Traditia Ortodoxa 20

Revist` de cultur` [i educa]ie religioas`

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA

Revistă de cultură şi educaţie religioasă tipărită cu binecuvântarea

Î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit

VLASIE MOGÂRZAN

Colectivul Redac]ional:

Coordonator:

P.S. Episcop Vicar SOFRONIE SUCEVEANUL P.S. Episcop Glicherie Ieşeanul Ieromonah Bonifatie Bejan Ierodiacon Epifanie Dolhăscu

Coperta I: SOBORUL SFINŢILOR APOSTOLI. Icoană de la Mănăstirea Karakalou, Muntele Athos

Mesaj lumii ortodoxe ANATEMA ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI

Anatema celor ce atacă Biserica lui Hristos, învăţând că Ea este împărţită în aşazise „ramuri”, ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există vizibil, ci va fi formată în viitor, când toate „ramurile”, adică sectele, denominaţiunile şi chiar religiile - vor fi unite într-un singur trup. Anatema celor ce nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii Ortodoxe de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt valabile pentru mântuire. Prin prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici mai înainte pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti ori al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, ANATEMA! Anatema dată de Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (august 1983), şi adăugată la sfârşitul anatemelor din slujba Synodiconul Ortodoxiei, săvârşită întotdeauna în prima Duminică a Postului Mare, numită şi Duminica Biruinţei Ortodoxiei. Synodiconul este cea mai importantă slujbă cu caracter dogmatic din tot anul bisericesc, cu litanie, în care sunt anatematisite ereziile şi anatematisiţi nominal marii eretici şi cinstiţi marii apărători ai Ortodoxiei.

ORTODOXIA ESTE ADEVĂRATA CUNOAŞTERE ŞI CINSTIRE A LUI DUMNEZEU

Ce este Ortodoxia? Ortodoxia este adevărata cunoaştere şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi în Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea omului de către Dumnezeu, prin harul Preasfântului Duh, dăruit omului.

Duhul este slava creştinilor. Unde nu este Duh, acolo nu există Ortodoxie. Nu există Ortodoxie nici în învăţăturile şi filozofările omeneşti, stăpânite de intelectul mincinos şi înşelător, rod al căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată omului de la Dumnezeu spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este nici mântuire. Oricine va voi să se mântuiască, mai întâi de toate trebuie să se ţină de credinţa sobornicească; iar cine n-o va păzi întreagă şi fără de prihană, acela va pieri în veci.

(Simbolul de credinţă al Sfântului Atanasie cel Mare)

Sfântul Glicherie - un alt Maxim Mărturisitorul Adevărul de credinţă s-a păstrat prin jertfă şi suferinţă. Începător a fost Hristos, prin Patima de pe Golgota, urmat de Sfinţii Apostoli, de Mucenici şi Mărturisitori, ce şi-au vărsat sângele, neprecupeţindu-şi slava şi chiar viaţa, sau de către Sfinţii Părinţi, ce au păstrat cu sfinţenie predaniile şi învăţătura Bisericii Ortodoxe. Pentru a afla calea mântuirii, trebuie avută în vedere condiţia împreună-lucrării personale a omului, cu Harul dumnezeiesc.

Harul se transmite şi se pogoară în Biserică prin succesiunea apostolică, prin păstrarea dogmelor şi a Tradiţiei, deci doar rămânând în acelaşi duh cu Sfinţii Părinţi. Pentru a moşteni viaţa veşnică, trebuie să ne sârguim a lucra faptele bune ale credinţei, dar întru Adevărul revelat nouă de Mântuitorul Hristos.

Duhul Sfânt a pecetluit credinţa adevărată, prin săvârşirea de minuni, precum deschiderea uşilor bisericii la ruga Sfântului Vasilie cel Mare, spre ruşinarea ereticilor arieni; tâlcuirea dogmei Sfintei Treimi, prin minunea cărămizii din mâna Sfântului Spiridon; minunea dovedirii predaniilor adevărate, prin mâna Muceniţei Eufimia, ce ţinea cartea ortodocşilor în mâna dreaptă, iar pe a monofiziţilor la picioare. O altă mărturie a dreptei credinţe se face prin proslăvirea sfintelor moaşte, cu darul nestricăciunii, al izvorârii de mir ori al tămăduirii de boli, neputinţe sau patimi. Astfel, Dumnezeu a binevoit ca, la puţină vreme de la mutarea lor din viaţă, moaştele sfinţilor care au suferit pentru păstrarea Ortodoxiei şi neacceptarea inovaţiilor în Biserică, iniţiate prin impunerea calendarului catolic, elaborat de papa Grigorie al XIII-lea, să fie proslăvite.

Din acest motiv, Sfântul Cuvios Ioan Iacob Românul s-a înstrăinat în pustiul Iordanului, iar Sfântul Glicherie a părăsit schitul Procov, pribegind prin munţi, şi mergând la Sfintele Locuri, unde a obţinut sfat şi cuvânt de întărire, de a ţine aceeaşi credinţă, pentru care a fost urmărit, prigonit, arestat, bătut, exilat, pentru curajul de a înfrunta, precum altădată Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe înalţii prelaţi, ce săpau la temelia Bisericii şi la distrugerea ortodoxiei. În această pleiadă de sfinţi contemporani, se înscriu şi Sfântul Serafim Sobolev din Bulgaria, († 1950), ce a fost nevoit să părăsească mediul academic pentru a păstra dreapta credinţă, Sfântul Ioan Maximovici, Nicodim Aghioritul şi alţi cuvioşi cu viaţă sfântă, precum Ieronim de Eghina, Serafim Alexiev, Sava de la Esfigmenu, Athanasie de Paros, Macarie din Corint, Avacum Zilotul, Calinic Isihastul etc.

Ochiul ager duhovnicesc a sesizat greşeala ce se face prin acceptarea noului calendar, şi, următor fiind învăţăturii Sfântului Marcu Efeseanul, ce zice: „nu există concesie în materie de credinţă” a rămas statornic, ştiind că diavolul ispiteşte pe om mai întâi prin cele mici, iar apoi îl aruncă în patimile şi rătăcirile cele mari, precum necredinţa, deznădejdea şi apostazia. Când „semeni vânt, culegi furtună”; tot astfel, şi acceptarea schismei calendaristice, a deschis uşa ereziei ecumenice, care capătă amploare şi în ţara noastră. Totul este în funcţie de limpezimea ochiului duhovnicesc, cu care discernem adevărul, deosebindu-l de

falsele concepţii ce sunt impuse abuziv. Există oameni dintre care unii sunt clerici -, care afirmă că nu contează stilul calendaristic, fie el vechi, ori nou, deşi în genere, ei susţin principii sănătoase, antiecumeniste. Însă ei nu conştientizează că primul pas esenţial spre cădere a fost chiar acceptarea calendarului catolic de către Biserica oficială, în anul 1924.

Unii reproşează „stiliştilor” neascultare şi nesupunere faţă de capii Bisericii de stil nou. În acelaşi timp, însă, Sfinţii Părinţi, aceste călăuze ale Credinţei, ne spun că ascultarea este sfântă şi mântuitoare, însă până la erezie şi nici un pas dincolo... Cum să faci ascultare de nişte dezertori, ce încalcă flagrant canoanele şi dogmele ortodoxe?

Suntem nevoiţi ca, pentru păstrarea Credinţei, să nu ne supunem celor mari, ce abdică de la adevăr. Îi întrebăm pe cei ce fac afirmaţii aberante, de genul „nu cred că nu-l va mântui Dumnezeu şi pe prietenul meu musulman, că-i aşa de bun”... cine oare să îi mântuiască pe aceia, de vreme ce Mântuitorul este exclus din religia musulmană? Adevărul este nesuferit fiilor minciunii, aşa cum lumina irită ochiul obişnuit cu bezna. De aceea, cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai Adevărului sunt ereticii, sectanţii, şi toţi apostaţii contemporani. Cum să te mai miri de poziţia stângace şi nestatornică în mărturisire a clericilor de rând, dacă însuşi Patriarhul B.O.R., Daniel, la o conferinţă a Asociaţiei Studenţilor Creştin Ortodocşi (A.S.C.O.R.) din 1993, la întrebarea: „ce părere aveţi despre stilul vechi?”, a răspuns, ironic: „nu vedeţi că moldovenii ţin Revelionul înaintea Crăciunului?” De fapt, pentru un protagonist al ecumenismului, nu e de mirare nici faptul că el consideră Revelionul, această serbare păgânească, drept o sărbătoare creştinească.

Astăzi, Patriarhia oficială lansează sugestia de a introduce, în instituţiile de învăţământ, panouri ce conţin simboluri ale tuturor religiilor, inclusiv simboluri sataniste.

Nu ne putem juca după bunul plac cu lucrurile dumnezeişti, precum nu putem zice, ca în proverbul lui Dănilă Prepeleac: „fă-te frate cu dracul, ca să treci puntea”, fiindcă, slujind la doi domni, nu ne putem numi creştini. Nu ne putem face fraţi decât celora ce se închină Dumnezeului Adevărat, şi nu fraţi ai membrilor organizaţiilor politice, sau grupări secrete francmasonice.

Apostazia se extinde ca o plagă mortală... mulţi se ascund în spatele lozincii „cei mari vor răspunde”, dar să ia aminte, că scris este: „nici ei nu intră, nici pe alţii nu-i lasă să intre (în Rai)”. Doar recunoscând greşeala schimbării calendarului, precum mulţi au făcut-o, putem să ne întoarcem la Credinţa Sfinţilor, cât timp Dumnezeu ne mai dă vreme de pocăinţă, nutrind nădejdea mântuirii, şi a părtăşiei cu cei ce răspândesc deja mireasma Raiului, precum sfintele moaşte ale Sfântului Glicherie Mărturisitorul de la Slătioara.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

M.M.

4

Hirotonia întru arhiereu a arhimandritului Galaction Cordun Cel ce avea să devină, mai târziu, întemeietorul Mitropoliei Ortodoxe de Stil Vechi din România, Mitropolitul Galaction Cordun, lupta cu vitregiile sorţii, căutând să afle o scăpare din „satanica lucrare înfăptuită prin cei care purtau emblema de şefi spirituali ai poporului”, după cum el însuşi avea să mărturisească, mai târziu. În anul 1916, arhimandritul Galaction Cordun ocupa funcţia de secretar al Patriarhiei Române din Bucureşti. Datorită convingerilor sale religioase, este arestat şi închis în Mănăstirea Săveni - Ialomiţa. În urma războiului, este eliberat şi repus în treapta de arhimandrit al Patriarhiei Române din Bucureşti. Pentru nobilele sale calităţi de om al Bisericii, de slujitor al lui Dumnezeu, pus în slujba poporului, dar şi pentru meritele sale deosebite pe plan cultural - autor a 64 de lucrări (traduceri, omilii, tratate sau opere originale) -, arhimandritul Galaction Cordun este ridicat, în martie 1935, la treapta de arhiereu al Patriarhiei Române din Bucureşti. În cele urmează, vom reda deciziile care au stat la baza alegerii şi hirotonirii ca arhiereu, a P.S. Galaction Cordun. „Prin alegerea P.S. Nifon Criveanu orele fiind înaintate, s-a suspendat ca episcop al Huşilor, P.S. Episcop votarea amânându-se pentru o dată Vartolomeu al Râmnicului a fost lipsit de ulterioară. ajutorul arhiereului său vicar. Pe temeiul că În şedinţa din 26 Martie, după eparhia Râmnicului Noului Severin este una propunerea P.S. Episcop Lucian al dintre cele mai mari şi mai întinse eparhii, Romanului, s-a repetat votarea cu treiP.S. Sa a cerut şi a obţinut să i se dea un nou sprezece P.S., membri alegători. La desarhiereu vicar, în persoana P.C. Arhichiderea scrutinului, s-a constatat că P.C. mandrit Galaction Cordun, preot şi mare Arhim. Galaction Cordun a întrunit opt eclesiarh la Catedrala Patriarhală din Bucuvoturi; P.C. Arhim. Chesarie Păunescu reşti. Spre a satisface cererea, de multe ori un vot, iar patru au fost albe. Funcţie de repetată, a P.S. Episcop al Râmnicului, fiind rezultatul votului, Î.P.S. Patriarh a declaşi toate cerinţele legale îndeplinite, Sf. Sinod rat ales ca arhiereu vicar pe P.C. Arhim. în şedinţa de la 23 Martie 1935, a purces la Galaction Cordun. Apoi a dispus examialegerea unui arhiereu vicar. În acest scop, o P.S. Galaction Cordun narea canonică, care a avut loc în ziua de comisie specială, prevăzută în art. 3 din regu27 Martie. Şi, găsindu-se că îndeplineşte condiţiunile lamentul pentru alegerea arhiereilor vicari, a propus canonice cerute pentru a fi hirotonisit ar-hiereu, s-a Sfântului Sinod următoarele persoane, dintre care să dispus îndeplinirea celorlalte cerinţe legale în vederea se aleagă, prin vot secret, viitorul arhiereu vicar, cerut hirotoniei. Hirotonia ca arhiereu a noului vicar s-a de P.S. Episcop Vartolomeu: P.C. Arhimandrit Galac- săvârşit în Biserica „Domniţa Bălaşa” din Bucureşti, tion Cordun, P.C. Pr. N. Gheorghiu de la Biserica Do- în ziua de 31 Martie 1935, de către P.S. Episcopi: broteasa din Bucureşti, P.C. Arhimandrit Dr. Filaret Vartolomeu al Râmnicului Noului Severin, Gherontie Jocu de la Catedrala Patriarhală din Bucureşti şi P.C. al Constanţei şi Policarp al Episcopiei Mi-sionare, Arhimandrit Chesarie Păunescu, director şi profesor al primind titlul de Craioveanul.

Seminarului monahal din Cernica.

P.S. Arhiereu Galaction Cordun - Craioveanul, Procedându-se la votare, se constată că sunt este născut în com. Brehueşti-Hancea din jud. prezenţi cincisprezece P.S. Membri votanţi şi au Botoşani. Şi-a făcut studiile teologice superioare la întrunit: P.C. Arhimandrit Galaction Cordun - şase Academia Imperială Teologică din Petersburg, dobânvoturi, Pr. N. Gheorghiu - două voturi, P.C. Arhi- dind titlul de magistru. Înainte de război, cu câţiva ani, mandrit Dr. Filaret Jocu - cinci voturi şi P.C. Arhim. a fost numit preot la catedrala mitropolitană din Chesarie Păunescu - două voturi, dar, fiindcă nici unul Bucureşti, unde a slujit până la alegerea ca arhiereu dintre cei propuşi nu a întrunit majoritatea legală, şi vicar. În ultimii trei ani, a fost mare eclesiarh al acestei TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

5

Iunie 2008

GRAVE ABATERI CANONICE: Sus: Patriarhul B.O.R., Iustinian Marina, împreună cu Arhiepiscopul anglican Michael Ramsey de Canterbury, semnând „Comunicatul comun" de la Lambeth, iunie 1966, prin care se recunoaşte validitatea hirotoniilor anglicane; Jos: Iustinian Marina, vizită ecumenică în Armenia

catedrale. În timpul războiului, a fost internat de armatele de ocupaţie, ca ostatic, la Săveni-Ialomiţa, şi apoi deportat în Bulgaria. După război, în special între anii 1923-1926, a funcţionat ca misionar cultural la C.F.R., dezvoltând o lucrare apreciabilă printre muncitorii şi funcţionarii Căilor Ferate. Cu acest prilej, şi cu mijloacele puse la îndemână de C.F.R., a tipărit 64 de lucrări, cărţi, cuvântări, tratate, traduceri şi opere originale. P.S. Arhiereu Galaction a intrat la o vârstă foarte tânără în călugărie.” (text preluat din Revista Sf. Sinod, editată de B.O.R., anul LIII (1935), nr. 3-4 (Martie-Aprilie), pag. 174 -175, Bucureşti).

Deşi în 1916 se arată a fi un combatant aprig la adresa calendarului gregorian, totuşi, considerând că este singurul care împărtăşeşte acest punct de vedere, şi nefiind sprijinit de nimeni, după 1924 se resemnează în faţa sorţii, lăsând totul în mâna lui Dumnezeu, continuând a sluji în Biserica Mitropolitană din Bucureşti, după calendarul gregorian. El însuşi avea să mărturisească mai târziu, arătând cauza pentru care acceptase fărădelegea: „Când am fost eliberat din Mănăstirea Săveni şi mi s-a încredinţat din nou înalta treaptă de preot slujitor, arhimandrit în Biserica Mitropolitană din Bucureşti, slujind cea dintâi Sfântă Liturghie, după o absenţă apăsătoare, stând în faţa Sfintei Mesei, rugam pe Dumnezeu, să nu lase ca fărădelegea să biruiască dreptatea, nici toiagul păcătosului asupra dreptului. Dar om fiind, am plecat grumazul în faţa Dumnezeirii, zicând: „Facă-se voia Ta ”.

Iată ce simţăminte nutrea, chiar şi atunci când fusese ridicat la treapta arhieriei, aşteptând vremea prielnică pentru ca Dumnezeu să-i împlinească rugăciunea: „Să nu laşi, Doamne, toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor”. Amărăciunea acestei „lucrări satanice” avea să o guste din plin, vreme de treizeci şi unu de ani - din 1924 până în 1955 -, când Dumnezeu a împlinit prin el, cuvintele Proorocului David, ce zice: „Cere de la Mine şi voi da ţie neamurile moştenirea ta şi seminţia ta marginile pământului” (Ps. 2, 7).

Patriarhia din Bucureşti ripostează Imediat după venirea Mitropolitului Galaction Cordun la Slătioara, cât şi după numirea acestuia ca „Şef spiritual al Bisericii Tradiţionaliste de Răsărit” - după titulatura de atunci -, Sinodul Bisericii Ortodoxe de stil nou ia măsuri împotriva ierarhului, numindu-l „neascultător şi nesupus”. Răspunsul Mitropolitului Galaction era ferm: „Nu mă voi supune unor francmasoni, îmbrăcaţi în redingotă neagră, care vânează câştigul fără muncă, ci mă voi supune canoanelor Sfinţilor Părinţi, insuflaţi de Duhul Sfânt”.

Cu toate acestea, Patriarhul Iustinian, cu întreaga lui suită clericală, nu stă cu mâinile în sân, ci ia măsuri împotriva sa. Astfel, se recurge la „caterisirea” necanonică a Mitropolitului Galaction Cordun, care, la data de 5 aprilie 1955, prin scrisoarea notificată de Tribunalul Capitalei Republicii Populare Române, adresată Patriarhiei Române, fusese proclamat „Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Tradiţionaliste de Răsărit (Stil Vechi) din Republica Populară Română”.

Caterisirea Arhiepiscopului şi Mitropolitului Galaction Cordun de către Patriarhul Iustinian, la data de 14 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

6

aprilie 1955, nu este validă, din motiv că cei caterisiţi de către Sfintele Canoane, cât şi de hotărârile marilor Patriarhi ai lumii din 1583, 1756, 1848 (este cazul celor care au primit schimbarea calendarului), nu mai au puterea de a caterisi pe un alt arhiepiscop şi mitropolit, cu atât mai mult pentru faptul că motivul caterisirii este unul neîntemeiat, acela al reîntoarcerii la calea adevărului. Cei care primiseră schimbarea calendarului, căzuseră încă din 1924 (vremea în care s-a realizat această inovaţie în Biserica Română) sub caterisirea şi anatemele Patriarhilor celor patru Patriarhii ale lumii, care încă nu primiseră schimbarea calendarului, prin enciclicele elaborate în anii mai sus amintiţi, dintre care o amintim doar pe cea din anul 1756, care zice: „Chiril, din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic... Noi, pe care ne-a învrednicit Dumnezeu Sfântul, să ne aflăm în faţa acestui tron apostolesc şi patriarhicesc, canoniceşte şi apostoleşte, pentru ca să păzim cu credinţă fierbinte şi evlavie Sfânta Credinţă Ortodoxă, pe care am primit-o de la Sfinţii Apostoli şi de la cele 7 Sfinte Soboare Ecumenice, împreună cu dogma celor 7 Taine ale Sfintei noastre Biserici, Apostolească şi Sobornicească de Răsărit, şi acestea să le ţinem curate şi nepătate, după cum de sus şi de la început, Biserica lui Dumnezeu le-a primit de la Sfinţii Apostoli, neclintite, fără să adauge sau Arhimandritul Galaction Cordun. să scoată nici un cuvânt, până astăzi, şi nici până la sfârşitul veacului Fotografie din jurul anului 1920 acestuia, le păstrează curate ca pe Mireasa Domnului nostru, Iisus Hristos. Mai întâi, să păzim apostoleştile şi soborniceştile canoane nemişcate şi neştirbite, după cum le-am apucat. Al doilea ca, luând toate armele Duhului Sfânt, să ridicăm şi să ştergem cu desăvârşire, cu înfricoşat blestem şi veşnică anatemă, împotriva acelora care ar voi să îndrăznească să facă pogorământ, ca să primească orice adăugare ori scoatere (schimbare) - cât suntem în viaţă şi după moartea noastră -, până la sfârşit. Deci, cu puterea şi Darul Prea Sfântului Duh, Cel dătător de viaţă, dispreţuim şi aruncăm, cu desăvârşire, cea spurcată şi necurată şi hulitoare şi neaprobată, cea fărădelege alcătuită scrisoare ereticească, şi mergem după Sfântul Apostol Pavel, care zice: „Oricine vă va vesti vouă altele, afară de cele ce aţi apucat şi afară de cele ce v-am vestit vouă, măcar înger din Cer, sau însuşi noi, anatema să fie”, după cum şi la Canoanele Sfintelor Soboare se zice: „oricare ar adăuga ori ar şterge un cuvânt, acela să fie anatema de şapte ori” (...) Şi aşa ne-am hotărât cu tot Sfinţitul cler, care e cu noi şi cu adunare, creştinească, să dăm anatema de trei ori, fie că sunt din rândul clericilor, fie al laicilor (mirenilor), despărţiţi sunt de la Domnul Dumnezeu Atotţiitorul, blestemaţi şi neiertaţi şi, după moarte, să nu putrezească. Pietrele şi fierul să putrezească, dar ei niciodată, să moştenească lepra lui Ghiezi şi să se spânzure ca Iuda, să fie suspinând şi tremurând pe pământ ca şi Cain, mânia lui Dumnezeu pe capetele lor, să fie la un loc cu Iuda şi cu Iudeii cei luptători de Dumnezeu, să crape pământul şi să-i înghită ca pe Datan şi Aviron, îngerul Domnului să-i gonească pe ei cu sabia în toate zilele vieţii lor şi toate blestemele Patriarhilor şi ale Soboarelor să cadă pe dânşii, să fie veşnic sub anatema şi focul veşnic. Amin.” („Din Ierihon către Sion”. Sfântul Ioan Iacob Românul, vol. II, Editura Gordian, Timişoara, 1996) În primul rând, analizând situaţia, în anul 1955, Mitropolitul Galaction făcea parte din rândurile Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, o altă biserică decât cea de stil nou, cu altă ierarhie, separată de cea a B.O.R. În cadrul structurii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, Patriarhul Iustinian nu avea nici măcar îndreptăţirea sau puterea de a lua vreo decizie, şi cu atât mai mult nu avea puterea de a caterisi pe vreun cleric din această Biserică. În al doilea rând, pentru caterisirea unui cleric, trebuie cercetate amănunţit motivele care conduc la această decizie. Motivul pentru care Patriarhul Iustinian a declarat caterisirea Mitropolitului Galaction, era unul lipsit de orice temei canonic, care privea reîntoarcerea sa la dreapta credinţă, propovăduită de Sfinţii Apostoli şi întărită prin canoanele celor 7 Sfinte Soboare Ecumenice. Amestecul Patriarhului Iustinian în cadrul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi nu era permisă, din punct de vedere canonic şi al Fotografie oficială a Patriarhului rânduielilor bisericeşti.

