Drumuri Deschise Nr. 140

Anul jubiliar al Seminarului

Nr. 140 Octombrie-Noiembrie 2011

Meditaţie şi Rugăciune “Isuse, fă-ne să acţionăm mereu ca şi cum ar fi ultimul lucru pe care l-am face. fă- ne să ne rugăm mereu ca şi cum ar ultima posibilitate pe care o avem aici pe pământ ca să-ţi vorbim”.

Drumuri Deschise Nr. 140 Octombrie-Noiembrie Revista studenţilor Institutului Teologic Romano-Catolic “Sfântul Iosif” Iaşi

Adresa

Redacţia Drumuri Deschise Str. Theodor Văscăuţeanu nr. 6 Ro - 700462 Tel: 0232/225228 E-mail: drumuri_deschise@yahoo.com http://www.editurasapientia.ro http://www.itrc.ro

Redactori: Herciu Aurelian Farcaș Leonard Iancu Raimond-Tiberiu Bucevschi Eduard Turbuc Laurentiu

Fotograf:

Gabor Sergiu

Copertă:

Gabriel Hălănduţ

Intenţie Misionară:

Pentru ca toate comunitatile crestine raspândite în continentul asiatic sa proclame evanghelia cu fervoare, marturisindu-i frumusetea cu bucuria credintei.

Intenţie Generală:

Pentru ca toti învatatorii sa transmita iubirea fata de adevar si sa educe în spiritul valorilor morale si spirituale autentice

Cuprins • Mesajul părintelui rector

...4

• Cu Dumnezeu, nimic nu este imposibil Pr. Benone Lucaci ...5 •Despre Părintele laurenţiu Pr. Laurenţiu Dăncuţă

Dragi cititori,

...6-7

•La început de Seminar Paul Roca

...8

• Anul I se prezintă

...9-10

• "Rugaţi-vă cu inima: aceasta este luna mea" Alexandru Roca ...11

Un copil care creşte este cea mai mare minune care există. La ceas aniversar, putem constata, cu admiraţie, că Seminarul a crescut şi a atins vârsta maturităţii: 125 de ani.

Acum, această instituţie a ajuns să meargă pe picioarele sale, este independentă, are o conduită sobră şi este un punct de reper pentru alte entităţi educaţionale. Iar întrucât maturitatea este vârsta roadelor, nu putem să nu remarcăm slujitorii Domnului care au crescut şi s-au format la umbra acestei şcoli. „Inima diecezei şi inima inimii noastre”, cum o numeşte Păstorul diecezei noastre, a fost încredinţată, la început de an jubiliar, părintelui Benone Lucaci, pentru a o cârmui în itinerariul formării spre sfânta preoţie.

Dorim succes noii conduceri, iar vouă, dragi colegi, vă cerem votul de încredere, la început de an academic şi debutul noii redacţii a revistei Seminarului.

Fiţi mândri că sunteţi parte a creşterii acestui copil si nu fiţi zgârciţi cu viaţa voastră. Nu avem cu adevărat decât ceea ce am dăruit. Ceea ce e Seminarul astăzi nu este meritul nostru, însă suntem responsabili de ceea ce va fi el mâine.

• Anul pastoral, o experienţă inedită Tiberiu Budău ...12 •Ecuador: un vis în ramă Marius Mărtinaş

...13-15

•Provocări din cultura generală Marian Blaj •Jubileul de 125 de ani Pr. Anton Despinescu

...1 6 ...17

•In rei memoriam! (26.11.195626.11.2011) Pr. eduard Fernţ ...18-19 •Fidelitatea lui Cristos, fidelitatea preotului

Pr. Viorel Ababei

...20-21

•Durerile musculare Neculăeşi claudiu

...21

•Oscar Romero Andrei Blaj

...22

•Dacă preotul Marian blaj

...23

•Să regasim timpul pentru lectură Aurelian Herciu

La mulţi şi rodnici ani!

Redacţia

..24

3

Vocaţia trăită cu bucurie şi entuziasm!

O

Mesajul părintelui rector

rice început e greu”, spune o veche zicală, ce se regăseşte în diferite limbi şi culturi. Aş zice că un început este şi mai greu dacă nu „ se stabileşte sau nu se înţelege de la început direcţia spre care se porneşte sau obiectivul ce trebuie îndeplinit.

Această perioadă reprezintă un „început” atât pentru mine, în noua misiune, de rector, dar şi pentru voi, la debut de an academic, sau chiar pentru prima dată în seminar (anul I). Din fericire, atât în ceea ce mă priveşte pe mine cât şi pe voi, aceste două puncte de reper (cel de plecare şi obiectivul spre care ne îndreptăm) sunt bine stabilite de Biserică, în spiritul şi în interiorul căreia ne petrecem aceşti ani de formare, şi sunt destul de clare.

Mai este un aspect, poate la fel de important: între punctul de plecare şi cel de sosire, căile pe care se merge pot fi diferite. De aceea, depinde în mare măsură de noi să alegem calea cea mai potrivită, ceea ce în termeni pedagogici se numeşte „metodă”. Şi aici avem suficiente elemente care, cu siguranţă, ne vor ajuta să facem alegerea cea mai bună. În acest sens, acel „orice început e greu”, nu este şi nu trebuie să fie ceva care să ne sperie sau să ne preocupe în mod exagerat. Îmi amintesc că la prima întâlnire pe care am avut-o cu studenţii anului I şi apoi cu toţi studenţii, am avut senzaţia că pe chipurile multor studenţi se poate citi petrece timpul de formare în Seminar, angajânduo anumită teamă şi un soi de tristeţe sau preocupare. vă cu toată fiinţa voastră, punând în joc toţi „talanţii” pe care Dumnezeu vi i-a dat, mai ales cei În mod spontan mi-au venit în minte cuvintele specifici vârstei minunate la care vă aflaţi acum. rostite de fericitul papă Ioan Paul al II-lea la Dacă zilnic veţi încerca să-l întâlniţi pe Cristos inaugurarea mandatului său: „Nu vă fie frică: prin ascultarea şi meditarea cuvântului divin, prin deschideţi-i, deschideţi-i larg uşile lui Isus!”. Imediat am tras concluzia că pentru un seminarist, care studiu şi disponibilitate, prin realizarea unei relaţii în mod liber şi responsabil răspunde chemării de „prietenie” cu el, veţi ajunge să spuneţi cu sfântul Domnului şi-i „deschide uşa”, teama nu este justificată. Paul: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El, care nu l-a cruţat pe propriul Cu atât mai mult nu este justificată tristeţea sau său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum „oboseala”. Actualul papă, la începutul mandatului nu ne va dărui toate împreună cu el? Cine va aduce său, vorbind clerului din Valle d’Aosta, a afirmat că acuză împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu lumea şi în special tinerii sunt atraşi spre Cristos nu este cel care justifică! Cine îi va condamna? Cristos prin intermediul preoţilor obosiţi, ci de preoţi plini Isus, care a murit, dar, mai mult, a şi înviat, care este de entuziasm în slujirea lui şi a fraţilor. Apoi, papa a la dreapta lui Dumnezeu, intervine pentru noi. Cine subliniat că avem nevoie de preoţi sfinţi, care înţeleg până ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau la capăt menirea lor de preoţi şi misiunea lor fascinantă. strâmtorarea, sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia?” (Rom 8,31-35).

Iată de ce eu consider că unul din semnele că Vă doresc un an binecuvântat cu cât mai multe cineva se pregăteşte cu toată fiinţa sa pentru misiunea sacerdotală, este bucuria vocaţiei, entuziasmul roade, bucurii şi satisfacţii pe toate planurile! pe care îl manifestă în drumul de formare.

Acum, la început de an academic, chiar dacă cu siguranţă vă veţi confrunta şi cu diferite probleme, nu pot să vă adresez altă urare decât aceea de a

Rector, Pr. Benone Lucaci

4

„Cu Dumnezeu, nimic nu este imposibil!”

Ce aşteptări şi ce provocări ar fi acum, la început de mandat?

Preacucernice părinte rector, vă rugăm să ne spuneţi două cuvinte în loc de prezentare.

Chiar că nu-i nevoie de mai multe cuvinte pentru a mă prezenta. Cele două cuvinte sunt: părintele Benone. Unul (numele) ţine de identitatea mea prin naştere şi prin botez, celălalt se referă la misiunea la care Domnul m-a chemat. Deci tot ceea ce aş putea spune pentru a mă prezenta, cred că ar trebui să se regăsească în aceste două cuvinte.

Cum

aţi

primit

vestea

numirii

ca

rector?

Cu stupoare şi reţinere, mai ales că prima aluzie clară din partea episcopului a venit într-un context în care eu tocmai mă dusesem la excelenţa sa cu dorinţa să renunţ la o parte din activitatea mea de la Seminar pentru a mă putea organiza şi a face faţă mai bine misiunii pe care o aveam la Căminul Xaverianum şi la Şcoala Normală. Apoi a urmat o perioadă destul de lungă în care am sperat că lucrurile să se rezolve altfel. În cuvintele sfinţiei voastre revine îndemnul „să nu În cele din urmă, când am înţeles că e mai bine să accept această propunere, am spus un „da” hotărât şi decisiv, vă fie teamă!”. Care sunt temerile unui seminarist? încredinţându-mă plin de speranţă voinţei Domnului.

După părerea mea, un seminarist nu ar trebui să aibă motive pentru care să-i fie teamă. Atunci când, cu toată Ce reprezintă această numire pentru sfinţia voastră? inima, la chemarea lui Dumnezeu, se încredinţează grijii materne a Bisericii pentru ca ea să-l ajute să Uneori am impresia că Domnul „se joacă” cu „crească” şi să devină un „alter Christus”, seminaristul mine. De fiecare dată când am primit ca preot o nouă ar trebui să „audă” şi să mediteze mereu cuvintele lui misiune şi am încercat să „plonjez” cu toată dăruirea şi Isus: „voi sunteţi prietenii mei…” (In 15,14), „să posibilităţile mele în realizarea ei, am constatat că, după nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă” (In un timp relativ scurt, eram chemat la o altă misiune. 14,27), „eu sunt cu voi în toate zilele…” (Mt 28,20).

De multe ori seminariştii care „se tem” consideră că Acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori, şi de fiecare dată tocmai în momentul în care mă simţeam mai bine această teamă vine „din afară”, de la ceilalţi, uitând că în îndeplinirea acelei misiuni. E un „joc” puţin cam de fapt toţi cei care sunt responsabili cu formarea în dur, dar sunt sigur că nu este nimic „sadic” în el, ci Seminar, îndeplinesc rolul de persoane care vor să ajute şi face parte din planul pe care Dumnezeu îl are cu mine. nu să distrugă. Poate că, dacă există teamă, cauza acesteia Uneori m-am simţit ca o „minge” aruncată de pământ, ar trebui căutată „în interior”. Sper să fie tot mai puţini dar mi-am dat seama că cu cât eram „trântit” mai cei care trăiesc timpul de formare cu acest sentiment. puternic, ajungeam să mă înalţ tot mai sus. Revenind În încheiere, dacă ar fi să alegeţi un moto al mai strict la întrebarea dumneavoastră, aş putea spune că numirea în funcţia de rector reprezintă pentru mine mandatului pe care îl începeţi, care ar fi acesta? o chemare la a mă angaja cu mai multă generozitate şi „Cu Dumnezeu, nimic nu este imposibil!” responsabilitate în slujirea lui Dumnezeu şi a Bisericii.

Mulţumim!

5

Interviu cu părintele rector

În privinţa „aşteptărilor”, cred că cele mai multe sunt din partea celorlalţi. Eu prefer să compar activitatea mea la acest început de mandat cu cea a unui agricultor, care, primăvara, cu mult efort, răbdare, dar şi speranţă, se apucă să lucreze pământul şi să arunce sămânţa, pentru ca aceasta să aducă rod „la timpul potrivit”.

Din fericire, am avantajul că nu trebuie să folosesc un „pământ nou”, dur, necultivat până acum, ci un pământ deja „desţelenit şi mănos”, care are toate şansele să aducă roade îmbelşugate. „Provocările” sunt într-adevăr multe, deoarece şi societatea în care noi trăim şi pentru care ne pregătim să devenim preoţi, ne pune zilnic în faţă un „tablou nou”, tablou pe care trebuie să-l interpretăm şi să-i ajutăm şi pe alţii să o facă, doar la lumina acelei făclii care vine din ascultarea şi meditarea cuvântului lui Dumnezeu. Şi în acest caz şansa noastră este că avem o istorie şi o tradiţie atât de bogată, din care vom putea scoate întotdeauna „lucruri vechi şi noi”, în funcţie de necesităţi.

