44590423 psihologia infractorului by Alexandra Cassy

Psihologia infractorului

Actul infractional –considerente teoretice. Iluzia că poate exista o societate fara infractionalitate s-a risipit de mult. Noul model social trebuie sa includa infractionalitatea ca o constanta, cu tot ce decurge de aici: personal specializat, penitenciare suficiente, un institut de criminologie, studii si cercetari, programe diferentiate de prevenire, informarea si educarea publicului, etc. O tara fara un institut de criminologie e mai putin credibila atunci cind se angeajaza sa apere cetatenii şi bunurile lor, granitele si ordinea de drept, sa mentina un climat social linistit, sa impuna legea in situatii de o mare diversitate. Si asta pentru ca autoritătile au nevoie sa inteleaga mai intii fenomenele pentru a putea gestiona probleme atît de complexe precum infractionalitatea. Fenomenul infractional este deosebit de complex si pentru a putea fi cunoscut, trebuie abordat multidisciplinar. Aceasta implica stapanirea unor notiuni de: criminologie, psihologie judiciara, sociologie judiciara, biologie criminala, medicina legala, psihiatrie criminala, antropologie criminala, statistica infractionala etc. Infractionalitatea desi este un fenomen social, trebuie cercetata ca act individual, ca act comis de o persoana concreta intr-o situatie concreta. Este vorba de o actiune umana, determinata de anumite elemente psihologice, trebuinte, tendinte, motive, scopuri etc.

Analiza psihologică a actului infracţional Actul infractional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezinta rezultatul interactiunii dintre factorii ce structureaza personalitatea individului si factorii externi, de ambianta.In ceea ce priveste factorii interni, endogeni, orice persoana poate prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau mai puţin favorabil comportamentului infractional, conturand sau nu o personalitate infracţionala. Ambianta, condtiile si imprejurările exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltării acestui nucleu in plan infractional. Actul infractional antreneaza in grade diferite, practic toate structurile si functiile psihice incepand cu cele cognitiv-motivationale si terminand cu cele afectiv-volitive, implicate fiind şi activitatile ca si insusirile psihice. Actul infractional este generat de tulburari de ordin emotional si volitiv, sustinut de lipsa sentimentului responsabilitatii si al culpabilitatii, al incapacitatii subiectului de a renunta la satisfacerea imediata a unor trebuinte in pofida perspectivei unei pedepse. Din punct de vedere psihologic, nu s-a stabilit pana acum un criteriu definitiv al actului infractional, specialistii din domeniu fiind mai degraba preocupati de intelegerea infractiunilor si implicit descoperirea motivatiilor decat de definirea lor, astfel incat pentru psihologia moderna ceea ce constituie motivul actiunii judiciare nu este decat un episod-nu intotdeauna semnificatival vietii psihice a subiectului.