Iustinian, în care poartă decoraţia În al treilea rând, ascultând mărturiile patristice, şi făcând referire la aşa-zisele acte de caterisire asupra „calendariştilor” de către sinoadele biseri-

7

comunistă „Ordinul Muncii Clasa I”

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

ceşti ale stilului nou, să aducem în discuţie cele spuse de Sfântul Dionisie Areopagitul, care arată că: „dacă un ierarh excomunică [cateriseşte] pe oricine împotriva voinţei lui Dumnezeu, judecata dumnezeiască nu se va abate asupra acelei persoane (excomunicate), pentru că ierarhul ar trebui să aplice acele măsuri potrivit judecăţii dumnezeieşti, iar nu potrivit propriei sale voinţe". (Patrologia Græca, vol. IV, col. 181B). Cu alte cuvinte, caterisirile pronunţate în duhul vrăjmăşiei şi meschinăriei; din raţiuni politice sau în scopul răzbunării, ori pentru a demonstra un lucru oarecare, sunt lovite de nulitate, deci nu au puterea de a lega. Dovadă stau Sfinţii ziloţi - din Sfântul Munte sau de pretutindeni -, şi cei ce nu s-au aflat în comuniune cu Bisericile stilului nou, aflate, la rândul lor, în comuniune deplină sau în dialog ecumenic cu bisericile schismatice sau eretice. La cele Şapte Sfinte Soboare a toata lumea, care sunt temelia Ortodoxiei, Sfinţii Părinţi au statornicit, pentru totdeauna, dreapta credinţă şi au luptat împotriva hulitorilor eretici, insuflaţi fiind de Duhul Sfânt.

Deci, caterisirea din 14 aprilie 1955 asupra Arhiepiscopului şi Mitropolitului Galaction Cordun este necanonică şi nelucrătoare. În sprijinul acestei afirmaţii, aducem şi tâlcuirea Canonului al 15-lea, de la Întâiul şi al Doilea Sinod din Constantinopol, de la anul 861, care, printre altele, grăieşte: „... iar cei care se despart de împărtăşirea cu mai-marii şezători ai lor din motive de erezie (sau schismă n.ed.) propovăduită de aceştia, şi care (schismă) sau erezie sunt oprite şi certate de Sfintele Sinoade şi de Sfinţii Părinţi, aceştia, care se despart, nu numai că nu se osândesc, dar şi de cinste se învrednicesc, pentru că au păzit Biserica de schismă, erezie sau învăţături greşite ale acelor minciuno-episcopi. Aceştia se pot despărţi chiar şi mai înainte de hotărârea Sinodului, căci nu greşesc”. În ceea ce priveşte caterisirea unui cleric, înşişi dumnezeieştii Apostoli poruncesc a se caterisi sau a se afurisi, cei care încalcă rânduiala Sfintelor Canoane, însă acest lucru presupune, ca cel învinuit să stea de faţă la judecată, să se dovedească că a încălcat rânduiala Sfintelor Canoane, şi, abia după aceasta, să fie lipsit de Darul lucrător al preoţiei sau al arhieriei. Şi în cazul mirenilor, abia după judecata soborului sau a episcopului, şi după ce este dovedită învinuirea, să li se aplice afurisenia sau anatematisirea (vezi Tâlcuirea canonului 3 al Sfinţilor Apostoli). Canoanele poruncesc soborului episcopilor celor vii, să caterisească pe preoţi sau să afurisească pe mireni, când aceştia încalcă Sfintele Canoane. În cazul Mitropolitului Galaction Cordun, prin întoarcerea lui la dreapta credinţă, nu poate fi vorba despre vreo abatere canonică. Singura „vină”, adusă asupra lui a fost nesupunerea faţă de cei care au primit schimbarea calendaristică, prin adoptarea calendarului gregorian. Toţi aceştia se aflau în schismă, în opoziţie faţă de adevărata Biserică, fiind căzuţi sub caterisirea Sfintelor Canoane şi anatematisirea (deja aplicată) de soborul marilor Patriarhi ai lumii.

Monah C.

Sunt sau nu valabile cele Şapte Sfinte Taine săvârşite în Biserica stilului nou din România (B.O.R.)?

Anumite lucruri au provocat, de-a lungul istoriei, aprige controverse teologice. Trecerea timpului nu a adus lămurire lor; ba, din contră, le-a cufundat într-o şi mai mare nedumerire. Se întâmplă, de multe ori, ca şi noi să fim întrebaţi cu privire la aceste lucruri. Nu de puţine ori, suntem surprinşi de întrebările interlocutorilor noştri; însă, de fiecare dată, ele se dovedesc a fi binevenite. Întrebările, opiniile sau gândurile cititorilor noştri (bine intenţionaţi, ori simpli iscoditori), sosite prin intermediul corespondenţei electronice, gravitează în principal în jurul unor chestiuni susceptibile a provoca polemici interminabile. O astfel de întrebare ar fi aceasta: Sunt sau nu valabile cele Şapte Sfinte Taine săvârşite de către clericii Bisericii oficiale (de stil nou) din România? Un simplu răspuns din partea noastră - de genul DA sau NU -, cu siguranţă nu i-ar mulţumi pe cititorii noştri.

Să ne aducem aminte că Încă de la prima ei formă de organizare, din anul 1924, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România a fost ţinta multor atacuri. Ea a fost transformată într-un bastion în care s-a tras cu arma - la propriu vorbind (a se vedea mărturia părintelui Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan Iacob Românul, martor al evenimentului, publicată sub numele de Măcelul de la Cucova); s-a lovit cu patul puştii, ori s-a împroşcat cu jeturi retorice - jigniri sau minciuni -, ce denotă, de multe ori, lipsa oricărei conştiinţe ortodoxe ori a vreunei temelii duhovniceşti. Dar, dată fiind situaţia istorică şi actuală, singura concluzie este că tocmai de la păstorii Bisericii de stil nou, s-a întreţinut, în timp, această stare bolnăvicioasă de confuzie, minciună şi agresivitate la adresa ortodocşilor tradiţionalişti (de stil TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

8

vechi) din România. Şi nu ţinerea calendarului iulian în sine i-a tulburat pe aprigii noştri contestatari, ci faptul că Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România nu se află în comuniune cu B.O.R. Deseori, ei îşi încep atacul verbal prin invocarea unor frazeşablon, de genul: „Şi Patriarhiile Moscovei, Serbiei, Ierusalimului ţin stilul vechi, dar ele, de dragul unităţii, trec peste acest impediment, şi slujesc împreună cu patriarhiile de stil nou, printre care şi B.O.R." Deci, tot războiul lor contra noastră se reduce la o chestiune unică, şi anume la comuniunea euharistică. Mai mult, clericii şi credincioşii Bisericii oficiale (B.O.R.), vin cu încă un argument: „BOSV nu este recunoscută canonic de Patriarhia de Constantinopol". Dar chiar prin însăşi etimologia sa, cuvântul canonic vine de la substantivul canon. Ori, e de la sine înţeles ca nu poate fi canonic decât ceva (sau cineva) care respectă canoanele. Fac Bisericile de stil nou acest lucru? Vom vedea imediat...

Patriarhul B.O.R., Daniel Ciobotea întâmpinându-l pe Petru Gherghel, episcop romanocatolic de Iaşi. Săptămâna de Rugăciune Ecumenică, 18-25 ianuarie 2008

Mai suntem acuzaţi (printre altele), şi de faptul că am făcut din calendarul patristic un „idol" la care ne închinăm, ori o dogmă.

Iată că tocmai faptul că nu ne aflăm în comuniune cu alte Patriarhii ce folosesc calendarul iulian, se face cea mai bună dovadă împotriva acestor cleveteli. Înseamnă, deci, că nu numai calendarul iulian este condiţia unei comuniuni liturgice, ci mai există încă ceva. Acel ceva este tocmai participarea şi părtăşia patriarhiilor mai susmenţionate, indiferent de calendarul pe care îl folosesc, la înfricoşătoarea panerezie a secolului nostru: mişcarea ecumenică, marea desfrânată a acestui veac apocaliptic. Este impropriu chiar să măsurăm acum gradele ori măsura de implicare a structurilor Bisericilor oficiale in mişcarea ecumenică. Fără să greşim, putem afirma că toate sunt la fel de ecumeniste, moderniste şi inovatoare, indiferent dacă folosesc calendarul iulian sau pe cel gregorian, papistaş.

Să nu se uite că schimbarea calendarului nu a fost decât portiţa (sau, mai bine zis, ruptura în gardul viei pomenite de Proorocul David), care a lăsat drum deschis porcilor sălbatici, care au păscut-o (nimicit-o). Ce anume simbolizează acest gard, dacă nu chiar Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe? Şi cine sunt porcii sălbatici, dacă nu chiar ereticii, prezenţi cu mare pompă şi fast la reuniunile ecumenice, şi autointitulaţi, cu emfază, „biserici"? Iată cine a ajuns să se înfrupte din Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, batjocorindu-le! În America cea „civilizată", există întregi jurisdicţii ale Bisericii Ortodoxe a Antiohiei (şi nu numai), care dau Tainele (cu ordine exprese, primite de la Patriarhia de Constantinopol), membrilor unor confesiuni eretice, osândite de Sfintele Soboare Ecumenice: monofiziţilor, catolicilor, monoteliţilor sau protestanţilor. În anul 2004, ultraecumenista şi inovatoarea Patriarhie de Constantinopol (prin reprezentantul său, Mitropolitul Augustin, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Germania), a recunoscut „botezul" luteran, prin semnarea unui acord. Mai pe înţelesul cititorului, asta înseamnă că, la venirea la Ortodoxie, un luteran nu mai trebuie botezat.

Ce să mai ştie însă bietul om? Din o mie de informaţii pe care le primeşte, aproape toate sunt măsluite. Prin informaţiile false, se produce manipularea maselor; adevărul este ţinut în întuneric, iar minciuna este lăudată şi prezentată drept adevăr. Cât despre soarta mincinoşilor cu mitre şi odăjdii strălucitoare, aceasta va fi pe măsura lucrării lor de aici, de pe pământ. În timp ce norodul simplu se va putea apăra prin neştiinţă, cei ce ţin sceptrele puterii nu vor putea spune că nu au ştiut.

Pentru mulţi dintre ei, judecata va începe încă din viaţa aceasta, spre a fi pildă de îndreptare celor ce poate ar vrea să le urmeze pe aceeaşi cărare a pierzării. Ei se vor demasca pe ei înşişi, ori vor fi vădiţi de Dumnezeu...

Ajungem acum la esenţa problemei: existenţa sau inexistenţa Harului în Biserica oficială Cu părere de rău pentru cei iscoditori, trebuie să spunem că nu această chestiune în sine ne preocupă pe noi, ortodocşii de stil

9

Rugăciune ecumenică, în cadrul aceluiaşi eveniment

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

bisericii catolice, aşa cum a vechi. Existenţa sau inexistenţa susţinut-o şi fostul Patriarh Harului este o chestiune care (mort în condiţii cel puţin susţine numai de iconomia lui pecte, pe masa de operaţie); aşa Dumnezeu, dar asta nu îndreptăţeşte nici atitudinea ierarhilor cum declară şi actualul Partiarh, Biseiricilor de stil nou, începând aprig ecumenist şi „propovăcu anul 1924 şi până astăzi, şi duitor al promovării religioase nici rămânerea în comuniune cu prin dialogul interetnic sau prin ierarhii inovatori (nou-calendaschimburile de experienţă liturrişti) şi/sau eretici (ecumenişti). gică”... cu heterodocşii, cum să Iar cât despre această iconomie, Sfânta Liturghie Cerească, detaliu din scena ne numim noi oare „soră” cu ea? noi, ca simpli muritori, nu ştim „Împărtăşirea Apostolilor” - Mănăstirea Oare săvârşind slujbe liturgice Dechani, Serbia nici în ce măsură harică mai împreună cu ereticii, nu se lucrează încă în B.O.R., iar, în împărtăşeşte şi ea de erezie? cazul în care există, nu ştim când anume va înceta. Graiurile patristice spun răspicat: cine slujeşte cu Canonic vorbind, noul calendarism se află sub ana- ereticul, se face părtaş ereziei lui, devenind la rândul tema Sfinţilor Părinţi (a se vedea Anatemele marilor lui eretic. Câte slujbe nu au slujit cei din BOR cu Patriarhi ai lumii din anii 1583, 1756, 1848 asupra ereticii catolici? În concluzie: nu cumva s-au făcut inovatorilor calendarişti sau Canoanele Sfinţilor Pă- părtaşi ereziei lor? rinţi împotriva ereziei). Cât priveşte erezia ecle- Mai este ceva de făcut? ziologică a ecumenismului, Biserica Ortodoxă Rusă din Conştiinţa ortodoxă ne îndeamnă să ne înAfara Graniţelor a predat-o anatemei (v. pag. 2). Aşadar, grădim de ierarhia inovatoare, autodeclarată „soră” a dacă e să gândim situaţia stricto-senso, adică în duhul ereticilor, şi să luptăm, pe cât e cu putinţă şi ne va întări legii (al Sfintelor Canoane), opinia unora că B.O.R. este Dumnezeu, pentru păstrarea Ortodoxiei neîntinate. Vina lipsită de har, nu ar fi chiar o opinie lipsită de temei. pentru anumite sminteli aparţine, în mare parte, ierarTotuşi, nu afirmăm cu certitudine inexistenţa hilor inovatori, dintre care mulţi au aparţinut sau aparţin harului în B.O.R. Dumnezeu este îndelung răbdător şi organizaţiilor oculte (luăm în considerare aici numai mult milostiv, dar dreapta Sa mânie este groaznică, dezvăluirile publice din mass-media...). Este ştiut că în atunci când vine asupra călcătorilor de lege. Cele expuse lojile masonice, se spurcă ritualic icoana Maicii Dommai sus sunt un motiv perfect întemeiat pentru îngră- nului, prin lucruri pe care nici hârtia nu le poate suporta, direa şi ruperea comuniunii cu Biserica oficială, din spre a fi descrise. Ce fel de preoţi ies din punerea pricina inovaţiei calendaristice, făcută de aceasta din mâinilor acestor „minciuno-ierarhi”, cum, pe drept urmă cu scopul declarat de a se apropia de catolicism. cuvânt, sunt numiţi, potrivit Canonului 15 de la Sinodul Dacă raportăm ideea de faţă la situaţia actuală din BOR, I-II? Ori, cât de ortodocşi mai sunt unii ierarhi, care care peste noapte a devenit „biserică-soră” cu biserica apostaziază la vedere, afişându-se în ipostaze ecumecatolică, se poate spune că s-a ajuns la fundul sacului, niste (şi mă rezum doar la săptămâna aşa-zis de „rugăplin odinioară cu pogorăminte şi indulgenţe, şi se poate ciune ecumenică”, intrată deja în „tradiţia” tristă a ajunge în situaţia în care, în curând, vom spune în mod dialogului interconfesional)? Acestea sunt problemele lipsit de orice umbră de îndoială, că, de vreme ce însăşi serioase, pe care ar trebui să şi le pună credincioşii Biserica de stil nou a întors spatele Ortodoxiei, punând simpli din B.O.R., dar şi din celelalte biserici ortodoxe metanie Papei, înseamnă că de bunăvoie renunţă şi oficiale, angrenate în ecumenism. Nu sunt oare îndrepalungă Harul Duhului Sfânt. tăţiţi cei ce se îndoiesc de existenţa harului sfinţitor la Aproape toate confesiunile eretice ale Apusului asemenea persoane? După cum decurg relaţiile de îşi au originea în catolicism. Ele sunt mlădiţe otră- „colaborare interconfesională”, e vădit faptul că, în vitoare: buruieni, neghine şi aguride, răsărite din bise- scurt timp, B.O.R. va fi catolicizată. Şi, atunci, oare, rica catolică - acest trunchi putred şi ros de ambiţiile de- Dumnezeu nu îşi va ridica Harul Său din ea? şartelor măriri lumeşti, stropit din belşug cu sângele din T.M vremea Inchiziţiei sau a cruciadelor. Cum să te numeşti „soră” cu o desfrânată? Ce părtăşie are întunericul cu lumina? Şi, dacă Biserica de stil nou se numeşte soră a TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

10

Preasfinţitul Episcop Evloghie Oţa „Nu mă pot apăra decât prin a mă supune legilor politice ale statului şi administraţiei, adică de a nu fura sau omorî pe nimeni. Acuza adusă asupra mea, că fac slujbe dumnezeieşti ziua şi noaptea, este de fapt datoria mea, pentru că un episcop trebuie să fie găsit mereu rugându-se în biserică, pentru ţară şi conducătorii ei - fie că aceştia cred sau nu în Dumnezeu. (...) Linia de credinţă pe care merg împreună cu credincioşii mei rămâne de stil vechi; suntem atâtea mii în ţară, şi nu suntem o sectă otrăvită cum spun unii preoţi de stil nou; nu suntem nici un cult nou născocit şi periculos pentru stat, ci am rămas aceiaşi, neschimbaţi, aşa cum a fost întreaga Biserică Ortodoxă Romană, până la data de 1 octombrie 1924, când ziua de 1 a devenit 14... Noi n-am schimbat stilul, ci am rămas ceea ce am fost şi suntem în continuare: Biserica Ortodoxă Română, păstrătoare a tezaurului ortodox neştirbit. Este de datoria noastră, ca slujitori cinstiţi şi corecţi, să păstrăm credinţa aşa cum ne-au predat-o străbunii noştri, pentru care să aibă poporul român creştin deplina încredere că vom lua cu toţii dumnezeiasca răsplată, în ziua dreptei judecăţi de apoi.”

P.S. Evloghie Oţa

Scurtă biografie Preasfinţitul Evloghie Oţa s-a născut la 1 iulie 1909, în comuna Geoagiu de Sus, primind la botez numele de Sabin. În anul 1922, la vârsta de 13 ani, pleacă la Sfântul Munte Athos, împreună cu un călugăr roman. În cei 18 ani de şedere la Muntele Athos a fost tuns în monahism, apoi hirotonit ierodiacon şi ieromonah. În anul 1940, ieromonahul Evloghie se întoarce în România, pentru a-şi vizita familia. Deoarece începuse cel de-al doilea război mondial, autorităţile române nu i-au permis întoarcerea în Sfântul Munte, fiind nevoit a rămâne în ţară. Cea mai timpurie fotografie cunoscută a P.S. Evloghie.

Neştiind de existenţa preoţilor ce nu primiseră stilul Sibiu, anul 1934 - ierodiacon Evloghie, musafir din nou (gruparea de rezistenţă condusă de părintele Sfântul Munte, în vizită la familia Galasiu.

Glicherie Tănase), şi pentru că mănăstirile şi schiturile din Muntele Athos urmau rânduiala slujbelor după calendarului iulian, el a dorit să se retragă undeva, pentru a putea păstra fără împiedicare stilul vechi. De aceea, a cerut Patriarhiei Române să i se ofere reconstrucţia unui aşezământ monahal aflat în paragină. A fost trimis la Mănăstirea Râmeţ, din fostul raion Aiud (azi, judeţul Alba), al cărei stareţ va fi vreme de 15 ani, în perioada 1940-1955, întemeind un nou schit în localitatea Teţu şi un paraclis la Teiuş. Ca recunoaştere a ostenelilor sale, el va fi ridicat apoi la vrednicia de arhimandrit.

Tot din iniţiativa sa a fost dezgropată vechea Ieromonahul Evloghie Oţa (înveşmântat în felon), înBiserică, acoperită cu pământ şi pietriş, aduse de către conjurat de preoţi, monahi şi credincioşi. Fotografia a ape, unde a fost descoperit un craniu gălbui, frumos la fost făcută în jurul anului 1940, în perioada rectitoririi Mănăstirii Râmeţ. vedere, ce răspândea mireasmă plăcută. Unii martori, spun că odată cu apa ce a fost scoasă din biserică, a ieşit şi un craniu, ce a ocolit-o de trei ori, aşezându-se apoi singur pe fereastra sfântului altar. Părinţii din obşte l-au aşezat apoi cu evlavie, într-un loc curat, neştiind al cui este. Chiar şi astăzi, craniul Sfântului Ghelasie de la Râmeţ (căci, printr-o minune, s-a aflat că al era său), este aşezat într-o frumoasă raclă de lemn, fiind păstrat în noua biserică

11

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

comuna Râmeţ, unde mănăstirea fusese desfiinţată, iar călugării mutaţi în alte părţi. În urma procesului, stareţul Evloghie va fi condamnat la 1 an închisoare corecţională, iar monahul Pahomie Morar (viitorul preasfinţit Pahomie Vrânceanul, † 2006) - la 6 luni cu suspendare, pe care le-au executat însă în Penitenciarul Turda şi Aiud, după recursul făcut de Procuratură.

25 aprilie 1943 - obştea Mănăstirii Râmeţ.

Încadrat în gruparea de rezistenţă, în anul 1955, părintele Evloghie va face parte din delegaţia trimisă la Bucureşti, pentru a-l contacta pe preasfinţitul Galaction Cordun, alături de părintele Dionisie Hugeanu şi Silvestru Onofrei (viitorul mitropolit). După înscăunarea preasfinţitului Galaction ca Mitropolit al Bisericii

În mijloc, se află stareţul Evloghie Oţa a mănăstirii, la loc de mare cinste. În primăvara anului 1953, stareţul Evloghie Oţa şi toţi călugării de la Mănăstirea Râmeţ, de la cele două paraclise din Teiuş şi Teţu, precum şi credincioşii din alte şapte localităţi învecinate, vor reveni la Biserica Ortodoxă de Răsărit, care păstra calendarul iulian.

Deoarece Mănăstirea Râmeţ se afla sub jurisdicţia Episcopiei Clujului şi a Mitropoliei Ardealului a Bisericii de stil nou (cu reşedinţa la Sibiu), părintele Evloghie a cerut, motivat, recunoaşterea acestei reveniri, dar răspunsul a fost negativ. În consecinţă, el a înaintat un memoriu la Procuratura Generală la Bucureşti, dar aceasta şi-a declinat competenţa şi a înaintat memoriul din nou la Mitropolia Sibiu.

Ca urmare a faptului că această problemă lua o amploare deosebită şi tindea să se extindă şi în alte localităţi şi la alte mănăstiri, organele de securitate au dispus arestarea stareţului, a monahului Pahomie şi a altor 5 călugări. Monahii au fost eliberaţi după alte 3 luni de zile, dar li s-a impus domiciliul obligatoriu în

5 august 1956 - Arhimandritul Evloghie Oţa, la Mănăstirea din Copăceni, judeţul Giurgiu

Mănăstirea Slătioara, Sâmbăta Mare a anului 1967 - Preasfinţiţii Evloghie Oţa şi Meftodie Marinache Ortodoxe, în anul 1956, arhimandritul Evloghie Oţa este numit stareţ la Mănăstirea Copăceni (judeţul Giurgiu). În anul 1956, părintele Evloghie va fi hirotonit episcop, stabilindu-se la mănăstirea din Copăceni, pe care a păstorit-o, fiind în permanenţă urmărit de preoţii pe stil nou şi hărţuit de Securitate. I s-au inventat probe mincinoase pentru a-l învinui de uneltire contra ordinii sociale şi de stat; ca urmare, a fost arestat în anul 1958, fiind anchetat şi condamnat la 10 ani de muncă silnică, din care va executa 6 ani şi 4 luni.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

12

În perioada de arest, Mănăstirea Copăceni a fost demolată în întregime, de către preoţii de stil nou din comună, iar toate odoarele bisericii, precum şi bunurile obştii, au fost confiscate. Terenul mănăstirii a intrat în patrimoniul C.A.P. Copăceni, care l-a folosit pentru agricultură. În anul 1964, recent eliberat din închisoare ca urmare a amnistiei colective, preasfinţitul Evloghie se stabileşte în Bucureşti, pe strada Televiziunii nr. 13, în cartierul Militari, unde va cumpăra o casă şi va pune temelia unei mănăstiri ortodoxe de stil vechi, cu obşte de călugări, având hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Organele Miliţiei au încercat să-l alunge din localitate, pe motiv că nu avea mutaţie. A întocmit numeroase memorii, în care cerea cu insistenţă să i se respecte dreptul de a locui în casa care era proprietatea lui, denunţând adevăratele motive pentru care nu era lăsat să locuiască în Bucureşti. El a argumentat că nu lipsa autorizaţiei de construcţie sau a mutaţiei (pentru care alţi vecini în aceeaşi situaţie erau lăsaţi în pace) constituia o vină, ci activitatea sa religioasă şi teama că aceasta s-ar putea extinde.

