Traditia Ortodoxa 29

Revist` de cultur` teologic` ortodox` Nr. 28, Iunie 2010

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA

Glasul Domnului către un suflet păcătos Pentru ce tu omule, M-ai lăsat pre Mine?

Pentru ce de Cel ce te-a iubit te-ai întors?

Pentru ce iarăşi te-ai lipit de vrăjmaşul Meu? Adu-ţi aminte că pentru tine din Cer M-am pogorât.

Adu-ţi aminte că pentru tine trup M-am făcut.

Adu-ţi aminte că pentru tine din Fecioară M-am născut.

Adu-ţi aminte că pentru tine am pruncit, M-am smerit, am sărăcit, pre pământ am vieţuit.

Adu-ţi aminte că pentru tine gonire am răbdat, grăire de rău, batjocuri, necinste, rane, scuipări, pumniri, luare în râs şi patimi de ruşine am primit.

Adu-ţi aminte că pentru tine cu cei fără de lege M-am socotit, cu moarte de ocară am murit, am fost îngropat.

M-am pogorât din Cer ca pre tine să te sui la Cer M-am smerit ca pre tine sa te înalţ.

Am sărăcit ca pre tine să te îmbogăţesc.

M-am necinstit ca pre tine să te proslăvesc.

De voieşti binele tău, tot binele este la Mine.

De voieşti fericire, toată fericirea este la Mine.

De voieşti frumuseţe, cine este mai frumos decât Mine?

Au bunul neam voieşti? Dar cine este mai bun neam decât Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei?

Au voieşti înălţime? Dar cine este mai înalt decât Împăratul Cerului?

Au voieşti slavă? Dar cine este mai mult slăvit ca Mine?

Au voieşti bogăţie? Dar la Mine este toată bogăţia.

Au voieşti înţelepciune? Eu sunt Înţelepciunea.

Au voieşti prietenie? Dar cine este mai iubit şi mai iubitor decât Mine, Care şi-a pus sufletul Său pentru toţi?

Au ajutor cauţi? Dar cine îţi va ajuta afară de Mine?

Au doctor cauţi? Dar cine te va doftorici afară de Mine?

Au veselie cauţi? Dar cine te va veseli afară de Mine?

Au mângâiere cauţi întru a ta întristare? Dar cine te va mângâia afară de Mine?

De cauţi odihna, întru Mine vei afla odihnă sufletului tău.

M-am rănit ca pre tine să te vindec.

Am murit ca pre tine să te înviez.

Tu ai păcătuit, iară Eu păcatul tău asupra Mea l-am luat.

Tu cel vinovat, iară Eu muncă am primit.

Tu cel datornic, iară Eu datoria am plătit.

Tu spre moarte osândit, iară Eu pentru tine am murit.

Ci la aceasta M-a tras pre Mine dragostea şi milostivirea Mea, Că Eu nu am putut răbda ca să pătimeşti tu acest fel de rea nenorocire.

Deci tu pre această a Mea dragoste o treci cu vederea?

Că în loc de dragoste, cu urâciune îmi răsplăteşti. În locul Meu, iubeşti păcatul. În locul Meu, slujeşti patimilor.

Dar ce ai aflat tu întru Mine vrednic de întoarcere, de nu voieşti a veni către Mine?

De cauţi pace, Eu sunt Pacea.

De cauţi viaţă, întru Mine este Izvorul vieţii.

De cauţi lumină, Eu sunt Lumina lumii.

De cauţi adevăr, Eu sunt Adevărul.

De cauţi cale, Eu sunt Calea.

De cauţi povăţuitor spre Cer, Eu sunt povăţuitor credincios.

Deci dar, pentru ce nu voieşti a veni către Mine?

Au doară nu îndrăzneşti a te apropia? Dar către cine mai cu lesne este apropierea?

Au a cere te sfieşti? Dar cine a cerut cu credinţă şi nu i-am dat?

De nu te lasă pre tine păcatul, Eu pentru păcătoşi am murit.

De te tulbură pre tine mulţimea păcatelor, la Mine este mai multă milostivire. Că am zis: „Veniţi către Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pre voi.

Luaţi jugul Meu preste voi şi vă învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre, căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară.”

(Matei 11, 28)

TRADIŢIA ORTODOXĂ publicaţie tipărită cu binecuvântarea

† Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN, ARHIEPISCOPUL ŞI MITROPOLITUL BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA şi sub coordonarea P.S. Episcop Vicar

† SOFRONIE SUCEVEANUL

Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la Biblioteca Naţională a României Centrul Naţional de Numerotare Standardizată TRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA ISSN 1842-7499 Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise - toate drepturile rezervate -

Către poporul dreptslăvitor... † Arhiepiscop şi Mitropolit, VLASIE

cu de la sine putere, se ridică şi vorbesc în numele Bisericii.

Iubiţi credincioşi, Problema pe care o avem aici de faţă spre a fi disCătre poporul drepslăvitor de pretutindeni, cutată este scrisoarea deschisă, semnată de D-l Aurelian Din mila lui Dumnezeu, păstoresc Biserica Ortodoxă Botezatu, credincios al B.O.S.V.R, adresată membrilor de Stil Vechi din România de aproximativ 18 ani, iar în tot Sfântului nostru Sinod, dar şi unor clerici aflaţi sub juacest răstimp, Sfântul Sinod s-a confruntat cu situaţii simi- risdicţia noastră. Scrisoarea în cauză a fost postată şi pe lare cu cea de acum, prin care anumiţi credincioşi, vădind blogul unei persoane străine de Biserica Ortodoxă de Stil superficialitate în materie de cultură teologică, dar iubitori Vechi (cunoscută în mediul virtual ortodox drept „maica de tulburare, vin cu sugestii agresive, lipsite de dreapta Ecaterina”, pe numele de mireancă Monica Fermo, ejudecată duhovnicească - cea după care se conduce Bise- vreică trecută la Ortodoxie), cu care nu avem nici o rica. Am aflat cu stupoare despre apapărtăşie. Tot despre memoriul D-lui riţia unor informaţii la adresa Bisericii Botezatu se fac referiri laudative şi pe noastre, cu anumite implicaţii biserialt blog românesc, dar despre care nu ceşti, ce nu au nici o legătură cu lupta merită făcută vreo menţiune, întrucât ce s-a dus pentru păstrarea dreptei părerile administratorului său sunt credinţe şi adevărata Ortodoxie. lovite de nulitate şi lipsite de obiectiTrebuie ştiut că cel ce se antrevitate, el situându-se din start pe o ponează în anumite discuţii pe seama ziţie adversă B.O.S.V.R., pentru simBisericii, trebuie să fie înzestrat cu o plul motiv că Sinodul grec din care sumă de virtuţi, având în vedere diverface parte, ca mirean, a lansat în trecut sitatea situaţiilor de care se va lovi. multe atacuri şi calomnii la adresa SiMai mult decât acestea, îi sunt necenodului în Rezistenţă din Grecia, cu sare experienţa, dreapta socoteală, trezcare Biserica noastră se află în comuvia şi discernământul duhovnicesc, pe niune euharistică. care omul le poate dobândi de la DumCaracterizând această scrisoare în nezeu prin multă rugăciune şi smecâteva cuvinte, putem spune că ea renie. Nu oricine vorbeşte despre Biseoferă nenumărate informaţii false, fiind rică în termeni teologici este adevărat dominată, de la început la sfârşit, de teolog, fiindcă teolog este cel ce se repetiţia obsesivă a unor termeni preroagă şi cere de la Dumnezeu nu înţecum „anatemă”, „schismatic” sau „elepciunea lumii, ci darul smeritei curetic”, manifestând desigur tendinţa de getări. Un om ca acesta se umple de Înalt Preasfinţitul a distruge comuniunea dintre Biserica toate virtuţile, dobândind în acelaşi VLASIE MOGÂRZAN, noastră şi cea din Grecia, aflată sub timp şi discernământul duhovnicesc, Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii omoforul Î.P.S. Kiprian de Oropos, Ortodoxe de Stil Vechi din România de trebuinţă pentru ocârmuirea suflerelaţie frăţească ce s-a întărit cu binetelor spre mântuire, unde ni se cere să îmbinăm blândeţea cuvântarea Sfântului Ierarh Glicherie şi dăinuie de acu asprimea şi iconomia cu scumpătatea. proape 31 de ani. Despre cei care şi-au adus aportul la Sfântul Vasilie cel Mare numeşte „neghină” pe toţi editarea şi publicarea scrisorii în cauză, ce doresc să cei care strică învăţăturile Domnului, amestecându-se cu dezbine adevărul şi pacea Bisericii lui Hristos, nu putem trupul Sfânt al Bisericii, ca să fie neobservaţi şi să facă să spunem decât cuvintele Sfântului Ioan Teologul: vătămare (din Catehismul Sfântul Chiril, patriarhul Ierusa- „Dintru noi au ieşit, ci nu erau dintru noi; că de ar fi fost limului pag. 121). Uneori, din ispita diavolului, chiar şi din dintru noi, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt rândul celor aleşi se ridică voci care vin să tulbure liniştea toţi dintru noi” (I Ioan 2, 19).

Bisericii şi să smintească sufletele celor credincioşi, după În rândurile acestei scrisori, D-l Botezatu ne furcum a proorocit Domnul: „Că mulţi vor veni întru numele nizează nenumărate informaţii false. Primul neadevăr ar fi Meu, zicând: Eu sunt Hristos; şi pre mulţi vor înşela” că „după schimbarea calendarului din 1924, toată (Mt. 5, 11).

Biserica Greciei trece pe stilul nou”. Pentru publicul Dar, pentru ca urzelile iubitorului de tulburare şi neavizat, cele scrise mai sus ar putea părea literă de lege. dezbinare să aibă sorţi de izbândă, duhul răutăţii vine în Adevărul istoric este însă următorul: Odată cu introduchipul faptei bune, creştineşti. El propovăduieşte despre cerea calendarului gregorian în uzul Bisericii din Grecia dragoste, faptă bună sau dreapta credinţă. Aşa ne înşeală (decizie ce a aparţinut patriarhului Meletie, şi care o adoprăutatea – prin prefacerea ei în chipul faptei bune. După tase fără a consulta opinia clerului şi a poporului ortodox), cum a spus şi Sfântul Dorotei: „nici o răutate şi nici unul datorită acestei situaţii tensionate, în Grecia se formează dintre eresuri, nici însuşi diavolul nu poate să înşele pe Biserica Ortodoxă Tradiţionalistă (de rezistenţă), păstrăcineva, decât numai dacă se preface în chipul faptei toare a vechiului calendar, formată din credincioşi şi preoţi bune”. Şi, în aceste împrejurări atât de delicate din punct (la acea vreme neexistând ierarhie), care nu primiseră de vedere sufletesc, există primejdia ca unii dintre creştini schimbarea calendarului. să fie atraşi de ideile „filosofico-teologice” ale celor care,

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

4

Autorul îşi continuă expunerea informaţiilor false hirotoniţi întru arhierei preasfinţiţii Avxentie, Gherontie, (cităm întocmai): „În 1935, trei dintre arhiereii Bisericii Partenie, Hristostom (Naslimis) şi Acachie (cel tânăr). oficiale de pe nou se întorc la stilul vechi reconstituind Toţi aceşti episcopi au fost hirotoniţi pentru Biserica de astfel Biserică din perioada premergătoare schimbării Stil Vechi din Grecia, de către ierarhii din Biserica Rusă calendarului, făcând şi o mărturisire de credinţă în din Afara Graniţelor, aflată sub omoforul Arhiepiscopului public. Cei 3 ierarhi amintiţi au fost: P.S. Hrisostomos Anastasie, primatul Sinodului Rus din acea vreme.

Pe temeiul acestor hirotonii, a început comuniunea de Zakinthos, P.S. Ghermanos de Demetria şi P.S. Hrisostomos de Florina, care au mărturisit lipsa Ha- liturgică între Biserica Ortodoxă greacă aflată în rezistenţă rului în Biserica de stil nou. După revenirea celor 3 (de stil vechi) şi Biserica Rusă din Afara Graniţelor, cele arhierei în Adevăratul Trup al Bisericii şi reconsti- două Biserici devenind Biserici-surori. Deci Mitropolitul tuirea Sfântul Sinod, urmează succesiv ca Mitropoliţi Acachie este cel ce deschide seria celui de-al treilea primat al Bisericii de Stil Vechi din Grecia, iar Primaţi: ÎPS Hrisostomos de Flodupă trecerea sa la cele veşnice, va fi rina, IPS Akakios, IPS Avxentios, şi succedat de ÎPS Avxentie, care desactualul Mitropolit Primat IPS chide al patrulea primat pentru anii Kioussis”.

1963-1984.

Adevărul a fost următorul: cei trei În anul 1969, ieromonahul Kiierarhi nu au „reconstituit” Biserica prian (Mitropolitul Kiprian de mai (lucru lipsit de logică, fiindcă Biserica târziu) părăseşte Biserica Ortodoxă de nu poate dispărea în neant), ci doar stil nou din Grecia, trecând la Biserica ierarhia Bisericii, în cadrul căreia priOrtodoxă de Stil Vechi, aflată atunci mat nu a fost ÎPS Hrisostom de Flosub arhipăstorirea Mitropolitului Avxentie. rina, ci Mitropolitul Ghermano de DeIeromonahul Kiprian este primit fără metria, ca primul hirotonit. Abia după nici un fel de hirotonie sau hirotesie, anul 1940, dată la care ÎPS Ghermano dat fiind faptul că eclesiologia sino(trecut la cele veşnice în 1943) îşi dului „Florinit” (după numele Mitrodepune demisia din treapta de mitropolitului Hrisostom de Florina) nu era polit, conducerea Bisericii Ortodoxe de atunci clarificată cu precizie.

Stil Vechi din Grecia va reveni ÎPS Despre Mitropolitul Kiprian de Hrisostom, fost mitropolit de Florina, Oropos, în aceeaşi scrisoare de protest, care rămâne întâistătător al acestei BiD-l Aurelian Botezatu se exprimă cu serici până la moartea sa, în anul 1955. (†1992) Î.P.S. Silvestru Onofrei şi următoarele cuvinte: „preotul KiEpiscopul Hrisostom de Zakhynthos, Kiprian de Oropos şi Filli prian a părăsit Biserica oficială tocdin nefericire, aflat în exil în insula Strofades, va cere iertare Sinodului Bisericii de stil nou din mai pe motivul apartenenţei acesteia la mişcarea Grecia, fiind apoi repus în eparhia lui, unde a şi murit, în ecumenistă, iar acum le consideră Sfinte Taine deplin valide! De neînţeles extremele între care oscilează preajma anului 1950.

Referitor la „actualul Mitropolit Primat IPS învăţătura de credinţă a IPS Kiprian!” Autorul acestor Kioussis” – de care vorbeşte autorul, cred că este vorba afirmaţii trebuie informat asupra faptului că ÎPS Kiprian, de ÎPS Hrisostom Kioussis, care este primat numai asupra preşedintele Sinodului Bisericii de Stil Vechi din Grecia a unei părţi a Bisericii de stil vechi din Grecia, mai exact al publicat un număr de 14 cărţi cu conţinut apologetic şi Mitropoliei de Atena. Mărturisirile privitoare la lipsa sau dogmatic, în care mărturiseşte poziţia ortodoxă patristică, existenţa Harului în Biserica de stil nou a Greciei, au situându-se în mod cert şi fără vreun dubiu împotriva oscilat până în 1983, când Episcopul Kiprian de Oropos a mişcării ecumenice. De altfel, el intră sub omoforul ÎPS fost însărcinat de către Mitropolitul Kalist de Corint, în Avxentie în anul 1969 tocmai din motivul infiltrării ecuvederea elaborării unei mărturisiri de credinţă a Bisericii menismului în Biserica de stil nou a Greciei. La o analiză de Stil Vechi din Grecia. Până la elaborarea acestei ecle- obiectică a eclesiologiei Sinodului în Rezistenţă, apărute siologii, existau oscilaţii, în sensul că unii ierarhi recu- sub semnătura sinodului ÎPS Kiprian, denumită „Teze noşteau existenţa Harului în Biserica de stil nou, iar alţii Kiprianite” nu poate fi vorba de nici un fel de învăţătură „anticreştină, eretică, blasfemietoare, total opusă învăîl respingeau.

Urmează două decenii de ample persecuţii ale Bi- ţăturii Bisericii noastre” după cum se precizează de către sericii Ortodoxe de stil vechi din Grecia, venite din partea autorul în cauză. Şi încă un argument împotriva acuzaţiilor mincinoase autorităţilor de stat şi a Bisericii de stil nou. În acest timp, în anul 1955 trece la cele veşnice şi ÎPS Arhiepiscop şi la adresa Bisericii-soră din Grecia: cum se poate vedea şi Mitropolit Hrisostom de Florina, fiind ultimul ierarh din accesând pagina de internet a Sinodului în Rezistenţă, acea vreme al Bisericii tradiţionaliste din Grecia. În 1960, Mănăstirea Sfinţii Kiprian şi Iustina din Filli, Attica, seaflându-se văduvită de ierarhie, Biserica de Stil Vechi din diul mitropolitan şi totodată cel mai important aşezământ Grecia se va îndrepta către Biserica Rusă din Afara Gra- monahal al Bisericii de Stil Vechi din Grecia, cu bineniţelor (cu care avea dealtfel aceeaşi mărturisire de cre- cuvântarea ÎPS Kiprian, anual au loc mai multe condinţă), pentru a fi ajutată cu noi hirotonii de arhierei. În ferinţe, deschise publicului credincios, la care se dezbat aceste condiţii, în acest an la Detroit este hirotonit întru probleme de mare actualitate, atât cele ce ţin de orgaarhiereu preasfinţitul Acachie, care va prelua ocârmuirea nizarea internă a Bisericii, cât şi cele ce privesc traiectoria Bisericii de Stil Vechi din Grecia, iar în 1961 la Atena sunt ecumenică şi dimensiunile apostaziei Bisericilor de stil

5

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

nou implicate în dialogul inter-religios. Aceste conferinţe noaştere a hirotoniilor din Biserica noastră, cât şi cel cu sunt filmate şi traduse în câteva limbi de circulaţie inter- privire la comuniunea liturgică, a fost semnat de: ÎPS naţională, ele constituind un excelent material de studiu, Kalist (în calitate de Mitropolit şi Preşedinte al Sinodului), obiectiv şi bine întemeiat pe patristică, foarte folositor precum şi de episcopii: Antonie de Megara, Kiprian de pentru orice credincios ortodox tradiţionalist, care trebuie Oropos, Maxim de Magnezia, Calinic de Achaia, Matei totodată să fie foarte bine informat cu privire la aceste de Oenoe, Ghermano de Aeolia, Calinic de Dodecanese, Mercurie de Cnossos şi Caliopie de Pentapolis. probleme destul de acute ale Ortodoxiei de astăzi.

Având în vedere cele de mai sus, afirmaţia următoare Despre hirotoniile de arhierei din cadrul Bisericii de Stil Vechi din Grecia, aduse în discuţie de D-l Botezatu, a D-l Botezatu sună cel puţin ridicol: „arhiereii Mitrose ştie că aceastea au constituit, într-o oarecare măsură, poliei Slătioara, primesc hirotesia de la arhiereii Sinopunctul de cotitură în istoria Sinodului, pentru faptul că dului Kalistit din Grecia, fapt ascuns cu multă grijă ÎPS Avxentie a dat binecuvântare verbală pentru săvârşirea până astăzi poporului credincios”. Nu este nimic de acestora, deşi mai târziu a manifestat reţineri faţă de noile ascuns, de vreme ce în Biserica noastră nu au fost nici un hirotonii întru preoţie şi arhierie, făcute la iniţiativa fel de hirotesii! Mai mult, aducem la cunoştinţa credinEpiscopului Kalist de Corinth şi a altor membri sinodali. cioşilor că în anul 1992, cu prilejul canonizării Sfântului Puţin înainte de trecerea sa la cele veşnice, ÎPS Avxentie Ierarh Ioan Maximovici, şi Biserica Rusă din Afara a confirmat totuşi plinătatea acestor hirotonii, făcute în Graniţelor a recunoscut hirotoniile din Biserica noastră. anul 1979 (printre care şi cea a Episcopului Kiprian), re- Actul de recunoaştere a hirotoniilor şi de începere a cunoscându-le validitatea. De aici însă, şi până la a face comuniunii dintre Bisericile noastre surori a fost semnat afirmaţia gratuită că „gruparea Kalistită avea ca prim o- de Mitropolitul Vitalie Oustinov, în calitate de Preşedinte biectiv hirotonia în arhiereu de atunci a preotului al Sinodului; de Arhiepiscopul Antonie de Los Angeles; Kiprian” – aşa după cum se susţine în scrisoarea despre Arhiepiscopul Antonie de San Francisco şi al Americii de Vest; Arhiepiscopul Lavru de Siracuza, precum şi de care ne este vorba, este cale lungă. În acest context, având la bază neînţelegerile legate de episcopii: Veniamin de Cermonosk, Daniel de Erie, nerecunoaşterea oficială a hirotoniilor făcute în 1979 de Valentin de Suzdal şi Vladimir, Ilarion de Manhattan, către ÎPS Kalist şi ceilalţi episcopi din Sinod, s-au creat Mitrofan de Boston şi episcopul Grigorie.

Din partea Bisericii noastre, la acest moment solemn, mai multe grupări bisericeşti - mai multe sinoade, în cadrul Bisericii de Stil Vechi din Grecia. Acest lucru nu se au fost invitaţi doi episcopi în calitate de martori; eu, în datorează însă unor schimbări de ordin eclesiologic, ca- calitate de Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii şi preanonic sau dogmatic. Potrivit mărturiilor episcopilor actuali sfinţitul Demosten, însoţiţi fiind de părintele arhimandrit ai Bisericii de Stil Vechi din Grecia, se ştie că ÎPS Kalist Chiprian ca translator. La 27 noiembrie/10 decembrie 1992 am slujit prima nu s-a mai întors niciodată sfântă liturghie arhiereasîn mijlocul Sinodului concă de comuniune cu Bisedus de Arhiepiscopul Avrica Rusă din Afara Graxentie. El se va desprinde niţelor, şi nici de data ade Sinodul Arhiepiscopuceasta nu a fost vorba de lui Avxentie, fiind ales minici un fel de hirotesii. tropolit al Sinodului în RePentru a se convinge de zistenţă, din care făcea parfalsitatea celor enunţate de te şi preasfinţitul Kiprian.

D-l Botezatu, care afirmă Comuniunea euhariscă: „Pe considerente tică dintre B.O.S.V.R şi strict personale, fără teBiserica Ortodoxă de stil mei duhovnicesc eclesiovechi din Grecia, al cărei logic sau canonic, mai întâistătător era ÎPS Kalist, curând cred pe o relaţie s-a înfăptuit la 30 octomde prietenie cu Episcobrie 1979, sub arhipăstopul Kiprian, Sinodul Birirea Sfântului Ierarh Glisericii noastre hotărăşte cherie, care l-a împuterÎ.P.S. Kalist de Corinth, în vizită la Sfântul Glicherie, unilateral să renunţe la nicit pe preasfinţitul Silaflat pe patul de suferinţă. Anul 1984 prima comuniune, urvestru Onofrei să facă toate demersurile necesare împlinirii acestei unităţi întru mând în schismă şi erezie pe Mitropolitul Kiprian, aducând astfel asupra Bisericii noastre anatema, blesHristos.

La 31 octombrie 1979, în biserica Mănăstirii din Filli temele şi caterisirile căzute peste acesta, la care se s-a scris o pagină pururea spre aducere-aminte, săvâr- adaugă şi condamnările Sinodul din care s-a rupt şi şindu-se o sfântă liturghie la care au luat parte preasfinţitul depunererea din treaptă a acestuia!”, cititorii trebuie să Silvestru, alături de tot Sinodul în Rezistenţă, condus de facă apel la dreapta judecată. În mod oficial, nu avem Mitropolitul Kalist. Odată cu aceasta, au fost recunoscute cunoştinţă ca episcopul Kiprian să fi împărtăşit anumite şi toate hirotoniile făcute în cadrul Bisericii noastre, în- convingeri sau idei eretice, care să aducă modificare sau cepând cu anul 1956 (cele făcute de Mitropolitul Galac- ştirbire în dogma Bisericii Ortodoxe, dat fiind faptul că tion Cordun), fără a se săvârşi vreo hirotesie (deci fără a legătura între Biserica noastră şi cea greacă s-a realizat se săvârşi vreo validare a hirotoniilor). Actul de recu- după cercetarea amănunţită a canonicităţii, a rânduielilor

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

6

Dintre continuatorii fostului Sinod al Mitropolitului bisericeşti şi a dogmatismului respectat de Sinodul condus de ÎPS Mitropolit Kalist. Şi cum tocmai episcopul Kiprian Kalist, singurul care menţine relaţia de comuniune cu fusese însărcinat cu realizarea demersurilor canonice şi Biserica noastră rămâne episcopul Kiprian, mai târziu administrative în vederea începerii acestei comuniuni, devenit mitropolit. Mitropolitul Gherontie nu a arătat orice posibilă abatere de la adevăr pe care ar fi putut-o niciodată vreun interes faţă de Biserica noastră. Miavea, am fi sesizat-o. Altfel spus, dacă ar fi avut rea cre- tropolitul Kalist se va retrage din slujirea arhierească, iar dinţă, ar fi ieşit la iveală imediat, tocmai pentru faptul că mai târziu se va despărţi şi de Sinodul Mitropolitului Kiel fusese numit să poarte dialogul cu noi. Mai mult, nici prian, rămânând complet izolat şi fără sinod până la nu avem cunoştinţă despre faptul că episcopul Kiprian ar moarte. În perioada comunistă, Mitropolitul Kiprian a fost de fi fost condamnat şi depus din treaptă de vreun Sinod bisericesc din Grecia, aşa cum autorul scrisorii susţine două ori arestat şi exilat din România, pe motivul venirii mai sus. Oricum, ca o adăugire, trebuie să spunem că sale aici, cu scopul de a întări relaţiile de comuniune cu Dreptul bisericesc prevede ca un episcop (dacă situaţia o Biserica noastră. În pofida greutăţilor de comunicare şi a cere), să fie judecat şi condamnat doar de Sinodul din care piedicilor puse în cale de autorităţile comuniste, între face parte (deci o jurisdicţie nu se poate amesteca în Sinodul în Rezistenţă, condus de Mitropolitul Kiprian şi B.O.S.V.R. s-a creat o puterrânduielile altei jurisdicţii). nică legătură duhovnicească, Încetarea comuniunii licu binecuvântarea Sfântului turgice cu Biserica Ortodoxă Glicherie şi strădaniile deRusă din Afara Graniţelor s-a puse de preasfinţitul Silvestru datorat dialogului acesteia cu Onofrei.

