Traditia Ortodoxa 26

Revist` de teologie ortodox` tipărită cu binecuvântarea

Î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit VLASIE MOGÂRZAN

Coordonator: P.S. Episcop Vicar

SOFRONIE SUCEVEANUL

Cuprins Nr. 26 Decembrie 2009 Proorocia Sfântului Lavrentie al Cernigovului ..................... 4 Adevărata semnificaţie a sărbătorii Naşterii Domnului .......... 4 Am fost dintotdeauna ortodocşi ........................................ 6 Războiul mincinos al unor „ortodocşi”… cu numele (I) ......... 9 Dragostea de mucenicie (II) ............................................ 11 Un cuvânt nedemn ....................................................... 13 Pacea fără Adevăr ........................................................ 15 Iconarul frumuseţii nepieritoare (II) ................................. 17 Ecumenismul - calea spre pierzare (VI) .............................. 19 Ereziile Papei Ioan Paul al II-lea ...................................... 21 Iadul pe pământ ........................................................... 21 Presiuni în direcţia stabilirii unei date fixe a Paştelui (II) ..... 23 Francmasoneria, satanismul şi Biserica ............................. 26 Mâna care ţine sceptrul puterii acestei lumi ....................... 28 Bioterorismul ............................................................... 29 Despre ucenicie şi ascultarea întru Domnul ........................ 31 O clipă de cugetare ....................................................... 33 Sinuciderea - un final fatal (II) ........................................ 34 „Revelionul” uitării de Dumnezeu .................................... 35 Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (I) ............. 37 Cuvinte despre oameni aleşi ............................................ 37

Proorocia Sfântului Lavrentie al Cernigovului despre cel de-al Treilea Război Mondial

„Va fi un asemenea război mare, încât atât de mulţi se vor pierde, că vor rămâne foarte puţini care vor supravieţui, dar cei ce vor rămâne nu vor putea scăpa decât dacă se vor adăposti prin crăpăturile pământului, prin peşteri. În acest război se vor distruge atâtea state, încât până la urmă vor mai rămâne doar două sau trei. Atunci ei se vor hotărî să-şi aleagă un singur împărat peste tot pământul. În ultimele timpuri, la sfârşit, va începe prigoana împotriva adevăraţilor creştini, care vor trebui să scape fugind (evadând), iar cei neputincioşi şi bătrâni măcar de remorcile lor să se prindă şi să fugă”. „Va fi război, continua Părintele povestirea, iar locurile prin care el va trece vor fi pustiite; vor dispărea şi oamenii şi toate vieţuitoarele. Dar înainte de aceasta, Dumnezeu va trimite tot felul de boli pentru oamenii cei slabi şi ei vor muri. Când va veni antihrist la putere, bolile însă vor dispărea. Cel de-al treilea război mondial nu va fi pentru pocăinţă, ci pentru nimicire, pentru distrugere”.

O soră l-a întrebat pe Părintele: Asta înseamnă că vom pieri cu toţii?

Nu, a răspuns Părintele. Cei credincioşi îşi vor vărsa sângele pentru credinţă şi atunci ei vor trece în rândul mucenicilor, iar cei necredincioşi vor merge direct în iad. Până când nu se vor completa rândurile îngerilor căzuţi, Dumnezeu nu va veni la judecată. În timpurile cele de apoi, Dumnezeu şi pe cei vii înscrişi în cartea vieţii îi va trece în rândurile îngerilor, completând astfel numărul”. „În ultimul timp, Părintele, stând pe lângă corişti, ne povestea foarte des despre timpurile de apoi şi despre sfârşitul lumii acesteia: În timpurile acelea nu vor mai fi draci în iad, ci toţi vor fi pe pământ şi în oameni. Va fi o mare calamitate atunci pe pământ, nici măcar apă nu va mai fi, apoi va fi războiul mondial (al treilea, n. ed.). Vor fi nişe bombe atât de puternice, încât şi fierul şi pietrele se vor topi. Focul şi fumul se vor ridica până la cer şi pământul va arde. Vor rămâne foarte puţini oameni, şi atunci ei vor striga: „Terminaţi cu războiul şi să ne alegem un singur împărat pe tot globul!”

Adevărata semnificaţie a sărbătorii Naşterii Domnului Naşterea Domnului şi Dumnezeului nostru, Iisus Hristos, a fost prăznuită cu toată evlavia şi bucuria de către întreaga suflare creştinească, încă din cea mai veche perioadă a Bisericii. Până în secolul 4, această sărbătoare se ţinea la data de 6 ianuarie, când Biserica prăznuia de asemenea şi Botezul Domnului. Cele două sărbători purtau un singur nume, şi anume Theophania (gr.: Arătarea lui Dumnezeu), fiind o zi închinată în special Arătării lui Dumnezeu în trup, adică a Întrupării Sale.

Biserica primară ştia, desigur, că exista o relaţie mistică între Adam cel dintâi şi cel de-al Doilea; între cel prin care moartea venise în lume, şi Cel ce a adus viaţă şi mântuire. Potrivit unei vechi tradiţii, Hristos – al Doilea Adam, S-a născut în aceeaşi zi în care Adam cel întâi zidit dintre oameni a fost născut, şi a nume în cea de-a Şasea zi a Facerii, care corespunde celei de-a şasea zile a primei luni din an (6 ianuarie, conform calendarului iulian).

Erori de interpretare În secolul 4, au început să fie propovăduite multe greşeli dogmatice, mai ales de către ucenicii lui Arie. Ei nu recunoşteau faptul că Iisus Hristos – Fiul şi Cuvântul întrupat este deofiinţă cu Dumnezeu-Tatăl, ci credeau şi mărturiseau că El a fost doar cea mai desăvârşită dintre toate făpturile create. Această învăţătură eretică, adusă din negura veacurilor până în zilele noastre de către slujitorii diavolului, începe să fie iar la modă printre apostaţii timpului nostru. Potrivit acestei concepţii, credincioşii ortodocşi nu pot prăznui Naşterea în trup a lui Dumnezeu Însuşi (adică ceea ce noi numim dogma Dumnezeieştii Întrupări), ci doar naşterea unei creature foarte speciale, care nu a fost în realitate Dumnezeu…

Pentru a lupta împotriva acestei erezii, Sfinţii Părinţi au hotărât ca Naşterea Fiului lui Dumnezeu să fie prăznuită separat de Botezul Său. Prin acest lucru, Biserica a vrut să lămurească luminat despre adevărul Întrupării Sale. Au fost propuse mai multe date la care trebuia să se serbeze, de atunci încoace, Naşterea lui Hristos. Pentru a înlătura o ispită a creştinilor din acele vremuri, s-a hotărât ca această dată să fie ziua de 25 decembrie. Romanii aveau la acea dată o sărbătoare idolească, în cinstea zeului soare, numită dies natalis Solis invicti (lat.: Ziua naşterii soarelui neînvins) – o celebrare a întoarcerii Soarelui către vară, a înnoirii sale. Păgânii foloseau această zi ca motivaţie pentru săvârşirea a tot felul de păcate grozave, strigătoare la cer. Şi fiindcă Biserica tocmai hotărâse ca sărbătoarea Naşterii Domnului să fie separată de cea a Botezului Său, s-a ales tocmai această zi de 25 decembrie, pentru a-i păzi pe credincioşi de ispita părtăşiei la acele lucruri ale întunericului idolatru. Totodată, Sfinţii Părinţi au vrut să se folosească de simbolistica păgână a soarelui, serbat în acea zi, dându-i însă un sens cu totul nou, ridicându-l la nivelul unei înţelegeri creştineşti,

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 26, Decembrie 2009

4

pentru că, în Legea Nouă, Hristos este deseori numit drept Soare al Dreptăţii; Răsăritul cel de Sus şi Lumină a cunoştinţei. Faptul că Biserica a ales în mod voit o sărbătoare păgână, pe care a încreştinat-o, dându-i un cu totul alt înţeles, a dus în eroare minţile multor sectanţi contemporani, mai ales a Martorilor lui Iehova, care, respingând autoritatea Bisericii, nu fac altceva decât să fie urmaşii arienilor din secolul 4.

Adevărata însemnătate a Naşterii lui Hristos Prin stabilirea praznicului Naşterii Domnului în ziua de 25 decembrie, Biserica a făcut două lucruri: în primul rând, a respins ideile păgâne despre viaţă, moarte şi naştere, arătând că Hristos a venit să surpe şi să lumineze întunericul acestor învăţături lipsite de viaţă, iar în al doilea rând, a mărturisit pretutindeni în lume dogma şi învăţătura sa despre Întruparea lui Dumnezeu, Care a luat trup din sângiurile Preacuratei Fecioarei Maria, venind să locuiască împreună cu oamenii şi să îi mântuiască.

Tâlcuirea iconografică a scenei Naşterii Domnului în peştera din Bethleem În centrul imaginii, avem zugrăvită peştera în care S-a născut Mântuitorul nostru; cele două animale împlinesc cele spuse de Proorocul Isaia, ce zice: „Cunoscut-a boul pe Stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, iar Israil nu M-a cunoscut pe Mine şi poporul Meu nu M-a înţeles” (Is. 1, 3). De jur-împrejurul peşterii, întreaga zidire aduce ca prinos de laudă tot ceea ce are mai bun, arătându-şi bucuria în faţa Pruncului nou-născut: „Îngerii lauda, cerurile Steaua, Maghii daruri, păstorii minunea, pământul peştera, pustiul ieslea; iară noi, pe Maica Fecioara” (Stihiră la Vecernia Praznicului Naşterii Domnului). În marginea

de jos a icoanei, sunt alte două detalii prevăzute de tradiţia iconografică bizantină: două femei care Îl îmbăiază pe Pruncul Hristos, şi pe Dreptul Iosif ispitit în necredinţa sa privind Naşterea cea mai presus de fire şi curăţia Pururea Fecioarei, de către diavolul îmbrăcat ca un păstor.

Naşterea Domnului în cântările şi scrierile Bisericii Prin cântările şi rugăciunile sale din această zi, Ortodoxia mărturiseşte întregii lumi Naşterea Dumnezeului Celui din veac, îndemnând-o către sfinţenie şi moralitate, vrând să deştepte în inimile oamenilor bunătatea şi dorinţa lor de a se naşte din nou, duhovniceşte desigur, pornind de-acum călătoria pe o cărare a vieţii plăcute Domnului. Nu în slavă şi avuţie, ci în sărăcie, strâmtoare şi smerenie, Ziditorul tuturor şi Domnul cerului şi al pământului vine printre noi. Nu în palate bine înfrumuseţate, ci într-o peşteră săracă, Se arată Împăratul împăraţilor şi Domnul stăpânitorilor. Prin aceasta, ni se arată frumuseţea şi măreţia smereniei, a sărăciei, a blândeţii şi a simplităţii, precum şi urâţenia mândriei, a bogăţiilor, slavei deşarte şi a desfătării. Astfel, suntem încredinţaţi că Domnul ne primeşte pe toţi: simplitatea celor necărturari îi este bineplăcută Lui, atunci când este însoţită de împlinirea cu credincioşie a poruncilor Sale şi de curăţia vieţii şi a inimii. El nu respinge nici ştiinţa omenească – dar pe cea care ştie să se supună înţelepciunii celei de sus, şi care se învaţă pe sine din înţelepciunea dumnezeiască, propovăduind-o pe aceasta spre folosul şi mântuirea lumii.

Duhul sărbătorii Naşterii Domnului Credincioşii ortodocşi prăznuiesc Naşterea Domnului într-un chip diametral opus felului în care o face restul lumii. În timp ce ţările din Apus sunt angrenate în săptămâni de petreceri, dansuri şi mâncăruri de tot felul, ortodocşii se află în plin post al Naşterii Domnului, ce durează vreme de 40 de zile. Ei nu se dedau la distracţii lumeşti vulgare, pentru că în aşteptarea sosirii marelui praznic, fiecare credincios doreşte să înţeleagă, în lăuntricul său, această Taină necuprinsă cu mintea a Întrupării lui Dumezeu, vrând, totodată să simţim ceea ce Drepţii din Legea Veche au simţit, aşteptând venirea lui Mesia preţ de atâtea şi atâtea veacuri…

Această perioadă de post şi rugăciune îşi are sorgintea în perioada marilor Soboare ale Bisericii şi durează până în ziua de 25 decembrie, când serbăm cu bucurie aceastui mare praznic împărătesc, pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îl numeşte „maică a tuturor sărbătorilor”. Tot în această zi, facem şi pomenirea celor Trei Maghi de la Răsărit, care mai pe urmă au primit botezul de la Sfântul Apostol Toma, precum şi a acelor păstori simpli, care au fost primii dintre cei aleşi care au aflat vestea cea bună a Naşterii Mântuitorului, Cel îndelung aşteptat.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

5

Nr. 26, Decembrie 2009

Am fost dintotdeauna ortodocşi

O dovadă istorică a Ortodoxiei româneşti Originea apostolică a Ortodoxiei româneşti Sfântul Andrei, supranumit şi apostolul geto-dacilor („sciţilor”) a fost cel care a propovăduit pentru prima dată credinţa în Hristos, adică Ortodoxia, în spaţiul carpatodanubiano-pontic. Istoria atestă faptul că în anul 46 al erei creştine, teritoriul respectiv a fost cucerit de romani şi anexat la provincia Moesia Inferior, iar în anul 297, în timpul lui Diocleţian, a devenit o provincie aparte, numită „Scythia Minor”. Toponimice precum: „Pârâiaşul Sfântului Andrei”, „Apa Sfântului” sau „Peştera Sfântului Andrei” - toate acestea confirmă trecerea apostolului prin aceste locuri.

De-a lungul vremii, s-a constatat că Sfântul Apostol Andrei nu s-a limitat numai la propovăduirea Evangheliei şi la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre getodacii şi grecii din coloniile întemeiate pe ţărmul Mării Negre (Pontul Euxin). El a hirotonit pe unii din cei veniţi la Hristos ca episcopi şi preoţi, aşa cum a făcut şi Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale. De altfel, tot după tradiţie, Sfântul Andrei a hirotonit ca episcop de Odyssos (azi localitatea Varna, în Bulgaria) pe ucenicul său Amplie, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 31 octombrie.

Episcopul (sau episcopii) peste care şi-a pus mâinile Sfântul Andrei au hirotonit, la rândul lor, alţi episcopi, preoţi sau diaconi pentru teritoriul dintre Dunăre şi Mare şi cel din stânga Dunării, pentru a se asigura succesiunea neîntreruptă a Darului Sfântului Duh în Biserica Ortodoxă din această regiune carpato-danubiano-pontică.

Peştera Sfântului Andrei din Dobrogea (localitatea Ion Corvin din judeţul Constanţa). În actuala biserică din peşteră, în pronaos, într-o nişă, se află un fel de pat, scobit în piatră, despre care tradiţia spune că pe el se odihnea Sfântul Apostol.

Creştinismul în Dacia şi mărturii ale existenţei lui În anul 106, împăratul Traian a cucerit o parte din teritoriul fostului stat al geto-dacilor, condus de regele Decebal, care a fost transformat în provincie romană (Transilvania, Banatul, Oltenia şi o parte din Muntenia de mai târziu). În urma acestor schimbări de ordin politicteritorial, s-au creat condiţii favorabile pentru propovăduirea Ortodoxiei şi în nordul Dunării. Se poate vorbi de anumiţi „misionari neoficiali” recrutaţi dintre colonişti, soldaţi din armată romană, negustori sau sclavi, care TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 26, Decembrie 2009

îmbrăţişaseră credinţa creştină înainte de a veni în Dacia. În secolul al III-lea, numărul acestor misionari laici a sporit prin anumiţi robi creştini - pe care goţii din teritoriile nord-dunărene, îi aduceau aici din Asia Mică, unde creştinismul era deja cunoscut şi chiar bine dezvoltat. Din rândul acestor sclavi, unii erau hirotoniţi episcopi, preoţi şi diaconi, continuându-şi misiunea apostolică în spaţiul în care erau surghiunuiţi, în ciuda condiţiei sociale inferioare pe care o aveau. În imperiului roman, propovăduirea Evangheliei a întâmpinat multe greutăţi, datorită faptului că creştinismul a fost persecutat şi nerecunoscut în mod oficial până în anul 313 - când împăratul Constantin cel Mare (306-337) a acordat libertate, prin cunoscutul Edict de la Milan.

După retragerea administraţiei şi a legiunilor romane din provincia Dacia, prin anii 271-275, s-au creat condiţii prielnice pentru răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Pentru secolul al IV-lea, există primele dovezi arheologice privind existenţa unor lăcaşuri de cult în teritoriile daco-române nord-dunărene. În actul martiric al Sfântului Sava Gotul, care şi-a dat viaţa pentru Hristos prin părţile Buzăului, la 12 aprilie 372, se relata că el „cânta psalmi în biserică”. Fireşte că toate aceste lăcaşuri de cult presupun existenţa unor slujitori ai Bisericii şi a unei organizări bisericeşti. Alte mărturii mai convingătoare a existenţei creştinismului în spaţiul carpatodanubiano-pontic sunt grăitoare prin numărul mare de mucenici mărturisitori ai numelui lui Hristos, care au trăit în acest spaţiu.

Ierarhia bisericească Toate informaţiile de mai sus duc la constatarea că trebuia să existe şi o organizare bisericească în teritoriul străjuit de Munţii Carpaţi, Marea Neagră şi Dunăre. Primii episcopi, hirotoniţi de însuşi Sfântul Andrei, au hirotonit pe alţii, chiar în condiţiile în care credinţa creştină nu era încă recunoscută legal. Izvoarele istorice au dovedit că, încă de la începutul secolului al IV-lea, deci îndată după promulgarea edictului de la Milan din 313, sunt atestate documentar aproximativ 15 scaune episcopale în diferite cetăţi de pe malul drept al Dunării, în provinciile române Pannonia Inferior, Dacia Ripensis şi Moesia Inferior (azi în Iugoslavia şi mai ales Bulgaria) - la Sirmium, Singidunum, Viminacium, Oescus, Bononia, Marcianopolis, Novae, Appiaria, Abbvitus, Durostorum, ai căror ctitori au participat la lucrările unor Sinoade ecumenice sau locale.

Se presupune chiar că acestea erau şi mai vechi, pentru că în jurul anului 300, în cursul persecuţiei lui Diocleţian, în cetăţile respective au suferit moarte mucenicească un mare număr de slujitori ai sfintelor altare. În nordul Dunării se cunoaşte un singur episcop şi anume Teofil „al Gothiei”, participant la lucrările Sinodului ecumenic I de la Niceea din anul 325. Titulatura lui se explică prin aceea că la data respectivă teritoriile nord-dunărene erau sub stăpânirea goţilor. În anul 336 a fost hirotonit la Constantinopol un ucenic al lui Teofil, Ulfila, unul din mării misionari din ţinuturile nord-

6

dunărene. Potrivit relatărilor istoricului Filostorgiu, el „a fost hirotonit episcop pentru toţi creştinii din ţara getică”, deci dintr-o ţară ai cărei locuitori erau consideraţi că „geţi” (acum daco-romani). Reîntors în nordul Dunării, el a propovăduit în limbile gotică, latină şi greaca. La început, episcopul Ulfila a fost ortodox, dar mai târziu a devenit eretic, împărtăşindu-se de erezia lui Arie. Prin anul 348 a fost nevoit să se refugieze în sudul Dunării, din cauza persecuţiilor îndreptate împotriva creştinilor. Astfel, după retragerea episcopului Ulfila, au activat în nordul Dunării mai mulţi episcopi ortodocşi, proveniţi din episcopiile de la sud de Dunăre, dar şi aşa-numiţii horepiscopi (episcopi misionari).

Bazilica paleo-creştină Niculiţel - una dintre cele mai vechi construcţii de cult creştin din România, datând de la sfârşitul sec. IV - începutul sec. V, d.Hr. În cripta bazilicii, declarată unică în Europa, au fost găsite şase trupuri, dintre care patru erau cunoscute în scrierile de la Constantinopol, unde figurau ca mucenici. Numele lor, aşa după cum o atestă şi inscripţia grecească în piatră găsită în apropierea lor, erau Zotic, Aitala, Camasie şi Filip.

În secolul al VI-lea, Scythia Minor devenise provincie mitropolitană, iar titularul ei devenise mitropolit, având 14 episcopii sufragante, în principalele oraşe ale provinciei. Toate aceste scaune episcopale - inclusiv Tomisul erau în legătură directă cu Patriarhia din Constantinopol, noua capitală a imperiului, principiu consfinţit printr-o hotărâre a Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Deci, erau legaţi de Roma prin limbă, iar de Constantinopol prin credinţă. Răspândirea masivă a creştinismului în teritoriul dintre Dunăre şi Mare este confirmată şi de cele aproximativ 35 de biserici din secolele IV-VI descoperite în principalele centre urbane ale provinciei, la Tomis, Callatis (azi Mangalia), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Histria (Istria), Axiopolis (Cernavodă), Troesmis (Iglitia), Dinogetica (Garvan) etc. Din toate acestea, se poate desprinde constatarea că la daco-romani procesul de încreştinare a durat câteva secole, fiind rezultatul contactului direct al populaţiei autohtone şi al coloniştilor cu propovăduitorii ortodoxiei, ce luase locul păgânismului.

Evoluţia Ortodoxiei în spaţiul carpato-danubiano-pontic între secolele VII-XII În jurul anului 600, întreaga organizare bisericească de la Dunărea de Jos s-a prăbuşit sub presiunea triburilor avaro-slave. Prin aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică, legăturile daco-romanilor din nordul Dunării cu populaţiile romanizate din sudul ei au slăbit. Dar procesul de romanizare şi încreştinare fiind încheiat, strămoşii noştri au putut să asimileze unele grupuri de popoare cu care au fost nevoiţi să convieţuiască. Iar Ortodoxia - ca formă desăvârşită de manifestare religioasă - au reuşit să o impună şi popoarelor migratoare aşezate la noi, ea devenind astfel un factor de cultură şi de civilizaţie în rândul acestora. În schimb, slavii au reuşit să impună limba slavă în cultul Bisericii noastre - începând cu secolul al X-lea - care s-a menţinut până în secolul al XVII-lea. Descoperirile arheologice, precum bisericuţe rupestre şi aşezări mănăstireşti (secolele IX-XI, după unii istorici chiar din secolele IVXII) - toate acestea atestă faptul că viaţa bisericească a continuat şi după invazia triburilor migratoare.

Mănăstirea Vodiţa din judeţul Mehedinţi reprezintă cea mai veche ctitorie voievodală atestată documentar şi totodată primul aşezământ monahal din ţara noastră, administrat autonom (samovlastie) după regulile bisericii răsăritene, statornicite de Sfântul Vasilie cel Mare. Ea a fost ctitorită între anii 1370-1372, de către Sfântul Nicodim de la Tismana, printr-o danie a voievodului Vladislav I.

În teritoriile intracarpatice, începând cu secolele IXX, odată cu cristalizarea primelor formaţiuni politice cunoscute (Gelu în Transilvania, Menumorut în Bihor şi Arad, Glad în Banat), locul episcopilor misionari a fost luat de episcopii eparhioţi, adică responsabili administrativi şi duhovniceşti ai unor episcopii. În noua situaţie politică, cu conducători care îşi aveau reşedinţa în cetate, fiecare conducător politic voia să aibă în cetatea sa un episcop, care să-şi întindă cârmuirea peste preoţii şi credincioşii din formaţiunea politică respectivă. Astfel de episcopii ortodoxe româneşti au fost atestate la Dăbâca, centrul stăpânirii lui Gelu Românul, la Alba-Iulia, pe lângă conducătorul politic de acolo, la Biharea, centrul stăpânirii lui Menumorut, la Morisena, pe lângă ducele Glad. Într-o diplomă a împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul al Bizanţului (976-1025) din anul 1020, era menţionat un castru episcopal la Dibiscos (Timişoara de azi).

Incursiunea catolicismului în spaţiul carpatodanubiano-pontic După cotropirea Transilvaniei de către regatul catolic maghiar (secolele XI-XIII), în locul vechilor formaţiuni politice româneşti s-au creat aşa-numitele comitate (Bihor, Alba, Hunedoara etc). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu instituţiile bisericeşti ale românilor, adică în locul episcopiilor ortodoxe de aici au luat naştere episcopii catolice

TRADIŢIA ORTODOXĂ

7

Nr. 26, Decembrie 2009

maghiare. Deci, odată cu crearea comitatului Bihor, cu reşedinţa în Biharea, în locul episcopiei ortodoxe s-a creat o episcopie latină, mutată în curând la Oradea, unde a rămas până aproape de zilele noastre. Tot astfel, sediul comitatului Alba a fost stabilit în Alba-Iulia, unde s-a creat şi o episcopie romano-catolică în locul celei ortodoxe. Episcopia catolică de Morisena (Cenad) a fost creată de regele Ştefan al Ungariei, în anul 1038, după ce a cucerit cetatea de la principele Ahtum. Tot în acest timp, în mănăstirea ortodoxă Sfântul Ioan Botezătorul au fost aduşi călugări latini (catolici). Deci, episcopiile catolice din Transilvania au luat fiinţă pe locul vechilor scaune episcopale ortodoxe de la Biharea (Oradea), Alba-Iulia şi Morisena. În ciuda acestor schimbări şi a politicii de catolicizare a românilor dusă de regii Ungariei, instigaţi de papă, organizarea bisericească a românilor ortodocşi a supravieţuit.