Episcopul Evloghie va adresa o plângere către Tribunal, în care îşi justifică situaţia, descriind amănunţit abuzurile, ilegalităţile, nedreptăţile şi hărţuielile la care a fost supus de către organele de miliţie, 3 mai 1978 - Preasfinţitul Evloghie în împreună cu alţi instigatori. În urma procesului desfăşurat, Tribunalului biserica Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului, Bucureşti, alături de Popular al Raionului „16 Februarie” din Bucureşti va emite sentinţa civilă nr. 2613, dată în şedinţa publică din 9 iunie 1965, în care i se dă câştig de ieromonahul Flavian Bârgăoanu şi ierodiaconul Teoctist Murgu cauză. După aceasta, el va transforma casa cumpărată într-un paraclis pentru slujbe, reşedinţă episcopală şi mai târziu în mănăstire de călugări. S-au făcut din nou o serie de reclamaţii tendenţioase şi mincinoase pe motivul, de această dată, al portului ilegal de haine bisericeşti şi de săvârşire de slujbe religioase pentru un cult interzis de către stat.

La data de 10 octombrie 1965, organele de miliţie şi de securitate au intrat în biserică în timpul unei slujbe pentru a realiza aşa-zisul flagrant, cu scopul de a-l acuza de săvârşirea de slujbe pentru un cult interzis de lege. Cu această ocazie, s-a întocmit un proces verbal, au fotografiat totul, au legitimat pe credincioşi pentru a-i folosi ca martori şi au căutat ca totul să aibă o justificare pentru legile ţării. Preasfinţitul Evloghie şi cei patru preoţi au fost anchetaţi formal ca şi în alte cazuri, fiind ulterior judecaţi, condamnaţi şi depuşi la Penitenciarul Văcăreşti. În şedinţă publică din 26 aprilie 1966, desfăşurată la Tribunalul Capitalei, Colegiul 2 penal, unde s-a judecat recursul făcut de cei învinuiţi şi condamnaţi în grup prin decizia penală nr. 1035, s-au afirmat următoarele despre episcopul Evloghie Oţa: „Inculpatul Oţa Sabin-Evloghie, fiind caterisit şi exclus din mănăstire de către Consistoriul monahal mitropolitan al Arhiepiscopiei Ortodoxe din Sibiu şi ca fals arhiereu al Bisericii Ortodoxe Române de stil vechi, în perioada 4 august 1964 - 10 octombrie 1965, în mod ilegal a purtat haine bisericeşti de arhiereu. În aceeaşi perioadă, inculpatul, după ce şi-a amenajat la domiciliul său, o capelă bisericească, împreună cu inculpaţii Furtună Dumitru, Guţu Roman, Petre Florea şi Morar Ioan, a oficiat slujbe religioase stiliste, la care au participat mai multe persoane, adepte ale acestui cult. Tot în perioada de mai sus, inculpatul Preasfinţitul Evloghie Oţa, alături de îmbrăcat în haine de arhiereu, a oficiat slujbe religioase stiliste în Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ comunele Urecheni, Pănceşti, Brusturi, Vânători, Moara Domnească şi frescă din pridvorul bisericii Mănăstirea Slătioara”.

Mănăstirii Adormirea Maicii Într-un alt memoriu, din data de 16 septembrie 1969, scris de preasfinţitul Evloghie către comandantul Miliţiei din sectorul 7 al

13

Domnului, Bucureşti

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

Capitalei, se arată următoarele: „Constat că împotriva mea s-au ridicat unii din preoţii interesaţi ai Patriarhiei, care aparţin Bisericii Ortodoxe de stil nou, care se tem că vor pierde avantajele materiale. Ei au depăşit de mult buna cuviinţă şi caracterul nobil omenesc, căci dacă nu le-ar fi teamă de legile pământeşti, ar fi în stare să se năpustească ei personal asupra noastră, ca odinioară arhiereii poporului Israil, care cereau răstignirea lui Iisus”.

A fost întemniţat apoi în colonia de muncă de la Salcia, unde a fost obligat să facă munci grele, în condiţii extrem de dificile, pe frig sau arşiţă, cu foame tot timpul, cu norme mari, bătăi, insulte şi izolare completă. În acest penitenciar, s-a îmbolnăvit şi a fost mult timp internat în infirmeriile din locurile de detenţie, unde condiţiile de ameliorare a sănătăţii erau formale. După fiecare eliberare, el a continuat să-şi desfăşoare activitatea de slujire a Bisericii Ortodoxe Române de stil vechi, în calitate de arhiereu. În total, a făcut 14 ani de închisoare, cu unele întreruperi.

Spre cele veşnice Episcopul Evloghie Oţa va adormi întru Domnul la data de 28 februarie 1979, neapucând să-şi vadă Biserica liberă. Trupul său a fost îngropat în pronaosul bisericii mănăstirii al cărei întemeietor şi ctitor este. Până la Revoluţia din decembrie 1989, biserica Mănăstirii ortodoxe de stil vechi cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din Bucureşti a fost dărâmată de 4 ori (în anii 1968, 1970, 1974 şi 1983). Ultima demolare a avut loc în data de 26 mai 1983, când a fost demolată de buldozerele autorităţile civile, care au ras de pe faţa pământului tot, până la temelie.

Mormântul Preasfinţitului Evloghie Oţa din biserică a fost profanat, rămăşiţele sale pământeşti fiind mutate într-un loc rămas necunoscut până astăzi.

După mărturiile celor ce au fost de faţă, trupul Preasfinţitului Evloghie a fost găsit neputrezit şi răspândind bună mireasmă. Iată mărturiile martorilor oculari, preluate de presa laică: „Aşezat pe tronul arhieresc şi îmbrăcat în odăjdii strălucitoare - cum se îngroapă ierarhii - Episcopul Evloghie apărea de sub lopeţi neatins de putreziciune! Monahii au căzut în genunchi, uimiţi de această minune! Securiştii, după ce şi-au revenit dintr-o anume năuceală, au luat şi trupul episcopului neputrezit şi l-au aruncat într-o altă maşină! Apoi, după întocmirea sumară şi grabnică a unui proces verbal, în care s-a notificat confiscarea a „una mumie umană” (!!!), au dispărut în noapte. A doua zi au sosit buldozerele şi au dărâmat totul: chilii, trapeza, biserica.

După anul 1989, s-a reluat construcţia lăcaşului de cult demolat, piatra de temelie a Bisericii fiind pusă la data de 2 septembrie 1991”.

Scrisoarea Stareţului Sava de la Mănăstirea Esfigmenu către un cuvios, pe nume Nicodim, adept al ecumenismului Capsala, Careia, Muntele Athos, 13 august 1991

Cinstitul Stareţ, părintele Sava, a urmat politica celor nouăsprezece mănăstiri conducătoare ale Muntelui Athos, crezând, precum mulţi alţii, că trebuie să facem anumite concesii şi îngăduinţe în chestiunile Credinţei, pentru o perioadă.De vreme ce era plin de virtuţi, cu intenţii sincere şi bune, părinţii ce au venit în ultima vreme la Muntele Athos îl vizitau frecvent pe Stareţ. Îl dădeau drept pildă ucenicilor lor şi spuneau că dacă opoziţia şi protestele ziloţilor ar fi fost bune, de ce nu li se alătură cuviosul părinte Sava? Totuşi, când Patriarhul Ecumenic Dimitrie a slujit împreună cu Papa Romei, în decembrie 1987, Stareţul s-a ridicat; sufletul său nu mai putea suporta asemenea „ecumenisme”. Împreună cu alţi asceţi, a protestat şi s-a separat de toţi ceilalţi părinţi ai Muntelui Athos, ce urmau celor nouăsprezece mănăstiri. Nu se mai ducea la biserică în vreuna din cele nouăsprezece mănăstiri, sau în chiliile ce le urmau. Toţi comemoratorii Patriarhului au început să se agite; din mănăstiri şi din chilii, mulţi au alergat să îl convingă pe Stareţ. Dar vizitele dese, devenite împovărătoare, nu au slujit la nimic. În cele din urmă, Stareţul a fost silit să răspundă în scris unui călugăr care îl vizita frecvent, răspunzând astfel şi tuturor celorlalţi, bine organizaţi şi hotărâţi să îl convingă pe Stareţ de „greşeala” sa.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

14

Dragă părinte Nicodim, blagosloviţi! În timpul vizitei la chilia noastră, de acum câteva zile, aţi repetat declaraţiile dogmatice neortodoxe, cum că ne găsim în afara Bisericii, deoarece nu îl pomenim pe Patriarhul Dimitrie. Aţi mai făcut şi alte declaraţii, din care pricină ne vedem siliţi să scriem cele ce urmează, spre cunoştinţa voastră deplină, de vreme ce dovezile şi respingerile pe care le-am oferit în timpul discuţiei noastre v-au distrus liniştea şi v-au supărat. În Pateric se scrie că, atunci când avva Agathon a fost întrebat dacă era mândru, curvar şi un eretic, a răspuns că primeşte primele două acuzaţii, căci era de folos sufletului său să facă astfel, dar a refuzat a se numi pe sine eretic, căci erezia înseamnă despărţirea de Dumnezeu. Păcatul şi erezia, precum ne învaţã Sfinţii Pãrinţi, diferă în mod esenţial: Păcatul este o încălcare a legii lui Dumnezeu, dar erezia este o schimbare a legii lui Dumnezeu. Potrivit vouă (şi potrivit tuturor mănăstirilor Muntelui Athos, mai puţin Mănăstirii Esfigmenu, Schitului Proorocului Ilie şi a multor Părinţi ziloţi [plini de râvnă]), noi suntem înşelaţi şi schismatici. Găsiţi dificil a admite că Patriarhia de Constantinopol propovăduieşte erezia, deoarece ar trebui să acceptaţi că păstrarea comuniunii cu acei lupi şi nu păstori este vrednică de osândă, sau va trebui să încetaţi a le urma, potrivit poruncii tuturor Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Soboare. Încercaţi să îndreptăţiţi Fanarul, dar cuvintele şi faptele lor vă vădesc a fi în greşeală. În zadar invocaţi părerea Părintelui Paisie şi a altora, ce sunt îngăduitori cu condiţiile actuale şi fac concesii, şi anume, că [acum] tratează cu „iconomie”, dar când va veni vremea (adică atunci când se presupune că Dimitrie va intra în comuniune cu Papa, precum aţi spus), vă veţi despărţi de tot nu este potrivit învăţăturilor Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Sinoade. Vă înşelaţi tare.

Cât despre mustrările la care vă referiţi - fie ale Stareţului Paisie [Aghioritul], sau ale vecinului vostru papa-Isaac, sau ale oricărui altcuiva - ce susţin că „Dimitrie împarte cu dreptate cuvântul adevărului”, cum vă puteţi aştepta să le primim ca fiind plăcute lui Dumnezeu, când sunt vădit împotriva predaniei Ortodoxe?

De vreme ce adevărul este trădat, nu ar trebui să fie numită nedreptate mai degrabă decât iconomie, concesie, adaptare sau îngăduire? Vă păstraţi poziţia deoarece Stareţul Paisie a spus: „Dimitrie este îndrumat greşit de către arhiereii din jurul său să facă ceea ce nu doreşte” şi „Dacă încetăm a-l mai comemora [pe Patriarh] vom fi în afara Bisericii!” şi multe altele, cărora li se potrivesc cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Toate vorbele lor sunt nebunie, şi istorii de copii

15

neştiutori”. Vorbele lor sunt roada unei noi „teologii”, pe care Fanarul a folosit-o în binecunoscuta Enciclică din 19 20 , numindu-i pe eretici „împreună-moştenitori ai harului lui Dumnezeu”. Aduceţi înaintea noastră vorbele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nici măcar sângele mucenicilor nu Stareţul Sava acoperă schisma” şi ale Sfântului Ignatie Teoforul: „Nimic să nu se săvârşească fără episcop”. Concluzionaţi că atunci când ne despărţim de episcopul nostru, suntem în afara Bisericii. Sfinţii au făcut aceste afirmaţii adevărate, însă rostite într-o vreme de pace a Ortodoxiei şi a Bisericii. Astăzi, când tăvălugul pan-ereziei ecumeniste mătură chiar şi pe cei aleşi, cuvintele aceloraşi Sfinţi au tărie: „Dacă episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi ca de la foc şi ca de la un şarpe” (Sfântul Ioan Gură de Aur). „Dacă episcopul tău ar învăţa orice în afara orânduielii date, chiar de trăieşte în curăţie, sau de săvârşeşte semne, sau de prooroceşte, să îţi fie ţie ca un lup în blană de oaie, căci lucrează nimicirea sufletelor” (Sfântul Ignatie). Dacă Dimitrie împărţea cu dreptate cuvântul adevărului, aţi fi fost îndreptăţit în folosirea citatelor de la cei doi Sfinţi; dar acum publicaţi scrierile Părinţilor după gustul vostru, pentru a îndreptăţi vina de a fi împreună-mergători cu Dimitrie, Partenie al Alexandriei, Iacov al Americii, Stelian Harkianakis al Australiei. Nu sunt îndeajuns pentru voi multele citate din Sfintele Soboare şi din Sfinţi? Ori vă temeţi, poate, să fiţi izgoniţi din sinagoga ereticilor? Faptul că celelalte patriarhii păstrează comuniunea cu Fanarul nu este cu adevărat important. Ceea ce este important, e cine urmează paşii Sfinţilor şi este cu Adevărul?

Partenie, Patriarh al Alexandriei, spune că îl recunoaşte pe Mohamed drept un apostol care a lucrat pentru împărăţia lui Dumnezeu, şi alte Mănăstirea Esfigmenu, Muntele asemenea hule, pe Athos care le cunoaşteţi.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

Nu e de trebuinţă a scrie iarăşi ereziile lui Iacov Kuzukis înnoire la Evanghelia lui Hristos. La împreună-slujirea al Americii, şi cele ale lui Stelian Harkianakis al de la Roma, Dimitrie nu a primit pâinea „blagoslovită” Australiei. Sunteţi în comuniune cu aceşti oameni ca şi de Papa, pentru a evita reacţiile ostile din partea „concum ei ar împărţi cu dreptate cuvântul adevărului! Cine servatorilor”. Oricum, acolo în Roma, a subscris învăîl va condamna pe Iacov Koukouzis? Partenie? Sau co- ţăturii că Latinii au Tainele Bisericii, şi continuă să o misia Fanarioţilor de sub Bartolomeu, care „inves- facă. Nu e îndeajuns? Au reacţionat vreodată Sfinţii şi tighează” de doi ani, acum, daca Harkianakis este eretic? creştinii veacurilor de dinainte, în care erezia era propoNu aţi înţeles că ei nu vor să dea un verdict? Fanarul a văduită pretutindeni, precum faceţi astăzi voi, cei care făgăduit delegaţiei celor trei egumeni din Muntele Athos continuaţi să îl pomeniţi pe Dimitrie? Ce precedent aţi că vor retrage şi îndrepta declaraţia Patriarhului Dimitrie găsit în istoria Bisericii, ca să puteţi spune că îl urmaţi? către United Press, despre primirea împărtăşaniei de la Dacă sunteţi fii ai Sfinţilor (adică ucenici şi următori ai Latini, ca îl vor înlocui pe Stelian Harkianakis de la lor), atunci „Aţi fi săvârşit faptele lui Avraam”, precum preşedinţia comisiei pentru dialog teologic etc. S-a grăieşte Evanghelia. În vremea Patriarhului Iosif îndreptat ceva până în ziua de astăzi? Sau credeţi că nu Beccos, părinţii de la Muntele Athos au încetat să îl mai avem nici o responsabilitate, sau vreo vină, şi putem pomenească, chiar dacă nu fusese depus de un Sinod; şi rămâne în comuniune, deoarece Stareţul Paisie declară deoarece au stăruit cu neclintire în aderarea lor la predafără de ruşine că declaraţiile şi acţiunile lui Dimitrie nu niile Părinţilor (adică, să nu ai părtăşie cu cei ce s-au desunt împotriva învăţăturilor noastre şi nu încalcă părtat de la credinţa ortodoxă), Hristos le-a dăruit cuadevărul? Istoria se repetă. Sfântul Teodor Studitul, nuna mucenicească. Cât pentru cei ce au slujit împreună Sfântul Maxim Mărturisitorul, mulţi alţi creştini ce nu cu cei ce îl pomeneau pe patriarhul „oficial” latinoau urmat ierarhiei care la diferite vremuri propovăduia cugetător, Beccos, leşurile lor se găsesc până astăzi, erezia, au fost cu toţi numiţi schisprecum bine se ştie, umflate, matici de către acea ierarhie. Deşi urât-mirositoare şi neputrezite, Sfântul Gherasim de la Iordan era spre a fi pildă tuturor. slujit de către un leu şi era făcător de Ne-aţi spus că dacă minuni, se afla în greşeală, căci nu Dimitrie nu se mărturiseşte penprimea cel de-al Patrulea Sobor tru lucrurile pe care le-a săvârşit, Ecumenic, trăgând împreună cu el va fi osândit. Acum admiteţi că mii de călugări ai Palestinei, până ce urmaţi unui om care se osâna fost îndreptat de Sfântul Eftimie deşte pentru ceea ce face. Pentru cel Mare şi s-a pocăit. el, a se osândi, şi într-adevăr, din Mănăstirea Esfigmenu, gravură de Întrebaţi: „Este cu putinţă ca pricini ce privesc credinţa şi epocă Stareţul Paisie şi şaptezeci de păcate proprii şi individuale, episcopi ai Bisericii de stat a Greciei sa fie în greşeală?” înseamnă că săvârşeşte lucrarea diavolului. Prin urmare, Vreţi ca Dumnezeu să îi silească să Îl mărturisească? La voi înşivă admiteţi că îl aveţi pe diavol ca împreunăSinodul Iconoclast din 754, de sub domnia Copro- mergător. Dacă Athenagora s-a „pocăit” şi şi-a mărturinimului, citim acea ovaţie înfricoşătoare a celor 338 de sit păcatul cu puţină vreme înainte de a muri, atunci s-ar episcopi prezenţi la sinod: „Trăiască Împăratul! Icoanele fi mântuit? Mărturisirea individuală a păcatelor este sunt idoli şi trebuie ori distruse, ori spânzurate în tării îndeajuns pentru iertarea păcatelor personale şi indivi(n.ed.: văzduh), ca să nu poată fi cinstite”. Găsiţi greu de duale, dar pentru păcate făcute la vedere, împotriva Crecrezut că şaptezeci de episcopi pot fi înşelaţi astăzi, dinţei, trebuie săvârşită şi o pocăinţã şi îndreptare în când, precum vedeţi, atât de mulţi au fost înşelaţi văzul lumii, potrivit cuvintelor Mântuitorului nostru: atunci? În zilele noastre, călugării îşi doresc să do- „Deci tot cela ce va mărturisi întru Mine înaintea bândească mitre, cârje de egumen, în vreme ce îm- oamenilor, voi mărturisi şi Eu întru dânsul înaintea plinesc doar o mărturisire cu numele a credinţei, adică, Tatălui Meu, care este în Ceruri. Iar cela ce se va protestând oarecum, dar neîncetând pomenirea Patriar- lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu hului, şi îngăduind toate inovaţiile la Evanghelie intro- de dânsul, înaintea Tatălui Meu, Carele este în duse de către Dimitrie, Partenie, Iacov, şi cei asemenea Ceruri” (Mt. 10; 32-33). Arătaţi-mi măcar o singură lor. Sfântul Teodor Studitul, totuşi, scrie că lucrarea mărturie patristică, ce ar îndreptăţi rămânerea într-o Bimonahului este să nu îngăduie nici cea mai mică serică care propovăduieşte erezia, precum face „blândul TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

16

şi tăcutul Conducător al Ortodoxiei, Dimitrie”. O asemenea ascultare faţă de o ierarhie care nu împarte cu dreptate cuvântul adevărului ne va sfinţi? Dacă nu doriţi să admiteţi că Mănăstirea Esfigmenu şi atât de mulţi Părinţi plini de râvnă sunt vrednici de cinstire – potrivit Canonului 15 al Sinodului 1-2, măcar fiţi tăcuţi şi nu huliţi spunând ca ei sunt schismatici şi în afara Bisericii.

Ignoraţi existenţa Testamentului Sfântului Marcu Efeseanul, care a cerut ca cei cu cuget latin [papist] nici măcar să nu vină la înmormântarea sa. Mai întâi cercetaţi şi apoi pronunţaţi-vă. Potrivit propriului fel de gândire, atât Sfântul Marcu al Efesului, cât şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, precum şi cei mulţi alţii care nu au păstrat părtăşie cu ereticii, sunt în afara Bisericii!

Vedeţi încotro vă călăuzeşte „noua” voastră teologie? Cine s-ar fi gândit vreodată că părinţii Sfântului Munte vor avea drept biblie cartea „Cele două extreme - ecumenismul şi zilotismul” (n.ed.: Cartea a fost tradusă şi publicată şi în România, cu titlul tendenţios „Cele două extreme - ecumenismul şi stilismul”) a părintelui Epifanie Teodoropulos? Sfătuiţi săvârşirea de proteste asemenea celor recomandate la paginile 19 şi 22 din acea carte, „pentru Sfintele Canoane [de] care [se zice că] nu sunt aplicabile în vremurile noastre, căci le lipseşte dragostea”. El îl mai descrie pe patriarhul Athenagora ca „având o dragoste demonică”. Totuşi, rămâne în comuniune cu cei ce au „o dragoste demonică”. Ce consecvenţă uimitoare! Am văzut „proteste” asemănătoare, atunci când reprezentantul Mănăstirii Grigoriu a cerut să se scrie în hotărârile Sfintei Comunităţi, că dacă secretarul şef va fi trimis în Australia, să nu împreună-liturghisească acolo. Secretarul şef nu a mers, până la urmă; dar părintele Vasilie, egumenul Stavronichitei, ignorând hotărârea tuturor celorlalte mănăstiri, l-a trimis pe părintele Tihon să îl „ajute” pe arhiepiscopul Stelian Harkianakis. Când părintele Tihon s-a întors, a fost trimis la sărbătorirea Chiliei Burazeri. Acolo, reprezentantul Mânăstirii Grigoriu (părintele Atanasie) a slujit împreună cu părintele Tihon şi cu restul. Nu mai este de trebuinţa nici un comentariu.

Părintele Epifanie Teodoropulos a fost redus la tăcere atunci când, acum vreo douăzeci de ani, i-au fost dovedite greşelile. Dar voi, cu aceleaşi argumente neteologice, vreţi a îndreptăţi comuniunea cu patriarhii care propovăduiesc erezii „cu capul descoperit”, ce au „o dragoste demonică” pentru eretici, în vreme ce prigonesc pe autenticii ortodocşi, şi asemănându-se astfel Patriarhului Beccos, Împăratului Copronim, şi tuturor celor asemenea lor. Când le cântaţi Întru Mulţi Ani şi îi pomeniţi la slujbe, este acelaşi lucru cu a le spune: „Sunteţi grăitori întru credinţă, şi vi se cuvine ascultare, închinăciune şi pomenire”. Nu îi ajutaţi să

17

priceapă că păşesc pe o cale a răului; pe când dacă aţi fi încetat părtăşia cu ei, poate s-ar fi simţit vinovaţi şi ar fi purces la căutarea adevărului. Vina pentru tăcerea voastră vrednică de osândă – pe care Sfântul Grigorie Palama o numeşte un al treilea fel de necredinţă – sporeşte de la o zi la alta, în pofida aşa-numitelor voastre proteste. Când Latino-cugetătorii au venit aici, în vremea patriarhatului lui Beccos, spre a întări unirea cu Latinii [papistaşii], Doamna noastră, Maica Fecioară, Păzitoarea Sfântului Munte al Athonului, a grăit singură, zicând: „Vin vrăjmaşii Fiului meu şi ai mei!” Anul trecut, când urmaşul lui Beccos – Dimitrie („Conducătorul Ortodoxiei”!) – a sosit, a găsit Sfântul Munte înveşmântat în negru, după două săptămâni de foc neîncetat.

Focul a ţinut de la 1 august pânã pe 15, adică întreg postul Născătoarei de Dumnezeu. Are urechi să audă, să asculte glasul Preasfintei Maici a lui Dumnezeu!

Fie să găsiţi calea neînţelegerii celei bune, aşa cum învaţă Sfântul Nicodim Aghioritul în Omilia sa asupra celor Paisprezece Epistole ale Sfântului Pavel, zicând: „Dacă el [egumenul sau episcopul] este rău în Credinţă, de crede învăţături ereticeşti şi hulitoare, fugi de la el, chiar de ar fi un înger din Ceruri”.

Stareţul Sava, un călugăr nemonahicesc, dar Ortodox.”

