Cunoasterea planorului

Dumitru POPOVICI

Mariana POPOVICI

CUNOAล TEREA PLANORULUI

EDIลขIA 2009

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

2

CUVÂNTUL AUTORULUI

Acest manual este destinat celor ce doresc să devină piloţi planorişti, dar şi tuturor celor interesaţi să dobândească noţiuni elmentare despre planoare.

Prezenta lucrare este o parte din Manualul pilotului planorist şi prezintă de la simplu la complex cunoştinţele teoretice necesare celor interesaţi să obţină brevetul de pilot planorist. În acest sens, partea prezentă respectă cu stricteţe tematica impusă de RACR LAPN2, ediţia 2003.

Pe această cale autorul mulţumeşte tuturor colegilor care l-au sprijinit efectiv în redactarea prezentei lucrări.

La întocmirea prezentului curs s-au avut în vedere cerinţele şi prevederile OACI, RACR - LPAN2.

Solicit piloţilor care vor studia acest manual să-mi prezinte observaţiile lor în vederea îmbunătăţirii ediţiei următoare, care sper să fie completă.

In speranţa că prezentul curs este util, adresez întregului personal aeronavigant un călduros SUCCES. Avocat, Pilot instructor Dumitru POPOVICI

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

3

CUPRINS 1.

2.

3.

4.

4.1.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

14.

15.

16.

17.

18.

19.

PARTEA I-A CUNOAŞTEREA PLANORULUI Generalităţi Părţile componente ale unui planor Elementele caracteristice ale unui planor Aripa Caracteristicile geometrice ale aripii Fuselajul Ampenajele Materiale folosite în construcţia planoarelor Sisteme de lansare la zbor Automosorul de tip AL 34 Planorul IS 28 B 2 Descrierea cabinei planorului IS 28 B 2 Planorul IS 29 D 2 Caracteristicile geometrice ale planoarelor IS 28 B 2 şi IS 29 D 2 Caracterisiticile în zbor ale planoarelor IS 28 B 2 şi IS 29 D 2 Marcarea vitezometrului la planoarele IS 28 B 2 şi IS 29 D 2 Planorul IS 32 A Caracteristici geometrice ale planorului IS 32 A Caracteristici în zbor ale planorului IS 32 A Norme de întreţinere a planoarelor PARTEA a II-a INSTRUMENTE DE BORD Capsule, tuburi, membrane Altimetrul Calajul altimetric Vitezometrul Variometrul Variometrul cu capsulă Variometrul cu paletă Variometrul cu bile Variometrul electric Variometrul cu lichid Variometrul de energie totală (vet) Vet cu priză de depresiune (tub braunschweich) Indicatorul de viraj şi glisadă Indicatorul de viraj Indicatorul de glisadă Compasul de aviaţie Barograful Schema de legatură a instrumentelor de bord

4 4 5 6 7 8 8 9 11 12 14 14 15 16 17 18 18 19 20 21 22 23 25 26 26 27 28 29 29 30 30 31 33 35 35 36 36 38 40

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

4

PARTEA I CUNOAŞTEREA PLANORULUI 1. Generalităţi Înainte de a studia fenomenele care iau nastere în timpul zborului, trebuiesc studiate parţile componente ale unui planor, precum şi modul cum se manevrează acesta.

Planorul este aparatul de zbor mai greu decât aerul, neechipat cu un grup motopropulsor şi care prin lansare la o anumită înălţime va zbura cu o continuă pantă de coborâre.

Tracţiunea necesară este asigurată de o componentă a greutăţii proprii.

2. Părţile componente ale unui planor Părţile componente ale unui planor sunt următoarele: a. aripa planorului; b. fuselajul planorului; c. ampenajele planorului;

Fig. 2.1. Părţile componente ale unui planor a. Aripa planorului este partea principală a acestuia şi are rolul de a crea forţa portantă necesară executării zborului.

Pe aripă sunt montate: - eleroanele (1) care sunt suprafeţe de comandă şi au rolul de a menţine planorul la orizontală sau ajută la executarea virajelor. Sunt acţionate de manşă la comanda laterală; - flapsul (2) se constituie într-un dispozitiv de hipersustentaţie şi are rolul de a mări forţa portantă în situaţii speciale de zbor (la decolare şi aterizare); - frâna aerodinamică (3) este o suprafaţă care se scoate din planul aripii şi are rolul de distrugător de portanţă, lucru necesar a fi executat în vederea aterizării pe terenuri scurte. b. Fuselajul planorului este partea principală a planorului cu rolul de a fixa rigid aripile şi ampenajele.

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

5

În fuselaj se găseşte amplasată carlinga (4) care constituie postul de pilotaj. Tot în fuselaj se găseşte amplasat şi trenul de aterizare, format din următoarele părţi: - roata (5); - bechia (6); - patina (la unele planoare) (7).

Trenul de aterizare este dispozitivul care serveşte la deplasarea planorului pe sol.

Trenul de aterizare poate fi format din: - roată şi bechie; - patină şi bechie; - patina, roată şi bechie.

Roata este elementul principal al trenului de aterizare, montată în zona centrului de greutate şi care are rolul de a susţine întreaga greutate a planorului.

Bechia poate fi fixă sau poate fi o roată mai mică decât roata principală şi este montată la partea din spate a planorului constituind al doilea punct de sprijin al acestuia pe sol.

Patina este un dispozitiv de ranforsare (întărire) a fuselajului în zona posturilor de pilotaj şi are rolul de a proteja planorul (pilotul) în cazul unor eventuale contacte mai dure cu solul.

Tot pe fuselaj se găseşte amplasat şi tubul Pittot sau prizele de presiune (statică şi totală). La unele planoare se mai găseşte şi tubul Braunschweich. c. Ampenajele sunt formate din: - ampenajul orizontal, alcătuit din stabilizator (partea fixă) şi profundor (partea mobilă), care servesc la menţinerea pantei de zbor a planorului.

Profundorul este acţionat tot de mansă, prin mişcarea acesteia înainte sau înapoi.

Pe profundor se găseşte, la unele tipuri de planoare, suprafaţa de compensare a eforturilor, numită compensator sau trimer.

- ampenajul vertical este alcătuit dintr-o parte fixă numită derivă şi o parte mobilă numită direcţie. Direcţia este o suprafaţă de comandă care este acţionată de paloniere. Astfel dacă se dă palonier stânga şi direcţia se va roti spre stânga, fapt care va duce la rotirea botului planorului spre stânga.

3. Elementele caracteristice ale unui planor Elementele caracteristice ale unui planor sunt : - anvergura reprezentând lungimea aripii (distanţa dintre cele 2 extremităţi ale aripilor); - suprafaţa portantă reprezentând suprafaţa obţinută prin proiecţia aripii pe o suprafaţa plană; - înălţimea planorului (care se măsoară pe sol) şi reprezintă distanţa dintre sol şi cel mai înalt punct al planorului; - înălţimea fuselajului (care se masoară pe sol) şi reprezintă distanţa dintre sol şi cel mai înalt punct al fuselajului; - grosimea (lăţimea fuselajului) reprezintă cea mai mare distanţă (masurată pe orizontală) a fuselajului; - greutatea planorului care conţine şi greutatea pilotului şi a echipamentului necesar zborului (paraşuta, bagaje,etc.).

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

6

4. Aripa Aripa este elementul care produce forţa necesară susţinerii planorului în zbor şi preia toate eforturile care apar asupra planorului în timpul evoluţiilor. Din acest motiv, constructorii acordă o deosebită atenţie construcţiei aripilor, în vederea obţinerii planoarelor de performanţă.

Din punct de vedere al modului de montare al aripilor pe fuselaj vom avea planoare cu aripa: sus, mediană sau jos (vezi fig. 4.2.).

Fig. 4.2. Montarea aripii După forma în plan, aripile pot fi: a. dreptunghiulare; b. dreptunghiulare cu colţuri rotunjite; c. trapezoidale; d. trapezoidale cu colţuri rotunjite; e. eliptice; f. în sageată; g. dublu trapezoidale (vezi Fig. 4.3.)

Fig. 4.3. Forma în plan a aripii

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

7

4.1. Caracteristicile geometrice ale aripii - anvergura aripii (A) reprezintă lungimea ei de la un capăt la altul; - profunzimea aripii (L) reprezintă lăţimea aripii (vom avea profunzimea aripii la capăt (Cc), profunzimea aripii în axul fuselajului (Ci) şi profunzimea medie care reprezintă media aritmetică a celorlalte două); - suprafaţa portantă a aripii reprezintă suprafaţa proiecţiei plane, orizontale a acesteia; - alungirea aripii reprezintă raportul dintre anvergura aripii şi profunzimea medie (Coarda Medie Aerodinamică-CMA) (vezi fig. 4.4.).

Urmărind o secţiune prin aripă vom putea defini următoarele elemente: - bordul de atac este partea din faţă a aripii care în timpul zborului loveşte fileurile de aer; - bordul de fugă sau scurgere este partea din spate a aripii; - extradosul este partea de deasupra aripii; - intradosul este partea de dedesubt a aripii (vezi fig. 4.5.).