Despre părintele Laurenţiu de mult de bunica mea pentru a pune în mine acest germen al vocaţiei. După harul lui Dumnezeu şi după darul vieţii primit de la părinţi, bunicii mele îi sunt cel mai recunoscător: sunt rodul rugăciunilor şi sacrificiilor ei.

Interviu cu părintele Laurenţiu

1. Părinte, vă rog să vă prezentaţi pentru a vă cunoaşte mai bine. Îi salut pe toţi cititorii acestei reviste şi mă fac cu drag cunoscut lor, pentru că sunt convins că oamenii care se cunosc pot colabora mai bine. M-am născut în localitatea Bacău, exact la mijlocul lunii mai a anului 1982. Sacramentele iniţierii creştine le-am primit tot în Bacău, în parohia „Sfântul Nicolae”.

După ce am absolvit Şcoala Generală 178, din Bucureşti, am început liceul la Bacău, în anul 1997, în cadrul Seminarului „Sfântul Iosif ”. Pe atunci cred că se învăţa mai mult şi de aceea şi examenul de bacalaureat se lua mai uşor (glumesc!), astfel că după ce am trecut cu bine de acesta şi de examenul de admitere, am început în anul 2001 cursurile în acest Seminar. În anul academic 2005-2006 am făcut „pastoraţie” la bibliotecă şi pastoraţie (fără ghilimele!) în parohia „sfântul Anton” din Iaşi. La 24 iunie 2008, harul lui Dumnezeu şi bunăvoinţa episcopului au conlucrat şi am fost hirotonit preot în catedrala „Sfânta Fecioară Maria, Regină” din Iaşi. Din acea zi păşesc cu grijă printre oameni şi vorbesc atent pentru ca nu cumva să răspund prin viaţa şi cuvintele mele la întrebări pe care nu şi le pune nimeni.

3. Ce pasiuni aveţi?

Prea multe ca să poată fi cuprinse în paginile acestei reviste, dar mă voi limita la trei. Îmi place enorm de mult muntele. Şi-mi place nu doar să-l văd, să-l admir de la distanţă, ci iubesc să-l simt sub picioarele mele, să-l urc. Foarte multe amintiri din viaţa de seminarist, mai ales din vacanţe, sunt legate de ieşirile cu seminariştii pe munte, alături de care am cutreierat Ceahlăul, Rarăul, Bucegiul, Făgăraşul etc. Cu aceeaşi pasiune cu care parcurg cărările munţilor, parcurg zilnic paginile cărţilor bune. Îmi place să citesc. Citesc cărţi şi mai puţin ziare sau subtitrări. Şi ca să ajung şi la a treia – deşi nu le-am prezentat neapărat în ordinea priorităţilor – vă mărturisesc că bucuriile pe care mi-o aduc munţii şi cărţile, le regăsesc şi în oameni. Îmi plac oamenii, îmi place omul.

4. Care a fost primul sentiment pe care l-aţi avut atunci când aţi primit vestea oficială că veţi fi formator în cadrul ITRC?

2. Povestiţi-ne cum s-a dezvoltat germenul vocaţiei sfinţiei voastre.

Printre primele realităţi cristalizate în memorie, împreună cu rugăciunea „Înger, îngeraşul meu”, se află şi mult cunoscuta întrebare: „ce vrei să te faci când ai să fii mare?”. Nu-mi amintesc să fi avut vreodată în timpul copilăriei alt răspuns decât acesta dat cu mult entuziasm: „Preot! Mă voi face preot!”. Acum, conştientizez că nu prea ştiam eu ce înseamnă să fii preot, dar mă fascina ideea să pot vorbi oamenilor, iar ei să stea să mă asculte cu atenţie, aşa cum vedeam că făceau preoţii din copilăria mea. Participam cu drag la Sfânta Liturghie, dis de dimineaţă, şi mai ales Duminica mergeam la o Liturghie pe care nu o înţelegeam, dar îmi plăcea cum suna. Îmi venea să aplaud când părintele Herghelegiu – Dumnezeu să-l fericească! – spunea „per omnia saecula saeculorum”, deşi habar nu aveam ce înseamnă. Aveam doar 4-5 ani şi nu ştiam de existenţa limbii latine. Peste toate acestea, sunt convins că bunul Dumnezeu s-a folosit enorm

Primul gând a fost că e „o pălărie prea mare pentru capul meu”. Era vorba despre o misiune dificilă. Însă acest sentiment a fost surclasat repede de un altul: încredere. Am simţit că oameni importanţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt – Preasfinţitul, părintele Rector şi colaboratorii lor – au încredere în mine. Şi ştiţi şi voi cât de încurajator e sentimentul încrederii: să simţi că cineva are încredere în tine.

Aceasta mi-a dat curaj.

5. Cum aţi petrecut cei trei ani de pastoraţie, după hirotonirea ca preot?

6

Cu entuziasm! Şi într-adevăr i-am petrecut şi nu i-am lăsat pe ei să treacă, adică i-am trăit din plin, crescând şi – sper! – ajutându-i şi pe alţii să crească.

Au fost ani în care am continuat să învăţ şi să cresc: de la oameni înveţi mult mai mult şi mai repede decât din cărţi. Primul an (1 august 2008- 31 iulie

2009) l-am petrecut la Gherăeşti, judeţul Neamţ (unde fusesem ca diacon în vacanţa de Crăciun). A fost un an plin de activităţi. Foarte frumos! Devin nostalgic. Însă când abia am reuşit să-i învăţ un pic pe nume pe cei de acolo, am fost chemat la o altă slujire. La 1 august 2009 am fost numit vicar la parohia „Adormirea Maicii Domnului” din Iaşi (unde fusesem ca diacon de sărbătorile pascale).

Pe lângă activităţile de la catedrală, am primit şi numirea de capelan sanitar pentru îngrijirea bolnavilor din cele 14-15 spitale din Iaşi. Viaţa în mijlocul bolnavilor a fost o experienţă care m-a marcat: am văzut ce înseamnă să-ţi doreşti să mori împăcat cu Dumnezeu şi să tragi de fiecare fărâmă de energie astfel încât să rezişti până ajunge preotul.

Am văzut la ce ajută credinţa: nu înlătură suferinţa, dar îi dă sens, valoare. A fost extraordinar. După doi ani şi două luni, adică de la 1 octombrie 2011, am primit o nouă slujire în mijlocul oamenilor din Seminar.

Dar în viaţă nu se întâmplă toate după planurile noastre şi iată-mă formatorul unora dintre cei cu care împărţeam sala de mese, terenul de fotbal, sala de lectură, biblioteca, cimitirul uneori chiar şi Copoul.

8. Cu ce gânduri, ce planuri, ce aşteptări aţi venit din nou aici?

6. Nu aţi ieşit de mult timp de pe băncile Seminarului. Cum e să reveniţi la locul unde aţi trăit atâţia ani ca seminarist?

Mie mi-a plăcut viaţa de seminarist iar acest lucru m-a ajutat să revin mereu cu drag. Când am venit acum, am fost încercat de mai multe sentimente, stări: de la o puternică nostalgie, până la o anumită uimire care mă făcea mereu să-mi spun „nu are cum să fie aşa”, asta mai ales în prima săptămâna.

Dar m-am convins repede că „are cum” şi că sunt din nou aici. Acum mă bucur să regăsesc capela frământărilor mele, cimitirul plimbărilor mele, sala lecturilor mele. Au trecut atât de repede anii de seminar încât nu am apucat să mă bucur de toate acestea pe deplin. Acum am ocazia să completez fiecare clipă de bucurie din capelă, cimitir, sala de lectură sau bibliotecă, sala de mese sau alte locuri ale Seminarului.

9. Aveţi un mesaj pentru seminarişti la începutul noului an academic?

Sunt atât de multe lucruri pe care aş vrea să le transmit încât nu ştiu la care să mă opresc. Să fie responsabili şi oameni de cuvânt, de caracter, în care poţi avea încredere indiferent că eşti prietenul lor, profesorul lor, formatorul lor etc. Să nu-i dezamăgească pe cei care ţin la ei. Şi să citească. Mult! Şi să re roage şi mai mult. Şi să fie sănătoşi. Şi …mă opresc aici. Vă mulţumesc.

Iaşi, 23 octombrie 2011 - ITRC

7. Din acea postură de seminarist, vă gândeaţi că veţi ajunge formator al unora dintre foştii colegi ai sfinţiei voastre?

Mulţumim!

Niciodată! Când vedeam prin câte trec formatorii zi de zi, în dorinţa lor de a ne forma cât mai bine, nu doar că nu mă gândeam, dar nici nu-mi doream.

7

Interviu cu părintele Laurenţiu

Cu gânduri de pace, cum spune Domnul prin profetul Ieremia: „Căci eu ştiu gândurile, pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde” (Ier 29,11). Da, acesta îmi este primul gând: pacea.

Am venit aici cu optimism şi cu încredere în oameni.

Spuneam că-mi plac oamenii. Sunt convins că în fiecare se ascunde ceva bun şi eu trebuie să scot la iveală tot ce e mai bun. Nu am venit să-i urmăresc pe cei care fac răul, ci să-i ajut pe toţi cei care vor să facă binele, căci creştinismul, credinţa noastră, nu este religia lui „nu fă răul” (cf. Tob 4,15), ci religia lui „fă binele” (cf. Mt 7,12). Sunt aici – cel puţin aşa-mi place să cred – pentru ca să-i ajut pe seminarişti să facă mai uşor binele, să fie buni, oameni buni – în toată profunzimea acestei sintagme de om bun. Cei care nu reuşesc să fie oameni buni astăzi, nu vor reuşi să fie preoţi buni mâine.

La început de seminar

S

eminarul este, după cum spune şi preasfinţitul Petru Gherghel, inima diecezei şi totodată inima inimii noastre. Auzind aceste cuvinte frumoase, care sincer vorbind, mi-au plăcut foarte mult şi m-au făcut să mă simt mândru că, începând cu acest an, fac şi eu parte din Seminar, m-au pus însă şi puţin pe gânduri deoarece mi s-au părut puţin cam înălţătoare

Să ne cunoaştem colegii

Meditând însă, puţin la acest lucru, am reuşit să-mi conturez unele idei în ceea ce priveşte Seminarul. Pot spune acum că într-adevăr Seminarul sau școala lui Cristos, cum îmi place mie să-i spun, este locul în care Cristos în mod direct ne formează atât din punct de vedere uman şi intelectual, cât şi spiritual şi cum Cristos este, sau cel puțin ar trebui să fie centrul vieții noastre , tot așa şi Seminarul trebuie să fie în inima noastră.

De pe data de 10 septembrie 2011, ziua venirii noastre, a celor din anul I, la Seminar, zi care va face parte din amintirile noastre, încă din primele ore ale dimineţii am fost victima unor emoţii inexplicabile.

Acum, cred însă că acele emoții se datorau faptului că , din acea dată, a început un nou ciclu esențial, chiar mai mult, pentru că începem Seminarul mare.

Emoțiile nu s-au oprit aici, ci au continuat să insiste pe ideea că odată cu intrarea mea în școala Domnului, pretențiile lui Cristos şi a celor din jur vor începe să crească, lucru la care m-am mai gândit şi altă dată, dar care nu a prezentat prea mult interes.

Cu siguranţă, pe durata celor şapte ani, pe lângă momentele frumoase, productive, vor mai fi şi clipe tensionate, clipe în care nu ne vom găsi rostul în viaţă, dar dacă ne încredem în Tatăl, prin a cărui voinţă am ajuns aici, vom birui.

Aşadar, cu Sfânta Treime alături, va veni şi ziua în care vom avea priveliştea de sus, din vârful piramidei. Chiar dacă pregătirea preoţească este suma tuturor renunţărilor la lucrurile deşarte, trebuie să ne gândim că preoţia este suma tuturor bucuriilor şi împlinirilor în Cristos Isus.

Având aceste mici rețineri, am pornit la drum avândul călăuză pe Bunul Pastor şi astfel mi-am făcut loc printre bagaje şi am reușit sa pun piciorul pe treptele Institutului Teologic Romano-Catolic „Sf. Iosif ” din Iași.

Paul Roca, Anul I

Aici, am fost primiți cu o mare bucurie, cu nenumărate încurajări din partea părinților formatori, care ne-au vorbit totodată de Sfânta Preoţie şi de idealul nostru care este Cristos-Marele Preot. După aceste momente irepetabile, am început programul cu o rugăciune, după care a urmat masa, momente ce ne-au apropiat unii de alţii. Astfel, chiar dacă la început semănam cu o adunătură de tineri a căror legătură era doar credinţa, am început să formăm un grup unit. Acest lucru, printre altele, este şi unul din ţelurile noastre, de care ne vom putea folosi pentru a ne atinge scopul nostru şi totodată planul lui Dumnezeu.

