Traditia Ortodoxa 21

Revist` de cultur` teologic` ortodox` nr. 21 - Septembrie, 2008

SFIN]II P\RIN]I

İOACHIM

[İ

ANA

^ _

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA

Revistă de cultură teologică ortodoxă tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit VLASIE MOGÂRZAN

Colectivul Redac]ional: Coordonator: P.S. Episcop Vicar SOFRONIE SUCEVEANUL P.S. Episcop Glicherie Ieşeanul Ieromonah Bonifatie Bejan Ierodiacon Epifanie Dolhăscu

Bolile sunt daruri de la Dumnezeu „Datu-mi-s-a mie îmbolditor trupului, îngerul satanei, ca să mă bată peste obraz, ca să nu mă înalţ. Pentru aceasta de trei ori pre Domnul am rugat, ca să-l depărteze de la mine. Şi mi-a zis mie: Destul îţi este ţie Darul meu; că Puterea mea întru neputinţă se săvârşeşte. Deci cu dulceaţă mă voi lăuda mai mult întru neputinţele mele, ca să locuiască întru mine Puterea lui Hristos” (II Corinteni; 12, 7-9).

În chilia Sfântului Ioan Hrisostom, ce ţine de Schitul Sfântului Pantelimon al Mănăstirii Cutlumuş, vieţuieşte nevoindu-se monahul Daniil. Aşa cum însuşi ne-a mărturisit şi după cum am auzit noi înşine, de la alţi părinţi, părintele Daniil a fost bolnav vreme de peste douăzeci de ani: îl dureau capul, spatele, rinichii, inima, picioarele, iar uneori tot trupul. A fost pe la mulţi doctori, a trecut prin multe consultaţii, raze X şi radiografii, toate însă cu acelaşi rezultat. Doctorii nu i-au putut găsi nici o boală trupească, însă cu toate acestea, părintele continua să pătimească de pe urma unei boli de neînţeles, în faţa căreia doctorii şi ştiinţa s-au dovedit neputincioşi.

Cu câţiva ani în urmă - pe 27 iulie după calendarul ortodox neschimbat -, în vremea privegherii pentru praznicul Sfântului Pantelimon, fratele Daniil, cu credinţă mare şi lacrimi în ochi, l-a rugat pe Sfântul Pantelimon cu aceste cuvinte: „O, Sfinte al lui Dumnezeu şi ocrotitor al schitului nostru; tu, care eşti doctor, şi pentru draSfântul Mare Mucenic gostea lui Dumnezeu ai primit mucenicia vărsându-ţi sângele, roagă-L pe Hristos Stăpânul nostru să-mi dea sănătate, ca astfel şi eu să fiu în stare să slăvesc numele Pantelimon Său şi să-I cânt la privegheri întru sănătate”. Zicând acestea, plin de dureri şi aflându-se la capătul puterilor, părintele Daniil a adormit uşor şi a avut vedenie: l-a văzut pe Sfântul Pantelimon şezând în genunchi înaintea scaunului slavei lui Dumnezeu şi rugându-se pentru sănătatea monahului. Părintele Daniil L-a auzit pe Mântuitorul Hristos, zicând Sfântului Pantelimon: „Fratele Meu, Mare Mucenice Pantelimon, eşti oare tu mai milosârd decât Mine? Ai tu oare mai mare dragoste de oameni decât Eu am? Ştiu că ţi-ai vărsat sângele pentru Mine, dar oare nu şi Eu Mi-am vărsat sângele şi necontenit îl vărs în toată vremea, pentru mântuirea sufletelor oamenilor? Pricepe că aceasta este voia Mea şi este de folos aceluia, căci al căruia trup este bolnav, sufletul îi poate fi mântuit. Astfel voiesc ca mulţi oameni să se mântuiască.” Când părintele Daniil a auzit aceste cuvinte, s-a trezit şi a slăvit numele lui Dumnezeu, mulţumind şi Sfântului Pantelimon pentru osârdia şi mijlocirea sa. Şi îndată, a simţit cum o povară s-a ridicat de la el şi a avut încredinţare lăuntrică pentru purtarea Crucii şi a bolii cu răbdare şi cu mulţumire.

Monah Andrei Aghioritul, „Bătrânii Sfântului Munte” (traducere din limba greacă), Atena, 1979, pp. 287-288.

O minune a Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul În Proloagele de la Ohrida ale Sfântului Nicolae Velimirovici, citim despre următoarea minune a Sfântului Proroc Ilie, luată din Sinaxarul grecesc: „Un anume Paisie, stareţ al Mănăstirii Sfântului Proroc Ilie din Ierusalim, a venit la Constantinopol, iar de la Constantinopol la Belgrad, la vremea când aici patriarh era tot un Paisie. În vremea aceea, locuia la Belgrad un creştin ortodox a cărui nevastă era papistaşă. În ziua praznicului Sfântului Proroc Ilie, această femeie s-a pornit să frământe pâine, dar bărbatul ei i-a zis: „Astăzi este marele praznic al Sfântului Ilie, şi tu nu trebuie să lucrezi aceasta.” Atunci femeia i-a răspuns că sărbătoarea Sfântului Proroc Ilie a fost cu treisprezece zile mai înainte (după calendarul papistăşesc). Aşa s-au certat femeia cu bărbatul ei. Femeia cea încăpăţânată şi-a frământat deci pâinea ei, dar o, minune! Aluatul s-a prefăcut în piatră în mâinile ei! Toţi vecinii au venit să vadă şi toţi au luat câte o bucăţică din acea piatră şi au dus cu ei. Paisie, stareţul Mănăstirii Sfântului Ilie din Ierusalim, a luat şi el o bucăţică din această piatră şi a dus-o cu el la Ierusalim, ca mărturie a minunii lucrate de Dumnezeu prin Sfântul Lui. Igumenul Paisie a pus piatra înaintea icoanei Sfântului Proroc Ilie, ce se afla în mănăstire.” Astfel, se adeveresc cele scrise în Acatistul Sfântului Prooroc Ilie: Bucură-te, cel ce pedepseşti pe călcătorii Sfintelor sărbători ale Bisericii Ortodoxe (Icosul al VII-lea).

Din „Proloagele de la Ohrida” TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

3

Septembrie 2008

Zece canoane ale Sfinţilor Părinţi, ce condamnă schimbarea calendarului Prin promovarea ecumenismului şi a unor activităţi pretins religioase, păgubitoare mântuirii sufletului, inovatorii de azi ai Ortodoxiei au sfidat într-atât Tradiţia Bisericii, încât afirmă că Sfintele Canoane sunt „bariere ruginite”, iar Sfinţii Părinţi sunt trecuţi, în mod deliberat, într-un con de umbră, ca nu cumva glasul lor, care vine de peste veacuri, să mustre lepădarea lor de credinţă. Să fie spre ştiinţa acestora, că Sfintele Canoane sunt cârma Corabiei mântuirii, care este Biserica lui Hristos, aşa după cum şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au mărturisit-o. Câtă vreme Biserica Ortodoxă va fi lipsită de această cârmă, ea este pusă în primejdie - şi, laolaltă cu ea, va fi ameninţată şi mântuirea fiilor săi duhovniceşti, adică a turmei lui Hristos. În acest articol, vom enumera zece Sfinte Canoane, care stabilesc data prăznuirii Sfintelor Paşti, şi condamnă inovaţiile aduse Ortodoxiei (dintre care una a fost schimbarea calendarului). Citindu-le, ne putem da seama de gravitatea situaţiei în care a fost adusă ortodoxia oficială, afectată de modernism, ecumenism, şi alte rătăciri şi erezii, fiind aproape străină, ca duh şi mărturisire, de Ortodoxia cea mântuitoare a Sfinţilor Părinţi, întemeiată pe pravile bisericeşti şi aşezămintele Sfintelor Canoane, ce nu pot fi schimbate de nimeni - om sau înger, pentru cât va dăinui lumea, după cum ne încredinţează şi Apostolul, ce zice: „Ci măcar noi, sau Înger din Cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am bine vestit vouă, anatema să fie” (Gal. 1, 8).

1. Canonul al VII-lea al Sfinţilor Apostoli: „Dacă vreun episcop, preot sau diacon va sărbători sfânta zi a Paştelui înainte de primăvăreasca isimerie (sau odată cu evreii) să se caterisească”.

Ce vedem însă în practica Bisericii oficiale? În anul 1926, stilul nou din România a serbat paştele la data de 22 Martie s.v.- 4 Aprilie s.n., înaintea paştelui evreiesc şi în acelaşi timp cu catolicii. Se săvârşeşte, astfel, o gravă abatere de la regula ortodoxă de prăznuire a Paştelui, în ceea ce priveşte relaţia cu paştele iudaic, care nu poate cădea simultan, şi cu atât mai puţin după Paştele ortodox. În 1929, Biserica de stil nou a oficiat paştele la data de 18 Martie s.v.-31 Martie s.n., tot înaintea evreilor, ca şi în Biserica Sfânta Sofia din Niceea, locul unde s-a ţinut 1926, nerespectându-se nici măcar scara Pascală (22 Martie Primul Sobor Ecumenic - 25 Aprilie) - adică intervalul în care poate cădea Paştele, fiind, prin aceasta, în contradicţie faţă de celelalte Biserici-surori, de Pascalia Tradiţională, şi aflându-se în postura de a încălca, iarăşi, privitoare la paştele iudaic. Mai trebuie adăugat faptul că Biserica oficială nu şi-a mărturisit niciodată public această gravă abatere, revenind, fără pocăinţă, la Pascalia iuliană, însă combinată într-un mod cu totul forţat, artificial, cu calendarul gregorian, după care ţine sărbătorile cu dată fixă. Revenirea la prăznuirea ortodoxă a Sfintelor Paşti s-a făcut, chipurile, „pentru a nu strica unitatea Bisericii şi de a prăznui în acelaşi timp cu celelalte Biserici-surori care ţin calendarul neîndreptat”. Adevăratul motiv însă a fost Minunea Pogorârii Sfintei Lumini la Mormântul Domnului, care se întâmplă, an de an, doar la Paştele ortodox, la Vecernia din Sâmbăta Mare. Este limpede ca lumina zilei, că în 1926 şi în 1929, cei ce au urmat calendarul gregorian, nu au avut parte de această binecuvântare. Sau, după cum comenta, cu o dureroasă ironie, un cronicar evreu din anii ‘30 ai secolului trecut, graba oficialilor de a se uni întru calendar cu papistaşii: „Noi nici nu L-am răstignit pe Hristos, iar cei ce-şi zic creştini deja L-au şi înviat... ” 2. Canonul I de la cel de-al doilea Sinod Ecumenic: Au hotărât Sfinţii Părinţi, cei adunaţi în Constantinopol, a nu se strica credinţa Sfinţilor Părinţi cei 318 adunaţi în Niceea Bitiniei, a rămâne aceea domnitoare şi a se anatematisi toate eresurile. Referitor la data Sfintelor Paşti, la Niceea, Sfinţii Părinţi au hotărât patru principii de stabilire a datei Sfintelor Paşti, şi anume: - după isimeria cea de primăvară (echinocţiu), deci după 21 Martie s.v.; - nu întru aceeaşi zi cu Iudeii;

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

4

Sfântul Ierarh Nicolae, pălmuindu-l pe ereticul Arie, la Întâiul Sobor a Toată Lumea de la Niceea (astăzi, localitatea Iznik, aflată pe teritoriul Turciei).

- nu imediat după isimerie, ci întru întâia Duminică de după luna plină pascală, care va fi după isimerie; - după luna plină pascală, îndată în prima Duminică.

3. Canonul al VII-lea de la Sinodul al III-lea Ecumenic din Efes: „Nimănui nu-i este slobod a aduce, a scrie sau a alcătui altă credinţă (reguli de credinţă), afară de cea hotărâtă de Sfinţii Părinţi, aflaţi în cetatea Niceea, împreună cu Duhul Sfânt.

Dacă cineva va îndrăzni a alcătui altă credinţă sau a propune cuiva, care vrea să se întoarcă la cunoştinţa adevărului, de va fi cleric să se caterisească, iar de va fi mirean să se afurisească”.

4. Canonul I al Sinodului al IV-lea din Constantinopol: „Canoanele aşezate de Sfinţii Părinţi la fiecare Sinod Ecumenic, hotărâm să se păzească”.

5. Canonul I de la cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic: „(...) hotărâm, cu dumnezeiesc Dar, a fi neînnoită şi nestrămutată credinţa cea predanisită nouă, atât de înşişi văzătorii şi slujitorii Cuvântului, aleşilor de Dumnezeu Apostoli, dar încă şi de cei 318 Sfinţi Părinţi, adunaţi în Niceea în zilele lui Constantin (...)

Legiuim cu ale tuturor bărbaţilor, celor care au fost bună încuviinţarea Bisericii lui Dumnezeu, care au fost luminători în lume, Cuvântul vieţii ţinându-l, credinţa a o păzi adevărată (Filippeni 2, 15-16), şi până la sfârşitul veacului, neclintită a rămâne, şi conscriptele lor şi dogmele lor cele de Dumnezeu predanisite. Lepădăm şi noi şi anatematisim, pe toţi pe care ei i-au lepădat şi i-au anatematisit (şi ei), ca pe vrăjmaşii adevărului, care au întărâtat cele deşarte împotriva lui Dumnezeu şi nedreptate au cugetat spre

înălţime. Iar, dacă cineva nu va ţine şi nu va îmbrăţişa, prozisele dogme ale bunei cinstiri de Dumnezeu, şi nu vor slăvi şi nu vor propovădui aşa şi s-ar apuca a meşteşugi împotriva acestora, anatema fie, după hotărârea cea acum aşezată de către Sfinţii şi Fericiţii Părinţi, iar din creştinescul catalog ca un străin să se scoată şi să cadă. Că noi nici a se adauge, nici a se scoate, după cele mai înainte hotărâte, nicidecum am socotit…”

6. Canonul I de la cel de-al Şaptelea Sinod Ecumenic: „(...) cu îmbrăţişare primim dumnezeieştile canoane şi întreg aşezământul lor, şi neclintit îl întărim, care s-au aşezat de trâmbiţele Sfântului Duh, prealăudaţii Apostoli, de către Sfintele Ecumenice Sinoade, de către cele ce s-au adunat pe alocuri, spre predarea unor aşezăminte ca acestea şi de către Sfinţii Părinţii noştri, că de unul şi acelaşi Sfânt Duh luminându-se, au hotărât cele folositoare; şi pe cei ce ei îi dau anatemei, şi noi îi anatematisim; pe cei ce ei îi caterisesc, şi noi îi caterisim; pe cei ce ei îi afurisesc, şi noi îi afurisim; iar pe cei ce ei îi dau certării, şi noi, aşijderea, îi supunem…” iar în tâlcuirea aceluiaşi canon se mai adaugă: „iar noi, nici adăugăm, nici scădem, ci ne îndestulăm în canoanele cele hotărâte de Sfinţilor Părinţi”.

7. Canonul I al Sinodului local din Antiohia, din anul 341: „Toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea sfântului şi marelui sinod, cel adunat în Niceea, în fiinţa bunei cinstiri a preaiubitorului de Dumnezeu împăratului Constantin, pentru sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paştilor, să fie neîmpărtăşiţi, şi lepădaţi de biserică de vor stărui împotrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogmatisite. Şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre preoestoşii bisericii, episcop, sau prezbiter, sau diacon după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea bisericilor, a se osebi, şi cu Iudeii a săvârşi Paştile, pe acesta sfântul sinod din dată acum străin de biserică l-a judecat, ca pe unul ce nu numai luişi s-a făcut pricinuitor de păcat, ci şi multora de stricăciune şi de răzvrătire. Şi nu numai pe unii ca aceştia îi cateriseşte de Liturghie, ci şi pe cei ce vor cuteza a se împărtăşi cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea cea dinafară, pe care o au câştigat sfântul canon, şi preoţia lui Dumnezeu”.

8. Canonului XXI de la Gangra (tâlcuire): „Acestea le-am hotărât, nu ca să rupem pe creştinii, care se nevoiesc întru Dumnezeu după Canoane şi dumnezeieştile Scripturi, ci pentru ca să îndreptăm pe cei ce cu mândrie întrebuinţează nevoinţa, se fălesc împotriva celorlalţi şi născocesc noutăţi în Canoanele Bisericii.”

9. Canonul XIX al Sinodului din Sardichia: „Dacă cineva (episcop sau preot) ar îndrăzni TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

5

Septembrie 2008

altceva a face, afară de cele socotite de toţi, sârguindu-se a plăcea mai mult mândriei şi trufiei, decât lui Dumnezeu, acesta va pierde cinstea şi vrednicia episcopiei sau a preoţiei, adică se va caterisi.

9. Canonul XIX al Sinodului din Sardichia: Dacă cineva (episcop sau preot) ar îndrăzni altceva a face, afară de cele socotite de toţi, sârguindu-se a plăcea mai mult mândriei şi trufiei, decât lui Dumnezeu, acesta va pierde cinstea şi vrednicia episcopiei sau a preoţiei, adică se va caterisi.

10. Canonul 37 al Sinodului local din Laodikia: „Nu se cuvine creştinilor de a lua de la iudei sau eretici sărbătoreştile daruri trimise de aceştia şi nici a serba împreună cu ei”.

Comparând cele rostite în Sfinte Canoane cu realitatea bisericească de astăzi, se poate dovedi, în mod coerent, caterisirea canonică (prin puterea Sfintelor Canoane), la care se mai pot adauga şi Sigillioanele (hotărârile enciclice) ale marilor patriarhi ai lumii, împotriva tuturor celor care au instituit şi au acceptat schimbarea calendarului, începând cu cel dintâi, până la cel mai de jos slujitor al Bisericii. La rândul lor, credincioşii mireni, care au primit schimbarea calendarului, sunt afurisiţi (blestemaţi) şi depărtaţi de la Biserica lui Hristos (a se vedea canoanele prezentate mai sus). Deşi aceste anateme au fost date cu multă vreme înainte de timpurile noastre, ele rămân la fel de valabil acum ca şi atunci, până când un alt Sobor a Toată Lumea, se va reuni pentru a le ridica (anula). Până în prezent, nici un Sinod Ecumenic nu a îndrăznit a le dezlega; prin urmare, ele rămân valide şi lucrătoare.

Monahul C.

Ecumenismul - Calea spre pierzare (II) - Erezia ereziilor Dincolo de frumuseţea văzută a Bisericii Ortodoxe, se află frumuseţea care, după spusele lui F.M. Dostoievski, „va mântui lumea”. Doar Biserica pe Care Domnul o iubeşte se va putea împotriva lui antihrist, a cărui venire e aproape, iar Domnul o va izbăvi de el. În „Proorociile” Sfântului Cuvios Nil, Izvorâtorul de Mir, putem citi: „Fie-va o zi precum un ceas; o săptămână precum ziua; o lună - ca ziua; anul - ca luna, din cauză că viclenia omului a stricat rânduiala firii stihiilor, iar ele, la rându-le, se grăbesc acum să îşi plinească, în cel mai scurt timp, numărul celor opt veacuri ale lumii, mai înainte spuse de Dumnezeu.” Grăbirea vremii pe care o trăim, este cauzată de sporirea apostaziei: lepădarea de Dumnezeu, care până mai ieri a fost o noţiune pur abstractă, azi a devenit ceva real, deosebit de întristător, un adevărat „semn al sfârşitului”. În anii ’90, apostazia bisericilor ecumeniste, conduse de Patriarhiile de Constantinopol şi de Moscova, a devenit făţişă, nemaifiind un lucru ascuns sau necunoscut opiniei publice. Acest lucru este demonstrat de documentele oficiale ale unirii cu ereticii şi vrăjmaşii Ortodoxiei: monofiziţii şi catolicii, de numeroase articole din presă, de „pelerinajul” Patriarhului Alexie al II-lea al Rusiei într-o sinagogă, de apariţiile publice, la radio şi TV a ierarhilor „ortodocşi” apostaţi, dar şi de rezoluţiile Consiliului Bisericesc Episcopal al Patriarhiei Moscovei (1994).

Apostaţii nepocăiţi, îmbrăcaţi în mantii arhiereşti şi împodobiţi cu mitrele episcopale, s-au obişnuit atât de mult cu păcatul vânzării Domnului, încât au dat la o parte toate jargoanele demagogice şi declaraţiile mincinoase Patriarhul Alexei II al Rusiei, împreună cu întâistătătorul armean (monofizit) Karekin II, în timpul ale predecesorilor. Avem acum în faţa noastră o apostaunei vizite ecumenice, dedicate aniversării a 1700 de ani zie făţişă, în care se spun, fără ruşine, minciuni anume de creştinism ai Armeniei rostite, pentru „a salva situaţia”, sau se declară legitimitatea ecumenismului în trecut, prezent şi viitor.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

6

Apostazia Patriarhiei Moscovei şi a Bisericilor locale, membre şi colaboratoare ale Consiliului Mondial al Bisericilor [n. trad.: engl.: World Council of Churches (WCC)], este de neobservat numai de către cei cărora li sau întunecat ochii minţii, datorită păcatelor, lipsiţi de Dumnezeu de puterea de discernere a duhurilor. Această orbire duhovnicească a cuprins milioane de oameni, care îşi găsesc o scuză pentru starea lor căzută prin aceea că… „toată lumea face la fel”. Apostazia nu se rezumă doar la cuvinte. Episcopii eretici, care ţin în mână sceptrul puterii, ori alţi apostaţi de toate rangurile şi confesiunile, au devenit adevăraţi prigonitori ai creştinilor ortodocşi. Ca şi mai înainte, ei se sprijină pe puterea lumească a mai-marilor acestei lumi: pe poliţie, detaşamentele Miliţiilor Speciale [n. trad.: trupe speciale]; ori pur şi simplu pe ucigaşi plătiţi. Este de ajuns să ne reamintim actele de violenţă, îndreptate împotriva parohiilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCA), precum şi de confiscarea bisericilor pe care le aveau în Moscova, Petersburg, regiunea Novgorod, Oboyan, În anul 1987, în timpul unei vizite în Arizona Valişcevo şi în alte oraşe sau sate din Rusia. Toate s-au întâmplat cu (SUA), Papei Ioan Paul al II-lea i se face un binecuvântarea minciuno-patriarhului Alexei al II-lea şi restul minritual de „purificare” (aşa-zis de alungare a ciuno-arhiereilor Sinodului moscovit, care nu diferă în nici un fel de duhurilor rele), de către un şaman (vrăjitor) indian. După acest ritual păgân, Papa va de- crimele comise de către uniţii cu Roma, împotriva creştinilor clara că „acest act a contribuit la îmbogăţirea ortodocşi din sud-vestul Rusiei. bisericii” .