Fig. 4.4. Caracteristicile geometrice ale aripii

Fig. 4.5. Caracteristicile constructive ale aripii

Indiferent de materialele din care este construită o aripă, ea se va compune din următoarele părţi principale: - lonjeroane (unul principal şi eventual unul fals sau 2 principale, care constituie grinda de rezistenţă a aripii şi a întregului planor; - nervuri, piese care se fixează pe lojeron şi dau forma aripii în spaţiu; - învelişul aripii care poate fi din placaj în zona bordului de atac şi împânzit în restul suprafeţei.

La planoarele din lemn învelişul mai poate fi executat din tablă de aluminiu, răşini sintetice cu fibră de sticlă sau fibră de carbon.

Pe aripă se găsesc montate eleroanele, voleţii şi frânele aerodinamice

Fig. 4.6. constructia aripii

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

8

5. Fuselajul Este partea centrală a planorului cu rol de a face legătura între aripi şi ampenaje (vezi fig. 5.7.). În fuselaj se găseşte carlinga cu postul (posturile) de pilotaj, trenul de aterizare, etc.

Fig. 5.7. Fuselajul În funcţie de tipul planorului vom avea posturi de pilotaj de simplă comandă (pentru un singur pilot) sau de dublă comandă (pentru 2 piloţi). În cazul planoarelor de dublă comandă aceste 2 posturi pot fi aşezate în tandem (unul în spatele celuilalt) sau cot-a-cot (în situaţia când posturile de pilotaj sunt asezate unul lângă altul).

La planoarele moderne trenul de aterizare este format dintr-o roată plasată sub postul de pilotaj, prevăzut cu frână pe tambur şi poate fi fix, escamotabil sau semiescamotabil şi o roată mai mică şi fixă în partea din spate a fuselajului.

Tot pe fuselaj sunt montate şi dispozitivele de tractare de la avion sau automosor, dispozitive numite declanşatoare. În interiorul carlingii, în afara postului de pilotaj se mai găseşte şi planşa cu instrumentele de bord, pârghiile de comandă (manşa şi palonierele), cu ajutorul cărora se dau comenzile necesare acţionării suprafeţelor de comandă (eleron, flaps, direcţie, frâna aerodinamică, suprafeţe compensatoare).

6. Ampenajele Ampenajele sunt părţile planorului care au rolul de a menţine planorul în zbor stabil ca pantă şi ca direcţie.

Ampenajele (vezi fig. 6.8.) sunt formate din: a. ampenajul orizontal b. ampenajul vertical. a. Ampenajul orizontal este construit şi are caracterisitici asemănătoare cu cele ale aripii.

Acesta se caracterizează prin faptul că are o parte fixă numită stabilizator şi o alta mobilă, numită profundor.

Cu ajutorul profundorului se pot menţine parametrii de zbor (panta şi viteza).

La unele planoare stabilizatorul şi profundorul fac corp comun fiind de fapt o singură parte care este denumită profundor pendular. Pe profundor se mai găseşte montată şi o suprafaţă numită compensator, fiind necesară pentru compensarea efortului pe manşă în profunzime.

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

9

Profundorul este acţionat de comanda manşei spre înainte sau spre înapoi (spre pilot). b. Ampenajul vertical este format din 2 părti: una fixă numită derivă şi una mobilă numită direcţie, care este acţionată la comanda palonierelor. În funcţie de cum sunt montate ampenajele orizontale faţă de cele verticale vom întâlni următoarele situaţii (vezi fig. 6.9.): - ampenaje clasice; - ampenaje în "T"; - ampenaje în "V".

Fig. 6.8. Amenajele planorului

Fig. 6.9. Tipuri de ampenaje

7. Materiale folosite în construcţia planoarelor Înainte de a prezenta materialele folosite în construcţia planoarelor trebuie să vedem la ce eforturi sunt supuse piesele care intră în componenţa unui planor.

Solicitările la care sunt supuse piesele sunt: - tracţiunea sau întinderea (declanşatoarele, cablurile comenzilor, învelişul aripilor, etc); - compresiunea (trenul de aterizare); - încovoierea (lonjeroanele aripilor); - forfecarea apare în zbor în timpul trecerii printr-o suprafaţă de separaţie dintre un curent ascendent şi a unuia descendent. Acest fenomen se petrece în mod special la zborul în norii de formaţie verticală; - torsiunea; aripile în timpul zborului sunt supuse la eforturi de tensiune în jurul lonjeronului.

Pentru a putea îndeplini toate condiţiile cerute, în construcţiile aeronautice se folosesc mai multe categorii de materiale. Acestea pot fi împărţite în: • materiale principale ce intră în construcţia pieselor de rezistenţă şi a pieselor ce dau forma aerodinamică a aeronavei.

• materiale secundare ce intră în construcţia pieselor auxiliare ale unei aeronave.

Dintre materialele folosite în construcţia aeronautică putem enumera: a. lemnul folosit în construcţiile aeronautice datorită faptului că are greutate relativ mică, este ieftin, se prelucrează uşor, etc. Lemnul întrebuinţat, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - rezistenţa la tracţiune să fie de cel puţin 800 Kgf/cm2; - umiditatea să nu depăşească 15% din greutatea sa; - rezistenţa la compresiune să fie de cel puţin 400 Kgf/cm2; - rezistenţa la încovoiere să fie de cel puţin 600 Kgf/cm2. În construcţiile aeronautice lemnul se foloseşte astfel: pentru lonjeroane: frasin, molid, brad, pin; pentru piese curbe: frasin, salcâm, ulm, stejar; pentru elice: acaju, nuc, cireş, mesteacăn, fag.

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

10

b. placajul folosit în aviaţie este făcut din foi neperechi (3, 5, 7, 9, etc.) cu următoarele dimensiuni (grosimi):0,8; 1; 1,2; 1,5; 1,8; 2; 2,3; 2,5; 3; 3,5; 4; 5 mm.

Placajul folosit trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - rezistenţa la tracţiune în lungimea fibrei = 700 kgf/cm2 - rezistenţa la tracţiune perpendicular pe fibră = 450 kgf/cm2 - rezistenţa la forfecare în lungimea fibrei = 100 kgf/cm2 - rezistenţa la forfecare perpendicular pe fibră = 750 kgf/cm2 o - rezistenţa la forfecare la 45 = 150 kgf/cm2 Placajul se foloseşte pentru îmbrăcarea aripilor, fuselajului, ampenajelor, în vederea obţinerii formelor arodinamice. c. cleiurile sunt întrebuinţate pentru asamblarea diferitelor piese din lemn, palcaj, pânză.

Ele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să fie uşor de manipulat; - să fie uşor de preparat; - să nu-şi schimbe caracteristicile în timp; - să fie aderente; - să fie rezistente la smulgere.

Cleiurile utilizate sunt: clei de gelatină, caseina, cleiurile pe bază de răşini sintetice (care sunt mai bune decât celelate cleiuri). d. oţelurile folosite în construcţiile aeronautice sunt oţeluri speciale care prezintă caracteristici superioare. Oţelurile folosite pentru construcţia pieselor de tracţiune, de prindere, bolţuri, tendoare, cabluri de comandă, scripeţi, pârghii, etc. trebuie să prezinte o rezistenţă la tracţiune de 80-100 Kgf/mm2. e. duraluminiul se foloseşte foarte mult datorită faptului că este uşor (are aceeaşi greutate cu a aluminului) şi are o rezistenţă mecanică ridicată. Acesta se foloseşte la construcţiile de lonjeroane, nervuri şi a întregului înveliş la planoarele metalice. f. pânza folosită în aviaţie este din bumbac mercerizat şi neapretat cu o desime de 28-35 de fire pe cm2 atât în bătaie cât şi în urzeală şi o greutate de cel mult 200 g/m2.

Rezistenţa la tracţiune a pânzei înmuiată în apă trebuie să fie de cel puţin 3000 Kg/m2. g. materialele plastice se folosesc pentru confeţionarea carcaselor aparatelor de bord, tablouri de bord iar în ultimul timp pentru corectarea şi chiar confecţionarea profilelor aerodinamice. h. plexiglasul se foloseşte pentru confecţionarea cupolei carlingilor datorită faptului că este transparent şi prin încălzire se modelează uşor. i. cauciucul se foloseşte la trenul de aterizare pentru amortizarea contactului cu solul.

Acesta se utilizează sub formă de camere şi anvelope, cilindri găuriţi, discuri amortizoare, etc.

Cauciucul se mai foloseşte la garnituri de etanşare, ca amortizoare la fixarea tablourilor de bord, deoarece vibraţiile şi şocurile dereglează aparatele cu care sunt echipate aeronavele. j. fibra de sticlă şi fibra de carbon se folosesc în ultimul timp în construcţiile aeronautice de performanţă datorită faptului că permit obţinerea suprafeţelor aerodinamice foarte bine finisate, şi au caracteristici mecanice superioare. k. protecţia aeronavelor împotriva coroziunii şi a umidităţii se realizează cu ajutorul lacurilor şi a vopselelor, iar suprafeţele metalice se protejează prin acoperire electrochimică, cromare, zincare, cadmiere eloxare, etc.