8

Anul I se prezintă Mă numesc Adam Andrei şi sunt din Parohia „Înălţarea Domnului” - Moneşti (Bacău). Mai am un frate şi o soră. Sunt o persoană sociabilă şi îmi place să mă distrez mai ales cu prietenii. Prefer ca atunci când greşesc, să fiu corectat în particular. Totodată sunt o persoană sinceră atât cu mine cât şi cu cei din jur şi mi-ar plăcea ca şi ceilalţi să fie la fel. În ceea ce priveşte sportul, îmi place să joc fotbal.

9

Să ne cunoaştem colegii

Mă numesc Dămătârc Toma şi sunt din Parohia „Sfânta Tereza” din Roman. Am absolvit Seminarul Liceal „Sfântul Iosif ” din Bacău. În ceea ce mă priveşte, sunt o persoană calmă, sociabilă, căreia îi place să petreacă timpul alături de prietenii săi. Dintre pasiunile mele, menţionez lectura, filmele şi muzica clasică. Sper ca în anii pe care îi voi petrece în Seminar să acumulez cât mai multe cunoştinţe sub îndrumarea părinţilor profesori şi cât mai multe sfaturi din partea colegilor Mă numesc Blaj Corneliu şi am văzut pentru mai mari. prima dată lumina zilei la data de 10 iunie 1985 la maternitatea spitalului din Roman. Am devenit fiu al Mă numesc Diac Marian şi sunt din Bacău, Parohia lui Dumnezeu la 30 iunie 1985 în biserica „Sf. Tereza „Sfântul Nicolae”. Am absolvit Seminarul Mic din a Pruncului Isus” din Roman. După o lungă experienţă Bacău. Despre mine, pot spune că sunt o persoană constructivă avută în afara Seminarului, timp în care: sociabilă. Timpul liber îl petrec împreuna cu prietenii am absolvit facultatea de Automatică din Iaşi, în 2009, sau în faţa calculatorului. În general îmi place să ascult am urmat timp de un an cursurile masterului de tip muzică, să vizionez filme, să citesc şi să joc fotbal. Pe MBA din cadrul CETEX Iaşi şi am muncit în diferite viitor îmi doresc, ajutat de cei din jur, să mă formez din sectoare de activitate, ca gestionar, agent de vânzări, punct de vedere intelectual, uman şi spiritual conform consultant de vânzări şi manager de produs. Apoi drumului către preoţie. am hotorât să-mi urmez glasul inimii: „Doamne în nimicnicia mea, vreau să fiu o făclie a Ta”.

Mă numesc Farcaş George, sunt din Parohia „Sf. Marcu”, Cleja II, Bacău. M-am născut în oraşul Braşov, Mă numesc Boşcor Radu-Stefan, am 20 de ani, la data de 23 ianuarie 1991. Pasiunea mea este chitara. sunt din Parohia „Coborârea Duhului Sfânt” - Ştefan cel Mare, judeţul Bacău. Am absolvit Seminarul Mă numesc Gherghel Andrei - Cornel şi sunt din Liceal din Bacău în anul 2011. Am simţit chemarea Tupilaţi, filială a Parohiei din Nisiporeşti. Am absolvit lui Dumnezeu încă de mic. Am venit la acest Institut Seminarul Liceal din Bacău iar experienţa dobândită pentru a împlini voinţa lui Dumnezeu. Am ca pasiune acolo m-a făcut să continui pe această cale. Îmi plac, principală fotbalul. în general, toate activităţile sportive, iar o altă pasiune de-a mea sunt jocurile pe calculator.

Mă numesc Budău Robert şi sunt din Parohia „Sfântul Nicolae” – Bacău. Am absolvit Seminarul Mă numesc Gherguţ Gabriel şi sunt din Parohia Liceal din Bacău în anul 2011. Îmi place fotbalul, „Trupul şi Sângele Domnului” din Gherăeşti. Sunt tenisul iar în timpul liber îmi place să ascult muzică şi seminarist la „Don Orione”. Am absolvit liceul la să vizionez seriale. Şcoala Normală „Vasile Lupu” - Iaşi. Pasiunile mele sunt fotbalul, plimbarea cu bicicleta şi excursiile. Sunt Mă numesc Cazacu Marian şi sunt din Parohia o persoană comunicativă, prietenoasă şi în căutare de „Numele Sfintei Fecioare Maria”, din Pralea. Sunt o ceva nou. persoană respectuoasă şi cu bun simţ.

Mă numesc Ghiuzan Iosif şi sunt din Adjudeni, Sunt Cernică Teofil - Cătălin şi provin din Parohia Parohia „Coborârea Duhului Sfânt”. Am absolvit liceul „Maica Îndurerată” - Satu Nou, Neamţ. Am absolvit la Grupul Şcolar „Vasile Sav” din Roman, iar gândul Seminarul Liceal din Bacău în anul 2011 şi îmi place de a veni la Seminar îl am de pe vremea când am fost foarte mult muzica şi fotbalul. ministrant. Sunt convins că începutul acestui drum va fi greu, însă rugăciunea şi ajutorul Domnului întrec Numele meu este Ciobanu Marius Andrei şi sunt toate. Sunt încrezător în faptul că drumul pe care am din Parohia „Adormirea Maicii Domnului”, Focuri, Iaşi. pornit este drumul pe care îl vrea Domnul să-l urmez, Nu pot spune lucruri foarte interesante despre mine decât iar restul este trecătoare. faptul că sunt pasionat de muzică şi un mare admirator al naturii. Sunt o persoană sociabilă, deşi iubesc momentele Mă numesc Iacob Mădălin Răzvan şi sunt din Parohia de melancolie, de meditaţie. Prezenţa mea în Seminar o „Sfântul Nicolae” – Bacău. Am absolvit Seminarul Liceal datorez în totalitate lui Dumnezeu, căruia nu voi înceta din Bacău în anul 2011. Sunt o persoană deschisă, sinceră. niciodată să-i mulţumesc pentru acest mare dar.

Pasiunile mele sunt fotbalul, şahul şi ping-pong-ul.

Să ne cunoaştem colegii

Mă numesc Imbrea Sergiu şi sunt din Parohia „Sfânta Maria a Zăpezii”, Ciugheş - Bacau. Am absolvit Seminarul Mic din Bacău. Sunt o fire deschisă, comunicativă, mereu veselă şi cu zâmbetul pe buze. Îmi place să fac excursii cu prietenii şi să schiez. Spre deosebire de ceilalţi colegi ai mei, nu îmi place fotbalul; singurul sport pe care îl practic este schiul.

extracuriculare, îmi place să joc ping-pong şi fotbal.

Mă numesc Susanu Paul - Sebastian şi sunt din Bacău, Parohia ”Sfântul Nicolae”. Am absolvit anul acesta Seminarul Mic din Bacău. Am un temperament coleric şi sunt puţin orgolios, însă sunt o fire sociabilă.

Petrec timpul liber cu prietenii, dar şi în faţa calculatorului. Când îmi permite timpul, citesc, dansez şi desenez, activităţi ce mă relaxează.

Mă numesc Lorenţ Vlad şi sunt din Parohia „Sf. Anton” - Huşi. Am absolvit Seminarul Liceal din Mă numesc Susanu Petrică şi sunt din Parohia Bacău în anul 2011. Sunt o persoană sociabilă căreia îi „Schimbarea la Faţă”- Izvoarele, Iaşi. Sunt seminarist la place să-şi facă prieteni şi să se distreze. În timpul liber, „Don Orione” şi, ca obiectiv în acest Institut, doresc să îmi plac fotbalul şi jocurile pe calculator. aprofundez cunoaşterea lui Dumnezeu. Îmi place să fiu la curent cu ştirile din întreaga lume.

Mă numesc Mihăeş Adrian şi sunt din Parohia „Sf. Anton” - Răchiteni. Mă aflu în Seminar pentru Mă numesc Tamaş Ştefan şi sunt din Parohia „Sfânta că doresc să dau un răspuns glasului lui Dumnezeu. Tereza”- Teţcani. Am absolvit, în 2011, Seminarul Consider că sunt o persoană deschisă şi prietenoasă, Liceal „Sfântul Iosif ” din Bacău. Îmi place lectura, chiar dacă nu este prea evident, starea mea depinzând muzica, iar când timpul îmi permite, să vizionez un de mai mulţi factori, însă doresc ca cei din această casă film bun. Am ales să urmez acest Institut pentru a să mă înţeleagă şi să mă accepte aşa cum sunt. mă forma din punct de vedere uman, intelectual şi spiritual, în perspectiva preoţiei.

Mă numesc Palcău Ionuţ şi sunt din Parohia „Fericitul Ieremia” - Bacău. Am absolvit Seminarul Mă numesc Tiba Neculai - Marius şi vin din Parohia Liceal din Bacău. În câteva cuvinte, mă pot caracteriza „Schimbarea la Faţă”- Izvoarele, Iaşi. Sunt seminarist ca fiind o persoană sociabilă, extrovertită şi veselă. la „Don Orione”. Sunt seminarist de patru ani şi îmi Referitor la viaţa de Seminar, am multe aşteptări, atât place mult acest statut. Mă consider o persoană mai de la mine cât şi de la cei din jurul meu. Ca pasiuni, timidă, dar nu pot să spun că nu sunt comunicativ îmi place muzica, lectura şi filmele. atunci când trebuie. Îmi plac şi alte lucruri cum ar fi fotbalul, muzica, uneori lectura şi sper ca şi lucrurile pe Numele meu este Patraşcu Cătălin şi sunt de care le voi afla aici la Institut mă vor atrage. origine din Parohia „Sfânta Cruce”- Bacău. Am absolvit Seminarul Liceal din Bacău. Îmi place să joc fotbal, Mă numesc Turbuc Laurenţiu şi sunt din Arini, tenis şi să cânt la chitară.

Parohia „Naşterea Sfintei Fecioare Maria” şi am absolvit anul acesta Seminarul Mic din Bacău. Am hotărât să Sunt Alexandru Roca din Şcheia, venit la Seminarul continui la acest Institut pentru ca, într-o bună zi, din Iaşi cu scopul de a-l cunoaşte mai bine pe Tatăl să fiu sfinţit preot. Pot spune despre mine că sunt o ca mai apoi să pot da mărturie despre El. Preotul este persoană energică şi sociabilă. Îmi place să citesc, să joc acela care stă la pânda misterelor lumii. Aşadar mă voi fotbal şi să ascult muzică. strădui să acumulez cât mai mult în vederea „citirii semnelor timpului” pentru a fi un instrument de bază în mâna lui Dumnezeu.

Mă numesc Paul Roca din Şcheia, Parohia „Înălţarea Sfintei Cruci”, şi am absolvit Seminarul Franciscan din Roman. Îmi place să mă plimb, să cânt şi să citesc.

Mă numesc Simon Lucian şi sunt din Parohia „Înălţarea Domnului”- Sagna. Am absolvit liceul la Seminarul Teologic Romano - Catolic „Sfântul Francisc” din Roman. În câteva cuvinte, pot spune despre mine, că sunt o persoană deschisă din punct de vedere comunicativ. Printre activităţile mele

10

"Rugaţi-vă cu inima: aceasta este luna mea"

I

n anul Domnului 1984, în ziua de 25 a lunii octombrie, într-o �������������������������� zi de joi,��������� când totul părea banal, monoton, într-un colţ al lumii caracterizat doar prin războaie, vărsări de sânge şi neînţelegeri între oameni, Sfânta Fecioară Maria îşi face loc printre lacrimi, printre victime, printre nedreptate şi cere pace, cere iubire faţă de Ea, de Isus şi faţă de aproapele. În zgomotul armelor şi al certurilor, „îmbrăcată în Maiestate” şi „strălucind de sfinţenie”, vine printre noi şi cu o manieră nemaiîntâlnită, în acest loc,������������������������������������������� ne invită la ascultarea cuvântului său exprimat prin Marija: „Dragi copii, rugaţi-vă în cursul acestei luni[…].Aceasta este luna mea. Vreau să v-o dăruiesc.�������������������������������������������� Aşadar „vă invi���������������������������� t pe toţi să vă rugaţi Rozariul”, ne îndeamnă Sfânta Fecioară Maria în apariţiile ei de la Medjugorje, din luna octombrie a anului 1984.