Prigoanele făţişe împotriva ortodocşilor care nu vor să intre în „adunarea celor ce viclenesc” (Ps. 25, 5) sunt în contradicţie flagrantă cu declaraţiile mincinoase şi apelurile la dragostea şi toleranţa atot-cuprinzătoare, atât de agreată de către ecumenişti. Oare nu o dovadă de „dragoste şi toleranţă”, a fost atunci când, în anul 1992, Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, un aprig ecumenist, împreună cu acoliţii săi, a pus sechestru cu forţa pe Schitul Sfântul Prooroc Ilie din Athos, proprietate a Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, care a fost o proprietate a Rusiei, din cele mai vechi timpuri, iar apoi i-a gonit cu forţa pe monahii care locuiau acolo, care aveau ca singură vină credincioşia lor faţă de Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe?! Împreună cu violenţele şi prigoanele contra creştinilor, asistăm azi şi la roadele nefaste ale aşa-numitei „strategii a ticăloşiei generalizate”, despre care a vorbit şi Sfântul Ioan Maximovici, Arhiepiscop de Shanghai şi San Francisco. Cei care manipulează conştiinţele oamenilor Bisericii şi-au dezvoltat propriul lor limbaj universal, propriile lor tactici de minciuni şi compromisuri.

Dragostea ecumenică, „toleranţa şi respectul” sunt arătate nu numai faţă de stricătorii deja „clasici” ai Sfintei Scripturi şi către cei ce răstălmăcesc scrierile Sfinţilor Părinţi. Apostaţii şi-au deschis braţele larg, pentru a-i îmbrăţişa până şi pe idolatri, sau pe vrăjitorii vremurilor noastre (prin ale căror aşa-zise „focuri purificatoare”, ei nu se sfiesc să şi calce, câteodată…), la fel ca şi pentru toţi perverşii lumii: sodomiţii, lesbienele, la ale căror „slujbe” ei participă, iar apoi îi promovează şi le fac reclamă, prin articole pompoase, scrise în propriile lor publicaţii „teologice”.

Aproape toată lumea este prinsă în capcana răului şi a nebuniei. Nicicând vreodată, iadul nu a fost atât de aproape de noi. Am intrat într-o nesfârşită Săptămână a Patimilor. Vedem cu îngrozire, cum „iarăşi şi iarăşi, Hristos Se batjocoreşte, Se scuipă şi Se răstigneşte” (Sfântul Iustin Popovici). Toţi cei rămaşi încă iubitori de Hristos, sunt chemaţi spre a-şi mărturisi credinţa. Nu avem altă cale - ne aflăm sub asaltul forţelor întunericului: „Înconjurând, m-au înconjurat, şi întru numele Domnului, i-am înfrânt pe ei” (Ps. 117, 11). Doar câţiva dintre cei ce L-au iubit pe Mântuitorul, au stat şi la piciorul Crucii pe care Dânsul a fost răstignit. În acelaşi chip, astăzi, 2000 de ani mai târziu, a mai rămas în lume numai o turmă mică a lui Hristos, împrăştiată în multe ţări, dar credincioasă încă Domnului, Cel ce a făgăduit că nu îi va lăsa pe ei lipsiţi: „Că nu va lepăda Domnul pe norodul Său, şi moştenirea Sa nu o va părăsi” (Ps. 93, 14). Crezând, cu tărie, în făgăduinţa Domnului, Cel ce spune: „Voi zidi Biserica Mea, iar porţile iadului nu o vor birui pe dânsa” (Mt. 16, 18), noi avem nădejdea că „până şi în aceste timpuri apocaliptice, pe care Biserica le străbate, chiar şi când se pare că va pieri sub loviturile vrăjmaşilor Ei, Domnul făgăduieşte că o va păzi pe ea neştirbită” (Arhiepiscop Serafim Sobolev).

Cu toate că autoarea acestui articol îşi cunoaşte propria nimicnicie, ea îşi asumă libertatea de a scrie despre apostazia ecumenismului, folosindu-se doar de învăţătura Bisericii Ortodoxe şi pe faptele obiective, ferindu-se, pe cât posibil, a da sentinţe şi etichetări proprii, subiective. Ca motto şi inspiraţie a demersului nostru, avem cuvintele şi îndemnul compatriotului nostru iubitor de Dumnezeu, Alexei Komiakov, despre obligaţia fiecărui mădular al Bisericii de a o apăra ori de câte ori este nevoie, mai ales că Biserica nu are avocaţi oficiali.

Va urma Traducere după „Ecumenism, Path to Perdition” de Liudmilla Perepiolkina

7

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Ieri - eretici; astăzi - „fraţi”

Atitudinea faţă de catolici a lumii ortodoxe implicate în ecumenism, este de natură să umple de nedumerire pe orice om cu frică de Dumnezeu, care îşi pune întrebarea: de vreme ce ierarhii şi preoţii de stil nou ecumenişti îi numesc „fraţi” pe catolici, aceasta înseamnă oare că papistaşii s-au botezat ortodox cu toţii, venind la dreapta credinţă, sau că ortodocşii au apostaziat în masă, trecând la catolici? Despre acest soi de rătăciţi, Sfântul Ierarh Marcu al Efesului spunea: „Noi, de fapt am rupt toate legăturile cu latinii, tocmai fiindcă sunt eretici”, iar făcătorul de minuni şi apostolul acestor vremuri de pe urmă, Sfântul Ioan Maximovici, spunea despre catolici că sunt lipsiţi de Har: „… mulţimea credincioşilor bisericii din Apus, care căzuseră deja din sânul Bisericii Soborniceşti, pierzând prin aceasta Darul Duhului Sfânt”, iar Dumnezeiescul Gură de Aur, despre aceleaşi adunări împreună cu ereticii, ne învaţă: „Nu te amăgească pe tine, o, ascultătorule, adunările ereticilor, că au botez, dar nu luminare, ci se botează cu trupul, iar cu sufletul nu se luminează” („La început era Cuvântul”).

Să fi greşit Sfinţii Bisericii, sau iudele veacului nostru, sub ale căror mitre se sălăşluieşte erezia, şi care într-o mână ţin crucea lui Hristos, propovăduind „iubirea şi pacea”, iar cu cealaltă strâng cei 30 de arginţi, preţul vânzării mişeleşti a Ortodoxiei strămoşeşti? Desigur, noi ştim că Sfinţii nu au cum să greşească, dar ei, vânzătorii, pentru a se îndreptăţi pe ei înşişi, vor spune - la început mai cu sfială, iar mai pe urmă vor propovădui fără ruşine, cu capul descoperit, în mijlocul Bisericii -, că Sfinţii au greşit!

Apoi, vor arunca la gunoi toate sfintele Canoane şi pravile bisericeşti, pentru a nu putea fi nici o clipă învinuiţi de erezie şi judecaţi în soboare, precum odinioară Arie, Origen, Nestorie, Dioscor, Eutihie şi toată ceata rău-credincioşilor din veac...

Pasul dezbinării La 16 iunie 1054, cardinal Humbert de Silva Candida arunca pe altarul Bisericii „Sfânta Sofia” din Constantinopol Bula de Excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie, a clerului şi a credincioşilor ortodocşi, fără încuviinţarea prealabilă a papei Leon IX. La 24 iulie 1054, sinodul convocat de patriarhul Mihail Cerularie rostea Anatema contra Papei, a cardinalului şi a Bisericii Catolice. De aici începe schisma dintre Biserica Apusului şi cea a Răsăritului, încheindu-se astfel comuniunea euharistică dintre cele două Biserici, ce dura de un mileniu.

Iniţial, se păstrau aceleaşi dogme trinitare şi hristologice; aceeaşi evlavie pentru izvoarele Revelaţiei (Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie); pentru cinstirea Maicii Domnului, pentru Sfinţi şi pentru Sfintele lor Moaşte, precum şi aceleaşi Şapte Sfinte Taine. Dovezile acelei stări de fapt se pot vedea până astăzi, în bisericile ridicate în ţările catolice imediat după Schismă, mai ales de pe teritoriul Siciliei sau Franţei, care sunt împodobite cu fresce şi mozaicuri executate după aceleaşi erminii ale picturii bizantine, ca şi bisericile ortodoxe. Însă, condiţiile istorice diferite, dar şi ambiţiile pur lumeşti, materiale ale unor papi, au cauzat un proces de îndepărtare de la dogmele Ortodoxiei celor şapte Sinoade Ecumenice.

Răsăritul s-a concentrat pe apărarea deciziilor celor şapte Sinoade Ecumenice, excluzând noile erezii catolice. Sub pontificatul papilor, începând cu Leon XIII şi pâna la Pius XII, dialogul dintre cele două Biserici a fost inexistent. Ortodoxia era considerată de către Apus ca fiind schismatică, iar jurisdicţia episcopilor ortodocşi ca nevalidă. Din partea Răsăritului, se manifesta o atitudine de apărare, faţă de prozelitismul apusean al vremii, de menţinere a tradiţiei apostolice şi patristice, dar şi de respingere a noilor erezii. Biserica Răsăritului a dat naştere la o serie de Sfinţi proslăviţi prin Sfinte Moaşte, lucru pe care Biserica Apusului nu l-a mai avut, după anul 1054.

Patriarhul Mihail Cerularie şi Papa Leon al IX-lea

Paşi spre unificare. Acceptarea ereziei Apusului Deşi nici nu se putea pune in discuţie acceptarea primatului jurisdicţional al papei, de către Biserica Răsăritului, dar nici infailibilitatea papală definită la Conciliului Vatican I din 1870, totuşi, în vremea Papei Ioan XXIII (m. 1963) s-a manifestat un proces de schimbare a atitudinii Bisericii TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

8

Catolice faţă de Ortodoxie; sau, mai bine zis, o tendinţă anului 2000, au fost înregistrate opt reuniuni de dialog ortodoxo-catolic, unde s-au discutat despre „Taina Biseînşelătoare.

Crearea Secretariatului pentru Unitate, în 1960, ricii şi a Euharistiei în lumina tainei Sfintei Treimi”; a permis înlesnirea contactelor ecumenice dintre catoli- „Credinţă, taine şi unitatea Bisericii”; „Taina preoţiei în ci şi necatolici. În prima conferinţă panortodoxă de la structura sacramentală a Bisericii”; „Problema uniatisRhodos, din 1961, susţinută de reprezentanţii Orto- mului ca metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a doxiei, se punea problema studierii punctelor pozitive şi deplinei comuniuni”; „Implicaţiile eclesiologice şi canonegative, în materie de credinţă, administraţie şi acţiune nice ale uniatismului”, urmând a fi discutată tema cea bisericească. Refacerea unităţii Bisericii Universale era mai controversată: „Primatul şi infailibilitatea papală”, văzută de Roma numai prin „întoarcerea Bisericii Ră- de care ţine unificarea celor două Biserici. săritului către Apus”. Pentru aceasta, în decretul „De Oecumenismo” elaborat de papistaşi, termenul „orto- Cum a fost pregătită vânzarea Ortodoxiei? În octombrie 1996, în cotidianul „Service Orthodox” este evitat, fiind susţinută ideea că „Hristos a îndoxe de Presse”, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I credinţat colegiului celor 12 apostoli, cu sarcina de a învăţa, conduce şi sfinţi. Dintre ei a ales pe Petru, pe ca- făcea o afirmaţie fără precedent în istoria Ortodoxiei, şi re, după mărturisirea acestuia de credinţă, hotărî să ridi- anume că: „Papa poate deveni coordonator şi primul întâistătător ai întâistătătorilor ce Biserica Sa, îi promise cheivechilor Patriarhii Apostolice.” le împărăţiei cerurilor, iar după În virtutea acestui fapt, la 7-9 mărturisirea sa de dragoste, îi mai 1999, Papa Ioan Paul II încredinţă toate oile, ca să le face prima vizită „istorică” în întărească în credinţă şi să le România, ţară majoritar ortopască în perfectă unitate.” doxă. Cu ocazia acestei vizite, Dialogul dintre Papa şi Papa asistă la liturghia ortodoPatriarhii ortodocşi s-a reluat în xă săvârşită în aer liber, de că1964, drept pentru care s-a ortre Patriarhul Teoctist şi inganizat primul simpozion „Pro vers. Vizita Papei s-a dovedit a Oriente” Viena. Însă intensififi dezastruoasă pentru Bisericarea raporturilor de apropiere ca Ortodoxă Română şi frucîntre Biserica Apusului şi cea a tuoasă pentru Biserica GrecoRăsăritului s-a realizat prin Pa4 mai 2001 Vizita Papei Ioan Paul II în Grecia, unde Catolică şi Catolică din Româtriarhul Athenagoras I al Conde Mitropolitul Atenei şi a întregii nia. Papa Ioan Paul al II-lea îşi stantinopolului, care în 1964, este întâmpinatEllade, Hristodoulos continuă călătoriile misionare stabileşte prima întâlnire cu Paîn Egipt: vizitează mănăstirea ortodoxă Sfânta Ecaterina pa Paul VI, la Ierusalim, iar la 8 decembrie 1965, la terminarea Conciliului Vatican II, convoacă ridicarea de pe Muntele Sinai, unde se întâlneşte cu Arhiepisreciprocă a Anatemei 1054 dintre Roma şi Constanti- copul Damian, stareţul aşezământului. La 4 mai 2001, nopol. După 1980 se înteţesc relaţiile dintre Roma şi după 13 secole de lipsă a oricărui contact la nivel oficial Constantinopol, iar cu ocazia vizitei Papei Paul VI la dintre ortodocşii greci şi lumea catolică, aceştia aprobă Constantinopol (1967), Papa a înmânat Patriarhului un pelerinajul Papei Ioan Paul al II-lea pe urmele Sfântului „Document asupra unităţii Bisericii” în care se preciza: Apostol Pavel. Ajuns la Atena, papa cere „iertare orto„Acum, după o lungă perioadă de divizare şi de neîn- docşilor, pentru păcatele Bisericii Catolice, mai ales credere reciprocă, Dumnezeu a făcut ca Bisericile noas- pentru prădarea Constantinopolului”, în timpul Cruciatre să se redescopere Biserici-Surori”. Cangrena spiri- dei a IV-a din 1204, spunând: „Este tragic că asediatotuală se extinde şi asupra Ortodoxiei din România, în rii, care acţionau pentru a asigura creştinilor liberul ac1972, când a avut loc prima vizită oficială la Roma, a ces în Ţara Sfântă, s-au întors împotriva propriilor lor unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române, cu care fraţi în credinţă. Faptul că erau creştini latini, îi face pe ocazie Paul VI a spus: „Vedem în prezenţa voastră aici, catolici să regrete profund acest lucru”. În seara acesemnul unei noi epoci, în relaţiile dintre Biserica leiaşi zile, Papa şi Arhiepiscopul Atenei şi al întregii Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă Română. Ellade, mitropolitul Hristodoulos, au semnat o „Decla(„BOR” 3-4, 1972, p. 247-250). Dialogul teologic raţie comună” condamnând „violenţa, prozelitismul şi ortodoxo-catolic a reînceput în 1980, cu binecuvân- fanatismul în numele religiei”. Declaraţia a fost semtarea noului Patriarh Ecumenic al Constantinopolului, nată pe colina Areopagului, lângă Acropole, unde SfânDimitrie I, după înfiinţarea Comisiei Teologice Inter- tul Apostol Pavel rostea cuvânt către popor, în anul 51. ortodoxe în 1975 şi cea catolică, în 1976. Până la finele

9

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Era cea cea mai mare vânzare a Ortodoxiei în Grecia de până atunci.

Vizitele papei Ioan Paul al II-lea continuă şi în Siria, unde se întâlneşte cu Patriarhul Ignatios al Antiohiei, apoi în Ucraina, însoţit de doi ierarhi greco-catolici din România - arhiepiscopul Guţiu şi episcopul Crihălmeanu din dioceza Cluj-Gherla. Ajuns la Kiev, în al său discurs, Papa a precizat: „Nu am venit în Ucraina cu intenţii de prozelitism”. La 7-14 octombrie 2002, Patriarhul Teoctist întoarce vizita Papei Ioan Paul al II-lea. Într-o cuvântare oficială, el va spune: „Este necesar să intensificăm eforturile noastre, de reîmpăcare între Biserici şi de reclădire a unităţii creştine, pe temelia adevărului teologic, a adevărului de credinţă comun şi în baza cooperării, în uşurarea suferinţei, în apărarea darului sfânt al vieţii şi al demnităţii umane.” Cu acest prilej, este semnată o declaraţie comună între Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul României, în care se precizează: „Întâlnirea noastră reînnoieşte angajamentul nostru, de a ne ruga şi a lucra, pentru a ajunge la unitatea vizibilă, a tuturor ucenicilor lui Hristos. Scopul şi dorinţa noastră arzătoare, o constituie comuniunea plenară, care nu este absorbire, ci comuniune în adevăr şi dragoste. Această cale este una ireversibilă.” („Ziua”, 23 ianuarie 2003).

Situaţia în prezent 6 ianuarie 2008 (stil nou) Slujbă ecumenică: Episcopul Sofronie Drincec (B.O.R.) al Oradiei, şi cel greco-catolic Virgil Bercea au „sfinţit” împreună apele Crişului Repede

Desăvârşirea apostaziei mitropolitului Banatului, Nicolae Corneanu prin împărtăşirea cu greco-catolicii din Timişoara, săvârşirea slujbei de Bobotează (2008) a sfinţirii apei Crişului Repede de către episcopul B.O.R. al Oradiei, Sofronie Drincec şi cel greco-catolic, Virgil Bercea; persecutarea creştinilor ortodocşi, cum e cazul celor din Episcopia Oradiei, pentru care a fost înaintat Sinodului permanent al B.O.R. întrunit la Mănăstirea Neamţ, un memoriu cu titlul „Ereticul Sofronie Drincec” sau „Episcopul anti-ortodox Sofronie Drincec”; cedarea, în favoarea greco-catolicilor, a unui mare număr de Biserici aparţinând creştinilor ortodocşi, promovarea tendinţelor ecumeniste în paguba Ortodoxiei patristice, slujbele ecumenice etc, toate acestea sunt premize ale procesului de catolicizare a ortodoxiei oficiale, sau primul pas către recunoaştere a primatului jurisdicţional şi a infailibilităţii papei. În cadrul unei ceremonii de „sfinţire” a unei biserici grecocatolice, ce a avut loc în 25 mai 2008 în Timişoara, Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu (B.O.R.) se împărtăşeşte alături de preoţi catolici şi grecocatolici

Arhim. P.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

10

Monahiile de la Şamordino, întemniţate la Solovăţ, şi minunea curajului lor (I) A căror pomenire se face la 12 noiembrie

Aşa cum am scris numărul trecut, la data de 16/29 iulie 1927, Mitropolitul Serghie de NijniNovgorod, care la vremea respectivă era locţiitor la tronul patriarhal al Moscovei, a întocmit şi semnat infama „Declaraţie de loialitate”, prin care exprima supunerea Bisericii Ortodoxe a Rusiei, faţă de structurile comuniste, aflate la cârma statului. Acest document a fost publicat în ziarul oficial bolşevic „Izvestia”, în numărul din 6/19 august din acelaşi an, fiind motivul naşterii unei schisme fundamentale, ce a apărut în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse, prelungindu-se până în timpurile noastre. Această separare s-a instituit nu doar între două organizaţii bisericeşti independente; ci, mai ales, între două puncte de vedere total diferite, cu privire la rolul Bisericii lui Hristos, în mijlocul lumii pline de păcat.

După schisma din 1927, acoliţii Mitropolitului Serghie, care au acceptat declaraţia sa, au început să fie numiţi „serghianişti”, iar ceilalţi, care nu au acceptat rămânerea în comuniune cu el, s-au numit „iosifiţi”, după numele Mitropolitului Iosif de Petrograd, iar ulterior - „tihonişti”. Toţi cei ce s-au împotrivit acestei inovaţii schismatice, protestând împotriva actului vânzării Bisericii lui Hristos, au fost arestaţi, condamnaţi de regimul sovietic şi etichetaţi drept „duşmani ai Revoluţiei”, fiind împuşcaţi, trimişi în lagăre de concentrare sau exil. În timpul interogatoriilor, ofiţerii C.K. (n. red.: Serviciul de Securitate al Statului Sovietic), jubilând de o fericire drăcească, demonstrau celor acuzaţi „canonicitatea fără cusur” a mitropolitului Serghie şi a declaraţiei sale, ce „nu a stricat nici canoanele, şi nici dogma”. Execuţiile în masă, prigoanele şi chinurile dezlănţuite împotriva turmei binecredincioase a lui Hristos, sunt greu de povestit în cuvinte...

Era timpul ca adevărata Biserică Ortodoxă să coboare în catacombe... nu mai exista altă cale.

Primul episcop al Bisericii din catacombe, Preasfinţitul Maxim, a fost arestat în anul 1928 şi trimis în lagărul de concentrare de la Solovăţ, de unde, doi ani mai târziu, avea să fie dus într-o tabără de muncă din Moscova şi executat prin împuşcare. Dar, din loc în loc, închinătorii pravoslavnici ţineau nestinse făcliile mărturisirii dreptei credinţe.

Mănăstirea Şamordino, vedere panoramică

Domnul varsă mila Sa asupra celui ce se osteneşte; dar cel ce-L iubeşte, primeşte în dar mângâierea.”

Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina

În vara anului 1929, în lagărul de muncă înfiinţat pe locul Mănăstirii de călugări de la Solovăţ, au sosit aproape 30 de monahii. Se pare că toate erau aduse din Mănăstirea Şamordino, situată în apropierea renumitei Sihăstrii de la Optina, întemeiată în veacul al XV-lea de o fostă căpetenie de tâlhari, care se pocăise. Maicile nu au fost cazate în corpurile de locuit pentru femei, ci au fost ţinute separat. Când li s-a verificat identitatea, ele nu au vrut să dea nici cel mai mic amănunt despre ele sau să-şi spună numele, prenumele, data naşterii şi alte informaţii. În urma ţipetelor, ameninţărilor şi bătăilor, ele au fost închise într-o încăpere izolată, unde au fost chinuite prin foame, sete şi lipsa odihnei; într-un cuvânt, li s-au aplicat toate metodele de tortură. Dar maicile au rămas neînduplecate, şi, lucru nemaiîntâlnit până atunci, au refuzat orice fel de muncă silnică. După câţiva ani, profesorul universitar-doctor Jijilenko (ce fusese deportat la Solovăţ, pentru motivul că, în vremea când era medic-şef la închisoarea Taganka din Moscova, a fost tuns în secret în monahism, fiind apoi hirotonit episcop,

11

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

au în jur de treizeci de ani, deşi, la o privire mai atentă, oricine putea observa că printre ele se găsesc şi maici mai tinere, dar şi mai vârstnice. Pe chipul lor se putea vedea o expresie, ca cea a Maicii Domnului, zugrăvită pe icoana „Bucuria tuturor scârbiţilor”… întreaga lor înfăţişare, deşi atât de smerită şi sărăcăcioasă, avea o frumuseţe duhovnicească, ce te făcea să te cucereşti în sinea ta… ”

cu numele Maxim), a fost repartizat în cadrul diviziei sanitare a lagărului de muncă de la Solovăţ. În cea mai mare taină, el a pus la cale o examinare medicală a maicilor, în urma căreia ele urmau a fi declarate inapte de muncă silnică. Era pentru prima dată în istoria Solovăţului, când administraţia lagărului se găsea într-o situaţie atât de complicată. De obicei, în astfel de cazuri, condamnaţii erau supuşi la multe cruzimi: mai întâi, erau bătuţi fără milă, apoi erau trimişi, în lagărul de pe insula Anzersk, de unde nimeni nu s-a mai întors vreodată viu. Nimeni nu poate înţelege, din ce motiv maicile nu au împărtăşit această soartă crudă a deţinuţilor de la Anzersk. Preasfinţitul Maxim, cunoscut în lagăr sub numele său mirenesc, Jijilenko, spunea că împotrivirea blândă şi tăcută, dar foarte categorică a maicilor, i-a pus în încurcătură pe torţionarii comunişti ai lagărului, ce erau mai degrabă obişnuiţi cu scandaluri şi scene violente, din partea deţinuţilor, pe care îi chinuiau fără milă. De această dată, aveau în faţa ochilor un protest tăcut, simplu, smerit, fără nici o urmă de agresivitate. Răbdarea maicilor l-a impresionat până şi pe comandantul lagărului, Vladimir Iegorovici, care a început să facă demersuri, pentru ca maicile să poată fi scutite de munca silnică.

Doctorul Jijilenco, ce venise atunci în control medical, povesteşte: „Când am intrat în barăcile în care erau ţinute maicile, am văzut în faţa ochilor nişte femei extraordinar de lucide, tăcute şi pline de pace, îmbrăcate în straie monahale vechi, purtate şi cârpite, însă de o curăţenie exemplară. Erau în jur de treizeci… Despre vârsta fiecăreia dintre ele, nu pot să spun mare lucru. Cine le privea, era convins că toate TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Examinarea medicală - Nu vreau să le tulbur, domnule doctor, aşa că eu vă las singur cu pacientele - spuse şeful comisiei medicale a lagărului - şi implicit al meu, deşi iniţial fusese desemnat să ia parte la examinare.

- Bună ziua, maicilor! le-am spus, plecându-mă adânc. Mi-au răspuns la fel, printr-o plecăciune tăcută.

- Sunt doctor, trimis să vă examinez.

- Suntem sănătoase şi nu avem trebuinţă de examinare, - se auziră câteva glasuri.

- Sunt credincios, creştin ortodox şi sunt întemniţat aici, în acest lagăr de concentrare, pe motive religioase.

- Slavă Domnului! - mai spuseră câteva glasuri.

- Vă înţeleg tulburarea, dar n-o să vă examinez.

Spuneţi-mi de ce suferiţi şi vă voi determina capacitatea de muncă.

- Nu ne plângem de nimic; sănătatea noastră este bună.

- Dacă nu se precizează care vă sunt puterile, vi se poate impune o muncă prea grea pentru voi.

- În orice caz nu vom face nici o muncă, nici grea, nici uşoară.

- Şi de ce? m-am mirat eu.

- Pentru că refuzăm să muncim pentru puterea lui antihrist. Tulburat, le-am răspuns: - Ce spuneţi?! Aici la Solovki sânt mulţi episcopi şi preoţi închişi pentru că şi-au mărturisit credinţa; ei muncesc din răsputeri. Unul dintre episcopii noştri este contabil în fabrică, mai mulţi preoţi ţes sau repară năvoadele, precum făceau Apostolii. Vinerea lucrează 24 de ore la rând spre a fi liberi să slujească sâmbătă

Mănăstirea Solovăţ

12

seara şi duminică dimineaţa.

- Dar noi nici fără constrângere nu vom lucra pentru puterea lui antihrist.

- Ei bine, atunci fără să vă examinez, o să stabilesc fiecăreia dintre sfinţiile-voastre un diagnostic din care să reiasă că sunteţi neputincioase de muncă fizică grea.

- Nu faceţi asta! Am fi silite să spunem că nu e adevărat! Putem să muncim, dar nu vrem s-o facem pentru stăpânirea lui antihrist! Şi nu o vom face! Cu atât mai bine dacă va fi să fim ucise pentru aceasta!

- Nu vă vor omorî, ci vă vor supune la chinuri până la moarte -, le-am spus cu un oftat, deşi riscam să fim auziţi în orice clipă.

- Domnul ne va ajuta să îndurăm şi chinurile, a spus una dintre maici în şoaptă. Ochii mi sau umplut de lacrimi. În tăcere, m-am închinat lor. Îmi venea să mă plec cu faţa la pământ şi să le sărut picioarele!

După o săptămână, şeful diviziei sanitare a lagărului ne-a informat, printre altele, că maicile deţinute, care îi îngrijoraseră pe toţi cu încăpăţânarea lor, au acceptat acum să muncească. Ele urmau să coasă şi să împacheteze haine pentru conducerea din gulag. Singura lor dorinţă era să fie lăsate să rămână împreună şi să fie lăsate să îşi facă rugăciunile în timp ce lucrează. Chiar în acest moment, ele muncesc şi cântă rugăciuni.” Ele au fost izolate cu atâta severitate, încât nici chiar noi, doctorii diviziei sanitare, care aveam cea mai mare libertate de mişcare în interiorul lagărului, precum şi multe relaţii şi prietenii, nu am avut multă vreme şansa de a auzi ceva despre ele.

Abia la o lună după aceea, aveam să aflăm, cum s-a desfăşurat ultimul act al pătimirii lor. Într-unul din transporturile de deţinuţi, ce au fost deportaţi la Solovăţ, a fost adus şi un preot, ce s-a dovedit a fi părintele duhovnicesc al uneia dintre maici. Şi, cu toate că în condiţiile acelea vitrege, orice contact părea a fi cu neputinţă, totuşi maicile au reuşit să ia legătura cu duhovnicul, pentru a-i cere sfatul. Nedumerirea lor era următoarea: „Noi am venit în acest lagăr fiindcă aşa a vrut Dumnezeu, să ne trimită la mărturisire şi pătimire pentru sfânt numele Lui, iar noi vieţuim fără nici o supărare sau greutate aici… suntem toate laolaltă, ne rugăm împreună, munca ne este uşoară… oare bine am făcut noi, că am acceptat să muncim în condiţiile impuse de regimul satanic? Ce să facem? Să renunţăm la această muncă?”

Duhovnicul le-a oprit de la orice fel de muncă în favoarea regimului. Maicile au făcut întocmai, iar administratorul lagărului a aflat imediat cine era autorul moral al acestei „răzvrătiri”. Părintele a fost împuşcat, iar maicile ne-au spus că de-acum, murind duhovnicul lor, nu mai are cine să le dezlege de oprirea de la muncă. Este de înţeles, că ele nu au vrut să mai muncească la ordinul comuniştilor. La scurtă vreme, ele au fost despărţite una de cealaltă şi duse în locuri neştiute. În ciuda încercărilor de a le da de urmă, nu s-a mai aflat nimic despre ele de atunci. Au dispărut fără urmă. Câţiva ani mai târziu, prin mărturia unui deţinut american, aflat într-o tabără de muncă silnică, avea să se aducă la lumină frumuseţea luptei duhovniceşti şi a bărbăţiei neclintite a acestor maici. (Va urma) Traducere după „Russia's Catacomb Saints - Lives of the New Martyrs” de Ivan M. Andreyev

13

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Biserica Antiohiană - o turmă fără păstor Datoria de căpătâi a unui patriarh este aceea de a conduce un Sinod, veghind asupra păstrării rânduielilor bisericeşti, şi de a-şi păstori turma drept-credincioşilor spre viaţa veşnică, pe calea urmării poruncilor lui Hristos. Ecumeniştii îşi justifică erezia prin aceea că ei „propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu celor ce nu îl cunosc”, sprijinindu-se pe cele spuse de Domnul, prin glasul Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, care grăieşte aşa: „Şi alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea mi se cade a le aduce; şi Glasul meu vor auzi; şi va fi o turmă şi un Păstor” (Ioan 10, 16). Scoţând din context pasaje întregi din Sfânta Scriptură, ei nu fac altceva decât să ducă în înşelare sufletele pe care le păstoresc. Domnul spune, fără nici un fel de umbră de îndoială, prin acelaşi glas al dumnezeiescului Ioan, că „Eu eu sunt Uşa oilor” (Ioan 10, 7), şi că cel ce nu intră prin uşă, „ci sare pe aiurea, acela fur este şi tâlhar” (Ioan 10, 1). Ierarhii ecumenişti sunt păstorii năimiţi din Sfânta Evanghelie, care sub pretextul „aducerii oilor risipite”, nu fac altceva decât să le piardă pe cele din turma lor. Rezultatul este că nici ereticii şi nici păgânii nu vin la Ortodoxie prin intermediul ecumenismului, deoarece la amvoanele marilor adunări ale liderilor religioşi nicidecum nu se propovăduieşte Ortodoxia, ci se laudă slugarnic „celelalte confesiuni”, care sunt prezentate ca „mijloace de cunoaştere a lui Dumnezeu şi de mântuire a omenirii”. Cum ar putea veni la credinţa cea adevărată un catolic, un protestant, un hindus sau un ateu, căruia îi este lăudată „credinţa”? Însă, ceea ce este mai întristător, prin aceste mărturisiri strâmbe, ortodocşii ajung să se înstrăineze de Adevăratul Dumnezeu. Iar înşelarea este cu atât mai mare cu cât glasul păstorului năimit caută să îl imite pe cel al Păstorului cel bun; altfel spus, sub denumirea abuzivă - devenită de acum o simplă titulatură - de „Biserică Ortodoxă” se pot ascunde, de fapt, grave erezii...

Rădăcinile Bisericii din Antiohia La origine, Biserica Antiohiei reprezenta unul dintre cele cinci patriarhate ale lumii ortodoxe, care constituiau „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, mai înainte de Marea Schismă. Ea este urmaşă a comunităţii creştine întemeiate în Antiohia, de către Sfântul Apostol Petru (care a fost primul episcop al Antiohiei) şi Pavel, care a propovăduit credinţa în Hristos şi în aceste locuri, drept pentru care, cei doi Apostoli sunt cinstiţi drept ocrotitorii Antiohiei. Iniţial, reşedinţa patriarhatului era la Antiohia (Antakya), în Turcia de azi. În prezent, reşedinţa se găseşte la Damasc, în Siria. Numele Bisericii Antiohiei, care era cândva un sinonim al luptei pentru păstrarea neschimbată a credinţei, a fost asociat, de-a lungul istoriei, cu cel al multor Sfinţi Cuvioşi, care şi-au desăvârşit nevoinţele ascetice în preajma Antiohiei, precum Sfântul Efrem Sirul, Isaac Sirul, Ioan Damaschin, sau al multor mucenici, care au mărturisit credinţa în Hristos, precum Sfântul Mucenic Hristofor, Sfânta Muceniţă Tecla, Sfinţii Serghie şi Vah etc. Prin scrierile patristice ale unor sfinţi şi scriitori bisericeşti, precum Sfântul Ioan Gură de Aur, Diodor din Tars, Teodor al Mopsuestiei, şi Teodoret de Cyr, cât şi prin participările la Sinoadele Soborniceşti sau cele locale, Biserica Antiohiei a purtat cu demnitate un stindard al mărturisirii neînfricate şi al luptei împotriva ereziilor care sfâşiau, în acea vreme, Trupul cel mult-încercat al Bisericii lui Hristos: arianismul, nestorianismul, apolinarismului şi eutihianismului.

Schisma din Biserica Antiohiei Controversa monofizită din timpul Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, anul 451, a provocat o ruptură în interiorul Bisericii Biserica Sfântului Cuvios Simeon Antiohiei.

Erezia s-a răspândit în sânul unei părţi a populaţiei, care a Stâlpnicul (prăznuit la 1 septembrie), respins hotărârile Sinodului, organizându-se în ceea ce se numeşte astăzi ridicată în sec. V, pe teritoriul Siriei de astăzi, în Qal'a Sim'an, lângă Aleppo. Biserica Siriacă, numită şi „iacobită”, după Iacov Baradeu, unul din În prim plan, se pot zări ruinele episcopii ei. Aceasta face parte actualmente din comuniunea Bisericilor stâlpului pe care a vieţuit Cuviosul, Orientale, păstrând o viziune hristologică diferită de cea de la Calcedon. vreme de 37 de ani.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

14

Restul Bisericii Antiohiei, formată din greci sau credincioşi elenizaţi, au rămas în comuniune cu Roma, Constantinopolul, Alexandria şi Ierusalimul. Urmaşii acestora formează astăzi Patriarhia Ortodoxă Greacă a Antiohiei şi a întregului Răsărit, considerată ca singura moştenitoare legitimă a Bisericii din Antiohia.

Punctul culminant al rupturii eretice îl constituie anul 637, când Antiohia a fost cucerită de arabii musulmani. Creştinii ortodocşi antiohieni au fost supuşi unui lung şir de persecuţii, astfel încât au existat numeroase perioade de timp, în care scaunul patriarhal al Antiohiei a fost vacant. În anul 969, Imperiul Roman de Răsărit a recucerit Antiohia, iar Biserica de aici s-a dezvoltat iarăşi, până în 1085, când cetatea a fost cucerită de turcii selgiucizi.

rica Ortodoxă a Antiohiei, se urmăreşte camuflarea ereziilor hristologice, dar şi aducerea ortodocşilor la acelaşi numitor comun al ereziei, afirmându-se că diferenţele hristologice dintre cele două comunităţi confesionale sunt mai degrabă legate de aspectele limbajului, decât de substanţă - ceea ce nu este adevărat. În acest sens, în Elveţia, la Chambesy, au fost semnate o serie de acorduri, prin care erezia anticalcedoniană avea de câştigat. Dacă ar fi fost aşa cum susţin „ortodocşii” ecumenişti de azi, Sfinţii Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, nu i-ar fi anatematisit pe ereticii monofiziţi.

Cu ocazia întrunirii de la 22 iulie 1991, dintre Patriarhul Ortodox Ignatie al IV-lea (Hazim) şi Patriarhul copt, Ignatie Zakka I, a fost semnat un acord pastoral care chema la „respect reciBiserica Antiohiei în prezent proc desăvârşit între cele două BiseSituaţia actuală din Biserica rici" - un fel de semn de egalitate între Antiohiei nu poate fi explicată fără a ne Biserica Ortodoxă şi cea siriacă (iacoîntoarce în timp până la anul 1517, bită), pregătindu-se terenul pentru suscând turcii au cucerit cetatea, impunânţinerea de întruniri comune ale celor du-şi dominaţia asupra acesteia, ce a două sinoade, sub formula „nevoia durat până spre sfârşitul primului război pregătirilor pentru intercomuniunea mondial. În această perioadă, în 1724, deplină a credincioşilor şi concelebraBiserica Antiohiei a fost slăbită de o rea euharistică a clerului celor două nouă ruptură, în urma căreia o mare Biserici”. Patriarhul Ignatie este şi parte a credincioşilor a intrat sub asculpromotorul participării Bisericii Antiotarea Bisericii Romano-Catolice. hiei la comisia ecumenică bilaterală de Gruparea uniată, care a rezultat din adialog cu Biserica Greco-Catolică ceastă schismă, este cunoscută ca BiseMelkită, căutându-se soluţii în vederea rica Greco-Catolică Melkită. unificării dintre catolicii melkiţi şi orPatriarhul Ignatie la o masă Actualmente, Patriarhia Antiotodocşii antiohieni. În practica biserihiei este formată din sirieni calcedo- festivă, alături de Muftiul sirian cească antiohiană curentă, slujirea îmAhmed Hassun, serbând nieni (sau melkiţi). Ea a folosit o vreme tradiţionalul „iftar”, cu ocazia preună cu ereticii monofiziţi a devenit ritul antiohian sau sirian, până în secolul terminării Ramadamului islamic ceva obişnuit, iar credincioşii antio(Biserica Maryamiyeh din al XIII-lea, când a preluat de la Conhieni se pot împărtăşi fără oprelişti în stantinopol ritul bizantin. Din 1366, Damasc, 17 octombrie 2006) bisericile eretice, şi viceversa. reşedinţa patriarhului s-a mutat din Nici unul dintre sfinţii care au trăit şi s-a Antiohia, la Damasc, în Siria, iar din 1899 patriarhul sfinţit în sânul Bisericii Antiohiei, odinioară bineeste arab, ca şi majoritatea clerului şi credincioşilor, iar limba liturgică este araba. Patriarhia, cu centrul la credincioasă -, nu a fost nici ecumenist, şi nici simDamasc, cuprinde eparhii în Siria, Liban, Irak, Statele patizant al ereticilor. Sfântul Efrem Sirul a lăsat Unite, Australia, Noua Zeelandă, Brazilia şi Argen- cuvinte mustrătoare pentru cei ce astăzi conduc atina. Cu timpul, jurisdicţia atribuită episcopului de An- ceastă Biserică pe cărări potrivnice lui Dumnezeu, tiohia a ajuns să cuprindă şi Eparhia Răsăritului. În zicând: „Vai, acelora care se întinează cu blasfemiaprezent, patriarh este Ignatie IV (Hazim) al Antiohiei torii eretici! Vai, acelora care batjocoresc dumnezeieştile Scripturi! Vai, de cei câţi murdăresc sfânta şi al întregului Răsărit. credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu O Biserică ultraecumenistă ereticii!”

S-a spus despre Biserica Antiohiei că este cel Arhim. N. mai clar exemplu, negativ desigur, în rândul Bisericilor ortodoxe implicate în ecumenism, întrucât Patriarhul Ignatie al IV-lea şi Sinodul pe care îl conduce, sunt susţinători activi ai participării Bisericii Antiohiei la discuţiile dintre cu celelalte confesiuni.

Prin mişcarea ecumenică, în care este antrenată Bise-

15

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Istoria care nu se spune (I) Politica anti-ortodoxă a Patriarhiei de Constantinopol, îndreptată împotriva monahismului athonit Lupta pentru Ortodoxie cere un curaj lipsit de orice urmă de egoism. Mulţumită luptei mucenicilor şi a mărturisitorilor Credinţei, ţări întregi au fost salvate, în anumite perioade, de invazia unor învăţături false, ereziilor şi pângăririlor de tot felul. Sfântul Munte Athos a fost dintotdeauna o stâncă neclintită, de care s-au zdrobit toate valurile ereziilor. Din vremuri străvechi, această minunată aşezare, supranumită Grădina Maicii Domnului, şi-a dus viaţa în deplină armonie cu legile dumnezeieşti, fiind un adevărat bastion al Ortodoxiei. Pentru toată creştinătatea, monahii athoniţi (sau aghioriţi) au fost mereu un exemplu al evlaviei, întru păstrarea credinţei Sfinţilor Părinţi.

Pentru faptul că a lepădat cu totul cele ale lumii, închinându-şi viaţa doar slujirii lui Dumnezeu, un adevărat călugăr nu se teme nici de împăraţii lumii, îmbrăcaţi în porfiră, nici de mitra patriarhală, fiind pregătit să îndure orice, cu bucurie, din dragoste fierbinte pentru credinţa Ortodoxă, care este cea mai mare comoară… Monahul nu se închină în faţa domnilor şi stăpânitorilor pământului, care iau în batjocură Legea Domnului şi Sfânta Tradiţie, şi care fac din Credinţă un bun supus al celor dornici de măriri lumeşti, adică al oamenilor ce ascultă de satana. Încă din vremea când Sfântul Atanasie a întemeiat Marea Lavră, în anul 963, Muntele Athos a fost păzit de împăraţii bizantini, fiind dat în proprietatea monahilor ortodocşi ce vieţuiau într-însul. La începutul celui de-al zecelea veac, Grădina Maicii Domnului devenise centrul monahal al întregii Ortodoxii, şi loc al luptelor şi nevoinţelor pustniceşti nu numai pentru vieţuitorii de origine greacă, dar şi pentru restul călugărilor ortodocşi: ruşi, români, bulgari, sârbi, georgieni, palestinieni, antiohieni.

De-a lungul veacurilor, autoritatea duhovnicească şi teologică a Sfântului Munte a avut o influenţă covârşitoare asupra întregii lumi ortodoxe, aflându-se într-o creştere deosebită mai ales în secolul 14, în momentul răspândirii mişcării isihaste, a cărei esenţă spirituală a lăsat influenţe profunde şi durabile asupra culturii şi caracterului duhovnicesc al credincioşilor din Rusia, Balcani şi Orientul Mijlociu. În timpul ocupaţiei turce, Muntele Athos era practic autonom, abia în anul 1917 căzând sub controlul Greciei. Evenimentele ce au urmat tulburărilor din Biserică din anul 1920, cauzate de reforma calendaristică, ce a fost introdusă de una dintre cele mai odioase personalităţi din secolul XX, patriarhul Meletie Metaxakis, au creat o conjunctură favorabilă manifestărilor şovine ale guvernului elen, ce dorea să facă din Muntele Athos o zonă locuită exclusiv de monahi de origine greacă. De atunci, guvernul a început să intervină brutal în organizarea internă a Sfântului Munte, considerându-i nedoriţi şi prigonindu-i pe pustnicii ce refuzau orice compromis.

