Traditia Ortodoxa 30

Revist` de cultur` teologic` ortodox` Nr. 30, Decembrie 2010

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA

Steaua lui Hristos Steaua lui Hristos, Răsărit frumos

Steaua străluceşte, magilor vesteşte Că s-a împlinit graiul proorocit Despre Fiul sfânt, născut pe pământ.

De Iosif vegheat, de îngeri cântat; Domnul au venit, în iesle, smerit.

Chip de rob luând, pildă arătând;

Căci de când e cerul, cerul şi pământul Nimeni n-a născut Fiu făr’ de-nceput, Numai Preasfânta făcu aceasta.

Născu pe Hristos, lumii de folos.

Iar craii grăiau, către stea ziceau:

«Stea prealuminată şi preaminunată Tu eşti în tărie semn de bucurie.

Mult Te-am aşteptat, tânăr Împărat Să Te lăudăm, şi să ne-nchinăm».

MITROPOLIA SLĂTIOARA vă urează

Naşterea Domnului cu bucurie şi

LA MULŢI ANI!

TRADIŢIA ORTODOXĂ publicaţie tipărită cu binecuvântarea

† Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN, ARHIEPISCOPUL ŞI MITROPOLITUL BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA şi sub coordonarea P.S. Episcop Vicar

† SOFRONIE SUCEVEANUL

Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la Biblioteca Naţională a României Centrul Naţional de Numerotare Standardizată TRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA ISSN 1842-7499 Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise - toate drepturile rezervate -

O minune înfricoşată a Sfântului Spiridon, care mustră inovaţia calendaristă

În momentul în care Biserica Ortodoxă oficială a

Greciei a adoptat noul calendar, Domnul a făcut multe semne şi minuni prin care să arate că drumul inovaţiilor în materie de credinţă (aşa precum a fost şi schimbarea calendarului), este unul al pierzării şi al întunericului.

Cel mai cunoscut dintre aceste minunate arătări a fost arătarea semnului Cinstitei Cruci deasupra unei mulţimi de credincioşi, adunaţi împreună pentru slujba de priveghere din seara de 13/26 septembrie 1925, în Atena.

Un alt semn a fost dat episcopului de stil nou Arsenie al Larissei, la data de 12/25 decembrie 1934, când ortodocşii tradiţionalişti prăznuiesc pomenirea Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei, în vreme ce ortodocşii de stil nou, urmând calendarului gregorian, sărbătoresc un fals praznic al Naşterii Domnului, în acelaşi timp cu toţi ereticii acestei lumi, în frunte cu Papa de la Roma.

Iată ce ni se relatează în periodicul grec I Agia Skepe (Sfântul Acoperământ), Nr. 122, OctombrieDecembrie, 1991, p. 109: „Dis-de-

dimineaţă, episcopul sosi într-o maşină, pentru a sluji Sfânta Liturghie în biserica sa. Cum se dădu jos, observă un arhiereu smerit, plin de ani, cu un chip bine încuviinţat şi preacinstit, purtând pe piept un engolpion – semn al vredniciei sale arhiereşti.

Arsenie îi spune: «Frate, hai să slujim împreună acum, lăudând şi bucurându-ne de sfinţenia acestei zile, iar după aceea te voi găzdui».

Smeritul arhiereu răspunse: „Nu ar trebui să faci

astăzi slujba Naşterii Domnului, ci pe a mea – Sfântul Spiridon. Atunci Arsenie se umplu de mânie şi îi răspunse: „Eu te invit să slujim împreună, iar tu mă sfidezi.

Du-te de aici, pleacă imediat”. După această discuţie, Arsenie a intrat în biserică, s-a închinat la icoane şi s-a aşezat la locul său, în scaunul arhieresc. Când a sosit vremea cântării Catavasiilor, el a cântat pe prima, făcând apoi semn spre strană, pentru a o cânta pe a doua. Începând cea de-a treia Catavasie, Arsenie se simţi deodată rău şi se duse în sfântul altar, lăsând psalţii să continue. Ceilalţi slujitori au sărit să-l ajute, întrebându-l: „Ce s-a întâmplat, preasfinţite părinte?”

El răspunse: „Nu mă simt bine deloc”. În scurt timp, starea lui Arsenie se înrăutăţi. Era deja clar că nu mai putea continua să slujească Sfânta Liturghie a unei sărbători nelalocul ei, aşa că l-au dus la reşedinţa sa episcopală,unde avea să şi moară, chiar a doua zi. El a fost pedepsit de Dumnezeu, pentru faptul că a batjocorit sfânta pomenire a plăcutului Domnului – smeritul Ierarh Spiridon. Această minune este încă vie în rândurile credincioşilor vârstnici din Larissa. Prin ea, Sfântul ne dă o mărturie de preţ despre vechiul şi adevăratul calendar ortodox. Cel ce are urechi de auzit, să audă.

A doua venire a Domnului

Ultimul eveniment al istoriei omenirii va fi cea de-a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, după cum ne asigură El Însuşi: „Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere multă şi cu slavă” (Mc. 13, 26). Şi va urma Judecata: „Şi se vor aduna înaintea lui toate limbile; şi-i va despărţi pre dânşii unul de altul, precum desparte păstorul oile din iezi” (Mt. 25, 32), şi păcătoşii vor urma tatălui lor diavolul, la osânda care în veac nu se sfârşeşte. Drepţii se vor sui la viaţa veşnică şi vor primi bunătăţile de nedescris ale raiului: „Precum este scris: Cele ce ochiul nu a văzut, şi urechea nu a auzit, şi la inima omului nu s-a suit, care a gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre Dânsul” (I Cor. 2, 9).

Biserica Ortodoxă are numeroase mărturii scripturistice prin care dovedeşte că timpul venirii Sale nu a încredinţat-o Dumnezeu nici îngerilor, nici oamenilor şi nici chiar Fiului Său, ca om: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiului Omului; căci precum în zilele acelea dinainte de potop oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau... şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi venirea Fiului Omului... Ziua celei de a doua veniri rămâne necunoscută, fiindcă, după cum zice Domnul nostru Iisus Hristos „despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mc. 13, 32). Şi în timp ce nu cunoaştem exact vremea celei de a doua veniri, Dumnezeu ne dă „semne”, care ne spun când s-a împlinit vremea, dar creştinul nu trebuie să fie absolut sigur pentru ziua împlinirii unei proorocii, şi cu atât mai TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

4

Testament şi ucenicii Cuvântului; mucenicii, ierarhii, plăcuţii Domnului, care au trăit în munţi în peşteri şi în crăpăturile pământului pentru dragostea lui Hristos; cei care au ales mai mult moartea de la mai marii lumii; toţi cei ce au păzit dogmele învăţăturii Bisericii Ortodoxe, şi vor moşteni toate cele gătite în Împăraţia lui Dumnezeu.

Din scrierile Sfinţilor Părinţi se ştie că Hristos va fi însoţit de oştirile (Fapte 1, 7). îngereşti, şi va veni cu multă slavă, ca În timpul celei de a doua veniri, un Biruitor, precum vine un împărat înaintea arătării Domnului, soarele şi încununat cu biruinţă. El va fi Dreptul luna se vor întuneca, stelele vor pieri Judecător, fiindcă cu dreptate va judeca de pe cer, întreaga lume văzută se va pe toţi. Flăcări va scoate privirea Atotdesface şi se va înfăţişa un cer nou şi puternicului Hristos, care pe cei necreun pământ nou, iar cei morţi vor îndincioşi îi va arde, iar pe cei credinvia. Cei vii, după mărturia Sfântului cioşi şi sfinţi îi va lumina.

Apostol Pavel, îşi vor schimba truPentru creştinul credincios, a purile, care vor deveni nemuritoare, doua venire a Domnului este ziua buluând într-o clipeală de ochi un trup curiei, a fericirii şi a veseliei, pentru că nestricăcios asemenea celui cu vârsta ziua aceasta înseamnă sfârşitul mâhnide 33 de ani, ca a lui Hristos. rilor, viaţa veşnică, fericire şi dreptate.

Cu toţii vor fi răpiţi pentru a Credincioşii vor primi cununa slavei, întâmpina pe Domnul în văzduh. Pe cer se va arăta semnul Sfintei Cruci, Hetimasia - a doua venire a Domnului aşadar răsplata veşnică, pentru lupta şl Scaunul de judecată dreaptă pe care au dus-o aici pe pădupă cum spun Sfinţii Părinţi şi va urma Judecata oamenilor şi rânduirea lor la osânda mânt, după cum zice Apostolul neamurilor, Pavel: „Lupta veşnică sau la fericire veşnică, după faptele pe care le-a cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa făcut fiecare cât a trăit: „Şi atunci se va arăta Semnul am păzit. De acum mi s-a gătit mie cununa dreptăţii, Fiului Omului pre Cer, şi atunci vor plânge toate semin- care îmi va răsplăti mie Domnul în ziua aceea, Judeţiile pământului, şi vor vedea pre Fiul Omului venind pre cătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24, 30), au iubit arătarea Lui” (II Tim. 4, 7-8). şi va zice tuturor: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta lui: Veniţi, blagosloviţii Părintelui Meu, moşteniţi Împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Şi vor veni proorocii Domnului, patriarhii şi drepţii din Legea Veche, apostolii Noului mult pentru ziua celei de a doua veniri a Domnului, care va veni „ca un fur noaptea” (I Tes. 5, 2). Împlinirea proorociilor seamănă cu ziua morţii noastre. În timp ce moartea fiecăruia este un lucru cert, ziua morţii rămâne neştiută până când se împlineşte. Aşa răspunde şi Domnul ucenicilor Săi: „Nu este vouă a şti anii, sau vremile, care Tatăl le-a pus întru a Sa stăpânire”

Domnia lui Antihrist Şi voi grăi întru dureri şi voi spune întru suspine pentru sfârşitul lumii acesteia de acum şi pentru cel prea fără de ruşine şi cumplit balaur (antihristul), cel ce va să tulbure pe toate cele de sub cer şi să bage teamă şi împuţinare de suflet şi cumplită necredinţă în inimile oamenilor şi să facă arătări şi semne şi înfricoşări, încât de ar putea, să amăgească şi pe cei aleşi, şi pe toţi să-i înşele cu mincinoase semne şi cu năluciri de arătări, care se vor face de către dânsul (Matei 24, 25).

După îngăduinţa Dumnezeului Celui Sfânt, va lua stăpânire ca să înşele lumea, fiindcă s-a înmulţit păgânătatea lumii, şi pretutindeni, tot felul de lucrări rele se lucrează. Şi pentru aceasta, Preacuratul Stăpân va slobozi duhul înşelăciunii, ca să ispitească lumea pentru păgânătatea ei, de vreme ce oamenii au voit a se depărta de Dumnezeu şi a-l iubi pe vicleanul (II Tesaloniceni 2, 11).

Proorocii mincinoşi ai vremurilor noastre anunţă cu un glas din ce în ce mai puternic apropierea «noii ere a Duhului Sfânt», a «noii cincizecimi», a «punctului Omega». Este exact ceea ce se numeşte, în adevăratele proorociri ale Bisericii Ortodoxe, «domnia lui antihrist». Această proorocie începe să se împlinească tocmai în zilele noastre, cu forţa unei puteri diavoleşti. Trebuie să înţelegem bine că scopul de căpetenie al ecumenismului apostat nu este unirea „religiilor” – adică a credinţelor mincinoase, deci insuflate de diavol – ci preschimbarea dreptei şi adevăratei credinţe într-una falsă, mincinoasă. Şi, într-adevăr, trăim într-o vreme de întuneric şi înşelare, când cei mai mulţi creştini îl substituie pe Hristos cu antihrist.

Ne apropiem de acele zile în care noţiunea de «Ortodoxie» îşi va pierde sensul, iar sub lumina «Ortodoxiei» se va ascunde ne-Ortodoxia. Şi aceasta se va întâmpla pentru că oameni au îndrăznit să-şi introducă rânduielile lor în rânduielile Sfântului Duh din Biserică. Începutul nenorocirii stă în dispreţuirea neîngăduită şi trufaşă a poruncilor lui Dumnezeu, în înlocuirea lor cu rânduielile proprii. Omul orbit de mândrie vrea să aibă propriul său mod de cugetare,

5

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

«religia» sa, drumul lui, luate în chip arbitrar, socotite ca drepte sau măcar îndreptăţite. Această nenumărată turmă care a pierdut legătura şi unitatea în adevărul de credinţă şi Duh Sfânt, prezintă aspectul celei mai mari decăderi morale şi duhovniceşti. Fiecare oaie rătăceşte de capul ei, nimeni nu-i poartă grijă, oamenii nu mai aud glasul mântuitor al Adevăratului Păstor ce răsună în Biserică, ce le vădeşte sus şi tare nedreptatea şi le arată drumul drept.

Iar prin Biserică, este firesc ca născocirile diavoleşti să pătrundă apoi în toate domeniile vieţii, persoanei şi societăţii şi să fie propovăduite ca dogme universale. În felul acesta, trufia omenească, ascunsă chiar şi sub mantia Bisericii, ajunge dogmă de viaţă.

Lumea de azi se preschimbă încet într-un «laborator» de înşelare a conştiinţelor omeneşti. De data aceasta înşelarea este una de ordin electronic, pentru care pe piaţa de desfacere a lumii occidentalizate şi-au făcut apariţia cipurile şi cardurile electronice.

Sfântul Andrei al Cezareei spune aşa: „Despre numele cel murdar al lui antihrist şi despre tâlcuirea numărului precum şi despre altele ce s-au scris despre acela, vremea le va descoperi şi experienţa celor înţelepţi..., dar nu a binevoit harul dumnezeiesc să se scrie în dumnezeiasca carte numele lui cel pierzător. Însă cercetând cu raţiunea, cu adevărat multe (nume) se pot afla...” (Sfântul Andrei al Cezareei, Tâlcuire la Apocalipsă, cap. 58, pp. 541-342, ediţie greacă). Iar numele lui antihrist este afişat în mod ascuns în toate serviciile electronice ale lumii de azi. În cardul electronic pentru care se fac presiuni să fie acceptat de către populaţie se vor interconecta electronic toate serviciile publice, se vor încorpora numărul de înregistrare fiscală, numărul electoral, paşaportul, permisul auto, taxele de transport în comun, dosarul medical electronic etc, aşa încât cetăţeanul să poată fi deservit oriunde şi fără birocraţie.

Pentru început se vorbeşte numai despre acest card personal al cetăţeanului, însă este limpede ca lumina zilei că va exista un supra-card denumit microcip implantat pe mâna drepată sau pe frunte, care va înlocui foarte curând toate cardurile electronice personale în care sunt cuprinse buletinele, paşapoartele şi actele de identitate emise de poliţie, dosar medical etc. Sistemele şi cipurile cu bar code de tipul EAN-13 şi UPC-A impuse pe produse şi documente vor fi atât de primitive şi depăşite, încât vor păli în faţa posibilităţilor de spaţiu şi modului de acţiune ale cipurilor electronice evoluate şi, mai exact, a celor încorporate în mâna dreaptă şi pe fruntea oamenilor. De aceea şi Apocalipsa Sfântului Ioan vorbeşte despre pecetluirea pe care o vom primi de bună voie ca negare TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

a credinţei noastre în Hristos. „Urâciunea pustiirii în locul cel sfânt” - această administraţie mondială unică şi centralizată va cuprinde, în vicleniile ei drăceşti şi antihristice, toate religiile lumii, cu scopul de a subjuga credinţa ortodoxă, unică prin adevăr şi Biserică. Desigur nu va putea niciodată să subjuge Ortodoxia, de vreme ce Însuşi Domnul ne spune că: „porţile iadului nu o vor birui”, dar oare câţi din noi vom mai fi până la sfârşit în Corabia mântuirii – Biserica?

Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi pe orice act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială şi toate datele personale. Existenţa numărului apocaliptic 666 în actele de identitate, reprezintă aderarea omenirii la un sistem totalitar, care nu îl tratează pe om ca chip al lui Dumnezeu, ci ca „subiect” al datelor realizate în serviciul lui antihrist. Este dovedit faptul că atât în cardul personal al cetăţenilor, dar şi în cipul care în viitor se va implanta în trupul nostru, va fi conţinut numărul fiarei apocaliptice, 666. La adăpostul legii fărădelege, în Statele Unite se promovează, sub pretextul motivelor de sănătate, mai întâi înregistrarea tuturor datelor medicale ale cetăţenilor şi apoi implantarea microcipului în mână (Healthcare Bill HR 3200/pp 1001-1008), faţă de care însă există multe reacţii de refuz şi cetăţenii apelează la justiţie. Cardul presupune şi ştergerea apartenenţei religioase din actele de identitate, aducându-se o gravă lezare a conştiinţei duhovniceşti. Vor fi privaţi ortodocşii de dreptul invocării motivelor conştiinţei religioase? Nu ar trebui să li se acorde o soluţie legală alternativă?

Se cuvine să fim întrutotul împotriva guvernării electronice, aşa cum se organizează ea astăzi, astfel încât să ne încadreze pe toţi, clerici şi laici şi monahi în statul mondial antihristic. Suntem împotriva desfiinţării libertăţii noastre - acest mare dar dat nouă de Ziditorul. Guvernarea mondială nu doreşte să lase nimic în mâinile lui Dumnezeu. Persoana umană ca chip al lui Dumnezeu va trebui să se lepede de El şi să dispară, aşa încât omul apostat de bunăvoie să devină un cobai util în închisoarea mondială şi, când va muri, să se zică: „iată, încă o bucată de carne pentru incinerare”.

Ortodocşii vor fi vânaţi pentru a fi pecetluiţi şi înlănţuiţi prin armele economiei şi ale tehnologiei digitale, aşa încât să nu mai primejduiască în viitor sistemul cu concepţiile lor ortodoxe „anarhiste”. Cardul personal nu va fi un simplu număr util. Cipul conţinut în el va asigura

6

posibilitatea accesului la toate activităţile vieţii sociale.

Pe viitor se urmăreşte ca fără cardul de asigurare şi, mai mult, fără cardul electronic al cetăţeanului, „nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”. Scopul insistent al guvernării electronice este să centralizeze toate datele fiecărui cetăţean. Prin intermediul diferitelor coduri ale cipului vor comunica electronic, adică direct şi automat, diferitele servicii şi diferiţii agenţi care introduc datele noastre personale în bănci de date şi „vor oferi serviciile” de care vom avea nevoie preluând câte informaţii au nevoie pentru fiecare cetăţean.

Profilul fiecărui cetăţean (oricât ne-ar asigura ei de contrariul), va putea să fie direct accesibil, lizibil şi probabil că şi prelucrabil de către oricine este capabil şi abil să citească şi să prelucreze datele noastre personale.

Specialiştii tehnocraţi au admis că în afară de primirea şi oferirea pasivă de date, cipurile funcţionează şi activ. Îl pot vătăma pe purtătorul cipului, mai ales pe cel care îl are încorporat în mână sau pe frunte. Pot adică în diferite moduri să transmită boli în organism – încercând eventual să micşoreze aşteptarea de viaţă a vârstnicilor şi pro-

babil a celor suferind de diferite handicapuri – sau să altereze capacitatea şi calitatea gândirii, a voinţei, a deciziilor şi a acţiunilor oamenilor aflaţi sub mâna lor.

Poluarea morală, psihologică, duhovnicească, trupească şi ecologică se extinde la scară mondială.

Numărul 666, cel mai expresiv simbol al diavolului şi al antihristului va avea puterea – cu îngăduinţa lui Dumnezeu pentru înmulţirea păcatelor oamenilor – să „polueze” întreaga comunitate mondială care se va închina fiarei. Doar cei care vor respinge pecetluirea vor prăznui cu Mielul înjunghiat în Împărăţia lui Dumnezeu, când se va nimici în cele din urmă şi şubreda dominaţie mondială a lui antihrist. Sfinţii Mucenici nu numai că nu se lepădau de Hristos prin cuvânt, dar nu îndurau nici simbolic să înfăptuiască vreo faptă idolatrică, precum aruncarea de tămâie pe altarele idolilor, pentru că acest lucru însemna pentru ei lepădarea de Hristos.

Ecumenismul, calea spre pierzare (X) Şcoala pariziană de „Ortodoxie” – Un laborator al falselor doctrine şi al ereziilor dicţiei Patriarhiei de Constantinopol.

Mitropolitul Evloghie a fost sprijinit de următorii lui Hristos a fost înconjurată de puterile întunericului. episcopi: Vasilie, Patriarhul de Constantinopol, Meletie Acesta este motivul pentru care ea este numită Biserica al Alexandriei şi Hrisostom, Mitropolitul Athenei, dimLuptătoare, spre deosebire de Biserica Biruitoare, ce se află în Ceruri, şi cu care se va uni, la sfârşitul veacurilor. preună cu Sinoadele lor. Dar ce putem spune despre Aşa cum deseori se întâmplă, Biserica cea prigonită - din Patriarhatul constantinopolitan al ultimilor şapte ani? Cu chip de rob, precum Însuşi Hristos (Filipeni 2, 7), a devenit părere de rău, trebuie să spunem că în zilele pătimirii sale biruitoare. Tradiţia Bisericii ne confirmă faptul că puterea de pe urma regimului bolşevic, Biserica noastră a trebuit lui Dumnezeu „întru neputinţă se săvârşeşte” (II Cor. 12, 9). să îndure prigoana şi apăsarea Patriarhiei de ConstanDupă căderea Imperiului Rus ortodox din 1917, toate tinopol, alături de cea a Bisericii Vii, a inovatorilor şi a altor schismatici. oştirile vrăjmaşe s-au întrarEpiscopii ruşi au privit mat împotriva creştinătăţii. dintotdeauna cu evlavie la scaAceasta a fost de departe nu unul Patriarhal al Constantinonumai cea mai crâncenă pripolului, ca la un adevărat străgoană bolşevică din istoria jer al Ortodoxiei, nădăjduind Bisericii, dar totodată şi un că aici vor găsi dragoste frămasacru general, început de ţească şi sprijin pentru Bisecătre pseudo-ortodocşi şi forrică. Dar vai! Încălcând sfinţele potrivnice lui Dumnezeu. tele canoane, fără a aduce la Pe vremea când multcunoştinţa autorităţii întregii pătimitoarea Biserică OrtoBiserici a Rusiei, şi în ciuda prodoxă a Rusiei era chinuită de testelor ierarhilor ruşi, Paucigaşii bolşevici, alături de Patriarhul Chiril al Rusiei, urmaş al „Bisericii Vii” în triarhia Constantinopolului şimembrii „Bisericii Vii”, Pamijlocul reprezentanţilor altor confesiuni a adjudecat multe regiuni ale triarhii Constantinopolului şi Bisericii Ruse, în Polonia, Finlanda şi Estonia; a încercat al Alexandriei, împreună cu Hrisostom al Athenei au pus chiar să pună mâna pe diocezele Bisericii Ruse din Amepaie pe foc din exterior. Enciclica Sfântului Sinod Arhierica şi Europa Occidentală; a dat binecuvântare Biseriresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor, a fost scrisă în exil, în Sremski Karlovţi, la data de 24 cilor Poloniei, Ucrainei şi Georgiei să se rupă de Biaugust/6 septembrie anul 1927, fiind în legătură cu ne- serica Rusă şi să capete statut de Biserici autocefale.