Trăim într-o lume în care „Dumnezeu a murit”, Fecioara Maria negată şi iarăşi renegată de mai toate cultele nou create, o lume în care tezaurul bisericesc este într-un declin fantastic de a fi ţinut la înălţime de câţiva enoriaşi şi preoţi pentru a nu se transforma în rutină, o lume a simbolurilor din care Ea, tocmai Ea, Maria, nu face parte.

după fiecare decadă să ne rugăm: „Isuse, iartă-ne păcateAstăzi ne sunt puse la îndemână tehnologii care le, fereşte-ne de focul iadului şi du toate sufletele în cer, mai de care mai sofisticate, cărţi, documentarii care mai ales pe acelea care au mai mare nevoie de mila Ta”. printr-un simplu „click” sau printr-un simplu cod ne Aşadar, să încercăm să conştientizăm că „Nihil sine duc în Antichitate, Evul Mediu. Constatăm că, deşi Deo - Nihil sine Maria”, să ne apropiem din ce în ce mai astăzi le avem pe toate la îndemână, ba mai mult, un plus de ştiinţă, de înţelepciune şi o istorie care „ţipă” mult de mama noastră mai cu seamă în lunile dedicate să nu o repetăm, cădem adesea, şi ridicându-ne afir- Ei şi să răsune în mintea şi în inima noastră cuvintele lui Cristos de pe cruce: „Fiule, iată mama ta”(In 19,27). măm: ce bine era dacă…

Dacă mai toate activităţile noastre de zi cu zi ne frământă, ne agită, ne indispun, Ea, în calitate de mamă,������������������������������������������������� vrea să ne aline, să ne mângâie şi să ne încurajeze în vederea binelui nostru.

Roca Alexandru Anul I

Rozariul a fost, este şi va fi rugăciunea prin excelenţă a Mariei, este „rugăciunea plăcută Mie”- spune Ea. „Nu toţi cei ce spun „Doamne, Doamne” vor intra în împărăţia lui Dumnezeu”(Mt 7,21). Aceste cuvinte m-au frapat şi mi-au dat de gândit. Oare nu şi eu mă rog adesea înşirând vorbe goale (cf. Mt 6,7)?�������� Reflectând la acest text biblic mi-au venit în minte cuvintele Mariei: „Rugaţi-vă cu inima!” În ceea ce priveşte Rozariul, Maria ne învaţă în apariţia Sa de la Fatima, ca

11

Anul pastoral, o experienţă inedită

D

upă patru ani de Seminar mic şi patru ani de Seminar mare, fiecare dintre noi şi-a dorit să iasă din mediul seminarial şi să se deschidă altei experienţe, să facă altceva, să cunoască persoane noi, să se confrunte cât de cât cu problemele pastorale.

simţit o mare nevoie de linişte, de reculegere, de rugăciune. Astfel, am reuşit să înţeleg mai mult valoarea timpului, a celui de rugăciune, de meditaţie, de linişte interioară şi exterioară, posibilităţi pe care le-am avut şi le am încă în Seminar, dar pe care nu am ştiut să le conştientizez atât de profund.

Cu gândul acesta, am început şi eu anul pastoral la Centrul Diecezan Caritas din Iaşi. Eram foarte entuziasmat şi deschis pentru noutăţi. Într-adevăr, am avut parte de multe experienţe noi. Activitatea a fost foarte variată: am fost şofer, centralist în cadrul birourilor Caritas-ului, am ajutat asistenţii sociali din cadrul Centrului de zi „Don Bosco” (loc în care sunt ajutaţi copii proveniţi din familiile sărace sau cu alte probleme). Pot spune că am rămas, în primul rând, plăcut surprins de disponibilitatea şi deschiderea tuturor colegilor din Centrul Caritas.

După sărbătoarea Crăciunului, părintele rector Wilhelm Dancă m-a chemat la o misiune: aceea de a-l ajuta pe părintele Ioan Gabor. Nu prea am fost bucuros dar am acceptat iniţiativa de a mă întoarce în Seminar. Astfel mi-am petrecut al doilea revelion în Seminar. Activitatea cu părintele a fost grea, mai ales la început, când a trebuit să-i accept pretenţiile, pentru mine nemaipomenite. Dar, în scurt timp, am devenit mai apropiaţi şi am reuşit să avem aceleaşi sentimente: bucuria lui era şi bucuria mea, iar suferinţa lui era şi suferinţa mea. Deşi era, şi încă este, bolnav, a fost mereu optimist şi plin de umor; lucru pe care am încercat să îl învăţ şi eu. Având mai mult timp liber (în afara programului spiritual comun), am învăţat să-mi organizez programul După trei săptămâni, mi-am început activitatea după dorinţa mea. la casa de copii „Sfânta Maria” din Baraţi. Acolo a trebuit, din nou, să mă acomodez cu mediul, să cunosc oamenii cu care trebuia să lucrez şi cu cei care urmau să-mi fie îndrumători. În cadrul Prin urmare, consider că anul pastoral a fost casei de copii, unde am şi locuit, m-am ocupat de un timp bogat în experienţe care mi-au descoperit pregătirea pentru şcoală a copiilor din clasa a III-a, minusurile şi plusurile. Ştiu că, din imensitatea de îngrijirea spirituală şi igienică a băieţilor, dar informaţiilor pe care le acumulez la cursuri, trebuie şi de alte probleme administrative din casă şi din să pun mai mult accent pe acelea care răspund, cât jurul ei. În parohie, l-am ajutat pe părintele paroh de puţin, întrebărilor pe care şi le pune omul şi Ferenţ Tancău în problemele gospodăreşti, dar creştinul contemporan. Teoria trebuie să aibă mereu în primul rând, în cele pastoral-liturgice. Astfel şi o uzanţă practică. a trebuit să fac prima cateheză din viaţa mea, în condiţiile în care nu studiasem încă catehetica (lucru pe care îl fac acum) şi, în consecinţă, nu mă prea pricepeam cu modul de concepere şi prezentare a unei cateheze.

Tiberiu Budău Anul V

Fiind într-un mediu agitat, gălăgios, cu un program încărcat (de la ora 6.00 la ora 22.00) care, nu de puţine ori îmi punea nervii la încercare, am 12

Ecuador: un vis în ramă Interviu cu seminaristul Marius Mărtinaș, anul V care a fost pentru şase luni în Ecuador, parohia „San Bartolomé” din localitatea Palestina, dieceza de Guayaquil.

Puteți să ne descrieți cum s-a născut și a evoluat acest gând misionar?

Care a fost primul contact cu misiunea? A fost grea acomodarea?

S-a făurit în mentalitatea poporului că a fi misionar înseamnă să trăiești cu spaimă, cu lipsuri inimaginabile, că trebuie să ai un gram de nebunie ș.a.m.d. A fost dificil să le liniștesc gândurile celor apropiați, și să-i fac să înțeleagă că această perioada misionară reprezintă un progres în vocație. Odată ajuns în Ecuador mi-am dat seama că în această țară există civilizație, în anumite aspecte mai mult decât în România. În prima săptămână eram nevoit să fiu prezent în fața bisericii la ora 5 dimineața, pentru că începea Rozariul pe anumite străzi din Palestina. Cât de plăcut era! Erau

prezenți aproximativ 50 de credincioși, însă trecând pe respectivele străzi, auzind sunetele rugăciunilor și ale cântecelor, oamenii se trezeau buimăciți de somn și ieșeau la ferestre. Acolo nu este confuzie: este un timp pentru Dumnezeu și un timp pentru om. După cele trăite acolo am ajuns la o concluzie: au o credință șubredă, dar activă. Pare un paradox, însă cunoscându-i am dedus că prezența lor la activitățile comunitare era participativă, însă nu însuflețită. Parcă se cunoaște că încreștinarea lor s-a făcut prin intermediul sabiei.

Acomodarea n-a fost dificilă. Acest lucru s-a datorat în principal amabilității caracteristice culturii latinoamericane, cu alte cuvinte, pentru un ecuadorian nu e nevoie să te cunoască în prealabil pentru a-ți deveni prieten. Anumite probleme au fost cu limba spaniolă, dar pe parcurs muzicalitatea ei mi s-a întipărit renunțând astfel la gesticulație. La început nu mă regăseam în cultura lor catolică, care se manifesta printro liturghie vivace, printr-o spontanietate devoțională, printr-o prezență numeroasă la cateheze sau alte întâlniri în sfera eclezială. Din nefericire, mentalitatea lor catolică suferă anumite influențe protestante, în așa fel încât sacramentele își pierd din valoare. Raritatea căsătoriilor, lipsa vocațiilor, evitarea confesionalelor, neîncrederea în ungerea bolnavilor, sunt doar câteva consecințe a acestei influențe. Aceste aspecte au fost de neînțeles pentru mine, însă au reprezentat și un moment prielnic de a-mi trezi credința și de a vedea unde mă aflu.

13

Viaţa misionară

La început a fost curiozitatea, apoi s-a transformat într-un vis, iar în final a avut loc adeverirea. Pentru prima etapă a contribuit predica părintelui Bartolomeu Blaj cu prilejul pelerinajului seminariștilor la Cacica din anul 2007. Am început să visez că pot ajunge la rându-mi în Ecuador din momentul în care cei doi colegi ai noștri, Alin Butnaru și Iulian Robu, au primit acceptul dorințelor lor, iar în final am văzut în propunerea părintelui rector Wilhelm Dancă voința lui Dumnezeu, căreia m-am supus fără regret. Începeam să-mi fac planuri, să mă proiectez deja în viitor, să fiu prezent fictiv în mijlocul unui grup ce ar avea nevoie de mine. Noua identitate, cea de misionar, îmi cerea multe sacrificii, însă eram pregătit să renunț la multe lucruri datorită entuziasmului. Miam încredințat misiunea sfintei Tereza a Pruncului Isus, și am început munca: mai întâi limba spaniolă și apoi celelalte detalii privind activitatea în această țară. Împreună cu Adrian Aileni, am început legătura, virtual, cu preoții români prezenți în Ecuador, ocazie cu care ni s-a transmis bucuria lor de a ne fi maieștrii spirituali în anul pastoral. Îmi amintesc că în primul e-mail le-am spus că vom fi seminariștii care-i vom ajuta în misiune. Răspunsul lor a fost tăios și prompt: voi ne veți ajuta? Misiunea vă va ajuta pe voi! După cele şase luni, pot recunoaște că aveau dreptate.

Viaţa misionară

Care sunt principalele activități ale unui misiCe activități poate desfășura un seminarist întronar? un ținut de misiune?

Variate, dar care nu depășesc sfera atribuțiilor ce i se cuvin. Personal, am avut prilejul să fac Liturgia Cuvântului în anumite filiale atunci când, în mod excepțional, părintele Bartolomeu nu putea fi prezent. Tot în aceste condiții, m-am folosit de ministerul lectoratului pentru a face și înmormântări în cadrul acestei liturgii, datorită faptului că în Ecuador atunci când cineva moare este înmormântat în aceeași zi.

Așa se explică faptul că preotul nu-şi poate schimba programul dun cauza unei înmormântări. Ca atare, se folosește de cateheți pentru a duce la îndeplinire această misiune. Îmi amintesc că atunci când părintele Bartolomeu fusese plecat la exerciții spirituale pentru o săptămână, în ziua de joi era momentul euharistic. Lumea venise la biserică pentru acest moment și mi-a cerut să fac această adorație. Nu știam dacă îmi este permis sau nu. A trebuit să am acceptul părintelui cu condiția de a nu oferi binecuvântarea de la final. Lucruri practice ce se învață prin experiență. Pentru ei, nu are importanță că ești seminarist și că ai anumite restricții. Reprezinți „părințelul” parohiei. La prima vedere m-am simțit exaltat, însă au fost momente în care trebuia să mă explic că nu am putere să fac anumite lucruri, cum ar fi, să binecuvântez copilul adus de o mamă la parohie, să binecuvântez apa adusă de localnici la altar în cadrul Liturgiei Cuvântului, să spovedesc o persoană aflată în stare terminală ș.a.

