Revista scolara - Orizonturi by Alin Fanase

Revistă Şcolară Semestrială Grupul Şcolar "Sfânta Maria" Galaţi

Coordonatori: Prof. Brânzei Dorina Prof. Onel Liliana

Colectivul de Redacţie: Mîrza Cătălin Crăciun Alice Spînu Valentina-Viorica Cârâc Alina Gheorghiu Radu Gaiu Corina

În natură nu există nici recompense, nici pedepse, numai consecinţe! ―Apei i-a fost dată puterea magică de a deveni seva vieţii pe Pământ‖ (Leonardo) ―Nu mai privim răul ca pe un izvor de visare, ci ca pe un izvor de energie‖ (I. Velican) ―Viaţa este imposibilă fară apă‖ (V. Soran)

Structura legăturii din molecula de apă

În apa lichidă moleculele sunt asociate prin legături de hidrogen; Fiecare moleculă de apă este implicată în două legături de hidrogen; În apa solidă se găseşte un număr de legături de hidrogen aproape dublu decât în apă lichidă; Realizarea numărului dublu de legături de hidrogen începe de la temperatura de +4 grade Celsius; De aceea gheaţa are densitatea mai mică decât a apei lichide şi pluteşte deasupra apei. Această structură a gheţii explică şi punctul de topire ridicat al apei.

Proprietaţile fizice ale apei pure CONSTANTA FIZICĂ Stare de agregare Culoare Gust Miros Punct de topire Punct de fierbere Densitate la 4 grade C Conductibilitatea electrică

VALOAREA Lichid Incolor în straturi, albastru în gros Insipid Inodor 0 grade C 100 grade C 1g Izolator

Analiza apei din Dunăre, din fântână şi din reţeaua de distribuţie a Municipiului Galaţi Determinarea ionului NO2ˉ din apa de suprafaţă (Apa de Dunăre), apa de fântână şi din reţeaua de distribuţie a municipiului Galaţi 1. Luaţi 2 eprubete şi clătiţi-le de câteva ori cu apă ce urmează să fie analizată 2. Cu ajutorul seringii de plastic,introduceti 5 ml de mostră de apă 3. Adaugati în una din eprubete 5 picături de NO2¯ şi agitaţi bine 4. Adăugaţi o linguriţă (verde) rasă de NO2¯ în aceeaşi eprubeta şi agitaţi bine până la dizolvare 5. Aşteaptă un minut 6. Compară cu scala colorată,citeşte şi interpretează rezultatul Observaţie: Doza maximă admisă de legislaţie este de 0/l,5mg Determinarea ionului NO3¯ din apa de suprafaţă (apa din Dunăre), apa de fântână şi din reţeaua de distribuţie a municipiului Galaţi 1. Luaţi 2 eprubete şi clătiţi-le de câteva ori cu apa ce urmează să fie analizată 2. Cu ajutorul seringii de plastic,introduceţi 5 ml de mostră de apă 3. Adăugaţi în una din eprubete 2 linguriţe (verzi) de NO3¯ şi agitaţi bine 4. Agitaţi eprubeta 1 minut 5. Asteptaţi 5 minute (timp de reacţie) 6. Compară cu scala colorata, citeşte şi interpretează rezultatul Observaţie: Doza maximă admisă de legislaţie este de 50 mg/l

Determinarea ionului NH4 + din apa de suprafaţă (apa de Dunare), apa de fântână şi din reţeaua de distribuţie a municipiului Galaţi 1. Luaţi 2 eprubete şi clătiţi-le de câteva ori cu apa ce urmează să fie analizată 2. Cu ajutorul seringii de plastic, introduceţi 5ml de mostră de apă în fiecare eprubetă 3. Adăugaţi în una din eprubete 12 picături de NH4+ şi agitaţi bine 4. Adăugaţi o linguriţă (albastră) rasă de NH4+ în aceeaşi eprubetă şi agitaţi bine până la dizolvare 5. După 5 minute, adăugaţi 4 picături de NH4+ şi agitaţi 6. Asteptaţi 7 minute 7. Compară cu scala colorată, citeşte şi interpretează rezultatul. Observaţie: Doza maximă admisă de legislaţie este de 0.5 mg/l

Determinarea ionului PO4³¯ din apa de suprafaţă (apa din Dunăre), apa de fântână şi din reţeaua de distribuţie a municipiului Galaţi 1. Luaţi 2 eprubete şi clătiţi-le de câteva ori cu apă ce urmează să fie analizată 2. Cu ajutorul seringii de plastic,introduceţi 5ml de mostră de apă 3. Adăugaţi în una din eprubete 5 picături de PO4³ ¯ şi agitaţi bine 4. Adăugaţi o linguriţă rasă de PO4³ ¯ în aceeaşi eprubetă şi agitaţi bine până la dizolvare 5. Asteptaţi 2 minute 6. Compară cu scala colorată, citeşte şi interpretează rezultatul.

Determinarea PH-ului din apa de suprafaţă (apa din Dunăre), apa de fântână şi din reţeaua de distribuţie a municipiului Galaţi 1. Luaţi 2 eprubete şi clătiţi-le de câteva ori cu apa ce urmeaza să fie analizată 2. Cu ajutorul seringii de plastic, introduceţi 5ml de mostră de apă 3. Adăugaţi 2 picături de pH 4. Aşteptaţi 5 minute 5. Compară cu scala colorată, citeşte şi interpretează rezultatul pH-ul apei potabile este admis între limitele 6,5-8,5

Determinări ale apei Grupul şcolar „Sfânta Maria”, Galaţi Laborator de chimie Data 11.03.2011

Grupul şcolar „Sfânta Maria”, Galaţi Laborator de chimie Data 11.03.2011

BULETIN DE ANALIZĂ A APEI Provenienţa probei: apa de fântână Tuluceşti

BULETIN DE ANALIZĂ A APEI Provenienţa probei: apa din reţeaua de distribuţie a Municipiului Galaţi

ANALIZA CHIMICĂ Nitriţi NO2¯ mg/l ....... 0,05 ..... Nitriţi NO3¯ mg/l ........ 10 ......... Amoniu NH4+ mg/l ........ 1 .......... Fosfaţi PO4³ ¯ mg/l ........ 0,25 ..... pH ........ 7,5 .......

ANALIZĂ CHIMICĂ Nitriţi NO2ˉ mg/l .... 0 .... Nitriţi NO3 ˉ mg/l .... 25 ... Amoniu NH4+ mg/l ... 0,4 ... Fosfaţi PO4³ ¯ mg/l ... 0,5 .. pH .... 7 ....

Grupul şcolar „Sfanta Maria”, Galaţi Laborator de chimie Data 11.03.2011 BULETIN DE ANALIZĂ A APEI Provenienţa probei: apa de Dunăre ANALIZĂ CHIMICĂ Nitriţi NO2¯ mg/l ............. 0,5 ........... Nitriţi NO3¯ mg/l ............. 50 ........... Amoniu NH4+ mg/l ............. 2 .............. Fosfaţi PO4³ ˉ mg/l .............. 0,5 ........... pH .............. 7 ..............

Spînu Valentina-Viorica - Clasa a XI-a A

Sunt bine cunoscute rolul şi importanţa chimiei în producaţia materială a societăţii moderne. Într-adevăr este greu de găsit un domeniu în care aplicaţiile chimiei,produsele chimice să nu contribuie la binefacerile civilizaţiei contemporane.

Este posibilă alcătuirea unei formule chimice a omului ? Răspunsul este de la început: imposibil! Nu pentru că ar exista dificultăţi tehnice, ci pentru că o asemenea formulă chimică nu există şi nici nu poate fi alcătuită. Omul este format din mii şi mii de substanţe. Pentru a exprima „compoziţia sa chimică‖ ar trebui să cunoaştem formula tuturor, ceea ce deocamdată nu este posibil. După o apreciere a savantului american Linus Pauling, corpul uman ar fi constituit din aproximativ 100 de mii de tipuri de proteine din care astăzi nu se cunosc bine nici zece. Dacă s-ar întrebuinţa un limbaj prescurtat în care fiecare proteină ar putea fi reprezentată de un paragraf din numai o sută sau două sute de cuvinte, omul întreg ar putea fi exprimat într-o carte care ar cuprinde „doar douăzeci de mii de pagini”.

Biochimiştii nu urmăresc numai să le cunoască cândva pe toate, dar şi să afle structura, modul lor de formare precum şi mecanismul lor de acţiune. Putem spune că omul este un mecanism prea complicat.