Evoluţia Ortodoxiei în spaţiul carpato-danubiano-pontic între secolele XII-XV Chiar şi în vremea acestor condiţii grele pentru adevărata credinţă, românii ortodocşi transilvăneni aveau deja o organizaţie bisericească superioară, lucru atestat de existenţa unor mănăstiri ortodoxe din secolele XI-XIV, unele dispărute, altele rămase numai sub forma unor ruine. În 1204 regele Emeric al Ungariei informa pe papa Inocenţiu III, că unele biserici „ale călugărilor greci”, adică ortodocşi, din regatul său, se ruinează „din lipsă de grijă a episcopilor diocezani şi din pricina acelor greci înşişi”. Aceasta confirmă faptul că în Transilvania fiinţau - încă din secolul al XII-lea - puternice nuclee de viaţă monahală ortodoxă, care presupun şi existenţa unor ierarhi, care să îndrume întreaga activitate bisericească. În afară de acestea, în toată Transilvania existau numeroase biserici româneşti de piatră, dar şi multe locaşuri monahale, din care unele dăinuiesc până astăzi, cele mai multe în judeţul Hunedoara, ctitorii ale cnejilor români din acele locuri, toate din secolele XIV-XV. În actele medievale sunt menţionaţi - începând cu a două jumătate a secolului XIV - numeroşi protoierei, preoţi şi egumeni, care slujeau în bisericile şi mănăstirile respective după rânduiala Ortodoxiei. Existând atâtea biserici şi mănăstiri, precum şi egumeni, preoţi şi călugări, în mod firesc trebuie să admitem că au existat şi episcopi care să sfinţească bisericile şi mănăstirile respective, să hirotonească preoţi, să numească protoierei şi egumeni.

Pentru existenţa unor episcopi români din Transilvania pledează şi numeroasele măsuri de asuprire luate de papi sau de regii maghiari (îndeosebi de Ludovic cel Mare în 1366 şi Sigismund de Luxemburg în 1428) împotrivă Bisericii Ortodoxe româneşti de aici. Asemenea măsuri nu erau necesare decât împotriva unei Biserici bine organizate şi nicidecum împotriva unor creştini izolaţi şi fără cârmuitori bisericeşti, care ar fi putut fi convertiţi uşor la catolicism. Toate acestea constituie mărturii sigure asupra continuităţii elementului românesc ortodox în teritoriile intracarpatice.

Pentru secolele XIII-XIV, avem o serie de ştiri şi despre viaţa bisericească a românilor de la sud şi est de Carpaţi. Astfel, este atestată documentar o Mitropolie cu

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 26, Decembrie 2009

reşedinţa la Vicina, localitate identificată de cei mai mulţi cercetători cu oraşul Isaccea de azi, vechiul Noviodunum, pe malul drept al Dunării, în apropierea Deltei. Ierarhii de la Vicina (Teodor, Luca, Macarie, Chiril, Iachint) erau greci de neam, aflaţi sub jurisdicţia directă a Patriarhiei din Constantinopol. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, însemnătatea Vicinei a început să scadă, datorită deselor incursiuni ale tătarilor din nordul Mării Negre. Cetatea a ajuns în stăpânirea lui Basarab I, domnul Ţării Româneşti.

Ultimul mitropolit de Vicina, Iachint, va fi mutat de domnitorul Nicolae Alexandru Basarab în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei (Ţara Românească), act recunoscut de Patriarhia Ecumenică în 1359.

Mănăstirea Râmeţi - unul dintre cele mai vechi aşezăminte călugăreşti din Transilvania. Biserica veche, important monument de arhitectură românească, ce datează de la anul 1215, a fost aproape distrusă în anul 1762, de către armata catolică. După anul 1940, ieromonahul Evloghie Oţa (†1979), viitor episcop al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, va rămâne aici vreme de 15 ani, ca stareţ al acestui lăcaş, rectitorind această străveche vatră de rugăciune, descoperind totodată moaştele Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeţi.

O scrisoare a papei Grigorie IX, din 14 noiembrie 1234, amintea de nişte „pseudo-episcopi de ritul grecilor”, în regiunile de curbură ale Carpaţilor, în apropiere de episcopia catolică a cumanilor, înfiinţată cu câţiva ani înainte. Episcopii blamaţi de ereticul papă Grigorie IX erau de fapt episcopi ortodocşi români, deoarece cancelaria papală medievală numea pe toţi episcopii ortodocşi drept „pseudoepiscopi” şi „greci”, indiferent de originea lor etnică. Tot aşa, din diploma oferită de regele Bela al IV-lea al Ungariei cavalerilor ioaniţi, la 2 iunie 1247, în care erau menţionate formaţiunile politice conduse de voievozii Litovoi pe Jiu, în Oltenia, şi Seneslau pe Argeş şi cnejii Ioan şi Farcaş, ambele în dreapta Oltului, aflăm de existenţa unor „arhiepiscopi şi episcopi”, fireşte tot de neam român. Deci, pe lângă fiecare formaţiune politică exista şi câte un conducător bisericesc - episcop. În Moldova sunt atestaţi ierarhi ortodocşi în „ţara bolohovenilor”, a „berladnicilor” şi a „brodnicilor”, amintite în izvoarele medievale.

8

Războiul mincinos al unor „ortodocşi”… cu numele (I)

Replică dată unui articol găzduit de un site ce se luptă din răsputeri împotriva Adevărului „Acolo unde este ierarhul care drept învaţă Cuvântul Adevărului, care merge pe urmele Sfinţilor Părinţi în mijlocul turmei sale, acolo este Biserica lui Hristos. Vai nouă dacă, în loc să vedem Biserica în ierarhul ce propovăduieşte şi mărturiseşte Adevărul, noi privim către un anume ierarh pentru că este patriarh într-un oraş mare, fie el şi Capitala, dar rămânem nepăsători faţă de propovăduirea lui! Astfel făcând, vom merge împreună cu el la pierzarea sufletelor noastre!” Părintele Ambrozie Fontrier

Rândurile ce urmează se vor a avea un răsunet în mintea celor ce le vor citi, spre a nu fi privite doar ca un simplu exerciţiu intelectual al duelului dintre două concepţii religioase. Vrem să aducem în prim plan articolele şi discuţiile aprinse iscate pe marginea lor, postate pe situl razbointrucuvant.ro, care poate multora vă este cunoscut, atenţionându-vă, totodată, să vă feriţi de astfel de lupi îmbrăcaţi în piele de oaie, care încearcă smintirea turmei ortodox-cugetătoare, căutând să le vâneze sufletele spre pierzarea veşnică.

Este binevenită precizarea că, în momentul de faţă, site-ul razbointrucuvant (şi altele care poate îi vor urma exemplul şi se vor înscrie pe acelaşi calapod, gen revista Presa Ortodoxă) deţine reţeta de succes perfect înşelătoare – luând articole anti-Sistem (AS) [a se vedea comunicatele de presă şi luările de poziţie în privinţa introducerii microcipurilor, vaccinurilor obligatorii şi a supravegherii globale], şi combinându-le cu o mărturie teologică anti-Ortodoxă. Ingredientele acestui veritabil „ghiveci” neortodox aduc respectivului site succesul propagării mesajului perfid şi mincinos pe care îl transmite în rândul celor care îl urmăresc, tocmai datorită existenţei acestor articole antisistem, tratate foarte limpede şi logic, ce aparent ar presupune şi o Ortodoxie neîntinată.

La câteva săptamâni de la neinspirata postare pe siteul razbointrucuvant a articolului „Părintele Mihai Aldea către un frate stilist - extrase dintr-un mesaj din care putem învăţa toţi”, găsim de cuviinţă să scriem aceste rânduri, tocmai pentru faptul că nu putem accepta ca Predania Bisericii să fie nesocotită şi încălcată prin falsele exemple sau învăţăturile de neurmat ce sunt răspândite în spaţiul public virtual sau al presei scrise.

Fără a ne scăpa asemănarea de titlu cu prima scrisoare din capitolul „Despre stilism” al lui Epifanie Theodoropulos [din cartea Cele două extreme – Ecumenismul şi stilismul, ce a fost amplu tratată şi combătută într-un serial găzduit de paginile revistei Catacombele Ortodoxiei (nr. 35-38)], din a

cărui teologie slugarnică se vede bine că îşi trag seva otrăvită aceşti neo-ortodocşi fals-tradiţionalişti, din raţiuni ce imediat vor fi clarificate, ne vom începe pledoaria cu finalul articolului mai sus menţionat al „războinicilor” întru minciună şi agresivitate. Articolul se termină cu un mesaj adresat personal celor de la site de către părintele Mihai Aldea şi care, într-o măsură mai mare sau mai mică, ne vizează şi pe noi. Anume ne referim la fraza „Nu vreau să intru în discuţii contradictorii cu nimeni, deci v-aş ruga să nu încercaţi să-mi replicaţi.” Având în vedere această dorinţă clar exprimată, ar fi nepotrivit să ne adresăm cu această ocazie părintelui Aldea cu vreo argumentaţie, căci din capul locului înţelegem că nu doreşte cumva nici să afle că greşeşte, motiv pentru care

scriem doar pentru căutătorii sinceri ai adevărului. Este evident că autorul acelui articol îi consideră nişte înşelaţi pe aceia care încearcă să îi arate că Biserica Ortodoxă Română (de stil nou, din care şi el face parte, ca preot) se află în acest moment în schismă faţă de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Este mare păcat că el este adept al concepţiei papiste a infailibilităţii ierarhilor, care este în sine o mare rătăcire dogmatică!

Pentru că textul deşi nu este foarte lung, conţine multe idei greşite, este util să ne aplecăm peste toate frazele sale şi să încercăm să risipim confuzia şi minciuna pe care le propagă. Punctual, vom demonta falsele ipoteze, defalcând textul părintelui în mai multe fragmente, pe care le vom reproduce încadrate în ghilimele şi cu o culoare distinctă, tocmai pentru evidenţiere. Iată prima afirmaţie a părintelui: „… De pildă, atunci când a fost lepădarea de Hristos de la Ferrara-Florenţa toţi ierarhii mari au căzut, de la cei de Constantinopole la cei ai Moscovei.”

Fără să îşi dea seama, părintele încearcă să argumenteze exact cu opusul a ceea ce Biserica a păstrat din perioada respectivă. În primul şi în primul rând, se încearcă crearea unei confuzii privind participanţii la acel sinod, care au fost mai mulţi ai latinilor, iar dintre cei ai părţii ortodoxe, bizantinii erau cei invitaţi şi evident majoritari, conduşi de împărat, la care se alătura exarhul Patriarhului Antiohiei.

La Ferrara a ajuns într-adevăr şi Mitropolitul Isidor al Kievului cu însoţitorii săi, dar celelalte patriarhate nu au fost reprezentate şi Sfântul Marcu al Efesului la chiar ulterior şi-au arătat Consiliul de la Ferrara-Florenţa, dezaprobarea faţă de falţinându-l sub picioare pe ereticul sa unire, aşa cum a făpapă Eugenie cut-o şi Biserica Rusiei în ansamblul său. Dintre ierarhii participanţi la Sinodul tâlhăresc de la Ferrara-Florenţa, nu toţi ierarhii au căzut, ci Sfântul Mitropolit Marcu al Efesului a apărat învăţătura Ortodoxă.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

9

Nr. 26, Decembrie 2009

Ce mai zice în continuare părintele? Iată ce aberaţii dogmatice scorneşte: „De aici ar rezulta că nu mai există Ortodoxie de atunci, dacă e să credem în erezia căderii automate din har.”

Cât priveşte acuzaţia nefondată de propovăduire a „ereziei” căderii automate din har, noi credem şi mărturisim că doar Dumnezeu judecă şi hotărăşte când anume îşi ridică Darul Său dintr-o anumită Biserică, şi este lucru clar că El nu lucrează şi nu judecă după măsuri şi cugete omeneşti. Însă raţionamentele şi ipotezele fictive ce ne sunt propuse de către părintele Mihai Aldea, şi anume cele de dispariţie a Ortodoxiei după Sinodul respectiv, dovedesc o parcurgere complet superficială a istoriei pline de tumult a acelei perioade ce a urmat. Ortodoxia a fost apărată şi păstrată pe teritoriul Papei Eugenie, într-adevăr de către un singur mitropolit grec; dar acasă, în ţările ortodoxe, poporul ţinea cu adevărat dreapta-credinţă (şi această nu este o simplă speculaţie hazardată) şi nu a avut nici o părtăşie cu ereticii, până când aceştia nu s-au pocăit (iar care dintre ei s-au pocăit, au fost reprimiţi în Biserică). În acest sens, reproducem următorul pasaj chiar din cartea Stâlpii Ortodoxiei – Sf. Fotie cel Mare, Sf. Marcu Evghenicul, Sf. Grigorie Palama, apărută în anul 2008 la Editurile Cartea Ortodoxă şi Egumeniţa: „Bizantinii nu au primit unirea şi au nesocotit toate îndemnurile partizanilor ei. O tăcere aproape dureroasă învăluia Biserica atunci când, în vremea Postului Mare din 1440, bisericile au fost goale şi nu s-au ţinut slujbe. Nimeni nu voia să slujească cu episcopii care semnaseră.

1. Weiler-la-Tour (Luxemburg) – Slujbă ecumenică în biserica Sf. Nicolae, co-prezidată de arhiep. Frank, ep. Atenagoras de Sinopi (asistentul mitrop. Pantelimon al Belgiei, ce aparţine de Patriarhia Ecumenică) şi reprezentanţi ai cultelor anglicane şi protestante din Luxemburg, printre care şi o femeie „episcop”. În timpul vecerniei ecumenice, s-a „sfinţit” şi o... „litie pentru mult-dorita unitate a Bisericilor... ” 2. Amabilităţi ecumeniste, schimbate cu ocazia vizitei Patriarhului Ecumenic Bartolomeu la Vatican, 29.06.2009.

Imagini de la slujbe şi întruniri ecumenice - dovezi de netăgăduit ale apostaziei Bisericilor ortodoxe oficiale.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 26, Decembrie 2009

Cu toate acestea, aproape întreaga curte şi întregul episcopat era în mâinile unioniştilor. […] Profesorii, dregătorii şi chiar şi cei din oaste erau de obicei la fel de cultivaţi că şi preoţii. Mulţi dintre ei erau foarte bine pregătiţi în teologie şi se simţeau foarte bine pregătiţi spre a lua parte oricând la discuţii teologice, chiar şi pe străzi şi prin pieţe. Nimenea în Bizanţ nu socotea că teologia este numai în grija preoţilor. Şi fiindcă în Bizanţ erau atâţia teologi râvnitori, fie de meserie, fie simpli îndrăgitori, mirenii păstrau cu osârdie dreapta slujire, dreapta credinţă şi predaniile. […] Exista o opinie publică bine închegată care nu şovăia să-l critice nici pe împărat, nici pe ierarhi.” (...) „De îndată ce călătorii au ajuns pe ţărm, locuitorii Constantinopolului i-au copleşit pe Episcopi cu întrebări, zicând: «Cum s-a încheiat Sinodul? Am izbândit?»” Iată, vedem bine cu ce scop şi gând au fost aleşi episcopii de către popor: pentru ca Ortodoxia să biruiască, fiind unicul Adevăr! Înşiruim mai departe raznele teologice ale părintelui Mihai Aldea: „Şi dacă atunci a dispărut harul, acum nu-l mai are nimeni, că nu avea de la cine să-l moştenească!”

Harul lui Dumnezeu nu a dispărut deloc - mai întâi pentru că este doar în voinţa lui Dumnezeu, iar în al doilea rând, pentru că s-a dat o atât de mare luptă pentru a străluci în cele din urmă lumina nepătată a Ortodoxiei. Învăţătura eretică a fost lepădată cu totul şi cu hotărâre de către acei ierarhi ce se făcuseră eretici, dar care au înţeles înşelarea în care căzuseră şi au dorit să fie reprimiţi înapoi de Biserică, exact ceea ce nu au făcut, nici acum nu fac şi nici nu ar da semne că ar dori să facă ierarhii Bisericilor oficiale – să lepede întru totul erezia ecumenismului, cu tot cu inovaţia ei calendaristică şi să ceară, cu pocăinţă, reprimirea în Biserica lui Hristos. Următoarele rânduri din aceeaşi carte trebuie să fie pildă de îndreptare şi pocăinţă pentru ierarhii ecumenişti şi iubitori de eretici din prezent: „Episcopul Antonie al Iracliei şi cu ceilalţi au răspuns cu adâncă întristare: «am schimbat buna cinstire cu necinstirea, am trădat credinţa cea curată; am schimbat ortodoxia cu heterodoxia, şi trădând jertfa cea curată de mai nainte, ne-am făcut azimiţi [n.ed.: catolici].» Oamenii au întrebat: «aţi semnat?» Cu multă părere de rău ei au răspuns: «francii… ne-au silit» însă oamenii au stăruit: «latinii v-au bătut, ori în temniţă v-au aruncat?» Ei au răspuns: «nelegiuită hotărâre! Smulgeni-s-ar limbile ce au rostit învoirea cu latinii»”!

Oare patriarhatele Bisericilor oficiale îşi mai pleacă urechea surdă la glasul poporului credincios, sătul până peste cap de vânzarea credinţei prin negoţuri străine de Dumnezeu?

Iar părintele Mihai Aldea îşi continuă netulburat monologul: „Mai ales că nici Sfântul Marcu al Efesului nu s-a apucat - ce greşeală!, nu-i aşa? - să facă biserică separată!”

Autorul articolului îşi exprimă o părere personală eronată, şi anume aceea că sinoadele tradiţionaliste,

10

păstrătoare ale vechiului calendar şi a Predaniei neschimbate, au întemeiat o Biserică separată. Prin aceasta, el dă dovadă de faptul că încurcă această părere - a sa şi a altora ca el - cu noţiunea de îngrădire de eretici şi erezie, bine fundamentată canonic şi foarte des întâlnită în istoria Bisericii, adică exact ceea ce a făcut Sfântul Marcu şi toţi credincioşii care l-au urmat. Probabil părintele nici nu mai vede vreo aplicabilitate practică a părţii a II-a a Can. 15 Sinod I-II Constantinopol, sau îl crede probabil prea învechit pentru a putea fi aplicat. Mare rătăcire! Toată discuţia şi polemica din prezent, ce este iscată pe seama vechilor calendarişti, se opreşte într-un singur punct, foarte nevralgic pentru inovatorii în cele ale credinţei, şi anume cel al ne-comuniunii acestora cu ierarhii apostaţi şi inovatori, de care s-a ferit şi Sfântul Mitropolit Marcu al Efesului şi cei care l-au urmat (aici fiind cuprinşi chiar şi cei care s-au pocăit, după ce anterior mărturisiseră eretic): „Între timp, toţi râvnitorii dreptei slăviri, călugării aghioriţi şi chiar preoţii din sate s-au adunat în jurul lui Marcu şi îl cinsteau ca pe un erou. […] Cum era de aşteptat, Marcu a refuzat dregătoria scaunului patriarhal. Antonie al Iracliei, cuprins de remuşcări, a lepădat pe faţă unirea, […] a refuzat cinstea de patriarh, socotindu-se vinovat.” În decursul istoriei Bisericii, îngrădirea ortodocşilor faţă de Bisericile locale în care se propovăduiau eresuri, cum de pildă discutam aici de Patriarhia de Constantinopol, nu a fost considerată niciodată un semn de schismă sau de creare a unei noi biserici. Ci în Biserica Ortodoxă, o Biserică locală intră în schismă nu raportat la construcţiile sale, ci în raport cu conţinutul credinţei, cu Ortodoxia, adică raportat la mărturia scripturistică şi patristică ce a fost transmisă prin trăire de-a lungul secolelor. Va urma

Dragostea de mucenicie (II)

Primii mucenici ai Noului Testament şi mărturia lor despre Mântuitorul Focul pe care Domnul a venit să-l arunce pe pământ (Lc. 12, 49) nu s-a stins: el a fost aprins de miile de făclii ale sufletelor pline de iubirea lui Hristos. În primele două generaţii creştine, printre bărbaţii apostolici, găsim cele mai înalte exemple de mucenicie îndurată pentru mărturisirea credinţei. Mucenicia a apărut ca o continuare nemijlocită a slujirii apostolice în lume. În rândul primilor mucenici se află cei mai apropiaţi ucenici ai Sfinţilor Apostoli: dintre cei 70 de Apostoli - Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan (27 decembrie, anul 34 d.Hr.); întâia Muceniţă cea întocmai cu Apostolii -Tecla din Iconia (24 septembrie); Sfinţii Mucenici Antipa, episcopul Pergamului (martirizat la 11 aprilie, anul 68); Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (20 decembrie 107); Policarp, episcopul Smirnei (23 februarie 167).

Sfântul Climent al Alexandriei spune că Sfântul Apostol Petru „văzând-o pe soţia sa dusă la chinuri, s-a bucurat de chemarea ei la lăcaşurile de sus. Strigând-o pe nume, îmbărbătând-o şi alinând-o, a zis către ea: „Adu-ţi aminte de Domnul!” Cel mai mare Apostol a dat exemplu de lăsare în voia lui Dumnezeu - nu numai prin viaţa sa, dar şi prin viaţa celui mai drag om al său, fiind o pildă de credinţă tare, care vede dragostea lui Dumnezeu şi răsplătirile cereşti viitoare mai clar decât vede realităţile pământeşti prezente, din care fac parte chinurile şi moartea.

Numele de „întâi mucenic” îi este atribuit după vrednicie de Sfânta Biserică primului dintre cei şapte numiţi arhidiaconi - Sfântul Ştefan, care a fost unul dintre cei 70 apostoli. Sfântul Evanghelist Luca ne relatează foarte amănunţit cuvântarea de apărare a Sfântului Ştefan rostită înaintea iudeilor (cf. Fapte 7, 2-53). În esenţă, mărturisirea aceasta este prima apologie creştină, iar tot fragmentul din cartea Faptelor care face referire la Sfântul Ştefan reprezintă primele Acte martirice. Într-adevăr, fapta lui Ştefan a fost acel punct, acel moment în care societatea iudaică s-a împărţit definitiv în prigonitori şi prigoniţi. Prigoniţii - ucenicii lui Hristos, apostolii, şi toată mulţimea celor credincioşi (cf. Fapte 4, 32), care alcătuiau Biserica Creştină primară - erau gata să meargă la moarte pentru a mărturisi că Domnul Iisus este Adevăratul Mesia făgăduit, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu întrupat. Şi Sfântul Ştefan a fost primul martor în cel mai direct sens al cuvântului, spunând înainte de moarte cuvintele: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Fapte 6, 15) – a adeverit el, iar mărturia lui a fost cu atât Sfânta Mare Muceniţă Tecla, cea întocmai cu mai convingătoare întrucât, datorită vedeniei, toţi cei ce şedeau în Apostolii (24 septembrie ) sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger.

Alături de Sfântul Ştefan, Sfânta Tecla din Iconia este numită întâia muceniţă. Ea a fost ucenica apropiată a Sfântului Apostol Pavel, care a chemat-o nu numai la viaţa în Hristos, dar şi la fecioria cea îngerească pentru Hristos. În viaţa ei este remarcabil faptul că în timpul chinurilor Domnul i S-a arătat sfintei muceniţe luând chipul lui Pavel, ceea ce înseamnă că drumul muceniciei este tot un drum apostolesc. Şi acest drum i-a dus pe mărturisitori întru bucuria

TRADIŢIA ORTODOXĂ

11

Nr. 26, Decembrie 2009

Domnului lor. Mucenicii sunt martorii Adevărului - ai lui Hristos, iar mucenicia în general este mărturia şi dovada adevărului Creştinismului. În ciuda faptului că fiecare învăţătură, sistem filosofic sau religie are persoanele sale eroice, care se jertfesc (inclusiv până la moarte), ele nu determină nicicum conştiinţa (mentalitatea) de masă a orientării sau a confesiunii lor. Majoritatea rămân spectatori, uneori chiar fară să-şi însuşească entuziasmul eroic. Însă în Creştinism nu a fost, nu este şi nu va fi deloc aşa. Dacă trebuie să vorbim despre nevoitorii excepţionali - de exemplu, despre primii mucenici şi marii mucenici atunci vom vorbi, pentru că există multe mărturii despre viaţa şi suferinţele lor. În nevoinţa lor există trăsături tipologice comune, care le sunt caracteristice tuturor mucenicilor ce şi-au dat viaţa pentru Hristos, însă aceste trăsături s-au manifestat în mucenicia acelor sfinţi cum sunt, de exemplu, Marele Mucenic Gheorghe, doctorul fără de arginţi Pantelimon, Sfântul Nichita, marile muceniţe Varvara, Ecaterina, Irina, Parascheva, mai clar, mai amplu, mai expresiv.

hhhhhhhhh

Acest lucru nu înseamnă deloc că mucenicia majorităţii primilor creştini a fost simplă sau modestă. În Roma se păstrau în taină numele preoţilor şi ale dascălilor; se păstrau în taină intrările în catacombe şi aşezarea lor. Dar se întâmpla ca adăposturile creştinilor să fie descoperite în zilele prigoanelor. Atunci pierirea lor devenea inevitabilă.

Astfel, împăratul Numerion, aflând că o mulţime de bărbaţi, femei şi copii şi-au găsit adăpost în catacombele din apropierea drumului Salara (Via Salaria), a poruncit să se zidească cu pietre şi să se astupe cu nisip intrarea în subteran, şi toţi creştinii care se ascundeau acolo au murit.

Uneori soldaţii romani, găsind intrarea, coborau în catacombe şi îi omorau pe toţi cei care se aflau acolo. Alături de acest martiriu în masă, nevoit, a existat în permanenţă şi mucenicia voită, conştientizată şi însuşită de creştini nu în mod independent, ci cu voia lui Dumnezeu.

Colosseum - simbol al Romei antice şi probabil cel mai impresionant edificiu al Imperiului Roman. Construcţia sa a început în anul 72 d.Hr, de către împăratul păgân Vespasian. El avea o capacitate de 50 000 de locuri, ocupate de tot atâţia spectatori, dornici să vadă execuţiile publice ale creştinilor arşi de vii, daţi la fiare sălbatice sau puşi să se lupte între ei până la moarte.

S-a păstrat şi un episod înduioşător din vremurile persecuţiilor. Odată, pe drumul Aurelia, garda îi ducea la tortură pe Artemie, Candida, soţia lui, şi pe tânăra lor fiică, Paulina. Pe drum a apărut dintr-o dată o mulţime de creştini, în fruntea căreia mergea preotul Marcel. Garda s-a TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 26, Decembrie 2009

speriat şi a fugit. Tinerii creştini au alergat după soldaţi şi au încercat să-i înduplece. Între timp, preotul i-a dus pe cei osândiţi la moarte în biserica subterană, a slujit Liturghia şi i-a împărtăşit. Ieşind de acolo, s-a apropiat de soldaţi şi le-a spus: «Am putea să vă ucidem, dar nu dorim să vă facem nici cel mai mic rău. Am putea să-i izbăvim pe fraţii noştri osândiţi la moarte, dar nu vom face acest lucru. Împliniţi, dacă îndrăzniţi, nedreapta sentinţă!». Soldaţii s-au tulburat, totuşi nu au vrut să nu se supună ordinelor date lor şi s-au grăbit să-i omoare pe creştinii osândiţi. Trupurile lor au fost luate şi îngropate în catacombe.