Datorită dezvoltării tehnologiei, planoarele moderne au caracteristica de fineţe maximă de peste 60, fapt care le permite realizarea unor performante ridicate (zboruri de distanţă de peste 1.700 Km cu viteze medii de peste 150-200 km/h).

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

11

8. Sisteme de lansare la zbor Deoarece planorul este un aparat de zbor care nu este dotat cu un grup motopropulsor, trebuie să fie ridicat până la o anumită înălţime care să îi permită în continuare un zbor independent.

Mijloacele cu ajutorul cărora se realizează acest lucru se numesc sisteme de lansare şi pot fi: • sandoul; • automosorul; • avionul.

Lansarea cu sandoul se realizează prin propulsarea în aer a planorului cu ajutorul unei praştii de dimensiuni mari numită sandou.

Planorul este urcat pe deal şi acolo 2 echipe întind sandoul la vale în timp ce aeronava este ancorată. Prin eliberarea planorului, forţa elastică din sandou îi imprimă acestuia viteza necesară zborului înălţimea fiind asigurată de diferenţa de cotă a pantei pe care a fost urcat.

Acestă metodă de lansare nu se mai foloseşte deoarece greutatea planoarelor şi viteza de desprindere au crescut mult.

Remorcajul de automosor este metoda prin care planorul este ridicat până la o anumită înălţime cu ajutorul unui dispozitiv special numit automosor (vezi fig. 8.10).

Automosorul este o maşină dotată cu unul sau 2 tamburi, antrenaţi în mişcare de rotaţie de un motor, şi pe care se înfăşoară un cablu. Planorul este tras de acest cablu cu o viteză anume. Pilotul planorist va pune planorul pe o pantă de urcare (va trage de mansă), până la o anumită înălţime (cca.200--300 m), după care va declanşa şi va executa tema de zbor.

Fig. 8.10. Remorcajul de automosor Remorcajul de avion este metoda prin care un planor este adus la înăltimea necesară cu ajutorul unui avion. Planorul este legat de avion prin intermediul unei funii lungi de 25-30 m şi când avionul ajunge la înălţimea dorită, pilotul planorist declanşează cablul şi execută zborul liber în continuare. În România se folosesc, în prezent, pentru remorcaj, avioanele de tip PZL-104 Wilga-35A de construcţie poloneză, sau automosoarele de tip AL-34 de construcţie românească. În unele aerocluburi se folosesc automosoare de tip "Tost" de construcţie germană.

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

12

Fig. 8.11. Remorcajul de avion 9. Automosorul AL 34 În continuare vom prezenta pe scurt automosorul de tip AL 34: Corpul automosorului propriu-zis este montat pe un şasiu de camion tip "Bucegi" fapt care îi permite să se deplaseze de la un loc la altul cu mijloace proprii. Automosorul are pentru acţionare un motor de 258 CP, ce antrenează pe rând unul dintre cei 2 tamburi cu care este echipat. Combustibilul folosit este motorina.

Pe tamburi se înfaşoară cabul de remorcaj de 4,5 mm diametru; acesta este de tip multifilar si are o lungime de aproximativ 900-1500 m., lungime ce variază în funcţie de lungimea terenului de decolare.

Fiecare tambur este echipat cu o foarfecă pentru tăiat cablul (la comanda pilotului mosorist) şi cu un distribuitor care are rolul de a aşeza cablul pe tambur spiră lângă spiră.

10. Planorul IS 28 B2 Este un planor de şcoală şi antrenament de dublă comandă de construcţie românească.

Este complet metalic (din duraluminiu) şi are ca destinaţie zborurile de şcoală, antrenament şi acrobaţie.

Postul principal de pilotaj se află în faţă (postul elevului).

Ampenajele sunt în "T".

Este prevăzut cu volet de curbură şi frâne aerodinamice de tip Hutter, amplasate pe extrados. Trenul de aterizare este semiescamotabil, echipat cu amortizor oleopneumatic. Roata principală este prevăzută cu frână mecanică acţionată în continuarea frânei aerodinamice.

La planoarele cu număr de serie pînă la 54, comanda frânei pe roată se găseşte amplasată fie pe manşă, fie pe podea, în partea stângă a postului de pilotaj.

Voletul de curbură are 5 poziţii: -1 = -5o 0 = 0o 1 = 5o 2 = 10o 3 = 15o Planorul poate executa următoarele evoluţii acrobatice: • vrie; • looping; • ranversare;

CUNOAŞTEREA PLANORULUI •

13

răsturnare.

Pentru zborurile acrobatice planorul va fi echipat cu accelerometru.

Factorii de sarcină ai planorului IS 28 B2 sunt: - la greutatea de 590 Kgf = + 5.3 şi - 2.65 (varianta Utilitar) - la greutatea de 520 Kgf = + 6.5 şi - 4 (varianta Acrobat) Greutăţi maxime admise la decolare: - în dublă comandă = 590 Kgf - în simplă comandă = 520 Kgf. Greutatea maxim admisă în spaţiul de bagaje (fără a depăşi greutatea maxim admisă) = 20 Kgf. Greutatea planorului gol = 375 Kgf Centrajul este realizat în limitele: 22% CMA (faţă) şi 47% CMA (spate). În situaţia în care pilotul este prea uşor se vor monta greutăţi de plumb pe podeaua postului de pilotaj faţă, după cum urmează: La planoarele până la seria 45, pentru piloţii uşori, (greutate între 55-61 Kgf), se va pune lest o greutate de 6 Kgf. Pentru planoarele cu seria de fabricaţie peste 45 centrajul se asigură după cum urmează: 65-70 Kgf în postul principal 4 Kgf lest 60-65 Kgf în postul principal 8 Kgf lest 55-60 Kgf în postul principal 11.3 Kgf lest Planorul este echipat cu următoarele instrumente de bord: - variometru + 5 m/s; - variometru + 30 m/s; - altimetru; - vitezometru; - busola; - indicator de viraj şi glisadă.

Ultimele planoare din serie au din construcţie montată priza specială pentru presiune (priza pentru tubul Braunschweich).

Planorul IS 28 B2 se admite la zbor cu următoarele defecte: - trenul de aterizare nu se poate escamota, dar este siguranţat pe poziţia scos; - mici deformaţii pe înveliş datorate unor lovituri; - fisuri ale cupolei de plexiglas (dar nu mai mari de 100 mm); - lipsa geamurilor; - nituri mişcate pe învelişul aripii (dar nu mai mult de 10% din îmbinare şi nu mai mult de 3 nituri alăturate); - spărturi ale învelişului suprafeţelor de comandă mai mici de 50 mm.

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

14

Fig. 10.12. Planorul IS 28 B2 Caracteristicile geometrice şi parametri de zbor sunt prezentaţi împreună cu cele ale planorului IS 29 D2.

Particularităţile privind tehnica pilotajului sunt prelucrate în cap.7 "Tehnica pilotajului".

11. Descrierea cabinei planorului IS 28 B2 Ambele posturi de pilotaj (asezate în tandem) sunt acoperite de o cupolă de plexiglas care se deschide în jurul unor şarniere, spre dreapta. În partea stângă a cadrului metalic, în dreptul fiecărui pilot se găseşte maneta de închidere-deschidere a cabinei, iar pe partea dreaptă, în mod simetric se găseşte maneta de largare a cupolei (mâner de culoare roşie).

Comanda voletului (mâner de culoare neagră) şi a frânei aerodinamice (mâner albastru) sunt amplasate pe peretele din stânga posturilor de pilotaj.

Pe podea, în partea stângă, în ambele posuri, se află maneta de comandă a frânei pe roată (la planoarele până la seria 45).

Pe partea stângă a cabinei în faţa comenzii frânei aerodinamice se găseşte maneta de comandă a compensatorului (culoare verde).

Pe partea dreaptă a cabinei, în ambele posturi de pilotaj se găseşte comanda de escamotare a trenului de aterizare (poziţia înainte = tren escamotat).

Fig. 11.13. Descrierea cabinei planorului IS 28 B2

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

15

Comanda declanşatorului (maneta galbenă) se găseşte amplasată pe postul din faţă în partea stângă a tabloului de bord, iar pentru postul de pilotaj spate, aceasta se găseşte pe partea stângă a peretelui cabinei. În faţa manşei, pe podea, în postul de pilotaj faţă, se găsesc casetele pentru fixarea lestului suplimentar de corectare a centrajului şi deasupra acestora, la centru, rozeta de reglare a poziţiei palonierului.

Descrierea plansei de bord a planorului se găseste în cap. 5. "Instrumente de bord".

12. Planorul IS 29 D2 Este un planor pentru antrenament şi performanţă, monoloc (de simplă comandă), de construcţie românească. Este complet metalic (din duraluminiu).

Ampenajele sunt în "T".

Este prevăzut cu volet de curbură şi frâne aerodinamice de tip Hutter, amplasate pe extrados. Trenul de aterizare este escamotabil, echipat cu amortizor de cauciuc. Roata principală este prevazută cu frână mecanică acţionată în continuarea frânei aerodinamice.