Dar cu mult mai groaznic a fost ceea ce a urmat după înţelegerea pricinuită de Mitropolitul Evloghie, care a ce comunităţile schismatice precum „Biserica Vie” şi rupt întreaga dioceză vest-europeană de la trupul Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor, alăturându-se juris- inovatorii şi-au făcut apariţia în sânul Bisericii. Fanarul a

În decursul întregii sale istorii pământeşti, Biserica

7

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

intrat în relaţii cu aceste slugi preaplecate ale regimului sovietic ateu, întrunind Sinodul schismatic din anul 1923, în care Sfântul Patriarh Tihon a fost condamnat, propunându-se chiar ca el să fie caterisit şi exclus din monahism. Patriarhia de Constantinopol a fost de acord cu trimiterea unei delegaţii la Moscova, pentru a interveni în organizarea Bisericii, sugerând chiar că Patriarhul Tihon ar trebui să îşi părăsească scaunul şi să renunţe la titlul său.

După Conferinţa din 1923, într-un mod cu totul potrivnic adevărului, Patriarhia de Constantinopol a început să răspândească, în mod deliberat, informaţii false, spunând că întreaga Biserică Ortodoxă a adoptat noul calendar, iar acest lucru i-a indus în eroare pe Patriarhul Tihon şi Arhiepiscopul Serafim al Finlandei. Pe fondul unei presiuni crescânde din partea Constantinopolului, multe Biserici Ortodoxe au început introducerea cu forţa a noului calendar, lucru care a provocat multe tulburări şi împărţiri în rândul credincioşilor de pretutindeni.

Patriarhia fanariotă a mers încă şi mai departe, contrar sfintelor canoane (7 Ap. şi 7 Antiohia) şi practicii bisericeşti, introducând obligatoriu noua Pascalie în Finlanda, ridicând noi şi noi neînţelegeri în Biserică, şi făcând ca monahii şi mirenii credincioşi Ortodoxiei să fie supuşi multor interdicţii şi izgoniri, din partea autorităţilor locale, conduse de Herman Aava. În luna octombrie sau noiembrie a anului 1926, la Moscova s-a ţinut sinodul schismatic al inovatorilor.

Vasilie, Patriarhul Constantinopolului şi Meletie al Alexandriei au fost de acord să participe la această întrunire lipsită de Dumnezeu.

Asta a făcut ca Patriarhia de Constantinopol să fie un aliat al „Bisericii Vii” şi al inovatorilor din Rusia, stricătoare a sfintelor canoane referitoare la prăznuirea Sfintelor Paşti şi începătoare a neînţelegerilor şi schismelor din toată Biserica Ortodoxă. Guvernele non-ortodoxe, inovatorii, membrii „Bisericii Vii”, grupurile de clerici protestanţi, organizaţiile masonice s-au luptat din răsputeri să fure unicitatea Ortodoxiei, stricând-o.

Istoria tulburării din Biserică din anul 1926 şi fondarea Institutului Teologic din Paris sunt strâns legate.

Din nefericire, ideile – şi mai ales cele de natură distructivă, sunt caracterizate prin abilitatea de a captiva minţi şi a servi drept sursă de inspiraţie pentru fapte şi evenimente nefaste.

Studiile teologice au început în clădirea Serghiev, la 17/30 aprilie 1925, în nou-înfiinţata Şcoală Teologică, numită mai târziu „Institutul Teologic”. În scrisoarea enciclică din 18/31 martie 1927, Sinodul arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor notează că acest institut „a fost înfiinţat de Mitropolitul Evloghie, fără cunoştinţa sau binecuvântarea Sinodului şi a Consiliului”. Profesorii ce au fost angajaţi să predea aici au fost aleşi dintre cei ce nu aveau studii teologice TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

superioare, ori dintre cei ce aveau un statut oarecum dubios în ceea ce priveşte mărturisirea de credinţă.

Cine erau aceşti profesori? Aproape toţi dintre ei erau membri ai „Frăţiei Sfintei Înţelepciuni – Sophia lui Dumnezeu”, condusă de preotul eretic Serghei Bulgakov.

Unele informaţii despre această organizaţie ocultă au fost oferite de Prinţul Trubeţkoy – un laic, ce atrage atenţia lui Bulgakov – purtător de rang clerical, că statutul Frăţiei Sfintei Sophii, prevede existenţa unei ierarhii, formată dintr-un „şef spiritual” şi trei categorii de fraţi.

Structura acestei organizaţii dovedeşte faptul că ea a fost înfiinţată pentru o activitate conspirativă bine definită. „Şcoala Pariziană”, cu tot cu Institutul său Teologic, a avut ca scop iniţial „oferirea de adevărată hrană duhovnicească tineretului rus din diaspora, aflat în căutarea unei iluminări spirituale, şi dornic de a-şi jertfi energia, punând-o în slujba Bisericii”. Dar oare chiar aşa a fost? Oare profesorii acestui Institut – sophianiştii – aceşti inovatori bisericeşti au putut să dea elevilor o hrană „cu adevărat duhovnicească”?

Adevărul a fost altul: această grupare, în acelaşi timp în care unea sub auspiciile sale tineretul – cea mai influenţabilă categorie de vârstă, făcea propagandă egalităţii tuturor religiilor şi sectelor, cultivând o indiferenţă religioasă totală în rândul membrilor săi. În afară de acest lucru, printre cursanţii săi se numărau şi tineri sectanţi, îndoctrinaţi de erezie şi plini de duh propagandistic. Asociaţia a introdus apoi în sânul său erezia nestoriană, care tăgăduia Dumnezeirea lui Iisus Hristos, şi care a influenţat foarte mult doctrina protestantă contemporană. De asemenea, mai mult decât dubioasă a fost respingerea folosirii oricărui simbol creştin: crucea, semnul Fiului Omului şi a jertfei Sale mântuitoare. Acest fapt, desigur, nu putea să nu lase urme asupra gândirii religioase a oricărei persoane ce intra în contact cu Asociaţia, în plan ideologic. În 1926, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Afara Rusiei a promulgat o rezoluţie în care, printre altele, şi-a manifestat „dorinţa ca Institutul Teologic să fie scos de sub asistenţa financiară a masonilor.” Mitropolitul Evloghie nu a adoptat această rezoluţie sinodală, acţionând după voia sa proprie, în ceea ce privea problema Institutului Teologic”. După cum evenimentele ulterioare au demonstrat-o, Mitropolitul Evloghie nu a avut libertatea de a acţiona independent. Am spus mai înainte că statutele Frăţiei erau în aşa fel concepute încât – conform interpretărilor Prinţului N.S. Trubeţkoy, în anumite condiţii, puteau apărea situaţii inadmisibile din punct de vedere canonic, în care un episcop se putea găsi într-o postură de subordonare faţă de un preot, care ar fi îndeplinit, în acel moment, funcţia de şef spiritual al Frăţiei. „Iată, a chinuit nedreptate; zămislit-a durere, şi a

8

născut fărădelege” (Ps. 7, 14). Aceste cuvinte ale Sfântului Prooroc David descriu cât se poate de adevărat această „Şcoală Pariziană”. Profesorii ei - din care majoritatea erau membri ai Frăţiei, provenind din Asia şi Europa; inovatori, „anarhişti mistici” (aşa cum se auto-definea N. Berdiaev), sau simpli sophianişti - au creat un laborator al „ortodoxiei”, în care au născocit false învăţături şi erezii.

Acest lucru s-a făcut cu un scop precis. Vreme de şapte decenii, acest „laborator” a atras mulţi tineri, care iubeau sincer Ortodoxia, otrăvind conştiinţele celor ce aveau să devină viitori preoţi sau teologi ai Bisericii, prin îndoctrinarea lor cu înţelepciunea mincinoasă a sophianismului şi a modernismului bisericesc. Această influenţă nu s-a limitat doar la Paris. Ea îşi înfipsese adânc rădăcinile în mintea viitoarei comunităţi a diasporei, răspândindu-se, de aici, în întreaga Biserică Rusă, migrând de aici în sânul Bisericii Ecumenice, pe care a remodelat-o încet, dar mai eficace decât orice „congres panortodox” organizat de către ierarhia inovatoare.

Toţi aceştia – Berdiaev, Bulgakov, Schmeman, Meyendorf - au fost şi încă sunt cei ce aduc stricăciune în sfera duhovnicească a lumii ortodoxe. Printr-o înălţare a minţii, imposibil de dezrădăcinat, şi prin supunerea în faţa apostaziei anticreştine, ei au continuat să propovăduiască despre libertatea „bisericească” şi „doctrinală”, în tot tăvălugul ei distrugător. Nu este deloc întâmplător faptul că schismaticul lor nepocăit, „Avva Evloghie”, a declarat cu puţin timp înainte de moartea sa: „cea mai susţinută luptă a vieţii mele a fost cea dusă pentru libertatea Bisericii”. Libertate faţă de Cine şi ce?! Faţă de dogme, canoane, şi faţă de ascultarea de Biserică? Sau, poate, faţă de Însuşi Capul Ei?! „Slobozenie lor făgăduindu-lise, singuri robi fiind ai stricăciunii” (II Petru 2, 19). În afară de propovăduirea ecumenismului, acest Institut s-a făcut rampă de lansare pentru alte erezii, precum Sophianismul – eufemistic numit „Sofiologie”, sau pentru o rătăcire ce susţinea dumnezeirea numelui lui Dumnezeu (Imiabojnicestvo), cunoscută şi sub denumirea rusă de „slăvirea numelui” (imiaslavie), şi alte multe alte inovaţii.

Participarea la mişcarea ecumenică cere compromisuri fără precedent, din partea creştinilor ortodocşi.

Aşa se face că, în anul 1933, pregătind terenul implicării ortodocşilor în ecumenism, protoiereul Serghei Bulgakov a scris următoarele rânduri: „(...) de dragul unităţii în rugăciune împreună cu ei (protestanţii, n.trad), Ortodoxia trebuie să se smerească, să se compromită, să facă anumite concesii – ca să zicem aşa, pentru a lăsa loc dragostei şi bunăvoinţei, de dragul unei iconomii a Bisericii,

9

iar acest lucru va fi îngăduit ca o jertfă a dragostei (...)”.

Cu alte cuvinte deci, concesiile ecumenice fac apel către credincioşii ortodocşi să sacrifice nu doar canoanele Bisericii – chipurile „învechite şi desfiinţate din practica bisericească”, dar şi să renunţe la rugăciunile către Maica Domnului şi Sfinţi, pentru că ei nu există în cultul eretic protestant. Tatăl minciunii vorbeşte lumii prin gura unor astfel de „avocaţi” precum Serghei Bulgakov, introducând aceste concesii blasfemiatoare ale „auto-compromiterii” şi ale „sacrificiului dragostei”.

Cel mai înşelător aspect al acestei Şcoli de la Paris îl constituie falsificarea învăţăturii ortododoxe, sub pretextul unei căutări creative, de factură teologică şi filosofică.

Atmosferă spirituală a acestui Institut, a cărui biserică are altarul orientat către apus, şi nu către răsărit, era îmbibată de acest pseudo-gnosticism şi falsă înţelepciune apuseană, plină de trufie. Era mai mult decât suficient să urmezi cursurile acestei şcoli, pentru a deveni un adept al lipsei de conştiinţă duhovnicească şi al ereziilor făţişe, propovăduite de profesorii săi.

Din nefericire, falsitatea şi viclenia intelectuală a acestor mincinoşi dascăli, ca şi incompatibilitatea lor cu adevărata Ortodoxie au rămas adesea neobservate – nu numai de către heterodocşi, dar şi de către mulţi ortodocşi fără o pregătire teologică suficientă, dar mai ales fără o temelie patristică sănătoasă. În acelaşi timp, „profesorii” de la Institutul Saint Serge din Paris, care au depăşit graniţele Bisericii, au dat ecumeniştilor şi inovatorilor în materie de credinţă şansa de a se face purtători de cuvânt ai unei temelii „ortodoxe” profund şi deliberat viciate, cu scopul obţinerii unei convergenţe religioase, prin diluarea adevărului ortodox cu toate minciunile ereticilor.

Când sfântul Stareţ de la Optina, Cuviosul Nectarie a fost întrebat în legătură cu Institutul Teologic de la Paris, el şi-a manifestat neliniştea cu privire la natura eretică a acestei şcoli. Cu privire la Y.M.C.A. şi la cursurile lui Berdiaev, prezentate la cel de-al doilea Congres al acestei organizaţii, Sfântul Nectarie a spus: „Astfel de asociaţii (de genul Mişcării Creştine) dezvoltă o filosofie inacceptabilă duhului ortodox”. Aceste cuvinte ale înţeleptului Stareţ s-au adeverit din plin...

Traducere după „Ecumenism, Path to Perdition”, de Liudmilla Perepiolkina

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

Modernismul în Biserica Ortodoxă

Statornicia

Bisericii Ortodoxe în a păstra Sfânta Tradiţie a fost dintotdeauna privită, de către credincioşii ortodocşi, ca semn al slavei şi cinstei sale, de a fi Mireasă a lui Dumnezeu. Dimpotrivă, heterodocşii (cu mici excepţii), au privit acest tradiţionalism ca pe un semn al declinului, al unor lipsuri ale vieţii ei interioare. Mai ales protestanţii, au ajuns la o asemenea nebunie, înşelare şi orbire duhovnicească, încât afirmă că Biserica Ortodoxă este „moartă”, asemănând-o unei „mumii împietrite”.

Acest fapt, dincolo de hula pe care o reprezintă, aduce o dovadă în plus despre câtă ignoranţă există în mediile neortodoxe, cu privire la adevărata esenţă a creştinismului, ceea ce ne arată cât de puţine au ei în comun Tradiţia Bisericii, cu născocirile şi nebuniile lumii de azi. Lumea heterodoxă crede că Biserica ar trebui să ţină pasul cu ştiinţa şi tehnologia, ce se află, zi de zi, într-o continuă dezvoltare şi perfecţionare, într-un proces perpetuu de schimbare a vechiului cu noul – într-un cuvânt: modernizare.

Să nu ne împuţinăm sufleteşte din pricina acestor cuvinte nebuneşti. Biserica Ortodoxă este singura care păstrează într-însa, ca pe o comoară, toată învăţătura şi Predania cea mântuitoare. Această însuşire a sa o face să fie nu moartă ci, din contră, plină de viaţă. Orice schimbare a sfintelor canoane şi aşezăminte patristice, cât de mică ar fi, duce la o slăbire a vieţii duhovniceşti şi, în cele din urmă, chiar la degradarea ei treptată. Şi pentru acest lucru, avem ca dovadă exemplul nefast al bisericii apusene, care, după 1054 şi până astăzi, a introdus inovaţii şi modernisme, unul după altul.

Chiar şi Marea Schismă a fost provocată tot de această traiectorie dezastruoasă a Apusului, de a se conforma lumii laice. Mai apoi, în sânul vlăstarului eretic apusean, a răsărit o altă mlădiţă otrăvită – protestantismul, ca un rod al aceleiaşi mişcări de înnoire (modernizare) a papismului.

După aceea, această tendinţă s-a aflat într-o continuă creştere, ajungând până la formele ei de astăzi, în care sunt deja aprobate reforme şi legi bisericeşti, ce au în vedere o reformă din temelii a dogmelor bisericeşti, astfel încât propovăduirea modernă a Evangheliei să fie „în ton cu

lumea” de astăzi. Deşi scopul iniţial al acestei mişcări de aggiornamento (înnoire) era de a atrage pe cei necredincioşi către Biserică, efectul a fost tragic: mulţi oameni au apostat de la credinţă, devenind atei sau aderând la secte orientale idolatre.

Modernismul în iconografie În primă instanţă, inovaţiile au fost introduse în iconografie şi în muzică. În acea perioadă, au început să apară inovaţii în crearea icoanelor, prin împrumutarea modelelor din pictura romano-catolică a Renaşterii italiene. Aceste influenţe ale artei laice s-au răspândit treptat în Grecia şi celelalte ţări ortodoxe ale Europei care, proaspăt eliberate de sub robia sau ameninţarea turcă, începeau acum să devină practic sclavele ideologiei artistice ale Apusului eretic.

Stilul sobru, profund spiritualizat al iconografiei bizantine a fost aproape în întregime abandonat, făcând loc unei arte ostentative, cu multe elemente laice, lipsite de orice element de sfinţenie. Noua iconografie introdusă era nu numai fără nici o legătură cu credinţa ortodoxă, dar chiar contrară acesteia, de vreme ce expresia ei era una carnală şi nu duhovnicească.

Modernismul în muzică Introducerea muzicii corale, pe care Biserica Rusă a împrumutat-o de la biserica Apusului, s-a făcut invocându-se două motive: se spunea că Biserica trebuie să se modernizeze, ţinând pasul cu societatea şi că reforma muzicală va aduce mai multă lume la biserică, atraşi fiind de sonorităţile apropiate muzicii de operă. Spre deosebire de muzica bizantină (specifică Bisericii Ortodoxe încă din vremea Sfântului Ioan Damaschin), care are menirea de a înălţa sufletul către Dumnezeu, prin rugăciune şi contemplare, cea corală, din contră, îl coboară pe om din cele cereşti spre cele pământeşti.

O altă inovaţie regretabilă, împrumutată din practica protestantă şi catolică, a fost introducerea orgii – mai întâi în bisericile din insulă grecească Corfu, iar apoi în bisericile ortodoxe greceşti din America, iar în ultima vreme şi în bisericile din Atena. Acest lucru a fost condamnat în

Modernism în arhitectura bisericească ortodoxă: planuri inspirate din protestantism sau din sfera laică, dar şi o biserică în care au fost introduse băncile de lemn, specifice lăcaşurilor catolice (foto dreapta-sus).

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

10

mod expres de către Sfinţii Părinţi - aceşti străjeri neclintiţi şi tâlcuitori luminaţi ai Tradiţiei, care spun că instrumentele muzicale sunt nepotrivite cu trăsăturile dumnezeieşti ale credinţei ortodoxe, din cauză că ele aduc în mintea credincioşilor gânduri despre lumea căzută şi despre lucrurile ei: petreceri, dansuri, râs, neorânduială şi restul. Cât despre faptul că, în Legea Veche, organele muzicale erau permise în timpul slujbelor dumnezeieşti, aceasta se explică prin „pogorământul făcut de Dumnezeu spre poporul lui Israil, renumit pentru îndărătnicia sa, ca şi pentru neputinţa lor de a-şi schimba obiceiurile străvechi” (după Sf. Ioan Gură de Aur – Comentariu la Psalmul 150, P.G. 55:497-498).

Modernismul clerului S-a manifestat în primul rând prin renunţarea la portul specific (rasă, dulamă), prin tăierea părului şi prin tunderea bărbii. Ca şi celelalte inovaţii la care am făcut referire, şi acestea au avut drept punct de pornire biserica apuseană, iar primii preoţi „ortodocşi” fără veşminte specifice au apărut în parohiile comunităţilor ortodoxe din Europa apuseană, mai ales din Viena, iar apoi în America. Mai mult decât atât, adepţii acestei mişcări de înnoire fac demersuri pentru introducerea unor legi ce vor prevedea renunţarea la portul preoţesc şi monahal, ce urmează a fi înlocuit cu haine mireneşti. Lor le stă împotrivă cuvântul Sfântului Vasilie cel Mare, ce spune că „veşmântul unui preot este semnul prin care un cleric se deosebeşte de laic, amintind lumii totodată, prin aceasta, că el este slujitor al Celui Preaînalt, deosebirea în privinţa hainelor, care mai înainte vesteşte pentru noi, punând mărturie pentru chemarea şi viaţa noastră întru Hristos, este folositoare... Mărturisirea prin înfăţişare este un fel de pedagogie pentru cei mai slabi, făcându-i să nu se pogoare cu mintea către lucrurile cele de jos. Aşa cum un soldat se îmbracă într-un anume fel, ori un senator (...), la fel şi creştinii se îmbracă şi se poartă după cum Sfinţii Apostoli însuşi au făcut şi le-au poruncit lor” (Regulile Mari, Întrebarea 22; P.G. 31:980BC).

Problematica legată de calendarul Bisericesc (II) Dificultăţi bisericeşti - Ce e cu data Sfintelor Paşti?

Articole de Nae Ionescu („Cuvântul” - 1929) şi Mircea Vulcănescu

Hotărât lucru, Biserica noastră e sortită să treacă

prin tot felul de greutăţi. Sunt unele ridicate prin amestecul politicii de partid în trebile ecleziastice; sunt altele provocate de penetraţiunea spiritului laic şi de pierderea simţului tradiţiei şi al canonicităţii vieţii noastre bisericeşti. Dar sunt chestiuni cari nu au nici un fel de legătură cu influenţa lăturalnică şi cari, dacă pricinuiesc greşeli, e pentru că nu au fost la timpul lor suficient studiate. O asemenea problemă e cea a datei la care se vor sărbători Sfintele Paşti în anul 1929. Nu credeam să avem prilejul a ridica aşa de curând această chestiune. Ştiam că, în Sfântul Sinod, se pusese problema şi că la calcularea acestei date se iviseră dificultăţi.

Dar mai ştiam că, tocmai pentru că lucrurile nu erau clare pentru toată lumea, o hotărâre nu se luase; chestiunea urmând a mai fi studiată.

Când, iată că astăzi ni se comunică, din sursă absolut demnă de încredere, că data sărbătoririi Sfintelor Paşti a fost definitiv fixată pentru 31 martie.

31 martie? Cine a hotărât această dată imposibilă şi pentru ce motive? Sfintele Paşti la 31 martie însemnează că nu vom sărbători Învierea Domnului nici în aceeaşi cu catolicii, nici cu protestanţii, nici - ceea ce e încă mai grav - cu ceilalţi ortodocşi. Mai însemnează că vom sărbători Paştele înaintea paştilor evreieşti; ceea ce contravine în chip expres şi adevărului istoric, aşa cum este el înregistrat în Sfânta Evanghelie, şi hotărârii explicite a Sinodului de la Niceea ce stipulează că în nici un caz data Paştilor nu se poate fixa înainte de paştele evreieşti. Ni se răspunde că data de 31 martie e indicată de calculele ştiinţifice ale

11

noului calendar; şi că, dacă am renunţa la ea, o altă dată indicată de aceleaşi calcule, după care, de altfel, serbează celelalte Biserici Ortodoxe, ar fi aşa de târzie, încât Postul Sfântului Petru nu ar dura decât trei zile...