Nouă ne este practic peste puteri să înţelegem înălţimea unui asemenea mod de gândire, când jertfele nu vor să piardă cununa, iar fraţii lor, făcându-le bine împlinitorilor pedepsei, nu împiedică, ci ajută la înfăptuirea dorinţei celei dragi a mucenicilor, întărindu-i în nevoinţa lor prin Sfintele Taine. În dragostea lor, care biruie moartea, în suferinţele lor, aceşti mucenici - bărbaţi, femei, copii creştini - s-au unit tot mai mult cu Hristos, chiar în timpul suferinţelor dobândind cea mai mare bucurie. Aşadar, caracteristicile mucenicilor creştini au fost dragostea şi deosebita bucurie a harului. Suferinţele şi moartea nu le-au îndurat pur şi simplu ca pe un rău puternic şi de neînlăturat, ci le-au călcat în picioare maiestuos, prin dragoste şi har.

Un monument deosebit de convingător al acestei înalte stări duhovniceşti este Epistola către Romani a Sfântului Mucenic Ignatie Teoforul. El îşi aşteaptă moartea şi se roagă să nu fie împiedicat să-I aducă lui Dumnezeu vărsarea lui de sânge. Sfântul Mucenic Ignatie nu numai că îndură chinurile, dar aşteaptă chinurile şi moartea „ca să sufere împreună cu Hristos”. Este aşteptarea acelui pahar pe care l-a băut Hristos, a acelui botez prin sânge cu care S-a botezat Hristos.

Sfântul îi roagă pe romani să nu mijlocească pentru eliberarea sa: „...Mi-e greu să ajung la Dumnezeu dacă voi mă jeliţi. Mă simt minunat să apun (ca soarele) dinspre lume spre Dumnezeu, ca să strălucesc în El. Vreau să fiu al lui Dumnezeu: nu mă înapoiaţi lumii. Daţi-mi drumul către Lumina cea Curată... Lăsaţi-mă să fiu următorul chinurilor Dumnezeului meu”.

La vremea sa, Apostolul Pavel i-a scris aceleiaşi comunităţi romane: „Cine ne va despărţi pre noi de dragostea lui Dumnezeu? Necazul, sau strâmtorarea, sau goana, sau foametea, sau golătatea, sau nevoia, sau sabia?

Precum este scris: Că pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotitu-ne-am ca nişte oi de junghiere. Ci întru acestea toate prea biruim, pentru Cela ce ne-a iubit pre noi. Pentru că încredinţat sunt, că nici moartea, nici viaţa, nici Îngerii, nici Căpeteniile, nici Puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare; nici înălţimea, nici adâncul, nici altă făptură oarecare nu poate pre noi să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 35-39). Şi, iată, deja alt următor al lui Hristos, Sfântul Ignatie, care la fel ca şi Pavel a venit în lanţuri să pătimească la Roma, îi scrie aceleiaşi Biserici Romane: „Nici cele văzute, nici cele nevăzute – nimic nu mă va reţine să merg la Iisus Hristos. Focul şi crucea, mulţimile de fiare sălbatice, spintecările, zdrobirea oaselor, retezarea mădularelor, nimicirea întregului trup,

12

cumplitele chinuri ale diavolului să vină peste mine - numai să ajung la Hristos”.

Dragostea, aşadar, este fermentul muceniciei - dragostea pentru Hristos şi pentru aproapele, o dragoste care nu este omenească, nu cunoaşte exaltarea, nu este nici măcar eroism sau onorabilitate. Este dragoste dumnezeiască, de la Duhul Sfânt, ce provine din cunoaşterea lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Sale. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind fericirile din predica de pe munte a Mântuitorului, arată că suferirea prigoanelor, a ocărilor şi a necazurilor urmează împlinirii primelor porunci: ale smereniei, pocăinţei, milostivirii şi căutării păcii cu Dumnezeu. De aceea, mucenicul nu este un fanatic, nici un simplu erou cum se găsesc, destui, în istoria lumii. Însuşi Apostolul Pavel, martirizat şi el de împăratul Nero, a scris: „De aş da trupul meu să îl arză, şi dragoste nu am, nici un folos nu îmi este” (I Cor. 13, 3). Prin urmare, nu oricare dintre noi va putea merge până la mărturisirea lui Hristos, dacă în mărturisire se va amesteca ceva omenesc, meschin, pătimaş, un rest de necredinţă şi de interes. Jertfa nu poate fi decât rodul lepădării totale de sine, şi al unei dorinţe sincere de a-L urma cu toată fiinţa pe Hristos. Va urma

Un cuvânt nedemn

Două declaraţii apostate ale Mitropolitului Bartolomeu Anania

În tipicul săvârşirii slujbei ortodoxe de hirotonie întru arhiereu, noul candidat la această vrednicie cu adevărat dumnezeiască trebuie să facă o mărturisire de credinţă, în duhul şi teologhisirea de obşte a Bisericii al cărei mădular este. Viitorii episcopi predau anatemei tot ceea ce, la rândul lor, şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au dat anatemei, Deci noul ierarh hirotonit în Biserica Ortodoxă trebuie să mărturisească şi să făgăduiască în faţa celorlaţi arhierei şi a norodului de faţă că va fi apărător şi propovăduitor al credinţei ortodoxe, aşa cum a fost ea mărturisită şi dogmatisită de către Sfinţii Părinţi. Toţi ierarhii hirotoniţi în Biserica Ortodoxă depun acest jurământ – fiindcă aceasta este rânduiala. Dar nu toţi îl respectă. Să luăm spre studiu un caz ce pune multe semne de întrebare la adresa ortodoxiei pe care o propovăduieşte Patriarhia Română şi care lasă să se înţeleagă că unora nu le pasă nici măcar de ceea ce au jurat în faţa lui Hristos. Personajul cheie al acestei incursiuni în lumea ecumenistă contemporană este un înalt prelat al Bisericii Ortodoxe Române, ÎPS Bartolomeu Anania, iar fragmentul cu pricina este declaraţia sa oficială de presă, dată odată cu moartea papei Ioan Paul al II-lea: „Un om care şi-a luat asupră-şi şi a purtat o astfel de cruce, având chipul lui Hristos cel biruitor, dar pe dinlăuntru purtând crucea renunţărilor, a fost şi cel care aseară a adormit în Domnul, Papa Ioan Paul al doilea. L-am pomenit astăzi în rugăciunile noastre, aşa cum aţi ascultat iubiţii mei, şi am spus arhiereul Ioan Paul II. Catolicii se roagă pentru sufletul papei Ioan, pe bună dreptate, pentru că este şeful bisericii lor. Noi ne-am rugat şi ne rugăm pentru arhiereul Ioan Paul al doilea pentru că este fratele nostru întru Hristos, având succesiune apostolică întocmai ca orice arhiereu din Biserică Ortodoxă Română (sic!).

Mitropolitul Ardealului, Bartolomeu Anania, şi omul pe care l-a elogiat şi lăudat - Papa Ioan Paul al II-lea, propovăduind erezia şi satanismul (în fotografia din stânga-sus, îl vedem aşezat sub o cruce întoarsă, simbol luciferic).

Administrativ, distanţele dintre noi sunt sau pot părea foarte mari, dar ca arhierei ai lui Hristos, suntem egali în acea slujire. De aceea, fără să vreau să-i fac biografia, ne-am rugat pentru că a purtat toată viaţă o cruce grea, şi în condiţiile grele ale comunismului din Polonia, împotrivă căruia a luptat făţiş, şi apoi conducându-şi biserica sa, căutând şi aproprierea de celelalte confesiuni creştine, aşa cum a făcut-o şi cu vizita pe care în 1999, în mai, a făcut-o în ţara noastră. Cel care vă vorbeşte s-a îmbrăţişat atunci frăţeşte pe aeroport şi în palatul patriarhiei, cu cel care ne-a părăsit. Şi ne-am îmbrăţişat nu ca mai mari sau mai mici, ci ca egali în aceeaşi slujire întru Iisus Hristos. De aceea am hotărât ca la liturghia de TRADIŢIA ORTODOXĂ

13

Nr. 26, Decembrie 2009

astăzi, să facem ectenie pentru pomenirea lui şi l-am pomenit şi la ieşirea cu Sfintele Daruri. Pentru că trebuie să ne aducem aminte de el. Dacă n-am ajuns încă cele două biserici, catolică şi ortodoxă, să atingem comuniunea euharistică, către care tindem şi care va fi când va vrea Dumnezeu, am rămas şi suntem în comuniune de rugăciune. De aceea am făcut-o liniştiţi, duhovniceşte, lăuntric şi fără televiziunea, care mai mult desacralizează persoana şi personalitatea unui om, decât o slujeşte. Am făcut-o în biserică, în faţă lui Dumnezeu şi în faţa inimilor noastre. Am urmărit şi eu emisiunile interminabile de aseară. Toţi până la urmă ne rugăm pentru el, dar nu reieşea ce fel anume de rugăciune. (...) Iar, după ce sufletul s-a despărţit de trup, ne rugăm aşa cum am făcut-o şi noi astăzi, pentru veşnica lui odihnă, pentru că Dumnezeu să-l aşeze în loc luminat, acolo unde toţi sfinţii se odihnesc.”

Avem mai sus o declaraţie servilă, ecumenică, făcută de un ierarh al Bisericii Ortodoxe, care contrar celor jurate la hirotonie, crede şi mărturiseşte că şi ereticul papă poate fi părtaş al mântuirii. Ceea ce este şi mai tulburător, este faptul că Mitropolitul Bartolomeu este considerat ca făcând parte din aripa chipurile „conservatoare” a B.O.R., intens ridicată în slăvi în presa aşa-zis antiecumenistă din mediul ortodox. Mare nedumerire: ori mişcarea ecumenică a ajuns mult mai departe decât se face cunoscut opiniei publice (iar declaraţii şocante precum cea de mai sus sunt de-acum adevărate bagatele), ori noi am uitat care este definiţia ereziei şi a ereticilor...

Siturile şi grupările care promovează imaginea acestui mitropolit ar putea replica, spunând că afirmaţiile de mai sus sunt simple accidente diplomatice, şi că de fapt, în taină, înaltul ierarh ar mărturisi de fapt o Ortodoxie fără cusur. Din păcate însă, realitatea le demolează pledoaria şubredă. În Postul Mare al anului 2007, acelaşi mitropolit făcea altă declaraţie de presă apostată, apărută pe pagina web a Arhiepiscopiei Ortodoxe (!) a Vadului, Feleacului şi Clujului, purtând titlul: „Mitropolitul Bartolomeu: Tema unificării datei pascale nu reprezintă un obstacol de netrecut”. Intrând puţin în detalii, iată ce declară reprezentantul Sinodului Bisericii de stil nou: „În anul acesta creştinii de pretutindeni trăiesc bucuria de a sărbători Învierea Domnului în aceeaşi zi (...). Nu-mi propun să analizez mecanismele istorice care au dus la dezbinarea creştinilor pe tema calendarului. Amintesc doar că Biserica a stabilit o regulă încă în secolul al IV-lea, prin Sinodul Ecumenic de la Niceea, care a hotărât în unanimitate ca Paştile să fie sărbătorite în prima Duminică de după luna plină care-i urmează echinocţiului de primăvară (...). Ştiinţa astrelor însă a evoluat în timp, noile descoperiri au provocat calcule noi, în 1924 a fost adoptat calendarul gregorian, dar numai de către o parte din ţările creştine, pe când celelalte au rămas la cel iulian, şi aşa se face că tot mai des circulă întrebarea: De ce nu hotărăsc Bisericile ca Învierea Domnului să fie prăznuită de toţi creştinii la aceeaşi dată? Oare nu ar trebui să se ajungă la o înţelegere, cu atât mai mult cu cât data Paştilor nu este o problemă de dogmă, ci doar una de practică liturgică?

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 26, Decembrie 2009

Doresc să informez opinia publică de la noi că tema unificării datei pascale se află pe agenda Consiliului Ecumenic al Bisericilor, că ea nu reprezinta un obstacol de netrecut, că, prin urmare, se poate ajunge la un consens, dar că, asemenea tuturor problemelor de această natură, rezolvarea şi punerea ei în practica cer timp şi răbdare. Nu va fi suficientă o simplă hotărâre de la centru, fie ea şi unanimă. E absolut necesar ca ea să fie omologată de către clerul şi credincioşii tuturor Bisericilor. Să nu uităm că de-a lungul secolelor s-au creat tradiţii adânc înrădăcinate în conştiinţa şi practica populară şi că alinierea lor la actualitate nu se face cu uşurinţă. Noi, românii, avem exemplul din 1924 când reforma calendarului a fost hotărâtă de sus, fără o prealabilă pregătire a poporului, ceea ce a provocat rezistenţa stiliştilor din Moldova şi constituirea lor într-o unitate disidentă care dăinuie şi astăzi.

Dacă, cel puţin din când în când, coincidenţele calendaristice le oferă tuturor creştinilor bucuria de a sărbători împreună Învierea Domnului, faptul în sine reprezintă garanţia că ceea ce este astăzi o excepţie, mâine poate fi regulă. Esenţial însă nu este când sărbătorim Paştile, ci cum le sărbătorim”. Sublinierile în text ne aparţin. Mai departe, însă, credem că orice comentariu este de prisos. Vorbele grăiesc de la sine, despre mărturisirea neortodoxă a mitropolitului Ardealului.

Mărturisirea de credinţă a noului arhiereu hirotonit Ce a jurat arhiepiscopul Bartolomeu la hirotonie – şi ca el, restul ierarhilor ecumenişti şi filo-papistaşi din sinoadele Bisericilor oficiale? Iată, pe scurt, care este jurământul noului hirotonit întru arhiereu, după rânduiala cuprinsă în Arhieraticon: „Cred întru Unul Dumnezeu osebit în trei feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, osebit, zic, după cuvântul însuşirii, dar neosebit după fiinţă, şi întreaga Treime şi întreaga unime aceeaşi fiind unime. (...)

Hirotonia Sfântului Ierarh Nicolae

Cred şi predaniile şi tâlcuirile despre Dumnezeu şi despre cele dumnezeieşti ale Bisericii, care este una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor. Mă închin sfintelor şi cinstitelor icoane, adică a lui Hristos însuşi, şi a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, şi ale tuturor Sfinţilor; nu însă cu închinăciune, ca lui Dumnezeu, ci înălţîndu-mă cu mintea

14

la chipul ce înfăţişează; pentru aceea şi cinstea cea către acestea o trec la prototipuri; iar pe cei ce într-alt chip şi nu aşa cugetă, îi lepăd ca pe nişte cugetători de cele străine. Dau anatema pe Arie şi pe cei împreună cu dânsul cugetători şi părtaşi ai relei şi nesănătoasei lui păreri. Pe Macedonie şi pe cei cu dânsul, care bine s-au numit pnevmatomahi.

Asemenea pe Nestorie şi pe ceilalţi ereziarhi, şi pe cei de un cuget cu aceştia îi lepăd şi îi dau anatema, şi cu mare glas zic hotărât: Tuturor ereticilor anatema! Tuturor ereticilor anatema!

Peste acestea încă mai mărturisesc, că voi păstra şi voi urma cu sfinţenie, până la suflarea mea cea mai de pe urmă, toate canoanele celor şapte sfinte Sinoade ecumenice şi ale celor locale; învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor Părinţi; tradiţiile Sfintei Biserici Ortodoxe (...).

Cum pot încăpea în aceeaşi minte două lucruri contrare. Acelaşi Bartolomeu Anania a strigat la hirotonie: „Tuturor ereticilor anatema! Tuturor ereticilor anatema!”, iar la moartea Papei Ioan Paul al II-lea, cu glas tânguitor îl numea: „fratele nostru întru Hristos, având succesiune apostolică întocmai ca orice arhiereu din Biserică Ortodoxă Română”. Şi dacă scris este că vom da socoteală pentru tot cuvântul deşert ce iese din gura noastră, ce socoteală se va cere de la cei care una mărturisesc şi alta săvârşesc înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Nevrednic unul ca acesta a mai cânta troparele de hirotonie: „Sfinţilor mucenici care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre” şi „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, lauda Apostolilor şi bucuria mucenicilor. A cărora propovăduire este Treimea cea de o fiinţă”; căci cel ce numeşte pe eretic „frate întru Hristos” se desparte şi de sfinţii mucenici, şi de apostoli şi de Însuşi Hristos.

Ce spun sfinţii părinţi despre papă? „Anatema! Anatema! Anatema papei de la Roma!” aşa strigau sfinţii mărturisitori împotriva catolicismului, dintre care amintim pe Sfântul Fotie cel Mare, Grigorie Palama, Marcu al Efesului, Cosma Etolianul, Gherman al II-lea al Constantinopolului, Simeon al Tesalonicului, Maxim Grecul, Nicodim Aghioritul, Nicodim de la Tismana, Paisie de la Neamţ, Cuviosul Ioan Iacob Românul etc. Şi au au grăit nouă din Duhul sfânt al lui Dumnzeu, pentru care şi Dumnezeu i-a proslăvit cu slavă cerească sus, iar aici jos cu sfinte moaşte.

Pacea fără Adevăr

Despre gândirea profund necreştină a ecumeniştilor Experienţa nefericită a ultimelor generaţii a făcut ca omenirea să dorească intens pacea. Pacea este considerată acum un bun mai important decât multe idealuri pentru care, în trecut, oamenii îşi vărsau de bunăvoie sângele. Acest lucru se datorează în mare măsură faptului că războiul nu mai este ceea ce era odinioară, şi anume un conflict între dreptate şi nedreptate, ci a devenit un conflict lipsit de sens, în care dreptatea diverselor părţi apare numai în ochii propriilor adepţi, fapt care a făcut ca oamenii să-şi piardă încrederea în existenţa dreptăţii şi să nu mai aibă nici o valoare care să merite să fie apărată. Astfel, războiul, sub orice formă, pare a fi ceva complet absurd.

Reticenţa pe care umanitatea o manifestă faţă de orice fel de conflict ar fi admirabilă, dacă ea ar fi rezultatul sănătăţii spirituale. Dacă nedreptatea, ura şi minciuna ar fi încetat să existe, atunci pacea ar fi constituit înfăptuirea fericirii umane. Armonia ar fi fost un rezultat natural şi nu unul artificial. Observăm, în schimb, ceva cu totul diferit. Astăzi, când toată lumea vorbeşte despre pace şi armonie, dragostea de sine şi ura, nedreptatea şi minciuna, ambiţia şi lăcomia se află la apogeu. Toţi – fiecare în felul său – vorbesc despre dragoste pentru om, dragoste pentru umanitate. Dar nu a existat niciodată o ipocrizie mai mare decât această aşa-numită dragoste, întrucât dragostea pentru ceva teoretic, pentru ceva imaginar preBiserică sârbă bombardată de extremiştii musulmani de origine albaneză cum conceptul „umanitate”, este nu mai puţin „rod” al „păcii şi dialogului ecumenic”. teoretică şi imaginară. Ea nu are nici o legătură cu dragostea pentru omul concret care se află în faţa noastră. Dragostea pentru o anumită persoană, când ea există, este singura dragoste adevărată. Este dragostea pentru aproapele nostru, dragostea pe care ne-a cerut-o Hristos.

Acest om anume, cu imperfecţiunile şi slăbiciunile lui, în loc să fie iubit, a fost urât în vremea noastră mai mult

TRADIŢIA ORTODOXĂ

15

Nr. 26, Decembrie 2009

decât în oricare altă perioadă. Nu numai că a fost urât, dar a fost dispreţuit si umilit; a fost considerat drept un „lucru” lipsit de vreo valoare anume, un mijloc pentru atingerea „scopurilor înalte”, o particulă a masei. Cei care vorbesc cel mai mult despre dragostea pentru om şi umanitate, despre pace şi armonie sunt tocmai cei care îşi urăsc cel mai mult aproapele, cunoscuţii. Ei iubesc omul – creaţie a propriei lor imaginaţii, nu iubesc omul – realitate. Or, această venerare a „omului” – idol este în realitate narcisism, adoraţie de sine.

Prin urmare, ar fi o naivitate să credem că dispoziţia pacifistă care caracterizează astăzi umanitatea provine din dragoste. Aceste cuvinte despre dragoste sunt făţărnicie şi autoamăgire. Dorinţa de pace provine din pierderea idealurilor, din frică şi din plăcerea de confort. Este dorinţa de a fi lăsat în pace pentru a te bucura de lucrurile râvnite de pe pământ. Este Iisus Hristos cu sabie (cf. Mt. 10, cooperarea conven34: „Să nu socotiţi că am venit să pun ţională pentru achizipace pre pământ, nu am venit să pun ţionarea bunurilor pe pace, ci sabie”. care fiecare persoană separat nu ar fi în stare să le dobândească. Este o înţelegere universală cu privire la ceva ce a devenit o pasiune generală: senzualitatea şi materialismul. Este un produs al proastei necesităţi. Pacea despre care vorbeşte lumea este o capitulare necondiţionată a tot ceea ce este bun, sacru şi măreţ, şi dominaţia meschinăriei, mediocrităţii şi indiferenţei. Este ştergerea personalităţii indivizilor şi a popoarelor. Este un amestec de compromisuri şi calcule, o mare de ipocrizie, indiferenţă faţă de adevăr, trădare a tot ceea ce este cu adevărat sfânt.

Războiul este un lucru cumplit, este rezultatul căderii omului, şi nimeni nu-l va elogia. Pacea pentru care se târguieşte lumea este însă ceva cu mult mai de temut. Febra este neplăcută, dar indică cel puţin că organismul reacţionează la un rău care a pătruns în interiorul lui. Pacea pe care ei doresc să o aducă nu este, din păcate, pacea care purcede din izbânda asupra răului, ci cea care provine din înfrângere. Este lipsa de febră a unui cadavru. În fond, pacea la care aspiră oamenii nu este doar o pace a armelor. Este pacea conştiinţei. Ei doresc să împace binele cu răul, dreptatea cu nedreptatea, virtutea cu păcatul, adevărul cu minciuna, pentru a putea face pace cu propria lor conştiinţă împovărată.

Aşa-zişii creştini joacă un rol important în încercarea lumii de a obţine pacea. Cu sloganul „Creştini, uniţi-vă!”, ei au pornit în căutarea bazarului unde are să se vândă adevărul. Odinioară, creştinii aveau credinţă şi erau gata să TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 26, Decembrie 2009

moară pentru credinţa lor. În ziua de azi, râvna lor pentru adevăr s-a domolit. Au început să-l considere ca fiind ceva secundar. Li se par lipsite de importanţă şi nedemne de a fi menţionate diferenţele dintre biserici, pentru care altădată mucenicii se jertfeau fără preget, Sfinţii Părinţii erau surghiuniţi, iar credincioşii prigoniţi şi schingiuiţi fără milă. Majoritatea dintre ei sunt sentimentali incorigibili, care cred că religia lui Hristos este un sistem etic privind relaţiile umane. Alţii urmăresc scopuri politice şi interese ascunse. Ei zidesc laolaltă cetatea Antihristului. Caută armonia, fiind indiferenţi faţă de adevăr; caută o reconciliere externă, ignorând disensiunile interne; caută litera, fiind indiferenţi faţă de duh.

Cum e cu putinţă ca ei să spere că ceea ce nu s-a înfăptuit în primele secole ale schismei se va înfăptui acum, când diferenţele în dogmă şi mentalitate, o dată cu trecerea secolelor, din simple fisuri, au devenit prăpăstii?!

Simplul fapt că ei vorbesc despre unirea bisericilor arată că gândirea lor este profund anticreştină. Ei recunosc prin aceasta că Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, pe care o mărturisim în Simbolul credinţei noastre (Crezul), ar fi încetat să existe; că a fost dezbinată în multe biserici care nu mai sunt soborniceşti (a toată lumea), adică nu mai cuprind întregul adevăr şi har, precum bisericile ortodoxe locale, ci deţin o parte mai mare sau mai mică de adevăr şi har. Prin urmare, ei cred că adevărul nu mai există pe pământ şi că venirea lui Hristos a fost până la urmă zadarnică. Căci adevărul confundându-se cu minciuna, este cu neputinţă ca adevărul pentru care a venit Hristos să stea mărturie pentru a fi redescoperit. Aşadar, devine imposibilă redescoperirea lui Hristos, Care El însuşi este Adevărul.

Dar atunci de ce a spus Hristos că are să fie cu noi până la sfârşitul lumii? „Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. De ce a spus că Sfântul Duh îi va îndruma pe ucenici către deplinătatea adevărului şi că Biserica va izbândi asupra porţilor iadului? Dacă Biserica a fost dezbinată – şi dacă e nevoie de unire, înseamnă că a fost dezbinată -, atunci tot ceea ce a făgăduit Hristos s-a dovedit a fi numai minciună! Însă Dumnezeu să ne ferească de o asemenea blasfemie! Biserica există şi va exista până la sfârşitul lumii, nedezbinată şi invulnerabilă, potrivit făgăduinţei Domnului. Toţi cei care vorbesc despre „unirea bisericilor” neagă pur şi simplu pe Hristos şi Biserica Sa. Când un patriarh ortodox acceptă participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor ca fiind una în rândul multor „biserici”, ce altceva face decât să recunoască în mod public, precum protestanţii, existenţa mai multor biserici, şi prin aceasta dezbinarea Bisericii Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti? Ce altceva face decât să-L renege pe Hristos? Dar, în strădaniile lor profane, aceşti oameni prezintă textele liturgice ale Bisericii şi pe Hristos Însuşi ca fiind aliaţii lor. Într-adevăr, Hristos s-a rugat ca ucenicii Săi „să fie una”, şi Biserica se roagă în timpul fiecărei Liturghii „pentru unirea”.