Patriarhia Moscovei (afectată În scrisoarea D-lui Botede tendinţe ecumeniste, mozatu, noi, arhiereii Sinodului derniste şi serghianiste), în B.O.S.V.R. suntem numiţi care aceasta s-a implicat, ce a „nevrednici de a păstori condus la unificarea celor Biserica”. Nu vreau să nudouă Biserici, fapt concremesc această ieşire a autotizat la data de 17 mai 2007, rului altfel decât îndrăzneală când actul de unificare a fost şi obrăznicie necugetată, şi semnat, într-o procesiune solemnă, ce a avut loc la Mos- Anul 1992 - semnarea actului dintre B.O.S.V.R. şi Biserica totodată să îi răspund că Bicova, în Catedrala Hristos- Rusă din Afara Graniţelor, prin care se recunosc hirotoniile serica noastră a ajuns până în Mântuitorul, de către întâi- săvârşite în Biserica noastră, începându-se şi comuniunea zilele noastre, prin Darul lui liturgică dintre cele două Biserici.

Dumnezeu, nevătămată de stătătorii Alexei II (din partea vreun eres şi neatinsă de duhul lumesc. Acest lucru nu se Patriarhiei de Moscova) şi Lavru (din partea Bisericii datorează nici obrăzniciei şi nici bârfelor unor critici Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor). îndrăzneţi, ci suferinţelor şi jertfei ierarhilor de azi sau ale După anul 1979 (mai exact în 1984), datorită faptului celor deja mutaţi la Domnul.

Cu ce cuget, Domnule Bocă în Biserica Greacă de Stil Vechi fuseseră hirotoniţi tezatu, îndrăzniţi a numi nevrednic pe preasfinţiţii Pahoepiscopi „nevrednici” (ne limităm la acest epitet), Sfântul Sinod aflat sub conducerea ÎPS Kalist se dizolvă în diferite mie Morar, Evloghie Oţa, Meftodie Marinache sau pe însuşi Sfântul Glicherie? Mă rezum a-i aduce aici în disgrupări. În condiţiile în care Mitropolitul rămâne izolat şi cuţie doar pe cei mutaţi din această viaţă, pentru a nu tulaproape singur la cârma Bisericii, patru dintre arhiereii bura pe cei a căror jertfă se vrea anonimă, din smerenie din fostul lui sinod trec sub omoforul Arhiepiscopului adevărată. Aceşti uriaşi duhovniceşti, cărora nu suntem Gherontie. Singurii care continuă activitatea sinodală a vrednici nici măcar a le pomeni numele, cu atât mai mult Mitropolitului Kalist sunt episcopii Kiprian şi Ioan. a-i ponegri prin cuvinte nedemne, au suferit chinurile temDespre episcopul Ioan se ştie (şi nu s-a ascuns niciodată!) niţelor comuniste, foamea, sete, frigul şi lanţurile care că a fost cu adevărat călugăr catolic, fiind hirotonit preot tăiau în carnea vie a trupurilor lor, pentru a nu trăda Biseîn Patriarhia Moscovei, unde, nu ştim în ce condiţii a fost rica şi sufletele creştinilor! primit numai prin mirungere! Odată ajuns în Biserica de Oare Sfântul Glicherie a dat dovadă de orbire duhovStil Vechi din Grecia, a fost botezat şi hirotonit diacon, nicească, atunci când a dat binecuvântare pentru începerea preot şi episcop. Deci, episcopul Ioan (Giovanni, cum este comuniunii cu Sinodul în Rezistenţă? Cum se face că numit în scrisoare) a fost hirotonit după botez de arhiereii Sfântul Glicherie nu a găsit nici schismă şi nici erezie în din Biserica Greacă de Stil Vechi, iar nu de ereticii Biserica greacă cu care suntem în comuniune? nestorieni, după cum susţine autorul. Probabil, cu ereticii Până la construirea unei pledoarii întemeiate a acunestorieni ar fi avut legături înainte de a se converti la zatorului nostru, afirmaţiile sale privind erezia şi schisma Ortodoxie.

Sinodului în Rezistenţă rămân nefondate, iar cât priveşte În aceste condiţii, totuşi B.O.S.V.R. nu rupe co- faptul că „în Grecia există astăzi aprox. 20 de biserici muniunea cu Mitropolitul Kalist. Pe de altă parte, situaţia pe stil vechi”, ceea ce este exagerat, acest lucru nu politică efectivă din România acelui moment, marcată de priveşte Sinodul în Rezistenţă, nu ne priveşte nici pe noi totalitarismul şi teroarea comunistă, nu permitea epis- (atâta vreme cât nu avem părtăşie cu ele), şi cu atât mai copilor noştri să se deplaseze în Grecia pentru săvârşirea puţin ar trebui să îl privească pe D-l Botezatu. slujbelor în comun. Nici Mitropolitul Kalist, destul de înaAutorul scrisorii consideră „Tezele Kiprianite” drept „eretice, unanim condamnate de toate Bisericile intat în vârstă şi suferind, nu a mai putut veni în România.

7

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

(†2006) Preasfinţitul Pahomie Morar

Ortodoxe Tradiţionaliste şi Sinodul din care s-a desprins”. Noi, Sinodul B.O.S.V.R., în urma cercetării lor amănunţite din punct de vedere canonic şi dogmatic,

nu le putem condamna şi nici nu le putem numi eretice.

Singura diferenţiere între eclesiologia Bisericii noastre şi cea a Sinodului în Rezistenţă, aflat sub omoforul ÎPS Kiprian, apare în legătură cu primirea schismaticilor calendarişti (de stil nou) în sânul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi.

Sinodul Bisericii soră, apelând la pogorământul (iconomia) bisericească, îi reprimeşte pe aceştia fără mirungere, întrucât în Biserica lor nu au fost înregistrate evenimente contradictorii precum cele din România, când în anii 1926 şi 1929 Paştele s-a prăznuit la o dată ce a sfidat hotărârile Sinodului I de la Niceea. Deci, ca urmare a acestor evenimente în B.O.R., la care se adaugă alte abateri canonice, care duc la pierderea Darului Sfântului Duh, conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi (precum botezul prin stropire sau turnare, fără cele trei afundări, cununiile mixte, rugăciunile ecumenice cu ereticii, etc), Sfântul Sinod al Bisericii de Stil Vechi din România, adoptă principiul scumpătăţii Sfinţilor Părinţi şi, după canonul 1 al Sfântului Vasilie cel Mare, primeşte pe schismaticii de stil nou care se întorc la Ortodoxie prin Taina Ungerii cu Sfântul şi Marele Mir. Ziarul „Universul”, într-unul din numerele sale din anul 1929, prezenta actul oficial, prin care delegatul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, mitropolitul Hrisant, înmâna patriarhului Miron Cristea, documentul prin care patriarhia Ecumenică acuza de schismă (deci numea schismatică) Biserica Ortodoxă Română, datorită nerespectării condiţiilor pascale întărite la Sinod I de la Niceea.

De vreme ce în Biserica lui Hristos taina mântuirii oamenilor se lucrează prin cele două principii - cel al scumpătăţii şi cel al iconomiei (pogorământului), aceste diferenţe dintre practica Bisericii noastre şi cea de stil vechi din Grecia, nu reprezintă o piedică în calea comuniunii liturgice, atâta vreme cât Biserica soră din Grecia se conduce după calendarul şi Tradiţia Sfinţilor Părinţi, respingând comuniunea cu Ortodoxia oficială şi alte Biserici schismatice sau eretice, precum şi toate curentele inovatoare şi moderniste.

Iar, dacă eclesiologia Bisericii de Stil Vechi din Grecia, tot conform principiului iconomiei Sfinţilor Părinţi, numeşte pe schismatici „mădulare bolnave” fiind în aşteptarea unui viitor sinod spre condamnarea acestora, noi, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în conformitate cu principiul scumpătăţii Sfinţilor Părinţi şi pentru a menţine puritatea credinţei Ortodoxe în Biserica noastră, considerăm deja osândiţi de tribunalul sinodal bisericesc al Sfinţilor Părinţi, pe cei care s-a abătut de la Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi au primit noul calendar papist.

(†1979) Preasfinţitul Evloghie Oţa alături de Sfântul Glicherie în anul 1967, imediat după eliberarea din închisoare

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

8

De vorbă cu Preasfinţitul episcop Evloghie Sibianul Aflat la sediul Mitropoliei Slătioara cu prilejul prăz- La ceasul de odihnă al slugilor ce păzeau ţarina, au venit nuirii Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul, Prea- vrăjmaşii omului, şi a semănat zizanii între grâu, ducânsfinţitul episcop Evloghie Sibianul a acceptat să răspundă du-se apoi. Seminţele rele nu s-au cunoscut decât în clipa unor întrebări puse de redacţia revistei Tradiţia Ortodoxă. în care semănăturile au făcut rod. Atunci slugile stăpâPreasfinţite, în aceste vremuri tulburi pe care le trăim, nului au văzut că unele plante au spic, iar altele au făcut din ce în ce mai mulţi oameni vin către Hristos, văzând în seminţe negre şi vătămătoare, şi au spus despre aceasta seBiserica Ortodoxă singurul liman de scăpare. Ei vin în- mănătorului: Doamne, au n-ai semănat sămânţă bună în ţasetaţi de adevăr; vin cu multe întrebări şi au nevoie de pro- rina ta, dară de unde are zizanii? Iar el le-a zis lor: Un povăduirea cuvântului lui Dumnezeu. În numele lor, aş om vrăjmaş a făcut aceasta. Iar slugile au zis lui: Vrea-vei vrea să ne spuneţi ce este mântuirea sufletului şi cum se dar să mergem să le plivim? Iar el a zis lor: Ba, ca nu cumva plivind zizaniile, să rupeţi şi grâul împreună cu dânpoate dobândi ea astăzi?

Cuvântul mântuire are sensul de scăpare, izbăvire de sele. Lăsaţi să crească amândouă împreună până la sela pedeapsa iadului şi din moartea cea veşnică, şi ea trebui ceriş, şi atunci la vremea secerişului voi zice secerătosă fie scopul vieţii fiecărui credincios ortodox. Raiul pier- rilor: Pliviţi întâi zizaniile, şi le legaţi snopi, ca să le ardem dut prin păcatul strămoşesc nu poate fi răscumpărat cu pre dânsele; iar grâul îl adunaţi în jitniţa mea (Mt. 13, 27-30).

Cu toţii ştim ce este neghina - acea buruiană ce creşte nici o bogăţie lumească, însă se poate deschide iar, prilaolaltă cu grâul, în lanuri, având aceeaşi înălţime cu cemind într-însul sufletele mântuite ale celor ce au ştiut, în realele, şi care creşte amestecându-se şi deghizându-se cu răstimpul vieţii lor pământeşti, că scopul nostru este înmare măiestrie, printre plantele bune de grâu. Seminţele dumnezeirea, adică dobândirea Duhului Sfânt. ei, adică rodul, sunt însă otrăvitoare; Dar mântuirea nu este un lucru ce atât de multă otravă există în această se poate câştiga stând cu mâinile plantă, încât în timpul înfloririi, pâîncrucişate şi nefăcând nimic. Ea este nă şi florile ei degajă nişte substanţe o luptă cu noi înşine, cu firea noastră care pot dăuna faunei din zona rescea căzută; cu ispitele ce vin din lupectivă.

Iată deci cum două lucruri mea ce ne înconjoară, dar şi cu săgecare ar trebui să fie pline de gingăşie ţile lumii nevăzute, ţintite asupra noas(floarea), sau pline de bogăţie (rotră de viclenii diavoli. Ea este scopul dul), sunt de fapt nu numai lipsite de final, iar mijloacele prin care o puvreun folos pentru semănător, ba tem dobândi sunt nenumărate. Porunchiar păgubitoare. ca de căpătâi pentru cel ce vrea să se Să ne gândim o clipă la sensul dumântuiască ne-o arată chiar Proorohovnicesc al acestei rânduieli dumcul David, ce spune: „Fereşte-te de rău nezeieşti: de ce a îngăduit Dumneşi fă bine, caută pacea şi o urmează zeu ca aceste plante să crească împrepre ea” (Ps. 33, 14). ună? De ce nu a creat oare lanuri sePutem oare să săvârşim acest parate de grâu şi neghină? Sau de ce bine, de vreme ce suntem supuşi neîna slobozit ca cei răi să fie amestecaţi cetatelor uneltiri ale vrăjmaşului, care cu cei buni?

El n-a dăruit un alt păvede cum Raiul din care a căzut prin mânt celor răi, ci a amestecat pe unii neascultare, se împodobeşte încă şi în cu alţii – grâul cu neghinele, săvârzilele noastre, prin sfinţii neamului Preasfinţitul episcop Evloghie Sibianul şind astfel o lucrare de un mare folos, omenesc? Dumnezeu însă nu îngăfiindcă cei buni îşi dovedesc vrednicia în mijlocul acelora, duie diavolului să ne ispitească pentru a ne pierde, ci ca să dea o mai mare strălucire luptătorului, o mai straşnică mă- care încearcă să îi abată de la calea dreaptă spre rău. Şi reţie luptei, ca omul fiind ispitit să se încununeze mai mult. Sfântul Apostol Pavel spune că vor fi rătăciri între creştini, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Diavolul e rău, recu- ca cei statornici să se vădească mai strălucitori, prin aceste nosc, dar rău pentru el însuşi, nu pentru noi, dacă suntem ispite ce vin asupra lor.

Credinţa singură poate mântui pe om? Există oare cu băgare de seamă. Aceasta-i firea răutăţii, nu-i primejtipare de sfinţenie, ce pot fi urmate? die decât acelora care şi-o însuşesc”. În Sfânta Evanghelie, există o pildă foarte frumoasă Mântuirea nu o dobândim numai prin credinţă, ci şi adâncă, şi anume aceea despre zizanii, adică neghine. prin credinţă însoţită de fapte. Revenind la asemănarea Poate mulţi dintre cititorii noştri o cunosc, fiindcă ea se cu lumea văzută, dacă vreţi, credinţa este copacul, iar fapciteşte în Biserică la privegherea săvârşită în cinstea So- tele sunt florile. Florile unui copac bun (adică faptele borului Sfinţilor Arhangheli (8/21 noiembrie). În această dreptei credinţe) sunt bune şi folositoare, fiindcă ele aduc pildă se vorbeşte despre Împărăţia Cerurilor, care este ase- rod bun (mântuirea). Nu la fel putem spune despre florile menea omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. unui copac rău, otrăvitor (aşa-zisele „fapte creştineşti”

9

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

ale ereticilor, sectarilor şi păgânilor). Ele aduc roade otră- îndeplinită: Sfântul Ioan era asemenea unui pom răsădit lângă izvoarele apelor. Trebuia de-acum să înflorească şi să vitoare, pe care până şi animalele le ocolesc.

Cu toţii am întâlnit în viaţă diferite persoane pe care rodească. Aici vine prinosul, jertfa de sine, adică bunătatea le-am remarcat datorită blândeţei, modestiei ori mărini- şi blândeţea sa, izvorâte din preaplinul inimii sale iubitoare miei lor. Dar această bunătate pur omenească, izvorâtă nu de Hristos. Călătorind cu o corabie de neguţători, el însuşi făcând negoţ cinstit, pentru agonidin dreapta credinţă şi dreapta mărseala sa zilnică, era văzut adeseori turisire, ci dintr-o structură psiholorugându-se lui Dumnezeu, postind, gică echilibrată (sau al auto-sugesfiind blând şi plecat către toţi, lestiei, cum e cazul în yoga), nu poate ne apropiat tuturor, făcând milosfi mântuitoare. Să nu se înşele nitenie către toţi, miluind pe toţi cei meni, văzând „răbdarea”, „înfrânalipsiţi ce erau în corabie, îndesturea”, „milostenia” sau chiar „minunilându-i cu cele de nevoie. Pe cei bolle” făcute de vrăjitori, yoghini, guru, navi îi mângâia, dându-le cele de lideri de secte şi papi eretici: nici nevoie din averile lui şi întinzânunul dintre aceştia nu va moşteni Îmdu-le mână de ajutor în toate. părăţia Cerurilor, decât dacă se va Ochii lui pururea erau plini de lalepăda de rătăcire şi va veni către crimi şi, izvorând totdeauna laBiserica lui Hristos. crimi, îşi zicea: „De vei milui pe fraChiar dacă se auto-declară tele tău cel ce pătimeşte rău, miluit „creştini”, cei pomeniţi mai sus nu vei fi şi tu de Dumnezeu. Cum vei vor avea parte de mântuire, fiindcă mângâia pe cel întristat, aşa vei fi şi dracii cred în Dumnezeu, dar şi tu mângâiat de Dumnezeu”. această credinţă nu îi mântuieşte, ci Văzând faptele sale bune, îi face să se înfricoşeze pentru ceaDomnul l-a ales pentru ultima şi cea sul de Judecată. Ei au căzut din asmai grea luptă a sa: mărturisirea cultare, din pricina mândriei, pe Preasfânt numelui Său, în faţa neacând credinţa presupune ascultare murilor necredincioase şi eretice. faţă de poruncile lui Dumnezeu.

Ce a urmat este aidoma pătimirilor Îndeplinirea poruncilor lui Dumcelorlalţi mucenici, cu care şi acum nezeu întăreşte credinţa în noi, preParaclisul Mănăstirii „Acoperământul Maicii se sălăşluieşte în curţile desfătate cum ştim de la Dreptul Avraam, Domnului” din loc. Şelimbăr, în apropiere de ale Raiului. Fermentul însă – săfiindcă fapta lui de a asculta de Sibiu, în iarna anului 2009. Aşezământul Dumnezeu şi de a aduce pe Isaac ca monahal, care este totodată şi reşedinţă episcopală, mânţa cea bună care a rodit spre mânjertfă pe altar, a fost o manifestare a fost ridicat în întregime prin străduinţele întregii tuire a fost deci virtutea sa creştiobşti, în frunte cu preasfinţitul Evloghie. nească, dragostea, mila şi bunătaa credinţei lui desăvârşite.

Cât despre tipare de sfinţenie, nu aş putea spune că tea, care s-au hrănit din pământul mănos al dreptei credinţe. există aşa ceva. Există însă modele de urmat, şi spre aces- El şi-a oferit necondiţionat dragostea sa celor din jur, tea trebuie să tindem pururea, să năzuim cu tot cugetul şi iubindu-i pe toţi ca însuşi pe sine, sau chiar mai mult decât sufletul nostru, în fiecare clipă a existenţei noastre. Mode- pe sine. El nu a pus condiţii, aşa cum punem noi, atunci lul original şi cel mai desăvârşit este, desigur, Domnul şi Mân- când răsplătim cu bine doar celor ce ne fac bine, iar pe cei tuitorul nostru, Iisus Hristos - Dumnezeu desăvârşit şi Om ce ne fac rău, nu numai că nu le arătăm bunătate în schimb, desăvărşit, Cel ce S-a răstignit pe Crucea Golgotei, ascul- aşa cum ne învaţă Sfânta Evanghelie, ci ţinem minte răul, tător făcându-Se voii Tatălui, până la moarte, şi Care ne va ba chiar urzim planuri de răzbunare, care nu au nimic în întâmpina în ceasul înfricoşat al Judecăţii, purtând semnele comun cu viaţa întru Hristos.

Mulţi poate se plâng, că acest lucru este prea anevoios însângerate ale cuielor şi ale spinilor. Avem modele şi pe Maica Domnului, pe Sfinţii lui Dumnezeu, cei ce şi-au dobân- pentru ei. În Tradiţia Bisericii avem însă şi pilde de oameni dit mântuirea dăruind Ziditorului lor, prin jertfă de sine, tot mântuiţi fără jertfă văzută, sângeroasă ori prin fapte ale milei trupeşti, ci prin lucrările lor lăuntrice, de multe ori răce aveau mai bun. În lumea de neghine de care erau împresuraţi, aceste mase necunoscute celor din preajma lor. Patericul egiptean diamante ale cetelor sfinţilor, au strălucit fiecare prin câte istoriseşte următoarea întâmplare: Lângă un bătrân oareo virtute, pe care au lucrat-o până la desăvârşire. Ei şi-au care vieţuia un frate care era cam leneş. Acesta, urmând să clădit această casă a faptelor bune având ca temelie pe moară, zăcea în preajma unuia din părinţi, şi îl vedea băHristos, Piatra cea din capul unghiului, dar nu au neglijat trânul uşor ieşind din trup. Vrând bătrânul a încredinţa pe nici celelalte îndatoriri duhovniceşti ale creştinilor: postul, fraţi, i-a zis lui: „Frate, să mă crezi, că noi toţi ştim, că n-ai milostenia, înfrânarea, curăţia, precum şi toată fapta bună. fost frate nevoitor spre postire şi cum de ieşi aşa cu osârdie Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava s-a mân- din trup? Fratele i-a răspuns: cred, părinte, că adevărat ai tuit prin mucenicie. Ştim cu toţii din viaţa sa, că el a fost zis, dar de când m-am făcut monah nu mai ştiu să fi crescut de părinţi ortodocşi, fiind hrănit din fragedă prun- judecat pe vreun om. Deci vreau să zic către Dumnezeu: cie cu laptele dreptei credinţe. Prima condiţie fusese deci Tu ai zis, Stăpâne, nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi, lăsaţi TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

10

şi vi se va lăsa vouă!” Zis-a lui bătrânul: „Pace ţie, fiule!” tos, vor căpăta mântuirea, atâta vreme cât ei sunt vrăjmaşi ai Lui şi nu cred în El? Cum să se mântuiască ereticii, Şi s-a mântuit fără osteneală.

Ce putem spune mai mult decât că Dumnezeu, în care au sfâşiat veşmântul lui Iisus Hristos şi L-au pogorât din starea de Fiu al lui marea Sa bunătate şi Dumnezeu în cea de dreptate, a lăsat şi celor creatură? Fără Hristos neputincioşi trupeşte prişi fără dreapta credinţă lej să se mântuiască. NiOrtodoxă nu ne putem meni nu va putea spune mântui. Singura cale că nu s-a putut mântui spre Împărăţia lui Dumdin cauză că a fost slab nezeu, Lumina cea neaori bolnav cu trupul, şi pusă din veac, este nu s-a putut nevoi prin dreapta credinţă ortodopost, priveghere sau ruxă. Singurul adevăr este găciune. Nimeni nu va cel propovăduit pe Sfinputea spune că nu s-a ţii Părinţi la cele şapte putut mântui fiindcă a soboare ecumenice şi lofost sărac şi nu a putut cale, iar viaţa veşnică este face milostenie, ori că a cununa primită de la fost fricos şi s-a temut Hristos pentru credinţa de mărturisirea credinMaica Domnului „Rai Cuvântător”, frescă din paraclisul Mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului” în El şi faptele cele buţei. Vedem mai sus o cale foarte lesnicioasă de a merge la Rai: neosândirea, ne făcute întru numele Său. De care cunună şi pe noi pe adică ţinerea limbii, nejudecata asupra aproapelui, dar şi toţi să ne învrednicească, prin Darul Său. Amin. iertarea, nepomenirea de rău.

Pot avea mântuire cei ce rătăcesc de la dreapta credinţă, sau cei care nici măcar nu cred în Dumnezeu?

Sfântul Ignatie Briancianinov scrie în una dintre lucrările sale aşa: „Ce spectacol vrednic de plâns în hohote: creştinii care nu ştiu în ce constă propriu-zis creştinismul.

Rareori vedem câte o excepţie, rareori putem întâlni, în numeroasa gloată a celor ce se numesc creştini, unul care e creştin nu doar cu numele, ci şi în faptă! Mulţi creştini vorbesc despre mântuire, dar habar nu au ce este mântuirea, nu ştiu de ce au nevoie pentru a se mântui, nu-L cunosc pe Hristos, singurul mijloc al mântuirii noastre!”

Sfinţii Părinţi spun că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul, adică Mântuitorul Hristos!

Dacă Drepţii din Vechiul Testament, care credeau în Mântuitorul ce urma să vină; dacă chiar şi ei se pogorau în iad, cum putem crede că păgânii, mahomedanii, iudeii şi ateii, care nu au cunoscut şi nu au crezut în Mesia Hris-

Biserica mare a mănăstirii din Şelimbăr, aflată în construcţie în vara anului 2009

jjjjdJJJJ

Tradiţie şi modernism în Biserica Ortodoxă (I) Tradiţia în Biserică

În rândul ortodocşilor există astăzi multă ignoranţă şi confuzie, cu privire la Tradiţie şi la legătura dintre ea şi Biserică; la modul cum este ea percepută de către heterodocşi. Oamenii caută să îşi răspundă la întrebarea: „Oare putem fi credincioşi Tradiţiei, şi în acelaşi timp modernişti, adică în pas cu vremurile?” Un rezultat direct al acestei ignoranţe este tocmai starea de confuzie şi tulburare, ce există în rândurile ortodocşilor, şi nu în ultimul rând, o atitudine de dispreţ şi desconsiderare în privinţa Sfintei Tradiţii. Toate acestea sunt, în ultimă instanţă, neghine semănate de urâtorul de bine - adevărate primejdii în calea mântuirii sufletului.

Ce este Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe?