La ultimele serii de planoare, comanda frânei pe roată se găseşte amplasată pe manşă.

Voletul de curbură are 5 poziţii: -1 = -5o 0 = 0o 1 = 5o 2 = 10o 3 = 15o Planorul poate executa următoarele evoluţii acrobatice: • vrie; • looping; • ranversare; • immelman.

Factorii de sarcină ai planorului IS 29 D2 sunt: -la greutatea de 360 Kgf + 5.3 şi - 2.65 Greutatea maxim admisă în spaţiul de bagaje (fără a depăşi greutatea maxim admisă) 20 Kgf. Greutatea planorului gol 244 Kgf. Centrajul este realizat în limitele: 18.75% CMA (faţă) şi 43% CMA (spate).

Planorul este echipat cu următoarele instrumente de bord: - variometru + 5 m/s; - variometru + 30 m/s; - altimetru; - vitezometru; - busola; - indicator de viraj şi glisadă.

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

16

Fig. 12.14. Planorul IS 29 D2 Ultimele planoare din serie au din construcţie montată priza specială pentru presiune (priza pentru tubul Braunschweich).

Particularităţile privind tehnica pilotajului sunt prelucrate în cap.7 "Tehnica pilotajului".

13. Caracteristicile geometrice ale planoarelor IS 28 B2 şi IS 29 D2 DIMENSIUNI Anvergura

IS 28 B2

IS 29 D2

17 m

15 m

Lungime maximă

8.45 m

7.3 m

Înălţime maximă

1.87 m

1.68 m

Suprafaţa aripii

18.24 m2

11.68 m2

2o.30'

2o

1.28 m2

1.04 m2

Diedrul aripii Suprafaţa eleronului 2 x

1.36 m2

Suprafaţa voletului Suprafaţa stabilizatorului

1.37 m2

0.79 m2

Suprafaţa derivei

0.68 m2

0.628 m2

Suprafaţa profundorului

1.36 m2

0.59 m2

Suprafaţa direcţiei

0.81 m2

0.556 m2

Bracajul profundorului în sus

30o

25o

Bracajul profundorului în jos

26o

20o

Bracajul direcţiei la stânga

30o

41o

Bracajul direcţiei la dreapta

30o

41o

Bracajul eleroanelor în sus

28o

28o

Bracajul eleroanelor în jos

10o

15o

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

17

Bracajul flapsului în sus

5o

5o

Bracajul flapsului în jos

15o

15o

14. Caracteristicile în zbor ale planoarelor IS 28 B2 şi IS 29 D2 DIMENSIUNI

IS 28 B2

IS 29 D2

34

37

Viteza de zbor în S.C.

94 Km/h

93 Km/h

Viteza de zbor în D.C.

100 Km/h

-

Viteza de cădere pentru fineţe maximă: - în simplă comandă - în dublă comandă

0.82 m/s 0.86 m/s

0.7 m/s -

Viteza minimă de cădere fiind de: se obţine la viteza de zbor de:

0.6 m/s 80 Km/h

0.6 m/s 78 Km/h

Viteza minimă de cădere în D.C. este obţinută la viteza

0.86 m/s 85 Km/h

-

Viteza maxim admisă (VNE)

230 Km/h 165 Km/h

225 Km/h 172 Km/h

Viteza maxim admisă în remorcaj de automosor

140 Km/h 125 Km/h

140 Km/h 125 Km/h

Viteza maxim admisă de scoatere a trenului şi cu trenul de aterizare scos

230 Km/h

225 Km/h

Viteza maxim admisă de scoatere şi cu frâna aerodinamică scoasă *

230 Km/h

225 Km/h

Viteza de manevră (VA)

165 Km/h

172 Km/h

230 Km/h 180 Km/h 130 Km/h

225 Km/h 140 Km/h

Viteza de angajare în configuraţia de aterizare (viteza limită cu volet în poziţia +3)(VSO)

65 Km/h

65 Km/h

Viteza minimă fără volet (greutate planor = 590 Kgf)

70 Km/h

75 Km/h

110-115 Km/h

110-115 Km/h 105 Km/h

Fineţea maximă a planorului

Viteza maxim admisă la rafală a vântului de 15 m/s Viteza maxim admisă în remorcaj de avion

Viteza maxim admisă cu voletul bracat în poziţia: -1 1 şi 2 3

Viteza optimă de remorcaj avion Viteza optimă de remorcaj automosor

100 Km/h

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

18

Viteza optimă de apropiere pentru aterizare (cu volet scos)

100 Km/h

100 Km/h

Viteza minimă de apropiere pentru aterizare

85 Km/h

90 Km/h

65-70 Km/h

70 Km/h

6 m/s

6 m/s

Viteza normală de aterizare (de contact cu solul la aterizare) Viteza maximă a componentei laterale a vântului admisă la decolare

* La planoarele IS 28 B2cu seria până la 54, viteza maximă de scoatere şi de zbor cu frâna aerodinamică scoasă este de 140 Km/h.

15. Marcarea vitezometrului la planoarele IS 28 B2 şi IS 29 D2 MARCAJ linie radială roşie arc galben (utilizare cu prudenţă) arc verde (utilizare normală) arc alb (zona de utilizare a voleţilor)

IS 28 B2

IS 29 D2

230 Km/h 165-230 Km/h

225 Km/h 172-224 Km/h

70-165 Km/h 65-130 Km/h

75-172 Km/h 65-140 Km/h

16. Planorul IS 32 A Este un planor biloc cu locuri în tandem, de construcţie complet metalică, cu ampenaj în "T" şi tren de aterizare escamotabil. Este prevăzut cu volet de curbură interconectat cu eleroanele (flapperon) şi frâne aerodinamice.

Planorul este destinat zborului de antrenament şi performanţă.

Planorul este echipat cu tren principal monoroată, escamotabil, cu amortizor oloepneumatic şi cu o roată bechie.

Voletul cu eleronul (cu manşa la mijloc) au 4 poziţii: -1 = -5o 0 = 0o 1 = 5o 2 = 10o Frâna aerodinamică de tip Hutter este amplasată pe extrados şi pe intrados.

Ambele posturi de pilotaj (aşezate în tandem) sunt acoperite de o cupolă de plexiglas care se deschide în jurul unor şarniere spre dreapta. În partea stângă a cadrului metalic, în dreptul fiecărui pilot se găseşte maneta de închidere-deschidere a cabinei, iar pe partea dreaptă, în mod simetric se gaseşte maneta de largare a cupolei (mâner de culoare roşie). Comanda voletului (mâner de culoare neagră) şi a frânei aerodinamice (mâner albastru) sunt amplasate pe peretele din stânga posturilor de pilotaj.

Pe podea, în partea stângă, în ambele posturi, se află maneta de comandă a frânei pe roată (a trenului de aterizare).

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

19

Pe partea stângă a manşei, la baza sa, se găseşte comanda compensatorului (culoare verde).

Pe partea dreaptă a cabinei, în ambele posturi de pilotaj se găseşte comanda de escamotare a trenului de aterizare (poziţia înainte = tren escamotat).

Comanda declanşatorului (maneta galbenă) se găseşte amplasată pe postul din fată în partea sângă a tabloului de bord, iar pentru postul de pilotaj spate, aceasta se găseste pe peretele din stânga cabinei. În faţa manşei, pe podea, în postul de pilotaj faţă, se găsesc casetele pentru fixarea lestului suplimentar de corectare a centrajului şi deasupra acestora, la centru, rozeta de reglare a poziţiei palonierului.

17. Caracteristici geometrice ale planorului IS 32 A Anvergura

20 m

Lungimea maximă

8.36 m

Înălţimea maximă

1.55 m

Suprafaţa aripii (diedru de 2o)

14.68 m2

Suprafaţa eleronului (2 x 0.1945 m2 =)

0.389 m2

Suprafeţe ampenaje: Stabilizator

1.16 m2

Profundor

0.6 m2

Deriva

0.697 m2

Direcţie

0.57 m2

Bracaje: Profundor în sus

30o + 2o

Profundor în jos

27o + 2o

Direcţie în stânga

30o + 2o

Direcţie în dreapta

30o + 2o

Eleron în sus

-17o + 2o

Eleron în jos

10o + 2o

Zborul în nori este interzis.

Zborul de noapte este interzis.

Factori de sarcină la greutatea maximă de 590 Kgf: +4 şi -1; Greutate planor gol: 407 Kgf; Greutatea maximă în D.C. (utilitar): 590 Kgf;

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

20

Greutatea maximă în spaţiul de bagaje (fără a depăşi greutatea admisă: 20Kgf Limitele de centraj: - faţă: 19.3% CMA - spate: 44.1% CMA Pentru încadrarea în limitele de centraj în cazul piloţilor uşori se utilizează lest suplimentar de plumb amplasat pe podeaua postului de pilotaj faţă, după cum urmează: 55-65 Kgf în postul de pilotaj principal 14,6 Kgf lest 66-75 Kgf în postul de pilotaj principal 7,3 Kgf lest Lestul se aplică la zborurile în SC când greutatea pilotului (inclusiv paraşuta) este mai mică decât 75 Kgf. Fineţea optimă este de 46.5 şi se obţine la viteza de 104 Km/h în SC şi 108 Km/h în DC. Viteza maxim admisă a vântului lateral este de 5 m/s.