Patriarhia Constantinopolului, de a cărei jurisdicţie aparţinea şi Athosul, şi care în prezent este plină de clerici modernişti, ecumenişti şi francmasoni, sprijinea în mod constant autorităţile civile, ajutându-le să submineze tradiţiile şi legile monahale athonite. Această „conglăsuire” apostată, ce nu avea nimic în comun cu conglăsuirea cu adevărat dumnezeiască, de odinioară, a împăratului Iustinian cu iconomii Bisericii Ortodoxe judecând prin prisma situaţiei la care s-a ajuns în prezent -, şi-a sporit eforturile pentru distrugerea treptată a Sfântului Munte. Această afirmaţie este dovedită în mod deosebit prin scăderea numărului vieţuitorilor athoniţi.

Sărbătorirea unui mileniu de viaţă monahală în Athos, în anul 1963, a fost umbrită de ştirea că, în timpul unei jumătăţi de veac, numărul călugărilor a fost redus de la 7.500 - în 1903, la 1.560 - în 1963. Începând cu anul 1970, Muntele a fost treptat populat cu o generaţie de monahi tineri, ambiţioşi, agreaţi de autorităţile guvernamentale (aşa-numiţii neo-athoniţi). Mulţi dintre ei sunt absolvenţi de facultăţi, care, trecând peste hotărârile soborului de bătrâni ai Athosului (Kinotita), şi la presiunea puterii civile, au fost numiţi stareţi ai mănăstirilor. Tocmai ei sunt aceia care au ajutat la implementarea unei politici locale, ce a fost pe TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

16

placul autorităţilor laice şi al festând un protest radical. Printre ei, Fanarului, şi care a dus la distruse aflau Mitropoliţii Ambrozie de gerea monahismului şi la prigonirea Elefteropolis, Pavel de Paramithia, celor rămaşi credincioşi Ortodoxiei.

Policarp de Sisian şi Siatistis, şi Văzând acţiunile anticanonice şi aAugustin de Florma. Atunci s-a inbaterile de la Sfânta Tradiţie şi ecletensificat şi prigonirea celor ce urziologia Bisericii Ortodoxe, ale iemau calendarul vechi. Toţi aceşti rarhilor inovatori şi ecumenişti, momonahi, preoţi şi episcopi aveau un nahii aghioriţi au întocmit şi le-au drept absolut de a-şi exprima protrimis scrisori deschise, cu diferite testul: pe de o parte, în conformitate ocazii. În ele, ei şi-au mărturisit vecu Sfintele Canoane ale Bisericii, şi hement dezacordul faţă de politica şi altul - potrivit legilor laice, care perpoziţia Fanarului. mit utilizarea a două calendare: cel Alegerea Patriarhului Atheiulian pentru uzul Bisericii, iar cel nagoras (1948-1972), membru de gregorian - pentru societatea civilă. grad 30 în loja „Athenian La vremea aceea, au existat East” (Orthodoxos Typos, 16.VII. multe proteste, dar Fanarul îşi urma 1982), şi un susţinător al ereticei nestingherit cursul ecumenist, câteva teorii „a ramurilor” (n. Ed.: care mănăstiri încep să îl pomenească iar Chilie pustnicească părăsită în susţine existenţa ramurilor Bisericii, pe patriarh. Totuşi, rămăseseră încă Sfântul Munte care se vor reuni la un moment dat, mai mult de jumătate dintre prin ecumenism, dând naştere unei „biserici” univer- mănăstirile athonite, care au oprit orice comuniune cu sale. Pentru un ortodox, este limpede că această Athenagoras, încetând a-l mai pomeni la slujbele lor. „biserică” nu poate fi decât „marea desfrânată”, Dar între anii 1970-1980, sub conducerea despre care se spune în Apocalipsa Sfântului Ioan Patriarhului Dimitrie, ce a continuat şi a extins chiar Teologul, şi al cărei conducător va fi chiar antihrist), practicile apostate ale înaintaşului său, toate mănăsa înrăutăţit mai mult situaţia, şi-aşa dificilă. tirile, în afară de monahii ziloţi şi Mănăstirea EsfigPredecesorul lui Athenagoras, patriarhul menou, au restabilit comuniunea cu Patriarhia. Acest Maxim V, care s-a dovedit a fi totuşi mai tradiţionalist lucru s-a întâmplat datorită exarhatului patriarhal, ce a decât acesta, a fost pensionat fără nici un motiv, fiind reuşit să îi înşele „şi pe cei aleşi” (Marcu 13, 22). Din declarat bolnav mintal şi exilat în Elveţia, unde a fost vreme în vreme, apăreau aşa-zise „sinucideri” mistelipsit de dreptul de a sluji sau a uza de prerogativele rioase, dispariţii, ameninţări, presiuni sau prigoane sale de episcop. Câţiva oameni, care au reuşit să îl făţişe împotriva călugărilor ce se arătau neascultători viziteze la sfârşitul anilor 1950, au mărturisit că el era faţă de Fanarul eretic. Şi toate aceste lucruri au avut în deplinătatea capacităţilor intelectuale, nefiind atins efectul scontat... de vreo boală psihică. În urma slujbei comune săvârşite de patriarhul Politica aplicată de Patriarhul Athenagoras era Dimitrie împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea - un pas cunoscută oricui: tratativele de fără precedent în procesul de reaapropiere faţă de Vatican şi propiere a Fanarului de papistaşi -, semnarea acordului de „ridicare a Kinotita a trimis o scrisoare patrianatemelor”, acompaniată de o arhului, în care se spunea: „Nu mai asiduă activitate ecumenistă, antiavem ce să facem pentru a vă opri. dogmatică, ce a fost continuată de Lăsăm de-acum totul în mâinile lui succesorii săi la tronul patriarhal.

Dumnezeu. Noi, Sfântul Sobor al Mai puţin cunoscut, însă, este valul Athosului, nu mai putem spune aghide indignare stârnit de acţiunile oriţilor şi celorlalţi credincioşi desdistructive ale lui Athenagoras, care pre stricteţea mărturisirii noastre şi au lovit toată lumea ortodoxă, şi în despre statornicia Credinţei pe care mod special în Grecia şi Athos. o ţinem, pentru că noi de fapt propoToate mănăstirile athonite au refuzat văduim la vedere exact pe dos. Şi să îl pomenească la Sfânta pentru că este şi rămâne credincios Liturghie. În nordul Greciei, câţiva legilor credinţei ortodoxe şi ale buepiscopi, ce ţineau de jurisdicţia nei cinstiri de Dumnezeu, Sfântul Patriarhiei Constantinopolului, au Munte, nu poate fi în acelaşi timp urmat exemplului athonit, manidevotat Fanarului".

17

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Tăcerea îmbrăţişată de comemoratorii Patriarhului eretic nu era deloc o tăcere a liniştii lăuntrice, isihaste… Ea a avut drept rezultat capitularea conducerii athonite, ce a făcut primiri cu onoruri, atât lui Dimitrie, cât şi succesorului său, Bartolomeu, ori de câte ori aceştia au călcat pământul Athosului. Acesta a fost începutul unor demersuri ecumenice din ce în ce mai făţişe, ducând la o activitate ecumenică fără precedent, ce a culminat în iunie 1993, la Balamand, cu semnarea Acordului cu Vaticanul, şi în noiembrie (acelaşi an), prin Acordul de la Chambesy, încheiat împreună cu monofiziţii.

Scrisoarea deschisă a Kinotitei athonite, dedicată acordului de la Balamand, şi adresată Patriarhului Bartolomeu exprima în particular ideea că mişcarea ecumenică se transformase într-un sincretism atotcuprinzător. Ca exemplu, ei au redat cuvintele hulitoare ale Patriarhului Partenie Koinidis al Alexandriei (mort în 1996), în care acesta spunea că toată creştinătatea trebuie să îl recunoască pe Mohamed ca „Binecuvântare” comună - Patriarhul Dimitrie al Constantinopolului (1972-1991) prooroc, identificându-l, în cele din urmă, cu Hristos. Protestul scris al Kinotitei cu privire la Declaraţia de la Chambessy afirma că recuşi Papa Ioan Paul al II-lea noaşterea bisericilor eretice drept „surori” aruncă grave indoieli asupra „continuităţii conştiinţei Bisericii noastre, care este numai Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească".

Totuşi, în aceste două scrisori menţionate, rolul decisiv al trădării comise de Patriarhul Athenagoras a fost trecut sub o tăcere diplomată… Aceste documente dovedesc faptul că mănăstirile, obştile şi monahii Sfântului Munte, ce nu au întrerupt comuniunea cu Fanarul apostat (continuând să-l pomenească şi să îl recunoască drept întâistătător al lor), sunt, cu toţii, pe deplin conştienţi de crimele acestuia împotriva Ortodoxiei! „Câte pustiiri a îndurat şi mai îndură încă Sfântul Munte! - scrie un pustnic athonit anonim.… mulţimi de călugări şi-au părăsit mănăstirile de metanie, şi refuză să se întoarcă, din pricina măsurilor potrivnice Ortodoxiei şi monahismului, luate de patriarhul care a cauzat o asemenea scindare! Astăzi, nu călugării sunt cei ce îşi caută o mănăstire, ci mănăstirile sunt în căutare de vieţuitori. Sfintele locaşuri din toate părţile plâng cu jale, pentru că sunt goale. Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului a adus toate aceste necazuri asupra Bisericii, inclusiv divizarea şi pustiirea Athosului."

T.M.

Mărturia unei tinere mame care a refuzat să facă avort Am scris aceste rânduri pentru toate fetele care, într-o zi poate vor avea decizia vieţii în inimă: „Să păstrez copilul acesta sau nu?” Se spune că Dumnezeu ne vorbeşte prin căi pe care nu le bănuim; că El, într-un mod indirect, comunică sufletului şi consţiinţei noastre. E ceea ce am învăţat singură, e ceea ce am descoperit în inima mea, e ceea ce m-a salvat; nu doar pe mine, ci pe cea mai minunată fiinţă din viaţa mea - copilul meu. Femeile care fac avorturi sunt şi ele victime nedocumentate despre gravitatea acestor fapte oribile; sunt minţite că nu există nici un copil, că totul este doar o adunătură de sânge; sau, mai grav, nici nu vor să ştie ce se petrece cu adevarat în interiorul lor, sperând că aceasta le va ajuta să nu se simtă vinovate. Dar oare este indiferenţă atât de puternică încât să vindece o rană a sufletului? Scopul acestei mărturisiri nu este de a aprofunda rana celor care înainte de a face un avort, nu au ştiut ce înseamnă cu adevărat acest lucru. Rana lor rămâne oricum deschisă, poate pentru tot restul vieţii. Nu le judecaţi, ci ajutaţi-le! Ele au nevoie de ajutor, pentru a putea înţelege ce li s-a întâmplat, pentru a nu mai repeta asemenea acte disperate. Eu cred că sunt în măsură să le înţeleg pentru că, mărturisesc cu sinceritate, în încercarea mea de a repara o greşelă ireparabilă am fost într-adevăr la un pas de cea mai mare greşeală din viaţa mea, aceea de a-mi ucide copilul nenăscut.

Am 22 de ani, nu peste mult timp 23. Parcă doar ieri eram copil… Mă gândesc la mama întotdeauna cu drag. Deşi atât de imperfectă în perfecţiunea ei, pentru mine e cea mai minunată fiinţă de pe pământ. Nu aş putea spune că mi-a lipsit vreodată iubirea părintească; ba, dimpotrivă, a fost mai mult decât meritam. Am fost un „copil” foarte iubit. Cred că mai sunt încă, deşi în prea marea-mi curiozitate, am facut multe din greşelile unui om care, vorba aceea, crede că pielea lui e mai piele decât a celorlalţi.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

18

Acum nu aş mai lua asta în glumă. Nu e mai bine să pe la biserică… simţeam un gol… dar nu avea prea trăieşti totul pe pielea ta, credeţi-mă! Fiţi deştepte, mare importanţă. Am descoperit întâmplător că eram învăţaţi din greşelile celorlalţi, fiindcă altfel s-ar putea gravidă în prima lună. O sperietură prea mare, prea să rămâneţi fără voi înşivă, fără ceea ce sunteţi - acel devreme. Pentru mine, cel mai mult conta cel mai ceva care va face să speraţi, să credeţi, să existaţi, să mult reacţia părinţilor mei. Nu puteam să-i pierd pe vreţi să trăiţi. Se ştie că în zilele noastre, relţiile ei… pe ei care îşi puseseră toate speranţele, toată trupeşti nu mai sunt un subiect tabu; este evident că încrederea, toată iubirea în mine. societatea nostră a „progresat”. Totul e o mască, un Mai am un frate. Parinţii ne iubeau la fel de monstru care se fardează excesiv, pentru a-şi masca mult. De ce tocmai eu? Nu puteam să-i dezamăgesc. imperfecţiunile atât de evidente. Şi eu şi voi avem Erau atât de buni, atât de iertători, dar cu siguranţă nu destule prietene care, de la vârste fragede încă, au m-ar fi putut ierta pentru aşa ceva; era peste putinţă. căzut în aceste păcate trupeşti.

I-am spus mamei. Şoc… disperare, plâns… Ea a fost „Ştii, aş avea ceva să-ţi spun… am mai făcut cea care m-a îndrumat să merg la medic. Era convinsă un avort… nu e mare lucru… aş mai face-o încă o că voi face avort. Aşa ceva nu trebuia să se întâmple, dată doar pentru anestezie. Ce faină senzaţie a fost.” E aveam de terminat o şcoală, eram necăsătorită şi „prea cea mai şocantă dezvăluire pe care am auzit-o în viaţa tânără ca să mă leg la cap”. Eram speriată şi aveam mea. E mărturisirea unei nevoie de cineva care să foste colege de liceu care, mă ajute să decid… la doar 16 ani, avea deja când de fapt decizia era la activ două avorturi. luată deja. Prietena mea „L-am facut şi pe se ruga de mine insistent ăsta marinar, săracul” se să nu renunţ la copil. Ea confesa, aprinzându-şi ţiştia ce înseamnă să treci gara. Ce glumă proastă… prin asta. Era disperată ce inimă împietrită! Coşi se ruga pentru mine la mentariile sunt de prisos.

Dumnezeu să mă ajute Să lăsăm judecata în să nu fac avort. Mai mâinile lui Dumnezeu. Ce aveam încă două bune poate un copil să înţeprietene care mi-au spus leagă dintr-un avort? că se vor ruga pentru Aveam în clasă mai multe mine şi copilaşul meu. colege care trecuseră prin La sugestia uneia dintre această experienţă, şi deele, am acceptat să venise deja un „secret” vorbesc cu un preot Embrion în săptămâna a şaptea din acelea care se împărînainte de a merge la tăşesc în mare taină, tuturor care vor să-l afle. Oribil, medic, pentru că duceam o luptă infernală cu mine mie nu mi se va întâmpla!… mă gândeam eu în sinea însămi. Treceam prin clipe de coşmar. Întotdeauna mea… dacă eu aş fi fost în locul ei… ce aş fi făcut? mi-am dorit copii, şi Dumnezeu tocmai îmi dăduse Întotdeauna am iubit copiii, fiinţele acelea micuţe, unul, însă… era ca o cârjă, dată unui om sănătos. pline de viaţă, care te fac să zâmbeşti atât de des, Mi-am adus aminte atunci de una dintre rugăciunile mereu puri şi veseli, atât de drăgălaşi şi nevinovaţi. Îi făcute la disperare: „Doamne, decât să mă pierzi iubeam atât de mult şi de vizibil încât mama îmi pentru totdeauna, mai bine dă-mi o palmă!” Fraza spunea când în glumă când în serios: „Mai lasă-i aceasta, ţin minte, am scris-o şi am şters-o de mai încolo şi pe copii, că nu-i bine să-ţi fie aşa de dragi. multe ori înainte să o rescriu definitiv. Şi azi mai ţin Se spune că femeile care iubesc prea mult copiii nu-i caietul în care am scris-o. Mi se părea greu să mă rog pot avea.” Gândul acesta mă speria de moarte; pur si şi de aceea o făceam de cele mai multe ori în scris. simplu nu puteam să-mi închipui viaţă fără copii şi Aşa reuşeam să mă apropii mai uşor de Dumnezeu. îmi spuneam în sinea mea… mai bine moartă decât Am discutat cu preotul, care, desigur, a protestat stearpă! Săraca mama; de unde era să ştie ea? Cel mai vehement împotriva avortului. Mă aşteptasem la asta, frumos vis se împlinea în cel mai nepotrivit moment desigur. M-a surprins însă şi m-a marcat cel mai din viaţa mea, şi mi se părea ca trăiesc un coşmar din profund dintre îndemnuri, şi cred că sunt datoare să o spun tuturor femeilor: „Nu îţi clădi fericirea pe care trebuia să ies. Trebuia să existe o modalitate…

Aveam 21 de ani, eram anul 3 la facultate, o mormântul copilaşului tău! Deşi e mic, are viaţă şi tânară cu speranţe şi o grămadă de vise, iubeam ca un simte durere. Spune întotdeauna DA pentru viaţă, copil şi mă distram nebuneşte, uneori mai mergeam pentru că viaţa e numai de Dumnezeu dată şi doar

19

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

El are dreptul să o ia!” E ceea ce a înclinat balanţa, ceea ce l-a salvat pe copilaşul meu.

Am decis atunci că nu voi consemna în mod voit la uciderea propriului meu copil; nu voi deveni o criminală, ci voi deveni mamă.

Când am mers la medic, soarta copilului meu era deja hotărâtă: nici mama, nici tata şi nici fratele meu - nimeni nu ar mai fi putut să spună ceva, care să mă facă să renunţ la copilaşul meu, deşi ei au sperat până în ultimul moment, când deja era prea târziu pentru vreo intervenţie… ce cuvânt simplu folosesc oamenii, pentru o crimă atât de monstruoasă!

Copilaşul meu s-a născut. Are 1 an şi două luni în prezent, e băieţel şi nu cred că-i voi putea mulţumi vreodată suficient de mult lui Dumnezeu pentru o asemenea binecuvântare. Părinţii, fratele meu, soţul, toată lumea îl adoră de-a dreptul, şi pe buna dreptate: e un isteţ; un copil cum nu mi-aş fi putut închipui că voi avea. O minune de omuleţ, atât de disperat după mine, mama care i-a dat şansa de a trăi. Acum realizez că iubirea este nelimitată, infinită.

Sfânta şi Dreapta Ana, ţinând în braţe pe Prunca Maria, Maica Domnului

Ancuţa C. (Preluare Cezar Salahor: http://cezarsalahor.wordpress.com )

Febra canonizărilor bântuie Biserica de stil nou Nu poate exista Biserică fără Sfinţi, la fel cum nici Sfinţii nu pot exista, decât în sânul Bisericii Ortodoxe, fiind slava şi podoaba Ei. Aceşti plăcuţi ai Domnului sunt cinstiţi prin cântări şi slujbe, în care pomenim, cu evlavie şi dragoste, viaţa şi ostenelile lor, pentru a fi spre pilda şi folosul nostru, al celor de azi, care încercăm, în această beznă a necredinţei veacului apocaliptic, să ţinem aprinsă flacăra credinţei în inimă, fiecare după puterea noastră.

De aceea, canonizarea - adică proslăvirea Sfinţilor -, este un moment de mare însemnătate şi bucurie duhovnicească în viaţa oricărei Biserici. De multe ori, ei sunt cinstiţi de credincioşi, cu multă vreme înainte de proclamarea oficială a sfinţeniei lor, având darul facerii de minuni, dovadă a faptului că Dumnezeu le-a primit faptele bune, învrednicindu-i de neveştejita cunună a mântuirii întru viaţa cea veşnică. Prin recunoaşterea lor oficială ca sfinţi, mărturisim faptul că Biserica pământească - acest aşezământ dumnezeiesc-omenesc, este ipostas al ierarhiei cereşti şi Rai pogorât printre oameni. Noi, ortodocşii, ştim faptul că, indiferent ce hotărâri ar lua mai-marii Bisericii, cu privire la sfinţenia sau presupusa sfinţenie a unor oameni trecuţi din această viaţă, ea nu poate fi valabilă, decât atunci când este pecetluită cu voia lui Dumnezeu. De aceea, se poate striga mult şi bine „Santo Subito” de către admiratorii defunctului Papă Ioan Paul al II-lea. Dumnezeu nu face voia noastră, dacă noi nu o facem pe a Lui, iar despre eretici, care au ştirbit dogmele Bisericii Apostolice, care au propovăduit pacea şi iubirea, dar au făcut cele mai crâncene vărsări de sânge şi au declanşat cruciade, de dragul unui primat jurisdicţional… cine va putea vorbi despre mântuirea lor? Sfinţenia presupune o viaţă plăcută Domnului, trăită după învăţăturile Sfintei Evanghelii, întru dreapta credinţă, care este una singură, şi anume Ortodoxia, căci spune Apostolul Pavel: „Şi, dacă se va lupta cineva, nu se încununează, de nu se va lupta după lege” (II Tim. 2, 5), aşteptând a primi „cununa vieţii veşnice, pentru care lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (II Tim. 4, 7). Cu alte cuvinte, prin cinstirea Sfinţilor, noi dovedim ascultarea faţă de Dumnezeu şi de voia Sa. Căci voia Sa a fost, ca cei pe care noi azi îi cinstim cu cântări de laudă, să se numească prieteni şi ucenici ai Săi. Iar dacă îi cinstim, înseamnă că şi noi mărturisim aceeaşi credinţă, întru care ei s-au sfinţit. Mai înseamnă a ne ruga către ei, cerându-le mijlocirea către Dumnezeu; a le cunoaşte viaţa, pe care suntem datori să le-o şi urmăm, pe cât ne stă în putinţă.