Pentru a înţelege ce reprezintă Tradiţia, trebuie ca mai întâi să o separăm de celelalte genuri de tradiţii (obiceiuri) omeneşti. Sfânta Tradiţie îşi are obârşia la Dumnezeu. Ea este revelaţia dumnezeiască, arătată direct, prin propovăduirea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu, adică al lui Iisus Hristos, ori prin mijlocirea Sfinţilor Prooroci şi Apostoli, în vreme ce tradiţiile omeneşti sunt un produs al minţii omului, de-a lungul veacurilor. Însuşi Hristos Domnul

11

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

ne arată lămurit că între cele două tradiţii sunt deosebiri, atunci când îi mustră pe cărturarii şi fariseii lui Israil, ce dispreţuiau dumnezeiasca Tradiţie, îmbrăţişând-o pe cea omenească, zicându-le: „Că lăsând porunca lui Dumnezeu, ţineţi aşezământul Bătrânilor” (Marcu 7, 8). Iar Sfântul Apostol Pavel, asemenea îi învaţă pe Colosseni, spunând: „Socotiţi ca să nu vă fure pe voi cineva cu filosofia, şi cu înşelăciunea deşartă, după predania oamenilor, după stihiile lumii, şi nu după Hristos” (Col. 2, 8), ori pe Tessaloniceni: „şi poruncim vouă, fraţilor, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi voi de tot fratele ce umblă fără de rânduială, şi nu după predania care a luat de la noi” (II Tes. 3, 6). Din toate aceste izvoare scripturistice, precum şi din altele, decurg două concluzii: Sfânta Tradiţie este mai presus de orice înţelepciune omenească, fiind singura călăuză sigură a vieţii în Hristos, iar tradiţiile omeneşti pot fi date la o parte, atunci când devin potrivnice poruncilor dumnezeieşti.

Părinţii şi scriitorii Bisericii ne spun că Tradiţia este formată din cuvântul scris al lui Dumnezeu, adică Scripturile, ce s-au păstrat în moştenirea sfântă a Bisericii, dar şi din cel nescris, propovăduit de către Sfinţii Apostoli, ce s-a păstrat în Canoanele Sfintelor Soboare a toată lumea, precum şi în scrierile Sfinţilor Părinţi purtători de Duh. Despre existenţa unei bogate Tradiţii Apostolice ne aduc mărturie cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan, scrise la sfârşitul Evangheliei sale: „Sunt încă şi altele multe câte a făcut Iisus, care de s-ar fi scris câte una, nici în lumea aceasta (mi se pare) că nu ar încăpea Cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25).

Tradiţia şi Ortodoxia Biserica Ortodoxă a păzit cu credincioşie Sfânta Tradiţie de-a lungul veacurilor, ca pe o vistierie de mult preţ.

Din prima clipă a existenţei sale, Biserica a mărturisit lumii că, mai presus de vremuri, Credinţa sa va rămâne neschimbată. Aşa se face că, încă din timpurile apostolice şi până în zilele noastre, dogmele şi sfintele aşezăminte au rămas aceleaşi, fiind prin ele însele o trăsătură a Bisericii dreptslăvitoare. Sectele protestante, dimpotrivă, resping forma nescrisă a Sfintei Tradiţii, recunoscând doar Sfânta Scriptură, pe care o interpretează însă potrivit rătăcirii lor. Negarea Tradiţiei a fost ceva dezastruos, pentru că a dus la pierderea unei comori care are o importanţă covârşitoare pentru mântuire (conform Sfântului Nectarie al Eghinei – „Două studii”, pag. 71-72).

Tradiţia, Soboarele şi Sfinţii Părinţi Sfintele Soboare nu numai că au folosit Tradiţia Apostolică, dar de asemenea au ştiut ce însemnătate cutremurătoare are, luând hotărâri pentru păzirea ei. Următoarele cuvinte ale Sfântului Atanasie cel Mare sunt caracteristice liniei pe care Sfinţii Părinţi au urmat-o: „Dintru această credinţă apostolească eu m-am învăţat; credinţa cea primită de noi din mâinile Părinţilor, fără nici o adăugire sau scădere” (Epistola către Serapion 33; Patrologia Græca 26:605C). (Va urma)

Cui se închină actualul patriarh al Rusiei? „Iar Iisus le-a zis lor: Căutaţi, şi vă păziţi de aluatul Fariseilor şi al Saducheilor” (Mt. 16, 6). „Ascultaţi toţi cei ce mâncaţi împreună cu ereticii: Vrăjmaşi ai Domnului sunteţi” Sfântul Ioan Gură de Aur.

În anul 1927, Mitropolitul Serghie Stragorodski (în acea perioadă patriarh vicar al Bisericii Ruse), îşi anunţa supunerea faţă de puterea sovietică şi faţă de instituţiile de stat din Rusia comunistă, semnând aşa-numita „Declaraţie de loialitate”, prin care Patriarhia Moscovei şi clerul ei se angajau a fi supuse puterii sovietice, colaborând cu aceata şi însuşindu-şi ideologia comunistă. În prezent, Patriarhia Moscovei nu a denunţat încă oficial declaraţia respectivă.

Desigur, au existat şi ierarhi care s-au opus politicii Mitropolitului Serghie, iar ei au fost etichetaţi drept „criminali politici” şi au fost trimişi în lagărele de exterminare sovietice. Apărătorii Mitropolitului Serghie îi creaseră acestui o aură de sfânt în viaţă, pretinzând că prin îngenuncherea în faţa regimului el salvase Biserica de la capitularea ei totală.

Aşa cum scria cândva Sfântul Ioan Maximovici într-un articol, „Declaraţia Mitropolitului Serghie nu a adus vreun folos Bisericii. Prigoanele nu numai că nu au încetat, ci chiar au sporit. La celelalte acuzaţii făcute de regimul sovietic împotriva clerului şi mirenilor s-a adăugat încă una – nerecunoaşterea Declaraţiei. În acelaşi timp, s-au închis nenumărate biserici în întreaga Rusie. În câţiva ani, aproape toate bisericile au fost distruse sau li s-a dat o altă destinaţie. Regiuni întregi au rămas fără nici o singură biserică. Lagărele de concentrare şi taberele de muncă silnică deţineau mii de clerici, dintre care o mare parte nu şi-au mai redobândit niciodată libertatea, fiind executaţi acolo sau murind din pricina muncii excesive şi a lipsurilor. Până şi copiii preoţilor şi mirenii credincioşi au fost prigoniţi”.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

12

Acelaşi patriarh, prieten de încredere al celor ce L-au În tot acest răstimp, în temniţa bolşevică se afla Sfântul Patriarh Tihon, păstorul cel bun al turmei ce sta răstignit pe Hristos, a adresat o felicitare oficială lui Berl împotriva ereziei serghianiste. El se ridicase împotriva bol- Lazar, rabinul-şef din Rusia cu ocazia împlinirii de către şevicilor conduşi de Lenin, care jefuiau bisericile, pro- acesta a 45 de ani. Felicitarea a fost publicată oficial pe fanau icoanele şi furau odoarele sfintei biserici. Când a site-ul Patriarhiei Moscovei şi conţinea următoarele cuaflat de uciderea călugărilor, a preoţilor şi a creştinilor, i-a vinte: „Stimate domnule rabin principal Berl Lazar. Vă fechemat pe credincioşi să apere credinţa şi sfintele bi- licit cordial cu prilejul aniversării deosebite. Mărturisesc serici. El a înţeles marea responsabilitate care îi revenea şi că Federaţia comunităţilor evreieşti din Rusia pe care o a conştientizat pericolul compromisului cu ateii bolşevici, conduceţi este un vechi partener al Bisericii Ortodoxe cărora le-a scris aşa: „Reveniţi-vă, nebunilor, şi opriţi Ruse în dialogul interreligios. Cu lucrările noastre comune această vărsare de sânge! Nu numai că faceţi fărădelegi, noi întărim cooperarea dintre religiile tradiţionale ale Rusiei şi rezistăm sfidărilor de multe ci însăşi lucrarea diavolului săvârşiţi, şi feluri ale vremii. Am speranţa că în asta vă va duce în viaţa viitoare în flăviitor vom putea găsi noi puncte de cările Gheenei, iar urmaşii voştri vor tangenţă, muncind împreună pentru păsfi blestemaţi încă din această viaţă”. trarea şi afirmarea valorilor morale traCătre turma sa, el scria cuvinte de diţionale în societatea noastră. Vă doîntărire, sfătuindu-i să nu aibă părtăşie resc sănătate, putere tare şi izbânzi în cu mitropolitul Serghie şi Sinodul său: munca spre binele Rusiei.” „Fiilor! Serghie, acest lup în piele de Pe 4 noiembrie 2009, patriarhul oaie, a dat până acum la moarte mai Kyrill a luat parte, alături de alţi repremult de o sută de episcopi şi mii de duzentanţi ai „religiilor tradiţionale ale hovnici, luptători pentru dreapta CreRusiei” la ceea ce se numeşte Ziua dinţă şi ei de acum nu mai sunt, căci Unităţii Naţionale (a Rusiei). Iată un au fost împuşcaţi. De acum şi eu îmi fragment de discurs de la faţa locului: aştept pedeapsa cu moartea, care din „Poporul nostru este alcătuit din clipă în clipă trebuie să vină (...) Să multe naţionalităţi. Noi, reprezentanţii nu vă împărtăşiţi cu ei, şi nici să nu religiilor tradiţionale ale Rusiei, stăm mergeţi să vă rugaţi împreună cu aîn faţa voastră, a întregului nostru poceşti indivizi nedemni de cinstea de a por, mărturisind că nici deosebirile relise numi oameni, căci ei toţi se află sub gioase, naţionale ori etnice nu pot să anatemă şi blestem. Şi scoateţi afară pre cel rău dintre voi înşivă” (I Cor. 5, 13). Sfântul Ierarh Tihon (stânga), alături de divizeze poporul nostru unit şi nici nu Ce putem vedea astăzi la nivel viitorul mucenic Veniamin al Kazanului, îl divizează. Pe oameni îi desparte pămitropolit de Petrograd catul, necredinţa, stricarea reperelor oficial în Patriarhia Moscovei? Dacă (acum Sankt Petersburg) morale, decăderea omului până la relaţiile răposatului patriarh Alexei al II-lea cu Biserica Romano-Catolică au rămas în cea mai stadiul de animal – iată ce îi divizează pe oameni şi mare parte reci (mai degrabă din pricina unor orgolii per- distruge alcătuirea sănătoasă a relaţiilor sociale.”

Din cele spuse de Kyrill, rezultă că există ceva care sonale, decât din dorinţa de a apăra Biserica Ortodoxă), succesorul acestuia, patriarhul Kyrill grăbeşte lucrurile şi „ne uneşte” şi care este mult mai important decât „relidemarează o serie de dialoguri ecumenice, atât cu ereticii giile noastre”. Ce poate fi mai important pentru un ortodin Apus, cât şi cu evreii şi musulmanii. Râvna şi încli- dox decât credinţa sa ortodoxă? Dar pentru un iudeu, pennaţia sa către încălcarea canoanelor se datorează în mod tru un musulman, pentru un budist – ce poate fi mai imcert perioadei în care a fost membru în Comitetul Executiv portant decât propria sa credinţă – aşa rătăcită cum este al Consiliului Mondial al Bisericii, ca delegat permanent ea? Ce este mai important pentru Kyrill decât Hristos, decât Sfânta Treime? Ce îl uneşte pe el cu răstignitorii lui din partea Sinodului de la Moscova. În aprilie 2010, patriarhul Kyrill a mai făcut un pas Hristos; ce are el în comun cu cei care îl socot pe un oareînainte pe cărarea întunecată a ecumenismului, care ne- care Mahomed mai presus decît Hristos, cu cei care se înlinişteşte pe orice credincios sincer. El a ţinut un discurs chină la duhurile căzute? Puterea politică, adică stăpânirea în faţa şeicului Islam Allahshukur Pasha-Zade, lider al lumii acesteia este ceea ce uneşte o populaţie într-un stat. musulmanilor din Caucaz, spunând: „Rugăciunea ne uneş- Dar cine este stăpânitorul lumii acesteia (Ioan 12, 31)? te cu Dumnezeu, cu Dumnezeu cel Sfânt. Avem diferenţe Diavolul. Deci Kyrill ne îndeamnă prin cele spuse să veîn a-L înţelege pe Dumnezeu, în viaţa noastră religioasă, dem în statul antihristic de astăzi singurul criteriu al unidar avem ceva în comun, şi aceasta este rugăciunea tăţii oamenilor de diferite religii. împreună”. Spre finalul întâlnirii, Kyril a concluzionat: În loc să afirme că credincioşii de diferite credinţe se „Dumnezeu să binecuvinteze minunatul pământ al deosebesc radical, numai ortodocşii având în credinţa lor Azerbaijanului, pe popor şi pe voi toţi, dragii mei fraţi şi iubirea pentru duşmani, adică deschiderea spre ceea ce surori. Mă bucur că ne-am întâlnit sub arcadele prin- politicii numesc „convieţuirea paşnică”, Kyrill declară că cipalei moschei din Baku” iar mai departe a zis: „este o religia nu-l deosebeşte, nu-l desparte de Berl Lazar minciună a spune că religiile ne despart”. (rabinul-şef al iudeilor din Rusia), de muftiu, de masoni,

13

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

ci există ceva mai important, mai presus de Sfânta Treime care îl uneşte pe Kiril cu cei de altă credinţă. Unde încape Hristos în această „mărturisire de credinţă” a lui Kyrill ?

Nu păcatul îi dezbină pe oamenii de diferite credinţe. Păcatul îi desparte pe oameni de Hristos, căci păcatul este exclusiv ruperea legăturii între omul creştin şi Dumnezeu. Căci, în multe cazuri, ceea ce este păcat pentru creştini este virtute la musulman, şamanist, budist, iudeu şi invers. Lipsa credinţei adevărate, cea ortodoxă, distruge omul. Aceasta o mărturisim noi, ortodocşii.

Orice altă credinţă este pierzătoare, chiar mai grav decât lipsa ei.

Cu altă ocazie, în cadrul unei emisiuni-scandal, Kyrill, apucându-se de mâini cu reprezentanţii credinţelor iudaică, islamică şi catolică, a declarat că el, împreună „cu catolicii, jidovii, musulmanii face parte împreună din acelaşi unic sistem de valori Activitatea ecumenică a Patriarhului Kyrill: întâlniri cu morale pe care ei împreună îl transmit lumii”. Este clar până şi ereticii monofiziţi (armeni), musulmani şi catolici unui copil că morala creştină este incompatibilă cu orice altă morală, după cum orice altă morală este incompatibilă cu morala creştină. Astfel, Kyrill mărturiseşte că el crede întrun zeu al „reperelor morale” unice cu cele ale ereticilor şi necreştinilor şi că pentru Kyrill este mai importantă stabilitatea relaţiilor sociale decât mântuirea în Hristos. Această „pace şi linişte socială” el o declară mai presus decât Hristos. Acest „sistem unic de valori morale” este subînţeles ca fiind o entitate metafizică a-toate-unificatoare, în care se regăsesc laolaltă creştinii, iudeii, ereticii, păgânii şi necredincioşii. Aceasta nu este altceva decât biserica-trup al lui antihrist, acea biserică al cărei părtaş se face Kyrill patriarhul, acea biserică care umblă răcnind ca un leu să înghită tot creştinul (I Petru 5, 8) dreptslăvitor din Biserica-Trup a lui Hristos.

Despre iudaizarea catolicismului. Cronica lepădării (II) În iunie 1960, prin mijlocirea consulatului francez la Roma şi personal prin cardinalul Augustin Bea (18811968), Isaac s-a întâlnit cu papa Ioan al XXIII-lea, pe care încearcă să-l convingă despre necesitatea revizuirii „învăţăturii dispreţuirii”, înmânându-i memorandumul „Despre necesitatea corectării învăţăturilor catolice referitoare la Israel”. Întâlnirea a fost un gest important în ce priveşte atitudinea faţă de Asociaţia prieteniei iudeo-creştine. Cu câteva luni mai înainte, papa a ordonat desfiinţarea expresiilor „Să ne rugăm şi pentru mârşavii iudei” şi „Atotputernicul, veşnicul Dumnezeu, în mila Sa nerespingând nici chiar mârşăvia iudeilor”, folosite la rugăciunea pentru evrei din cadrul slujbei catolice din Vinerea Mare. În una din notiţele sale, el scria cu această ocazie: „De ceva timp Ne deranjează întrebarea despre pro perfidies Judaeis [n. trad.: pentru mârşavii iudei] din slujba Vinerii Mari. Dintr-o sursă sigură cunoaştem că predecesorul Nostru, venerabilul Pius XII, deja scosese acest atributiv din rugăciunea personală şi spunea doar „Să ne rugăm... şi pentru evrei”. Având aceleaşi intenţii, Noi am hotărât, ca în sfânta săptămână ce se apropie, aceste două propoziţii să fie (scurtate în acest fel)”.

Tot atunci, la Köln a fost deschisă o nouă sinagogă, ceea ce ar simboliza revizuirea atitudinii faţă de iudei. În octombrie 1960, Ioan XXIII a primit în audienţă 130 de reprezentanţi ai Chemării Iudaice Unite, întâmpinându-i cu cuvintele „Eu sunt Iosif, fratele vostru”. Istoria Conciliului Vatican II. Volumul I. Moscova, Institutul BiblicoTeologic „Sf. Andrei”, 2003, pag. 467-468.

Cât despre cardinalul Bea, el era conducătorul TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

Consiliului Pontifical pentru promovarea unităţii creştine, ce fusese creat recent şi se ocupa cu pregătirile Conciliului II Vatican, fiind unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai papei. Era un teolog de orientare modernistă, influenţat de ideile protestante, membru al ordinului iezuit. La vremea sa, el a dirijat Centrul Internaţional de Investigaţii la Roma, iar apoi a condus Universitatea Papală Grigoriană. El a fost inclus în lista masonilor influenţi, întocmită de serviciul de contrainformaţii a Vaticanului, „Sodalitium Pianum” (SD), în timpul unei investigaţii făcute la ordinul papei Paul IV, în anul 1971.

Anume lui i s-au transmis propunerile lui Isaac, pentru studierea cărora în cadrul Consiliului Pontifical pentru promovarea unităţii creştine a fost creat un grup special care a stabilit contacte cu lumea iudaică şi cu asociaţiile ei principale din Franţa, Israel şi SUA (în particular cu Congresul Evreiesc Mondial). Luând drept bază Declaraţia de la Seelisberg, el a dezvoltat principalele revendicări despre iudaism, pregătind un proiect scurt, intitulat De Judaeis, care urma să fie prezentat la Conciliu II Vatican. Dar datorită protestelor liderilor arabi în perioada pregătirilor pentru conciliu temporar a fost sistat, iar apoi a fost înaintat spre studiere, dar deja nu în calitate de document independent, ci ca parte integrantă a declaraţiei comune despre confesiunile necreştine.

Secretarul de stat al Vaticanului, Amleto Cicognani, a scos documentul de pe ordinea de zi, din motiv că în situaţia de atunci a relaţiilor tensionate dintre Israel şi ţările arabe, oricare „concesie” evreilor ar fi fost văzută ca expresie a duşmăniei faţă de arabi şi pas spre recunoaşterea

14

Cardinalul Augustin Bea (foto stânga), în dialog cu un reprezentant al iudaismului

de către Vatican a statului Israel. Cicognani nici nu era conştient de rostul acestui text şi la ultima adunare a Comisiei Centrale a Secretariatului a spus: „Dacă vorbim de evrei, de ce nu am vorbi atunci şi despre musulmani?... Atât evreii, cât şi toţi ceilalţi ce se află în afara Bisericii, trebuie să ştie că de vor dori să se convertească la catolicism, Biserica îi va primi cu dragoste”. Scoaterea din programul Conciliului a acestui subiect era cerută şi de reprezentanţii „bisericilor” catolice din Est, ce se temeau de eventualele consecinţe grave pentru minoritatea creştină din ţările arabe (Istoria Conciliului Vatican II. Volumul IV, 2007, pag. 165-166, 170).

Influenţa organizaţiilor evreieşti a avut un rol important în această situaţie. În februarie 1962, Congresul Evreiesc Mondial a prezentat cardinalului Bea o declaraţie în care se evidenţia obiectivul luptei cu antisemitismul.

Acelaşi mesaj îl avea şi memorandumul Bea, adresat papei Ioan XXIII în decembrie 1962, doar că era exprimat altfel. În el se vorbea de responsabilitatea bisericii în răspândirea antisemitismului prin intermediul învăţăturii şi predicilor, iar astfel şi pentru persecuţiile la care au fost supuşi evreii, şi despre necesitatea de a examina aceast subiect în mod special. Ioan XXIII a răspuns afirmativ şi chestiunea a fost din nou inclusă în ordinea de zi.

La pregătirea textului a participat activ nu numai Jules Isaac, ci şi cercurile iudaice cu care avea relaţii strânse, ceea ce este descris în articolul lui Joseph Roddy „Cum iudeii au schimbat gândirea catolică”, publicat în revista americană „Look” din 25 ianuarie 1966. Autorul a descris negocierile tainice purtate de cardinalul Bea la New York şi Roma cu liderii organizaţiilor evreieşti internaţionale Comitetul Evreiesc American (CEA) şi Liga Anti Defăimare B'nai B'rith. Un rol de frunte l-a avut aici rabinul Abraham - Joshua Heshel, gânditor hassidic, directorul Seminarului Teologic Iudaic din New York, care a asistat la Conciliu în calitate de reprezentant oficial al CEA de pe lângă cardinalul Bea. Liderii iudaici cu insistenţă căutau să obţină eliminarea din învăţătura catolică a afirmaţiei potrivit căreia iudei ar fi ucigaşi de Dumnezeu, lipsiţi de întâietate (statut de popor ales), iar din textele liturgice - orice cuvinte dezaprobatoare ce se referă la ei. În acest scop, a fost organizată întâlnirea lui Paul al VI-lea cu reprezentantul

15

ONU Arthur Goldberg (judecător al Judecătoriei Supreme), care a primit instrucţiuni de la rabinul Heshel, apoi papa l-a primit pe însuşi Heshel, cu condiţia ca întâlnirea să fie în taină.

Prima variantă a textului declaraţiei despre religiile necreştine, în care capitolul despre iudaism era cel de bază, a fost înaintată la vot şi a primit aprobare în septembrie 1964. Însă tezele despre iudaism erau atât de revoluţionare şi periculoase, încât chiar şi pontiful liberal Paul al VI-lea nu a îndrăznit să aprobe această variantă şi a amânat examinarea ei pentru următoarea şedinţă. Textul nega definitiv responsabilitatea liderilor iudaici pentru moartea lui Hristos, respingea expresia „popor ucigaş de Dumnezeu”, acuza Biserica de antisemitism, punea sub semnul întrebării autenticitatea scrierilor evangheliştilor (cu precădere a Sf. Ioan şi Sf. Matei), discredita învăţătura părinţilor Bisericii şi a teologilor catolici. În cele din urmă, documentul a fost transcris cu expresii mai precaute şi, cu toate că dezbaterile lui nu încetau să stârnească polemici aprinse, pe 15 octombrie 1965 pentru el au votat majoritatea membrilor conciliului, iar pe 28 octombrie a fost aprobat.

Aşa a fost adoptată declaraţia „Despre atitudinea Bisericii faţă de religiile non-creştine”, cunoscută ca declaraţia Nostra Aetate. În Nostra Aetate, se dădea o nouă apreciere importanţei religiilor lumii (inclusiv celor animiste şi altor culte păgâne), se recunoştea valoarea şi esenţa lor mântuitoare, ceea ce însemna de facto un apel la sincretism religios.

Documentul, în special, declara: „Biserica catolică nu neagă în nici un fel ce este adevărat şi sfânt în aceste religii. Ea manifestă respect faţă de aceste forme de activitate, faţă de aceste norme şi doctrine, care deşi sunt foarte diferite de regulamentele şi prescripţiile ei personale, totuşi, poartă în sine razele acelui Adevăr care îi luminează pe toţi oamenii”. Însă cea mai radicală a fost revizuirea atitudinii faţă de iudaism. Ignorând diferenţele dintre religia Vechiului Israel şi iudaismul talmudic modern, autorii declaraţiei, respingând aşa-zisa idee a „înlocuirii”, au purces la negarea lipsirii iudeilor de Împărăţia Cerurilor şi la recunoaşterea ca Dumnezeu adevărat pe ne-triipostatnicul dumnezeu Iehova, căruia i se închină iudeii moderni, con-

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

firmând prin aceasta înrudirea acestora cu creştinii. În document scria: „Cu toate că stăpânirea iudaică şi adepţii ei au insistat asupra morţii lui Hristos, însă ceea ce a fost săvârşit în timpul patimilor Lui, nu poate fi de-a valma incriminat nici tuturor evreilor de pe atunci, nici iudeilor contemporani. Cu toate că Biserica şi este Poporul lui Dumnezeu, însă nu se cuvine să-i vedem pe iudei nici lepădaţi de Dumnezeu, nici blestemaţi, de parcă aceasta ar reieşi din Sfânta Scriptură”. „Iudeii în majoritatea lor nu au primit Evanghelia, iar mulţi chiar s-au opus răspândirii ei (vezi Rom. 11, 28)”.

Cu toate acestea, conform Apostolului, din cauza părinţilor lor iudeii sunt iubiţi de Dumnezeu, ale Cărui daruri şi chemări nu se pot lua înapoi (Rom. 11, 28-29). „Biserica crede că Hristos, pacea noastră, i-a împăcat pe iudei şi păgâni pe cruce şi din ambii şi-a făcut Sie una” şi că „împreună cu proorocii şi cu acelaşi Apostol Biserica aşteaptă ziua, ştiută numai de Dumnezeu, când toate popoarele îl vor chema pe Dumnezeu într-un glas şi Îi vor sluji Lui în unanimitate”.

Această afirmaţie a Sfântului Apostol Pavel a fost ruptă din contextul epistolei lui, unde se vorbea: „Ci nu ca cum că a căzut cuvântul lui Dumnezeu; că nu toţi care sunt din Israil, aceştia sunt Israil. Nici căci sunt sămânţa lui Avraam, toţi sunt fii, ci întru Isaac (a zis) se va numi ţie sămânţă. Adică nu care sunt fii ai trupului, aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu; ci care sunt fii ai făgăduinţei, se socotesc întru sămânţă” (Rom. 9, 6-8) şi mai departe, cu referinţă la proorocul Osia: „Chema-voi pre cel nu este norodul meu, norodul meu; şi pre cea neiubită, iubită. Şi va fi, în locul unde s-a zis lor: Nu norodul meu sunteţi voi, acolo se vor chema fii lui Dumnezeu celui viu” (Rom. 9, 25-26).