18. Caracteristici în zbor ale planorului IS 32 A Viteza maxim admisă (VNE)

195 Km/h

Viteza maximă la rafală a vântului de 15 m/s (VB)

160 Km/h

Viteza maximă în remorcaj de avion (VT)

140 Km/h

Viteza maximă cu trenul de aterizare scos (VLO)

195 Km/h

Viteza maximă de scoatere a trenului (VL)

140 Km/h

Viteza maximă cu frânele scoase (Vfrina)

195 Km/h

Viteza maximă cu voletul bracat la 10o (+2)

140 Km/h

Viteza maximă de lansare cu automosorul

125 Km/h

Viteza de manevră (VA) Viteza de angajare în configuraţia de aterizare (VSO)

160 Km/h 80 Km/h

Viteza de angajare în configuraţie normală (volet=0o)

86 Km/h

Viteza minimă de înfundare (de 0.56 m/s) se obţine la viteza de

90 Km/h

Marcarea vitezometrului: linie radială roşie

195 Km/h

arc galben (utilizare cu prudentă)

160-195 Km/h

arc verde (utilizare normală)

85-160 Km/h

arc alb (zona de utilizare a voleţilor)

80-140 Km/h

triunghi galben

110 Km/h

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

21

19. Norme de întreţinere a planoarelor Normele de întreţinere constau într-o serie de controale, revizii periodice care se fac: • zilnic, înainte de zbor -la scoaterea din hangar; -la start.

• saptămânal -la efectuarea unui număr de zboruri stabilite; -la întoarecerea din zborul de distanţă; -la stocare; -când se observă sau se depistează un defect. Întreţinerea propriuzisă constă în: -curăţirea interioară şi exterioară a planorului; -gresarea pieselor în mişcare; -controlul şi aducerea la poziţia normală a amortizoarelor şi a cauciucurilor; -reglarea comenzilor şi a compensatoarelor; -reglarea instrumentelor de bord; -aprovizionarea cu surse electrice, oxigen, etc. pentru instrumentele şi echipamentul de bord. Întreţinerea aparatelor de bord constă în însăşi montarea lor în aşa fel încât să fie ferite de şocuri şi presiuni. Aceasta se realizează prin montarea tabloului de bord pe planor prin intermediul garniturilor de cauciuc. Se va avea grijă să nu existe gâtuiri sau fisuri la conducte.

Conductorii electrici trebuie să aibă continuitate, să aibă izolaţia în bună stare.

Prizele de aer trebuie să fie curate, iar în repaus să fie husate.

Prizele trebuie să fie ferite de şocuri mecanice şi de modificări de secţiune.

Bateriile pentru instrumentul giroscopic să fie schimbate la timp.

Busola să fie compensată, controlată zilnic pentru depistarea eventualelor defecte.

Orice instrument va fi înlocuit în situaţia în care o cauză internă face ca acesta să nu funcţioneze sau să dea indicaţii eronate.

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

22

PARTEA a II-a INSTRUMENTE DE BORD 1. Importanţa instrumentelor de bord Odată cu dezvoltarea tehnicii s-a dezvoltat şi aviaţia. Astfel, în cadrul zborului fără motor, având planoare cu fineţe mare, iar zborul efectuându-se în totalitate pe baza unor calcule, s-a impus perfecţionarea şi diversificarea instrumentelor de la bordul aeronavelor.

Instrumentele de bord, pentru a putea fi observate mai usor se instalează pe un bord aflat în fata pilotului. În perfectionarea zborului s-a ajuns ca la bordul planoarelor sa existe calculatoare de bord care indică pilotului cât să spiraleze într-o termică, cu ce viteză şi până la ce înaltime să execute un salt.

2. Clasificarea instrumentelor de bord a. instrumente de bord pentru controlul funcţionarii motorului Aceste instrumente se găsesc la bordul avioanelor şi motoplanoarelor şi sunt: - indicatorul de ture al motorului (tachimetrul sau comptur); - manometre de presiune pentru benzină, ulei şi amestec admisie; - termometre ulei, chiulase, lichide de răcire; - litrometre (pentru cantitatea de combustibil existentă); b. instrumente de bord pentru controlul calitaţii zborului - indicatorul viraj şi glisadă; - vitezometrul; - variometrul; - calculatorul de bord; - abace şi inele; c. instrumente de bord pentru controlul pozitiei în zbor - altimetrul; - barograful; - orizontul artificial; - girocompasul şi radiocompasul; - compasul magnetic; - transponder, statie de radio ; d. instrumente de bord pentru controlul navigatiei aeriene - compasul de aviaţie (busola); - girodirectionalul; - vitezometrul; - altimetrul; - variometrul; - ceas, abace, rigle, harta şi aparatura radioelectrică; e. instrumente de bord pentru protecţia echipajului - paraşuta; - inhalatorul de oxigen; - echipamentul de zbor special; - senzori de coleziune ;

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

23

Capsule, tuburi, membrane Instrumentele de bord pentru a putea funcţiona au în componenţa lor surse de tensiune, capsule aneroide, capsule deschise, prize de presiune, membrane, tuburi Bourdon şi capsule armonice. a. Capsulele sunt cutii metalice, cilindrice cu suprafeţele de bază din membrane metalice subţiri, ondulate şi elastice. La unele capsule lipseşte inelul rigid şi suprafeţele de bază sunt sudate (lipite direct) (fig 3.1.).

Capsulele aneroide sunt capsule închise vidate la interior mai mult sau mai puţin (o presiune scăzută şi constantă în permanenţă).

Capsulele manometrice (deschise) sunt de acelaşi format cu cele aneroide, având o comunicaţie cu exteriorul prin care se poate introduce o presiune. b. Membranele sunt foi metalice (sau folii de material plastic) subţiri şi elastice, plate sau ondulate, care, sub influenţa presiunilor ce nu depaşesc 2 Kgf/cm2 pot transmite deformaţiile lor unui mecanism indicator.

Fig. 3.1. Capsule

Fig. 3.2. Tubul Bourdon

c. Tubul Bourdon este o ţeavă subţire confecţionată din metal elastic. Un capăt al ţevii este închis şi pus în legatură cu un sistem indicator, iar celălalt capăt este deschis şi pus în legătură cu un organ de comandă. Ţeava elastică este infaşurată circular în formă de serpentină.

Tuburile Bourdon se întrebuinţează în construcţia termometrelor de ulei şi a manometrelor. Acestea funcţionează pe principiul deformării ţevii elastice sub acţiunea unei presiuni ce acţionează prin capătul deschis (fig 3.2.). d. Capsula armonica este un burduf cu pereţii laterali elastici şi interiorul pus în legatură cu un tub Bourdon. e. Prizele de presiune (de aer) întrebuinţate în aviaţia sportivă sunt: - trompa Venturi; - tubul Pittot; - tubul Braunschwich; Trompa Venturi se foloseşte la planoarele de viteză mică datorită sensibiltaţii mari a acesteia. Trompa (tubul) Venturi este un corp deschis al cărui diametru interior se îngustează la aproximativ 1/4-1/5 din lungimea sa, apoi se lărgeşte treptat până la mărimea secţiunii de intrare. În secţiunea micşorată curentul de aer îşi va mări viteza, deci şi energia cinetică, respectiv presiunea dinamică. În baza legii continuităţii (legea lui Bernoulli) presiunea statică pe secţiune va scădea. Mărimea presiunii dinamice este direct proporţională cu diferenţa dintre presiunea

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

24

statică de la intrarea în tub şi cea din secţiunea micşorată. Masurând cu un vitezometru această diferenţă, vom afla viteza cu care zboară aeronava (fig 3.3.).

Fig. 3.3. Tubul (trompa) Venturi

Fig. 3.4. Tubul Pittot

Tubul Pittot este un dispozitiv care înlocuieşte în prezent trompa Venturi. Acest lucru sa impus datorită simplităţii constructive a acestuia. Cu ajutorul tubului Pittot se culege din exterior presiunea totală şi presiunea statică.

Presiunea dinamică apare ca efect al vitezei fluidului, perpendicular pe directia de deplasare a fileurilor de aer.

Presiunea statică este presiunea care acţionează perpendicular pe o suprafaţă indiferent de orientarea acesteia, ca efect al greutatii coloanei de aer la inaltimea respectiva. Aceste presiuni, culese cu ajutorul tubului Pittot se introduc în instrumentele de la bordul aeronavei.

La constucţiile actuale, pe planoare, tubul Pittot este inlocuit cu 2 prize, din care una pentru presiunea statică aflată pe fuselaj şi una pentru presiunea totală aflată în bot, pe direcţia fileurilor de aer.

Priza de depresiune (tubul Braunschwich) este un dispozitiv care culege presiunea statică diminuată cu o fracţiune proporţională cu presiunea dinamică. Acest dispozitiv se cupleaza la variometrul de energie totală.

Fig. 3.5. Tubul Braunschwich

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

25

4. Altimetrul Altimetrul barometric este un instrument cu ajutorul căruia se poate determina înălţimea la care zboară aeronava în raport cu locul de decolare sau în raport cu nivelul mării.

Altimetrul cu capsulă are ca traductor o capsulă aneroidă care se deformează odată cu modificările presiunii atmosferice (Ps); vezi (fig. 4.5.).

Capsula se va dilata odată cu scăderea presiunii şi se va contracta odată cu creşterea presiunii. Aceste deformaţii se transmit prin intermediul unui sistem cu pârghii unui ac indicator care se roteşte in faţa unei scale gradate in unităţi de înălţime.

Fig. 4.6. Altimetrul barometric

Altimetrul este format din: - carcasa de aluminiu sau ebonită prevăzută cu un orificiu pentru cuplarea la priza de presiune statică (1); - capsula aneroidă pusă în legatură cu un ac indicator printr-un sistem de pârghii (2); - ac indicator (4); - sistem de părghii (3); - scala gradată în metri sau picioare (feet) altitudine (5).

Funcţionare: Odată cu cresterea înălţimii, presiunea statică scade, capsula se dilată şi acul indicator ne va indica înălţimea la care ne aflăm.

La scăderea înălţimii presiunea creşte, capsula se comprimă şi acul se va deplasa prin intermediul sistemului de pirghii, indicându-ne noua înălţime.

Altimetrul electric măsoară înălţimea faţă de sol pe principiul emiterii de semnale electromagnetice.

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

26

Măsurând timpul între momentul emiterii şi momentul recepţionării semnalului, se determină înălţimea la care se află aeronava faţă de obstacolele de pe sol (înălţimea reala).

4.1. Calajul altimetric Necesitatea reglării altimetrului barometric în raport cu presiunea atmosferică în cazul zborului pe căile aeriene, cât şi la celelalte zboruri, pentru a avea o indicaţie corectă la altimetru în raport cu pragul pistei, a dus la introducerea unei scale barometrice în interiorul instrumentului. Această scală barometrică este vizibilă într-o fereastră a altimetrului şi este gradată în mb sau mm Hg. Operatiunea de calaj altimetric este descrisa în paragraful 8.1.

5. Vitezometrul Vitezometrul este instrumentul de bord care indică viteza de zbor a aeronavei faţă de fileurile de aer (aceasta viteză se mai numeste şi viteză proprie).

Principiul de construcţie a vitezometrului se bazează pe măsurarea presiunii dinamice.

Cunoscând densitatea aerului din relaţia presiunii dinamice se poate calcula viteza:

q=

ρ v2 2

unde:

q = presiunea dinamică; ρ = densitatea aerului; v = viteza de zbor. rezultă:

v=

2•q

ρ

Deşi instrumentul măsoară o presiune printr-o calibrare corespunzătoare scala vitezometrului este gradată în unităţi de viteză (km/h).

Construcţiv, vitezometrul este realizat din: - carcasa de aluminiu sau ebonită (1); - capsula deschisă (2); - sistem de pârghii (3); - acul indicator (4); - scala gradată (5).

Funcţionare: capsula se cuplează la priza de presiune totala Pt iar carcasa la priza de presiune statică Ps. Cu cât viteza este mai mare şi presiunea dinamică va fi mai mare.

Pd = Pt - Ps Capsula se va deforma cu o mărime proporţională cu: Pt-Ps= (Pd+Ps)-Ps= Pd+Ps-Ps= Pd

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

27

Deci capsula se va deforma proporţional cu presiunea dinamică Pd. Aceasta va fi indicată pe scala gradată direct în km/h.

Datorită faptului ca vitezometrul masoară de fapt presiunea dinamică, iar trasarea scalei a fost realizată la joasă înălţime în condiţii de densitate constantă a aerului, aceasta va da erori odata cu creşterea înălţimii de zbor. În general în practică se consideră sporirea vitezei reale faţă de fileurile de aer cu 0.5% pentru fiecare 100 m înălţime.

Exemplu: o aeronavă care are vitezometrul etalonat la nivelul marii (760 mmHg) şi va zbura la 200 m cu viteza de 100 km/h indicată la aparat, va avea în realitate, faţă de mediul inconjurător, o viteză de cca.101 Km/h.

Corectarea vitezei cu înălţimea este necesară pentru domeniul vitezelor mari pentru a nu depăşi VNE.

Fig. 5.7. Vitezometrul 6. Variometrul Variometrul este un aparat (instrument de bord) care măsoară viteza de urcare sau de coborâre a aeronavei (în m/s).

Pentru pilotul planorist acest instrument are o importanţă deosebită deoarece în baza acestor indicaţii va exploata curentul ascendent.

Constructiv variometrele se împart în: • variometru cu capsulă; • variometru cu paletă; • variometru cu bilă; • variometru electric; • variometru cu lichid; • variometru de energie totală.

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

28

6.1. Variometrul cu capsula Variometrul cu capsulă este confecţionat dintr-o carcasă de aluminiu sau ebonită [1], o capsulă manometrică [2], un sistem de pârghii [3], un ac indicator [4] şi un termos [5]. Termosul este legat de capsulă prin intermediul unei conducte care are practicată în ea un orificiu capilar [6]. Termosul are rolul de a mări, cu capacitatea sa, volumul capsulei deschise. Se foloseşte termosul pentru ca această mărire de volum să fie influenţată cât mai puţin de variaţiile de temperatură ale mediului.

Funcţionare: în cazul zborului orizontal, presiunea din carcasă va fi egală cu presiunea din termos-capsulă, acest echilibru fiind realizat prin intermediul tubului capilar. În această situaţie acul va indica 0 m/s. În momentul când planorul va începe să urce, presiunea statică va scădea, fapt care va duce la o scădere a presiunii din carcasă faţă de presiunea din capsula-termos. Acest fapt va determina deformarea capsulei şi respectiv transmiterea acestei deformaţii acului indicator. În acelaşi timp, prin spaţiul capilar presiunile caută să se egalizeze, dar aceasta se va realiza cu o anumită întârziere.

Dacă planorul urcă cu o viteză constantă, presiunea din carcasă scade continuu, dar în acelaşi timp prin tubul capilar va exista o tendinţă de egalizare a acestor presiuni. Din acest motiv capsula va rămâne cu o deformaţie constantă deoarece la un moment dat variaţia de presiune din carcasă devine egala cu variaţia de presiune din capsula-termos datorită tubului capilar. Această deformaţie este cu atât mai mare cu cât viteza de urcare este mai mare. În momentul când urcarea va înceta, presiunile din carcasă şi capsula-termos se vor egaliza prin tubul capilar, cu o oarecare întârziere, iar acul va reveni la "0". Datorită acestui fenomen indicaţiile variometrului au o întârziere de câteva secunde.

La coborâre fenomenul se produce în mod similar, capsula se va contracta datorită faptului ca presiunea din carcasă (Ps) este mai mare decât presiunea din capsula-termos. şi în acest caz va exista tendinţa de egalizare prin intermediul tubului capilar.

Variometrele de acest tip sunt în general variometrele cu scala gradată pâna la 30 m/s.

Fig. 6.8. Variometrul cu capsula

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

29

6.2. Variometrul cu paletă Variometrul cu paletă (vezi fig. 6.9.), este construit din urmatoarele elemente: - carcasa în care se mişcă o paletă (1), care transmite mişcarea unui ac indicator (4); - paleta (2); - ac indicator (3); - scala gradată(5) - termos ; - spaţiul capilar care preia rolul tubului capilar. Acesta este spaţiul dintre carcasă şi paletă(6).

Funcţionarea este asemănătoare cu a variometrului cu capsulă: Astfel dacă aeronava urcă, presiunea în spaţiul II va fi mai mică decât presiunea din spatiul I-termos şi sub efectul acestei diferenţe de presiune, paleta se va deplasa. Această deplasare va fi transmisă acului indicator care ne va arăta valoarea urcării. Totodată există tendinţa de egalizare a presiunilor prin spaţiul capilar (spatiul dintre paletă şi carcasă).

3 2 1 0 1 2 3

Fig. 6.9. Variometrul cu paletă Când urcarea va înceta, presiunile se vor egaliza prin spaţiul capilar şi acul va reveni la poziţia 0 (m/s).

Acest tip de variometru aflat la bordul planoarelor este etalonat pâna la 5 m/s. În cazul urcărilor cu viteze mai mari de 5 m/s, variometrul nu se va defecta deoareace paleta se va lipi de suport, presiunile din termos şi exterior egalizându-se direct. În momentul când scade viteza de urcare, paleta se va dezlipi de suport datorită cuplului asigurat de către resortul spiral şi va indica din nou viteza de urcare în domeniul 0-5 m/s.

Acest tip de variometru este folosit pe planoare pentru centrarea în termică, fiind mai precis şi mai sensibil (scala totala este de 5 m/s).

6.3. Variometrul cu bile Variometrul cu bile funcţionează pe acelaşi principiu ca şi variometrele descrise anterior.

Curentul de aer care se naşte din cauza tendinţei de egalizare a presiunii dintre exterior şi termos, mişcă bilele din tubul conic de sticlă dupa cum se vede în fig. 6.10, la urcare (a) şi la coborâre (b). Bilele se execută din materiale uşoare şi se colorează în verde pentru urcare şi în roşu pentru coborâre.

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

30

6.4. Variometrul electric La toate variometrele descrise există întârzieri în indicaţii datorită spaţiului capilar.

Pentru a se elimina aceste întârzieri s-a construit variometrul electric.

La baza funcţionării acestui instrument stă principiul măsurării vitezei maselor de aer prin metoda firului incandescent. Un fir foarte subţire de platină este încălzit electric, curentul de aer a cărui viteză se măsoară raceşte firul şi prin aceasta îi schimbă rezistenţa electrică.

Măsurarea se bazează pe principiul punţii Wheastone, unde pe doua laturi avem rezistenţele de platină (d), o sursa de alimentare (E), un aparat indicator şi un po tenţiometru (P) care serveşte la modificarea limitei de măsurare. Potenţiometrul foloseşte la aducerea acului în pozitia "0".

DOWN

UP

Fig. 6.10. Variometrul cu bile

Fig. 6.11. Variometrul electric

6.5. Variometrul cu lichid Variometrul cu lichid funcţioneaza pe principiul manometrului cu lichid (fig. 6.12.).

Deoarece tubul capilar în care se fac citirile este orizontal nu este în concordanţă cu sensul fizic al indicaţiei, cât şi datorită faptului că lichidul este influenţat de forţele centrifuge şi de inerţie, acest tip de variometru nu se foloseşte în practică.

Fig. 6.12. Variometrul cu lichid

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

31

6.6. Variometrul de energie totală (VET) Odată cu apariţia variometrului pe planşa de bord s-a revoluţionat zborul fără motor.

Astfel a fost făcut un pas înainte privind zborul de performanţă şi în special zborul în curenţi ascendenţi termici.

Totuşi variometrele normale au un mare dezavantaj şi anume îşi modifică indicaţia în funcţie de viteza de zbor, adică indică şi urcările sau coborârile datorate mişcărilor manşei în profunzime. Pentru centrarea în căminul termic este important să citim la variometru numai valoarea curentului ascendent în diferite puncte ale spiralei.

Dacă analizăm un zbor cu variometrele normale, vom vedea că pilotul care execută un salt cu o viteză de cca. 120-150 Km/h, când va întâlni o ascendenţă, va trage de manşă pentru a putea să execute spirale mai strânse şi să zboare în căminul termic în zona de viteză care asigură înfundarea minimă. În acel moment şi variometrul va indica urcare (datorată atât cabrajului planorului cât şi urcării în căminul ascendent), fapt care va duce în eroare pilotul planorist privind valoarea reală a termicii.

VET caută să elimine această deficienţă a variometrului normal. Denumirea acestui instrument vine de la faptul că urmareşte modificările de energie totală ale aeronavei: Et = Ec+ Ep, unde: Et = energia totală a planorului; Ec = energia cinetică a planorului ce depinde de viteza de zbor; Ep = energia de poziţie a planorului ce depinde de înălţimea la care se află în zbor. Ţinând cont că la zborul normal Et = constant, rezultă că se pot modifica energiile Ec şi Ep una în dauna celeilalte. Astfel dacă viteza va creşte prin împingerea manşei, va creşte şi Ec, iar Ep va scădea (deoarece scade înălţimea de zbor).

Dacă, însă planorul intră într-un curent ascendent, el poate câştiga energie potenţială, fără a modifica energia cinetică (Ec), dar în acest caz va creşte energia totală (Et).

Pe pilotul planorist îl interesează tocmai această modificare de energie totală, (Et) datorată curentului ascendent sau descendent.

La mişcările manşei în profunzime VET nu va indica viteza de urcare sau coborâre: Wt = Wv - W unde: Wt este indicaţia VET; Wv este indicaţia variometrului normal; W este viteza verticală produsă prin transformarea energiei cinetice în energie potenţială şi invers.

Wv=

1

1 • Ph • α d t Ph

Wt=-

α • Ph = ρ

1 d v2 1 + • d Ph • • α d t Ph d t 2ρ 1

α • PT = α • P h = ρ

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

32

unde Ph este presiunea statică la înălţimea h. grupând termenii, vom obţine:

-

1

ρ

•

d PT dt

1

=

PT = P h -

ρ ρ

2g

•

d Ph dt

+

d v2 1 • d t 2ρ

d PT - d P h =

ρ 2g

• dv 2 = dρ

• v2 = Ph - q

unde q este presiunea dinamică.

Din relaţia de mai sus se vede că la variometrul de energie totală, faţă de variometrul normal trebuie să i se aplice diferenţa dintre presiunea statică şi cea dinamică.

Această soluţie se poate obţine prin 2 metode: a. prin folosirea unui variometru normal şi a tubului Venturi modificat în aşa fel că depresiunea din tub să fie proporţională vitezei de înaintare a planorului, adică

PT = P h -

ρ 2g

•K

unde K = 1 şi este constanta trompei Venturi. b. prin folosirea unui variometru modificat care se racordează la tubul Pittot. Acest principiu este redat în fig. 6.13.

3 2 1 0 1 2 3

Fig. 6.13. Variometrul de energie totală După cu se vede, variometrul normal este legat la presiunea statică şi la termos. Paralel cu termosul este legat dispozitivul de compensare prevăzut cu membrană elastică. Membrana

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

33

este astfel construită ca la variaţia presiunii totale Pt să-şi schimbe volumul cu dV, mărind presiunea în termos în mod egal cu creşterea presiunii statice dPs. Astfel, dacă împingem de manşă, planorul coboară, creşte Ps, dar în acelaşi timp creşte şi Pt (creşte Pd datorită maririi vitezei). La creşterea Pt membrana se va deforma şi va mări presiunea din termos cu o cantitate egală cu creşterea presiunii statice. În cazul acţionării manşei spre înapoi fenomenele se produc în sens invers. În momentul când planorul urcă în curent ascendent, presiunea statică va scădea, dar presiunea dinamică va rămâne constantă. În felul acesta membrana de compensare nu se va deforma, iar variometrul va indica urcare datorită scăderii presiunii statice.

Această indicaţie este tocmai valoarea curentului ascendent.

6.7. VET cu priza de depresiune (tub Braunschwich) In acest caz cuplarea prizei de presiune statică a variometrului normal se va face la o priza de depresiune (tub Braunschwich). În acest caz, la o creştere suplimentară a vitezei, va rezulta o creştere suplimentară a depresiunii care va fi egală şi de sens contrar creşterii de presiune statică, datorată înfundării suplimentare prin picaj.

Pentru obţinerea acestui efect, priza trebuie să capteze o presiune egală cu:

Pp = Ps - q, unde: Pp = presiune captată de priza Braunschwich; Ps = presiunea statică; q = depresiune generată de priză.

Funcţionarea variometrului: La acţionarea manşei spre înainte va creşte viteza, deci va creşte q. În acelaşi timp, datorită înfundării suplimentare, va creşte şi Ps. La această priză, creşterea lui Ps este anulată de către supţiunea dinamică q. Acest lucru face ca presiunea de priză Pp să rămână constantă, deci variometrul nu va arăta coborâre. Acelaşi fenomen se va întâmpla şi la acţionarea manşei spre înapoi. În momentul când planorul urcă într-un curent ascendent, Ps va scădea în timp ce q va rămâne constantă. Această scădere a presiunii statice va face ca variometrul să indice urcare.

Indicaţia variometrului va fi direct proporţională cu valoarea curentului ascendent.

Pentru ca priza să funcţioneze normal, trebuie să aibă coeficientul -1

3 2 1 0 1 2 3

Fig. 6.14. VET cu tub Braunschwich

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

34

Chiar dacă priza a fost calibrată la coeficientul -1, nu este garantată o funcţionare mulţumitoare întrucât depinde şi de zona turbionară a locului unde a fost montată.

In fig. 3.5. se poate observa construcţia prizei de depresiune (tubul Braunschwich).

Pentru a verifica priza Braunschwich se va cupla un vitezometru de control Vc între presiunea statică şi priza în aşa fel că stuţul carcasei Ps a vitezometrului să fie cuplat la priză, iar stuţul membranei vitezometrului Pt se cuplează la presiunea statică a planorului. În situaţia când priza a fost bine calibrată, cele două vitezometre cel de control şi vitezometrul planorului, în timpul zborului, vor indica acceaşi viteză.

Dacă vitezometrul Vc indică viteză mai mică, depresiunea generată de priză este sub valoarea cerută şi invers (vezi fig. 6.15.).

Compensarea prizei în cazul unei erori cunoscute: Graficul din figură arată traiectoria indicaţiilor în caz de compensare înaltă sau joasă.

Astfel, un variometru subcompensat, în timpul creşterii vitezei de la v1 la v2 arată o înfundare mai mare decit înfundarea normala, în timp ce la scăderea vitezei de la v2 la v1 va arăta greşit în direcţia urcării. Supracompensarea duce la erori în mod invers, adică la o creştere a vitezei va arăta o înfundare mai mare decât normală.

Dacă după mai multe încercări în zbor vom constata o compensare greşită, va trebui să modificăm priza. La priza cu fantă dublă se poate înlătura subcompensarea prin scurtarea capătului ţevii. La supracompensare, ţeava trebuie prelungită (de exemplu cu cositor). În general modificări de sutimi de milimetru sunt suficiente pentru compensarea prizei.

Fig. 6.15. Schema şi grafic de verificare a tubului Braunschwich

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

35

7. Indicatorul de viraj şi glisadă Indicatorul de viraj şi glisadă este compus practic din 2 instrumente: - indicatorul de viraj si - indicatorul de glisadă.

7.1. Indicatorul de viraj Indicatorul de viraj se foloseşte pentru stabilirea direcţiei şi sensului de rotire a aeronavei fata de axa verticala (axa de giratie), cât şi a mărimii virajului.

Indicatorul de viraj are ca element principal un giroscop cu doua grade de libertate (fig.

7.16.)

Fig. 7.16. Indicatorul de viraj (giroscopul) Rotorul giroscopului este acţionat de un electromotor de curent continuu [1]. Axul principal al giroscopului şi axul cadrului sau [2] sunt dispuse paralel cu axa logitudinală şi respectiv transversală a aeronavei. Când aeronava execută un viraj are loc rotirea forţată a giroscopului în jurul axei verticale.

Funcţionarea indicatorului de viraj se bazează pe proprietatea giroscopului de a-şi păstra planul de rotaţie. Astfel, când intervine o forţă perturbatoare din exterior care tinde să-i schimbe planul de rotaţie, giroscopul va genera un moment (momentul giroscopic) care va tinde să

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

36

suprapună pe drumul cel mai scurt vectorul vitezei de rotaţie proprie a giroscopului cu vectorul forţei perturbatoare. În cazul indicatorului de viraj rolul forţei perturbatoare îl are forţa centrifugă care apare în momentul executării virajului. Deplasarea cadrului giroscopului se transmite acului indicator [3].

Deoarece unghiul de înclinare a cadrului este o funcţie de două variabile: unghiul de înclinare a avionului şi viteza de rotire în jurul axei verticale, scala nu poate fi gradată în unităţi de viteză unghiulară. Din acest motiv instrumentul lucreaza ca un indicator al prezenţei vitezei unghiulare în jurul axei verticale şi al sensului de rotire. Deşi nu este făcută o calibrare exactă a aparatului deplasarea unghiulară este proporţională cu acceleraţia normală apărută in timpul virajului deci implicit cu viteza de rotire.

7.2. Indicatorul de glisadă Indicatorul de glisadă se montează de regulă, împreună cu indicatorul de viraj, dând astfel posibilitatea, pilotului să aprecieze dacă virajele se execută corect din punct de vedere aerodinamic.

Indicatorul de glisadă reprezintă un fel de pendul, o sferă de metal care culisează într-un tub curbat din sticlă (fig. 6.17.).

Fig. 7.17. Indicatorul de glisadă (clinometrul) În zbor orizontal, sub acţiunea greutăţii, bila va ocupa o poziţie între cele 2 repere. În timpul virajului asupra bilei va acţiona, în afara forţei de greutate şi forţa centrifugă şi din acest motiv bila va ocupa o poziţie determinată de direcţia rezultantei celor 2 forţe. Dacă virajul este executat corect, bila rămâne în centrul tubului, între repere, indicând lipsa oricărei componente orientate în lungul aripii (glisadă sau derapaj). Pentru a amortiza oscilaţiile bilei, tubul se umple cu un lichid (toluen, petrol).

8. Compasul de aviaţie În practica navigaţiei aeriene se deosebesc următoarele categorii de instrumente pentru indicarea directiei de zbor: - compas magnetic; - compas giroscopic; - compas giromagnetic; - compas giroinductiv.

Deoarece în planorism se utilizează numai compasul magnetic, în continuare va fi descris acesta.

Compasul magnetic (fig. 8.18.) are ca principiu de funcţionare proprietatea acului magnetic de a se orienta pe direcţia liniilor de forţă ale câmplui magnetic terestru. Această

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

37

orientare a acului magnetic indică direcţia nordului magnetic, iar când este corelat cu utilizarea unei roze gradate oferă posibilitatea menţinerii deplasării pe o direcţie constantă.

Fig. 8.18. Compasul magnetic Părtile componente ale unui compas magnetic sunt: - echipamentul magnetic format din una sau mai multe perechi de ace magnetice [1]; - scala [2]; - plutitorul [3], toate acestea fiind închise într-o - carcasă umplută cu - lichid (de amortizare) [5]; - indicele de control [6]; - dispozitivul de compensare [7].

Datorită variaţiilor de temperatură, în compunerea compasului de aviaţie mai există şi o carcasă de compensare formată din una sau mai multe capsule elastice în care intră lichidul când se dilată.

Compasul magnetic va avea anumite erori în indicaţie datorate faptului că pe glob întâlnim o înclinaţie şi o declinaţie magnetică variabile. Totodată vom mai avea erori şi datorită antrenării acelor magnetice şi a rozei gradate în timpul virajelor. Astfel, lichidul se roteşte în sensul virajului datorită inerţiei şi frecării de pereţi. Când virajul încetează, lichidul îşi continuă rotirea din cauza inerţiei şi antrenează şi acul magnetic câteva grade mai mult faţă de direcţia spre care s-a orientat axa aeronavei.

Pentru a reţine mai usor erorile se recomandă metoda de memorare prezentată în tabelul următor.

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

38

Metoda de memorare a erorilor comasului magnetic: DIRECŢIA DE DEPLASARE

MIŞCAREA

INDICAŢIA ROZEI

INIŢIALELE DE MEMORAT

spre sud

viraj stânga

scade

SSS

spre sud

viraj dreapta

creşte

SDC

spre nord

viraj stânga

creşte

NSC

spre nord

viraj dreapta

scade

NDS

spre est

cabraj

creşte

ECC

spre est

picaj

scade

EPS

spre vest

cabraj

scade

WCS

spre vest

picaj

creşte

WCC

Compasul magnetic suferă influenţa maselor metalice de la bord. Din acest motiv nu va putea indica nordul magnetic ci o alta direcţie, Nordul Compas. Aceste deviaţii ale compasului se vor micşora prin operaţia de compensare. Dupa ce se efectuează această operaţie de compensare se întocmeşte un grafic (fig. 8.19.) care se afişează la bordul aeronavei: La calculele de navigaţie se ţine cont şi de acest tabel din care se determină deviaţia compasului Dc.

Fig. 8.19. Grafic compensare busola 9. Barograful Barograful este aparatul care instalat la bordul planorului înregistrează înălţimea la care se execută zborul pe o durata de timp prestabilită.

Barograful funcţioneaza ca şi altimetrul, pe baza deformaţiilor unei (sau mai multor) capsule aneroide în funcţie de presiunea statică (presiunea corespunzătoare înălţimii la care se

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

39

zboară). Faţă de altimetru, care indică doar înălţimea instantanee, barograful va înregistra pe un tambur înălţimea la care se zboară în funcţie de timp

Fig. 9.20. Barograful Barograful este alcătuit din: - placa de bază; - capac; - capsula pentru presiunea statică; - capsula aneroidă; - cilindru; - sistem de ceasornic sau motoraş electric; - ac înregistrator; - sitem de pârghii; - racord pentru presiunea statică; - pârghie pentru schimbarea timpului de rotire; - arc pentru fixarea capacului pe placa de bază (carcasă). Înregistrarea se poate face pe suport de fum prin zgâriere, sau pe hârtie cu cerneală care conţine glicerină. Cerneala cu glicerină nu se usucă pe peniţă în timpul funcţionării. Durata de rotire a tamburului poate fi stabilita de pilot la 12, 10, 4 sau 2 ore, iar înălţimea pâna la care se poate înregistra urcarea depinde de tipul barografului şi este precizată pe carcasa acestuia.

Barograma înregistrată se va interpreta după zbor studiindu-se următoarele elemente de zbor: - exploatarea termicii; - executarea saltului d.p.d.v. al duratei, vitezei şi înălţimii inferioare; - executarea ultimului salt, etc.

Totodată barogramele înregistrate constituie dovada câstigurilor de înălţime necesare obţinerii insignelor şi omologărilor recordurilor.

CUNOAŞTEREA PLANORULUI

40

10. Schema de legătură a instrumentelor de bord Instrumentele de bord, în funcţie de sursa de alimentare, se vor racorda la: - tubul Pittot: vitezometru, variometru, altimetru, VET. - sursa de curent continuu: giroclinometru, staţie radio.

Giroclinometrul (indicatorul de viraj şi glisadă) se va alimenta de la 2 baterii de 4.5 V. C.C., iar staţia radio de la acumulator de 12 V. C.C.

Fig. 10.21. Schema de legătură a instrumentelor de bord