Revenind la om, un adult care cântăreşte 70kg conţine aproximativ 46kg apă şi 24kg substanţe solide. Din acestea cam 12kg sunt alcătuite din protide, 7,5kg din grăsimi, 3,8kg din săruri şi 0,7kg din glucide. Proteinele au importanţă deosebită formând majoritatea greutăţii corpului dacă excludem apa. Alcătuite din carbon, hidrogen, oxigen, azot şi uneori sulf, fosfor, fer, magneziu, mangan etc., prezente în alcătuirea protoplasmei celulelor vii şi îndeplinind în organism funcţii vitale, proteinele au fost deseori numite şi „cărămizile vieţii”, în limba greacă „protos” având semnificaţia de „cele mai importante”. Proteinele sunt alcătuite din componenţi chimici înrudiţi numiţi amino-acizi, uniţi între ei prin legături chimice de tip peptidic. Amino-acizii cuprind în alcătuirea lor chimică atât grupări cu caracter bazic cât şi grupări cu carcater bazic. Cea mai importantă combinaţie chimică anorganică din corpul omenesc este APA (H2O). Proporţia apei la om diferă în funcţie de vârstă: un nou născut de 3-4 luni conţine 80% apă pe când în corpul unui adult este între 55% şi 72% apă. Pentru organism apa este un solvent polar, în care se dizolvă un număr foarte mare de substanţe anorganice şi organice hidrofile (alcooli, fenoli, acizi carboxilici, aminoaicizi, acizi nucleici, glucide). Întreruperea aportului hidric (însetarea), urmată de un deficit de apă de peste 22% din cantitatea totală a organismului,provoacă moartea în 4-5 zile.

Compozoţia chimică a omului: Lista elementelor pe care le conţine omul datează din secolul al XVIII-lea. În ultimul timp această listă s-a mărit considerabil. Dacă luăm în considerare din nou un om cu masa de 70 kg obţinem următoarea alcătuire: Oxigen - 4kg (= 56,1%) Carbon - 19,6kg (= 28%) Hidrogen - 6,5kg (= 9,3%) Azot - 1,4kg (= 2%) Calciu - 1,4kg (= 2%) Clor - 0,7kg (= 1%) Fosfor - 0,7kg (= 1%) Sulf, Fier, Sodiu, Magneziu, Fluor - 0,4kg (= 0,6%) Omul poartă în alcătuirea sa elemente chimice şi poate că aşa este dat ca el să se prezinte întodeauna ca fiinţă raţională şi nu ca o formulă chimică.

Ciucă Luminiţa - Clasa a XI-a B

Atmosfera este un sistem complex, aflat în echilibru dinamic, care-şi menţine constante caracteristicile ca rezultat al interacţiunii dintre elementele componente. Prin compozitia sa atmosfera direcţionează existenţa vieţii pe Terra, fiind formată dintr-un amestec fizic de gaze simple (azot 78%, oxigen 20,955 %), şi în proporţie de 1,05% hidrogen, gaze rare (heliu, neon, argon, krypton, xenon, radon-gaz radioactiv), substanţe gazoase compuse (dioxid de carbon, metan, amoniac) vapori de apă şi corpuri străine. Aerul devine poluat în momentul în care concentraţia substanţelor străine introduse în atmosferă în mod natural sau artificial, sistematic sau accidental se situează la un nivel care poate dăuna sănătăţii vieţii animale sau vegetale. Cei mai periculoşi poluanţi atmosferici sunt consideraţi: dioxidul de sulf (SO2 ), oxizii de azot (NO2), monoxidul de carbon (CO), dioxidul de carbon (CO2), ozonul, compuşii organici volatili (COV), metale grele, pulberile sedimentabile(praf), pulberile în suspensie (funingine, fum). În straturile inferioare ale atmosferei, dioxidul de carbon se află în concentraţie de 0.03%, în timp ce în jurul oraşelor mari industrializate poate ajunge la 0.05 – 0.07 %. Dioxidul de carbon din atmosferă reprezintă un imens rezervor de carbon, din care plantele îşi construiesc substanţa lor. La rândul lor plantele servesc drept hrană animalelor. Dioxidul de carbon din atmosferă este pe de o parte consumat (asimilat) de plante, pe de altă parte regenerat continuu prin respiraţia plantelor şi animalelor şi prin putrezirea cadavrelor lor. O sursă artificială de producere a CO2 vărsat în atmosferă în proporţie de 4/5 o constituie arderea combustibilior fosili (carbuni, petrol, gaze naturale). Cantitatea de CO2 variază pe parcursul unei zile şi pe anotimpuri, fiind mai redusă ziua decât noaptea, mai redusă vara decât iarna, mai crescută toamna decât vara şi iarna. Ziua , concentraţia sa scade puţin deoarece este folosit de plante în fotosinteză, noaptea creşte uşor datorită respiraţiei organismelor(plante, animale, bacterii) şi lipsa fotosintezei. Creşte de asemenea toamna din cauza reducerii intensităţii fotosintezei şi intensificării respiraţiei microorganismelor din sol care descompun substanţele organice. Vara are loc o scădere a concentraţiei de CO2 din cauza fotosintezei, iarna creşte concentraţia datorită respiraţiei organismelor, arderii combustibililor şi lipsei fotosintezei. În apă, dizolvarea CO2 determină formarea acidului carbonic, care combinat la acest nivel cu Ca formează carbonatul şi bicarbonatul de calciu. Reversibilitatea acestor substanţe determină mecanismul principal de tamponare a variaţiilor pH – ului în mediul acvatic dar formarea continuă de carbonat de calciu în mări şi oceane reprezintă o pierdere definitivă de carbon disponibil pentru viaţa pe pământ. Se produce astfel o circulaţie a carbonului în natură în strânsă legatură cu viaţa de pe planetă. Dioxidul de carbon gazos poate fi vărsat sau sifonat în alt recipient, din care deplasează aerul întocmai ca un lichid. În laborator se utilizează curent pentru realizarea de temperaturi joase. Dioxidul de carbon solid obţinut sub forma zăpezii de dioxid de carbon, sublimează asemeni iodului şi naftalinei, transformandu-se cu consum de căldură în vapori. O baie făcută dintr-un lichid cu punct de îngheţare scăzut (eter, acetona, benzina) şi CO2 solid poate atinge temperatura minimă de –78oC. 7

Dioxidul de carbon şi alte gaze din atmosferă acţionează ca sticla unei sere, permiţând pătrunderea radiaţiei solare, dar împiedicând reflectarea în spaţiu a unei anumite proporţii din căldura neabsorbită de suprafaţa terestră. Producerea acestui fenomen este previzionată încă din anul 1896 de către Svante Arrhenius care a arătat că dioxidul de carbon rezultat din arderea combustibililor fosili va depăsi capacitatea de absorbţie a acestuia de vegetaţie si apă, introducând sintagma «efect de seră». Efectul de seră are rolul de reţinere a unei cantităţi tot mai mari din energia reemisă de sol şi atmosferă sub formă de infraroşii de către nori şi gazele poluante.Intensitatea acestui fenomen depinde de concentraţia CO2 din atmosferă şi are implicaţii în influenţarea condiţiilor climaterice globale. Acesta determină creşteri ale temperaturilor medii globale. În acest sens trebuie amintit deceniul opt al secolului XX considerat cel mai cald înregistrat vreodată, apreciindu-se că în cursul ultimului secol temperatura a crescut cu 0,3 – 0,6 oC. Comitetul Interguvernal al Naţiunilor Unite pentru Schimbările Climatice estimează o creştere de temperatură de 1,3 oC la nivelul anului 2020 şi de 3 o C la nivelul anului 2070.

Angheluţă Geanina - Clasa a X-a C

Diamantul este un mineral nativ şi în acelaşi timp o piatră preţioasă. Din punct de vedere chimic este una din formele de existenţă ale carbonului pur, celelalte fiind carbonul amorf grafitul şi fulerenele. Diamantul cristalizează în sistemul cubic şi poate atinge duritatea maximă 10 pe scara Mohs, duritatea variind însă în funcţie de gradul de puritate a cristalului. Din cauza durităţii ridicate, cristalele de diamant pot fi şlefuite numai cu pulbere de diamant şi din fulerită. Pe lângă cristalele de diamant din sistemul cubic, uneori se pot întâlni diamante cu cristale hexagonale denumite Lonsdaleit, unii consideră, aceste diamante că s-au format în medii nefavorabile. Duritatea extremă a diamantului este explicată prin legătura stabilă simetrică dintre atomii de carbon. Diamantul arde într-un mediu cu oxigen pur la o temperatură de 720 °C, iar în aer la peste 800 °C cu formare de dioxid de carbon. Diamantul este solubil în unele metale ca fier, nichel, cobalt, crom,titan, platină, paladium şi alte metale asemănătoare. Pe motivul reactivităţii reduse datorată structurii stabile a suprafeţei cristalului, prin iradiere cu neutroni creşte gradul lui de duritate. Diamantele iau naştere la adâncimi mari 150 km, unde sunt temperaturi 1200-1400 °C şi presiuni ridicate. Rocile mamă a diamantului sunt Peridotit şi Eklogit sau în vulcani, sunt roci bogate în gaze Kimberlite şi Lamproite; acestea transportă la erupţia vulcanului şi diamant topit sau fragmente din mantaua scoarţei pământului. Formându-se în aceste condiţii, grafitul sau diamantul, aceasta este determinată de timpul de răcire. Diamantele se pot exploata din rocile însoţitoare prin minerit de exemplu Namibia, Africa de sud sau se separă din aluviunile apelor curgătoare (deşertul, sau ţărmul african).

Greutate în carate Greutatea în carate defineşte mărimea unui diamant. Aceste seminţe au rara proprietate de a avea toate aceeaşi greutate şi dimensiune. La începutul anilor 1900 "caratul" este standardizat ca unitate de măsură internaţională pentru diamante, echivalând cu 1/5 dintr-un gram, sau 0,20 grame. Caratul are ca subdiviziune "punctele". Asfel 1 carat este format din 100 de puncte. În 1911 România adoptă această unitate de măsură.

Culoare În funcţie de culoare diamantele sunt împărţite în două grupe principale: incolore şi fancy. Cele mai des folosite în bijuterii sunt diamantele incolore. Acestea au diferite nuanţe începând cu "D" care este cel mai puţin colorat dintre toate până la "Z" care este "cel mai" galben sau maroniu. Orice diamant care are o nuanţă mai închisă decât "Z" este considerat ca fiind de tipul "fancy". Diamantele incolore sunt mai rare în natură şi din acest motiv sunt mai valoroase. Clasificarea culorii conform standardelor GIA (Gemmological Institute of America) începe cu litera D, urmând valorile descrescătoare din alfabet. După litera J, diamantul capătă o nuanţă gălbuie. Diferenţele între fiecare literă este foarte mică, iar compararea culorilor diamantelor se face sub lumină specială.

Diamantele Fancy Diamantele în culori speciale, unice sunt numite oficial "Fancy", fanteziste, sunt foarte rare. Ele nu fac parte din scala standardizată a culorilor diamantului. Cele mai rare culori sunt roşu şi violet, precum şi combinaţiile acestor 2 culori. Galben şi maroniu sunt cele mai comune culori ale diamantelor, dar diamantele incolore sunt cele mai cunoscute şi apreciate în industria bijuteriilor. În categoria diamantelor Fancy intră renumitele diamante albastre ("Hope"), verzi ("Dresden"), galben-portocaliu ("Incomparable"), roşii ("Hancock") sau roz (provenite din mina australiană Argyle).

Claritate Claritatea unui diamant face referire la gradul de impurităţi pe care îl poate avea un diamant studiat cu ochiul liber sau cu ajutorul unei lupe care măreşte de 10 ori. Doar aprox. 5% din diamantele naturale găsite sunt pure şi au totodată o mărime corespunzătoare unei foarte bune valorificări. Specialiştii denumesc aceste impurităţi, "incluziuni". Tipul, numărul şi locaţia incluziunilor poate deseori identifica individual diamantele. Cu cât are mai puţine impurităţi cu atât diamantul este mai valoros.

Utilizare Criteriile stabilirii valorii unui diamant sunt: densitatea - duritatea - dispersia şi refracţia luminii conductivitatea termică - strălucirea - puritatea. Spectroscopia (absorbţia unor radiaţii) poate stabili dacă culoarea diamantului este naturală sau realizată ulterior.

Diamantul care va fi şlefuit cu faţete multe se numeşte briliant (Brillant) (care are mai multe variante). Producţia diamantelor naturale pe glob a atins cantitatea de 20 de tone anual. La această cantitate se adaugă diamantele sintetice care se fabrică din grafit pur supus la presiuni de peste 100.000 de bari (pentru prima oară fabricate din în 1955) şi care în cea mai mare parte au utilizare în industrie. Prin acoperirea altor substanţe cu un strat de câţiva microni (tratare cu plasmă) se va forma aşa numitul strat de carbon asemănător diamantului (DLC: diamond-like carbon). Această tehnologie fiind mai departe perfecţionată producându-se diamante magnetice cu dimensiuni de ordinul nanometrului în Troy, care probabil vor fi folosite în medicină. Diamantul are unghiul de refracţie ridicat, de aceea străluceşte intens, ceea ce a dus la utilizarea principală a diamantelor naturale ca pietre preţioase, azi aceste unghiuri a faţetelor unui cristal sunt simulate prin programare asistată de ordinator, determinând unghiul optimal pentru o strălucire maximă, astfel unghiul de şlefuire a cristalului fiind automatizat.

Forme de diamant şlefuit intrate în istorie Un diamant pur este incolor, actual sunt procedee tehnice cu ajutorul laserului prin care se îndepărtează impurităţile din cristal, iar prin iradieri a cristalului (în reactoare atomice) s-a reuşit ca diamante cu o valoare inferioară să fie transformate în cristale cu o culoare stabilă verde sau albastră. Aplicaţiile în industria de folosire a diamantului sunt ca: abraziv, instrumente de tăiat sau găurit foarte ascuţite şi dure. În medicină (chirurgie), o aplicaţie tot mai largă o are folosirea lamelor de bisturiu acoperite cu un strat de carbon asemănător diamantului. De asemenea, industria electronică prezintă interese pentru asemenea straturi aplicate pe electrozi, la fel de important este în tehnologia semiconductorilor sau în chimie

Ciric Elena Alina - Clasa a IX-a B

Izotopii sunt specii de atomi cu aceeaşi sarcină nucleară (acelaşi numar de protoni) şi cu un număr de masă diferit (număr diferit de neutroni). Cunoaşterea şi studiul însuşirilor sunt de mare însemnătate practică,deoarece izotopii diferitelor elemente au multe şi variate aplicaţii în domenii importante ale activităţii umane: industrie, agricultură, medicină, arheologie, paleoontologie. Izotopii multor elemente au proprietăţi radioactive,adică se descompun transformându-se în alte elemente, emiţând în aceleaşi timp radiaţii; aceştia se numesc radioizotopi. În timpurile noastre, când se caută noi surse de energie, energia nucleară folosită în centrale atomo-electrice este în atenţia oamenilor de ştiinţă din toate ţările lumii.

Radioizotopii sunt folosiţi în industria metalurgică, la controlul şi dirijarea unor procese tehnologice, la măsurarea grosimii unei foiţe laminate, la controlul gradului de uzură şi al defectelor pieselor metalice etc. De exemplu cu ajutorul izotopului 6027 Co se poate urmări nivelul fontei topite în furnal, iar prin adăugarea de radiosulf se determină conţinutul de sulf în fontă. Cu ajutorul unor izotopi ai carbonului, oxigenului, sulfului, au fost studiate şi lămurite mecanismele unor procese tehnologice chimice ca: vulcanizarea cauciucului, prelucrarea petrolului, descompunerea grăsimilor etc. În agricultură,izotopii îşi găsesc aplicaţii în determinarea procentului de umiditate al solului, studierea condiţiilor optime de dezvoltare al plantelor, de transformare al unor soiuri de legume si fructe. În medicină, metoda care foloseşte izotopii radioactivi devine din ce în ce mai mult mijloc de diagnosticare a bolilor. Astfel, cu izotopul radioactiv al iodului studia funcţiunea glandei tiroidei. Cu calciu radioactiv se poate face examenul stomacului, iar un izotop al fosforului este folosit la determinarea tumorilor cerebrale. Cea mai importantă aplicaţie a radioizotopilor în medicină o constituie depistarea şi tratarea tumorilor canceroase. Una dintre cele mai interesante aplicaţii ale radiocarbonului 146C constă în stabilirea "vârstei diferitelor materiale care conţin carbon (cărbune, lemn, hartie); s-a putut determina astfel vechimea fosilelor, vârsta unor copaci, timpul de carbonizare a unor specii vegetale, durata erelor glaciare etc.

Crăciun Alice - Clasa a X-a C

O victorie de prestigiu a chimiei macromoleculare - Polietena (Polietilena)

De-a lungul anilor s-au studiat sute de molecule capabile să polimerizeze precum şi condiţiile în care se realiza aceasta reacţie. Un anumit monomer necesită o anumita temperatură şi anumită presiune pentru a polimeriza în majoritatea cazurilor, temperatura şi presiunea mare, nu sunt suficiente, ci mai trebuie să adaugăm şi altă substanţă care să ne ajute la desfacerea legăturilor duble ale monomerului. Aceste substanţe chimice ajutătoare se numesc promotori sau uneori iniţiatori, acţiunea lor fiind oarecum asemănătoare cu aceea a catalizatorilor. Deşi s-a reuşit, polimerizarea derivaţilor etilenei (clorura de vinil, acetat de vinil, stiren, acrilonitril etc.) etilena simplă nu a putut fi polimerizată multă vreme. 11

În anul 1933 într-un laborator din Anglia, un cercetător studia reacţia etilenei cu o altă substanţă la presiune mai mare, lăsând împreună sub presiune cele două substanţe peste noapte. Dimineaţa chimistul a găsit pe fundul vasului de reacţie o masă albicioasă, solidă. El nu şi-a dat seama ce s-a întâmplat, dar repetând de câteva ori experienţa, a descoperit că vasul nu era închis etanş, a doua substanţă s-a evaporat, iar în prezenţa oxigenului din aer, care a acţionat ca un"promotor" etilena a polimerizat, rezultând polietenă.

Cât de simplă este, dar câte surprize ascunde! Polietilena-este un material flexibil, impermeabil la H2O, rezistent la substanţe chimice, cu bune proprietăţi electroizolante, în schimb nu prea rezistă la întindere şi se înmoaie repede la căldură, având punctul de topire la circa 100 grade C, deci se înmoaie chiar în H2O fierbinte. Este destul de ieftină şi se foloseşte din acest motiv în cele mai diferite domenii în cantităţi foarte mari, care o situează pe unul din primele locuri în producţia mondială de materiale plastice. Din foliile de polietilenă numite şi filme, se fabrică saci pentru ambalarea îngrăşămintelor chimice. Ele mai pot feri pereţii de ploi şi uşurează uscarea noilor locuinţe prin încălzirea lor în interior. Dacă din fibre de polietilenă colorată în negru se taie fâşii lungi care se pun pe fâşiile de pământ aflat intre rândurile de porumb sau de floarea soarelui, razele soarelui nu vor pătrunde decât la acele plante utile, dar nu şi prin filmul negru, la buruienile care le-ar năpădi. Tot din polietilenă se confecţionează vase de bucătărie (dar care nu se pot folosi la foc), butelii şi damigene pentru apă sau vin, sute de jucării şi multe alte obiecte. Vasele de bucătărie nu mai ruginesc, damigenele nu se mai sparg dacă îngheaţă iarna H2O din ele, jucăriile nu se mai strică şi nu se mai zgârie.

Polistirenul ʘ Este unul din primele şi cele mai bine studiate materiale plastice de polimerizare. ʘ Se prepară prin polimerizarea stirenului CH2=CH-C6H5 (vinil benzenul), care se obţine din benzen şi etilenă. ʘ El are proprietăţi remarcabile: absorbţie de apă aproape nulă, stabilitate chimică mare, proprietăţi dielectrice superioare, transparentă, şi capacitate de a se prelucra uşor. ʘ Polistirenul se întrebuinţează la fabricarea pieselor radiotehnice, la izolaţii de cabluri de înaltă frecvenţă, vase de laborator, la obţinerea lacurilor folosite în industria chimică. Datorită marii sale transparenţe, polistirenul se utilizează la fabricarea pieselor optice. Din polistiren se fabrică nasturi, pipteni, mânere pentru perii etc.

Agenţi Oxidanţi cu rol de înălbitori Înălbitorul cel mai frecvent utilizat în gospodărie este o soluţie 5% în procente de masă de hipoclorit de sodiu, NaClO, în apă. Înălbitorul sub formă de pulbere conţine Ca(ClO)2 care spre deosebire de NaClO, nu este exploziv în stare uscată.Proprietăţile de înălbire şi dezinfectare ale ionului hipoclorit (ClO-) sunt o concecinţă a faptului că acesta are acţiune oxidantă asupra pigmenţilor: ClO-(aq)+H2O(l)+2e-->Cl-(aq)+2HO-(aq) Apa oxigentă este de asemenea utilizată ca înălbitor si dezinfectant şi se prezintă sub forma de soluţii apoase diferite concentraţii. O soluţie 3% este utilizată ca antiseptic, iar soluţia de concentraţie 6% este utilizată pentru decolorarea părului. Soluţiile mai concentrate, care pot exploda în contact cu o serie de materiale solide, sunt utilizate în industria chimică ca agenţi oxidanţi. Descompunerea explosivă a apei oxigenate are loc conform reacţiei. 2H2O2(l) ->2H2O(l)+O2(g)

Spînu Valentina-Viorica - Clasa a XI-a A

S X I M R C B

A E S U I A O

S N E O N R R

T O T L C B B

A N E P L O R

T O Z A O N O

I O D E R O M

N R A D O N D

O X I G E N I

F O S F O R C

După ce veţi încercui numele celor 12 nemetale din tabelul de mai sus literele rămase, citite în ordine vor alcătui numele tabelului în care se găsesc aceste nemetale. Cuvintele se caută citindu-se de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga pe orizontală şi de sus în jos, de jos în sus pe verticală. Aceaşi literă poate fi întalnită în două cuvinte.

Completati căsuţele din fiecare casetă cu simbolurile elementelor chimice ale substanţelor care corespund indicaţiilor de mai jos. a.

b. e

c. f.

d. g.

a. Oxid al elementului de 1e pe stratul M. b. Sulfat al elementului cu 12p în nucleu. c. Oxid al elementului cu Y-6. d. Compus al azotuluicare conţine o legatură coordinativă. e. Oxiacid al elementului situat în grupa a-VI-a, perioada a-3-a la valenţa maximă. f. Hidroxid al elementului cu e distinctive, ca unic e pe stratul 3. g. Hidracidul nemetalului a cărui atom, prin acceptarea unui electron, ajunge la structura electronică a Ar.

Rebega Andreea - Clasa a X-a C

ʘ În ţara noastră, anual, covorul vegetal produce 40 milioane tone de oxigen ? ʘ În zilele călduroase, un hectar de pădure elimină 180-200 kg de oxigen şi consumă 220-280 kg de dioxid de carbon ? ʘ În sezonul estival, un hectar de pădure poate să absoarbă o cantitate de dioxid de carbon egală cu cea eliminată în acelaşi timp de 200 de persoane ? ʘ Un arbore de fag, de 25 m înălţime şi cu diametrul coroanei de 15 m, produce într-o oră 1,7 kg de oxigen, ceea ce reprezintă necesarul de oxigen al unui om pentru 3 zile ? ʘ 1000 km parcurşi de un automobil consumă necesarul unui om pentru un an ? ʘ Pentru producerea unei tone de lemn arborii din pădure consumă şi stochează 1,8 tone dioxid de carbon şi eliberează în atmosferă 1,3 tone de oxigen ? ʘ Într-o pădure de foioase, de productivitate ridicată, se consumă anual şi se stochează în biomasă 40 tone dioxid de carbon şi se produc 30 de tone/ha oxigen, din care se consumă prin respiraţie aproximativ 13 tone/ha? ʘ Pădurea este scutul cel mai eficient de apărare a solului contra eroziunii, comparativ cu terenurile fără vegetaţie, unde eroziunea variază între 140-750 mc/an/ha ? În pădure eroziunea este sub 0,1-2,5 mc/an/ha ? ʘ În regiunile împădurite din România turbiditatea medie a râurilor este sub 100 g/mc, faţă de până la 5000 g/mc cât ating râurile care curg prin zone puternic despădurite ? ʘ Masivele forestiere micşorează eroziunea solului şi reduc încărcarea cu sedimente a apelor, menţinând mai puţin colmatate albiile râurilor, pâraielor şi lacurilor de acumulare ?

Putem îngheţa apa... încălzind-o! Chestiunea pare desprinsă din scenarii ştiintifico-fantastice, dar câţiva cercetători ai Institutului de Ştiinta Weizmann din Rehovot, Israel, au descoperit o metodă de congelare a apei prin ridicarea temperaturii acesteia. Convenţional, apa îngheaţă la temperatura de 0 grade Celsius. Totuşi, în mod surprinzător, daca lichidul se află într-un recipient cu pereţi netezi şi nu conţine nicio urmă de impurităţi, îşi poate menţine starea lichidă până la temperatura de minus 40 grade Celsius, în ceea ce se numeşte "starea superrăcită". Impurităţile şi suprafeţele abrazive ori spongioase cu care apa intră în contact de obicei, servesc pe post de nuclee în jurul cărora se formează cristalele de gheaţă. Recent, cercetătorul Igor Lubomirsky şi colegii săi au descoperit o metodă nouă de a manipula punctul de îngheţare a apei, prin intermediul a ceea ce se numeşte filme subţiri piroelectrice cvasi-amorfe. Aceste suprafeţe îşi schimbă sarcina electrică în funcţie de temperatură. Atunci când suprafeţele piroelectrice sunt încărcate pozitiv, apa devine mai uşor de înghetat, iar atunci când au o încărcătura negativă, acest proces devine mai dificil. Cercetătorii au constatat că apa superrăcită poate fi îngheţată în timp ce este încalzită, atâta vreme cât temperatura schimbă şi sarcina electrică a suprafeţei. De exemplu, atunci când apa superrăcită se află pe o suprafaţă litiu-tantal încărcată negativ, ea va îngheţa instantaneu atunci când suprafaţa va fi încălzită până la temperatura de minus 8 grade Celsius iar sarcina electrică va deveni pozitivă. Curios, suprafeţele încărcate pozitiv imprimă apei superrăcite o îngheţare de la bază în sus, în timp ce suprafeţele încărcate negativ cauzează congelarea apei de la vârf în jos. Acest comportament este probabil condiţionat de felul în care moleculele de apă se orientează - atomii de oxigen încărcaţi negativ din moleculele de apă se îndreaptă de obicei spre suprafeţele încărcate pozitiv, în timp în cazul atomilor de hidrogen, reacţia opusă este valabilă.

Alte curiozităţi din Chimie: Ştiaţi că ... corpul unui om de 70 de kg cuprinde 6 kg de hidrogen, 44 kg de oxigen şi 14 kg de carbon ? Ştiaţi că ... numele hidrogenului înseamnă "generator de apă" ? Ştiaţi că ... metanul a fost descoperit de A. Volta în anul 1778 în mâlul bălţilor ? Ştiaţi că ... 1 km pătrat de pădure de conifere elimină în atmosferă o cantitate de oxigen de 10 ori mai mare decât aceeaşi suprafaţă cultivată cu culturi agricole ? Ştiaţi că ... Marea Moartă are o salinitate de 240g/litru ? Ştiaţi că ... cele 7 metale cunoscute în antichitate sunt: aur, argint, cupru, plumb, mercur, fier şi staniu ? Ştiaţi că ... din cele 109 elemente chimice cunoscute, 92 se afla în natură, iar restul s-au obţinut pe cale artificială ? Ştiaţi că ... diametrele aproximative ale atomilor sunt cuprinse între 0,0000001 mm (hidrogen) şi 0,0000005 mm (cesiu) ? Ştiaţi că ... într-un punct minuscul desenat cu creionul sunt 30.000.000.000.000.000 de atomi ? Ştiaţi că ... numele celui mai rar element de pe Pământ este astatin (69 mg în toată scoarţa Pământului) ?

Ştiaţi că ... pentru prima oară în lume, profesorul Hatsujiro Hashimoto de la Universitatea din Osaka, a realizat fotografierea structurii interne a atomului ? Ştiaţi că ...electronul gravitează în jurul nucleului atomului cu o viteză de aproximativ 2000 km/s ? Cu o astfel de viteză electronul ar putea înconjura Pământul în 20 de secunde ? Ştiaţi că ... clorul este primul halogen obţinut în stare liberă (1774) ? Ştiaţi că ... clorul a fost primul gaz folosit ca armă de luptă, de către germani, în primul război mondial ? Ştiaţi că ... "azot‖ înseamnă ―fără viaţă‖ ? Ştiaţi că ... cel mai vechi material plastic este celuloidul, fabricat în Statele Unite în 1870 pentru a înlocui fildeşul bilelor de biliard ? Ştiaţi că ... apa regală este unul din puţinii reactivi care pot dizolva aurul şi platina şi că constă dintr-un un amestec de acid clorhidric şi azotic ? Rebega Andreea - Clasa a X-a C

Mirifica Lume a Coralilor Marele recif de corali, suficient de mare încât poate fi recunoscut şi de pe lună, a fost construit de animale acvatice mici. Asemeni pădurilor tropicale, oferă casă unei multitudini diversificate de vietăţi. Contrar numelui, Marele Recif de Corali nu este o structură unitară, ci este alcătuit dintr-o adevărată reţea de recife, ce se întind pe o distanţă mai mare de 2000 de km, paralel cu malul nordic al Australiei, de la Insula Lady Elliot, aflată lângă malul Queensland-ul de Sud, până la Papua Noua Guinee.

Origine şi caracteristici: Formarea Marelui recif de corali a început acum mai bine de 18 milioane de ani. În stadiul actual al creşterii, ce durează 8000 de ani, se formează noi straturi ce acoperă structurile mai vechi. Pe toată lungimea lui, reciful se află la distanţe diferite faţă de mal (între 15 şi 200 km) şi se întinde pe o suprafaţă de 230 000 de kilometri pătraţi. Partea principală a recifului este formată din mai mult de 2100 de recife separate şi înconjoară 540 de insule din apropierea malului. Spre deosebire de partea centrală, în care recifele se găsesc relativ dispersate, în partea de Sud şi de Nord acestea sunt mult mai apropiate. În partea de Nord, unde cresc şi copacii mangrove, se formează şi multe zone mlăştinoase. Între Marele recif şi mal se găseşte laguna de recif, care numai în puţine locuri este mai adâncă de 100 de metri. Pe fundul acesteia se află o câmpie de mâl protejată de malul apropiat. Marginea dinspre mare a recifului este abruptă pe mai multe mii de metri, fiind astfel supusă furiei valurilor şi furtunilor. Creşterea coralilor aici este mai pronunţată, cu toate că aici sunt cele mai mari pierderi de corali, preţul plătit valurilor. Mare parte din coralii desprinşi se întorc totuşi şi formează noi „stânci‖, astfel reciful se distruge şi se clădeşte încontinuu.

Formarea recifului de corali: Recifele de corali sunt de fapt „stânci vii‖. Sunt compuşi din mii de polipi ancoraţi în scheletul de var protector, secretat de propriile ventuze.

Dacă polipii se înmulţesc, reciful creşte de la an la an. Fiecare polip de coral se leagă de vecinul său prin punţi de ţesuturi vii, contribuind astfel la întărirea materiei. Alt formator important al recifului este muşchiul roşu de var, ce are aspectul unui smoc roz de vată. Acesta produce piatră de var,care solidifică şi mai mult reciful. Un alt tip de muşchi, ce trăieşte pe creasta recifului, produce un fel de „rumeguş‖, acesta fixează şi mai bine suprafeţele de sedimentare. Cu timpul, această populaţie duce la formarea unei structuri complexe, reciful de corali, care la nivelul scheletelor goale din piatră de var, este reprezentată de doar de un star subţire de coral viu. Fiecare specie de coral are un model propriu de creştere, astfel încât formează structuri variate, de la dâmburi şi suprafeţe plane până la forme de evantai şi forme asemănătoare coarnelor de cerbi. Pasaniuc Ionela şi Guita Mihaela - Clasa a XI-a D

Urangutanul (sau Omul-pădurilor în limba indoneziană) este un mamifer greoi şi mare, cu blană roşcată, care traieşte în pădurile ecuatoriale din insulele Borneo şi Sumatra, în arhipelagul indonezian. Urangutanii sunt mult mai asemănători oamenilor decât s-a crezut până acum, arată un nou studiu genetic. Codul genetic al urangutanilor seamănă în proporţie de 97% cu cel al oamenilor. Cu toate că această cifră înseamnă că maimuţele cu părul roşcat au mai puţine în comun cu oamenii decât au cimpanzeii (al căror ADN seamănă cu cel uman în proporţie de 99%), o mică porţiune din ADN-ul urangutanilor se potriveşte aproape perfect cu secvenţa corespunzătoare de la oameni. Sunt animale arboricole, făcându-şi culcuşul numai în vârful copacilor, unde şi trăiesc aproape 90% din viaţă. Aceşti uriaşi ai arborilor ating greutăţi de peste 120 kg şi o înălţime de circa 1,2 metri. De asemenea, fiind animale omnivore, mănâncă şi mici animăluţe, frunze, flori, termite sau larve de fluturi. Astăzi trăiesc în libertare mai puţin de 80.000 de urangutani, fiind limitate la pădurile pe cale de dispariţie din insulele Borneo şi Sumatra. În ultimii 10 ani, numărul urangutanilor a scăzut cu un procent estimat între 30 şi 50%. În acest ritm, în câteva decenii, singura maimuţă mare din Asia ar putea să dispară definitiv din mediul sălbatic.

Curiozităţi: ʘ Urangutanul este cel mai mare mamifer arboricol din lume. ʘ Un urangutan adult este de 4 ori mai puternic decât un bărbat şi cel mai mare animal cu care avem de-a face prin copaci. ʘ Urangutanii au fost văzuţi făcând unelte simple pentru a se scărpina, pentru a scormoni în locuri înguste după mâncare sau ca pârghii. ʘ Femelele nasc o dată la 8-9 ani, puii fiind dependenţi de mama lor aproape 2 ani, dar nu părăsesc culcuşul până la vârstă de 8 ani. ʘ Cercetătorii avertizează că populaţia urangutanilor din Sumatra se află într-un declin serios, cerându-se astfel eforturi extraordinare pentru a nu deveni prima specie disparută de maimuţe. ʘ Pe lângă faptul că sunt dependenţi de păduri pentru a supravieţui, ei joacă, de asemenea, un rol important în echilibrul ecologic al pădurilor, prin dispersia seminţelor. ʘ Aceşti uriaşi ai arborilor ating greutăti de peste 120 kg şi o înalţime de circa 1,2 metri. ʘ Urangutanii sunt vietăţi nesociabile (mai ales masculii), care se bat deseori pentru cuibul în care îşi cresc puii. ʘ Urletul unui urangutan durează de la un minut până la trei şi înştiinţează asupra faptului că teritoriul este ocupat, sau este folosit pentru ademenirea femelelor. ʘ Urangutanii sunt printre putinele animale care se recunosc in oglinda. ʘ Printre cele mai inteligente primate, urangutanii pot şi chiar folosesc multe unelte sofisticate pentru a strânge mâncarea şi pentru a-şi face culcuş din crengi şi frunze. Aptitudinile pe care le învaţă urangutanii diferă de la grup la grup şi se transmit prin mecanismul de învăţare socială. ʘ Urangutanii pot comunica cu oamenii prin semne. Un studiu făcut în 2008 pe doi urangutani de la grădina zoo din Leipzig arată că urangutanii pot calcula costurile şi beneficiile unei acţiuni şi că pot învăţa din greşeli, astfel încât să nu le mai repete. ʘ Datorită inteligenţei dezvoltate urangutanul reţine unde sunt fructe coapte în fiecare anotimp al anului.

Iancu Andreea şi Peiu Tiberiu - Clasa a XI-a D

"La farmacie, într-o pădure de conifere" Proprietăţi de vindecare de conifere cunoscut pentru o lungă perioadă de timp. Aerul din păduri de conifere este plin de mirosuri dulci - substanţe capabile şi izbitoare microorganisme periculoase, precum şi ace şi răşină sunt utilizate pe scară largă în medicina populară. Ele sunt de mult substanţe biologic active care au puteri curative şi de stimulare. De exemplu, acele de cedru siberian conţine 250-350 mg de vitamina C (o tona de ace de cedru poate primi 5000 porţii zilnic de vitamina C), şi uleiul de cedru conţine vitamina E de două ori mai mult comparativ cu nucile şi migdalele. Preparatele obţinute din conifere precum bradul, pinul sau molidul sunt remedii indicate în tratamentul afecţiunilor pulmonare, în hipertensiune arterială sau în nevroze. Folosite sub formă de infuzie, ulei volatil, decoct sau tinctură, coniferele pot ameliora, în sezonul rece, bolile respiratorii, ale aparatului urinar sau afecţiuni ale pielii. Silvoterapia, o metodă terapeutică de prevenire şi de vindecare a bolilor cu ajutorul mugurilor, conurilor şi răşinilor recoltate de la conifere, este folosită încă din Antichitate. Ca metodă ştiinţifică însă, i s-a recunoscut meritul mult mai târziu, în anul 1927. Abia atunci, silvoterapia a fost integrată într-o disciplină medicală complexă, balneoclimatologia, care foloseşte factorii naturali de cură în practica medicală. Remediile din conifere s-au dovedit un filtru antibacterian şi un rezervor de nutrienţi de mare ajutor într-o gamă variată de afecţiuni, de la cele pulmonare până la bolile dermatologice, digestive şi neurologice.

Bradul, eficient în afecţiunile respiratorii, nevroza, reumatism, afecţiuni digestive, anorexie Leacurile obţinute din brad sunt indicate în special pentru refacerea sănătăţii persoanelor care suferă de tuberculoză, de diferite infecţii respiratorii, de reumatism sau de afecţiuni digestive. În perioada noiembrie-martie, acele de brad conţin cantităţi importante de vitamina C. De la brad se valorifică cetina proaspătă şi răşina sub formă de infuzii concentrate, de sirop sau de tincturi.

Pinul, revigorant şi dezinfectant Baia generală cu decoct de cetină sau de muguri de pin este renumită pentru proprietăţile tonice, antiseptice şi cicatrizante, fiind indicată în tratamentul reumatismului, rahitismului, oboselii cronice şi nevrozelor astenice.

Molidul, un bun depurativ De la această plantă răşinoasă se recoltează mugurii, scoarţa şi răşina, bogate în tanin, în vitamina C şi în ulei eteric. Datorită acestor substanţe, infuzia, siropul şi uleiul, preparate din mugurii arborelui, sunt folosite frecvent pentru efectul depurativ, calmant, antiseptic şi cicatrizant.

Merişor de munte Plantă de mare altitudine, limita inferioară fiind mai ridicată decât a Afinului (cca. 1300—1400 m). Apare în special la lumină sau locuri slab umbrite, în pajişti alpine sau luminişuri, mai rar în locuri umbrite, în molidişuri, unde însă planta rămâne sterilă. Perioada optimă este în lunile septembrie-octombrie, când conţinutul în substanţe active este maxim (hidrochinonă şi flavonoizi). Frunzele de Merişor au acţiune diuretică şi dezinfectant renal.

Tofan Gabriela şi Maxim Iulian - Clasa a XI-a D

Schimbările climatice ameninţă speciile simbol ale Planetei World Wide Fund for Nature (WWF) lansează, în cadrul campaniei internaţionale Earth Hour 2009, raportul „Climate Change and Species‖, privind speciile marine pe care impactul schimbărilor climatice le ameninţă cu dispariţia. Raportul prezintă 10 studii de caz, cu speciile cele mai ameninţate de pe glob, detaliind cauzele principale ale declinului populaţiilor acestora în diverse zone de pe glob. În urmă cu 30 de ani, nimeni nu şi-ar fi putut imagina o lume fără delfini, fără balene sau fără ţestoase marine. Astăzi, acest scenariu sumbru devine tot mai realist. Încălzirea globală va fi principalul factor care va provoca dispariţia unor specii, în decursul acestui secol, spun specialiştii. Ameninţarea este cu atât mai mare pentru speciile ale căror populaţii au fost deja reduse drastic de activitatea umană. De exemplu, pentru specii precum delfinii şi balenele, care au fost supuse riscului de dispariţie în ultimele decenii, schimbările climatice pot reprezenta sfârşitul. Şase dintre cele şapte specii de ţestoase marine se află în pericol din cauza fragmentării habitatelor, a vânatului ilegal, a comerţului necontrolat şi a dezvoltării economico-sociale nesustenabile. Balenele şi delfinii - Pe masură ce oceanele se încălzesc, speciile de balene şi delfini sunt nevoite să se adapteze unui habitat diferit. Multe dintre ele nu reuşesc să se adapteze noului mediu de viaţă, ceea ce le pune în pericol supravieţuirea. 9 dintre cele 15 specii de balene sunt astăzi ameninţate cu dispariţia. Ţestoasele marine - Cinci din cele 7 specii de ţestoase marine sunt fie ameninţate, fie chiar în pragul critic de ameninare. Principala cauză o constituie temperaturile în continuă creştere, care afectează profund ciclul de viaţă al acestei specii.

Poluarea mărilor şi oceanelor duc la dispariţia mamiferelor marine: Aproximativ 360 milioane km 2 din suprafaţa Pământului sunt oceane. Din păcate apele oceanelor sunt adesea loc de deversare a reziduurilor; cu efecte adverse asupra vieţii marine. Oceanele sunt legate de uscat prin intermediul râurilor care sunt transmiţătorii poluanţilor. Substanţele chimice (petroliere, fertilizatorii-nitraţii şi fosfaţii, insecticidele, erbicidele, care nu se descompun în contact cu solul se infiltrează prin pământ în apa râurilor şi sunt astfel purtate până în oceane. Ţiţeiul şi alte substanţe petrochimice sunt principalii poluatori ai oceanelor. Marea Neagră este una dintre marile cu cel mai aglomerat trafic marin din lume. Populaţiile de peşti din Marea Neagră sunt puternic ameninţate de poluarea marină şi deşeurile revărsate din zona costieră şi din navele maritime care tranzitează marea. Acestea nu sunt singurele motive pentru care fauna şi flora mării sunt distruse, ci şi alte activităţi poluatoare de la ţărm şi pescuitul fără măsură. Din cauza poluării care ameninţă habitatul acvatic, zeci de delfini mor sufocaţi în fiecare an, fiind prinşi în plasele pescăreşti. Aproximativ 20 de delfini eşuează în fiecare an pe litoralul românesc.

Ziua mondială a mediului marin: În fiecare an, pe data de 25 septembrie, se sărbătoreşte Ziua internaţională a mediului marin, eveniment care readuce în prim plan problematica poluării şi reducerii populaţiei subacvatice la nivel mondial. Un raport întocmit de Institutul naţional de cercetare-dezvoltare marină (INCDM) Grigore Antipa relevă faptul că, în 2008, nivelul Mării Negre în zonele costiere ale Romaniei a înregistrat o medie anuală de 1,3 centimetri peste valoarea multianuală consemnată în perioada 1933-2007. Din punct de vedere al poluării cu hidrocarburi, relatează Agerpres, cercetarea INCDM arată că anul trecut s-a consemnat o intensitate moderată a acestui proces, în timp ce în partea sudică a litoralului românesc s-a constatat o diminuare de 1,3 ori a încărcăturii de poluant petrolier din apa marină, comparativ cu anul anterior.

Ce preţ punem pe natură ? Problema animalelor dispărute şi a eventualelor specii protejate din Romania În ţara noastră trăiesc aproximativ jumătate din animalele sălbatice din Europa, în habitat natural. Poate fi considerată o mândrie naţională, dacă acestea ar fi protejate în conformitate cu gradul de risc de dispariţie din fauna locală. Unele din ele au dispărut deja, din Evul Mediu şi până în ultimii zeci de ani. Grija pentru animalele specifice României pare a nu fi deloc pe primul plan în proiectele de protecţie a mediului.

Rezervaţia naturală Piatra Rea Rezervaţia naturală Piatra Rea protejată în special pentru abundenţa exemplarelor de floare de colţ (Leontopodium alpinum) s-a constituit ca arie protejată prin Legea 5/2000 privind aprobarea Planului de Amenajarea Teritoriului Naţional - secţiunea III în zone protejate, având codul 2589, se afla în cadrul Parcului Naţional Munţii Rodnei şi face parte din categoria a I-a, rezervaţie ştiinţifică. Scopul administrării rezervaţiei este cel de conservare a habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, diversităţii biologice. Relieful acestei zone de eroziune este alcătuit din calcare cristaline, cu platou structural cu fenomene endo şi exocarstice (ravene, peşteri, doline, lapiezuri). Majoritatea zonei forestiere din cadrul rezervaţiei este formată din molid (Picea abies), întâlnindu-se într-un procent redus şi brad (Abies alba), fag (Fagus silvatica), scorus (Sorbus sp.), paltin (Acer pseudoplatanus), frasin (Fraxinus excelsior) s.a. Ca specii de animale în această zonă întâlnim: Urs brun (Ursus arctos) - ocrotit Cerb (Cervus elaphus) - ocrotit Capra neagră (Rupicapra rupicapra) - ocrotită.

Pietrosul Rodnei Rezervatia Biosferei Pietrosul Rodnei cuprinde partea nordică a munţilor Rodnei. Cele 3300 ha ale rezervaţiei ocupă golul de munte şi pădurile de conifere sau amestec din Masivul Pietrosul Rodnei în care se remarcă vârful Pietrosul Mare cu o înălţime de 2303 metri.Speciile de păsări şi animale endemice zonei de biosfera Munţii Rodnei sunt de o diversitate impresionanată. Printre animalele protejate de catre lege se numără: Capra Neagră specie reintrodusă în rezervaţia Munţii Rodnei după ce se presupune că ar fi dispărut, Şoarecele de zăpadă şi şoarecele de Tatra două rozătoare mici găsite doar în zona Munţii Rodnei, Vulturul pleşuv sur, Zaganul care este încă în curs de reintroducere în rezervaţie, Cocoşul de mesteacăn, Stârcul cenuşiu o premieră avifaunistică pentru judeţul nostru. În bazinul hidrografic Vişeu se găsesc veritabile exemplare de lostrita clean dungat şi chiar broasca ţestoasă de lac.Un amfibian endemic bazinului hidrografic Viseu este salamandra carpatică. Printre speciile care după 1989 şi-au mărit efectivele se află şi ursul, capra neagră, râsul, cerbul, vidra, acvila de stâncă, căpriorul. O specie nou introdusă dar foarte bine primită de către ecosistem este bizamul un rozator originar din America De Nord aclimatizat în Europa. 24

Delta Dunării Delta Dunării este un complex de ecosisteme interconectate, dependente de regimul hidrologic al Dunării. Delta Dunării este una din cele 3 rezervaţii ale bisferei din România, cu o suprafaţă de 580.000 ha, aflată în partea de est a Europei. Din cele 580.000 ha, mai mult de jumătate (338.100 ha) aparţine ―Deltei Dunării‖, iar restul este împărţit între zona inundabilă din susul Dunării (sectorul Isaccea-Tulcea 9.100 ha), complexul lagunar Razim-Sinoe (101.500 ha), fâşia învecinată de la Marea Neagră (130.000 ha) până la izobata de 20m, şi Dunărea maritimă între Cotul Pisicii şi Isaccea (1300 ha). Păsările au creat faima Deltei Dunării, de la începutul secolului 20. Ornitologii au înregistrat peste 300 de specii împărţite în 5 mari categorii: - Tipul european (codalbul, privighetoarea, pescăruşul, vulturul pleşuv sur, vulturul pleşuv alb) - Tipul mongolian (pelicanul comun - cea mai mare colonie din Europa, pelicanul creţ, cormoranul pitic - mai mult de jumătate din populaţia lumii, stârcul, şoimul dunărean) - Tipul siberian (lebăda ţipătoare, cocorul, raţa neagră) - Tipul chinezesc (egreta albă, lebada mută, lopătarul) - Tipul arctic (gâsca cu gâtul roşu) În această bogată populaţie de păsări se află câteva specii protejate prin lege şi declarate monumente ale naturii: - Pelicanul comun (Pelecanus onocratulus) - Pelicanul creţ (Pelecanus crispus) - Egreta mare (Egretta alba) - Egreta mică (Egretta garzetta) - Codalb (Haliaeetus albicilla) - Piciorongul (Himantopus himantopus ) - Califarul roşu (Tadorna ferruginea) - Gâsca cu gât roşu (Branta ruficol)

Dragu George - Clasa a X-a

Anomalii care au salvat viaţa Apa, element chimic cunoscut sub formula H2O este o combinaţie chimică cu proprietăţi fizico-chimice particulare. Apa reprezintă un număr mare de anomalii, de la densitatea ei care variază foarte straniu, până la capacitatea de acumulare termică şi tensiunea superficial ridicată. Dar de fapt, aceste proprietăti fizice şi chimice unice o fac indispensabilă pentru viaţă. ʘ Apa are proprietăţi fizico – chimice neobişnuite faţă de alte lichide. Comparativ cu lichidele obişnuite care devin mai dense când se răcesc, apa îşi atinge densitatea maximă la temperatura de 4 grade Celsius. Sub, dar şi peste această temperatură, apa are o densitate mai redusă. Acesta este cauza pentru care, de exemplu, mările şi lacurile îngheaţă de la suprafaţă în jos, iar gheaţa pluteşte pe apă. Deoarece gheaţa este mai puţin densă decât apa lichid, iar apa îngheaţă de la suprafaţă în jos, a fost posibil ca şi în perioada glaciară viaţa să persiste în adâncurile oceanelor, acesta fiind izolată de frig.Dacă acest comportament al apei ni se pare banal pentru că ne-am obişnuit cu el, merită menţionat faptul că aproape toate celelate substanţe chimice sunt mai dense în stare solidă şi îngheaţă de la fund spre suprafaţă. ʘ Formarea solurilor se leagă tot de densitatea apei şi reacţia acesteia la variaţiile de temperatură. Stim cu toţii că apa îsi măreşte volumul la îngheţ. Atunci când apa din interiorul unei roci îngheaţă, creează o presiune uriaşă în interiorul acesteia şi, în cele din urmă o sparge, sfărmând-o în bucăţi. Astfel, îşi aduce apa ―contribuţia ― la formarea solurilor. ʘ Apa are capacitate termică ridicată, cu impact crucial asupra vieţii. Datorită acestei proprietăţi, organismele vii, compuse în cea mai mare parte din apă, pot să îşi regleze temperatura corpului. Oamenii trebuie să îşi menţină temperatura între 36,1 si 37,8 grade C. Si acest lucru este posibil întrucât aproape 70% din masa corpului uman este apă. De vreme ce capacitatea apei de a acumula căldura este neobişnuit de mare, chiar şi în condiţiile în care temperatura exterioară se modifică, schimbul de căldură între corp şi mediu nu duce la diferenţe majore în temperatura organismului. ʘ Acestei calităţi i se datorează şi stabilizarea temperaturii apei oceanelor. Capacitatea termică a pământului este mult mai mică decât cea a apei. Astfel , temperatura apei în oceane variază mai puţin decât cea a suprafeţei uscate.Temperatura în oceane poate fi între -2 şi 35 grade C, în timp ce pe continente se înregistrează variaţii de temperatură între -70 şi +57 grade C. ʘ Apa reuşeşte să transporte căldura mai uşor decât oricare alt lichid cu excepţia mercurului, ceea ce face ca temperatura să fie aproximativ aceeaşi în diferitele părţi ale organismului. Aceeasi proprietate a apei este responsabilă şi de menţinerea relativ uniformă a temperaturii pe verticală, în oceane şi lacuri. ʘ Apa are tensiune superficială ridicată care explică de ce insectele pot merge pe apă sau cum se formează picăturile şi de ce apa se poate ridica prin trunchiurile copacilor, sfidând legea gravitaţiei. ʘ Apa are o moleculă unică, în forma unui V, cu un atom de oxigen la bază şi doi de hidrogen la cele două vârfuri. Molecula de apă este polară. Polaritatea este dată de combinaţia de un atom de oxigen în vârful moleculei cu încărcătură negativă şi doi atomi de hidrogen încărcaţi pozitiv. Astfel, în două molecule de apă apropiate, atomii de hidrogen încărcaţi pozitiv vor atrage atomii de oxigen încărcati negativ. 26

Aceasta aşa-numită ―legătură de hidrogen‖ este cauza pentru care apa are o temperatură de fierbere înaltă şi un punct de evaporare ridicat, deoarece ruperea legăturilor de hidrogen necesită energie în plus. Asta explică totodată şi capacitatea ridicată de acumulare a căldurii. ʘ Apa dizolvă mai multe substanţe decât oricare alt lichid. În natură, apa nu este chimic pură. Apele naturale conţin cantităţi variate de substanţe, de la gaze şi săruri dizolvate, la substanţe organice şi bacterii. Apa este o parte vitală în multe din procesele metabolice ale organismului : este solventul universal al materiei vii, fiind cadrul molecular în care se desfăşoară procesele vieţii.

Punct de topire: 0 grade C Punct de fierbere: 100 grade C Densitatea maximă la 4 ºC: 1g/cm3 Tensiunea superficială la 20 ºC: 72,75 mJ/m2 Masa moleculară: 18,01g/mol Neelectrolit: apa pură nu conduce curentul electric

Stamate Cristian - Clasa a XI-a D

Cum economisesc cămilele apa în deşert Cămila se găseşte în deşert, în Asia sau Africa de Nord. Corpul acesteia este adaptat pentru viaţa în deşert. Are picioarele subţiri, foarte potrivite pentru mersul în nisip, iar faţa şi gâtul sunt lungi. Cămila este adaptată la viaţa de deşert când trebuie să parcurgă fără hrană sau apă distanţe mari. În general vorbind, nu este greu să obţii apa chiar în deşert, totul este să ai ce să mănânci. Mai întâi de toate, animalul trebuie să evite supraîncălzirea, atunci se vor reduce şi pierderile legate de răcorirea corpului. O cămilă cântăreşte de 7 ori mai mult decât un om şi în teorie ar trebui să consume pe timp de arşiţă, autorăcindu-se, de două ori mai puţină apă decât omul.

În general, cămila aproape că nu transpiră deloc. Apa, atât cea endogenă cât şi cea pe care a băut-o, o consumă cu foarte multă economie. În această economie constă secretul succeselor ei, a capacităţii sale, care a ajuns de domeniul legendei, de a străbate deşerturile încinse de la un capăt la altul fără să bea nicăieri în cale nici o înghiţitură de apă. Într-adevăr, timp de două săptămâni, cămila poate să nu bea nimic, în schimb când ajunge în sfârşit la apă este în stare să bea cât un butoi întreg! Dacă n-a băut trei zile, atunci bea dintr-o dată vreo 40 de litri, iar dacă nu a văzut apă timp de o săptămână, poate goli în câteva minute un bazin de apă cu o capacitate de 100 de litri. În cocoaşă ea poate să acumuleze hrană sub formă de grăsime, cu care poate să reziste fără a se hrăni timp de 30 de zile. Rezerva de apă a unei cămile acumulată în stomac atinge o cantitate între 100 şi 150 litri, cantitate suficientă pentru 2 săptămâni. Cămila poate bea în 10 minute o cantitate de 100 de litri de apă. De aceea se şi credea, că în stomacul cămilei există niste buzunare pentru apă. Când bea le umple ca pe nişte cisterne. Apa se păstrează multă vreme în stomac şi se consumă pe măsura necesităţii. S-a dovedit însă că organismul cămilei nu este atât de simplu alcătuit. Ea nu are o singură adaptare , ci mai multe adaptări uimitoare, care o ajută să se lipsească mult timp de apă. O adaptare constă în capacitatea cămilei de a-şi consuma cu foarte multă zgârcenie apa. Niciodată cămila, chiar pe cea mai puternică arşiţă, nu deschide gura, căci prin gură, dacă ar deschide-o mai larg s-ar evapora prea multa apă! O cămilă care a băut în timpul zilei face mai puţină economie, îşi permite să transpire, deoarece corpul ei variază de dimineaţa până seara. De altfel cămila are şi adaptări pentru acumularea unor rezerve de apă, de asemenea foarte ingenioase, ea conservă apa făcând rezerve de grăsime. Chiar dacă o cămilă n-a baut apă vreme îndelungată, a pierdut multă apă şi organismul său este puternic si deshidratat ea, pierzând odată cu apa aproape o treime din greutatea sa, nu devine ―friabilă‖, ci săptămâni întregi rătăceşte prin deşertul încins cu o încărcătură grea pe spinare. Gaiu Corina - Clasa a XI-a D

Dependenţa de calculator Ce este o dependenţă ? Este necesitatea de ordin psihologic de a folosi un anumit lucru, în cazul nostru vorbim de necesitatea de a avea anumite activităţi ce sunt legate de calculator.

Chestionar: Află dacă eşti dependent de calculator! 1. Ai un sentiment de euforie când eşti la calculator ? DA/NU 2. Performanţa ta la serviciu sau la şcoală a scăzut din cauza timpului petrecut online ? DA/NU 3. Joci mai mult de 2 jocuri online ? DA/NU 4. Ai întârziat la o întâlnire pentru că erai implicat într-o activitate la computer? DA/NU 5. Ţi se pare că îţi este mai uşor să comunici online ? DA/NU 6. Te simţi "fără rost", deprimat/a sau iritabil/a când nu eşti la calculator ? DA/NU 7. Suferi de insomnii sau schimbări ale bioritmului de când ai început să foloseşti calculatorul zilnic ? DA/NU 8. Sari peste mese sau mănânci la calculator pentru a nu pierde legatura online? DA/NU 9. Suferi de dureri de spate ? DA/NU 10. Ţi s-a spus de către familie sau prieteni că petreci prea mult timp online ? DA/NU

11. Ai probleme cu ochii ? DA/NU 12. Ai încercat vreodată şi nu ai reuşit să limitezi timpul tău online ? DA/NU 13. Minţi în legătură cu timpul petrecut la calculator sau activităţile ce implică PC-ul ? DA/NU 14. Petreci mult timp pe diferite site-uri de socializare (Facebook, Twitter, Hi5, etc.) ? DA/NU 15. Ai făcut un obicei din a descărca filme/muzică de pe internet ? DA/NU 16. Ţi-ai neglijat vreodată igiena personală (duş zilnic, periajul dinţilor etc.) pentru a petrece mai mult timp la calculator ? DA/NU 17. Ţi se întâmplă să îţi simţi degetele amorţite după ce tastezi ? DA/NU 18. Îţi petreci mai mult de 3 ore în faţa calculatorului ? DA/NU 19. Îţi doreşti să petreci mai mult timp online ? DA/NU 20. Sindromul tunelului carpian constă în îngustarea spatiului dintre ligamente şi oase care duce la amorţirea mâinilor. Suferiţi de acest sindrom ? DA/NU

Răspunsuri: Fiecare întrebare la care aţi răspuns cu DA valorează 1 Punct. 1~3 Puncte: Nu eşti dependent de calculator deloc. 3~9 Puncte: Uneori navigatul pe internet te cuprinde, nu trebuie să îţi faci griji, asta nu te face un dependent. Dacă ai impresia că îţi petreci prea mult timp în spaţiul virtual acum ar fi un moment bun să îţi stabileşti unele limite. 10~15 Puncte: Nu este prea bine, încearcă să reduci timpul petrecut la calculator. Fă un efort şi nu sări peste mese şi nu îţi neglija igiena personală. Ia în considerare ajutorul profesionist de la un terapeut specializat în comportamentul compulsiv. 15~20 Puncte: Cu un scor atat de mare cu siguranţă ai nevoie de ajutor specializat pentru a va putea controla simptomele mai ales dacă anterior ai suferit de depresii, dependenţă de jocuri de noroc sau alcool.

Gheorghiu Radu - Clasa a XI-a D 30

Revista Orizonturi ÂŠ 2011