Într-o noapte, toată mănăstirea a fost inundată de o mireasmă nespusă. Stareţul nu ştia de unde provine, însă după puţin timp au depistat că mireasma ieşea din chilia unde stătea Părintele Sava. Când au deschis uşa, totul s-a umplut de bună mireasmă şi au văzut că Părintele Sava adormise în Domnul; numai atunci au înţeles că mireasma aceea ieşea din sufletul înmiresmat al Părintelui Sava. Să avem binecuvântarea lui.

Amin.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

Ecumenismul - Calea spre pierzare (I) - Erezia ereziilor La cumpăna celui de-al douăzecilea scumpătate, a tot ceea ce Domnul a lăsat spre veac, se petrec multe fenomene, aflate sub păstrare, ucenicilor Săi. De 2000 de ani, semnul falsităţii, însă etichetate drept Biserica Ortodoxă a păstrat, cu credincioşie, „virtuţi”. Ecumenismul, dat anatemei în anul continuitatea apostolică şi Sfânta Tradiţie. Nu 1983, de către Sfântul Sinod al Bisericii avem dreptul de a schimba ceva din creRuse din Afara Graniţelor, a devenit, în dinţa în Iisus Hristos, Domnul şi Mânzilele noastre, un rău atât de mare, încât se tuitorul nostru. Nu Îl putem „adapta” ori poate numi, pe bună dreptate, drept o erezie „ajusta” pe Dumnezeu, la noi înşine şi la a ereziilor. Din acel moment, aşa cum s-a propria noastră nimicnicie, în concordanţă arătat, în repetate rânduri de către ierarhii Bisericii cu „duhul vremilor” şi cu patimile acestei lumi. noastre, anatema s-a lovit de conştiinţa ortodocşilor care Biserica noastră nu are dreptul de a dilua puritatea de au fost angrenaţi în această mişcare ecumenică. În Dumnezeu insuflatelor învăţături de Credinţă, prin Rusia, mulţumită parohiilor Bisericii din Afara Grani- adoptarea de doctrine false şi primejdioase ori a ereţelor şi a publicaţiilor editate, ecumeziilor, de dragul unei unităţi închipuite, nismul a fost perceput din start ca ceva imaginare. Ortodoxia nu poate accepta absolut inacceptabil şi primejdios pentru învăţătura catolicilor, care au avut neCredinţa Ortodoxă. Nu la fel, însă, s-a ruşinarea de a schimba Dogma despre întâmplat în Occident. Ori de câte ori ortoPurcederea Duhului Sfânt (filioque), în docşii au criticat ecumenismul, ei au fost Crezul Niceo-Constantinopolitan (în acuzaţi de către aşa-zişii lor „fraţi” heterociuda faptului că nu este permis a docşi, fiind ocărâţi şi etichetaţi drept schimba nici o iotă dintr-însul), şi care aroganţi, conservatori, intoleranţi, ori chiar nu numai că au persistat în această ereacuzaţi de împietrire sufletească. Pentru zie, dar au mai adăugat ei încă şi alte heterodocşi, ecumenismul înseamnă, în învăţături rătăcite! Un creştin ortodox primul rând, dragoste, unire a tuturor, pe socoteşte un lucru de neconceput unirea temeiul dragostei… (vorbim aici despre cu protestanţii, fiindcă aceştia nu o cinnon-ortodocşii sinceri, adicăd despre cei ce stesc pe Maica Domnului, nu recunosc Patriarhul Bartolomeu al caută Adevărul, şi nu despre cei care lu- Constantinopolului, militant Tradiţia bisericească ori autoritatea şi ecologic, cunoscut crează la construirea bisericii apocaliptice, ecumenic mai degrabă datorită preocu- Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi resping, „marea Desfrânată”, şi care sunt pe deplin pării sale pentru mediul în- în general, cultul Sfinţilor. Nu putem fi conjurător, decât pentru grija una cu cei ce resping cinstirea sfintelor conştienţi de lucrarea lor antihristică). de a păstra Canoanele şi legile moaşte sau icoane, şi care se fac urmaşi Bisericii Ortodoxe.

După spusa Apostolului, noi, doar ai iconoclaştilor, daţi anatemei de către „adevăraţi fiind întru dragoste” (Ef. 4, 15), ne putem numi apărători ai curăţiei Ortodoxiei. cel de-al Şaptelea Sobor Ecumenic a Toată Lumea. Nu Adevărul este graiul dragostei noastre întru Hristos ne putem ruga împreună cu monofiziţii, care de 1.500 de Domnul. Noi, creştinii ortodocşi, nu trebuie să mai ani au aderat propriei lor erezii hristologice. Şi, în cele întrebăm, precum Pilat şi cei dimpreună cu dânsul părut- din urmă, noi vrem să ne îngrădim de cei care sapă la înţelepţi: „care este adevărul?”, fiindcă ştim că Domnul temelia Creştinismului, prin inovaţiile lor cele fără de nostru, Iisus Hristos, este „Calea, Adevărul şi lege.

Viaţa” (Ioan 14, 6).

Conform etimologiei greceşti sau slavone a cuvântului Ortodoxie, ea este adevărata, dreapta Credinţă, prin care noi slăvim pe Dumnezeu. Şi în ce anume ne numim noi dreptslăvitori, adică ortodocşi?

Dreapta noastră credinţă se întemeiază pe păstrarea, cu

A păstra înseamnă a apăra. Sfintele Canoane păzesc sfinţenia Bisericii Ortodoxe. Aşa se face că, după cum spun Pravilele Apostolice 45 şi 65, episcopii, prezviterii şi diaconii care ar îndrăzni să de bunăvoie să se roage împreună cu ereticii, ori care ar intra într-o prezenţi în bisericile ortodoxe, dar şi de la a intra în ele.

Acestea de mai sus, împreună cu alte Canoane, care

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

18

păzesc Biserica Ortodoxă de pătrunderea influenţelor eretice, sunt, într-adevăr, foarte stricte. Dar, la urma urmei, orice străjer care veghează asupra unei comori, trebuie să fie tot timpul întru trezvie şi stricteţe. Iar stricteţea nu înseamnă lipsă de milă. De vreme ce noi apărăm comoara noastră cea mai de preţ Ortodoxia, înseamnă că suntem departe de orice simţământ de aroganţă sau de lipsa de dragoste, de care suntem acuzaţi adesea. Nu împietrirea inimii ne este motivul pentru care ne împotrivim ecumenismului. În rugăciunile noastre personale, pe care le facem la Biserică, noi Îl rugăm pe Domnul „să înceteze dezPatriarhul Bartolomeu al Constantinopolului— binarea dintre Biserici” şi „să întoarcă pe calea rugăciune ecumenică în parohia anglicană adevărului mântuitor pe cei ce au căzut din dreapta Westminster credinţă”. Ne rugăm ca cei înstrăinaţi de Cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, să se întoarcă la Ea prin pocăinţă. Unirea tuturor, pe temeiul dragostei şi al adevărului, este o nădejde cât se poate de sinceră a creştinilor ortodocşi. Iar aceia dintre heterodocşii care au fost crescuţi în tradiţii străine Ortodoxiei, şi care acum sunt atraşi de frumuseţea Bisericii Ortodoxe, trebuie să ştie că tocmai Adevărul şi Harul, ce se sălăşluieşte în Biserica Dreptslăvitoare, îi dă Ei această frumuseţe nepământeană. Lor le dorim să nu se tulbure, citind paginile acestei cărţi, de unde vor afla că majoritatea Bisericilor Ortodoxe locale (sau, mai bine zis, ierarhiile lor), sunt implicate în ecumenism, sub conducerea Patriarhiilor Constantinopolului şi ale Moscovei. Dar, de vreme ce au rupt barierele Sfintelor Canoane, ele au căzut, depărtându-se de bogăţia Ortodoxiei. Totuşi, nu aceste Biserici locale constituie majoritatea Bisericii. Biserica este acolo unde Credinţa Ortodoxă şi viaţa dusă conform ei sunt păstrate fără prihană.

Biserica este formată din acei credincioşi de origine greacă, rusă, română, bulgară, sârbă, franceză ori din altă ţară, care au în comun aceeaşi Patrie cerească - Sfânta Ortodoxie. Biserica este formată din toţi cei ce păzesc puritatea credinţei noastre, aşa cum a fost ea lăsată, de către Sfinţii Apostoli şi Părinţii Bisericii. Sarea credinţei lor neamestecate, este sarea pământului. „Biserica este obştea dumnezeiesc-întemeiată a celor uniţi întru dreapta credinţă, întru aceeaşi Lege a lui Dumnezeu, având aceeaşi ierarhie şi aceleaşi Sfinte Taine” (Mitropolitul Filaret Drozdov, „Catehismul ortodox pe înţelesul tuturor...”). Iar dacă noi îi recunoaştem drept „ierarhii noştri” pe apostaţii care confundă Credinţa dreaptă cu falsele credinţe, sau care au comuniune euharistică şi mărturisire comună cu ereticii anatemizaţi, şi care şi pe oamenii simpli îi sfătuiesc să facă întocmai, oare asta nu ne scoate pe noi în afara hotarelor Bisericii Ortodoxe, punându-ne în mare primejdie, şi lipsindu-ne de izvorul vieţii veşnice?

Nădăjduim că Domnul va da duh de pocăinţă celor ce caută adevărata Ortodoxie, şi că tot El îi va duce cu pace, pe cărarea plăcută Lui, spre limanul cel neînviforat, iar Biserica îi va primi pe ei cu dragoste. (Va urma)

Ludmilla Perepiolkina

O tânără mămică şi drumul de la păcat şi erezie la lumină M-am născut într-o familie în care nu se vorbea despre Dumnezeu. În toată copilăria mea, nu-mi aduc aminte decât de o singură dată când am intrat într-o biserică; cred că era biserica Zlătari. Şi eu şi sora mea eram mici şi foarte, foarte emoţionate de preotul bătrân care ne-a luat în faţa altarului. Nu prea înţelegeam noi mare lucru, nu ne vorbise nimeni despre credinţă. La 16 ani am suferit o depresie puternică. Mă uitam la părinţii mei, a căror viaţă se împărţea între mersul la serviciu şi uitatul la televizor şi mă întrebam cu disperare: „Asta să fie viaţa? La asta se rezumă tot? Mai bine mă sinucid decât să duc o astfel de viaţă de robot, la capătul căreia mă aşteaptă doar nimicul”. Îmi aduc aminte că era imediat după Revoluţie; la televizor începuseră să se difuzeze emisiuni spirituale şi, într-o zi, am auzit „Tatăl Nostru”. Am simţit o emoţie atât de puternică… încă o mai simt, când mă gândesc… şi în clipa aceea, am ştiut că acesta este răspunsul, că singurul sens al vieţii este Dumnezeu şi că nu voi putea trăi altfel decât ducând o viaţă în Dumnezeu. În mintea mea de copil de 16 ani, mă hotărâsem să

19

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

mă călugăresc. La 17 ani, mi s-au întâmplat două lucruri, practic simultan. Sora mea a primit o invitaţie la o conferinţă a unui pastor al adventiştilor de ziua a şaptea, şi am hotărât să mergem împreună. În acelaşi timp, o prietenă m-a dus la o întâlnire a tinerilor ortodocşi, care presupunea participarea săptămânală la slujbele Bisericii, şi care avea ca scop final plecarea la Întâlnirile Tinerilor Creştini de la Taizé. La conferinţa adventiştilor, am fost primite cu vorbe bune, cu amabilităţi, cu bunăvoinţă, ni se răspundea la orice întrebare aveam, chiar eram încurajate să punem întrebări. La biserica ortodoxă, preotul ne apostrofa şi mi se părea că ne priveşte de sus, pe noi, gloata de tineri, cam gălăgioşi şi fără cuvenitul respect faţă de Sfânta Slujbă care se ţinea. Şi, copil doritor de acceptare şi de mângâiere, am sucombat în faţa seducţiei sectanţilor. Am fost pe punctul de-a mă „boteza” în erezia lor, şi singurul lucru ce m-a „Amin grăiesc vouă: De nu vă veţi întoarce, şi să vă oprit au fost ameninţările părinţilor noştri, exasperaţi şi panicaţi faceţi ca pruncii, nu veţi intra întru Împărăţia de bruscul nostru interes pentru religie. Aşa că, nu m-am mai Cerurilor. Că cine se va smeri pre sine ca pruncul botezat adventistă, în schimb am plecat la Întâlnirile Tinerilor acesta, acela este cel mai mare întru Împărăţia Cerurilor. Şi oricine va primi pre un prunc ca acesta Creştini (cu asta ai mei au fost de acord, pentru ca fata lor pleca întru Numele Meu, pre Mine Mă primeşte” (Mt. 18, 2- astfel la Viena), întâlniri care au avut loc, de fapt, tot într-o 5). Miniatură din secolul XI, Mănăstirea Dionisiu, Athos. biserică protestantă, în care se cântau cântece religioase protestante, ortodoxe şi catolice. Un mare „ecumenism”. Care pe mine, fire împăciuitoare, şi deja sedusă de adventişti, mă atrăgea.

Al doilea pas Apoi, preocupările mele au devenit mai lumeşti, am început să învăţ pentru facultate, nu mai aveam timp să mă gândesc la Dumnezeu, decât poate înainte de examene, când m-am rugat pentru reuşită. Şi Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciuni, şi am intrat la facultate fără prea multe pregătiri. Brusc mă simţeam importantă, eram apreciată şi iubită de colegii de facultate (eu, mica fată timidă, respinsă de părinţi şi de colegii de şcoală). Şi-atunci, i-am spus lui Dumnezeu, cu îngâmfare şi sfidător: „Doamne, vreau sa cunosc şi iubirea oamenilor, nu doar pe a Ta”.

Un an mai târziu, cunoşteam un cuplu de tineri, care în loc să vorbească despre discoteci şi petreceri, vorbeau despre Dumnezeu, dar şi despre nişte lumi fascinante, paralele, despre misiunea României, despre extratereştri, despre yoga, despre reîncarnarea marilor maeştri şi a marilor sfinţi în România, despre cum toate religiile sunt căi spre acelaşi mare adevăr, despre cum fiecare om poate ajunge una cu Dumnezeu. Vorbe frumoase, vise frumoase, poveşti frumoase… Îmi înaripau imaginaţia. Toate, dublate de o primire cu braţele deschise. Eram „iubită”; eram „acceptată”.

Apoi, a început să mi se spună că eu sunt o aleasă, o sfântă reîncarnată pentru marea misiune. Ooooo…, ce putea cere mai mult o fată de 19 ani? Orgoliul meu era consternat şi încântat. Începusem să cred şi să înghit absolut tot ce mi se spunea. Când mi s-a spus că chiar „conducătorul” acestui mic grup de „prieteni”, este reîncarnarea lui Iisus, revenit pe Pământ pentru judecată, aveam deja creierul atât de spălat, încât am acceptat fără rezerve. După doi ani în această companie, „vedeam” aure, „vorbeam” cu „spiritele” morţilor, testam chakre, făceam tehnici de yoga, magie „albă”, credeam că tot ce-i rău e bine şi că tot ce-i bine e rău, aruncam cu noroi în lucrurile sfinte. Mi-am vândut sufletul, iar când m-au legat bine, au întors foaia. Am fost umilită, folosită, torturată psihic, fizic şi moral în moduri inimaginabile, despre care încă mi-e greu să vorbesc, şi nici nu vreau, pentru a nu sminti pe nimeni. Am fost aruncată în păcate cumplite, pentru că astfel, ni se spunea, ne putem smeri mai bine. Şi, după un timp, păcatul a devenit însuşi felul meu de a trăi. Ba încă şi pe mulţi alţii i-am tras în păcat. Cu gura ajunsesem să „propovăduiesc” ereziile şi păcatul, viaţa mea întreagă era înglodată în păcate cumplite, în timp ce sufletul meu se tortura în chinuri groaznice.

Am fost la un pas de nebunie, la un pas de sinucidere (oricum, m-aş fi sinucis oricând, dacă „gurul” ar fi cerut-o, chiar eram pregătiţi pentru această posibilitate). Dar, sufletul meu plângea. Eram ruptă între ceea ce mi se băgase în cap, şi credinţa mea profund interioară că Dumnezeu înseamnă bunătate, iubire, curăţie. Aveam nevoie de cineva, care să-mi confirme că aceşti oameni nu sunt cine se pretind a fi, cineva care să mă ajute să ies de sub puterea lor malefică, pentru că singură nu mai puteam. Într-o zi, m-am rugat cu disperare: „Doamne, te rog, ajută-mă, ajută-mă să înţeleg,

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

20

să văd care este adevărul, să înţeleg.” Şi, da, Dumnezeu mi-a trimis pe cineva...

Care m-a scos din această sectă. Cu puterea dragostei. Trecuseră şapte ani de când cunoscusem acel cuplu de tineri. Şi, nu, nu m-am întors instantaneu la o viaţă curată, şi nici la Ortodoxie. Continuam să duc o viaţă păcătoasă, continuam să cred o parte din minciunile care mi se băgaseră în cap. Dar au început să mă ardă din ce în ce mai tare păcatele pe care le făcusem, viaţa pe care continuam să o duc. Nu eram convinsă de Ortodoxie, dar la insistenţele celui care mă scosese din acea sectă, şi pentru că sufletul meu căuta alinare, am ajuns la o mănăstire, la un duhovnic, cu gândul să mă spovedesc. Nu m-a spovedit acel duhovnic faimos, ci un preot tânăr, de-o vârstă cu mine, blând, care nici măcar nu m-a lăsat să citesc de pe o hârtie păcatele pe care le scrisesem, ci a stat muuult, mult de tot de vorbă cu mine, mai mult ca un frate, cu blândeţe şi înţelegere. Dar n-am plecat bine din mănăstirea aceea, că am căzut repede în păcate cu bărbatul pe care îl iubeam (şi se vede treaba că îl iubeam mai mult decât pe Dumnezeu). La nici două luni, am rămas însărcinată. În clipa în care i-am spus acest lucru, bărbatul respectiv, nu numai ca mi-a întors spatele şi şi-a uitat toate promisiunile şi declaraţiile de dragoste, dar, deşi eram însărcinată, m-a distrus psihic, amintindu-mi zilnic cât de scârbit se simte de mine şi de viaţa mea păcătoasă.

M-am trezit singură, însărcinată, umilită, hăituită. Părăsită de părinţi, bărbatul iubit, prieteni. De toţi cei pe care căutasem toată viaţa să-i mulţumesc. Parcă deodată mi s-a înfăţişat înaintea ochilor toată greşeala mea, tot păcatul meu, toată minciuna şi înşelăciunea.

Nici măcar copilul din pântece nu mi-l puteam iubi, căci vedeam în el minciuna şi păcatul meu. N-am avortat pentru că n-am îndrăznit să pun şi omorul pe lista păcatelor mele, dar aş minţi dacă aş spune că nu mi-am dorit ca acest copil să nu mai existe. Aş fi vrut să alerg la preotul care mă spovedise, dar n-am făcut-o, îmi era îngrozitor de ruşine. Toată sarcina şi încă trei ani după naşterea băieţelului meu, am trecut prin depresii cumplite. Când copilul era foarte mic am fost la un pas de sinucidere. Nu-mi mai păsa de nimic. În secunda aceea, în întunericul cumplit din mine, undeva adânc în sufletul meu am simţit (altfel nu pot spune), o voce blândă, care îmi spunea că totul va fi bine. Scriu şi plâng, pentru că mare e iubirea lui Dumnezeu, care îl scoate pe păcătos şi de pe buza iadului.

ţelului meu, poate că m-aş fi întors la viaţa de compromis şi păcat. Dar copilul meu, încă de la naştere, avea noaptea coşmaruri, se speria din orice, se închidea în lumea lui, refuza să vorbească, a devenit chiar violent. Şi în sufletul meu de mamă am ştiut că din cauza păcatelor mele e aşa. Şi-am început să mă rog la Dumnezeu cu toată puterea şi să-mi plâng păcatele a căror urmare o vedeam în copilul meu. Şi amintirea blândeţii preotului care m-a spovedit cu patru ani în urmă m-a făcut să intru în biserici ortodoxe şi să mă rog înaintea sfintelor icoane. Şi, într-o zi, mi-am luat inima în dinţi.

Am cumpărat un îndreptar de spovedanie, am umplut multe, multe pagini, şi cu prima ocazie în care am avut cu cine să-mi las copilul, m-am dus şi m-am spovedit la primul preot pe care l-am găsit dispus să mă spovedească. Şi numai voi, cei ce v-aţi întors la Dumnezeu, puteţi să înţelegeţi bucuria, pacea şi liniştea din sufletul meu. Parcă m-am întors cu adevărat acasă. Şi, dacă vă întrebaţi cum ne este azi, am să vă mai spun încă ceva. Chiar înainte de a mă spovedi, câteva zile la rând, tot auzeam despre minunile Sfântului Nectarie. Iar după ce am făcut rost de Acatistul său, am început să îl citesc în fiecare zi, iar copilul meu devine de la o zi la alta un îngeraş cuminte, ascultător, sensibil, spre mirarea şi uimirea multora. Mă gândesc la cuvintele acelea, pe care le spuneam acum mulţi ani: „Vreau să simt şi dragostea oamenilor, nu numai a Ta, Doamne” Astăzi, spun: „Doamne, lasă-mă să simt numai dragostea Ta, că de nimic altceva nu mai am nevoie”. Îţi mulţumesc, Doamne, că nu Te-ai scârbit de mine atunci când oamenii m-au lepădat ca pe un gunoi, Îţi mulţumesc pentru dragostea ta infinită. Doamne Iisuse Hristoase, Maica Domnului, Sfinte Nectarie, Sfinte Stelian vă mulţumesc că ne protejaţi şi că m-aţi călăuzit înapoi, spre dreapta credinţă.

Iertaţi-mă că am scris atât de mult. Aici e toata viaţa mea. Să fie spre folos şi altora.

Doamne, ajută!

D.V.

Şi dacă vă întrebaţi ce m-a adus la Ortodoxie…

Dacă toate ar fi fost bine după naşterea băie-

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

21

Iunie 2008

Serghianismul sau rădăcinile ecumenismului actual în Biserica Ortodoxă Rusă Cele dintâi tendinţe de hegemonie bolşevică asupra Bisericii Ortodoxe Ruse s-au manifestat în vremea arhipăstoriei lui Serghie Stragorodski, întemeietorul curentului serghianist în Biserica Ortodoxă Rusă. Prigoana ateistă a atins cote nemaiîntâlnite până atunci în istoria Rusiei; regimul bolşevic ateu şi urâtor de Dumnezeu s-a năpustit asupra Bisericii, pe care a prigonit-o cu înverşunare. Acest lucru a condus la martirizarea unui mare număr de episcopi, preoţi, monahi sau credincioşi, care au încercat să apere Biserica şi lăcaşurile ei - care erau jefuite fără scrupule de odoarele lor de preţ -, de mercenarii bolşevici. Scopul ideologiei comuniste din Rusia era distrugerea Bisericii Ortodoxe ca instituţie dumnezeiesc-omenească, pentru care regimul ateu a acţionat pe două O aniversare a Revoluţiei Bolşevice în planuri. Cel dintâi era îndepărtarea cu brutalitate a episcopilor Seminarul Teologic din Odessa canonici şi ortodocşi din Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, care au condamnat, în 1917-1918, instaurarea prin forţă a regimului comunist, cât şi nedreptăţile şi crimele acestuia. Cel de-al doilea, era crearea unui Sinod bisericesc paralel, necanonic, la a cărui conducere să fie numite persoane hirotonite prin decizie politică, fără nici o cercetare canonică prealabilă, deci fără a se respecta nici măcar un criteriu duhovnicesc. Printre aceşti ,,ierarhi” de modă nouă se afla şi arhiepiscopul Serghie Stragorodski. Rector al Academiei Teologice din Sankt Petersburg, cu o erudiţie deosebită şi o flexibilitate foarte mare a principiilor - trăsătură care l-a făcut să adopte ideile curentelor moderniste şi antiortodoxe -, arhiepiscopul Serghie Stragorodski era cel mai eminent dintre episcopii şcoliţi ai Rusiei pre-revoluţionare, după profesorul său, arhiepiscopul Antonie Khrapovitski.