Aceste cuvinte nu vor însă să spună că Biserica se roagă ca într-o zi creştinii să se unească făcând compromisuri reciproce în convingerile lor. Nu se referă la urmărirea

16

unor acorduri compromiţătoare, prin care să se unească elemente denumite în mod diferit. Nu au nici o legătură cu protocoalele făcute în vederea unei alianţe, unui acord sau unei convenţii, precum cele care se semnează după multe negocieri între naţiuni diferite. Nu, aceste cuvinte nu vor să spună nicidecum aşa ceva! Biserica nu se roagă lui Dumnezeu pentru unirea unor elemente opuse, ci pentru ca toţi oamenii să devină UNUL. Cu alte cuvinte, pentru ca ei toţi să accepte cu căinţă adevărul, să se închine cu umilinţă dinaintea Bisericii şi să se numere printre membrii Ei. Pentru ca ei să îşi dea seama de greşeala în care au trăit şi să se îndrepte degrabă spre lumină şi adevăr, şi anume spre Biserică. Acesta este lucrul pentru care se roagă Biserica. Pentru acest lucru anume ne rugăm în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare: „Îndreaptă-i [o, Doamne] pe cei aflaţi în greşeală şi uneşte-i cu Biserica Ta Sobornicească şi Apostolească”. Doar această rugăciune şi dorinţă izvorăşte din dragostea adevărată, căci ea caută tămăduirea celor bolnavi şi nu amăgirea lor.

Câţiva ortodocşi naivi cred că această apropiere a bisericilor nu se face cu scopul unirii, ci pentru instruirea celor eterodocşi. „Acestea sunt - spun ei - manifestări de iubire faţă de fraţii noştri”. „Dacă ne închidem în cochilia noastră - spun ei adeseori - dacă nu luăm parte la conferinţele internaţionale şi nu trimitem observatori la conciliile papale ş.a.m.d., atunci cum vor cunoaşte occidentalii Biserica Ortodoxă şi cum vor fi atraşi înspre aceasta?”.

Dar cum li se va spune occidentalilor că Biserica Ortodoxă este Biserica Unică şi Adevărată, când ei o văd însoţindu-se cu „bisericile” false, ca fiind egală între egale?

Nu vor crede ei, drept urmare, că Ortodoxia este şi ea asemeni celorlalte – relativă şi parţială? Sau este rezonabil să sperăm că acele concilii ale unor fanatici purtători de beretă şi ale unor preoţi îmbrăcaţi în rasă vor fi vreodată în stare să recunoască adevărul? Ei nu fac decât să-i flateze pe ortodocşi, pentru a-i atrage de partea lor. Dacă ar avea o nostalgie autentică de a cunoaşte Ortodoxia, nu ar avea nevoie de consilii şi de conferinţe: s-ar îndrepta direct spre izvoarele acesteia, spre Părinţii şi Sfinţii ei.

Nu! Cea mai bună cale de a-i convinge pe alţii de adevăr este să crezi tu însuţi în el. Nu îl discuta, mărturiseşte-l

doar! Consiliile şi conferinţele dezbat adevărul, însă aceasta este o trădare, întrucât în asemenea cazuri nu este vorba de un dialog cu ereticii, sau de un sfat dat acestora, ci de o discuţie cu „bisericile”. Hristos nu cere participanţi la dezbateri, ci mărturisitori. Adevărul pe care El ni l-a propovăduit nu este de felul celor care pot fi dezbătute. În diferitele întruniri ecumeniste, discuţia ia forma unui negoţ în care are loc un schimb de compromisuri în materie de credinţă pentru a se ajunge la un acord final. În aceste condiţii, până şi simpla prezenţă a unui ortodox la o întrunire ecumenistă este o trădare a lui Hristos. Este Hristos vândut necredincioşilor pentru treizeci de arginţi, de vreme ce, participând, ortodoxul admite că credinţa lui poate fi supusă discuţiei şi acreditează ideea că şi el va face eventual compromisuri, dacă i se va oferi în schimb ceva satisfăcător.

Dacă, în loc de aceasta, toţi aceia care vorbesc astăzi despre unire ar mărturisi Ortodoxia ca fiind adevărul unic şi absolut, şi ar refuza orice contact ecleziastic oficial sau neoficial cu ereticii, fără a se teme a-i numi astfel, atunci vocea lor s-ar face auzită mult mai departe; şi, lucru şi mai important, ar fi respectată şi ar pune pe gânduri. Pe când acum vocea lor este o voce a compromisurilor, o voce care nu impresionează pe nimeni, o voce pe care, în adâncul sufletului, nimeni nu o respectă.

Sfinţii Părinţi nu au luat parte la discuţii cu ereticii.

Ei au mărturisit adevărul şi le-au respins pretenţiile fără curtoazie şi fără complimente. Ei nu au ajuns niciodată la „acorduri mutuale” cu „bisericile” eretice. Dialogul lor a fost întotdeauna public şi a urmărit mântuirea şi edificarea sufletelor. Biserica Ortodoxă nu a stat la discuţii cu „bisericile” ereticilor. Nu a fost o discuţie a Bisericii cu bisericile, ci un dialog între Biserică şi sufletele rătăcite.

Biserica nu discută, fiindcă ea nu caută. Ea pur şi simplu oferă – întrucât Ea are totul. (Fragment din „Împotriva falsei uniri bisericeşti”, de Alexandru Kalomiros)

Iconarul frumuseţii nepieritoare (II) „Sufletul omului, al fiecărui om, este ceva adânc şi necercetat. Dar mulţi dintre noi nu realizează acest lucru. Să credeţi că sufletul este necunoscut şi nemuritor. Trupul este ceva vremelnic. Şi patimile şi nevoile sale împiedică sufletul de a se cunoaşte pe sine. Aburii grei ce se ridică din carne înnourează şi întunecă soarele ce răsare înlăuntrul nostru prin luminarea lui Dumnezeu. Când sufletele sunt pângărite şi întunecate, ele sunt neputincioase să se vadă pe sine ori pe altele”. Fotie Kontoglu

Fotie Kontoglu (1895-1965) este unul dintre cei mai renumiţi iconari ai secolului al XX-lea din Grecia. El a avut un rol covârşitor în revigorarea iconografiei Ortodoxe (bizantine) în contemporaneitate; în propovă-duirea şi păzirea fiecărui element al Tradiţiei Ortodoxe: iconografia bizantină, cântarea psaltică, calendarul liturgic vechi, etc. Toate acestea, nedespărţite una de cealaltă şi neapărat necesare, alcătuiesc un întreg – Ortodoxia, pentru care a luptat fără preget şi Fotie Kontoglu, toată viaţa sa. Din pricina influenţelor papiste şi mai cu seamă sub presiunea secularizantă programatică de sor-ginte masonică din secolul al XIX-lea, iconografia Ortodoxă aproape că se pierduse, înlocuită fiind cu „tabloul religios” naturalist-realist de tip renascentist, plin

TRADIŢIA ORTODOXĂ

17

Nr. 26, Decembrie 2009

de influenţe umaniste şi sentimentaliste. În cele ce urmează, vom încerca să zugrăvim un portret al lui Fotie Kontoglu, aşa cum reiese el din fragmentele unui interviu acordat revistei Divine Ascent, şi realizat de Dr. Constantine Cavarnos, un apropiat al său.

Credincioşie nestrămutată întru Sfânta Tradiţie: Fotie Kontoglu Revista Divine Ascent: Relaţia cu reputatul Fotie Kontoglu a fost cu adevărat o sursă de inspiraţie pentru multe din lucrările dvs., nu-i aşa?

Constantine Cavarnos: Da. Filosoful atenian Diogene se plimba cu o lampă în mână, zi şi noapte. Oamenii îl întrebau: „Ce faci?” El le zicea: „Caut un om, o fiinţă umană adevărată”. Am călătorit ca profesor-vizitator din Sheldon în Grecia, în Franţa şi în Anglia, şi n-am găsit omul pe care-l căutam cu lampa. L-am aflat însă în 1952, în urma recomandării unui prieten grec întâlnit la Oxford – filologul Basil Laourdas. Prin 1948, scrisesem despre Kontoglu foarte entuziast, în greacă, în periodicul „Elenismul de peste hotare”. Kontoglu l-a văzut şi i-a scris editorului o scrisoare foarte amabilă. Acel articol l-a ajutat pe Kontoglu să fie recunoscut drept un scriitor şi un pictor remarcabil.

D.A.: De ce era Kontoglu omul pe care îl căutaţi în călătoriile dvs.?

C.C.: Ei bine, ceea ce credeam şi felul în care simţeam se regăsea, în mare măsură, în scrierile lui Kontoglu, ca să zic aşa.

Camera de lucru a lui Kontoglu

D.A.: Închipuia idealurile dvs.?

C.C.: Ideile, idealurile, concepţiile noastre - toate coincideau. Foarte puternic. Ceea ce am aflat în Kontoglu a fost Grecia, întreaga Tradiţie - Paradosis. Tradiţia naţională, Tradiţia Ortodoxă. Toate în Kontoglu – un maestru al iconografiei, un entuziast al muzicii bizantine – toate lucrurile pe care le apreciam atât de mult se găseau întruchipate în munca lui Kontoglu, în credinţele şi în gândirea sa.

Daca ar trebui sa aleg un profesor dintre cei de la liceu, facultate, oamenii întâlniţi în diferitele ţări vizitate – Kontoglu reprezintă pentru mine persoana cea mai importantă.

D.A.: De unde credeţi că a primit comoara care v-a TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 26, Decembrie 2009

dat-o şi dvs.? Unde a descoperit-o?

C.C.: Aş zice că la început i-a datorat mult lui Stefanos Kontoglu, unchiul său, ce era monah. Kontoglu s-a născut în Asia Mică, în oraşul Kidoniai, alături de Lesvos, de unde mă trag eu. Unchiul său era egumenul Mănăstirii Hagia Paraskevi în afara oraşului.

D.A.: Aceasta a fost cea dintâi inspiraţie a lui Fotie Kontoglu, un unchi călugăr?

C.C.: Da, aşa a învăţat să cânte, de la unchiul său. Şi tot aşa a învăţat să citească cărţile sfinte ale Bisericii. A primit o educaţie monahală, alături de unchiul său. A urmat şi una dintre cele mai bune şcoli greceşti ale vremii, o şcoală de studii superioare din Kidoniai. Aveau un program foarte solid de studii şi formare a caracterului.

D.A.: Cum aţi descrie principiile primare pe baza cărora lucra Kontoglu? Care sunt principiile de viaţă sau valorile sale fundamentale?

C.C.: Rădăcinile sale se găsesc în Biserica şi credinţa ortodoxă, împreună cu artele ei sfinte, îndeosebi iconografia şi cântările bizantine. Citea multe cărţi de credinţă.

A mers şi la Paris ca să studieze arta, să meargă la galeriile de artă, să facă cópii, şi altele asemenea. Înainte de aceasta, a mers din Kidoniai la Atena să studieze la Şcoala de Arte Frumoase, pentru un an sau doi. Educaţia sa artistică a avut o natură destul de seculară, deoarece arta bizantină, în acea vreme, era dispreţuită atât în Atena, la Şcoala de Arte Frumoase, cât şi în Europa. El a fost bine educat în acea tradiţie; cunoştea pictorii Renaşterii şi putea vorbi elevat despre ei. Apoi s-a întors în Kidoniai şi a predat istoria artei şi limba franceză la liceul de fete. În 1922, turcii i-au omorât sau expulzat pe toţi grecii din Asia Mică. A plecat înainte ca turcii să apuce să-l omoare, şi a mers în Lesvos cu barca, împreună cu membrii familiei sale care supravieţuiseră. Era un refugiat ce nu avea nimic, în afară de ce reuşise să care. A avut mare grijă să îşi ia icoanele. Le-a ţinut cu el, acasă, până în ultima sa zi de viaţă. Erau nişte icoane foarte vechi, tradiţionale, care au ajuns la familia sa de la mănăstirea Hagia Paraskevi.

D.A.: Ce-ar spune Kontoglu despre unele dintre provocările reale cu care se confruntă astăzi Biserica? Ce ar avea de spus despre modernism sau ecumenism? Cum le-a abordat el? Era unic?

C.C.: Am discutat acestea adesea. Am o colecţie întreagă de scrisori în care discuta despre modernism şi ecumenism. Kontoglu era un om cu mintea limpede. Ştia în ce credea şi în ce nu credea, cu mare tărie, cu mare limpezime. Nu avea un cuget înceţoşat.

D.A.: Spunea lucrurile făţiş, în cotidianul atenian?

C.C.: Da. Îi critica pe greci pentru multele rele care s-au strecurat în mentalitatea lor. Unul dintre cele mai răspândite rele era xenomania: iubirea excesivă şi fără discernământ a lucrurilor de origine străină, precum şi primirea fără critică a lor. Acest lucru se regăseşte de nenumărate ori în scrierile sale. Xenomania este încă o boală larg răspândită printre greci. Este una din pricinile pentru care ei au desconsiderat moştenirea bizantină şi Tradiţia Ortodoxă. Aceasta poziţie a lui Kontoglu a însemnat şi o poziţie foarte critică a Apusului modern şi al papismului, pe care îl socotea o formă foarte distorsionată de creş-

18

tinism. S-a opus cu hotărâre ecumenismului iniţiat în 1963 de către Atenagoras, Patriarhul Constantinopolului. Până la capătul vieţii sale, în 1965, Kontoglu a fost cea mai puternică voce împotriva ecumenismului.

D.A.: A existat ceva vizionar sau profetic în părerile sale privind ecumenismul?

C.C.: Nu aş spune profetic, cu excepţia faptului că de la ceea ce se poate zări în trecut, cineva ar putea să prevadă ce se va petrece în vremea noastră şi în viitor, dacă nu ţinem seama de experienţa trecutului. De pildă, falsa unire de la Ferrara-Florenţa din secolul 15 era foarte vie în mintea sa. Urmările ei au fost distructive: după câţiva ani Constantinopolul a căzut sub turci. Nu a fost o coincidenţă; mai degrabă a fost urmarea firească a necredincioşiei faţă de Biserică. A fost părăsire de către Dumnezeu, pentru apostazie.

D.A.: În urma asocierii dumneavoastră de patruzeci de ani cu Fotie Kontoglu, care credeţi că este moştenirea sa, pentru noi?

Ce au a ne spune astăzi viaţa şi mărturia sa – îndeosebi creştinilor ortodocşi din America?

C.C.: Fidelitate pentru Tradiţie. În iconografie, în muzică, în arhitectura bisericilor, în liturghia Bisericii, în toate celelalte slujbe ale Bisericii, în păstrarea credinţei – în toate acestea, păstrarea Sfintelor Canoane, evitarea oricărui compromis în învăţăturile Bisericii. Întreaga Tradiţie Ortodoxă trebuie păstrată în ţara aceasta. Eu sunt unul dintre cei ce au încercat să îl urmeze în lupta sa de a păstra Tradiţia Ortodoxă în ţara aceasta. În strădania de evita toate cursele subtile, inovaţiile şi unirile false de orice fel, continui abordarea lui Kontoglu. Mai este un lucru ce trebuie menţionat: Kontoglu era un mare iubitor al monahismului. Credea în viaţa ortodoxă monahală tradiţională, contemplativă (isihastă), şi nu în cea „activă”, de sorginte papistă. Într-una din lucrările sale, spune că trebuie să realizăm că oriunde nu există mănăstiri, duhovnicia se vestejeşte, şi oriunde există viaţă monahală autentică şi mănăstiri cu o tradiţie de evlavie profundă, Ortodoxia înfloreşte.

D.A.: Dar despre aceasta? Astăzi în Ortodoxie avem numeroase discuţii, şi nu puţine controverse, despre înfăţişarea preoţilor şi a călugărilor în Apus. Sunt cei ce spun că aceasta e ceva pentru vechea ţară; în America facem altfel lucrurile, din pricina locului în care ne aflăm, şi situaţia ne impune să ne îmbrăcăm diferit, şi că lucrurile exterioare nu au importanţă. Kontoglu ne reaminteşte să „rămânem credincioşi Tradiţiei”.

C.C.: Da, deoarece Tradiţia le aşează pe toate laolaltă într-o relaţie plină de înţeles, minunată, organică. Ne dă viaţă şi rezolvă problemele şi grijile netrebuincioase care sunt create de „modernizare” şi ecumenism.

D.A.: Duce, prin urmare, ignoranţa la o pervertire a Credinţei?

C.C.: Da. Credinţa ajunge să fie văzută ca fiind asemenea magiei. Creştinismul nu e magie. Este o relaţie Dumnezeu-om, ce implică rugăciune din partea noastră, rugăciunea sinceră a creştinilor credincioşi, ca şi alte practici duhovniceşti, înainte să putem nădăjdui la un răspuns din partea lui Dumnezeu. În mod greşit, oamenii cred că pot dobândi binefacerile dumnezeieşti fără să plătească preţul duhovnicesc pentru ele.

D.A.: Deci, pentru a dobândi Sfânta Ortodoxie, trebuie să lucrăm din greu pentru a ne goli sinele şi a îngădui Ortodoxiei, Tradiţiei, Duhului lui Dumnezeu să se sălăşluiască în noi; trebuie să avem credinţă?

C.C.: Credinţa, în sensul însoţirii noastre din toata inima cu învăţăturile şi practicile cele adevărate; este temelia.

D.A.: În concluzie, daţi-mi voie să vă întreb: pare încă a fi o mare provocare, pentru ortodocşii râvnitori, să se ataşeze tradiţiei dătătoare de viaţă a Sfinţilor Părinţi. Astfel de oameni trăiesc şi conştientizează Sfânta Tradiţie, dar poate că nu există pretutindeni un loc în care acea tradiţie să fie uşor accesibilă. Ce putem spune cuiva aflat în această situaţie?

C.C.: Cineva trebuie să aibă râvnă şi să caute cu stăruinţă un loc anume – o parohie din „lume” sau o mănăstire – unde se găseşte creştinismul ortodox autentic, tradiţional. Domnul nostru, Iisus Hristos, zice: „Cere, şi ţi se va da; caută, şi vei afla; bate, şi ţi se va deschide”. Acest interviu a apărut în Divine Ascent, Vol. I, nr. 3-4, pag. 33-47.

66666666

Ecumenismul - calea spre pierzare (VI)

Prietenia ecumenică – Un pas spre aprobarea păcatelor non-ortodocşilor Pururea-pomenitul arhiepiscop Serafim (Sobolev) scria: „Este foarte dificil să spui prin ce anume s-au îndepărtat mai mult de credinţă ortodocşii ecumenişti: prin scrierile lor, ori prin participarea la conferinţele ecumenice?” Această participare implică de la sine acceptarea compromisului dogmatic şi înstrăinării totale faţă de Sfânta Tradiţie, care este, în esenţă, o trădare a Ortodoxiei. Multe lucruri s-au schimbat în conştiinţa Bisericilor Ortodoxe locale, inclusiv în cea a Patriarhiei Moscovei, de vreme ce au aderat la mişcarea ecumenică.

La Consiliul de la Moscova, din anul 1948, Patriarhia Moscovei a declarat că „mişcarea ecumenică este o nouă încercare de a înălţa un Turn Babel, ca un semn al unei înşelări obişnuite a omului... din pricina patimilor şi a mândriei. El a înlocuit datoria unei uniri lăuntrice, organice şi dogmatice, bazate pe un mecanism al unei uniri exterioare, pur formale”. Este plin de semnificaţii faptul că, la vremea respectivă, Patriarhia Moscovei declara că: „Adevărata unire a Bisericii a fost un concept străin raţiunii mişcării ecumenice, iar îmbrăţişarea lui ar însemna

TRADIŢIA ORTODOXĂ

19

Nr. 26, Decembrie 2009

respingerea unităţii Bisericii... în timp şi spaţiu... de a rupe succesiunea neîntreruptă a harului, ce a unit Biserica Ortodoxă cu Sfinţii Apostoli, prin intermediul continuităţii apostolice... de a ne vinde comorile de credinţă, păstrate cu scumpătate de poporul binecredincios, pentru un blid de câştiguri lumeşti, şi astfel, să ne facem părtaşi pierzării sufletelor”. Aceste ultime cuvinte au o sonoritate foarte amară, atunci când sunt comparate cu osanalele zilelor noastre, cântate în cinstea ecumeniştilor, de către „or-todocşii” de modă nouă ai Patriarhiei Moscovei. Dincolo de devierile acestor ecumenişti „ortodocşi”, prin încăl-carea sfintelor canoane şi dogmelor Bisericii (pe care le mărturisim în art. 9 al Crezului), ecumenismul a mai produs şi alte roade rele - în mod particular, prietenia ce se dezvoltă în rândurile ecumeniştilor. Într-un mod insesizabil pentru ei, participanţii la întrunirile ecumenice ajung să se înstrăineze de propriile lor mărturisiri de credinţă şi convingeri religioase, însuşindu-şi un limbaj special, o terminologie şi un mod de gândire propriu procesului de dialog ecumenic. În acest chip, se produce o înstrăinare a ecumeniştilor ortodocşi de la Biserica-Mamă, întunecarea conştiinţelor lor, prin înşelări eretice, non-ortodoxe, exact aşa cum grăia Sfântul Apostol Pavel: „Nu vă înşelaţi: Strică pre obiceiurile cele bune vorbele cele rele” (I Cor. 15, 33).

Există un concept, denumit „curăţie sufletească”, fără de care credinţa întru Iisus Hristos este de neconceput.

După spusa unui scriitor bisericesc contemporan, adunările, rugăciunile şi serbările ecumenice hrănesc o necredincioşie constantă a participanţilor, faţă de propria lor credinţă, şi întipăresc în sufletele lor o stare bolnăvicioasă de preacurvie spirituală. Ecumeniştii au fost avertizaţi de multă vreme despre importanţa comunicării personale, pentru cultivarea unui spirit de indiferenţă confesională şi a unei lipse de scrupule. Ei au un motiv bun pentru a nu se limita doar la publicaţii tipărite; mai presus de orice, ei încurajează contactele personale ce se stabilesc la conferinţele, adunările, întrunirile şi tot soiul de reuniuni ale lor. În Apus, a fost deja o regulă ca ecumenismul să fie propagat în rândul maselor timp de zeci de ani, în primul rând pentru slăbirea conştiinţelor duhovniceşti ale credincioşilor ortodocşi. Restul de false credinţe nici nu au mai intrat în sfera de interes a vrăjmaşului mântuirii, de vreme ce ele sunt deja parţial sau total sub stăpânirea lui. Trepăduşii mişcării ecumenice, atât din Apus, dar mai ales din Rusia comunistă, au fost mereu foarte atraşi de posibilitatea efectuării de călătorii gratuite peste graniţă, ori de alte câştiguri de acest gen. Şcolile teologice ale Patriarhiei Moscovei au fost dezorganizate prin contribuţiile ecumeniştilor, în conformitate cu un plan ce se intenţionează a se desfăşura multe decenii de acum înainte. Preoţii cursanţi sunt inoculaţi făţiş cu ideile ecumeniste, în loc să studieze teologia ortodoxă.

Mulţi dintre ei sunt trimişi la studii în centrele ecumenice ale Apusului, în timp ce mulţi studenţi străini non-ortodocşi studiază la seminariile teologice şi academiile de sub tutela Patriarhiei Moscovei, obţinându-şi aici diplomele în teologie şi gradele universitare (!)

Ereticii occidentali sunt invitaţi nu doar să susţină prelegeri ocazionale, ci chiar să predea cursuri întregi.

Aşa se face că, în decursul câtorva ani, cam pe la sfârşitul TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 26, Decembrie 2009

anilor ’70 şi începutul anilor ’80 ai secolului trecut, profesorul Institutului Oriental din Roma, iezuitul Michael Arranz, a ţinut cursul de Liturgică la Academia Teologică din Leningrad [n. trad.: actualul Sankt Petersburg]. El a primit titlul de profesor-doctor în teologie din mâinile Mitropolitului „ortodox” Nicodim Rotov şi, înveşmântat ca un preot ortodox, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine în altarul bisericii Academiei Teologice. În acest mod, Patriarhia Moscovei formează şi pregăteşte oameni ce vor deveni vânzători făţişi ai Ortodoxiei.

De-a lungul anilor, sute de preoţi de mir ai Patriarhiei Moscovei au participat cu bucurie la acest grafic de schimb de experienţă, ajungând să studieze în mijlocul unor comunităţi protestante ori catolice din Apus, în timp ce, cu complicitatea plină de bunăvoinţă a Patriarhiei Moscovei, nenumăraţi misionari occidentali au început prozelitismul catolic şi protestant în rândurile populaţiei ortodoxe din Rusia. Asta spunea la Roma şi Protopopul Ioann Sviridov: „Rusia este un teren al misionarismului”.

Cu puţină vreme în urmă, a început mituirea clericilor ortodocşi de către catolici. Într-adevăr, aceste abuzuri şi nelegiuri ale ecumeniştilor, nu sunt altceva decât o „preacurvie spirituală”! Traducere după „Ecumenism - Path to Perdition”, de Liudmilla Perepiolkina

Nicodim Rotov - unul din cele mai sinistre personaje bisericeşti ale secolului trecut. Fost mitropolit al Leningradului, mort la 5 septembrie 1978, într-un mod enigmatic, chiar la picioarele papei Ioan Paul I şi unul dintre întemeietorii actualei „mişcări presinodale” din cadrul „ortodoxiei mondiale” ecumeniste). Împrejurările morţii mitropolitului Nicodim s-au dovedit a fi profund simbolice – acesta era un mare cinstitor al Bisericii Catolice, şi-a dedicat lucrarea de doctorat Papei Ioan al XXIII-lea, iar fiecare călătorie la Roma o considera drept „pelerinaj la scaunul Apostolic”. Treptat, prin concepţiile sale religioase, Nicodim a devenit un catolic sincer şi autentic, fapt ce a generat convingerea comunităţii bisericeşti conservatoare din acea vreme că acesta ar fi fost un cardinal secret. Dacă este adevărat sau nu, acum este anevoios să verificăm, însă în ultimii ani au fost publicate mai multe mărturii care confirmă slujirea de către Nikodim a „messe”-lor private” conform ritualurilor papistăşeşti. Din iniţiativa lui a fost adoptată şi scandaloasa hotărâre a Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din 1969 cu privire la admisibilitatea împărtăşirii ortodocşilor la catolici şi invers. Doar după moartea lui Nicodim această hotărîre a fost anulată pe neobservate. Demn de pomenit este şi faptul că el a fost părintele spiritual al actualului patriarh rus, Chiril Gundyaev.

66666666666

20

Ereziile Papei Ioan Paul al II-lea, „prietenul şi fratele” ortodocşilor ecumenişti

1

Numindu-l „frate” pe ereticul papă al Romei, ortodocşii participanţi la mişcarea ecumenistă Îl trădează pe Hristos. Iată numai câteva idei din învăţătura eretică a Bisericii Apusului, propovăduită de Papa Ioan Paul al II-lea: 1. Copiii se pot mântui fără botez. (Ev. 99, 3/25/1995) 2. Musulmanii se închină la Dumnezeu Cel Unul Adevărat (CH: 141, 1994) (musulmanii consideră Sfântă Treime ca pe un lucru spurcat, în Coran se precizează: „cine crede în treime este spurcat precum urina şi 2 fecalele.”

Alte erezii la arătare ale Pa- 3. Sectele eretice au o misiune apostolică. (LOR, 06/10/1980) pei Ioan Paul 4. Duhul Sfânt foloseşte sectele ca mijloc de mântuire. (CT:32,

al II-lea: 1.

Rugându-se la Zidul Plângerii din Ieru2. Fă3 salim; când un gest masonic; 3.

Sărutând Coranul şi... 4.

Alături de fostul patriarh al B.O.R., Teoctist Arăpaşu, cu ocazia vizi4 tei „frăţeşti” din anul 1999.

10/16/1979)

5. Ereticii au credinţă apostolică. (UUS:62, 05/25/1995) 6. Noua Ordine Mondială este unitate sfântă. (PA:39, 1987) 7. Evreii sunt fraţii noştri mai mari în credinţă. (CH:99, 1994) 8. Masonii sunt fiii lui Dumnezeu-Tatăl. (LOR, 05/22/1984) 9. Ereticii sunt fraţii noştri în Hristos. (LOR, 09/16/1980) 10. Sinoadele ecumenice nu trebuie să apere adevărul. (CH:162, 1994) 11. Este iubire când ne rugăm cu ereticii (UUS:21, 05/251995). În 1991, Ioan Paul II s-a rugat cu luteranii pentru „unitate” (UUS:25 05/25/1995) şi s-a închinat diavolului, rugându-se cu vrăjitorii şi numindu-i „duhuri”.

(LOR, 08/11/1985)

12. Modernismul reînnoieşte şi uneşte Biserica lui Hristos. (CH:76, 1994) 13. Demnitatea omului este libertate, egalitate şi fraternitate (ALL, 04/1980)... adică exact principiile masonice.

Abrevieri.

EV Evangelium Vitae, Encyclical of John Paul II, March 25, 1995, Pauline Books CH Crossing the Threshold of Hope, by John Paul II, Alfred A. Knopf, Inc. 1994 LOR L’Osservatore Romano, Vatican City, Italy, English edition CT Catechesi Tradendae, Exhortation of John Paul II, Oct. 16, 1979, Pauline Books UUS Ut Unum Sint, Encyclical of John Paul II, May 25, 1995, Pauline Books PA The Pope Comes to America, Publications International, Ltd. Stokie, IL, 1987 ALL Allocution (a private audience with the Roman Curia)

Iadul pe pământ „Auzi cerule şi ascultă pământule, că Domnul au grăit; fii am născut şi am crescut; iar aceia s-au lepădat de Mine. Cunoscut-a boul pe Stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, iar Israil nu M-a cunoscut pe Mine şi poporul Meu nu M-a înţeles. Vai! Neam păcătos, popor plin de păcate, sămânţă rea, fii fărădelege; părăsit-aţi pe Domnul şi aţi mâniat pe Sfântul lui Israil, înstrăinatu-v-aţi înapoi. Căci vă răniţi iarăşi, adăugând fărădelege? Tot capul spre durere şi toată inima spre întristare. De la picioare până la cap nu este într-însul întregime, nici bubă, nici vineţeală, nici rană cu puroi, nu este a pune leacuri, nici untdelemn, nici legături. Pământul vostru pustiu, cetăţile voastre arse cu foc, ţara voastră înaintea voastră străinii o mănâncă, şi s-a pustiit, stricată fiind de popoare străine” (Isaia 1, 2-7).

Cine erau sodomiţii?

Din relatările Sfintei Scripturi, se poate deduce că în Sodoma şi Gomora nu erau nici măcar zece oameni care să trăiască în legea lui Dumnezeu. Sodomiţii erau locuitorii Sodomei şi Gomorei. Starea lor sufletească era dezastruoasă, aşa că toţi erau nelegiuţi, cu excepţia lui Lot şi a familiei sale. El este un străin printre ei. Nici unul dintre locuitorii acelei cetăţi nu avea frica de Dumnezeu. Erau cu toţii nelegiuţi, stricaţi la suflet şi la trup: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul” (Ps. 52, 4). Avraam L-a rugat pe Dumnezeu să nu se mânie, şi să caute poate va mai găsi zece oameni drepţi, pentru care să ierte cetatea păcătoasă. „Şi au zis Domnul: strigarea Sodomei şi a Gomorei s-a înmulţit spre Mine, şi păcatele lor sunt mari foarte” (Fac. 18, 20).

Ce a fost în Sodoma - homosexualitate sau neospitalitate?

Păcatul sodomiei reprezintă o fărădelege mârşavă – homosexualitatea, şi nicidecum o neospitalitate, cum susţin homosexualii, din partea sodomenilor faţă de Sfânta Treime, coborâtă în chip de îngeri, dar văzuţi ca nişte oameni.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

21

Nr. 26, Decembrie 2009

Au chemat locuitorii Sodomei pe Lot, şi i-au zis: „Unde sunt bărbaţii care au intrat la tine noaptea? Scoate-i la noi ca să ne împreunăm cu ei” (Fac. 19, 5), iar Lot a zis: „Nicidecum fraţilor nu faceţi răutatea aceasta. Ci am eu două fete care n-au cunoscut bărbat, pe acelea voi scoate la voi, şi vă faceţi treaba cu ele după cum va plăcea vouă, numai asupra bărbaţilor acestora să nu faceţi nedrept; pentru că au intrat sub acoperământul casei mele. Iar ei au zis lui: du-te încolo, ai venit să locuieşti aici sau judecată să judeci? Acum dar te vom chinui mai rău pe tine decât pe ei; şi sileau pe Lot foarte, şi s-au apropiat la uşă să o strice” (Fac. 19, 7-9).

Sodomenii depăşiseră deja chiar şi măsura păcatului desfrânării, care este o altă fărădelege înaintea lui Dumnezeu. Pe ei nu îi mai interesau femeile, căci erau deja homosexuali, iar păcatul lor a ajuns să fie atât de mare, încât Dumnezeu nu a mai putut privi la fărădelegea lor.

Urmarea păcatului lor a fost mânia lui Dumnezeu, care a distrus din temelii cu foc şi pucioasă cetăţile Sodomei şi ale Gomorei, unde vieţuiau cei care păcătuiau peste fire.

Astăzi, cetăţile Pentapolei, cândva fastuoase, sunt acoperite de apele lipsite de viaţă ale Mării Moarte, numită în vechime şi Marea de Asfalt, tocmai din pricina pucioasei şi a focului pe care le-a acoperit, ca pe o urâciune peste care nu se mai cuvine nici măcar să răsară lumina soarelui.

Marea Moartă (situată în medie la aprox. 400 m sub nivelul mării) nu poate susţine nici o formă de viaţă

Lumea modernă rezideşte Sodoma şi Gomora În Suedia, prin legea intrată în vigoare încă de la 1 mai 2009, cuplurilor homosexuale le-a fost permisă oficierea căsătoriei şi în Biserică. Din punct de vedere juridic, aceste „căsătorii” sunt egale cu căsătoriile normale.

Din punct de vedere duhovnicesc, această fărădelege este înfierată ca fiind păcat de moarte, strigător la cer, pentru care proorocul David grăieşte: „Le va răsplăti lor Domnul după fărădelegea lor şi după răutatea lor îi va pierde pe dânşii” (Ps. 93, 23). Încă din 1995, homosexualii din Suedia au primit dreptul să se „căsătorească” (aşa-numitul „parteneriat”), dar să întreprindă manifestări bisericeşti, cum ar fi cununia, nu li se permitea. Cel mai îngrozitor este că cuplurile homosexuale au dreptul să înfieze copii. Ce vor deveni copiii cuplurilor de homosexuali? În mod sigur că vor forma o nouă generaţie a homosexualilor. Preoţii au primit dreptul să participe sau nu la astfel de ceremonii.

Cine sunt preoţii care participă sau încuviinţează „căsătoriile” homosexualilor? Nimeni alţii decât tot nişte homosexuali, îmbrăcaţi în redingotă clericală.

După ce statul California a spus „NU” căsătoriilor homosexuale, surprinzătoare a fost hotărârea autorităţilor din Nepal, prin care şi aici au fost legalizate căsătoriile

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 26, Decembrie 2009

homosexualilor. Curtea Supremă a stabilit, conform verdictului din anul 2007, că homosexualitatea este un... fenomen înnăscut. Cu alte cuvinte, este un fel de „aptitudine”. Nu ar fi demirare ca peste ceva vreme, homosexualii să aibă parte şi de burse sau indemnizaţii pentru „vocaţia” lor. În Chişinău, mai înainte de 7 mai 2009, moment ce avea să culmineze cu parada homosexualilor, organizaţia GenderDoc-M a montat în apropierea aeroportului un panou publicitar la care se făcea reclamă în vederea susţinerii festivalului „Curcubeul peste Nistru”, festival care are rolul de a promova valori imorale. Organizatorii aşa numitului festival sunt Centrul de Informaţii „GenderDocM”, organizaţie care promovează pe toate căile şi la toate nivelele homosexualitatea. Este o sfidare a Ortodoxiei poporului credincios din Basarabia şi o subminare a moralităţii naţiunii, întrucât ei prezintă drept virtute un lucru ruşinos şi care este împotriva firii. În România, homosexualii au avut un motiv în plus să sărbătorească noul Cod Penal, care liberalizează în chip mascat pedofilia, coborând până la 13 ani, vârsta la care sunt pedepsite abuzurile sexuale ale minorilor. Această acţiune nu face decât să legalizeze tacit uriaşele reţele internaţionale de trafic de copii, pentru care ţara noastră este o ţintă importantă. În ultimii ani, legalizarea şi normalizarea homosexualităţii în societatea contemporană românească are loc într-un ritm tot mai alert.

Nu numai evenimentele cele mai recente, dar şi studiile ştiinţei, la care se adaugă istoria mişcării homosexuale ne arată că, încă de la începuturi, homosexualitatea a avut în agendă susţinerea pedofiliei. Am putea spune chiar că pedofilia este o componentă esenţială a mişcării homosexuale, fără de care aceasta, în mod practic, nu s-ar putea perpetua. Pentru că, ce altceva înseamnă propaganda pro-homosexualitate din şcoli, de la cea mai fragedă vârstă, decât coruperea sufletelor copiilor prin educaţie imorală, pentru a face din trupurile lor altare ale patimii sodomiţilor? Bineînţeles, pretextul este unul democrat: lupta împotriva discriminării minorităţilor sexuale, egalitatea de şanse şi libertatea de conştiinţă! Dar oare ce alt sens ar putea avea educaţia homosexuală în şcoli, decât câştigarea de adepţi şi înmulţirea fărădelegii pe pământ?

Psihiatrii atei În SUA, homosexualitatea este la ea acasă. Încă din 1973, Asociaţia Americană de Psihiatrie (APA) a eliminat homosexualitatea ca boală din Manualul de Diagnostic şi Statistici (DSM-III), deşi mai înainte de 1973, homosexualitatea era considerată o boală psihică. Din 1973 şi mai târziu, în Manualul de Diagnostic şi Statistici (DSM-IV) paragraful B din aceeasi secţiune (pag. 528) se precizează: „Fanteziile, impulsurile sexuale sau comportamentele generează o tulburare semnificativă din punct de vedere clinic sau afectează latura socială, ocupaţională sau alte aspecte importante ale vieţii. A acţiona pur şi simplu în baza acestor impulsuri nu mai constituie un motiv pentru care homosexualitatea sau pedofilia să fie considerată o tulburare/boală. Dacă individul nu este tulburat sau afectat de ceea ce face, atunci, pentru psihiatri, acesta este un

22

comportament sănătos”. Mulţi homosexuali au văzut în această decaraţie o mare victorie pentru cauza lor – o declaraţie oficială că homosexualitatea este „normală”, declaraţie ce a avut un mare ecou şi în România. La mijloc este o mare înşelare. Psihiatrii atei declară homosexualitatea şi pedofilia ca „acţiuni normale”. Dar aceste acţiuni în mod aparent „normale” sunt în fond imorale şi condamnate de Biserică, încă din cele mai vechi timpuri, precum o spune şi Apostolul Pavel: „Nu vă înşelaţi: Nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici preacurvarii, nici malahenii, nici sodomenii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici ocărâtorii, nici răpitorii, Împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni” (I Corinteni 6, 9-10).

Iunie, 2007. Parada homosexualilor în Ierusalim, batjocorind locul în care Domnul nostru S-a lăsat răstignit pe Cruce, pentru mântuirea noastră.

Să nu ne lăsăm înşelaţi Antihrist se apropie, pe măsură ce oamenii se transformă în ruine fumegânde ale falnicelor edificii ale credinţei de odinioară. Sufletele şi trupurile copiilor inocenţi sau manipulaţi prin „educaţie sexuală” au devenit un câmp de bătălie pentru soarta lumii acesteia. Crima premeditată – avortul – este legalizat. De la acesta se va trece la legalizarea şi normalizarea experimentelor ştiinţei pe embrioni umani şi pe copii nenăscuţi, adică crearea micilor monştri din carne şi oase. „Cu neputinţă este să nu vie smintelele; dar vai aceluia prin care vin. Mai de folos i-ar fi lui, de s-ar lega o piatră de moară de grumajii lui, şi să se arunce în mare, decât să smintească pre unul dintr-aceşti mai mici” (Luca 17, 1-2).

Presiuni ale puterii atee mondialiste în direcţia stabilirii unei date fixe a Paştelui (II) De la începuturile acestei lumi văzute, un compromis a adus întotdeauna, după sine, alte şi alte compromisuri.

Uitând de Dumnezeu, omul căzut a considerat că poate vinde şi cumpăra absolut totul. Greşeala a fost că îndrăzneala sa a mers până într-acolo că L-a vândut pe Hristos, călcându-şi în picioare, într-o clipită, toată cinstea şi nobleţea de chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi, mai mult, de slujitor al sfintei Sale Biserici. Aşa s-a întâmplat şi în istoria Bisericii Ortodoxe din România.

După tragicele momente din anul 1924, puterea laică, ce făcea jocul cercurilor oculte mondiale, ghidate de interese meschine şi antihristice, reuşise în planul său diabolic de schimbare a calendarului ortodox cu cel catolic. Acest compromis a atras după sine noi şi noi capcane şi încercări de distrugere a Bisericii de stil nou cândva o instituţie divino-umană, ce îşi vânduse acum, pe preţ de nimic, toată avuţia părintească: Canoanele şi frumuseţea sfântă a moştenirii sale patristice. Păstorii săi năimiţi îşi făceau încă o dată „datoria” de ruinare dinspre interior a Bisericii, căutând cu orice preţ - fie el şi de sânge, să impună punctul de vedere al marilor eretici ai lumii - catolicii şi protestanţii - aici, într-o Românie ce Îl cunoscuse pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, acum 2000 de ani, într-o eră în care majoritatea ţărilor aşa-zis „creştine” de astăzi rătăceau încă în întunericul slujirii idoleşti.

Anii 1930 au cunoscut în continuare presiuni constante - de schimbare a Pascaliei de data aceasta (adică de unificare a datelor prăznuirii Sfintelor Paşti dintre ortodocşi şi catolici), venite acum din partea Ligii Naţiunilor. În legătură cu aceasta, trebuie să menţionăm un moment important, ce desigur că este cvasi-necunoscut în rândul

clerului şi credincioşilor. El a fost consemnat în revista bisericească „Candela”, nr. 1-4, 1931 din Cernăuţi. Care au fost datele acestui important moment?

Pr. Profesor Vasile Gheorghiu, ucenic al prof. Popovici, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi a primit, din partea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române (de stil nou), însărcinarea de a examina problema stabilirii unei date fixe a Paştilor, problemă ridicată de organizaţia Societatea Naţiunilor, care propunea, nici mai mult nici mai puţin, decât rectificarea calendarului gregorian şi stabilirea unei date fixe a paştelui, pentru cât va fi lumea - de exemplu, în a doua duminică din aprilie. Este interesant de observat componenţa Comitetului preparator al Comisiei consultative şi tehnice de Comunicaţie şi Tranzit, instituită de Consiliul Societăţii Naţiunilor:

6 Marele rabin Israel Levi, preşedintele Comitetului israelit în chestia reformei calendarului.

6 Dr. Hertz, marele rabin al comunităţilor israelite unite din imperiul britanic, Londra.

6 Reverend Dr. M. Hyamson, preşedintele ligii pentru păstrarea fixităţii zilei de Sâmbătă.

6 Dr. Pinchas Kohn, delegat din partea „Agudas Iisroel”.

6 Dr. F. Lewenstein, mare rabbin, Zürich.

6 Prof. Adolf Keller, secr. gen. al cons. ecum. al creştinismului practic.

6 M.A.S. Maxwell, M. L. H. Christian şi Dr. J. Nussbaum, numiţi de conferinţa generală a adventiştilor de ziua a şaptea.

6 M-lle Achelis, preşed. Asociaţiei pentru calendarul mondial.

6 M. Brougthon Richmond, secretarul Asociaţiei pentru calendarul internaţional.

6 M. Moses B. Cotsworth, directorul ligii internaţionale al calendarului fix.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

23

Nr. 26, Decembrie 2009

Iată deci, cine îndrăznea să decidă în privinţa stabilirii unei date fixe a Paştelui creştin! Criteriile lor nu erau nici măcar la nivel declarativ bisericeşti, ci exclusiv geopolitice şi economice. În faţa acestei provocări, sinodul român a apelat la expertiza pr. prof. Gheorghiu. Pus în faţa unei situaţii destul de grele, şi presat fiind de către forţele globalizante politice şi economice ce le resimţim şi noi acum din plin, părintele a dat şi o mărturie tranşantă, care a atârnat se vede destul de serios în ceea ce a urmat de atunci şi până acum. Mai mult decât aceasta, el a avut nu numai curaj în faţa factorilor de presiune seculari, dar chiar a ridicat un glas de împotrivire faţă de atitudinea laşă şi apostată a Patriarhiei Ecumenice. Putem afirma chiar că această declaraţie este una din puţinele mărturisiri ortodoxe publice, scrisă în frica lui Dumnezeu, făcute din partea Bisericii de stil nou, de la schimbarea calendarului şi până astăzi. Poate că B.O.R. îi datorează părintelui Gheorghiu mai mult decât îi place să recunoască. Deoarece argumentele sale sunt foarte interesante, aducem aici cu titlu de document de arhivă, câteva idei de căpătâi din darea sa de seamă, trimisă la vremea aceea sinodului Bisericii de stil nou. Vom respecta limbajul original, de epocă, al autorului: „Opinia mea este următoarea: Ziua de Paşti adevărat că oscilează din tot începutul pe una dintre duminicile dintre 23 martie şi 25 aprilie ale calendarului nostru. Dar cum toate celelalte zile de sărbătoare au fost fixate pe o zi anumită din calendar, ni se impune întrebarea, cum de vine şi cari sunt motivele, pentru cari numai ziua de Paşti n-a fost fixată şi ea la o dată anumită din calendar…

O mai bună fixare a zilei de Paşti (creştine) decât aceasta nu există. De aceea Sf. Părinţi adunaţi în primul Sinod Ecumenic dela Niceea din anul 325 d.Hr., discutând chestiunea fixării zilei de Paşti în Biserică, au căzut cu toţii de acord, că această zi trebuie să se serbeze şi pe viitor în prima duminică după luna plină de după echinocţiul de primăvară. Şi de atunci încoace Biserica creştină a căutat, întotdeauna, ca să rămână cât mai credincioasă acestei vechi şi venerabile tradiţii. Aceasta s-a făcut în conştiinţa, că această tradiţie trebuie redusă în cele din urmă la însăşi cauzalitatea divină, întrucât serbarea Paştilor iudaice în ziua de lună plină a primei luni de primăvară, este, de fapt, orânduire divină şi întrucât şi Domnul a binevoit a-Şi desăvârşi chiar cu ocazia sărbătorii de Paşti a iudeilor, în prima zi de duminică, opera Sa mare de mântuire… Ne surprind proiectele de reformă calendaristică şi de stabilizare a Sf. Paşti, cari ne vin din afară, din cercurile cele mai îndepărtate de Biserică, dela direcTRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 26, Decembrie 2009

torii de bănci şi industrii şi din partea instituţiunilor de tranzit şi transport, cari şi-au centralizat acţiunea într-o comisiune specială de studii, instituită de Societatea Naţiunilor.

Am auzit mai sus, că în ce priveşte serbarea Sf. Paşti această Comisiune vrea să stabilizeze Sf. Paşti pe o duminică, care se va găsi cam pe la mijlocul lunei lui aprilie. Cu alte cuvinte zis, ea tinde, ca să dezlege sărbătoarea Sf. Paşti, complectamente, de marii luminători ai cerului, de lună şi de soare, şi să o lege pe viitor numai de instituţia schimbăcioasă a calendarului, fie a celui care este de prezent în vigoare, fie a altui calendar perpetuu, pe care-l au în vedere, ca să-l introducă pe viitor în viaţa civică mondială. Încercarea de a desface sărbătoarea Sf. Paşti de legătura ei şi firească şi istorică şi tradiţională cu marii luminători ai cerului, soarele şi luna, este un atentat, am putea zice, de-a dreptul criminal la adresa Sfintei noastre Biserici. Îi zicem atentat criminal pentru următoarele motive: 5 Dacă sărbătoarea Sf. Paşti nu se mai serbează în duminica de după prima lună plină de după echinocţiul de primăvară, ci la o dată oarecare calendaristică, care nu ţine seamă de aceste condiţiuni şi care ni s-a stabilit şi impus din altă parte, noi vom trebui să renunţăm pe viitor la orânduirea divină de a serba Sf. Paşti exact în condiţiunile astronomice bine fixate şi neschimbabile ale acestei serbări şi vom trebui să ne mulţumim cu o serbare de Paşti, care va împărtăşi soarta calendarului schimbăcios al oamenilor. În legătură cu un calendar rău, dar mai ales în legătură cu calendarele cele sugerate de Comisiunea de studii a Societăţii Naţiunilor nu se va mai putea evita, ca Paştile să se serbeze după un număr oarecare de ani în alte anotimpuri şi nu la începutul primăverii astronomice, aşa după cum se cuvine.

5 Stabilizarea sărbătorii Paştilor pe o duminică a unei zile de aprilie fără privire la starea lunii şi a soarelui însemnează a pierde şi legătura istorică cu ziua şi anul morţii Domnului Iisus Hristos. Noi ştim, că Domnul a fost răstignit chiar în ziua de lună plină a primei luni de primăvară, care în anul acela (30 d.Hr.) cădea într-o zi de vineri, şi a înviat a treia zi, într-o zi de duminică. Fără de această legătură istorică, serbarea Sf. Paşti se degradează la o serbare pur formală, fără vreo legătură mai strânsă organică cu opera de mântuire a Domnului Iisus Hristos. Şi, în fine, 5 Acceptarea unei alte date pentru serbarea Sf. Paşti decât cea tradiţională şi aprobată de I Sinod Ecumenic (325 d.Hr.), ar însemna abandonarea unei tradiţiuni aproape bimilenare a Bisericii, ceeace ar fi un greu vot de blam pentru Biserica de până acum, pentru că ea timp atât de îndelungat n-a înţeles să simplifice calculul pascal şi a ezitat să-l lege de o duminică fixă din calendar, şi în acelaş timp un gest nemaipomenit de îngâmfare a Bisericii de acum, care se transpune, în mod suveran, peste toate orânduirile bisericeşti observate cu scumpete până acum.

Din motivele arătate noi vom trebui să zicem, că Biserica nu poate să renunţe nici pe viitor, ca să-şi serbeze Paştile în altă duminică decât numai în duminica întâia de după prima lună plină de după echinocţiul de primăvară.

Ea nu poate să accepte, aşadar, ca Paştile să fie fixate pe o duminică oarecare a lunei aprilie…

Dificultatea începe abia atunci, când cei cari nu cu-

24

nosc normele, după cari trebuie stabilită ziua sărbătorii de Paşti, compară un calendar dintr-un an cu un calendar din alt an. Ei nu-şi dau seama, că lunile noi dintr-un an calendaristic nu coincid cu lunile noi din celălalt an calendaristic. Şi atunci, ce să vezi ? Ei se întreabă, de ce în anul acesta s-au serbat Paştile în ziua cutare de aprilie, iar în anul viitor vom trebui să o serbăm în ziua cutare a lunei lui martie. Şi fără să-şi mai dea silinţa, ca să cerceteze şi să cunoască motivele, pentru cari Biserica a stabilit, ca odată să se serbeze Paştile într-o zi a lunei lui aprilie, iar altă dată într-o zi a lunei lui martie, pretind, ca Paştile să se fixeze pentru totdeauna la o zi, care să nu permită o oscilare prea mare. În Biserică Domnul Iisus Hristos porunceşte. Biserica este Hristocratică, nu democratică. Cu toate acestea ea este cea mai folositoare şi mai binefăcătoare instituţiune pentru omenire. Aşa fiind, nu se poate admite, ca credincioşii laici să aibă dreptul de a hotărî în chestiuni, cari sunt exclusiv de competenţa bisericii învăţătoare. Cu atât mai puţin li este permis acelora, cari stau în afară de organizaţia Bisericii creştine, cum este cazul chiar cu Comitetului Comisiunii de studii a Societăţii Naţiunilor, din care fac parte, după cum am arătat în cele precedente, un număr considerabil de rabini iudei, ca să aibă oarecare vot în chestiuni, cari privesc în primul rând Biserica creştină.

Răspunsul Arhiepiscopului de York, care este în fond protestant şi stă atât de departe de vechea tradiţie bisericească, nu mă prea miră. Dar mă miră mult, cum de a putut să dea un astfel de răspuns Patriarhul Ecumenic din Constantinopole. Răspunsul este de-a dreptul nedemn de înaltul prestigiu de până acum al acestui Scaun patriarhal.

Zic nedemn, pentrucă de frică, ca să nu piardă simpatiile membrilor din Comisiunea de studii a Societăţii Naţiunilor, a declarat cu cuvintele de mai sus, că este gata, ca să treacă peste hotărârea Sinodului Ecumenic şi să accepte o nouă stabilizare a Paştilor. Aceasta ar fi un act de trădare la adresa tradiţiunilor de până acum a Bisericii Ortodoxe…

veşte ziua de Paşti, adică când vor trebui să se serbeze Paştile, ei vor fi în stare, ca să ia altă hotărâre. Ei vor confirma pur şi simplu hotărârea Sinodului I Ecumenic din 325 d. H. Concluziunile, la cari ajung, le pot rezuma, deci, în următoarele: 5 Conştientă de importanţa deosebită, pe care o are sărbătoarea Sf. Paşti, resp. Învierea Domnului pentru întreaga creştinătate, şi credincioasă bunelor tradiţii milenare Biserica Ortodoxă Română nu poate să serbeze Învierea Domnului la altă dată decât numai în prima duminică, care urmează după luna plină de după echinocţiul de primăvară.

5 Nu există nici un motiv rezonabil, care ar putea să constrângă Biserica Ortodoxă de a abandona tradiţia ei de până acum şi de a accepta o stabilizare a sărbătorii de Paşti pe o duminica oarecare a lunei lui aprilie.

5 Sistemele calendaristice n-au avut nici odată un rol hotărâtor asupra fixării zilei de Paşti. Ele au înregistrat numai simplu ceeace li s-a comunicat, fie direct, fie indirect, din partea Bisericii cu privire la ziua de Paşti. Şi nici pe viitor nu li se poate concede unor sisteme calendaristice dreptul de a hotărî ele data zilei de Paşti, mai ales, când ştim, că reformele calendaristice, cari ni se sugerează din partea Comisiunii de studii de pe lângă Societatea Naţiunilor, vor fi mult mai rele şi mai schimbăcioase decât sistemele calendaristice de până acum…

5 Biserica Ortodoxă Română are îndatorirea sfântă, ca să corecteze punctul de vedere al Patriarhatului Ecumenic din Constantinopole şi să declare cu toată francheţa şi fără teamă de a-şi pierde simpatiile membrilor Comitetului de studii de pe lângă Societatea Naţiunilor, că nu poate admite, ca Sf. Paşti să se serbeze în altă duminică, decât în cea stabilită odată pentru totdeauna de Părinţii Sf. Sinod din Niceea din anul 325 d.Hr. Simpatiile lumii întregi nu trag atât de mult în cumpănă, cât trage în cumpănă păstrarea credincioasă a vechilor şi bunelor tradiţii bisericeşti, cari li-au fost inspirate Sfinţilor Părinţi de Duhul Sfânt.

5 Pentru cazul însă, că ni s-ar impune din afară, cu toată opoziţia noastră hotărâtă, ca să acceptăm noua reformă de stabilizare a sărbătorii de Paşti, noi să fim gata, ca să suferim, dar să nu cedăm. Cine va ceda pe această chestiune va trebui considerat un trădător al unei vechi tradiţii bisericeşti, care a fost sancţionată de Însuşi Domnul nostru, Iisus Hristos, prin moartea Sa de pe cruce şi Învierea Sa din morţi, fapt, ce s-a întâmplat în prima duminică după luna plină de după echinocţiul de primăvară.

Al Sanctităţii Voastre prea devotat Dr. Vasile Gheorghiu, Profesor universitar”

Dar cei iniţiaţi ştiu de mai înainte, că un Concil (sic!)

Ecumenic nu va putea să dezavueze pe un alt Concil Ecumenic, care a luat deja hotărâri precise în chestiunea datei, când trebuie să se serbeze Paştile creştine… Şi acelaşi Spirit Sfânt a inspirat şi hotărârea Sf. Părinţi dela Sinodul I Ecumenic, ca sărbătoarea Sf. Paşti creştine sau Învierea Domnului să se serbeze în prima duminică, care urmează după luna plină de după echinocţiul de primăvară. Şi, dacă, de fapt, acelaşi Duh Sfânt îi va inspira şi pe Sf. Părinţi, cari vor fi convocaţi într-un nou Concil Ecumenic, atunci noi nu ne putem aştepta, că în ce pri-

Iată un răspuns cu adevărat mărturisitor, întocmit pentru a contrazice rătăcirile Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, a Ligii Naţiunilor, cu atât mai demn de admirat cu cât epoca era dominată atunci de presiunile venite din partea agenţiilor economice, ale trusturilor internaţionale evreieşti, şi chiar ale unei opinii publice depărtată de Dumnezeu şi pătrunsă de un duh lumesc, ce o împingea către orice compromis, fără a se simţi câtuşi de puţin vinovată. Ce vom mai avea de înfruntat de acum înainte, odată cu intrarea României în UE? Mai există oare în Biserica de stil nou teologi mărturisitori?

TRADIŢIA ORTODOXĂ

25

Nr. 26, Decembrie 2009

Francmasoneria, satanismul şi Biserica Într-o scrisoare catalogată la Muzeul Britanic din Londra, Pike, mason de gradul 33 şi satanist (ce a formulat în anul 1889 dogma divinităţii lui Lucifer, zicând că „Lucifer este dumnezeu”, îi scrie lui Mazzini, unul dintre iluminaţii masoneriei: „Atunci pretutindeni oamenii, dezamăgiţi de crestinism, vor primi adevărata lumină, care va urmări distrugerea creştinismului şi ateismului, ambele cucerite şi exterminate în acelasi timp.” În 1879, acelaşi Albert Pike scria tot către Mazzini: „Noi trebuie să creăm un super rit, care va ramâne necunoscut, şi la care noi vom chema pe acei francmasoni de grad înalt pe care îi vom selecta. Cu privire la fraţii noştri din francmasonerie, aceştia trebuie să fie garanţia păstrării secretului cel mai strict. Prin acest rit suprem, noi vom guverna toată francmasoneria care va deveni centrul internaţional cel mai puternic, pentru că direcţia lui va fi necunoscută” (Teocraţia ocultă, de Lady Queenborough, p. 208-209). Intrând în legătură cu Moses Holbrook, adept al sectei luciferice, suveran comandor al supremului consiliu francmasonic din Charleston, Pike a întocmit împreună cu acesta versiunea modernizată a Liturghiei Negre luciferiene, bazată pe îndrumările kabbalei. Pike a dat această Liturghie spre folosinţa acelor iluminaţi care sunt posesorii secretului complet, precum şi gradelor supreme din Noile Rituri Paladiste. În 1871, într-un alt schimb de corespondenţă dintre Pike şi Mazzini, cel dintâi era de părere că: „Noi (iluminaţii) vom provoca un formidabil cataclism social care, în toată oroarea sa, va arăta lămurit naţiunilor efectele ateismului absolut - originea sălbăticiei şi a celor mai mari vărsări de sânge. (...) Spiritele teiste vor ramâne fără Albert Pike, purtând însemnele busolă, în neliniştea masonice specifice gradului 33 căutării unui ideal, fără să ştie către cine să-şi îndrepte adoraţia; ele vor primi în cele din urmă adevărata lumină prin manifestarea universală a doctrinei luciferice”. La 14 iulie 1889, Albert Pike făce următoarea declaraţie celor 23 de Consilii supreme din lume: „Ceea ce trebuie spus mulţimii este: Noi aducem slavă lui Dumnezeu, dar este dumnezeul adorat fără superstiţie. Vouă marilor instructori generali vă spunem aceasta ca să puteţi repeta fraţilor de gradele 32, 31, 30: Religia masonică trebuie să fie menţinută în puritatea doctrinei luciferice de noi toţi iniţiatii de cel mai înalt grad.” (Ralph Epperson, Noua Ordine Mondială, Ed. Alma. Oradea, 1997, p. 70-71).

Camuflarea francmasoneriei de esenţă satanistă Organizaţiile francmasonice camuflate sunt de două TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 26, Decembrie 2009

feluri: ecumenice şi umanitare. Ecumeniştii sunt cu toţii în slujba francmasoneriei. Cei care susţin şi promovează ecumenismul slujesc idealurile francmasoneriei, precum guvernul mondial, distrugerea creştinismului şi instituirea religiei unice luciferice. Organizaţiile umanitare francmasonice sunt cele care au aruncat în românia mii de tone de alimente alterate „făcute cadou”. „Religioşii” francmasoni sunt cei care au instituit dialogurile ecumenice, unde „ortodocşii” intră în dialog şi chiar comuniune liturgică cu eterodocşii (ereticii), precum anglicanii, care susţin hirotonia femeilor şi homosexualitatea. Rezultatele unui sondaj făcut printre episcopii anglicani au dat la iveală diferenţele dogmatice dintre aceşti eretici şi ortodocşi.

Astfel dintre 39 de episcopi anglicani 10 nu credeau în realitatea istorică a Naşterii lui Hristos din Fecioara Maria, 9 nu credeau nici în Învierea lui Hristos, iar 19 episcopi nu au considerat necesar pentru creştini să creadă că Hristos este Dumnezeu. În faţa acestor compromisuri religioase, Patriarhia de Constantinopol cheamă Bisericile din toată lumea spre dialog ecumenic cu trecere peste diferenţele dogmatice ori canonice şi convoacă necesitatea celui de-al optulea sinod ecumenic unde să se reformuleze doctrinele Bisericii lui Hristos, iar ecumenismul să fie declarat politica universală a tuturor Bisericilor. Ţelul acestei organizaţii este unitatea creştină ca supra-biserică, adică o biserică mondială a unui guvern mondial. În contextul în care scopul declarat al francmasoneriei este noua ordine mondială şi guvernarea mondială, ecumenismul care este de origine masonică va prelua doctrina, ideile şi credinţa francmasoneriei, adică ceva de genul new-age, ce se identifică cu doctrina lui Lucifer. Ecumenismul urmăreşte minimalizarea diferenţelor de doctrină, prin promovarea sincretismului religios, cu scopul de a permite o coeziune în cadrul maselor de credincioşi de diferite religii şi confesiuni. Fără rezolvarea problemei religioase, guvernarea mondială şi religia unică nu pot fi impuse. Începutul vânzării Bisericii Vânzarea Bisericii a început de multă vreme. În mod oficial este cunoscută lista personalităţilor bisericeşti care au făcut parte din francmasonerie, după cum urmează: în 1776 este amintit Leon, episcop de Huşi; în 1781, Ioan Piuaru Molnar; 1787 - Gherasim, arhimandrit din Iaşi; Amfilohie (?-1800) - episcop de Hotin; Athanasie (Stoenescu) 1815-1880 - episcop; Dionisie Lupu (17691831) mitropolit; Gherasim (Clipa Barnovschi) (?-1826) episcop; Irineu Mihălcescu, sec. XX - mitropolit; Leon Gheuca (1735-1789) - episcop de Roman şi mitropolit al Moldovei; Meletie Lefter, sec. XIX - episcop de Roman; Filaret Scriban (1811-1873) - intrat în francmasonerie pe când era arhimandrit; Dima Teofilact, arhimandrit; Efrem, arhimandrit bulgar; Gheorghe, arhidiacon din Iaşi; Nectarie Hermeziu, arhidiacon din Iaşi; Sofronie Vârnav (1801-1861), stareţ de Neamţ după 1848; Vasile Agape, născut în 1831, profesor de teologie în Iaşi; Boerescu Zaharia sec. XIX, profesor la Seminarul din

26

Curtea de Argeş; Ştefan Călinescu (1844-1921) - preot, profesor de teologie; Aurel Crăciunescu, născut în 1877, profesor de teologie; Chiriac Dimancea, născut în 1880, profesor de teologie etc” (conform Horia Nestorescu Bălceşti - „Ordinul Masonic Român”).

Într-un pasaj din Memoriile sale, Nichifor Crainic avertiza astfel asupra problemei religioase: „La Geneva se discuta problema Statelor Unite ale Europei şi prezida Nicolae Titulescu. Nu veneam la spectacolul Societăţii Naţiunilor ca un arab la Mecca, ci ca un american la un muzeu de curiozităţi.

Am combătut-o Grade şi însemne masonice de la început, pentru ca n-am crezut nici în seriozitatea şi nici în durabilitatea ei. Un ţel suprem, cum e pacea mondială, întemeiat pe tratatele de pace de după primul război mondial era o absurditate. [...] Sub masca pacifismului şi a înfrăţirii popoarelor, învingătorii de ieri năzuiau să-şi păstreze privilegiile împotriva învinşilor. Astfel, sinceritatea, care e condiţia primordială a unei credinţe, nu era în nici o parte. [...] Pacifismul fără fundament metafizic nu există. Pacifismul fără suflu religios nu se poate realiza. Dar pe acest teren problema devine şi mai complicată decât pe cel politic propriu-zis. În numele cărei credinţe religioase se pot înfrăţi toate popoarele?

Creştinismul n-a cucerit încă tot pământul; o turmă şi un păstor e încă un ideal pentru cel mai înflăcărat apostolat cu putinţă. Iar a pune creştinismul, fără să vorbim de confesiunile din sânul lui, pe picior de egalitate cu mahomedanismul sau cu budismul, în numele pacifismului religios, e o imposibilitate de principiu şi de fapt. Societatea Naţiunilor ocolind această dificultate, era un organism areligios, profesând un pacifism fără fundament transcendental, în locul religiei. Ea a practicat formula, ce i sa părut comodă, a francmasoneriei suprareligioase, care nu e decât afumarea conştiinţei naive a unor intelectuali cu pseudoatitudinea neantului ateist. Francmasoneria însă, având un caracter ocult şi aderenţi inavuabili, ideile ei divulgate indirect nu sunt de natură să entuziasmeze popoarele pentru o credinţă pacifistă.

Neajunsul acesta l-au observat chiar susţinătorii Societăţii Naţiunilor care, în scrierile lor, deplâng lipsa unei credinţe metafizice sau a unei mitologii, care să dea sângele vieţii organismului genevez.

Zeităţile acestea neomitologice, ce ar fi treRitualuri francmasonice cu buit să creeze un fel de încuviinţarea Bisericii Ortodoxe Olimp modern în vârRomâne: ceremonie de investire în ful Mont Blanc-ului, Ordinul Cavalerilor de Malta în se numesc în filosofia biserica ortodoxă din Iosefin, contemporană valori.

Timişoara - oct. 2007 Valoarea adevărului, a binelui, a frumosului şi aşa mai departe, autonome şi independente, unele de altele, cum nu sunt nici stelele de pe cer, care depind ca să se poata menţine în armonia suverană prestabilită lor de cel care le-a facut. Cât de falsă este această mitologie teoretică, fabricată de cea mai nouă filosofie, se vede din neputinţa Societăţii Naţiunilor de a însufleţi popoarele pentru idealurile ei, care nu erau altceva decât valori în sensul cel mai modern al cuvântului. Eşecul mondialismului genevez şi al oricărui alt mondialism sta în faptul principal că omul nu e capabil să dea omenirii o credinţă sau o valoare supremă” (Nichifor Crainic, Zile albe-zile negre, Gândirea, Bucureşti. 1991, p. 219-220).

După 1948, comuniştii au intrat în Biserică şi au jefuit-o pe cât au putut. Marii prelaţi ai Bisericii au conlucrat cu aceştia la distrugerea valorilor duhovniceşti a Bisericii. Crimele comuniştilor şi persecuţiile împotriva adevăratei credinţe se făceau cu binecuvântarea prelaţilor Bisericii de stil nou. După 1989 odată cu revoluţia din decembrie s-a declarat libertate Bisericii, dar sabotarea din umbră nu a încetat. Până când atâta înşelare asupra poporului lipsit de informare?

Salut masonic între patriarhul Athenagoras şi Papa Paul VI, cunoscuţi ca francmasoni de grad înalt, cu ocazia semnării declaraţiei comune privind ridicarea anatemelor de la 1054 (decembrie, 1964).

TRADIŢIA ORTODOXĂ

27

Nr. 26, Decembrie 2009

Mâna care ţine sceptrul puterii acestei lumi Aaron Russo - regizor faimos, fost prieten cu infamul bancher mason Rockefeller, sfătuieşte: „Tot ce trebuie să faceţi este sa vă deschideţi ochii şi să refuzaţi chiar cu preţul de a fi executaţi să vă implantaţi cipurile!” Aaron Russo, deşi evreu ca şi Nick Rockeffeler, nu a acceptat să se facă unealta diavolului, plătind cu viaţa dezvăluirile legate de planurile oculte. Deşi bolnav de cancer, Russo şi-a făcut timp să realizeze interviuri cu Alex Jones, realizator de emisiuni radio şi documentarist ca şi el, lansând astfel o serie de declaraţii incendiare despre ceea ce Rockefeller îi spusese referitor la direcţia în care este lumea orientată în prezent de către elita mondială. Regizorul şi realizatorul de documentare american Aaron Russo analizează în detaliu pentru prima dată mărturisirile uluitoare ale lui Nick Rockefeller, inclusiv predicţiile sale legate de evenimentele de la 11 septembrie şi înscenarea terorismului, fondarea de către familia Rockefeller a mişcării feministe şi planul ultim al elitei mondiale de reducere a populaţiei şi de implanturi cu microcipuri. Într-un interviu, regizorul Aaron Russo povesteşte cum a verificat mărturisirile şocante ale lui Nick Rockefeller, care i-a spus personal că scopul ultim al elitei mondiale este de a se ajunge la o populaţie controlată prin microcipuri şi că războiul împotriva terorismului e o înscenare. Rockefeller a prezis cu unsprezece luni înainte „evenimentul” din 11 septembrie care a declanşat invadarea Irakului şi Afganistanului. De asemenea, Rockefeller i-a spus lui Russo că familia sa a fondat şi finanţat mişcările feministe cu scopul de a distruge familiile şi că reducerea numărului populaţiei este un scop fundamental al elitei mondiale.

După difuzarea unuia dintre filmele sale de succes, „Mad as Hell”, Russo s-a implicat în politică. În timpul campaniei electorale pentru fotoliul de guvernator al statului Nevada, Russo a fost remarcat de către Rockefeller şi i-a fost prezentat acestuia de către o femeie procuror.

Observând pasiunea şi capacitatea lui Russo de a declanşa schimbări, Rockefeller a început o misiune subtilă de recrutare a lui Russo în această elită. Ca membru al elitei, lui Russo i se promite un cip marcat special. În timpul unei conversaţii, Rockefeller l-a întrebat pe Russo dacă este interesat să intre în Consiliul Relaţiilor Externe (CRE) – Council on Foreign Relations (CFR), dar Russo a refuzat invitaţia, spunând că nu este interesat să asuprească oamenii; în replică, Rockefeller l-a întrebat cu sânge rece de ce i-ar păsa de „sclavi”. „L-am întrebat care este rostul acestor lucruri” spune Russo; „aveţi toţi banii din lume, aveţi toată puterea necesară... care e scopul final, atunci?” Rockefeller a răspuns (parafrazând): „Scopul final este să fie toţi implantaţi cu cipuri, să controlăm întreaga societate, iar bancherii şi elita să controleze lumea”. Rockefeller chiar l-a asigurat pe Russo că dacă ar intra în elită, cipul său ar fi marcat special astfel încât să se evite controlul nedorit de către autorităţi. Russo susţine că Rockefeller i-ar fi spus cu 11 luni înainte de 11 septembrie: „trebuie să se producă un eveniment în urma căruia să invadăm Afghanistanul,

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 26, Decembrie 2009

să construim conducte de petrol prin Marea Caspică, să invadăm Irakul, să ocupăm Orientul Mijlociu şi să mergem după Chavez în Venezuela”. Rockefeller i-ar mai fi vorbit lui Russo despre faptul că în curând soldaţii îl vor căuta prin peşteri pe Osama bin Laden şi că va fi un „un război nesfârşit al terorii, în care nu va exista nici un duşman şi totul va fi o imensă cacealma, astfel încât guvernul să domine poporul american”, susţine Russo, care a mai precizat că Rockefeller râdea într-un mod cinic în timp ce îi făcea această predicţie uluitoare.

Într-o discuţie ulterioară Rockefeller l-a întrebat pe Russo, ce crede despre mişcările de emancipare feministe.

Russo a răspuns că el consideră că aceste mişcări luptă să obţină pentru femei drepturi egale cu cele ale bărbaţilor, de a munci şi de a fi plătite în mod egal, aşa cum s-a obţinut şi dreptul la vot. Acest răspuns i-a stârnit râsul lui Rockefeller: „Eşti naiv! Să-ţi spun despre ce este vorba, de fapt: noi, clanul Rockefeller am fondat mişcările feministe: noi! Noi deţinem toate ziarele şi toate televiziunile – Fundaţia Rockefeller”. Rockefeller i-a explicat lui Russo care sunt cele două motive principale pentru care familia sa a finanţat mişcarea feministă: în primul rând, înainte de luptele pentru drepturi ale femeilor, bancherii nu puteau impune taxe pentru jumătate de populaţie; în al doilea rând, această mişcare determină ca şcolarizarea copiilor să se facă de la vârste mult mai mici, devenind posibilă mult mai uşor îndoctrinarea copiilor care sunt învăţaţi să privească statul drept prima familie, desfiinţând astfel modelul familiei tradiţionale. Rockefeller a subliniat în repetate rânduri că „oamenii trebuie să fie conduşi” de o elită, iar unul din mijloacele care ar duce la această stăpânire este reducerea populaţiei. „Sunt prea mulţi oameni în lume” zicea el şi numărul oamenilor trebuie redus la cel puţin jumătate. O problemă care a scăpat de sub controlul elitei, după cum reiese din conversaţiile lui Rockefeller cu Russo, este conflictul dintre Israel si Palestina.

La un moment dat soluţia gravita în jurul ideii de a da fiecărui cetăţean israelian câte un milion de dolari şi de a-i muta în statul Arizona.

28

Bioterorismul

Sfârşitul libertăţii umane şi zorii unei noi dictaturi Controlul numeric al populaţiei sau... uciderile la comandă, prin intermediul „vaccinurilor obligatorii” Începând cu octombrie 2008, a fost introdus în România un vaccin cu scopul declarat de „a preveni infecţia cu virusul HPV” (papilomavirusul uman, care poate duce la cancer de col uterin). S-a desfăşurat mai întâi o campanie de vaccinare la fete de 11-12 ani, întrucât infecţia cu HPV era considerată o „maladie a viitorului”.

Curată minciună! Mai întâi s-a spus că este împotriva cancerului de col uterin - maladie ce se manifestă la femeile mature, iar nu la minore între 11-12 ani. Acest cancer apare după infecţia cu virusul HPV (unul din tipurile oncogene) pe un „col uterin receptiv” - adică deja afectat de boli cu transmitere sexuală, precum şi de alţi factori favorizanţi precum fumatul. Leziunile produse la nivelul colului uterin vor determina o modificare la nivelul genelor oncogene, provocând formarea cancerului; aceste modificări pot fi produse şi de către contraceptive orale precum şi alţi factori mai puţin cunoscuţi.

Cum a început totul? Să vedem mai întâi ce fel de oameni stau în spatele acestei campanii perfide. Madeleine Albright, prima femeie secretar de stat al SUA, este cunoscută în întreaga lume drept unul dintre mediatorii principali ai „celei mai mari misiuni umanitare din istoria omenirii”. Aşa s-a autointitulat pompos intervenţia armată în Serbia, mai precis bombardarea armatei şi uciderea populaţiei Serbiei pe o perioadă de 74 de zile. „Dragostea pentru umanitate” a lui Albright ne-a fost readusă în atenţie în luna iunie a anului 2008. De data aceasta, interesul ei s-a îndreptat asupra poporului român. A sosit din capătul celălalt al lumii ca să-i convingă pe conducătorii ţării noastre de necesitatea imperioasă a vaccinării obligatorii a tuturor fetelor şi femeilor cu vârste între 9 şi 26 de ani, pentru „a le scăpa de cancerul de col uterin”. „Dragostea” doamnei Albright pentru „democraţie şi umanitate” este cunoscută din anul 1996 când, întrebată fiind de un reporter în urma războiului din Irak: - Am auzit că ar ar fi murit o jumătate de milion de copii, mai mulţi chiar decât la Hiroshima...

Aceasta răspunde: - A fost o alegere grea, dar preţul (democraţiei) a meritat.

Oare despre ce preţ mai este vorba atunci când este pus în risc sănătatea, viaţa sau bucuria de a avea copii a unei generaţii de fete din România? Misiunea doamnei Albright a fost de data aceasta neaşteptat de uşoară, după cum sunt, de altfel, marea parte a misiunilor americane şi europene în România. Atât preşedintele ţării cât şi primul ministru, încrezându-se promisiunilor celebrei femei, au consimţit să cheltuiască oricât de mult, mai precis, peste un miliard de dolari, numai pentru a asigura „sănătatea” femeilor din România. Sacrificiul este mare, căci vaccinul Gardasil (în Europa numindu-se Silgard), costă în jur de 300 de euro adică mai mult decât oricare alt vaccinului (fiecare doză costă în jur de 100 euro, însă vaccinarea presupune, de fapt, administrarea a trei astfel de vaccinui

pe perioada a 6 luni).

Veştile venite de peste ocean au însă darul de a ne îngrijora. Deşi banii pentru vaccinarea fiicelor poporului român s-au găsit destul de repede (şi nu este puţin lucru la o ţară cu datoriile României), vaccinul nu pare să atingă obiectivul anunţat. Pe de o parte, testele făcute nu sunt deloc concludente în ceea ce priveşte împiedicarea apariţiei cancerului prin vaccinarea cu Silgard, iar, pe de altă parte, efectele adverse ale vaccinării nu sunt deloc neglijabile.

Numai în America s-au înregistrat până la 1 sept.

2008 douăzeci şi cinci de decese corelate cu administrarea vaccinului. Unele persoane au murit la câteva ore după vaccinare, iar altele la câteva zile. De asemenea, până la aceeaşi dată fuseseră declarate peste 10.500 de cazuri în care s-au manifestat reacţii adverse în urma vaccinării. Dintre acestea cele mai simple sunt: greaţa, voma, temperatura ridicată, mâncărimi ale pielii, dureri musculare, spasme bronşitice, probleme respiratorii, astm, apendicită si dezvoltarea artritei. Apar însă cu o incidenţă mare şi: pierderi ale cunoştinţei, paralizii faciale; creşteri ale glicemiei însoţite de grave crize de diabet; afecţiuni neurologice şi cardiace grave, şoc anafilactic; avort spontan; naşterea de copii cu malformaţii; o afecţiune majoră a imunităţii însoţită de sindromul Guillain-Barre. Această boală presupune un atac puternic pe care sistemul imunitar îl efectuează împotriva sistemului nervos periferic, ajungându-se până la paralizie generală.

Toate acestea fac parte din efectele pe termen scurt ale vaccinului care apar în primele ceasuri sau cel târziu la câteva zile de la administrare. Problema principală o ridică efectele pe termen lung. Acestea nu pot fi identificate încă şi, cu siguranţă, nu sunt cunoscute nici de producători, căci medicamentul a fost testat numai pe parcursul a patru ani. Mai ciudat este însă faptul că vaccinul a primit foarte uşor aprobarea de a fi distribuit, deşi însăşi compania producătoare Merk afirmă că nu a fost evaluat potenţialul Gardasilului de a cauza cancer sau sterilitate.

De unde a apărut suspiciunea apariţiei acestor efecte pe termen lung? Ceea ce nu se spune este că acest vaccin conţine 225 mcg aluminiu, adică prin administrarea celor trei doze de vaccin obligatorii, se ajunge ca în corpul femeii să se acumuleze o cantitate de 675 mcg de aluminiu, ce se va depune în celule, afectând mai ales sistemul nervos central. Este deja cunoscut faptul că acumularea de aluminiu în organism este corelată cu apariţia temutei maladii Alzheimer. De asemenea, studiile mai noi demonstrează că aluminiul produce vătămări ale ficatului şi TRADIŢIA ORTODOXĂ

29

Nr. 26, Decembrie 2009

rinichiului.

Cel mai simplu ar fi fost să evităm cauzele care predispun la îmbolnăvirea de cancer de col uterin. Cancerul de acest gen îşi are originea în patima desfrânării, adică relaţiile sexuale de la o vârstă fragedă, partenerii multipli, contractarea bolilor cu transmitere sexuală, folosirea contraceptivelor orale la care se adaugă şi fumatul.

Păzeşte poruncile lui Dumnezeu, dintre care una zice: „Să nu desfrânezi” şi nu vei avea nevoie de vaccinul Gardasil.

Cum ne păzim copiii?

Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-şi, în scris, răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului. În cazul minorilor, cărora le lipseşte capacitatea de a consimţi, trebuie ţinut seama de faptul că o intervenţie nu se poate efectua decât spre beneficiul său direct şi numai cu autorizaţia reprezentantului legal, sau a unei alte autorităţi, persoane ori instanţe desemnate prin lege. Cadrul legal ce poate fi invocat (folosit ca argument pentru refuzul vaccinării) este Art. 13 din Legea nr. 46/2003 a drepturilor pacientului, completată de Norma de aplicare din 7 aprilie 2004, elaborată de Ministerul Sănătăţii.

Acelaşi plan de lichidare a populaţiei globului. Etapa aprilie-august 2009 După ce multă vreme am fost terorizaţi cu gripa aviară, acum bate la uşă isteria gripei porcine, o altă înscenare a guvernării mondiale în vederea distrugerii omenirii. Într-un dosar depus la FBI, jurnalista austriacă Jane Burgermeister susţine cu argumente destul de convingătoare, că înalţi oficiali ai SUA, ONU şi OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) fac parte dintr-un „sindicat internaţional al crimei”, controlat de bancherii care administrează şi rezerva federală a Statelor Unite. Acest grup este pe cale să comită „cel mai mare genocid biologic” din lume, folosindu-se de vaccinul împotriva virusului AH1N1 (al gripei porcine). Potrivit dosarului jurnalistei Jane Burgermeister, virusul gripei aviare a fost eliberat intenţionat. În acest sens, în aprilie 2009 ea a adus dovezi referitoare la faptul, că laboratoarele Baxter au eliberat în mod intenţionat 72 de kilograme de virus al gripei aviare activ. Se pare că virusul ar fi fost livrat de către OMS (Organizaţia Mondială a Sănăţii) către 16 laboratoare din patru ţări.

Deşi în aceste situaţii securitatea trebuie să fie maximă, fiind vorba de substanţe cu risc biologic ridicat, procedura de siguranţă nu a fost respectată. Baxter, presupus a fi unul din cele mai sigure laboratoare biologice din lume, nu a respectat condiţiile de bază în securizarea celor 72 kg de agent patogen, clasificat ca fiind armă biologică securizată, permiţând amestecarea acestuia cu virusul gripei umane simple şi trimiţându-l în Orth, pe Dunăre. Mai clar, este dovedit că în februarie 2008, acelaşi producător de vaccinuri, Baxter, a fabricat un vaccin care conţinea un virus viu al gripei aviare şi un virus uman şi a trimis acest „vaccin” în 18 ţări, sperând că nimeni nu va observa că el conţine virusul gripei aviare. În Cehoslovacia, el a fost probat mai întâi pe papagali, care au TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 26, Decembrie 2009

murit şi astfel s-a descoperit natura „vaccinului”. Aceeaşi societate a câştigat drepturi pentru fabricarea noului vaccin împotriva gripei porcine şi se aşteaptă ca el să fie gata în iulie 2009. Nimeni nu poate să-i împiedice să facă aceeaşi „greşeală” din nou.

Astfel, marile grupuri bioteroriste precum SUA, ONU şi OMS au lansat un virus creat artificial, pentru a elimina

o parte din populaţie şi pentru a obţine profituri din vânzarea vaccinului, prin companiile farmaceutice. În Austria au fost desoperite alte două companii implicate în producerea unui vaccin de contaminare cu gripa aviară. Eliberarea acestor viruşi permite distribuirea unor vaccinuri împotriva acestora, vaccinuri în care sunt introduse substanţe letale, prin care este eliminată (ucisă) o mare parte din populaţie. Mai mult, arată Burgermeister, guvernul american a introdus în mod sistematic, încă din 2008, măsuri menite să îngrădească libertăţile constituţionale, astfel încât, la timpul potrivit, să poată recurge la măsura vaccinării forţate. Media joacă, uneori fără să vrea, un rol important, convingând populaţia de „gravitatea situaţiei”. Cifrele reprezentând numărul deceselor din cauza „gripei porcine” îşi găsesc explicaţia în faptul că, odată începută procedura de vaccinare împotriva virusului AH1N1, a început şi îmbolnăvirea (contaminarea) în masă a populaţiei.

Vaccinul nu protejează, ci cauzează declanşarea gripei porcine James R. Shannon, fost director al Consiliului Naţional American de Sănătate, susţine că „copiii care se vaccinează împotriva gripei prezintă un pericol de trei ori mai mare să se îmbolnăvească de gripă”. Vaccinările sunt foarte periculoase. În 1918-1919, pe perioada gripei aviare spaniole, doar soldaţii şi alte persoane care fuseseră vaccinate împotriva gripei s-au îmbolnăvit şi au murit. Milioane de oameni au murit din cauza vaccinului mortal pentru care organismul nu a avut imunitate fizică. Cei care au refuzat vaccinul au rămas sănătoşi şi, în plus, îi ajutau pe bolnavi şi transportau morţii. De asemenea, şi din cauza vaccinării din 1976 împotriva epidemiei porcine de atunci, oamenii au murit şi mulţi au paralizat din cauza vaccinului şi nu din cauza virusului porcin. Trebuie ştiut că din cele 145 de decese ale actualei „epidemii”, 128 sunt în Mexic, unde a fost promovată gratuit vaccinarea majorităţii populaţiei. Decisivă pentru înfruntarea gripei este cantitatea suficientă de vitamina D care se activează

30

prin expunerea la soare (răspândirea în timpul iernii se datorează lipsei acestei vitamine din cauza insuficientei expuneri la soare).

Constrângeri guvernamentale Într-un document ce a fost eliberat în 21 august de către guvernul francez şi care pare să fie un plan menit să iniţieze exterminarea în masă a populaţiei printr-un vaccin toxic, sub acoperirea protecţiei împotriva epidemiei porcine, se precizează că „bebeluşii de peste 6 luni vor şi ei vaccinaţi”. Suspect este faptul că medicii generalişti şi sistemul sanitar în general nu vor avea rolul principal în această campanie de vaccinare, ceea ce face ca totul să pară mai degrabă o operaţie militară decît una de ocrotire a sănătăţii. Încă şi mai suspect este faptul că se va ţine evidenţa cui s-a administrat vaccinul şi cui nu, prin intermediul cardurilor de sănătate cu microcip. Datele se vor centraliza şi cei care nu s-au vaccinat, vor fi identificaţi, iar datele centralizate vor fi folosite pentru a se asigura vaccinarea tuturor. Punerea la punct a unor centre de vaccinare localizate în locuri „securizate” aminteşte de lagărele de concentrare naziste, precum Buchenwald, unde prizonierii erau ucişi prin injecţii. S-a dovedit faptul că unele doze de vaccin conţin mercur, ceea ce poate cauza autism şi tulburări neurologice. Guvernele au acordat companiilor farmaceutice producătoare de vaccin imunitate faţă de eventualele procese, care ar putea fi intentate, dacă vaccinul va cauza leziuni sau decese. Recent, s-a raportat că guvernul Marii Britaniei a trimis o scrisoare confidenţială neurologilor, punându-i în gardă cu privire la sindromul Guillain-Barre, care ar putea fi provocat de acest vaccin. Nu este de mirare dacă şi în România peste puţină vreme se va trece la aceleaşi măsuri represive, în vederea diminuării numărului populaţiei prin vaccinuri de acest gen.

Despre ucenicie şi ascultarea întru Domnul

„Ajunge ucenicului să fie ca dascălul său” (Mt. 10, 25).

Conceptul de libertate a individului a devenit astăzi un subiect foarte la modă în societate. Toate aceste discuţii sunt însă lipsite de miezul adevărului. Fiecare dintre noi este o slugă aflată în slujba unui domn; libertatea noastră, ca indivizi, constă numai în a alege cui să slujim: lui Dumnezeu sau lui mamona. Împinşi însă de presiunea constantă a vârtejului acestei lumi căzute, mulţi aleg să se facă robi de bunăvoie ai celui din urmă, de dragul bunăstării materiale, a ambiţiilor intelectuale, a unei ideologii particulare, a modei şi tendinţelor culturale ale veacului, ori pentru alţi idoli moderni.

Ca fii ai Bisericii Ortodoxe, noi credem şi mărturisim că suntem robi ai Domnului şi ucenici ai Săi – norodul cel ales al Noului Israil. Pentru ca această mărturisire să nu rămână doar la nivelul de vorbă goală, trebuie să învăţăm ce înseamnă cu adevărat să fim următori ai Domnului nostru, Iisus Hristos, Cel care a zis: „Nu tot cel ce îmi zice Mie: Doamne, Doamne, va intra întru Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în Ceruri” (Mat. 7, 21).

Lipsa noastră de hotărâre şi statornicie duhovnicească ne-a devenit astăzi propriul vrăjmaş al mântuirii şi, din păcate, societatea în care trăim nu face altceva decât să ne îndemne prin toate mijloacele să cultivăm în noi aceste patimi. Nepăsarea, lenevirea şi nelucrarea ne împing să credem că mântuirea este un dar ce ni se cuvine în virtutea faptului că suntem botezaţi şi mădulare ale Trupului lui Hristos, adică suntem încredinţaţi că Dumnezeu ne va dărui bucuria cea veşnică a Raiului ca drept răsplată a numelui pe care îl purtăm, de credincioşi ai Bisericii Ortodoxe. Sfântul Apostol Iacov ne încredinţează că „precum trupul fără de duh mort este, aşa şi credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 26). Cum poate oare omul modern să nădăjduiască nebuneşte că se va mântui, neavând nici credinţă şi nici fapte, ci doar o etichetă de creştin? În această stare de cădere TRADIŢIA ORTODOXĂ

31

Nr. 26, Decembrie 2009

jalnică, oare cum ne mai putem numi ucenici ai lui Hristos? Oare ne-am gândit vreodată cu luare-aminte la înţelesul termenului de ucenicie?

Relaţia dintre un ucenic şi stăpânul sau dascălul său se întemeiază pe ascultare. Exemplul cel mai desăvârşit în acest sens este Însuşi Domnul nostru, Iisus Hristos, Cel ce spune: „Că nu caut voia Mea, ci voia Tatălui Celui ce M-au trimis” (Ioan 5, 30). Astăzi însă, din ce în ce mai mult, mult-trâmbiţata „societate liberă şi modernă” ne murdăreşte conştiinţele şi ne robeşte sufletele, învăţându-ne „să ne cerem drepturile”. Ne-am obişnuit ca, ori de câte ori cineva ne cere să facem un anumit lucru, să îl întrebăm în ce calitate o face, şi cine i-a dat lui dreptul de a ne putea pretinde acel lucru. Chiar şi după aceea, mândria ne împinge să facem respectivul lucru „în stilul nostru”.

Individualitatea, voinţa, ego-ul şi personalitatea noastră sunt cultivate încă din fragedă copilărie, pentru ca la maturitate să devină adevăraţi monştri şi idoli cărora ne închinăm. Cea mai directă consecinţă a acestor lucruri este răzvrătirea împotriva Ziditorului nostru şi lepădarea poruncilor Sale, fapt care expune sufletele noastre unei primejdii groaznice. Virtutea ascultării biruie aceste idei lumeşti, potrivnice, şi păzeşte sufletul de căderea prin mândrie. Sfântul Cuvios Ioan Scărarul spune că ascultarea este mormânt al voii proprii şi cel mai bun leac împotriva trufiei. Fără ascultare şi tăierea voii nu poate exista ucenicie adevărată.

Trebuie, aşadar, să ne nevoim întru a învăţa ascultarea faţă de Dumnezeu şi de sfânta Sa Biserică. Dacă această datorie pe care o avem de a ne supune legilor Sale şi de a asculta glasul Bisericii sună poate dificil sau opresiv, trebuie doar să ne gândim la cât de multe roade adunăm făcând acest lucru. În primul rând, făcând ascultare suntem eliberaţi de povara frământărilor şi a deciziilor legate de modul nostru de viaţă şi de comportamentul nostru; nu ne trebuie alt model în afară de cel pe care Biserica ni-l arată, iar cele mai bune pilde pentru propriile noastre vieţi sunt vieţile Sfinţilor ce au ascultat glasul mântuitor al Bisericii. În al doilea rând, prin ascultarea de sfaturile părinţilor duhovnici, noi primim mult câştig sufletesc, venit din partea unui om al lui Dumnezeu, care este cel mai în măsură să ne îndrume pe calea mântuirii. În al treilea rând, ascultarea aduce o stare de pace lăuntrică, pace care lipseşte în mod vădit din toate laturile unei vieţi conduse după voia proprie, plină de tulburări şi nelinişte. În fine, ascultarea este înaintemergător al celei mai mari dintre virtuţi, şi anume smerenia, care la rândul său este temelia ascultării şi a uceniciei.

Domnul spune celor ce vor să-I urmeze: „Luaţi jugul Meu preste voi, şi vă învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mat. 11, 29). Iată, într-adevăr, o provocare pentru noi, cei ce trăim într-o societate clădită pe orgolii. Războaie, amărăciune, vrăjmăşie, invidie, vieţi ruinate – oare nu îşi au toate acestea originea în mândrie? Opusul ei este smerenia şi umilinţa inimii, despre care Avva Dorotei spune că este precum mortarul, care cimentează împreună toate virtuţile. În scrierile Sfinţilor Părinţi, citim: „Aşa precum este cu neputinţă să construim o corabie fără piroane, tot la fel este imposibilă mântuirea fără smerenie”.

Domnul nostru, Iisus Hristos nu a venit să I se slujească, ci ca El să slujească oamenilor, şi aşa cum sluga nu poate fi mai mare decât stăpânul său, şi noi trebuie să TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 26, Decembrie 2009

ne punem în situaţia de a fi slugi ale Domnului, ale Bisericii Sale, ale familiilor noastre şi ale aproapelui nostru.

Pentru a fi adevăraţi slujitori, trebuie să ne lepădăm de sinele nostru personal, cel atât de mult ridicat în slăvi de către atitudinea mândră a acestei lumi. Oare nu spune Hristos: „fiecare dintre voi, care nu se leapădă de toate avuţiile sale, nu poate fi ucenic al Meu” (Luca 14, 33).

Alături de dragostea în a ajuta pe aproapele nostru, smerenia îşi găseşte cel mai bine manifestarea sub forma înclinaţiei de a ierta cu uşurinţă. Domnul nostru cere acest lucru ucenicilor Săi, şi o cere în nenumărate rânduri, poate mai mult decât alte lucruri. Dar această poruncă este cel mai greu de ţinut. Împovăraţi de pomenirea greşelilor, noi nu găsim puterea de a lăsa la o parte certurile din familie, parohie, ori din cercurile noastre de cunoscuţi. În acest fel, oare mai putem noi îndeplini porunca apostolică de a ne purta sarcinile unul altuia? Nu aşa trebuie să fim, pentru a fi adevăraţi ucenici ai lui Hristos? Şi mai mult decât atât – trebuie să iertăm greşiţilor noştri, iar apoi să ne smerim într-atât, încât să le spălăm şi picioarele. „Întru aceasta vor cunoaşte toţi, că ai Mei Ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste între voi” (Ioan 13, 35). Sfinţii Părinţi vorbesc în mod repetat despre nevoia de a dobândi virtuţile dumnezeieşti, pentru a ne putea numi adevăraţi ucenici ai Domnului. Am vorbit puţin despre nevoia de a fi ascultători şi smeriţi, plecându-ne cugetele şi voile proprii în faţa voii dumnezeieşti. Ce putem să spunem acum despre virtutea de căpătâi şi cea mai mare dintre toate podoabele în care se poate îmbrăca un adevărat creştin, şi anume dragostea? Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al dragostei, şi de aceea, cei ce-I urmează Lui, trebuie să dobândească dragostea Sa, care este diferită de cea pătimaşă, trupească şi egoistă, care se poate găsi în orice colţişor al acestei lumi. Putem fi foarte ascultători, ori putem fi neîntrecuţi în ştiinţa şi oratoria Sfintelor Scripturi; dar fără dragoste suntem – aşa după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel – nimic altceva decât chimvale răsunătoare, iar toate ostenelile noastre sunt zadarnice. În acest moment, trebuie să ne recunoaştem nimicnicia şi sărăcia noastră sufletească, rugând pe Dumnezeu să înmoaie cugetele inimilor noastre, pentru a câştiga virtuţile care ne vor face să fim adevăraţi ucenici.

32

O clipă de cugetare A binecuvântat Dumnezeu neamul omenesc cu cele mai alese harisme dumnezeieşti, l-a iubit ca pe rodul mâinilor Sale; pentru aceea „micşoratu-l-a pe dânsul puţin oarece decât îngerii, cu slavă şi cu cinste l-a încununat pe el” (Ps. 8, 5). Căzut fiind în robia neascultării, ne-a împărtăşit Tainei sfântului Botez, prin care ne-a ridicat din nou la starea cea dintâi, căci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui. Prin lumina Învierii Mântuitorului, am primit Darul înfierii noastre de către Părintele luminilor, şi făgăduinţa că fiii Învierii „nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii (...), fii ai lui Dumnezeu şi fii ai Învierii” (Luca 20, 36). „Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi-mbrăcat” grăieşte Sfântul Apostol Pavel; ne afundăm în scăldătoarea Sfântului Botez şi îngropăm pe omul cel vechi din noi, omul păcatului, şi ne îmbrăcăm în omul cel nou, după asemănarea lui Dumnezeu. Este cel mai înălţător moment din viaţa omului; curat trupeşte şi sufleteşte, despuiat de păcatul strămoşesc dar şi de păcatele personale (cazul celor care se întorc la credinţă după o vreme oarecare de viaţă întinată) omul, încă nu conştientizează că s-a îmbrăcat în Hristos, s-a împreunat cu Dumnezeu şi s-a lepădat de satana. În această josnicie a întunecării minţii şi inimii căzând omul, proorocul David se tânguie şi zice: „şi omul, în cinste fiind, nu a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor necuvântătoare şi s-a asemănat lor” (Ps. 48, 15). Omul mănâncă şi bea, omul luptă pentru libertate şi dreptate, pentru a fi viu, pentru a avea plenitudinea vieţii. Dar ce este aceasta? Ce este viaţa vieţii însăşi? Care este conţinutul vieţii veşnice?

Sfântul apostol Pavel ne spune că „prin Dar suntem mântuiţi” dar şi că „Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Tit 3, 5). Darul mântuirii s-a dat nouă, însă a fost dat numai celor care au crezut în Cel prin care am primit Darul, adică Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Tot ceea ce există este Darul lui Dumnezeu pentru om şi totul există pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului, pentru a face din viaţa omului o comuniune cu Dumnezeu. Este iubire dumnezeiască devenită hrană, devenită viaţă pentru om, căci zice Proorocul: „gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33, 8). Dumnezeu binecuvintează tot ceea ce El creează, iar aceasta înseamnă că El face din întreaga creaţie semn şi mijloc al prezenţei, al înţelepciunii şi al iubirii Sale. Astfel, singura manifestare naturală a omului, căruia Dumnezeu i-a dat această lume binecuvântată şi sfinţită, este de a-L binecuvânta şi el pe Dumnezeu şi de a-I mulţumi, lucru spre care ne îndeamnă tot Psalmistul, atunci când zice „binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntru meu, numele cel sfânt al Lui” (Ps. 102, 1).

Dar omul a uitat de Dumnezeu Zilele de sărbători le schimbă într-un prilej de păcat. „Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” ne spune

Hristos în Sfânta Evanghelie; şi omul nu mai conteneşte a aduna averi ale comorilor lumeşti pe care „molia şi rugina le strică iar furii le sapă şi le fură”. Pentru zilele de sărbători, cu precădere pentru ziua Duminicii, poruncă avem de la Dumnezeu: „nici o muncă să nu faceţi; aceasta este odihna Domnului în toate locuinţele voastre” (Levit.

23, 3). Dar oamenii lipsiţi de frica de Dumnezeu, zilele de sărbători le transformă în zile rânduite pentru dezmăţul trupesc, încetează lucrarea mâinilor şi se dedau la lucrarea fărădelegilor. Pentru aceasta Dumnezeu ne mustră prin cuvintele proorocului: „Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire!

Urăsc lunile noi, şi sărbătorile voastre sunt pentru Mine o povară. Ajunge! Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată!” (Isaia 1, 13-16).

Când Dumnezeu a rânduit zi de sărbătoare pentru evreii Legii Vechi, mai întâi le-a poruncit să iasă din pământul păgânătăţii egiptene, le-a poruncit să se depărteze în pustie, şi aici, mai întâi i-a hrănit cu mană cerească, i-a adăpat prin minune cu apă din piatră şi după aceasta le-a poruncit să serbeze ziua Domnului. Deci, să cunoaştem din semnele Legii Vechi, că a ne apropia de Dumnezeu înseamnă a cere apa vie, pe care Hristos a făgăduit-o femeii samarinene la puţul lui Iacov, adică izvorul Darului mântuirii. Apropierea de Hristos înseamnă vrednicia de a primi mana cerească a Legii celei Noi, adică Trupul şi Sângele lui Hristos căci scris este: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 4).

Mântuirea sufletului subzistă în unirea voinţei omului cu voinţa lui Dumnezeu, prin Darul mântuirii. Şi, după cum sfătuieşte şi Sfântul Apostol Pavel, a lupta pentru mântuirea sufletului înseamnă „să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii, să umblăm cu bun chip, nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă întru Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 1, 12-14). Însă, dacă pomul după roade se cunoaşte, cu atât mai mult omul, fiinţă vie pecetluită cu chipul lui Dumnezeu şi trimisă în lume să dobândească şi TRADIŢIA ORTODOXĂ

33

Nr. 26, Decembrie 2009

asemănarea cu Acesta, de va trăi în Duhul lui Dumnezeu va aduce roadele dreptăţii şi ale credinţei, „iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege” (Gal. 5, 22). Aceştia sunt ai lui Hristos Iisus - care „şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele” (Gal. 5, 24). Pe omul trupesc îl vei cunoaşte tot din faptele sale, după cuvântul apostolului care zice: „iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Gal. 5, 19-21). Nu vindeţi comoara din sufletul vostru, care este credinţa cea dreaptă în Dumnezeu, ca nu cumva depărtându-vă de staulul turmei lui Hristos, diavolul „ca un leu gata de pradă, şi ca un pui de leu ce locuieşte în ascunzişuri” să se îndulcească de pradă grasă din via moştenirii lui Dumnezeu. Ci îndrăzniţi spre reduta mântuirii în numele celui care a zis nouă: „peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur”.

44444444444444

Sinuciderea - un final fatal (II) Sinuciderea nu poate avea o justificare morală nici măcar atunci când e săvârşită din cauza unor suferinţe sufleteşti, dureri fizice sau boli incurabile. Toate acestea pot fi încercări trimise de Dumnezeu, pentru a ne curăţi precum aurul în topitoare, şi sunt de nepreţuit în lumina vieţii veşnice. Ele nu golesc viaţa de sensul ei, făcând-o de prisos, ci aduc mântuirea, atunci când ele sunt răbdate întru şi pentru numele Domnului, căci şi Sfântul Antonie cel Mare spune: „Ridică ispitele şi nimeni nu este carele să se mântuiască”. Fireşte, în viaţa unui om pot veni şi clipe grele, dar dacă acestea sunt cercetate în lumina cugetului ortodox, şi nu lumesc, atunci uşor se pot risipi şi gândurile cele mai negre.

De mare folos, în aceste momente, sunt cei apropiaţi, şi mai ales oamenii cu frică de Dumnezeu. Ajutorul dat omului aflat în lupta cu propria sa deznădejde este foarte preţios. Îl poate salva un singur cuvânt rostit la timp, chiar o singură privire, care să-l trezească din starea grea şi să-l facă a înţelege că nu este părăsit în viaţa aceasta, care, deşi i s-a părut cu totul întunecată, are totuşi multă lumină, iar peste şi mai presus de toate bucuriile vieţii, stă preadulcele Hristos, mântuirea şi bucuria tuturor. În aparenţă, sinuciderea înseamnă dezgust de viaţă şi totuşi, în majoritatea cazurilor, sub această aparenţă se ascunde o împătimire faţă de viaţa pământească şi de bunurile ei. Cel chinuit de gândul sinuciderii nu urăşte viaţa ca atare, ci viaţa proprie o voieşte cu mai mult sens pământesc, dar a pierdut nădejdea în posibilitatea unei astfel de vieţi.

Mintea sa, fiind robită de cele pământeşti, a dat uitării pe cele veşnice.

Iată de ce creştinul care judecă şi cugetă despre cele pământeşti în lumina vieţii veşnice, nu va putea fi chinuit de gândul sinuciderii. În opoziţie cu jertfa de sine, care exprimă dragoste lipsită de orice urmă de interes, sinuciderea dovedeşte egoism şi meschinărie. Când omul se înstrăinează de Dumnezeu şi de semenii lui, se înstrăinează de viaţă şi de sensul ei. Dar astfel devine prizonierul propriului egoism şi poate ajunge până la sinucidere.

O altă formă de sinucidere, deosebit de actuală în zilele noastre, este Iisus Hristos, Pomul Vieţii aşa-zisa sinucidere mascată sub denumirea de eutanasie, adică o sinucidere asistată. În covârşitoarea lor majoritate, sinuciderile sau încercările nereuşite de sinucidere se datorează unor stări psihice rele pasagere sau unor impasuri şi urmăresc să transmită prin dramatismul lor implorarea ajutorului şi a sprijinului. Este însă relevant faptul că sinuciderea este prezentată drept consecinţă unei extrem de apăsătoare stări de păcătoşenie. Conform unui studiu recent, suicidul ocupă primul loc în lista morţilor din rândul adolescenţilor. Vârsta acestora variază între 14 şi 19 ani, dar limita de jos este în continuă scădere. Adolescentul recurge la sinucidere pentru că aşa crede el că poate demonstra lumii importanţa şi valoarea lui.

Un mijloc indirect de sinucidere, care în zilele noastre se răspândeşte tot mai periculos în rândul tinerilor, este cel ce se realizează prin folosirea drogurilor. Recurgerea la droguri dă la iveală lipsa satisfacţiei sau chiar dezamăgirea adusă de viaţă. La aceasta contribuie mult, se pare, singurătatea, plictisul, relele raporturi ale părinţilor cu copiii, precum şi între părinţi. Un mare coeficient al sinuciderilor se datorează şi abuzului de alcool care, devenit stare cronică, distruge mintea şi trupu omului; îi îmbolnăveşte sufletul, îi denaturează caracterul şi îl duce la insensibilitate morală. Beţivii, după Sfântul Apostol Pavel, „nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”. De aceea, este nevoie de o deosebită atenţie la consumul de băuturi alcoolice, în special la vârsta tinereţii, dat fiind că poate lesne crea dependenţă, cu urmări dintre cele mai distructive. Abuzul de băuturi alcoolice poate da dependenţă şi duce la sinucideri sau ucideri omoruri involuntare, prin accidentele rutiere pe care le provoacă. În fine, nu este deloc neglijabilă distrugerea vieţii omeneşti prin fumat. În Vechiul Testament este amintită sinuciderea lui Saul, a lui Ahitofel, iar în Noul Testament - cea a lui Iuda. Saul

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 26, Decembrie 2009

34

a fost lepădat de la faţa lui Dumnezeu şi a sfârşit prin a se sinucide. Ahitofel a ajuns la această faptă din pricina nereuşitei uneltirii lui împotriva lui David. În sfârşit, Iuda s-a sinucis datorită deznădejdii la care a ajuns după ce L-a trădat pe Hristos.

Ca faptă a deznădejdii, sinuciderea dovedeşte în primul rând necredinţă. Punându-şi capăt vieţii, omul se leapădă de dragostea şi credinţa în Dumnezeu, ca Domn şi izvor al vieţii, arătând necredinţă faţă de iubirea şi purtarea Lui de grijă. Creştinul adevărat crede că Dumnezeu îi poartă de grijă şi că nu îngăduie să fie ispitit mai mult decât poate. Nu doar că îl poate izbăvi din orice rău venit asupra sa, dar îl poate şi ajuta să îl înfrunte pe diavol. Într-un sat era un stăpân ce era foarte aspru cu o slugă pe care o bătea adesea şi-i făcea viaţa un calvar. Neputând să mai suporte atâtea greutăţi, sluga s-a sinucis într-o zi, fiind apoi trimis în iad, de judecata lui Dumnezeu, care apoi a trimis un înger şi a luat sufletul stăpânului celui rău, ca să nu mai chinuie şi alte slugi. Ne punem întrebarea: Oare nu ar fi putut Dumnezeu să ia sufletul stăpâOsânda veşnică a păcătoşilor în iad. Sinucigaşii sunt zugrăviţi nului înainte de a se sinucide sluga? Fireşte că da! Atunci chiar în gura iadului, în întunericul cel mai de jos. să nu fi acţionat Dumnezeu cu dreptate?! Cu neputinţă.

Dumnezeu este drept, deoarece El a zis că prin răbdarea noastră vom veţi câştiga sufletele noastre, iar Apostolul ne învaţă că doar cine rabdă până în sfârşit se va încununa. Deci dacă sluga care deşi rău pătimea, nu a scăpat de chinurile veşnice, ca drept răsplată pentru sinucidere, atunci oare se poate disculpa cinev? Nu. Sinuciderea este cel mai mare păcat, şi ea închide pentru totdeauna uşa mântuirii. Dacă sluga s-ar fi rugat şi ar fi cerut ajutorul lui Dumnezeu, ar fi întors poate şi pe stăpân spre pocăinţă, ca de pildă Sfântul Mucenic Ioan Rusul sau mulţi alţi sfinţi ce s-au făcut de bunăvoie robi, pentru a câştiga sufletele stăpânilor lor, iar acum s-ar fi desfătat cu săracul Lazăr în sânul lui Avraam.

„Revelionul” uitării de Dumnezeu Ce înseamnă „Anul Nou” sau „Revelionul”, cum mai este numit, pentru un creştin? Absolut nimic, din punct de vedere duhovnicesc. Doar din perspectiva supunerii şi respectului faţă de autorităţile civile (cf. Romani 13, 1-2), noi suntem obligaţi să facem trecerea într-un nou an civil odată cu statul, mai ales că aceasta nu atacă cu nimic credinţa şi dogmele. De aceea, pe 1 ianuarie, indiferent de calendar, toţi ortodocşii intră într-un nou an. Chiar şi Bisericile ortodoxe de stil vechi, ce ţin toate sărbătorile religioase conform calendarului ortodox iulian, marchează începutul unui nou an civil odată cu Statul pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea. Pentru Bisericile ortodoxe rămase credincioase Adevărului şi Sfintei Tradiţii, acest calendar civil este folosit cel mult la derularea corespondenţei dintre acestea şi autorităţile oficiale; la fixarea diferitelor evenimente (când, de cele mai multe ori, data oficială este menţionată alături de cea bisericească, pentru evitarea confuziilor din partea mediului laic), sau la înregistrarea în condice a botezurilor, cununiilor, înmormântărilor ş.a.m.d.

Aşa a fost dintotdeauna. În Imperiul Bizantin, de exemplu, Biserica marca odată cu statul prima zi a anului, adică 1 septembrie, zi care se numea şi Indiction, adică începutul anului bisericesc. Pănă astăzi, în Minei a rămas o slujbă de binecuvântare a începutului de an bisericesc, la 1 septembrie, deşi această dată nu mai are nici o relevanţă pentru stat, pe măsură ce conducătorii săi, iar apoi chiar el, ca instituţie, s-a îndepărtat de Dumnezeu.

Revenind la Sărbătoarea Anului Nou, trebuie să menţionăm că aceasta a început să se sărbătorească la 1 ianuarie mai întâi în Apus, începând cu anul 1691, în urma decretului papei Inocenţiu al XII-lea, iar din anul 1700 şi în Rusia, datorită lui TRADIŢIA ORTODOXĂ

35

Nr. 26, Decembrie 2009

Petru I cel Mare, apoi pe rând, în toate ţările lumii, inclusiv în spaţiul românesc. Înainte de schimbarea calendarului din anul 1924, acest An Nou se suprapunea cu prăznuirea Sfântului Vasilie cel Mare, iar după 1924, acest Revelion intervine în ultima săptămână a Postului Naşterii Domnului. Dezlegare totală pentru o zi sau două nu se poate face nicidecum, fiindcă acest lucru este cu totul oprit de către Sfinţii Părinţi, sub pedeapsa caterisirii (pentru clerici) şi a afurisaniei (pentru mireni, vezi Can. Apost. 69).

Santa Claus sau Moş Crăciun - personajul păgân şi grotesc, care în Occident a luat locul lui Hristos

Bineînţeles, creştinii nici nu ar trebui să se gândească la chefuri şi distracţii în cazul unei simple treceri dintr-un an în altul, tocmai pentru a se deosebi de păgânii de odinioară care chefuiau câteva zile la rând la trecerile dintre ani şi chiar dintre luni. Cu atât mai mult, postul nu este doar o perioadă de abţinere de la mâncărurile de provenienţă animală, ci şi un timp binecuvântat al unei nevoinţe lăuntrice mai intense faţă de alte perioade ale anului. Ne pregătim pentru Taina Spovedaniei, iar cei ce se învrednicesc Sfintelor Taine, încă şi mai mult trebuie să se abţină, pe cât cu putinţă, de la orice alte îndeletniciri lumeşti păguboase: petreceri, muzică, chefuri, glume şi vorbiri deşarte. Dar, aşa cum am mai spus, lumea este într-un proces de revenire la păgânism. De aceea se şi pune un accent atât de mare pe mâncare, băutură, distracţii şi chiar diferite obiceiuri păgâne cu măşti, vrăji etc. Bradul, Moşul Crăciun darnic şi chefliu din Laponia se luptă pentru a lua locul lui Hristos, iar urările de prosperitate pe care şi le face societatea, ocolesc cu desăvârşire orice semnificaţie sfântă a acestor zile. Îi auzim pe oameni spunânduşi unul altuia: „La mulţi ani!”; „Sărbători Fericite!”; „Un an nou mai bun!” sau „Îndeplinirea tuturor dorinţelor”…

Oare nimeni nu îşi mai doreşte „Naşterea Domnului cu bucurie, ori „Ani îndelungaţi şi plini de roade aducătoare de mântuire? Uităm, şi în acest an, de Pruncul ce Se naşte în ieslea săracă, pentru a noastră mântuire?

Naşterea Domnului – această sărbătoare de o importanţă covârşitoare pentru mântuirea neamului omenesc, este dată încet-încet la o parte, şi, culmea, acest lucru înfricoşător se întâmplă într-o eră în care libertatea religioasă este trâmbiţată pe toate canalele mass-media. În

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 26, Decembrie 2009

mod intenţionat, pleiada de „pseudo-creştini” din Europa şi România, indiferent de culoarea lor politică sau interesele de tot felul, au păgânizat sărbătoarea la care un creştin se bucură de venirea Mântuitorului Hristos în lume. Hristos a fost exclus! În locul Său, avem „Moş Crăciuni” darnici, gata să ne îndeplinească orice dorinţă, reduceri la supermarketuri, emisiuni televizate în care suntem „educaţi” cum ar trebui să sărbătorim noi „Crăciunul” şi „Anul nou” împreună cu mărci de renume: băuturi răcoritoare, accesorii sau maşini de firmă, produse de companii conduse de evrei sau musulmani, care ne prostesc cu oferte de tot felul, dându-ne senzaţia unei vieţi împlinite. Din când în când mai apare şi câte un colind laic, dedicat „Moşului”, adică după standardele europene, fiind cântate tot de „creştini onorabili”, adică tot nişte cântecele laice, din care iarăşi a fost alungat Hristos. Atunci, ce sărbătorim, oameni buni? Ce înseamnă acest „Crăciun” forţat (că de Naşterea Domnului nici nu poate fi vorba, fiindcă această expresie ne este scoasă din vocabular!), serbat la comanda forţelor oculte, cu treisprezece zile mai înainte ca el să fie prăznuit în ceruri, de către îngerii lui Dumnezeu? Ce înseamnă atâta cheltuială pentru masa de Revelion – o noapte în care ar trebui să postim şi să ne rugăm Celui ce singur poate să ne mântuiască? Putem mărturisi adevărul dacă, în loc de „Crăciun”, vom spune „Naşterea Domnului” şi dacă, în loc de artificiile unui „Revelion” păgânesc şi inventat de oamenii plini de patimi, vom aprinde în inimile noastre, nevăzut, focul dragostei dumnezeieşti.

Cu toţii vedem şi ştim ce se întâmplă în lume. „Puternicii” lumii acesteia au declanşat arificial o criză economică globală, în urma căreia vom suferi tot noi, cei mici, şi nu ei. În final, se va impune un guvern mondial, condus de Antihrist, care ne va manipula pe toţi ca pe nişte păpuşi. Mass-media ne bombardează cu telenovele ieftine şi cu minciuni, iar internetul pune stăpânire peste minţile tinerilor, robindu-i la propriu. Familia ortodoxă este în mare pericol; populaţia se află în naufragiu numeric, iar salvarea din aceste mârşăvii, al căror efect concret va fi vizibil abia peste 10-20 de ani, nu poate veni de la telefoanele de ultimă generaţie sau de la UE, ci numai de la Hristos, Dumnezeul nostru. Dacă vrem să avem familii puternice, copii sănătoşi la trup şi la suflet şi chiar bunăstare materială, trebuie să ne întoarcem cu faţa la Dumnezeu, căci El ne aşteaptă. Altă scăpare nu există.

Restul e minciună şi iluzie.

36

Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (I) „Portăriţa” de la Iviru

Bucură-te, Portăriţă bună, care deschizi credincioşilor uşile Raiului!

Zile de prăznuire: 25 februarie, 26 octombrie

Între icoanele Maicii Domnului zugrăvite de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, scrierile mai vechi, cât şi mai noi, pomenesc şi vestita icoană a Panaghiei Portăriţa (Portaitissa), de la Mănăstirea athonită Iviron (Iviru).

Icoana a aparţinut unei văduve din părţile Niceei, care avea un singur fiu. Dar atunci împărăţea Teofil, şi era mare prigonire împotriva sfintelor icoane. Acest împărat urâtor de Hristos a trimis ostaşi prin cetăţi ca să cerceteze de se vor mai afla icoane, fie prin biserici, fie prin case, să le coboare şi să le ardă, iar pe cinstitorii acestora să-i muncească cu felurite chinuri. Căutând cu multă iscodire, catanele împărăteşti aflară de icoana văduvei. Ca să o ocrotească, femeia iubitoare de Hristos trimite icoana pe mare, iar pe fiul ei îl sfătuieşte să fugă.

El a plecat către Tesalonic, iar de-acolo în Sfântul Munte, unde s-a şi călugărit. După multă vreme, oarecare bătrâni din mănăstirea ivirilor, văzură deodată pe mare ceva asemenea unei flăcări. Aceasta văzând ei, s-au ridicat strigând: „Kirie eleison!” (Doamne miluieşte!). Şi, adunându-se toata obştea, priveau şi se minunau de acea privelişte, însă ce anume era nu puteau să priceapă nicidecum. Iar aceasta nu numai ziua se arăta, ci şi noaptea.

Icoana Maicii Domnului „Portăriţa” Şi alţi monahi s-au adunat din Sfântul Munte, din Lavră, de la Vatopedu şi din alte mănăstiri, şi încercând să se apropie cu luntrile, au văzut icoana Maicii Domnului, dar prea tare nu au putut să se apropie de dânsa, căci cum se apropiau, ea tot se depărta. Însă, rugându-se ei cu lacrimi Domnului ca să poată lua icoana Maicii Lui, ca să o aibă spre mângâiere străinătăţii lor, le-a ascultat Domnul rugăciunea. Şi-apoi toate s-au întâmplat în acest chip: Un oarecare Cuvios

Gavriil, cunoscut pentru fericita lui simplitate, primeşte porunca în vis de la Maica Domnului să coboare la mare şi, umblând fără temere pe apă, să aducă icoana „ca să cunoască toţi dragostea şi purtarea de grijă ce o are către mănăstire, căci am venit într-adins aici pentru ajutorul vostru”. Acestea săvârşindu-le cuviosul, s-au umplut de bucurie toţi părinţii, trei zile priveghind şi cântând imn de slavă. După aceasta, aducând sfânta icoană cu Preacuratul chip în biserica cea mare, au pus-o în partea cea mai dinlăuntru a jertfelnicului. Dar a doua zi, aprinzătorul candelelor intrând la ceasul Utreniei spre a pregăti cele după rânduială, n-a aflat icoana la locul ei, ci tocmai deasupra porţii mănăstirii. Deci luând-o acesta, a dus-o cu evlavie şi mare grijă la locul cel mai dinainte. Dar iarăşi Maica Domnului şi-a schimbat locul şi tot asemenea s-a întâmplat de mai multe ori, făcându-se fireşte aceasta pricină de nedumerire pentru toţi părinţii. Numai Cuviosului Gavriil i s-a arătat iarăşi „Raza Soarelui celui înţelegător”, zicându-i: „Mergi la mănăstire şi spune părinţilor să nu mă mai necăjească, căci eu n-am venit aici ca să mă păziţi voi, ci pentru ca eu să vă fiu păzitoare vouă, nu numai acum, ci şi în veacul ce va să fie”. Acestea auzindu-le purtătorul de Dumnezeu Gavriil, Părintele nostru, s-a pogorât îndată la mănăstire vestind egumenul şi întreaga obşte. Apoi au zidit o biserică la poarta mănăstirii, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a Portăriţei, si au aşezat-o acolo.

O altă minune la această icoană: un tânăr n-a primit pâine de la bucătar, atunci Maica Domnului i-a dat un galben să-l ducă bucătarului - bucătarul şi-a dat seama de unde era galbenul respectiv şi s-a căit.

Uleiul de la candela acestei icoane este leac pentru otravă. Pe vremea venirii arabilor în Athos, un soldat arab a lovit cu cuţitul în chipul icoanei acesteia, şi îndată a început a curge sânge. Arabul văzând minunea, s-a înfricoşat şi căzând la pământ s-a pocăit, s-a botezat în legea creştinească şi s-a îmbrăcat în haina monahicească, rămânând acolo până la moarte.

O veche proorocie spune că, la sfârşitul lumii, această icoană va pleca pe mare, aşa cum a venit...

Cuvinte despre oameni aleşi Vezi că poruncile Tale am iubit, Doamne, întru mila Ta mă viază (Ps. 118, 159)

Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România s-a despărţit de curând de doi dintre stâlpii ei cei mai mari părinţii Pavel Mogârzan şi Vasile Sandu, ce au plecat din tumultul acestei vieţi vremelnice, mutându-se în veşnicele locaşuri, spre Lumina cea neînserată şi pururea fiitoare – Hristos, ai Cărui vrednici slujitori au fost. Tocmai pentru faptul că i-am cunoscut şi ne-au legat sincere prietenii întru Hristos, omenesc lucru este ca fiinţa să ne fie mâhnită, însă, înarmându-ne cu credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, ne mângâiem cu gândul că am câştigat la Cer doi rugători pentru mântuirea noastră. Călătoria lor pământească a fost o biruinţă asupra tuturor încercărilor vieţii, la sfârşitul căreia au primit binemeritata răsplată de la Judecătorul viilor şi al morţilor, Care încununează pe cei ce şi-au săvârşit alergarea, luptându-se după lege. Cuvintele sunt sărace în aceste clipe, aşa că vom lăsa vieţile şi faptele lor să grăiască de la sine cu prisosinţă, spre folosul şi pilda noastră, a celor rămaşi.

55555

TRADIŢIA ORTODOXĂ

37

Nr. 26, Decembrie 2009

Părintele Pavel Mogârzan s-a născut în localitatea Drăceni, com. Slatina, jud. Suceava în ziua de 9 iunie a anului 1930, într-o familie numeroasă, care a odrăslit mulţi slujitori ai sfintelor altare ale Bisericii Ortodoxe strămoşeşti: Înalt Preasfinţitul Mitropolit Vlasie, părintele arhimandrit Mardarie şi pururea-pomenitul părinte ierodiacon Acachie. Din fragedă pruncie, este hrănit cu hrana cea tare a dreptei credinţe, fiind crescut în frica lui Dumnezeu şi în evlavie faţă de slujbele şi rânduieile Bisericii Ortodoxe. În anul 1947, îl găsim ca proaspăt absolvent al studiilor Seminarului Teologic de la Mănăstirea Slatina, pentru ca cinci ani mai târziu, în timpul efectuării stagiului militar, să fie arestat pentru curajul de a mărturisi adevărul despre greşeala în care se afla Biserica de stil nou, prin adoptarea calendarului gregorian. Este reţinut în închisoarea de la Galaţi vreme de 3 ani, împrietenindu-se aici cu părintele Clement şi viitorul Mitropolit Silvestru Onofrei. Începând din acel moment, vocaţia sa de mărturisitor intră pe un nou făgaş, angajându-se cu toată fiinţa sa în lupta de rezistenţă a Bisericii de Stil Vechi. Fire curajoasă, el şi-a asumat riscul (deghizându-se în jandarm), de a-l elibera pe preasfinţitul Galaction Cordun, viitorul Mitropolit al Bisericii noastre, răpindu-l de la domiciliul forţat de la Mănăstirea Căldăruşani, unde îl vizita săptămânal, pentru a-i duce alimente şi bani.

Drept urmare, este arestat a treia zi de Paşti, în anul 1959, fiind urmărit pe drumul de întoarcere de la Bucureşti, unde fusese pentru a ridica indemnizaţia Mitropolitului Galaction, şi condamnat la 15 ani de închisoare.

Despre pătimirile sale din vremea detenţiei avea să povestească, mai târziu - despre cum era transportat pe holurile închisorii şi dus la celula de tortură legat la ochi, după care mâinile îi erau strânse atât de tare, încât i se rupeau venele. Părul îi era smuls în timpul interogatoriului, iar hrana era atât de săracă, încât ajunsese să cântărească sub 40 de kilograme. Ne spunea că până şi o bucăţică de mămăligă, fie ea cât de mică, i se părea o adevărată delicatesă… Acest regim neomenesc a durat câteva luni, după care, la vestea morţii Înalt Preasfinţitului Galaction (8 iulie 1959), a fost eliberat.

Dragostea, devotamentul, dar mai ales jertfelnicia fără preget cu care slujise Bisericii lui Hristos, ca simplu mirean, l-au făcut vrednic a fi chemat de Dumnezeu către cinstit treaptă a preoţiei, fiind hirotonit de însuşi Sfântul Ierarh Glicherie. A primit ca din mâinile lui Hristos această ascultare grea, plină de responsabilitate şi sacrificiu, în acele vremuri de prigoană prin care trecea Biserica şi credincioşii săi, când mai ales preoţii erau marginalizaţi şi ridiculizaţi de către societatea contemporană, ce suferise transformări profunde, fiind modelată după bunul plac al puterii comuniste atee.

Din acea clipă, va sluji în parohia Râşca, punându-şi sufletul pentru oi, ascultându-le păsurile, mângâindu-i în suferinţe, mustrându-i cu dragoste şi blândeţe părintească pentru fărădelegi, întărindu-i în credinţă, miluindu-i pe cei nevoiaşi, ospătându-i pe toţi care îi treceau pragul, dar mai ales rugându-se lui Dumnezeu pentru toţi. Mulţi credincioşi din împrejurimi veneau, văzând că prin rugăciunile TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 26, Decembrie 2009

lui, cererile cu folos sufletesc le erau îndeplinite. Biserica era tot timpul neîncăpătoare, iar părintele intra în sfântul altar cu 2-3 ore înainte de a începe Sfânta Liturghie, pentru a pomeni mulţimea de pomelnice adunate de ani de zile. Această nevoinţă nu a părăsit-o nici măcar atunci când a fost nevoit să vegheze îndelung, la căpătâiul fiului său, ierodiaconul Silvestru, aflat în comă la spitalul din Iaşi.

Credinţa sa a fost ispitită precum odinioară cea a Patriarhului Avraam, fiind lipsit de lumina ochilor săi – fiul său mai mare, supranumit privighetoarea Slătioarei, mutat la Domnul în anul 1999, la doar 26 de ani, în urma unei boli necruţătoare.

O nouă ispită îi încearcă răbdarea şi credinţa în anul 2006, când este ţintuit de o semipareză Părintele Pavel (stânga) în anul 1999, la pe partea dreaptă, canonizarea Sfântului Ierarh Glicherie datorată unui accident cerebral ce îl surprinde la datorie, în biserică, slujind la sărbătoarea Sfântului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, restabilindu-se încet-încet, în lunile ce au urmat. Ultima încercare prin care trece vine ca o încununare a tuturor încercărilor când, chiar la aniversarea vârstei de 79 de ani (şi 40 de căsnicie), o petrece la groapă pe preoteasa Lavrentia, sprijinul bătrâneţilor sale. Încercat ca aurul în topitoare, se stinge în scurt timp, pe 8/21 august 2009, fiind îngropat de ziua onomastică a soţiei, de Sfântul Lavrentie. La ultimul „rămas bun”, mulţi dintre cei prezenţi au simţit aceeaşi dragoste cu care te blagoslovea, ca şi cum ar fi fost viu.

55555

Protoiereul Vasile Sandu s-a născut la data de 4 aprilie 1954, într-o familie de preot, primind din copilărie o aleasă educaţie duhovnicească, deprinzându-se în frica

38