Apostolul vorbeşte nu doar de faptul că păgânii au devenit urmaşii lui Avraam prin făgăduinţă ci şi că iudeii ce n-au crezut în Hristos s-au lipsit de Împărăţia lui Dumnezeu: „Iar de s-au şi frânt unele din ramuri, iar tu măslin sălbatec fiind te-ai altoit întru ele, şi părtaş rădăcinii şi grăsimei măslinului te-ai fãcut. Nu te lăuda asupra ramurilor, iar de te lauzi, nu porţi tu pre rădăcină, ci rădăcina pre tine. Dar vei zice: Frântu-s-au ramurile ca să mă altoiesc eu. Bine, pentru necredinţa s-au frânt, iar tu pentru credinţa stai; nu te înălţa cu mintea, ci te teme” (Rom. 11, 17-20). În epistola către Efeseni (II Ef. 14-15), Sfântul Apostol Pavel spune că Hristos a împăcat pe cruce prin Trupul şi Sângele Său pe iudeii şi păgânii ce au crezut în El, adică pe creştini, dar despre împăcarea necredincioşilor nu se spune nimic.

Denaturând şi falsificând în totalitate esenţa Evan-

gheliei şi Revelaţiei Dumnezeieşti, aceste precepte neagă învăţătura despre Biserica lui Hristos. Creştinismul învaţă că alegerea vechiului popor evreiesc consta în aceea ca, păstrând adevărata credinţă în Dumnezeu, să-L primească pe Mesia, iar apoi să ducă Vestea cea Bună despre venirea lui Mesia tuturor popoarelor pământului, ceea ce au şi înfăptuit apostolii.

Dar, respingându-L pe Mesia-Hristos Mântuitorul, despre care a mărturisit Moise şi prorocii, poporul iudaic s-a lipsit de statutul de popor ales, cedându-l apostolilor şi acelor obşti creştine care au devenit temelia noului popor ales de Dumnezeu - Bisericii lui Hristos, unde nu mai este „nici elin, nici iudeu”. Şi dacă, după cuvântul Apostolului, Biserica lui Hristos este „neam ales..., popor sfânt, oameni, luaţi spre moştenire” (I Petru 2, 9), orice afirmaţii despre continuitatea pretinsei alegeri de Dumnezeu a întregului popor evreiesc sunt teologic neîntemeiate („Papismul şi lupta lui contra Ortodoxiei”. Strijev, 1993, pag. 88)

Însuşi Hristos, propovăduind în Biserică şi răspunzând „arhiereilor şi bătrânilor poporului” le-a zis: „Pentru aceea zic vouă: Că se va lua de la voi Împărăţia lui Dumnezeu, şi se va da neamului, care va face rodurile ei.”

(Matei 21, 43), şi a proorocit: „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8, 11-12). Aceste cuvinte au fost ignorate de tezele documentului, precum şi cuvintele iudeilor: „Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei 27, 25).

Traducere toaca.md după Ольга Четверикова - Католическая церковь в «диалоге» с иудаизмом: история отступничества

Momente de răscruce în istoria Bisericii Ortodoxe, în secolele XX-XXI (III) Anul 1965 – Al doilea pas major pe calea pierzării şi impunerea ecumenismului Patriarhul Ecumenic Athenagoras şi Papa Paul al VI-lea, în mod simultan, „ridică Anatema de la 1054”. Anatema a fost dată asupra ereziilor papale pentru a-i ocroti pe ortodocşi de învăţăturile ce nu duc la mântuire, ci la pieire. Prin „ridicarea” anatemei, Athenagoras proclamă că Papa şi cei ce îl urmează au fost afurisiţi (excomunicaţi) pe nedrept, că Biserica a greşit atunci când a susţinut că învăţăturile papale sunt mincinoase şi că, cu adevărat, papalitatea latină este parte a Ortodoxiei. „Îndepărtarea excomunicărilor reciproce restabileşte relaţiile canonice dintre Roma şi Noua Romă. Această restabilire este o necesitate canonică...”, se spune într-o declaraţie a Patriarhiei. Una după alta, mănăstirile întrerup comuniunea cu patriarhul Athenagoras, încetând pomenirea sa.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

16

+ 19 iunie 1966 + Sfântul Ioan Maximovici, arhiepiscop şi pe trei dintre monahii de la aceeaşi mănăstire la expul-

de Shanghai şi San Francisco, din sinodul Bisericii Orto- zarea din Athos. În faţa refuzului acestora de a se supune, ardoxe Ruse din Afara Graniţelor, adoarme întru Domnul, la mata greacă (!) impune o blocadă maritimă şi terestră vreme Seattle (fără a fi în comuniune cu ortodoxia mondială, ofi- de patru luni. Monahii desfăşoară deasupra mănăstirii lor bicială). Este unul dintre cei mai mari făcători de minuni ai necunoscutul steag cu inscripţia „Ortodoxie sau moarte”. + 1975 + Mărturisirea de la Tiaveacului nostru. theira, a mitropolitului grec Athena+ 26 oct. 1967 + Patriarhul ecugora (Kokkinakis) al Tiatheirei şi al menic Athenagoras merge la Roma Marii Britanii, declară că episcoşi se aşează pe un scaun arhieresc la patul şi preoţia anglicanilor, copţilor, aceeaşi înălţime cu papa, rugându-se armenilor, romano-catolicilor şi orîmpreună. todocşilor sunt toate valide; prin ur+ Nov. 1967 + Majoritatea monamare, tainele anglicanilor şi romanohilor Muntelui Athos se opun cu tăcatolicilor sunt cele ale uneia, sfinte, rie „ridicării” anatemei de la 1054. soborniceşti şi apostoleşti Biserici. În Pastorala de la Naşterea Domnu+ Iunie 1980 + Atlanta, Georlui 1968 Patriarhul ecumenic AtheSfântul Ioan Maximovici, imediat după gia, S.U.A: Arhiepiscopul Iacov (Arnagoras afirmă că „poporul lui Hrismutarea sa la Domnul hiepiscopia Greacă a Americii de tos [n. trad.: romano-catolicii şi ortodocşii] se vor uni fără ajutorul ierarhilor sau teolo- Nord şi Sud) slujeşte o slujbă ecumenică fără precedent, gilor”. Mai declară că a introdus numele Papei Paul al VI- împreună cu catolici, protestanţi, baptişti, lutherani, presbitelea în dipticele Patriarhiei Ecumenice. [n. trad.: Dipticele rieni, metodişti uniţi şi chiar cu reprezentanţi ai religiei iudaice. + Iulie/Aug. 1983 + Sinodul Episcopilor Bisericii sunt pomelnicele cu numele episcopilor ortodocşi, pomeRuse de peste graniţe, la o adunare din Canada, declară: niţi în timpul dumnezeieştilor liturghii]. + 16 decembrie 1969 + Patriarhia Moscovei decide că Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa „în cazurile în care catolicii cer Bisericii Ortodoxe să fie este împărţită în aşa-zise „ramuri”, deosebite după credinţă împărtăşiţi cu Sfintele Taine, acest lucru nu le va fi oprit.” şi felul de viaţă; sau că nu este o Biserică în chip văzut, ci + 1971 + Schimbare de direcţie a Consiliului Mondial se va alcătui în viitor, când toate „ramurile” sau „sectele” sau al Bisericilor către sincretismul interreligios, la sugestia „denominaţiunile”, şi chiar religiile, se vor uni într-un singur pseudo-ortodocşilor. În februarie, Papa şi Patriarhul ecu- trup; şi care nu deosebesc preoţia şi tainele Bisericii de cemenic Athenagoras schimbă scrisori de recunoaştere reci- le ale ereticilor, ci spun că botezul şi împărtăşania eretiprocă a Bisericilor lor, în urma cărora el anunţă public că cilor sunt lucrătoare pentru mântuire; aşadar, celor ce cu dă Sfânta Împărtăşanie romano-catolicilor şi protestanţilor. bună-ştiinţă sunt în părtăşie euharistică cu aceşti eretici îna+ 1972 + Monahii de la Mănăstirea Esfigmenu din inte-pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau ţin erezia Muntele Athos ridică steaguri negre pentru a protesta îm- ecumenistă sub chipul dragostei frăţeşti sau al bănuitei uniri potriva rugăciunilor comune între patriarhul Athenagoras a creştinilor despărţiţi, anatema! + Nov. 1987 + Patriarhul Ecumenic Dimitrie şi clerul şi papă. În iulie, Athenagoras (mason de gradul 33) moare său concelebrează la o liturghie romano-catolică împreună şi este îngropat; la înmormântare sicriul a fost închis (fapt cu Papa Ioan Paul al II-lea, în Roma. Patriarhul nu prineobişnuit pentru un episcop ortodox). Este urmat de Dimitrie, care promite să continue politica ecumenică a prede- meşte, totuşi, ostia romano-catolică. + Oct. 1989 + Patriarhul Partenie al Alexandriei decesorului său. clară din nou că „Mahomed este un apostol al lui DumChinotita Sfântului Munte emite o enciclică de reluare nezeu… un om al lui Dumnezeu, ce a lucrat pentru Îma pomenirii liturgice a patriarhului ecumenic deoarece spuneau ei - „s-a stabilit un nou climat”, făcându-se astfel părăţia lui Dumnezeu” şi că „atunci când vorbesc împărtaşă lucrarii eretice a ultimilor predecesori ai lui Dimi- potriva islamului sau a budismului, nu mă găsesc în înţetrie, ce nu a respins apostazia lor anterioară. Totuşi, în legere cu Dumnezeu”. + Sept. 1990 + Acordul de la Chambessy, Elveţia: O septembrie, mai erau şapte Sfinte Mănăstiri ale Muntelui Athos, care încă nu îl pomeneau liturgic pe patriarh: Esfig- comisie ortodoxă având în alcătuire un singur episcop, menu, Karakalu, Simonos Petras, Sfântul Pavel, Xenofont, mitropolitul Damaschin al Patriarhiei Ecumenice, iscăleşte împreună cu monofiziţii un acord, în care amândouă părGrigoriu, Kostamonitu. + 1974 + Patriarhul ecumenic Dimitrie impune sanc- ţile cad de acord, în esenţă, să ignore patru sinoade ecuţiuni asupra a 13 monahi, pentru nepomenire liturgică, menice (IV-VII) şi să se unească. Partea ortodoxă este de printre care: arhimandritul Athanasie (stareţ la Esfigme- acord să „ridice anatema” împotriva ereziei şi a ereticilor nu); arhimandritul Dionisie de la Grigoriu, arhimandritul monofiziţi. Acordul este urmat de ample proteste din parEvdochim (Xenofont) şi arhimandritul Andrei (Sfântul Pa- tea Sfintei Chinotite a Sfântului Munte. vel). Ultimii doi, după ce sunt înlocuiţi la intervenţia Scau- + Iulie 1991 + Sinodul Patriarhiei Antiohiei implemennului de Constantinopol, sunt imediat expulzaţi din Mun- tează o serie de măsuri ce ţintesc la dobândirea unirii depline cu bisericile siriene monofizite. În „Declaraţia cotele Athos.

Chinonita Muntelui Athos, la instigarea Patriarhiei de mună”, se îngăduie rugăciunea împreună şi intercomuniConstantinopol, îi condamnă pe stareţul de la Esfigmenu unea cu iacobiţii. (Monofiziţii sunt corpuri creştine

17

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

eretice, care s-au despărţit de Ortodoxie în secolul al 5-lea, rugăciunea „Tatăl nostru” şi cântându-i-se „Întru mulţi neprimind cel de-al patrulea şi următoarele Sinoade Ecu- ani”, ca unui episcop ortodox. + 17 mai 2007 + Mitropolitul Lavru al Bisericii Ruse menice ale Bisericii Ortodoxe. Ei cred într-o singură fire a lui Hristos.) din Afara Graniţelor semnează la Mos+ Mai 1992 + O delegaţie a Patriarhului cova ruşinosul „Act de Comuniune CanoEcumenic, cu ajutorul poliţiei, expulzează nică”, ce uneşte după aproape un veac din Muntele Athos pe monahii ruso-amede despărţire cele două Biserici ortodoxe ricani ai Bisericii Ruse din Afara Granide origine rusă: cea canonică, ieşită din ţelor, din Schitul Proorocului Ilie, ce nu-l catacombe şi adusă cu cinste până în zipomeneau liturgic pe patriarhul Bartololele noastre, şi cea necanonică – serghiameu. Acţiunea stârneşte numeroase pronista Patriarhiei a Moscovei. + 6 ianuarie 2008 + Episcopul teste în Grecia, cât şi din partea episcopului Calist al Marii Britanii, de sub PatriarSofronie al Oradiei (Patriarhia Română) hia Ecumenică. concelebrează slujba de sfinţire a apei îm+ 17-24 iunie 1993 + Acordul de la preună cu episcopul uniat (greco-catolic) al oraşului.

Balamand, Liban. Reprezentanţi ai mai + 16 martie 2008 + Mitropolitul Lavru multor Biserici Ortodoxe locale cad de acord cu romano-catolicii că toţi împărtăSkurla al fostei Biserici Ortodoxe Ruse şesc „…o singură credinţă, o singură predin Afara Graniţelor (acum unită cu Assisi, 2002 oţie, un singur botez” şi că „sunt Biserici Moscova) moare în condiţii neclare, în surori (doi plămâni ai aceluiaşi trup) şi ar trebui să caute Duminica Ortodoxiei, după slujba Sfintei Liturghii, la comuniunea desăvârşită şi deplină”. Sfântul Sinod al Bise- finalul căreia rostise Sinodiconul (Anatemele împotriva ricii Greciei condamnă oficial documentul, alături de Sfân- ereticilor din toate timpurile). + 25 mai 2008 + Într-un gest fără precedent şi care a ta Chinotită a Sfântului Munte şi de numeroşi teologi ortodocşi. şocat întreaga lume ortodoxă, Mitropolitul Nicolae (Cor+ 29 iunie 1995 + Patriarhul Ecumenic Bartolomeu îl neanu) al Banatului (Patriarhia Română) se împărtăşeşte vizitează pe Papă în Roma, şi „concelebrează o liturghie într-o biserică uniată din Timişoara, împreună cu un episistorică în Basilica Sfântului Petru”. Un fulger loveşte do- cop uniat, unul romano-catolic şi Nunţiul Papal. În urma mul în timpul slujbei. Totuşi, Patriarhul nu primeşte ostia reacţiilor ortodoxe, după o lună şi jumătate Sinodul Bisericii Române emite o hotărâre prin care se interzice ori„binecuvântată” de Papă. + 9 aprilie 1998 + Sinodul Bisericii Ortodoxe a Bulga- cărui membru al Bisericii Ortodoxe, cleric sau mirean, să riei hotărăşte retragerea din Consiliul Mondial al Bisericilor. se împărtăşească sau să concelebreze taine sau ierurgii cu + 8 octombrie 1998 + Sinodul Bisericii Ortodoxe a clerici eterodocşi, cu ameninţarea caterisirii sau afurisirii Georgiei condamnă Acordurile de la Chambessy, Bala- în cazul neascultării; însă, în acelaşi timp, îl iartă pe Mimand, cel antiohian, folosirea de către Biserica Finlandei tropolitul Nicolae pentru gestul său, „luând act de regretul a Pascaliei pe stil nou, teoria ramurilor şi rugăciunile în co- şi pocăinţa sa”, cu toate că acesta declarase public, într-o mun cu eterodocşii, şi se retrage din Mişcarea Ecumenică. conferinţă organizată de Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor + 9 mai 1999 + Papa Ioan Paul al II-lea vizitează Ro- Creştini din România, că nu se căieşte pentru gestul său... + 5 decembrie 2008 + Patriarhul Alexei al II-lea al mânia, ca primă destinaţie a unui amplu turneu în ţările ortodoxe. Este întâmpinat călduros de Patriarhul Teoctist. Moscovei şi întregii Rusii moare în mod suspect la reşePrima vizită a unui Papă al Romei în România a fost şi pri- dinţa sa din Peredelkino, un cartier rezidenţial din sudma vizită a unui Papă într-o ţară majoritar ortodoxă, des- vestul Moscovei, din cauza unei insuficienţe cardiace. În chizând, astfel, calea pentru noi întâlniri apostate în alte aceeaşi zi, postul TV BBC făcea un anunţ care face ca oriţări de tradiţie ortodoxă (Georgia, noiembrie 1999; Grecia, care alt comentariu să fie de prisos: „Patriarhul Alexei a mai 2001; Ucraina, iunie 2001; Bulgaria, mai 2002). avut o carieră extraordinară, în care a schimbat macazul + Ianuarie 2002 + Papa cheamă toate religiile la Asissi rapid, trecând cu abilitate de la rolul de prigonitor al Bispre a se ruga „pentru pacea lumii şi unire”. Participă re- sericii, la acela de salvator al ei. Aflat sub protecţia KGBprezentanţi ai tuturor jurisdicţiilor ortodoxe, împreună cu ului, el a urcat rapid pe scara ierarhiei bisericeşti, făcând protestanţi, evrei, hinduşi, budişti, musulmani, taoişti, şin- jocurile Kremlinului, într-o epocă în care oamenii Bisericii toişti şi şamani africani. În timpul întrunirii, au loc două care refuzau compromisurile şi colaborarea cu comuniştii liturghii ecumenice: una pentru toate religiile şi una pentru erau azvârliţi în temniţe. Ca un veritabil ministru de extoate denominaţiile creştine. Cea dintâi include rugăciuni terne bisericesc, Alexei a contribuit la acoperirea crimelor în comun, invocarea tuturor zeităţilor şi forţelor, şi diferite săvârşite de Biserica Rusă împotriva propriilor săi credinritualuri menite să arate unitatea, în vreme ce cea din urmă cioşi, apărând sistemul sovietic în faţa lumii din afară. înfăţişează unitatea creştină prin împărtăşirea dintr-un potir comun. + 30 noiembrie 2006 + Papa Benedict al XVI-lea vizitează Constantinopolul şi participă la liturghia slujită de Patriarhul Bartolomeu stând pe un scaun arhieresc, rostind TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

18

Ecumenismul, calea spre pierzare (IX)

„Ei cu toţii doreau să devină Rosicrucieni... ” „Un cuvânt lucrător în Rusia înseamnă un cuvânt Ternavţev), s-au îmbinat într-o atmosferă plină de venin, înaintea întregii lumi”, - spunea V.A. Ternavţev în 1901, care a otrăvit mai mult de o generaţie a intelighenţiei ruse. în lucrarea prezentată în cadrul reuniunii filosofico- Toţi aceşti nenumăraţi adepţi ai lui Nietzsche, Steiner, religioase din Sankt Petersburg. Sursele multor erezii învă- antroposofişti, ocultişti, rosicrucieni, satanişti, anarhişti de ţături false din zilele noastre, care s-au răspândit în multe toate felurile au semănat fără odihnă „seminţele trandacercuri bisericeşti de-a lungul lumii, pot fi găsite în at- firului misterios” - aceste „flori ale răului”, ce îşi aduc mosfera spiritual-intelectuală a sfârşitului de secol 20. încă fructele monstruoase.

Atmosfera din rândul elitei culturale a acelui timp era Desigur, genealogia unei conştiinţe eretice este probabil la îmbibată de dispoziţii şi cercetări oculte. Aşa după cum N. fel de veche, precum păcatul însuşi, dar nu asta ne proBerdiaev îşi aminteşte: „În aer, plutea o falsitate inconpunem să analizăm în cele ce urmează.

Timp de două secole şi mai bine, cea mai talentată ştientă, o stare de dezamăgire, şi nu se afla dragoste faţă de aripă a elitei intelectuale ruseşti (intelighenţia), care era în adevăr. Mulţi doreau să fie înşelaţi şi seduşi din punct de mod tradiţional înclinată spre pedagogie, a fost o rampă de vedere intelectual. Nimeni nu putea suporta criticile. Toţi lansare pentru ideile care, în multe privinţe, aveau să de- doreau să fie adevăraţi rosicrucieni, mai ales la sfârşitul termine duhul vremurilor pe care le trăim. Problema este anilor ’80 şi începutul anilor ’90, atunci când franccă elita rusă a gândirii creatoare, cu câteva excepţii (A. masoneria şi-a răspândit influenţa asupra minţilor şi iniKomiakov, N. Gogol, F. Dostoievski şi alţi câţiva), a fost milor poporului rus. Pe atunci, societatea era foarte naivă.

Oamenii simţeau o dorinţă de nestăvilit de a juca un ademenită de umanismul apusean, sfârşind într-o secularizare fără limite, care, de multă vreme, a aruncat această rol important în viaţă, de a lua parte la ceva cu adevărat important, de a putea influenţa desmişcare în afara Bisericii. tinele omeneşti”. Cosmetizarea răNoţiunea de „Intelighenţia rusă” ului, desfrâul unei înţelepciuni false a căpătat o conotaţie laudativă în Aşi blasfemiatoare au făcut pact cu un pus. Totuşi, aceasta este doar o apreinstinct primar drăcesc, ce părea a ciere pur omenească. Înzestraţi cu avea drept ţintă distrugerea întregului minţi bogate, dar neavând înţelepciuunivers… toate acestea, s-au comnea de a fi smeriţi, şi fără să avem binat cu un maximalism pur rusesc, acea „sărăcie cu duhul”, pe care o feau dus în Rusia în căderea catastroriceşte Sfânta Evanghelie, cum oare fală din 1917. vom putea sta înaintea Înfricoşatei Pe fundalul picturilor lui Vrubel şi Judecăţi? În primul rând, intelighenal „Simfoniei a Noua” (liturghia ţia rusă poartă întreaga vină pentru neagră) de A. Skryabin, acompasmintirea „celor mici” - a poporului niată de „torţele întunecate” ale „Poesimplu, ce era odinioară singurul melor satanice” , se puteau auzi instrăjer al mărturisirii de zi cu zi a crecantaţiile lui A. Blok, V. Bryusov, F. dinţei. Propovăduind „iluminarea” Sologub, A. Bely, Vyach, Ivanov pierzătoare de suflet şi ateismul, elita ş.a.m.d., ce încercau să „priceapă intelectuală şi-a aruncat adepţii într-o misterul distrugerii şi al ruinării Unibeznă abisală, unde, vreme de peste Feodor Dostoievski în 1872 versului”. Mulţi oameni au fost 80 de ani, ei au plâns şi au scrâşnit captivaţi de tratatele mistice ale Annei Schmidt, intitulate din dinţi fără încetare.

Pierzând echilibrul lor duhovnicesc, ruşii „au ajuns de „Al treilea Testament” – testamentul unui duh al căror râsul celorlalte neamuri”, dând dreptate cuvintelor înfri- revelaţii erau aşteptate în viitor.

Biografii lui Vl. Soloviev au înregistrat o întrunire ce coşătoare, spuse de Dostoievski: „Acolo unde lipseşte Dumnezeu, orice lucru rău se poate întâmpla”. Aceste cu- a avut loc cu câteva luni înainte de moartea filosofului. vinte se pot verifica din plin astăzi. Vrăjmaşii au pus stă- Această reuniune a fost privită ca un semn special – o pânire treptat pe Rusia, în orice domeniu, de la politică la ironie drăcească, ce a avut o legătură sinistră cu pasiunea cultură. Ideologia ateistă a „Raiului de pe pământ”, pre- de o viaţă a lui Soloviev pentru erezia sophianică – aşacum şi evoluţia catastrofală a nihilismului au fost în mod numitul „Etern Feminin”. Vorbim acum despre Anna natural legate cu „lirica” distrugerii artei atot-suficiente.

Schmidt, o profesoară ştearsă din oraşul Nijni Novgorod, Unii au încercat să îşi înlocuiască ateismul cu „indi- fată bătrână ce o întreţinea pe vârstnica sa mamă dintr-o vidualitatea unui instinct de turmă” (F. Dostoievski), iar pensie foarte mică, era în mod secret implicată în scrierea căderea lor duhovnicească i-a condus către o pasiune lip- unor tratate mistice despre Biserică şi cel de-al Treilea sită de discernământ, pentru tot ceea ce era de natură ezo- Testament. terică ori de-a dreptul ocultă. Exaltarea bolnăvicioasă; Nebunia acestor dizertaţii a fost combinată cu cele misticismul amestecat cu o premoniţie a unei catastrofe mai neruşinate „contemplaţii mistice”. Anna a trimis apoi („Ne aflăm pe marginea unei prăpăstii a istoriei” - V.A. aceste manuscrise lui Soloviev, insistând asupra faptului că

19

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

trebuie să se întâlnească şi să discute. Ea i-a mărturisit că se consideră a fi o reîncarnare a Sophiei, iar Soloviev – Hristos întrupat. Înfricoşat de această nebunie hulitoare, Soloviev a respins-o categoric: „Mărturisirea ta îmi provoacă o profundă compasiune... ea reprezintă o hulă nemaipomenită, împotriva Celui Preaînalt... voi arde pe foc hârtiile de la tine – ambele versiuni, nu numai ca o măsură de prevedere, ci şi ca să îţi arăt că tot ce e scris în ele, nu este decât cenuşă... Te rog să nu pomeneşti nimănui despre mine, ci mai degrabă să îţi foloseşti clipele libere rugându-te lui Dumnezeu”. Soloviev, care a sperat toată viaţa într-o revelaţie a sufletului unei Afrodite cereşti către lume, iată că în ajunul morţii sale avea să o întâlnească pe sinistra dublură a Afroditei mult-aşteptate, în persoana Annei Schmidt. Aceasta a fost să-i fie ultima şi cea mai groaznică ispită.