După revoluţia comunistă, este reînfiinţat patriarhatul rus, ce fusese suprimat în secolul al XVIII-lea de către ţarul Petru cel Mare (1672-1725). Primul patriarh din secolul al XX-lea, Tihon, moare la 7 aprilie 1925, şi este ales ca locţiitor Mitropolitul Petru de Krutitsk, care este arestat la 10 decembrie 1925. Printr-un ordin special, în locul lui este numit mitropolitul Serghie, ştiută fiind simpatia sa faţă de comunism. În schimbul numirii, acestuia i se cere să dea o declaraţie de fidelitate şi supunere a Bisericii faţă de regimul sovietic. În 1927, mitropolitul Serghie semnează ,,Declaraţia de loialitate” a Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de statul ateu, un document infam ce a stârnit o tulburare cumplită în rândul credincioşilor. În această declaraţie, Serghie consemna, cu slugărnicie: ,,Noi vrem să fim ortodocşi, recunoscând în Uniunea Sovietică patria noastră; vrem ca bucuriile şi succesele ei să fie bucuriile şi succesele noastre, iar eşecurile ei să fie şi eşecurile noastre... Rămânând ortodocşi, noi ne amintim de datoria noastră de a fi cetăţeni ai uniunii nu de frică, ci din conştiinţă, aşa cum ne-a învăţat Apostolul”.

Ierarhii canonici ai Bisericii Ruse protestează Înclinaţiile sale, simpatizate de regimul bolşevic, au fost criticate de numeroase glasuri ale păstorilor canonici, rămaşi credincioşi slujirii lui Dumnezeu şi jurământului făcut la arhierie. În 1930, Mitropolitul Petru (Polanskiy) de Krutitsk - aflat în arest, pentru opoziţia sa împotriva amestecului statului ateu în rânduielile Bisericii Ortodoxe Ruse, şi împuşcat în 1937 -, scria într-o scrisoare adresată locţiitorului său: ,,Dacă nu puteţi să apăraţi Biserica, daţi-vă la o parte şi lăsaţi locul liber pentru un om mai puternic”. Trei ani mai târziu, după instalarea Mitropolitului Serghie, episcopii din regiunea Yaroslavl, printre care se aflau Mitropolitul Agatanghel de Yaroslavl († 1928), Arhiepiscopul Serafim de Uglich († circa 1935), Arhiepiscopul Varlaam de Perm († 1942), Episcopul Evghenie de Rostov († 1937), trimit o epistolă mitropolitului, în care se preciza: ,,Episcopii din regiunea Yaroslavl, recunoscându-ne responsabilitatea pe care o avem înaintea lui Dumnezeu pentru acel lucru care ne-a fost încredinţat - puritatea credinţei ortodoxe -, pentru a linişti conştiinţele tulburate ale credincioşilor, neavând altă cale de a ieşi din situaţia fatală creată în Biserică, din acest moment ne separăm de voi şi refuzăm să vă recunoaştem vouă şi sinodului vostru dreptul de a conduce Biserica”. Toţi arhiereii care au semnat epistola, sau care mai târziu refuzau comuniunea şi recunoaşterea noului patriarh, au fost ucişi la scurt timp din ordinul regimului ateu.

Serghianismul se înfăptuise ca o cooperare infernală dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi statul ateu. Mulţi

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

22

episcopi luau atitudine împotriva inovaţiilor serghianismului şi, cu riscul de a-şi pierde viaţa, vorbeau oamenilor despre adevărata poziţie pe care trebuie să o aibă un creştin faţă de acest regim. Arhiepiscopul Varlaam de Perm zicea: „Dacă Biserica nu poate duce un război fizic împotriva comunismului, ea trebuie să ducă un război duhovnicesc împotriva lui. În ce constă acesta? În întărirea dreptei credinţe în rândul credincioşilor şi în rugăciunea pentru căderea regimului, aşa cum Sfântul Vasilie cel Mare s-a rugat pentru îndepărtarea lui Iulian Paravatul”. Tot în acest sens atenţiona şi episcopul Ierotei († 1928), zicând: „Nu-i urmaţi, fraţii şi fiii mei, pe ierarhii care au pactizat cu comunismul”.

Regimul bolşevic şi-a continuat, cu şi mai multă forţă, planul de distrugere a Bisericii Ortodoxe, având de partea sa şi conducerea Bisericii. Preoţii, monahii şi mirenii erau martirizaţi; mii de biserici şi mănăstiri au fost închise, iar credincioşii erau nevoiţi să ceară aprobare specială pentru orice slujbă bisericească. În aceste vremuri de restrişte pentru Biserică, Mitropolitul Serghie declara în faţa lumii (întărind cu jurământ), că în Rusia nu există persecuţie din motive de credinţă, iar creştinii care au refuzat să participe la apostazia sa erau numiţi „criminali politici” (nu se pomenea nici un cuvânt despre persecuţia pe motive religioase) şi trimişi în lagărele morţii din Siberia îndepărtată şi îngheţată.

Noile dimensiuni ale serghianismului Lupta bolşevicilor împotriva Bisericii a căpătat noi dimensiuni, odată cu venirea la putere a lui Iosif Visarionovici Stalin (1879-1953). Bisericile au fost închise sau transformate în depozite, baruri, cinematografe sau grajduri, la începutul celui de-al doilea război mondial. În locul sfintelor altare, se instalau acum ringuri de dans, mese de baruri şi ecrane de cinema, spurcându-se sfinţenia acelor locuri prin cele mai murdare lucruri. În 1939, majoritatea preoţilor şi aproape toţi episcopii, cu excepţia câtorva care au colaborat cu regimul, ca şi Serghie Stragorodski, fuseseră omorâţi în lagăre sau închisori. În 1943, mitropolitul Serghie a fost ridicat la rangul de patriarh, iar patriarhia a fost ,,reîntemeiată” pe o bază complet stalinistă. Pentru refacerea ierarhiei, decimată în lagăre, conducerea sovietică a iniţiat un şir de hirotonii de o canonicitate îndoielnică, majoritatea noilor ,,arhierei” fiind oameni politici. De acum încolo, noii ierarhi, cu o mentalitate modernistă anticreştină, special pregătiţi pentru a susţine cauza comunismului în Biserică, vor fi cei care vor participa la lupta regimului comunist împotriva

23

Mitropolitul Nikolai Yarusevic se adresează adunării sub portretul lui Stalin, cu patriarhul Alexei Simanski la prezidiu. Anul 1953

Bisericii Ortodoxe. Serghianismul a dus la aceea că, din 1960, Patriarhia Moscovei şi majoritatea episcopilor săi au participat, în mod secret, la toate acţiunile Consiliului de Afaceri al Bisericii Ortodoxe Ruse, a cărui activitate era îndreptată către închiderea bisericilor, limitarea propovăduirii credinţei şi discreditarea ei în ochii poporului.

O opinie contoversată, precum cea a lui Nikita Strove în cartea sa, intitulată ,,Creştinii în Rusia contemporană”, vine să nege activitatea antihristică a patriarhului Serghie şi a suitei lui, pretinzând că erezia serghianismului a apărat Biserica, care altminteri ar fi fost distrusă în întregime. O analiză reală a serghianismului rus, însă, ne duce la concluzia că această rătăcire contemporană a produs confuzie şi multă tulburare în rândul credincioşilor, dând naştere unei schisme, atât în interiorul graniţelor Rusiei, cât şi în afara lor; între ierarhia politicizată şi cea ce a refuzat semnarea acestui pact cu diavolul, întemeindu-se astfel Biserica Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor. Acest regim a condus la martirizarea a mii de ortodocşi, cu acceptul conducerii corupte a Bisericii. Într-o altă ordine de idei, aservirea Bisericii Ortodoxe Ruse regimului comunist a condus la intrarea acesteia în mişcarea ecumenistă.

Traiectoria ecumenistă pe care o are azi Biserica Ortodoxă Rusă este o consecinţă a ,,declaraţiei de loialitate” a Patriarhului Serghie faţă de regimul bolşevic, act prin care Biserica s-a aliniat la idealurile comunismului ateu. Şi iată cum, chiar şi după moartea oficială a regimului comunist, forţele întunericului continuă să lucreze la distrugerea Bisericii Ortodoxe, prin ecumenism.

Ierod. C

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

Când remuşcările robesc libertatea Capacitatea noastră, a oamenilor, de a alege este inevitabil: pedeapsa. între bine şi rău, este moştenită de la strămoşii noştri, Mult folos duhovnicesc putem dobândi, anaAdam şi Eva, iar libertatea acestei alegeri este un dar de lizând cu atenţie acest capitol al Cărţii Facerii. Prin al Dumnezeu. Când Dumnezeu i-a aşezat în Eden pe mâncarea din pomul vieţii, strămoşii noştri ne transmit primii oameni - protopărinţii noştri, El le-a dat binefă- şi nouă capacitatea de a deosebi binele de rău. Dar avem cătoarea poruncă de a nu gusta din fructul pomului de la Dumnezeu libertatea de a alege. Când, în loc de vieţii. Dar acest pom nu a fost îngrădit, ci era la în- bine, alegem răul şi comitem păcatul, Dumnezeu se demâna lor, iar ei erau liberi să păzească porunca sau să apropie de noi ca şi altădată de Adam, dar nu în chip o încalce. Dar această libertate a fost răpită de la ei, văzut, ca să nu ne pricinuiască frică, ca şi aceluia, ci Se imediat ce au călcat porunca, căci pomul vieţii a fost dat atinge doar de conde Dumnezeu în ştiinţa noastră şi o face grija heruvimului, cu să ne mustre. Dacă, în sabie de foc. După loc să ne recunoaştem încălcarea poruncii, greşeala şi să ne căim, Adam este cuprins aruncăm şi noi vina pe de frică deoarece o altă „Eva” a lumii: vede rezultatul păpe războiul cu trupul, cătuiri şi este gata să cu lumea şi cu diavolul comită o altă gre„Şi au strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi au zis lui: Adame, unde -, abia atunci Dumşeală: nerecunoaşeşti? Iar el a zis: glasul Tău am auzit prin Rai şi m-am temut, că gol nezeu ne trimite peterea păcatului în fasunt, şi m-am ascuns.” deapsa, dar şi aceasta o ţa lui Dumnezeu, face pentru a ne aduce (Facerea; 3, 9-10) disculparea şi înla pocăinţă, şi pentru ca dreptăţirea de sine, spunând: „muierea care mi-ai dat noi să primim iertarea păcatelor. să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am Omule grăbit! În goana ta după cele care sunt mâncat” (Fac. 3, 12). În frica pe care îl cuprinde, Adam ale lumii de aici trecătoare, opreşte-te puţin şi ascultă-ţi caută să se dezvinovăţească, dar aruncă vina asupra cugetul! Vezi, oare nu cumva te mustră pentru vreun Celui care l-a creat şi de aceea libertatea lui se robeşte păcat? Ascultă dacă nu cumva prin glasul conştiinţei de remuşcări, dar şi de frica de pedeapsă. Spune Sfânta tale, Dumnezeu îţi strigă, precum odinioară lui Adam: Scriptură că Adam s-a înfricoşat, când Dumnezeu S-a „De ce ai făcut aceasta?”. Nu da vina pe nimeni şi apropiat de el „umblând prin Rai după amiazăzi” (Fac. nimic, ci cere iertare de la Ziditorul Tău. Dacă nu vei 3, 8), şi s-a ascuns. Dar oare de ce s-a înfricoşat? Oare face acesta, va veni pedeapsa... şi atunci nu te mira şi nu era prima dată când Dumnezeu se apropia de el? De ce cârti împotriva lui Dumnezeu. Astăzi, libertatea noastră se temea Adam de Făcătorul său de bine? De ce se şi liniştea sufletească ne sunt robite de războiul dintre ascundea de Ziditorul său, Care este fericirea însăşi şi conştiinţa care ne mustră şi egoismul, care ne minte şi Izvorul vieţii? ne înşeală cugetul, spunându-ne că nu am greşit, şi nu Dumnezeu, Care este iubire şi pace, se apropie suntem vinovaţi cu nimic. de Adam şi el se teme. Cunoscând greşeala şi gravitatea Ierod. E ei, Adam este cuprins de remuşcări, ruşine şi frică de Dumnezeu. Dar Dumnezeu îi vine în ajutor şi-l mustră, întinzându-i „mână tare” şi „braţ înalt”, aşteptând căinţa lui. Adam nu răspunde chemării blânde a Tatălui ceresc, dar Dumnezeu, în nemărginita Lui bunătate, caută căinţă la Eva, dar nici la aceasta nu o găseşte. Şi ea se disculpă de neascultare şi neînfrânare, spunând: „şarpele m-a amăgit şi am mâncat” (Fac. 3, 13). De aceea, Dumnezeu le aplică alt medicament, dar acesta nu mai este la libera lor alegere, cum ar fi fost căinţa, ci

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

24

Dogmele ortodoxe faţă în faţă cu teoria evoluţionismului O contradicţie frapantă sapă la rădăcinile vii ale comuniştii, cât şi capitaliştii, au speculat şi au dezvoltat omenirii, iar omul, manipulat de schimbările climatice, această concepţie antihristică, din interese politice şi sociale sau conceptuale ale societăţii, aşa-zis civilizate, economice. Mai grave decât afirmaţiile filosofilor atei, rămâne dezorientat. Pe cine să crezi? Pe cel care ţine în însă, sunt supoziţiile unor filosofi contemporani, cu premână Sfânta Scriptură, ori pe cel care susţine teoriile tenţii teologice. Aceştia, considerând a fi corecte şi teo evoluţioniste? Despre Sfânta Scriptură, ştim că de la -riile evoluţioniste, dar şi preceptele Sfintei Scripturi, Dumnezeu este, pe când aberantele teorii evoluţioniste, au încercat să facă un amalgam între ştiinţă şi îşi au sorgintea în vechile concepţii păgâne. Cea dintâi, credinţă. susţine că Dumnezeu este Cel Care a făcut cerul şi Rezultatul este următorul: pământul şi tot ceea ce mişcă în cer sau pe pământ, fără Aceşti înşelători susţin, nici mai a ignora şi existenţa celor aflate dedemult, nici mai puţin, că omul se trage dintrsubtul pământului (temniţele iadului). În un mamifer (maimuţă) - cum este cazul paralel cu grâul curat al dogmei ortodoxe supoziţiilor lipsite de suport teologic, ale despre Facerea Lumii, apar şi neghinele diaconului Sorin Mihalache, coordonator al idolatre, adică sistemele filosofice antice, Centrului de Studii Interdisciplinare în ce încearcă fiecare să explice, în propria Religie şi Ştiinţă al Fundaţiei „Solidaritate sa manieră, rătăcită de la Adevăr, acest şi Speranţă” din Iaşi. În paginile jurnalului moment al zidirii lumii văzute şi nevă„Lumina” de vineri, 15 februarie 2008, a zute. Mitologia sumeriană susţine că oafost publicat articolul „Record Hubble în menii şi zeii au apărut prin amestecul apei investigarea adâncurilor din Unidulci cu apa sărată. Altă teorie, aceea a lui Charles Darwin (1809vers” (documentat după „Hubble News unui anume Empedocle (483-423 î.Hr.), 1882), cel mai celebru Release”, din 12 februarie 2008), şi semnat susţinea că animalele au apărut din mare, naturalist britanic şi de diacon Sorin Mihalache. În articolul datorită căldurii solare. Ele ar fi fost aco- autorul celebrei „teorii a respectiv se vorbea despre ultima perforevoluţiei speciilor” prin perite, la început - zice el -, cu o scoarţă de manţă a faimosului telescop spaţial Hubble, spini, pe care apoi au pierdut-o, iar viaţa s- „selecţie naturală”, prin care a negat, existenţa lui care a reuşit să fotografieze o galaxie apăa născut din mâlul încălzit, din care au Dumnezeu. rută la 700 de milioane de ani, după marea ieşit segmente de fiinţe vii, membre izolaexplozie de acum 13,7 miliarde de ani... E te, ochi fără cap etc. El considera că fiinţele vii se obţide mirare faptul că articolul este semnat tocmai de un neau prin asocierile întâmplătoare ale acestor segmente. cleric, care, în mod evident, trebuia să adopte punctul de Călătorind, pe firul istoriei, până spre timpurile vedere al Bisericii Ortodoxe, adică al Adevărului, revenoastre, ajungem în Evul Mediu, unde îi găsim pe lat nouă de Însuşi Dumnezeu. Sau poate că „teologia” filosofii care au făcut un pas înaintea predecesorilor lor. actuală se ocupă cu descoperirea unui alt dumnezeu, Aceştia încercau să convingă, prin teoriile lor, că şoa- renegând dogmele Bisericii păstrate de atâta vreme. recii se pot naşte din făină alterată sau cârpe mucegăite.

Buffon (1707-1788), spre pildă, presupunea că din pu- Dezminţirea informaţiei de pe poziţie teologică. În condiţiile actuale, în învăţământul gimnazial tregai se pot naşte tenii, omizi, gândaci şi păduchi; Diderot (1713-1784) credea că vietăţile apar spontan, şi preuniversitar se propagă ideea că plantele şi animalele au evoluat: de la unicelulare la pluricelulare; prin combinaţii chimice întâmplătoare.

O formă primară a evoluţionismului modern şi de la inferioare la superioare. Se spune că peştii s-au ateist este ipoteza care afirma că toate speciile de transformat în amfibieni; amfibienii - în reptile; reptilele animale s-au transformat unele în altele, începând cu - în păsări şi mamifere, până la maimuţă şi om. Iar organismele unicelulare, şi ajungând până la maimuţă şi pentru a da credibilitate acestor absurdităţi, în manualul om, pe parcursul a miliarde de ani, prin procese întâm- de Biologie pentru clasa a XII-a s-a mai adus o complătoare, haotice, iar că speciile de plante au evoluat de pletare, aceea că „specia hominidelor (n.ed.: omul) a la formele unicelulare până la plantele cu flori. În pierdut haina de blană naturală a maimuţelor, devenind contextul acestei teorii evoluţioniste primare a moder- o maimuţă nudă”.

Dacă susţinem că omul se trage din maimuţă nismului, pentru a se găsi o formă de explicaţie a progresului societăţii, se prefigurează gândirea lui Charles iar Universul s-ar fi format prin marea explozie Darwin, supranumit şi „părintele evoluţionismului” care atomică, numită „Big Bang”, de acum 13,7 miliarde de considera că omul descinde dintr-un mamifer păros, cu ani, unde mai este Dumnezeu, pe Care Sfânta Scriptură coadă şi urechi ascuţite, care trăia în copaci. Atât Îl mărturiseşte ca Făcător a toate, sau pentru ce mai TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

25

Iunie 2008

rostim: „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul Cerului şi al Pământului...”? Sfinţii Părinţi au stabilit un număr de 5508 ani, de la Facerea Lumii până la Naşterea lui Hristos. Nu putem nega dogmele Bisericii, insuflate Sfinţilor Părinţi de la cele 7 Sfinte Soboare Ecumenice şi cele locale - adică oamenilor cu viaţă sfântă, de către Sfântul Duh, Mângâietorul. Dar pervertirea credinţei şi infiltrarea ereziei îşi au punctul de plecare tocmai de la unele decizii, aparent minore, lăsându-se a se amplifica pe parcurs.

S-ar crede că dogmele şi credinţa nu sunt cuprinse în cele cu referire la ştiinţele lumii, ci numai în cele care fac referire la Dumnezeu, iar despre unele dintre aceste date ştiinţifice stabilite de Sfinţii Părinţi, am fi poate ispitiţi a cugeta că nu mai sunt valabile astăzi. Totuşi să nu uităm un lucru şi cel mai important: atunci când susţinem că Universul a fost creat printr-o explozie de atomi, ne împotrivim învăţăturii Sfintei Scripturi şi renegăm puterea creaţiei lui Dumnezeu, pentru că această idee susţine existenţa materiei de la sine, fără intervenţia vreunui creator.

Ce ne mai rămâne de făcut ?

Sfinţii înşişi au recunoscut că Taina Facerii le covârşeşte puterea de înţelegere. Ar fi o lipsă de smerenie din partea noastră, să ne pretindem a fi tâlcuitorii ei. Cel mai înţelept lucru pe care îl putem face este să ascultăm de ei, cei care zic: „Nici un om nu poate spune după vrednicie istoria şi întreaga rânduială a celor şase zile ale creaţiei lumii, nici dacă ar avea mii de guri şi mii de limbi; dar nici dacă ar trăi cineva mii de ani, vieţuind în viaţa de aici, nici aşa nu va fi în stare să spună ceva vrednic cu privire la creaţie, din pricina covârşitoarei măreţii şi a bogăţiei înţelepciunii lui Dumnezeu arătate în aceste şase zile ale Creaţiei...” (Teofil al Antiohiei, „Trei cărţi către Autolic”, Cartea a Doua, XII, în PSB, vol. 2, pag. 403). Deci, nu trebuie să dogmatizăm altceva, decât ceea ce Biserica însăşi a dogmatisit; nu trebuie să propovăduim altceva, decât ceea ce Sfinţii Părinţi au propovăduit. Ştiinţa din zilele noastre este o ştiinţă lipsită de Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că tot ceea ce aparţine ştiinţei este fals. Însă ideile ştiinţifice cu referire la Dumnezeu, trebuie pecetluite prin lucrarea Sfântului Duh, Care este temelia şi sfinţirea a toată făptura. Ştiinţa din vremea Sfinţilor Părinţi era întemeiată mai mult pe descoperirile de sus, făcute după rugăciuni stăruitoare, împletite cu post şi nevoinţă. Observaţiile asupra lumii înconjurătoare erau obţinute prin contemplaţie şi cugetare la lucrul mâinilor lui Dumnezeu, în timp ce ştiinţa modernă este bazată pe calcule, pe litera slovei, care ucide duhul. Sfinţii nu „deduceau” nimic, dar vedeau totul, spre slava lui Dumnezeu. Ştiinţa modernă este orientată în vederea cunoaşterii doar pentru a obţine un control asupra naturii şi a omului, însă nu pentru a slăvi pe Dumnezeu.

Adevărul nu poate fi negociat. Să urmăm pilda Mântuitorului, care, atunci când era ispitit de diavol, a zis: „Înapoia Mea, Satano!”... şi nu i-a mai îngăduit să-L ispitească, despre prefacerea pietrelor în pâini. Ştiinţa de azi tratează acest subiect ca pe o „dogmă” ştiinţifică; nu se renunţă nici la ideea exploziei materiei, nici la cealaltă, referitoare la evoluţia omului din maimuţă. Noi de dragul cui am renunţa la dogmele Sfintelor Sinoade Ecumenice, la mărturiile Sfintei Scripturi sau la învăţătura mântuitoare a Sfinţilor Părinţi? Acceptarea argumentelor creaţioniştilor protestanţi de către predicatorii ortodocşi, influenţaţi de protestantism, e o clară inovaţie.

Zămislirea lui Adam. Frescă din biserica Mănăstirii Dechani, Serbia

Ierom. V

Să dăm pe faţă adevărul Pentru mulţi „înţelepţi” înnebuniţi de duhul acestui secol, Ortodoxia este un sinonim al apostaziei de azi. Şi nu numai al apostaziei de azi, pentru că nedreapta persecuţie împotriva adevărului nu a început în zilele noastre, ci vine din vremurile îndepărtate. Este o persecuţie bine pusă la punct, cu constituţia ei; are oamenii ei, legile ei, iar cei care stau în spatele acestor acţiuni, nu numai că nu se tem de Dumnezeu, dar nici nu-L cinstesc. Se încalcă până şi cele mai elementare reguli ale dreptului uman, se încalcă o lege a Tradiţiei ecleziastice... şi toate au ţintă distrugerea Bisericii lui Hristos. De ce nu ar lovi în alte confesiuni - în cele eretice?... şi asta o spun fără a dori răul cuiva. Răspunsul este că ei lovesc numai pe cei ce nu fac parte din conceptul de „numitor comun al tuturor bisericilor”. Cine nu acceptă să fie o victimă a înşelătoriei lor, va fi persecutat.