20 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Începând cu anii ’50 ai secolului trecut, odată cu venirea lui Iustinian Marina la tronul patriarhal, Biserica Ortodoxă de stil nou din România a început un lung şir de canonizări în rândul Sfinţilor români. Nu scriem acest articol pentru a le contesta sfinţenia. Departe de noi acest gând. Dimpotrivă - faţă de toţi se cade a avea o evlavie deosebită. Şi tocmai de aceea, atitudinea oficială faţă de viaţa şi învăţătura acestor Sfinţi, stârneşte nedumeriri.

străine calvineşti şi de toate viclenele curse ale diavolului. Despre toate aceste mărturii ne încredinţează cărţile şi articolele apărute sub tutela şi cu binecuvântarea ierarhiei B.O.R. Este deci greu de crezut că ei nu ar şti pe cine au recunoscut drept Sfânt, ori că nu ar şti că Sfântul Iorest a fost tocmai ceea ce ei nu sunt astăzi. Sfinţii nu au fost ecumenişti, iar ei o ştiu! În acelaşi an, la data de 20 octombrie, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, smeritul făcător de minuni şi Să începem cu începutul Sfântul Ierarh Iosif neînfricatul apărător al credinţei străLa 28 februarie 1950, Sinodul Mărturisitorul de la Partoş bune, a fost de asemenea, trecut în B.O.R. (Biserica de stil nou) a hotărât rândul sfinţilor. Reforma calendarucanonizarea Sfântului Ierarh Iosif cel lui, făcută de papa Grigorie al XIIINou de la Partoş - Maramureş, mare lea în anul 1582, a fost impusă şi Biapărător al Ortodoxiei. În Acatistul alsericii Răsăritului. Dar de fiecare dacătuit cu ocazia canonizării, Sfântul estă, aceste încercări au fost respinse cu te numit, foarte frumos, drept „comoahotărâre, fiind considerate abateri de ra legii străbune” („Acatistier”, Edila Tradiţia Ortodoxiei, şi condamnate tura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăaspru de anatema stabilită de Sfinţii uţilor, 1990, p. 151). În „Vieţile SfinApostoli şi Sfinţii Părinţi la Sinoaţilor”, Ed. Episcopia Romanului şi dele Ecumenice. Sfântul Calinic s-a Huşilor, vol. Septembrie, ziua a cinciopus categoric acestei inovaţii, în vresprezecea, citim: „În anul 1650, este mea domnitorului francmason Al. I. hirotonit arhiereu şi aşezat în scaunul Cuza, care în 1866 a încercat introdude mitropolit al Timişoarei. Aici, bunul cerea calendarului gregorian în uzul păstor s-a dovedit mare apărător al Bisericii. Eşecul lui Cuza s-a datorat Ortodoxiei, mângâind şi povăţuind prezenţei Sfântului Calinic, care, păcătre Hristos timp de trei ani de zile răsind sala Sinodului a spus: „Iară Biserica Banatului. Căci era tare în Alţi Mărturisitori ai Ortodoxiei eu, cu cei fărădelege nu mă voi credinţă, înţelept la cuvînt, blând la în Transilvania: Sfinţii socoti!” De prisos să adăugăm că, la inimă şi neadormit în rugăciune”. Cei Mucenici Moise Măcinic din ora actuală, învăţăturile Sfântului ce i-au aşternut pe hârtie faptele vieţii Sibiel şi Ioan din Galeş Ierarh sunt călcate în picioare… sale sfinte, ori cei ce i-au semnat tomoLa doar o zi distanţă, în data de 21 octombrie sul de canonizare, sau îi fac pomenirea de peste an 1955, la Alba Iulia s-a proclamat canonizarea oare urmează ei pildei vieţii sale? Şi, dacă sunt străSfinţilor Mărturisitori Sofronie de la Cioara, Visarion ini de pilda vieţii acestor sfinţi, lovind în credinţa Sarai şi Oprea Miclăuş.

Cuviosul ieromonah Sofromărturisită de ei, atunci oare pentru ce se folosesc de nie din satul Cioara (azi - Săliştea, jud. Alba) a fost pomenirea, cât şi de canonizarea acestor sfinţi? Nu unul dintre cei mai însufleţiţi apărători ai credinţei cumva le folosesc ca pe o pavăză împotriva suspiciuortodoxe din Transilvania, de la mijlocul veacului al nilor, care apar printre credincioşi?

XVIII-lea, într-o vreme în care prigoana pornită din partea ereticilor calvini şi a celor uniaţi (n.ed.: uniţi cu Papa, sau greco-catolici) împotriva ortodocşilor Urmăm firul cronologic al istoriei ajunsese la punctul culminant, încât mulţi spuneau: În anul 1955, la data de 24 aprilie, Biserica „A venit vremea că ne-am dus la mormintele morstilului nou a recunoscut la nivel oficial sfinţenia ţilor şi am zis: Ieşiţi, morţilor, din gropi, să intrăm unui alt plăcut al Domnului: Sfântul Ierarh Iorest noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele, ce ne Mărturisitorul, Mitropolit al Ardealului. Timp de trei vin de la popii uniţi si de la domnii ţării. Pe nime’ nu ani, cât a păstorit Biserica lui Hristos, Sfântul Ierarh doare de noi: nici pe domnii cei săseşti, nici pe Iorest s-a ostenit, ca un adevărat mărturisitor, să domnii cei nemţeşti, nici pe cei ungureşti. Că toate apere dreapta credinţă ortodoxă de învăţăturile temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea

21

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

grecească (n.ed.: ortodoxă) şi atâta ne-au prădat, venind cu cătane (n.ed.: soldaţi) pe capul nostru, cât nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului” (Text din „Memoriul” din anul 1757 al credincioşilor ortodocşi transilvăneni).

Mai există azi măcar un singur ierarh dintre cei ce s-au abătut de la cele predanisite -, care să mărturisească aceeaşi credinţă cu cea a Mucenicilor şi Mărturisitorilor mai sus amintiţi, pe care ei înşişi i-au proclamat sfinţi; cărora le-au zugrăvit chipurile în icoane, şi le cântă laude?

multe lucruri sunt trecute sub o tăcere ruşinoasă, iar cenzurarea adevărului este foarte frecventă), dar şi întristătoare, în acelaşi timp. Este un lucru îmbucurător faptul că cinstirea Sfinţilor se mai înfăptuieşte încă, într-o lume ortodoxă din ce în ce mai modernistă, politicizată şi ecumenistă, dar ne întristăm, pentru că nu înţelegem un lucru: cum de pot, în acelaşi timp, să proclame, cu mult fast, canonizarea Sfinţilor Mucenici, ucişi de ereticii catolici, uniaţi ori calvini, iar în acelaşi timp, şi cu acelaşi fast, să participle la dialoguri şi rugăciuni ecumenice, împreună cu mai-marii tuturor cultelor eretice ori păgâne: catolici, uniaţi, calvini, reforLinia inaugurată de Patriarhul Iustinian, a fost maţi, musulmani? Singurele concluzii pe care le continuată şi după evenimentele din decembrie 1989. putem trage sunt că, ori instituţia În şedinţa din 20 iunie 1992, Sinobisericească oficială - acest uriaş cu dul B.O.R. va hotărî trecerea în rânpicioare de lut -, aflat într-o criză dul Sfinţilor a Cuviosului Ioan profundă de credibilitate faţă de Iacob Românul, Sihastrul nevoitor propriii ei credincioşi, încearcă, din pustia Hozevei, statornicinducumva, ca prin aceste ceremonii se, ca zi de prăznuire, data de 5 fastuoase, să abată atenţia de la august. Viaţa Sfântului Ioan Iacob abaterile canonice, care se întâmplă este cunoscută de către cititorii deja la vedere: „Slujbe" de „sfinţire" noştri. El este iubit şi cinstit cu a apei Crişului Repede, făcute de evlavie de către credincioşii ortoierarhul B.O.R. Sofronie Drincec al docşi de stil vechi, pentru un motiv Oradiei, împreună cel greco-catolic, ţinut sub tăcere de cenzura biseriVirgil Bercea; „sfinţiri" de temple şi cească a stilului nou, şi anume fapmonumente masonice, săptămâni de tul că el a părăsit ţara din cauza „rugăciune ecumenică", şi alte aseschimbării calendarului, stabilinmenea încălcări ale Sfintelor du-se la Sfintele Locuri, unde se Canoane, ori structurile bisericeşti păstra rânduiala conform vechiului ale stilului nou., prin oamenii ancalendar. El a refuzat pomenirea grenaţi în structura ei, suferă de Mitropolitului Nicodim Munteanu, grave inconsecvenţe dogmatice, de cunoscut ca francmason, neluând vreme ce cu gura lor mărturisesc parte nici la parastasele rânduite de Patriarhul B.O.R. Nicodim Munteanu, adevărul (atât cât mai poate răzbate Patriarhia de Ierusalim. A refuzat, din el, prin sita deasă a cenzurii…), decorat cu insigna masonică de asemenea, să săvârşească Sfânta pentru ca apoi, la numai câteva zile, „Steaua României” Liturghie împreună cu alţi clerici din să facă exact contrariul! Mai Ierusalim, care, deşi urmau calendarul iulian, totuşi înfricoşătoare însă decât apostazia în sine, este lipsa slujeau, la rândul lor, împreună cu clericii Patriarhiilor de reacţie a credincioşilor de stil nou. În afară de de stil nou, cu care se aflau în comuniune liturgică. câteva glasuri izolate, care sunt repede înăbuşite, prin mustrări ierarhice ori prin mutări disciplinare, se pare că restul clericilor şi al laicilor suferă de orbire Ajungem în prezent duhovnicească, fiind de acord cu toate grozăviile antiDuminică, 11 mai 2008 - după calendarul ortodoxe, derulate sub auspicii ecumeniste. Iată, deci, oficial, a avut loc proclamarea solemnă a canonizării că încetul cu încetul, propaganda ecumenistă, făcută Sfinţilor Mucenici Năsăudeni: Atanasie Todoran din în toate mediile, începând de pe băncile şcolilor şi Bichigiu, Vasile din Zagra, Grigorie din Telciu şi până la mass-media, începe să îşi arate roadele Vasilie din Mocod. Slujba a fost săvârşită la Mănăs- otrăvite. Oare nu li se potriveşte lor spusa Proorocului tirea Salva, pe platoul unde cei patru şi-au găsit David: „Iar păcătosului i-au zis Dumnezeu: pentru sfârşitul mucenicesc, pentru că nu au acceptat să-şi ce tu povesteşti dreptăţile Mele şi iei aşezământul lepede credinţa ortodoxă.

Meu de lege prin gura ta. Iar tu ai urât învăţătura şi Am ales cele mai importante evenimente de ai lepădat cuvintele Mele înapoi. De vedeai furul, acest gen, petrecute cu binecuvântarea şi în prezenţa alergai cu el şi cu cel prea curvar partea ta înalţilor prelaţi ai Bisericii de stil nou, deşi exemplele puneai” (Ps. 49, 17-19)? pot continua. Ele sunt îmbucurătoare (cu toate că TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

22

.

Primele două imagini descriu cea de-a patra zi de slujbe ecumenice, din cadrul „Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor”, Iaşi. Mitropolitul Daniel al Moldovei, actualul Patriarh B.O.R., la o vecernie ecumenistă, ţinută în catedrala mitropolitană veche Sf. Gheorghe din Iaşi, sâmbătă, 21 ianuarie 2006, începând cu ora 17.00, alături de Petru Gherghel, episcop de Iaşi, Aurel Percă, episcop auxiliar, în prezenţa unui număr mare de credincioşi ortodocşi şi... catolici. În spatele Patriarhului Daniel, pe peretele bisericii, putem vedea zugrăvită icoana Sfântului Ierarh Ilie Iorest... să fie oare o coincidenţă tristă, ori un act voit?

Cea de-a treia fotografie, făcută la acelaşi eveniment, în data de 18 ianuarie 2007: Iaşi prima zi, în aceeaşi locaţie şi cu aceeaşi participare. În planul al doilea, se văd icoanele Sfinţilor Mărturisitori Sofronie de la Cioara, Visarion Sarai şi Oprea Miclăuş (în spatele scaunului arhieresc).

T.M.

Războiul cu Faraon Împotriva acestui vrăjmaş, care este cel mai priceput strateg al veacurilor, ne sfătuia Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Îmbrăcaţi-vă întru toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva meşteşugirilor diavolului” (Efes. 6, 11), iar Cuviosul Nicodim Aghioritul spune că: „Trei sunt cauzele, datorită cărora a devenit diavolul foarte priceput şi foarte şiret, în războiul împotriva omului: deoarece acesta şi slujitorii lui, demonii, sunt duhuri fireşti, subţiri, sunt inventivi în toate şi în stratageme de neînţeles şi în scorniri; deoarece diavolul împreună cu demonii, fiind de mai mult de şapte mii de ani, datorită acestei vechimi, a devenit foarte învăţat în înşelăciuni; deoarece diavolul şi demonii, atacând pe toţi oamenii, de la Adam şi până acum, şi mai ales pe sfinţii şi pustnicii, luminaţi prin asceză, şi fiind contraatacaţi de aceştia, au învăţat prin experienţă şi prin război, mai multe înşelăciuni şi uneltiri, au exersat şi au devenit foarte pricepuţi, precum spun acest lucru şi Sfântul Isaac Sirul şi Sfântul Simeon Noul Teolog şi Sfântul Macarie cel Mare. De aceea, şi Sfântul Ioan Sinaitul susţine că este preferabil să luptăm cu oamenii, care uneori sunt sălbatici şi alteori se căiesc, decât cu demonii, cei pentru totdeauna înfuriaţi şi înarmaţi împotriva noastră".

Cursele vrăjmaşului „Diavolul nu cunoaşte exact prin ce patimi poate fi înfrânt sufletul; de aceea, el atacă pe om prin diferite patimi. Seamănă, dar nu ştie, dacă va şi secera. Seamănă gânduri de curvie, de defăimare, gânduri de tot felul de patimi. Şi, cu care patimă îl prinde pe om, cu aceasta îl şi hrăneşte” (Avva Matei). Diavolul atacă metodic pe om. Se străduieşte să găsească punctul slab, portiţa de intrare, şi apoi în acel punct întoarce întreaga lui furie războinică. În acest mod, ajunge de îl stăpâneşte pe om, dacă omul nu recurge la armele sale duhovniceşti spre a-l opri, iar aceste arme sunt: lupta împotriva patimii cu care îl luptă diavolul, postul şi ruga. Sfânta Sinclitichia ne spune că, atunci când diavolul nu poate să biruie un suflet prin sărăcie, îi înfăţişează ca momeală bogăţia. Dacă nu poate prin necinste şi ocări, se foloseşte de laude şi faimă. Când nu poate să înşele omul prin desfătări, atunci se străduieşte să o facă prin necazuri, suferinţe şi dureri.

23

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Războiul diavolului vine diferit, în funcţie de ispitească pe om spre o nevoinţă peste măsură, practimpul zilei. Într-un fel ne ispiteşte dimineaţa, altfel în ticată fără dreaptă socotinţă. La începutul acestei ascursul zilei, iar seara schimbă stratagema. Există un ceze, diavolul îl ispiteşte pe nevoitor cu părerea de sine diavol, care este „premergătorul duhurilor", şi se atacă şi cu înălţarea gândului, pentru ca mai târziu, acesta imediat ce ne trezim din somn, pângărindu-ne de pri- slăbind şi nemaiputând să îşi silească firea spre mai mul gând. Sfântul Ioan Sinaitul spune că primul gând multă înfrânare şi robire a trupului, să îl arunce în cea este prima cugetare, care vine în mintea noastră, după mai cumplită deznădejde. Toţi Sfintii Părinţi spun că tot ce este peste măsură şi iese de pe trezire, şi ne sfătuieşte ca primul calea împărătească, este făcut la sfagând să îl dăm lui Dumnezeu, penturile viclene ale diavolului, camutru ca de-a lungul zilei, să putem flat în „povăţuitor” către asceză exaavea mintea la Dumnezeu. Primul gerată, pentru ca mai apoi să nu îl gând trebuie să ne fie rugăciunea. mai lase a se ruga, şoptindu-i în Există însă şi un alt vrăjmaş, ureche laude şi spunându-i că a atins după cum spune Sfântul Ioan Sinaideja desăvârşirea. Sfântul Nil, spune tul, „care abia ce ne întindem în că, „ori de câte ori mintea omului se pat, ţinteşte împotriva noastră viroagă curat şi fără pătimire, atunci clene şi spurcate reamintiri, încât să nu vin demonii din stânga, adică nu dormim cu gânduri murdare şi să urmăresc să aducă gânduri murvedem vise spurcate, iar din trândare, ci vin cei din dreapta, căci îi dăvie să nu ne ridicăm pentru sugerează omulu, slava lui Dumrugăciune”. Încă şi în timpul somnezeu şi un oarecare chip, ca să nului vin, şi se ostenesc să pângăcreadă în cele din urmă, că el a fost rească pe om, făcându-l a se trezi făcut pentru rugăciune. Îi oferă tulburat sau hrănind în el gânduri de vederi, care nu sunt adevărate, ca trufie, pentru că tot ceea ce creează îngâmfare este de la diavol.

Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, ispitit să îl facă să se înfumureze cu ideea, că a ajuns la rugăciunea inimii şi a Săgeţile otrăvite, aruncate de de diavolii prefăcuţi în fiare sălbatice dobândit scopul rugăciunii”. vrăjmaşul mântuirii oamenilor, sunt În războiul de dreapta, el ne ispiteşte prin croite după măsura vieţii duhovniceşti a sufletului pe care el îl vânează. Scopul diavolului este de a rupe lucruri sau gânduri aparent bune. Se întâmplă, când ne mintea omului de la cugetarea de Dumnezeu, mai ales rugăm, să vină diavolul şi să ne aducă în minte fapte de în timpul rugăciunii. Împotriva celor care se roagă, el milostenie, planuri duhovniceşti măreţe, preocupări şi caută să creeze închipuiri ale lucrurilor perceptibile, griji faţă de semeni, prin care vrea să îndepărteze minastfel încât mintea să nu fie curată pe durata rugăciunii. tea de la rugaciunea curată. Sfântul Nil zice că „atunci De aceea, „pe cei mai întăriţi duhovniceşte, îi atacă când demonii văd omul, că are dorinţa pentru adevăprin înrădăcinarea în inima lor, a gândurilor pătima- rata rugăciune, ei se ostenesc să închipuie gânduri ale şe, iar pe cei începători în ale isihiei, îi atacă prin a-i unor lucruri, chipurile necesare”. Altădată, diavolul se arunca în păcat, după ce s-au rugat” (Sfântul Maxim). străduieşte să se înfăţişeze omului, ca prooroc, care cuÎntr-un fel este atacat omul, când se află înainte de pă- noaşte multe adevăruri şi chiar multe evenimente ale cat; şi în alt fel este atacat, după ce face păcatul. viitorului. Dar aceasta este o înşelare a întunericului, Sfântul Efrem Sirul spune că, înainte ca păcatul să fie fiindcă diavolul nu cunoaşte viitorul omului: „nimic săvârşit, „duşmanul îl micşorează pe acesta foarte din cele viitoare, nu cunosc demonii din previziune, mult. Mai ales păcatul plăcerii trupeşti, atât de mic îl deoarece nici magicienii moartea n-ar putea să ne prezintă mai înainte de a fi făcut, încât aproape să-i prezică” (Sfântul Ioan Sinaitul). Câţi se supun, în mod apară, fratelui, acest păcat, cu nimic diferit de gre- obişnuit diavolului, au impresia că sunt prooroci. şeala de a vărsa un pahar cu apa rece pe pămant. Dar, după săvârşirea păcatului îl prezintă foarte mare şi O strategie specială a diavolului ridică valuri de gânduri, încât să constrângă omul, să Se poate întâmpla uneori ca diavolii să pară ca cadă în deznădejde”. şi cum s-ar fi retras. De fapt, ei nu se retrag, ci stau la pândă, slăbind puţin ispitele asupra omului. Sfântul Isihie Presbiterul spune că ei „uneori se ascund şi se Cursele de dreapta ale diavolului. retrag. Fac acest lucru, încât să nu ne îngrijim... şi la o În „arta” războinică a diavolului, sunt cuprinse ocazie dată, se năpustesc şi răpesc mintea noastră. şi „cursele de dreapta”. Acestea se străduiesc să Este groaznică şiretenia lor”, iar Sfântul Ioan Sinaitul TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

24

adaugă: „pentru un anumit timp, demonii se ascund şi nu ne atacă, încât să nu ne îngrijim de cele ale sufletului, considerând marile patimi ca fiind mici, şi astfel, să ne îmbolnăvim iremediabil”. Se întâmplă chiar să înceteze tot războiul vrăjmaşului asupra sufletului, iar omul să aibă linişte trupească şi sufletească. Atunci vine diavolul înfumurării, care ţine locul tuturor, fiindcă mândria este o patimă care le covârşeşte pe toate celelalte. Când reuşeşte să înşele omul, iar acesta să cadă în păcat, atunci foloseşte o altă scornire. Uneori se străduieşte să convingă pe om că nu trebuie să mărturisească păcatul duhovnicului său, fiindcă acest lucru nu este păcat mare, şi nu trebuie spus la spovedanie, şoptindu-i în ureche îndreptăţiri de sine şi spunându-i că multă lume păcătuieşte ca şi el. „Diavolul face orice, ca să rămână tăinuite păcatele, şi, cu cât rămân nemărturisite, cu atât mai mult se întăresc patimile asupra omului, dar şi stăpânirea diavolului în noi, transformându-ne în trofee ale înşelării lui. Şi aceasta, pentru că, prin mărturisire, diavolul este ruşinat, alungat, iar păcatul, de orice natură ar fi el, este dezlegat şi spălat prin Trecerea Mării Roşii pocăinţa celui ce se mărturiseşte. După cum diavolul ne atacă permanent, tot Proorocul Moise însemnează astfel şi noi trebuie să-l dăm în vileag, de fiecare dată, când simţim robia lui semnul Sfintei Cruci cu toiagul , iar Faraon cu oastea grea asupra noastră” (Sfântul Ioan Sinaitul). sa sunt înecaţi în adâncul de Tot Sfântul Ioan spune că diavolul strică şi buna rânduiala aşezării ape. (Ieş. 14, 1-30). Psaltire trupeşti a omului: „de multe ori vine şi se aşează deasupra stomacului şi nu miniată, sec. 14-15, Marea Lavră - Athos lasă omul să se sature, chiar dacă ar mânca tot Egiptul şi ar bea întreg Nilul.