Să mai vorbim însă şi serios. Chestiunea calendarului a făcut poporenilor noştri destul sânge rău. Agitaţia pe această temă, întreţinută precum ne amintim şi de, iresponsabilitatea d-lui Goga, nu e nici astăzi terminată. Defectuos şi neîndemânatic iniţiată, schimbarea calendarului a fost, de bine de rău, acceptată mai mult prin scurgerea vremii. E cuminte să dăm agitatorilor un nou prilej - de data aceasta perfect fundat - pentru răscolirea patimilor?... Calculele ştiinţifice se opun? Noi, care ştim aproximativ cum se adună două numere, ne îngăduim a observa reprezentanţilor „ştiinţei” că şi celelalte biserici ortodoxe, care vor sărbători Învierea după paştile evreieşti, tot după calcule ştiinţifice se conduc. Prin urmare, să înceteze pretenţiunile „ştiinţificilor”. Şi să ne gândim la alte lucruri mai însemnate. De pildă, la faptul că creştinismul răsăritean, şi aşa destul de fărâmiţat, ar trebui să evite prilejurile în care se rupe solidaritatea de manifestare. Mai mult spirit unificator nu strică, în orice caz; mai ales astăzi - când renaşterea religioasă a Răsăritului trebuie să ducă la precizarea unei conştiinţe comune. Ce e de făcut? Nu o vom spune noi. Nu o vom spune, în orice caz, până când nu vom cerceta cu grijă problema. E sigur însă că hotărârea Sfântului Sinod, care ridică atâtea dificultăţi, nu poate fi decât pripită. Să se ia chestiunea din nou în studiu şi în discuţiune. Şi să se convoace în toamnă o sesiune extraordinară a Sfântului Sinod...

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

Agitaţii pe tema calendarului Un sătean din fundul Moldovei m-a cercetat acasă. El îmi aducea o petiţie semnată de câteva sute de oameni, pe care eu trebuia să o prezint ministrului Cultelor şi prin care creştinii cer Ministerului să-i lase să-şi prăznuiască sărbătorile după stilul vechi... Petiţia este tipărită. Ceea ce însemnează că asemenea hârtii circulă pe o rază mai întinsă în ţară. Mi se afirmă că acţiunea împotriva noului calendar are impunătoare proporţii. Treizeci de comune din acel colţ de Moldovă nu mai merg la biserică pentru că preoţii slujesc după noua orânduială a Sfântului Sinod.

Unii din ei se duc duminică, dar lucrează în zilele de sărbătoare după stilul nou. Alţii ocolesc biserica chiar în zilele de duminică pentru că... se calcă legea. Asta însemnează că nici până astăzi opera de lămurire a credincioşilor, pe care am cerut-o stăruitor în urma neîndemânaticei reforme a calendarului şi care, pe alocurea, a fost chiar iniţiată, nu şi-a făcut efectele...

Pentru liniştirea creştinilor La Ministerul Cultelor, unde am fost să mă interesez de chestiunea agitaţiei pe tema calendarului - agitaţie pe care marea majoritate a publicului o socotea închisă - mi s-a lămurit că asemenea petiţii, ca cea de care scriam în numărul de ieri şi prin care se cerea, nici mai mult nici mai puţin decât dreptul de a prăznui sărbătorile după vechea aşezare - sunt cu zecile depuse la minister; iar semnăturile sunt până acum mii. Pare-se prin aceasta că afirmaţia pe care o făceam ieri asupra caracterului grav şi general al acestei agitaţii era fundată... Aşa fiind, noi trebuie să constatăm că, în faţa caracterului grav al acestor întâmplări, cel puţin acum va trebui să se intervină de sus pentru a se drege ceea ce mai poate fi dres.

Ce e de făcut e simplu. Mai întâi, trebuie anulat principalul motiv concret de agitaţie: data serbării Paştelui în anul care vine. Omul purtător al petiţiei, de care vorbeam, se arăta foarte îngrijorat de faptul că aşezarea prăznuirii Sfintelor Paşti în 1929 reduce până la desfiinţare Postul Sfinţilor Petru şi Pavel. „Ne-a tăiat Postul Sfinţilor Apostoli, domnule profesor. Apoi, aşezare e asta, ori stricare de lege?”... De ce se tem anume creştinii? De păcatul de a prăznui sărbătorile împărăteşti şi pomenirea sfinţilor Bisericii în alte zile decât cele de până acum, presupuse ca indicate de Biserica Dreptcredincioasă. Să presupunem un moment că teama lor ar fi fundată. Şi că, în adevăr, noul calendar ar fi o greşeală şi un păcat împotriva Ortodoxiei...

Prin mărăcini Iată, în sfârşit, că în cercurile oficiale s-a pornit zarvă în jurul agitaţiei pe tema Pascaliei. Ministrul de Interne, pe drept cuvânt alarmat de tulburarea spiritelor, a luat iniţiativa unor consfătuiri la care au participat şi înaltele foruri bisericeşti. Se pare că intervenţia d-lui Mirto, subTRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

secretar de stat de la Interne, a avut succes. Căci măsura, elementar indicată, aceea a convocării Sfântului Sinod pentru a se lua din nou în dezbatere problema (măsură pe care nu am încetat să o recomandăm chiar de a doua zi după nefericita fixare a datei Paştilor, pe care dintru început am socotit-o ca purtătoare de agitaţii) e pe cale a se înfăptui... Şi să cerem hotărât: Paştele la 5 mai!

Rătăcirea cea de pe urmă Sorţii au căzut... Vom dovedi aci, în zilele următoare, că punctul de vedere ştiinţific în aşezarea Paştelor este o aberaţie, condamnată în chip lămurit de Predanie.

Stă deasupra puterilor minţii să înţelegem drumurile ascunse ale lui Dumnezeu, care ne-a trimis această grea încercare. Dar e o datorie a noastră, de mărturisitori ai Dreptei credinţe, să punem în faţa credincioşilor, în toată grozăvia ei, fapta care vesteşte deja domnia Antihristului. Ceea ce omeneşte a fost îngăduit, şi în putinţa noastră să facem, pentru împiedicarea acestei rătăciri, am făcut. Dacă bine sau rău, ne va judeca Cel care singur poate sta Judecător peste oameni. De aci înainte, în monstruosul proces care se deschide, bietul glas omenesc trebuie să tacă. Pentru ca, cu atât mai vârtos, să poată vorbi Biserica cea Adevărată.

După hotărârea Sinodului Este o convingere a mea, verificată statornic în ultimii câţiva ani, de când urmăresc zi de zi viaţa religioasă a ţării, că, pe calea pe care am apucat-o, mergem sigur la sugrumarea Bisericii lui Dumnezeu... Apoi, vedeţi, tocmai aici e nodul problemei: motivele bisericeşti nu mai contează. Contează tot ce vreţi: politica, astronomia, adică tocmai elementele pe care chiriarhii nu sunt ţinuţi să le cunoască; numai punctul de vedere al Bisericii, nu...

Acum se aleg oile curate de cele râioase; când se va vedea cine serbează Paştele cu papistaşii, şi cine cu dreptcredincioşii. Orice prudenţă din partea ortodocşilor e nelalocul ei: e vorba doară de credinţa noastră şi de mântuirea noastră. Iar cine nu îndrăzneşte, împotriva tuturor ameninţărilor, şi primejdiilor, să depună mărturie pentru adevărata Biserică a lui Hristos e pierdut pentru vecie, laolaltă cu doctorii în filosofie adunaţi sus, în deal, ca să hotărască în lucruri pentru care nu au nici un fel de înţelegere. Fiecare să răspundă de azi înainte pentru păcatele lui. Judecata stă în mâna lui Dumnezeu! O aşteptăm.

Pentru noi - şi pentru ceilalţi. Am spus, depunând mărturie pentru credinţa adevăratului Dumnezeu. Desigur, lucrurile nu se vor opri aici. Antihristul e la treabă...

Nae Ionescu

12

Sfinţenia nu se laudă pe sine

Ce nu este sfinţenia? Sfinţenia nu înseamnă a-ţi

zidi o chilie strâmtă pe un vârf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvorî într-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; a trăi viaţa toată pe un stâlp, cocoţat acolo sus.

Acestea sunt doar forme simple, relativ uşoare, brute; sunt mijloace, şi nu scopuri în sine; sunt doar trepte, care ne suie pe scara sfinţeniei. Sfinţenia adevărată se naşte din momentul în care conştiinţa veghează în faţa morţii.

Marea sfinţenie, neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte sau comunitate şi de a-ţi iubi aproapele (aşa cum este el, cu patimi şi lipsuri) ca pe tine însuţi, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (Ioan 13, 34); sau măcar a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.

Acest lucru este cel mai greu de împlinit, dar este cel cu adevărat sfânt, creştinesc, mai presus de fire. În Vieţile Sfinţilor, stă scrisă pilda Sfântului Cuvios Simeon Stâlpnicul, ce se legase cu un lanţ de un zid, vrând să vieţuiască într-o nevoinţă mai presus de fire. Acestuia, patriarhul Meletie al Antiohiei îi porunceşte să se dezlege: nu cu lanţul se leagă creştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea.

Cum sunt oamenii sfinţi? Cum îi recunoaştem? Ei bine, nu există tipare sau coordonate precise care să ne indice sfinţenia unui om. Un lucru este însă sigur: Cu toţii am cunoscut şi am văzut cu ochii noştri oameni sfinţi, a căror simplă prezenţă te înfiora. Fără să fi rostit vreun cuvânt, fără să fi făcut nici cel mai mic gest, în jurul acestor oameni simţeai cu duhul o lume mai presus de fire şi de minte. Despre ei trebuie să vorbim, în încercarea noastră de a defini sfinţenia, deoarece, chiar şi atunci când ajungem să cunoaştem asemenea purtători de Duh, rătăcim în neputinţa noastră, făcând confuzie între Duhul lui Dumnezeu şi duhul acestei lumi căzute.

Ce este sfinţenia? Este asemănarea cu Dumnezeu pe care a pierdut-o Adam şi au regăsit-o toţi cei ce s-au întors la El şi şi-au trăit viaţa în El. Sfântul este cel asemenea Domnului, asemănându-se Lui cu toată fiinţa sa: cu sufletul şi cu trupul. Pare cam străin să vorbeşti despre aşa ceva în vremea în care moda a înlocuit Modelul, păcatele au devenit virtuţi, iar oamenii s-au asemănat dracilor şi i-au întrecut în răutate. Dar tocmai pentru aceea este nevoie de mărturii. Trebuie să ştim şi să spunem şi altora că Dumnezeu este viu încă în lumea în care trăim, prin cei ce Îi urmează.

«Cugetul omului cu de-adinsul zace în cele rele şi viclene din tinereţe», şi ştim asta de la Însuşi Dumnezeu (Fac. 8, 21). Cu ce armă ne vom întrarma împotrivă păcatului şi păcătoşeniei? Cu arma nebiruită a sfinţeniei.

Cum recunoaştem pe omul cel sfânt? Ne învaţă tot un sfânt, Simeon Noul Teolog: „Celor ce erau râvnitori şi

13

purtau de grijă de mântuirea lor şi începeau de la ei înşişi cele ce privesc mântuirea, celor care, pe cât le era cu putinţă, căutau pe Dumnezeu şi lucrau binele, acestora Dumnezeu le-a descoperit şi atunci şi le descoperă şi acum Apostoli, Prooroci, Drepţi şi Sfinţi, le-a făcut cunoscuţi iar ei i-au primit, i-au cinstit ca pe nişte învăţători ai bunei credinţe, ca pe nişte mijlocitori ai lui Dumnezeu. De aceea, au păzit şi cuvintele lor ca pe nişte legi dumnezeieşti şi au primit şi ei plata pe care le-a dat-o acelora, şi chiar şi acum, dacă se găsesc unii ca aceia, vor primi plată ca şi aceia.”

Dar pe cei ce dispreţuiesc pe ceilalţi şi se socotesc pe ei înşişi înţelepţi şi se află în negrijă şi nepăsare şi nu cheamă pe Dumnezeu ca sutaşul Cornelie şi cei asemenea lui, cu toată râvna, cu milostenie, cu post şi cu rugăciune, mai ales acum când aproape toţi suntem învăţaţi din copilărie de către prooroci şi apostoli voia lui Dumnezeu şi cele de folos nouă, pe unii ca aceştia, spun, Dumnezeu îi lasă să se găsească în rătăcirile în care au căzut ei singuri, care, întunecaţi fiind de întunericul patimilor, poftelor şi voilor lor şi umblând întru ele ca într-o noapte adâncă, îşi găsesc şi asemenea învăţători. Şi pe drept cuvânt, căci stăpânitorul întunericului are întotdeauna şi slujitorii şi ucenicii lui care umblă în întuneric, pe care unii ca aceia îi găsesc şi-i primesc cu bucurie că pe unii de un gând cu ei şi sunt învăţaţi de aceştia aceleaşi lucruri pe care şi le-au ales mai înainte şi au preferat să le facă ei înşişi spre pierzania lor. Împărţind un pic lucrurile, recunoaştem pe cel sfânt după viaţa sa şi după învăţătura sa. Vieţile Sfinţilor ne sunt cea mai bună pildă de împlinire a Evangheliei, de urmare a lui Hristos. În ele vom găsi chipul în care sfinţii au înţeles să-i urmeze Domnului, să pună în lucrare poruncile Sale. Pe lângă Vieţile Sfinţilor, sfinţii ne-au lăsat de multe ori şi scrieri, un ocean de scrieri. Până aproape de vremile noastre creştinii ortodocşi au numit Sfintele Scripturi nu numai Noul şi Vechiul Testament, ci şi toate scrierile sfinţilor. De ce? Pentru că din toate izvorăşte sfinţenia, din toate acestea izvorăşte Duhul Domnului, Duhul Celui Sfânt.

Pentru aceea, ca să înţelegem cum se cuvine sfinţenia, se cuvine să înţelegem că omul se face o icoană a înţelepciunii atunci când mărturiseşte pe Dumnezeu atât cu viaţa, cât şi cu învăţătura sa. Ce este al omului şi ce este al Domnului în săvârşirea sfinţeniei? „Puterea Mea întru neputinţă se desăvârşeşte”, i-a vestit Domnul Apostolului neamurilor (II Corinteni 12, 9). Şi neputinţa omenească se găseşte la fiecare dintre sfinţii care au petrecut pe pământ până azi. Mai presus de sfinţi s-a ridicat Maica Domnului, pe care Cel întrupat dintru ea, Hristos Mântuitorul lumii, a învrednicit-o a se ridica mai presus decât firea îngerilor şi decât tot neamul omenesc, căci Maica Domnului nu a greşit şi nu a păcătuit nici măcar cu gândul.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

O erezie: infailibilitatea şi consecinţa ei: construirea idolilor umani Minunată este pilda bătrânului care liturghisea întotdeauna împreună cu Sfinţii Îngeri pe care îi vedea şi cu care putea chiar să vorbească, dar care din neştiinţă luase rânduiala Proscomidiei de la eretici. Acestuia un diacon i-a spus că Biserica nu primeşte slujba eretică. Atunci, bătrânul, tulburându-se, i-a întrebat pe Îngeri: „Diaconul îmi grăieşte mie în acest chip. E adevărat ce spune?” „Ascultă de el, căci are dreptate”, i-au răspuns Îngerii. „Dar pentru ce nu mi-aţi spus voi mie aceasta?”, a întrebat bătrânul. „Aşa a rânduit Dumnezeu”, au spus ei, „ca om pe om să se îndrepte”.

Ferestrele omului către lumea văzută şi către cea gândită sunt simţurile sufleteşti (mintea, cugetarea, părerea, închipuirea şi simţirea) şi simţurile trupeşti (văzul, auzul, gustul, mirosul, pipăitul). Prin toate acestea pătrunde în suflet înşelarea. Prin dumnezeiasca iconomie, Predania Bisericii a învistierit în învăţăturile sale dogmele cele mântuitoare, aşa încât cei ce vor să se mântuiască să primească prin credinţă din vistieria Predaniei învăţătura descoperită nevoitorilor ce au dobândit de sus cunoştinţa.

Numai această cunoştinţă a Adevărului (harul) împreunată Sfintelor Taine ale lui Hristos Adevărul dăruieşte omului Viaţa cea adevărată, Viaţa cea neînşelată.

Omul de azi, ajuns pe culmile rătăcirii şi înşelării, a început să fie părtaş, în nepurtarea lui de grijă lui duhovnicească, uneia din cele mai cumplite întunecări a neamului omenesc, erezia infailibilităţii. Ce susţine ea? Că un om (la început papa de la Roma, iar mai apoi din ce în ce mai mult fiecare din noi) nu poate greşi.

Ce este această erezie? Vârful trufiei neamului omenesc, vârful îndrăcirii minţii omului. Şi întrucât pe verhovnicul lumii eretice contemporane, papa, lumea îl numeşte „Sfântul Părinte”, hrănindu-i neîncetat trufia minţii, de aici începem şi noi să ne raportăm la Sfinţii Părinţi ai Bisericii lui Hristos precum ereticii apuseni la actualul papă. Şi adăugând la rătăcirea minţii noastre un cuvânt al Sfintei Predanii, că orice cuvânt al Sfinţilor Părinţi are putere canonică, suntem gata să ascultăm fără dreaptă măsură orice ni s-ar zice de către vreun cleric. Şi de aici

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

repede cădem în rătăcirea de a ne lăsa, noi, orbii, călăuziţi de orbi.

Dar nu despre aceasta să vorbim, ci despre părinţii cei îmbunătăţiţi ai vremii noastre, faţă de care facem greşeala de a-i socoti infailibili. Acest cuget satanic ne depărtează de Hristos cu toată dragostea ce ne-ar purta-o ei înaintea lui Dumnezeu. Suntem datori să le urmăm cuvintele şi sfaturile cu toată fiinţa atâta vreme cât ele nu se depărtează de Predania Bisericii; dar pentru asta suntem şi noi datori să cunoaştem această Predanie.

Neştiinţa nu este o faptă bună, ci un păcat. Cu adevărat, pentru ascultarea noastră plină de dragoste, de multe ori Dumnezeu îndreptează greşelile celor ce ne povăţuiesc, dar nu se mai întâmpla aceeaşi atunci când ei se îndepărtează de la învăţătura Bisericii. Căci atunci ne lăsăm şi pe noi rătăciţi şi suntem de două ori vinovaţi: întâi pentru că ne-am călcat conştiinţa în picioare când ne strigă să cugetăm cu cugetul Bisericii, nu cu al nostru, nici cu al povăţuitorului nostru, şi al doilea pentru că nu i-am spus adevărul, în frica Domnului, celui ce ne abătea de la Adevăr.

Erezia infailibilităţii ne îndeamnă să nu-I mai urmăm Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, ci celui pe care mintea noastră îl proclamă „Sfântul Părinte”. Amar, amar, şi iarăşi vai!, celor ce şi-au proclamat astfel de „Sfinţi Părinţi” mai ales din cei ce confundă astăzi Biserica lui Hristos cu partidul unic la putere, căci s-au făcut de bună voie vase ale pierzaniei. „Mi-e prieten Platon”, spunea un înţelept din vechime, „dar mai prieten adevărul”.

Din păcate, cultul sfinţeniei fabricate peste noapte şi trâmbiţată prin reclame a ajuns astăzi să înlocuiască adevărata sfinţenie. Şi, cu toate că Psalmistul spune „Nu vă nădăjduiţi spre boieri, spre fiii oamenilor, întru carii nu este mântuire” (Ps. 145, 29), noi procedăm cu totul invers. Nu trebuie să acordăm încredere absolută oamenilor pentru mântuirea noastră, oricare ar fi rangul lor. Fiinţă umană este schimbătoare. Astăzi ei sunt sfinţi, mâine apostaţi. Astăzi păcătoşi, mâine drepţi. Trebuie să avem nădejde nestrămutată şi nelimitată doar în Dumnezeu, şi în El să punem nădejdea mântuirii: „Fericit este căruia Dumnezeul lui Iacov este ajutorul lui, nădejdea lui spre Domnul Dumnezeul lui ” (Ps. 145, 5).

14

Războiul trecerii prin vămi împotriva începătoriilor, şi a domniilor, şi a stăpânitorilor Pentru cea care pleacă va începe îndată războiul întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutrecerii prin vămi. Acolo are nevoie de ajutor! Rămâi tăţii întru cele cereşti” (Efeseni 6, 12). întru această cugetare şi o vei auzi strigându-ţi: Ajutor!

Făcându-ne cunoscute cele ce se întâmplă în ceasul Acolo trebuie să-ţi îndrepţi toată atenţia şi toată iubirea morţii, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „În ceasul pentru ea. Cred că va fi cea mai adevărată mărturisire de acela vom avea nevoie de multe rugăciuni, de multe dragoste dacă, din clipa ieşirii sufletului ei, vei lăsa în ajutoare, de multe fapte bune, de mare mijlocire de la înseama altora grija pentru trupul ei mort, vei merge într- geri, în călătoria prin sălaşurile văzduhului. Dacă atunci un loc unde să poţi fi singur, să te adânceşti în rugăciune când călătorim într-o ţară străină sau într-un oraş necupentru ea, în noua ei stare şi cu nevoile ei neaşteptate. noscut, avem nevoie de o călăuză, cu atât mai mult avem Pornind aşa, să strigi neîncetat către Dumnezeu să o nevoie de călăuze şi ajutoare care să ne îndrume în ceaajute, vreme de şase săptămâni, şi cu adevărat, chiar şi laltă lume, nevăzută, printre stăpâniile şi puterile şi stămai mult decât atât. În istorisirea Teodorei, vistieria din pânitorii lumii, din sălaşurile văzduhului, care sunt numiţi care au luat îngerii pentru a-i îndepărta pe vameşi, a fost prigonitori şi strângători de dajdii şi vameşi.” agonisirea de rugăciuni a bătrânului ei. Rugăciunile tale Sfântul Isaia Pustnicul, un Părinte al Filocaliei din vor fi la fel. Nu uita să faci aşa. Aceasta este dragostea! secolul al VI-lea, ne învaţă că noi creştinii trebuie „zilnic Sfântul Teofan Zăvorâtul – „Către fratele femeii care era pe moarte” să avem moartea înaintea ochilor şi să purtăm de grijă cum vom săvârşi ieşirea din trup şi cum vom trece de duÎnvăţătura despre vămi este învăţătura Bisericii. Nu hurile cele rele, care ne vor întâmpina în văzduh” (Omilia există nici o îndoială că Sfântul Apostol Pavel vorbeşte des- 5, 22). „Când sufletul iese din trup, îngerii îl însoţesc; însă pre ele atunci când zice despre creştini, că ei trebuie să ia puterile întunericului ies în întâmpinarea lui, dorind să-l parte la războiul cu duhurile răutăţii din văzduhuri (Efe- oprească şi să-l cerceteze, ca să vadă dacă ar putea găsi seni 6, 12). Găsim această învăţătură în întreaga Predanie a în acel suflet ceva asemenea lor” (Omilia 17).