Ce-au făcut mai-marii... oculţi ai lumii cu monahii din Sfântul Munte Athos în 1274, când aceştia au refuzat comuniunea cu Patriarhul latin (eretic) Ioan Beccos? S-a apelat la forţa autorităţilor civile, pe care regimul eretic le câştigase de partea sa, şi i-a masacrat. Au crezut că aşa vor scăpa mai uşor, de cei care se împotriveau ereziei lor... şi vrând să-i ucidă, i-a trimis la cer, mucenici. Ce-au făcut cu călugării din Mănăstirea Zografu? I-au TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

26

„ridicare a anatemelor”, din anul 1965? Şi, ars de vii în Biserica mănăstirii. după ce Patriarhia Constantinopolului a fost Şi cine credeţi că veghează azi la adusă la acelaşi numitor comun cu Apusul, hotarele Ortodoxiei? Nimeni alţii decât ea a devenit aliata papei împotriva călugăaceşti Sfinţi, care şi-au vărsat sângele pentru rilor din Athos, pe care i-a prigonit fără milă, adevărul de credinţă, cei care ne acoperă într-o încercare perfidă a adevărului. prin sfintele lor rugăciuni. Chiar dacă peste puţină vreme, printre scriptele calendaristice „Ascultare, ascultare, ascultare... faţă ale Apusului eretic, va fi rătăcit şi numele de Patriarhia Constantinopolului” vreunui papă Ioan Paul al II-lea, el nu este Cam aşa se strigă azi prin secătuita altceva decât neghina, sau zizaniile despre Ortodoxie românească. Patriarhia Constancare a zis Mântuitorul, că vor creşte împretinopolului, pe umerii căreia mulţi îşi sprijină ună cu grâul, pentru ca la vremea cuvenită să obârşia ideologică, e cea care a declanşat se smulgă şi să se ardă în foc. Acest Papă, persecuţia asupra călugărilor athoniţi. În care a scandalizat o lume întreagă, prin vremea Patriarhului Athenagoras, Patriarhia declaraţiile sale reformatoare şi eretice, va Constantinopolului era „cu două feţe”. Pe de inaugura galeria ruşinoasă a actelor de o parte, pretindea a restabili unitatea şi sanctificare forţată ale erei moderne. El va fi iubirea printre credincioşi, ghidându-se după trimis la cer cu un „dosar” de „sfinţenie”, faipocritele ideologii umaniste ale... „echităţii, bricat aici pe pământ, de parcă Dumnezeu Sfinţii 26 Cuvioşi ale adevărului social, ale păcii şi fraterar judeca după judecăţi omeneşti... Nu ar fi Mucenici de la nităţii” (câtă asemănare, am putea spune, cu Zografu, Muntele de mirare dacă, ceva mai târziu, vor fi deviza masonică „Libertate, Egalitate, FraAthos, prăznuiţi la înscrişi şi pedofilii, homosexualii, bigamii data de 22 septembrie ternitate...”, propovăduite de Patriarhul Atheoccidentului etc vor beneficia şi ei de asenagoras. Iar pe de altă parte, în Muntele menea „propagandă”. Mincinosul trebuie să aibă memoAthos, supranumit şi Grădina Maicii Domnului, acolo rie bună şi atenţie încordată, pentru a nu comite erori. unde călugării îşi petreceau viaţa slujind doar lui Ori ei, papistaşii, care au pupat papucul pontifical al Dumnezeu, acelaşi minciuno-patriarh îşi manifesta unui Papă „infailibil”, merg acum din rătăcire în rătăperfida „dragoste” faţă de fraţii săi întru Hristos cire, născocind „fapte de sfinţenie”, „minuni şi vinmonahi, ca şi el -, prin persecuţii, forţă militară, vărsare decări miraculoase”, pentru a canoniza un om declarat de sânge, împotriva lor, a celor care nu voiam să fie ca fiind fără de greşeală? Dacă a fost un om „perfect, părtaşi ereziilor latine, refuzând până a-l mai pomeni pe fără păcat”, de ce mai este necesar să i se proclame acest patriarh la ecteniile slujbelor bisericeşti. Se canonizarea? Înseamnă că ceva este putred la mijloc... pretindea că totul era un efort de a intra într-o nouă Sau totul. Falsa sfinţenie a acestor „staruri duhovniceşti” perioadă a istoriei, fondată pe pace şi dragoste; însă, în de mucava este venerată numai de oamenii aflaţi în fapt, se acţiona de parcă ar fi fost în evul mediu necunoştinţă de cauză. Cine cunoaşte adevărul, ştie că occidental, unde autorităţile civile îşi închinau braţul Dumnezeu şi-a întors de multă vreme faţa de la eretici episcopilor feudali, unde autorităţie civile fuzionau cu înrăiţi sau de la apostaţii „ortodocşi”. clerul pentru a persecuta pe disidenţii, care apărau Să derulăm firul istoriei Ortodoxiei adevărul şi dreptatea. Nu suntem primii şi nici singurii Apostazia e lucrarea tainică a vrăjmaşului mân- care putem constata, că nici canoanele bisericii, nici tuirii omului, care este diavolul, cel ce luptă împotriva vreo constituţie civilă nu ar fi permis patriarhului, să Bisericii lui Hristos. Aceasta pentru că numai acolo poruncească maltratarea călugărilor, doar numai pentru unde patriarhul (ori episcopul) respectă întocmai cu- că se aflau în disidenţă. Mulţi şi-au vărsat amarul prin vântul adevărului de credinţă, numai acolo unde se publicaţiile periodice, prin broşuri, sau chiar scrieri de merge pe linia duhovnicească a Sfinţilor Părinţi... mare anvergură, precum scrierile Ieromonahului Maxim, numai acolo este Biserica lui Hristos. Chiar dacă din Marea Lavră a Sfântului Munte (zidită de Sfântul anumite patriarhate ale lumii ortodoxe se bucură de Cuvios Athanasie în sec. al X-lea), dintre care putem cinstea sau evlavia creştinilor, de un nume în dipticele aminti „Drepturile omului în Muntele Sfânt” sau „ Apel istoriei sau de posesia moaştelor anumitor sfinţi, care au către lumea civilizată”. Aceste scrieri au circulat în trăit şi s-au proslăvit în vremurile binecredincioase ale întreaga Anglie, în Grecia erau cenzurate, arse în foc, acelei patriarhii, cu nimic nu este de folos nimănui - nici dar la adresa acestui strigăt de disperare, nici un cleric, prestigiul, nici proslăvirea sfinţilor, dacă adevărul cre- nici un monah, nici o chinovie, nu a voit să se alăture, să dinţei este zdrobit de securea călăilor patriarhi apostaţi. sprijine suferinţa nedreaptă, la care erau supuşi acei Câţi Sfinţi nu a născut Patriahia Constantinopolului până călugări din Athos. De ce n-au făcut-o ? E simplu de la infiltrarea inovaţiilor papistaşe? De câtă slavă ce- înteles. Comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol, le rească se bucura acest patriarhat, până ca Patriarhul „legau mâinile” ca să nu-i poată ajuta, sau le „închidea Athenagoras să facă pactul cu papistaşii, prin aşa-zisa gura” ca să nu poată vorbi. Şi, prin indiferenţă şi tăcere, TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

27

Iunie 2008

s-au dovedit că sunt de fapt complici ai lui Athenagoras împotriva monahilor din Sfântul Munte.

Situaţie fără precedent A folosi puterea pentru a-ţi impune un drept eclesiastic închipuit şi abuziv, nu este deloc o practică ortodoxă, ci numai un soi de tradiţie plină de crime şi sânge, propagată în sânul Bisericii Apusului. Biserica lui Hristos n-a folosit niciodată forţa sau constrângerea împotriva celor care, orbiţi fiind, nu îi acceptau adevărul dogmatic. Sfinţii Părinţi au preferat să fie mai bine victime ale persecutorilor - precum în vremea iconoclasmului -, decât să fie persecutori. Şi acest lucru nu era ceva fără precedent în istoria Bisericii din Constantinopol. Au mai fost sfinţi, precum Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, Teodor Studitul, Grigorie de Palama, care au refuzat comuniunea cu Patriarhul Constantinopolului, tot din motiv de erezie. În acest sens şi Eugen Bulgaris, fost monah în Sfântul Munte, ulterior episcop în Biserica Rusă, publica în 1768 un „Eseu asupra toleranţei”, prin care afirma că, dacă Dumnezeu a creat omul şi i-a oferit puterea neîndoielnică, de a accepta sau a refuza Harul şi iubirea lui Dumnezeu faţă de om, cu atât mai mult, Biserica lui Hristos - care propovăduieşte preceptele evanghelice -, nu ar fi avut nici un drept de a persecuta, de a-şi impune prin forţă punctul de vedere spiritual.

Oare prigoanele repetate ale Patriarhiei din Constantinopol, în vremea Patriarhului Athenagoras, asupra monahilor din Sfântul Munte (continuate şi astăzi, prin Patriarhul ecumenic Bartolomeu), nu are destule asemănări cu persecuţia dictată de Biserica oficială (de stil nou), asupra „stiliştilor” din România? Nu există nici o constituţie, nici o lege socială sau bisericească, care să îndreptăţească crimele atroce prin care Biserica nou-calendaristă să îşi impună punctul de vedere asupra credinţei!

Ierom. G.

Interviu cu P.S. Episcop Antonie Ploieşteanul 1. România este o ţară majoritar ortodoxă. Ultimele statistici susţin că mai mult de 87% din populaţia României este ortodoxă. Cum vă explicaţi faptul că mulţi tineri, şi în general tinere, înclină spre o altă religie, în afara Ortodoxiei?

Episcop ortodox fiind, sunt dator să mărturisesc Credinţa şi Crezul Sfinţilor Părinţi Apostolici, care grăiesc hotărât despre faptul că nu este mântuire a sufletului în afara Ortodoxiei. Mai înainte ca cineva să adere la o altă confesiune, trebuie să argumenteze refuzul lui, faţă de ceea ce lasă în urmă. Este imposibil, ca cineva care a înţeles ce înseamnă Ortodoxia, care are rădăcini solide în pământul credinţei, să o abandoneze în favoarea unei confesiuni străine. Însă cel care numai cu numele este ortodox, e de înţeles că nu ştie ce abandonează şi nici încotro se îndreaptă. Ortodoxie nu înseamnă numai a te închina lui Dumnezeu, sau numai a vorbi despre Dumnezeu. Ortodoxia este doxis şi praxis, adică şi credinţă întru Adevăr, dar şi faptă asemenea. Credinţa noastră este întemeiată pe cele Şapte mari Sfinte Taine ale Bisericii. Fără împărtăşirea acestora, sufletul este mort. Şi catolicii se închină lui Dumnezeu, dar nu sunt în duhul adevărului patristic ortodox; sunt mutilaţi de erezie, care e o încălcare a adevărului dumnezeiesc, o abatere de la dogmele Bisericii Apostolice. Şi musulmanii zic că se închină lui Dumnezeu, dar nu au nimic dumnezeiesc în ei. Şi evreii strigă către un Dumnezeu, dar de fapt, majoritatea... sunt vrăjmaşi ai Fiului lui Dumnezeu, şi chiar vrăjmaşi ai lui Dumnezeu - Tatăl, căci zice Mântuitorul: „cine ascultă cuvintele Mele, ascultă Celui ce M-au trimis pe Mine”.

2. Consideraţi că deosebirile dogmatice dintre Ortodoxie şi cultele eretice (aşa-zisele „religii”) pot duce către osândă? Altfel zis, Dumnezeu nu se va milostivi şi spre păgâni, pentru a-i mântui?

Cine să îi mântuiască pe păgâni? Ne înşelăm dacă credem că se vor mântui chiar şi cei care nu cred în Cel care ar putea să-i mântuiască. În Sfânta Evanghelie stă scris: „Dumnezeu (Tatăl) nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, ca tot cel ce crede întru El să aibă viaţă veşnică”. Catolicii cred în Hristos, dar au stricat dogma şi L-au mutilat; multe confesiuni propovăduiesc pe Iisus Hristos, dar nu cinstesc puterea Sfintei Cruci sau nu cinstesc cultul Maicii Domnului. Pentru evrei, Hristos era un îndrăcit chiar şi atunci când făcea minuni, zicând că „cu domnul dracilor scoate pe draci.” Pentru mulţi, Hristos este numai un trimis al lui Dumnezeu, fără puteri mântuitoare, sau numai un prooroc, precum susţin musulmanii. Însă condiţiile primare spre mântuire ni le spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: „cine va crede şi se va boteza, se va mântui; cine nu va crede, se va osândi”. Nu este destul a zice că cred în Hristos, mai trebuie şi a doua condiţie, botezul cel adevărat. Au ereticii botez adevărat?

Au musulmanii botez? Au evreii botez? Nu, nu au, căci Hristos nu a zis cine se va tăia împrejur, precum evreii, se va mântui, ci a zis că „cei ce se vor boteza se vor mântui”. Legea Harului este luminată prin botezul Mântuitorului, iar nu prin tăierea împrejur, deşi o făcuse şi pe aceasta, pentru a nu fi acuzat că strică legea.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

28

Este impropriu zis că ortodocşii au numai Sfânta Scriptură. Ortodocşii au în spatele lor o Tradiţie apostolică, care nu poate fi încălcată, o mărturisire de credinţă împodobită cu porfira şi visonul sângelui mucenicesc; o canonicitate întărită şi pecetluită de Duhul Sfânt, prin Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Sfânta Scriptură este completarea acestora. Nu înseamnă că respingem Sfânta Scriptură; dar fără Tradiţie, fără canoane, care sunt legile şi cârma Bisericii, doar crezând în Sfânta Scriptură, nu suntem îndreptăţiţi a ne numi ortodocşi. Protestanţii şi neoprotestanţii merg pe principiul „sola scriptura” adică numai crezând în cuvintele Sfintei Scripturi cred ei că se vor mântui. Ei susţin aceasta pentru că în afară de Sfânta Scriptură, şi aceasta tălmăcită după gustul lor, ei nu au alte legi ale Bisericii; nu au canoane, pentru că nu au cultul Sfinţilor; nu au cultul Sfintelor Icoane, nu recunosc pururea-Fecioria Maicii Domnului. Şi ei nu au nici tradiţie, ceea ce este consecinţa firească a negării tuturor dogmelor enumerate mai sus. Ce tradiţie poate avea o confesiune, care abia a apărut acum câteva secole în urmă? Neavând Tradiţie nici legi bisericeşti, ei nu au nici Biserică, nici Sfinte Taine, şi deci nici sfinţenie ori sfinţire. Ortodocşii au Sfânta P.S. Antonie Ploieşteanul Liturghie, botez, hirotonii, cununii etc, ce se concretizează prin acte săvârşite, iar nidecum numai prin rostirea unor simple cuvinte, precum la acest gen de eretici.

Evreii merg numai pe linia Vechiului Testament, însă Legea Veche, împreună cu Cea Nouă, formează împreună Cuvântul nemincinos al lui Dumnezeu, adică un tot unitar, ce nu se poate împărţi, în care subzistă şi se sălăşluieşte iconomia mântuirii. Vechiul Testament în cel Nou se descoperă, iar Noul Testament în cel Vechi se ascunde. Nu face Vechiul Testament referire la Întruparea cea mai presus de fire a Cuvântului lui Dumnezeu, la Naşterea Sa, la Patimile Domnului şi Învierea Sa, mergând până la Înălţare şi Pogorârea Sfântului Duh? Iată deci cum iudeii se arată necredincioşi tocmai faţă de proorociile Vechiului Testament? Ei cred numai cu vorba în Legea Veche, iar pe cea Nouă o resping întrutotul.

Musulmanii (lumea arabă) au „biblia” lor, numită Coran, dar este un invers al Sfintei Scripturi ortodoxe, care vorbeşte despre Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh - nu 3 dumnezei care lucrează la unison, ci Un Singur Dumnezeu, Care Se descoperă în Trei Persoane. Coranul neagă dogma Sfintei Treimi, iar pe Iisus Hristos nu Îl recunoaşte a fi Fiul lui Dumnezeu, ci prooroc precum şi Mohamed al lor. „Cine este mincinosul, fără numai cel ce tăgăduieşte, că Iisus nu este Hristos. Acesta este Antihrist, care tăgăduieşte pre Tatăl şi pre Fiul” (I Ioan 2, 22). Se grăieşte clar: cine tăgăduieşte pe Fiul, neagă şi existenţa Tatălui, şi atunci se numeşte Antihrist. De aici puteţi trage concluzia cine sunt cei ce-L reneagă pe Hristos. Chiar şi Satan se poate preface în înger de lumină, şi poate înşela pe mulţi; însă, dacă cineva mărturiseşte o evanghelie mincinoasă, care nu Îl recunoaşte pe Domnul nostru Iisus Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu - Tatăl, „să fie anatema”, spune Sfântul Apostol Pavel.

4. Totuşi, sunt tineri ortodocşi care, odată ajunşi majori, adoptă chiar islamismul, această rătăcire păgână, care nu Îl recunoaşte pe Hristos ca fiind Fiul Tatălui ceresc. Ce credeţi despre aceştia?

Sunt mulţi tineri sau tinere, care, momiţi de unele avantaje materiale, ajung să se lepede de Ortodoxie, căsătorindu-se cu musulmani. Ei nu au nici o noţiune despre credinţă, despre ce înseamnă viaţa... Nu pun nici un preţ pe sufletul lor... ce să mai zicem de mântuire... ei doar speră ca totul va fi strălucit, dacă vor fi alături de un bărbat sau o femeie cu stare materială bună. Ei se înşeală pe ei înşişi, spunându-şi că doar în baza faptelor bune pe care le au sau pretind că le au, Dumnezeu îi va mântui. Dar în acest caz, ce te faci cu faptele tale rele? Cine va plăti pentru ele? Dacă tot tu, atunci cum mai poţi fi mântuit? Căci te vei osândi pentru cele rele. Dar Sfântul Apostol Iacov le închide gura, când zice că „credinţa şi faptele credinţei ne mântuie”. Satana îşi face lucrarea, nu doarme. Să nu credeţi că veţi găsi pacea şi mântuirea acolo unde este renegat Hristos... Cine a adus pe pământ pacea şi mântuirea?

Nimeni altul decât Iisus Hristos. Care Dumnezeu să îi mântuiască pe ei? Acela Căruia i-au întors spatele, precum Fiul Risipitor al Sfintei Evanghelii, lăsând legea creştinească, frumoasă şi mântuitoare, pentru blidul de linte al rătăcirii islamice? Hristos îi aşteaptă înapoi, ca pe fiii risipitori, asemenea Tatălui din Sfânta Evanghelie, Care le va primi lacrimile pocăinţei şi îi va ierta, punându-le în deget inelul împăcării, şi junghiind Viţelul cel gras nimeni altul decât pe Fiul Său, Unul Născut, prin a Cărui Jertfă Euharistică, ei vor veni din nou la viaţa cea adevărată şi la sănătatea sufletească şi trupească.

Ierom. M.

29

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

Sfinţii de lângă noi Noii Sfinţi Mucenici ai Optinei - Cuvioşii Vasilie, Trofim şi Terapont Sihăstria de la Optina este o mănăstire cu obşte de călugări, situată lângă oraşul Kozelsk, fiind socotită cel mai important centru duhovnicesc al stăreţismului din secolul al IX-lea. Acest curent va întemeia ca o mişcare de înnoire duhovnicească, ce se va răspândi în întreaga Rusie, pe parcursul secolului 19, atât de puternică, încât strălucirile ei nu au putut fi stinse nici măcar de viforul prigoanelor atee ale veacului al XX-lea. După Revoluţia Bolşevică din anul 1917, stareţii de atunci au fost izgoniţi cu forţa din mănăstirea transforrmată în gulag. Ultimul egumen a fost executat de comunişti, în anul 1938, la Tula. Mai târziu, forţele atee nouinstalate au demolat multe anexe ale sihăstriei, iar catedrala a fost transformată în muzeu de literatură. La data de 17 noiembrie 1987, s-a dat decretul prin care Optina a fost redată Bisericii Ortodoxe Ruse, iar reclădirea sfântului lăcaş va începe imediat. Un moment de mare bucurie pentru întreaga Ortodoxie a fost în anul 1990, când marii Stareţi ai Optinei - socotiţi a fi sfinţi încă din timpul vieţii, cercetaţi de milioane de credincioşi din Rusia şi toate ţările ortodoxe, de mulţi oameni de cultură sau de stat -, au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă, hotărându-se a fi prăznuiţi de obşte, la data de 10 octombrie, conform calendarului În anul 1993, la data de 03/16 aprilie, opinia publică avea să fie zguduită de un eveniment tragic, întâmplat la sihăstria Optina: trei dintre vieţuitorii sfântului lăcaş au fost ucişi cu cruzime, în noaptea de Înviere. Lumea laică pierduse trei oameni, dar Biserica lui Hristos câştigase trei Sfinţi Mucenici: ieromonahul Vasilie (Roslyakov) şi monahii Terapont (Pushkarev) şi Trofim (Tatarnikov... lumea îi plângea cu lacrimile durerii, iar Biserica se veselea cu lacrimile bucuriei.

Slujba Sfintelor Paşti începuse la Optina după rânduiala străveche. Procesiunea pornise de la Schitul Sfântului Ioan Botezătorul, situat la răsărit de Mănăstire, şi se apropia de sfârşit, în sunetul clopotelor. Numărul credincioşilor prezenţi era impresionant; poliţiştii ce asigurau paza raportaseră prezenţa a aproximativ zece mii de oameni. După Sfânta Liturghie a Învierii Domnului, părinţii s-a adunat la trapeză, pentru masa de obşte. Imediat după aceea, la câteva minute după ora şase, părinţii Terapont şi Trofim s-au dus în clopotniţă, pentru a trage în continuare clopotele. La un moment dat, ele au răsunat într-un mod neobişnuit, iar apoi s-a aşternut liniştea... se săvârşise o crimă îngrozitoare: părinţii fuseseră înjunghiaţi cu un cuţit. Părintele Terapont a mai răsuflat o dată. După ce a fost Igor, în copilărie înjunghiat, părintele Trofim a rostit un Doamne, miluieşte-ne!, a strigat după ajutor, apoi a tras clopotul, după care a căzut la pământ. Ucigaşul a rupt-o la fugă spre schitul duhovnicilor, spre care se îndrepta, de asemenea, şi părintele ieromonah Vasilie, ce avea de mărturisit credincioşi. Şi el avea să fie injunghiat în spate, cu acelaşi cuţit cu lamă dublă, lată de 5 centimetri, lungă de 60 de cm, ce avea gravate pe ea inscripţiile „666” şi „satana”. Criminalul, pe numele său Nicolae Averin, a mărturisit apoi că îşi înjunghiase victimele în spate, cu lovituri precise, făcându-le răni nu foarte adânci, pentru a-i face să moară în chinuri îndelungi. Acest lucru s-a şi întâmplat, de fapt, cu părintele Vasilie, care a suferit câteva ore. Ceilalţi părinţi, însă, au murit aproape imediat.

Averin i-a ucis pe părinţii Trofim şi Terapont chiar când aceştia vesteau lumii Învierea lui Fratele Igor (în Hristos. Părintele Vasilie mergea să dezlege sufletele de povara păcatelor, pregătindu-le, prin dreapta) Taina Spovedaniei şi botezul pocăinţei, spre bucuria Învierii lui Hristos. Aveau să meargă toţi trei acolo, unde Paştile nu se termină vreodată… Parcă dintr-o mustrare târzie, ori pentru că nu a putut suporta să le mai vadă chipurile nevinovate, ucigaşul i-a învelit în rasă şi le-a tras camilafcele peste faţă.

Se spune că părintele Trofim ar fi mai trăit puţin după aceea. A fost adus în Catedrala cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, dar a închis ochii câteva minute mai târziu. În ciuda unei răni foarte adânci, părintele Vasilie a trăit mai mult decât ceilalţi. I-a privit pe cei strânşi în jurul său, şi chiar a încercat să se ridice. A fost adus şi el în catedrală şi aşezat lângă racla cu moaştele Sfântului Cuvios Ambrozie, de unde a fost luat apoi cu o ambulanţă şi dus la spitalul din Kozelsk. Acolo avea să se mute spre viaţa de veci, câteva ore mai târziu. Surprinzător a fost faptul că ei şi-au simţit sfârşitul vieţii pământeşti, văzând cu ochii sufleteşti slava şi cununa muceniciei, ce li se pregătise lor de către Hristos Domnul. Cu puţină vreme înainte de mutarea la Monahul Vasilie

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

30

cele veşnice, ei şi-au împărţit puţinele bunuri pe care le aveau - lucru de mirare, mai ales că printre acestea se aflau şi uneltele, pe care le aveau în grijă, necesare îndeplinirii ascultării lor.

Mărturii asupra vieţii lor Părintele ieromonah Vasilie, pe numele de mirean Igor Roslyakov, a văzut lumina zilei la Moscova, în ziua de 23 decembrie a anului 1960. Urmează cursurile liceului nr. 466 din cartierul Volgograd, Facultatea de Jurnalistică a Universităţii de Stat din Moscova, pe care o va absolvi în anul 1985, lucrând apoi ca ziarist. În paralel, a avut şi o carieră sportivă, jucând în echipa de polo a Universităţii din Moscova. În anul 1984, începe să se apropie de biserică.

