mai gândești că pe acolo a pășit Cristofor Columb la întâlnirea cu regina Spaniei, ori alte nume importante care fie au figurat ca studenți, fie s-au oprit pentru specializări la bibliotecile ticsite de titluri rare. Oricum, nu-l voi ocoli pe vecinul cu locuința pe o stradă aflată la mică distanță, la numărul 48. Mă gândesc, desigur, la Miguel de Cervantes.

Au trecut pe aici o sumedenie de oameni importanți, nici nu știi pe unde să calci să nu le deranjezi pașii celebri. Calderón de la Barca, Garcia Lorca, ba în documentare poți afla o fotografie unde, lângă Rectorul de atunci al Universității, era și Albert Einstein. Îmi pare că plutește în jur un aer de poezie și timp. Poezie și trecut peste care aleargă tot ce aduce prezentul cu sine. Peste vechi vise, reguli, rugăciuni, studii teologice, ani peste ani, de la 20 mai 1293 când Regele Sancho al IV-lea, al Castiliei, are o primă inițiativă educațională amplasată pe acest loc, apoi, anul 1499 și numele Cardinalului Jimenez Cisneros, întemeietorul Universității, terminată în 1553, în stil Plateresc. Aici s-a finalizat după zece ani de studiu Biblia Poliglota Complutense. Locul acesta este un privilegiu pentru oricine are șansa de-a poposi măcar câteva ore, zile...

Iată-mă a doua oară în Universitatea Alcala de Hernares! În sala Rectoratului. Impresionante picturi sugerând academismul locației. La intrare, afișe despre evenimentul găzduit. În sală se află cadre didactice ale Universității, studenți, lângă români stabiliți în Spania. Deschiderea lucrărilor este marcată de alocuțiunea rostită de organizatorul și moderatorul manifestării, poetul Ovidiu Cornilă, Președintele Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor din Spania. Selectăm din intrevenția sa: „Cei care suntem departe de țară, o purtăm în suflet și reîntregim cu bucurie și emoție marele suflet românesc acolo unde este el în lumea unde i-a fost hărăzit să rătăcească”. (Textul este prezent și în articolul publicat în ziarul Noi în Spania, El Semnal de Los Rumano, 19 noiembrie, 2018). Preotul dr. prof. Teofil Moldovan, din Madrid, a susținut o lucrare doctă, cu multe latinisme, conturând exahaustiv personalitatea lui George Uascătescu. Are și toate argumentele. Cităm din alocuțiunea sa (fragmentul a fost redat în același număr al ziarului, Noi în Spania): „Spre deosebire de mulți dintre cei prezenți, eu am avut privilegiul de a-l fi cunoscut la slujba Sfântă a Învierii Domnului, a anului 1977, de la Biserica Ortodoxă greacă din Madrid, unde am celebrat și eu, exprimându-mă în limba română”. Avem și noi privilegiul de a vedea un exemplar din cele 100 de numere ale revistei Destin, expus de către autorul mărturiilor. Revista, inițiată și publicată aici, în țara adoptivă, Spania, de către G. Uscătescu, adesea din banii proprii, a cooptat nume sonore ale exilului românesc, precum Mircea Eliade sau Emil Cioran. George Uscătescu a fost prezentat de către susținătorul conferinței în adevărata sa valoare: „A avut trei doctorate, în filozofie, literatură și drept. A fost profesor în această universitate cincizeci de ani și, totodată, profesor de onoare la mai multe universități dintre care menționăm: Roma, Buenos Aires, Ciudad de Mexico, Strassbourg, Genova, Valencia, Veneția, Palermo, Florența.

A scris peste 100 de volume în spaniolă, franceză, germană, italiană și a fost tradus în română, engleză, portugheză, greacă.

Poetul, prozatorul, editorul și omul de cultură Adrian Alui Gheorghe a susținut lucrarea Apostoli și apostolat cultural românesc în lumea hispanică, cu referire la Grigore Cugler, (care a colaborat la revisat Destin, coordonată de George Uscătescu). Au fost expuse idei și informații foarte interesante despre apostolatul cultural. Ne oprim doar la un fragment: „Dacă pierdem gazul metan din Marea Neagră, vom găsi variante alternative de energie, dacă pierdem pădurile, vom avea puterea să plantăm altele, dacă pierdem grâul, următorul an cu ploaie și ninsoare ne va scoate din impas, dar dacă pierdem valori culturale irepetabile, riscăm să pierdem totul. Adică identitatea”.

Din textul interviului realizat cu George Uscătescu și transmis la una din emisiunile Studioului Teritorial de Radio Timișoara, în 1994, selectăm doar fragmentul în care se face referire tot la identitatea unui popor: - V. B.: Mai credeți în arta care-ar putea valoriza esențele? Nu e prea mare graba secolului să mai fie răgaz și pentru întoarcerea la rădăcini?

- G. U.: Deocamdată, așa este. Așa e tabloul. În subconștientul artistic însă, există această legătură cu matca spirituală a fiecărei nații, a fiecărui creator. Fără asta, am pluti ca o pânză în vânt. Trebuie un sistem valoric de care să se țină seama.

Adăugăm că, despre Brâncuși, pe care l-a considerat prieten, spunea că se aseamănă cu rădăcinile unui stejar unde există un... ce, un grăunte în adâncuri spirituale. De aici pornesc ramificările ulterioare ale specificului național.

Simpozionul s-a finalizat cu acordarea de diplome. Scriitorul Adrian Alui Gheorghe a oferit organizatorului și mentorului acțiunii, poetului Ovidiu Cornilă, diploma revistei Conta, iar din partea Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania, au fost acordate diplome de participare, subsemnata fiind posesoarea uneia de membră de onoare a acestei Uniuni.

Veronica BAlAj

nr. 87 n nov.-dec. 2018

cărţi/autori

actualitatea literară 23

Remus V. GIORGIONI

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

pentru idioţi şi sfârşind cu 19 noiembrie 2015. Revoluţia învârtirii în cerc, De la condoleanţe la doleanţe şi retur). Cartea are şi o În loc de concluzie… De ce nu plec din România. De citit integral şi subliniind - cu creionul în mână. Că noi aici n-am făcut decât să vă trezim interesul!

Dacia secretă, ediţia astrală, Colecţia Rădăcini, 2018

Ţinem în mână o carte care ne aminteşte de legendara Dacie preistorică a lui Nicolae Densuşianu. Este vorba, în fond, de trecutul nostru istoric care

trebuie (re)suscitat, adus în faţă cu atât mai mult acum, în anul Centenarului.

Fiindcă la 1 Decembrie România - ca popor, nu ca ţară - nu împlineşte doar 100 de ani - şi nici 1.000! (dar s-o lăsăm pe seama istoricilor noştri, fiindcă ceilalţi o ţin tot pe-a lor!). Cartea are 300 de pagini şi are un conţinut bogat precum evocatul trecut istoric: începe cu legendara Tabula Smaragdina, continuă cu Legendarul (munte) Kogaion, Ciuleandra, Copilăria Gemenilor Divini, Zalmoxis şi Pythagoras, - şi Zalmoxis Rege - Dalbii de Pribegi… Dar ar fi prea mult să înşirăm aici întreg conţinutul: nu ne-ar ajunge spaţiul, iar cartea trebuie citită; noi îi semnalăm doar şi îi sărbătorim apariţia! Mai putem citi în cartea lui Adrian Bucurescu despre traci şi esenieni, Imperiul Getic, druizi; Drumul Regelui - şi al Preotului - Cununile Sarmizegetuselor ş.m.a.; morfologia şi sintaxa mitică a Lim-bii Române (cu majusculă), Mihai Eminescu şi Tainele Zalmoxiene. Cartea se încheie cu poemul eminescian Rugăciunea unui dac şi o bibliografie, iar pe coperta din spate se află extrase din capitolul Teribilul Număr 666.

Horia vicenţiu Pătraşcu, Idealul valah, Ideea Europeană, 2017

Cu subtitlul (subtil) Sondări în psihologia abisală a poporului român, cartea lui Horia V. Pătraşcu are 370 de pagini şi un cuprins impresionant. „Cartea îşi propune o analiză a situaţiei României pornind de la conceptul de ideal. Teza cărţii este că stagnarea, dezinteresul şi silnicia, atât de actuale în ţara noastră, se datorează absenţei unui ideal naţional”, citim în prezentarea din pagina a patra (reluată pe coperta a patra). Dar să spicuim câteva titluri emblematice din conţinut. După o introducere consistentă şi explicativă, de 15 pagini, urmează cele patru cicluri, din care spicuim şi noi câteva titluri: I. Fără ideal (I have no dream… Cum să atingi nirvana în ţara măgarilor?, Ordinul „Şpaga României” în grad de Comandor, Un popor de avortoni etc.); II. Proiectul Mioriţa, analiză soft (Tricolorul, o marfă nevândută, Ura de sine a poporului român şi cauza ei…), III. Idealul culturii de performanţă: fenomenul Păltiniş (…

Adrian Păunescu şi Constantin Noica, Ideea unei vieţi: nedreptatea ontică), IV. Jurnal socio-politic 2009-2015 (trece în revistă principalele evenimente politice din această perioadă, începând cu 23 iunie 2009. Traian Băsescu sau filosofia

nicu Gavriluţă - Ioan Holban, Globalizare şi identitate românească, junimea, 2018

Ne facem o datorie de onoare de a prezenta cartea de Dialoguri culturale a doi importanți oameni de cultură: un

important critic și istoric literar și un strălucit sociolog al religiilor. Precedată de un Cuvânt înainte: 1. A cui este astăzi Europa globală? - , cartea de dialoguri (cel care întreabă este Ioan Holban) ne inițiază în legătură cu Mitologiile și nostalgiile regăsirii de sine, astăzi, Fricile românilor, Cum ne vindecăm de ură?, Simbolistica arborilor sacri și a animalelor sacre; despre centru și provincie, Omul balcanic și balcanismul, cât și despre cele trei mituri identitare: Miorița, Meșterul Manole, Creația. Cartea este de două ori consistentă: prin esența mesajului conținut și numărul de pagini (225). Din prefața autorilor partea a doua: 2.Ce își propune această carte? - aflăm că cele 15 dialoguri au fost la bază emisiuni televizate la postul „Apollonia” TV din Iași, în prima jumătate a anului 2017; emisiuni în care cei doi oameni de cultură au dezbătut despre globalizare și specific național.

De fapt, o bună parte dintre ele le-am întâlnit și noi (cititorii) în revistele Scriptor, Ex ponto și Convorbiri literare.

Ionel Bota, Teatrul vechi din Oraviţa, Un monument unicat al barocului vienez în România, Sitech, 2018

Cu fotografii color intercalate în text, volumul de față constituie un (totuși) consistent început de monografie, având trei secțiuni: Un edificiu bicentenar și inaugurarea lui. Teatrul Vechi din Oravița, copia vechiului Burgtheater al Vienei; ... un monument de artă și arhitectură a barocului târziu (barocul vienez); Câteva concluzii despre o clădire bicentenară a culturii române și a tradițiilor culturii din Mitteleuropa. (La aceasta, ce ar mai fi de spus?..., nimic, ci doar de parcurs importantul opuscul. Ba, ar mai fi de semnalat și un alt titlu: Anul 1868, Eminescu și Banatul Istoric (Spectacolele trupei Pascaly la Oravița), carte semnată de Daniela Marchetti și Ionel Bota, pe care o vom prezenta cu altă ocazie).

Delia Muntean, Incursiuni în lumea cărţilor, Editura Mega, 2018

O altă carte consistentă - 440 de pagini - „Despre fascinanta lume a cărţilor” (titlul prefeţei lui Gheorghe Glodeanu) este cea a profesorei băimărene Delia-Felicia Muntean (Pop). Numele acesta, complet, al autoarei îl aflăm din medalionul de pe coperta a patra, situat sub prezentarea lui G.G.. Mai aflăm apoi - şi noi, de…, că nu le ştim pe toate! - despre autoare că a debutat încă

din studenţie în revista „Nord”, astăzi „Nord literar”. Cartea include cronici literare publicate în ultimii ani, 20052017, în presa literară - cum citim într-o Notă asupra ediţiei. „Ele mărturisesc, majoritatea, despre întâlnirile mele cu autori și cărți care mi-au oferit experiențe estetice relevante”, mai declară autoarea în respectiva notă. Dintre Provocări(le) postmoderne - titlul primului articol - una dintre cele mai consistente pare a fi cea a lui Mircea Cărtărescu (patru cronici, despre proza și poezia autorului, probabil o dezvoltare a tezei de doctorat). Mai reperăm în conținutul

ştiu/ atât de frumoase cuvinte/ de dragoste.” Cele 150 de pagini ale culegerii sunt împărţite în trei secţiuni: Malpraxis, Conexiuni şi Femeie, nu ai “dramă”!

Poemul cu acest titlu, care încheie ciclul (şi cartea) este unul frumos, dar fără legătură cu titlul: dimpotrivă, femeia noastră are dramă, adică suficient talent şi subiecte poetice la îndemână, după cum mărturiseşte şi prefaţatorul: „…Norica Isac ne propune o întâlnire cu poezia sa într-un stil frust, neprovocator şi onest.

Luciditatea este numitorul comun care guvernează universul liric al poetei, într-un exerciţiu de supravieţuire…”

cărții cronici despre Gheorghe Glodeanu (3), Ioan Derșidan, Ioan Boțiș, Răzvan Voncu, Nora Iuga, Matei Vișniec, Cornel Ungureanu etc. Dar și despre importanți autori străini ai momentului: Andreї Makine, Amos Oz, Umberto Eco, Evgheni Vodolazkin (sunt prea mulți - și prea buni - să-i putem numai menționa pe toți. De altfel, rolul nostru este doar de a semnala o carte, nu a o și recenza).

Oricum, de mult n-am ținut „în brațe” o carte de critică cu un așa aer de noblețe.

Poate doar cea a lui Radu Pavel Gheo, despre Herta Műler și Andrei Codrescu, intitulată Străin în țară străină, de care ne vom ocupa într-unul din numerele noastre viitoare.

Ileana Pop-nemeş, Sub cerul meu, Grinta, 2018

George Nina Elian, Fericirea din vecinătatea morţii, Ed. Aius, Craiova, 2018

Cuprinsă în Colecţia Poesis, cartea de versuri (format mic, pătrat, 240 de pagini) a lui G. N. Elian/Costel Drejoi este prefaţată de Giorgio Liguaglossa.

Dar titlul complet al cărţii îl citim abia pe pagina a 3-a: Lumina ca singurătate.

Secvenţial 3. Titlul de pe copertă este al treilea din secţiunile cărţii, al doilea fiind Ninsoarea se întorsese în cer (un titlu de carte pe care l-am mai aplaudat cu altă ocazie la această rubrică!). Cităm câteva cuvinte din Un comentariu fără menajamente al prefaţatorului - cuvinte care prind esenţialul acestei poezii: „În fața acestor „gânduri”, a acestei „spovedanii în absența preotului”... putem vorbi despre a gândi scriind… Dar să ne convingem şi singuri: „vorbeam despre ceasuri de brumă şi ploi selenare/[…] era din ce în ce mai melancolică/ de parcă ar fi ştiut pe de rost/ toate tainele vieţii// ceva prevestea că-ntr-o dimineaţă a altui timp/ mă va ajuta să primesc ca pe-un dar nesperat/ tot adevărul crud, neştiut, despre mine” (Post-scriptum la o pagină albă). Pe coperta a patra găsim prezentări de Cleopatra Lorinţiu şi Claudio Damiani. Întru totul, Costel Drejoi este un poet interesant (şi nu doar un traducător de poezie).

Norica Isac, Cuvintele ca o mirare, Grinta, 2018

Cartea începe cu prefaţa lui Gabriel Cojocaru („Dumnezeu nu uită lumea”), iar pe coperta a patra este imprimat poemul de titlu: eu/ nu am scris/ poeme de dragoste/ cuvinte magice nu cunosc/ să pot descuia/ porţile uitate/ din adâncuri/ […] şi tresar minunându-mă/ că oamenii

Prefaţată de Gheorghe Pârja (O ceremonie a cuvântului) - şi prezentată pe coperta a patra de Gabriel Cojocaru cartea Ilenei Pop conţine 160 de pagini, număr impresionant pentru o plachetă de versuri. „Volumul de faţă cuprinde mai multe registre lirice… Ileana PopNemeş este în căutarea unui univers care rimează cu sensibilitatea ei… Este o poezie aparent cuminte care îşi caută complexitatea…” (am citat din prefaţă). Cartea are patru cicluri: I. De mult şi de acum, II. Acum şi-n altă viaţă, III. Lumânarea sufletului scrie şi IV. Bucuria cerului. Noi ne-am oprit la poemul Fără nume, din prima parte: „Eu n-am nume,/ dar din litere/ îmi cresc ierburi ameţitoare/ peste amurgul/ fără odihnă/ al zilelor şi al nopţilor,/ ca amantele ocazionale/ tot mai suferinde/ şi mai tăcute/ de atâtea ninsori.”

nicolae Ghinea, Probleme de istorie şi critică literară la „Tribuna” (1960-1965), Partoş, 2018

După un I. Scurt (dar consistent) istoric inițial, cartea dlui profesor Ghineasenior include în secțiunea a doua Probleme de istorie literară - , Articole despre scriitori români (și străini), Probleme despre curente, direcții tendințe literare, Documente literare ș.a. În secțiunea a III-a, Probleme de critică literară, putem citi despre problema responsabilității scriitorului și a criticii literare, despre poezie și receptarea ei; apoi, despre proză și receptarea ei în revistă. (Acestea ar cam fi capitolele importante ale volumului).

Iată fraza liminară a cărții de cca 100 de pagini a autorului lugojean: „Încă de la întemeierea sa, la Sibiu (14-24 aprilie 1884), Tribuna se bucură de o bună primire în cercuri foarte largi.

La aceasta contribuie atât colectivul redacțional, în frunte cu Ioan Slavici, dar și prezența ei în focul luptelor de deznaționalizare...” La sfârșit găsim un consistent Indice bilbiografic cu articole de istorie și critică literară (începe cu A, Agârbiceanu I., 125 de ani de la moartea lui I. Creangă, VI (1962), nr.9; și sfârșește cu Zbârcea, G., Lucian Blaga, IX (1965), nr.38 (23 septembrie). Avem în volumul dlui profesor Ghinea o cartedocument, un ghid folositor, despre articole publicate de-a lungul anilor celor cinci ani indicați în subtitlu - în importanta revistă Tribuna.

24 actualitatea literară n „Prietena mea genială”, de Elena Ferrante, s-a transformat într-o serie tv de 8 episoade

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita „Febră Ferrante”. Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o scriitoare genială, o stilistă desăvârşită, cu o intuiție artistică ieşită din comun, care a câştigat admirația mai multor scriitori celebri - Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud - şi a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar, fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare ce vorbeşte într-un stil plin de frumusețe şi forță despre sentimentul de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie şi prietenie. La Editura Pandora M au apărut toate volumele Tetralogiei Napolitane: Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă şi cei ce rămân şi Povestea fetiței pierdute, romanele Fiica ascunsă, Iubire amară şi Zilele abandonului, precum şi cartea pentru copii Noaptea pe plajă. După zece milioane de cărți vândute în 40 de țări ale lumii care au reușit să păstreze misterul identității autoarei Elena Ferrante, începând din noiembrie, Lila și Elena au chipul a două actrițe-copil. Este sublimul paradox cu care Prietena mea genială intră într-o nouă dimensiune. Tetralogia Napolitană s-a transformat într-o serie tv de opt episoade, produsă de HBO&Rai Fiction și Timvision.

Ediția tie-in a primului volum din Tetralogia Napolitană poate fi acum achiziționată de pe site-ul Editurii Pandora M. Traducerea din italiană aparține Ceraselei Barbone.

n Doina Ruşti a reprezentat România la Festivalul de Literatură din Guangzhou şi Shenzhen

meridiane

nr. 87 n nov.-dec. 2018

Ramón Martínez López

Ramón Martínez López (Fuente Vaqueros, 1975), doctor în filologie hispanică, titlu obținut la Universitatea din Granada, actualmente profesor de limba și literatura castiliană în localitatea Pinos Puente (Granada). Membru al Asociației Colegiale a Scriitorilor, a participat la diverse proiecte de cercetare, seminarii, cursuri și evenimente științifice. A condus, alături de alți colegi, Congresul Național „Literatură și angajare: Federico García Lorca și Miguel Hernández”. De asemenea, a făcut parte din consiliile de conducere ale mai multor reviste literare. A condus timp de patru ani Centrul de Studii asupra lui Lorca și Teatrul „Federico García Lorca” din Fuente Vaqueros. Este autor al

eseului García Lorca și teatrul: Geneza și evoluția unui dramaturg, în colecția Genil a Consiliului Provincial Granada.

A fost finalist la cea de-a XXIX-a ediție a Concursului de Poezie „Villa de Peligros” (2014), cu volumul Septembrie din garderobe; la ediția a doua a Premiului Internațional pentru Poezie „Ciudad de Almuñécar” (2015) - cu Aprilie nelocuit, iar la ediția a doua a Concursului „Umbral de Poesía” de la Valladolid (2015) - cu Cei ce visăm luna. A apărut în antologia În Granada totu-i poezie (Esdrújula Edicio-nes, 2015). Recent i-a apărut o nouă carte de poeme, intitulată Secvențe de piele peste iarnă, din care vă prezentăm textele ce urmează.

Descoperire Ea i-a arătat cicatricile.

El i-a sărutat rănile, una câte una.

Atunci s-a făcut liniște, iar durerea împărtășită a fost bucurie.

Singurătate II Ce e singurătatea? Întrebi în vreme ce-mi străbați visul. Și tu mă-ntrebi?

Singurătatea e umbra spațiului în lipsa trupului tău.

Balcon fără vedere Există vise ce miros a înfrângere și ochi ce vestesc despărțiri.

Există râsete străine timpului și balcoane fără vedere spre viața ta. Și există palme ce-ți zgârie ca o perie goliciunea și răni ce odată au fost dezmierdări.

Oful vieții tale Viața ta e un vers fără sens, o plajă fără vedere la viața mea, un labirint de vise ascunse,

un trup fără piele pe trotuar.

Da. Viața ta e un vers fără sens, și nu l-am scris eu, asta mă doare.

Incendiu Vine noaptea și ochii tăi îmi aprind odăile trupului.

Mâine, poate, vom fi găsiți în muribundul jăratic al incendiului.

Tăcere. Și din nou să-nnoptez fără tine. Și să mă trezesc în amurgul zilei celei de-a doua. Și să nu te am. Și să nu mă ai. Și să detest àcele acestui ceas încet al agoniei mele.

Tăcere, nimic altceva decât tăcere, în vreme ce râsul tău tremură fără râsul meu.

Târziu

Legendă fără timp Se luminează de ziuă iar pielea ta se scurge printre mâinile-mi de nisip.

Fi-voi osânda ta credincioasă iar tu această greșeală care-nflorește în sângele din venele mele.

Tăcere Tăcere.

Zile de luni care tânjesc să fie zile de vineri.

Săruturi fără contur înlănțuite de profilul amintirii gurii tale.

Atunci când am vrut să-ți mângâi trupul tot ce-am găsit a fost drumul sigur către nimic.

Amiază-n ochii tăi E-amiază-n ochii tăi.

Lumina pătrunde prin profilul ferestrei noastre.

Afară nu există viață.

Mă uit la zâmbetul tău ca unul care-ar dezmierda un vis.

Mă încălzești cu forța a mii de sori.

E-amiază-n ochii tăi.

Prezentare și traducere: Costel DREJOI

În perioada 18-26 noiembrie 2018, Uniunea Europeană a organizat cea de-a III-a ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură de la Guangzhou și Shenzhen, China, la care au participat opt țări europene.

Printre ţările participante la festival s-a numărat şi România, care a fost reprezentată de Doina Ruști, cu unul dintre romanele sale recente, Mâța Vinerii (The Book of Perilous Dishes). Festivalul este patronat de The Bookworm, un cunoscut club de carte și lanț de librării din Beijing, și de mcGroupBerlin, fiind sponsorizat de Uniunea Europeană.

Evenimentele s-au desfășurat în sudul Chinei (Guangzhou și Shenzhen) și au avut în centru întîlniri cu publicul chinez, cu editori și cu scriitori din China. „Într-o scrisoare veche, am citit că un cancelar al consulatului francez din București ar fi fost vîndut la galere. Încercînd să-i dau de urmă, am constatat că bărbatul a dispărut inexplicabil din București într-o zi luminoasă de toamnă.

Iar această dispariție se leagă de povestea unui bucătar fabulos. De aici începe romanul meu, Mâța Vinerii.” (Doina Ruști).

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj și al SIP Timiș

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com) Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro) Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com) Simion DăNILă, Maria BOLOGA, Ionel BOTA Redactor șef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Adresa redacției: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu Tiparul: Garamond Tipografie Cluj-Napoca Cărțile se primesc pe adresa redacției, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găsește în librăriile și chioșcurile de ziare din Lugoj, Timișoara, Reșița, Librăria Cartea Românească Iași și la sediul USR București