Iar după mâncare, porneşte necuratul şi pe cel al curviei, anuţându-i acestuia, faptul că el şi-a făcut datoria de înaintemergător. Demonul acesta al înrobirii pântecelui, merge la întâlnirea demonului curviei şi îi spune: cuprinde-l, cuprinde-l, nelinişteşte-l, căci pântecele acestuia fiind îngreunat, nu te vei osteni mult”. Şi într-adevăr, pântecele fiind plin, dracul curviei nu va găsi nici o dificultate, ca să lucreze pierderea omului.”

Scopul luptei diavolului împotriva omului nu este altul decât a-l îndepărta pe om de la Dumnezeu, fiindcă numai aşa îl poate trage pe om spre iad, încă din această viaţă. Şi, dacă „abia cel drept se mântuieşte”… unde ne vom arăta noi, păcătoşii?

M.H.V.

Reîncarnare sau Învierea morţilor? „Cine şi ce ai fost în viaţa anterioară?” - iată o întrebare „la modă” printre oamenii mondeni ai zilelor noastre, ce nesocotesc cuvintele Mântuitorului: „Cel ce crede întru Mine are viaţă veşnică... Şi Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 47; 6, 54). Hristos ne-a vorbit despre o Înviere, şi nu despre o reîncarnare. Dintotdeauna oamenii s-au întrebat ce este dincolo de mormânt; este moartea un sfârşit al existenţei noastre, sau intrarea în veşnicie?

Doctrina ereziei reîncarnării Când moartea distruge trupul, duhul din om nu se mai poate exprima material, dar sufletul rămâne veşnic, urmând să primească, după vrednicie, fericirea cea veşnică în Raiul din care au fost izgoniţi strămoşii noştri, Adam şi Eva, sau chinurile fără de sfârşit, în iadul plin de plângere „şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 18, 12). Acesta este adevărul ortodox cu privire la judecata sufletului şi viaţa după moarte, revelat nouă de Sfânta Scriptură şi Tradiţia patristică. Credinţele păgâne ale Orientului, însă, susţin un concept străin mântuirii, şi anume reîncarnarea, ce afirmă că sufletele celor ce mor, renasc de fiecare dată în corpuri noi, bărbăteşti sau femeieşti sau intră în stare animală ori vegetală (chiar şi minerală!), într-un circuit etern.

Condiţiile noii „naşteri” depind - zic ei -, de faptele vieţii precedente. Astfel, dacă cineva a dus o viaţă plină de fapte rele, el se va reîncarna într-o fiinţă de rang inferior - animal sau plantă. Potrivit codicelui

25

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

tradiţiei hinduse, este mai probabil ca cineva să se reîncarneze sub formă de animal sau ca făptură demonică, şi foarte puţin probabil ca cineva să se reîncarneze ca om. Mai ales în rândul celor din înalta societate, există obiceiul ca animalul de casă - câine, pisică, şoarece, şarpe sau ţestoasă, să fie cinstit şi iubit ca un membru al familiei, considerându-se a fi… reîncarnarea unei anumite rude decedate, ce s-a întors printre ei în alt corp…

Teoria reîncarnării era îmbrăţişată de multe popoare antice. Astăzi, trei sferturi din Asia este tributară acestei rătăciri cumplite, ce are în centru legea aşa numită „a karmei”, adică a cauzei şi a efectului. Mulţi speră că, dacă această viaţă nu este aşa cum şi-ar dori, se vor revanşa într-o viaţă viitoare. Ea este răspândită astăzi în rândul populaţiei indigene din cele două Americi, la celţii din Irlanda, Anglia şi Bretania, la locuitorii băştinaşi ai insulelor Hawai, în India, Indochina, Tibet, China, Mongolia, Japonia etc. În ţările dezvoltate, această teorie a dat naştere curentului new-age, care i-a preluat filosofia păgână aproape în întregime.

omului se neantizează, pulverizându-se în oceanul dumnezeirii impersonale”, iar pe de altă parte, susţine reîncarnarea. Cum mai poate fi ea posibilă, sau care ar mai fi rostul ei? Karma - „legea reîncarnării”, ar avea drept scop desăvârşirea spiritului - aşa susţin ei. Dar dacă spiritul a atins „desăvârşirea” prin „identificarea deplină cu Brahman - ipostaza dumnezeului absolut şi impersonal” ce rost ar mai avea reîncarnarea?

Dumnezeu a rânduit ca sufletul să existe din chiar clipa, în care se zămisleşte embrionul uman în care se va sălăşlui. Astfel, fătul creat este rod al dragostei părinteşti, nefiind posibilă existenţa unui suflet, care are libertatea de a se întrupa şi nici măcar de a exista independent. Credinţa în reîncarnare presupune ideea independenţei faţă de părinţi. Dacă am proveni din reîncarnare, pentru ce neam mai recunoaşte părinţii în adevăratul sens al cuvântului?

A crede în reîncarnare înseamnă a nu mai aştepta Învierea Morţilor, pentru care Psalmistul spune: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput.

Alăturatu-s-a dobi-toacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor" (Ps. 48, 12).

Reîncarnarea a fost pre-dată anatemei de către Bise-rica Ortodoxă prin Sinodul de la Punctul de vedere al Bisericii Constantinopol în 543, ca-re a Ortodoxe hotărât: „Dacă cineva crede „ Iubiţilor, să nu Învierea lui Lazăr din Vitania în fabuloasa preexis-tenţă a credeţi pre tot duhul; ci să manuscris sinait din secolul 12 sufletelor şi în acea ispitiţi duhurile de sunt de la Dumnezeu. Că mulţi proroci mincinoşi au ieşit în condamnabilă restaurare (reîncarnare), adică restabilume” (I Ioan 4, 1). Putem pleca de la premisa că lirea tuturor lucrurilor, cum erau la început, să fie omul, creat după chipul lui Dumnezeu, are un început, anatema". Sau „Dacă cineva învaţă sau cugetă, că dar nu şi sfârşit. Se naşte la un moment dat şi trăieşte pedeapsa demonilor şi a oamenilor păcătoşi nu va fi veşnic. În această lume trăieşte numai o singură dată. veşnică, ci va avea un sfârşit, şi că atunci va avea să După moarte, fiecare suflet este judecat de Dumnezeu urmeze o restabilire a tuturor în fericire, să fie şi îşi va lua răsplata după faptele sale „Şi precum este anatema" Ierom Sachelarie, Pravila bisericească, pag. rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea 162, Ed. Prahova, 1999.

Judecata” (Evr. 9, 27). Prin jertfa euharistică, omul se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului. În raport Punctul de vedere al Bisericii Occidentale Declaraţia suveranului pontif Ioan Paul al IIcu această idee ortodoxă, de unire a omului cu Dumnezeu, hinduşii, ce cred în reîncarnare, suştin ideea lea, raportată la erezia reîncarnării, a produs un şoc la hulitoare că „atunci când cineva ajunge la desăvârşire nivelul întregii lumi. El spunea că: „Cea mai mare îşi pierde persoana, prin identificarea deplină cu contribuţie a Indiei adusă lumii, este să îi ofere o Brahman - ipostaza dumnezeului absolut şi imperso- viziune spirituală a omului. Iar lumea face bine, dacă nal. Astfel, existenţa omului se neantizează, pulveri- se deschide de bunăvoie acestei străvechi înţelepciuni, zându-se în oceanul dumnezeirii impersonale”. În ca să dobândească prin ea o îmbogăţire pentru viaţa Ortodoxie, omul se uneşte cu Dumnezeu, dar nu omenească”. Hunt, Dave, Pacea globala şi apariţia lui este Dumnezeu, pentru că omul este creaţie; iar Antihrist, pag. 139, Editura Agape, Făgăraş, 1997.

Protestantul Richard J. Buckham constata că „până în Dumnezeu - Ziditorul lui.

Hinduismul se denunţă pe sine ca fiind o mare secolul al XIX-lea, aproape toţi teologii creştini rătăcire păgânească şi idolatră, prin aceea că în el (occidentali, n.ed.) au susţinut realitatea chinului există un paradox. Pe de o parte, susţine că „existenţa etern în iad. Pentru ei era o parte la fel de indisTRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

26

pensabilă a credinţei creştine universale, ca şi doc-trina despre Treime şi Întrupare. Începând cu 1800, situaţia s-a schimbat în întregime, şi nici o învăţătură tradiţională nu a fost abandonată pe scară atât de largă, ca cea despre pedeapsa eternă”. Ankerberg, John&John Weldon, Realitatea despre viaţa după moarte, pag. 44, Editura Agape, Făgăraş, 1997. De aici, răspândindu-se ideea mântuirii colective, prin purificarea sufletului în purgatoriu, iadul nefiind considerat veşnic, teoria reîncarnării a devenit un concept al gândirii new-age-iste. „Reîncarnarea prevede la sfârşit un fel de reînviere, pentru că, parcurgând drumul renaşterilor, eu mă eliberez de necesitatea de a mă mai reîncarna şi intru în absolut. În felul acesta se înlătură, într-un anumit sens, mediaţiunea lui Hristos, întrucât omul se mântuieşte prin reîncarnare, adică prin sine însuşi, nemaiavând nevoie de nimeni. Acestea sunt problemele; ne-am putea întreba însă, dacă reîncarnarea nu poate fi pusă în armonie cu Biserica catolică, interpretând-o ca pe un fel de desăvârşire, în înţelesul pe care noi, catolicii, îl dăm purgatoriului, care printre altele înseamnă tocmai desăvârşire (...)” Andreas Resch, preot-profesor al Academiei Alfonsiană din Roma, Straniu şi inexplicabil, pag. 108, Editura Agni, Bucureşti, 1995. Învierea morţilor nu înseamnă reîncarnare Pe seama unor citate din Sfânta Scriptură, pentru a induce în eroare sau pentru a convinge, se speculează ideea că reîncarnarea ar fi unul şi acelaşi lucru cu Învierea morţilor, despre care ne vorbeşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, când zice: „Că vine ceasul, întru care toţi cei din mormânturi vor auzi glasul lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, întru învierea vieţii; iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea judecăţii.” (Ioan 5, 28-29). Neclaritatea o înlătură cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Iar de vreme ce Hristos Se propovăduieşte că S-a sculat din morţi, cum zic unii între voi, că înviere morţilor nu este? Şi de nu este înviere morţilor, nici Hristos dară nu a Înviat. Iar dacă nu a înviat Hristos, zadarnică dară este propovăduirea noastră, zadarnică dară este şi credinţa voastră. (…) Că de nu se vor scula morţii, nici Hristos nu S-a sculat. Iar dacă Hristos nu S-a sculat, zadarnică este credinţa voastră, încă sunteţi în păcatele voastre. (…) Iar acum Hristos S-a sculat din morţi; începătură celor adormiţi S-a făcut. Că de vreme ce prin om s-a făcut moartea, prin om şi învierea morţilor. Că precum întru Adam toţi mor, aşa întru Hristos toţi vor învia…" (I Cor. 15, 12-22). „Ci va zice cineva: Cum se vor scula morţii şi cu ce trup vor veni? Nebune, tu ce sameni, nu înviază, de nu va muri. Şi ce sameni, nu trupul carele va să se facă sameni, ci numai grăunţul gol, de se întâmplă de grâu, sau de altceva din celelalte. Iar Dumnezeu îi dă lui trup, precum voieşte, şi fieştecăruia din seminţe trupul ei. Nu tot trupul este acelaşi trup; ci altul este trupul oamenilor, şi altul trupul dobitoacelor, şi altul al peştilor, şi altul al paserilor. Şi sunt trupuri cereşti, şi trupuri pământeşti. Ci alta este slava celor cereşti, şi alta celor pământeşti. Alta este slava soarelui, şi alta este slava lunii, şi alta slava stelelor; că stea de stea se deosebeşte în slavă. Aşa şi învierea morţilor: Seamănă-se întru stricăciune, sculase-va întru nestricăciune" (I Cor. 15, 35-42).

Ierod. E.

Lacrimile, mărgăritarul cel mai de preţ În marea Sa milostivire, Dumnezeu ne povăţuieşte, pentru a şti pe ce trebuie să punem preţ şi ce am putea să-I oferim mai plăcut Lui, ca jertfă bineprimită. De aceea, El a poruncit îngerului: „Mergi de-mi adu mărgăritarul cel mai de preţ de pe pământ.” A colindat îngerul munţii şi a adus un rubin de mare preţ, dar Dumnezeu şi-a întors privirea de la el. S-a scufundat îngerul în adâncul mării, şi a găsit o perlă minunată, dar Dumnezeu l-a trimis să mai caute. Nici seninul safirului, nici verdele smaraldului, nu au fost plăcute lui Dumnezeu. Necăjit, îngerul s-a oprit într-o pădure, cugetând unde ar mai putea căuta. Deodată, privirea îi este atrasă de o sclipire puternică. „Ce poate fi aşa de strălucitor?- se gândi el - „o piatră preţioasă, oare?” Sări repede, dar rămase mirat, când văzu un pustnic, stând pe o buturugă. Din ochii lui curgeau lacrimi, ce se prefăceau în diamante. Luă cu sfială o lacrimă, ce strălucea uimitor sub lumina soarelui, şi o duse lui Dumnezeu. Atunci, El îi zise: „Într-adevăr, acum ai găsit mărgăritarul cel mai de preţ”.

Lacrimile apar ca o revărsare, mai ales atunci când se atinge preaplinul inimii îndurerate. Uneori, prezenţa lor se datorează unei firi slabe sau unei făţărnicii. La cei desăvârşiţi în tainele duhovnicescului, ele apar ca o mângâiere a Harului dumnezeiesc. Valoarea lacrimilor este dată nu de cantitatea lor, adică a ceea ce

27

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

se lasă să cadă din ochi, ci de ceea ce este în suflet. Înclinarea spre plâns a sufletului este firească, pentru că nu a preţuit fericirea Raiului, iar acum tânjeşte după el: „pentru aceasta, şi firea învaţă a plânge, pentru că mult dureroasă este viaţa şi mult ostenitoare, ca o surghiunuire, şi mult păcătoasă” (Sfântul Petru Damaschinul), iar Proorocul David zice: „Izvoare de lacrimi au izvorât ochii mei, pentru că n-am păzit legea Ta” (Ps. 118, 136). Darul lacrimilor se naşte dintr-o pocăinţă adevărată şi are o mare însemnătate, pentru că spală mocirla păcatelor şi curăţă ochii sufleteşti, considerându-se ca un botez, prin care omul Îl regăseşte pe Dumnezeu. E o altă naştere din „apă şi Duh” unde lacrimile curăţă, iar Harul luminează.

Lacrimile rup peceţile păcatului şi sfarmă piatra patimilor, dezrobesc sufletul şi îl înnobilează, pentru care şi Goethe zicea: „Acela care n-a mâncat pâinea sa în durere şi nu şi-a petrecut nopţile în lacrimi, aşteptând dimineaţa, care întârzie, unul ca acesta nu va cunoaşte puteri cereşti.” Toţi sfinţii şi-au plâns păcatele, chiar şi pe cele mai neînsemnate, pe care noi le considerăm fireşti, dar ei ştiau să se ridice după fiecare cădere, prin pocăinţă. Pentru aceasta, Psalmistul aduce mărturie, zicând: „pâine mi-au fost lacrimile mele” sau „băutura mea cu plângere o am amestecat” (Ps. 41, 45; 101, 10). Pământul inimii trebuie umezit ca să poată rodi. Chiar dacă pentru început lacrimile nu sunt curate, ci pornite din capricii, din sentimente trupeşti ori slăbiciunile firii, ele trebuie lămurite, curăţite, prin focul inimii, trecute prin sita minţii, direcţionându-le doar spre osândirea de sine, ca recristalizându-le în vasul de alabastru al legilor lui Dumnezeu, ele să poată reflecta strălucirile Soarelui Dreptăţii. „Să nu aruncăm mărgăritarele în gura porcilor” - altfel zis, să nu hrănim patimile cu lacrimile cele de mult preţ -, pentru că Dumnezeu preţuieşte atât de mult lacrima de pocăinţă, încât nu va trece cu vederea nici o lacrimă şi nici din picătură vreo parte.” După cum bucuria lumească este amestecată cu tristeţea, tot astfel lacrimile cele după Dumnezeu sunt ca o ultimă clătire a sufletului. Deşi ele pot fi numai „lacrimi ale inimii”, suspine seci, lipsite de lacrimi propriu-zise, însă ele odrăslesc o bucurie permanentă şi aduc pace în suflet. Şi Mântuitorul a plâns, nu pentru că avea nevoie de lacrimi de pocăinţă, ci pentru ca să jelească nepocăinţa oamenilor: „Şi dacă s-a apropiat, văzând cetatea (Ierusalimului), a plâns de dânsa, zicând: De ai fi cunoscut şi tu, măcar în ziua aceasta a ta, cele ce sunt către pacea ta; Iar acum s-au ascuns de către ochii tăi” (Luca 19, 41-42). Această stare de jale va caracteriza omenirea şi la cea de-a doua Venire a lui Hristos, însă la o scară amplificată, cum o zice proorocia: „Vor alerga după apă şi nu vor afla decât grămezi de aur”. Inima omului va fi atât de împietrită, încât nu va mai putea izvorî lacrimi curate, care să

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

adape sufletul însetat, iar strălucirea aurie a patimilor, amplifică arşiţa după fericire.

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca (prăznuită la 1 aprilie şi în a Cincea Duminică a Marelui Post) - pildă a sfinţirii prin pocăinţă

Pustia în care a vieţuit Cuvioasa Maria, vreme de 47 de ani

Să ne curăţim simţirile şi să-L primim pe Hristos în inimile noastre, să lăsăm lacrima de pe gene, să sape adânc în stânca inimii noastre, prin lumina Harului lui Dumnezeu. Chiar dacă suntem prea săraci pentru milostenii; prea slabi pentru nevoinţe ascetice; prea laşi pentru sacrificii, măcar să dăruim lui Dumnezeu lacrima de pocăinţă, adică mărgăritarul cel de mult preţ.

M.M

28

Rezistenţa Valaamului Întru cinstirea monahilor tradiţionalişti izgoniţi de la Valaam, în anul 1926

Sfânta chinovie a Valaamului… ce inimă creştină nu va tresări la aceste cuvinte? Lavra Valaam se înalţă aidoma unui bastion de necucerit al Ortodoxiei. De stâncile Valaamului s-au zdrobit obiceiurile păgâneşti ale localnicilor, dar şi trufaşa filozofare a suedezilor luterani. Ateiştii bolşevici n-au izbutit să captureze insula de îndată; dar ce s-a întâmplat mai târziu?

Astăzi, când se surpă întăriturile de veacuri ale dreptei credinţe; când până şi cei aleşi se leapădă de slujirea Adevărului, se simte nevoia derulării evenimentelor ce au marcat viaţa Bisericii în cel de-al XXlea veac. Numai astfel vom putea cunoaşte, cine a slujit lui Hristos şi cine s-a mascat, doar prin cuvinte, mimând această slujire, înşelându-se pe sine şi pe alţii. În una din nopţile lui februarie a anului 1940, ultimii vieţuitori ai Mănăstirii Valaam, bombardată de aviaţia sovietică, părăseau insula, retrăgându-se pe gheaţa lacului Ladoga. Acesta nu era decât sfârşitul tragic, îngăduit de Dumnezeu. Semnul prevestitor al acestei căderi a fost prevestit de o întâmplare zguduitoare. Într-o zi, în Biserică a fost adusă o îndrăcită, prin gura căreia diavolul zbiera cuvinte înfricoşătoare: „Mai aşteptaţi voi, să vedeţi cum o să vă înec pe toţi, vreascuri afumate ce sunteţi!” Mai apoi, pentru păcatele oamenilor, Dumnezeu a slobozit ca asupra Valaamului să se năpustească toate săgeţile vicleanului.

Ispitele credinţei

Primul Război Mondial a smuls din mănăstire câteva sute de fraţi şi monahi, care au fost recrutaţi. Începând din 1918, chinovia Valaamului se desprinde definitiv de Biserica Rusă, rămânând separată pe teritoriul Finlandei, lucru care a scăpat-o pentru un timp de ghearele bolşevicilor. Noul stil calendaristic şi pascalia gregoriană, introduse prin hotărârea „Sinodului de la Serdobol” în 1921, prin care se compromisese Biserica Finlandei, va face ravagii. Se poate chiar afirma, că Valaamul a ferit întreaga Biserică Rusă de această lovitură a schimbării calendarului. Schisma noucalendaristă, ce a zdrobit inimile vieţuitorilor valaamiţi, a evidenţiat, pentru mulţi ierarhi ai Bisericii Ruse, caracterul păgubitor al acestei iniţiative nefaste, tăindu-le pofta de a repeta trista experienţă a Valaamului. În 1923, Biserica Finlandeză se retrage de sub jurisdicţia Bisericii Ruse şi se alipeşte Patriarhiei Constantinopolului.