Putea fi zărit mereu stând în acelaşi ungher al Catedralei cu hramul Botezul Domnului, aflată într-un cartier central al Moscovei. Cândva, chiar pe acest loc se afla un sătuc mărginaş, numit Yelohovo, locul de naştere al Sfântului Vasilie din Moscova, cel nebun pentru Hristos. De fiecare dată, Igor se aşeza chiar lângă icoana Cuviosului. La 21 iunie 1988, tânărul Igor este primit ca frate în Sihăstria Optina. Aici, alături de mica obşte, el va munci neobosit la ridicarea mănăstirii, care atunci începuse să se înalţe iar, dintre ruinele trecutului întunecat. Nu este deloc o întâmplare faptul că, peste ani, la tunderea sa în monahism, el va primi numele Vasilie, întru pomenirea şi cinstirea Sfântului, căruia îi purta o deosebită evlavie şi dragoste. Egumenul Melchisedec şi-l aminteşte ca pe „un om sensibil, foarte contemplativ, mai ales în vremea Praznicului Sfintei Învieri a Domnului. Simţea cu atâta intensitate duhul bucuriei pascale, încât avea tot timpul ochii scăldaţi în lacrimi. Putea sta vreme de două Sfinte Liturghii succesive, fără să îşi poată ieşi din această stare lăuntrică. Pentru el, Sfintele Paşti însemnau cea mai mare Taină, momentul în care sufletul omului aude chemarea vieţii ce va să fie. Se pare că el era în stare să audă mereu această chemare…”

Tatarnikov Alexei Leonid, viitorul monah Trofim, s-a născut în satul Dagon, din regiunea Irkutsk, la 4 februarie 1957. Imediat după naşterea sa, vreme de doi ani, pruncul a plâns în continuu, încât nimeni nu mai credea că va scăpa cu viaţă. Dar după ce a fost botezat, el a devenit un copil normal şi sănătos, iar mai apoi, un tânăr foarte frumos, erudit şi muncitor. Deşi fetele de vârsta lui îi dădeau târcoale, vrând a-l face să se însoare cu ele, tânărul Leonid părea că are altceva în gând. El se născuse pentru a deveni monah, dar acest lucru avea să îl înţeleagă mai târziu…

După absolvirea liceului, se va înscrie la Colegiul Căilor Ferate, după care îşi va efectua stagiul militar. Viitorul monah va începe să devină preocupat de rostul vieţii, dar nu Ieromonahul Vasilie, va înţelege unde anume se poticneşte în dobândirea unui răspuns pe măsura frământărilor sale în una dintre ultimele sale fotografii lăuntrice. Începe să meargă la biserică, iar acolo va afla, încet-încet, răspunsul la întrebările sale. În anul 1990, la Praznicul Pogorârii Sfântului Duh, Leonid are o vedenie, în urma căreia se hotărăşte să plece la mănăstire. La vârsta de 36 de ani este tuns în monahism la sihăstria Optina, primind numele Trofim. Aici, va îndeplini cu multă sârguinţă ascultarea de grădinar, cultivând solul sărac şi culegând în fiecare an atât de multe legume, încât părinţii erau nevoiţi să le dea drept milostenie sătenilor, care îl căutau neîncetat, cerându-i sfaturi sau rugăciuni pentru a obţine recolte mănoase.

Părintele Trofim punea mare preţ pe timp. De aceea, el avea mereu vreme pentru toate. Avea ca îndatorire de căpătâi ascultarea de clopotar, însă lucra şi ca tractorist, portar, vânzător de lumânări, zugrav, brutar; lucra la tipografie, arhondaric, la centrala termică. Era un om bun la toate, prezent oriunde se muncea. În el, nimic nu era ostentativ ori la vedere.

După părerea sa, în lume nu existau oameni răi. La orice oră din zi sau din noapte, el era gata să îşi ajute aproapele. El era cel ce repara oricui ceasul, aparatul de fotografiat, sau chiar Alexei Leonid, viitorul pantofii. Dormea puţin şi se ruga mult; mânca hrană foarte simplă, înfrânându-se până şi de la apă. Dar în ciuda nevoinţelor sale, a fost totdeauna din fire robust, sănătos şi neobosit. Aşa apărea el în ochii celor ce îl priveau. Nimeni nu putea bănui că el avea rânduiala ca în prima şi ultima săptămână a Sfântului şi Marelui Post, să nu mănânce absolut nimic.

Cel ce mai târziu avea să devină monahul Terapont (pe numele de mirean Vladimir Pushkarev), s-a născut într-o colonie de muncă dezolantă, din nesfârşita colonie siberiană, în anul 1955, în ziua prăznuirii cinstitei Icoane a Maicii Domnului, numită „Rugul cel Nears”.

El va creşte într-un mediu neprielnic, în mijlocul unei comunităţi de oameni lipsiţi de cele materiale şi cu totul înstrăinaţi de Dumnezeu. Majoritatea lucrătorilor erau nebotezaţi, căzuţi în patima beţiei. La cea mai apropiată biserică se putea ajunge numai cu avionul şi nimeni nu avea bani pentru aceasta. Totul va decurge normal în viaţa lui Vladimir. Va merge la şcoală, apoi în armată, unde va învăţa artele marţiale orientale, despre care avea să afle mai târziu că sunt amestecate cu idolatrie şi ocultism. Nu consuma niciodată alcool, nu fuma şi toată lumea Părintele Trofim îl respecta. Cu toate acestea, viaţa sa era dificilă, din cauză că unii îl considerau a fi vrăjitor.

31

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

Se spunea că ar fi avut o carte de magie, dată de un bătrân ce îi apăruse brusc în faţă, în timp ce mergea prin pădure.

Cu ajutorul acestei cărţi, el va începe să facă mici trucuri vrăjitoreşti, spre deliciul cercului său de prieteni. Cel mai bun amic al său din acea perioadă povesteşte că într-o zi, în timp ce încerca să ghicească de la distanţă conţinutul unui bilet scris de câteva prietene ale sale, el a simţit cum îşi trăieşte propria moarte. Sufletul i s-a despărţit de trup, călătorind spre tărâmul pierzării veşnice. Dar un înger i s-a arătat, spunându-i că îl va lăsa înapoi pe pământ, doar dacă promite că va începe să meargă la biserică. El pleacă din oraşul natal, lipsit de sfinte lăcaşuri, mutându-se în Rostov, unde se angajează ca îngrijitor la Catedrala Naşterii Maicii Domnului. În această perioadă, el va începe nevoinţa înfrânării: pe toată perioada Postului Mare, se va hrăni numai cu anafură, câţiva pesmeţi şi agheazmă, pe care le mânca numai după săvârşirea pravilei bisericeşti, ferit de ochii lumii. După trei ani de şedere, el pleacă din Kaluga spre Optina, mergând pe jos o distanţă foarte mare. Va fi primit în obşte şi tuns rasofor, primind numele Terapont. I se încredinţează ascultarea de portar, iar apoi aceea de lucrător în atelierul de sculptură. Părinţii sihăstriei şi-l amintesc ca pe un om ce trăia fără a atinge pământul. Neobservat, tăcut, el se ruga zi şi noapte. Odată, în biserică a intrat o persoană care a mărturisit că a ajuns acolo din întâmplare, îndoindu-se de existenţa lui Dumnezeu. „Am intrat aici, şi am văzut un călugăr rugându-se… am văzut chipul unui înger, care vorbea cu Dumnezeu. Voi aveţi îngeri printre voi? Iată-l, el este!” exclamă vizitatorul, arătând spre părintele Terapont, ce venea spre biserică.

Se mai spune că, în afara canonului de rugăciune, părintele mai făcea zilnic 500 de rugăciuni ale inimii, care nu erau obligatorii pentru un monah rasofor. Stătea toată noaptea la rugăciune, făcând mii de metanii. Ierodiaconul ce locuia în aceeaşi chilie cu părintele Terapont povesteşte că înainte de moarte, el nu a mai adormit deloc, rugându-se neîncetat şi odihnindu-se rezemat de un scaun. Toată Săptămâna Patimilor, nu a gustat nici un fel de hrană. După uciderea sa, în buzunar i-a fost găsit un petec de hârtie, pe care erau aşternute câteva cuvinte: „dacă aveţi nevoie de ajutor, voi fi bucuros să vă ajut…” Nu s-a aflat cui îi erau adresate aceste cuvinte, dar mulţi credincioşi sunt convinşi că ele sunt pentru cei ce cu credinţă se roagă către noul mucenic Terapont de la Optina.

Părintele Trofim la clopotniţă

Părinţii Trofim şi Terapont

Când vei primi o palmă… întoarce şi celălalt obraz Este clar că toţi îşi cunoşteau mai dinainte sfârşitul pământesc. Părintele Trofim spunea adeseori de timpul scurt care i-a mai rămas - un an, sau poate chiar o jumătate. Părintele Terapont, altădată foarte tăcut, cerea acum tuturor să se roage şi pentru el. Şi cum altfel se explică faptul că, deşi se puteau apăra, ei totuşi nu au făcut-o?

Cum a reuşit oare un ucigaş - având o statură obişnuită -, să biruiască puterea trupească a acestor trei călugări? Şi încă ce călugări! Părintele Trofim putea răsuci şi înnoda o ţeavă metalică; părintele Vasilie avea aproape doi metri înălţime, şi fusese unul dintre cei mai buni jucători de polo din Rusia, iar părintele Terapont era foarte iscusit la practicarea artelor marţiale (aikido, karate). Clopotniţa în care au fost înjunghiaţi părinţii Trofim şi Terapont era foarte mică; este imposibil ca cei doi să nu fi remarcat un intrus în acel loc. Dar aceste scenarii sunt pentru oamenii legii, ori pentru cei fără credinţă. Pentru un ortodox, care înţelege rostul vieţii şi adoarme somnul de veci cu nădejdea învierii, aceste întrebări nu îşi au rostul. Lui îi este limpede ca lumina zilei că aceasta a fost voia lui Dumnezeu. Pur şi simplu, părinţii nu au vrut să răspundă uciderii, făcând altă ucidere. Aceasta a fost ultima lor ispită. Un călugăr adevărat nu trebuie să îşi murdărească mâinile de sânge…

Din jurnalul celor trei sfinţi mucenici de la Optina † 10 aprilie, anul 1988. Sfânta Înviere a Domnului nostru, Iisus Hristos. Al treilea Paşte al meu. Timpul... această zidire atât de tainică. Mă întreb câteodată: oare când a trecut Postul? Oare am apucat să intru de rând la biserică? Într-o bună zi, mă voi întreba dacă am trăit vreo zi pe acest pământ. Ce nu este trecător pe acest tărâm? Duhul curăţit de păcate şi de patimi, iată răspunsul; doar acesta viază pentru veşnicie… „Saltă acum şi te bucură, Sioane…” Da, bucură-te! Bucuria să fie tot timpul starea noastră lăuntrică...

Părintele Terapont

30 aprilie, anul 1989. Sfânta Înviere a Domnului nostru, Iisus Hristos.

Dumnezeiescul dar este ne este dat fără a ni se cere alt preţ, decât jertfa pe care trebuie să o facem, dând Domnului tot ce avem mai scump...

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

32

Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, roagă-te pentru el ca şi pentru tine. Consideră păcatele lui ca pe ale tale însuţi, iar dacă fratele tău se apropie de iad, pogoară-te până acolo după el, ia-l de mână şi adu-l către lumină. Asta e dragostea cea adevărată de aproapele. (Însemnări din jurnalul părintelui ieromonah Vasilie) † Asta este măsura desăvârşirii - să trăieşti o viaţă în duh! Banii, mâncărurile şi măririle lumeşti nu sunt altceva decât seminţe ale răului, gunoaie lumeşti de care toţi devin preocupaţi… Dumnezeu să vă păzească de aceste ispite. Încercaţi să vă înfrânaţi de la aceste lucruri. Mergeţi la biserică, mărturisiţi-vă păcatele. E cel mai important lucru în viaţă. Orice zi este ca aurul. Lumea, aşa cum o vedem, se îndreaptă spre dezastru, sub ochii noştri… Am să vă pomenesc pe toţi la rugăciune, cât se poate de des. Nu vă tulburaţi pentru faptul că nu vă scriu des… învăţ să fiu călugăr, iar un călugăr nu trebuie să îşi ia vacanţe. Dacă începi să mergi în vizită pe la rude, nu faci nimic. Monahul trebuie să stea în mănăstire, singur. Asta e viaţa la mănăstire: viaţa retrasă şi rugăciune pentru toată lumea. Este greu, dar frumos… Vă doresc să aveţi parte de multe bucurii sufleteşti. Rugaţi-vă unul pentru altul, iertaţi-vă unul pe altul. Iertaţi-mă şi pe mine. Nevrednicul monah Trofim. (câteva fragmente dintr-o scrisoare a părintelui Trofim, către rudele sale din Siberia) † Vladimir Pushkariov va fi tuns ca rasofor, la data de 9/22 martie, anul 1991, la Praznicul Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia, primind numele Trofim. În acea zi, părintele Vasilie a rostit un cuvânt de învăţătură, ce va rămâne întipărit în inima celui nou-venit: „Sângele mucenicesc se mai varsă încă, pentru păcatele noastre. Dracii nu pot suferi a vedea sângele lor, pentru că el străluceşte mai mult decât razele stelelor şi ale soarelui, izgonindu-i. Astăzi, sfinţii Mucenici se roagă pentru noi, şi se vor mai ruga încă, până la sfârşitul veacurilor, când se va da lupta cea mare, a sângelui: dai preţ de sânge şi primeşti Duh… fiecare păcat pe care l-am săvârşit, va fi curăţit prin sânge… ” Unul dintre ascultători era chiar viitorul mucenic Terapont, care va spune, proorocind despre sine însăşi: „Adevărat este; păcatele noastre se vor spăla prin sânge…” † „Părinte, ce dorinţă aveţi în suflet”? „Mi-aş dori să mor în ziua Sfintelor Paşti, în sunetul clopotelor”, a răspuns părintele fără să stea pe gânduri, unui enoriaş, în timpul unei discuţii avute în pridvorul bisericii unui metoc al Mănăstirii Optina. † „Câteodată, cerul se acoperă de nori... tot aşa uneori şi sufletul este în mare întristare... citiţi atunci din Psaltire, şi imediat, o rază de soare va răzbate prin norii mohorâţi ce s-au adunat în suflet. Duhul vi se va umple de o veselie cu adevărat dumnezeiască! E ceva minunat... credeţi-mă, şi mie mi s-a întâmplat una ca asta!” Iată ce răspundea părintele Trofim unei scrisori trimise de o credincioasă din Moscova, Evghenia Protokina, care îl întrebase despre leacul împotriva deznădejdii cumplite, în care căzuse o cunoştinţă de-a sa.

Alteori, el spunea: „Îl port pe Dumnezeu pururea în mintea, inima şi sufletul meu... trăiesc printr-Însul şi pentru Dânsul!”

Clopotniţa în care au fost ucişi părinţii

Înmormântarea Mucenicilor

† „Desăvârşirea în viaţa duhovnicească nu înseamnă a te smulge din valurile deşertăciunilor lumeşti din pricina fricii de osânda cea veşnică; nu înseamnă a lucra binele aşteptând răsplata, ca într-un soi de neguţătorie, ci mai degrabă înseamnă frica de a nu-L pierde pe Dumnezeu, ori a nu ne face lipsiţi de dragostea Sa. În această luptă cu sinele, văd eu a sta urcuşul spre cele de sus, dumnezeieşti...” Acest fragment din scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa este numai unul dintre citatele ce erau lipite pretutindeni, pe pereţii smeritei chilii a părintelui Terapont, vieţuitor al sihăstriei Optina.

T. M.

Sihăstria Optina - Mormintele celor trei Mucenici

33

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

Ruga Ori mă rog în Biserică, ori mă rog acasă...? Unii zentate cele mai vechi picturi din catacombe, ce îi cred că ar fi acelaşi lucru. Se prea poate, dar nu tot ceea ce înfăţişează pe creştini rugându-se. Poziţia cea mai răspânse săvârşeşte în Biserică, se poate săvârşi şi acasă. Pentru dită de rugăciune, a creştinilor din primele veacuri, era cei credincioşi, Sfânta Liturghie reprezintă un moment stând în picioare. Pentru a uşura osteneala, se foloseau duhovnicesc de o importanţă covârşitoare, şi anume părtă- bastoane sub forma de tau (T) iar mai târziu au fost şia cu Hristos; putem afirma, fără a greşi, că zidirea îşi introduse strănile, prevăzute cu braţe de sprijin. În secolul al XVI-lea, în bisericile din Apus s-au introdus întâmpină Ziditorul. Unde sau când greşim? bănci. Poziţia preotului la slujbele religioase era Atunci când Îl întâmpinăm pe Hristos cu netot stând în picioare, întrucât, asemenea lui vrednicie, sau când refuzăm acest lucru, sub Moise, el este mijlocitor între Dumnezeu şi oapretextul aceleiaşi nevrednicii? Mulţi se înmeni. În această poziţie este reprezentat preotul treabă: este bine să mergem la Biserică, chiar chiar şi în cea mai veche pictură, cu privire la dacă am fi înnegriţi de păcat, sau e de preferat a Liturghie, din cimitirul Sfântului Calist de la refuza orice contact cu Biserica, din pricina sfârşitul sec. al II-lea. Această poziţie are mulmultelor păcate? Unde ne vindecăm sufleteşte: tiple semnificaţii. Mai întâi, el este un semn de acasă, sau în Biserică, această adevărat sfânt respect faţă de Cel pe care Îl slăvim, adică Dum„spital” duhovniceşti - metaforic vorbind? E nezeu. Ea exprimă demnitatea omului şi dezvollimpede că cel bolnav trupeşte trebuie să mearMaica Domnului tarea lui pe verticală, adică o dezvoltare duhovgă la medic, iar medicul nu îl găseşti decât în Oranta nicească, în comparaţie cu alte vieţuitoare cu spital. Noi, păcătoşii - adică cei bolnavi sufle(Rugătoarea). patru picioare, lipsite de simţăminte duhovniteşte, trebuie să alergăm către noianul de alinare Mozaic din şi vindecare -, la Cel care pe toate le tămădu- Catedrala Sfânta ceşti. Omul e singura fiinţă, care îşi poate dezlipi Sofia din Kiev gândul de la pământ şi îl poate înălţa la Dumieşte, la Cel care mult poate a ierta. Dar trebuie nezeu, pentru că este zidit după chipul lui Dumsă mergem la Biserică, căci numai acolo Îl nezeu.

Astfel, această poziţie poate reprezenta un simbol, putem întâlni. acela că omul botezat în numele Sfintei Treimi, prin cele Actul duhovnicesc suprem, care se poate săvârşi trei afundări, primeşte de la Dumnezeu Darul credinţei, numai într-o comuniune a omului cu Dumnezeu, şi doar rămâne drept şi nu se prăbuşeşte, oricât de grele ar fi în Biserică, este Sfânta Liturghie - Taină a Tainelor, de loviturile şi încercările vieţii. Ruga în picioare ne duce cu care până şi Îngerii se înfricoşează. Ea se raportează la un gândul la libertatea pe care a dobândit-o omul prin dublu limbaj: al cuvântului şi al gesticulaţiei. Primul se Patimile şi Învierea Mântuitorului. Prin Învierea Domnuadresează urechilor, al doilea ochilor. Limbajul gesturilor lui, am devenit fii ai lui Dumnezeu prin Har, şi de aceea corporale e capabil să transmită gânduri şi sentimente, nu mai suntem sclavi ai păcatului. Astfel, să stăm cu uneori mai bine decât limbajul vorbit, sau pe care limbajul evlavie în picioare în faţa Tatălui ceresc, iar nu prăbuşiţi vorbit nu le poate exprima. Trupul şi sufletul formează o la pământ, ca nişte sclavi în faţa stăpânului, deoarece prin unitate substanţială, se întrepătrund, şi, de aceea, jertfa Hristos am primit împăcarea cu Tatăl Ceresc. Poziţia în liturgică necesită o nevoinţă trupească şi duhovnicească. picioare este o simbolistică a celor care aşteaptă pregătiţi Efortul psihic, concentrarea asupra actului dumnezeiesc, a Doua Venire a lui Hristos, după cum, în picioare şi gata deschide ochii sufleteşti, iar osteneala trupului smereşte de plecare, au aşteptat şi evreii trecerea Domnului, în atât trupul, cât şi cugetul inimii şi lasă să intre într-însa noaptea primului Paşte, când egiptenii aveau să fie loviţi Duhul lui Dumnezeu. Numai aşa, trupul devine biserică al cu cele zece plăgi, iar evreii eliberaţi. Aceasta pare a fi şi Duhului Sfânt, sfinţit fiind prin Botez şi rugăciune, hrănit poziţia îngerilor care cântă mulţumiri şi slavoslovii în cu Sfânta Euharistie şi destinat slăvitei învieri de obşte, în ceruri. Printre creştinii din primele veacuri erau unii plini vremea Judecăţii de Apoi. Numai astfel trupul poate de râvnă, care atunci când se rugau luau poziţia în care a realiza întregirea cu sufletul, formând un tot unitar, pe fost răstignit Mântuitorul. Se rugau stând în picioare cu care Dumnezeu l-a numit om. Sufletul este duh, pe când întinderea orizontală a mâinilor. Rugându-se în această trupul este materie, formată din carne şi oase, de aceea poziţie, ei mărturiseau nu numai credinţa în Cel Răstignit, materia trebuie să ia o anumită poziţie atunci când se dar aminteau şi de ocara prin care a fost răstignit, deoseroagă Creatorului. bindu-se de păgâni, care se rugau şi ei tot stând în piPoziţii de rugă Popoarele din antichitate se rugau stând în picioare, cu mâinile ridicate către cer. Cu toate că erau păgâni, erau încredinţaţi că ajutorul le vine de sus. Evreii se rugau la templu şi în sinagogi stând în picioare, cu capul descoperit, cu mâinile ridicate spre cer, spre a primi darurile lui Dumnezeu. Primii creştini, urmând învăţăturii Domnului nostru, Iisus Hristos şi a Sfinţilor Apostoli, au continuat să se roage în aceeaşi poziţie. Aşa sunt repre-

cioare. Prin întinderea mâinilor pe orizontală, ei imitau Răstignirea lui Hristos. Prin acest semn distinctiv se puteau deosebi de păgâni, creştinii primelor veacuri. Câteva secole mai târziu, când credinţa în zei a fost surpată prin propovăduirea Sfinţilor Apostoli, unele poziţii de rugă au fost abandonate. De aceea astăzi în Biserică nu se mai practică ruga în picioare cu mainile întinse pe orizontală. (Va urma)

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

Arhim. D.

34

Ortodoxia Rusă la un pas de prăbuşire Un document semnat în octombrie 2007, la Ravenna, de Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe, ce a produs multă îngrijorare în rândurile ortodocşilor sinceri, avea drept scop recunoaşterea Papei ca „cel dintâi dintre Patriarhi". Era firesc să apară şi acest deziderat după ce, în „Service Orthodoxe de Presse” (octombrie 1996), Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I considera că „Papa poate deveni coordonator şi primul întâistătător al vechilor Patriarhii Apostolice”. Iniţial, Patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei a declarat că vede, în acest acord, o serie de „afirmaţii dubioase şi neconforme cu adevărul istoric”.

Mai mult, chiar, în timpul vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în Ucraina, Patriarhul Rusiei a declarat că „vizita Papei în Ucraina riscă să închidă definitiv poarta ameliorării relaţiilor dintre ortodocşi şi catolici”.

ce nu era lansată cu ocazia vreunui praznic adevărat), este întocmit parcă pentru un alt ierarh ortodox. Patriarhul Alexei al II-lea transmite papei „din toată inima urări de bucurie, sănătate, binecuvântare divină pentru Sfintele Paşti”. Canonic ar fi fost ca, în acel mesaj, Patriarhul Alexei să-şi fi atenţionat „colegul” de acţiune antiortodoxă de la Roma, asupra cuvintelor Sfântului Apostol Petru, care zice: „Păstoriţi turma lui Hristos cea dintru voi, purtând grija nu cu sila, ci de voie, şi după Dumnezeu; nu cu agonisele urâte, ci cu osârdie. Nici ca cum aţi stăpâni peste mulţimi, ci pilde făcându-vă turmei” (IPetru 5; 2-3), sau măcar să-i fi amintit de hotărârea Sinodul de la Constantinopol, din anul 1724, care zice: „Cei care vor dezerta de la Ortodoxie şi vor părăsi părinteştile şi dreptele dogme ale credinţei şi Predaniile obşteşti ale Bisericii şi vor decăCeva mai târziu, însă, un anudea şi se vor îndepărta cu inovaţii şi cu mit lucru l-a determinat pe pacredinţe absurde şi cu obiceiuri heterotriarh să-şi schimbe părerea doxe şi vor falsifica şi vor măslui adeRusia, ţara care deţine, nuvărul Ortodoxiei, aceştia nici nu mai meric vorbind, jumătate din lumea sunt, nici nu se mai numesc creştini cu ortodoxă şi care critica aspru Roadevărat, ci se taie şi se despart de tomânia, pentru bunăvoinţa arătată de talitatea mădularelor Bisericii şi a creşPatriarhul Teoctist, prin acordul extinilor, ca nişte heterodocşi şi inovaMitropoliul Kyrill Gundyaev de primat în legătură cu vizita Papei în Smolensk, delegatul Patriarhiei tori şi se izgonesc afară din sfântul România, o vedem acum păcălită pe Moscovei la Ravenna şi Papa Benedict staul ca nişte oi râioase şi mădulare al XVI-lea. jumătate, şi stând la masa tratativeputrede.” lor cu ereticii Apusului. Participantă la Adunarea EcumeCui să trimiţi mesaje de binecuvântare pascală la nică de la Sibiu din septembrie 2007, prin vârful său de o dată anticanonică? Unei „oi râioase”; unui „mădular lance în relaţiile ecumenice, Mitropolitul Kyrill de putred”, cum bine îi numesc Sfinţii Părinţi în acest Smolensk, Rusia va fi prezentă, prin delegaţii săi patri- canon? Sau cum s-ar putea binecuvânta prăznuirea arhali, şi la sesiunea Comisiei Mixte de Dialog Teologic Învierii lui Hristos, când trebuia să se mai scurgă multă între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. Este cu- vreme pănă la aşteptarea venirii Sfintei Lumini la noscut conflictul deschis între Biserica Ortodoxă Rusă şi Mormântul Domnului?

Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, în virtutea căOmul înţelept învaţă multe din istorie: Imperiul ruia Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I este acuzat că Bizantin, această adevărată cetate a lui Dumnezeu, îmîncearcă să obţină un statut privilegiat în rândul Bisericilor Ortodoxe, asemănător cu cel exercitat de Papa în preună cu bijuteria religioasă şi culturală lumii antice şi Biserica Romano-Catolică. Este cunoscută „timida” alini- medievale, Constantinopolul, au căzut în mâinile păgâere a Patriarhiei Moscovei la liniile ecumenice europene, nilor atunci când ele L-au părăsit pe Dumnezeu. Acelaşi iar unificarea Bisericii Ruse oficiale cu fosta Biserică lucru îl fac şi ecumeniştii zilelor noastre: se leapădă de Rusă din Afara Graniţelor, ne face să credem că puţin Dumnezeu, pretinzând că Îi slujesc lui prin ecumenism şi compro-misuri dogmatice. Lor le amintim cuvintele câte puţin Ortodoxia pierde teren în Răsăritul Europei.

Sfântul Vasilie cel Mare († 380): „Una este cea mai Întrunirile din august 2007 între Patriarhul Alexei mare crimă care se va pedepsi de Dumnezeu cu asprime: al II-lea şi Cardinalului Etchegaray au deschis perpec- nepăzirea Predaniilor Părinţilor. Să ne luptăm până la tivele colaborării religioase între Ortodoxia Răsăriteană şi sfârşit... nu pentru bani, nu pentru slavă… ci pentru a Cato-licism. Deşi suspicios la activităţile de prozelitism dobândi de obşte comoara credinţei sănătoase, şi să ale catolicilor în teritoriile din jurisdicţiile ortodoxe ruse, rămânem luptându-ne...”

Patriarhul Alexei cedează treptat în faţa ecumenismului.

Arhim. T. Surprinzătoare este urarea „pascală”, adresată de către Patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei, papei Benedict al XVI-lea cu ocazia minciuno-paştelui catolic. Textul felicitării (fiindcă nu o putem numi binecuvântare, de vreme

35

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

Coranul - sau „biblia” Islamului

Hagia Sophia - Cândva, simbol al Bizanţului şi al Ortodoxiei. Ultima slujbă ortodoxa a fost ţinută la data de 29 august 1453. Apoi, s-a transformat în moschee islamică, urmând soarta majorităţii bisericilor ortodoxe din Orientul Mijlociu. În prezent, este înconjurată de minarete şi plină de inscripţii musulmane, fiind folosită în scopuri turistice, ca muzeu.

Se vorbeşte tot mai mult despre religia islamică, mai ales în ultima vreme, cauză fiind imigrarea arabilor în România, mergându-se până la ideea rătăcită că Dumnezeu nu ne-a descoperit totul în Sfânta Scriptură. Pentru cei credincioşi, Cuvântul lui Dumnezeu este absolut şi complet, neavînd nevoie de o altă scriptură care să-l plinească. De aceea, şi Apostolul Pavel a scris: „Ci măcar şi noi, sau înger din cer de vă va binevesti vouă, afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie” (Galateni 1, 8). Să identificăm punctele doctrinare din cadrul religiei islamice şi să vedem, dacă dumnezeul Coranului e acelaşi cu Dumnezeul Sfintei Scripturi Ortodoxe? Să vedem dacă Dumnezeul în care credem noi, creştinii - adică Sfânta Treime -, este acelaşi cu dumnezeul în care cred musulmanii.

Originea seminţiei islamice Există o contradicţie sângeroasă între arabi şi evrei. Potrivit adevărului revelat în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, Dumnezeu a făcut un legământ cu Avram şi seminţia lui, iar ca întărire a acestei legi, i-a schimbat şi numele, din Avram în Avraam, iar doamnei sale, din Sara în Sarra: „Şi a zis Avram: de vreme ce mie nu mi-ai dat sămânţă, iată, sluga mea va fi după mine moştenitor. Şi îndată s-au făcut cuvântul Domnului către dânsul, zicând: nu va fi acesta moştean după tine; ci cel ce va ieşi din tine, acesta va fi moştenitor" (Facere 15, 3-4). Isaac a fost urmaşul făgăduinţei, născut din soţia lui Avraam, Sarra. Când Avraam a primit această făgăduinţă din partea lui Dumnezeu, avea 75 de ani şi încă nu avea copii, iar Sarra, soţia sa, era stearpă. „Şi a zis Sara către Avram: iată, m-au închis Domnul ca să nu nasc; intră, dar, la slujnica mea, ca să fac din ea feciori” (Facere 16, 2). Avraam a ascultat cele spuse de Sara, nădăjduind ca slujnica să le nască fiul făgăduinţei. Dar nu poruncise Dumnezeu lui Avraam să intre la roaba Sarrei, ci că îi va da lui fiu din coapsele Sarrei. Agar a născut lui Avraam un fiu şi Avraam l-a numit Ismael. Avraam era de optzeci şi şase de ani, cînd a născut Agar pe Ismael. Dar nu Ismael era fiul pe care îl promisese Dumnezeu lui Avraam.

Dumnezeu i-l făgăduise lui Avraam pe Isaac (Facere 17-18), iar făgăduinţa Sa a fost nemincinoasă. La vremea potrivită, când Avraam era de 100 de ani, iar Sarra de 90 de ani, aceasta a născut pe Isaac. El a fost fiul făgăduit de Dumnezeu de la început.(Facerea 21, 1-3). Mai târziu, lui Isaac i s-a născut Iacov şi Isav, iar lui Iacov i s-au născut 12 fii, care formează cele 12 seminţii ale poporului Israel.

Conflictul dintre evrei şi islamici este susţinut de afirmaţiile Coranului, care spune că nu Isaac, ci Ismael este fiul făgăduinţei, dat de Dumnezeu lui Avraam (Sura 19:54, Sura 37:83-109), iar legământul şi făgăduinţele lui Dumnezeu au fost date lui Ismael, şi nu lui Isaac. Muhamed este descendent din Ismael, şi de aceea a încercat să convingă pe toţi urmaşii săi că Ismael este copilul făgăduinţei, dat de Dumnezeu lui Avraam, şi că arabii, iar nu evreii, sunt poporul ales al lui Dumnzeu.

Originea religiei islamice Religia islamică se leagă de numele aşa-zisului trimis de la Dumnezeu, „Muhamed” (circa 570-632 d.H), care introduce Islamul în lumea arabă, în jurul anului 610 d.H., pretinzând că ar fi avut o descoperire din partea lui Dumnezeu, prin îngerul Gavriil. Muhamed, considerat a fi proorocul lui Dumnezeu, dictează Coranul, cartea pe care arabii o cred a fi sfântă. Islamii susţin că Adam a fost primul om şi primul musulman pe pământ, şi însuşi Mântuitorul a fost musulman, care se ruga de 5 ori pe zi, iar despre Coran, ei susţin că a fost „dat de Dumnezeu prin îngerul Gavriil proorocului Muhamed, pentru ca să confirme Scripturile de mai înainte”. Se spune că arabii cred în 4 cărţi venite de la Dumnezeu, pe care le numesc Scripturi precedente, şi anume: Tora (Primele 5 cărţi ale Vechiului Testament, scrise de Moise), Psalmii lui David (Zaburi Doud), Noul Testament şi Coranul - toate acestea, tălmăcite după duhul lui Muhamed, pentru că Coranul vine în contradicţie cu ceea ce este scris în Tora, Psalmi şi Noul Testament. De exemplu, Coranul neagă Răstignirea Domnului nostru, Iisus Hristos (Sura 4:157-158) , pe cînd toate cele patru Evanghelii, Noul Testament în întregime, Tora şi Psalmii, îl mărturisesc pe Hristos ca pe Cel Răstignit şi Înviat din morţi.

Istoria demonstrează faptul că înainte de Muhamed, arabii fiind păgâni se închinau la 360 de zei, duhuri, numite jinn, cărora li se slujea în Mecca, câte unui dumnezeu la fiecare zi din an. Iar zeul Al-Ilah era cel mai mare dintre toţi aceşti zei. De aici, a venit şi denumirea actuală a dumnezeului mincinos al Islamului, Allah.

Doctrinele islamice Doctrina islamului se află într-o contradicţie atât de mare faţă de dogmele ortodoxe, încât s-ar putea spune că

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

36

Coranul este o unealtă de război a vrăjmaşului diavol, împotriva cuvântului lui Dumnezeu, pentru a-i înşela pe oameni.

Dumnezeul creştinilor nu este acelaşi cu dumnezeul musulmanilor. Deşi arabii spun că Coranul vine să confirme scripturile precedente, în realitate el neagă dogma Sfintei Treimi, firea dumnezeiască a lui Iisus Hristos, şi anumite precepte ale Legii Harului. Sfânta Treime cuprinde pe Dumezeu, mărturisit şi dogmatisit în Trei Ipostasuri: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt - Trei Persoane dumnezeieşti, Care sunt Unul şi Acelaşi Dumnezeu. El este, în acelaşi timp, o Singură Fiinţă în trei Feţe, care sunt Una, fără de început şi fără de sfârşit. Când încă nimic din materia pe care o vedem şi o pipăim noi astăzi nu exista, Dumnezeu era prezent. Când încă nimic nu exista, Duhul Sfânt era acolo. Îl vedem pe Dumnezeu în cele Trei Ipostasuri, de faţă împreună fiind şi tot împreună lucrând la creaţie: „La început era Cuvântul (Hristos) şi Cuvântul (Hristos) era la Dumnezeu (Hristos) şi Dumnezeu era Cuvântul (Hristos). Acesta (Hristos) era întru început la Dumnezeu. Toate prin El (Hristos) s- Moscheea Omayyad din Damasc, care adăposteşte moaştele au făcut şi fără de El (Hristos) nimic nu s-a fost făcut, din ce s-a făcut. „Şi Cuvântul Sfântului Ioan Botezătorul (Hristos) S-a făcut trup, şi S-a sălăşluit între noi. Şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia - Născut din Tatăl, plin de dar şi de adevăr” (Ioan 1; 1-3, 14).

Muhamed face o aluzie la Sfânta Treime şi ne numeşte, pe noi, cei care credem în Sfânta Treime, necredincioşi: „Şi aceia sunt necredincioşi, care zic: Dumnezeu este al treilea din trei. Căci nu este Dumnezeu afară de unicul Dumnezeu, şi dacă nu se vor păzi să vorbească astfel, îi va atinge pe cei necredincioşi din ei o pedeapsă drureroasă” (Sura 5:77). Sensul versetului este deja eronat. Dumnezeu - Sfânta Treime nu înseamnă că „Dumnezeu este al treilea din trei”. Sunt mai multe versete în Coran care atacă direct Sfânta Treime. Musulmanii nu pot să înţeleagă cum Iisus poate fi Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este o piedică, peste care le este foarte greu să treacă. De ce? Pentru că în înţelegerea Coranului, Dumnezeu ar fi trebuit să aibă o soţie ca să poată avea un fiu. Deci cu alte cuvinte, Sfânta Treime ar fi trebuit să existe după formula: „Tatăl + Mamă + Fiul”. Despre Iisus Hristos, ei cred că: „Înaintea lui Allah, Iisus este asemenea lui Adam, pe care El (Allah) l-a făcut din lut şi apoi i-a zis lui „fii” şi el a fost (Sura 3:59), sau „Necredincioşi sunt aceia care zic: Dumnezeu este Mesia, fiul Mariei” (Sura 5: 17). Tot la fel, batjocorind cinstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, islamicii susţin că: „Mesia, Fiul Mariei, nu este decât un trimis, asemenea trimişilor de dinainte de el, iar mama lui este o femeie cu evlavie adevărată. Amândoi mâncau bucate de rând. Priveşte ce semne învederate le trimitem Noi şi apoi priveşte cum sunt ei îndepărtaţi de la ele” (Sura 5:75). Ei merg până într-acolo, că aruncă o formă de blestem, asupra celor care cred în Hristos: „Iudeii zic: Uzayr este Fiul lui Dumnezeu!, iar creştinii zic: Mesia este Fiul lui Dumnezeu! Acestea sunt cuvintele lor, rostite cu gurile lor. Ei spun vorbe asemănătoare cu ale acelora care nu au crezut de dinaintea lor. Allah să-i nimicească! Cum se înşeală ei, îndepărtându-se de Adevăr (Sura 9:30).

Dumnezeul Cel adevărat este un Dumnezeu „al păcii, Tată al îndurărilor”, după cum au spus Sfinţii scriitori de stihuri şi canoane. Împăratul a toate a venit blând şi smerit, aşa cum Proocii L-au propovăduit: „Pogorî-se-va ca ploaia pe lână, şi ca o picătură ce pică pe pământ. Răsări-va în zilele Lui dreptatea, şi mulţimea păcii, până ce se va lua luna” (Ps. 71, 6). Coranul, dimpotrivă, propovăduieşte un dumnezeu mincinos şi răzbunător, care îndeamnă chiar la ucidere şi omor: „Luptaţi pe calea lui Allah, împotriva acelora care se luptă cu voi, dar nu începeţi voi lupta, căci Allah nu-i iubeşte pe cei care încep lupta. Omorâţi-i unde-i prindeţi. (Sura 2:190-1) sau tot în acest sens: „Iar, când se vor încheia lunile cele sfinte, atunci, omorâţi-i pe idolatri (creştini) oriunde îi aflaţi... (Sura 9,5). Deci, cum poate fi islamul o religie a păcii spre mântuire?

Ierom. D.

Mănăstirea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov din San Felice (Pistoia, Italia) În 1985, un preot catolic numit Francesco Livi, filosof şi teolog, dar şi psiholog, abandona biserica romano-catolică şi îmbrăţişa Unica şi adevărata, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică - cea Ortodoxă, primind la călugărie numele Silvano. Ajutat de o credincioasă ortodoxă din Italia, contesa Margherita Agnelli din Palhen, el va cumpăra o veche vilă, situată pe colinele oraşului Pistoia, în sătucul San Felice, transformând-o într-un lăcaş monahal, închinat Cuviosului Serafim din Sarov, marele Sfânt rus, care a umplut de sfinţenie pământul natal dar şi lumea întreagă, răspândind curatul cuvânt evanghelic: „Bucuria mea, Hristos a înviat!” Cu această binecuvântare pascală, el îi întâmpina până şi pe cei mai mari păcătoşi, aducând pocăinţa în inimile lor.

37

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

P.S. Silvano

Sfântul Bucuriei, cel care părăsise această lume scăldat în lumina cea neapusă a Învierii veşnice, cântând Canonul Paştilor în faţa Icoanei Maicii Domnului, îşi avea de acum închinată o biserică în Italia, acest pământ care a fost ortodox în primii 1000 ani ai creştinismului, devenind mai apoi loc al vânzării Credinţei, patria papei Romei, începător şi mărturisitor al ereziei papistaşe. Pe locul paraclisului nobilei familii din interiorul vilei, a fost amenajată o mică biserică ortodoxă, cu hramul Sfinţii Mucenici Agapie şi Alexandru.

Din cel moment, mica biserică a devenit chiar parohia italienilor ce îmbrăţişau adevărata credinţă, dar şi a ortodocşilor străini, care veneau la Pistoia.

Din această mănăstire, aflată astăzi sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Grecia (Sfântul Sinod în Rezistenţă), va pleca o rază de lumină misionară, devenind inima episcopiei de Luni şi a exarhatului Italiei. În anul 2004, părintele arhimandrit Silvano va fi hirotonit întru arhiereu, fiind numit păstor şi episcop al noii parohii, numită precum vechea reşedinţă apostolică din Luni. Obştea mănăstirii are zece vieţuitori: preasfinţitul Silvano, doi părinţi monahi, un frate începător, un preot de mir, de naţionalitate ucraineană, precum şi trei preoţi de origine italiană, alături de un arhidiacon şi un cântăreţ la strană. Ei urmăresc şi coordonează activitatea a şase parohii ortodoxe în Italia, desfăşurând o intensă activitate misionară. În centrul oraşului Pistoia, într-un spaţiu oferit de Primăria oraşului, a fost întemeiată Biserica Noilor Mucenici şi Mărturisitori ai Rusiei din secolul XX, pictată în întregime, având catapeteasma sculptată manual în lemn. Ea este o adevărată bijuterie, pe care turiştii şi chiar şcolarii excursionişti, însoţiţi de profesori, vin să o viziteze. Aici, părintele Vitalie le vorbeşte tuturor despre frumuseţea nepământească a picturii bizantine şi despre arta ortodoxă, ca element important al cinstirii lui Dumnezeu. Mulţi dintre vizitatorii care participă la Sfintele Liturghii săvârşite aici, spun că trăiesc din plin simţământul că cerul s-a pogorât pe pământ, iar Sfinţii şi îngerii cântă împreună cu oamenii, lăudând pe Domnul. În cadrul mănăstirii funcţionează Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Ierarh Grigorie cel Mare”, unde există posibilitatea de a urma, la zi sau la distanţă, cursurile Seminarului sau chiar pe cele superioare, pentru obţinerea doctoratului în Teologie Ortodoxă. În plus, facultatea oferă un program de catehizare ortodoxă, unde cei ce vin la Ortodoxie dobândesc cunoştinţele de bază ale dogmaticii şi teologiei. Prin aceste activităţi misionare, desfăşurate după modelul apostolic, Mănăstirea Sfântul Cuvios Serafim de Sarov a căpătat un bun renume, devenind un centru duhovnicesc şi cultural ortodox. Preasfinţitul Silvano este coordonatorul acestor activităţi, fiind autor de ample tratate, articole şi cursuri de teologie ortodoxă. Deşi împovărat de ani, Preasfinţitul Silvano îşi duce în continuare sarcina chemării episcopale, ostenindu-se neobosit pentru bunăstarea duhovnicească a obştii încredinţate, precum şi a comunităţii de credincioşi. În fiecare zi de duminică, după săvârşirea Sfintei Liturghii, el ţine cuvânt de învăţătură, iar în Postul Mare se organizează cateheze şi conferinţe pe teme ortodoxe. Atmosfera duhovnicească păstrează multe însuşiri ale primei ere creştine, când după săvârşirea Sfintei Euharistii, credincioşii se împărtăşeau de mesele frăţeşti, numite agape creştine.

Aşezământul este o adevărată oază de linişte, un loc al cinstirii Dumnezeului adevărat, o chemare pentru tinerii ce vor să se alăture obştii monahale de aici, cu hotărârea nestrămutată de a păstra voturile monahale şi de a duce o viaţă de rugăciune, răspândind lumina Ortodoxiei pe pământul Italiei, întărind Biserica ortodoxă locală de aici, întemeiată pe Cuvântul nemincinos al lui Dumnezeu. Printre odoarele bisericii mănăstirii, se află numeroase părticele de moaşte de Sfinţi, şi în primul rând trupul frumos mirositor al Sfântului Mucenic Alexandru din Centocelle, care ocroteşte în chip nevăzut viaţa acestei mici, dar inimoase comunităţi călugăreşti. Mai mult ca oricând, acum este nevoie de rugăciunea tuturor credincioşilor ortodocşi tradiţionalişti de pretutindeni, pentru ca Dumnezeu să binecuvinteze întemeierea unei obşti de maici, conduse de maica Iustina, o fiică duhovnicească a preasfinţitului Silvano, aflată acum la mănăstirea de maici Sfinţii Arhangheli din Aphidnai, regiunea Attica, Grecia, unde îşi desăvârşeşte pregătirea duhovnicească, sub îndrumarea maicii stareţe.

Porţile Mănăstirii Sfântul Serafim de Sarov sunt deschise pentru a găzdui tinerii studenţi teologi care doresc să dobândească o solidă pregătire în teologie ortodoxă, sub îndrumarea episcopului Silvano şi a profesorilor colaboratori ai săi. Aşezământul este organizat ca persoană juridică publică, recunoscută de către statul italian care asigură parohiilor ortodoxe de stil vechi, indiferent de naţionalitatea lor, reprezentanţa civilă, cu toate garanţiile ce decurg din aceasta, atât pentru cler, cât şi pentru credincioşi.

E.M. TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

38

CUPRINS Mesaj lumii ortodoxe......................................................................................................... .........................................................3 Sfântul Glicherie, un alt Maxim Mărturisitorul......................................................................................................................4 Hirotonia întru arhiereu a arhimandritului Galaction Cordun.............................................................................................5 Patriarhia din Bucureşti ripostează.......................................................................................... ................................................6 Sunt sau nu valabile cele Şapte Sfinte Taine săvârşite în Biserica de stil nou din România (B.O.R.)?..............................8 Preasfinţitul Evloghie Oţa - Biografie.....................................................................................................................................11 Scrisoarea Stareţului Sava de la Esfigmenu, către un adept al ecumenismului..................................................................14 Ecumenismul, calea spre pierzare (I) - Erezia ereziilor.........................................................................................................18 O tânără mămică şi drumul de la păcat şi erezie la lumină...................................................................................................19 Serghianismul sau rădăcinile ecumenismului actual în Biserica Ortodoxă Rusă................................................................22 Când remuşcările robesc libertatea........................................................................................... ...............................................24 Dogmele ortodoxe faţă în faţă cu teoria evoluţionismului......................................................................................................25 Să dăm pe faţă adevărul...................................................................................................... .......................................................26 Interviu cu Preasfinţitul Antonie Ploieşteanul.........................................................................................................................28 Sfinţii de lângă noi - Noii Mucenici ai Optinei: Vasilie, Trofim şi Terapont........................................................................30 Ruga......................................................................................................................... ....................................................................34 Ortodoxia Rusă la un pas de prăbuşire........................................................................................ ............................................35 Coranul sau „biblia” Islamului.................................................................................................................... .............................36 Mănăstirea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov din San Felice (Pistoia, Italia) ..................................................................37

Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la Biblioteca Naţională a României Centrul Naţional de Numerotare Standardizată TRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA ISSN 1842-7499 Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise toate drepturile rezervate-

TRADIŢIA ORTODOXĂ- 40 p. Format: 8 din 64/88, CD nr. 39 Tipar executat la Tipografia „Adormirea Maicii Domnului” - Bucureşti, 2008 Tel. 021/434 23 36

TRADIŢIA ORTODOXĂ PUBLICAŢIE TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA

Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN, ARHIEPISCOPUL ŞI MITROPOLITUL BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA ADRESA REDACŢIEI: Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca, judeţul Suceava EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837; Email: traditia_ortodoxa@yahoo.fr Web: http://mitropoliaslatioara.ro