DOLIU: „ÎN TIMP CE JELIM, CEA MAI MARE NEVOIE E SĂ AVEM PARTE DE PREZENȚA ȘI IUBIREA CELOR DIN JUR

Doliul: „În timp ce jelim, cea mai mare nevoie e să avem parte de prezența și iubirea celor din jur”

» UN INTERVIU CU PABLO MARTINEZ, PSIHIATRU, AUTOR ȘI VORBITOR CUNOSCUT PE PLAN INTERNAȚIONAL Întrebare: Puteți defini sentimentul pe care îl numim jale?

Răspuns: Jalea doare. Mai presus de toate, simțim o durere profundă și multă amărăciune. Totuși, există un concept-cheie care ne ajută să ne schimbăm perspectiva negativă, întunecată asupra doliului: în doliu nu există numai durere, ci și dragoste. Doliul este o expresie a iubirii, e cealaltă parte a iubirii. Plângem pentru că iubim. Și cu cât dragostea este mai mare, cu atât durerea este mai profundă. Doliul este prețul plătit în durere pentru sfârșitul unei relații dragi și valoroase. Când vedem doliul ca expresie postumă a iubirii e ca și cum am avea un balsam care alină suferința. Această viziune pozitivă aruncă lumină asupra întunericului durerii și ne poate ajuta să creștem. De fapt, doliul ne schimbă, nu mai suntem niciodată la fel.

Î.: Există jale naturală, dar și un moment în care devine o problemă. Cum le distingem?

R.: Doliul e mereu o experiență dificilă, dar unora le este mai greu decât altora fiindcă nu pot accepta sau nu pot învăța să trăiască astfel cu pierderea și sentimentele provocate de ea. În aceste cazuri, mâhnirea e negată, amânată sau prelungită. Cele trei reacții ale doliului patologic sunt însoțite, de obicei, de anxietate sau depresie. E destul de ușor să-ți dai seama când jalea devine anormală: persoana nu este în stare să se întoarcă la viața de zi cu zi. Legătura cu persoana iubită este atât de intensă încât nu se poate elibera de el sau de ea, astfel încât nu poate face față vieții în mod adecvat. Acest sentiment de paralizie: „Viața mea s-a încheiat în ziua în care a plecat” semnalează o durere complicată.

Î.: Din cauza pandemiei de coronavirus, mulți au experimentat de la distanță pierderea celor dragi, fără să poată fi alături de ei în ultimele momente. Cum ne afectează situația?

R.: Ne afectează profund. Este unul dintre cele mai devastatoare efecte ale pandemiei, din punct de vedere emoțional. Să fim

alături și să ne luăm rămas bun sunt nevoi adânc înrădăcinate în natura umană,

fiindcă moartea nu e un lucru natural: e cel mai nenatural lucru care există.

Nu am fost creați să murim, ci să trăim. Contrar unor gânditori ca Heidegger, nu existăm ca să murim, ci ca să trăim. Moartea este un element străin în creația lui Dumnezeu. Ca să-l citez pe apostolul Pavel, e „vrăjmașul cel din urmă” (1 Corinteni 15:26). Prin urmare, prezența alături de cel care va pleca devine asemenea unei alifii care atenuează durerea separării. A ne lua adio e drumul natural către doliu. Când suntem lipsiți de această opțiune întâmpinăm un obstacol care complică procesul ce va urma. Biblia acordă importanță deosebită acestui aspect. Unele dintre cele mai frumoase cuvinte ale patriarhilor au fost rostite în asemenea momente ale despărțirii. Binecuvântarea lui Iacov pentru copiii săi este un bun exemplu (Geneza 49). La fel, când Pavel își ia rămas bun de la bătrânii din Efes le ține un discurs emoționant, care inspiră.

Î.: Unii nu am putut împărtăși pierderile cu familiia sau comunitatea, nici măcar să mergem la înmormântare. E ca și cum am trece printr-o moarte virtuală, dar în același timp știm că e reală din cauza golului pe care îl simțim. Cum facem față acestei situații?

R.: Doliul este o experiență personală, dar nu individuală; cuprinde o întreagă comunitate. Plânsul împreună cu ceilalți e terapeutic, pe când plânsul în singurătate poate fi devastator. În timp ce jelim, cea

mai mare nevoie e să avem parte de prezența și iubirea celor din jur. Cel mai important e să jelim împreună,

ca familie. Jalea solitară e mai predispusă să devină patologică. Să nu uităm că persoana credincioasă mai are o familie, cea a credinței, care oferă căldura iubirii frățești. Tocmai în asemenea momente de suferință putem realiza cu adevărat că Biserica este o comunitate cu rol terapeutic. Încă îmi amintesc de afecțiunea și sprijinul primite de la frați când am trecut eu însumi prin doliu. Am primit multă încurajare, a fost o experiență pe care n-o voi uita. În circumstanțele actuale ale pandemiei nu ne putem îmbrățișa fizic, dar ne putem susține prin intermediul tehnologiei (mesaje, apeluri obișnuite, apeluri video etc.). Astăzi, mai mult ca niciodată, putem face persoana care e în doliu să simtă că suntem aproape de ea. A fi conectați este mai mult decât un aspect al tehnologiei, este o realitate spirituală fiindcă, făcând parte din Trupul lui Hristos, aparținem unul altuia.

Î.: Cum ne ajută Biblia, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, să înțelegem și să procesăm nu doar doliul, ci și aceste situații speciale?

R.: Evanghelia ne oferă doi piloni care ne susțin în ceasul doliului: încrederea și speranța. Credem că viața și moartea sunt exclusiv în mâna lui Dumnezeu (Apocalipsa 1:8). Nimeni nu poate fi smuls de pe pământ cu un minut înainte sau după momentul stabilit de Dumnezeu în înțelepciunea Lui. Încrederea creștinilor e bazată pe convingerea că nu virusul, ci Dumnezeu ne stabilește durata vieții. Celălalt pilon e speranța. Există lacrimi ale speranței și ale disperării. Și creștinii plâng, dar lacrimile noastre sunt pline de speranța pe care ne-o oferă Hristos.

Speranța de neclintit, ancora credinței noastre este aceasta: deoarece Hristos a

înviat, și noi vom învia (Romani 8:11). „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21:4)

Preluat și tradus cu permisiune de la Evangelical Focus, unii dintre colaboratorii noștri străini și o sursă majoră de informații, în special pentru știrile AO NEWS. Intră aici dacă vrei să afli ce se întâmplă în țară și în lume: https://alfaomega.tv/stiri/