Mărturisiriea de credinţă a valaamiţilor. Rezistenţa Valaamului Toţi monahii valaamiţi, inclusiv dintre cei ce mai târziu au trecut pe stilul nou, au depus mărturie că toată obştea era împotriva reformei calendaristice (dacă nu în fapt, cel puţin în cuget). Unii erau consecvenţi în convingerile lor, iar alţii, sub presiunea autorităţilor laice şi bisericeşti, nu au mai luptat pentru Adevăr, ceea ce i-a condus în chip firesc la un sfârşit tragic, fiind nevoiţi să devină prigonitorii confraţilor lor. Evenimentele s-au petrecut astfel: după ce, la 3 septembrie 1923, s-a citit, în faţa întregii obşti, hotărârea cu privire la trecerea pe stil nou, la Valaam s-a ţinut o adunare la iniţiativa ieromonahului Avraamie, care i-a chemat pe fraţi să nu se supună acestei directive. În pofida multiplelor încercări de a-i convinge, frăţimea stătea ferm pe poziţia de a nu schimba calendarul. Şi atunci, pe data de 17 septembrie, cinci călugări au fost expediaţi cu forţa la închisoarea din Viborg. Acolo i-a interogat guvernatorul însuşi. Ceilalţi susţinători ai vechiului calendar au fost împrăştiaţi pe la schiturile depărtate de pe insule. Dar, cu toate că, mai târziu, cea mai mare parte a ierarhiei mănăstireşti s-a supus reformei, nici după aceasta stilul nou n-a triumfat pe deplin la Valaam. Prin schituri, în paraclisele retrase, ori prin chilii, valaamiţii continuau să slujească pe vechi. Chiar şi cei ce trecuseră pe nou, în suflet nutreau nădejdea că poate în curând se vor întoarce vremurile de altădată.

Biserica mare a Mănăstirii Valaam, cu hramul Schimbarea la Faţă a Domnului

29

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Următoarea etapă a tragediei de la Valaam a început cu vizita reprezentantului Patriarhiei Constantinopolului, mitropolitul nou-calendarist Ghermanos, care slujise împreună cu arhiepiscopul Gherman, nelegitim aşezat de către Constantinopol, la cârma Bisericii Finlandeze. În această perioadă, ultimul se remarcase prin faptul că, sub „blagoslovenia” Constantinopolului, sărbătorise Paştile după noua pascalie cea gregoriană, căzând sub anatema Sfinţilor Părinţi ai Sinodului I de la Niceea. Ca să nu cadă sub aceeaşi anatemă, majoritatea valaamiţilor au refuzat să slujească împreună cu aceşti arhierei.

Pentru a şti ce au spus Sfinţii Părinţi despre această nelegiuită faptă, monahii începură să studieze cu luare-aminte tomurile de canoane bisericeşti şi Pidalionul.

cancelariei, ieromonahul Policarp. Asupra dârzeniei lor, depune mărturie chiar şi arhimandritul nou-calendarist Atanasie (Neceaev), pe atunci frate începător.

Printre altele, el îşi aminteşte că, în perioada răzmeriţei calendaristice de la Valaam, părintele duhovnic Mihail a rostit doar o singură frază, tare şi răspicat: „Nouă, sfintele canoane nu ne îngăduie să fim cu cei ce le încalcă”; şi am simţit - încheie arhimandritul Atanasie -, că poziţia sa e de neclintit”. La 30 noiembrie 1925, administraţia bisericească finlandeză a emis o circulară, ce condamna mişcarea tradiţionaliştilor valaamiţi. De bună seamă, aceasta circulară ar fi rămas o simplă hârţoagă, dacă n-ar fi fost trădarea oportuniştilor din mănăstire, care, fără frică de Dumnezeu, s-au şi grăbit să aducă sentinţa la îndeplinire. Părinţii tradiţionalişti au fost înlăturaţi imediat din funcţiile Vremea cernerii monahilor deţinute până atunci, şi trimişi în valaamiţi La privegherea din seara de surghiun, în ghearele puterii sovie7/20 spre 8/21 septembrie 1925, de tice, pe care părinţii tradiţionalişti o Naşterea Maicii Domnului după numeau drept antihristică. În reziscalendarul iulian (ortodox), „n-a tenţa lor mărturisitoare, un sprijin venit decât o mână de călugări. de nădejde al valaamiţilor a devenit Ceilalţi au luat hotărârea de a nu Biserica Rusă din Afara Graniţelor veni, sau mai stăteau la îndoială. şi întâistătătorul ei, Mitropolitul Un duh nefiresc de buimăceală Antonie (Hrapoviţki). Sinodul arhistăpânea catedrala, pe toată durata eresc al Bisericii Ruse din Afara slujbei” (Pelerinul rus, 1990). O Graniţelor şi-a declarat, în repetate nouă prigoană s-a abătut asupra Veche cruce sculptată, deasupra Peşterii rânduri, dezacordul cu privire la tradiţionaliştilor. La 10 noiembrie, reforma calendaristică, respingând Sfântului Alexandru Svir, pe insulă a sosit o comisie de nenumăratele apeluri ale ierarhilor pe Insula Valaam cercetare formată din doi clerici. În nou-calendarişti răsăriteni. Rezoluţia comisie au intrat şi câţiva clerici din conducerea sinodală, intitulată „Cu privire la chestiunea reformei mănăstirii, în frunte cu egumenul Paulin (deşi se calendarului ortodox” glăsuieşte: „Soborul arhieresc vedea că sufleteşte se simte împovărat, mai cu seamă hotărăşte: să nu se aplice schimbări în calculul că încercase să-şi dea demisia „din cauza stilului”). existent al timpului bisericesc” (Buletinul bisericesc, Totuşi, până la urmă n-a cutezat să iasă la mărturisire № 13-14, 1923). Scrisorile mitropolitului Antonie făţişă. La şedinţa acestei comisii, toată frăţimea către valaamiţi au devenit, pentru tradiţionaliştii de mănăstirii a fost chemată să răspundă, unul câte unul, aici, un dreptar al vieţii lor duhovniceşti. În scrisoarea şi să-şi clarifice poziţia faţă de ierarhia finlandezo- din 27 ianuarie 1923, mitropolitul Antonie scria ieroconstantinopolitană, nou-calendaristă şi instalată ile- monahului Policarp următoarele: „E clar - în Patrigal. Unul dintre ei, părintele Boris, s-a rugat mult la arhia constantinopolitană a pătruns o bandă eretică, Maica Domnului, şi, din mila lui Dumnezeu, a auzit în frunte cu Meletie…, iar pe Gherman (Întâiglasul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, vestin- stătătorul Bisericii Finlandeze samavolnice, n.a.), eu du-i: „Dacă voieşti să te mântuieşti, ţine predania îl consider un simplu mirean (…) Bietul Efrem Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, şi nu urma (desemnat ca duhovnic al mănăstirii, după exilarea acestor deştepţi” (din „Jurnal Autobiografic”). Slavă părintelui Mihail - n.a.) pesemne o fi căzut în Domnului, nu toţi cinstiţii stareţi ai Valaamului au înşelare… Vă sfătuiam cândva să faceţi ascultare; dar şovăit, aidoma egumenului Paulin. Tradiţionaliştii au acum, în numele Domnului, vă zic să nu vă supuneţi avut şi adevăraţi cârmaci duhovniceşti. Dintre aceştia, falsului episcop Gherman şi răposatului de moarte în primul rând s-a remarcat părintele Mihail, ruşinoasă, patriarhul Grigorie, cel ce a dus la pierduhovnicul mănăstirii, preţuit de toată lumea, apoi zanie cu proiectele sale întregul patriarhat egumenul Ioasaf, părintele iconom Ieronim şi şeful (constantinopolitan - n.a.)”. În continuare, urmează cu TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

30

adevărat cuvinte prooroceşti: „Vă nevoie, au venit să-şi ia rămas bun. sfătuiesc să vă ţineţi cu tărie, de Nu puţine lacrimi au fost vărsate desingura cale mântuitoare şi să o parte şi de alta; plângea chiar şi răbdaţi totul: şi devastarea mănăsjandarmul - îşi amintea părintele tirii, şi surghiunul, şi orişice privaFilimon. Şi, iată că a răsunat ultimul ţiuni pentru credinţă… chiar dacă fluierat, şi vaporaşul începe să se se va întâmpla să înduraţi cele mai îndepărteze încet de iubitul Vamari necazuri, nici atunci să nu vă laam… Cât de amarnic a fost pentru abateţi de la dumnezeiasca noastră noi, să părăsim cuibul natal. În credinţă. Întâietatea în Biserică, suflet, însă, domnea pacea, fiindcă până în secolul X, aparţinea pasimţeam că pătimim pentru dreptate pilor romani… şi ce dacă? Cei de şi cu noi este Dumnezeu!” după 1054 au fost lepădaţi şi anatemizaţi de Biserică, împreună cu Ultimele zile ale Valaamului După izgonirea acestui grup toată turma lor, ducându-şi exisde tradiţionalişti vechi-calendarişti, tenţa lor mizerabilă ca eretici… aceeaşi soartă va avea şi Constan- Părintele Nicandru, unul dintre monahii începe ultimul segment al istoriei tinopolul, dacă va porni pe urmele tradiţionalişti izgoniţi de la Valaam (†1978) mănăstirii Valaam. În 1929, Arhimandritul Serafim, viitorul lui Meletie şi Grigorie al VIIarhiepiscop de Chicago şi Detroit, scria următoarele lea.” (din Scrisorile Fericitului Mitropolit Antonie, asupra stării de lucruri de la Valaam: „Nici aşa, Jordanville, 1988). autorităţile n-au izbutit să-i constrângă pe toţi monahii să se lepede de Sfânta Ortodoxie… Din cei 250 de Lupta continuă călugări rămaşi, în jur de 100 nu vor să fie în În septembrie 1926, foştii stareţi ai Valaamului, comuniune cu nou-calendariştii şi se roagă lui rămaşi credincioşi Ortodoxiei patristice, au fost Dumnezeu în ascuns.” În această perioadă, obştea chemaţi la o nouă judecată la Serdobol (în prezent rămasă la Valaam începe să se dezmembreze rapid.

Sortavaia). Despre cele petrecute acolo povesteşte egu- Monahii plecau şi se împrăştiau care încotro. Şi atunci menul Filimon: „Cu lacrimi în ochi, monahii le-au des- Domnul, văzând împietrirea inimilor prigonitorilor Săi, coperit ceva nou judecătorilor, iar anchetatorii stăteau a îngăduit ruina definitivă a mănăstirii. Cu acest prilej, acum temători în faţa răspunsului fatal. Valaamiţii le- părintele Nicandru scria următoarele: „Străvechea şi au citit din canoanele soborniceşti şi apostoleşti, cele sfânta mănăstire a Valaamului şi-a încetat existenţa. În părăsite acum de lumea cea păcătoasă, care a devenit războiul cu finlandezii, bolşevicii atei au bombardat şi surdă faţă de disciplina bisericească. Judecătorii s-au incendiat mănăstirea din avioane! Frăţimea a fugit, ridicat în tăcere, cuprinşi de tulburare, şi, precum iar la Valaam s-a înfiinţat un sanatoriu pentru Caiafa a rostit cândva verdictul hotărâtor, preşedintele necredincioşi. Totul a fost pângărit! O mie de ani a Solnţev a pronunţat: „Sunteţi acuzaţi de legislaţia stat chinovia, mulţi nevoitori a avut, iată însă că statului de răzvrătire contra legii… Să ştiţi că părintele îngerul ei păzitor s-a îndepărtat şi satana a pus vostru egumen e cu noi, iar egumenul este prietenul stăpânire pe ea…” (din arhiva publicaţiei Orthodox nostru devotat!” Judecata a fost formală şi 36 de America).

Tradiţionaliştii valaamiţi au ocupat o poziţie monahi au fost condamnaţi, fie izgoniţi definitiv, fie fermă şi în privinţa infamei declaraţii de loialitate a închişi la periferia oraşului, în Halahuta. La 9/22 mitropolitului Serghie faţă de regimul ateu, şi nu au octombrie a anului 1926 - ziua exilului, când verdictul recunoscut niciodată canonicitatea Patriarhiei Mosconoului Caiafa a fost adus la îndeplinire, de către noii vei.

Arhimandritul A. Neceaev, un nou-calendarist şi farisei, un surghiunit de la Valaam, ieromonahul adept convins al lui Serghie, scria că tradiţionaliştii vaNicandru (viitorul duhovnic al vestitei mănăstiri Lesna laamiţi nu numai că n-au acceptat stilul nou şi din Franţa) îşi aminteşte: „Niciodată nu voi uita acea zi administraţia bisericească finlandeză, dar s-au depărtat întristătoare, când însuşi egumenul nostru Paulin şi şi de Biserica Rusă (Patriarhia Moscovei). Au întrerupt frăţimea mănăstirii noastre, ne-au predat în mâinile comuniunea liturgică cu ea, acuzând-o că s-a dat în poliţiei. Pentru o vremelnică bunăstare, din pricina slujba bolşevicilor, ţinând partea Bisericii din Catafricii omeneşti, şi-au înăbuşit conştiinţa, au încălcat combe, care n-a acceptat declaraţia din 1927 şi a rupt sfintele canoane ale Bisericii. Ziua izgonirii noastre orice comuniune cu serghianiştii. Mişcarea tradiţios-a nimerit a fi neobişnuit de calmă, pentru această nalistă de la vechiul Valaam, pe drept cuvânt, poate fi perioadă tomnatecă. Lacul Ladoga era liniştit şi prima denumită o mişcare cu adevărat pravoslavnică. zăpadă pufoasă acoperise Valaamul… Pe la orele 8 Mărturisirea lor a fost întocmai cu cea a clericilor, dimineaţa toţi eram pe vapor… ceilalţi monahi monahilor şi mirenilor rămaşi credincioşi Bisericii tradiţionalişti şi cu ei unii din nou-calendarişti de Ortodoxe a Răsăritului, precum cei din România,

31

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Grecia, Bulgaria sau din afara graniţelor. În pilda lor, se oglindeşte cel mai bine caracterul sobornicesc al Bisericii Ortodoxe. Fie ca lumina acesteia să nu se stingă nici în inimile noastre.

Astăzi, aceste lucruri lipsesc cu desăvârşire din scriptele oficiale ale Patriarhiei de la Moscova, adânc implicată în ecumenism, şi rămasă fidelă, din nefericire, infamei Declaraţii de loialitate. Nicăieri nu se mai spune despre acei ani ai luptei pentru credinţă, nici nu se mai pomenesc numele oamenilor cu viaţă sfântă, care au pătimit atunci. Pelerinul ajuns la Valaam, nu va afla niciodată aceste pagini de istorie plină de lumină, ale acestui loc, odinioară sfinţit prin nevoinţele atâtor cuvioşi!

L.N.

Un crâmpei din confesiunea Mitropolitului Banatului, Nicolae, la adresa „stiliştilor” din România „Deşi nu corespunde întru nimic poruncii Mântuitorului Hristos de a fi una, noi, creştinii, ne-am împărţit şi ne-am despărţit, până la a compromite flagrant mesajul evanghelic. E o tragedie acesta, asupra căreia ar trebui să reflectăm, din când în când, pentru a lăsa de o parte orgoliile, care ne fac să ignorăm, să dispreţuim şi să condamnăm, pe cei care nu sunt asemenea nouă. Dacă disensiunile, cele mai cunoscute, sunt cele care au despărţit Răsăritul de Apus, Apusul, mai apoi, în nenumărate grupări protestante şi neo-protestante, trist e că s-a produs sciziuni şi în sânul uneia şi aceleiaşi Biserici. În rândurile de faţă, doresc să mă refer la Biserica noastră Ortodoxă Română şi la o fracţiune, de care aproape am uitat. E vorba de aşa-zişii „stilişti”. În 1924 Biserica de care aparţinem, în înţelegere cu Biserica Constantinopolului şi alte Biserici Ortodoxe, a hotărât renunţarea la calendarul iulian, considerat greşit, şi adoptarea calendarului îndreptat numit gregorian. Fără a intra în detalii privind calendarul în sine, aş spune doar că hotărârea de schimbare a calendarului, s-a făcut la noi, în baza unei hotărâri adopată la Constantinopol, în absenţa Patriarhiilor Ierusalimului, Antiohiei, Moscovei şi Serbiei. Până astăzi, cu excepţia Antiohiei, ceilalţi refuză noul calendar.

Doar în privinţa Sfintelor Paşti, toate Bisericile Ortodoxe s-au pus de acord. În ce priveşte impunerea, căci de impunere a fost vorba în 1924, a noului calendar, a creat destule reacţii. O parte din credincioşi respingând noul calendar (...), până la urmă au ieşit din Biserică şi s-au constituit în comunităţi aparte. Şi, pentru că s-a vorbit mereu de stilul vechi şi de stilul nou al calendarului, cei care n-au acceptat calendarul pe stil nou au fost numiţi „stilişti”. De o parte şi de alta s-a manifestat multă intoleranţă, încât poziţiile s-au radicalizat până a ne exclude unii pe alţii. Stiliştii au rămas o minoritate, încetul cu încetul, şi-au creat regulile lor speciale, modalităţi proprii de manifestare şi de comportament, care îi vor deosebi de restul. În funcţie de specificul vremii, Biserica Oficială şi-a aliat statul în combaterea „stilismului”, aşa încât opozanţii la modificarea calendarului, au intrat în atenţia poliţiei şi jandarmeriei. Au fost momente de tensiune, şi nu mai puţin de durată, mai ales în unele zone ale ţării. La noi, în Banat, spre exemplu, convieţuind cu ortodocşii sârbi şi cu unii credincioşi ucrainieni, care nu au modificat calendarul, schimbările produse au trecut aproape neobservate. În rest însă, s-a ajuns până acolo, încât s-a constituit o Biserică Ortodoxă aparte, zisă „Stilistă”, care pe parcursul timpului a tot evoluat. Din nenorocire a intervenit regimul comunist, care a contribuit, pe de o parte la scoaterea stilismului în afara legii, iar pe de altă parte la transformarea lui în victimă, comparativ cu „Biserica mamă”, care apărea ca privilegiată. Progresiv stiliştii au fost identificaţi cu sectarii, luat acest TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

32

cuvânt în sensul cel mai peiorativ. În ciuda acestui fapt, ei au progresat şi s-au dezvoltat, bucurându-se la un moment dat, chiar de sprijinul unor ierarhi ortodocşi, marginalizaţi de autorităţiile comuniste, de pildă Episcopul Vicar Galaction Cordun. Încetul cu încetul, în ciuda persecuţiei la care au fost supuşi, stiliştii au reuşit să-şi creeze o ierarhie proprie, prin aceasta să-şi formeze un cler aparte şi să organizeze parohii şi mănăstiri de sine stătătoare. Îmi aduc aminte, că la un moment dat se relata, că având bunăvoinţa unor oficilităţi locale, şi-au dobândit magazii cu materiale de construcţie, în vederea edificării unor locaşuri de rugăciune, magazii care erau mai bine aprovizionate, decât cele ale statului. Pe deasupra, au intrat în legătură cu Bisericile, ce au păstrat calendarul vechi, cu mănăstirile de la Muntele Athos, care şi ele respectă calendarul vechi, şi chiar cu alte Biserici „stiliste” propriu-zise, ceea ce le-a consolidat poziţia, în ciuda nerecunoaşterii din partea statului, de care nici nu mai aveau nevoie. La ora actuală, după ce au ieşit din comunism cu aureolă de Biserică prigonită, stiliştii răspândiţi mai ales în Moldova, sunt organizaţi într-o mitropolie cu sediul la Mănăstirea Slătioara şi cu trei episcopi (actualmente zece episcopi n.ed.) dependenţi de un mitropolit. Se estimează că în prezent există peste 500.000 de credicioşi stilişti, iar numărul lor este în continuă creştere (...). La Bucureşti s-a constituit o mănăstire, iar Slătioara o mare catedrală. Numai după decembrie 1989 s-au edificat aproximativ 120 de noi Biserici stiliste. Nu demult a apărut „Atlasul religiilor şi a monumentelor istorice religioase din România” alcătuit de Dr. C-tin Guciuc (Buc. 1997 pag. 27-28), care arată că în februarie 1990 Biserica Ortodoxă de Stil Vechi a fost recunoscută ca persoană juridică, aşa încât la ora actuală funcţionează legal.

Aşadar, pe teritoriul ţării noastre, alături de Biserica Ortodoxă Română există şi funcţionează această Biserică de Stil Vechi, română şi ea, pe care însă o ignorăm, ca să nu spun că o tratăm cu duşmănie, pe temeiul antecedentelor greu de ignorat. În 1924 aproximativ 1.000.000 de clerici călugări şi credincioşi au refuzat inovaţia noului calendar. În 1936 aceştia au fost integraţi forţat în Biserica Oficială, iar cei care n-au acceptat, au fost prigoniţi pe temeiul unei hotărâri a Consiliului de Miniştri. Pe acelaşi temei au fost demolate vreo 30 de Biserici stiliste, le-au fost confiscate averile şi lăcaşurile de cult, iar conducătorii arestaţi. După 1955 din patrimoniul stilist au mai fost dărâmate două mănăstiri şi trei Biserici, iar cinci preoţi au fost încarceraţi şi au murit în închisoare. A existat deci, s-o recunoaştem, în condiţiile de odinioară, un anumit fel de relaţii, care se pare că au lăsat nişte urme, care oricum trebuie depăşite (...)” Nicolae, Mitropolitul Banatului în Învierea, foaie relig. editată de Arhiepiscopia Timişoarei, anul IX, nr. 15(201), 01.08.1998).

Părintele Cleopa - profeţii neîmplinite Sfârşitul anului 1998 avea să aducă şi sfârşitul pământesc al cunoscutului părinte Cleopa Ilie de la Sihăstria, umplând de tristeţe sau compasiune inimile celor ce l-au cunoscut ori i-au fost fii duhovniceşti.

Născut în anul 1912, în localitatea Suliţa, judeţul Botoşani, el va depune jurământul monahal în 1937, la Mănăstirea Sihăstria. La 27 decembrie 1944 este hirotonit ierodiacon, iar la 23 ianuarie 1945 - ieromonah, de către Episcopul Galaction Cordun, viitorul Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, pe atunci stareţ al Mănăstirii Neamţ. Odată însă cu revenirea Preasfinţitului Galaction la calendarul ortodox şi înscăunarea sa ca Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Răsărit (după titulatura de atunci), părintele Cleopa avea să înceapă scrierea dialogurilor imaginare cu ,,învăţăcelul ortodox” - după cum îi plăcea să îl numească pe ,,interlocutorul” său, publicate în culegerea ,,Ne vorbeşte părintele Cleopa”, sub Editura Episcopiei Romanului.

Se spune despre el că ştia „să îmbine blândeţea cu severitatea, învăţăturile cu poveştile”. Ucenicii şi urmaşii săi i-au croit acea aură de sfinţenie forţată, care cu trecerea timpului va scoate la iveală mucavaua din care a fost confecţionată. Prima ,,profeţie” neîndeplinită a fost cea legată de venirea vreunui Papă în România: printre ,,argumentele” împotriva ,,stiliştilor”, părintele Cleopa folosea şi fraza: ,,Între învinuirile care ni se aduc din partea stiliştilor este şi aceea ca prin îndreptarea calendarului iulian noi ne-am dat cu catolicii… daca ei ne numesc catolici, apoi de ce nu s-a întâmplat cândva să fi venit să slujească împreună cu episcopii noştri şi vreun episcop catolic sau papa de la Roma, după cum au venit episcopii şi patriarhii Bisericii Rasaritului...” Istoria ce s-a scris în momentul 7-9 mai 1999, odată cu vizita Papei Ioan Paul al IIlea în România - la numai şase luni după moartea părintelui Cleopa -, avea să-i dea acestuia prima contrazicere. A doua contrazicere, mult mai gravă, avea să vină prin cele două evenimente apostate ale anului bisericesc 2008, despre care am vorbit în paginile acestei reviste. Lor se adaugă şi săptămânile ,,de rugăciune ecumenică”, ce spurcă România la începutul fiecărui an.

33

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

crăvaşele (n.ed.: biciuri); şi s-o pus cam o jumăta' de kilometru de armată. Treci pe-aicia; le dădea câte-o…

Pe seama părintelui s-au scris cărţi şi articole „mai eşti pi vechi? Treci s-ti botezăm a doua oară" laudative, fiind numit cu superlative de genul ,,cel mai ştiţi… Şi-atunci ce-o făcut călugării stilişti, o fugit prin mare duhovnic al României” şi alte asemenea. Însă pădure. Poliţia căutându-i pi ei a dat de pustnicii vechi toate relatările la adresa lui nu sunt suficiente; ele scapă saracii; vă spun cum s-o desfiinţat: io am apucat pisti ceva. Acel ceva este ,,misionarismul” din juneţe al 50 di pustnici aicea; pot să vi-i spun şi pi nume... Şî, ei părintelui Cleopa. Prin anii ’40 ai secolului trecut, el le-au zis „domne' noi n-am venit pentru calendar; noi lua parte la raziile făcute împreună cu alţi preoţi ai suntem viniţi aici din '20, dinainte de '20, cutare…". stilului nou şi legiuni de jandarmi, intrând abuziv în „Nu!" Şi i-o arestat pi mulţi saracii… Parcă-i văd când casele credincioşilor ce erau pârâţi că ţin calendarul o adus trei pustnici, tucmai de la Pârâu Dracului - aşa îi zice pârâului… Movila lui iulian - singurul calendar Dubău, în iarna pi zapadă ortodox. Aceste lucruri, ce nu desculţ; unu' Timotei avea o aveau absolut nimic în comun barbă pân-aici!... de la Procu ,,blândeţea” pe care altdromu. Unu' Nicodim şi minteri o propovăduia părinunu'… […] celălalt… Agapie. tele în discuţie, se întâmplau I-o adus desculţ c-o zâs că-s mai cu seamă în Postul Naşpi vechi; şi ei di când lumea terii Domnului după rândun-o ţinut pi vechi erau acoiala străbună, stilul vechi lo… disculţ saracii, iarna i-o timp în care ,,postul” pe stil adus… Şî i-oi bătut un şăf di nou se încheiase deja. Odată post, unu' Paşca Neagu; intraţi în casele oamenilor, băăi, băieţi băi, aşela o murit sub ameninţarea armei, îi forrău… pi mulţi i-o scos din ţau pe aceştia, de la mic la pădure…" mare, să bea lapte sau să mănânce din carnea pe care o Imediat apoi, părinteaduseseră cu ei aceşti noi le vine cu o relatare istorică ighemoni. Sunt pline Vieţile importantă, dar din păcate Sfinţilor de astfel de tactici şi nici aici nu mărturiseşte ademetode de tortură; diferenţa vărul întreg. Mai exact, spune este că acei de demult îşi decă în pădurea de la Movila lui clinau calitatea de păgâni, Dubău trăiau 50 de pustatunci când se lăudau cu idonici… care nu au ţinut niciolii lor, pe când aceştia, despre dată calendarul vechi! Ce care ne e vorbirea acum, se enormitate… dacă ei erau Mormântul părintelui Cleopa Ilie, din cimitirul veniţi acolo dinainte de numeau pe sine ,,ortodocşi”…

Mănăstirii Sihăstria, judeţul Neamţ 1920, când stilul vechi era stilul Bisericii Ortodoxe a Într-o înregistrare României, cum poate părintele Cleopa să nege faptul video, intitulată ,,Viaţa în pustie”, disponibilă la o că acei pustnici urmau calendarul iulian? Cu alte cuvincăutare pe internet, părintele, fără a-şi ascunde satiste, părintele Cleopa ,,inventează” calendarul gregorian facţia, povesteşte cum au fost bătuţi crunt credincioşii de stil vechi din comuna Boroaia, la intervenţia în România, cu câţiva ani înainte ca acesta să se fi autorităţilor locale ale vremii, care ceruseră şi sprijinul introdus. celor din Cernăuţi. Am transcris textul de mai jos întocmai cu modul de exprimare al părintelui, de la Părintele Cleopa, faţă în faţă cu stareţul „stiliştilor” minutele 02:22 - 04:36 ale înregistrării, sărind însă pesÎncepând cu anul 1949, odată cu începutul te minciunile politice, abil strecurate printre rânduri, stăreţiei sale la Mănăstirea Slatina, părintele Cleopa îşi prin care se sugerează că mişcarea de rezistenţă a ortodocşilor tradiţionalişti din România s-ar fi organizat începe călătoriile misionare spre Mănăstirea Slătioara, sub ,,protecţia” puterii comuniste de atunci (un nonsens ce abia se întemeiase, în anul 1947, mergând neobosit uriaş, dacă stăm să ne gândim că închisorile erau pline cale de vreo două „ceasuri apostoleşti”. Stareţ al de monahi şi credincioşi de stil vechi, arestaţi tocmai de Mănăstirii Slătioara în acea vreme era Sfântul Gliaceiaşi comunişti...). Iată în ce grozăvii anticreştine se cherie, pe atunci ieromonah. Cei doi au avut lungi dislaudă părintele Cleopa: ,,Şi când o a găsît ai noştri, o cuţii pe tema schimbării calendarului vreme de câteva adus elemente de jandarmi de la Cernăuţi de-aici, le-o luni, până ce părintele Cleopa, văzând că nu are sorţi de pus la Boroaia: eşti pi vechi? - pi vechi" erau cu izbândă cu „stilistul Glicherie” a început să vină mai Activismul părintelui Cleopa

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

34

rar. Nu se ştie de unde era primită această ,,ascultare”, Părintele Cleopa - „vârf de lance” împotriva la fel cum şi scopul vizitelor rămâne neclar. Se poate „stilismului” să fi fost vorba despre o încercare de convertire a Multă vreme, părintele Cleopa a ascuns întregii obşti la stilul nou. adevărul credinţei, ba, mai mult chiar, l-a renegat, Într-una din ultimele discuţii, purtate de punând mai presus decât orice ASCULTAREA faţă de părintele Cleopa cu acelaşi ton pătimaş şi comportându-se în genere de parcă Mănăstirea Slătioara ar fi Patriarhie. Bietul părinte Cleopa, cu tot prestigiul lui aparţinut de drept Bisericii stilului nou, au fost aduse de „teolog”, uita că se străduieşte să facă ascultare de în discuţie argumente astronomice, ignorând canoa- o ierarhie aproape apostată, pe jumătate catolicizată (şi nele bisericeşti şi hotărârile marilor ierarhi ai Orto- aducem în discuţie doar ortodoxia din Ardeal, ce are doxiei, legate de calendarul gregorian şi Sfintele Paşti. practici din ce în ce mai asemănătoare cu ale papistaPunctul de vedere al ieromonahului Glicherie despre şilor - în primul rând, prin greşeala groaznică a săvârschimbarea calendarului, era, desigur, unul ortodox, şirii ,,botezului” prin stropire sau turnare, ceea ce este contrar Canoanelor!). Cu încercând deseori să îl toate că el spunea că „nu convingă pe părintele există decât o singură BiCleopa că Biserica nu serică; una, nu o mie” sau are de-a face cu astro„cei ce s-au despărţit de nomia, sau că locul ei Biserica Apostolească şi nu este în Biserică.

Sobornicească nu au Ultima lor discuţie, rământuire”, totuşi el se demasă vie în memoria părtase de ceea ce propopărinţilor bătrâni din obvăduia, prin faptul că aştea de la Slătioara, avea parţinea de o Biserică ce să pună capăt acestor se întorsese cu faţa de la vizite. Sfântul Glicherie lumina Bisericii Răsăritua spus atunci către părinlui, şi de la învăţătura cea tele Cleopa, grăind cu mântuitoare a Sfinţilor răbdare şi blândeţe, însă Părintele Cleopa alături de Daniel Ciobotea, actualui Părinţi. Pe vremea când foarte categoric şi neclinPatriarh al B.O.R., căruia i-a fost duhovnic şi naş de părintele afirma că „eretit, aşa cum făcea ori de călugărie tici sunt catolicii; ei nu câte ori trebuia să mustre au Duh Sfânt, nu au Taine şi nu au mântuire”, ortoo greşeală: „V-aţi făcut de râs cu gregorianismul doxia oficială era deja o pradă râvnită, în care Biserica vostru, în ’26 şi în ’29. Aţi făcut Paştile odată cu Apusului începuse să îşi înfigă colţii otrăviţi cu erezie, catolicii şi înaintea evreilor. Când aţi făcut voi ascunşi sub momeala ecumenismului.

Paştele, şi când a venit lumina la Sfântul Mormânt?

Spuneţi că e rămas în urmă calendarul iulian... Dar, de la Înviere pâna la Duminica Tuturor Sfinţilor de ce Ortodoxia Părintelui Cleopa vă folosiţi de calendarul iulian? Post mai mic de opt Mai apoi, spre sfârşitul vieţii, cunoscând zile, nu s-a mai pomenit până la voi, gregorienii. Sau greutatea şi păgânătatea rătăcirii ecumeniste, nu a cum puteţi ţine sărbătoarea Sfinţilor Apostoli în mustrat-o cu toată tăria în faţa celor ce şi-au lăsat săptămâna de harţi de după Duminica Tuturor minţile robite de ea, ci a folosit cuvinte care dau din Sfinţilor? Când împărtăşiţi creştinii cu Sfintele Taine, loc în loc impresia că şi Biserica Ortodoxă, laolaltă cu când voi de fapt hotărâţi un post de 2-3 zile sau numai o noapte? Cum vă puteţi spăla de blestemul Sfinţilor cea catolică, trebuie să dea dovadă de ,,smerenie", în Părinţi, care au zis: „Anatema celor care primesc vederea unirii. Dacă problema s-ar fi pus la nivel de calendarul papist”? Înşelaţi lumea, şi, în loc de individ care vrea să vină la credinţa adevărată, atunci calendar papist, îl numiţi ,,calendar iulian îndreptat”. smerenia era pe deplin justificată: acela îşi mărturisea Cum mai puteţi vorbi despre Ortodoxie, voi, care rătăcirea şi o dădea anatemei, după care mărturisea sunteţi căzuţi sub caterisirea Sfintelor Canoane? Şi, venirea cu tot sufletul la Credinţa adevărată. Folosind caterisiţi fiind de Canoanele Bisericii, mai lucraţi încă însă această noţiune cu privire la Bisericile ce caută să şi cele Sfinte... pui de papistaşi, care umblaţi să se unească, prin ecumenism, părintele Cleopa sugeînşelaţi poporul!”. De atunci, nu s-a mai auzit rează, subtil, că Biserica Ortodoxă ar trebui să se pocăiască de oarecare păcate sau lipsuri, ceea ce este o vreodată de părintele Cleopa în vizită pe la Slătioara. mare rătăcire, fiindcă Biserica, fiind Mireasa lui Hristos, este fără de prihană, şi aşa va rămâne până la sfârşitul veacurilor, indiferent câte suflete vor mai fi făcând parte dintr-însa.

35

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Redăm mai jos un pasaj edificativ, în care am părintele Cleopa! Un mare duhovnic. Dar eu am pe evidenţiat atât cuvintele dubioase, cât şi cele care nu suflet o sminteală pe care nu pot să nu o spun. Părintele numai că nu mustră ecumenismul, ci practic îndeamnă Cleopa i-a umplut de mîndrie pe activiştii comunişti. către el. Citatul este redat din culegerea făcută de Veneau la el şi primeau binecuvîntare. Toţi făceau cale părintele Ioanichie Bălan, intitulată Convorbiri Duhov- bătută la el, să primească binecuvântări oficiale. Şi ei niceşti II, apărut la Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, mergeau şi spuneau: «Ei, m-a binecuvîntat părintele Cleopa, înseamnă că e mare lucru de capul meu!». Cu 1990, pp. 461-462): „ - Ce părere aveţi despre dialogurile de unire dintre cele harul său, cu credinţa sa, cu numele său, cred că el ar fi două Biserici, Ortodoxă şi Romano-Catolică din zilele putut să-i facă pe mulţi activişti să se ruşineze de faptele lor, să se modifice, să fie mai umani. În vremurile alea noastre? era bine ca cineva să-i certe pe cei care în societate - Unitatea creştină nu stă numai în dialogurile care se propovăduiau ateismul, iar în particular veneau la fac între Biserici de atâţia ani. Sunt bune şi dialogurile, părintele Cleopa să primească binecuvîntare pentru sfătuirile, propunerile unora şi ale altora în problema faptele lor." - din cartea ,,Părintele Iustin Pârvu şi unirii. Dar să ne aducem morala unei vieţi aminte de cuvintele Mântuicâştigate” (Ed. Credinţa torului care zice: ,,Fără de Strămoşească, 2005).

Mine nu puteţi face Căutaţi adevărul şi nimic" (Ioan 15: 5) (...) După veţi vedea că părintele slaba mea putere de înţelegere Cleopa s-a înşelat - şi nu cred că în această mare puţin -, atât asupra „stilucrare de unire a Bisericilor liştilor”, cât şi asupra drepeste mare nevoie de post, de tei credinţe, propovăduite rugăciune, şi mai ales de de el. Stiliştii nu sunt smerenie din toate părţile „rătăciţi”, aşa cum îi numea (...) Toţi membrii Bisericii el. Nu trebuie să confundăm creştine trebuie să smerenia cu neştiinţa. Nestăruiască în rugăciune ştiinţa nu este o virtute, ci către Prea Bunul Dumneun păcat, vorbind, bineînzeu pentru unirea tuturor ţeles, de cele duhovniceşti. creştinilor (...) Aşadar, de În acelaşi cuget: părintele Cleopa şi Patriarhul Ecumenic Atunci ne lăsăm şi pe noi nu vor ajunge Bisericile, (şi ecumenist) Bartolomeu al Constantinopolului (stânga) rătăciţi şi suntem de două Ortodoxă şi Catolică, la ori vinovaţi: întâi, pentru că ne-am călcat conştiinţa în înţelegere în această privinţă [se referă la doctrina despre picioare, atunci când ne striga să cugetăm dumnezeieşte, purcederea Duhului Sfânt, şi anume controversa în jurul după cum au făcut-o sfinţii din toate veacurile; iar al formulei latine filioque], atunci nu se va putea face doilea, pentru că nu i-am spus adevărul, în frica unirea. Într-adevăr, la oameni acest lucru este cu neputinţă, dar nu şi la Dumnezeu. De aceea am zis mai Domnului, celui ce ne abătea de la Adevăr. sus că este trebuinţă din partea celor două Biserici de Născut în anul 1912, părintele Cleopa a ţinut, multă rugăciune şi post către Prea Înduratul Dumnezeu, până la vârsta de 12 ani, sărbătorile după vechiul ca să lumineze minţile celor ce le conduc, spre a putea calendar, alături de părinţii lui trupeşti. Din anii '50 ajunge la o înţelegere comună în această privinţă. Fie ca ai secolului trecut şi până astăzi, el continuă să acelaşi Prea Sfânt Duh, pentru care nu se pot înţelege, să smintească generaţii de oameni, cu sau fără studii se îndure cu mila Sa prea mare şi să lumineze pe toţi care teologice, ce îşi alimentează, din scrierile sale, ura şi doresc unirea Bisericilor apostolice. Să le ajute Dum- atitudinea deloc ortodoxă faţă de Biserica Ortodoxă nezeu a afla calea cea mai bună şi mai sfântă în această de Stil Vechi şi de credincioşii ei. privinţă, care ar aduce mare bucurie şi mare folos întregii Biserici a lui Hristos."

T.M. Faţa ascunsă a Părintelui Cleopa Unii dintre părinţii cunoscuţi ai Bisericii de stil nou din zilele noastre, mărturisesc şi ei unele lucruri mai puţin cunoscute celor ce se lasă amăgiţi de ,,infailibilitatea” părintelui Cleopa, atunci când îl folosesc drept ,,vârf de lance” împotriva calendarului iulian, şi implicit al celor ce îl urmează: ,,Părintele Cleopa este TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

36

Mănăstirea Slătioara la ceas de praznic Sâmbătă, 15/28 iunie, la Mănăstirea Slătioara, sediul Mitropoliei Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Romania, s-a săvârşit pomenirea Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul, ale cărui sfinte moaşte sunt adăpostite de biserica veche a mănăstirii, cu hramul Schimbarea la Faţă a Domnului. Credincioşii prezenţi au sosit încă din ajunul sărbătorii, pentru a lua parte la Privegherea arhierească în cinstea praznicului de a doua zi. Predica de la sfârşit a fost rostită de Preasfinţitul Demosten Nemţeanul, care a evocat, cu ochii plini de lacrimi, viaţa plină de sfinţenie, nevoinţele şi facerile de minuni ale Sfântului Ierarh Glicherie, această candelă nestinsă a dreptei credinţe strămoşeşti. Sfânta Liturghie a început, la fel ca în fiecare an, cu scoaterea din biserică a sfintelor moaşte, ce s-au aşezat lângă zidul nordic al bisericii, spre închinare. Slujba a fost săvârşită în sobor, de către întreg Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, alături de un număr mare de preoţi şi diaconi, în prezenţa unei mulţimi de credincioşi, sosiţi, ca de obicei, din toate colţurile ţării.

Cuvântul de învăţătură a fost rostit de cei ce l-au cunoscut pe Sfântul Ierarh Glicherie şi i-au fost fii duhovniceşti: Înaltpreasfinţitul Mitropolit Vlasie, urmat de Preasfinţitul Demosten.

37

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Hramul mare al Mănăstirii Slătioara – Schimbarea la Faţă a Domnului (06/19 august) -, a adunat mii de credincioşi din întreaga ţară şi de peste hotare, sosiţi încă din ajunul sărbătorii, pentru a participa la Privegherea arhierească, urmată, ca de obicei, de un frumos cuvânt de învăţătură, rostit de Preasfinţitul Demosten Nemţeanul, ce a tâlcuit semnificaţia acestui mare praznic. S-a amintit, totodată, jertfa înaintaşilor noştri, cei ce acum câteva decenii, în vremuri de prigoană, soseau în acest loc în număr foarte mare, cu preţul propriei libertăţi, adunaţi în numele Celui ce pe Muntele Taborului S-a schimbat la Faţă, înaintea Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, arătându-Şi slava Sa dumnezeiască. Predica a fost urmată de citirea Moliftelor Sfântului Vasilie cel Mare, după obicei, pentru sănătatea trupească şi sufletească a credincioşilor.

Sfânta Liturghie de a doua zi a fost săvârşită în sobor, de către treisprezece arhierei: Înaltpreasfinţitul Mitropolit Vlasie Mogârzan, împreună cu Preasfinţiţii episcopi: Demosten, Teodosie, Iosif, Flavian, Glicherie, Dionisie şi Evloghie, avându-i ca oaspeţi de peste hotare pe Preasfinţiţii Chiprian de Oreoi, Climent de Gardikion şi Ambrozie de Methoni, din partea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi a Greciei (Sfântul Sinod în Rezistenţă), pe Preasfinţitul Fotie de Triadiţa din Bulgaria, şi pe Preasfinţitul Andronic de Richmond şi New-York (S.U.A.), din partea Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor.

Ierom. B.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

38

Cuprins: Bolile sunt daruri de la Dumnezeu................................................................................................... 3 O minune a Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul............................................................................. 3 Zece canoane ale Sfinţilor Părinţi, ce condamnă schimbarea calendarului.............................. 4 Ecumenismul - Calea spre pierzare (II)............................................................................................ 6 Ieri - eretici; astăzi - „fraţi”.................................................................................................................. 8 Monahiile de la Şamordino, întemniţate la Solovăţ..................................................................... 11 Biserica Antiohiană - o turmă fără păstor........................................................................................ 14 Istoria care nu se spune (I).................................................................................................................. 16 Mărturia unei tinere mame care a refuzat să facă avort.......................... ..................................... 18 Febra canonizărilor bântuie Biserica de stil nou...................................... ..................................... 20 Războiul cu Faraon............................................................................................................................... 23 Reîncarnare sau Învierea morţilor?.................................................................................................. 25 Lacrimile, mărgăritarul cel mai de preţ............................................................................................ 27 Rezistenţa Valaamului....................................................................................................................... 29 Părintele Cleopa - profeţii neîmplinite........................................................................................... 33 Mănăstirea Slătioara, la ceas de praznic.......................................................................................... 37

Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la Biblioteca Naţională a României Centrul Naţional de Numerotare Standardizată TRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA ISSN 1842-7499

Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise -toate drepturile rezervateTRADIŢIA ORTODOXĂ - 40 p. Format: 8 din 64/88 Tipar executat la Tipografia „Adormirea Maicii Domnului” - Bucureşti, 2008 Tel. 021/434 23 36

TRADIŢIA ORTODOXĂ PUBLICAŢIE TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA

Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN, ARHIEPISCOPUL ŞI MITROPOLITUL BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA

ADRESA REDACŢIEI: Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca, judeţul Suceava EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837 Email: secretariat@mitropoliaslatioara.ro Web: http://mitropoliaslatioara.ro