Trebuie făcută o distincție: una este misiunea în care trebuie să-l faci cunoscut pe Isus Cristos unei comunități care n-a avut contact cu lumea creștină, și alta este misiunea în care trebuie să menții credința catolică făcută cunoscută cu sute de ani înainte, în cazul nostru cea din Ecuador. Astfel stând lucrurile, pot caracteriza principalele activități ale unui misionar, raportându-mă la părintele Bartolomeu. În decursul unei săptămâni, are următoarele activități: școala de formare���������������������������������������������� atât pentru cateheți cât și pentru orice credincios, unde se dezbat anumite teme (cât timp am stat acolo s-a vorbit despre sacramente); școala de rugăciune în cadrul căreia comunitatea este inițiată în domeniul scripturistic (lectio divina), în liturgia orelor, și ceea ce am admirat în mod deosebit, în exersarea rugăciunilor spontane; Pregătirea catecumenilor și a copiilor pentru Prima Sfântă Împărtășanie, care se întinde pe durata a doi ani; El Grupo Juvenil, sau pe înțelesul nostru, cateheza tinerilor; Pregătirea ministranților, care se face conform unui manual al diecezei; Infancia Misionera sau cateheza copiilor, grup ce reprezintă de departe mândria comunității. Pe lângă acestea aș mai adăuga liturghiile pe care părintele le celebrează în mănăstirea de clauzură a clariselor, fără să mai vorbim de cele aproximativ 30 de liturghii celebrate săptămânal. În toate aceste activități este imp���������� licat preotul. Trebuie să menționez că înaintea fiecărei întâlniri menționate mai sus, părintele se pregătea minuțios, La aproximativ 2 luni de la venirea în parohia nu de puține ori mi-a fost dat să-l văd epuizat total. din Palestina, părintele paroh mi-a cerut să-i ajut pe Stau și mă întreb și astăzi, de unde are atâta răbdare cateheți în a face „misiunile”. În ce constau acestea? și pasiune în a munci? Cât de plăcut este să știi că Se alegea o filială și se mergea din casă-n casă pentru a Dumnezeu își manifestă mulțumirea prin zâmbetele se citi un pasaj din Sfânta Scriptură, a-l comenta îm- celor pe care îi ajuți: copil, tânăr, ministrant, catehet. preună cu familia, și a-l transpune apoi în viața cu- Aici își află forța un preot misionar. rentă. Cu sinceritate vă spun că mă simțeam inferior unui catehet, în ciuda formării mele seminariale. Cu Orice lucrare umană implică bucurii și greutăți. siguranță este rodul pregătirii pe care o face părintele Care ar fi acestea pentru un misionar?

Bartolomeu cu grupul catehetic.

Am întreprins și alte activități ce țin de buna organizare a casei. Astfel, în ziua de sâmbătă, împreună cu alți tineri, făceam curățenia interioară și exterioară a bisericii; duminica eram nevoit să-mi practic cunoștințele gastronomice, ca de altfel și-n zilele în care bucătăreasa nu putea veni; când era necesar mergeam în piață pentru diverse cumpărături.

Bucuriile intervin atunci când vezi că ceva a dat roade, greutățile apar când nu te faci înțeles. În cazul meu, dădeam importanță doar negativului, pozitivul îmi părea ceva normal. Mai concret, mă debusolam când vedeam protestanți pe stradă plimbându-se cu Biblia în mână, știind că aceștia au fost cândva catolici. Nu puteam accepta așa ceva… Dacă până nu demult treceau pe lângă biserică și-și făceau semnul

14

sfintei cruci, astăzi părăsesc până și trotuarul de lângă biserică fără să arunce măcar o privire la aceasta, ca nu cumva să vadă sfânta cruce, pentru ei semn al groazei și a relei dispoziții. Însă tot părintele Bartolomeu mi-a explicat: nu ei sunt de vină, ci preoții care au fost cândva în această parohie. Şi înclin să-i dau dreptate după ce am auzit și părerile unor bătrâni. Aici ar fi aspectul negativ, lupta pasivă contra evanghelicilor. Dar poți trăi fericit și plin de bucurie adevărată în mijlocul unei gloate de paraziți. Pare un paradox, dar nu o imposibilitate. Crengile uscate au căzut în bătaia vântului, dar copacul încă mai trăiește și dă roade.

Vă simțiți împlinit în urma acestei perioade misionare?

Viaţa misionară

Dacă trebuie să vorbesc de bucurii, am să mă rezum doar la un episod, pentru că nu am suficient spațiu alocat pentru alte exemplificări. Pentru Infancia Misionera s-a făcut un campus, în cadrul căruia a avut loc un concurs ce a constat în adunarea de indicii ce duceau spre marea comoară. Grupele au pornit pe teren având inițial o ghicitoare. Răspunsul reprezenta de fapt o persoană din comunitate, care deținea următorul indiciu. Pentru a putea face rost de indiciu trebuia să reziste unei probe care ți-o dădea persoana respectivă. De exemplu: să mature trotuarul , să cumpere două pâini și să le ducă unui sărac, să facă o decadă de Rozariu în casa unui sărac, să strige de trei ori în piață „Dumnezeu este iubire” etc. Trebuiau adunate cinci indicii, ultimul fiind cel care le arăta unde se află comoara. Aceasta era de fapt sfântul Tabernacol. Am trăit o bucurie imensă văzând grupa câștigătoare îngenuncheată în fața lui Isus și rugându-se cu acele voci inocente… și apoi celelalte grupe. Chiar dacă a fost o grupă câștigătoare, pot afirma că niciuna nu a pierdut, deoarece au luat parte la comoara inepuizabilă.

pământ”. În zadar mă chinuiam să-i explic că ei nu-l urmează în doctrină pe Isus Cristos, că nu au ierarhie, că astfel nu au Euharistie, că ei nu cred în fecioria Mariei și în mijlocirea sfinților. Am avut în parohie o ministrantă care timp de cinci luni nu mi-a lipsit nicio sâmbătă de la pregătire. În ultima lună nu s-a mai facut văzută, iar ceilalți ministranți mi-au spus că s-a dat la protestanți.

Câtă amărăciune! M-am simțit precum păstorul care și-a pierdut o oiță. Îmi venise în suflet o senzație de inutilitate, că-mi pierdusem vremea pe alt tărâm. În ultimile zile m-am întâlnit cu ea într-un magazin, m-a luat de mână și m-a dus puțin mai departe de ochii privitorilor. A început să plângă și să-și ceară iertare. Părinții au constrâns-o, pentru că își putea face lecțiile dupăamiaza împreună cu ceilalți copii protestanți sub atenta supraveghere a pastorului. Atunci mi-am dat seama că inutili erau de fapt părinții, iar vremea o pierdea ea pe tărâmul sectant, unde nu auzea decât două cuvinte: sfârșitul lumii. În concluzie, Ecuador este o țară catolică ce are nevoie urgentă de o nouă misiune, la care sper să contribui și eu peste câțiva ani.

Categoric, în ciuda exemplului de mai sus. Așa cum spunea predecesorul meu, Alin Butnaru, într-un interviu, s-a simțit împlinit și util. Mă unesc în același gând cu el și afirm cu multă modestie că am fost un instrument al providenței lui Dumnezeu, poate un creion (ideea fericitei Tereza de Calcutta) sau chiar un zâmbet (ideea sfintei Tereza a Pruncului Isus). Însă privind și din sensul opus, Dumnezeu a dorit să cunosc acest popor pentru a-mi întări vocația și să-mi doresc Putem vorbi de misiune într-o țară catolică? mai mult ca oricând să devin slujitorul ogorului său care este tot mai mult amenințat de neghină. Am putut să văd în acest timp cât de imens este planul lui DumneCu siguranță e nevoie de o nouă evanghelizare. zeu pentru mine. Nu m-am gândit niciodată că surâsul Dacă ne arătăm nepăsarea, îi lăsăm pradă sectelor și se- unui bătrân din îndepărtatul Ecuador mă poate ajuta să cularismului. În Ecuador, dacă cineva vrea să-și deschi- ajung preot… la Iași. dă o „biserică”, construiește un garaj pe care îl numește templu și își face adepți din rîndul vecinilor. În oraşul Într-un cuvant, acest timp ca misionar, pentru Palestina, este o singură biserică catolică și sunt peste seminaristul Marius, este?

20 de temple evanghelice! Un motiv pentru care s-a Un vis… în ramă. ajuns la acest declin îl reprezintă lipsa preoților. Un preot pentru 20-30.000 de credincioși este insuficient.

Mărtinaş Marius, De aici și prosperitatea sectelor, nașterea indiferenței și a ignoranței religioase. Nu sunt de acord cu vorba Anul V unui tânăr de acolo care mi-a spus în felul următor: Mulţumim! „Nu contează că eu sunt catolic, că el e evanghelic, toți ne mântuim, în măsura în care facem binele pe

15

Provocări din cultura generală Dragi cititori ai revistei Drumuri deschise, Existenţa umană este definită, printre altele, şi de nevoia de cunoaştere. Aceasta ne însoţeşte pe parcursul întregii vieţi, manifestându-se diferit în funcţie de vârstă şi preocupări. Oricare ar fi acestea, cunoaşterea presupune mereu un proces de cercetare şi învăţare, iar când i se adaugă spiritul de competiţie şi bucuria succesului, lucrurile devin mai uşor de cuprins şi asimilat.

Una dintre cele mai populare metode de dobândire a informaţiilor este aceea a întrebărilor şi răspunsurilor. Şi dacă totul este “ambalat” într-o formă care ne dă prilejul unei competiţii, fie şi numai cu noi înşine, plăcerea descoperirii este dublată de cea a succesului.

De aceea, pe parcursul acestui an, propun cititorilor o serie de întrebări din diferite domenii: artă, cultură, geografie, istorie, literatură, mitologie, ştiinţă, sport, Premiul Nobel, spaţiul românesc. În numerele ulterioare voi oferi şi răspunsurile, însoţite de scurte explicaţii auxiliare.

Mult succes!

tatea literară şi a fondat primul ziar românesc? a) Nicolae Bălcescu; b) C.A. Rosetti; c) Titu Maiorescu; d) Ion Heliade – Rădulescu 8. În afară de fizică, în ce alt domeniu a câştigat Marie Curie un Premiu Nobel? a) Pace; b) Chimie; c) Literatură; d) Fiziologie sau Medicină 9. Cine este fondatorul Crucii Roşii? a) Petra Kely; b) Henri Dunant; c) James Lind; d) Philippe Pinel 10. Când a avut loc primul Campionat Mondial de Fotbal? a) 1910; b) 1920; c)1930; d) 1940

Ştiaţi că…

Fluviul Dunărea îşi are originea în două mici izvoare, Brug şi Brigach, de pe povârnişurile estice ale Munţilor Pădurea Neagră?

1. Cine este autorul faimoasei sculpturi Pietà din Bill Gates a scris primul său program software la vârsta Bazilica „San Pietro” din Roma? de 13 ani? a) Leonardo da Vinci; b) Rafael; c) Michelangelo; El spunea: „Succesul este un învăţător foarte prost. Îi d) Rodin atrage pe oamenii inteligenţi cu iluzia că nu vor pierde niciodată”.

2. Cine este primul regizor român laureat al premiului Palme d’ Or de la Cannes?

Marea piramidă a lui Keops de la Giseh, veche de a) Lucian Pintilie; b) Jean Negulesco; c) Sergiu 4500 de ani, a fost cea mai înaltă clădire până în secolul Nicolaescu; d) Ion Popescu Gopo al XIX-lea? Astăzi este singura care a supravieţuit dintre cele 7 minuni ale lumii antice.

3. Statuia Libertăţii din care dintre următoarele materiale a fost făcută?

Numele de hockey, cum a rămas cunoscut jocul, proa) calcar; b) cupru; c) marmură; d) aur vine din cuvântul francez hoquet (în traducere, "bâta ciobanului")?

4. Cine este zeul cutremurelor în mitologia greacă?

Primul ceas public care a bătut ora exactă a fost realia) Vulcan; b) Poseidon; c) Hades; d) Pegas zat şi înălţat la Milano în 1335?

5. Cui îi aparţine prima lucrare care conţine cuPeter Henlein, un fierar din Nürnberg, Germania, a vântul „geografie” în titlu? fost primul care a introdus arcul în interiorul ceasului, a) Strabon; b) Eratostene din Cirene; c) Ptolo- înlocuind tehnica primitivă a greutăţilor pentru acţiomeu; d) Gerhardus Mercator narea mecanismului?

(Cf. Ghid de cultură generală. întrebări şi răspunsuri, 6. În ce an a fost ridicat zidul Berlinului?

Litera Internaţional, Bucureşti 2009). a) 1961; b) 1962; c) 1969; d) 1989 Marian Blaj 7. Ce personalitate culturală română a contribuit Anul V la întemeierea învăţământului naţional, a fondat Socie-

16

Jubileul de 125 de ani 1.În acest an se împlinesc 125 de ani de când seminarul şi-a deschis porţile în vederea învăţăturii şi aprofundării Cuvântului divin. Cum priviţi acest eveniment? Ce însemnătate are el pentru poporul român, pentru Biserica locală, pentru credincioşii catolici?

Aniversările, în viaţa fiecărei fiinţe umane, cât şi a instituţiilor, îşi au importanţa lor, fiind ca nişte halte sau staţii, in adaosul necontenit al anilor. Cu cât un aniversar este mai voluminos, cu atât dă mai mult de gândit.

Cei 125 de ani de existenţă a seminarului ”Sf. Iosif ” al Episcopiei Romano-catolice de Iaşi au marcat şi marchează ceva în istoria Bisericii locale, a catolicilor de la răsărit de Carpaţi, în contextul României şi al Bisericii Universale.

2. Potrivit arhivelor seminarului, dar şi din bogata dumneavoastră experienţă în acest institut (mai întâi ca seminarist, apoi ca preot, profesor) ne puteţi spune câte ceva din viaţa acestui Seminar; problemele cu care s-a confruntat, greutăţi sau bucurii?

Pe data de 12 septembrie a.c., am împlinit 72 de ani de la intrarea pe poarta Seminarului diecezan, după terminarea scolii primare (de patru ani ), după cum se obişnuia pe atunci, pentru a urma cursurile seminarului mic (opt ani), iar apoi academia teologică(seminar major) de patru ani. Cunosc bine istoria acestei instituţii bisericeşti, atât din arhive cât şi ca martor ocular pe parcursul unei perioade îndelungate.

S-a spus, pe bună dreptate, că istoria seminarului nostru se aseamănă cu aceea a grăuntelui de muştar: s-a început cu trei seminarişti (fraţii Emil şi Iuliu Svirski din Bacău şi Matei Diomede Ulivi din Hălăuceşti), ca să ajungă în prezent la peste 200.

O sută de ani din istoria acestui Seminar aparţine secolului al XX-lea, cel mai agitat din istoria lumii, având în vedere cele două mari conflagraţii, primul şi al doilea război mondial ��������������� (�������������� 1914-1918, respectiv 1939-1945), care şi-au pus amprentele pe existenţa Seminarului: o primă sistare (1916-1920), iar a doua cu o parţială frecventare în seminarul Episcopiei Catolice din Alba-Iulia (1952-1956).

Având în vederea istoria multiseculară���� misionară a minorităţii catolice din Moldova, chiar dacă în 1884 ia fiinţă Episcopia Catolică de Iaşi,iar în 1886 Seminarul diecezan, dificultăţile de natură logistică ��������������������������������������������� (organizare, înzestrare, funcţionare) persistă, ceea ce explică progresul lent al Bisericii locale. Într-o primă perioadă (1884-1939) reţinem două evenimente deosebit de îmbucurătoare, acela al

ridicării primului episcop din rândurile catolicilor moldoveni, Mihai Robu, al IV-lea episcop de Iaşi (1925-1944) şi acela al hirotonirii în 1939 a numeroasei promoţii de 33 de preoţi pentru Dieceza de Iaşi.

După această dată, urmează perioada de 51 de ani (1939-1990), deosebit de grea, datorită celui de-al doilea război mondial şi a instaurării regimului comunist, perioadă de mari încercări şi de stagnare a vieţii bisericeşti, cu excepţia ultimilor ani ai acelui regim, când raporturile dintre statul român şi Sfântul Scaun încep să se amelioreze, dând posibilitatea construirii edificiului modern al actualului seminar şi specializării teologice în universităţile papale din Roma. După 1990 începe perioada restaurării şi a dezvoltării bine cunoscute în prezent.

3. În zilele noastre ne confruntăm din ce în ce mai mult cu o îndepărtare a oamenilor de Dumnezeu, de Biserică, de preot. Care credeţi că sunt perspectivele de viitor ale acestui seminar? Credeţi că acest jubileu este unul de mulţumire pentru aceşti 125 ani sau ar trebui să aibă o altfel de conotaţie? Într-adevăr, este bine cunoscută descumpănirea multora şi curentul de păgânizare crescândă generate de multiplele crize în lumea contemporană. Conciliul Vatican II (1963-1965) a analizat bine situaţia, preconizând remediile cuvenite. Fericitul papă Ioan Paul al II-lea a propus cu toată energia marelui său suflet, noua evanghelizare, orientând lumea spre adevăratul Dumnezeu, unic în Fiinţă şi întreit în persoană precum şi trăirea în lumina Cuvântului Întrupat, în persoana lui Isus, Răscumpărătorul omenirii prin Jertfa Crucii sale. Cuvintele încurajatoare ale lui Isus: ”Nu vă fie teamă! Eu am învins lumea!” (In16,33), răsună necontenit în sufletele noastre. Ca adevăraţi discipoli ai lui Isus, cerem: Doamne sporeşte-ne credinţa! Încrezători în Dumnezeu şi mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria, Mama Bisericii, suntem şi noi chemaţi să răspundem: Doamne, trimite-mă, sunt gata să vestesc cuvântul tău salvator, oriunde şi oricând!

Pr. Despinescu Anton Multumim!

17

In rei memoriam!

26.XI.1956-26.XI.2011

Jubileul de 55 de ani

În data de 26 noiembrie a.c. se împlinesc 55 de ani de la redeschiderea secţiei române a Institutului Teologic Romano–Catolic „Sf. Iosif din Iaşi. Ştiu că sfinţia voastră eraţi seminarist când s-a produs acest eveniment. Cum vă amintiţi acest moment din viaţa seminarului?

La 26 noiembrie 1956 se cânta din nou „Veni Creator Spiritus” în noua capelă improvizată a Seminarului Catolic din Iaşi. A fost un eveniment emoţionant! După o lună de muncă voluntară depusă pentru îndepărtarea buruienilor şi a molozului lăsat de studenţii Căminului de Medicină, muncind cot la cot cu părintele Anton Trifaş, rectorul nou numit de Monseniorul Petru Pleşca, am reînceput cursurile seminariale la Iaşi, cursuri întrerupte din anul 1948.

Retrocedarea Seminarului a fost providenţială.

Monseniorul Petru Pleşca fiind invitat de Ambasada Franceză din Bucureşti cu ocazia sărbătoririi zilei naţionale a Franţei, l-a întâlnit printre invitaţi pe generalul de Armată Emil Botnăraş, locţiitorul Preşedintelui Gheorghe Gheorghiu Dej, plecat în China, la invitaţia lui Mao Tzedun, preşedintele CC al PC Chinez. La rugămintea insistentă a Monseniorului Pleşca de a ne retroceda clădirea seminarului de pe Copou, Emil Botnăraş, ca recunoştinţă că făcuse „Catehismul” în Catedrala din Iaşi cu „iezuiţii”, a telefonat direct securităţii din Iaşi, ordonând ca în douăzeci şi patru de ore Seminarul Catolic să fie evacuat şi restituit Episcopiei de Iaşi. Era „darul providenţial” din 3 octombrie 1956 implorat bunului Dumnezeu prin mijlocirea sfintei Tereza a Pruncului Isus, de către noi, seminariştii, întorşi la Iaşi de la Alba Iulia. De atunci, ca recunoştinţă, sfânta Tereza a Pruncului Isus a fost declarată patroana secundară a Seminarului de Monseniorul Petru Pleşca, Ordinarius substitus, începând din 11 martie 1951.

Viaţa din seminar era plină de entuziasm, de bucurie şi de sacrificii asumate de bunăvoie. Îmi amintesc că prima masă am luat-o pe o scândură aşezată pe două buturugi, în capătul căreia stătea părintele Anton Trifaş: strivind cu pumnul vreo două cepe, ni le-a împărţit cu drag, împreună ce ceva salam şi şuncă… Acel „Agimus tibi gratias” pe care-l spuneam după masă, era cordial…

Cursurile le făceam în limba latină. Era arma necesară pentru a ne păstra identitatea în „doctrina catholica”. O foloseam constant, deoarece „împuterniciţii Departamentului Cultelor” şi alţi neinvitaţi veneau nepoftiţi pentru a ne supraveghea

până şi la ore…

Profesorii noştri de atunci, părintele Anton Trifaş, părintele Gaspar Bachmeier, părintele Rafael Friedrich, părintele Andrei Gherguţ, părintele Leopold Nestmann, părintele Petru Andrei şi alţii, erau preoţi cucernici şi fideli faţă de Magisteriul Bisericii. Îi priveam şi ştiam ce aveam de făcut şi de învăţat. Ei ne învăţau şi ne iniţiau „in doctrina catholica”, dar ne orientau în viaţă prin conduita lor sacerdotală. Fiind exigenţi cu ei înşişi, puteau fi exigenţi şi cu noi, seminariştii. Le păstrez o memorie aleasă!

Cum vedeţi evoluţia institutului nostru de la „reîntoarcerea din exil” până în prezent, atât din punct de vedere spiritual, material cât şi intelectual? În anul 1961 am terminat cursurile teologice.

De atunci şi până astăzi, 18 octombrie 2011, au trecut 50 de ani, dintre care, majoritatea i-am trăit în Seminar, ca „slujitor al Teologiei”. Am început ministeriul sacerdotal la 1 ianuarie 1962 în Seminar, desfăşurând diferite slujiri: formator, profesor de Apologetică şi Filozofie, iar din 1969 de Teologie Dogmatică. Activând în mijlocul seminariştilor în toţi aceşti ani, la Iaşi sau la Roma (1974-1979), cred că mă pot referi la cele trei aspecte „material, intelectual şi spiritual” ale vieţii din Seminar despre care mă întrebi în această întrebare.

Aspectul material al vieţii seminariale a fost precar. Subzistenţa noastră a fost întreţinută numai de daniile credincioşilor noştri şi de generozitatea parohilor din Dieceză. În primii doi-trei ani, după întoarcerea noastră de la Alba Iulia, ne-au ajutat şi unii dintre evreii ieşeni care, sporadic, începuseră să se repatrieze în Israel. Când au aflat că s-a redeschis Seminarul din Iaşi, spuneau: „Dacă Seminarul funcţionează din nou în Copou, treaba-i bună…!”.

De atunci avem pendula care funcţionează şi astăzi în holul noii clădiri: un semn de preţuire din partea unui evreu ceasornicar, care s-a repatriat…!

Din punct de vedere intelectual, toată activitatea noastră ştiinţifică era concentrată asupra manualelor de teologie scrise în latină sau în alte limbi europene.

Nici vorbă de reviste catolice din afară. Singurul canal de informaţii externe era „radio Europa-liberă”, la care mai aveau acces unii profesori. Televiziunea nu apăruse la noi. Prima imagine televizată vizionată de noi în Institut a fost aceea a lui Iuri Alekseevici Gagarin care făcuse primul zbor spaţial în cosmos,

18

maturizare umană şi spirituală”, în Dialog teologic, Anul XIII, nr. 25, 2010, Sapientia, Iaşi 2010, pp. 1731. O continuare a tradiţiei noastre teologice locale o putem vedea în „Duelul judiciar între anii 500 şi 1234” de Ioan Ferenţ, „ed.”, Eduard Ferenţ, în „Collectio Excellentia”–150, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010, colecţie coordonată de prof. univ. dr. Gheorghe Iacob.

Din perspectiva acestei evoluţii pe care aţi descris-o, care este, sau mai bine spus, cum vedeţi viitorul acestui Institut?

Viitorul Seminarului, asemenea celui al Bisericii este, desigur, în mâinile lui Dumnezeu, Proniatorul istoriei universului, dar ni-l construim şi noi. În istoria mântuirii şi în Biserică, totul porneşte de la άγάπη, de la iubire, toate se realizează din şi în iubire, toate se fac pentru că iubim Iubirea şi totul se împlineşte în Iubire.

Cristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-a revelat Iubirea, dăruindu-ni-se: „Omnem novitatem attulit semetipsum afferens”, spunea sfântul Irineu (Adversus haereses, IV, 34,1). Ca Seminarul să fie pepiniera Domnului, toţi cei din Seminar, moderatori şi învăţăcei, trebuie să-l urmeze pe Cristos. Urmându-l existenţial ajungem, devenim mai mult oameni: „Ouicumque Christum sequitur, Hominem perfectum, et ipse magis homo fit”, spune Conciliul al II-lea din Vatican (GS., 41: EV 1/1446). Urmarea personală a lui Cristos şi împlinirea Adevărului în caritatea Duhului condiţionează viitorul rodnic al Seminarului. Dacă iubirea mântuitoare ni s-a comunicat – ab Patre, per Filium, in Spiritu – răspunsul fiecărui membru al Seminarului trebuie dat -in Spiritu, per Filium, ad Patrem-. Două ritmuri, o singură împlinire umano-creştină.

Mijloacele de urmare a lui Isus sunt şi rămân cele clasice: rugăciunea vocală şi meditaţia cordială, adoraţia Domnului din Tabernacol şi veneraţia fiască a Maicii Domnului – Mater et Magistra fidei nostrae -, studiul constant al Teologiei şi viaţa curată trăită în comuniune sacerdotală cu confraţii întru Cristos. El este scopul istorisirii umane, centrul neamului omenesc, bucuria tuturor oamenilor şi împlinirea aspiraţiilor lor.

Iaşi, 18.X.2011 Pr. Dr. Eduard Ferenţ Mulţumim!

19

Jubileul de 55 de ani

la 12 aprilie 1961. Televizorul fusese adus din altă parte în Seminar. Cu toate acestea, seminariştii citeau mult, aveau sete de lectură, mai ales spirituală. Îmi amintesc că eram pasionat de opera lui JeanPierre Camus, Esprit du bien-heureux François de Sales, vol. VI, care se află şi astăzi în Biblioteca Seminarului. În rest, cursurile noastre de Teologie, iniţial, le multiplicam scriindu-le cu mâna la indigo.

Nu aveam voie să folosim maşina de scris, iar când ni s-a înlesnit folosirea ei, trebuia să mergem în fiecare an cu maşina de scris la Miliţie, pentru a ni se controla caracterele. Se temeau „autorităţile” să nu răspândim manifeste anticomuniste… Cu toate acestea, iubeam şi studiam cu mult devotament „Sfânta Teologie”. În privinţa vieţii spirituale dau mărturie că era vie şi iubită de seminarişti. Inima Seminarului a fost mereu Sfânta Euharistie şi devoţiunea mariană. Vizitele la Preasfântul sacrament în timpul recreaţiilor erau frecvente. Lunile mariane, mai şi octombrie, erau însoţite de lecturi specific mariane.

Ele erau încadrate Binecuvântării Euharistice care se celebra zilnic în aceste două luni, expunându-se Sfântul Sacrament. Toată viaţa noastră spirituală se desfăşura ordonat, conform Regulamentului. Acesta n-a fost pentru noi o povară, ci un „vademecum” sacerdotal observat mai întâi de „moderatorii” noştri. Ca spirituali i-am avut pe preoţii Rafael Friedrich, Leopold Nestmann, iar din 1959 şi pe Ioan Jicmon, fost paroh de Gherăieşti. Cel mai uman şi mai profund din punct de vedere teologic şi spiritual a fost părintele Rafael Friedrich, un adevărat „confessor fidei”, care făcuse ani grei de închisoare împreună cu martirul nostru, Slujitorul lui Dumnezeu, Episcopul Anton Durcovici. Dată fiind concizia răspunsului cerut de tine, nu mă pot lungi mai mult în acest articol. Cine doreşte o mai detaliată expunere a vieţii noastre seminariale, o poate găsi în unele lucrări de-ale mele ca: „Doctrina socialpolitică a Bisericii Catolice” (Iaşi, 1974), inedită; „Regulamentul sau Ratio formationis sacerdotalis Seminarii Iassiensis”, Iaşi 1982, inedită; „Un nou suflu în Teologia Dogmatică” predată în Semiarul din Iaşi, în E. Ferenţ, „Biserică, ce simţi despre taina fiinţei tale?”, Sapientia, Iaşi 2004, pp. 247-256; Ibidem, „Cristos, Idealul seminaristului”, pp. 337351; Ibidem, „Idei în ziduri”, pp. 311-324; Ibidem, „Dedicarea capelei şi a altarului Seminarului Catolic din Iaşi”, 1.X.2000, pp. 325-335; E. Ferenţ, „Apărarea identităţii noastre creştine, prilej de

Fidelitatea lui Cristos, fidelitatea preotului

Interviu cu părintele Viorel Ababei

1. Părinte Viorel, anul acesta este un an deosebit, deoarece celebraţi jubileul de argint al preoţiei sfinţiei voastre. Aş dori să vă provoc să vă aduceţi aminte de acel moment care v-a făcut să spuneţi „vreau să fiu preot”. De ce preot şi nu alt ceva?

Accept „provocarea” în speranţa că ea va fi de folos pentru unul sau altul dintre voi. Îmi ceri să mă întorc în timp cu mult înainte ca dorinţa mea „vreau să fiu preot” să devină realitate pe 29 iunie 1986, acum 25 de ani în urmă. Mai toate amintirile mele din fragedă copilărie sunt legate de un preot care, simt eu, mi-a sădit în inimă sămânţa vocaţiei la preoţie, părintele Petru Ciocan. Comunitatea mea natală Cireşoaia era pe atunci filiala Parohiei TârguTrotuş de unde venea din două în două săptămâni un preot pentru a celebra Sfânta Liturghie. Prima amintirea pe care o am cu părintele Ciocan s-a întâmplat în piaţa din oraşul Târgu-Ocna. Plângeam pentru că văzusem la o precupeaţă nişte pere aşezate pe o batistă iar mama refuza să-mi cumpere una, evident pentru că erau alte lucruri mai importante pentru care venise la oraş să le cumpere, iar banii au fost mereu bine drămuiţi şi cheltuiţi în funcţie de priorităţi pe care atunci eu nu eram capabil să le înţeleg. Acela a fost momentul când, nu ştiu de unde, dar eu am fost mult timp convins că a venit din cer, a apărut părintele Ciocan, înalt, slab şi cu reverendă neagră. Atunci nu am realizat cine era, cum îl chema, ce însemna a fi preot. Ceea ce ţin minte şi acum, este faptul că eu plângeam şi pe el l-a „interesat” plânsul meu. Mi-a cumpărat toate perele, lacrimile au dispărut şi am avut o stare pe care nu o pot uita.

Cred că o pot numi fericire. Atunci cred că a încolţit în mine dorinţa de a fi ca el, nu neapărat preot, dar ca el, să şterg lacrimi şi să creez astfel de stări altora. De atunci abia aşteptam să vină Duminica când venea să celebreze Sfânta Liturghie ca să-l văd din nou. După Sfânta Liturghie, ne aduna în jurul lui.

El ne zâmbea şi ne împărţea bomboane. Mă bucuram şi pentru că primeam bomboane dar mă fascina că mă ştia pe nume şi simţeam că mă încălzea cu privirea lui şi parcă aştepta să-i răspund la o între-

bare, pe care el nu mi-o punea, şi aveam senzaţia că el înţelegea că eu doream să fiu ca el, preot. Când m-a făcut ministrant am avut sentimentul că eram deja preot. Nu ţin minte prea multe scene din copilărie, dar părinţii şi surorile mai mari mi-au povestit că joaca mea preferată era "de-a preotul". Această dorinţă nu m-a părăsit niciodată. Nu-mi amintesc să fi spus verbal vreodată cuiva că vreau să devin preot, nici măcar mamei, dar fără să vreau,�������������������������� aşa cum mi-am trăit copi����� lăria şi adolescenţa, lăsam de înţeles că paşii mă vor purta spre Seminar şi apoi în preoţie. De acest lucru m-am convins când am avut un moment de ezitare, tocmai atunci când ar fi trebuit să merg la Iaşi pentru examenul de admitere. Pe vremea aceea nu se dădea examen în fiecare an, ca acum, şi nu era alt Seminar decât cel din Iaşi. Când am terminat clasa a VII-a s-a dat examen la Seminar şi am fost dezamăgit, parcă aş fi pierdut „trenul vieţii mele”. După ce am absolvit clasa a VIII-a şi apoi prima treaptă de Liceu, s-a anunţat din nou că se dă examen la Seminar. Eu eram tot ministrant. Nu am mers la parohie să mă interesez când şi la ce materii se dă examen, ce trebuie să conţină dosarul, în ce punct cardinal se află Iaşul. Atunci mă bătea gândul să nu mai merg la Seminar pentru că, fiind timid din fire, nu mă vedeam capabil să stau în faţa oamenilor şi să predic. Timpul trecea, ziua programată pentru examen se apropia, eu nu dădeam nici un semn că vreau să dau examen la Seminar şi nimeni

20

Durerile musculare

21

Rubrica de sănătate

Durerile la nivelul muşchilor sunt frecvente atât în cazul femeilor, cât şi al bărbaţilor. Acestea, de cele mai nu mă întreba de frământările şi ezitările mele. Într-o multe ori, nu implică doar un muşchi. Disconfortul seară, mama m-a luat cu ea la părinţii ei. La întoarcere se poate întinde la ligamente, tendoane, oase sau chiar ne-am întâlnit cu o femeie cu care mama a intrat în organe interne. De foarte multe ori, aceste dureri şi vorbă. La despărţire, acea femeie mi-a zis, cam aşa: senzaţii de „picioare grele” se datorează unei suprasolicitări a zonei respective, stresului şi unui efort fizic „Tot satul se roagă pentru tine ca să avem şi noi un intens. În aceste cazuri, durerea poate apărea în zona preot din sat!” M-a cuprins un sentiment de ruşine. unor muşchi bine delimitaţi chiar în timpul activităţii Frământările, care credeam eu erau doar ale mele, respective sau după terminarea acesteia. Atunci când iată erau şi ale altora. Atunci mi-am zis, a doua oară: apare efectul propriu-zis.

Atenţie însa, durerile musculare pot apărea si ca „vreau să fiu preot” şi nu altceva. rezultat al unor infecții existente în corp, cum ar fi gripa ori malaria. Mai există şi afecțiuni care implică 2. Astăzi întâlnim multe critici la adresa preo- întreg țesutul conjunctiv, cum ar fi boala lupus. O altă ţiei, cum că este o simplă meserie care îţi oferă un cauză poate fi fibromialgia, o boală ce se caracterizează confort material, o ocupaţie stabilă, posibilitate de prin inflamarea muşchilor. Apare în cazul persoanelor a călători etc. şi nu o vocaţie, că atunci când alegi trecute de 50 de ani şi afectează de patru ori mai multe femei decât bărbaţi. Simptomele acestei afecţiuni preoţia alegi o stare de viaţă „călduţă”, nu urmezi o sunt: dureri musculare, la nivelul ligamentelor, al chemare a lui Dumnezeu către jertfă, dăruire. Cât tendoanelor, dureri de cap, insomnie, stare de oboseală permanentă. de „comod” este să fii preot?

Durerile musculare pot apărea şi ca efect secundar al unor medicamente, cum ar fi cele pentru scăderea Preoţia este „un jug plăcut şi dulce” care se încolesterolului sau a tensiunii arteriale. scrie între cele două coordonate fixate de Cristos. PriDacă durerile tale musculare sunt cauzate de ma: „oricine va părăsi case, sau fraţi, sau surori, sau supra-solicitarea locului respectiv, odihneşte-te şi tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ogoare pentru ia medicamente ce au în compoziţia lor ibuprofen. numele meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veş- Acesta este un calmant foarte bun şi are şi rol nică” şi din acest punct de vedere starea de viaţă a antiinflamator. Pentru mai multe informaţii, întreabă medicul sau farmacistul. În primele 24-72 de ore, poţi unui preot poate să pară „călduţă şi comodă”. A doua aplica comprese cu apă rece pentru a reduce durerea, coordonată, din care nu lipsesc suferinţele preotului: inflamaţia sau umflăturile. Acelaşi lucru îl poţi încerca „Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi sub jetul de duş.

Trebuie să ştii că durerile musculare se vindecă tot şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din prin mişcare, oricât de absurd ar părea. Ca şi în cazul cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci durerii musculare, acidul lactic care este răspunzător de răsplata voastră mare este în ceruri”. Dacă nu cauţi aceste dureri trebuie consumat. Iar acest lucru nu se în preoţie comoditatea, şi nu tratezi preoţia ca pe o poate face decât prin alte exerciţii fizice uşoare. Pentru rezultate optime, poţi face o baie lungă în cadă, cu apă meserie, te vei simţi confortabil chiar şi în puşcărie. caldă. Atenţie însă să nu ai umflături! Pentru umflături este necesară apă rece. Poţi încerca şi masajul pentru a 3. Cele transmiteţi seminariştilor după 25 de le combate. Mişcarea fizică regulată ajută la refacerea tonusului muscular. ani de preoţie?

Mersul pe jos, ciclismul, înotul sunt cele mai Să fie sinceri cu Dumnezeu, cu ei şi cu cei care potrivite alegeri atât pentru a relaxa şi a decongestiona se ocupă de formarea lor. Dacă simt chemarea lui muşchii, cât şi pentru frumuseţea picioarelor tale, în Dumnezeu să o urmeze cu pasiune şi generozitate şi special a gambelor. Asigură-te că dormi suficient şi încearcă să reduci stresul pe cât posibil. să şi-o trăiască cu sfinţenie.

Dacă nimic din cele de mai sus nu funcționează, mergi la un medic specialist pentru investigații mai 4. Preoţia fiecărui preot este unică în felul ei. amănunțite şi pentru prescrierea unui tratament Cum definiţi, într-un singur cuvânt, preoţia perso- adecvat. În special dacă apar semne, precum roşeaţa şi vânătăile. Nu uita, durerile musculare pot fi semnul nală? unor alte afecţiuni!

Iubire.

Neculăieşi Claudiu Mulţumim!

Anul III

Oscar Romero

C

ând se aude vorbindu-se despre creştinii persecutaţi, unii se gândesc la cei din catacombe, din primele secole. Dar persecuţia este prezentă şi astăzi. În multe părţi ale lumii, creştinii sunt opriţi să se roage, anchetaţi, închişi, masacraţi şi ucişi pentru credinţa pe care o mărturisesc. În peste 60 de ţări se înregistrează încălcări ale libertăţii religioase.

Această situaţie este prezentă şi în El Salvador unde un episcop, pe nume Oscar Romero, se opune. Ţara este în suferinţă. Situaţia socială şi politică se înrăutăţeşte.

Guvernele de dreapta, terorismul şi războiul civil o aduc în pragul ruinei. Ţăranii sunt exploataţi şi plătiţi cu un preţ de nimic. Drepturile omului sunt încălcate la tot pasul. Guvernul şi armata se dedau la tot felul de abuzuri şi jafuri. Cei care vorbesc sunt închişi sau ucişi. „Detaşamentele morţii“ instaurează domnia terorii. În zece ani de război civil se vorbeşte despre 75.000 de morţi şi un milion şi jumătate de refugiaţi.

Romero condamnă guvernul şi măsurile represive împotriva poporului. Predicile sale, ascultate de mulţi şi transmise la radioul diecezei, sunt publicate şi în ziarul „Orientaciňn“. Catehezele şi predicile de la radio devin cele mai populare din întreaga ţară. Le cere tuturor să renunţe la violenţă şi ură: „Vă implor, vă rog, în numele lui Dumnezeu şi în numele acestui popor care suferă şi ale cărui caiete se ridică la cer din ce în ce mai sfâşietoare pe zi ce trece, spunea el, încetaţi represiunea… Nici un militar nu e obligat să execute asemenea ordine”. Vorbeşte în numele celor care sunt lipsiţi de glas. „Dacă nu o facem, spune el, nu dăm întreg răspunsul pe care doreşte să-l dea Dumnezeu acelora care suferă”.

La doar 10 ani de la moarte sa , în semn de recunoştinţă pentru curajul şi dăruirea sa, se realizează un film despre viaţa sa pentru ca oamenii să-l cunoască mai bine pe acest episcop, considerat de mulţi nebun. Datorită admiraţiei unui seminarist pentru acest episcop, filmul a fost tradus şi poate fi achiziţionat de la distribuitorii autorizaţi.

În seara zilei de 24 martie 1980, în timp ce săvârşea Sfânta Liturghie în capela spitalului, pe la jumătatea Liturghiei, un militar a intrat şi cu un singur glonte l-a ucis. În timp ce ţinea încă în mână potirul cu vin, a mai reuşit să spună: „Fie ca vărsarea sângelui nostru să devină ferment de pace şi dreptate pentru acest popor���������������������������������������� ”. Moartea sa a devenit un cântec de înviere, căci mai înainte spusese: „Pe mine mă pot ucide, dar nu vor putea reduce la tăcere vocea episcopului Bisericii şi, dacă mă vor ucide pe mine, voi învia în poporul meu care păşeşte pe căile libertăţii“.

La distanţa de 31 de ani, sacrificiul episcopului Romero nu este uitat uitat. „Este un mare profet. Biserica încă nu l-a declarat sfânt, dar este sfânt pentru lume, pentru America Centrală şi de Sud. Şi, pentru experienţa tinerilor, reprezintă o figură de mare valoare, pentru mesajul său de martor care a ştiut să asculte provocările timpului din acel teritoriu şi să le dea un răspuns ce porneşte din Evanghelie”, a explicat Rocco Negri, responsabil al Mişcării Tineretului Misionar din cadrul Operelor Pontificale Misionare. Astăzi, Oscar Romero este un simbol şi un sfânt pentru catolicii din America Latină şi nu numai.

Blaj Andrei Anul II

22

Dacă preotul

D

Nu-l privesc și nu-l importă, deodată-i merge vestea.

scurtă,

Preotul un cui nu bate, iar biserica-i pustie!

acă-n predică, un preot se întâmplă să ajungă Dacă-n schimb nimic nu face, dacă lucrurile-acestea La juma' de ceas, atunci predica e zamă lungă.

Dacă ține-un sfert de oră, sau e poate și mai Sunt și plângeri la episcop: - Totu-i mort în parohie!

Nici nu-i predică, fiindcă-i fără cap și fără burtă.

De vorbește foarte tare i se spune: O, ce urlă!

Sperie și cucuveaua care stă ascunsă în turlă!

De vorbește încet, cenzura e atunci și mai feroce: -E molău! E fără suflet! N-are vlagă! N-are voce!

Dacă umblă prin familii merge-nainte la mese, Ce mai zvonuri, ce mai vorbe, ce mai coadă lungă iese: -E chefliu! Vreo câteva au și pus ochii pe dânsul,

O, atâta nepăsare la un preot! Cum se poate?

Când va fi să vină altul în ruină vor fi toate!

Dacă-atunci când bate ceasul, iese la altar la țanc: -E fixist, bolnav la creier! N-ai ce-i face, îi maniac!

Dar de-ntârzie o clipă vezi cum fac la gură spume.

Strigături: - Cum își permit să-și bată joc de lume?

Ce, nu poate cu o clipă mai degrabă să se scoale?

Uite-l! Ce încet se mișcă! Ce om indolent și moale!

N-ar fi fost mai bine preot! Vai-vai-vai, te-apucă plân- Dacă dă un sfat acelui care vine la spovadă, sul!

Se aud alături șoapte: - N-are ochi ca să mai vadă.

Dacă stă în schimb acasă, la birou, ca fiecare Să-l găsească la nevoie, faimă bună tot nu are: -Nu e popular: e rece! Mizantropul – i se spune, Cum poți oare să te-apropii de-o așa sălbăticiune?

Cum nu alergai tu, Doamne, după oaia rătăcită!

Iar urmașul tău acuma, stă-n birou… și… o invită!

De se ține de construcții, zelul pentru casa sfântă De-l consumă, și de-aceea pentru asta se frământă, Umblă, drege, se tocmește, și-n biserică poporul E rugat cu insistență să-și acorde ajutorul

Câți așteaptă aici la coadă? NU dă sfaturi – iarăși Vina i se află: Se grăbește! Face totul în rutină!

Dacă este preot tânăr, opoziția e dură: -Ăsta vrea să ne conducă! Încă are caș la gură!

Ce cunoaște el din viață? Vrea povețe să ne deie!

Nici nu i-a crescut mustața: i-au mijit doar trei tuleie.

De-i bătrân se dau sugestii: - Bine-ar fi să se retragă!

La odihnă. N-are-ntrânsul pic de vlagă!

De se întâmplă ca să moară, de reproșuri grele, crude, Abia scapă dar acuma și așa se mai aude: -Bun a fost sărmanul preot, dar ne-a părăsit săracul!

Câte-odată chiar pe față și pe șleau i se răspunde: -Ce-i cerșetoria asta? Bani și bani! Păi, da, de unde?

Cum să moară chiar acum, cine să-i mai ieie locul?

Ce risipitor mai e! Banii pe nimic i-aruncă?

Rău a fost cât timp trăia el; dar și mai rău acum când moare.

Și de-ar fi numai atâta! Cei cunoscători mai și spun

Cine mai poate să-mi răspundă la asemenea-ntrebare:

Mai și fură pentru dânsul. – Ce-o mai inventa la anu! Cum să fie bine oare? (http://sfterezaiasi.cnet.ro/) Că mai face, că repară, să ne ia din pungă banul Cules de Marian Blaj

Lacomul! E preot ăsta? Negustor e mai degrabă!

Anul V

O afacere-i credința, iar altarul o tarabă.

23

Să regăsim timpul pentru lectură

Pagina formativă

A

vorbi astăzi despre această temă este dificil. Problemele care se ridică sunt timpul şi lectura, căci amândouă par a lipsi cu desăvârşire. Şi, totuşi, vom încerca să vedem care este legătura dintre ele, şi dacă le putem concilia.

Pornim de la două premise. Prima, cultura este ceea ce rămâne atunci când au dispărut toate cărţile.

Iar astăzi cultura „soft” transformă cărţile în obiect de muzeu. A doua, creştinismul este o religie a Cuvântului. Şi cum nimic nu e gratis, trebuie să luăm în serios întrebarea: „Cât îmi daţi ca să vi-l dau?” (Mt 26,15). Cât daţi ca să-l aveţi? Să fie al vostru? Să-l cunoaşteţi? Pe Dumnezeu nu-l putem cunoaşte decât prin Cuvântul său. Cât suntem dispuşi să dăm pentru a-l întâlni? Concurenţa este mare. Mulţi vor să ia cuvântul, dar puţini au cu adevărat Cuvântul.

Cartea este un obiect ciudat: pe cât de importantă, pe atât de neînţeleasă.

Ea este un adevărat fir roşu al istoriei. Prin ea înţelegem tot ce a fost până la noi şi locul nostru în istorie. Avem nevoie de cărţi dacă acceptăm că lumea nu s-a născut o dată cu noi şi nu va înceta după noi. Iar dacă este adevărat că omul nu poate trăi fără viitor, tot astfel, el nu poate fi separat de trecutul său.

Cartea este „purtătorul de cuvânt” al Tradiţiei.

Toată moştenirea culturală, spirituală, umană a istoriei, ne este oferită prin scriere. Fără aceasta, nu putem cunoaşte în mod autentic şi nu putem avea pretenţia că cunoaştem ce este omul. Lumea nu am inventat-o noi, iar tehnica nu poate explica totul. Chiar dacă nu facem nimic prin gândire, avem datoria să lăsăm „urme” ale trecerii noastre prin istorie. Trebuie să dăm un înţeles existenţei noastre dacă nu vrem să fi trăit în zadar.

Autorii, al căror nume istoria îl reţine, sunt giganţii de pe umărul cărora privim lumea. Iar la ei nu putem ajunge decât prin ceea ce ei au lăsat în scris.

Faptul, de importanţă fundamentală pentru creştin(ism), este că Dumnezeu s-a revelat prin Cuvânt. Fără cuvântul scris şi Întrupat nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu. Cuvântul este adevăratul chip al lui Dumnezeu (cf. Col. 1,15).

Un profesor pasionat de Sfânta Scriptură ne amintea mereu de valoarea inestimabilă a cărţilor. În doar câteva pagini ne este oferit un bagaj enorm de cunoştinţe. Câteva ceasuri ne sunt suficiente pentru a afla ceea ce alţii au scris, poate, în câţiva ani.

Cu toate acestea, astăzi citirea unei cărţi ţine de domeniul fantasticului.

Principalele argumente împotriva lecturii ar fi: „nu am timp”, „cărţile sunt prea scumpe”, „nu ştiu ce să

citesc”, „cărţile sunt plictisitoare”, „nu-mi foloseşte la nimic”, „mereu apare ceva nou”, „internetul e mai practic”, „cine mai citeşte astăzi?”. Apoi, ce poţi şti când nu poţi şti totul?

Reversul medaliei este următorul: „ce se pierde atunci când se câştigă ceva?” (subtitlul cărţii „Omul recent”, de H. R. Patapievici). Înlocuirea cărţii cu altceva, nu poate rămâne fără consecinţe pentru om şi pentru cultură în general.

Să căutăm câteva metode pentru a recupera timpul pentru lectură.

Lipsa timpului nu este o scuză. Avem timp pentru ceea ce ne place, pentru ce vrem să avem timp. Noi ni-l organizăm. De ce nu ne plângem că nu avem timp pentru internet, televizor, cumpărături?

Noica le spunea „discipolilor” săi, la Păltiniş, să nu lase să le treacă o carte prin mână fără a citi câteva pagini, introducerea şi concluzia. Nu putem citi totul, dar putem reţine o idee, un gând… Important este să cultivăm spiritul. În liceu, profesorul de limba română ne repeta că nu ştim să citim, atât timp cât nu citim cu creionul în mână. Nu ajunge să citim, ci să citim bine. Să asimilăm ceea ce citim, să ne facem propriu. Ceea ce înţelegem ne va folosi apoi nouă, dar şi celorlalţi.

Lucrurile importante sunt cele cărora le acordăm mai mult timp în viaţa noastră. Astfel ele devin obişnuinţă, pasiune. Dacă lectura este importantă pentru noi, atunci vom da timp pentru ea. Câteva minute zilnic, dar zilnic. Şi ea va face parte din viaţa noastră, ne va forma. „Lectura este ca înmulţirea pâinilor. Apetitul nu ajunge, trebuie să dai ceva de la tine (o pâine, doi peşti… timpul tău, atenţia) pentru ca minunea să aibă loc” (Monseniorul Jean Michel di Falco-Leandri).

Libertatea ne aparţine, dar şi consecinţele. Cuvântul ce naşte cultură ne stă la îndemână. Cât suntem dispuşi să dăm ca să-l avem?

Herciu Aurelian, Anul V

24

Drumuri Deschise Nr. 140 Octombrie-Noiembrie Revista studenţilor Institutului Teologic Romano-Catolic “Sfântul Iosif” Iaşi Adresa Redacţia Drumuri Deschise Str. Theodor Văscăuţeanu nr. 6 Ro - 700462 Tel: 0232/225228 E-mail: drumuri_deschise@yahoo.com http://www.editurasapientia.ro http://www.itrc.ro