O altă figură remarcabilă a acelor ani a fost V. V. Rozanov. După spusa demnă de crezare a lui N. Berdyaev, „gândirea sa nu avea nimic logic; ea era doar fiziologică, şi atât”. În cuvântările ţinute la adunările filosofico-religioase de la începutul secolului XX, el şi-a exprimat deschis răzvrătirea contra Sfintei Cruci, precum şi duşmănia faţă de creştinism, pe motivul că acesta renunţase la plăcerile păgâne, precum şi instinctele vieţii primare. Lucrările sale - „Lipsa de dogmatism a creştinismului” (1902); „Cu privire la Preadulcele Iisus şi fructele amare ale acestei lumi” (1907), dar mai ales „Imaginea Întunecată” (1911), vorbesc despre o interpretare întunecată a creştinismului. În afară de asta, „doar trupul era convingător pentru el, din punct de vedere ontologic”. Nu e deloc de mirare faptul că în Sfânta Scriptură el a găsit „doar relatări ale unor dureri şi naşteri, doar cântece ale pasiunii şi dragostei… care îşi au sorgintea în cultele precreştine, întorcându-se la venerarea stihiilor, la religia puterilor zămislitoare”. Cu puţină vreme înainte de moarte, el a mărturisit lui N. Berdyaev: „Mă rog lui dumnezeu, dar nu Dumnezeului vostru... eu mă rog lui Osiris!”

Acelaşi duh vătămător a infestat multe „minţi luminate” ale Rusiei. După părerea lui G. Florovsky, „cărările individuale pe care se întorceau reprezentanţii intelighenţiei ruse, nu puteau fi numite efectiv drept nişte cărări ale credinţei, ci cel mult religioase. Ele se întrepătrundeau într-o manieră diferită, formând o reţea densă, ca într-o pădure”.

Acel aer apăsător se simţea cu precădere în saloanele de pictură - de pildă, în faimosul salon Merejcovski, unde se adunau cei mai străluciţi reprezentanţi ai elitei creative ruse. Cu multă înverşunare împotriva Bisericii şi a slujitorilor Săi, N. Berdyaev scria: „În salonul de pictură al lui Merejcovski, te simţeai absorbit de o atmosferă impersonală; erai parcă sub influenţa unei vrăji nesănătoase, probabil asemănătoare cu cea existentă în mediile sectelor

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

non-raţionaliste şi non-evanghelice... acelaşi gen de magie pe care mai târziu aveam să îl găsesc printre adepţii lui Steiner”.

Nici Viitorii „teologi” eretici P. Florenski şi S. Bulgakov nu au fost străini de aceste stări de spirit oculte.

Berdyaev îşi aminteşte că Florenski era deja implicat în ocultism, având în plus şi aptitudini reale pentru acest domeniu. El scria: „oricine se simţea străin de Florenski, din pricina predispoziţiei sale către ocult şi a simţământului fundamental antagonic, al lumii aflată sub blestem; la fel, din cauza letargiei sale şi a absenţei conceptului de libertate, a palidei conştiinţe despre Hristos; a unui convenţionalism decadent, care a fost introdus în filosofia rusă. Florenski m-a şocat prin indiferenţa sa morală, prin înlocuirea valorilor etice cu cele estetice... El a fost un platonist ciudat, în sensul că a dat ideilor lui Platon propria sa interpretare, cu precădere sexuală. „Teologhisirea” lui avea caracter erotic. Toate aceste lucruri erau o noutate pentru Rusia. În felul său, el aştepta sosirea unei noi ere a Duhului în creştinism (?! – n.aut.) – dar el era încătuşat.

Chiar şi atunci când intelighenţia rusă s-a văzut pusă prinsă în gheara deznădejdii şi a sentimentului de părăsire a lui Dumnezeu, tânjind după Biserică, în mod tragic, ei i-au lipsit smerenia şi înclinaţia spre nevoinţă. Acesta a fost sfârşitul secolului 19 şi începutul celui de-al XX-lea. În prezent, situaţia este aceeaşi. Elita culturală a rupt legătura cu Biserica, iar întoarcerile ulterioare la sânul Ei au fost lipsite de smerenie. Este ceea ce arhimandritul Constantin Zaiţev a numit drept „semnificaţia sinistră a înfloririi gândirii teologice laice şi a strălucitorului jurnalism bisericesc”. Înşelarea şi orbirea gândirii teologice ruse s-a manifestat prin întoarcerea la ezoterism şi misticismul gnosticilor antici Vasilides, Valentinus, J. Boehme, Paracelsus, Swedenborg ş.a.), fiind legată de o răzvrătire agresivă împotriva Tradiţiei patristice, şi de o atitudine plină de îngâmfare referitoare la dogmele, canoanele şi disciplina liturgică a Bisericii. „Gândirea teologică crescuse mare punând urechea lângă bătaia inimii Bisericii. Acum, ea pierdea legătura cu această inimă, picând în neascultare”.

Acest lucru a dus la înlocuirea teologiei cu filosofia religioasă. Confuzia ce există în aceste vremuri, între idei şi concepte, a pecetluit pe mai departe soarta filosofiei religioase pseudo-ortodoxe. Scopul lor satanic a fost deja îndeplinit: erezia sophianică şi celelalte forme ale modernismului în teologie au fost adânc introduse în viaţa „Ortodoxiei universale”.

Traducere după „Ecumenism - Path to Perdition”, de Liudmilla Perepiolkina

20

Încotro se îndreaptă Patriarhia Constantinopolului? (II) dox Typos” din anul 1988, Patriarhul şi-a exprimat alte păreri neortodoxe, cum ar fi reconfirmarea posibilităţii împărtăşirii interconfesionale, în împrejurări de moarte iminentă.

Este limpede ca lumina zilei că Patriarhia şi-a ales un traseu bine definit, pe care nu intenţionează să îl schimbe.

Semnalul tras de athoniţi este lesne de înţeles, dacă ne gândim că Sfintele Canoane ale Bisericii opresc cu desăvârşire rugăciunile împreună cu ereticii, ca să nu mai vorbim despre împărtăşirea împreună! Conform înţelegerii ortodoxe – prin prisma aceloraşi canoane, romano-catolicii sunt eretici, iar tainele lor sunt lipsite de Harul Duhului Sfânt. Sfântul Marcu de Efes a spus că „Nu numai schismatici sunt Latinii, dar chiar şi eretici”, iar Sfântul Grigorie de Palama a scris că „Latinii au părăsit ogorul Bisericii”.

Să ne oprim o clipă, zăbovind asupra conceptului de „Mare Sobor al Bisericii Ortodoxe”, şi să vedem ceea ce Cuviosul arhimandrit Iustin Popovici a scris despre acest eveniment. Vom cita din scrisoarea sa, din data de 7 mai 1977, scrisă în numele Consiliului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe a Serbiei. Părintele Iustin atrage atenţia asupra momentului rău ales pentru ţinerea acestui Consiliu, ca şi asupra unei alegeri artificiale a subiectelor din planul de discuţie, care dezvăluie nici mai mult nici mai puţin decât pretenţiile de tip papist ale Patriarhiei Ecumenice. El scrie: „Chestiunea pregătirii unui aşa-numit «Consiliu Ecumenic» al Bisericii Ortodoxe nu e deloc un lucru nou. Această problemă a fost propusă încă din vremea vieţii Patriarhului Meletie Metaxakis de tristă amintire, creatorul schismei din sânul Ortodoxiei, ca rezultat al autointitulatului «Congresului pansis, Dec. 15, 1977, pag. 34 şi Nos. ortodox» din 1923, ţinut la 139, 159, 161, 214). Mare tulburare iniţiativa sa.” a provocat şi declaraţia lui Di„Nici măcar un singur Simitrie, atunci când a anunţat că, nod din istoria Bisericii Ortoîn condiţii de iconomie extremă doxe – şi cu atât mai mult un şi necondiţionată, pe patul de Sinod a toată lumea, asupra cămoarte, un ortodox poate primi împărtăşanie de la un preot Căderea Constantinopolului - frescă exterioară de la ruia se revarsă darul dumnezeMănăstirea Moldoviţa iesc, fiind ocârmuit de Duhul -, romano-catolic (a se vedea Macedonu a fost convocat vreodată într-o manieră atât de lipsită nia, Nr. 7/8, 1987).

Sfânta Kinotită (Marele Sobor) a Muntelui Athos a de inspiraţie, având subiecte de discuţie pregătite în grabă tras un semnal de alarmă cu privire la cele afirmate mai şi cu multă nechibzuinţă. Niciodată înainte nu au fost sus, editând o epistolă în data de 15 decembrie 1987. Pa- organizate asemenea congrese, conferinţe sau concilii triarhul a răspuns printr-o scrisoare în care îi acuza pe născocite peste noapte, într-o manieră atât de planificată. monahii athoniţi pentru „amestecul în treburile interne ale Aceste tipuri de adunări sunt întrutotul străine tradiţiei orscaunului Patriarhiei Ecumenice”, spunându-le că „suferă todoxe soborniceşti. În fapt, ele sunt imitaţii ale modelelor ispitiri ale puterilor întunericului”. La 20 aprilie 1988, însuşite din rândurile organizaţiilor apusene, străine de Kinotita a răspuns acestei scrisori patriarhale printr-o nouă Biserica lui Hristos.” „Realitatea istorică a acestor chestiuni – Sfintele epistolă, care a fost adusă personal la Fanar, de o delegaţie formată din egumenii a trei mănăstiri athonite. Cu acest Soboare ale Dumnezeieştilor Părinţi purtători de Duh – prilej, părinţii au vorbit despre tulburarea produsă de aces- indică faptul că ele s-au adunat întotdeauna doar în numele te lucruri în obştile din Sfântul Munte. Dimitrie le-a dat lui Dumnezeu, pentru a hotărî chestiuni de Credinţă, ce egumenilor toate asigurările că activităţile Patriarhiei se era ameninţată de stricare prin erezii şi schisme, ce voiau încadrează în hotarele Ortodoxiei. Mai târziu, într-un nou a sfâşia Biserica, fiind pusă în primejdie mântuirea interviu, publicat în numărul din 1 iulie al revistei „Ortho- sufletelor credincioşilor. De aceea, Soboarele Ecumenice „Ci am asupra ta, că dragostea ta cea dintâi o ai părăsit. Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut, şi te pocăieşte, şi fă faptele cele dintâi. Iar de nu, viu la tine curând, şi voi mişca Sfeşnicul tău din locul său, de nu te vei pocăi” (Apoc. 2, 4-5). Şi Patriarhul Athenagoras a lăsat în urmă o moştenire tragică. În anul 1966, el, împreună cu Sinodul său, a „ridicat” anatemele împotriva romano-catolicilor, care au fost date de Mihail Cerularie în 1054, fiind mai apoi pecetluite şi acceptate de întregul Răsărit dreptcredincios. De asemenea, Athenagoras a inclus numele Papei în diptice (pomelnicele Patriarhiei), şi a fost susţinătorul multor idei şi declaraţii neortodoxe. De exemplu, într-o pastorală de-a sa, cu prilejul Naşterii Domnului, el a lăudat mişcarea de unire a tuturor în jurul aceluiaşi potir, numindu-i pe participanţii la mişcarea ecumenică drept „cei care cunosc diferenţele dogmatice dintre confesiuni, dar nu îşi fac probleme despre acest lucru”. Desigur, Patriarhia Ecumenică nu are dreptul canonic de a „ridica” aceste Anateme, mai ales pentru faptul că motivul pentru care ele au fost date (ereziile apărute în sânul Bisericii Romano-Catolice) nu au făcut decât să se adâncească şi să crească, odată cu curgerea vremii. Iar cât despre includerea numelui Papei în diptice, ea ar fi posibilă doar după ce Papa ar deveni ortodox.

După moartea lui Athenagoras, ca Patriarh a fost ales Dimitrie. În primul său cuvânt, ţinut cu prilejul întronizării, el a spus următoarele: „Voi duce paşii mei pe cărarea sfântă şi măreaţă deschisă de pururea pomenitul meu înaintaş, Patriarhul Athenagoras” (a se vedea Episkep-

21

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

ortodoxe au avut dintotdeuna un caracter hristologic, soteriologic şi eclesiologic. Mulţumită acestui fapt, scopul lor principal a fost mereu aţintit asupra Domnului şi Mântuitorului nostru, Iisus Hristos – Dumnezeu şi Om, asupra mântuirii prin El, şi a îndumnezeirii omului întru El.” În ceea ce priveşte delegaţiile Patriarhiei Moscovei şi a Constantinopolului, prezente la prima întrunire de dinaintea consiliului din 1977, în cadrul unei discuţii despre un viitor „Sinod Ecumenic”, părintele Iustin scrie: „Cine sunt aceşti delegaţi, şi pe cine anume reprezintă ei – ce Biserică, şi ce popor al lui Dumnezeu? Ierarhia Constantinopolului, prezentă la aceste întruniri, constă doar aproape numai în mitropoliţi şi episcopi cu titluri onorifice. Aceştia sunt păstori fără de turmă, şi fără nici o răspundere concretă în faţa lui Dumnezeu şi a turmei Sale cuvântătoare. În numele cui acţionează această ierarhie, şi pe cine anume va reprezenta ea la viitorul conciliu?

Recent, Patriarhia Constantinopolului a înfiinţat noi eparhii mitropolii, care nu există în realitate, având doar o natură fictivă, de vreme ce comunităţile respective nu mai există. Acest lucru este făcut, fără nici o îndoială, ca etapă de pregătire a „Sinodului Ecumenic” viitor, unde, cu ajutorul majorităţii pe care o vor avea, datorată acestor delegaţi ai unor episcopii inexistente, se vor obţine suficiente voturi pentru a sprijini aceste ambiţii neopapiste ale Patriarhiei Ecumenice. „Toate aceste lucruri reflectă dorinţele ascunse ale unor persoane binecunoscute din cadrul Patriarhiei din Fanar, care doresc manipularea tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale şi a Bisericii Ortodoxe în general, pentru a le determina să accepte poziţia lor de „primii în cinste”. Primele capete de discuţii (din cele zece alese pentru a fi discutate în cadrul Sinodului) exprimă în mod clar încercarea Constantinopolului de a-şi impune stăpânirea asupra întregii diaspore ortodoxe – adică a întregii lumi, de fapt. În acelaşi timp, ei caută să îşi însuşească dreptul exclusiv de a acorda statut de autocefalie şi autonomie pentru toate Bisericile Ortodoxe din întreaga lume – acum şi în viitor, ca şi ordinea titlurilor, în conformitate cu statutul lor (aceasta este de fapt adevărata problemă cu privire la diptice: nu e atât de importantă ordinea pomenirii la Sfânta Liturghie, ci gradul şi ordinea Bisericilor la Sinoade, etc).” „Respect renumele câştigat de această Patriarhie, de-a lungul veacurilor – acela de Biserică a lui Hristos de la Constantinopol. Mă plec, de asemenea, cu evlavie, în faţa crucii pe care a dus-o, deloc uşoară, şi care, prin natura sa, a fost de fapt crucea întregii Biserici. După cuvântul Sfântului Apostol Pavel, când un mădular suferă, atunci întreg trupul suferă durere. Dar purtarea reprezentativilor

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

Fanarului din ultimii ani nu face altceva decât să reflecte o uşurătate nesănătoasă şi o stare de boală duhovnicească, asemănătoare celei ce a dus Biserica la trădare şi ocară, în secolul XV. Recent, Patriarhia s-a implicat activ în dialogurile purtate cu monofiziţii, care, din păcate, nu au fost făcuţi să se pocăiască şi să se lepede de erezie pentru a veni către Ortodoxie, prin calea dialogului. Mai degrabă, putem spune că dialogul a dus la apostazierea ortodocşilor. „Cele două familii (ortodocşii şi monofiziţii) au acceptat faptul că ridicarea anatemelor şi condamnărilor reciproce se vor baza, în viitor, pe faptul că ceea ce Soboarele şi Sfinţii Părinţi au dat anatemei, nu reprezentau de fapt erezii” (Punctul 10 al celei de-a doua Declaraţii Comune, redactată la Centrul Ecumenic Patriarhal de la Geneva, Elveţia, în septembrie 1990). Putem oare accepta o asemenea hotărâre, care pretinde că poate anula hotărârile Soboarelor Ecumenice? Dacă recitim cele afirmate mai sus, nu e greu deloc de ajuns la concluzia că Patriarhia de Constantinopol adoptă de fapt o poziţie neortodoxă. Într-o scrisoare adresată ieromonahului Policarp, Mitropolitul Antonie Hrapoviţki scria: „Oare până în secolul 9 – şi chiar până în al unsprezecelea, supremaţia în Biserică nu a fost deţinută de papii Romei? Şi ce a mai rămas din acest primat? Ei cu toţii, laolaltă cu turma lor au fost îndepărtaţi de la trupul Bisericii, petrecându-şi restul zilelor lor mizerabile în postura de eretici. Este posibil ca şi Patriarhia de Constantinopol să împărtăşească aceeaşi nefericită soartă, de va continua calea inaugurată de Meletie şi Grigorie VII.” Oare acelaşi lucru se va întâmpla şi în cazul Patriarhiei Constantinopolului – cea care i-a crescut în sânul ei pe Sfinţii Chiril şi Meftodie, marii dascăli şi luminători ai slavilor, şi atâţia alţi sfinţi? Conform unei recente declaraţii oficiale a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I, exact acest lucru pare să se întâmple. Iată ce a spus el: „Biserica Ortodoxă simte nevoia unei înnoiri... de pildă, rânduiala celor patruzeci de zile de post, înainte de Paşti şi Naşterea Domnului, este aproape imposibil de urmat, pentru cei din afara mănăstirilor. Scopurile noastre sunt aceleaşi cu cele ale Papei Ioan XIII: să aducem Biserica la zi, şi să promovăm unitatea creştinilor... prin Harul Domnului, toate Bisericile Ortodoxe privesc acum ecumenismul cu ochi buni” (National Catholic Reporter, 21.01.1977).

Să cugetăm adânc la cuvintele Părintelui păstorilor şi Marele Arhiereu, Domnul nostru, Iisus Hristos, Care a spus: „Iar cel ce este mai mare între voi, să fie vouă slugă.

Că cel ce se va înălţa pe sine, se va smeri; şi cel ce se va smeri pe sine, se va înălţa” (Mat. 23, 11-12). Lumea caută să se unească de bunăvoie, vrând a construi un nou Turn

22

al lui Babel, să creeze o Nouă Ordine Mondială şi să întemeieze un „paradis” aici, pe pământ. Pentru toţi cei ce iubesc Una, Singura mântuitoare Credinţă - Credinţa Ortodoxă, şi nu vor accepta această „unire” antihristică, vor urma încercări grele. „Judecata Sfinţilor lui Dumnezeu va fi ceva groaznic... Numărul lor mic va părea insignifiant în faţa lumii... vor fi supuşi batjocurii generale, urâţi, clevetiţi, fiindu-le sortită o moarte în chinuri” (Sfântul Ignatie Briancianinov). „De aţi fi din lume, lumea ar iubi pre al său; iar căci din lume nu sunteţi, ci Eu v-am ales pre voi din lume; pentru aceasta urăşte pre voi lumea” (Ioan 15, 19).

Fiii credincioşi ai Bisericii lui Hristos trebuie să se îmbărbăteze pentru a răbda toate aceste ispite, fiindcă în dreptatea lui Dumnezeu şi-au pus nădejdea toţi cei prigoniţi pentru dreptate şi în Sfânta Sa putere izbăvitoare, toţi cei ce au iubit adevărul.

Graiul vechilor cazanii (III) Cenzurarea cultului

Traiectoria ecumenică, impusă Bisericilor ortodoxe oficiale de către Consiliul Mondial al Bisericilor (ale cărui membre sunt), cere ca ereticii şi păgânii să nu mai fie priviţi ca atare, ci ca „fraţi ai noştri şi împreună-moştenitori ai Harului şi Împărăţiei lui Dumnezeu”. Din acest motiv, după mai ales după anul 1948, cărţile de cult editate de organele editoriale ale Bisericii Ortodoxe Române (de stil nou), au fost supuse unor schimbări necanonice şi cenzurări grosolane, din dorinţa de a nu leza sentimentele religioase ale cultelor împreună-participante la întrunirile ecumenice organizate de C.M.B. În toată această râvnă nefericită, editorii de carte de cult a Bisericii de stil nou (ea însăşi membră a Consiliului Mondial al Bisericilor, printr-o rezoluţie sinodală din anul 1961, în timpul patriarhatului lui Justinian Marina), au ignorat practic învăţătura (catehismul) Bisericii Ortodoxe, care spune că tezaurul Bisericii este alcătuit din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie (sau Predania Bisericii). Sfânta Scriptură sau Biblia este cartea de căpătâi a creştinilor. Ea este o adevărată „Carte a vieţii”, fiindcă în ea se află „Cuvântul mântuirii” (Fapte 13, 26), „Cuvântul vieţii veşnice” (Ioan 6, 63; Filip. 2, 16). Ea cuprinde „Cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 3, 2; Fapte 4, 31; Efes. 6, 17).

Tezaurul Bisericii Ortodoxe: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie Învăţăturile Sfintei Scripturi sunt, pentru creştini, „duh de viaţă” (Ioan 6, 63); ele au puterea de a-i trezi la „Viaţă nouă” (Fapte 6, 7). Învăţăturile Sfintei Scripturi nu se învechesc; ele sunt veşnice şi folositoare spre mântuire în toate timpurile şi în toate locurile. „Cerul şi pământul vor trece, iar cuvintele Mele nu vor trece”, ne zice Domnul nostru, Iisus Hristos (Matei 24, 35). În Sfânta Scriptură aflăm descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire. Căci: „Toată Scriptura este de

23

Dumnezeu însuflată, şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea spre dreptate. Ca să fie deplin omul lui Dumnezeu, spre tot lucrul bun desăvârşit” (II Tim. 3, 16-17). Prin „insuflare” înţelegem lucrarea Duhului Sfânt asupra scriitorului biblic, pentru a primi şi a scrie învăţăturile mântuitoare, ferindu-l de greşeli şi rătăciri de la adevărurile de credinţă, de la adevărul cel veşnic.

Sfintele Evanghelii şi toate celelalte părţi ale Noului Testament nu cuprind decât o parte din descoperirea dumnezeiască pe care Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu ne-a făcut-o prin viu grai, în timpul petrecerii Sale pe pământ. Acest lucru ni-l spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan prin cuvintele: „Sunt încă şi altele multe câte a făcut Iisus, care de s-ar fi scris câte una, nici în lumea aceasta (mi se pare) că nu ar încăpea cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25).

Sunt multe alte mărturii, ce ne încredinţează că multe din faptele şi învăţăturile Mântuitorului Iisus Hristos nu ni s-au păstrat în scris, ci că ele au fost însuşite şi duse mai departe prin viu grai, de sfinţii apostoli şi de urmaşii acestora, din veac în veac până la noi. De asemenea, ne mai încredinţează despre faptul că acestea vor fi păstrate şi lăsate spre moştenire, cu înţelesul lor deplin şi neschimbat, de adevăraţii credincioşi creştini, până la sfârşitul veacurilor. Ele alcătuiesc împreună Sfânta Tradiţie, care este a doua cale - cu nimic mai prejos decât Sfânta Scriptură, ci egală cu ea, prin care ni s-a transmis Revelaţia dumnezeiască. Această descoperire de la Dumnezeu a fost cuprinsă în scris mai târziu decât cea arătată în Sfânta Scriptură. Tradiţia este viaţa Bisericii întru Duhul Sfânt; suflul viu al vieţii Bisericii. Însuşi Mântuitorul a împărtăşit învăţătura Sa prin viu grai, poruncind sfinţilor apostoli să propovăduiască aşijderea cele ce au auzit şi au văzut trăind. Trimiţându-i la TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

propovăduire, El le-a grăit: „Drept aceea mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Învăţându-i pe dânşii să păzească toate câte am poruncit vouă. şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până în sfârşitul veacului, Amin” (Matei 28, 19-20).

Sfânta Tradiţie s-a fixat în parte încă de timpuriu şi s-a păstrat fără schimbare până azi, în hotărârile şi canoanele sinoadelor ecumenice şi locale, simbolurile de credinţă, în scrierile Sfinţilor Părinţi, în tipicul sfintelor slujbe - Sfânta Liturghie şi cărţile de slujbă ale Bisericii.

Pentru adevăraţii ortodocşi, tezaurul liturgic al Bisericii Ortodoxe este o adevărată şcoală, la care slujbele îi învaţă pe creştini să Îl cunoască pe Dumnezeu, să înveţe să Îl iubească şi să se iubească unii pe alţii. Participând cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu la slujbele Bisericii, credincioşii se împărtăşesc din bogăţia fără margini a cultului ortodox, devenind astfel cu adevărat teologi, adică vorbitori cu şi despre Dumnezeu. Mulţi oameni simpli, neştiutori de carte, au urcat pe culmile înţelepciunii hrănindu-se doar cu cele auzite la Biserică. Cultul Bisericii face Tradiţia vie în vremurile noastre. El exprimă învăţăturile dogmatice ale Bisericii, fiind o cateheză continuă prin care credinciosul este urcat pe treptele cunoaşterii lui Dumnezeu.

Cărţile de slujbă - „curăţate” de „aluziile antisemite” Recent, Agenţia de ştiri „Basilica” a anunţat apariţia unei noi ediţii a „Prohodului Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” – ediţia 2009, „tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel”, la Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă (foto).

Această ediţie a Prohodului „a fost diortosită de Comisia liturgică a Arhiepiscopiei Bucureştilor, condusă de Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Textul a fost ulterior revizuit, după originalul grecesc, de Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop Vicar Patriarhal”.

Din dorinţa de aliniere la tendinţele papistaşe de „reabilitare” a lui Iuda (şi, cine ştie, ca un pas premergător înaintea proclamării lui oficiale ca „sfânt” al Bisericii Catolice şi al „bisericilor-surori” ortodoxe, implicate în mişcarea ecumenică), din această ediţie a Prohodului au fost scoase definitiv următoarele strofe: Din STAREA ÎNTÂI au fost eliminate total: 56. Urmaşii lui Iuda, Din izvor adăpaţi Şi cu mană săturaţi demult, în pustiu, În mormânt Îl pun pe Hrănitorul lor.

58. Îngâmfat Israil, Ucigaşe popor!

Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi, Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti?

62. Pizmăreţ popor, Ucigaş blestemat!

Ruşinează-te măcar, înviind Hristos, De mahrama şi de giulgiurile Lui.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

Din STAREA a DOUA au fost eliminate total: 33. Tu, ca Cel ce eşti De viaţă dătător, Cuvinte, Pe iudei nu i-ai ucis, fiind răstignit; Ba chiar şi pe morţii lor îi înviezi.

42. O, neam jidovesc Îndărătnic, ce-ai primit arvuna!

Cunoscut-ai ridicarea Bisericii; Pentru ce dar pe Hristos L-ai osândit? Strofa 51 este singu-

rul caz în care nu a avut loc o eliminare 51. O, iudeilor! totală, însă - esenRuşinaţi-vă măcar de morţii ţial pentru falsificatori - a fost schimÎnviaţi de Dătătorul vieţii lor, Cel pe Care, plini de pizmă, L-aţi ucis. bat „O, iudeilor !" cu „Fariseilor" !)

61. Cel făr’ de-nceput, Veşnice Părinte, Fiu şi Duh Sfânt, Întăreşte stăpânirea împăraţilor Împotriva duşmanilor, ca un bun.

Din STAREA a TREIA au fost eliminate total: 7. Cei hrăniţi cu mană Lovesc cu piciorul În Binefăcătorul.

9. O, ce nebunie !

Pe Hristos omoară Cei ce-au ucis pe profeţi.

12. Zis-a înţeleptul: „Groap-adâncă este Gâtlejul jidovilor.”

13. La viclenii jidovi, Căile lor strâmbe Curse şi ciulini sunt.

24. Pier răstignitorii, Împărate-a toate, Dumnezeiescule Fiu.

25. Toţi pier, împreună, În groapa pierzării, Bărbaţii sângiuirilor.

Această cenzură nu poate da roade de folos, fiindcă prin aceasta s-a negat harul Sfinţilor Părinţi şi al Cuvioşilor care au alcătuit sfintele slujbe.

Dacă cenzura s-ar fi rezumat la scurtarea Prohodului, ar fi fost o excepţie fără ecouri. Dar, din păcate, cenzura s-a extins şi asupra altor texte liturgice. Iată, de exemplu, ce modificări a suferit în timp Troparul Învierii pe glasul întâi (Ceaslov): „Piatra fiind pecetluită de jidovi şi ostaşii străjuind preacurat trupul Tău, înviat-ai a treia zi, Mântuitorule, dăruind lumii viaţă….”. În cărţile de strană editate ulterior anului 1948, acest tropar începe cu cuvintele „Piatra fiind pecetluită de iudei şi ostaşii străjuind…”, iar în ediţiile recente editate de B.O.R., orice referire la iudei dispare pur şi simplu, astfel că ei citesc pur şi simplu: „Piatra fiind pecetluită şi ostaşii străjuind…”, fără a se mai preciza cine a pecetluit piatra de pe Sfântul Mormânt, trecându-se astfel cu vederea mărturia Sfintei Evanghelii: „Iar a doua zi, care este după Vineri, s-au adunat Arhiereii, şi Fariseii la Pilat, zicând: Doamne, adusu-ne-am aminte, că înşelătorul acela, a zis încă fiind viu: «După trei zile Mă voi scula». Deci porunceşte să se întărească Mormântul până a treia zi; nu cumva

24

venind Ucenicii lui noaptea, să-l fure pre el; şi să zică norodului că s-a sculat din morţi; şi va fi rătăcirea cea de apoi mai rea decât cea dintâi. Zis-a lor Pilat: Aveţi custodie; mergeţi de întăriţi cum ştiţi. Iar ei mergând, au întărit Mormântul pecetluind piatra împreună cu custodia” (Matei 27, 6266).

Mergând mai departe pe drumul cenzurării cultului ortodox, unii preoţi ai Bisericii de stil nou au îndrăznit chiar să nu mai citească în Săptămâna Mare pericopa evanghelică în care poporul iudeu cere răstignirea Domnului (Marcu 15, 14).

Dar una din cele mai grave cenzurări ale cultului este scoaterea din Molitfelnicul editat cu binecuvântarea Patriarhiei Române a rânduielii de primire în Biserică a jidovilor (odată cu aceasta au fost scoase şi slujbele de primire a catolicilor, a armenilor şi a altor eretici).

Vorbind despre importanţa unor astfel de slujbe, Sfântul Ioan de Kronstadt scria: „Ce înseamnă rân-

duiala trecerii de la diferite credinţe şi confesiuni şi a unirii cu Biserica Ortodoxă? Necesitatea indispensabilă a lepădării de credinţele şi confesiunile false, a negării rătăcirilor, a mărturisirii adevăratei credinţe şi pocăinţei de toate păcatele dinainte, a făgăduinţei date lui Dumnezeu de a păzi şi mărturisi cu tărie credinţa nealterată, a feririi de păcate şi a vieţuirii în virtute”.

Aşa cum mucenicii au apărat învăţătura Bisericii, tot la fel suntem şi noi datori să o apărăm şi noi astăzi. Amestecul lumescului în cultul Bisericii Ortodoxe înseamnă lepădarea de Tradiţie; de Sfinţii Părinţi, de Biserică şi, în ultimă instanţă, lepădarea de Hristos. Hristos a fost vândut pe treizeci de arginţi, iar astăzi alţii vor să cumpere învăţătura cea adevărată, dând un preţ mai mare. Însă toate vistieriile şi bogăţiile lumii nu pot acoperi valoarea cultului ortodox şi a învăţăturilor Sfintei Biserici.

Interiorul Sfântului Mormânt al Domnului

55555555

Moaştele sfinţilor – izvor de sfinţenie sau sursă de sminteală? (II) Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt - păcat, vedem că Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să învinuim însă nu numai pentru suflet, ci şi pentru trup, precum dau pentru greşelile noastre nu trupul, ci duhul, gândul, penmărturie prin experienţa lor, prin viaţa lor, sfinţii lui tru că răul începe nu de la trup, ci de la suflet, şi invers Dumnezeu. Cu trupul Său, Domnul a făcut minuni, a dacă în suflet este vistieria Duhului Sfânt, ea se transmite înviat chiar morţi (fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair). trupului, şi încă în aşa fel că se sfinţeşte fiecare parte a lui, fiecare os, fiecare măPrin trup, însăşi haina lui dular. Să ne amintim aici Hristos se sfinţea şi deverugăciunile de mulţumire de nea făcătoare de minuni după Sfânta împărtăşanie: prin simpla atingere de ea „Ci mai vârtos intră întru s-a vindecat femeia cu curalcătuirea mădularelor megere de sânge. În acelaşi fel le şi întru toate încheietufăcea şi umbra apostolilor rile, în pântece şi în inimă, minuni - cei asupra cărora arde spinii tuturor păcatelor ea cădea se vindecau de mele... încheieturile le întăbolile lor. reşte cu oasele dimpreună; Nu am putea trăi în numărul drept al celor cinci afara trupului. Doar cu voia simţiri îl luminează”. lui Dumnezeu se rupe penDacă vom înţelege în tru o vreme această legăacest fel legătura dintre tură firească. Aşadar, oamenii trebuie să devină Mâna dreaptă, perfect păstrată, a Sfântului Ioan Gură de Aur, ce trupul lui Hristos şi trupul se află la Mănăstirea athonită Dionisiu făptură nouă, şi trebuie sănostru, vom pricepe de ce şi amintească întotdeauna ceea ce spune Apostolul: „Au pentru credincioşi mormintele sfinţilor nu sunt acelaşi nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt Care lucru ca locul unde este cinstit un oarecare om de seamă. este în voi, pe Care ÎI aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu În mormintele sfinţilor se ascunde harul. Una din sunteţi ai voştri?” (I Cor. 6, 19-20). două: ori nu credem deloc, în nimic, ori credem în agoniDupă învăţătura Sfinţilor Părinţi, trupul nostru ia de sirea Duhului Sfânt de către toată fiinţa noastră - atunci şi la viaţă toate cele cu care trăieşte sufletul: ia şi păcatul, ia trupurile sfinţilor vor fi pentru noi sfinte. De credem că şi binele; ia şi sfinţenia, ia şi sluţenia. Când vorbim despre putem primi harul lui Dumnezeu nu numai cu sufletul, ci

25

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

şi cu trupul, vom înţelege şi cuvintele pe care le-am citat sunt şi acum aleşi - şi poate că ei se află şi printre noi, însă din Ioan Gură de Aur mai înainte: „Deschide ochii cre- noi nu-i ştim. Prin rugăciunile lor, avem plinătatea vieţii dinţei şi priveşte la puterea lui Dumnezeu care este în ele, bisericeşti. Dacă pentru noi toate acestea nu sunt doar vorla harul Duhului care le îmbracă, la slava luminii cereşti be, este de înţeles pricina pentru care Liturghia s-a săvârşit care le înconjoară”. Este limpede că pentru noi acele oase, şi se săvârşeşte pe moaşte încă din catacombe şi de ce al ţărâna aceea vor fi de preţ nu pur şi simplu ca rămăşiţe Cincilea Sinod Ecumenic a întărit acest obicei.

Creştinii au crezut dintotpământeşti ale unor oameni deauna că sfinte nu sunt doar dragi, ci ca vase pline de har: sufletele, ci şi trupurile drep„cinstitele tale moaşte ca pe ţilor, şi al şaptelea Sinod Ecuun vas al harului plin, care se menic a hotărât ca fără antirevarsă, ni le-ai lăsat”. mis cu părticică din sfinte moaşAşadar, Biserica Ortodoxă te să nu se poată sfinţi bisene învaţă că scopul omului rica. Avem nu numai suflet, întâi-zidit se atinge prin harul ci şi trup, şi trebuie să ne lui Dumnezeu, ce se arată prin rugăm împreună cu cei ce trupurile sfinţilor şi prin moaşau avut la rândul lor trup, l-au tele lor. La Sfântul Macarie Esfinţit şi ni l-au lăsat nouă. gipteanul se vorbeşte mult desTrupurile lor au rămas şi pre faptul că sfinţii dobândesc Sfintele moaşte întregi ale Sfântului Cuvios Ioan Iacob Duhul Sfânt al lui Dumnezeu Românul de la Hozeva, ce a sihăstrit pe Valea Iordanului, în pentru noi, şi putem căpăta ajutor nemijlocit de la trunu doar cu sufletul, ci şi cu Ţara Sfântă, plecat din Mănăstirea Neamţu din pricina schimbării calendarului purile acestea, chiar dacă trupul. De aceea, pentru noi dumnezeieştile slujbe nu înseamnă doar adunarea a doi sau din ele au rămas doar oasele goale.

Dacă credem în minunile Domnului şi ale sfinţilor trei în numele lui Dumnezeu – ci temeiul pe care ne adunăm este Sfânta Euharistie. Dacă dumnezeieştile slujbe Lui, dacă credem că prin trupurile şi chiar prin hainele lor sunt săvârşite de către noi, oameni întinaţi, păcătoşi, şi s-au săvârşit minuni, vom înţelege de ce credincioşilor le credem că în condiţiile acestea se săvârşeşte cu adevărat sunt dragi până şi lucrurile sfinţilor. Problema este că în prefacerea Sfintelor Daruri şi că atunci când ne împărtăşim vremea de acum am uitat de toate acestea, nu mai înţecu Sfintele Taine avem cu adevărat înaintea noastră Trupul legem nimic aşa cum trebuie, ni se pare că trupurile noasDomnului şi Sfântul Lui Sânge, ce oare ne dă această în- tre sunt o treabă, iar sufletele noastre cu totul alta - şi asta credinţare? Poate că deseori suntem numai cu trupul în bi- deşi avem ca exemplu viaţa lui Iisus Hristos şi vieţile sfinţilor.

Trupurile sfinţilor sunt chezăşia a ceea ce săvârşesc cu serică şi nu ne rugăm deloc, poate că nu se roagă nici preotul săvârşitor al Tainei, şi cu toate astea credem că Taina noi dumnezeieştile slujbe. Trupul nostru este frumuseţe zidită după chipul lui Dumnezeu, şi poate fi la fel de sfânt se săvârşeşte.

Trebuie să ne amintim că Biserica este întâi de toate şi de nestricăcios ca sufletul. Dacă ne vom aduce aminte Biserica Cerească, adică Biruitoare, şi că săvârşind Euha- că păcatul e stricăciune, dacă, pe de altă parte, vorbim de striristia o săvârşim în numele întregii Biserici cereşti şi pă- căciunea sufletului, este cazul să vorbim şi de stricăciunea mânteşti, în numele sfinţilor, care cu nevoinţa cea bună s-au sau nestricăciunea trupului. Într-o rugăciune dinainte de nevoit, şi mai întâi de toate în numele Maicii lui Dum- împărtăşanie, citim: „O, înfricoşată taină! O, bună mila lui nezeu. Şi preotul ce săvârşeşte prefacerea darurilor crede Dumnezeu! Cum eu, fiind tină, mă împărtăşesc cu dumnecă ea se săvârşeşte nu datorită meritelor lui şi a rugă- zeiescul Trup şi Sânge, şi mă fac fără stricăciune”. „Tină” ciunilor lui, ci în numele întregii Biserici cereşti: „Încă a- – adică ţărână - asta se spune nu despre suflet, ci despre trup. În mod asemănător, şi botezul face nestricăcios nu ducem Ţie această slujbă cuvântătoare pentru (adică în numele - n.a.) cei adormiţi întru credinţă: Strămoşi, Pă- numai sufletul, ci şi trupul. Acum vom înţelege, poate, ce rinţi, Patriarhi, Proroci, Apostoli, Propovăduitori, Evan- înseamnă expresia „moaşte nestricate”, „oase nestricate”. ghelişti, Mărturisitori, Pustnici şi pentru tot sufletul care Pentru omul care s-a rupt de Biserică, este ceva de nes-a săvârşit întru buna credinţă; mai ales pentru Prea- înţeles atunci când, la slujba de îngropare a unui prunc, sfânta, Preacurata, Preabinecuvântata Stăpâna noastră de Biserica se roagă pentru el ca pentru un „nestricat”. Cum Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioara Maria” - adică „nestricat”? Doar o să putrezească! Da, dar va veni aşadar, preotul se roagă aici în numele celor pe care el în- vremea, va veni ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu... şi vor ieşi (Ioan 5, 28-29); suşi îi cheamă mereu în rugăciunea sa. În esenţă, pentru cei ce nu cred în sfinţi şi întreabă: atunci va învia şi trupul pruncului cu pricina şi se va arăta „Dar cum se poate să ne rugăm sfinţilor, să le adresăm ce- „nestricat”. Cum va învia sufletul, aşa va învia şi trupul. reri?” nici nu se poate pune problema Tainelor, nici măcar De obicei, noi, raţionalişti fiind, nu înţelegem aşa nea dumnezeieştilor slujbe în general. Dacă nu am avea stricăciunea trupului. Trupul nostru e stricăcios în sine, şi împărtăşire cu sfinţii ca şi cu nişte mădulare vii ale Bise- e nevoie de altceva – adică de sfinţenie - pentru a-l face nericii, n-ar putea exista nici Trupul lui Hristos, nici Biserica stricăcios. Se poate vorbi de nestricăciunea sufletului şi a şi nici Tainele. În Biserica Pământească, adică Luptătoare, trupului, însă aceasta este lucrare dumnezeiască, şi

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

26

sfinţenia stă în faptul că Domnul ne dăruieşte această frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindu-mă”.

Firea noastră este alcătuită din suflet şi trup. Trebuie nestricăciune - „haina de nuntă”. Noi nu avem această haisă ne îngrijim de suflet, şi nă, şi ne rugăm ca să o dacă acesta va deveni mai cuprimim: „Cămara Ta, Mântuirat şi mai bun, atunci şi trupul torule, o văd împodobită, şi se va curăţi. Când vom începe haină nu am ca să intru întrsă gândim aşa, vom putea însa...” şi noi avem încă o înţelege şi acea rugăciune de haină - trupul, pe care suntem după împărtăşanie în care se datori să îl luminăm şi să-l vorbeşte mult de trup. Aşaînălţăm până la suflet, cu dar, Biserica a rânduit cinstiajutorul lui Dumnezeu. rea sfintelor moaşte în primul Dacă respingem cinstirea rând pentru că ele sunt „vase sfintelor moaşte, trebuie să pline de har” şi în al doilea respingem tot creştinismul, rând pentru că ele sunt chepentru că altfel rugăciunile zăşia faptului că sfinţii sunt noastre de la slujba înmorîmpreună cu noi nu doar cu mântării sunt hulitoare: „Cel sufletul, ci şi cu trupul. ce cu mâna dintru nefiinţă m-ai Sfintele moaşte întregi ale Sfântului Mucenic Ioan Rusul zidit şi cu chipul Tău cel dumdin Insula Evia, Grecia nezeiesc m-ai cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarăşi m-ai întors în pământ, din care am fost luat, la cel după asemănare mă ridică, cu

Viaţa întru Hristos la Sfinţii Părinţi Rugăciunea şi semnele Darului

Întâlnindu-se Sfântul Grigorie Sinaitul cu Sfântul Maxim Cavsocalivitul şi stând de vorbă cu el, între altele îi spuse şi această: „Te rog, preacinstite părinte, să-mi spui: ţii rugăciunea minţii?”. Iar acela zâmbi puţin şi zise: „Nu vreau să-ţi ascund, cinstite părinte, minunea Născătoarei de Dumnezeu, care s-a făcut cu mine. Eu, din tinereţea mea, am avut multă credinţă în Stăpâna mea, Născătoarea de Dumnezeu, şi am rugat-o cu lacrimi să-mi dea harul rugăciunii minţii. Într-una din zile mergând la biserica ei, cum aveam obiceiul, o rugam iarăşi cu multă şi nemăsurată căldură a inimii mele. Şi acolo, cum sărutam cu dor sfânta ei icoană, îndată am simţit în pieptul meu şi în inima mea o căldură şi o flacără ce venea din sfânta icoană, care nu mă ardea, ci mă răcorea şi îndulcea şi aducea în sufletul meu o mare străpungere a inimii. De atunci, părinte, a început inima mea să zică înăuntru ei rugăciunea şi mintea mea să se îndulceasă de pomenirea lui Iisus al meu şi a Născătoarei de Dumnezeu şi să fie totdeauna cu pomenirea lor. Şi, din acel timp, n-a mai lipsit rugăciunea din inima mea. Iartă-mă”.

Iar Sfântul Grigorie îi zise: „Spune-mi, sfinte, ai încercat vreodată în vreme ce ziceai rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase...” vreo prefacere dumnezeiască, vreun extaz, sau vreo ieşire, vreun rod al Sfântului Duh?” Şi Sfântul Maxim îi răspunse: „O, părinte, pentru aceea am

27

mers în loc pustiu şi am dorit totdeauna liniştea, ca să mă bucur mai mult de rodul rugăciunii, care este o dragoste covârşitoare de Dumnezeu şi o răpire a minţii la Domnul”.

Iar Sfântul Grigorie îi zise: „Te rog, părinte, să-mi spui: le ai pe acestea de care grăieşti?” Sfântul Maxim zâmbi iarăşi şi-i zise: „Dă-mi să mănânc şi nu-mi cerceta amăgirea”.

Atunci Sfântul Grigorie îi zise: „O, de aş avea şi eu această amăgire a ta, sfinte! Dar te rog să-mi spui: în vremea în care e răpită mintea ta la Dumnezeu, ce vezi cu ochii înţelegerii? Şi, oare, poate mintea atunci să-şi înalte, împreună cu inima, şi rugăciunea?” Iar Sfântul Maxim îi răspunse: „Nu poate, pentru că atunci când vine Darul Sfântului Duh în om, prin mijlocirea rugăciunii, încetează rugăciunea. Căci atunci mintea este luată în stăpânire întreagă de Darul Sfântului Duh şi nu mai poate să pună în lucrare puterile ei, ci rămâne în nelucrare şi se supune numai Sfântului Duh şi unde voieşte Duhul Sfânt, acolo o duce, fie în văzduhul nematerial al luminii dumnezeieşti, fie la altă vedere de negrăit, sau adeseori la o grăire dumnezeiască. Scurt vorbind, precum voieşte Mângâietorul, sau Duhul Sfânt, aşa mângâie pe robii Săi. Precum îi trebuie fiecăruia, aşa îi dă şi Darul Său. Ceea ce zic, poate s-o vadă cineva limpede la prooroci şi la apostoli, care s-au învrednicit să vadă atâtea vederi, măcar că oamenii râdeau de ei şi îi socoteau rătăciţi şi beţi. În acelaşi fel şi acum robii lui Hristos se învrednicesc să vadă felurite TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

vederi, pe care unii nu le cred, nici nu le primesc în nici un fel că sunt adevărate, ci le socotesc amăgiri şi pe cei ce le văd amăgiţi.

Eu mă minunez şi nu pricep, cum s-au împietrit oamenii aceştia şi au orbit cu sufletul, încât nu cred ceea ce a făgăduit nemincinosul Dumnezeu, prin proorocul Ioil, că le va da celor credincioşi, acolo unde zice: „Voi vărsa din Darul Meu peste fiecare credincios şi peste robii şi peste roabele Mele” (Ioil 3, 1-2). Este vorba de Darul pe care l-a dat Domnul nostru şi îl dă şi acum şi îl va da până la sfârşitul lumii, după făgăduinţa Sa, tuturor slugilor credincioase ale Sale.

Iar, când vine Darul acesta al Duhului Sfânt peste fiecare, nu-i arată lucrurile obişnuite, nici cele ale lumii cunoscute cu simţurile, ci îi arată pe acelea pe care nu le-a văzut niciodată de la sine, nici nu şi le-a închipuit. Atunci, mintea acelui om învaţă de la Duhul Sfânt taine înalte şi ascunse, pe care, după dumnezeiescul Pavel, nu poate să le vadă ochiul trupesc al omului, nici minte de om nu le poate născoci de la sine. Şi, ca să înţelegi cum le vede mintea omului acestea, gândeşte-te la ceea ce vreau să-ţi spun. Ceara, când e departe de foc, e tare şi vârtoasă; iar dacă o arunci în foc, se topeşte şi în mijlocul flăcării se aprinde şi arde şi se face întreagă lumină şi aşa se sfârşeşte întreagă în foc şi nu e chip să nu se topească în foc şi să nu se facă ca apa. Aşa şi mintea omului: când e singură, fără să se întâlnească cu Dumnezeu, înţelege câte sunt în puterea ei. Dar când se apropie de focul dumnezeiesc şi de Duhul Sfânt, atunci e stăpânită cu totul de lumina dumnezeiască şi se face întreagă lumină şi în flacăra Preasfântului Duh se aprinde şi se topeşte de înţelegerea Lui şi nu mai e chip ca în focul dumnezeirii să înţeleagă ale sale şi cele ce le vrea”.

Atunci îi zise Sfântul Grigorie: „Dar sunt şi altele asemănătoare, care sunt amăgiri”. Iar marele Maxim îi răspunse: -„Altele sunt semnele amăgirii şi altele ale Darului.

Astfel, duhul rău al amăgirii, când se apropie de om, îi zăpăceşte mintea şi o sălbăticeşte; îi face inimă aspră şi o întunecă; îi pricinuieşte frică, temere şi mândrie; îi înăspreşte ochii, îi tulbură creierul, îi înfioară tot trupul; îi iscă, prin nălucire, în faţa ochilor o lumină care nu străluceşte şi nu e curată, ci roşie; îi scoate mintea din frâu şi o îndrăceşte; îl mişcă să cugete spre cuvinte necuviincioase hulitoare.

Cel ce vede acest duh al amăgirii, de multe ori se umple de furie. El nu cunoaşte deloc smerenia, nici plânsul, ci totdeauna se mândreşte cu bunătăţile lui; e plin de slavă deşartă, este fără înfrânare şi fără temere de Dumnezeu, şi totdeauna e stăpânit de patimi. Iar la urmă de tot, îşi iese cu totul din minţi şi vine la pierzanie. Fie ca Domnul să ne izbăvească, prin rugăciunile tale, de această amăgire.

Iar semnele Darului sunt acestea: Când vine la om Darul Preasfântului Duh, îi adună mintea şi-l face să fie cu luare aminte şi smerit, îi aduce aminte de moarte, de păcatele lui, de judecata viitoare şi de osânda veşnică; îi face sufletul de se frânge uşor, de plânge şi se tânguieşte; îi face şi ochii liniştiţi şi plini de lacrimi. Şi cu cât se apropie mai mult de suflet, cu atât îl mângâie mai tare prin sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos şi prin nemărginita Lui iubire de oameni şi-i prilejuieşte minţii vederi înalte şi adevărate.

Atunci mintea omului parcă e răpită de acea lumină, şi este luminată de lumina cunoştinţei dumnezeieşti. Inima i se face senină şi blândă şi dă la iveală roadele Sfântului Duh: bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, compătimirea, iubirea, smerenia şi celelalte. Sufletul lui primeşte o bucurie de negrăit”.

Auzind acestea Sfântul Grigorie Sinaitul a rămas uimit şi se minună de cele ce-i spunea dumnezeiescul Maxim şi nu-l mai numea om, ci înger pământesc.

hhhhhhhhhh

Conştiinţa – dascăl şi judecător al omului (II) Totuşi, nu este om care să nu aibă conştiinţă, pentru că ea este, precum am zis, ceva dumnezeiesc şi nicicând nu piere, ci pururea ne aminteşte cele de folos, însă noi nu simţim aceasta, pentru că, după cum s-a spus, nu o băgăm în seamă, ci o călcăm în picioare. Dacă conştiinţa noastră tace sau „ne arată mai întunecat lucrurile”, asta nu înseamnă că este neînţeleaptă ea, pe care Dumnezeu a pus-o în noi. Aceasta dă mărturie despre faptul că noi înşine, având la început conştiinţa curăţită, nu ne-am îngrijit ca ea să rămână curată şi plină de vitalitate. Altfel, ar însemna că nu avem în noi scânteia dumnezeiască, ar însemna că şi chipul lui Dumnezeu din noi este nedesăvârşit, ori că în Dumnezeu Însuşi nu este desăvârşire. Ştim atât din propria noastră experienţă, cât şi din scrierile Sfinţilor Părinţi, că fiecare dintre noi, înainte de a săvârşi păcatul, fărădelegea, aude glasul conştiinţei care încearcă să-l ţină în frâu. Deşi glasul acesta e slab, sfios, el vorbeşte totuşi, însă noi îl respingem, nu vedem şi nu vrem să vedem lumina. În culori foarte vii descrie lucrul acesta Sfântul Tihon din Zadonsk: „Astfel Dumnezeu îi grăieşte şi-i strigă omului prin conştiinţă, atunci când vrea să facă răul: întoarce-te, omule! Nu mergi unde trebuie! Fereşte-te de rău! Creştine!