Bisericii din primele veacuri şi în rugăciunile bisericeşti.

Sfântul Isihie, preot din Ierusalim (secolul al V-lea), Sfântul Atanasie cel Mare scrie cum, odată, la apro- ne învaţă: „Ceasul morţii ne va afla, acesta va veni, şi va pierea ceasului al nouălea, după ce fi cu neputinţă să scăpăm de moarte.

Sfântul Antonie a început să se roage O, numai dacă stăpânul lumii şi al înainte de a mânca, a fost numaivăzduhului care trebuie să ne întâmdecât răpit de Duhul, şi ridicat de pine la ceasul acela, ne-ar putea soîngeri la cer. Dracii văzduhului s-au coti nedreptăţile noastre mici şi neînîmpotrivit urcuşului lui; îngerii, opusemnate, şi de nu ne-ar putea osândi nându-se, au cerut să le facă cunoscu dreptate!” cute pricinile împotrivirii lor, căci Sfântul Grigorie Dialogul († 604), Sfântul Antonie nu avea nici un păîn omiliile sale la Evanghelie, scrie: cat. Dracii s-au străduit să facă cu„Omul trebuie să cugete adânc la cât noscute păcatele săvârşite de el chiar de înfricoşător va fi pentru noi ceasul de la naştere; dar îngerii au închis morţii, ce chinuire cumplită va răbda gurile defăimătorilor, spunându-le că sufletul la vremea aceea, ce aducere nu trebuie să numere păcatele de la aminte a tuturor păcatelor, ce uitare a naştere, care fuseseră deja şterse prin fericirii trecute, ce frică şi ce teamă Darul lui Hristos; ci să spună ei de Judecată. În ceasul acela, duhudacă cunosc vreunul - păcatele pe rile cele rele vor cerceta faptele sucare le-a săvârşit el după ce a intrat fletului care pleacă. În ceasul acela, în monahism şi si-a închinat viaţa lui duhurile vor înfăţişa priveliştile păcaDumnezeu. telor spre care l-au împins aceia (diaÎn osândirile pe care le-au făcut, volii) pentru a-l trage pe el la îmdracii au rostit multe minciuni neru- Scara dumnezeiescului urcuş (icoană din sec. preună chinuire cu ei. Dar de ce vorşinate; dar, fiindcă defăimătorilor le-a bim numai de sufletul păcătos, când 12, Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai). lipsit temeiul, înaintea lui Antonie s-a Diavolii stau la vămile de judecată şi îi trag în duhurile vin în aceeaşi măsură şi la deschis cale liberă. Îndată ce şi-a ve- iad pe cei păcătoşi, iar sufletele celor drepţi muribunzii cei aleşi, şi caută în ei sunt întâmpinate sus de Hristos. nit în sine, a văzut că se afla în acepăcate asemenea cu ale lor, dacă au laşi loc unde stătuse pentru rugăciune. Uitând de mâncare, izbutit să-i ispitească?” a petrecut întreaga noapte în lacrimi şi suspine, cugetând Sfântul Efrem Sirul († 373 ) înfăţişează ceasul morţii la mulţimea de vrăjmaşi ai omului, la războiul împotriva şi judecata în chipul acesta: „Când vin duhurile cele înfriunei oşti ca aceea, la greutatea drumului prin văzduh, coşătoare, când puterile cele dumnezeieşti poruncesc sucătre rai, şi la cuvintele Apostolului care zice: „Căci nu fletului să iasă din trup, când acelea ne îndepărtează cu este nouă lupta împotriva trupului şi a sângelui, ci sila şi ne duc la locul de judecată cu neputinţă de ocolit -

15

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

văzându-i în ceasul acela, sărmanul om... se cutremură cu totul ca din pricina unui cutremur... puterile cereşti, luând sufletul, porneşte urcuşul prin văzduh, unde stau căpeteniile, puterile şi stăpâniile lumii. Aceştia sunt osânditorii noştri, vameşii înspăimântători, registratorii, toţi aceştia întâlnesc sufletul în calea lor, iau zapisul la socoteală, îl cercetează, numără păcatele şi datoriile acestui om - păcatele tinereţii şi ale vârstei celei adunate cu anii, cele de voie şi cele fără de voie, săvârşite cu fapta, cuvântul sau cu gândul. Mare este teama aici, mare este cutremurul sărmanului suflet, de nepovestit este ruşinea pe care o rabdă în ceasul acela de la mulţimea fără de număr de vrăjmaşi care îl împresoară cu mii şi mii, ocărându-l, ca să-i oprească urcuşul către cer, ca să nu se sălăşluiască în lumina celor vii, şi ca să nu intre în Împărăţia vieţii. Dar sfinţii îngeri, luând sufletul, îl duc mai departe. ” Cea mai desăvârşită înfăţişare a învăţăturii despre vămile văzduhului, a Părinţilor Bisericii din primele veacuri, este prezentată în omilia despre ieşirea sufletului din

trup a Sfântul Chiril al Alexandriei († 444) care se află întotdeauna în ediţiile Psaltirii slavone. Printre multe alte lucruri care se află în această omilie, Sfântul Chiril spune: „Ce frică şi cutremur te aşteaptă, o, suflete, în ziua morţii!

Vei vedea draci înfricoşători, fioroşi, nemilostivi şi urâcioşi, ca întunecoşii etiopieni, stând înaintea ta. Chiar numai priveliştea lor este mai rea decât orice chinuire.

Văzându-i, sufletul se tulbură, se nelinişteşte, caută să se ascundă, se grăbeşte către îngerii lui Dumnezeu. Sfinţii îngeri iau sufletul; trecând împreună cu ei prin văzduh, sufletul se ridică, şi ajunge la vămile care păzesc drumul de la pământ la cer, care opresc sufletul, împiedicându-i suişul la cer. Fiecare vamă cercetează păcatele de care răspunde; fiecare păcat, fiecare patimă îşi are vameşii şi socotitorii săi. ”

Mărturii din vremuri de prigoană

Minuni şi întâmplări din viaţa Sfântului Glicherie, istorisite de cei ce l-au cunoscut (II) III. Legătura sufletească a creştinilor în timpul prigoanei

"Când Sfântul Glicherie se deplasa la biserici pentru diferite slujbe, creştinii din toate părţile se adunau în jurul lui, ca oile în jurul păstorului; în primul rând pentru că erau dornici a asculta cuvântul Domnului, şi în al doilea rând, pentru a-l păzi de autorităţi.

Să ascultăm acum un şir de întâmplări petrecute în acele timpuri, văzute de tata (Gheorghe Păstrăvanu), pe când Sfântul a mers la biserica din Boroaia-Nemţeni, pentru a face Priveghere noaptea spre ziua Sfântului Dimitrie, care era hramul bisericii. Mulţimea era adunată, biserica era arhiplină de bărbaţi, femei şi copii. A sosit şi preotul, care a intrat grăbit în sfântul altar, pentru a începe slujba. Însă vestea a ajuns şi la miliţie. Nu bine începu slujba, că agenţii au apărut şi ei, în număr de şapte, cu puştile la spate şi bâte în mâini, în curtea bisericii. Întâmplarea a făcut ca preşedintele bisericii să fie chiar un fost poliţai de acolo din sat, acum pensionar, care cunoscând politica lor, a mai zăbovit vorbind cu dânşii, până când epitropul bisericii l-a scos pe Sfântul Glicherie pe uşa de la veşmântărie, şi l-a trecut prin grădina lui Neculai Chirilă, îndreptându-l spre o cărare către Ulia.

Bisericile, în timpul slujbelor, erau păzite de câte trei sau patru oameni. În partea de răsărit păzea chiar bunicul, care văzând cele petrecute, s-a dus repede în biserică şi l-a scos afară pe fiu-său, adică pe tata, care atunci era un băieţandru de 20 de ani şi i-a povestit totul despre Sfântul Glicherie. Apoi i-a poruncit să fugă într-un suflet, să îl ajungă, să schimbe haina cu el, să meargă apoi în urma lui, pentru a şti unde merge, ca pe viitor creştinii să aibă de unde să îl ia.

La biserică a rămas în urmă zarvă mare. Poliţaii au început a-l căuta pe preot prin sfântul altar, prin biserică, printre oameni, despărţind mulţimea cu patul armei. Toţi creştinii intraseră în panică, femeile ţipau, copiii plângeau. Afară era întuneric şi cam frig, ca pe la sfârşitul lui octombrie. Nu ştiau săracii de ei încotro să apuce, de frică. Câtă scârbă şi câtă jale la bieţii creştini, care au fost alungaţi de poliţai, plecând fără a se împărtăşi de sfânta priveghere şi de sfânta liturghie. Poliţaii însă scrâşPărintele NECTARIE PĂSTRĂVANU, neau din dinţi, că nu au găsit preotul ca să îl aresteze. Când Sfântul Glivieţuitor în obştea Mănăstirii Slătioara, ucenic al cherie a ieşit de printre casele din Nemţeni, l-a ajuns şi tata, strigându-l Sfântului Glicherie şi martor al nenumăratelor încet. Sfântul a stat pe loc, a întrebat ce s-a mai petrecut pe urmă, au sale minuni. schimbat hainele că se temeau că nu cumva la Târzia să fie alţi poliţai şi TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

16

să nu îl cunoască pe preot.

Tata mergea în urma lui ca la 10-12 m, pe şosea până la Târzia. Nu s-au întâlnit cu nimeni. De aici, au urcat pe coasta Târziei, apoi pe izlazul satului Poiana. Întunericul acoperea totul. Nu se mai vedea nimic înainte. Atunci, Sfântul Glicherie a îngenuncheat, a ridicat mâinile spre cer şi în gând sigur a înălţat o rugăciune, apoi s-a depărtat puţin de mine şi deodată am văzut că lângă dânsul se afla un bărbat îmbrăcat în alb, încins la mijloc şi desculţ, care producea în jurul lui lumină şi Sfântul vorbea cu el în şoaptă.

De spaimă şi de bucurie eu mergeam în urma lor - spunea tata, mulţumind lui Dumnezeu că cunoşteam tot pe unde ne aflăm.

După câţiva ani, când din pronia lui Dumnezeu, bunicul a ajuns să plece la Mănăstirea Slătioara şi să fie ucenicul Sfântului Glicherie, a aflat de la Sfântul că acel bărbat a fost îngerul său păzitor, care i-a condus până la Oglinzi, la pădurarul bătrân cu numele Gomoană. Acesta a ieşit înaintea Sfântului tot prin lucrare dumnezeiască, căci mersese îngerul în chipul unui vecin la el şi îi vestise să iasă până la marginea pădurii, să îl întâmpine pe Sfântul

Glicherie şi să îl ducă la casa lui.

Bătrânul a ieşit înainte cu o lumânare aprinsă în mână, şi după ce i s-a închinat cu plecăciune, au intrat în casă. Pădurarul acesta tocmai îşi făcea Utrenia şi era cu cititul chiar pe unde rămăsese şi Sfântul Glicherie la biserică, înainte de a fugi de frica poliţailor. Au continuat citirea până la sfârşit, apoi au povestit şi moşului cele întâmplate la Nemţeni. Oaspeţii au dormit apoi aici liniştiţi până la ziuă, când moşul Gomoană l-a condus pe tată până în deal, la Brusturi, după care a mers singur până acasă la Poiana.

Sfântul Glicherie a stat aici o jumătate de an, la acest pădurar, pentru că era linişte din partea autorităţilor. Numai creştinii care cum tot aflau despre el unde este, veneau din toate părţile noaptea pentru diferite servicii. Aici se putea ruga în pace. Nu a putut sta prea mult ascuns, pentru că creştinii îl solicitau şi la biserici, pentru Sfânta Liturghie.”

Graiul vechilor cazanii (IV)

Datoria preotului către limba bisericească O comoară veche

Multe lucruri se prefac în alcătuirea vieţii popoarelor. Aceasta este în firea lucrurilor, fiindcă viaţa nu stă pe loc. Sunt însă prefaceri şi prefaceri. Unele sunt prefacerile care se petrec de la sine, pricinuite de mersul orb al puterilor firii, în care omul nu are nici un amestec, iar altele sunt prefaceri în care intră voinţa omului. Pe unele din ele, voinţa lui le poate mânui, într-o măsură oarecare. În ţara noastră, prefacerile din sânul vieţii neamului au pornit-o cu un pas mai iute decât în viaţa altor popoare.

Deşi, de obicei, popoarele sunt păstrătoare ale trecutului, totuşi, pe negândite, ele primesc în sânul lor prefaceri, de care fruntaşii lor îşi dau seamă abia mai târziu.

Odată se trezesc că multe nu mai sunt cum erau acum o sută sau numai câteva zeci de ani.

Dacă atingerile dintre neamuri sunt azi mult mai dese ca înainte; dacă ele se împărtăşesc unele de la altele într-o măsură neînchipuit de mare, se înţelege că aceste prefaceri nu se pot înlătura. De la unul la altul, răzbesc nu numai lucruri noi, unelte de folosit la muncă, de care mainainte nu se pomenea, ci şi cugetări şi rânduieli noi, care umplu capetele, pătrund în viaţă şi năzuiesc să schimbe multe din vechile rânduieli şi aşezări.

Cu toate că numim vremea noastră vremea naţionalismului; cu toate că îmboldirea naţională a fost şi este

azi mai puternică decât altădată, fiindcă neamurile îşi dau seama de ele însele, mai bine ca altădată; cu toate că, în clipele de acum, suntem scuturaţi chiar de adevărate friguri naţionale; - totuşi popoarele sorb cu nemiluita unul de la altul şi, vrând-nevrând, gândurile şi rânduielile unora se amestecă cu ale altora. Am zice că, fără voia noastră, multe ziduri de despărţire dintre neamuri sunt doborâte la pământ şi că, peste voinţa cârmuitorilor, ne apropiem şi ne facem mai asemenea unul altuia, ne internaţionalizăm.

Trecutul aduce cu sine şi rânduieli sănătoase şi închegări vrednice din vremuri vechi. Acestea sunt şi ele ameninţate în fiinţa lor, prin şuvoiul de prefaceri care au năpădit peste noi.

Dacă e aşa, nu avem a ne bucura şi, pe cât stă în puterea omenească de a stăvili, se cuvine să luăm cunoştinţă şi să ne dăm seamă că suntem păgubiţi prin ştirbirea unor vechi rânduieli şi a sănătoaselor moşteniri.

Odată ce am înţeles aceasta, să ne silim, din toate puterile, pentru a ne păstra moştenirea. Una din acestea este limba noastră românească, această scumpă moştenire a trecutului! Pe ea trebuia s-o avem mai des înaintea ochilor şi despre ea se cuvine să stăm puţin de vorbă în cele ce urmează.

Biserica şi limba românească Dintre moştenirile trecutului care au suferit la noi grele prefaceri, una este limba noastră românească. Ea a încercat şi încearcă prefaceri care o smulg din vechile ei făgaşuri, îi dau altă înfăţişare şi o fac de nu mai seamănă cu TRADIŢIA ORTODOXĂ

17

Nr. 30, Decembrie 2010

limba care a fost. Se înţelege, nu este vorba de limba de baştină, aceea care, fără schimbare, se află şi azi în vorbirea poporului, ca şi în vremurile lui Mihai Viteazul şi a lui Constantin Brâncoveanu, ci e vorba de limba oraşului, limba scrisă, care este cu mult prefăcută din starea ei de odinioară. În privinţa aceasta, limba românească a suferit zdruncinări mai mari decât limbile altor popoare. Astfel, dacă citeşte cineva limba franceză de acum 300 de ani, limba lui Bossuet, o găseşte la fel cu cea de azi. Ea stă neclintită în alcătuirea ei. Când o citeşti, nu ţi se pare că te întâlneşti cu o franceză atât de veche.

La fel este cu limba germană ori italiană. Cu limba românească nu mai este aşa. În curgere de o sută de ani, de când noi am intrat sub dogoreala limbii franceze, vorbirea şi scrisul nostru atât s-au adăugat cu aluat străin, atât am primit chipuri de rostire deosebite de cele moştenite şi obişnuite (în funcţie de; or; vis-a-vis; paralel cu, în loc de alăturea cu; concomitent cu, în loc de o dată cu), încât limba noastră de azi nici pe departe nu mai seamănă cu limba care a fost. Dacă înaintaşii noştri s-ar scula din morminte, nu ne-ar mai înţelege. Nu mai avem acelaşi fir al limbii.

Dar ce zic de înaintaşii noştri?

Chiar românii de azi nu ne mai pot înţelege cu limba folosită azi în vorba şi în scrisul oraşelor. De neam duce cu ea la românii de peste Nistru, nu ne-am mai putea înţelege. De ne-ar auzi spunând: „nu parvin să mă acomodez cu transformările contemporane”, fără îndoială că s-ar uita lung la noi. Li s-ar părea că vorbim altă limbă.

De fapt, şi este alta. Avem o limbă străină. Nu mai este vechea limbă românească. Aceasta însă trăieşte încă, şi noi nu încetăm a o înţelege, când ne-o vorbeşte cineva. O găsim în graiul ţăranilor şi în vechile cazanii, adică în scrisul Bisericii.

Când cineva scoate la iveală limba care a fost, o înţelegem, dar nu ne mai înţeleg pe noi cei ce au vorbit-o odinioară sau cei ce o vorbesc încă la ţară. Astfel, când deschidem predicile lui Antim Ivireanul, de acum 200 de ani, care se rosteau în Bucureşti, descoperim în ele tot vorbirea de azi. Limba este aceeaşi. Doar câteva cuvinte sună la ureche mai deosebit. Deci, de atunci până acum, limba de baştină nu s-a schimbat. Schimbarea însă îndată îţi sare în ochi în limba oraşelor. Aici este marea plesnire între limba care a fost şi cea care este. Prin aceasta noi am făcut o ruptură în sânul limbii româneşti. Peste vechea moştenire noi am pus o limbă franţuzită, care nici pe departe nu se mai potriveşte cu limba care a fost. Ne putem da seamă de aceasta, ne putem chiar şi întrista, ca pentru pierderea unui însemnat bun al trecutului. Dar nu mai este nimic de făcut.

Viaţa, în prefacerile ei, are nevoie de marfă nouă şi în chipul de a-şi rosti cugetările. Îi trebuiesc mijloace proaspete de a-şi mărturisi gândurile care o frământă, a-şi împlămădi socotelile despre rânduielile nouă pe care le are de împlinit. Acestor nevoi deosebite, ea nu le mai poate face TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

faţă cu „limba vechilor cazanii” ori cu cea „pe care o grăiesc şi cântă, pe la vatra lor, ţăranii.” Aceasta poate fi azi o frumoasă gâdilire a auzurilor noastre, dar nu mai poate fi unealtă de folosit în vorbirea noastră cea adăugată cu atâta aluat al vremurilor noastre. La o viaţă nouă, la stări cum n-am mai avut, la rânduieli care nu s-au mai pomenit, ne trebuie şi o limbă nouă. Cum am să le zic constituţiei, parlamentului, deputaţilor, senatorilor, proiectelor de legi şi atâtor altor noutăţi, pe care vremea voievozilor nu le-a pomenit?

444454444

Fără îndoială, într-o măsură oarecare, lucrurile sunt aşa. Cugetarea nouă, lucrul nou, rânduiala nouă cer şi cuvinte noi. Dar oare pentru toate acestea nu puteam găsi nimic în sânul limbii româneşti de baştină? Noi aici însă nu ne-am luat sarcina de a cerceta îndreptăţirea sau neîndreptăţirea acestui soi de prefaceri, ci numai a căuta să vedem ce are de făcut Biserica în faţa lor; dacă ea poate vedea în aceasta o stare unde are un cuvânt de spus, o greutate de dezlegat. Aici vom spune numai că limba trecută prin grele prefaceri, în vorbirea şi scrisul oraşelor noastre, de la o vreme vine şi ameninţă limba „pe care o grăiesc şi cântă pe la vatra lor ţăranii”, cum şi însăşi limba Bisericii. Atât sătenii, cât şi slujitorii Bisericii, se iau după limba franţuzită de la oraş şi părăsesc moştenirea scumpă a trecutului.

Dacă săteanului nu-i poţi cere socoteală şi mai greu îl poţi îndruma, fiindcă el este dus la vale de şuvoiul vieţii şi începe a-şi preface şi el limba după cea a boierilor de la oraş, - preotul însă e om cu carte. Cu el putem sta de vorbă altfel. Pe el îl putem face să înţeleagă mai bine darul frumos pe care Biserica îl are în limba cu care ea a lucrat până acum în sânul neamului. De aceea, este o întrebare foarte sănătoasă şi la locul ei a sta de vorbă azi despre limba Bisericii. Preotul, având a apăra neamul de multe furişări străine în sânul lui, trebuie să-şi dea seamă de unele ca acestea şi deci să privească drept sarcină a lui şi pe cea privitoare la limba vechilor cazanii.

Preotul – apărător al limbii naţionale Se cuvine ca preotul să fie apărătorul vieţii naţionale, în toate îndeletnicirile vieţii unde ea iese la iveală, şi cu atât mai mult trebuie să fie apărătorul cel mai chemat al limbii Româneşti. În adevăr, limba aceasta este un legământ sufletesc între noi. Este şi ea o moştenire a trecutului şi un bun al neamului. Printr-însa, cei ce suntem ne împărtăşim de la cei ce au fost. Prin ea ne spunem ce bate în inimile noastre. Când putem să ne spunem un gând, înveşmântat într-un grai al vechimii, el este mai gustat şi are mai mult farmec. Când ai zis: „se potriveşte ca nuca-n perete,” cugetarea răsună mult mai viu decât dacă ai spune: „una cu alta nu concordă deloc.” Tot aşa, când ai spune: „nu trebuie să lucrezi de capul tău” e mai viu decât dacă spui: „nu se cuvine să procedezi arbitrar.” Da, limba

18

românească este legată de sufletul nostru din însăşi co- ţuzite. Atunci el va fi cunoscut şi preţuit ca un martor şi pilăria noastră. Din pricina aceasta, vorbirea în graiurile ei paznic al vieţii care a fost şi din care am ajuns cu limba aceasta până în ziua de astăzi. este mai adâncă decât toate Oare este puţin lucru a năcataplasmele şi plasturile din alte zui spre asemenea cinste? Nu, limbi pe care le-am aşterne pesdar, peste lauda oamenilor, nete vorbirea noastră din vechime. am încărca de vrednicia de a nu Dar asta cine trebuie s-o lăsa să se piardă bunuri scumsimtă mai mult? Mai întâi preope, de care nu toţi îşi dau seatul, pentru că el este cel ce, în ma. Pentru aceasta însă trebuie toate slujbele sale, trebuie să să muncim. Să facem însă amânuiască vechea limbă româceasta cu plăcere şi vom avea nească. În adevăr, noi în Bisemulţămirea că am slujit neamul rică avem limba sutelor de ani în trăsături alese ale lui, pe care trecuţi, astfel că într-însa găsim datori suntem să nu le lăsăm să vechea silinţă de a spune pe se piardă. Să nu se socotească româneşte cugetările mari şi acestea drept simţiri de inimă sfinte care au fost propovăduite Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (1521), cel între noi. De aceea, preotul tre- mai vechi document păstrat scris în limba română. Ea a stingheră, care nu păşeşte alăturea cu mersul firesc al mulbuie să simtă mai înainte decât fost descoperită în 1894 în Arhivele Naţionale ale judeţului Braşov, unde se păstrează şi astăzi. ţimii. Nu; şi în alte Biserici au alţii această dulceaţă a limbii româneşti şi el cel dintâi să se neliniştească dacă vede că răsărit gânduri la fel, tocmai pentru că ea este străjera firească a bunurilor unui neam, a tot ce are mai curat în bat vânturi pentru părăsirea ei. În limba cărţilor bisericeşti, noi avem o comoară pe sânul lui.

Aşa a luptat, în Biserica lui, Mitropolitul Filaret al care trebuie s-o preţuim şi din care să ne îmboldim. Oricât se va spune că e plină de slavonisme, să ne gândim că în Moscovei. Acest mare bărbat al Bisericii Ruseşti, cunoscut ea avem aşternute cele dintâi silinţe de a da cugetările creş- prin multe lucrări ale lui, a avut şi această trăsătură. A tineşti în graiul poporului. Aceasta nu a fost lucru uşor, căutat să folosească în predicile lui limba rusească cea mai însă limba aceasta este firul care trece prin noi toţi şi ne curată şi mai deplin slavonească. A muncit pentru aface de ne simţim una. Limba aceasta însă este mai întâi ceasta, răscolind vechile scrieri de limbă slavonă în care în mâna preoţilor, fiindcă ei o folosesc mai des. S-ar putea găsea limba neaoşă a neamului. La lucru, deci, pe calea ca tocmai ei s-o lase în paragină, să nu simtă pentru ea, să aceasta, şi vom fi dobândit păstrarea unui bun al neamului, se dea după limba altora? Dimpotrivă, ei se cuvine să iar tagmei noastre îi vom fi adus o aleasă cinste! târască pe alţii spre vechea limbă românească.

Fragmente din lucrarea arhim. Iuliu Scriban, publicat la Editura Dacă nu izbutesc în aceasta, măcar una se va putea: Revistei Teologice, Sibiu, 1938 De câte ori preotul va deschide gura, din buzele lui să se audă un grai cum nu se mai aude de la altul. Să se simtă că preotul nu s-a molipsit de loc de boala vorbirii fran-

Despre lume şi lepădarea de lume Sfântul Serghie Meciov

Prin gura Evangheliei şi a Sfinţilor Părinţi, creştinismul spune că pentru a atinge desăvârşirea este neapărată nevoie să ne lepădăm de lume. Dar ce înseamnă să ne lepădăm de lume? Hristos a zis: „Împărăţia Mea nu este din această lume” (Ioan 18, 36). „Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea vă urăşte pe voi lumea” (Ioan 15, 19).

Ce înseamnă asta?

Problema este următoarea: Cuvântul „lume” are în experienţa creştină mai multe înţelesuri. Primul dintre ele este acela de lume ca zidire a lui Dumnezeu, univers aşa cum a ieşit el din mâinile Făcătorului. Această lume e minunată, în el toate sunt bune (Fac. 1, 31), Însuşi Ziditorul o admiră. A respinge această fire a zidirii, această creaţie a lui Dumnezeu este un lucru împotriva firii şi o nebunie şi nu la asta ne cheamă Hristos, nu la asta ne cheamă Sfinţii Părinţi, care Îl urmează. Cuvântul „lume” mai înseamnă şi „păcat”: tocmai această lume, lumea ca păcat, ca vătămare, ca pervertire a firii, ca „nefiresc” - tocmai această lume nu este de la Tatăl, tocmai această lume se luptă cu Dumnezeu şi tocmai de ea trebuie să fugim.

Lumea în care trăim a fost cândva minunată, prea plină de frumuseţe - dar omul, păcătuind, a făcut să intre în ea păcatul său şi acum frumuseţea cea dintâi e peste tot spurcată de pecetea păcatului, firescul dumnezeiesc e peste tot amestecat aici cu nefirescul diavolesc. Trăind în această lume, suntem datori să ne amintim cuvintele Domnului, Care a zis că noi nu suntem din această lume, suntem datori să ne amintim că creştinismul este luptă pentru împărăţia Cerurilor cu împărăţia diavolului, luptă cu lumea. La botez, asupra fiecăruia dintre noi a fost citită rugăciunea prin care Biserica, prin gura preotului, a cerut pentru noi de la Domnul har „ca să fugim de deşertăciunea lumească”, adică pentru a ne lupta cu păcatul, cu pervertirea firii.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

19

Nr. 30, Decembrie 2010

Dar cum să ne luptăm cu lumea, cum să fugim de ea?

Mulţi dintre cei ce vor să se mântuiască fug în mănăstire, iar după aceea în pustie, în deplină însingurare.

Dacă ai fugit de viaţa lumească nu înseamnă numaidecât că ai fugit de păcat, care pretutindeni se poate sălăşlui în sufletul omului. Poţi să fugi în pustie, dar să nu fugi în acelaşi timp şi de lume - în schimb, poţi fugi de „lume” rămânând în lume. După spusele lui Antonie cel Mare, care a ieşit el însuşi din pustie în lume, adevăraţii creştini se folosesc de lume, dar cât priveşte omul lor cel lăuntric ei stau de vorbă cu Dumnezeu, nu cu lumea. Trăieşte, zice el, ca şi cum nu ai fi în lume şi vei afla odihnă. Sfinţii nu văd lucrurile păcătoase ale oamenilor lumeşti întrucât le lipseşte simţul trebuincios pentru asta, iar oamenii lumeşti nu văd faptele bune ale sfinţilor din aceeaşi pricină.

Lepădarea de lume nu stă în a fugi de această lume nu ştiu unde, ci în a o vedea altfel. Adevărata lepădare de lume înseamnă a omorî înlăuntrul tău trăirea cu simţurile împătimite a răului, a păcatului care este amestecat în lume cu binele şi a fi în stare să primeşti numai binele. Trebuie să începi a te lupta cu lumea, cu patimile, în propriul tău suflet, curăţind şi sfinţind prin aceasta lumea în care trăieşti. Curăţia sufletelor de sfinţi domolea animalele sălbatice, făcându-le blânde şi supuse. Ursul nu se temea şi nu se atingea nici de Cuviosul Serghie de Radonej, nici de Cuviosul Serafim din Sarov în însingurarea în care trăiau aceştia, ci primea hrană din mâinile lor.

Lumea cu care trebuie să ne luptăm noi înseamnă diavolul, adică vrăjmaşul mântuirii noastre, de care ne-am lepădat încă de la botez. Prin asta, se cheamă că am urât lumea. Nu putem fi în acelaşi timp fii ai diavolului şi fii ai lui Dumnezeu, nu putem sluji în acelaşi timp diavolului şi lui Dumnezeu; ca atare, să omorâm în noi înşine tot ce este lumesc. Trebuie să fim morţi faţă de lume. Cine nu va urî sufletul său, adică tot ce este lumesc în el, acela nu poate să meargă în urma lui Hristos. Luptă-te cu lumea şi aminteşte-ţi că ea te biruie tocmai prin sufletul tău. Pe aceeaşi cale au mers toţi marii sfinţi ai lui Dumnezeu, pe aceeaşi cale trebuie să mergem şi noi, dacă dorim să fim creştini. Deosebirea dintre nevoitori stă numai în treapta intensităţii luptei.

Această luptă este cu putinţă întotdeauna şi în orice condiţii. Ce-i drept, într-o anumită măsură monahii sunt puşi în condiţii mai bune, mai lesnicioase pentru lupta cu lumea. „Lumea” există însă şi în mănăstire - ea îl însoţeşte în pustia cea mai îndepărtată pe cel ce nu şi-a curăţit sufletul; greutăţi şi ispite sunt peste tot.

Nu înseamnă că toţi cei ce vor să se mântuiască trebuie să fugă în mod exterior de lume. Nu. În lupta cu lumea totul este individual. Fiecare are calea sa, modul TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

său de a se apropia de Hristos. Nu pot fi băgaţi toţi oamenii în acelaşi cadru. Există oameni care nu au deloc ce căuta în mănăstire. Trebuie doar să ne aducem aminte întotdeauna de faptul că am făcut legământ să ne luptăm cu lumea şi cu stăpânitorul acestui veac şi că această luptă are loc în sufletul nostru, nu în afara noastră. După cuvântul Apostolului, ne putem folosi de toate, însă că şi cum nu ne-am folosi (I Cor. 7, 31). Fiecare are în această privinţă calea sa.

Să luăm, de pildă, atitudinea Bisericii faţă de ştiinţă.

Ce spune aici experienţa Sfinţilor Părinţi? Vedem că unii dintre nevoitori fugeau de condiţiile vieţii lumeşti, fugeau de cultura ei, pentru că aveau neapărată nevoie să facă asta. Aşa a făcut Arsenie cel Mare, unul dintre cei mai culţi oameni ai vremii sale. Dar, pe de altă parte, ştim că marii Ierarhi - Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur au studiat înţelepciunea elină. Avva Dorothei se ocupa cu medicina, mulţi călugări aveau ascultări în lume, iar unul dintre Sfinţii Părinţi chiar spune că numai leneşii resping ştiinţa. Aşadar, cel ce vrea să agonisească înţelepciunea duhovnicească nu este nicidecum dator să o refuze pe cea lumească. Toată problema constă în ceea ce luăm din aceasta.

Trebuie să vedem şi să găsim în toate firescul, „să culegem flori de peste tot”, cum zice Sfântul Vasilie cel Mare, „fugind de tot ce este nefiresc”. Există ceva dumnezeiesc şi în înţelepciunea elină şi tocmai asta au cules din ea cei trei dascăli ai lumii şi ierarhi.

Dar în privinţa a tot ce ne oferă viaţa lumească, în privinţa oricărui fenomen cultural trebuie să ne punem înainte de toate întrebările: „Cât dumnezeiesc este aici?

Este nevoie - şi, ca atare, avem voie – să ne apropiem de fenomenul acesta?” Citind un oarecare scriitor sau privind un oarecare tablou, trebuie neapărat să ne cercetăm sufletul şi să vedem cum acţionează asupra lui ceea ce receptăm, dacă aceasta îl înalţă şi îl curăţeşte sau reprezintă pentru el o sminteală.

Aşadar, lupta cu lumea este o luptă nu împotriva firii, ci pentru fire. Dar cum să ne dăm seama ce este firesc şi ce este nefiresc, împotriva firii? Fiind orb aşa cum suntem noi, al căror suflet este plin de păcat, poţi să nu vezi diavolescul şi să nu afli dumnezeiescul. Şi atunci, pentru a vedea avem neapărată nevoie de experienţa Sfinţilor Părinţi.

20

Pravila de rugăciune

În ceasurile în care lumea oarbă petrece în veselii zgo-

motoase şi nebuneşti, robii lui Hristos plâng în liniştea chiliilor, revărsându-şi rugăciunile pline de osârdie înaintea Domnului. Fiii lumii, după ce îşi petrec noaptea într-o nebunească priveghere, întâmpină ziua următoare cu duhul întunecat şi scârbit, iar robii lui Dumnezeu întâmpină acea zi cu veselie şi cu duh îmbărbătat, stăpâniţi de conştiinţă şi de simţirea unei neobişnuite capacităţi pentru cugetarea de Dumnezeu şi pentru a reîmprospăta lucrurile bune, întrucât noaptea care a trecut ei au petrecut-o cu nevoinţa rugăciunilor. Domnul, în timpul rugăciunilor Sale, a îngenunchiat, deci nici tu creştine nu trebuie să neglijezi îngenuncherile, dacă ai puteri suficiente pentru a le săvârşi. Prin plecarea noastră cu faţa la pământ, după lămurirea Sfinţilor Părinţi, se închipuie căderea noastră iar prin ridicarea de la pământ, Răscumpărarea noastră. Înainte de a începe pravila de seară, este deosebit de folositor să facem un număr de metanii, după putere; căci în urma lor trupul ţi se va încălzi, iar inima va primi un simţământ de tristeţe binecuvântată, iar prin una şi prin cealaltă se va pregăti o citire plină de osârdie şi de luare aminte a pravilei. În vremea săvârşirii pravilei şi a metaniilor nu trebuie să ne grăbim deloc. Atât pravila cât şi închinăciunile trebuie să le săvârşim cât se poate de încet.

E mai bine să citim mai puţine rugăciuni şi să batem mai puţine metanii, pentru luare aminte, decât multe şi fără de luare aminte. Alege-ţi o pravilă corespunzătoare puterilor tale sau cea dată de duhovnic.

Ceea ce a spus Domnul despre Sâmbăta (cum că ea este pentru om, iar nu omul pentru ea), se poate şi trebuie raportat către toate nevoinţele binecuvântate, iar printre ele şi către pravila de rugăciune. Pravila de rugăciune este pentru om, iar nu omul pentru pravilă. Ea trebuie să-l ajute pe om să ajungă la sporirea în cele duhovniceşti, nu să-i servească drept o povară cu neputinţă de purtat, care zdrobeşte puterile trupeşti şi tulbură sufletul. Cu atât mai mult, ea nu trebuie să slujească drept un prilej de mândrie şi de o păgubitoare părere de sine, de pierzătoare osândire şi înjosire a semenilor.

O pravilă de rugăciune aleasă cu chibzuinţă, corespunzătoare puterilor şi felului de viaţă, serveşte drept un mare ajutor pentru cel ce se nevoieşte pentru mântuirea sa.

Săvârşind-o în anumite ceasuri, dobândim o deprindere, o cerinţă firească şi necesară. Cel ce a căpătat aceasta fericită deprindere, de îndată ce se va apropia de obişnuitul loc de săvârşire a pravilei, sufletul i se umple de o dispoziţie

către rugăciune. El n-a început să pronunţe nici un cuvânt din rugăciunile citite de el, iar din inima se şi revarsă umilinţa şi mintea se adânceşte în întregime în cămara dinlăuntru. „Prefer, a spus un oarecare Părinte, o pravilă de scurtă durată dar mereu îndeplinită decât una de lungă durată dar în scurtă vreme părăsită. Iar o astfel de soartă o au întotdeauna pravilele de rugăciune ce nu sunt pe măsură puterilor”. În timpul primului avânt de râvnă şi fierbinţeală, nevoitorul le îndeplineşte un timp oarecare, dar desigur că dând atenţie mai mult cantităţii decât calităţii, mai târziu puterile îi slăbesc din cauza nevoinţelor ce întrec forţele trupeşti, ceea ce îl sileşte să-şi scurteze din ce în ce mai mult pravila. Vai! şi adeseori nevoitorii, rânduindu-şi fără nici o chibzuială o pravilă împovărătoare, trec de la pravila cea atât de grea direct la lepădarea oricărei pravile.

După lepădarea pravilei şi chiar după scurtarea ei, năpădeşte numaidecât asupra nevoitorului o tulburare. Din tulburare, el începe să simtă un dezechilibru sufletesc. Din dezechilibru se naşte trândăvia care, întărindu-se, produce o slăbire şi o ieşire din fire, iar din lucrarea lor, nevoitorul fără judecată începe să se dea în mâinile unei vieţi deşarte şi risipite, căzând cu indiferenţă în cele mai grosolane greşeli. Vai! După ce ţi-ai ales o pravilă de rugăciune pe măsura puterilor şi necesităţilor sufleteşti, luptă-te cu tine să o împlineşti, cu grijă şi fără abatere, căci aceasta este de trebuinţă pentru menţinerea puterilor morale ale sufletului tău. „În ziua Judecăţii Sale, Domnul nu ne va osândi pentru că am lăsat psalmii – zice Sfântul Isaac Sirul – nu pentru că am lăsat rugăciunile, ci pentru că am dat putinţa demonilor să intre liber în noi. Demonii, când vor afla un loc, vor intra şi vor închide uşile ochilor noştri.

Atunci ei îndeplinesc prin noi, care ne facem uneltele lor, în chip silnic şi necurat, cea mai cumplită răzbunare, tot ce nu este îngăduit de Dumnezeu”. Aceste pravile, care ţi se par mici, ţi se vor face nişte ziduri împotriva celor ce stăruie să ne robească. Săvârşirea acestor pravile înlăuntrul chiliei este stabilită cu înţelepciune de cei ce au aşezat Tipicul Bisericesc, după o descoperire de sus, pentru paza vieţii noastre.

Marii Părinţi ai Bisericii, care dintr-un prea mare belşug de lucrare a darului au petrecut într-o neîncetată rugăciune, nu-şi lăsau nici pravila lor, pe care s-au obişnuit să o săvârşească în anumite ceasuri din zi şi din noapte.

Multe din dovezile de acest fel le vedem în vieţile lor.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

21

Nr. 30, Decembrie 2010

Antonie cel Mare, săvârşindu-şi pravila la ceasul al nouălea (ceasul al nouălea bisericesc corespunde ceasului al treilea de după amiază) s-a învrednicit de o descoperire dumnezeiască. Când Preacuviosul Serghie de Radonej se ocupa cu citirea rugăciunilor sale, în timpul Acatistului Maicii Domului i s-a arătat Preasfânta Fecioară, însoţită de Apostolii Petru şi Ioan.

Citirea plină de rugăciune din Acatistul Preadulcelui Iisus, în afară de vrednicia sa proprie, serveşte drept o admirabilă pregătire pentru exercitarea cu rugăciunea lui Iisus, care se citeşte astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Această rugăciune alcătuieşte aproape unica îndeletnicire pentru nevoitorii sporiţi care au ajuns la simplitate şi curăţenie, pentru care orice multă cugetare şi multă cuvântare le este drept risipire împovărătoare. Acatistul arată cu ce gânduri poate fi însoţită rugăciunea lui Iisus, care pentru un nou începător pare extrem de uscată. El, în toată întinderea lui, zugrăveşte numai cererea păcătosului ca Domnul Iisus Hristos să-l miluiască; dar acestei cereri i se dau felurite

forme corespunzătoare cu munca minţii noilor începători.

Aşa li se dă pruncilor hrana, care mai întâi este înmuiată. Iubite frate, supune-ţi libertatea în folosul pravilei, căci ea, lipsindu-te de libertatea pierzătoare, te va lega numai pentru ca să-ţi aducă libertatea duhovnicească, libertatea lui Hristos. La început lanţurile ţi se vor părea grele, mai târziu însă, se vor face scumpe pentru cel legat de ele. Toţi sfinţii lui Dumnezeu au luat asupra lor şi au purtat jugul cel bun al pravilei de rugăciune. Urmează şi tu lor, calcă şi tu pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos, Care luând trup omenesc şi arătându-ne prin El Însuşi Chipul de purtare, a lucrat aşa cum lucra Tatăl Lui, vorbea ceea ce Îi poruncea Tatăl, având drept scop împlinirea întru totul a voii lui Dumnezeu. Voia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh este una. Cu privire la oameni, ea se cuprinde în mântuirea oamenilor.

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Zoia cea de împietrită

O minune a Sfântului Nicolae, ce a zguduit lumea În anul 1956, de Anul Nou, pe când la putere era N. S. Hruşciov, într-un oraş din fosta Uniune Sovietică s-a petrecut o minune cutremurătoare - un fenomen cu neputinţă de explicat pentru autorităţile ateiste ale vremii. Iată faptele: Oraşul Kuibâşev (astăzi Samara), strada Cikalov nr. 84, 31 decembrie 1955. O petrecere de Revelion care s-a preschimbat într-o isterie de masă, potrivit oficialităţilor, sau într-o mare minune, potrivit credincioşilor şi locuitorilor de acolo. O muncitoare de la fabrica de ţevi din localitate, Zoia Karnauhova, fusese invitată în casa Claudiei Petrovna Bolonkina de către fiul acesteia, împreună cu un grup de prieteni. Claudia, o femeie credincioasă, nefiind de acord cu această petrecere din timpul Postului Naşterii Domnului, a plecat de acasă, iar tinerii au rămas singuri. Zoia îşi aştepta iubitul, un băiat pe nume Nikolai, care însă întârzia să apară. După ceva vreme, tinerii au poftit-o pe Zoia la dans: „Hai, lasă-l pe Nikolai, vino alături de noi!” Încinsă de atmosferă, supărată şi fără să se gândească prea mult, ea a zis: „Bine! Atunci, dacă nu-l am pe Nikolai al meu, o să dansez cu Nikolai Ciudotvoreţ (Nicolae Făcătorul de Minuni)!”

- şi, apucând o icoană a Sfântului Nicolae dintr-un colţ al camerei, a strâns-o la piept şi a început să danseze cu ea.

Deşi nu erau prea duşi pe la biserică, ceilalţi oaspeţi i-au spus: „Mai bine pune-o la loc! Cu aşa ceva nu se glumeşte!” Zoia, însă, le-a strigat cu obrăznicie: „Dacă există Dumnezeu, să mă pedepsească!” Şi a mai făcut nişte paşi de dans prin cameră, cu icoana în braţe. Câteva clipe mai târziu, s-a auzit deoCasa din strada Cikalov nr. 84, în care s-a petrecut minunea dată un zgomot înfricoşător şi a strălucit o lumină orbitoare, ca de fulger. Îngroziţi, petrecăreţii s-au apropiat temător de Zoia, doar ca să descopere că fata pur şi simplu împietrise, ca şi cum ar fi prins rădăcini în acel loc! A fost cu neputinţă să o mişte sau să îi ia icoana din braţe, care parcă se lipise de ea. Albă precum marmura, Zoia nu dădea nici un semn vizibil de viaţă, în afara bătăilor foarte slabe ale inimii. Prietenii au chemat o ambulanţă, din al cărei echipaj făcea parte medicul de urgenţă Anna Pavlovna Kalaşnikova, care a încercat să o resusciteze pe fată.

Din acel moment, ea nu a mai putut bea şi mânca. Medicii se străduiau din răsputeri s-o readucă în simţire. Sora

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

22

doctoriţei, Nina, îşi aminteşte: „Anna a ajuns acasă foarte tulburată. Deşi miliţia o pusese să dea o declaraţie prin care se angaja să păstreze tăcerea asupra celor întâmplate, ea mi-a povestit cum încercase să-i facă Zoiei injecţii, însă a fost imposibil! Era ca şi cum trupul Zoiei ar fi fost de piatră - acele seringii nu intrau în piele, ci se rupeau. «Stăteam în faţa unei fete împietrite cu o icoană în braţe, care era parcă pironită de podea», mi-a zis Anna.

Oamenii ziceau că o pedepsise Dumnezeu. Tot oraşul vorbea despre acest eveniment”.

Vestea celor întâmplate a depăşit în scurtă vreme graniţele Samarei. Ruşinate, autorităţile locale şi de partid au trebuit să recunoască că nu pot explica „ştiinţific”, evenimentul şi starea în care se afla Zoia. La casă a fost trimis un echipaj de miliţieni pentru a interzice accesul vizitatorilor, ce se înmulţiseră - pe 2 ianuarie, străzile din jur gemeau de mii de oameni, care au supranumit-o pe fată „Zoia de piatră”. A apărut un articol despre acest caz ciudat chiar şi în presa vremii, în gazeta „Voljskaia Kommuna” din 24 ianuarie 1956. Se spune că fata scotea în răstimpuri nişte ţipete înfricoşătoare: „Mamă! Roagăte! Pierim în păcate! Roagă-te!”

De la Moscova au venit nişte profesori pentru a investiga fenomenul, dar nici ei n-au putut oferi până la urmă nici o explicaţie, deşi iniţial s-a lansat supoziţia că a fost o formă necunoscută de tetanos. Însă explicaţia nu stă în picioare, deoarece în cazul acestei boli nu există o astfel de rigidizare a pielii încât medicii să nu poată face injecţii bolnavului; în al doilea rând, Zoia nu a putut fi nici măcar deplasată din casă; în plus, ea a stat în picioare mult mai mult decât ar putea îndura un om obişnuit; şi, în al treilea rând, o simplă boală nu îl întoarce pe un ateu la Dumnezeu.

Cu toate rugăciunile citite, preoţii chemaţi tot nu puteau lua icoana din mâinile fetei. În ziua Naşterii Domnului, a venit şi părintele Serafim Tiapocikin. El a săvârşit o slujbă cu sfinţirea apei şi a stropit cu aghiazmă camera în care se afla Zoia. După aceea, s-a apropiat de ea şi a luat din braţele ei înţepenite icoana şi a spus: „Nu ne-a rămas decât să aşteptăm un semn în ziua de Paşti”. În ajunul Buneivestiri, un bătrân cuvios s-a apropiat de miliţienii care stăteau de pază, cerându-le permisiunea să intre în casă. A fost refuzat. El a apărut însă şi a doua zi. De asemenea, a fost refuzat. A treia zi, chiar de Bunavestire, în sfârşit, i s-a permis să intre. Cei care stăteau de pază auzeau cum bătrânul îi spunea Zoiei: „Ei, ai obosit să tot stai în picioare?” A trecut timpul şi bătrânul

23

nu mai ieşea. Când miliţienii au intrat în casă, el nu mai era acolo. Ei erau convinşi că acest bătrân a fost însuşi Sfântul Nicolae. Zoia a rămas încremenită patru luni (128 de zile), până la Paşti, care în acel an era pe data de 23 aprilie (6 mai pe stilul nou). În noaptea Sfintei Învieri, Zoia striga: „Rugaţi-vă!

Cât este de înfricoşător, pământul arde! Lumea piere în păcate! Rugaţi-vă!” Din acel moment, ea a început să-şi revină. În mâini şi în picioare i-a reapărut viaţa. A fost culcată în pat, dar continua să strige şi să-i îndemne pe cei din jur să se roage pentru pace, pentru cei în păcate, pentru pământul plin de fărădelegi.

- Cum ai trăit tot acest timp? O întrebau. Cine te hrănea?

- Turturelele, ele mă hrăneau, le răspundea Zoia.

Prin rugăciunile Sfântului Nicolae, Dumnezeu S-a milostivit de ea şi a iertat-o. Toate cele întâmplate au zguduit atât de mult oraşul Kuibâşev şi localităţile din jur, încât mulţi au început să creadă în Dumnezeu. Toţi se grăbeau să ajungă la biserică, cei nebotezaţi se botezau, cei ce nu aveau cruciuliţe şi le cumpărau – cruciuliţele se cumpărau în cantităţi enorme, încât nici nu ajungeau la toţi.

După mulţi ani de la acest eveniment, Arhimandritul Serafim Tiapocikin a fost întrebat despre întâlnirea sa cu Zoia. El însă evita să răspundă, îşi aminteşte protoiereul Anatoli Litvinko, clericul eparhiei Samara: „L-am întrebat pe părintele Serafim: «Părinte, sfinţia-voastră aţi luat icoana din mâinile Zoiei?» El, smerit, a plecat capul şi după tăcerea lui am înţeles: Da!” Părintele ascundea aceasta din smerenie, dar şi pentru că autorităţile puteau să-l aresteze din nou din cauza mulţimii de oameni care venea la el, a doritorilor să se închine icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae, care se afla în biserica unde slujea el. Cu timpul, autorităţile au cerut ca icoana să fie luată şi ascunsă de lume. Ea a fost dusă în altar.

Nu demult, presa a început din nou să se intereseze de acest caz. Iată câteva extrase din ziarul „Komsomolskaia pravda”: „Mulţi credincioşi din Samara o cunosc pe pensionara Anna Ivanovna Fedotova. «În acele zile am fost de două ori în casa Zoiei, îşi aminteşte Anna Ivanovna, veneam de departe. Casa era înconjurată de miliţieni. Am hotărât să întreb despre cele întâmplate pe unul din ei.

Am zărit un miliţian tânăr, care tocmai ieşea pe poartă.

L-am ajuns din urmă şi l-am întrebat: „Spuneţi-mi, este adevărat că Zoia a încremenit?” El a răspuns: „Mă întrebi exact ca şi soţia mea, însă eu nu-ţi voi spune nimic, ci mai bine priveşte singură...” El şi-a scos de pe cap chipiul şi mi-a arătat părul albit: „Vezi? Este mai grăitor

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

decât orice cuvânt. Noi am semnat şi ni s-a interzis să vorbim despre aceasta. Dar dacă ai şti cât de frică mi s-a făcut când o priveam pe această fată împietrită!»”

Iată ce a relatat Claudia Ivanovna Petrunenko din Sankt-Petersburg, fiica duhovnicească a Mitropolitului Nicolae (Iaruşevici): „L-am întrebat pe Vlădica dacă a fost în Kuibâşev şi dacă a văzut-o pe Zoia. Vlădica a răspuns: «Am fost acolo, m-am rugat, însă icoana de la Zoia nu eu am luat-o – nu era încă momentul. Icoana a luat-o părintele Serafim».

Cu puţin timp înainte de moartea părintelui Serafim, eu am fost la biserica din Rakitnoe. Acolo, în altar, în partea dreaptă de la prestol, am văzut icoana Sfântului Nicolae. În timpul discuţiei cu părintele Serafim în chilie, eu l-am întrebat: «Părinte, în altar am văzut o icoană a Sfântului Nicolae – este aceea care a fost la Zoia?» «Da», a răspuns el. Despre Zoia n-am mai vorbit.”

Despre evenimentele din Kuibâşev îşi aminteşte şi protoiereul Andrei Andreevici Savin, care în acea vreme era secretar al eparhiei Samara: „Pe atunci episcop era Prea Sfinţitul Ieronim. Dimineaţa, eu am observat câţiva oameni care se îmbulzeau lângă o casă. Spre seară numărul lor ajungea la o mie. Au fost puse patrule, dar la început nu se atingea nimeni de ei. Mai târziu patrulele au început să împrăştie mulţimea, sub pretextul «încălcării liniştii locuitorilor şi a circulaţiei», însă mulţimea continua să crească. Mulţi veneau din satele de prin apropiere.

Erau zile încordate. Bineînţeles că lumea aştepta de la noi explicaţii, însă nici un preot nu se apropia de casă.

Se temea. Pe atunci, noi toţi eram urmăriţi. Toţi preoţii erau înregistraţi şi erau numiţi şi destituiţi din post de către un reprezentant din comitetul executiv. În orice moment, oricare dintre noi putea rămâne fără serviciu şi, respectiv, fără surse de trai. Iar evenimentul care se ivise le oferea o ocazie prielnică de a se răfui cu noi! În curând, printre credincioşi a început să circule zvonul că Zoia a fost iertată şi că în ziua Sfintelor Paşti ea va învia. Prin oraş au început să se plimbe cete de comsomolişti, care «demascau» cu însufleţire şi susţineau sus şi tare că ei intraseră în acea casă şi nu văzuseră nimic.

Aceasta a pus şi mai mult paie pe foc. Aşa că şi cei care într-adevăr nu crezuseră la început în minune sfârşiseră prin a se îndoi: «Se pare că lumea are dreptate, deşi nu în totalitate. Nu mă îndoiesc însă că în casa de pe strada Cikalov s-a întâmplat ceva»!

Arhiepiscopul Evsevie de Samara şi Sârzansk, în concluzie, îşi exprimă propria opinie despre cele întâmplate: „Martori la această minune sunt numeroşi oameni. Despre ea, personal am aflat în 1957, în timpul studiilor mele la seminar. Nu era nici o îndoială: ne aflam, într-adevăr, în

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

faţa unei mari minuni! În acei ani grei, când biserica era prigonită şi batjocorită de autorităţile atee, acest caz, al arătării minunate a puterii dumnezeieşti, a făcut senzaţie. Şi nu doar printre locuitorii din Samara. Minunea cu Zoia a fost o lecţie pentru noi toţi. Căci faţă de obiectele sfinte trebuie să ne purtăm cu evlavie. A fost, totodată, o lecţie şi pentru necredincioşi: nu te obligă nimeni să crezi, dar nu batjocori obiectele sfinte, căci vei fi pedepsit! Dacă necredincioasa Zoia nu s-ar fi atins de icoană, nu s-ar fi întâmplat nimic.

Asemenea minuni au fost multe de-a lungul timpului: necredincioşii care atingeau obiectele sfinte erau pedepsiţi.

Atonie, de exemplu, în Ierusalim, în momentul înmormântării Maicii Domnului, a vrut să-i răstoarne sicriul. În văzul tuturor, îngerul Domnului i-a tăiat mâinile. Sunt cunoscute cazuri când cineva dădea jos clopotele bisericii şi, împreună cu ele, cădea şi el. Da, în acele vremuri, oamenii aveau mare nevoie de minuni. Şi minunile apar atunci când este mare nevoie de ele, atunci când hotărăşte Dumnezeu”.

După ce a luat icoana din mâinile Zoiei, părintele Serafim a fost denunţat şi i s-a intentat dosar penal, iar Mitropolitul Ieronim a fost destituit din funcţie. Iată ce a povestit în 1989 egumenul Gherman, reorganizatorul schitului Optina (în anii ’50 el slujea în catedrala din Kuibâşev): „Despre ceea ce nu am văzut, nu voi vorbi; voi împărtăşi doar ceea ce ştiu.

Strada a fost încercuită de miliţieni şi s-au adunat semnături pentru a păstra tăcerea. Împuternicitul comitetului executiv l-a sunat pe parohul catedralei şi l-a rugat ca el să anunţe lumii că nu s-a întâmplat nici o minune. Părintele i-a răspuns: «Permiteţi-mi să merg să văd şi să le spun oamenilor ceea ce am văzut!» Împuternicitul a căzut pe gânduri şi a promis că va reveni. Telefonul a sunat peste o oră. I s-a spus părintelui că nu mai trebuia anunţat nimic. Deoarece printre oameni circulau multe zvonuri, chiar şi ziarele orăşeneşti nu au putut trece cu vederea evenimentul. Ele îl prezentau însă ca «o minciună a popilor». La puţină vreme de la acest eveniment, părintele Serafim a fost condamnat la trei ani de închisoare.” I s-a interzis să vorbească despre aceasta, iar, după ce s-au scurs cei trei ani, a fost trimis să slujească într-un sătuc îndepărtat din regiunea Dnepropetrovsk. Mai târziu a fost transferat în satul Mihailovskoe.

Din nefericire, despre cele ce s-au petrecut mai apoi cu Zoia nu se mai ştie nimic sigur, din pricina autorităţilor comuniste, care au încercat să muşamalizeze întreaga poveste. Unii spun că, după trei zile de la revenirea la viaţă, fata a trecut la Domnul, alţii că a fost închisă într-un ospiciu de nebuni, unde a murit, iar alţii că a intrat într-o mănăstire şi a fost îngropată în ascuns undeva la Lavra Sfintei Treimi - Serghiev Posad. Prin această minune s-a

24

vădit adevărul vorbelor Apostolului: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Galateni 6, 7). Nu este nici o îndoială despre realitatea celor întâmplate: cu adevărat, o fată a împietrit. Există declaraţii ale martorilor oculari, unii încă în viaţă, precum şi documente ale întrunirilor Partidului Comunist de la acea vreme. Mii de oameni au crezut că există Dumnezeu şi şi-au arătat credinţa, s-au botezat şi au trăit creştineşte.

Din toate acestea se vede limpede că a fost o minune din iconomie dumnezeiască, spre întărirea credinţei în acea vreme de prigoană a Bisericii. Sfântul Duh a ţinut-o

pe Zoia în viaţă vreme de patru luni pentru că sufletul ei să învieze din moartea păcatului şi, în ziua cuvenită, să primească trup pentru viaţa cea veşnică - după cum, de altfel, o spune chiar numele ei: Zoia (viaţă).

Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (V)

Icoana Maicii Domnului din Vladimir (Vladimirskaia) Zile de prăznuire: 3 iunie, 6 iulie, 8 septembrie (după calendarul iulian)

Conform

vechii tradiţii, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca a zugrăvit trei icoane ale Maicii Domnului.

Văzându-le, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a spus: „Harul Celui ce S-a născut din Mine şi al Meu să fie cu sfintele icoane”. Una dintre aceste trei este cea pe care noi o cunoaştem drept Icoana Maicii Domnului din Vladimir.

Până în anul 450, icoana Preasfintei Stăpâne s-a aflat la Ierusalim, iar apoi a fost dusă la Constantinopol. În prima parte a secolului 12, sfânta icoană a fost trimisă de către Patriarhul Luca al Constantinopolului şi dăruită marelui cneaz Iurie Dolgoruki, întemeietorului oraşului Moscova, fiind aşezată de el în mănăstirea de fecioare din Vâşgorod. Satul Vâşgorod aparţinuse în trecut sfintei întocmai cu apostolii cneaghine Olga, iar din 1155 a devenit moştenirea fiului cneazului Iurie Andrei Bogoliubski, care era foarte evlavios şi cucernic.

Mulţimea minunilor săvârşite prin această icoană au ajuns în auzul cneazului. Printre altele, lui i s-a povestit că sfânta icoană şi-a părăsit locul de câteva ori şi s-a aflat în aer. Din cele povestite, cneazul a înţeles că trebuie să schimbe locul icoanei.

Hotărând să se strămute din Vâşgorod în patria sa, Suzdal, cneazul Andrei Bogoliubski a luat cu sine, fără ştirea tatălui, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Pe cale, înaintea ei neîncetat s-au făcut sfinte slujbe, înălţându-se rugăciuni fierbinţi. Locuitorii oraşelor Vladimir şi Kleazma au întâmpinat icoana cu multă dragoste şi osârdie. Din Vladimir, cneazul s-a îndreptat spre Rostov. Îndepărtându-se de Rostov zece verste, pe malul râului Kleazma caii s-au oprit şi nu voiau

25

să meargă mai departe. Au înhămat alţi cai, dar nici aceştia nu s-au urnit din loc. Uimit şi înspăimântat, cneazul a căzut înaintea icoanei Maici Domnului şi s-a rugat cu lacrimi. Preasfânta Fecioară i s-a arătat în vis, având un sul în mână, poruncindu-i să lase icoana în Vladimir, iar în acest loc să zidească o biserică în cinstea Naşterii ei.

Cneazul a aşezat icoana în Vladimir. Din această vreme - 1160 - sfânta icoană începu să se numească Icoana Maicii Domnului din Vladimir. În anul 1164, această icoană a fost purtată de cneazul Andrei în marşul împotriva bulgarilor de pe Volga. Înaintea luptei, cneazul Andrei s-a mărturisit, s-a împărtăşit şi, rugându-se înaintea icoanei Maici Domnului, a grăit cu credinţă: „Tot omul ce nădăjduieşte în Tine, nu va pieri!”.

Urmând pilda cneazului, toată oastea a sărutat cu lacrimi sfânta icoană şi, chemând ajutorul Maicii Domnului, s-a dus la bătălie. Bulgarii au fost biruiţi.

După victorie, încă pe câmpul de luptă, în faţa icoanei, s-a săvârşit o slujbă de mulţumire. În timpul slujbei, în faţa tuturor ostaşilor s-a săvârşit o minune: de la icoană şi de la crucea pe care preotul o ţinea în mâini a strălucit o lumină negrăită, ce a luminat întreaga împrejurime.

Fiindcă în aceeaşi zi şi împăratul bizantin Manuil a văzut lumină de la Crucea Domnului şi, întărit de acest semn, i-a biruit pe saracini, sfătuindu-se cu cneazul Andrei Bogoliubski, au hotărât împreună ca ziua de 1 august să fie închinată prăznuirii scoaterii Cinstitului Lemn al Crucii dătătoare de viaţă a Domnului. În anul 1175, în timpul răzmeriţei din Vladimir,

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

cneazul Andrei Bogoliubski a fost omorât. Oraşul căzuse în mâinile tâlharilor. Atunci un preot cu numele Nicolai a purtat icoana pe străzile oraşului şi răscoala s-a potolit.

Multe minuni s-au făcut de la sfânta icoană. În anul 1135, catedrala unde se afla icoana Maicii Domnului din Vladimir a ars până în temelie, dar sfânta icoană a rămas neatinsă. În anul 1237, icoana făcătoare de minuni şi alte sfinţenii au suferit de la hoardele tătarilor: de pe ea a fost scoasă veşmântul preţios, însă icoana a rămas întreagă şi neschimbată. În anul 1395, Tamerlan cu hoardele de tătari a năvălit asupra pământului rusesc şi se apropia de Moscova.

Poporul avea o singură nădejde: ajutorul lui Dumnezeu.

Marele cneaz al Moscovei Vasilii a poruncit să fie adusă icoana Maicii Domnului din Vladimir la Moscova. Zece zile a durat calea icoanei spre Moscova. Pe marginile drumului stătea poporul îngenuncheat şi, întinzând mâinile spre icoană, cerea: „Maica Domnului, mântuieşte pământul nostru!” La Moscova icoana a fost întâmpinată cu mare cinste şi evlavie. O procesiune formată din tot clerul moscovit, familia marelui cneaz, boierii şi toţi locuitorii Moscovei au ieşit din oraş în câmpia Kucikov şi, întâmpinând icoană, au însoţit-o până la catedrala Adormirii din Kremlin. „Tot oraşul a ieşit să întâmpine icoana”, povestesc cronicarii vremii. Mitropolitul şi marele cneaz, bărbaţi şi femei, copii şi prunci, orfani şi văduve, de la mic la mare, cu cruci şi icoane, cu psalmi şi cântări duhovniceşti au ieşit înaintea sa, dar mai cu seamă, cu lacrimi, fiindcă nu puteai afla om să nu plângă cu suspine neîncetate şi bocete.

Maica Domnului nu i-a lăsat pe cei ce nădăjduiau în ajutorul său. În clipa întâmpinării sfintei icoane la

Moscova, Tamerlan dormea în cortul său. Deodată văzu în vis un munte înalt, de pe care coborau spre el sfinţiţi ierarhi cu toiege de aur. Deasupra lor, într-o măreţie negrăită, într-o strălucire puternică a razelor se afla o Împărăteasă luminoasă. Nenumărate mulţimi de îngeri erau în jurul său, ţinând în mâini săbii de foc. Ridicându-le în sus, s-au năpustit asupra lui Tamerlan. El s-a deşteptat, tremurând de spaimă. Înţelepţii şi tălmacii chemaţi să tâlcuiască visul au zis că Împărăteasa văzută de el în vis este ocrotitoarea ruşilor, Maica Dumnezeului creştin şi puterea ei este de neînvins. „Atunci noi nu mai avem ce face”, a exclamat Tamerlan şi a dat ordin oastei să se întoarcă înapoi. Deopotrivă tătarii şi ruşii au rămas foarte miraţi de această întâmplare. Iar letopiseţul, descriind cele întâmplate, adaugă: „şi a fugit Tamerlan, alungat de puterea Preasfintei Fecioare!”

Arhiepiscopul Inokentie al Hersonului, cugetând la minunatul ajutor al Maicii Domnului, spunea: „E cu neputinţă să nu cădem până la pământ cu duh de mulţumire înaintea Maicii Domnului”. De aceea, cu vrednicie şi cu dreptate să-i cântăm şi s-o lăudăm pe Ocrotitoarea noastră cerească, pentru că întotdeauna, când ne aflăm pe muchia pierzării şi pierdem orice nădejde, afară de nădejdea la ajutorul cel de sus, Preasfânta Stăpână, Maica Domnului ne dăruieşte slăvita ei ocrotire. În prezent, această icoană, ca şi icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov se află în Galeria Tretiakov din Moscova şi doar în anumite cazuri este expusă în biserica Sfântul Ierarh Nicolae din preajmă, spre închinare.

hhhhjJHHHH

Mângâietoarea celor sărmani – Cuvioasa Matrona din Moscova

A cărei pomenire se face în ziua de 2 mai

Născută în anul 1881, în gubernia Tula, într-o familie de ţărani săraci, cu patru copii, semnele alegerii ei de către Domnul aveau să se arate încă înainte de naştere. Din cauza sărăciei în care trăiau, mama Matronei se gândea să o abandoneze în orfelinatul contelui Goliţân. Un vis prevestitor i-a zădărnicit însă acest plan. Viitorul ei copil i s-a arătat în somn sub forma unei păsări albe, cu chip omenesc, având ochii închişi. La naştere, apropiaţii au văzut că fetiţa era oarbă. Când a venit vremea botezului, i-au pus numele Matrona, în cinstea Cuvioasei Matrona a Constantinopolului, care a trăit în secolul 5 şi care este pomenită pe data de 9/22 noiembrie.

La botez s-a întâmplat prima minune: Când preotul a cufundat-o în cristelniţă, cei prezenţi au văzut cum deasupra ei se înalţă un stâlp de fum bine înmiresmat. Copilul s-a născut însemnat. Pe pieptul fetiţei era o mică umflătură în formă de cruce, o cruciuliţă în relief, nefăcută de nimeni.

Bogăţia ei duhovnicească s-a arătat încă din leagăn, în mai multe feluri. Peste ani, o prietenă povestea că, pe când Matrona era încă un bebeluş, mama ei se plângea: „Ce să fac? Fata nu primeşte sân miercurea şi vinerea; în aceste zile doarme întruna. Mi-este imposibil s-o trezesc”. Încă din copilărie, în timpul nopţii, când părinţii dormeau, ea se furişa lângă peretele dinspre răsărit al casei, lua de pe raft icoanele, le aşeza pe masă şi, în liniştea nopţii, se juca cu ele”. Foarte de timpuriu, Domnul a înzestrat-o cu darul înainte vederii, al facerii de minuni, al vindecării bolnavilor şi al trezviei. Cei apropiaţi observau că ea cunoştea nu numai păcatele omeneşti, TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

26

crimele, ci şi gândurile. Ea simţea apropierea unei neno- susţine proiectul. Diseară vom bea ceai şi atunci vom rociri, a calamităţilor naturale şi sociale. Prin rugăciunile discuta!” De-abia am putut să aştept până seara şi iată că ei, oamenii primeau vindecare de boli şi mângâiere în îmi spune măicuţa: „Să plecăm în Italia, în Florenţa, la necazuri. În consecinţă, au început să vină în casa Niko- Roma, să privim operele marilor maeştri...” şi a început novilor tot felul de oameni, căruţe cu bolnavi din satele şi să enumere străzile, clădirile! S-a oprit: „Iată Palazzo comunele învecinate, din tot judeţul, chiar şi din alte Pitti, iată un alt palat cu arcuri - să faci la fel ca şi acolo judeţe, precum şi din alte gubernii. Erau aduşi bolnavi - cele trei etaje de jos ale clădirii cu o zidire masivă şi cu care nu se puteau ridica din pat şi pe care fetiţa îi punea două arcuri la intrare”. Eram uluită de vedenia ei.

Dimineaţa am sosit la institut, am aplicat calc pe proiect pe picioare.

La vârsta de paisprezece ani ajunge, însoţită de o şi cu tuş maro am făcut toate corecturile. La ora 10 a sosit prietenă, în catedrala Sfântul Andrei, unde slujea Sfântul comisia, care îmi analizează proiectul şi-mi spune: Dar Ioan de Kronstadt. După încheierea slujbei, Sfântul a proiectul e reuşit, arată excelent. Susţineţi-l!”

Sfânta Matrona era şi o foarte bună sfătuitoare. Vinrugat lumea adunată să îi facă loc Matronei adresându-i acesteia chemarea: „Matronuşca, vino-vino la mine! Iată, decând bolnavii, maica le cerea credinţă în Dumnezeu şi îndreptarea vieţii, prin părăsirea păcatelor. Astfel, pe o vine schimbul meu - al optulea stâlp al Rusiei”.

Sfânta Matrona a văzut venirea revoluţiei bolşevice, femeie care venise la ea a întrebat-o dacă într-adevăr crespunând: „vor jefui, vor distruge bisericile şi vor prigoni de că Dumnezeu o va vindeca. Alteia, bolnavă de epilepsie, îi spunea să nu lipsească pe mulţi” şi intrarea Rusiei în cel de la nici o Liturghie, să se spode-al doilea război mondial. În vedească foarte des şi să se îm1925 se mută la Moscova. Dapărtăşească cu Sfintele Taine ale torită lucrării ei duhovniceşti, pe lui Hristos ori de câte ori o va care o va face aici timp de treidezlega duhovnicul. Pe cei ce duzeci de ani, comuniştii vor căuta ceau viaţa de concubinaj îi însă o aresteze. Fără succes, însă. demna ca neîntârziat să se cuSe mai povesteşte că, întrucât nune în biserică. Tuturor le cerea vedea cu duhul, Matrona părăsea să poarte neapărat cruce la gât. anumite case în grabă întotdeaDe obicei nu vorbea mult, ci una în ajunul venirii la ea a mirăspundea scurt la întrebări. Au liţiei, deoarece locuia fără viză. rămas de la ea câteva sfaturi cu Erau timpuri grele şi oamenilor caracter general. Maica învăţa să le era frică să o treacă în cartea nu ne judecăm aproapele. Ea răsde imobil. Astfel, ea s-a salvat de pundea: „De ce să-i judeci pe la represiuni nu numai pe sine, ci alţii? Gândeşte-te mai des la tine. şi pe gazdele care o adăposteau.

Fiecare oiţă va fi spânzurată de Odată a venit un militar s-o propria codiţă. Ce treabă ai tu cu aresteze pe Matrona, dar ea i-a celelalte codiţe?” spus: „Du-te, du-te mai repede Baldachinul ce adăposteşte sfintele moaşte ale Matrona învăţa să ne lăsăm acasă, ai o nenorocire. Iar oarba Fericitei Matrona, aflate în biserica Mănăstirii cu în voia lui Dumnezeu, să trăim nu va pleca nicăieri de aici, eu hramul «Acoperământul Maicii Domnului» din Moscova, cartierul Taganka cu rugăciune. Cât mai des să ne stau în pat, nu plec nicăieri”. El a ascultat-o. A plecat acasă: soţia lui se arsese la lampa însemnăm şi obiectele înconjurătoare cu semnul crucii, de gaz. A reuşit s-o ducă la spital. A doua zi, când s-a dus apărându-ne astfel de puterile celui rău. Sfătuia să ne la serviciu, a fost întrebat: „Ei, ai arestat-o pe oarbă?” mărturisim cât mai des păcatele şi să ne împărtăşim cu Sfintele Taine ale lui Hristos după cum ne dezleagă duhov„Pe oarbă n-o voi aresta niciodată, a răspuns el”.

Există încă şi mai multe mărturii despre darurile nicul: „Apăraţi-vă cu crucea, rugăciunea, apa sfinţită, cu Sfintei. Z.V. Jdanova povesteşte: „Măicuţa era cu desă- spovedania cât mai deasă şi împărtăşirea cu vrednicie... În vârşire analfabeta, dar în acelaşi timp ştia totul. În 1946 faţa icoanelor să ardă candele”.

De asemenea, învăţa să-i iubim şi să-i iertăm pe trebuia să-mi susţin proiectul de diplomă intitulat „Ministerul flotei militare” (pe atunci îmi făceam studiile bătrâni şi pe cei neputincioşi. Matrona nu îngăduia să dăm la Institutul de Arhitectură din Moscova). Îndrumătorul importanţă visurilor. Avertiza să nu alergăm pe la duhovmeu, nu înţeleg de ce, mă persecuta tot timpul. În decurs nici în căutarea „schimnicilor” sau „clarvăzătorilor”. Alerde cinci luni nu m-a consultat nici o dată, fiind hotărât să gând pe la diferiţi preoţi, spunea ea, poţi pierde puterea mă pice. Cu două săptămâni înainte de examen mi-a spus: duhovnicească şi drumul corect al vieţii”. „Mâine va veni comisia şi va confirma netemeinicia kkkklLKKKK lucrării dumneavoastră!” Am venit acasă plângând: tata Din minunile Sfintei Fericitei Matrona era arestat şi nimeni nu mă putea ajuta, mama se afla în Încă de când era în viaţă, Fericita Maică Matrona îi întreţinerea mea, şi singura şansă era să-mi susţin îndemna pe cei ce îi cereau ajutorul: „Toţi, toţi să veniţi proiectul ca să pot lucra. la mine şi să-mi povestiţi necazurile voastre, de parcă aş Maica m-a ascultat şi mi-a spus: „Nu-i nimic, vei fi vie, căci eu vă voi vedea, vă voi auzi şi vă voi ajuta. Pe

27

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

toţi cei care îmi vor cere ajutorul, îi voi întâmpina la moarte, pe fiecare în parte”.

Am putea povesti necontenit despre minunile şi ajutorul Sfintei Matrona. S-au scris cărţi, unde sunt descrise numeroase cazuri de vindecare şi ajutor primit prin mijlocirea măicuţei. Iată ce povestesc credincioşii peste care sfânta şi-a revărsat darul facerii de minuni: Nu odată am urmărit, stând în rând la moaştele ei, cum strigă dracii, arşi de harul revărsat lângă sfânta ei raclă: „Nu mă chinui, Matrona - strigă ei - am să ies; mă frige, mă frige!” „Nu demult mi-am permis o mică experienţă. I-am sunat pe mai mulţi cunoscuţi de-ai mei, moscoviţi, întrebându-i: aţi primit ajutor de la Fericita Matrona? Şi iată răspunsurile: - Pe mine m-a ajutat să îmi găsesc serviciu, după ce jumătate de an am bătut toate pragurile, dar în zadar. Am venit la ea şi am rugat-o, iar acum sunt angajată”. „Soţul meu trebuia să fie operat; eu - fuga la Matronuşca. Niciodată n-am plâns atâta, iar medicii, care până atunci nu îi dăduseră nici o şansă de supravieţuire, nici

până astăzi nu pot înţelege minunea care s-a făcut cu pacientul lor, pentru rugăciunile maicii noastre Matrona” „Feciorul meu lupta în Cecenia, iar eu zilnic mă duceam la moaştele sfintei din mănăstirea Pokrovsk, ceream rugăciunile şi ocrotirea ei. Fiul meu s-a întors viu şi nevătămat”. „Fiica mea s-a pornit pe calea desfrâului. Eu în fiecare zi citeam acatistul Fericitei Matrona. A luminat-o Dumnezeu şi şi-a schimbat viaţa”.

Tuturor le ajută, pe toţi îi mângâie, îi miluieşte şi le ajută în necazuri şi ispite. De la locul său de veci din Mănăstirea Pokrovsk, Fericita Matrona se uită din icoană, privind către fiecare închinător. Ochii săi sunt închişi, iar chipul îi este strălucind de dar; rugăciunea ei este văzătoare; văzătoare este şi inima plină de bunătate şi iubire a ocrotitoarei înţelepte şi sfinte.

Sfaturi din Pustie

Douăsprezece trepte către smerenie Sfântul Cuvios Benedict al Nursiei

O, Fraţilor! Dumnezeiasca Scriptură ne strigă nouă, zicând: „Că tot cel ce se înalţă, se va smeri; şi cel ce se smereşte, se va înălţa” (Luca 14, 11; 18, 14). Spunându-ne aceasta, ne previne că orice înălţare a minţii este un soi de mândrie, de care Psalmistul arată că se fereşte, zicând: „Doamne, nu s-a înălţat inima mea, nici s-au înălţat ochii mei: nici am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decât mine” (Ps. 130, 1). Dar cum? „De nu m-am smerit cu gândul, ci am înălţat sufletul meu, precum este cel înţărcat spre maica lui, aşa vei răsplăti spre sufletul meu” (Ps. 130, 2).

Drept aceea, fraţilor, dacă vrem să ne suim pe cea mai înaltă culme a smereniei şi să ajungem degrabă la acea slavă cerească care se dobândeşte prin umilinţa vieţii de acum, trebuie ca, urcând prin faptele noastre, să ridicăm scara aceea care i s-a arătat în vis lui Iacov şi pe care a văzut îngeri ce coborau şi urcau (Fac. 28, 12). Desigur, prin coborâre şi suire înţelegem că nu sunt altceva decât coborârea trufiei şi înălţarea smereniei. Scara aceea ridicată este viaţa noastră în lume, pe care, prin smerenia inimii, Domnul o ridică la cer. Marginile acelei scări spunem că sunt sufletul şi trupul nostru, între care chemarea dumnezeiască a aşezat diferite trepte ale smereniei sau nevoinţei pe care trebuie să urcăm.

Astfel, prima treaptă a smereniei se suie atunci când omul are întotdeauna „frica lui Dumnezeu înaintea ochilor lui” (Ps. 35, 1), alungând cu totul uitarea şi aducându-şi mereu aminte de toate poruncile lui Dumnezeu. El cugetă tot timpul în mintea sa cum celor ce-L nesocotesc pe Dumnezeu li se încinge focul gheenei cel înteţit de păcatele lor, pe când celor ce se tem de El le este pregătită viaţa veşnică. Şi, păzindu-se în tot ceasul de păcate şi de patimi, fie ele ale gândurilor, ale gurii, ale mâinilor, picioarelor sau ale voii proprii, dar şi de poftele trupului, omul să-şi dea seama că Dumnezeu îl priveşte tot timpul din cer, iar faptele sale sunt văzute pretutindeni de privirea Dumnezeirii şi Îi sunt vestite în tot ceasul de îngeri.

Proorocul vădeşte acest lucru atunci când ne arată că Dumnezeu pururea cunoaşte ascunsurile gândurilor şi ale inimii noastre, zicând: „Cela ce cerci inimile şi rărunchii, Dumnezeule, cu dreptul” (Ps. 7, 10). Apoi, „Domnul cunoaşte gândurile oamenilor, că sunt deşarte” (Ps. 93, 11). Şi iarăşi zice: „Tu ai priceput gândurile mele de departe (Ps. 138, 2) şi: „gândirea omului se va mărturisi ţie” (Ps. 75, 11).

De aceea, pentru a se feri de gândurile sale rele, fratele sârguincios să zică mereu în inima sa: „Şi voi fără prihană cu dânsul, şi mă voi păzi de fărădelegea mea” (Ps. 17, 26). Suntem opriţi, apoi, să ne împlinim propria voie, deoarece Scriptura ne spune: „După poftele tale nu merge şi de la poftele tale te întoarce” (Înţel. 18, 30). Iarăşi, când ne rugăm, îi cerem lui Dumnezeu să se facă voia Sa întru noi. Aşadar, ne învăţăm pe bună dreptate să nu ne facem voile, dacă TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

28

ţinem seamă că multe căi li se par oamenilor drepte, dar capătul lor duce în fundul iadului şi dacă ne temem, totodată, de ceea ce s-a zis despre cei nepăsători: „Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru meşteşuguri” (Ps. 13, 1).

Dumnezeu e de faţă ori de câte ori ne lăsăm în voia poftelor trupului, căci Proorocul zice Domnului: „Înaintea Ta este toată dorirea mea” (Ps. 37, 9). Trebuie, prin urmare, să ne păzim de pofta rea, fiindcă moartea pândeşte la începutul desfătării. De aceea, Scriptura porunceşte, zicând să nu umblăm după poftele noastre.

Faptele noastre Îi sunt vestite Domnului zi şi noapte de către îngerii trimişi nouă, se cade să ne păzim în tot ceasul, fraţilor, precum zice Proorocul în psalm, ca să nu ne vadă vreodată Dumnezeu abătându-ne spre rău şi devenind netrebnici.

A doua treaptă a smereniei e când omul nu-şi iubeşte voia proprie şi nu se bucură să-şi împlinească dorinţele, ci urmează prin fapte cuvântul Domnului care zice: „Că M-am pogorât din Cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-au trimis pe Mine” (In. 6, 38). La fel zice Scriptura: Voia proprie duce la pedeapsă, dar nevoinţa aduce cununa.

La a treia treaptă a smereniei se ajunge când cineva se supune cu toată ascultarea unuia mai mare din dragoste pentru Dumnezeu, urmând Domnului, despre care Apostolul spune că S-a făcut ascultător până la moarte (cf. Filip.

2, 8).

La a patra treaptă a smereniei se suie cel ce, chiar dacă se loveşte de greutăţi şi împotriviri în ascultarea sa, ba chiar dacă i s-ar aduce şi jigniri, le primeşte cu conştiinţă senină şi răbdare. Suportând toate, nu oboseşte şi nu renunţă, căci zice Scriptura: „Cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui” (Mt. 10, 22) şi: „Să se întărească inima ta, şi aşteaptă pe Domnul” (Ps. 26, 20). Împlinind prin răbdare porunca Domnului în strâmtorări şi defăimări, cei loviţi peste un obraz îl întorc şi pe celălalt; celui ce le ia haina, îi dau şi mantaua; când sunt siliţi să meargă o milă, merg două; împreună cu Apostolul Pavel, îi rabdă pe fraţii mincinoşi, îndură prigoană şi îi binecuvintează pe cei ce îi blestemă.

La a cincea treaptă a smereniei ajunge cel ce nu ascunde faţă de stareţul său niciunul din gândurile rele care îi vin în inimă şi din păcatele pe care le-a săvârşit în taină, ci i le descoperă pe toate prin mărturisire smerită, pentru care spune Proorocul: „Fărădelegea mea am cunoscut, şi păcatul meu nu l-am acoperit. Zis-am: mărturisi-voi asupra mea fărădelegea mea Domnului: şi Tu ai lăsat păgânătatea inimei mele” (Ps. 31, 5-6).

La a şasea treaptă a smereniei se suie monahul, dacă se mulţumeşte cu lucrurile cele mai rele şi cele mai de pe urmă şi se socoteşte pe sine slugă rea şi nevrednică în orice

sarcină i s-ar încredinţa.

La a şaptea treaptă a smereniei ajunge cel ce spune nu numai din gură că e mai prejos şi mai nenorocit decât toţi, ci e convins de aceasta în adâncul inimii sale, umilindu-se şi zicând cu Proorocul: „Iar eu sunt vierme, şi nu om: ocara oamenilor şi defăimarea norodului” (Ps. 21, 7); „Înălţându-mă m-am smerit şi m-am mâhnit” (Ps. 87, 16). şi iarăşi: „Bine este mie că m-ai smerit, ca să mă învăţ îndreptările Tale” (Ps. 118, 71).

A opta treaptă a smereniei e ca monahul să nu facă nimic în afară de ceea ce îl îndeamnă Regula de obşte a mănăstirii ori pilda celor mai mari.

Pe a noua treaptă a smereniei va ajunge monahul dacă îşi înfrânează limba să nu vorbească şi, având darul tăcerii, nu grăieşte până nu e întrebat, căci Scriptura arată că „din mulţimea cuvintelor omul nu scapă fără de păcat” (Prov. 10, 19) şi că „bărbatul limbut nu se va îndrepta pe pământ” (Ps. 139, 11).

Treapta a zecea a smereniei este a celui ce nu e uşuratic şi grabnic la râs, fiindcă stă scris: „Nebunul, când râde, îşi înalţă glasul, iar omul cuminte abia va zâmbi” (Sir. 21, 22).

A unsprezecea treaptă a smereniei pretinde monahului ca, atunci când vorbeşte, să o facă lin şi fără a râde, rostind cu smerenie şi seriozitate cuvinte puţine şi cu înţeles. Să nu-şi ridice glasul, căci s-a scris: Înţeleptul se cunoaşte după puţinătatea vorbelor.

La a douăsprezecea treaptă a smereniei ajunge monahul dacă e smerit nu numai în inimă, ci dacă îşi dovedeşte smerenia chiar şi prin trupul său înaintea celor ce îl văd. Astfel, când şade, umblă sau stă în picioare, la slujbele dumnezeieşti, în biserică, în mănăstire, în grădină, pe drum, pe câmp sau oriunde, să aibă mereu capul plecat şi privirea aţintită spre pământ. Socotindu-se tot timpul vinovat pentru păcatele sale, să-şi închipuie că se află deja la Înfricoşata Judecată, repetându-şi mereu în inima sa cuvintele pe care vameşul din Evanghelie le-a rostit cu ochii aţintiţi la pământ: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Lc. 18, 13).

Astfel, suind toate aceste trepte ale smereniei, monahul va ajunge îndată la acea dragoste de Dumnezeu care, fiind desăvârşită, izgoneşte frica. Printr-însa va începe să păzească toate câte înainte le respecta cu spaimă fără nici o osteneală, dintr-o obişnuinţă firească, de acum înainte nu de frica gheenei, ci din dragoste pentru Hristos, datorită bunului obicei şi desfătării virtuţilor. Domnul se va îndura să dovedească toate acestea în slujitorul său, pe care Duhul Sfânt l-a curăţit de patimi şi păcate.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

29

Nr. 30, Decembrie 2010

Icoana – Idol sau fereastră către Cer? (I)

Sfinţii

Părinţi aflaţi de faţă la cel de-al Şaptelea Sinod Ecumenic s-au sfătuit în privinţa zugrăvirii chipului Mântuitorului, deoarece în Vechiul Testament era interzis ca Dumnezeu să fie închipuit. Înaintea sfinţirii icoanei Mântuitorului Hristos, citim din Molitfelnic: „Doamne Dumnezeule Atotţiitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, Cel ce, voind să scapi pe poporul Tău, pe Israil, din înşelăciunea slujirii idoleşti şi să-l ai pururea neabătut în cunoaşterea şi slujirea Ta, unul adevăratul Dumnezeu, cu îngrozire l-ai oprit să nu-şi facă lui chip şi asemănare potrivnică Ţie, adevăratului Dumnezeu, la care să se închine şi să slujească ca lui Dumnezeu”.

Dar de aici încă nu reiese că şi în Noul Testament este interzisă zugrăvirea lui Dumnezeu în icoane. Un medic priceput nu dă tuturor şi întotdeauna aceeaşi doctorie, ci fiecăruia i-o dă pe cea cuvenită şi de folos, potrivit locului, bolii şi vremii - una pentru prunc şi alta pentru omul mare: şi Doctorul Cel desăvârşit al sufletelor le interzice să-şi facă imagini celor ce încă sunt prunci duhovniceşte şi suferă de boala închinării la idoli, care cinstesc idolii ca pe nişte dumnezei, care resping închinarea la Dumnezeu şi dau făpturii slava cuvenită Lui. O astfel de lege le-a fost dată iudeilor.

Poporului israelit, în virtutea înclinării lui către slujirea idolilor, i s-a interzis să facă imagini ale lui Dumnezeu. Cu toate astea, unele reprezentări simbolice erau şi în Vechiul Testament, după cum se spune în continuare în aceeaşi rugăciune din Molitfelnic: „Şi iarăşi ai poruncit prin Moisi să se pună în cortul Legii Tale celei dintâi asemănări şi chipuri, adică doi heruvimi de aur pe chivotul mărturiei şi doi la colţurile curăţitorului, iar pe catapeteasmă mulţime de heruvimi cusuţi, prin care să se slăvească nu numele dumnezeilor celor mincinoşi şi străini, ci numele cel de mare cuviinţă şi preasfânt al Tău, unul adevăratul Dumnezeu; apoi prin Solomon ai pus în altar doi heruvimi din lemn de chiparos ferecaţi cu aur; şi ai poruncit ca chivotul în care erau tablele cele de piatră, năstrapa de aur şi toiagul lui Aaron, care arătau petrecerea Ta acolo cu oamenii şi pomenirea slăvitelor Tale minuni şi binefaceri să se cinstească cu frică, cu cutremur şi cu închinăciunea cuvenită lui Dumnezeu şi să se facă tămâieri şi rugăciuni înaintea lor - iar cinstea aceea ai primit-o cu îndurare ca şi cum ar fi fost adusă Ţie însuţi”.

De asemenea, şi Moise, la porunca lui Dumnezeu, a făcut şarpele de aramă, căruia trebuia să i se închine oricine dorea să scape de mânia lui Dumnezeu. Acest şarpe Îl preînchipuia pe Cel răstignit.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

În afara înclinării iudeilor către închinarea la idoli, pricină a opreliştii privitoare la zugrăvirea lui Dumnezeu era şi faptul că în Vechiul Testament nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu. Când Moise era în muntele Sinai, L-a rugat pe Dumnezeu: „Arată-mi slava Ta, dar a primit răspunsul: faţa Mea nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască” (Ieş. 33, 18, 20). Aşa stăteau lucrurile în Vechiul Testament. În disputa privitoare la cinstirea icoanelor, la cel de-al Şaptelea Sinod Ecumenic problema principală a fost cea a felului în care poate fi zugrăvit Dumnezeu, în care El, Fiinţa nemărginită, poate fi „scris împrejur”, adică circumscris în anumite dimensiuni, într-o anumită formă, în anumite culori şi aşa mai departe. Adversarii cinstirii icoanelor vorbeau despre imposibilitatea unei asemenea reprezentări tocmai din aceste motive.

Totuşi, dacă în Vechiul Testament, datorită faptului că pe iudei îi păştea primejdia căderii în slujirea idolilor şi că pe Dumnezeu nimeni nu Îl văzuse, El nu putea fi zugrăvit, în schimb în Noul Testament Dumnezeu, în persoana lui Iisus Hristos, a venit pe pământ şi, luând chipul omenesc, „chipul de rob”, a devenit om asemenea nouă întru toate, afară de păcat, făcându-Se prin aceasta atât circumscris, cât şi măsurabil. „Însă noi, cei ce trăim în vremea Noului Testament, scrie Sfântul Ioan Damaschin, fireşte că nu-L putem zugrăvi pe Dumnezeul Cel nevăzut, însă de vreme ce am văzut că Cel fară de trup S-a făcut pentru noi om, de acum Îl putem zugrăvi în chip omenesc. Din negrăita Sa bunătate, Dumnezeu a luat trup, S-a arătat pe pământ în el, a trăit între oameni având firea, tăria, înfăţişarea şi culoarea trupului omenesc. Drept aceea, nu păcătuim zugrăvindu-L. Apostolii L-au văzut pe Hristos în trup, au văzut pătimirile şi minunile Lui: şi noi vrem să vedem şi să auzim şi fericiţi să fim.

Această năzuinţă este îndestulată de cărţile evanghelice şi de icoanele lui Hristos”.

Theodor Studitul spune: „Dacă Domnul nostru Iisus Hristos S-a arătat neîndoielnic în chip omenesc şi cu înfăţişarea noastră, este drept ca El să fie zugrăvit în icoană asemeni nouă, măcar că după chipul Său cel Dumnezeiesc rămâne nescris împrejur - pentru că El este mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, păstrând neschimbate însuşirile amândorura firilor din care este alcătuit. Iar dacă nu ar fi scris împrejur, ar înceta să mai fie om şi cu atât mai mult mijlocitor, întrucât odată cu desfiinţarea scrierii-împrejur se nimicesc toate însuşirile cele de un neam cu ea. Căci dacă El este nescris-împrejur, este nepipăit; dar dacă este

30

pipăit, poate fi zugrăvit, şi ar fi o nebunie să tăgăduiască cineva acest adevăr, fiindcă acestea sunt însuşiri ale trupului supus pipăirii şi zugrăvirii. Şi cum să fie nescris-împrejur, dacă poate să pătimească? Iar dacă este scris-împrejur şi poate să pătimească, bineînţeles că trebuie să ne şi închinăm Lui aşa cum este El zugrăvit. Iar dacă Hristos e om, este învederat că poate fi zugrăvit în icoană - doar este cea dintâi însuşire a omului aceea că poate fi zugrăvit. Dar dacă nu poate fi zugrăvit, atunci nu este om, ci netrupesc şi chiar nici n-a venit încă Hristos, precum băsmuiesc iudeii”.

A-L zugrăvi întru totul pe Dumnezeu nu este cu putinţă nici în Vechiul, nici în Noul Testament, pentru că El e nemăsurat, pentru că nu poate fi zugrăvit Cel nevăzut - dar când Cel netrupesc Se face om, El poate fi zugrăvit sub acest chip omenesc.

Când Cel ce era Dumnezeu, neavând măsură şi cantitate, a luat chipul robului şi totodată măsură şi cantitate, a devenit posibil să zugrăvim în icoane şi negrăita Lui Înviere, şi Naşterea din Fecioară, şi Schimbarea Ia Faţă...

Dacă Hristos nu este Dumnezeu-Om, nu există nici cinstirea icoanelor, întrucât, aşa cum spune Theodor Studitul, după cum Maicii lui Dumnezeu îi este propriu să poată fi zugrăvită, acelaşi lucru îi este propriu şi lui Hristos, Fiului ei; iar dacă El este cu neputinţă de zugrăvit, atunci nu este DumnezeuOm, ci numai Dumnezeu. Aşadar, problema cinstirii icoanelor este strâns legată de problema celor două firi ale lui Hristos, şi cei ce la al Şaptelea Sinod Ecumenic au luat apărarea sfintelor icoane se luptau, la drept vorbind, pentru corecta înţelegere a persoanei Mântuitorului ca Dumnezeu-Om. Şi totuşi, închinându-ne sfintelor icoane, care sunt făcute din lemn şi culori, nu ne închinăm la idoli? Oare nu este această închinare la făptură în locul închinării la Făcător? Nu este cumva facere de idoli? La această întrebare, Theodor Studitul răspunde că icoană (cuvânt de obârşie grecească, având înţelesul de „chip”), ca orice imagine artificială, este o asemănare al lucrului pe care îl reprezintă - altfel spus, chipul prezintă trăsăturile „chipului dintâi”, arhetipului. Dacă îi arătăm unui copil fotografia tatălui şi îl întrebăm cine este acolo, nu ne vom mira deloc auzind răspunsul: „tata” - ştim că propriu-zis nu este tatăl lui, şi totuşi este chiar „tata”. Ideea este că orice reprezentare artificială reprezintă o asemănare a arhetipului său, şi în imaginea cu pricina se arată trăsăturile celui care a fost fotografiat.

Când spunem, arătând la fotografie: „e tata”, nimeni nu vede în asta ceva anormal, pentru că în ea chiar sunt

31

cuprinse trăsăturile celui fotografiat. În mod analog, şi noi, când ne închinăm icoanei-chip, ne închinăm în acelaşi timp arhetipului, pentru că cinstirea chipului suie la Chipul dintâi. Deşi spune „e tata” când vede fotografia, copilul ştie că nu este tatăl lui în persoană, ci doar imaginea lui: şi noi deosebim chipul de arhetip şi ne închinăm nu materiei, ci Celui zugrăvit pe ea.

Hotărârea dogmatică a celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic glăsuieşte: „Hotărâm ca sfintele şi cinstitele icoane să fie puse înainte (spre închinare) la fel că chipul cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, fie ele făcute din vopsele ori din mozaic ori din alt material, numai să fie făcute în felul cuvenit, fie ele aflătoare în sfintele biserici, pe sfintele vase şi odăjdii, pe pereţi şi pe scândurele, fie ele în case ori pe drumuri, fie ele ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos sau ale celei fară de prihană Stăpânei noastre, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sau ale sfinţilor îngeri şi ale tuturor bărbaţilor sfinţi şi drepţi.

Cu cât mai des se vor face aceştia obiect al contemplării noastre prin sfintele icoane, cu atât vor fi mai îndemnaţi săşi amintească de chipurile lor dintâi cei ce privesc la ele, cu atât mai multă dragoste vor dobândi faţă de ele şi cu atât mai multe imbolduri vor primi să le dea sărutare, cinstire şi închinare, dar nicidecum slujirea cea adevărată care, după credinţa noastră, se cade numai Firii Dumnezeieşti”.

Aşadar, înaintea noastră se află icoana Mântuitorului, care ne înalţă la Arhetipul său, şi noi, dându-i nu adevărată slujire (pentru că nu putem sluji nimănui, afară de Dumnezeu), ci „închinare cinstitoare”, cum spun Sfinţii Părinţi, o raportăm pe aceasta la Dumnezeu. Materia icoanei este gândită separat de chipul înfăţişat pe ea. Materia icoanelor pe care este zugrăvită asemănarea lui Hristos poate fi de multe feluri, însă Arhetipul e unul singur, şi tocmai Acestui Arhetip îi aducem slujire adevărată, dând chipului închinare cinstitoare.

Cinstirea icoanelor ne spune că Hristos nu este numai Dumnezeu, ci şi Om, că El a venit să refacă chipul strămoşului căzut, că Sfinţii au curăţit în ei înşişi pe pământ chipul acesta şi că acelaşi lucru putem şi trebuie să îl facem şi noi. Cinstirea icoanelor ne deschide calea spre îndumnezeire.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

Nu plânge, fiule...

5De ce se închid norii când câmpiile sunt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie? Din pricina răutăţii oamenilor, firea s-a turburat şi şi-a lepădat rânduiala.

5Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă? Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere!

5Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară? Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.

5Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînţelegerii din lăuntru şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărită de lacrimi şi urâciune? Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei dinlăuntru.

5Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu îşi poate îndestula fiii?

Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.

5Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s-au urâţit şi au pierdut frumuseţea străbunilor? Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământeşti.

5Ştii tu oare, fiule, de ce s-au înmulţit bolile şi înfricoşatele molime? Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.

5Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtiţele? Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi slăbeşte în lupta pentru ceruri.

5Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi le va îndrepta pe toate!

Sfântul Nicolae Velimirovici - „Inima în Marele Post”, Editura Predania

Despre puterea Rugăciunii lui Iisus O mărturie a monahiei Tatiana (1912)

„Neîncetat vă rugaţi...”

Pe la orele dimineţii, după liturghie mă întinsesem în pat să mă odihnesc puţin, şi în timpul acesta am avut o

vedenie neobişnuită. Mă vedeam de parcă eram la Sankt-Petersburg, pe insula Vasilievski. Se făcea că merg la Sfânta Liturghie de la catedrala Sfântului Nicolae. Purtam schima monahală şi mă aflam într-o trăsură mică.

Deodată, m-am pomenit într-o piaţă întunecată. M-am speriat şi am început să tremur. Alergam într-o parte şi în alta, căutând o ieşire din această situaţie îngrozitoare şi, deodată, am văzut sute de oameni înaintând şiruri-şiruri. Toţi aceştia erau mireni, având chipurile posomorâte, pătrunse de o tristeţe nemărginită. La faţă semănau cu mine. „Voi cine sunteţi?”, i-am întrebat, iar ei mi-au răspuns: „Noi suntem cei ce am trecut în veşnicie pe neaşteptate, ca şi tine.”

Ce am simţit în acea clipă nu se poate spune în cuvinte, covârşind orice chip de exprimare! Frică şi cutremur au cuprins întreaga mea fiinţă. Chiar în acea clipă s-a apropiat de mine o un tânăr în veşminte strălucitoare, al cărui chip era învăluit în lumina pe care o răspândea împrejur şi care mi-a zis: „Urmează-mi!” Luându-mă, m-a dus într-un loc unde sufletele celor morţi erau supuse judecăţii.

Am trecut în zbor peste păduri, stepe şi clădiri. Întinderea părea fără de sfârşit şi am înţeles că lăsasem în urmă viaţa mea pământească şi că păşisem, fără voia mea, în viaţa de dincolo de mormânt. Dar, din păcate, plecasem în lumea de dincolo cu totul nepregătită. Îngerul m-a dus apoi într-o încăpere, în care se aflau adunaţi laolaltă o mulţime de mireni: bărbaţi, femei,

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

32

vârstnici şi copii. Toţi păreau cuprinşi de o durere şi mâhnire necontenită. În mijlocul încăperii, la o masă uriaşă, şedea o doamnă, care mi-a zis: „Acest loc e pregătit pentru tine până la a doua venire a Domnului.”

M-am uitat la toţi aceşti oameni şi am întrebat: „Ce faceţi aici, în acest loc? Vă rugaţi lui Dumnezeu?” Ei însă mi-au răspuns cu tristeţe: „În veşnicie Domnul nu ne ascultă, pentru că în tot răstimpul vieţii noastre pe pământ nu ne-am îngrijit de sufletele noastre. Niciodată nu vom avea îndrăzneala să chemăm numele Domnului. Atunci când vieţuiam pe pământ ar fi trebuit să îndurăm suferinţele cu răbdare şi să ne rugăm pentru sufletele noastre. Porunca lui Hristos: „Neîncetat vă rugaţi” (I Tes. 5, 17) fusese datoria noastră şi, cu toate că se cuvenea să rostim rugăciunea lui Iisus în tot timpul vieţii, la fiece suflare a noastră, noi nu ne-am îngrijit de sănătatea sufletelor noastre.

Aşa cum cineva nu poate trăi fără aer, tot astfel şi sufletul moare fără rugăciunea neîncetată.

Noi suntem nişte persoane cumsecade, care ne-am purtat pe dreptate, îndeplinindu-ne toate îndatoririle noastre. Totuşi, pe cea mai de seamă - rugăciunea, n-am împlinit-o”.

Am început să mă rog şi să-mi fac semnul crucii. Dar ce s-a întâmplat? Mi-am dat seama cu groază că fiece sunet al vocii mele se întorcea înapoi la mine! Am aruncat o privire în jurul meu şi am văzut că tavanul şi pereţii erau din metal, iar podelele din scândură vopsită. Atunci am început să tremur de frică, dându-mi seama că nu voi reuşi să scap din această cămară înfricoşată a chinurilor veşnice.

Cei din jurul meu îmi ziceau: „În veşnicie, Domnul nu ne mai ascultă. Doar cei rămaşi pe pământ pot să ne pomenească înaintea Lui”. Apoi şi doamna de la masă începu să-mi vorbească: „Toţi aceşti oameni au fost buni creştini, L-au iubit pe Domnul, şi-au ajutat aproapele - pe Dumnezeu însă nu L-au dobândit în sufletele lor. Şi iată că au ajuns aici, ca şi tine, din cauza vieţii lor nepăsătoare, întrucât ei se încăpăţânau să creadă că toţi ceilalţi vieţuiesc la fel. „Vai de mine!” am exclamat. „Vai, cât sunt de necăjită şi cât sufăr, parcă m-ar arde cu foc!”

Am căzut jos, simţind ca şi cum trupul tot mi se despărţea de oase. „Şi tu ce fel de viaţă ţi-ai fi dorit?”, m-a întrebat doamna. Tremurând, am răspuns: „Îmi doream ca după ce aş fi adormit cu somnul morţii, să Îl văd pe Hristos şi pe Preacurata Sa Maică cu chipuri vesele, întâmpinându-mi sufletul şi ducându-mă în locaşurile nesfârşitei bucurii.”

Aici doamna a zâmbit şi a zis: „Pe această cale numai sfinţii trec la bucuria negrăită şi veşnică, adică acei oameni care cu ajutorul rugăciunii lui Iisus L-au agonisit pe Domnul în inimile lor încă din timpul vieţii. Iar tu, fiind

călugăriţă, cum de n-ai învăţat acest lucru? Prin mijlocirea acestei rugăciuni, harul lui Dumnezeu vine să sălăşluiască în tine, aşa încât sufletul se desparte de trup, rămânând cu Iisus Hristos şi nu mai simte această zdrobire pe care o simţi tu acum. Raiul se află în sufletul omului. Acolo unde Domnul este prezent, acolo este şi raiul. Acum va trebui să le povesteşti această vedenie tuturor celor din cinul monahicesc şi tuturor creştinilor care trăiesc pe pământ şi merg spre pierzanie din pricina nepăsării şi uşurătăţii lor.

Iar celor necredincioşi ori slabi în credinţă n-are nici un rost să le spui. Atotputernicul Dumnezeu poate să învie un om mort de veacuri, pentru a arăta celor vii că după moarte urmează munci sau daruri, după cele ce omul a lucrat în viaţa sa sufletească, dar ce folos are această minune, dacă acest înviat nici aşa nu va fi crezut, ba chiar se află în primejdia de a fi omorât de ei?” În timp ce doamna rostea aceste cuvinte, în sufletul meu a licărit deodată o fărâmă de nădejde că voi reveni pe pământ! Doamna a mai zis: „Dacă cineva moare rostind rugăciunea lui Iisus, sufletul său se află lângă Domnul şi acesta nu va fi despărţit de El în veşnicie. Aşijderea, dacă un om îşi dă duhul în timp ce repetă rugăciunea: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul!” - va fi nedespărţit de Maica Domnului.

Iar cel ce nu mai poate scoate nici un cuvânt, dar în tot răstimpul vieţii sale s-a nevoit să deprindă această rugăciune, sufletul său o va repeta pentru el atunci când se va afla pe patul de moarte. În ce stare se află sufletul când părăseşte trupul, în aceeaşi stare rămâne pentru totdeauna şi întraceea va fi judecat. După moarte, nu mai este pocăinţă. Sufletul adormit nu mai poate face nimic pentru el însuşi. Rugăciunea sa nu se mai aude înaintea lui Dumnezeu. Singura sa alinare în muncile şi în întristarea cea veşnică rămâne rugăciunea şi milostenia celor vii, rămaşi în urma sa pe pământ.

A mai adăugat apoi: „O! Voi, monahilor, monahiilor!

Vă numiţi voi înşivă monahi şi monahii, pretinzând că aţi fi părăsit cele lumeşti! Care este însă vieţuirea voastră? În loc să vă încredinţaţi toate cererile voastre lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale, voi gândiţi: „Îmi este de trebuinţă acel lucru sau celălalt; n-aş putea trăi fără aceasta sau cealaltă, nici în această viaţă nici în cealaltă”. Împărăteasa cerurilor aude rugăciunile tuturor şi se îngrijeşte numai de cei ce-şi aruncă spre ea toată nădejdea, acoperindu-i cu darul Ei cel nemăsurat. Ea este Cea care înţelege toate necazurile, sărăcia şi suferinţele îndurate în numele Domnului, ale celui ce zice: „Poate că toate acestea s-au abătut asupra mea potrivit îngăduinţei Celui Preaînalt; poate că toate acestea sunt plăcute înaintea Împărătesei Cerului...”

TRADIŢIA ORTODOXĂ

33

Nr. 30, Decembrie 2010

„Vrei să-ţi arăt pe monahii voştri cei nesimţitori?” a continuat doamna. „Priveşte!” şi am văzut un şir de călugăriţe venind către noi… Erau dintre cele ce slujeau în altar şi furau bani şi prinoase. Ele ţineau în mâini pomelnicele cu numele celor cărora le aparţineau banii. Din urmă veneau altele, ce nu-şi păstraseră fecioria trupească şi curăţia minţii. Printre ele erau şi maici care cântau în strană cu mândrie, înălţându-şi nebuneşte glasul, căutând să placă mai mult urechilor omeneşti, decât lui Dumnezeu. Mai erau şi monahii care muriseră având vrajbă unele cu altele, sau dintre cele care vieţuiseră doar cu trupul în mănăstire, iar gândurile le erau în lume, lipite de deşertăciuni. Toate aveau chipurile tot aşa de mohorâte ca şi al meu, pecetluite de o nesfârşită tristeţe. „Cântaţi-mi o cântare închinată Maicii Domnului!” le-am zis monahiilor pe care le cunoşteam şi care muriseră la noi în mănăstire. Ele însă răspundeau: „Nu mai avem îndrăzneală, deoarece în vreme ce vieţuiam în mănăstire, n-am slujit-o cu inimă curată.” Atunci am început să plâng cu amar. Din pricina nebăgării de seamă şi a neluării aminte către sufletele noastre, fuseserăm lipsite de binecuvântarea de a înălţa laude şi cântări către Domnul şi Preasfânta Lui Maică.

După toate cele auzite şi văzute, pe care vi le-am povestit mai sus, îngerul care mă dusese în locaşurile de osândă, a venit şi mi-a zis: „Iar acum vom merge în locul acela unde sufletul tău a fost despărţit de trup.” Deodată, m-am trezit în aşternutul meu. La început îmi era frică şi să mă mişc, apoi m-am uitat împrejur, mi-am pus lucrurile în rânduială, mi-am făcut semnul crucii, murmurând o rugăciune: „Slavă Domnului, n-a fost decât un vis.”

Abia ce zisesem aceste cuvinte şi brusc mă pomenesc înapoi în cealaltă lume. Îngerul care mă călăuzise îmi spuse cu asprime: „Să nu crezi cumva că ai visat. Chiar ai fost într-adevăr în cealaltă viaţă de dincolo de mormânt!” Înfricoşată, am căzut în genunchi înaintea lui: „Vai mie, ticăloasa şi întinata! Cât de mare îmi este deznădăjduirea pentru că m-am întors din nou aici! Mi-am petrecut viaţa în griji deşarte, nu am avut în minte decât cum să îmi împodobesc chilia şi hainele, pentru a plăcea oamenilor, iar sufletul meu plângea şi se întrista, lipsit de hrana nemuritoare a rugăciunii! O! Amar mie! De câte ori mi-am petrecut duminicile şi sărbătorile umblând aiurea prin chiliile surorilor din obşte, ori discutând deşertăciuni cu mirenii, în loc să mă rog sau să citesc o carte de folos! Oare nu era de o mie de ori mai bine să fug departe şi să mă pocăiesc?” „Urmează-mă”, mi-a spus îngerul. „Vom trece prin felurite locuri, timp de douăzeci de zile, iar după aceea ne vom întoarce la locul ce ţi-a fost sortit până la cea de-a

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

doua venire a Domnului nostru, Iisus Hristos.” Am început să plâng amarnic, nefiind în stare să mă mişc din loc. Îngerul şi-a întors faţa către mine şi m-a privit cu milă. