Revist` de cultur` teologic` ortodox` Nr. 27, Martie 2010
PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA
Îngerul şi Mironosiţele
Dar cerul se înseninează În ciripituri cântătoare. De ce Îl caută aicea pe Hristos? De ce-au venit aicea ca să-L plângă?
Pe piatră-un înger luminos... El şade-n haine albe, strălucite... Vestind cereasca bucurie Mironosiţelor scârbite:
„Hristos a înviat! Şi nu vă mai mâhniţi Şi nu-L mai plângeţi ca pe un mort Căutându-L între cei muriţi! A iadului putere-i biruită,
Pe cine-L caută-acum în grădină Cu vasele de mir umplute? De lacrimi inima li-i plină... Zoreşte ziua nouă. Îi răcoare,
Zadarnică îi răutatea: De-acuma lumea-i izbăvită. Întunecimea în lumină piere, Mărirea ei i s-a surpat Şi fug vrăjmaşii de durere.
Grăbiţi-vă cu veşti de veselie Şi spuneţi veştile-n Sion: Hristos e viu şi-n veci învie!"
Dorm florile. Grădina moartă tace, Iar primprejur - albastre umbre, $isip, zori aurii - şi pace.
Proorocia Sfântului Andrei cel $ebun pentru Hristos
care a fost în vremea împăratului Leon cel înţelept al Ţarigradului, la anii 882 „(...) Şi se vor face lucruri înfricoşate. Pentru că, în acel an, va deschide Dumnezeu îngrăditura zidurilor, care este la porţile de la Vandalia (Marochini), porţi pe care le-a închis Alexandru Macedon. Şi vor ieşi de acolo şaptezeci şi doi de împăraţi împreună cu poporul lor, care se numesc neamuri vandale (sălbatice), cele mai pângărite şi mai spurcate neamuri de pe faţa pământului şi care se vor risipi în toată lumea şi vor mânca carne de oameni vii şi sângele lor îl vor bea; vor mânca câini şi şoareci şi broaşte şi vor mânca şi altele, mai necurate. Vai, de toată lumea pe unde vor călca aceştia! Dumnezeul meu! Bine ar fi fost ca în zilele acelea să nu mai fie creştini în lume, dar ştiu că tot au să fie; şi se va întuneca văzduhul, ameninţând răzbunarea lui Dumnezeu, pentru urâciunile pe care le vor face aceste neamuri necurate. Soarele se va preface în sânge, luna şi stelele vor înceta de a mai lumina, văzând răutăţile ce se vor face de aceştia pe pământ, pentru că aceşti oameni spurcaţi vor căuta să mănânce şi pământul, iar Sfintele Biserici, le vor preface în grajduri şi vor face într-însele pângăriri, ungând Sfintele Vase cu spurcăciuni. Atunci locuitorii pământului vor fugi în ostroavele Ciclade; pentru aceea va plânge Asia pentru ostroave şi ostroavele pentru Asia, fiindcă nu vor merge la dânşii noroadele; şi vor plânge 660 de zile. Atunci se va ridica satana, Antihrist, din seminţia lui Dan, nu cu puterea lui - să nu fie! Dar l-a lăsat pe dânsul Dumnezeu vas spurcat ca, printr-însul să se împlinească proorociile Proorocilor; că satana va fi slobozit din legăturile iadului, unde l-a legat Dumnezeu, şi va intra într-un vas al său (adică într-un om necredincios, care va avea puterea lui Antihrist). Şi se va naşte dintr-o muiere spurcată, evreică, şi se va mări şi se va face împărat. Atunci va începe a-şi arăta înşelăciunile lui, după cum a zis Sfântul Ioan Evanghelistul şi Proorocul Isaia: „Vai, bisericilor, celor din neamuri.” Atunci se va arăta Proorocul Ilie şi Enoh şi Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu şi vor propovădui, descoperind înşelăciunile lui Antihrist, despre a doua venire a lui Hristos. Cu amar îi va munci pe creştini preablestematul Antihrist, până la cea mai de pe urmă răsuflare; iar câţi nu se vor lăsa amăgiţi, se vor mântui şi prieteni ai lui Hristos se vor arăta. Fericiţi vor fi toţi Sfinţii, dar mai fericiţi vor fi Mucenicii din vremea lui Antihrist; fericiţi şi de trei ori mai fericiţi; pentru că mare slavă li se va da în vecii vecilor. Aşadar, Antihrist va omorî mai întâi pe cei trei Prooroci: pe Ilie, pe Enoh şi pe Sfântul Ioan Evanghelistul şi după dânşii pe toţi cei ce nu vor primi credinţa lui; cu moarte amară îi va omorî. Atunci se va face războiul între Antihrist şi Hristos şi se va cunoaşte sfârşitul. Se va descoperi atunci marea mânie şi urgia lui Dumnezeu şi se vor face semne înfricoşate: fulgere, tunete, trăsnete şi vuiete, aşa că de multele tunete se va cutremura cerul şi va tuna îngrozitor. Cine, atunci, din oameni nu se va înfricoşa şi nu se va înspăimânta, fiul meu prea iubit? Acestea făcându-se, fericiţi vor fi toţi câţi nu s-au depărtat de Cel Unul-$ăscut din Sfânta Fecioară şi de Dumnezeu $ăscătoarea Maică! Fericiţi vor fi câţi, pentru dragostea lui Hristos, au urât şi au mustrat pe Antihrist şi, cu bărbăţie, pe balaur mustrându-l în faţă şi vicleniile lui în faţă i le-a dezvăluit. Aceştia sunt frumoşii luminători şi prietenii de aproape ai lui Hristos, luminoase mărgăritare, cu inimile dulci, care în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, în Sfânta şi cea de o fiinţă Treime au crezut.” Iar despre cum au să se sfârşească oamenii de pe pământ şi cum o să se facă învierea cea de obşte, Cuviosul a proorocit: „Pe unii îi vor omorî păgânii, alţii vor muri de desele războaie, iar pe alţii, care vor fi creştini, îi va omorî Antihrist pentru Hristos. Iar pentru cei ce au crezut în Antihrist, va trimite Domnul Dumnezeu fiare sălbatice şi păsări zburătoare, care vor avea cozile lor înveninate şi otrăvitoare pline cu ţepi, ca să înţepe pe oamenii aceia care nu vor avea semnul pecetei lui Hristos întreg şi fără de lipsă pe frunţile lor şi aşa vor muri toţi oamenii de aceste răni înveninate şi otrăvitoare. Atunci, pe Sfinţii care se vor afla în pustie, care s-au ascuns de Antihrist, pe aceia care sunt scrişi în cartea vieţii, îi va lua Domnul, pe toţi, cu Duhul puterii Sale, şi îi va duce la sfânta cetate. Atunci va fi legat Antihrist cu toţi dracii lui, şi prinşi fiind, vor fi daţi în mâinile îngerilor celor înfricoşaţi şi vor fi păziţi până înaintea Judecăţii, pentru sufletele pe care le-au pierdut. După aceea, vor trâmbiţa Sfinţii îngeri şi vor învia toţi oamenii cei morţi, fără de stricăciune, după cum zice Sfântul Apostol Pavel, şi se vor preface trupurile lor, într-o clipă, din stricăciune în nestricăciune şi vor fi răpiţi în nori în întâmpinarea Domnului în văzduh. Fiule, când se vor vedea pângăritele neamuri intrând în lume, şi urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt (adică Antihrist), atunci se va cunoaşte că lângă uşă este, iar după puţină vreme va veni Judecătorul tuturor.”
Mărturisirea de credinţă
a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România
2 Creştinii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România Duhul Sfânt a lucrat numai în adevăr: „Ieri şi astăzi Acelaşi, şi în veci” (Evr. 13, 8). preaslăvesc un singur Dumnezeu în trei ipostase: Tatăl, 2 Credem în Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Fiul şi Sfântul Duh. Unitatea fiinţei lui Dumnezeu face ca,
Testament, precum şi în Sfânta Tradiţie, pe care le socotim acolo unde se găseşte unul din ipostasele Sfintei Treimi, să ca fiind cele două izvoare de revelaţie Dumnezeiască şi fie întreaga Dumnezeire. Însuşirile Dumnezeirii sunt şi ale izvoare nesecate ale învăţăturii pentru Biserică. fiecărui ipostas în parte. Singurele caracteristici proprii ipos2 Credem în canoanele Sfinţilor Apostoli, ale celor taselor Sfintei Treimi în parte sunt următoarele: Tatăl este şapte Sinoade ecumenice ale Sfinţilor Părinţi, ale celor nenăscut, naşte din veci pe Fiul şi purcede din veci pe locale şi parţiale, care sunt insuflate de Duhul Sfânt, ele Duhul Sfânt. Fiul este născut din veci din Tatăl, iar Duhul neputând fi modificate în nici un fel. Sfânt este purces din veci din Tatăl. Dumnezeu a adus din 2 Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România Îl nefiinţă la fiinţă toată lumea: atât pe cea văzută, cât şi pe cinsteşte pe Dumnezeu slăvit şi închinat în Sfânta Treime, cea nevăzută (lupreacinsteşte pe mea îngerilor). Maica Domnului, 2 Omul a fost Sfânta Fecioară Macreat de Dumneria şi cinsteşte toate zeu după chipul şi Cetele Puterilor asemănarea Sa. Cereşti şi Îngereşti; Din coasta primupe Sfântul Prooroc lui om, Dumnezeu Ioan, Înaintemeri-a făcut ajutor de gătorul şi Botezăviaţă pe femeie. torul Domnului; pe 2 Adam şi Eva, toţi Proorocii, Sfânprimii oameni, au ta Cruce, pe Sfinţii încălcat porunca Apostoli şi pe toţi dumnezeiască şi Sfinţii recunoscuţi astfel a intrat păcade Biserica Ortotul în lume şi prin doxă Soborniceaspăcat, moartea. că şi Apostolească. 2 În bunătatea şi Mitropolia Slătioara, vedere aeriană 2 Credem în iubirea Sa faţă de cultul icoanelor şi le considerăm sfinte pe temeiul minuneamul omenesc, Dumnezeu a dat pe Fiul Său, Care S-a nilor ce s-au săvârşit şi se săvârşesc prin ele, ca de pildă: întrupat din Sfântul Duh şi Sfânta Fecioară Maria şi a vindecarea din boală a lui Avgar, Domnul Edessei prin sălăşluit printre oameni, învăţându-i calea cea adevărată. Mahrama Mântuitorului Hristos (vezi pe larg istoria acestei Ca să mântuiască omul din robia păcatului strămoşesc, minuni în Vieţile Sfinţilor la 16 august); întipărirea chipului Iisus Hristos a pătimit, S-a îngropat, a înviat a treia zi şi SMântuitorului pe mahrama Sfintei Muceniţe Veronica etc. a înălţat la cer, şezând de-a dreapta Tatălui. Prin ascultarea Sinodul 7 ecumenic întăreşte cinstirea icoanelor (Pidalion, care a mers până la supunerea de bunăvoie morţii pe pag. 213). Cruce, Iisus Hristos apropie iarăşi lu-mea de Dumnezeu, 2 Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România primeşte deschizându-i din nou porţile Împără-ţiei Cerurilor. minunile adevărate ca semn al credinţei spre adeverirea 2 Avem credinţa, că Mântuitorul va veni iarăşi la sfâradevărului: „Şi cuvântul adeverindu-l, prin semnele ce urşitul lumii, pentru a judeca pe fiecare după faptele sale: cei mau. Amin” (Marcu 16, 20). Credem în minunile săvârşite drepţi vor merge la fericirea veşnică, iar cei păcătoşi la de moaştele sfinţilor, ca de pildă moaştele Sfintei Cuviosânda veşnică. 2 Credem că Biserica este un trup mistic, al cărui Cap oase Parascheva, ale Sfântului Ioan cel Nou şi altele din ţara noastră. Nu primim falsele minuni care se deosebesc suprem, înţelept şi fără de moarte este Domnul Iisus de minunile adevărate, iar cataclismele şi fenomenele neHristos. Este întemeiată de El şi o conduce în chip nevăzut obişnuite, le considerăm trimise de Dumnezeu pentru păprin lucrarea Duhului Sfânt, iar în chip văzut prin ierarhia catele noastre, ca semn de pocăinţă. bisericească, cu scopul de a asigura oamenilor mântuirea. 2 Credem că în Biserică se păstrează Harul Dum- 2 Primim şi respectăm cele patru posturi de peste an: Postul Mare dinaintea Sfintelor Paşti, Postul Naşterii Domnezeirii, fără de care nimeni nu se poate mântui şi că El se nului, Postul Sfinţilor Apostoli şi Postul Adormirii Maicii împărtăşeşte credincioşilor prin mijloacele sfinţitoare Domnului, precum şi postul de miercuri şi vineri de peste (Sfintele Taine), în număr de şapte: Sfântul Botez, Unan, în afară de cele în care este dezlegare. gerea cu Sfântul Mir, Sfânta Cuminecătură (Împărtă2 Respectăm Pascalia aşezată de Sfinţii Părinţi la şania), Pocăinţa (Mărturisirea), Preoţia (Hirotonia), CunuSinodul I de la Niceea (325) şi din Antiohia (345) după nia şi Sfântul Maslu. 2 Credem în neschimbabilitatea Darului Haric, că care s-a fixat sărbătoarea Sfintelor Paşti în Biserica
3
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
Minunea pogorârii Sfintei Lumini la Mormântul Domnului, de Paştele ortodox
Dreptslăvitoare Apostolică până la sfârşitul lumii; niciodată mai devreme de 22 martie şi nici mai târziu de 25 aprilie, după calendarul iulian. 2 Nu admitem reforma calendaristică şi o socotim ca o inovaţie străină de mărturisirea ortodoxă, iar sărbătorile le ţinem după calendarul iulian. 2 Respectăm calendarul oficial în ceea ce priveşte zilele, lunile şi anii ca măsurătoare de timp. Însă, în ceea ce priveşte sărbătorile aşezate de Sfinţii Părinţi, în fiecare dintre cele 365 de spaţii de timp ale calendarului, în amintirea minunilor care s-au săvârşit la fiecare dată în parte, le socotim ca aşezare dumnezeiască şi nu le putem schimba ori prăznui nici mai înainte, nici mai târziu de datele fixate, fiindcă la aceste date şi în ceruri se sărbătoresc. 2 Credem în minunea de la Învierea Domnului când, în
fiecare an, după Pascalia veche a calendarului iulian vine Sfânta Lumină la Sfântul Mormânt din Ierusalim, ceea ce dovedeşte că la această dată se sărbătoreşte şi în ceruri. Deci Sfinţii Părinţi au aşezat toate sărbătorile, în chip desăvârşit, şi nu doar cele ale Pascaliei. 2 Credem că prin respectarea sărbătorilor după aşezământul vechi al Sfinţilor Părinţi, postul Sfinţilor Apostoli nu poate fi mai mic de 8 zile şi nici mai mare de 42 de zile. 2 Credem că prin aşezarea sărbătorilor de către Sfinţii Părinţi s-a statornicit pentru totdeauna calendarul bisericesc şi că această aşezare este lucrarea Sfântului Duh, care nu se contrazice şi fiind El desăvârşit, nu are nevoie de aparate născocite de minte omenească, pentru că mintea omenească mărginită nu poate cuprinde pe Dumnezeu Cel nemărginit. 2 În ceea ce priveşte practicile religioase, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România nu admite incinerarea morţilor (arderea) şi nu va săvârşi nici o slujbă religioasă pentru cei incineraţi. 2 Este interzis cu desăvârşire clericilor a face politică (canonul 81 al Sfinţilor Apostoli).
2 Se recomandă portul mustăţii pentru credincioşi, iar
la clerici mustaţa, barba şi părul sunt obligatorii. 2 Credincioşii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România înţeleg să se supună întru totul poruncilor Bisericii, lucrându-le în viaţa lor şi consideră că, fără fapte bune, numai credinţa dreptslăvitoare nu este mântuitoare.
Veacul fărădelegii şi timpul nepăsării
Creştinii ortodocşi vieţuiesc astăzi într-una din cele mai dificile perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Se pare că situaţia de acum este cu mult mai grea decât cea din vremea Sfântul Marcu al Efesului, din secolul al XV-lea, când Biserica era pe punctul de a fi dizolvată în necuvioasa unire cu latinii. Pe atunci, unirea a fost un act impus cu forţa, din exterior, pe când acum, ortodocşii au fost pregătiţi vreme îndelungată pentru apropiata contopire „ecumenică” a tuturor bisericilor şi religiilor, după decenii de relaxare, indiferenţă, duh lumesc şi îngăduinţă în minciuna pierzătoare cum că „nimic nu ne desparte cu adevărat” de toţi ceilalţi care îşi spun „creştini”. În acea vreme, Biserica a depăşit impasul, pentru că mai erau pe alocuri adevăraţi ierarhi, care au ştiut să ţină aprinsă flacăra Ortodoxiei Sfinţilor Părinţi, păstrând într-înşii Darul lui Dumnezeu, care a făgăduit că va fi cu noi „până la sfârşitul veacului”. Dar astăzi, când omul se leapădă de Hristos de bună voie, cum ne va mai umbri Dumnezeu cu Darul Său? Azi, când falşii „ierarhi”- păstorii năimiţi „cărora nu le este grijă pentru oi” ci poartă grijă să-şi câştige un titlu „onorabil” printre duhurile neascultătoare care „şi-au înălţat grumazul oarecând şi slujba sa cu neascultare o a lepădat”; azi, când toţi s-au înfrăţit într-un cuget şi simţiri pătimaşe vrând să să transforme însuşi Trupul lui Hristos într-o organizaţie „ecumenică”, pregătind venirea alesului lor, antihrist, marele conducător al lumii din zilele de pe urmă; azi, când şi vrăjmaşul mântuirii omului, diavolul, atacă pe toate fronturile şi se luptă prin toate mijloacele nu numai ca să abată pe cei credincioşi de la calea mântuitoare înfăţişată de către Biserică, ci să biruiască chiar Biserica lui Hristos. În aceste zile strigătoare la cer, unde vor mai apuca creştinii să-şi dobândească mântuirea? Este ştiut că Biserica va dăinui, fiindcă Hristos ne-a făgăduit că „nici porţile iadului nu o vor birui” însă câţi dintre noi ne vom mai găsi în dânsa, ţinând piept puternicelor încercări ale diavolului de a ne trage din sânul Ei? Majoritatea ortodocşilor sunt foarte derutaţi în aceste timpuri, când cancerul ecumenist roade tot mai mult din TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
4
rămăşiţele mădularelor glăsuitoare ale Bisericilor Ortodoxe. Unii dintre ei manifestă o simpatie crescândă faţă de adevărata Biserică, care luptă pentru menţinerea valorilor dogmatice şi canonice ale Sfinţilor Părinţi. Şi, văzând că Bisericile „oficiale” au luat-o la goană pe o direcţie ecumenică şi antiortodoxă, le abandonează ca pe nişte nave ce se scufundă şi vin în rândul adevăraţilor creştini ortodocşi. Alţii consideră că pentru moment ar fi de ajuns să îşi exprime simpatia pentru Biserica vechi-calendaristă şi să protesteze cutezători împotriva mentalităţii „reformiste” din jurisdicţiile „oficiale”, dar fără a se lepăda de acestea şi fără a se rupe de păstorii năimiţi... E mult prea târziu de a mai împiedica mersul lucrurilor; e mult prea greu sau chiar imposibil ca jurisdicţiile Bisericilor, ce au aderat la ecumenism, să părăsească această adunare fărădelege şi, smerindu-se, să se întoarcă la calea împărătească a mântuirii, cale pe care au deschis-o Sfinţii Părinţi, ce au pătimit pentru numele de Hristos şi Ortodoxie. Viitoarea biserică a apostaţilor ecumenişti nu va mai fi mireasa lui Hristos, ci preacurva lui antihrist. Căci Mireasa lui Hristos una este, şi aceasta este Biserica pentru care El şi-a vărsat sângele şi a pătimit şi şi-a înfrumuseţat-o mai mult decât sinagoga jidovilor. Cea dintâi, Biserica lui Hristos a fost clădită pe jertfa de sânge a Fiului lui Dumnezeu, iar cea din urmă, sinagoga jidovilor este zidită pe făţărnicia şi stârvurile urâciunii slujirii lui Antihrist. A surpat Hristos sinagoga jidovilor, a zidit Biserica pe care a dăruit-o spre mântuire celor care cred întru El. Dar făţarnicii jidovi au făcut pact cu vrăjmaşul Fiului lui Dumnezeu, adică cu Antihrist, şi dacă s-au făcut slujitori ai satanei, ei au luat-o pe calea pierzării sufletelor, întinzând creştinilor cursele pierzării. Şi atât de subtil şi cu mare înşelare lucrează aceşti jidovi, ucenici ai satanei, încât au prins în mreaja lor pe cei mai mari „peşti”: păstorii Bisericii - feţe ierarhice şi marii laici, ocârmuitori ai poporului. Şi, dacă i-au prins pe aceştia, de acum ucenicii satanei se orientează spre alte planuri mai şocante, care se le depăşească pe cele pe care lumea abia a început să le dibuie. Şi satana a lăsat dregători şi năimiţi în via lui Dumnezeu, în mijlocul poporului mort sau amorţit duhovniceşte, fără putere de împotrivire. Iar aceşti dregători, adică mai marii poporului, şi aceste iude năimite, adică mai marii Bisericii, care au intrat vrând-nevrând în slujba lui antihrist; aceşti leproşi ridică de-acum sloganuri prin care derutează cugetele poporului de rând, iar ei se împodobesc cu „porfiră şi vison” adică omofoare şi mitre arhiereşti, şi îşi atârnă de grumaji engolpioane cu chipul Celui ce porunceşte: „Veniţi către Mine, şi vă voi face vânători de oameni” (Mt. 4, 19). Aceşti maeştri în arta diplomaţiei şi a deghizării, pozează în oameni integri şi fac campanii de propovăduire a „dragostei”, făcând compromisuri şi dând dezlegări de la
5
canoane după propria lor judecată căzută, mergând până într-acolo că desfiinţează, cu de la sine putere, posturi sau legi ale Bisericii, vrând ca astfel să se facă iubiţi de către popor, care la rândul său priveşte toată această batjocură cu ochi îngăduitori, prin lentila propriilor sale patimi şi păcate, acceptând cu supunere oarbă aceste grave situaţii de compromis. Dar aceşti dregători vânduţi au uitat că Hristos i-a sădit în via Sa ca lucrători, care să aducă roadele la vremea lor şi să pască turma, iar nu să o vândă. Şi uitând de a lor datorie faţă de Dumnezeu, iată-i cum semnează acorduri secrete cu ereticii ecumenişti; cum fac sfat cu fariseii şi cărturarii jidovi, cerând preţ în schimbul vânzării credinţei Ortodoxe. Se laudă întru mulţimea bisericilor, a podoabelor de mult preţ, a pomenirii Sfinţilor a căror propovăduire altminteri o nesocotesc, şi a sfintelor moaşte pe care le deţin. Să nu uite însă că toate acestea s-au făcut din multa milostivire a lui Dumnezeu, Cel ce aşteaptă încă întoarcerea lor, şi că la obşteasca judecată vor da răspuns însutit mai greu pentru comoara pe care au avut-o în păstrare şi nu au păzit-o. Odinioară, Iuda spunea către arhiereii jidovilor: „Ce îmi veţi da mie, şi eu Îl voi da pre El vouă?” (Matei 26, 14), dar iudele de azi, nemaiputând să-L vândă pe Fiul lui Dumnezeu, au pus preţ pe Mireasa Lui, adică pe Biserica Ortodoxă şi, în schimbul unor merite şi grade oculte, se prefac a nu mai recunoaşte curăţia cea dintotdeauna a Bisericii, inventându-i păcate şi pricini pentru care Ea, cea neprihănită, ar trebui chipurile „să se smerească”, acceptând fără îngrădire, în sânul Ei, toate ereziile şi toţi puii de năpârci care le propovăduiesc. La nivel de discurs, se invocă „dragostea”, iar ei îşi declară reciproc că dintotdeauna a fost astfel, şi că aceasta este calea pe care o iubeşte şi Dumnezeu. Şi în numele acestei iubiri nu după legea dumnezeiască, adevărul pierde o luptă nedreaptă, fiind umbrit de interesul vânzării dreptei credinţe. Şi iată cum aceste urâciuni şi stârvuri, pe care Dumnezeu le-a pus în locurile cele sfinte, îşi întorc faţa de la Adevăr şi de la Hristos, lepădându-se de tot ceea ce au făgăduit înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri, făcându-se de bună voie ucenici ai lui antihrist, şi pregătind calea venirii acestuia în lume. Singura cale de întoarcere este jertfa, adică mucenicia dobândită în cel de-al doisprezecelea ceas. Dumnezeu ar primi-o şi pe aceasta, precum altădată a primit mărturisirea păgânilor, care auzind că există un Dumnezeu în cer, Îl mărturiseau pe Acesta şi se botezau în sângele mărturisirii lor. Dar apostaţii de astăzi, prinşi strâns în capcana diavolului, ştiu că prin întoarcerea la Ortodoxie şi prin anatemizarea la arătare (adică înaintea întregii lumi) a rătăcirii ecumeniste în care au fost, îşi pot pierde onorurile, averile, cinstea sau chiar viaţa. La adăpostul şi căldura vremelnică, oferite de titlurile şi disTRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
tincţiile aurite pe care le afişează ostentativ, ei uită că pentru o clipă de desfătare, îşi pierd odihna veşnică în sânul lui Avraam! Ce îngrozitoare întunecare a minţii; ce întristătoare lipsă de curaj şi orbire duhovnicească! Ar fi o mare minune ar fi dacă lumea şi-ar ridica fruntea către Dumnezeu cu smerenie şi credinţă; dacă s-ar întoarce spre adevăr toţi aceşti minciuno-episcopi, care sunt conştienţi că mărturisesc împotriva legii lui Dumnezeu; dacă s-ar îmbrăca în haina adevărului şi în purpura adevăratei credinţe... Preţul întoarcerii lor va fi plătit prin moneda vieţii pământeşti, trecătoare, însă astfel o vor dobândi în chip fericit pe cea veşnică. Dar ei preferă să aştepte clipa când Dumnezeu îi va pogorî prin moarte amarnică alături de Arie, Nestorie, Macedonie şi de restul ereticilor din veac, ce au lucrat împotriva Lui. Iar cât despre poporul care se lasă înşelat - fie din nepăsare, multă trândăvie, ori din propria convingere, foarte puţini dintr-înşii vor putea spune la judecată: „Doamne, nu am ştiut!” Ştim că Dumnezeu a lăsat neghinele din ţarină până la vremea secerişului. Aşa va face şi acum. Şi până la vremea secerişului duhovnicesc, adică judecata lui Hristos, aceste drojdii ale întunecării şi apostaziei de azi îşi vor strânge alături de ele spinii, adică fiicele şi fii duhovniceşti, pe care i-au dobândit şi i-au făcut îndoit moştenitori ai iadului, şi vor sta goi înaintea lui Dumnezeu, înnegriţi de păcatul ereziei ecumenice pe care au propovăduit-o în această viaţă, şi vor merge în întuneric alături de stăpânii lor blestemaţi, afurisiţi, şi daţi anatemei de soboarele Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei celei adevărate. Iar cei ce mai au încă urechi de auzit, să audă...
Consiliul Europei legalizează hula împotriva lui Dumnezeu
Consiliul Europei a calificat hula împotriva lui Dumnezeu ca pe un „drept al libertăţii individului”, ce nu poate fi calificat drept crimă sau încălcare a legii. În darea de seamă publicată de către Comisia Veneţiană, care este organ consultativ al Consiliului Europei pentru legislaţia constituţională, aceasta face deosebire radicală între hula împotriva lui Dumnezeu şi ofensarea sentimentelor religioase. Experţii Consiliului European sunt de părere că ura şi învrăjbirea religioasă, spre deosebire de hulă, trebuie să fie considerate drept încălcare a legislaţiei, după cum se şi confirmă prin Legea celor 56 state membre a Consiliului Europei. Deci, dacă cineva manifestă repulsii faţă de oarecare confesiune religioasă, numite de legea europeană „sentimente religioase”, o asemenea persoană ar putea fi condamnată pentru motiv de ură şi învrăjbire confesională. Dar, dacă cineva va huli împotriva lui Dumnezeu, unuia ca acesta i se va spune: „eşti liber să faci orice, să spui orice. Consiliul Europei îţi dă libertate să spui orice despre Dumnezeu, nu însă orice despre oameni ca reprezentanţi ai confesiunuilor religioase”. Noul idol numit „Consiliul European” îl face pe om aici jos pe pământ „măsura tuturor lucrurilor”, pentru ca în viaţa de apoi să-l „proslăvească” cu măsura tuturor chinurilor iadului. Sfântul Vasilie cel Mare ne învaţă aşa: „când spunem Fiul, spunem şi Tatăl şi Duhul Sfânt”. Deci hula împotriva lui Dumnezeu, legiferată de Consiliul Europei, este o împotrivire la adresa Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Dacă numai refuzul adevărului lui Dumnezeu este socotită ca hulă împotrivă Duhului Sfânt şi nu mai poate fi iertat în veacul acesta şi nici în cel viitor, căci scris este: „Şi tot cela ce va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; iar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta” (Luca 12, 10), atunci ce se mai poate spune despre cei care se împotrivesc şi Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh? Toţi cei care se ridică împotriva lui Dumnezeu sunt fii ai diavolului, sunt lepădaţi de Dumnezeu şi de Biserica lui Dumnezeu prin care se TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
dobândeşte mântuirea sufletului. De aici să cunoaşteţi ce fel de satanişti ţin sceptrul puterii europene spre care tind cu multă înfocare minţile întunecate ale politicienilor neduşi la Biserică. Dacă numai despre hula împotriva Duhului Sfânt s-a spus că nu are iertare, oare ce fel de iertare vor avea adepţii lucrării masonice, ce se ridică împotriva Sfintei Treimi, prin planul de instaurare a puterii lui antihrist, aflat în plină derulare astăzi, în lumea modernismului apostat de la Dumnezeu? Este clar că nici nu poate fi vorba de iertare în privinţa lor. S-au înfrăţit cu satana pe pământ, şi tot cu satana vor moşteni în veci chinurile cele fără de sfârşit. Şi, dacă şi dracii se tem şi se cutremură gândind la ceasul osândirii lor de către Dumnezeu, cum nu s-ar teme omul ce tăgăduieşte adevărul lui Dumnezeu? În Evanghelia Sfântului Ioan este menţionat că Mântuitorul Hristos L-a numit de trei ori pe Duhul Sfânt drept Duh al Adevărului (14, 26; 15, 26; 16, 13). Deci, cine tăgăduieşte şi batjocoreşte adevărul, tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Duhul Sfânt; tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Dumnezeu, Care e duh şi adevăr. Duhul Sfânt este lucrător şi în lumea de azi, cu aceeaşi putere ca şi la început, şi lucrarea Sfântului Duh este aceea de a-i încredinţa pe oameni despre adevărul lui
6
Dumnezeu. Micşorând adevărul lui Dumnezeu şi echivalându-l cu o minciună, slujitorii idolilor moderni au asociat puterea Duhului Sfânt cu puterea lui satan, care este „tatăl minciunii” (Ioan 8, 44).
Dar ce înseamnă hula împotriva Duhului Sfânt? Este hula împotriva vieţii şi a sfinţeniei lui Dumnezeu, dar şi împotriva purtării Sale de grijă. Aici se înscriu păcatele strigătoare la cer, precum spiritismul, vrăjitoria, ghicitul, magia, practicarea satanismului, desconsiderarea celor şapte Sfinte Taine ale Bisericii. Hulă împotriva Duhului Sfânt este şi ascunderea adevărului, atunci când acesta este încălcat cu bună ştiinţă, precum se face azi prin cercurile ecumenismului apostat, ce şi-a întors faţa de la adevărul lui Dumnezeu. În numele „unităţii” şi al „păcii”, este distrusă legea Bisericii Ortodoxe de atâtea veacuri. Se încearcă o „ajustare” a Duhului Sfânt, potrivit mofturilor oamenilor căzuţi - un fel de sforţări omeneşti, prin care omul porunceşte lui Dumnezeu, iar lui Dumnezeu nu-I revine decât sarcina de a accepta ceea ce doreşte omul. Se doreşte o reînnoire a canoanelor Bisericii, căci cele ale Sfinţilor Părinţi ne constrâng prea mult spre asceză; ne ceartă şi ne condamnă pentru desfrâul generalizat, pe care îl tolerează până şi feţele bisericeşti; ne condamnă pentru înfrăţirea cu vrăjmaşii lui Dumnezeu. Fără lucrarea Duhului Sfânt nu este posibilă mântuirea, şi nici existenţa Bisericii ca instituţie divino-umană; nu este posibilă nici
slujirea ei, căci prin Darul şi lucrarea Sfântului Duh se păstrează unitatea, sobornicitatea şi apostolicitatea Bisericii şi tot prin aceasta se împart oamenilor harismele dumnezeieşti. Cel care prin erezie ori alte învăţături greşite s-a rupt de unitatea Bisericii Apostolice, unul ca acela s-a rupt şi de la lucrarea Sfântului Duh, căzând din cinstea de iconom al Tainelor lui Dumnezeu (I Corinteni 4, 1); a pierdut pecetea Duhului Sfânt de la Botez, arvună a vieţii viitoare (Efeseni 1, 13-14), căci numai astfel, omul poate fi numit purtător de Duh Sfânt. Lui Zaheu i s-a iertat iubirea de averi; femeii păcătoase i s-au iertat păcatele trupeşti; tâlharului de pe cruce i s-au iertat tâlhăriile şi multor altora li s-au iertat multe alte păcate. Aceştia au greşit împotriva Fiului Omului, care ne-a poruncit să nu fim lacomi de averi, să nu desfrânăm, să nu fim mărturie mincinoasă, însă păcatele împotriva Duhului Sfânt, precum erezia, slujirea satanei, stricarea adevărului de credinţă etc, nu sunt iertate la Dumnezeu, pentru că cei ce le practică s-au lepădat de „Duhul adevărului, Care vă va învăţa pe voi tot adevărul” şi au intrat în slujba „tatălui minciunii”, adică a diavolului. Cei dintâi, care greşesc împotriva Fiului lui Dumnezeu, reînnoadă legătura cu Dumnezeu prin pocăinţă, pe când cei care s-au lepădat de Dumnezeu, s-au făcut vrăjmaşi ai Săi. La cei dintâi este slăbiciune, pe când la cei din urmă, este îndărătnicie. La cei dintâi, sufletul călătoreşte prin întuneric, însă măcar doreşte lumina. La cei din urmă, sufletul călătoreşte prin întuneric şi numeşte întunericul lumină. Nu intraţi în slujba lui satan. Rămâneţi în duhul lui Dumnezeu, care este Duhul Adevărului şi al mântuirii noastre. Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire; şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă; şi puţini sunt care o află. Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori, căci unii ca aceştia vorbesc lumii „despre dumnezeu”, dar ei vorbesc despre dumnezeul lor mincinos, chiar dacă îl numesc tot cu numele de „hristos”. Scris este de la Dumnezeu că: „!u oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: !iciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 21-23).
Ecumenismul, calea spre pierzare (VII)
«Preoţia» femeilor – O nouă înşelăciune a şarpelui de demult
Decăderea femeilor a devenit unul din semnele primejdioase ale degradării duhovniceşti, morale şi fizice ale societăţii contemporane. După cum observa un filozof, femeile sunt oglinda societăţii. Lupta pentru drepturi – şi în special pentru „drepturile femeilor”, a creat un climat special al erei noastrei. În mod cu totul aparte, mişcarea feministă îşi are o sluţenie ieşită din comun, ea fiind izvorâtă dintr-un sentiment de ură, desfrânare şi sete de putere. Această mişcare a dus lupta pentru emancipare la proporţii mondiale, antrenând în nebunia sa până şi ţările subdezvoltate. Lupta feministelor este de nestăvilit; ea este o versiune contemporană a luptei legendarului Tantalus. În loc să dea viaţă şi dragoste, după firea şi zidirea lor, feministele duc o luptă înspăimântătoare pentru putere, inclusiv pentru
7
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
puterea în Biserică. „Preotesele” timpurilor noastre, ce au înnebunit din pricina mândriei, pretind, în chip hulitor, că ...săvârşesc Sfânta Liturghie şi... sfinţesc Tainele. Ce spectacol îngrozitor! Şi toate acestea, într-un mod potrivnic celor lăsate de Sfinţii Apostoli: „Femeile voastre în Biserică să tacă. Că nu li s-a dat voie lor să grăiască, ci să fie plecate, precum şi legea zice. Iar de voiesc să se înveţe ceva, acasă să-şi întrebe pre bărbaţii lor; că ruşine este femeilor să grăiască în Biserică” (I Cor. 14, 33-35). Oare s-au învechit cuvintele de Dumnezeu însuflate ale celui mai mare între Apostoli, ori arată ele dispreţ faţă de femei, după cum acuză militantele pentru drepturi depline?! Oare nu acelaşi Apostol a spus: „Că toţi fii ai lui Dumnezeu suntem prin credinţa întru Hristos Iisus. Că oricâţi întru Hristos v-aţi botezat, întru Hristos v-aţi îmbrăcat; nu este Iudeu, nici elin; nu Manifestări ale feminismului pro- este rob, nici slobod. gresist catolic, în basilica Sfântul !u este parte bărbăIoan din Berlin: în Săptămâna Patimilor, o femeie parodiază Răstig- tească şi femeiască; că nirea Domnului, în prezenţa nun- voi toţi unul sunteţi ţiului papal al Germaniei, Erwin întru Hristos Iisus” Josef Ender şi a cardinalului de (Gal. 3, 28). Cu aceste Berlin, Georg Sterzinky. cuvinte minunate şi simple, Sfântul Apostol respinge nu numai disputele nesfârşite cu privire la libertate, naţionalism sau predestinare, dar totodată explică şi esenţa adevăratei egalităţi dintre bărbaţi şi femei. Este suficient să ne reamintim câteva evenimente recente din sfera ecumenismului feminist, pentru a înţelege relevanţa graiurilor apostoleşti de acum 2000 de ani... În perioada 4-7 noiembrie a anului 1993, în oraşul Minneapolis (SUA), a avut loc cunoscuta conferinţă feministă, intitulată «O nouă viziune», întrunită pentru a negocia prevederile programului iniţiat de Consiliul Mondial al Bisericilor, în anul 1988, intitulat «Deceniul Ecumenic: Bisericile în solidaritate cu femeile». Cu toate că această conferinţă, la care au participat mai mult de 2.000 de femei, nu a fost o acţiune sponsorizată de C.M.B., totuşi, câteva dintre figurile cele mai proeminente ale Consiliului au fost tocmai din rândul celor mai activi participanţi la conferinţă. Nu suntem în stare să vă aducem aici pe hârtie citate din cele mai groaznice şi greţoase blasfemii discutate atunci, mai ales cele privitoare la Patimile Mântuitorului… Dumnezeu să ne ierte, dar totuşi, cu maximum de bunăcuviinţă, suntem nevoiţi să dăm măcar câteva detalii despre cele aduse în discuţie la conferinţa feministă, şi conţinute în documentaţia prezentată atunci: - încercarea de a combate dogma Sfintei Treimi; - efortul de a discredinta Sfintele Scripturi, prin fraza: „Ca TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
femei, simţim nevoia de a căuta valori mai presus de cele enunţate în Biblie”, după cum a anunţat Aruna Ganadazon, membră a C.M.B.; - închinarea la aşa-numita „Înţelepciune Dumnezeiască”, pe care ei o consideră al patrulea ipostas al Sfintei Treimi, încercând să îşi promoveze erezia (sophianism), ca pe un nou fel de dogmă hristologică; - batjocorirea Sfintelor şi Mântuitoarelor Patimi de pe Cruce ale Domnului nostru, Iisus Hristos; - punerea în practică de noi rituri liturgice, prin introducerea aşa-numitei „liturghii a mierii şi a laptelui”, în timpul căreia participanţii intonează cântece către... „Dulcea Înţelepciune, în al cărei chip şi noi am fost creaţi”, şi, „cu mişcări lascive ale trupurilor”, reamintesc lumii despre „dulceaţa şi senzualitatea ei”; - proclamarea libertăţii sexuale, inclusiv libertatea şi egalitatea în drepturi a lesbienelor („preotesele” lesbiene şi-au prezentat propriile publicaţii şi declaraţii). În acest punct, trebuie să venim cu citarea declaraţiei participantei sud-coreene, prezbiteriana Chung Hyun Kyung, care şi-a adjudecat un renume scandalos, cu prilejul celui de-al Şaptezecilea Congres Ecumenic din Canberra, atunci când a spus: „Biserica Creştină este prea patriarhală (condusă de bărbaţi); de aceea, ne-am adunat aici cu toţii, pentru a distruge idolatria patriarhală a creştinismului”. Vorbind despre „creştinismul” ei, Chung l-a descris ca pe o sinteză dintre conceptele a trei zeiţe: Kali din religia hindusă, Guan a budhismului şi antica Ino a filipinezilor! Dincolo de ruşinoasa conferinţă feministă intitulată «O nouă viziune», care a provocat o adevărată furtună de proteste, fiind numită neo-păgână, eretică şi blasfemiatoare, K. Raiser, Secretarul General al C.M.B. a sărit imediat în apărarea ei, descriind-o ca pe „una dintre cele mai ecumenice întâlniri ţinute în America ultimilor ani”, declarându-se încântat că „toţi participanţii au căzut de acord cu necesitatea deschiderii orizonturilor proprii”. Rezultatele aprecierilor pozitive asupra acestei conferinţe, venite din partea C.M.B., s-au manifestat prin aceea că una dintre participantele sale active, şi totodată şi organizatoarea acestui program, prezbiteriana Ann Lundy, care a fost concediată din funcţia sa înaltă pe care o avea în S.U.A., ca urmare a indignării stârnite în rândul coreligionarilor ei, a fost nominalizată pentru candidatura la funcţia de deputat al Consiliului General al C.M.B., fiind apoi aleasă în acest post. Agresivitatea atacurilor pornite la adresa Creştinismului şi a Ortodoxiei, a făcut ca mişcarea feministă să dea greş în multe ţări. Baza teoretică pentru atragerea activă a femeilor în rândurile ierarhiei, precum şi argumentele în favoarea hirotnirii lor, provin nu numai din surse heterodoxe, dar şi din rândurile Bisericilor „ortodoxe”, şi în mod deosebit din cadrul Institutului Teologic din Paris (Sergievo Podvorie). Prietenia ecumenică, legată cu orice preţ, promovează dizolvarea barierelor confesionale, pentru a distruge gardul împrejmuitor al Bisericii. Ecumeniştii „ortodocşi” au devenit îmbibaţi de înşelătoriile heterodocşilor, obişnuindu-se cu păcatul lor. Acest lucru este foarte clar demonstrat de evoluţia opiniei Patriarhiei Moscovei, cu
8
privire la «preoţia» femeilor. Epistola din 1976 a Sinodului Moscovei a respins fără drept de apel propunerea ecumenică de «recunoaştere a preoţiei femeilor», argumentând că Biserica Ortodoxă este obligată să urmeze tradiţia generală a Bisericii, aşa cum a fost ea lăsată de Însuşi Domnul nostru, Iisus Hristos. Scrisoarea mai precizează, de asemenea, şi faptul că „Istoria Bisericii nu cunoaşte nici măcar un singur caz de femei care să săvârşească Sfânta Liturghie”. Aceeaşi epistolă arată imposibilitatea unirii poziţiei majorităţii protestante, care a în consideraţie «preoţia» femeilor, „deseori exprimându-şi atitudinea în această privinţă folosind termeni laici, străini Revelaţiei Dumnezeieşti”. Frecvenţa crescândă a reuniunilor ecumenice a devenit cauza unei apostazii pas cu pas de la Sfânta Tradiţie, până într-acolo, că s-a ajuns chiar la concelebrări ale ierarhilor «ortodocşi», cu «preotese» la Vancouver. Iar recent, un alt ierarh al Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Antonie Blum de Suroj, a îndrăznit să vorbească despre o bază teoretică pentru aproIzabela Wiłucka-Kowalska - prima femeie barea preoţiei fe«episcop» în Biserica Catolică minine, decla(Polonia, 1929) rând public că el nu vede nici un impediment împotriva hirotonirii femeilor. Prin acceptarea libertinajului obraznic promovat de C.M.B., ecumeniştii «ortodocşi» îşi manifestă desconsideraţia faţă de continuitatea apostolică şi, în particular, faţă de Taina Preoţiei. În Biserică, toate mădularele ei – deopotrivă bărbaţi sau femei -, sunt în chip mistic uniţi cu Trupul lui Hristos. Toţi sunt chemaţi la sfinţenie, la o misiune generală apostolică, spre Împărăţia Cerurilor. Totuşi, asta nu înseamnă că toţi sunt chemaţi către Preoţie. Însuşi Domnul nostru, Iisus Hristos, care a întemeiat Biserica, prin Înţelepciunea Sa dumnezeiască, a luat în considerare răspunsul la această chestiune. Cu toate că în ceata ucenicilor lui Hristos se aflau şi femei, nici una dintre ele nu s-a numărat printre cei doisprezece Apostoli. Este imposibil să afirmăm că a fost o coincidenţă acest lucru, şi că Mântuitorul ar fi rânduit acest lucru doar dintr-o concesie făcută acelor vremuri. Şi, totuşi, Domnul nu a desconsiderat femeia în comparaţie cu ucenicii Săi. Dimpotrivă, unele femei sunt cu totul cinstite, într-un chip aparte. Prin aceasta, Hristos şi-a arătat Dumnezeirea Sa, propovăduind mântuirea femeii
9
păcătoase din ţinutul Samariei, ai cărei locuitori erau dispreţuiţi de evrei (Ioan 4, 5-42). După Învierea Sa, după minunata mărturie a tuturor Evangheliştilor (Mt. 28, 1-8; Marcu 16, 1-10; Luca 24, 110; Ioan 20, 11-18) afirmă cu exactitate faptul că tocmai femeile au avut cinstea de a fi primele ce au auzit glasul îngeresc ce le-a binevestit Învierea. A fost voia Domnului şi Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, ca ele să fie părtaşe ale acestei Taine a Învierii, înaintea Apostolilor. Sfintele Femei Purtătoare de Mir au fost primele care şi-au văzut Învăţătorul înviat, fiind copleşite de adevărul de necrezut al Arătării Sale în Trupul cel proslăvit, şi astfel ele au mărturisit acestea în faţa ucenicilor lui Hristos, adică „celor ce fuseseră cu El, care plângeau şi se tânguiau” (Marcu 16, 10). Primii ierarhi ai Bisericii lui Hristos au fost din rândurile Sfinţilor Apostoli, şi nu ale femeilor. Însuşi Păstorul cel Mare, Iisus Hristos, i-a rânduit să păstorească turma Domnului, să ocârmuiască Biserica, săvârşind Sfânta Euharistie (Luca 22, 18), să înveţe, să propovăduiască şi să boteze, să lege şi să dezlege, să ungă cu untdelemn sfinţit spre tămăduire (Marcu 6, 13). Atunci când s-au făcut hirotoniile de diaconi (Fapte 6, 6), preoţi (Fapte 14, 23; Tit 1, 5) sau episcopi (II Tim. 1, 6), niciodată nu s-au hirotonit femei. Dimpotrivă, femeile erau învăţate să lucreze tăcerea şi bunacuviinţă (I Tim. 2, 10-12), după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Femeile voastre în Biserică să tacă. Că nu li s-a dat voie lor să grăiască, ci să fie plecate, precum şi legea zice” (I Cor. 14, 34). Aceste legi apostolice cu privire la rolul femeilor în Biserică nu pot fi considerate dovezi ale înapoierii, misoginismului ori lipsei de respect, pe care mişcarea feministă ori liberalii bisericeşti o reproşează Sfinţilor Apostoli. Câtă diferenţă între tot acest tărăboi şi pacea plină de consideraţie, arătată de Apostoli către surorile lor din Biserică! Prin implicarea femeilor în sfere de activitate neobişnuite pentru ele, aceşti „apărători” vicleni ai „drepturilor şi libertăţii” lor, de fapt nu fac altceva decât să le îndepărteze de la scopul slujirii adevărate a lui Dumnezeu, în sânul comunităţii de creştini din care fac parte. Argumentele mult prea lumeşti şi nestatornice ale mişcării ecumenice vin în contradicţie cu caracterul veşnic al adevărului Sfintelor Scripturi. Atunci când au interzis femeilor să înveţe în Biserică, Sfinţii Apostoli au fost însuflaţi de înţelepciunea dumnezeiască, şi nu de motive omeneşti. Filosofiile deşarte ale liberalilor ecumenici, care vorbesc despre „înapoierea Apostolilor şi statutul de sclavă al femeii faţă de bărbat”, vin în contradicţie cu întreaga Tradiţie a Bisericii şi cu istoria sa, care demonstrează cinstirea dată femeilor sfinte, care au fost deopotrivă Muceniţe şi Mărturisitoare, Drepte, care au slăvit pe Dumnezeu prin sfinţenia lor. Ţarii, Patriarhii şi Ierarhii, alături de creştinii simpli, s-au rugat şi se roagă cu smerenie către Cuvioasa Xenia de Petersburg, cea săracă şi nebună pentru Hristos, dar şi către alte Femei Muceniţe şi Sfinte. Se pot aduce sute de exemple de cinstire arătată faţă de sfinte femei, prin care să se combată argumentele vanitoase şi lipsite de sens ale ecumeniştilor. TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
Cel mai important argument împotriva lor este pilda Maicii Domnului şi a smereniei ei, pe care a arătat-o în toată vremea vieţii sale pământeşti. Pururea-Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, a dus o viaţă tăcută, lipsită de fast; niciodată nu a învăţat în Biserică, credincioasă întrutotul canoanelor apostolice. Nemaiîntâlnita inovaţie a moderniştilor bisericeşti, care acceptă femeile în rolul de „preoţi” şi chiar „episcopi”, se doreşte a fi o măsură care să „reinstaureze drepturile femeilor şi să le emancipeze”. Totuşi, promotorii protestanţi ai feminismului, au reuşit să combine o exaltare fără margini a elevării femeii, în spiritul modernismului feminist, cu o totală desconsiderare şi necinstire a Maicii Domnului; iar acest lucru, contrar proorociei Duhului, Care spune „că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48). „Preoţia” femeilor denotă deci o totală rupere faţă de Sfânta Tradiţie.
„Slujbă” oficiată de femei „preot”
(Traducere după „Ecumenism, Path to Perdition”, de Liudmilla Perepiolkina)
Ce este Ortodoxia?
Ortodoxia este adevărata cunoaştere şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaşter; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie. Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţă cu nume mincinos, care e roadă a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. „Cine voieşte să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreagă şi fără de prihană, fără nici o îndoială, va pieri pe veci” (Simbolul Sfântului Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei).
Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! Ea e predanisită în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! În ea e chezăşia mântuirii noastre. De mult preţ, cu neputinţă de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorţii noastre veşnice: tot atât de preţioasă, mai presus de orice preţ, este şi chezăşia fericirii noastre veşnice - învăţătura Sfântului Duh. Spre a păstra în noi această chezăşie, Sfânta Biserică înşiră astăzi, în auzul tuturor, învăţăturile născute şi răspândite de satana, prin care se vădeşte vrăjmăşia faţă de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre şi caută să ne-o răpească. Ca pe nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi aducători de moarte, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi, Biserica înfierează aceste învăţături, păzindu-ne de ele şi chemându-i să iasă din tărâmul TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
pierzaniei pe cei amăgiţi de ele. Pricinuiesc moarte veşnică toate învăţăturile omeneşti care vâră în credinţă filosofarea proprie, scoasă din ştiinţa cu nume mincinos, din cugetarea trupească – această moştenire de obşte a duhurilor căzute. Filosofarea omenească amestecată în învăţătura credinţei creştineşti se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – rea credinţă (Scara, Cuvântul 1).
Întunecatu-s-a inima lor cea neînţelegătoare, spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere de Dumnezeu: zicându-se pe sine a fi înţelepţi, au înnebunit... au mutat adevărul lui Dumnezeu întru minciună... pentru aceea i-a şi dat pe ei Dumnezeu întru patimi de ocară (Rom. 1, 21-22; 25-26). „Patimi de ocară” sunt numite feluritele patimi curveşti. Purtarea ereziarhilor era dezmăţată: Apolinarie era preacurvar (vezi Viaţa Sfîntului Efrem Sirul);
Eutihie era cu osebire robit patimii iubirii de bani (vezi Istoria Bisericească a lui Fleury, vol. 2, cartea 27, cap. 28), Arie era cumplit de desfrânat. Când cartea lui de cîntece, „Thalia”, a fost citită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Părinţii Sinodului şi-au astupat urechile, nevoind să audă cuvintele murdare din ea, ce nu puteau nicicând să îi treacă prin minte unui om evlavios. „Thalia” a fost arsă. Spre fericirea omenirii, toate exemplarele ei au fost nimicite: ne-a rămas numai mărturia istorică despre faptul că această lucrare era plină de un dezmăţ crunt (Ibidem, vol. 1, cartea 10, cap. 36 şi cartea 11). Asemenea „Thaliei” sunt multe lucrări ale ereziarhilor din vremurile noi: în ele cumplita hulă împotriva lui Dumnezeu este unită şi amestecată cu un dezmăţ crunt, neomensc. Fericiţi cei care niciodată n-au auzit şi n-au citit aceste roade ale iadului! La citirea lor, unirea duhului
10
ereziarhilor cu duhul satanei devine limpede. Ereziile, fiind fapte trupeşti, roade ale cugetării trupeşti, sunt născocite de către duhurile căzute. „Fugiţi de ereziile cele fără de Dumnezeu”, spune Sfântul Ignatie Teoforul, „căci sunt născocire a diavolului, a şarpelui, începătorului răutăţii” (Epistola I către Tralieni). Nu trebuie să ne mirăm de asta: duhurile căzute s-au coborât din înălţimea vredniciei duhovniceşti şi au căzut în cugetarea trupească mai mult decât oamenii. Oamenii au putinţa să treacă de la cugetarea trupească la cea duhovnicească; duhurile căzute sunt lipsite de această putinţă. Oamenii nu sunt supuşi unei atât de puternice înrâuriri a cugetării trupeşti, fiindcă în ei binele cel firesc nu a fost nimicit, precum în duhuri, de cădere. În oameni, binele este amestecat cu răul, şi ca atare este netrebnic; în duhurile căzute domneşte şi lucrează numai răul. Cugetarea trupească a dobândit în privinţa duhurilor dezvoltarea cea mai cuprinzătoare şi deplină pe care o putea atinge. Păcatul lor de căpetenie este ura înverşunată faţă de Dumnezeu, ce se vădeşte printr-o înfricoşătoare şi necontenită hulă împotriva Lui. Ele s-au trufit înaintea lui Dumnezeu Însuşi; au prefăcut supunerea faţă de Dumnezeu, care este firească pentru zidire, într-o neîncetată lucrare împotriva Lui, într-o neîncetată vrăjmăşie. Din această pricină, căderea lor este adâncă şi rana morţii veşnice cu care sunt ele rănite este cu neputinţă de tămăduit. Patima lor de căpetenie este trufia; ele au o monstruoasă şi prostească slavă deşartă; află plăcere în toate felurile păcatului, petrec necontenit în acestea, trecând de la un păcat la altul.
Slujbele şi dialogurile ecumenice - chipuri ale ereziei
Duhurile căzute, purtând în sine temeiul tuturor păcatelor, se străduiesc să-i atragă în toate păcatele pe oameni, cu scopul şi cu setea de a-i da pierzării. Ele ne atrag în felurita desfătare a trupului, în iubirea de câştig, în iubirea de slavă, zugrăvindu-ne în culorile cele mai vii şi mai atrăgătoare obiectele acestor patimi. Ele se străduiesc
11
să ne atragă mai ales în trufie, din care odrăslesc precum verdeţurile din seminţe vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi hula împotriva Lui. Păcatul hulei împotriva lui Dumnezeu, care alcătuieşte miezul tuturor ereziilor, este păcatul cel mai greu, care este propriu duhurilor căzute şi alcătuieşte însuşirea lor cea mai aparte. Duhurile căzute se străduiesc să acopere hula împotriva lui Dumnezeu, acoperind-o cu nume măreţe, cu o retorică pompoasă, cu o filosofie elevată. Cumplită armă sunt în mâinile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare întregi, răpindu-le fără ca acelea să bage de seamă creştinismul, înlocuind creştinismul cu o învăţătură hulitoare, împodobind această învăţătură ucigaşă cu numele de creştinism purificat, adevărat, restaurat. Erezia este un păcat săvârşit, în primul rând, cu mintea. Acest păcat, fiind primit de minte, se împărtăşeşte duhului, se revarsă asupra trupului, spurcă chiar trupul nostru, ce are putinţa de a primi sfinţire din împărtăşirea cu harul Dumnezeiesc şi de a se spurca şi molipsi prin împărtăşirea cu duhurile căzute. Acest păcat este cu greu băgat de seamă şi anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine creştinismul, şi ca atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, neştiinţa, mărturisirea nepăsătoare şi superficială a creştinismului. Au fost prinşi de erezie pentru o vreme Preacuvioşii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi alţi câţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi care şi-au dus viaţa numai şi numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o dată hula ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care-şi duc viaţa în griji lumeşti, având despre credinţă o concepţie neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare? Cum să recunoască acestia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfăţişează sub masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care obşti creştine întregi şi popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei! Din aceeaşi pricină este foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decît întoarcere din necredinţă şi idolatrie. Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute şi oprite decît cele mai puţin îndepărtate de credinţa ortodoxă şi, ca atare, mai ascunse. Împăratul roman cel întocmai cu Apostolii, Marele Constantin, i-a scris o epistolă Sfântului Alexandru, patriarhul Alexandriei, cel care l-a dat în vileag pe ereziarhul Arie, îndemnându-l să înceteze cearta ce strică pacea din pricina unor cuvinte deşarte. Prin aceste cuvinte pe care Constantin le-a numit deşarte era tăgăduită Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos; era nimicit creştinismul. Astfel, şi într-un bărbat sfânt, râvnitor al dreptei credinţe, neştiinţa a fost amăgită printr-o cursă a ereziei pe care el nu a putut să o priceapă. Erezia, fiind păcat greu, păcat de moarte, se vindecă uşor şi hotărâtor - ca păcat al minţii - prin darea ei nefăţarnică, din toată inima, anatemei. Sfântul Ioan Scărarul a zis: „Sfânta Biserică sobornicească îi primeşte pe eretici când ei dau anatemei fără făţărnicie erezia lor (Cuvântul 15, cap. 49), şi îndată îi învredniceşte de Sfintele Taine; iar pe cei căzuţi în curvie, chiar dacă îşi mărturisesc şi părăsesc păcatul, porunceşte, urmând apostoleştilor rânduieli, să fie despărţiţi de Sfintele Taine pentru mulţi ani” (Sinodul din TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
Laodiceea, canonul 6). Urma lăsată de păcatul trupesc rămâne în om şi după mărturisirea păcatului, şi după părăsirea lui; urma lăsată de erezie e nimicită îndată după lepădarea ei. Fără această doctorie, otrava hulei împotriva lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc şi nu încetează a-l clătina cu nedumeriri şi îndoieli pricinuite de împreunăsimţirea netăiată din rădăcină faţă de erezie; rămân gânduri ce se ridică împotriva înţelegerii lui Hristos (II Cor. 9, 5) ce fac anevoioasă mântuirea pentru cel ţinut în legăturile lor, ţinut în legăturile nesupunerii şi împotrivirii faţă de Hristos, pentru cel ce rămâne în împărtăşire cu satana. Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei. Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întîi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se
lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea anatemei pe Nestorie, ameninţând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuşi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri. Aşa stau lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei (…).
1903 Cuviosul Serafim de Sarov este proslăvit între sfinţi de către Biserica Rusă, la 70 de ani după fericita sa adormire. 1908 Adoarme Sfântul Ioan din Kronstadt, proorocind viitoarele pătimiri ale Bisericii Ortodoxe Ruse şi ale credincioşilor săi. 1910 Ia fiinţă mişcarea eretică ecumenistă, în cadrul Conferinţei Mondiale Misionare de la Edinburgh. 1914-1918 Sub orchestrarea masoneriei sioniste, cu ramificaţii în întreaga lume, scenariul Primului Război Mondial se pune în aplicare.
începe prigoana împotriva credinţei, ce a distrus 76.000 de biserici, 1.400 de mănăstiri, ucigând 60.000.000 de credincioşi ortodocşi, dintre care 70.000 de clerici şi 30.000 de monahi. Pe lângă acestea, au mai fost distruse 150 de şcoli eparhiale, 54 de seminarii şi 4 academii teologice. Falsa ierarhie a ulterioarei Patriarhii a Moscovei, provenită din «Biserica Vie» a comuniştilor, s-a făcut părtaşă la cea mai cumplită prigoană din istoria Ortodoxiei. 1919 Meletie Metaxakis devine Arhiepiscop al Atenei. 1920 Sfântul Nectarie din Eghina adoarme întru Domnul, cunoscându-şi dinainte plecarea. Cu binecuvântarea Sfântului Patriarh Tihon, în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse ia naştere mişcarea de rezistenţă împotriva slugilor lui antihrist. Pe întreg teritoriul ţării, episcopii prigoniţi se grupeaza în Biserica Ortodoxă Rusă din Catacombe, iar în diaspora se reunesc în Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor (ROCOR). Mitropolitul Dorothei de Prusa, locum tenens al Patriarhului de Constantinopol, emitea Enciclica de tristă amintire, intitulată „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, prin care pregătea marea apostazie începută din 1924, în care se propunea „acceptarea unui calendar uniform pentru celebrarea marilor sărbători creştine în acelaşi timp de către toate Bisericile [Creştine]”. Prin această mişcare, Patriarhia Ecumenică „a iniţiat rolul Bisericii Ortodoxe în mişcarea modernă ecumenică”, adică de fapt a introdus Biserica lui Hristos în pan-erezia modernă. 1921 În decembrie, Meletie Metaxakis este depus din treapta de Arhiepiscop al Atenei, pentru „purtare necanonică şi amestecare cu ereticii” (în bisericile acestora). 1922 În ianuarie, cu sprijinul Ministerului Grec al Afacerilor Externe, dar fără a fi ales canonic şi după ce deja Sinodul Bisericii Greciei îl depusese cu o lună înainte din treapta de arhiepiscop al Atenei, Metaxakis este înscăunat ca Patriarh al Constantinopolului, cu titulatura Meletie IV. Sub o puternică presiune politică din partea Guvernului Greciei, condamnarea este ridicată de către Sinodul Bisericii Greciei. Dar Can. 30 Apostolic si Can. 3 al
Sfântul Ignatie Briancianinov
Momente de răscruce în istoria Bisericii Ortodoxe, în secolele XX-XXI (I)
Sfântul Cuvios Serafim de Sarov
1918 Odată cu revoluţia bolşevică din Rusia ortodoxă, TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
12
Sin.VII ecumenic, osândind pe cei care se folosesc de in- Vie» a episcopilor comunişti din Rusia. În iunie, Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea confluenţa dregătorilor lumeşti pentru a deveni episcopi, precizează: „Dacă vreun episcop, folosind stăpânitori (dre- voacă „Conferinţa [nu Sinod] Pan-Ortodoxă” de la Consgători) lumeşti, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, tantinopol, în care s-au hotărât schimbarea calendarului şi să se caterisească şi să se afurisească, de asemenea şi toti modernizarea Bisericii: scurtarea posturilor, neobligativitatea purtării veşmintelor clericale, posibilitatea căsăpărtaşii (complicii) lui”. Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea recunoaşte toriei clerului după hirotonie şi a episcopilor etc, ce a lucrat în contradicţie flagrantă cu Tradiţia şi canoanele Bivaliditatea hirotoniilor anglicane. Trupele turceşti execută ordinul masoneriei pirami- sericii Ortodoxe Soborniceşti, fiind contestată la scurtă vreme de patriarhii Damian al dată la nivel mondial şi îi măcelăresc Ierusalimului, Grigorie al IV-lea al pe grecii şi armenii din Capadocia, Antiohiei, Fotie al Alexandriei, DiAsia Mică. Dintre ei, un milion şi mitrie al Serbiei şi ulterior, Sfântul jumătate erau creştini ortodocşi. Tihon al Moscovei. Ba mai mult, Pa1923 În ianuarie, într-un raport cătriarhul Fotie preciza într-o epistolă tre Comitetul Departamentului de de-a sa, că hotărârile acestui congres Religie din Grecia, Hrisostom Papa„duhnesc a erezie şi schismă”, iar dopoulos (viitorul Arhiepiscop al Atereforma calendaristă este „fără rost, nei) scrie, parcă turnându-şi cărbuni necanonică şi dăunătoare”. Iniţial, încinşi deasupra capului său: „!ici o Patriarhul Tihon al Rusiei, pe fondul Biserică Ortodoxă autocefală nu se tulburărilor din propria ţară şi a poate despărţi de restul şi să acgreutăţilor de informare, a fost începte noul calendar, fără a deveni şelat de către scrisoarea lui Meletie schismatică în ochii celorlalte”. Metaxakis, ce menţiona că „noul În februarie, guvernul revoluţiocalendar a fost acceptat pentru uzul nar grec al Colonelului Pastiras îl găbisericesc în comun acord cu opinia seşte pe Arhiepiscopul Theokletos al generală a Bisericilor Ortodoxe” şi, Atenei ca „neadecvat” şi desemnează crezând că întreaga Biserică Ortoînlocuirea lui cu Hrisostom Papadoxă a acceptat reforma calendopoulos. Sfântul Ierarh Tihon al Moscovei (1865-1925) daristă, a publicat un edict prin care De Înviere, Sfânta Lumină nu s-a pogorât, iar mulţimea arabilor exaltaţi, folosindu-se a introdus noul calendar în Biserica Rusă. Când a descode paza dezordonată a administraţiei turceşti, l-a asasinat perit adevărul celor întâmplate, a anulat imediat rezoluţia. În decembrie, mitropoliul mason Miron Cristea, pripe Patriarhul Constantin VI al Constantinopolului, ce fusese deja atras în jocurile masoneriei de către o facţiune a matul Bisericii Ortodoxe Române, anunţa că acceptă rezoierarhilor reformişti, aflaţi la conducerea sinodului său. În luţia conferinţei de reformare a calendarului bisericesc. acea perioadă, Patriarhul Rusiei, Sfântul Tihon, era îndepărtat de la cârma Bisericii Ruse, de către gruparea lui Serghie Stragorodski, slujitorul lui Lenin. Patriarhul Ecumenic Meletie recunoaşte «Biserica
Încotro se îndreaptă Patriarhia Constantinopolului? (I)
„Ci am asupra ta, că dragostea ta cea dintâi o ai părăsit. Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut, şi te pocăieşte, şi fă faptele cele dintâi. Iar de nu, viu la tine curând, şi voi mişca Sfeşnicul tău din locul său, de nu te vei pocăi” (Apoc. 2, 4-5).
În vremea când Sfântul Ioan Postitorul (2 sept), Patriarhul Constantinopolului, şi-a atribuit titlul de „Ecumenic”, însemnând „Patriarh a toată lumea” (în secolul al IV-lea), el a avut de înfruntat opoziţia aprigă a Sfântului Grigorie Dialogul (cel ce a scris rugăciunile Liturghiei Darurilor înainte-sfinţite). El va scrie către împăratul Bizanţului: „Întreaga Europă este în mâinile barbarilor. Cetăţile au căzut, fortăreţele sunt în ruină, provinciile au fost depopulate, nu mai există mâini care să lucreze pământul, iar închinătorii de idoli îi prigonesc sau chiar îi omoară pe cei bine-credincioşi. Şi, în mijlocul acestor lucruri, preoţii şi episcopii, care s-ar cuveni să cadă cu faţa la pământ în curţile bisericilor, să se îmbrace în sac şi să îşi presare cenuşă în cap – tocmai ei sunt cei care umblă după dobândirea de titluri deşarte” („Călugării Apusului”, Contele de Montalembert, pag. 370). Chiar Papa Grigorie a început să folosească titlul de „slugă a robilor lui Dumnezeu”, atunci când semna documente oficiale. În viaţa Bisericii, orice nesocotire a duhului Ortodoxiei, a punctului de vedere ortodox, îşi va aduce, mai devreme sau mai târziu, roadele pline de amărăciune, dacă nu este corectată la timp.
13
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
30 nov. 2009 (calendarul civil) Istanbul, hramul Patriarhiei Ecumenice. Bartolomeu oficiază slujba Vecerniei Sfântului Andrei alături de un cardinal delegat din partea Vaticanului.
În ultima vreme, citim deseori rapoarte de presă, ce îl prezintă pe Patriarhul de Constantinopol ca „şef spiritual al tuturor ortodocşilor”. De exemplu, în publicaţia „The Catholic World Report” din decembrie 1991, citim: „Bartolomeu – Dimitrios Archontonis în lume, a devenit Patriarh Ecumenic peste 135 de milioane de creştini ortodocşi, iar într-un interviu acordat presei, Patriarhul a declarat că el deţine „o poziţie de întâietate”, fiind capul spiritual al lumii ortodoxe (Foni ton
Pateron, 4, Nr. 1, aprilieiunie, 1991). Potrivit în-
văţăturii Bisericii, Patriarhia de Constantinopol deţine o întâietate onorifică, ce i-a revenit după ce scaunul patriarhal de la Roma a căzut de la dreapta credinţă. Al treilea canon de la Sinodul II Ecumenic spune: „Patriarhul Constantinopolei trebuie să aibă întâietate de onoare, dar după întâietatea Patriarhului Romei, deoarece Constantinopolul este !oua Romă”. Totuşi, această „întâietate onorifică” nu are nici o temelie dogmatică, ci se bazează doar pe însemnătatea politică a oraşului (care acum nu mai are nici o semnificaţie de acest gen). În Biserica Ortodoxă, toţi episcopii (inclusiv Patriarhul Ecumenic), sunt egali. În afara acestor ambiţii noupapiste pe care le-am descris mai sus, ar mai fi câteva evenimente tulburătoare, asociate cu Patriarhia de Constantinopol, întâmplate pe parcursul întristătorului secol XX.
Puţin despre Patriarhul Meletie IV Metaxakis al Constantinopolului Ne vom opri puţin, pentru a reflecta asupra perioadei istorice, începute în anul 1922, când Patriarhul Meletie IV Metaxakis – modernist fără scrupule şi francmason pe deasupra, a ajuns la tronul patriarhal. În 1923, el a convocat aşa-numitul „Congres Panortodox”, care a introdus calendarul gregorian şi a adus în discuţie posibilitatea celei dea doua căsătorii pentru clerici. Din momentul nefericit al acelui Congres al Patriarhului Meletie (care a dat un asemenea titlu nepotrivit unei simple întruniri la care au luat parte între patru şi şase episcopi şi câţiva preoţi, fără participarea celorlalţi Patriarhi) – din acel moment al acestui congres neortodox, împotriva Ortodoxiei s-a ţesut un plan de vandalism. Au fost propuse multe reforme, pe care Biserica le-a respins dintotdeauna, certându-le cu înfricoşate blesteme şi anateme. Una dintre aceste reforme TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
a fost permiterea celei de-a doua căsătorii a clericilor, ca şi renunţarea la posturi. Este adevărat că acest congres anti-ortodox nu a reuşit să îşi impună prevederile la nivel oficial toate aceste încălcări ale legilor Bisericii, limitându-se doar la introducerea forţată a stilului nou calendaristic, prin care toate praznicele se mutau cu treisprezece zile mai înainte, lăsând Pascalia neschimbată. Aceasta a fost o concesie lipsită de gândire şi de rost, făcută masoneriei şi catolicismului papist de la Vatican, care se străduiau de ceva vreme să instituie o asemenea schimbare în calendar, în încercarea lor de a absorbi uniatismul (de vreme ce principala diferenţă între papism şi uniatism era doar calendarul iulian, folosit de acesta din urmă). Schimbarea calendarului a dus la încălcarea canoanelor apostoleşti, cu privire la Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care ajunge să fie eliminat în totalitate, atunci când Sfintele Paşti cad pe 21 aprilie (stil vechi) sau mai târziu, iar praznicul Sfinţilor Apostoli ajunge să fie serbat înainte de Dumnica Tuturor Sfinţilor!” „Oricine îşi poate da seama despre sentimentele populaţiei locale de origine greacă, faţă de Patriarh, din aceea că, în timpul unui consiliu bisericesc, o mulţime înfuriată a năvălit în sala în care se ţinea adunarea, cerându-i să renunţe la tronul patriarhal. După retragerea ocupanţilor francezi şi britanici din Constantinopol, el a fost forţat să facă acest lucru” („Days”, Nr. 184, 6 octombrie, 1923). „Patriarhul Meletie era cunoscut ca susţinător al Bisericii serghianiste Ruse, cunoscută sub numele de „Biserica vie”, care se ridicase împotriva Patriarhului Tihon. De asemenea, el a iniţiat adoptarea calendarului catolic de către Biserica din Constantinopol, România şi Polonia, creând o Biserică Autocefală a Poloniei, care s-a întors împotriva propriilor săi credincioşi, predându-i în mâinile naţionaliştilor (a se vedea împrejurările legate de asasinarea Mitropolitul Gheorghe al Poloniei, descrise de arhimandritul Smaragd). Nu există umbră de îndoială asupra faptului că, având acordul Guvernului ceh, Patriarhul Meletie s-a amestecat în rânduielile interne ale Bisericii din Cehoslovacia, încălcând, prin aceasta, Canoanele 15 şi 16 ale Întâiului Sobor Ecumenic, ce opresc cu desăvârşire strămutarea episcopului dintr-o jurisdicţie în alta, ori amestecul în ocârmuirea unei eparhii străine, mai ales că el nu avea nici acordul bisericilor sârbeşti sau ruseşti. În luna februarie a anului 1923, Meletie l-a hirotonit pe părintele Savatie ca arhiepiscop al nou-înfiinţatei Biserici din Cehoslovacia, ca ramură a Patriarhiei de Constantinopol, incluzând şi Carpato-Rusia. Biserica Serbiei a protestat împotriva amestecului străin în teritoriul său canonic şi administrativ, la Sinodul Arhieresc ţinut la Karlovţki, în 1923, condamnând acţiunea lui Meletie drept necanonică. Rezultatul acestei hotărâri a fost faptul că însuşi sinodul constantinopolitan a denunţat necanonicitatea intervenţiei lui Meletie, sfătuindu-l pe episcopul Savatie să se adreseze şi să ceară sprijinul Bisericii Serbiei în toate problemele bisericeşti. În acest fel, în Biserica Cehoslovaciei au apărut trei episcopi. Preasfinţitul Dositei de Carpato-Rusia şi Gorazd de Moravia au recunoscut jurisdicţia sârbă, însă noul episcop de Praga, Savatie, s-a considerat a fi sub omofor constantinopolitan, pretinzând, prin urmare, controlul asupra întregii Biserici a Cehoslovaciei, şi cerând ca
14
Biserica din Carpato-Rusia să îi facă lui ascultare. Tulburarea iscată de această confuzie a fost lesne de imaginat. Episcopul Savatie a insistat asupra drepturilor sale în Carpato-Rusia, recrutând neobosit simpatizanţi din rândul clerului carpato-rus, hirotonindu-i fără niciun discernământ. Ucenicii săi au cerut ca împotriva clericilor ce se opuneau dictaturii instituite de el, să fie luate măsuri administrative, pentru a fi înlăturaţi. Unui călugăr, pus sub epitimie de Preasfinţitul Dositei, Savatie i-a dat rangul de egumen. Dositei a adunat apoi tot clerul în Husta, organizând un Consistoriu Bisericesc, iar Savatie, pentru a-l contracara, şi-a adunat toţi clericii în Buştina şi a format un Consiliu Episcopal. În toate sferele bisericeşti, domnea haosul. Răutatea şi ura s-au răspândit în rândul clerului, care s-a împărţit în „savatiţi” şi „dositiţi”. „Acea minunată înflorire duhovnicească, cea care a zămislit atât de mulţi mucenici ai Ortodoxiei, a degenerat într-o luptă ruşinoasă, dusă pentru o parohie mai înstărită sau pentru un surplus de venit. Presa greco-catolică jubila de fericire, în timp ce amărăciunea se sălăşluise în sufletele bieţilor credincioşi ortodocşi, tulburaţi de clericii lor, pentru faptul că aceştia nu erau în stare să ţină sus şi neclintit steagul Ortodoxiei.” Şi despre Patriarhul Grigorie VII al Constantinopolului
Imediat ce Meletie s-a urcat la tronul Patriarhiei Alexandriei, urmându-i lui Fotie, în 1925 (după ce mai înainte fusese dat afară cu forţa din Atena), el a introdus aici noul calendar. Succesorul său la tronul constantinopolitan, Patriarhul Grigorie VII (1923-24) a recunoscut infamele senPatriarhul Meletie Metaxakis tinţe ale „Bisericii Vii”, prin care Patriarhul Tihon era depus din treaptă. El a cerut ca Mitropolitul rus Antonie şi Anastasie Arhiepiscopul, care locuiau în Constantinopol în acea vreme, să îşi înceteze activităţile împotriva regimului sovietic şi să înceteze a-l pomeni pe Patriarhul Tihon, sfătuindu-i totodată să îi recunoască pe bolşevici. Neprimind acceptul celor doi prelaţi, Patriarhul Grigorie a organizat o investigaţie şi i-a oprit de la slujire. El a cerut Patriarhului Dimitrie să suspende definitiv activitatea Consiluilui Episcopal Rus din Sremski-Karlovţki, promiţându-i la schimb autocefalia Bisericii Poloniei, dar Dimitrie a refuzat. Chiar şi mai samavolnică a fost relaţia dintre Patriarhul Grigorie şi Sinodul condus de el, faţă de dioceza şi persoana Arhiepiscopului Finlandei. Patriarhul Ecumenic Grigorie a hirotonit ca episcop vicar pentru Finlanda, pe preotul Aava, care nu numai că nu era tuns în monahism, ci nu era nici măcar rasofor. Mai mult, încă, această hirotonie necanonică a fost făcută fără acordul Arhiepiscopului de Finlanda, neluându-se în seamă împotrivirea sa. Prin aceste acţiuni, Grigorie a încălcat un canon de căpătâi al Bisericii – Canonul 6 al Soborului Întâi de la Niceea (şi nu numai), care spune că: „Este apoi cu totul
15
învederat lucrul acela, că dacă cineva ar deveni episcop fără încuviinţarea mitropolitului, marele sinod a hotărât că unul ca acesta nu se cade să fie episcop”. Potrivit Canonului 28 al Celui de-al Patrulea Sobor Ecumenic, patriarhul nu poate nici măcar să numească un episcop pentru o anumită dioceză, decât cu învoirea mitropolitului acelui loc. În temeiul aceluiaşi canon, predecesorii lui Grigorie au încercat să îşi împlinească pretenţiile deşarte şi să îşi legalizeze pretenţiile lor de a prelua frâiele conducerii. Acest fals episcop, Aava, odată hirotonit, şi-a pus camilafcă pe cap. Îmbrăcat astfel, el şi-a făcut apariţia în dioceza Finlandei, ce îi fusese străină până atunci. Aici, el a instigat guvernul lutheran să îl prigonească pe Arhiepiscopul canonic al Finlandei, Serafim, care era foarte iubit şi respectat de către popor. Anterior, Guvernul finlandez ceruse Patriarhului Ecumenic să aprobe una dintre cele mai ingrate legi, şi anume accea prin care guvernul laic al Finlandei căpăta puterea de a cere demisia forţată a Arhiepiscopului. În fapt, Guvernul a urmărit îndeaproape obţinerea unei pensionări forţate a Arhiepiscopului Serafim, sub pretextul că nu învăţase foarte bine limba finlandeză în perioada de graţie. Cerul şi pământul s-au îngrozit de această nedreptate şi tiranie, din partea unui guvern neortodox. Dar chiar şi mai revoltător a fost faptul că un patriarh ortodox a fost părtaş la această ticăloşie. Spre indignarea turmei ortodoxe şi spre bucuria drăcească a ereticilor, acest dubios episcop Gherman (fost Aava), umbla pe străzile finlandeze îmbrăcat în haine civile, proaspăt bărbierit şi tuns, în vreme ce păstorii cei vrednici, precum Arhiepiscopul Serafim, vândut fără milă de acest frate al său mincinos, se stingea încet-încet, trăindu-şi ultimele clipe ale vieţii sale întrun dureros exil, într-o căsuţă de lemn a unei mănăstiri de pe o insulă a Lacului Ladoga, aflată la o răscruce a furtunilor. Patriarhul Grigorie VII a acţionat în aceeaşi manieră şi în cazul Bisericii din Estonia, smulgând-o din sânul Bisericii Rusiei, şi răpind-o spre a o aduce în subordinea sa proprie, sfidând Canoanele bisericeşti mai sus menţionate. Patriarhul Tihon a condamnat o hotărâre anticanonică asemănătoare, trimiţând o scrisoare Mitropolitului Dionisie, în care el a afirmat direct că scoaterea forţată a Bisericii Ortodoxe din Polonia de sub ocârmuirea Bisericii Rusiei către altă patriarhie a fost un act anticanonic. Iată ce spunea vrednicul de pomenire Ierarh Tihon: „Sub presiunea guvernării lutherane din Finlanda, Patriarhul constantinopolitan Grigorie VII a fost de acord, chiar şi în privinţa prăznuirii Sfintelor Paşti, să schimbe calendarul iulian, dispreţuind şi nesocotind anatemele Sfintelor Soboare (Sinodul I, cel Antiohian şi Can. 1 şi 7 Apostolice), date împotriva celor ce ar îndrăzni să facă asemenea schimbări”. Prăznuirea paştelui împreună cu ereticii şi chiar cu iudeii a fost – după spusa lor – „o excepţie de la regulă”, deşi Biserica se străduieşte mereu să evite, în orice chip cu putinţă, această coincidenţă, la stabilirea datei Paştilor, pentru a nu sărbători în acelaşi timp cu iudeii. În acest caz însă, Guvernul finlandez a prigonit şi persecutat pe acei credincioşi ortodocşi (mireni şi laici), care au dorit „să asculte de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (cf. Fapte 5, 29) sau „Epistoliile Întristate” – Buletinul Bisericesc Nr. 11-12, 1925.
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
$u primim să schimbăm Bisericescul nostru Calendar!
În Joia Mare a anului 1926, 450 de monahi athoniţi sub conducerea Părintelui Arsenie Cotea au întemeiat „Liga Ziloţilor”, întru apărarea Ortodoxiei de inovaţia noucalendaristă, care nu a fost decât începutul punerii în practică a ereziei ecumenismului de către forţele vrăjmaşe Ortodoxiei, infiltrate în Biserică la vârf. Comunitatea Adevăraţilor Creştini Ortodocşi din Grecia s-a alăturat împreună-lucrând cu ziloţii aghioriţi conduşi de părintele român Arsenie (co-autor, alături de părintele Teofilact, al cărţii „Boldurile Sfintei noastre Biserici de Răsărit”)
în lupta lor de rezistenţă plăcută lui Dumnezeu împotriva încercărilor vrăjmaşe de îngenunchere a Ortodoxiei. De atunci, lucrurile au mers din ce în ce mai rău: cancerul ereziei ecumenismului roade astăzi fără cruţare din trupul jurisdicţiilor ortodoxe oficiale ce se găsesc în comuniune cu apostata Patriarhie a Constantinopolului, iar puţini sunt cei ce-şi dau seama de adevărata gravitate a situaţiei, care, fără putinţă de tăgadă, pune în foarte mare pericol mântuirea atâtor mii de suflete! Cele de mai jos, scrise de Cuviosul ieroschimonah Arsenie Cotea, au reprezentat şi ar putea încă reprezenta un manifest al celor ce se opun inovaţiei nou-calendariste: „Adevăraţii fii ai Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit - dintre care şi noi facem parte, cu Darul lui Dumnezeu cele ce ca Creştini Ortodocşi suntem datori ca cu însuşi preţul vieţii noasPărintele Arsenie Cotea tre să păzim fără de altă făgăduinţă dată prin jurământ în vremea naşterii cei de a doua oară în baia Sfântului Botez, care datorie, ne stă asupra, ca atunci când vom fi siliţi a călca vreuna din poruncile Sfintei noastre Biserici - de va chema vremea - să ne vărsăm pre însuşi sângele nostru pentru apărarea Sfintei noastre credinţe Ortodoxe şi a păzirei stramoşăştilor obiceiuri Creştineşti. Iar cei ce s-au învrednicit ca de a doua oară să repete acest Sfânt jurământ, în vremea tunderii în Sfântul şi Marele îngerescul Chip Monahicesc, cu mult mai mult li se impune aceasta. Iar pentru Sfinţiţii Clerici, şi mai ales P.S. Arhierei, mai cu deosebire şi mai cu îndatorire le stă asupră-le aceasta. Căci în vremea hirotoniei, de trei ori au jurat, cum că vor păzi predaniile cele pentru Dumnezeu, şi pentru cele Dumnezeeşti şi tâlcuirele Bisericei Cei Una, şi Sfântă, şi Sobornicească şi Apostolească; pentru care, atuncea în auzul tuturor, împreună cu mărturisirea Credinţei, cu mare glas au strigat: „Tuturor începătorilor de eresuri şi pre cei de un cuget cu dânşii, îi lepăd şi îi dau Anatemii, şi luminat propoveduesc cu mare glas: tuturor ereticilor „A!ATEMA” (Vezi Rânduiala hirotoniei Arhiereşti, a treia Mărturisire). Şi iarăşi a treia oară: tuturor ereticilor, TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
ANATEMA! Toţi aceştia, adevăraţi fii şi robi ai Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, de vor să moştenească Împărăţia Cerurilor, prin păzirea Sfintelor şi Dumnezeieştilor porunci ale Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit: Nu primesc nici o schimbare să se facă în cele poruncite şi predanisite de Sfânta această Biserică, între care este şi Calendarul Bisericesc Ortodox, Iulian stil vechi: Deoarece făptuitorii reformişti vor cădea în Anatema Sfântului Apostol Pavel ce zice: „De binevesteşte cineva vouă ceva afară de ceea ce aţi primit, fie A!ATEMA” (Gal. 1, 8-9). Aşadar: 2 Nu primim schimbarea Sfântului nostru Calendar Ortodox, deoarece, cei ce fac aşa născocire, cad în osânda rostită de Sfântul şi Ecumenicul al 7-lea Sobor, în Canonul I, şi care Sfânt Sobor iarăşi zice: „Toţi cei ce afară de predaniile Bisericii şi de învăţăturile Sfinţilor şi întrutot Cinstiţilor Părinţilor noştri, au născocit ceva, sau vor născoci după hotărârea noastră aceasta, fie A!ATEMA de trei ori”! (din Sinaxarul Duminicii Pravoslaviei). Şi iarăşi zice: „Toţi cei ce calcă predaniile Sfinte Biserici, scrise ori nescrise, Anatema de 3 ori” (în al II-lea tom al Sinodicalelor, foaia 883).
2 Nu primim schimbarea Sfântului şi Ortodoxului Calendar, deoarece, prin această schimbare, reformiştii arată de-a dreptul nesupunere Sfintelor Soboare Ecumenice, care au pecetluit împreună cu altele şi pe a noastră Ortodoxă rânduială Calendaristică, şi cari nesupuşi vor cădea din nădejdea mântuirii, rămâind afară de trupul Bisericei, dupre hotărârea Domnului, că: „de nu va asculta cineva nici de Sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18, 17). 2 Nu primim să hulim Sfântul nostru Calendar Ortodox, deoarece hulitorii vor moşteni osânda acelor ce hulesc împotriva Sfântului Duh, Cel ce au insuflat pe Sfinţii Părinţi la Sfintele Soboare Ecumenice, şi care păcat al hulei, dupre hotărârea Mântuitorului (Matei 12, 32), nu li se va ierta lor niciodată. 2 Nu ne învoim să schimbăm Ortodoxul nostru Calendar, deoarece, aceasta este o nouă scornitură şi o străină învăţătură, şi cel ce se învoieşte, cade în osânda Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, ce zice: „Oricine va veni la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi lui „Bucură-te, Bună ziua”. Că cel ce-i zice lui „Bucură-te”, se face părtaş faptelor lui celor rele” (II Ioan 10, 11). 2 Nu primim schimbarea Sfântului nostru Calendar Ortodox, deoarece, reforma aceasta este aflare papistăşească, osândită de întreaga şi Marea adunare Sinodală din anul 1593, pe vremea Patriarhului Ieremia al II-lea, de faţă fiind toţi Ierarhii Bisericii Ortodoxe de Răsărit; osândire rostită şi de alte Sfinte Sinoade şi Sfinţi Părinţi. 2 Nu primim schimbarea Sfântului nostru Calendar Ortodox, deoarece ne vom împotrivi Dumnezeului minunilor, Cel ce spre întărirea Ortodoxului nostru Calendar a 16
lucrat minunile ce le-am pomenit mai înainte; şi Care pentru motivul, cum zic ei, că această schimbare nu ar fi Dumnezeu, repetă în tot anul minunea ieşirei Sfintei Lu- nimic; căci chiar aşa de ar fi, adică o mică abatere, iată mini în ziua Sfintei Învieri a Domnului nostru, Iisus pentru acest nimic ce ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Hristos, la Sfântul Mormânt în Ierusalim, zicem, la ale „Rogu-vă, dar, fraţilor, să nu vă amăgiţi cu cugetul cel noastre Sfinte Paşti, iar nu la al celor eretici, între care sunt pierzător de suflet înşivă a grămădi asupră-vă toată răutatea, zicând: Ce este aceasta şi ce este aceea, adică şi papistaşii. 2 Nu primim schimbarea Sfântului nostru Calendar Or- aceasta nu-i nimic, cealaltă tot aşa, că nenumărate rele todox, deoarece, prin această schimbare noii Calendarişti din aceasta se nasc, căci diavolul cel spurcat multă răuvor face schismă între Bisericele surori Ortodoxe care, în tate şi putere întrebuinţează şi compogoromânt spre pierzarea oamenilor, ca „din mare parte nu s-au învoit, adecă cele mici mai întâi lovindu-i, să-i vor face dezbinare între Ortoaducă la cele mai mari” (Voroava docşi - şi care păcat al dezbinării Bisericii, nici sângele MuceniLXXXVI la Matei). ciei nu-l poate spăla, precum ziIar Sfântul Isidor Pelusiotul, în ce Sfântul Ioan Gură de Aur (în epistolia 1233 glăsuieşte: „A zice a 11-a Voroavă către Efeseni): că aceasta nu e nimic, au făcut a „cum că au zis un Sfânt că nici glumi răutatea asupra întregei sângele Muceniciei nu poate a vieţi”. Iar împotriva acestei pierspăla păcatul osebirei şi al deszătoare glume, adică: „nu-i nipărţirei Bisericei. Şi a dezbina mica”, (nicevo-ruseşte) a scris un cineva Biserica este răul cel mai tratat întreg Cucernicul acela cumplit, decât a cădea în eres.” bărbat Părintele Ioan KronştaskiScrie însuşi Sfântul DioniRusia - † 1910. sie al Alexandriei (Mărturisito2 Nu primim să schimbăm Sfânrul), în Epistolia cea către Navat tul nostru Calendar stil vechiu, Episcopul, că: se cuvine a pătimi pentru motivul, pus de reforcineva orişice rău ar fi, numai a mişti, că ar fi prea multe Sărnu dezbina Biserica, şi că este bători şi pentru aceasta se face mai slăvită Mucenicia, ce ar supagubă mare materială. Căci nu feri cineva pentru a nu dezbina are nici un loc recea această Biserica, decât Mucenicia ce o ar pricină. Mai întâi Sfintele Sărrăbda de a nu sluji idolilor. Fiindcă bători sunt aşezate şi rânduite să în Mucenicia cea pentru a nu le prăznuim de acei făcători de sluji idolilor, mărturiseşte pentru Maica Domnului în zale ostăşeşti – reproducere a unei minuni, pre care Sfânta Biserică folosul sufletului său, iară întru icoane din Smolensk, ce s-a schimbat în chip minunat, îi numeşte Purtători de Dumneîmbrăcându-se în armură. În partea stângă scrie: cea pentru a nu dezbina Biserica, „Rămâneţi întru Hristos, prin mucenicia Crucii”. zeu şi însuflaţi de Sfântul Duh; mărturiseşte pentru folosul şi iar apoi, oare nu era mai mult unirea a toată Biserica (Pidalion, foaia 26). belşug, atunci când Creştinii prăznuiau toate cele rânduite 2 Nu primim schimbarea Sfântului nostru Calendar de Sfânta Biserică, decât acum în epoca ceasta ateistă Ortodox, fiindcă noii Calendarişti, de se vor ţine după 2 (fără de Dumnezeu) care a redus francul numai la 7 bani?! stiluri, vor desfiinţa Postul Sfinţilor Apostoli, atrăgându-şi 2 Nu primim sa schimbăm Ortodoxul nostru Calendar asupra ANATEMA Canonului 19 al Sfântului Sobor din Iulian, pentru motivul că aceasta o cer marele interese ale Gangra şi osânda de la 228 al Nomocanonului. Statului. Pentru Stat poate să fi fost o necesitate; iar pentru 2 Nu primim schimbarea Sfântului nostru Calendar Bi- Biserică - după cum am arătat - când a primit Calendarul sericesc Ortodox, căci, dacă reformiştii vor schimba şi Grigorian, au respectat dreptul Bisericii de a face uz de data Sfintelor Paşti, vor cădea în osânda Canonului I al Calendarul Iulian stil vechiu, tipărind însuşi cu a sa Sfântului Sobor din Antiochia, precum şi ale altor osândiri cheltuială Calendarul Bisericesc Ortodox pe toţi anii, în Sinodiceşti şi Părinteşti. 1923. Prin urmare, însuşi Statul ne-a documentat că 2 Nu primim schimbarea Ortodoxului nostru Calendar, interesele cele vremelnice nu pot muia hotarele cele căci noii Calendarişti, orice chip vor unelti cu noua lor vecinice ale Dumnezeieştii Biserici Răsăritene. scornitură, vor face Sfintele Paşti ori mai înainte de jidovi, Şi fiindcă: Nu primim schimbarea Sfântului, Ortoori nu vor ajunge cu data la 22 Martie, ori îl vor avea fix doxului şi Bisericescului nostru Calendar Iulian stil veîntr-o anumită zi, fapte pentru care însuşi ei au zis că chiu, din aceasta să nu ne lipească crima de turburători ai acestea sunt o erezie vădită, precum şi este; şi unii şi ordinii de stat, ci atâta lucru ştim şi noi, cum că: „Taina aceştia eretici vor cădea în osânda Sfântului Apostol Pavel împăratului bine este a o ascunde, dar însă lucrurile lui ce zice: „De omul eretic, după una şi a doua sfătuire, te Dumnezeu a le descoperi mărire este” (Tobit 12, 6). Însă să fereşte, ştiind că s-a răzvrătit unul ca acesta şi păcă- ştie doar că turburători proprii-zişi ai ordinii de Stat şi cu tuieşte, fiind singur de sine osândit” (Tit 3 10, 11). lucru dovediţi sunt adventiştii, anabaptiştii, baptiştii, 2 Nu primim să schimbăm Bisericescul nostru Calendar, pocăiţii şi alţi blestemaţi de eretici; împreună cu toţi
17
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
protestanţii şi papistaşii ce mişună prin România şi prin toată lumea - duhul Bolşevismului, ce cu toţii sug din afurisita ţâţă a lui Iuda cu masonii lui, iar nu noi, Creştinii Ortodocşi, cei ce cu trup şi suflet ne ţinem de predaniile cele strămoşeşti Creştineşti, şi care pune înaintea bolşevismului spusa Sfântului Mucenic Procopie din Palestina (†303), că: ,,Mulţimea Domnilor nu e bună”; „un Cap e de ajuns a purta o cunună”. 2 Nu primim să schimbăm Sfântul nostru Calendar Ortodox, ca cum de spaima înfricoşărilor, cu care ameninţă şi ne cinstesc Noii Calendarişti pentru această statornică; căci, aceasta dovedeşte cum că unde e silă, de acolo Adevărul a dispărut; şi ca atare silnicii făptuiesc ceva mai mult decât tiranii împăraţi idolatri de demult, care, nu pentru ca să-şi aplice vreo nouă a alor scornitură vărsau sângele Sfinţilor Mucenici, ci cu pricină ca cum binecuvântată pentru ei, căci voiau să ţină obiceiurile lor cele vechi strămoşeşti; pentru care cetim în ultimul edict al lui Maximian următoarele (vezi „Istoria Bisericească a lui Evsevie”, Cart. 8, Cap. 17): „Dintre toate îngrijirile ce am luat pentru binele comun al supuşilor noştri şi pentru conservarea Imperiului, noi hotărâsem de a restabili toate lucrurile după primele obiceiuri… şi vechea disciplină a străbunilor noştri”. Care de altfel, într-un „Catehism Creştin Ortodox”, („Răsturnarea ultimelor rătăciri”, de N. Scriban, pag. 36), aflăm următoarea întrebare: „Cum trebuie Creştinii Ortodocşi să lucreze, dacă Stăpânii şi mai-marii, ar cere ceva de la dânşii, care să fie contrar Credinţei şi în opoziţie cu Legea Dumnezeiască predanisită?” Răspuns: „În acest caz, trebuie sa li se răspundă ceea ce Sfinţii Apostoli au răspuns principilor şi capilor iudeilor: „judecaţi înşivă dacă este drept înaintea lui Dumnezeu, „de a ne supune mai vârtos vouă decât lui Dumnezeu? (Fap. 4, 19); şi trebuie a suferi şi a purta toate urmările acestei învăţături, pentru Credinţa şi Predaniile Bisericii şi pentru a nu strica Legea lui Dumnezeu; orişice ar putea urma, sau ar putea rezulta de acolo”. Deci, pentru aceasta, noi, Creştinii Ortodocşi, nu ne împreună-învoim cu cei ce au schimbat Sfântul nostru Calendar Bisericesc Ortodox, bătrân aproape cu 2000 ani, pentru cel Papistăşesc: Căci astfel am cădea sub osânda Sf. Apostol Pavel, ce zice: „Cari dreptatea lui Dumnezeu cunoscându-o, cum că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai acestea le fac, ci şi binevoiesc cu cei ce le fac pre acestea”, (Rom. 1, 32). Pentru TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
care zice Dumnezeiescul Gură de Aur: „!u numai a râvni răutatea, ci şi a lăuda pre cei ce vieţuiesc într-însa, aduce muncă prea cumplită celor ce vieţuiesc întru răutate; căci a păcătui şi a lăuda pre cei ce păcătuiesc; „mult mai mare prihană de muncă aduce” (În Cuv. cel la Saul). Ci şi Marele Ierarh Vasilie zice: „Mai cu sârguinţă să luăm aminte de sine, nu cumva pre vreun om necinstitor de Dumnezeu, cu cuvântul sau cu lucrul, vrând să-l îndreptăm, dupre harul cel către noi, să ne purtăm cu înduplecarea lui: „Că vai celor ce zic răul bun şi bunul rău, şi cei ce pun lumina întuneric şi întunericul lumină, cel ce fac amarul dulce şi dulcele amar” (Is. 5, 20). Şi iarăşi zice: „Cel ce ajută acelor răi-necinstitori de Dumnezeu şi îndrăzneşte întru faptele cele rele, acesta este cel ce zice răul bun”. (În tâlcuirea la Proorocul Isaiia).
Iar Parimiastul încă au zis: „Carele judecă pre cel nedrept a fi drept, iar nedrept pre cel drept,
necurat şi urât este la Dumnezeu” (Pilde XIII, 13). Aşadar, fiindcă s-a dovedit cu lumina zilei că Sfântului nostru Calendar Bisericesc Ortodox, numit Iulian stil vechiu nu i se poate afla nici o prihană, dat fiindcă şi noii calendarişti îl zic că s-a botezat în Legea Creştină, de către Sfinţii Părinţi la Sfântul I Sobor Ecumenic, iar tot ei strigă în gura mare că, Creştinescul nostru botezat Calendar Ortodox este păgânesc, atunci, judece orişicare, „Cine e necurat şi urât la Dumnezeu?”
Extras din cartea Părinţilor Arsenie Cotea şi Teofilact „Boldurile Sfintei noastre Biserici Ortodoxe de Răsărit”, editată la Muntele Athos în anul 1924, pag. 167-172.
18
De la mărturisitori la apostaţi
Schimbări de atitudine în sânul B.O.R. şi portret de apostat contemporan
Dacă luăm în considerare perioada scursă între anii 1920-2010, vedem că pe scena civilă a României s-au succedat nu mai puţin de patru generaţii de oameni. Ţinta acestui serial nu este de a stabili punctele sociale în care cetăţeanul de epocă al României se deosebeşte de omul super-tehnologizat al zilelor noastre, ci mai degrabă de a schiţa acestor oameni un portret duhovnicesc. Motivul acestui articol îl constituie semnalele recente, care vădesc un singur lucru: în sânul Bisericii de stil nou este în plină desfăşurare un amplu proces de trezire duhovnicească; de mişcare către adevăr. În ce măsură iniţiatorii acestei mişcări vor da dovadă de statornicie, aceasta numai Dumnezeu o poate şti. Ne bucură faptul că în B.O.R. există teologi de linie tradiţionalistă – deopotrivă mireni şi slujitori, care îşi fac auzit glasul mărturisitor în ciuda vacarmului pe care îl crează şi îl întreţin mai-marii unei Biserici care îşi caută „fraţii” şi „surorile” întru credinţă prin lăzile de gunoi confesional şi dogmatic ale lumii păgâne şi apostate, în acelaşi timp în care se „desolidarizează” şi se dezice fără nici o mustrare de conştiinţă tocmai de cei din interiorul ei, care încearcă în ultima clipă să o salveze de la naufragiu. Dezbaterile despre calendarul ortodox (iulian sau de stil vechi) au fost iniţiate pe blogurile şi paginile de internet ale unor cunoscuţi teologi şi conferenţiari ai Bisericii de stil nou. Nădăjduim şi ne rugăm ca şi alţii să înţeleagă că că vremea tăcerii şi a minciunii a trecut. Se pare că Dumnezeu va îngădui în curând în sânul B.O.R. un prilej de cernere, dar şi de mărturisire şi de mântuire pentru cei ce vor urma aceeaşi pildă mărturisitoare, cu aceeaşi sinceritate şi în acelaşi Duh al Adevărului - iar nu pentru interese personale sau de grup, ci numai întru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor lor şi ale aproapelui lor. Prilejul va fi dat de iminenţa unei decizii la nivel pan-ortodox, pe care o impun presiunile din ce în ce mai agresive ale „societăţii civile”, prin glasul unor apostaţi ortodocşi, şi care va consta în stabilirea unei date unice de prăznuire a Sfintelor Paşti, pe întreg cuprinsul lumii. Vor veni momente asemănătoare celor din 1924 (când, tot printr-o hotărâre a unui aşa-numit „congres panortodox”, s-a hotărât introducerea stilului nou calendaristic), sau celor din 1926 şi 1929 (când Biserica Ortodoxă Română de stil nou a prăznuit un minciuno-paşte, în acelaşi timp cu ereticii catolici). Într-un articol din 24 septembrie 2007, publicat în cotidianul „Ziua”, scris cu prilejul întronizării actualului Patriarh al B.O.R. şi intitulat „Primii trei paşi ai noului Patriarh”, un ziarist din tagma apostată descrisă mai sus face apologia înfăptuirii acestui ultim pas pe care Biserica stilului nou îl va mai avea de îndeplinit către pecetluirea deplinei sale lepădări de Ortodoxie. Autorul acestui articol linguşitor şi perfid, domnul Cristian Bădiliţă, este cunoscut pentru profundele sale sentimente pro-papiste, dobândite în urma studiilor teologice la facultăţile apusene şi a „experienţelor mistice” trăite alături de frăţia ecumenică
19
de la Taize, Franţa, unde (aşa cum singur mărturiseşte), s-a împărtăşit împreună cu catolicii. Iată ce propune el, în legătură cu data de prăznuire a Sfintelor Paşti, pe care nici înger din cer nu ar putea-o muta, sub osânda anatemei veşnice: „Trei [n.ed.: al treilea punct pe agenda de lucru a Patriarhului Daniel]: unificarea datei Paştilor BOR cu cea a bisericilor surori odată pentru totdeauna. Vina pentru acest decalaj o purtăm noi, ortodocşii. E jenant ca o Biserică unică, Biserica lui Isus Hristos, să comemoreze aceeaşi înviere de două ori pe an. Să ne punem în pielea unui necreştin, care are tot dreptul să se declare contrariat văzând că Acelaşi Mântuitor a înviat o dată în martie, a doua oară în aprilie, după cheful fiecărei confesiuni creştine. Am stăruit asupra chestiunii într-un text publicat în volumul «Degetul pe rană». Reiau aici doar două idei: „tradiţia” invocată de BOR nu urcă «în negura timpurilor», cum se afirmă gratuit, ci doar până la Sinodul de la !iceea, în 325, adică trei secole dupa Înviere. Iar data Paştilor a fost stabilită la acest Sinod cu o tentă anti-iudaică declarată, tentă care nu e doar periculoasă, ci şi de prost gust. Catolicii au intrat în firescul lucrurilor de multă vreme, iar BOR nu va pierde nimic, nici prestigiul, cu atât mai puţin mântuirea, dacă îşi va rectifica poziţia, dând un exemplu de normalitate şi celorlalte biserici ortodoxe”. (Notă: sublinierile textului ne aparţin, şi apar acolo unde am considerat de cuviinţă a scoate în evidenţă interesele obscure şi apostate ale acestui articol, care din păcate nu este singular. Se remarcă atât grave confuzii dogmatice, de neînţeles pentru un „doctor în teologie”, aşa cum este domnul Bădiliţă, dar şi ortografierea numelui Domnului nostru, Iisus Hristos, cu un singur „i”, după model papistaş şi protestant).
„Rugăciune” ecumenică la Taize
Am prezentat, în linii mari, portretul „teologului” contemporan, punând alături spre comparaţie pe reprezentanţii tagmei mărturisitoare şi pe cei ai legiunii apostate. De-a lungul unui serial în trei părţi, ne-am propus să publicăm articole scrise de glasul comun al conştiinţei societăţii civile de atunci, care prin demnii ei reprezentanţi: Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Virgil Gheorghiu, Ernest Bernea, a abordat problema arzătoare ce răscolea Biserica şi societatea românească a anilor 1920-30: schimbarea calendarului bisericesc. Comparaţia este devastatoare pentru „teologii” de azi: de la Mărturisitori la Apostaţi! TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
Astăzi, istoria pare a se repeta. Dumnezeu dă încă un prilej de mărturisire celor puţini care mai au încă darul discernerii şi curajul de a se arunca într-o luptă grea, dar frumoasă, cinstită şi sfântă. Desigur, ei se vor afla în bătaia puştii şi în vizorul necruţător al ierarhiei Bisericii de stil nou, fiind supuşi injuriilor şi atacurilor venite din partea unor persoane care până mai ieri îi aplaudau şi îi lăudau. Depinde de fiecare, cum va reuşi să se smerească şi să îşi ţină scopul mântuirii neschimbat şi neclătinat. Spre întărire, le spunem că aceleaşi etichete de „stilişti”; „eretici”; „schismatici”, „închinători de calendar”; „răzvrătiţi”; „necanonici” le-am tot auzit şi noi, de mai bine de 80 de ani. Furia oficialilor nu s-a mărginit însă doar la atacuri verbale, ci, după cum bine se ştie, preţul jertfei aduse de înaintaşii noştri a fost de nu de puţine ori unul de sânge. Dumnezeu să ne ajute şi să ne întărească pe toţi! Dificultăţi bisericeşti - Ce e cu data Sfintelor Paşti?
de !ae Ionescu
„Hotărât lucru, Biserica noastră e sortită să treacă prin tot felul de greutăţi. Sunt unele ridicate prin amestecul politicii de partid în trebile ecleziastice; sunt altele provocate de penetraţiunea spiritului laic şi de pierderea simţului tradiţiei şi al canonicităţii vieţii noastre bisericeşti. Dar sunt chestiuni cari nu au nici un fel de legătură cu influenţa lăturalnică şi cari, dacă pricinuiesc greşeli, e pentru că nu au fost la timpul lor suficient studiate. O asemenea problemă e cea a datei la care se vor sărbători Sfintele Paşti în anul 1929. Nu credeam să avem prilejui a ridica aşa de curând această chestiune. Ştiam că, în Sfântul Sinod, se pusese problema şi că la calcularea acestei date se iviseră dificultăţi. Dar mai ştiam că, tocmai pentru că lucrurile nu erau clare pentru toată lumea, o hotărâre nu se luase; chestiunea urmând a mai fi studiată. Când, iată că astăzi ni se comunică, din sursă absolut demnă de încredere, că data sărbătoririi Sfintelor Paşti a fost definitiv fixată pentru 31 martie? Cine a hotărât această dată imposibilă şi pentru ce motive? Sfintele Paşti la 31 martie însemnează că nu vom sărbători Învierea Domnului nici în aceeaşi cu catolicii, nici cu protestanţii, nici - ceea ce e încă mai grav - cu ceilalţi ortodocşi. Mai însemnează că vom sărbători Paştele
înaintea paştilor evreieşti; ceea ce contravine în chip expres şi adevărului istoric, aşa cum este el înregistrat în Sfânta Evanghelie, şi hotărârii explicite a Sinodului de la Niceea ce stipulează că în nici un caz data Paştilor nu se poate fixa înainte de paştele evreieşti. Ni se răspunde că data de 31 martie e indicată de calculele ştiinţifice ale noului calendar; şi că, dacă am renunţa la ea, o altă dată indicată de aceleaşi calcule, după care, de altfel, serbează celelalte Biserici Ortodoxe, ar fi aşa de târzie, încât Postul Sfântului Petru nu ar dura decât
trei zile... Să mai vorbim însă şi serios. Chestiunea calendarului a făcut poporenilor noştri destul sânge rău. Agitaţia pe această temă, întreţinută precum ne amintim şi de, iresponsabilitatea d-lui Goga, nu e nici astăzi terminată. Defectuos şi neîndemânatic iniţiată, schimbarea calendarului a fost, de bine de rău, acceptată mai mult prin scurgerea vremii. E cuminte să dăm agitatorilor un nou prilej - de data aceasta perfect fundat - pentru răscolirea patimilor?... Calculele ştiinţifice se opun? Noi, care ştim aproximativ cum se adună două numere, ne îngăduim a observa reprezentanţilor „ştiinţei” că şi celelalte biserici ortodoxe, care vor sărbători Învierea după paştile evreieşti, tot după calcule ştiinţifice se conduc. Prin urmare, să înceteze pretenţiunile „ştiinţificilor”. Şi să ne gândim la alte lucruri mai însemnate. De pildă, la faptul că creştinismul răsăritean, şi aşa destul de fărâmiţat, ar trebui să evite prilejurile în care se rupe solidaritatea de manifestare. Mai mult spirit unificator nu strică, în orice caz; mai ales astăzi - când renaşterea religioasă a Răsăritului trebuie să ducă la precizarea unei conştiinţe comune. Ce e de făcut? Nu o vom spune noi. Nu o vom spune, în orice caz, până când nu vom cerceta cu grijă problema. E sigur însă că hotărârea Sfântului Sinod, care ridică atâtea dificultăţi, nu poate fi decât pripită. Să se ia chestiunea din nou în studiu şi în discuţiune. Şi să se convoace în toamnă o sesiune extraordinară a Sfântului Sinod... Apărut în ziarul „Cuvântul”, an IV, nr. 1147, 3 iulie 1928 şi inclus în volumul „Teologia” – Ed. Deisis, 2003
La pomenirea noilor mucenici din Serbia
Crimele catolicilor nasc sfinţi ai Ortodoxiei
Ortodoxia nu este nici o religie între alte religii, nici o confesiune între alte confesiuni. Ortodoxia este pur şi simplu BISERICA; unica Biserică despre care a vorbit Dumnezeul-Om Hristos - Întemeietorul şi Capul ei, şi despre care ne-a asigurat că nici „porţile iadului (adică gurile ereticilor) nu o vor birui” (Matei 16, 18). S-a afirmat că Ortodoxia este în esenţa ei martirică şi aceasta pe mai multe temeiuri. Întâi, pentru că ea - Ortodoxia, Biserica - a fost întemeiată pe jertfa martirică supremă a Dumnezeu-Omului Hristos pe Crucea de pe Înfricoşătoarea Golgotă. Apoi, pentru că ea - Ortodoxia, Biserica - oferă mărturie (µαρτυρια) lumii, dominate de cel viclean, despre TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
20
Adevărul cel veşnic şi iubitor, pecetluind această bună, frumoasă şi mântuitoare mărturie „cu sângiuirile Mucenicilor celor din toată lumea ca şi cu o porfiră şi vison...” Ortodoxia nu dă roade decât atunci când este răstignită pe cruce, iar despre acest lucru mărturisesc toţi sfinţii împreună şi fiecare osebit prin vieţile, pătimirile, mărturisirile, învăţăturile şi chipul jertfelnic al naşterii lor în ceruri prin care au pecetluit viaţa lor în Domnul cel Răstignit şi Înviat. Ei sunt roadă a Duhului; casnici ai lui Dumnezeu, şi dascăli pentru tot sufletul iubitor de ucenicie şi învăţătură la picioarele Adevărului, rugători pentru tot sufletul cel necăjit şi întristat, dar mai ales modele vrednice de urmat. Ortodoxia nu este confortabilă decât acolo unde ea este un fals. Să ne ferim, deci, de o „ortodoxie” lejeră, pe placul lumii necredincioase! La data de 15/28 iunie, Biserica Ortodoxă Universală face pomenirea Noilor Mucenici care au primit martiriul în Serbia de pe vremea Sfântului Marelui Mucenic Lazăr (1389) până în zilele noastre. Dar în mod deosebit îi cinsteşte în această zi pe cei de curând proslăviţi, pe martirii secolului XX şi anume: mitropoliţii Dositei de Zagreb, Petru de Sarajevo şi Ioanichie de Muntenegru, episcopii Sava de Gornikarlovaţ, şi Platon de Banjaluka, ieromonahul Rafail Sisatovaci, preoţii Branco Dobrosavlievici şi Gheorghe Boghici şi mireanul Vukaşin. Ei au fost victimele ustaşilor (croaţi romano-catolici care au fost sprijiniţi de Germania nazistă şi de Vatican). În această perioadă (1941-1945), în jur de 700 000 de bărbaţi, femei şi copii au murit după ce au suferit orori „cum nu a mai cunoscut lumea începând de la Nero încoace”, deoarece refuzau să-şi părăsească credinţa părinţilor lor şi să îmbrăţişeze erezia romano-catolică pe care o mărturiseau ustaşii. Mitropolitul Dositei de Zagreb a fost hirotonit episcop de Niş în 1913. La începutul primului război mondial a fost arestat şi nu a putut să meargă în episcopia sa decât în 1918. Când s-a instaurat pacea, a fost numit copreşedinte al Consiliului Episcopal Local şi a luat parte la tratativele purtate cu Patriarhia Ecumenică. După ce a petrecut trei ani în Cehoslovacia, a fost numit episcop al noii Episcopii de Zagreb în 1931. Acolo s-a evidenţiat printr-o mulţime de activităţi de binefacere şi prin înfiinţarea Seminarului Teologic închinat Cuvioasei Parascheva. Mitropolitul Dositei din Zagreb A fost numit de asemenea epitrop al Episcopiilor de Gornikarlovaţ şi Banjaluka şi îl ajuta pe episcopul Miron Patraci. Când s-a
21
îmbolnăvit grav patriarhul Varnava, Dositei a fost numit locţiitor de patriarh, iar după moartea acestuia şi până la alegerea noului patriarh, a condus Arhiepiscopia de Belgrad-Karlovţi. Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial a fost arestat de poliţia din Zagreb. Avea atunci peste 80 de ani. Fiind foarte grav bolnav a fost dus la spital unde a fost nevoit să suporte multe chinuri din partea călugăriţelor romano-catolice care lucrau acolo ca surori medicale. A fost atât de mult chinuit, încât devenise inconştient când a fost mutat în Mănăstirea Intrarea Maicii Domnului în Biserică şi apoi la Sarajevo. Acolo a cedat rănilor sale şi a murit pe 13 ianuarie 1945. Mitropolitul Petru s-a născut în 1886. A predat la Seminarul Teologic din Reljevo şi apoi la Sarajevo. A fost hirotonit episcop de Zahumios şi Herţegovina în 1903 şi apoi a devenit mitropolit de Bosnia în 1920. Când a izbucnit al II-lea Război Mondial a fost sfătuit să fugă în Serbia sau în Muntenegru. El însă răspundea: „Sunt păstorul poporului meu şi trebuie să împart soarta lui rămânând la locul meu, în scaunul meu”, şi a rămas neclintit în faţa constrângerilor Gestapo-ului (Poliţiei Secrete) şi a ustaşilor de a se lepăda de Ortodoxie, rămânând neînduplecat şi în privinţa folosirii alfabetului chirilic. A fost arestat pe 12 mai 1941 şi întemniţat la Zagreb. I-au tăiat barba, i-au ridicat toate însemnele episcopale şi l-au supus la îndelungate şi mari chinuri. L-au dus apoi în Koprivniţa şi, de acolo, în lagărul de concentrare de la Jasenovaţ (unii sunt de părere că la Gospici), unde a murit din cauza chinurilor. Episcopul Platon s-a născut în Belgrad în 1874. După studiile sale la Moscova a fost numit egumen al Mănăstirii Razinovaţ şi profesor la Belgrad. În timpul Primului Război Mondial a slujit ca preot militar şi pentru o perioadă a condus Episcopia de Ohrida. Pe perioada ocupaţiei a făcut totul ca să îngrijească de văduve şi orfani. Din 1932 până în 1938 a condus editurile monastice de la Sremski Karlovţi şi ziarul Patriarhiei Sârbe, rămânând egumen al Mănăstirii Kruşedol. În 1936, a fost ales pentru început episcop de Morava şi apoi, în 1938 a fost numit pentru Episcopia de Ohrida şi Monastiri (Bitola). În anul următor a fost mutat în Episcopia de Banjaluka din Croaţia. După invazia germană şi proclamarea Statului Croat fascist (aprilie 1941), a fost informat că fiind cetăţean sârb trebuia să părăsească ţara. A răspuns că a fost ales canonic şi legal pentru a sluji pe creştinii ortodocşi din Episcopia Banjaluka şi că precum păstorul cel bun e dator să fie gata să-şi de viaţa pentru mântuirea turmei sale duhovniceşti. În noaptea de 5 mai 1941, ustaşii l-au arestat împreună cu încă alţi câţiva preoţi. Călăii l-au potcovit ca pe un cal şi l-au obligat să meargă în chinuri insuportabile până în afara oraşului la câţiva km depărtare. Când nemaiputând să meargă, s-a prăbuşit, ustaşii i-au ras barba ca şi celorlalţi preoţi şi au aprins un foc cu cărbuni şi lemne deasupra pieptului lui gol. După aceea i-au ucis cu securi şi i-au aruncat în râul Banja. Sfântul Episcop Sava s-a născut în 1884. La puţin timp după hirotonia sa a fost numit egumen al Mănăstirii Kruşedol. În 1934 a fost hirotonit episcop de Srem şi apoi a fost numit episcop de Gornikarlovaţ (1938). Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial a refuzat TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
oferta puterilor italiene ocupante de a-i înlesni fuga la Belgrad, a fost arestat de ustaşii catolici pe 17 iulie 1941 şi a fost închis cu alţi trei preoţi şi 13 sârbi de vază. După nemiloase chinuri, ustaşii i-au legat cu lanţuri pe ierarh şi pe cei trei preoţi şi i-au dus în lagărul Gospici. Acolo au suferit multe chinuri mai mult de o lună. La mijlocul lunii august, sfântul episcop a fost dus în regiunea muntelui Velembit unde a fost omorât împreună cu alţi 2000 de sârbi ortodocşi. Locul îngropării lor a rămas necunoscut. Unii susţin că a fost aruncat de ustaşi în gropile lagărului de la Iadovno. Mitropolitul Ioanichie s-a născut în Stolovi în regiunea golfului Kotor în 1880. După studiile sale la Belgrad a fost hirotonit preot în 1912 şi şi-a exercitat slujirea la început în Kotor, iar apoi într-o parohie din Lastva. A predat apoi în diferite şcoli şi când a rămas văduv a fost hirotonit episcop-vicar la Budimlje în 1940. În decembrie acelaşi an, Sfântul Sinod al Bisericii Sârbe l-a numit mitropolit de Muntenegru şi Paralia. A trebuit să îşi asume noua demnitate în conjuncturile tragice ale războiului, însă a reuşit să asigure funcţionarea Seminarului Teologic din Cetinje şi şi-a sfătuit clerul să se supună oricărei autorităţi politice legale. Pentru că mulţi preoţi fuseseră arestaţi de rebelii comunişti care erau activi în regiune (din 1941, ultimii, sub conducerea lui Tito, au câştigat treptat controlul Muntenegrului), a încercat să părăsească ţara împreună cu 17 preoţi. Au fost prinşi la Zidani Most: preoţii au fost împuşcaţi pe loc, în timp ce mitropolitul Ioanichie a fost dus la Aradelovaci, unde comuniştii l-au chinuit şi l-au executat (1945). (notă: Aradelovaci se află în regiunea bogat împădurită a Sumantiei, la sud de Belgrad - locul de refugiu al rebelilor comunişti.)
Sfântul Rafail Momţilovici - zugrav de icoane şi portretist ce se bucura de un mare respect în plin război, a devenit egumen al Mănăstirii Sisatovaci din regiunea Srem (nord-vestul Iugoslaviei). A fost arestat împreună cu alţi trei monahi în august 1941 de către ustaşi şi a fost mutat în lagărul de concentrare de la Slavonska Pozenka. Pe perioada călătoriei, paznicii l-au supus la diferite chinuri răzându-i barba şi lovindu-l cu diferite obiecte. În lagăr a fost chinuit permanent până pe 3 septembrie, ziua morţii lui. Locul îngropării rămâne necunoscut. Preotul Branco Dobrosavlievici a slujit cu cinste în parohiile Buvaţa, Radoviţa şi Veliun. În ziua Sfântului Gheorghe, 23 aprilie/6 mai 1941, a fost arestat de către ustaşii din Veliun împreună cu alţi cinci sârbi, printre care şi fiul său Nemboisa şi Părintele Dimitrie Scorupan de la parohia Ţvighianovici Brnto. După ce au fost reţinuţi toată noaptea la Secţia de Poliţie, în următoarea zi au fost ucişi cu toţii în pădurea Kestenovaci. Ustaşii catolici l-au obligat pe Părintele Branco să cânte slujba de înmormântare pentru fiul său înainte de a-l executa şi pe el. Părintele Gheorghe Boghici a fost preot în enoria Nasiţe. Pe 17 iunie 1941, un lăptar din sat a alergat la casa preotului împreună cu alţi ustaşi, spunându-i că-l duc la o anchetă. L-au dus într-o livadă, unde, după ce l-au legat de un copac, chinuitorii i-au tăiat urechile, nasul şi limba, apoi i-au ras barba, continuându-şi schingiuirile cu cele mai grele injurii. Un ustaş i-a deschis pântecele şi i-a scos TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
intestinele, punându-i-le în jurul gâtului drept colan. I-au tăiat apoi funia care-l ţinea legat de copac şi l-au împuşcat. Părintele Dane Bambici a fost arestat de către ustaşi în satul Svinghici din regiunea Banja. Călăii l-au îngropat de viu până la mijloc şi au început să danseze sălbatic împrejurul lui, tăind câte o bucată de carne din trupul lui de fiecare dată când treceau pe lângă el. După multe ore de schingiuire i-au părăsit trupul - care nu mai avea înfăţişare omenească - spre a băga groaza în creştinii ortodocşi. Vukaşin a fost un bătrân ţăran din satul Klepaci, aproape de Ţaplina în Herţegovina, a cărui familie întreagă a fost ucisă în lagărul de concentrare de la Jasenovaţ. Când un ustaş îi ucidea pe locuitorii satului său, Vukaşin îl privea cu o ciudată linişte, linişte care îl tulbură pe călău mai mult decât strigătele victimelor lui. S-a aruncat asupra lui ca să-i curme pacea în cele mai groaznice chinuri. Şi apoi, pentru că Vukaşin refuza să strige „Trăiască Pavelici!”, i-au tăiat pe rând urechile şi nasul, fără însă ca prin aceste chinuri să-l poată scoate din tăcerea lui. Când l-au ameninţat că-i vor scoate inima, bătrânul a răspuns: „Fă-ţi, copilul meu, treaba!”. Ieşindu-şi din fire, călăul i-a scos ochii şi inima. După ce l-a înjunghiat, i-a aruncat trupul într-un şanţ, dându-i cu piciorul. Acest om a mărturisit mai târziu că din acea zi nu a putut să-şi mai afle liniştea şi noaptea sărea în somn şi vedea în întuneric privirea lui Vukaşin, care repeta aceleaşi cuvinte (n. trad.: Pavelici era conducătorul mişcării ustaşilor 1889-1959, care a luptat alături de Hitler în 1941).
Imediat după cel de-al doilea război mondial, în 1946, Serbia a trecut sub jugul comuniştilor şi mulţi au fost cei care s-au opus până la sânge la constrângerile ateilor de a dezrădăcina creVukaşin dinţa poporului şi de a o desfiinţa. Unii dintre aceşti mărturisitori sunt cinstiţi deja de către popor. Iată cum, în aceeaşi perioadă în care Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România era apărată cu preţ de sânge de furia prigonitorilor fără de Dumnezeu, şi pământul Serbiei se sfinţea prin sângele mucenicilor săi. Aceşti oameni ai lui Dumnezeu şi sfinţi ai Bisericii nu sunt fiinţe din afara acestei lumi, nu sunt oameni căzuţi din cer, ci au fost oameni supuşi patimilor şi slăbiciunilor ca şi noi. Diferenţa dintre ei şi noi este aceea că ei s-au zdrobit prin pocăinţă şi s-au smerit pe sine, atrăgând harul sfinţitor al lui Dumnezeu, care i-a însufleţit, întărit şi mângâiat şi în cele mai cumplite chinuri muceniceşti. Oare dacă noi am fi trăit în acele vremuri în care sfinţii martiri din Serbia dădeau mărturia cea bună - vremuri contemporane cu cele ale părinţilor şi bunicilor noştri, care şi-au adus şi ei prinosul de jertfă pentru ca noi să ne
22
bucurăm astăzi de slava şi înflorirea Bisericii noastre binecinstitoare - noi, oare ce-am fi făcut? Sau dacă astfel de vremuri ne vor ajunge pe noi, pe copiii noştri sau pe copiii copiilor noştri - din îngăduinţa şi mântuitoarea Pronie dumnezeiască, ce vom face? Suntem sau vom fi pregătiţi pentru mărturisire şi mucenicie? Ne-am zdrobit prin pocăinţă? Ne-am smerit pe noi înşine? Ne smerim în viaţa de zi cu zi ca să atragem harul dumnezeiesc? Fiecare să-şi răspundă singur, iar pentru mântuirea veşnică a sufletelor noastre neîncetat Domnului să ne rugăm!
Graiul vechilor cazanii (I)
Între mărirea omenească şi slava dumnezeiască
Articolul de faţă nu îşi propune să pună punct unor scenarii şi ipoteze lingvistice, ci să clarifice deosebirea teologică esenţială dintre două cuvinte: slavă şi mărire termeni care pentru unii au părut sau încă par a fi sinonime, crezând că ei pot fi schimbaţi în cadrul vocabularului ortodoxe a limbii române. Teologia slavei e în asemenea măsură specifică Răsăritului ortodox, încât pentru creştinismul apusean ea e aproape cu neputinţă de tradus. Slava este mai mult decât un cuvânt lipsit de esenţă, ci este însăşi descrierea energiei necreate, a slavei dumnezeieşti pe care ucenicii au văzut-o în Muntele Taborului, la Schimbarea la Faţă a Domnului. Învăţătura despre energiile divine necreate constituie o caracteristică esenţială a Ortodoxiei, şi ea stă la temelia credinţei în caracterul personal al lui Dumnezeu, în îndumnezeirea omului şi în transfigurarea materiei şi a creaţiei. Sfântul Grigorie Palama formulează sinteza sa teologică împotriva teologilor scolastici latini, sprijinindu-se cu precădere pe experienţa sfinţilor isihaşti şi citând îndeosebi pe Sfântul Maxim Mărturisitorul şi pe Sfântul Ioan Damaschin. Palamismul poate fi rezumat astfel: faţă de adversarii săi, care susţineau că lumina de pe Muntele Tabor era doar un „simbol” al Dumnezeirii lui Hristos, Sfântul Grigorie Palama arată că această lumină este o energie care iradiază din esenţa divină, ca o revărsare a Duhului Sfânt, iar această energie a fost arătată ca o slavă către Sfinţii Apostoli Petru, Ioan şi Iacov, care au priceput-o „pe cât li se putea” (Troparul Schimbării la Faţă), adică după măsura propriei lor înţelegeri omeneşti. Slava nu este natura dumnezeiască, ci raza dumnezeirii. Papistaşii şi greco-catolicii s-au rupt de la Trupul Bisericii şi au ieşit din comuniunea dogmatică şi liturgică a Ortodoxiei răsăritene, după care au început „puri-
23
„Limba noastră-i limbă sfântă, Limba vechilor cazanii, Care-o plâng şi care-o cântă Pe la vatra lor ţăranii”. Alexei Mateevici
ficarea” limbajului bisericesc folosit în momentul Schismei de la 1054. Prin urmare, limbajul bisericesc, s-a latinizat, pierzându-se atât cuvintele ca atare, cât şi înţelesurile lor profunde. Ne vom opri doar la cele două cuvinte (aparent sinonime din punct de vedere lingvistic, dar de fapt opuse ca înţeles teologic). Din păcate, de la o vreme, această greşeală a ajuns să se generalizeze în rândul unor ortodocşi mai puţin catehizaţi, sau mai puţin atenţi la bogăţia dogmatică a propriei tradiţii. Ea este perpetuată în practica liturgică a B.O.R., dar exemple de acest gen pot fi găsite, în număr mare, chiar şi în catehismul de referinţă la ora actuală pentru Biserica de stil nou, cuprins în cartea intitulată „Credinţa Ortodoxă”, Trinitas, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, pag. 111-122. În ediţia din 2008 a Liturghierului editat de tipografia Patriarhiei B.O.R., cu toate că editorii au lăsat peste tot „slavă”, la Antifonul I scrie: „Mărire Tatălui, şi Fiului şi Sfântului Duh”, deşi nici o limbă nu identifică aceste cuvinte, ci toate fac o distincţie clară între ele. Cuvântul slavă (gr.: doxa) vine de la verbul dokeos, care înseamnă a avea o părere proprie despre ceva sau cineva – şi se referă, în cazul de faţă, la o cinstire a lui Dumnezeu, dublată de un fel corect de a crede în El (Ortho – Doxia, adică dreapta cinstire, dreapta credinţă). De aici, se înţelege că doxologia – sau slăvirea nu este o simplă elogiere sau laudă, ci o formă de manifestare a credinţei. Cuvântul mărire, dimpotrivă, este înţeles ca o cinstire mai mică, îndreptată de obicei către Maica Domnului şi Sfinţi. Dar să lăsăm ca slava cea dumnezeiască, descrisă de către Sfântul Grigorie Palama „să se povestească” singură: [Slava]... „Este o lumină ce se arată Sfinţilor, alta decât cunoştinţa din toate cele create; cu atât mai sfântă, cu cât este slava firii lui Dumnezeu şi e văzută nuTRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
mai de cei ajunşi în chipul lui Dumnezeu; şi că este departe de a fi o nălucire sau ceva apropiat luminilor sensibile, sau o plăsmuire simbolică după chipul lor; că este departe, întrucât este ipostas şi frumuseţea veacului viitor şi singura lumină adevărată, veşnică, neschimbăcioasă, neînserată, nestricătoare, lumină prin care ne facem şi noi lumină şi fii ai luminii desăvârşite” „Ipostas al veacului viitor, temelie şi conţinut al vieţii veacului viitor” (Dumitru Stăniloae); cf. Filocalia Rom., vol. 7, EIBMBOR, Bucureşti 1977, pag. 313.
Explicaţiile Dicţionarului de Teologie ortodoxă al Pr. Prof. dr. Ion Bria cu privire la cuvântul slavă sunt de referinţă: „Slava este oglindirea chipului lui Dumnezeu în om, lumina care a învăluit trupul înainte de cădere „Pentru că toţi au greşit, şi se lipsesc de slava lui Dumnezeu” (Romani 3, 23). De aceea, mântuirea este restatornicirea chipului şi slavei primului om zidit de mâinile lui Dumnezeu: „Cei înţelepţi vor moşteni slava” (Pilde 3, 35). În Noul Testament, Sfântul Apopstol şi Evanghelist Ioan reia tema slavei văzute a lui Dumnezeu (Ioan 13, 31), care este unită cu Iisus Hristos după ipostas: „Şi acum mă proslăveşte Tu Părinte la tine Însuţi, cu Slava care am avut la Tine, mai înainte până a nu fi lumea” (Ioan 17, 5). Slava este lumina ipostasului, care pătrunde firea omenească a lui Hristos, îndumnezeind-o. Biserica aşteaptă a Doua Venire, plină de slavă, a Domnului, când oamenii „vor vedea pe Fiul Omului venind pre norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24, 30). Slava este strălucirea Duhului Sfânt în sufletele creştinilor, chemaţi să urce «din slavă în slavă» (II Corinteni 3, 18), până ce vor deveni oglinzi desăvârşite ale sfinţeniei lui Dumnezeu.
încă de aici. Acesta este sensul îndemnului de a slăvi pe Dumnezeu, adică a recunoaşte şi a mărturisi prezenţa Sa concretă şi legătura Sa nemijlocită cu făpturile Sale, în rugăciune, slavoslovie şi mulţumiri: «Mărturisească-se Ţie, Doamne, toate lucrurile Tale, şi cuvioşii tăi bine să Te cuvinteze. Slava împărăţiei Tale vor spune, şi puterea Ta vor grăi” (Ps. 144, 10-11). Sfera semantică a cuvântului slavă conţine şi înţelesul cuvântului mărire, dar îl depăşeşte cu mult, tocmai prin înţelesurile legate la părtăşia omului cu lumina veşnică a harului necreat, condiţie a intrării sale în Împărăţia cerurilor. În „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” (versiunea originală, Ed. „Roza Vânturilor”, Bucureşti, 1996) găsim „…pe numele vostru va fi slăvit cu mărire” (subl. n.), în slavonă (transliterat în română): proslavit şi veliciemî. În epilogul Tetraevanghelului slavonesc, tipărit în 1512, Macarie ieromonahul foloseşte mărirea nu ca sinonim al slavei, ci ca o completare a sa: „Atotvăzătorului şi Preabunului Dumnezeu, slavă şi mărire… Lui, slavă şi putere”. Cuvântul mărire nu ne trimite la lumina taborică, cea pe care marii rugători isihaşti o văd în inima lor. Ei nu văd mărirea Domnului, ci raza luminoasă a dumnezeirii, adică slava Domnului. De trei sute de ani, în Transilvania, majoritatea clericilor ortodocşi - ca să nu mai vorbim de cei greco-catolici, restricţionează vocabularul bisericesc de origine slavonă, cu predilecţie cuvântul slavă, sub pretextul alterării limbii române şi al pierderii identităţii naţionale prin slavizare. Deoarece conceptele catolice glorie şi graţie reprezintă o abatere prea mare de la dreapta credinţă pentru a fi implementate în limbajul bisericesc ortodox, clerul ortodox ardelean a găsit formula: mărire fără slavă. Limbajul ortodox a preluat termenii latini glorie şi graţie, renunţând la folosirea cuvintelor slavă şi har, deşi tocmai aceştia din urmă reprezintă o manifestare a dreptei credinţe, precum şi rezistenţa în faţa ereticei teorii catolice, care afirmă că Dumnezeu Şi-ar fi rezervat Lui aceste energii necreate – numite gloria divină, lăsând Bisericii numai energii create (graţia). Tocmai deosebirea teologică dintre slavă şi mărire (glorie), har şi graţie măsoară adâncimea prăpastiei dintre Ortodoxie şi erezia catolică. Pentru a da impresia că distanţa dintre teologia ortodoxă şi cea catolică este una ce ţine mai mult de vocabular decât de conţinut, „teologii” catolici sau filo-catolici din România au început să presare în discursul lor cuvinte de provenienţă greacă sau slavonă, încetăţenite ca specifice limbajului teologic şi liturgic ortodox - cum sunt har şi duh, fiecare cu familia lui de cuvinte. Să nu ne lăsăm înşelaţi; este doar una dintre subtilele viclenii generatoare de confuzie ale spiritului catolic, căruia le-au căzut şi le cad pradă cei prea siguri de puterea minţii lor de a pătrunde tainele dumnezeieşti.
Domnul în slavă
Slava este o realitate a vieţii viitoare nepieritoare şi nemuritoare, fiind însuşi mediul Împărăţiei lui Dumnezeu viitoare (Apocalipsa 21, 23). Dar ea e văzută şi gustată de sfinţi TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
24
Ucenicii lui Antihrist sunt cu ochii pe noi
E vremea când tot mai mult trebuie să ne întărim în credinţă pentru a putea face faţă sistemului totalitar de înrobire, de vreme ce nu se poate sluji la doi domni. Nu putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Cartea Apocalipsei ne-a avertizat de acum 2000 de ani despre însemnul fiarei pe frunte sau pe mâna dreaptă - pecetea satanei. De-a lungul timpului, Sfinţii Părinţi au proorocit despre vremurile ce vor urma. Dacă până acum scrierile lor păreau greu de împlinit, şi chiar de necrezut, acum vedem că sunt realizabile. În societatea de azi aproape fiecare mişcare ne este supravegheată şi înregistrată de camerele de filmat de la orice colţ de stradă; fiecare cuvânt ne este înregistrat de companiile de telefoane; fiecare apăsare de tastatură sau click de mouse ne este înregistrat de smartcard-uri şi programe de calculator. Peste tot se strigă că acestea toate sunt „măsuri de protecţie”. Dar cui folosesc ele? Cine va folosi toate aceste date şi cu ce intenţie? Când este vorba despre controlul asupra obiectelor, riscurile sunt mici: un telefon mobil, un calculator, o maşină, o casă etc, toate acestea le poţi înlocui cu altele noi, dar când este vorba de controlul omului sau vieţii lui, şi când acest control are în totalitate acţiuni negative ce împing spre delir şi sinucidere, ce s-ar mai putea face ca să recuperăm nu omul, ci sufletul lui, despre care spune Sfânta Scriptură: „Ce va da omul schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 37) La Facerea lumii, Dumnezeu i-a rânduit lui Adam să pună nume tuturor vieţuitoarelor pământului. Şi chiar Dumnezeu l-a numit pe primulomcunumele Adam, iar pe cea făcută din coasta lui, Eva. Întreaga îngerie ce slujeşte lui Dumnezeu se identifică printr-un nume. Toţi îngerii, toţi sfinţii cerului poartă un nume. Jos pe pământ şi oamenilor a rânduit Dumnezeu să poarte un nume, pe care îl primeşte la Sfântul Botez. Deci, dacă până acum în faţa lui Dumnezeu ne identificăm cu un nume, iată că a venit vremea ca în faţa oamenilor să ne identificăm cu un număr sau cod. Această numerotare oficială a populaţiei a început în 1936, în America, cu numărul social de securitate SS! (Social Security Number); s-a răspândit în Canada, în 1964, cu numărul social de asigurare SIN (Social Insurance Number), şi în România în 1978 ca CNP (Cod Numeric Personal). Dacă analizăm aceste numere şi modul lor de formare, observăm că ele au nişte caracteristice comune: câteva cifre pentru data de naştere, câteva cifre pentru zona de naştere (2 pentru România, 8 pentru China), 3 cifre speciale şi ultima de verificare a validităţii.
25
Lungimea codului variază în funcţie de populaţie, de la 5 cifre pentru San Marino la 18 cifre pentru China. Aceste numere folosite pentru oameni şi lucruri pot fi reprezentate direct sau ascuns de ochiul omului (codificat) prin diferite tehnologii: cod de bare, bandă magnetică, MRZ (Machine Readable Zone - zonă ce poate fi citită electronic) sau, mai nou, cu microcip (sau biocipul - cum a fost numit din 2002 încoace). A venit vremea ca oamenii să fie numerotaţi ca şi obiectele, iar statul să identifice o persoană în mod unic printr-un număr. Printr-un control permanent asupra persoanei, oricine poate fi predispus morţii în cel mai scurt timp. Nu mai este nevoie de un atac corp la corp pentru a-ţi distruge adversarul. Acum există arme mortale care aparent ar părea benefice pentru omenire. În anii 1950, în Franţa, dr. Vladimir Gavreau a descoperit efectele sunetelor joase (infrasunete) asupra omului. Infrasunetul este sunet sub nivelul perceput de urechea umană, făcut de vânt, ocean, trafic, aer condiţionat şi altele. S-a studiat efectul lui asupra omului la diverse frecvenţe şi s-a constatat că la 7 Hz el este cel mai periculos deoarece corespunde mediei frecvenţelor alfa din creier şi rezonează cu frecvenţa organelor care se pot distruge. La 20 Hz, infrasunetul afectează direct centrul nervos uman cauzând anxietate, panică, spasme intestinale, vomă, leşin; la 43-73 Hz - scade acuitatea vizuală şi orientarea spaţială, pierderea echilibrului şi coordonării musculare, iar la 50 Hz produce senzaţii intolerabile în piept şi torace, chiar cu urechile acoperite, schimbare în ritmul de respiraţii şi înecare. Pe 31 mai 2003, o echipă de cercetători din Marea Britanie a organizat un experiment la scară largă, expunând 700 de persoane la muzică însoţită de unde sonore de 17 Hz generate de un subwoofer montat la 2 treimi de capătul unei ţevi lungă de 7 metri. Concertul era susţinut de 2 formaţii, fiecare cântând câte 4 melodii dintre care 2 conţineau sunete cu frecvenţa de 17 Hz. Participanţii nu au fost informaţi care piese conţin frecvenţe de 17 Hz, pentru ca specatorii să nu se concentreze pe o anumită piesă. Prezenţa infrasunetelor a determinat ca 22% din spectatori să experimenteze sentimente de anxietate, frică, depresie, supărare, fiori pe şira spinării şi presiune pe cutia toracică. Cercetătorii au concluzionat că deşi oamenii nu percep în mod conştient infrasunetele, ele pot influenţa oamenii să aibă sentimente negative şi senzaţii ciudate. În ultimele secole de dezvoltare tehnologică, s-au făcut cele mai mari cercetări subacvatice, urmărindu-se chiar şi comportamentul fiarelor, felul lor de viaţă dus în vizuinile lor. Toate acestea s-au realizat prin implantarea biocipului în corpul fiarelor, a peştilor, a păsărilor etc. De aici s-a observat că mult mai uşor ar fi să ocârmuieşti omenirea prin implantarea unui asemenea cip fiecărui om. Astfel, sistemul electronic de supraveghere al asociaţiei americane de securitate naţională NSA (Naţional Security Association) poate urmări simultan milioane de oameni. Astfel omul implantat cu cip devine o marionetă pusă la dispoziţia sataniştilor masoni. Aceasta pentru că fiecare om are o frecvenţă unică de biorezonanţă electronică în TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
creier, ca şi amprentele. Fiecare gând sau reacţie auditivă şi vizuală produce un model neurologic în creier care poate fi transmis de cip la server unde este decodificat în gânduri, imagini, voci. Aceste semnale modificate la server şi retransmise înapoi cipului schimbă undele din creier, proces numit stimulare electromagnetică. Stimularea electromagnetică afectează şi controlează gândurile, percepţiile de auz, văz, miros şi activitatea musculară. Chiar viaţa emoţională a omului poate fi afectată: el poate fi făcut agresiv sau letargic; viaţa intimă poate fi influenţată artificial; visele pot fi influenţate sau induse. Toate acestea se fac fără cunoştinţa sau acordul omului. Cu stimularea adecvată fiecărui om, semnale electromagnetice îi pot transmite halucinaţii şi voci. Astronauţii americani au fost implantaţi înainte de a fi trimişi în spaţiu pentru ca fiecare emoţie şi gând al lor să fie urmărite şi înregistrate 24 de ore din 24. Prizonierii din Suedia şi Austria experimentaţi cu un astfel de implant cu cip în nervul optic au avut leziuni pe creier, circulaţie de sânge redusă şi lipsă de oxigen în lobii frontali temporali drepţi. Astfel, implantul cu biocip face posibilă transmiterea de sunete şi voci, emoţii, frică, foame, adunate sub numele de controlul minţii şi al inimii. Deci e vorba de un control psihic, afectiv-sentimental şi fizic, având rolul ingrat de a ne stinge de dorul de libertate şi setea după Dumnezeu.
Fumatul – un păcat condamnat de Biserică
Când primii europeni au debarcat în America Centrală, au observat că locuitorii unei insule-numită Tabago, cultivau o plată cu foi late şi flori albe. Ei foloseau acea plantă pentru a extrage din ea o otravă în care îşi înmuiau vârfurile săgeţilor că să fie mortale animalelor sau duşmanilor atinşi. În secolul al XVI-lea, doi căpitani de vas au convins trei amerindieni să-i însoţească la Londra. Aceştia îşi făcuseră rezerve serioase de tutun pentru perioada călătoriei, iar unii dintre marinari l-au încercat, le-a plăcut şi au realizat că le este foarte greu să renunţe la el. Pentru a-şi satisface propriile nevoi, marinarii şi exploratorii au plantat terenuri în Africa, Europa şi America. Echipajul lui Magellan a lăsat seminţe în porturile din Philippine, precum şi în alte porturi. Nemţii au adus tutunul de la hotentoţi (boşimanii şi populaţia Bantu din Africa), iar portughezii l-au luat de la polinezieni. La începutul secolului al XVII-lea existau mari plantaţii, extinse peste tot în lume. Pe măsura ce tutunul pătrundea în tot mai multe ţări, oamenii de ştiinţă îl considerau ca fiind nociv şi imoral. Se pare că introducerea tutunului în lumea civilizată ar veni ca o răzbunare a indienilor la adresa ravagiilor de sifilis, pe care omul alb l-a produs în lumea indienilor. Însă numărul indienilor ucişi de sifilis rămâne minor faţă numărul de decesuri şi de boli cauzate de tutun în întreagă lume, din secolul al XVI-lea până în prezent. Potrivit datelor furnizate de Academia de Medicină din Franţa, alcoolul şi tutunul rămân principalele cauze ale cancerului. Tutunul pătrunde în sânge la câteva secunde de la inhalarea fumului, unde nicotina are efect imediat asupra stării de anxietate de plictiseală sau asupra stresului. Fumătorii spun că folosesc tutunul pentru a-şi controla stările şi emoţiile. Este doar o înşelare. Alcoolul şi tutunul se află la originea a 45% dintre decesele prin cancer la bărbaţi şi 13% la femei. Fumatul - o patimă care ucide trupul şi sufletul Patima fumatului este noua zeitate inventată de om. O putem clasifica alături de necurăţie, mândrie, beţie, lăcomia de avuţii şi alte patimi şi păcate care spurcă şi sufletul, dar şi trupul. Europa nu a cunoscut acestă patimă până în veacul al XVI-lea şi de atunci s-a răspândit îngrijorător. Socotind vătămările pe care le aduce fumatul, TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
oamenii de ştiinţă au dat semnalul de alarmă, că viciul acesta este un izvor de boli pentru cei cuprinşi de el, o plagă pentru societate şi o pată pentru creştinism. Tutunul conţine în jurul a treizeci de substanţe dăunătoare pentru sănătate. Cea mai periculoasă dintre acestea este nicotina. În rândul fumătorilor sunt deosebit de răspândite afecţiunile bronhopulmonare. Cea mai cumplită urmare a fumatului este cancerul la plămâni. Fumul de tutun conţine substanţe cancerigene, cum ar fi benzopirenul şi derivaţii săi. La copii, fumatul are o acţiune deosebit de nocivă. Pe lângă toate celelalte părţi negative cauzate de nicotină, la adolescentul fumător se formează un complex de devieri neuropsihice. Sunt afectate atenţia, memoria, somnul, dispoziţia, care suferă salturi bruşte. La fumători se dezvoltă sindromul nicotinic, foarte dăunător sănătăţii. Pentru cei care renunţă la fumat, în primele două - trei săptămâni poate apărea un disconfort de tipul sindromului de abstinenţă.
Plantaţie de tutun
Printre acţiunile negative ale sindromului nicotinic sunt: cancerul pulmonar (87% din decesele fumătorilor se datorează lui); reducerea ratei estimate de viaţă cu până la 8-20 ani; accelerarea îmbătrânirii. Anual, mor apoximativ 6 persoane în fiecare minut din cauza fumatului. Majoritatea fumătorilor au pielea mai uscată şi mai palidă, cu mai multe riduri. Fumatul reduce resursele de vitamina C
26
ale organismului cu până la 30%, distrugând intestinele, afectând dinţii şi gingiile şi putând cauza cancer de gură. El favorizează instalarea cataractei. În tutun se regăsesc 6000 de substanţe chimice, printre care cianură, butan, amoniac şi monoxid de carbon, crescând de până la 6 ori riscul de infarct. Fumatul în rândul femeilor favorizează instalarea timpurie a menopauzei, slăbind sistemul imunitar şi crescând riscul de diabet. Fumatul scade nivelul de toleranţă la efort; dublează infertilitatea la femei; slăbeşte oasele prin demineralizarea lor; creşte riscul instalării stărilor de anxietate şi depresie; creşte tensiunea, care reprezintă un factor de risc pentru infarct şi atac cerebral; scade acutitatea auditivă; cauzează o respiraţie urât mirositoare şi boli gingivale, ceea ce poate duce la pierderea dinţilor; cauzează oboseală şi dureri de cap; diminuează mirosul şi gustul. De vreme ce fumatul este fără îndoială foarte dăunător pentru sănătate, lucru dovedit ştiitific, şi după cum creează o puternică dependenţă, chiar dacă această patimă nu este discutată în Sfânta Scriptură (pentru că ea a apărut în Europa abia în sec XVI-lea) Biserica Ortodoxă condamnă pe cei ce se supun acestei pătimi ucigătoare şi trupeşte şi sufleteşte. Sfântul Apostol Pavel spune: „Toate îmi sunt slobode, dar nu toate îmi sunt de folos; toate îmi sunt slobode, ci eu nu voi să fiu biruit de ceva” (I Corinteni 6, 12). Puţin mai departe, acelaşi Apostol zice: „Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaş Duhului Sfânt ce locuieşte
întru voi, pre carele Îl aveţi de la Dumnezeu, şi nu sunteţi ai voştri? Că sunteţi cumpăraţi cu preţ. Proslăviţi dar pre Dumnezeu în trupul vostru, şi întru duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 19-20). Deci cei care în mod conştient folosesc tutun, droguri, alcool, cofeină sau alte produse care au acţiune dăunătoare asupra organismului se numesc sinucigaşi. Şi, dacă aceste stări malefice se răspândesc şi asupra sufletului, cel care le cauzează sau şi le cauzează este socotit că ucigaş de suflet. De vreme ce şi multa săturare de bucate este un păcat condamnat de canoanele Bisericii Ortodoxe, cu atât mai mult va fi condamnat cel care abuzează de un consum excesiv de produse care au menirea de a distruge organismul, iar nu de a-l menţine în viaţă. Cuviosul Ambrozie de la Optina spunea astfel despre acest obicei păgubos: „Tutunul slăbănogeşte sufletul, înmulţeşte şi întăreşte patimile, întunecă raţiunea şi distruge sănătatea, pricinuind o moarte înceată. Mânia şi întristarea sunt urmările îmbolnăvirii sufletului prin fumat”. Fumatul, drogul, consumul excesiv de cofeină, consumul excesiv de alcool - toate acestea sunt patimi în slujba satanei, iar nu în slujba lui Dumnezeu. Să luptăm deci cu aceste patimi şi să ne lepădăm de ele, ca nu cumva la Judecata lui Dumnezeu să fim osândiţi la un loc cu sinucigaşii.
Sfânta Tradiţie - un adevăr incomod pentru „noii ortodocşi”
În ultimele decenii, Biserica este din ce în ce mai des atacată de săgeţile înfocate ale modernismului, care vrea să strice tot ceea ce a zidit Duhul Sfânt, prin Sfinţii Apostoli şi ceilalţi Sfinţi Părinţi ai Ortodoxiei. Mulţi nu vor să priceapă lucrul acesta, mulţi nu vor să mai audă de Sfânta Tradiţie, chiar o tratează că pe ceva perimat. Şi odată ce din Sfânta Tradiţie se face preş pentru picioarele ecumeniştilor eretici, riscăm să ne pierdem de instituţia dumnezeiesc-omenească a Bisericii, de vreme ce nu luăm aminte la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Aşadar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15), şi la cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur: „De aici e limpede că (Apostolul) nu le-a dat toate în scris, ci multe pe cale nescrisă. Şi cele scrise şi cele nescrise, sunt deopotrivă vrednice de credinţă, încât socotim Tradiţia Bisericii vrednică de crezare. E Tradiţia, nu cerceta mai mult”. Marele sfânt şi scriitor al Bisericii, Vichentie de Lerins, spune: „În Biserica Universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ţinem, care a fost crezut pretutindeni şi totdeauna”. Renunţarea la Sfânta Tradiţie este un fapt foarte grav, ce va avea urmări serioase la nivel de dogme şi canonicitate a Bisericii, pentru că Sfântul Vasilie cel Mare spune: „Unele dintre dogmele şi propovăduirile păstrate de Biserică le avem din învăţătura scrisă, pe altele însă, le-am primit din Tradiţia Apostolilor, transmise în taină. Amândouă aceste categorii au aceeaşi autoritate pentru evlavie. !imeni nu va spune cuvânt împotriva acestora,
27
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
pentru că nimeni nu cunoaşte cât de cât aşezămintele bisericeşti. Dacă am încerca să înlăturăm obiceiurile nescrise, ca neavând mare importanţă, nu ne-am da seama că am păgubi Evanghelia în părţile ei principale; mai mult, am restrânge propovăduirea la numele ei gol. De pildă, (ca să pomenesc lucrul cel dintâi şi foarte obştesc), cine a învăţat prin scris, că acei care nădăjduiesc în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să se însemne cu semnul crucii? Ce scriere ne-a învăţat să ne întoarcem spre Răsărit atunci când ne rugăm? Ce sfânt ne-a lăsat în scris cuvintele de chemarea Sfântului Duh pentru prefacerea pâinii Euharistiei şi a Paharului binecuvântării? !u ne mulţumim cu cele pe care le menţionează Apostolul sau Evanghelia, ci spunem unele lucruri înainte, altele pe urmă, ca având mare putere pentru taină şi pe care le luăm din învăţătura nescrisă. !oi binecuvântăm apa Botezului şi untdelemnul Ungerii, ba încă şi pe cel ce se botează. Din ce scrieri? !u din Tradiţia tăcută şi tainică? Ce cuvânt scris ne-a învăţat ungerea însăşi cu untdelemn? Iar cufundarea omului de trei ori, de unde este? Celelalte câte sunt în legătură cu Botezul, lepădarea de satana şi de îngerii lui, din ce scriere sunt? !u sunt, oare, din această învăţătura pe care Părinţii noştri au păstrat-o sub tăcere, fără iscodire, ca unii care învăţaseră bine acel lucru: păstrarea în tăcere a măreţiei sfinte a Tainelor? La fel Apostolii şi Părinţii care au stabilit la început cele în legătură cu Biserică, au păstrat taina lor în ascuns şi în tăcere” (Sfântul Vasilie cel Mare, Despre Sfântul Duh, 27, 66, Migne, P. G., XXXII, col. 188-189).
Deci datoria noastră faţă de Sfântă Tradiţie nu este altă decât să păstrăm cu sfinţenie şi neatins cuprinsul ei, la fel cum păstrăm Sfântă Scriptură şi celelalte scrieri ale Sfinţilor Părinţi, care vin să întregească opera de mântuire a omului ce se lucrează prin Biserică. Sfânta Tradiţie este lăsată nouă de la Hristos, care a poruncit Sfinţilor Apostoli să propovăduiască prin viu grai, zicând: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mat. 28, 19-20). Chiar şi sfântul Evanghelist Ioan, declară într-una din epistolele sale: „Multe având a vă scrie, n-am voit pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc că voi fi la voi şi voi grăi gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină” (II Ioan I, 12). Mântuitorul Însuşi n-a lăsat nimic scris şi nici n-a poruncit Sfinţilor Apostoli să scrie, ci să propovăduiască prin viu grai. Sfântul Ioan pune mare preţ pe Sfânta Tradiţie, spunând: „Sunt încă şi altele multe câte a făcut Iisus, care de s-ar fi scris câte una, nici în lumea aceasta (mi se pare) că nu ar încăpea cărţile ce s-ar fi scris. Amin” (Ioan 21, 25). De Sfânta Tradiţie se leagă expunerile pe scurt şi formulările credinţei noastre ortodoxe, învăţătura despre cele şapte Sfinte Taine, precum şi modul lor de săvârşire, canoanele sfinţilor Apostoli, canoanele celor şapte Sinoade ecumenice respectate de Biserica Ortodoxă, canoanele şi pravilele sfintelor Soboare locale, pravilele privind disciplina bisericească ale Sfântului Vasilie cel Mare şi ale altor sfinţi, multe scrieri ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, cele trei Sfinte Liturghii şi celelalte slujbe biseTRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
riceşti, obiceiuri religioase, semne şi simboluri ca manifestare a credinţei, nădejdii şi dragostei noastre. Sfinţii Apostoli au primit Tradiţia de la Mântuitorul, iar Biserica a primit-o de la Sfinţii Apostoli, care au dat-o primilor episcopi, iar aceştia, celor de după ei, până azi. Tradiţia, zice Sfântul Irineu „a ajuns până la noi prin supraveghere, fără a se născoci scrieri, căci ea este o practică deplină, neprimind nici adaus, nici micşorare”. Iar fericitul Augustin spune că „lucrurile Tradiţiei care se păstrează pe întreg pământul, au fost încredinţate fie de Sfinţii Apostoli, fie de Sinoadele ecumenice. Ceea ce ţine Biserica Sobornicească şi n-a fost stabilit prin Sinoade, ci a fost totdeauna păstrat, a fost dat prin autoritatea apostolică. Este deci o Tradiţie Apostolică şi este şi o Tradiţie Bisericească, în strânsă legătură una cu alta şi întregindu-se una pe alta. Semnul adevăratei Tradiţii este neîntreruperea. Marii (teologi) ai lumii, au ţinut ce au găsit în Biserică. Ce au învăţat de la înaintaşii lor, au învăţat şi ei pe alţii. Ce au primit de la părinţi, aceea au dat fiilor. De aceea trebuie crezut numai acel adevăr de credinţă care nu se depărtează întru nimic de Tradiţia Apostolică şi Bisericească” (Împotriva lui Iulian, 2, 10, 34, Migne, P. L., XLIV, col. 697).
Ecumenismul de azi latră despre o „aprofundare a Sfintei Tradiţii, a dogmelor, a canoanelor Bisericii”, dar scopul acestei mişcări eretice este acela de a necinsti Sfânta Tradiţie, anulând-o. Nu suntem împotriva aprofundării tradiţiei, dogmelor sau canoanelor bisericeşti, însă această aprofundare a lor trebuie făcută în ea însăşi, cum o spune Sfântul Vichentie: „Fiecare din acestea se dezvoltă numai în felul propriu. În cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai în ea însăşi, în acelaşi înţeles, în aceeaşi idee. Religia, poate imita felul de dezvoltare al corpurilor, care deşi cu înaintarea anilor, îşi dezvoltă funcţiunile, ele rămân, totuşi, ceea ce erau. Se poate adauga formă, înfăţişare, distincţie, totuşi firea fiecărui gen rămâne aceeaşi” (Commonitorium, 23, Migne, P. L., L, col. 667).
Un alt exemplu de „botez” necanonic (prin turnare...), săvârşit de un preot care nici măcar nu este înveşmântat aşa cum o cer canoanele. Putem vedea, aici de faţă, batjocorirea unei Taine a Bisericii de o aşa mare importanţă, precum este Sfântul Botez, care este arvuna vieţii veşnice şi a părtăşiei cu Hristos.
Prin dezvoltarea şi aprofundarea acestora, noi căpătăm o înţelegere din ce în ce mai limpede a învăţăturilor descoperite de Dumnezeu, dar nu le anulăm. Unde ajun-
28
gem dacă schimbăm forma botezului sau a celorlalte Sfinte Taine ale Bisericii? Botezarea prin cele trei afundări e o tradiţie apostolică. Acest lucru a fost lăsat nouă de către Sfinţii Apostoli şi întărit prin canoanele apostolice şi ale Sfinţilor Părinţi. În ce măsură se mai păstrează astăzi taina Sfântului Botez, când chiar patriarhii şi arhiereii - şi ce să mai zicem de preoţii Bisericii - dezbotează în loc să boteze; că ceea ce fac ei nu este botez, ci necinstire, batjocură a Sfântului Botez. Nici un canon al Bisericii Ortodoxe, nici o pravilă nu îngăduie forma botezului practicată azi în lumea ecumenistă (fără cele trei afundări şi fără cele trei chemări a Sfintei Treimi). Nici un canon şi nici o pravilă nu îngăduie căsătoriile mixte, pe care a încercat apusul eretic să ni le impună prin enciclica eretică din 1920. Nici un canon şi nici o pravilă nu îngăduie ierarhilor să semneze acorduri secrete cu ereticii, în numele Bisericii lui Hristos. Cei care au semnat deja nici nu mai pot fi consideraţi ierarhi ai Bisericii lui Hristos, ci pe bună dreptate iude cu mitră pe cap şi omofor pe umeri. Nici un canon şi nici o pravilă nu îngăduie rugăciunea în comun cu ereticii, şi de câţiva ani încoace românii aşa-zişi „ortodocşi” participă de bunăvoie la „Octava de rugăciune pentru unitatea bisericilor”, derulată pe parcursul unei săptămâni întregi, unde se dialoghează şi se semnează acorduri cu ereticii. Mai grav este că, odată devenite membre ale Consililui Mondial al Bisericilor (CMB), Bisericile care au aderat la această grupare satanică au acceptat şi şi-au însuşit şi mărturisirea de apostazie a CMB, care spune: „!ici una dintre Bise-ricile membre ale CMB nu este singură deţinătoare a adevărului. Biserica lui Hristos se va forma în viitor, când toate Bisericile şi denominaţiunile creştine se vor uni”. Sfântul Irineu întăreşte Sfânta Tradiţie ca pe o dogmă şi ruşinează pe cei care necinstesc Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, zicând: „După ce Biserica a primit, cum am spus, această propovăduire şi această credinţă, măcar că e răspândită în toată lumea, le păstrează cu grijă, ca şi
cum ar locui într-o singură casă. De asemeni, ea crede Apostolilor şi ucenicilor acestora, ca şi cum ar avea un singur suflet şi aceeaşi inimă. Ea predică acestea în armonie cu Apostolii, învaţă şi transmite ca şi cum ar avea o singură gură. Deşi în lume limbile sunt deosebite, puterea Tradiţiei e una şi aceeaşi. După cum soarele zidirea lui Dumnezeu, e unul şi acelaşi în toată lumea, tot aşa şi propovăduirea adevărului se arată pretutindeni şi luminează pe toţi oamenii, care vor să vină la cunoştinţa adevărului. !ici cel tare în cuvânt dintre Întâistătătorii Bisericilor nu va spune altceva, decât aceste învăţături, căci nimeni nu este peste Învăţătorul său (Matei X, 24; Luca VI, 40), nici cel slab în cuvânt nu va împuţina Tradiţia. Credinţa fiind una şi aceeaşi, nici cel care e în stare să vorbească mult despre ea nu o sporeşte, nici cel care vorbeşte mai puţin nu o împuţinează. Orice Biserică poate mărturisi că Tradiţia Apostolilor se arată în toată lumea. Prin episcopii aşezaţi de către Apostoli şi urmaşii acestora, Tradiţia se înfăţişează ca universală şi neîntreruptă” (Sfântul Irineu, 1, 10, 2, Migne, P.
G. VII, col. 552 3 - Învăţătura de credinţa creştină ortodoxă).
Şi iarăşi acelaşi spune: „Duhul este chezăşia nestricăciunii, întărirea credinţei noastre, scară de înălţare la Dumnezeu. Unde este Biserică, acolo e şi Duhul lui Dumnezeu. Unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e şi Biserica; şi plinătatea Darului. Iar duhul este adevărul. Ereticii nefiind în Tradiţie, nu sunt nici în Biserică, şi, dimpotrivă, nefiind în Biserică, nu sunt nici Tradiţie; ei nu trăiesc Duhului lui Dumnezeu” (Sfântul Irineu, Contra ereziilor, 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col.). Cum se numesc cei care acceptă, recunosc şi se împărtăşesc de spurcăciunile ereticilor? Ce fel de „ierarhi” sau „preoţi” sunt cei care propovăduiesc erezia ecumenismului? „Păziţi-vă de prorocii cei mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar înlăuntru sunt lupi răpitori. Din roadele lor îi veţi cunoaşte pre ei” (Matei 7, 15-16).
Postul Mare - urcuşul duhovnicesc spre Sfintele Paşti
Domnul nostru, Iisus Hristos, arăta puterea postului de a alunga duhurile răutăţii şi ale întunericului, atunci când le spunea ucenicilor Săi că „acest neam cu nimic nu poate ieşi, fără numai cu rugăciune şi cu post” (Marcu 9, 29). De aceea, Sfinţii Părinţi zic că postul este poarta, iar epitrahilul este uşa mântuirii. Adică prin poarta aceasta strâmtă de care vorbeşte Mântuitorul vor intra virtuţile sfinte în sufletul şi trupul omului, îmblânzindu-le şi sfinţindu-le, iar epitrahilul simbolizează spovedania, iertarea păcatelor. Sfântul Vasilie cel Mare spune că „atât de bătrână este porunca postului, încât ea este de o vârstă cu omul”. „!u numai vremea postului - scria Sfântul Ioan Gură de Aur - ci şi amintirea lui poate să ne aducă foarte mari foloase. Şi după cum cei dragi ai noştri, nu numai dacă sunt de faţă, ci şi dacă ne vin în minte, ne umplu de multă bucurie, aşa şi zilele postului, şi slujbele, şi petrecerea simplă, şi toate celelalte bunătăţi care ne-au rodit din el ne veselesc din pomenirea lui. Dacă aducându-le în cuget pe toate acestea, ne aducem aminte de ele, mari roade vom TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
29
dobândi şi în vremea de acum. Acestea vi le spun nu ca să vă silesc să postiţi, ci ca să vă înduplec să nu vă desfătaţi, nici să aveţi o dispoziţie lăuntrică ca a celor mai mulţi dintre oameni, dacă mai trebuie numiţi oameni cei care au o asemenea micime de suflet, încât, ca nişte scăpaţi din lanţuri şi de temniţă grea, zic unii către alţii: «Greu am mai străbătut marea postului». Alţii însă, mai slabi de cuget decât aceştia, se tem până şi pentru următorul Post al Paştilor.” „Postiţi? Arătaţi-mi prin fapte. Prin care? – veţi zice. De vedeţi un sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de bun nume, nu-l invidiaţi. !u numai gura voastră să postească, ci şi ochiul, şi urechea, şi picioarele, şi maşinile şi toate mădularele trupului vostru. Maşinile voastre să postească rămânând curate de hrănire şi de lăcomie. A posti pentru ureche înseamnă a o astupa pentru vorbirile de rău şi zavistii” ne spune acelaşi minunat dacăl. Tot despre post, Sfântul Vasilie cel Mare zice: „Postul este cel mai bun străjer al sufletului, cel mai sigur şi fidel tovarăş al trupului, arma vitejilor, întărirea atleţilor. El alungă spiritele rele, îndeamnă la evlavie, face să iubim înfrânarea, inspiră modestia, dă curaj în război, învaţă a iubi pacea. Postul dă aripi rugăciunii, pentru a se înălţa şi a pătrunde până la cer. Postul este sprijinitorul caselor, părintele sănătăţii, povăţuitorul tinereţii, podoaba bătrânilor, plăcutul tovarăş al călătorilor. Postul este mijloc de creştere duhovnicească, de desăvârşire şi îndumnezeire. El este o rugăciune a trupului care doreşte să se mântuiască”. Postul Paştilor, Păresimilor sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe; de aceea în popor este numit Postul Mare. El a fost rânduit de Biserică pentru cuviincioasa pregătire a catehumenilor de odinioară, care urmau să primească botezul la Paşti şi ca un mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a pomenirii de peste an a Patimilor şi a Învierii Domnului; totodată ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile ţinut de Mântuitorul înainte de începerea activităţii Sale mesianice (Luca IV, 1-2), de unde i s-a dat şi denumirea de Păresimi. În primele trei secole, durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, după mărturiile Sfântului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfântului Dionisie al Alexandriei, unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), alţii două zile, adică Vineri şi Sâmbătă înainte de Paşti, alţii trei zile, alţii o săptămână, iar alţii mai multe zile, chiar până la şase săptămâni înainte de Paşti; la Ierusalim, în sec. IV se postea opt săptămâni înainte de Paşti, pe când în Apus în aceeaşi vreme se postea patruzeci de zile. Începând de la sfârşitul secolului al III-lea, postul cel mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Păresimilor (Patruzecimii), sau postul pre pascal, care ţinea până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţinea o săptămână, adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii, fiind foarte aspru. Abia în secolul al IV-lea, şi anume după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I ecumenic, Biserica de Răsărit a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şapte săptămâni, durată pe TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
care o are şi astăzi, deşi deosebirile dintre Bisericile locale asupra duratei şi modului postirii au persistat şi după această dată. După pravila ortodoxă, se lasă sec în seara Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai (a lăsatului sec de brânză), şi postim până în seara Sâmbetei din săptămâna Patimilor, inclusiv. Postul este o rânduială lăsată de Dumnezeu. Prima poruncă dată de Dumnezeu omului a fost una privitoare la post. Ea era neapărat trebuincioasă pentru noi în rai, mai înainte de căderea noastră, şi cu atât mai trebuincioasă este ea după cădere. Porunca privitoare la post a fost dată în rai şi este înnoită în Evanghelie. Să ne înălţăm gândurile la dumnezeiescul aşezământ al postului şi să dăm Din păcate, şi în România - viaţă acestei nevoinţe bineţară majoritar ortodoxă, plăcute lui Dumnezeu. semnificaţiile postului şi ale Este un lucru mântuitor praznicelor dumnezeieşti au început să fie pierdute. Astfel de suflet pentru noi ca în de reclame, precum cea de mai zilele sfântului şi marelui sus, ne invadează mai ales în Post nu doar să ne împoperioada Postului Mare şi a Sfintelor Paşti: iepuraşi şi ouă vărăm trupurile cu postul, ci să şi stăm de vorbă despre de ciocolată - simboluri iudaice care tind din ce în ce post; este un lucru mântuitor mai mult să înlocuiască de suflet pentru noi ca în adevărata semnificaţie a aceste patruzeci de zile să ne Învierii Domnului, exportate îndreptăm toată luarea aîn Occidentul protestant şi importate apoi cu mult fast minte cuvenită asupra preînmediatic şi la noi. tâmpinării pe care ne-a făcut-o Însuşi Mântuitorul cu privire la săturare şi îmbuibare: „Ci luaţi aminte de sine-vă ca să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia, şi cu grijile lumii, şi fără de veste să vie asupra voastră ziua aceea” (Luca 21, 34).
În urma desfătării pântecelui, mintea se îngreunează, devine grosolană, fiind lipsită de uşurimea şi de duhovnicia sa; inima se împietreşte, iar omul devine trupesc. Ce înseamnă „om trupesc”? Sfânta Scriptură numeşte „om trupesc” pe acel om nefericit care e ţintuit de pământ, care nu e în stare de gânduri şi simţăminte duhovniceşti. „!u va rămâne Duhul Meu în oamenii aceştia în veac, pentru că trupuri sunt” (Fac. 6, 3), a dat mărturie Dumnezeu. Omul trupesc nu este în stare să Îl cinstească pe Dumnezeu. Chiar şi omul duhovnicesc, când se supune săturării pântecelui, îşi pierde duhovnicia, parcă îşi pierde însăşi putinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a sluji Lui. Atunci aceşti ochi duhovniceşti - inima şi mintea - se înceţoşează; veşnicia se ascunde de ei; viaţa pământească pare nesfârşită privirii lor bolnave. Pe potriva vederilor şi simţămintelor îşi capătă îndreptarea şi călătoria pământească, şi nefericitul călător orb merge, împreună cu şarpele cel lepădat, pe pântece şi pe pământ mănâncă în toate zilele vieţii sale pământeşti. Numai cu ajutorul postului ne putem rupe de pământ, rupând legăturile cu păcatul şi împotrivindu-ne puterii atrăgătoare a desfătărilor pământeşti! Numai cu ajutorul postului duhul nostru se poate
30
slobozi de grelele lanţuri ale trupului, iar cugetul nostru se poate ridică de la pământ, înălţându-şi privirile către Dumnezeu!
Interiorul Sfântului Mormânt, din Biserica Învierii Domnului - Ierusalim
Pe măsură ce luăm asupra noastră jugul cel bun al postului, duhul nostru dobândeşte o mare libertate: el tinde spre tărâmul duhurilor, care îi este înrudit; începe să se întoarcă des spre măreţia lui Dumnezeu, să se cufunde în această nemăsurată şi minunată contemplare. Dacă obiectele lumii materiale, când sunt luminate de razele soarelui material, negreşit iau de la acesta strălucire şi o răspândesc la rândul lor, cum să nu se lumineze duhul nostru atunci când el, lepădând prin mijlocirea postului, vălul cel grosolan şi des al trupului, se înfăţişează nemijlocit Soarelui Dreptăţii - lui Dumnezeu? El se luminează! Se luminează şi se preschimbă! Apar în el gânduri noi, dumnezeieşti, se descoperă înaintea lui taine pe care nu le cunoştea mai înainte. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Sale o vesteşte tăria” (Ps. 18, 2); toate zidirile, văzute şi nevăzute, propovăduiesc cu glas răsunător negrăita milă a Ziditorului; el gustă duhovniceşte şi
vede duhovniceşte că bun este Domnul (Ps. 33, 8). Harica uşurime şi subţirime a duhului se împărtăşesc trupului: trupul, în urma duhului, este atras spre simţirile duhovniceşti şi dă mâncării nestricăcioase, pentru care a fost zidit, întâietate faţă de mâncarea stricăcioasă, la care a căzut. La început, el anevoie se supune lecuirii prin post, care e însoţită de silire de sine; la început el se tulbură de rânduiala postului, se răscoală şi se înarmează împotriva ei cu felurite filosofări luate din ştiinţa cu nume mincinos: fiind însă îmblânzit şi vindecat de post, el deja simte şi gândeşte altfel. Felul în care vede săturarea seamănă de acum cu simţămintele omului care s-a însănătoşit faţă de mâncărurile vătămătoare pe care le dorea cu înverşunare în vremea bolii; el seamănă cu felul în care se uită omul la o otravă dată în vileag, prin care se răpeşte duhului stăpânirea asupra trupului, prin care omul este doborât de la asemănarea şi înrudirea îngerească la asemănarea şi înrudirea dobitocească. Să străbatem alergarea sfântului post cu râvnă, cu osârdie. Lipsurile cărora pare că se supune după rânduiala postului trupul nostru sunt nimicnicie înaintea folosului sufletesc pe care poate să-l aducă postul. Să desfacem prin mijlocirea postului trupurile noastre de masa bogată şi grasă, iar inimile - de pământ şi de stricăciune, de adâncă şi pierzătoarea uitare prin care suntem despărţiţi de veşnicia care stă înaintea noastră şi este gata să ne cuprindă. Să năzuim atât cu duhul, cât şi cu trupul spre Dumnezeu! Să ne temem de starea trupească, pricinuită de călcarea postului, să ne temem de deplina neputinţă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a-L cinsti pe Dumnezeu pe care o pricinuieşte călcarea postului. Această neputinţă pierzătoare este temeiul morţii veşnice. Ea este arătată de noi atunci când, din pricina dispreţuirii poruncii lui Dumnezeu privitoare la post, îngăduim să se îngreuieze inimile noastre cu saţiul mâncării şi cu beţia.
Ce este Europa?
Ce este Europa? Ea este pofta şi dorinţa după putere, plăcere şi cunoaştere. Toate acestea sunt omeneşti: mai întâi dorinţa şi darul omenesc şi în al doilea rând, cunoaşterea umană. Şi cele două sunt personificate de către papă şi Luther. Ce este atunci Europa? Europa este papa şi Luther, dorinţa umană dusă la extrem şi cunoaşterea umană dusă la extrem. Europeanul papă este dorinţa umană de autoritate. Europeanul Luther este hotărârea plină de încăpăţânare a omului ca totul să fie explicat de către minte, raţiune; papa este conducătorul lumii iar omul de ştiinţă este suveranul lumii. Aceasta este Europa în rezumat, din punct de vedere ontologic şi istoric. Una înseamnă capitularea omenirii în foc, iar cealaltă înseamnă capitularea omenirii în apă. Iar amândouă înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu, fiindcă una înseamnă respingerea credinţei, iar cealaltă respingerea Bisericii lui Hristos. Căci duhul răului lucrează în acest mod asupra trupului Europei de câteva secole. Şi cine poate alunga acest duh rău din Europa? Nimeni, în afara Celui al Cărui nume a fost însemnat cu roşu în istoria neamului omenesc ca fiind Singurul Care alungă demonii din oameni. Ştiţi deja despre Cine vorbesc. E vorba despre Domnul Iisus Hristos, Mesia, Mântuitorul lumii, Cel Care S-a născut din Fecioară, Cel ce a fost omorât de evrei, Cel ce a înviat din morţi ca un Dumnezeu, Cel adeverit de-a lungul secolelor, Cel îndreptăţit în ceruri, Cel slăvit de către îngeri, Cel mărturisit de către sfinţi şi primit de către strămoşii noştri. Atâta vreme cât Europa L-a urmat pe Hristos, ca pe «Soarele dreptăţii», şi pe sfinţii Săi apostoli, mucenici, sfinţi
31
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
şi nenumăraţi drepţi, precum şi alţi oameni care au bineplăcut Lui, Europa a fost ca o piaţă luminată de sute şi mii de lumânări, mari şi mici, arzând strălucitor. Totuşi, atunci când dorinţa umană şi înţelepciunea omenească au bătut ca două vânturi puternice, lumânările au fost stinse şi întunericul a pogorât pe pământ, precum întunericul din muşuroaiele din pământ în care trăiesc cârtiţele. După dorinţa omenească, orice naţiune şi orice persoană caută puterea, plăcerea şi slava, imitându-l pe papa de la Roma. După înţelepciunea omenească, orice naţiune şi orice persoană crede că este mai înţeleaptă decât oricine altcineva şi că merită toate lucrurile pământeşti. Atunci cum oare să nu există războaie între oameni şi naţiuni? Cum să nu existe nebunie şi sălbăticie în rândul oamenilor? Cum să nu existe îmbolnăviri, epidemii şi boli cumplite, secetă şi inundaţii, revoluţii şi războaie? Fiindcă la fel precum puroiul trebuie să se scurgă dintr-o rană infectată şi duhoarea trebuie să iasă dintr-un loc plin de gunoi. Aceasta trebuie să se întâmple. Papalitatea face uz de politică fiindcă aceasta este singura cale de a dobândi puterea. Luteranismul face uz de filosofie şi ştiinţă fiindcă consideră că aceasta este singura cale de a dobândi înţelepciunea. Şi astfel dorinţa i-a declarat război cunoaşterii, iar aceasta s-a declarat împotriva dorinţei. Acesta este noul Turn al lui Babel, aceas-
ta este Europa. Dar în vremea noastră a apărut o nouă generaţie de europeni care a unit dorinţa cu cunoaşterea prin ateism şi i-a respins atât pe papă, cât şi pe Luther. Acum nici dorinţa nu este ascunsă şi nici înţelepciunea lăudată. Dorinţa şi înţelepciunea omenească sunt unite în vremurile noastre şi astfel s-a născut o uniune care nu este nici romano-catolică şi nici luterană, ci în mod evident şi declarat satanică. Europa de azi nu este nici catolică şi nici luterană. Ea se află deasupra şi în afara amândurora. Ea este cu totul pământească, fără a avea măcar dorinţa de a urca la cer, fie cu paşaportul infailibilităţii papei, fie pe scara înţelepciunii protestante. Ea neagă cu totul călătoria din această lume. Ea vrea să rămână aici. Ea vrea ca mormântul să-i fie leagăn. Ea nu are cunoştinţe despre cealaltă lume. Ea nu simte mireasma cerească. Ea nu-i vede pe îngeri sau pe sfinţi în visurile sale. Nu vrea să audă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Destrăbălarea o face să urască fecioria. Întreaga Europă este acum cufundată în întuneric. Toate lumânările sunt stinse. Oh, ce întuneric cumplit! Fratele îşi împlântă sabia în pieptul fratelui său, crezând că acesta îi este duşman. Toţi îşi reneagă fiii şi viceversa. Iar lupul este de departe un prieten mai credincios decât este omul. Oh, fraţii mei! Oare nu vedeţi voi toate acestea? Nu aţi simţit întunericul şi necredinţa unei Europe necreştine asupra voastră? Preferaţi Europa în locul lui Hristos, moartea în locul vieţii? Moise a pus înaintea poporului său aceste două alternative. Iar noi vă punem dinainte aceleaşi două alternative. Trebuie să ştiţi că Europa este moarte iar Hristos este viaţa. Alegeţi viaţa şi veţi trăi în veci. De Sfântul !icolae Velimorovici, Episcop al Jicei şi Ohridei, Serbia
Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (II) Maica Domnului numită „Cu trei mâini”
Această icoană a Maicii Domnului era zestrea de familie a Sfântului Ioan Damaschin şi o avea în casa lui din Damasc, chiar când fusese întâiul sfetnic al stăpânitorului saracinilor, califul musulman Ualid (705-715). Lesne se poate vedea în viaţa Sfântului Ioan, pe care a scris-o preaînţeleptul Ioan, patriarhul Antiohiei, cum că, în vremea lui Leon Isaurul, era mare gonire şi lupta împotriva icoanelor. Şi este bine ştiut că Ioan Damaschin, încă laic fiind, era un mare apărător al sfintelor icoane. Împăratul Leon al III-lea (iconoclastul), cel cu nume de leu şi socoteală de şarpe, voind să-l înlăture pe Ioan, l-a învinuit cu vicleşug către calif, convingându-l că vrea şi urmăreşte să-i răstoarne stăpânirea. Califul, biruit de mânie, crezând învinuirea mincinoasă, a poruncit să taie mâna cea dreaptă a lui Ioan. Deci „s-a tăiat dreapta aceea care mustra pe cei ce urăsc pe Domnul, şi, în loc de cerneală, cu care se vopsea mai înainte, s-a vopsit cu al său sânge”. Atunci Sfântul, ţinând mâna să tăiată, a căzut înaintea acestei icoane a Maicii Domnului, cerând să-l vindece, şi Maica Domnului într-adevăr a vindecat mana Sfântului, care s-a alipit în chip minunat la locul ei. Ca semn de aleasă recunoştinţă, Ioan a aşezat în partea de jos a icoanei o mână lucrată în argint, asemenea cu mâna sa dreaptă. De atunci, aceasta icoană se numeşte „Cu trei mâini” (slav.: Troerucica; grec.: Tricheirousa), fiindcă se vedeau pe ea trei mâini. TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
32
După această întâmplare, Sfântul Ioan a părăsit lumea şi s-a retras în Lavra Sfântului Sava din Palestina. A luat cu el şi icoana Maicii Domnului Tricheirousa, care a rămas în această Lavră până ia anul 1233, când Sfântul Sava, primul arhiepiscop al Serbiei, a venit aici în pelerinaj, iar părinţii mănăstirii i-au dăruit-o ca binecuvântare împreună cu o altă icoana a Maicii Domnului, numită Galactotrofoussa (Cea care alăptează) dimpreună cu toiagul Sfântului cu acelaşi nume, al Cuviosului Sava Cel Sfinţit.
Mănăstirea athonită Hilandar
Întorcându-se în Serbia, Sfântul Sava a adus cu sine icoana şi a dăruit-o, la rândul lui, că binecuvântare, fratelui său Ştefan, regele Serbiei. De la acesta a luat-o ca moştenire părintească fiul şi urmaşul său, Uros V. Acest nou rege, din dragoste faţă de icoana Preacuratei Fecioare numită „Cu trei mâini”, obişnuia să o aşeze pe spatele
unui animal de povară, însoţindu-l pe rege în toate războaiele la care mergea. Într-o astfel de împrejurare, animalul cu icoana s-a îndepărtat de oştire şi după o lungă călătorie, condus de Maica Domnului, a ajuns în Sfântul Munte şi s-a oprit tocmai la poarta mănăstirii sârbeşti Hilandar. Părinţii au primit-o cu bucurie şi au aşezat-o în altarul bisericii, unde a rămas necunoscută o bucată de vreme. Însă odată, când a fost vorba să se aleagă un nou egumen şi, din această pricină iscându-se neînţelegeri între părinţi, Maica Domnului Tricheirousa voind să-i împace, s-a aşezat singură în strana egumenului. Părinţii au dus-o iar în altar, dar icoana din nou s-a aşezat în strana egumenului. Atunci, un pustnic cunoscut de părinţii mănăstirii, din dumnezeiască înştiinţare, a descoperit fraţilor că în felul acesta Maica Domnului voieşte ca ea să fie Egumena, pentru potolirea certurilor şi pentru ocrotirea mănăstirii de primejdiile din afară. Pentru aceasta, în biserica mare a mănăstirii Hilandar, cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” (o ctitorie a regelui Milutin din 1293), s-a făcut loc potrivit chipului celui făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, lângă scaunul egumenului, unde stă până acum sub un baldachin frumos sculptat, făcând multe şi nespuse minuni.
Pomenirea icoanei cea numită Tricheirousa se face în 4/17 decembrie, de praznicul Sfântului loan Damaschin, şi în chip deosebit în zilele de 28 iunie/11 iulie şi 12/25 iulie.
Graiuri ale Sfinţilor Părinţi
Patima întristării şi tămăduirea ei
Pentru ce eşti mâhnit, sufletul meu, şi pentru ce mă turburi; nădăjduieşte spre Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui, mântuirea feţei mele, şi Dumnezeul meu. (Ps. 41, 5-6)
În Rai, omul a fost zidit într-o fericire deplină, din care tristeţea lipsea cu desăvârşire. Ea a apărut în urma păcatului strămoşesc, fiind legată de starea de cădere în care se afla omul, dar nefiind caracteristică pentru om, ca zidire dumnezeiască, ce are chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Totuşi, cu toate că este o urmare a greşelii lui Adam, tristeţea nu este în sine o patima rea şi nu este nici străină de firea omului.
Întristarea ca treaptă spre virtute Există, într-adevăr, două forme de tristeţe. Cea dintâi intră în rândul celor numite de Sfinţii Părinţi drept „sentimente fireşti şi neprihănite”, adică stări care au apărut în firea omenească în urma păcatului originar, dar care, cu toate că sunt mărturii ale căderii sale din starea de desăvârşire iniţială, nu sunt rele. Acest tip de tristeţe poate sluji drept temei al unei virtuţi, şi anume „întristarea care este după Dumnezeu” (II Cor. 7, 10), care îl face pe om să se mâhnească pentru starea de cădere în care se află; să-şi plângă păcatele; să se întristeze de pierderea curăţiei sale de la început, şi să sufere din pricina depărtării de Dumnezeu. Întristarea după Dumnezeu este bună şi lucrativă, fiind o stare de pocăinţă, de doliu duhovnicesc şi de străpungere a inimii. Ea a adus pe mulţi la sfinţenie, şi ajunge la desăvârşire în darul lacrimilor. Această virtute îi este absolut necesară omului căzut pentru a regăsi calea către Împărăţie şi a redobândi, întru Hristos, starea fericirii din Raiul pierdut. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „În cei ce se străduiesc, şi afectele devin bune, şi anume când (...)
33
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
le folosesc spre câştigarea bunurilor cereşti. De pildă (...) întristarea (o pot preface) în pocăinţa care aduce îndreptarea de pe urma păcatului din timpul de aici.”
Patima întristării Cea de-a doua formă de tristeţe este, dimpotrivă, o patimă, o boala a sufletului, produsă prin reaua întrebuinţare a tristeţii pomenite mai sus. În loc de a se folosi de întristare pentru a-şi plânge păcatele şi a se mâhni pentru înstrăinarea sa de Dumnezeu şi pentru pierderea bunurilor duhovniceşti, omul o foloseşte pentru a deplânge pierderea bunurilor materiale. El se întristează pentru că n-a putut să-şi împlinească vreo dorinţă sau să guste vreo plăcere, sau pentru că a suferit ceva neplăcut de la oameni. El dă tristeţii o folosinţa contrară firii, anormală. Aşa spune Sfântul Ioan Gură de Aur, arătând că: „!u nenorocirea, ci păcatul pe care-l facem trebuie să ne întristeze. Dar omul a schimbat rânduiala şi nu face ceea ce trebuie la timpul cuvenit: face mulţime de păcate şi nu se îndurerează din pricina lor, dar de îndată ce i se întâmplă ceva cât de cât neplăcut, cade în deznădejde”. Astfel, tristeţea devine „o patimă tot atât de grea şi supărătoare ca mânia şi căutarea plăcerii, şi aduce aceleaşi roade rele dacă nu ştim să ne folosim de ea potrivit raţiunii şi în chip prevăzător”. În această patimă, omul păcătuieşte de două ori: pe de o parte, el nu se întristează (aşa cum ar trebui să facă neîncetat) pentru starea sa de cădere, de păcat şi de boală în care se află, care este cu adevărat o stare vrednică de plâns; iar, pe de altă parte, se întristează din pricina unor lucruri pentru care nu merită să te mâhneşti. Dumnezeu a dăruit omului putinţa de a se întrista, iar omul trebuie să folosească acest dar pentru a se îndepărta de păcat, şi nu în chip pătimaş, adică lipsit de raţiune. Întristându-se pentru cele ale lumii, omul pune acest dar, în mod paradoxal, în slujba păcatului. În afară de ceea ce arată cuvântul în sine, tristeţea apare ca o stare de suflet caracterizată prin lipsă de îndrăzneală, slăbiciune, greutate şi durere psihică, deznădejde, strâmtorare, apăsare a inimii, disperare dureroasă, însoţită cel mai adesea de nelinişte şi chiar de spaimă. Această stare poate avea multe cauze, dar ea este cel mai adesea legată de înclinaţia către plăcerile carnale (trupeşti) şi de mânie. Ea poate apărea în suflet din cauza neîmplinirii dorinţelor; alteori ea urmează mâniei; prin lucrarea directă a diavolilor sau chiar fără vreun motiv vădit. Avva Dorotei spune: „Cel care nu dispreţuieşte toate cele pământeşti (...) nu poate scăpa de tristeţe”, iar Sfântul Ioan Scărarul arată că „cel care a urât lumea a scăpat de întristare; iar cel ce e împătimit de ceva dintre cele văzute TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
încă n-a scăpat de întristare. Căci cum nu se va întrista de lipsa a ceea ce iubeşte ?”. Tot el spune încă: „Dacă cineva socoteşte că nu simte nici o împătimire faţă de vreun lucru, dar inima lui e întristată pentru lipsa lui, unul ca acesta se înşeală cu desăvârşire”. Tristeţea poate fi trezită, de asemenea, de pizma faţă de bunurile materiale sau darurile cu care cei din jur au fost înzestraţi. Ea poate fi pricinuită de lipsa onorurilor din partea lumii, fiind astfel legată de patima slavei deşarte. O a doua cauză a tristeţii este mânia. Tristeţea urmează mâniei, fiindcă „mânia este o dorinţă de răzbunare care, neîmplinită, naşte tristeţea. În afară de ţinerea de minte a răului, de supărarea pe aproapele şi dorinţa de a se răzbuna pe el, tristeţea este legată şi de alte sentimente. Uneori, omul se întristează pentru că mânia sa a fost necuvenit de mare în raport cu ceea ce a generat-o sau, dimpotrivă, pentru că n-a izbucnit pe măsura supărării sau pentru că n-a trezit, în cel asupra căruia s-a pornit, reacţia pe care o aştepta. Tristeţea poate fi generată şi de o jignire sau de ceea ce omul crede că a fost o jignire: fiind nedreptăţiţi sau socotind că am fi nedreptăţiţi, ne mâhnim. Uneori tristeţea apare ca nemotivată, iar Sfinţii Părinţi spun că cel mai adesea, ea apare în sufletul omului prin lucrarea diavolească. Astfel, Sfântul Ioan Casian arată că „uneori însă, chiar fără să existe vreun motiv care să ne pricinuiască această cădere, din îmboldirea vicleanului vrăjmaş suntem apăsaţi de o neaşteptată tristeţe”. Diavolul este cel care ne învăluie mintea cu o neagră tristeţe, întunecând-o, şi tot el se luptă să ia de la om orice gând bun care l-ar putea linişti şi întări. Şi aflându-i sufletul lipsit de acestea, îl loveşte, umplându-l de răni. Chiar şi atunci când diavolii sunt cei care trezesc sau menţin stările de tristeţe, ei nu pot să facă aceasta decât dacă află în suflet teren prielnic şi numai folosindu-se de participarea - mai mult sau mai puţin conştientă - a voinţei omului. Patima tristeţii poate lua forma extremă a deznădejdii , care este una dintre manifestările ei cele mai grave. „O prea mare întristare este foarte primejdioasă, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, căci ea poate aduce chiar moartea omului; de aceea Apostolul Pavel îi îndeamnă pe Corinteni să-l ierte pe cel ce a greşit, «ca nu cumva pentru mai multă mâhnire să se înghită unul ca acela» (II Cor. 2, 7)”. Diavolul joacă un rol deosebit de important în căderea omului în deznădejde, şi prin ea poate provoca în suflet adevărate catastrofe. „Demonul, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu are altă armă mai de temut împotriva noastră ca deznădejdea; de aceea, el se bucură mai puţin când păcătuim, decât atunci când ne deznădăjduim din pricina păcatelor”. Într-adevăr, ajuns într-o asemenea stare, omul îşi pierde cu totul nădejdea în Dumnezeu, şi prin aceasta taie legătura cu El. El lasă astfel câmp liber lucrării diavolului, predându-se puterii lui si sortindu-se morţii spirituale. Căci „întristarea lumii moarte lucrează”, scrie Sfântul Apostol Pavel (II Cor. 7, 10). Sub efectul deznădejdii - uneori chiar al unei simple întristări - omul ajunge să se dedea patimilor celor mai distrugătoare, crezând că ele sunt un leac pentru starea lui cea rea, fie şi numai pentru faptul că îl fac pentru o clipă să uite de starea în care se află. Pentru toate aceste motive, tristeţea
34
este privită de Sfinţii Părinţi ca o boală a sufletului de o mare gravitate şi cu efecte puternice. Cu atât mai mult este aşa când e vorba despre deznădejde, fiindcă urmările tristeţii sunt devastatoare. Sfântul Ioan Gură de Aur nu se fereşte să spună că „o mare tristeţe este mai vătămătoare pentru noi decât loviturile vrăjmaşului”.
Tămăduirea patimii întristării Mai mult decât în cazul oricărei alte patimi, atunci când vine vorba despre tămăduirea tristeţii, trebuie ca omul să fie conştient că ea este o boală şi să vrea să se vindece. Căci nu rareori, după cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur, omul se complace în această stare şi se lasă în voia ei, găsind în ea o desfătare morbidă; adesea el nici nu ştie că a căzut pradă unei patimi deosebit de grave, mai ales prin relele ei urmări asupra întregii vieţi duhovniceşti. Fiecărui fel de tristeţe i se potriveşte un anumit leac. Pentru întristarea datorată lipsei plăcerii - fie ea prezentă ori doar nădăjduită, tămăduirea tristeţii implică în mod esenţial renunţarea la dorinţele şi plăcerile trupeşti şi, legat de aceasta, dezlipirea de bunurile materiale, mergând până la dispreţuirea lor. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „cel ce fuge de toate poftele lumeşti, se aşază pe sine mai presus de toată întristarea lumească” şi sfătuieşte: „Împotriva întristării, dispreţuieşte lucrurile materiale”. Sfântul Ioan Scărarul arată şi el că: „cel ce a urât lumea a scăpat de întristare; iar cel ce e împătimit de ceva din cele văzute încă n-a scăpat de ea. Căci, cum nu se va întrista de lipsa a ceea ce iubeşte?” Pentru întristarea izvorâtă din mânie, Sfântul Ioan Casian scrie: „Dumnezeu, Făcătorul a toate, cunoscând mai presus de toţi calea de însănătoşire a zidirii Sale şi că nu în alţii, ci în noi se află rădăcinile si cauzele greşelilor, a poruncit să nu părăsim obştea fraţilor si să nu-i ocolim pe cei ce socotim că i-am jignit noi, sau de care noi am fost jigniţi”. Dimpotrivă, continuând să-l vezi şi să-i vorbeşti celui care te-a întristat, ajungi să te vindeci mai repede, pentru că astfel te lupţi direct cu greutăţile care sunt pricina tristeţii şi le învingi mai iute şi mai uşor. În singurătate, există primejdia ca aceste motive ale tristeţii să rămână mai mult sau mai puţin necunoscute, ele continuând să acţioneze şi să-l ţină pe om în întristare; se
ştie, pe de altă parte, că amintirea jignirilor, resentimentele, ranchiuna si în general toate urmările mâniei au tendinţa să se dezvolte în chip ascuns, sporind si întărindu-se sub efectul imaginaţiei, răspândindu-se ca veninul şi otrăvind sufletul în întregime. Pentru tristeţea izvorâtă prin lucrarea diavolului, Sfântul Ioan Gură de Aur arată puterea tămăduitoare a cuvântului duhovnicesc pentru cei care suferă de întristare: „Tristeţea este o rană a sufletului care trebuie spălată cu apa binefăcătoare a cuvântului plin de blândeţe. Da, cuvintele blânde uşurează suferinţa sufletului mai bine decât răcoreşte apa rănile trupeşti. Doctorii se folosesc de un burete; noi ne folosim de limbă ca să dăm leacul cel bun; n-avem nevoie de foc ca să încropim apa, căci harul Sfântului Duh dă căldură cuvântului nostru. Şi astăzi, iată, încercăm să vă mângâiem sufletele, căci dacă n-o facem noi, unde veţi găsi uşurarea suferinţelor voastre ?” Învierea lui Lazăr din Vitania. Din Tradiţia Bisericii, aflăm că după minunea învierii sale, petrecută cu doar o zi mai înainte de Intrarea în Ierusalim a Domnului; după Patima şi Învierea Sa, Sfântul Lazăr va pleca în insula Cipru, de frica iudeilor ce căutau să îi omoare pe toţi cei ce credeau în Hristos, ajungând primul episcop al acestei ţări. Din ziua învierii sale şi până la moartea sa, se spune că el nu a mai râs niciodată, având în suflet clipă de clipă întristarea cea după Dumnezeu şi gândul la dreapta Sa judecată.
Între ,,pricini binecuvântate” şi... ,,duhul trândăviei şi al grijii de multe”
5 „Tot creştinul trebuie să se afle des în sfânta biserică şi să nu lipsească niciodată de la Sfânta Liturghie
săvârşită în ea, pentru că Sfinţii îngeri sunt de faţă şi scriu de fiecare dată pe cei ce intră şi se înfăţişează lui Dumnezeu şi care fac rugăciuni pentru ei; de asemenea, pentru harul Sfântului Duh, care e în chip nevăzut pururea prezent, dar în chip deosebit mai ales în timpul Sfintei Liturghii... Să nu lipsim, aşadar, de la sfânta biserică a lui Dumnezeu, care cuprinde atâtea taine ale mântuirii noastre în sfânta rânduială a dumnezeieştilor simboluri ce se săvârşesc” (Sfântul Maxim Mărturisitorul - Mystagogia, cap. XXTV, trad. rom. cit., p. 347-352).
5 „Să venim dar cu dragoste şi cu cucernicie, de se va putea mai mult decât la altă rugăciune, la Liturghie în fiecare zi, căci din nimic altceva ca dintr-aceasta nu va avea folos credinciosul” (Sfântul Simeon al Tesalonicului - Răspuns la Întrebarea 79, trad. rom. p. 342).
Repeziciunea cu care noile reglementări antihristice şi-au anunţat prezenţa apocaliptică în viaţa noastră a făcut pe mulţi dintre cei cu conştiinţa încă trează să alerge cu şi mai mare râvnă şi dragoste către Hristos şi Biserica Sa, cea care a fost peste veacuri ca o corabie de mântuire a celor au căutat mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu. Din această pricină, bisericile au devenit neîncăpătoare, iar acest fapt nu poate decât să bucure, fiindcă cine nu ia parte la Sfânta
35
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
Liturghie, acela a încetat a mai fi creştin cu adevărat. Legătura lui cu Hristos e ruptă; unul ca acela s-a făcut mădular uscat, bolnav sau mort al Bisericii sau al Trupului lui Hristos (Ioan 15, 5-6). De aceea, Sfinţii Părinţi îi afurisesc pe cei ce lipsesc de la biserică mai mult de trei duminici una după alta, fără a avea o pricină binecuvântată (Canonul 11 al Sinodului din Sardica şi Canonul 80 al Sinodului VI Ecumenic).
La majoritatea slujbelor Bisericii, preotul rosteşte: „Adu-Ţi aminte, Doamne (...) de cei ce pentru binecuvântate pricini nu s-au întâmplat să fie aici”, ceea ce înseamnă că el se roagă pentru creştinii absenţi care fie sunt bolnavi, fie se află în vreo neputinţă care nu le permite venirea şi intrarea în biserică. Tot din pricini binecuvântate, de la Sfânta Liturghie pot lipsi şi cei ce sunt în vreo ascultare mănăstirească, având binecuvântarea stareţului; pentru cei ce sunt trimişi de stăpânirea binecredincioasă în altă parte, pentru a rezolva problemele cetăţii, ori îi ajută pe alţii în nevoi (salvarea celor în primejdii ori ajutorarea sinistraţilor), fie sunt chemaţi să îşi apere ţara de năvălirea celor de alt neam, şi alte pricini asemenea. Timpul pe care îl trăim, dar mai ales lepădarea de credinţă a oamenilor, au făcut ca pleava şi neghina tuturor confesiunilor potrivnice mântuirii să se înmulţească fără măsură, astfel că nu se mai vede nici grâul, nici neghina. Poate că cele rânduite prin Canoanele citate mai sus îi vor face pe mulţi să cârtească pentru păruta lor asprime, dar ele au putere dumnezeiască, de vreme ce au fost hotărâte nu de noi, ci prin insuflarea Duhului Sfânt, într-o conglăsuire a minţilor şi cugetelor Sfinţilor Părinţi. Alţii, s-ar putea speria. Ar fi bine să fie aşa, iar bisericile să fie tot timpul neîncăpătoare, şi nu doar atunci când timpurile dau semne de nerăbdare, înmulţind nori apocaliptici deasupra bunăstării noastre vremelnice. Noi, creştinii ortodocşi, ne-am auto-inventat nişte „drepturi”, culese de prin... „drepturile omului” – care nu sunt altceva decât un concept francmasonic, ce ascunde dincolo de cuvinte cea mai cumplită robie trupească şi sufletească – şi am plecat urechea la „duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert” (Sfântul Efrem Sirul). Aceşti diavoli aşa-numiţi arhiconi, adică raţionali, încep războiul asupra noastră, aducându-ne în minte „argumente” şi îndreptăţiri de sine, ce ne fac să lărgim gama „binecuvântatelor pricini”. Căutăm cu asiduitate motive pentru a nu merge la biserică, invocând fie oboseala acumulată peste săptămână, fie grijile TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
casnice sau pur şi simplu din comoditate. Dacă am fi sinceri cu noi înşine, am vedea că mare parte a oboselii pe care o simţim duminica dimineaţa, când ar trebui să mergem pentru a da slavă lui Dumnezeu, se datorează orelor închinate idolului televizor sau îndeletnicirilor lumeşti. Putem sta fără probleme până târziu în noapte, urmărind un „film interesant”, dar suntem mult prea obosiţi dimineaţa, pentru a mai merge la biserică. În schimb, ne putem trezi în zori, pentru a merge la un picnic, într-o excursie, sau pur şi simplu pentru a munci peste program şi a câştiga banii mamonei... în ziua închinată Domnului! Între aceste două tipuri de creştini, există o categorie aparte, şi anume cei ce vor să împace situaţiile – dar nu îndreptându-şi viaţa conform poruncilor evanghelice, ci încercând să-L ajusteze pe Dumnezeu propriilor lor neputinţe şi patimi. Este de la sine înţeles că o astfel de tentativă este sortită eşecului. Cred că trebuie să amintim un fenomen care în ultima vreme a luat proporţii, şi care ne dă de gândit, şi anume duhul lumesc ce îi stăpâneşte pe unii credincioşi, chiar şi în puţinele minute pe care le petrec săptămânal în sfânta biserică. Este adevărat că presiunea lumii asupra Bisericii este din ce în ce mai accentuată, iar secularismul bate fără ruşine la porţile Ei cele sfinte, dar să nu uităm că acest fapt se datorează în primul rând nouă, credincioşilor, care încet-încet ajungem să fim dependenţi de lucruri pe care până mai ieri le consideram unelte ale vrăjmaşului sau pur şi simplu o tehnică inutil de sofisticată. A merge cu telefonul mobil în orice loc şi a răspunde în orice moment a devenit deja o „necesitate” universală a omenirii. Dacă ne uitam cumva telefonul acasă pentru o zi, mintea ni se frământă dureros, întrebându-ne: „Oare cine m-a sunat astăzi şi nu i-am răspuns? Dacă m-a sunat cineva cu o urgenţă?” Nimic de zis. Este de la sine înţeles, că toţi avem momente de maximă urgenţă, în care orice secundă contează. Pierdem timp cu lucruri inutile şi discuţii deşarte; ne punem în primejdie sănătatea, expunându-ne radiaţiilor cancerigene, emise de telefon, dar asta este alegerea noastră. Ceea ce nu e de înţeles este obiceiul unor credincioşi de a ţine telefonul deschis în biserică. Oare ce ar zice creştinii de acum 2000 de ani, dacă ne-ar vedea? Sau creştinii de acum 200 de ani, ori chiar bunicii noştri, cei din timpurile în care slujbele se ţineau noaptea, prin poduri şi grajduri, departe de ochii comuniştilor? Cei de demult trăiau fiecare slujbă ca şi cum ar fi fost ultima – şi de multe ori, chiar aşa era, dacă ne gândim câţi sfinţi mucenici au născut aceste prigoane! Să fim convinşi că aceşti creştini vrednici de laudă nu au fost dintre cei care dormeau duminicile, în loc să ia parte la Sfânta Jertfă, ori dintre cei care ieşeau din biserică pentru a-şi „pune ordine în afaceri”. Câte prigoniri au răbdat de-a lungul istoriei, iar noi astăzi ne dorim ca bisericile să fie dotate cu aer condiţionat; scaune - dacă se poate, şi să răspundem la telefonul mobil ca şi cum ne-am afla pe stradă! Oare nu ne mai putem lipsi de telefonul mobil nici măcar la cea mai sfântă dintre toate slujbele? Dacă am
36
vorbi cu împăratul lumii, oare i-am întoarce spatele şi ne-am vedea liniştiţi de conversaţia telefonică? Cu siguranţă nu, ci ne-am strădui să fim vrednici de cinstea pe care Cezarul ne-o arată, stând de vorbă cu noi. Dar ce facem când stăm de vorbă, prin rugăciune, cu „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (I Tim. 6, 15)? Este adevărat că sunt şi momente în care nu avem de ales, şi trebuie să dăm întâietate Cezarului. Mă refer la situaţiile în care, pentru a nu ne pierde locurile de muncă, suntem nevoiţi să lucrăm în zilele de sărbătoare, atunci când ele cad în cursul săptămânii. Dar duminicile (cu mici excepţii), sunt doar ale noastre. Este un timp binecuvântat, care aşteaptă să fie închinat Celui pentru care niciodată nu avem timp... Când Domnul ne aşteaptă cu atâta dragoste să ne împărtăşim de bunătatea Sa, noi ne arătăm mici la suflet şi mari la patimi, prefăcându-ne bolnavi, obosiţi sau neputincioşi! Inventăm necazuri şi ne umplem mintea de griji lumeşti tocmai atunci când ar trebui să ne ducem în casa Lui! Dar zice Domnul: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28). Oare nu ne uşurează Dumnezeu toate poverile, mai ales atunci când vede că alergăm spre El? Ni se inundă cumva casa în timpul Sfintei Liturghii, sau ne pierdem serviciul? Oare chiar ne trebuie telefonul mobil deschis în timpul slujbei? Până şi Cezarul are „weekend” şi se odihneşte (chiar dacă nu întru Dumnezeu)! Până şi păgânii au timp liber! Şi cum se face atunci că tocmai
noi, creştinii, nu ne îngăduim nici măcar câteva ore, în care să ne odihnim cugetul întru contemplarea dumnezeirii? Nu cumva suntem noi oare propriii noştri ighemoni? Când nu mai e nimeni în jurul nostru care să ne prigonească şi să ne oblige să muncim, călcând sărbătoarea, iată că ne prigonim singuri, prin lipsa de evlavie faţă de cele sfinte! !u mai zic de paguba pe care o provocăm celor din jurul nostru, care au venit în biserică pentru a se ruga, şi pe care noi îi smintim, vorbind la telefon! Dacă vrem cu tot dinadinsul să stăm în legătură permanent cu cei dragi care au nevoie de noi (deşi e greu de crezut că nu se pot lipsi de noi nici chiar preţ de câteva ore), o putem face în cel mai creştinesc mod cu putinţă, care nici nu sminteşte, şi care este şi plăcut Domnului, şi anume ne putem ruga pentru ei, fiindcă o vorbă înţeleaptă spune: „Păzeşte cele plăcute lui Dumnezeu şi Dumnezeu va păzi cele dragi ţie.” Iar dacă ne aflam cumva în categoria celor pe care ne întristează prezenţa telefoanelor mobile în biserică, am putea - în loc să-i judecăm pe cei ce smintesc rugăciunea şi liniştea celor din jur, să ne rugăm pentru ei, ca Domnul să-i lumineze şi să-i tămăduiască de bântuiala duhului grijii de multe şi al grăirii în deşert, pentru că, aşa cum spune Sfântul Siluan Athonitul: „Pentru nimic nu vine mai mult Harul Duhului Sfânt, decât pentru iubirea de aproapele”.
Un lăcaș de rugăciune neîntreruptă peste ani
Biserica din comuna Vânători-$eamț
Din Humuleştii lui Creangă, prin stânga drumului care duce la Mănăstirea Neamţ, pitită într-un ungher sobru, se ajunge la biserica din comuna Vânători, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Această vatră de rugăciune vorbeşte tuturor celor ce-i trec pragul despre slava lui Dumnezeu, care a umbrit de-a pururi pe cei ce-L iubesc. Istoria acestei Bisericii se împletește cu istorii adevărate, pline de vitejite, în care oamenii au murit mărturisind credinţa lor în Dumnezeu. Ceea ce a atras atenţia asupra acestei biserici, a fost renumele de a aparţine Bisericii Ortodoxe păstrătoare a calendarului iulian. După 1924, în urma refuzului de a primi noul calendar papist, credincioşii din Vănători erau bătuţi, torturaţi, judecaţi şi condamnaţi. Bătrânii satului, care au trăit acele clipe, că duminicile veneau jandarmii şi cu forţă îi obligau pe credincioşii păstrători ai vechiului calendar să meargă la biserica de stil nou şi să ia parte la slujbele săvârşite de preoţii schismatici de acolo. Mulţi dintre creştini s-au împotrivit cu preţul vieţii lor şi au rămas până la moarte neclintiţi în mărturisirea adevărului. Schimbarea calendarului în România a determinat pe mulţi călugări să-şi abandoneze vetrele lor monahale de altădată şi să se retragă prin pustietăţi. Ieromonahul Glicherie Tănase, împreună cu ieromonahul Hoisu Pamvu, ierodiaconul David Bidaşcu şi călugării Hoisu Galaction şi Venamin, au părăsit lavra Neamţului şi s-au retras în pustia numită Râpa lui Coroi. După doi ani de foame şi frig, în toamna lui 1928, credinciosul Ioan Urzică, din lucrarea lui Dumnezeu, ajunge cu turma de oi până la bordeiul acestor călugări. Aflând despre ei, credincioşii din Vânători îi roagă să se coboare în sat pentru ca părinţii Glicherie şi părintele Pamvu să le poată săvârşi slujbele absolut de trebuinţă. La data de 6 ianuarie 1929, cei doi sfinţiţi slujitori ai lui Hristos au venit ca de obicei în satul Vânători, la praznicul Botezului Domnului, şi au slujit sfinţirea apei. Aflând acest lucru preotul satului, pe nume Bîrliba, care slujea după noul calendar a anunţat jandarmii. În scurtă vreme, un pluton întreg avea să tulbure liniştea întregului sat, spre Biserica din Vânători - imagine marea uimire a sătenilor, care bănuiau scopul percheziţiilor. Cei doi slujitori au fost de arhivă prinşi, bătuţi şi duşi la legiunea de jandarmi de la Piatra Neamţ, unde li s-a întocmit dosar de arestare. Dumnezeu a făcut însă o mare minune; căci, după amănunţite cercetări, tribunalul din Piatra Neamţ i-a repus în libertate şi astfel cuvioşii s-au întors la bordeiul lor de la Râpa lui Coroi. În Postul Mare din acelaşi an, câţiva credincioşi din Vânători au urcat la bordeiul de la Râpa lui Coroi şi l-au luat pe cuviosul Glicherie la casele lor pentru a se spovedi şi a li se sluji diferite ierurgii. Părintele Glicherie a ales casa lui Ion Urzică, unde a sfinţit o cameră pe care a transformat-o în paraclis, ce a devenit loc de rugăciune, unde veneau mulţi
37
TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
credincioşi din comună şi chiar călugări şi maici, aflaţi în pribegia prigoanei. La aceste slujbe, ţinute după rânduiala calendarului Sfinţilor Părinţi, veneau până şi mulţi enoriaşi de la biserica de stil nou din sat, deşi osteneala lor era mai mare, pentru că sfintele slujbe se ţineau numai noaptea pâna la ziuă, de teama prigonitorilor, iar ziua cuvioşii Glicherie şi David se retrăgeau la bordeiul din pădure.
Biserica din Vânători în anul 1936, la praznicul Bobotezei. În centrul imaginii, în veşmânt alb, se află părintele Pamvu
Acest fapt a stârnit mânia preotului Bîrliba, care a sesizat trupele de jandarmi, convingându-i pe aceştia că cei doi cuvioşi sunt duşmanii ţării. Prin urmare, părinţii au fost din nou arestaţi împreună cu Ion şi Mihai Urzică. I-au îmbarcat pe toţi într-o căruţă împreună cu alte obiecte de cult, confiscate din paraclis, şi i-au dus la Piatra Neamţ. În timp ce jandarmii jefuiau puţinele podoabe bisericeşti din paraclisul înjghebat cu multă trudă în casa lui Ion Urzică, protoiereul locului, fiind chemat de preotul Bîrliba, s-a urcat cu picioarele pe Sfânta Masă, unde a început a fuma ţigări şi a mânca din anafură, uitând că tot ce batjocorea el fusese sfinţit de slujitori ai lui Hristos. Sfântul Glicherie a fost condamnat atunci la trei luni de detenţie, timp în care a suferit mult fiind persecutat, batjocorit de jandarmi. A fost dus într-o celulă la subsolul clădirii, unde jandarmii în stare de ebrietate se urcau pe spatele lui şi-l băteau pe rând până când oboseau, încât pereţii celulei erau stropiţi cu sângele cuviosului. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile părinţilor, credincioşii au construit în Vânători prima biserică din România în care, după nefericitul moment al schimbării calendarului, se continuau slujbele ţinute după calendarul iulian. În anul 1937, această primă biserică a fost distrusă din temelii, de către comunişti şi preoţii stilului nou, deghizaţi în jandarmi. Au fost confiscate toate obiectele de cult de mare valoare (potire de aur, cădelniţa de aur, cărţi de mare valoare, clopotele de 300 kg., policandre, veşminte preoţeşti etc). Ieromonahul Pamvu, care după arestarea părintelui Glicherie, rămăsese în Vânători, continuându-şi lucrarea preoţească şi slujirea lui Dumnezeu, a fost arestat noaptea în biserică, imediat după săvârşirea unei slujbe de botez. A fost scos din biserică şi dus către pădure. În drum, la trecerea unei ape, jandarmii au folosit drept trecătoare trupul mult-chinuit şi ostenit al părintelui Pamvu, peste care TRADIŢIA ORTODOXĂ
Nr. 27, Martie 2010
au călcat toţi, până la unul. A doua zi, pe marginea apei, se mai puteau vedea doar urme de sânge şi amprentele ale puloverului de lână pe care îl purta cuviosul. De atunci încoace, nimeni nu l-a mai zărit în viaţă pe părintele Pamvu, însă se ştie că ar fi fost dus cu forţa şi întemniţat în mănăstirea Iezeru din judeţul Vâlcea, confiscată de noii-calendarişti, unde a fost bătut şi muncit cu chinuri cumplite, apoi îngropat de viu, primind moartea mucenicească şi mărturisind până la sfârşit credinţa Sfinţilor Părinţi şi a strămoşilor noştri. Astfel, acei ani de suferinţă s-au scurs, iar în anul 1946, imediat după război, credincioşii din comună rămaşi statornici în mărturisirea adevăratului Dumnezeu şi păstrători ai calendarului iulian, au făcut eforturi mari şi au început a construi o nouă biserică. Toate aceste lucrări făceau chiar pe timpul foametei şi chiar în anii de început ai instalării regimului comunist. Din acest motiv, lucrările se făceau mai mult noaptea, cu lemne verzi care nu aveau rezistenţa necesară, motiv pentru care, după aproximativ 40 de ani, biserica a început să dea semne de ruinare, pereţii laterali începând să se dărâme. Din anul 1968, părintele Ioan Glodeanu, ca păstor al turmei lui Hristos, s-a străduit să ţină aprinsă făclia adevărului în această biserică din Vânători. În anii de după evenimentele din decembrie 1989, cu binecuvântarea Î.P.S. Mitropolit Silvestru Onofrei, s-a trecut la demolarea acestei biserici şi, prin eforturile credincioşilor şi a părintelui Ioan, s-a început construirea unei noi biserici din cărămidă, rezistentă şi impunătoare. În anul 1996, în urma unui infarct, părintele Ioan se mută la Domnul, lăsând parohia fară păstor. După un an de zile în care slujbele au fost săvârşite de către preoţii de la Mitropolia Slătioara, părintele Gheorghe Rogozan a fost hirotonit slujitor pentru această biserică. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi a enoriaşilor, părintele a continuat lucrările de finalizare a bisericii (pictura interioară, decorarea exteriorului cu praf de piatră, construcţia agheazmatarului etc). În anul mântuirii 2004, la data de 12 septembrie, biserica a fost sfinţită de către I.P.S. Mitropolit Vlasie Mogârzan, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi. Mai presus de toate, biserica din Vânători-$eamţ rămâne, peste ani, o martoră nemincinoasă a istoriei sfinte a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Între zidurile ei sfinţite, ridicate cu multă trudă de către înaintaşii noştri, ea a hrănit duhovniceşte generaţii întregi de oameni mărturisitori ai credinţei şi iubitori de Hristos. Jertfa lor ne vine în minte ori de câte ori păşim, plini de evlavie şi bucurie, înlăuntrul acestui sfânt lăcaş, şi ne închinăm icoanei Maicii Domnului, ce se păstrează din acele vremuri tulburi, icoană ce poartă până astăzi urmele de sânge ale credincioşilor ce au sărit fără preget să o apere de mâinile lacome ale celor fără de Dumnezeu. Tot despre jertfă şi despre veşnică aducereaminte ne vorbeşte şi monumentul ridicat de curând în curtea bisericii, şi care nu întâmplător are zugrăvit pe el chipul Mântuitorului răstignit. Învăţăm de aici că mucenicii se nasc prin răbdare şi statornicie, împletite cu răstignirea vieţii proprii şi închinarea ei pentru slujirea lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale.
38
Imagini ale bisericii din Vânători-$eamţ
Părintele iconom stavrofor Gheorghe Rogozan, preotul parohiei Vânători-$eamţ
Cuprinsul numărului 27 (Martie-Mai 2010)
Îngerul şi Mironosițele... 2 Proorocia Sfântului Andrei cel !ebun pentru Hristos... 2 Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România... 3 Veacul fărădelegii şi timpul nepăsării... 4 Consiliul Europei legalizează hula împotriva lui Dumnezeu... 6 Ecumenismul, calea spre pierzare (VII)... 7 Ce este Ortodoxia?... 10 Momente de răscruce în istoria Bisericii Ortodoxe, în secolele XX-XXI (I)... 12 Încotro se îndreaptă Patriarhia Constantinopolului? (I)... 13 !u primim să schimbăm Bisericescul nostru Calendar!... 16 De la mărturisitori la apostaţi... 19 Crimele catolicilor nasc sfinţi ai Ortodoxiei... 20 Graiul vechilor cazanii (I)... 23 Ucenicii lui Antihrist sunt cu ochii pe noi... 25 Fumatul – un păcat condamnat de Biserică... 26 Sfânta Tradiţie - un adevăr incomod pentru „noii ortodocşi”... 27 Postul Mare - urcuşul duhovnicesc spre Sfintele Paşti... 29 Ce este Europa?... 31 Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (II)... 32 Patima întristării şi tămăduirea ei... 33 Între ,,pricini binecuvântate” şi... ,,duhul trândăviei şi al grijii de multe”... 35 Biserica din comuna Vânători-!eamț... 37
Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la Biblioteca !aţională a României Centrul $aţional de $umerotare Standardizată TRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA ISS! 1842-7499 Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise - toate drepturile rezervate -
TRADIŢIA ORTODOXĂ publicaţie tipărită cu binecuvântarea
† Î.P.S. VLASIE MOGÂRZA!,
ARHIEPISCOPUL ŞI MITROPOLITUL BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DI! ROMÂ!IA şi sub coordonarea P.S. Episcop Vicar
† SOFRO!IE SUCEVEA!UL
ADRESA REDACŢIEI: Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca, judeţul Suceava EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837
Email: secretariat@mitropoliaslatioara.ro Web: http://mitropoliaslatioara.ro
Tradiţia Ortodoxă - 40 p. Format: 8 din 64/88
Tipar executat la „Adormirea Maicii Domnului” - Bucureşti, 2010 Tel. 021/434 23 36