Vrei să te răzbuni pe aproapele tău, să-l vatămi sau, şi mai rău, chiar să îl omori? Dumnezeu strigă în urma ta: întoarce-te, omule! Vrei să curveşti şi să spurci trupul tău? Dumnezeu îţi strigă: întoarce-te, omule! Vrei să furi, să răpeşti şi să iei bunul aproapelui tău? Dumnezeu tună în conştiinţa ta: întoarce-te, omule! Vrei să-l înşeli şi să-l TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

28

amăgeşti pe aproapele tău? Dumnezeu îţi strigă: întoarce-te, omule! Vrei să-l cleveteşti, să-l osândeşti, să-l ocărăşti şi să-l defăimezi pe aproapele tău? Dumnezeu încearcă să te abată de la asta şi zice: întoarce-te, omule!... Şi ce îţi spune prin conştiinţă, îţi spune şi prin sfântul Său cuvânt.

Conştiinţa, care nu greşeşte, şi cuvântul lui Dumnezeu sunt în împreună-glăsuire desăvârşită. Ce spune conştiinţa, tot aceea spune şi cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu te înfrânează şi te abate de la aceleaşi lucruri ca şi conştiinţa; pentru ce te mustră conştiinţa, te mustră si cuvântul lui Dumnezeu... şi pentru ce te laudă conştiinţa, te laudă şi cuvântul lui Dumnezeu. Drept aceea, când conştiinţa te abate şi te înfrânează de la ceva, să ştii că acesta este glasul lui Dumnezeu, ce strigă înlăuntrul nostru, abătându-ne şi înfrânându-ne de la rău”.

Cât de cunoscută ne este imaginea aceasta! Oricine dă atenţie conştiinţei sale, care îşi cercetează măcar din când în când sufletul, va întări aceste spuse ale Sfântului Părinte.

Sfântul Nil Sinaitul spune că poate fi în suflet şi un alt glas, care ne spune că totul e bine, că nu vom păţi nimic dacă vom face una şi alta, care sileşte conştiinţa să amuţească - şi Sfântul ne sfătuieşte: „Pe martora lucrurilor tale - conştiinţa ta - să n-o trimiţi la gândul care dispreţuieşte căderea şi vorbeşte despre ea cu graiuri dulci şi meşteşugite”. Cea mai mare fericire a noastră, dar totodată şi nefericire, stă în aceea că avem în noi înşine martor şi pârâş al lucrurilor noastre „statornic, dar nu şi necurmat”, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, adică nu ne chinuie în fiecare clipă a vieţii noastre, fiindcă n-am putea îndura asta, însă mustrarea ei tot „scapără” în noi, nelăsându-ne să adormim.

După spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, conştiinţa face asta nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori şi viaţa toată, şi chiar după ce a trecut multă vreme nu uită niciodată cele săvârşite, ci ne mustră cu tărie şi când săvârşim păcatul, şi înainte de a-l săvârşi, dar mai ales după ce-l săvârşim. Aşadar, conştiinţa, în primul rând, este un martor ce nu tace, iar în al doilea rând ne mustră, dar nu fără curmare. Asta este, precum spuneam, fericirea şi nefericirea noastră.

Mustrarea necurmată ne-ar omorî, n-am putea începe o altă viaţă, una curată şi sfântă; iar nefericirea noastră stă în aceea că, atât timp cât auzim mustrarea conştiinţei încă mai vrem să facem ceva, dar îndată ce se sfârşeşte ne răcim faţă de făptuirea creştină. Trebuie să rămânem însă treji până la sfârşit. Luarea-aminte faţă de propria conştiinţă trebuie să fie pentru creştin lucrarea de temelie.

Avem conştiinţa ca martor care nu tace şi mustrător statornic, dar nu şi necurmat; avem şi dojană şi mângâiere, avem tot ce ne trebuie pentru a ne ridica din prăpastia

29

păcatului şi a merge înainte cu trezvie pe calea dreaptă.

Trebuie să ne plecăm urechea mereu, ca să auzim dacă nu cumva a încetat conştiinţa să ne mai mustre, şi dacă vedem că aşa stau lucrurile, să căutăm pricina acestui fapt, amintindu-ne că „nu sunt mustraţi de conştiinţă doar cei ce fie că au ajuns la culmea virtuţii, fie că au căzut în adâncul răutăţilor”. Trebuie să luăm aminte la noi înşine, ca să vedem dacă nu cumva a încetat conştiinţa să ne mai mustre, nu datorită curăţiei noastre, ci întrucât este vlăguită. Şi, dacă nu avem în noi înşine acest martor şi acest pârâş, trebuie să mergem la el să facem ascultare, să ascultăm poruncile lui şi să nu-l trimitem la gândul „care dispreţuieşte căderea noastră şi vorbeşte despre el cu graiuri dulci şi meşteşugite”.

Cuviosul Iosif, stareţul de la Optina, spunea: „Conştiinţa omului este ca un deşteptător. Dacă deşteptătorul a sunat şi tu, ştiind că trebuie să mergi la ascultare, te scoli îndată, urmarea va fi aceea, că şi după aceasta îl vei asculta totdeauna; iar dacă nu te vei scula îndată, zicând câteva zile în şir, să mai stau puţintel în pat, vei sfârşi prin a adormi şi a nu te mai trezi când sună deşteptătorul”. Oricine ştie, că aşa stau lucrurile în ce priveşte deşteptătorul, dar în privinţa conştiinţei parcă am şti asta, însă fără a da atenţie.

Conştiinţa noastră nu ne este doar pârâş, ci şi judecător neadormit şi nemitarnic, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu, cu adevărat, nu se află între oameni nici un judecător atât de neadormit, cum este conştiinţa noastră.

Judecătorii din afară pot fi şi cumpăraţi cu bani, şi înmuiaţi prin linguşire, mai fac favoruri şi de frică; pe lângă asta, sunt o mulţime de alte mijloace care pot strâmba dreptatea judecăţii lor. Tribunalul conştiinţei însă nu e supus niciunei înrâuriri de felul acesta, ci chiar dacă ai da bani, chiar dacă ai linguşi, chiar de-ai ameninţa sau orice altceva ai face, ea rosteşte dreapta hotărâre împotriva gândurilor păcătoase, şi cel ce a păcătuit se osândeşte singur, chiar dacă nu l-ar învinui nimeni altcineva”. În această privinţă, conştiinţa se află într-o situaţie de excepţie, pentru că nimeni nu ne cunoaşte aşa de bine greşelile, nimeni nu ne poate urmări cu atâta statornicie, şi totodată avem în noi înşine un asemenea străjer. În această privinţă, conştiinţa este ceva nepreţuit pentru mântuirea noastră, este o scânteie dumnezeiască, fără care nu am putea să ne mântuim.

Conştiinţa ne este judecător nu numai acum, dar şi la Înfricoşata Judecată ea ne va fi cel dintâi şi cel mai de temut judecător. Acea judecată va fi cumplită, tocmai pentru că nu ne vom mai putea îndreptăţi, nu vom putea spune că pârâşul este nedrept.

GGGGgggg

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

Vânătoarea de iluzii şi robia sufletească A înfrunta astăzi realitatea a devenit o caracteristică tot mai rară a oamenilor. Duritatea vieţii, influenţele negative, intensificarea stresului - toate îl fac pe om să renunţe la luptă şi să se refugieze în scuze convenabile.

Târându-ne numai printre grijile lumeşti, căutând să ne satisfacem cât mai mult poftele simţurilor şi urmărind să ne mărim cât mai mult nimbul slavei, prin laudele oamenilor, devenim nefericiţi în orice situaţie contrară. Decât să înfruntăm realitatea considerată de noi sumbră, care este într-adevăr împovărătoare, preferăm să ne aruncăm într-un spaţiu iluzoriu precum cel al drogurilor sau alcoolului ignorând riscurile, vrând doar să uităm de tot şi să fim doar fericiţi cu orice preţ. Dar preţul acestei iluzii este foarte scump: dependenţă, sclavie... moarte.

Alarmant este faptul că aceste manifestări sunt întâlnite cu precădere în rândul tinerilor. O moştenire ateistă, peste care s-a suprapus o situaţie de haos economic, ne lasă în urmă un tineret total debusolat, lipsit de un ideal, având o concepţie eronată despre viaţă, fără repere absolute. E ca într-un iureş ce-ţi pustieşte total sufletul şi ca un labirint din care nu poţi evada. De fapt asta s-a şi urmărit: cu noile programe şcolare, cu libertinajul vestimentar şi moral, ajungând până la a da profesorii în judecată pentru că aplică metode de disciplină. De multe ori, cei „şapte ani de acasă” lipsesc, iar dacă părinţii sunt mai severi, se pot trezi reclamaţi de copii şi lipsiţi de ei, pentru a fi formaţi după noile tipare europene care au ca egidă „Totul este permis!” (doar cu preţul sclaviei).

Mass-media joacă un rol primordial în a incita spre patimi şi concepţii eronate despre viaţă. Începând cu desenele animate în care violenţa este predominantă, îndemnând spre vrăji, insuflând ideea că putem face orice (ca în Harry Potter); continuând cu reclamele pentru ţigări, băuturi, prin muzica rock (satanistă) etc. În fuga lui continuă de a evita cercetarea propriei conştiinţe, omul va folosi orice mijloc de evadare. Golul său lăuntric e temporar umplut de euforia simţită în trup datorită alcoolului, drogului şi astfel el uită de aceea pustiire lăuntrică pe care o poartă cu sine. Pentru început nu pare nimic prea grav, dar odată patima intrată în suflet, apare dependenţa şi greutatea în a te abţine. În aceste condiţii, omul este în stare de orice pentru a-şi asigura necesarul - minciună, furt, violenţă etc. La început, consumatorul de droguri se desfată cu o cunoaştere de tip nou şi cu perspectiva unei lumi noi. Căutarea pe care omul o experimentează prin intermediul drogurilor e un vis în care vânează umbre. De fapt, este o iluzie care, risipindu-se, îl aduce pe cel ce şi-a dorit-o într-o stare dezolantă. În căutarea răspunsurilor la întrebările existenţiale sau a TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

experienţelor „tari”, mulţi tineri îmbrăţişează yoga, vrăjitoria sau satanismul. Mulţi consideră yoga benefică, atât de fardat e comercializată aceasta, încât este denumită şi yoga creştină, iar de fapt ea este practică de adorare a zeităţilor hinduiste. Satanismul nu numai că îţi distruge total sufleul şi viaţa, dar te lipseşte până şi de cele mai fireşti manifestări ale simţămintelor, precum plânsul. În dorinţa de a experia supranaturalul ca în filme, se autodistrug, viaţa transformând-o într-un dezastru.

Elocventă este mărturisirea unui fost tânăr satanist, Sean Seallers (mărturia lui este interesantă, cu toate că respectivul provenea dintr-un mediu catolic american), condamnat pe viaţă într-o închisoare din Oklahoma, care mărturiseşte despre el astfel: „Prietena mea, ştiind predilecţia mea pentru ocultism, mi-a făcut cunoştinţă cu o prietenă de a ei, Melissa, vrăjitoare. Prima dată m-a întrebat: „Ce fel de magie vrei să practici - albă sau neagră?” Am întrebat: „Care e mai interesantă?” „Cea albă e cam ipocrită şi ar trebui să alegi pe cea neagră, dacă vrei să ai puteri, mi-a zis ea!”

Am fost de acord şi mi-a spus, că trebuie să mă rog lui Satan. Deşi eram furios pe Dumnezeu, totuşi a mă ruga diavolului mi se părea prea mult. M-a învăţat o incantaţie şi ce trebuie să fac, ca să ajung direct la nivelul ei de putere, fără a mai trece prin mai multe etape. Ea practica magia de 9 ani şi avea 18 ani. Mi-au trebuit vreo două zile să mă decid.

M-am întins pe pat şi am început să rostesc aceea incantaţie şi să fac, ce m-a învăţat. Am simţit o relaxare totală, cum simţeam numai când făceam meditaţie. La un moment dat s-a făcut foarte frig. Corpul plutea deasupra patului. Am simţit o mână că mă atinge şi am strâns tare ochii. M-a luat o frică de moarte şi simţeam, cum mi se declanşează adrenalina. Am auzit o voce înfricoşătoare spunându-mi clar: „Te iubesc!” Apoi, încet încet, în cameră s-a făcut iar cald. Mi-am dat seama imediat că mi-a plăcut foarte mult. Era ceea ce căutam - supranaturalul, cum poţi vedea doar în filme.

Am început să cumpăr cărţi despre satanism, biblia satanistă şi tot ce se putea; studiam asemănările cu meditaţia Zen. Ajunsesem la concepţia că doar eu contez, că sunt foarte important şi că trebuie să lupt ca să supravieţuiesc. Făceam ritualuri în fiecare noapte. Am început să iau droguri, marijuana şi toţi spuneau că mă comport ciudat. Mi-a dat un nume nou - Ezaree - şi consideram că Satan este prietenul omului; că tot răul din lume se pune pe nedrept pe seama diavolului şi că sunt entităţi neînţelese. Îi rugam să intre în mine, că eu îi înţeleg, ceea ce au şi făcut. Ca să fac faţă ziua la şcoală şi noaptea la muncă şi îndesind ritualurile am început să iau

30

cocaină. Asta a dezlănţuit dezastrul. Nu ştiam, ce-i cu mine, mă trezeam în maşină şi nu ştiam unde mă duc sau de unde vin, la şcoală făceam semne din mâini ca la ritualuri şi vorbeam limbi ciudate. Cu cât îndeseam ritualurile, cu atât se îndeseau şi stările de inconştienţă.

Văzând că pierd controlul şi că făceam să sufere cei dragi mie, am încercat pentru două săptămâni să renunţ la satanism. Mama m-a dus la un preot catolic, ce mi-a spus că nimic nu e adevărat şi i-a spus mamei, care îmi confiscase toate cărţile despre satanism, să mi le restituie, că sunt ale mele şi nu ale ei. Am plecat, văzând că nu crede în ceea ce face. M-am dus la un grup de creştini, dar mă evitau ştiind că beam sânge şi mâncam carne de broască sacrificată.

Nu era cine să-mi spună că nu am dreptul să fac astea şi că Hristos s-a jertfit pentru mine şi că mă poate scoate din toate acestea dacă Îi dau voie să acţioneze asupra mea.

Am considerat că toţi creştinii sunt nişte ipocriţi şi că odată intrat în satanism nu mai poţi ieşi, cum scrie în Biblia Satanică. Am devenit şi mai înfocat şi am hotărât să încalc toate cele 10 porunci. Am ajuns la porunca „Să nu ucizi!” şi am căutat o victimă. Am găsit un vânzător care ni se părea că se potriveşte. Am intrat în magazin cu Mikel şi am tras în el, din spatele tejghelei, dar am ratat. A încercat să fugă, când a văzut că nu avem de gând să plecăm, dar i-a blocat calea şi eu am tras şi l-am lovit uşor. Am

schimbat locul cu prietenul meu şi el ne-a confundat şi a venit spre mine şi l-am împuşcat din plin. Am plecat şi pe drum am râs de încrederea lui în noi. Am ajuns acasă şi am dormit ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Am devenit aşa personificarea răului.

Ajunsesem să nu pot plânge. Când eram supărat sau însingurat voiam să plâng, dar nu-mi veneau lacrimi. Aveam adesea vise în care îmi omoram părinţii. Aveam o prietenă, pe care părinţii nu o doreau şi eu nu voiam să mă despart de ea şi am început să-mi urăsc părinţii. După trei zile de droguri, într-o noapte am intrat în dormitorul părinţilor şi i-am împuşcat în cap. Când m-am trezit a doua zi, am conştientizat ce am făcut. M-au arestat şi am mărturisit ce am făcut. Atunci mi-am dat seama că Satan m-a trădat şi mi-a distrus toată viaţa.”

Iată deci că simpla joacă cu magia l-a costat pe acest tânăr atât de scump şi a ajuns un idol surd şi orb, după cum spune Sfântul Vasilie: „Cei ce se îmbată ce sunt oare altceva, decât nişte idoli păgâni? Ochi au şi nu vor vedea, urechi au şi nu vor auzi” (Ps. 113, 13, 34). Trebuie să fim precauţi cu tot ceea ce ne tentează şi este potrivnic poruncilor lui Dumnezeu. Cea mai mare avere pe care părinţii o pot lăsa copiilor este dreapta credinţă spre mântuire.

mmmlLmmm

Rugăciunea vindecă bolile Savanţii ruşi ne aduc la cunoştinţă că „oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici, atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele”. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul „material” al acestui fenomen divin. „O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg. „Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei.”

Profesorul Slezin a măsurat puterea rugăciunii.

El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit - „stingerea” completă a cortexului cerebral.

Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută.

Pe masură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit această stare necunoscută „trezie uşoară, în rugăciune” şi a dovedit că are o importanţă vitală pentru orice persoană. Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul.

Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică.

Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizeaza tensiunea şi valorile analizei sângelui.

Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobâl, instrumentele de masură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru kilometri de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.

31

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăţi vindecătoare. De aceea, în Rusia, clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor. Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos. Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a spus A. Malakovskaia.

Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ: omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficientă decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică. Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi după sfinţire. A rezultat că, dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul crucii asupra apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult in-

ferioare. Astfel, recomandările ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă. Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale. Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca. Singura limită este că vindecă numai pe cei credincioşi. „Apa „distinge” nivelul de credinţă al oamenilor.”, spune A. Malenkovskaia. Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative.”

qTtTtTtTtQ

Ucenicie, ascultare şi sfinţenie

Sfintele Cuvioase de la Mănăstirea Diveevo din Rusia (II) Sfânta Maria Egumena În lume, Sfânta Stareţă Maria se numea Elisabeta Alexeievna Uşacova. Ea a fost aleasă drept stareţă şi de fapt a administrat mănăstirea pustiită în anii ei cei mai grei. După tulburările din Diveevo, în 1862, Stareţa Elisabeta Alexeievna a fost tunsă în monahism şi în acord cu ordinul Sfântului Sinod a fost ridicată la rangul de stareţă. Din acel moment, obştea a început să înflorească. S-a cumpărat pământ, au fost construite noi clădiri, au fost reparate bisericile, au fost introduse cântările pe mai multe voci şi a fost creat un atelier de icoane. Prin răbdarea şi nevoinţele sale, Sfânta Maria însăşi a dobândit multe virtuţi şi a devenit ca o mamă adevărată pentru surorile ei. Ea a primit de la Dumnezeu şi darul înainte-vederii, iar prin rugăciunile ei toate greutăţile legate de administrarea mănăstirii se rezolvau ca prin minune, de la sine.

Fericita Pelaghia Ivanovna În lume, purta numele de Pelaghia Ivanovna Serebrennikova. S-a născut în Arzamas şi încă din copilărie era poreclita „nebună”, din pricina comportamentului său ieşit din comun. Părinţii ei au măritat-o, dar după vizita la Cuviosul Serafim, ea a început săşi petreacă nopţile în rugăciune şi să se prefacă nebună, ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile. A născut doi băieţi însă la scurt timp, aceştia au murit.

Domnul a scos-o pe aleasa Sa din deşertăciunea lumii, chemând-o la cea mai înaltă viaţă - cea monahală, şi încredinţându-i cel mai greu jug - nebunia pentru Hristos. Prin credinţă, fericita Pelaghia şi-a înfrânt durerea firească de mamă rămasă fără fiii săi, începând să hoinărească pe străzi, purtându-se ca o nebună şi fiind batjocorită şi luată în derâdere. Însă roaba ascunsă a lui Hristos îşi petrecea fiecare noapte în rugăciune, în pragul bisericii, hrănindu-se cu hrana neîmpuţinată a cuvântului lui Dumnezeu şi adăpându-se din izvoarele pururea vii şi săltătoare ale nemăsuratei înţelepciuni a Sfintei Evanghelii, la care cugeta ziua şi noaptea, vărsând multe lacrimi de umilinţă. În anul 1837, Pelaghia a fost primită în obştea din Diveevo unde şi-a continuat viaţa plină de nevoinţă, vieţuind asemenea unei „smintite”: trăia pe stradă într-o groapă plină de mizerie, spărgea geamurile chiliilor, se bătea cu capul de pereţii clădirilor, întotdeauna mergea desculţă, îşi înţepa picioarele în cuie şi îşi pedepsea trupul în orice fel, hrănindu-se numai cu pâine şi apă, neSfântul Cuvios Serafim rugându-se pe locul participând niciodată la mesele mănăstirii. Adeseori, când unde astăzi se află un izvor tămăduitor

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

32

mergea pe la chilii să cerşească pâine, ea îndura lovituri, povăţuitorul ei duhovnicesc era nestrămutată. Era atât de împunsături şi îmbrânceli, numindu-se pe sine „smintită” apropiată duhovniceşte de Sfântul Serafim, încât părintele i-a dezvăluit toate tainele desşi „nebună”. Unele surori o cinspre viitorul mănăstirii şi toate teau, însă altele o socoteau stădescoperirile primite de la Năspânită de un demon înaintecătoarea de Dumnezeu. văzător. Fericita Pelaghia IvaDupă moartea sa, la 21 aunovna era cinstită de toate maigust 1829, Cuviosul a dezvăluit cile cele binecuvântate din Dimaicilor din Diveevo că a văveevo: Parascheva Yakovlevna, zut, prin dumnezeiască descoParascheva Semenovna, Parasperire, că sufletul ei era în Îmcheva Ivanovna, care o strigau părăţia Cerurilor, alături de „mămica”.

Sfânta Treime, la tronul DomÎncă din timpul vieţii, sfânnului, de unde îi ajută pe toţi ta obişnuia să-i tămăduiască pe cei ce i se roagă! toţi cei care veneau la ea. AstStareţul Serafim a chemat pe fel, artistul M.P. Petrov s-a vintoţi la înmormântarea schimodecat de paralizia mâinii. Ea nahiei Marta, promiţându-le cevedea înainte toată viaţa oricui lor prezenţi iertarea păcatelor. şi proorocea. Apărea în vise şi În timpul înmormântării, băaducea vindecare. A reuşit să trâna Parascheva Semenovna, stingă un foc de la distanţă. Susora cuvioasei, a văzut clar pe rorile din obşte şi însăşi egumeuşile împărăteşti pe Împărăteana se sfătuiau cu fercita înaintesa Cerurilor şi pe maica Marta văzătoare. stând în aer.

Faima înainte-vederii sale s-a împrăştiat peste tot şi bineSfânta Maică Elena cuvântata era cercetată de mulţi Elena Vasilievna Manturova oameni din toate colţurile Rua continuat tradiţia Maicii Alesiei. Cu patru ani înainte de adorxandra cu binecuvântarea Sfânmire, Pelaghia a proorocit răstului Serafim. Hotărârea ei de a pândirea ereziilor şi a terorisAflarea moaştelor Cuvioaselor Stareţe părăsi lumea şi de a începe nemului în Imperiu. Acestea aveau de la Mănăstirea Diveevo voinţa monahală a uimit pe toţi să ducă până la urmă la uciapropiaţii ei. Încă din copilărie, derea Ţarului Alexandru al IIavusese o fire veselă, iubitoare lea, pentru care Pelaghia plânde plăceri lumeşti şi distracţii. gea şi se ruga neîncetat.

Se pregătea să se mărite După 20 de ani de viaţă când, brusc şi fără nici un moaspră, Fericită Pelaghia, la întiv anume şi-a respins mirele. demnul Sfântului Serafim, care Curând, Domnul şi-a condus i-a apărut în vis, s-a zăvorât aleasa în afara lumii, arătându-i într-o chilie. A început să ocoîntr-o vedenie un şarpe uriaş, lească oamenii, devenind tăce era gata să o înghită şi de cută. Îşi petrecea nopţile în rugăciune, iar pe timpul zilei stătea şi plângea pe podea, care s-a izbăvit doar prin ajutorul Maicii Domnului. Apoi lângă uşa de la intrarea bisericii. Se hrănea cu pâine nea- Elena Vasilievna a făgăduit să meargă la mănăstire. S-a gră, trăind în obşte până la moarte şi multe suflete s-au lepădat cu totul de viaţa lumească de mai înainte, petremântuit prin mijlocirea ei, după spusa Sfântului Serafim. cându-şi vremea în citirea scrierilor Sfinţilor Părinţi, în Înainte de moartea sa, ea a făgăduit grabnic ajutor tuturor rugăciuni şi neîntrerupte osteneli.

Intrarea ei în obştea de la Diveevo s-a petrecut în anul celor ce vor săvârşi cu dragoste pomenirea ei şi îi vor cere mijlocirea către Dumnezeu. Fericită Pelaghia a adormit 1825, cu binecuvântarea Sfântului Serafim, care i-a proorocit calea vieţii sale, poruncindu-i să urmeze întrutotul întru Domnul la 30 ianuarie 1884. viaţa Cuvioasei Alexandra. Maica Elena petrecea în rugăciune neîncetată, în gândirea de Dumnezeu şi tăcere deplină.

Schimonahia Marta Sfârşitul vieţii ei pământeşti s-a petrecut într-un chip Maria Semenovna Meliukova s-a alăturat obştii în anul 1823, iar la vârsta de 13 ani şi-a luat asupră-şi nevoinţa tă- cu totul minunat: Cu binecuvântarea părintelui său duhovcerii. Întotdeauna se afla în profundă şi neîntreruptă nicesc, Sfântul Serafim, ea a murit în locul fratelui său, rugăciune. Viaţa sa ascetică întrecea în stricteţe cele mai Mihai Vasilievici Manturov. Înainte de fericita sa adoraspre vieţi ale surorilor sale şi ascultarea sa faţă de mire, ea a fost dusă în cămările raiului, unde L-a văzut pe

33

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

Dumnezeu sub chipul unui foc de nedescris. Ea a adormit întru Domnul în ziua de 28 mai 1832, iar în timpul înmormântării a zâmbit de trei ori în sciriu, ca şi cum ar fi fost vie. Curând, Sfântul Serafim a arătat că Sfânta maică Elena se numără printre cei care sunt vrednici să stea alături de Sfânta Treime, ca şi fecioară, şi că este în ceata de fecioare a Împărătesei Cerurilor. Mai mult încă, pentru ascultarea ei desăvârşită, Dumnezeu a rânduit ca sfintele sale moaşte să fie nestricăcioase şi lucrătoare de minuni, prin darul tămăduirilor.

Fericită Parascheva Ivanovna (Paşa din Sarov) Fericita Parascheva provenea dintr-o familie de ţărani din provincia Tambov şi i se spunea Irina. Părinţii ei au măritat-o şi a trăit alături de soţul ei timp de 15 ani, fără să aibă nici un copil. Cinci ani mai târziu, prin rânduiala lui Dumnezeu, soţul ei moare, lucru ce îi pricinuieşte Irinei o mare durere. În timpul unui pelerinaj la Kiev, a început să urască lumea aceasta şi a hotărât să-şi închine în întregime viaţa lui Dumnezeu. A fost tunsă în monahism sub numele de Parascheva, trăind vreme de 30 de ani în pădurea din Sarov, într-o peşteră săpată cu propriile mâini, suferind multe lipsuri. Încă din acea perioadă, ea a început să fie considerată nebună pentru Hristos şi înainte-văzătoare, oamenii cinstind-o şi cerându-i să se roage pentru ei. În acea vreme, Domnul a îngăduit să îndure aceeaşi încercare cu cea trăită de Sfântul Serafim: a fost bătută cu cruzime de hoţi, rămânând mai mult moartă decât vie. În anii ce au urmat, Parascheva a trăit retrasă în pădurea din Sarov. Cu 6 ani înainte de moarte, a început să locuiască pentru perioade mai lungi în Diveevo, iar după trecerea la Domnul moaştele ei au fost mutate acolo.

Nopţile şi le petrecea în rugăciune, îndemnându-le pe surori să participe zilnic la slujbe şi să se trezească la

miezul nopţii pentru rugăciunea de noapte.

Fericita împletea ciorapi, pe care îi dăruia de milostenie, iar rugăciunea lui Iisus îi însoţea întotdeauna lucrul.

De asemenea ea pribegea adesea, umblând dintr-un loc într-altul, schimbând chiliile. Obişnuia să taie iarbă cu o seceră, timp în care făcea închinăciuni până la pământ şi se ruga. Fericita Paşa avea darul proorociei, iar mărturiile despre înainte-vederea sa sunt atât de numeroase, încât a fost imposibil să se adune şi să fie scrise toate. Lumea duhovnicească îi era deschisă, şi ea putea vedea cu uşurinţă ca într-o oglindă, sufletele şi gândurile celor care o înconjurau. Deseori era auzită cum vorbea cu sfinţii şi cu Maica Domnului.

Potrivit tradiţiei din Diveevo, în timpul preacinstitei prăznuiri a Sfântului Serafim din anul 1903, ţarul şi ţarina au întâlnit-o pe fericita Paşa, care a proorocit naşterea unui moştenitor la tronul imperial, căderea Rusiei şi a dinastiei, prigoana Bisericii şi marea de sânge mucenicesc ce urma să se verse pentru apărarea ei. Fericita Parascheva Ivanovna a trecut la Domnul în 1915.

Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (IV) Icoana Maicii Domnului „Caută la smerenia”

Zi de prăznuire: 16/29 septembrie

În anul 1420, în regiunea rusească Pskov, pe lacul Kamenoe, cu mila lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, a apărut icoana cu denumirea „Caută la smerenia”.

Minunea s-a petrecut spre alinarea şi îmbărbătarea locuitorilor din Pskov, în perioada unei molime care s-a abătut asupra regiunii lor, iar acest fapt este înregistrat în letopiseţul oraşului: „În vara anului 6934 (1426), toamna a fost un semn de la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, lângă lacul Kamenoe, moşia lui Vasile: se vărsa sânge din ochiul drept şi picura pe locul unde stătea, şi pe cale curgea sânge, când duceau icoana Preasfintei la Pskov, în septembrie pe 16, în ziua de pomenire a marii muceniţe Eufimia”.

Pe icoană Maica Domnului e zugrăvită şezând. Capul îi este încununat de o coroană. În mâna dreaptă ţine sceptrul, iar cu stânga îl ţine pe Dumnezeiescul Prunc.

Pruncul este zugrăvit cum stă în picioare pe genunchii Maicii Sale. Cu mâna dreaptă se atinge de obrazul Ei, iar în stânga ţine globul - simbol al stăpânirii asupra lumii.

Această minunată icoană s-a aflat o perioadă îndelungată în catedrala din Pskov şi s-ar fi aflat încă mult timp, dacă nu venea anul negru 1917... În timpul Revoluţiei bolşevice, icoana a dispărut. Însă, acum două sute de ani, de pe ea fusese făcută o copie nu prea mare -

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

34

110x70 cm, care a nimerit în mănăstirea „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” din Kiev. După venirea bolşevicilor, o maică pe nume Teodora, cu binecuvântarea părintelui duhovnic Boris Cvasniţki (care a sfârşit muceniceşte, fiind împuşcat în 1931, de către prigonitorii credinţei), a păstrat icoana. Şi iată, când în oraşul Kiev, după ani de prigoană, această biserică s-a redeschis, icoana „Caută la smerenia” se întoarce înapoi. De acum, va începe o nouă viaţă a vechii icoane - o viaţă uimitoare, neobişnuită.

Conform parohului bisericii, egumenului Damian, „Caută la smerenia”, care a devenit cunoscută prin chipul ei oglindit pe sticla icoanei, a fost dăruită bisericii în anul 1992 de către schimonahia Teodora. Vieţuirea monahală în mănăstirea kieveană, situată pe strada Moscovei nr. 42, abia începea. Icoana a fost pusă într-un chivot, confecţionat special pentru ea, în partea stângă a iconostasului.

Frumuseţea deosebită a chipului atrăgea privirile credincioşilor, care ore în şir stăteau în faţa icoanei, rugându-se.

Datorită acestei icoane şi biserica deveni cunoscută în tot oraşul. În anul 1993, egumenul mănăstirii de călugări a atras atenţia la faptul că culorile icoanei de sub sticlă s-au întunecat. S-a luat decizia să fie invitaţi restauratori pentru a da o apreciere schimbării culorilor. Însă pe 1 august, în ziua Cuv. Serafim de la Sarov, când a fost scoasă rama cu sticlă, cei prezenţi au văzut că tonalitatea culorilor era neschimbată, însă pe sticla ramei, pe partea interioară, a apărut amprenta argintie, identică cu silueta Maicii

Chipul oglindit pe sticla icoanei, nefăcut de mână omenească

Domnului şi a Dumnezeiescului Prunc. Rezultatele studiilor efectuate de savanţii din Kiev au fost uimitoare: reflecţia argintie de pe sticlă are origine organică şi este o oglindire nefăcută de mână a Maici Domnului şi a Pruncului, care pe fundal întunecat apare în negativ, iar pe fundal alb - în pozitiv. Sticla cu oglindirea icoanei a fost pusă lângă icoană. În preajma icoanei şi a chipului nefăcut de mână de pe sticlă se săvârşesc minuni.

Mărturii din vremuri de prigoană

Minuni şi întâmplări din viaţa Sfântului Glicherie, istorisite de cei ce l-au cunoscut (I) Nu cu multă vreme în urmă, redacţia revistei noastre a avut parte de o mare bucurie, primind un exemplar al unui manuscris ce conţine istorisiri adevărate despre luptele credincioşilor din zona Brusturi – Poiana – Oglinzi (jud.

Neamţ) şi împrejurimi, pentru păstrarea dreptei credinţe strămoşeşti, dar şi relatări ale unor minuni cutremurătoare, săvârşite de Sfântul Ierarh Glicherie. Autorul manuscrisului este credinciosul Gheorghe Păstrăvanu din localitatea, încă în viaţă, care şi-a aşternut pe hârtie toată bogăţia unei vieţi trăite în Biserica Ortodoxă de Răsărit, la umbra falnicului ei stejar, ce veghează şi acum asupra ei, din ceruri.

Dorim să împărtăşim şi cititorilor noştri bucuria acestei lecturi duhovniceşti, urmând ca prin ajutorul lui Dumnezeu, în fiecare număr al revistei noastre să postăm câte un capitol din aceste memorii extraordinare, nepublicate până acum.

kkkkkkkkk Prefaţă

Încă de la începutul lumii, multe suflete alese au dobândit Raiul prin mărturisirea credinţei în Iisus Hristos – Domnul, prin jertfe şi chinuri. Suntem mulţumiţi că şi ţara noastră a fost binecuvântată cu astfel de suflete. Cu toate că a fost subjugată de popoare păgâne, totuşi a avut parte de un popor binecredincios, harnic şi stăpân pe el. Pe pământul ţării noastre au fost şi sunt mulţi oameni temători de Dumnezeu.

Munţii noştri s-au sfinţit din belşug de suflete alese ale sihaştrilor, pustnicilor şi mucenicilor. Pădurile noastre au adăpostit multe mănăstiri şi biserici, unde prin altarele lor s-au plămădit mulţi sfinţi ierarhi, care prin suferinţe au mărturisit credinţa cea adevărată şi mulţi dintre ei n-au suferit

35

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

putrejune. Aceştia sunt pentru noi ca un roi de albine, care ne îndulcesc cu rugăciunile lor cele neîncetate către Domnul. Prin ei, ne-a binecuvântat Dumnezeu şi pe noi, şi ne-am apropiat mult de harul Său. O asemenea albină de miere duhovnicească aducătoare, care a luptat toată viaţa sa pentru apărarea dreptei credinţe, suferind chinuri grele şi multe bătăi, a fost şi este şi Sfântul Ierarh Glicherie.

Datori suntem să-i mulţumim Domnului şi noi, cei care l-am cunoscut şi ne-am învrednicit de-a primi binecuvântarea lui cât a fost pe pământ, precum şi cei care nu l-au văzut, dar au ţinut şi ţin, prin mărturisirea lui, credinţa cea dreaptă (cea pe stil vechi), că aceasta este adevărată şi mântuitoare.

Nici o altă credinţă, fie ea născocită sau primită de la altcineva, decât cea rămasă de la Sfinţii Apostoli şi întărită de Sfinţii dumnezeieştii Părinţi, însuflaţi de Duhul Sfânt de la cele şapte Soboare ecumenice, nu este mântuitoare. Iar noi, ştiind prea bine că suntem lăsaţi în lumea aceasta (fie mai mulţi sau mai puţini ani), pentru a ne mântui sufletul de veşnica muncă cea din iad, să luptăm din toate puterile noastre, să lăsăm orgoliile cele primite de la diavol şi să ţinem această credinţă dreaptă, pentru a ne învrednici de slava cea cerească. Zălog punem pe sfinţii noştri, mucenici, pustnici, ierarhi români care neîncetat se roagă pentru noi, căci ţinând această credinţă şi făcând faptele cele bune, cu siguranţă ne vom sălăşlui în sânul raiului, aproape de dumnezeiasca lumină a lui Hristos. Şi mai rog pe Bunul Dumnezeu, ca tuturor celor ce vor citi aceste mărturisiri de credinţă şi minuni, ce s-au scris aici, păstrate din tată în fiu prin viu grai, să li deschidă ochii minţii lor şi să se mântuiască.

Blagosloveşte, Sfinte Ierarhe Glicherie, pentru a scrie aici minunatele tale fapte şi trăiri duhovniceşti, precum şi alegerile tale, cele vrednice de toata mărirea, care le-ai făcut pe pământ, cand erai printre noi, când cu binecuvântarea lui Dumnezeu ai luat pe umerii tăi turma lui Hristos, care rămăsese fără păstor după anul 1924.

Minunile şi mărturiile care se vor scrie aici au fost povestite de Nicolai Păstrăvanu, mai târziu Nectarie Păstrăvanu (1880-1955), cel ce a fost un stâlp neclintit al Bisericii de Stil Vechi din România. El s-a născut şi a trăit în satul Poiana, com. Brusturi, iar mai apoi, după moartea soţiei lui, a lăsat toate în grija fiului său, Gheorghe Păstrăvanu (fiind şi el tot aşa întărit în această credinţă) şi a plecat la Slătioara, pentru a ajuta pe puţinii călugări, în frunte cu Sfântul Ierarh Glicherie, să ridice în acel colţişor de ţară (mai ferit de autorităţi) un sfânt lăcaş de cult pentru închinare.

kkkkkkkkk

I.

Statornicia Sfântului Glicherie în credinţă După ce în ţara noastră s-a primit calendarul gregorian, mulţi dintre călugării aflaţi prin mănăstiri care nu voiau să primească schimbarea, ieşeau şi se adăposteau pe unde puteau, de frică să nu fie prinşi că erau bătuţi şi chinuiţi, ca şi sfinţii cei din vechime care nu voiau să se închine la idoli. Astfel s-a întâmplat şi cu preotul Glicherie Tănase şi cu părintele David, care neprimind schim-

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

barea, au ieşit din mănăstirea Procov, ascunzându-se în munte la Râpa lui Coroi haiducul. Aici au dus o viaţă foarte grea, îndurând mult frig şi foame. Ne povestea bunicul că dormeau pe frunze în acea mică peşteră, pentru că el şi cu alţi creştini din Vânători i-au vizitat de mai multe ori, ducându-le câte ceva de trebuinţă. Dar se temeau şi ei să meargă mai des, pentru a nu-i vedea cineva şi să anunţe autorităţile, şi Doamne fereşte să fie prinşi părinţii şi arestaţi.

După doi ani de stat în acea peşteră ascunşi, Sfântul Glicherie şi părintele David s-au gândit să îşi facă bani de drum şi să meargă la Sfântul Munte. Au cosit toate fâneţele schitului Sihla, au mai vândut din hainele primite şi au reuşit astfel prin nişte creştini să-şi scoată paşapoarte şi au plecat.

Obştea Mănăstirii Neamţ, la anul 1920. Al treilea din rândul de jos este ieromonahul Glicherie Tănase.

Ajunşi acolo, au petrecut duhovniceşte, împreună cu ceilalţi sihaştri români, greci, bulgari, un an întreg. Sfântul Glicherie a gândit că ar fi bine să rămână acolo să se roage până la sfârşitul vieţii. Dar n-a fost să fie aşa. Întro Duminică s-a întâmplat ca Sfântul Glicherie să meargă să slujească Sfânta Liturghie la biserica Schitului Adormirea Maicii Domnului, care era aşezată pe cel mai înalt vârf al Athosului, unde a slujit împreună cu Patriarhul Ierusalimului şi cu Mitropolitul Sfântului Munte.

După terminarea slujbei, Preasfinţitul Patriarh a întrebat: Care este părintele Glicherie din România? Aceeaşi întrebare a pus-o şi preasfinţitul mitropolit. Atunci, Sfântul Glicherie arătându-se, cei doi au zis cum că au avut vedenie pentru el, că va trebui urgent să se întoarcă în România, că printr-însul va păstra Domnul o făclie a dreptei credinţe.

Ne povestea bunicul întotdeauna plângând dialogul dintre el şi Patriarhul Damianos: S-a apropiat de mine, spunea Sfântul Glicherie, cu paşi repezi Patriarhul şi mi-a zis: «Precum ciobanul care i-a venit în turma sa de oi o haită de lupi, le-au risipit toate oile şi le-au rupt în mai multe cârduri, nemaivăzându-se, sărmanul cioban ascunzându-se şi el să nu-l mănânce lupul s-a văzut amărât şi singur. Dar ce a făcut? A luat o talangă mare, a ieşit afară din ascunzătoare şi umblând pe dealuri, pe văi, prin păduri, prin tihărăi (n.red.: (Pop.) Povârniş pe coasta unui munte; râpă abruptă; loc râpos, sălbatic, acoperit cu vegetaţie deasă) şi

36

sunând talanga, oile una câte una care au mai rămas au început a se aduna, zbierând şi tremurând în jurul lui. Şi atunci a zis ciobanul: De voi mai trăi şi bine le-oi păzi, se vor înmulţi şi voi avea şi alte oi mai tinere şi mai bune. Tot aşa să faci şi sfinţia-ta, părinte Glicherie! Cât de greu va fi să mergi în ţară, căci creştinii rămaşi nealteraţi au nevoie de un adevărat păstor rânduit de Cel de Sus».

După mai multe învăţături folositoare de suflet de la Preasfinţitul Patriarh al Ierusalimului şi de la Preasfinţitul Mitropolit al Sfântului Munte, primind binecuvântare şi bani de drum, cei doi părinţi s-au întors în România iar la nevoinţă, la chin şi la durere pentru a-şi păzi turma.

nase o mulţime de femei, care ţipau la jandarmi să îl lase pe preot în pace, că doar merge pe drum.

S-a întâmplat să fie şi bunica noastră chiar printre acei jandarmi. Ea a luat repede bucata de barbă de pe jos, a sărutat-o şi a pus-o în batistă curată şi o păstra ca pe un odor sfânt. Ea era şi moaşa satului pe atunci. Multe femei şi nou-născuţi au scăpat de la moarte, prin punerea acestei batiste cu bucata din barba Sfântului pe trupul lor. Tocmai de aici s-a descoperit începutul minunilor Sfântului.

kkkkkkkkk

kkkkkkkkk

II. Păstrarea credinţei adevărate în timpul prigoanei Ajunşi iarăşi în Moldova, cei doi părinţi au şi fost înconjuraţi de credincioşi. La rugăminţile oamenilor, au mers iar prin sate, pentru a-şi face serviciile lor duhovniceşti.

După ani, cei în care cei de pe nou au schimbat şi data Paştelui (19261929), creştinii cei de pe vechi din toate judeţele Moldovei şi-au făcut bisericile lor.

Preoţii care nu au primit schimbarea, după ce au stat ascunşi pe unde au putut, când s-au văzut mai uitaţi de autorităţi au ieşit la datorie. Tot în acest timp, au mai venit şi din Sfântul Munte nişte preoţi, tot români, pe nume Ieromonahul Glicherie Tănase, în Pamvu, Varuh şi Zovremea stăreţiei la Schitul Procov sima, care au plecat din cauza schimbării din 1924, trimişi fiind tot de Patriarhul Ierusalimului, pentru a-l ajuta pe Sfântul Glicherie care, cu ajutorul lui Dumnezeu, i-au rânduit la bisericile noastre.

Dar toţi slujeau cu frică, că erau urmăriţi de autorităţi şi de răutatea celor schimbaţi. Nu puteau suporta să audă cum că se adună undeva creştinii pe vechi, la vreo biserică, că capii celor de pe nou imediat anunţau autorităţile, care şi erau pe urmele lor. Aşa s-a întâmplat şi la Buhalniţa, când jandarmii din judeţul Neamţ, fiind ajunţaţi cum că Sfântul Glicherie merge la sfinţirea bisericii în acel sat, au ieşit înainte şi au tras focuri de arme în convoiul de căruţe.

Apoi, un om de pe nou a descoperit jandarmilor în care căruţă era Sfântul Glicherie. Prin acea învălmăşeală de jandarmi şi de oameni, Sfântul a fost prins şi bătut mişeleşte. Unul dintre jandarmi i-a smuls o parte din barbă, cu piele cu tot, aruncând-o jos. Împrejurul lui deja se adu-

37

kkkkkkkkk

Mai departe, ştim din viaţa Sfântului, şi chiar din Acatistul lui, cum că a fost întemniţat la Piatra-Neamţ, cum şi ce chinuri de mucenic a răbdat. Dar, ca să nu pierdem noi credinţa, cu ajutorul lui Dumnezeu, a scăpat sănătos, venind iar la misiunea lui mântuitoare.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

Sfinţirea troiţei din parohia Vânători-Neamţ Cu prilejul hramului bisericii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din parohia Vânători-Neamţ, la invitaţia părintelui paroh Gheorghe Rogozan, Î.P.S. Vlasie Mogârzan a săvârşit Sfânta Liturghie, alături de un sobor de preoţi şi diaconi, împreună cu care, mai apoi, a sfinţit

Troiţa, în momentul finalizării lucrărilor de construire

Sfinţirea troiţei (21 mai / 03 iunie 2010)

troiţa din cimitirul parohial, ridicată întru pomenirea celor ce au pătimit pentru apărarea credinţei: ieroschimonahul Pamvu Hoisu, monahii Veniamin şi Ghedeon Hoisu, schimonahiile Isidora şi Serafima Stănoaie etc.

Troiţa a fost construită cu ajutorul credincioşilor parohiei, care şi-au dovedit credinţa şi unirea în cuget cu strămoşii, bunicii şi părinţii, cei ce L-au iubit mai mult pe Dumnezeu decât bogăţiile sau slava deşartă a acestei lumi trecătoare. Acest monument vrea să readucă în amintire timpurile în care prigoana şi ura vrăjmaşilor lui Dumnezeu îi unea prin legătura dragostei pe credincioşii acestei parohii.

kkkkjKKKK

Sfinţirea bisericii cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Torino (Italia) Plecaţi pe meleaguri înstrăinate, românii ortodocşi nu au uitat să-şi poarte cu dânşii acea visterie dumnezeiască, sădită în inima lor încă din pruncie, pe care noi oamenii o numim credinţa în Dumnezeu. Dincolo de mări şi oceane, unde pretutindeni este stăpânirea lui Dumnezeu, ortodocşii români au mutat hotarele Ortodoxiei şi au arătat lumii, că, chiar şi dincolo de hotarele văzute ale acestei lumi, omul îşi poate duce cu sine comoara duhovnicească ascunsă tainic în tărâmul sufletului.

De multe ori, se pare că românilor plecaţi peste hotare, necazurile vieţii şi străinătatea locului le-au întărit şi mai mult credinţa în Dumnezeu. Rupţi de meleagurile româneşti ale unei vieţi întregi, rupţi de cei dragi lăsaţi acasă, românii plecaţi în afara hotarelor poartă cu ei un întreg cortegiu de stări sufleteşti, pe care deseori le pot domoli sau birui prin rugăciune şi nădejdea spre mai bine în faţa Celui care pe toate le ştie şi pe toate le orânduieşte. Astfel, în acest spaţiu al sufletului încărcat de tensiuni sufleteşti, Biserica rămâne singurul locaş, spre care păşesc credincioşii, cerând de la Dumnezeu cele de folos sufletului şi vieţii de zi cu zi.

Un astfel de sfânt lăcaş este şi biserica parohiei ortodoxe de stil vechi din Torino şi celelalte biserici ale noastre de peste hotare, care în adevăratul sens al cuvântului formează o diasporă ortodoxă într-o lume catolicizată şi dezorientată. Dovada continuităţii duhului Ortodoxiei o face strădania credincioşilor români, aflaţi pe aceste meleagurile de mult înstrăinate sau chiar certate cu legea lui Dumnezeu, de a-şi ridica propriile lor lăcaşuri de rugăciune. În duminica de 28 iunie/11iulie 2010, prin strădania TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 29, Septembrie 2010

părintelui paroh, Dorian Saghin şi a creştinilor din acest ţinut, comunitatea ortodocşilor români de stil vechi, aflaţi la Torino (Italia), şi-a deschis porţile triumfător dar totodată smerit, chemând suflarea de jos şi binecuvântarea de sus, spre sfinţirea acestui sfânt lăcaş, unde credincioşii şiau găsit deseori mângâieri de suflet. Slujba de sfinţire a bisericii şi Sfânta Liturghie arhierească a fost săvârşită de preasfinţitul episcop Sofronie Suceveanul, alături de preasfinţitul episcop Antonie Ploieşteanul şi de mai mulţi slujitori ai Sfântului Altar, preoţi şi diaconi. Pentru unii, sfinţirea acestei biserici a fost privită ca un semn că Dumnezeu nu ne va părăsi niciodată; pentru alţii, ea a fost semn că ierarhia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România nu-şi uită fiii duhovniceşti. Şi una şi altă, într-o împletire duhovnicească, înfloresc în inimile credincioşilor nădejdea spre dobândirea mântuirii prin credinţa în Hristos şi întreaga lucrare a legii lui Dumnezeu.

iIiIiIiIiIiI

38

CUPRINSUL NUMĂRULUI 29: Glasul Domnului către un suflet păcătos................................................................. 2 Către poporul dreptslăvitor.................................................................................. 4 De vorbă cu Preasfinţitul episcop Evloghie Sibianul.................................................. 9 Tradiţie şi modernism în Biserica Ortodoxă (I)........................................................ 11 Cui se închină actualul patriarh al Rusiei?............................................................. 12 Despre iudaizarea catolicismului. Cronica lepădării (II)............................................ 14 Momente de răscruce în istoria Bisericii Ortodoxe, în secolele XX-XXI (III).................. 16 Ecumenismul, calea spre pierzare (IX)................................................................... 19 Încotro se îndreaptă Patriarhia Constantinopolului? (II)............................................ 21 Graiul vechilor cazanii (III)................................................................................. 23 Moaştele sfinţilor – izvor de sfinţenie sau sursă de sminteală? (II)............................... 25 Viaţa întru Hristos la Sfinţii Părinţi...................................................................... 27 Conştiinţa – dascăl şi judecător al omului (II)......................................................... 28 Vânătoarea de iluzii şi robia sufletească................................................................. 30 Rugăciunea vindecă bolile................................................................................... 31 Sfintele Cuvioase de la Mănăstirea Diveevo din Rusia (II).......................................... 32 Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (IV)................................................34 Mărturii din vremuri de prigoană (I)..................................................................... 35 Minunile Maicii Domnului - Cronica inedită a lui Andronic Duhovnicul....................... 38

TRADIŢIA ORTODOXĂ ADRESA REDACŢIEI: Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca, judeţul Suceava EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837 Email: secretariat@mitropoliaslatioara.ro Web: http://mitropoliaslatioara.ro