O viziune coerentă asupra dinamicii şi interacţiunii elementelor intregului ansamblu de factori care concură la producerea actului infractional nu o poate oferi decât o conceptie sistemică integratoare asupra conduitei si a manifestărilor psihocomportamentale. Multitudinea şi complexitatea factorilor de care trebuie sa se tina seama atunci cand ne referim la actele infractionale au determinat o schimbare de optica în cercetarile moderne consacrate psihologiei actului infractional. Astfel, în zilele noastre, profesionistul investigator – în cele mai multe cazuri un psiholog specializat în domeniul judiciar – este solicitat: • sa descrie actiunile derulate de faptuitor si împrejurarile in care acesta a comis fapta, sa ofere organelor de urmărire penala “filmul crimei în dinamica sa”; • să-si imagineze profilul faptuitorului, oferind organelor de urmarire penala ,,amprenta sa psihocomportamentala”; • sa anticipeze comportamentul urmator al infractorului, contracarand pentru viitor miscările autorului prin intuirea versiunilor optime cu grad rezonabil de credibilitate în identificarea acestuia. Pentru a indeplini aceste trei cerinte specialistul, atunci cand analizeaza actul infractional, trebuie sa adopte o perspectiva interdisciplinara in care putem include: • cercetarea clinia , pentru reconstituirea antecedentelor personale si patologice ale subiectului (inclusiv biodetectia comportamentului simulat); • examinările paraclinice, avand ca rol principal probarea si obiectivarea diagnosticului clinic, precum si aprofundarea etiopatogeniei unor tulburări (ample investigatii de laborator, radiologice, electroencefalografice); • investigaţiile biogenetice, avsnd ca premiss rolul factorilor ereditari în structurarea personalitatii; • interpretarea neorofiziopatologica, pentru explorarea cauzalitatii manifestarilor agresive de comportament cu rasunet antisocial, legat de conditiile biopsihologice care le exacerbeaza sau le declanseaza; • cercetarea sociologica,in primul rand, axata pe reconstituirea structurii personalitatii delincventului si, in al doilea rand orientata asupra posibilitătilor de reechilibrare si reinsertie sociala; • rezolvarea medico-legala, adică furnizarea datelor medicale obiective pe baza carora se concluzioneaza asupra starii de imputabilitate (constiinta, discernamant).

Comportamentul infracţional – prezentare generală. Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă, psihologia judiciară cercetându-l sub toate aspectele sale normale sau deviante. Comportamentul reprezintă reacatia globală (glandulară, motorie verbala, afectiva,etc. ) a unei persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacţie totală organismul uman răspunde la o situaţie trăită în funcţie de stimulările mediului ţi de tensiunile sale interne. Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman îl reprezintă situaţia sau contextul social la care orice persoană răspunde prin acte, mişcări şi gesturi vizibile, observabile, în strânsă corelaţie atât cu particularităţile situaţiei, cât şi cu particularităţile şi trăsăturile personalităţii sale. Obiectele, fenomenele, evenimentele care acţionează asupra persoanei au un anumit ecou, o rezonanţă în conştiinţa sa, corespund sau nu, satisfac anumite trebuinţe, interese, aspiraţii idealuri. Între stările interne ale persoanei şi situaţia în care se află, se stabilesc o serie de raporturi de concordanţă sau de neconcordanţă, care în plan subiectiv dau naştere trăirilor afective. Toata acestea se realizează într-un timp şi spaţiu nedeterminat. Corelarea tuturor factorilor prezenţi la un moment dat, dă naştere la un anumit context, situaţie, împrejurare de viaţă etc.

Fenomenele psihosociale nu pot fi desprinse de persoană, de , purtătorul lor, pentru că ele se manifestă şi au la bază concepţiile, normele de conduită pe care le aplică, atitudinile care le adoptă, opiniile pe care le formulează. Fenomenele psihosociale iau naştere din interacţiunea persoanei cu mediul social în care trăieşte efectiv, din interacţiunea cu situaţiile şi evenimentele care au loc cu care intră în contact. Comportamentul normal, obişnuit, al unei persoane reprezintă gradul în care aceasta reuşeşte să ofere un răspuns semnificativ unei situaţii date. Această reuşită poate apărea numai în condiţiile integrităţii funcţiilor psihice, care intervin în grade diferite, atât în evaluarea situaţiei, cât şi în elaborarea unui răspuns semnificativ şi adecvat faţa de ea. Orice persoană dispune de un ansamblu unitar de trăsături psihice si comportamente centrate în jurul unui nucleu reprezentat de personalitate. Aceasta presupune aprecierea personalităţii din punctul de vedere al constanţei formelor de exteriorizare comportamentală. Datorită marii varietăţi de situaţii cu care se confruntă persoana de-a lungul vieţii sale, comportamentul suportă un proces de specializare şi diferenţiere, în funcţie de spaţiu şi timp, de vârstă şi de sex, de mediu şi cultură, de statusul socio-profesional etc. La nivelul persoanei, comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de fapt rezultanta configuraţiei totale a atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate şi valoare, în interiorul sistemului atitudinal are loc o selecţie, în urma căreia este desemnată şi promovată atitudinea cu implicaţiile cele mai profunde în forma de comportament dată. Înţelegerea conduitei unei persoane într-o împrejurare sau alta presupune în mod necesar cunoaşterea motivelor care o animă, precum şi a scopurilor sale care o prefigurează şi orientează anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor şi a scopurilor, comportamentul uman se află în conexiune directă cu conştiinţa sub al cărei control este.

Comportament infractional - modele si factori de influenta. De-a lungul timpului au existat o serie de incercari de modelare a profilului comportamental al infractorului de drept comun, incepand de la modelul determinismului biologic al lui Cesare Lombroso, care sustinea existenta unor trasaturi fizice si fizionomice specifice persoanelor cu inclinatii criminale, si pana la modelul comportamental al lui Gary Becker ce sustine ca, indiferent de alti factori, un individ va adopta un comportament criminal in momentul in care utilitatea obtinuta in urma infractiunii este perceputa ca fiind superioara din punct de vedere valoric utilitatii rezultate din renuntarea la comiterea infractiunii respective. Conform acestui model, valoarea de utilitate este determinata de castigul obtinut in urma comiterii infractiunii ponderat cu sansele de a ramane cu acest castig precum si de cuantumul pedepsei ponderat cu sansele de a fi prins si pedepsit. Alt factor de importanta majora care influenteaza perceptia riscului este cumulul realizarilor si aspiratiilor proprii, mai exact impactul pe care l-ar avea pedeapsa pentru comiterea unei infractiuni asupra situatiei sociale si materiale a individului intr-un anumit moment. S-a observat statisitic ca tinerii cu rezultate scolare bune, persoanele care au sau isi cauta un loc de munca stabil sau pur si simplu au o situatie materiala buna vor avea tendinte infractionale mult sub cele ale indivizilor care nu au nimic de pierdut. Situatia materiala si mediul social al individului exercita la randul lor o mare influenta asupra inclinatiei spre infractiune. Cea mai mare parte a infractorilor vor actiona in vederea obtinerii unui castig material rapid destinat satisfacerii nevoilor de baza. Un individ va fura pentru a face rost de bani de mancare sau pentru droguri, in niciun caz pentru a-si achita lectiile de pian.

Studii etnologice pe termen lung efectuate pe anumite sub-culturi in principal urbane sugereaza insa si o alta motivatie a infractionalitatii si anume obtinerea unei anumite stari de excitatie psihica, de senzatii tari sau incercarea de a ascede rapid la un anumit statut in grupul de apartenenta. Din cauza dificultatilor presupuse de obtinerea unui loc privilegiat in cadrul grupului din care fac parte, uneori adolescentii sunt determinati la actiuni prea putin gandite pentru a face impresie si pentru a se ridica "peste" nivelul celorlalti din grup. Este in mod evident mai simplu sa furi un laptop sau sa spargi o masina decat sa iei o licenta in aerodinamica. Pe masura ce membrii grupului vor incerca sa isi depaseasca unul altuia "realizarile" inclinatia medie spre infractionalitate la nivelul grupului respectiv va fi din ce in ce mai mare, iar acest lucru va afecta negativ perceptia initiala asupra ideii de infractiune a tuturor membrilor grupului aflati in proces de formare si crestere. Psihologic, omul poate fi considerat ca o fiinta care invata, in sensul ca achizitioneaza mereu noi deprinderi si cunostinte, achizitii care ii modifica atitudinile si comportamentul. Dupa constatarile lui H.J.Eysenck, majoritatea infractorilor se recruteaza din randurile extravertitilor, a caror caracteristica fundamentala-pe plan psihofiziologic- este dificultatea de a fi conditionati, cu alte cuvinte, dificultatea de a fi educati si bineinteles reeducati.In baza cercetarilor a mii de cazuri, H.J.Eysenck stabileste ca extravertitul tipic este un element sociabil, ii plac petrecerile, are multi prieteni, simte mereu nevoia de a avea in jur pe cineva caruia sa i se adreseze, ii displace lectura solitara sau studiul de unul singur.El cauta mereu senzationalul, e gata sa-si asume riscuri, actioneaza sub imptesia momentului si in genere este impulsiv.Il caracterizeaza apoi lipsa de griji, optimismul, agresivitatea, usurinta cu care isi pierde firea, lipsa de control asupra propriilor fapte si vorbe.O alta constatare foarte interesanta a lui H.J.Eysenck este aceea cu privire la infractorii care au toate caracteristicile introvertitilor.Acestia, de obicei provin din familii viciate, ale caror influenta se se exercita cu atat mai usor cu cat caracteristica principa a introvertitilor, este tocmai usoara conditionabilitare, deci marea facilitate de a insusi depronderile rele, conceptiile imorale..etc. care domina in mediul respectiv.

Motivatia infractionala si importanta cunoasterii acesteia. Cunoaşterea motivaţiei infracţionale permite înţelegerea criminalităţii din punctul de vedere al celor în cauză : modul cum au perceput lumea în care trăiesc, importanţa dată nevoilor personale şi ale familiilor lor, conştiinţa faptului că există sau nu mijloace legale de a le atinge, modul cum au evaluat reacţia comunităţii faţă de o infracţiune sau alta, teama sau nu de etichetare, atribuirea vinei pentru crima comisă sau pentru devenirea lor infracţională, sentimentul că pedeapsa primită e echivalentă cu fapta etc. De asemenea, identificarea adevăratei motivaţii, oricât de laborios ar fi acest lucru, permite luarea unor măsuri corecte şi eficace atât în cazul unui delincvent cât şi al unei categorii omogene de infracţiuni; acest lucru va contribui semnificativ la o practică unitară a tuturor instanţelor de judecată. Practica muncii de penitenciare a relevant faptul ca deseori detinutul motiveaza actul infractional comis, il reprezinta ca fiind finalul unui proces fara alternative, ca oricine in locul lor ar fi procedat la fel. De multe ori vina este atribuita “alcoolului”, “anturajului” sau saraciei,, subiectul nepercepand la adevarata valoare contributia sa la infractiune, Infractorul trebuie sa justifice in proprii ochi actiunea antisociala: legitimitatea atribuita de el il sustine in pregatirea si executarea loviturii, iar dupa aceasta il apara de remuscari.

De asemenea, o mare parte din deţinuţi consideră pedepsele primite ca fiind aspre comparativ cu faptele comise, lucru de care au devenit conştienţi -spun ei - în arestul poliţiei sau în penitenciar. Cunoaşterea modului cum diversele categorii de deţinuţi adulţi îşi motivează infracţiunile, este deosebit de importantă pentru înţelegerea factorilor premergători şi a mecanismelor de justificare utilizate de aceştia. Se au în vedere acele infracţiuni care au cea mai mare pondere în totalul celor existente în prezent în penitenciare: omor, lovituri cauzatoare de moarte,vătămare corporală gravă, viol, furt, tâlhărie, ultraj s.a Realizând această investigaţie mai mulţi ani la rând, se va putea releva tipologia motivaţiilor la delincvenţii români, corespondenţa acestora cu situaţia lor socială, mutaţiile apărute în timp, atitudinea lor faţă de pedepsele primite, modul cum concep reintegrarea lor socială după liberarea din penitenciar . De asemenea, pe această bază, se vor putea stabili modalităţi eficace de intervenţie pentru prevenirea viitoare a acestor conduite antisociale. Pentru dreptul penal motivatia psihologica a infaptuirii unui act infractional nu constituie in prezent un criteriu de sanctiune, tocmai datorita faptului ca aceasta este necunoscuta in majoritatea cazurilor. O analiza a infractiunii din punct de vedere psihologic, arata faptul ca in savarsirea acesteia au contribuit o serie de factori determinanti, in fata unui act ilegal trebuind sa se determine ce rol au avut in comiterea lui urmatoarele: constitutia corporala, temperamental, inteligenta, caracterul, experienta anterioara, constelatia familial, situatia exterioara declansatoare, stereotipul reactiei sociale fata de de situatie.

Personalitatea infractorului. Caracteristici generale. Pornind de la faptul ca infractionalitatea este in esenta un fenomen social si care se compune din totalitatea infractiunilor infaptuite intr-un timp si intr-un spatiu determinat, nu trebuie sa trecem cu vederea faptul ca in spatele acestei totalitati stau oameni reali, cu dorinte, trebuinte, trairi emotionale, temperamente, aptitudini si trasaturi caracteriale, intr-un cuvant- indivizi cu personalitati bine conturate. Astfel, nu e de mirare ca atentia specialistilor din domeniul criminalitatii s-a concentrat asupra personalitatii infractorului, acesta fiind de fapt obiectul principal al studiilor de psihiatrie, de criminologie, psihologie sau de sociologie a infractionalitatii. Cercetarea personalităţii infractorului este o activitate complexă şi complicată, în profilul psihologic al oricăriu individ uman, implicat în infracţiune, se împletesc atît calităţi pozitive, cît şi calităţi care îi caracterizează apartenenţa la un anumit grup social, cel al infractorilor. Calităţile psihice ale oricărui om nu pot să-1 sortească fatal la realizarea rolului social de infractor. Dar există anumite particularităţi psihice, precum şi factori sociali, care îi determină profilul psihologic şi orientarea comportamentală. Personalitatea infractorului este caracterizată de o anumită motivaţie, aptitudini, pregătire şi orientare comportamentală - infractionala, dirijîndu-se de modele comportamentale cu caracter antisocial. Necesitatea unei cercetări ample a personalităţii infractorului este condiţionată atît de sarcinile justiţiei (de descoperire, cercetare, sancţionare a infracţiunilor si orientare a activităţii spre profilaxia criminalităţii), cît şi de orientarea contemporană general-umană — spre umanism, armonizare a relaţiilor sociale, anihilare a factorilor distorsionanţi, provocatori de conflicte interpersonale şi intergrupale.

Din punct de vedere psihologic cercetarea personalităţii infracţionale are drept scop: • desemnarea profilului psihologic al personalităţii infractorului, în care scop se recurge şi la o investigaţi a personalităţii victimei, martorului; • stabilirea determinantelor sociale ale comportamentului personalităţii implicate în drama judiciară: al experienţei sociale şi al comunicării, atitudinii faţă de valorile sociale, factorilor sociali care au contribuit la degradare etc.; • identificarea factorilor psihici şi a rolului lor în comportament: a caracterului proceselor psihice şi a deformărilor, uneori patologice, a însuşirilor psihice ale persoanei cercetate; • determinarea factorilor psihologici: a motivelor, scopurilor, atitudinilor, trebuinţelor, orientărilor. Sistemul trăsăturilor caracteristice personalităţii constituie nucleul central al personalităţii infractorului. Acest nucleu cuprinde în principal: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. • Egocentrismul constă în tendinţa anumitor indivizi de a raporta totul la ei înşişi, de a se considera centrul principal de interes şi de a judeca totul numai prin prisma propriilor interese. • Datorită egocentrismului delincventul nu este capabil de a lua în consideraţie alte puncte de vedere, interesele şi sentimentele celorlalţi. De regulă faţă de ceilalţi are o atitudine critică şi acuzatoare, iar personal se consideră nedreptăţit şi persecutat de aceştia. • Labilitatea psihică, ca trăsătură specifică a personalităţii infractorului, constă în fluctuaţii ample ale afectivităţii, disproporţionate faţă de valoarea stimulilor. Este o reacţie ce apare pe baza unei raportări superficiale la diferitele situaţii şi persoane. Subiectul este capricios, uşor sugestibil şi inconstant, reacţionând azi într-un fel şi mâine în altul, faţă de unul şi acelaşi stimul. Nota specifică cu care labilitatea afectivă marchează personalitatea infractorului, rezidă în incapacitatea acestuia de a se inhiba în faţa pericolului sancţiunii penale. • Agresivitatea, este un comportament violent, distructiv, ofensiv, generat de frustrare – împiedicarea satisfacerii unei trebuinţe. Poate lua forma autoagresivităţii ducând la sinucidere, automutilare etc. sau a heteroagresivităţii (îndreptată împotriva altora) ducând la omucideri, loviri, răniri, infracţiuni sexuale, injurii, calomnii etc. • Insensibilitatea afectivă, constă în incapacitatea de a înţelege suferinţa altuia, în plăcerea morbidă produsă de suferinţa acestuia. Se poate manifesta într-o formă foarte consistentă şi constant structurată în cadrul personalităţii, cât şi sub forma unui proces evolutiv şi tranzitoriu, acest ultim caz putând lua forma unei inhibări afective fără ca subiectul să-şi dea seama de aceasta, ceea ce face ca în unele omucideri generate mai ales de drame familiale, agresiunea să se desfăşoare cu un înspăimântător sânge rece sau sub forma dezangajării afective în care subiectul îşi dă seama de acest proces de sărăcire sufletească şi încearcă să o compenseze.

Componentele ale pesonalitatii umane in savarsirea actului infractional Comportamentul antisocial angajează întreaga personalitate a individului, cu toate componentele, laturile şi trăsăturile sale în mod diferenţiat şi nuanţat.Principalele componente ale personalităţii umane în săvârşirea faptelor ilicite sunt urmatoarele: a) Componenta anatomo-morfo-fiziologică Săvârşirea actelor infracţionale implică în mod divers structurile somatice şi -funcţionalitatea diferitelor organe ale individului. Unele dintre acestea pot favoriza executarea anumitor acte infracţionale sau defavoriza comiterea altora.

În acelaşi timp se impune a fi subliniat faptul că, cu toate acestea, nu există factori specifici ai criminalităţii în domeniul anatomiei şi ai fiziologiei. b) Componenta psihologică. Un rol esenţial în activitatea infracţională îl au structurile, procesele şi caracteristicile psihice. Această constatare de ansamblu este unanim acceptată, însă atunci când se pune problema dacă anumite structuri şi funcţii psihice sau nivele de dezvoltare a acestora sunt sau nu specifice activităţii criminale apar puncte de vedere multiple şi uneori divergente. Există o anumită relaţie între activitatea infracţională şi trăsăturile personalităţii: temperamental, , aptitudinile, caracterul. În ce priveşte relaţia dintre temperament şi infracţiune, trebuie spus că aceasta influenţează mai ales aspectul energetic formal al acesteia. Una din aptitudinile a cărei implicare în cadrul criminalităţii este printre cele mai controversate o constituie inteligenţa. S-a acreditat pentru o vreme ideea că infractorii ar fi inferiori din punctul de vedere al performanţelor intelectuale faţă de neinfractori. S-a considerat de asemenea că debilii mintali, idioţii şi cretinii ar da un mare procent de delincvenţă. În ce priveşte procesele psihice, se remarcă o puternică implicare a afectivităţii, voinţei şi motivaţiei. Aproape fără excepţie, personalitatea infractorului se caracterizează prin instabilitatea emoţional - afectivă sau prin indiferenţă afectivă, în general prin accentuate dereglări ale afectivităţii. c) Componenta psihosocială. Deşi în anumite condiţii particularităţile psihice şi fizice ale organismului uman pot exercita o influenţă nefastă asupra comportamentului, acestea nu acţionează ca factori “pur” biologici sau “pur” psihologici, ci au o puternică încărcătură socială, acţionand într-o anumită contextură socioeconomică.

Fazele intrapsihice ale actiunii infractionale: Stabililind tipul comun de nerespectare a legii, se poate spune ca niciodata nu este absolut impulsiva si nici premeditata in totalitate,ci ca se desfasoara de-a lungul celorlalte manifestari comportamentale, dorintei sau tendintei de a comite o ilegalitate urmandu-i deliberarea sau indoiala, “intentia” delictuala si in cele din urma decizia. Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracţional, trebuie avute în vedere cele trei faze ale actului infracţional: • faza preinfracţională; • faza infracţională propriu zisă; • faza postinfracţonală Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii infractorului, care precede actul infracţional. Această situaţie implică două elemente: a) evenimentul, care determină apariţia ideii infracţionale; b) circumstanţele, în care infracţiunea se pregăteşte şi se realizează. În săvârşirea unei infracţiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa fiinţă, mobilizându-şi pentru reuşită întregul său potenţial motivaţional şi cognitiv-afectiv. Punerea în act a hotărârii de a comite infracţiunea este precedată de o serie de procese de analiză şi sinteză, de lupta motivelor, deliberarea şi actele executorii antrenând profund în toată complexitatea sa, personalitatea infractorului.

Până la luarea hotărârii de a comite infracţiunea, psihicul infractorului este dominat de perceperea şi prelucrarea informaţiilor declanşatoare de informaţii ale căror polaritate se structurează după modelul unor sinteze aferent-evolutive, servind deliberărilor asupra mobilului comportamentului infracţional. În calitate de pas iniţial al formării mobilului comportamental infracţional, se situează trebuinţele a căror orientare antisocială este de o importanţă fundamentală, întrucât prin prisma acestora se percepe situaţia externă. Din punct de vedere psihologic trebuinţele se manifestă în conştiinţa individului ca mobil al comportamentului posibil şi, în cazul unui concurs de împrejurări, pot determina luarea unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii. Rezultatul procesului de deliberare depinde în mare măsură de gradul de intensitate al orientării antisociale a personalităţii infractorului. În faza preinfracţională se constituie premisele subiective ale săvârşirii faptei, determinate atât de predispoziţiile psihice ale făptuitorului cât şi de împrejurările favorizante cu valenţe declanşatoare. Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, ajungănd chiar la un grad de surescitare, problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc, cât şi asupra mizei puse în joc. În procesul de deliberare intervin criterii motivaţionale, valorice, morale, afective şi materiale. Capacitatea de proiecţie şi anticipare a consecinţelor influenţează, de asemenea, în mare măsură actul decizional. Procesele de analiză şi sinteză a datelor despre locul faptei şi de structurare a acestora într-o gamă de variante concrete de acţiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se declanşează în faza a doua a actului, faza infracţională propriu-zisă. Planul de acţiune, în desfăşurarea sa (timpul de săvârşire, succesiunea etapelor, mijloacele de realizare etc.) este reprezentat mental. Odată definitivată hotărârea de a comite infracţiunea, latura imaginativă a comiterii acesteia este sprijinită de acţiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării comportamentul infractorului este de expectativă, după luarea hotărârii aceasta se caracterizează prin activism realizarea actelor preparatorii presupunând apelul la mijloace ajutătoare, instrumente, contactarea de complici, culegerea de informaţii, supravegherea obiectivului. Rezultanta acestui comportament poate fi după caz, fie concretizarea în plan material a hotărârii de a comite fapta prin realizarea condiţiilor optime reuşitei ei, fie desistarea, amânarea, aşteptarea unor condiţii şi împrejurări favorizante.Trecerea la îndeplinirea actului se asociază cu trăirea unor stări emoţionale intense. Teama de neprevăzut, criza de timp, obiectele, fiinţele sau fenomenele percepute în timpul comiterii faptei (instrumente de spargere, arme victimă, martori, context spaţio-temporal desfăşurării faptei etc.)în funcţie de proprietăţile lor fizico-chimice(intensitate, formă, mărime,culoare, dispoziţie spaţială etc.) amplifică aceste stări emoţionale. Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârşirea faptei este tendinţa de a se apăra, de a se sustrage identificării, învinuirii şi sancţiunii. Faza postinfracţională are o configuraţie foarte variată, conţinutul său este determinat în bună măsură de modul în care s-a desfăşurat faza anterioară. Comportamentul infractorului în această etapă este reflexiv-acţional, întreaga lui activitate psihică fiind marcată de viziunea panoramică a celor petrecute la locul faptei. Practica a demonstrat în această direcţie existenţa unui registru de strategii de contracarare a activităţilor de identificare şi tragere la răspundere penală a autorilor. În urmărirea scopului, infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloace care i-ar putea ajuta: minciuna, perfidia, atitudini variate, căutând să inspire compătimire pentru nedreptatea ce li se face sau pentru situaţia în care au ajuns“siliţi de împrejurări”.

Când aceste strategii nu au succes, unii infractori recurg , chiar la intimidarea acestuia. Procesarea informaţiilor referitoare la evenimentele petrecute, determină, la nivel cerebral apariţia unui focar de excitaţie maximă, cu acţiune inhibitorie asupra celorlalte zone, şi în special asupra celor implicate în procesarea acelor evenimente care nu au legătură cu infracţiunea, iar la nivel comportamental acţionează conform legii dominantei defensive. Infractorul are o atitudine defensivă atât în timpul săvârşirii infracţiunii, cât şi după arestare, în timpul cercetărilor şi a procesului, uneori chiar şi în timpul executării pedepsei. În momentul în care infractorul a fost inclus în cercul de suspecţi şi este invitat pentru audieri, comportamentul acestuia continuă să se caracterizeze prin tendinţa de simulare. Are o atitudine defensivă, care merge de la mici denaturări până la încercări sistematice de a-şi îmbunătăţi condiţia procesuală. Infractorul adoptă diferite poziţii tactice determinate nu numai de gradul lui de vinovăţie, ci şi de poziţia pe care o are faţă de anchetator. Dacă infractorul simte că îl domină pe anchetator (fie în capacitatea de argumentare, fie în privinţa probelor pe care la are asupra vinovăţiei lui), acesta va fi extrem de precaut în cea ce relatează şi nu va renunţa la poziţia lui decât în faţa unor dovezi puternice. Dacă realizează superioritatea anchetatorului, atunci rezistenţa lui scade şi dominanta defensivă se va manifesta doar prin unele ajustări ale declaraţiilor pe care le face.

Concluzie Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psihocomportamental al infractorilor, evidenţierea cât mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial ar constitui cerinţe esenţiale pentru conturarea programelor terapeutic-educative din cadrul instituţiilor corecţionale, având impact asupra reinserţiei şi reintegrării sociale a acestora.

Bibliografie:

Tudorel Badea Butoi.(2008).Victimologie si psihologie victimala.Ed.Pnguin Book, Bucuresti.

Gheorghe Florian.(2009).Psihologie penitenciara. Ed.Oscar Print, Bucuresti.

Emilio Mira Y Lopez.(2009).Manual de psihologie juridica.Ed.Oscar Print, Bucuresti

T.Butoi si I.T.Butoi.(2001).Psihologie judiciara.

Tihan Eusebiu- International Scientific Session Challenges of the Knowledge Society 2007.Aspecte ale devenirii personalitatii infractorului.

Alexandru Pintea- Aspecte de natura criminological cu privire la personalitatea infractorului.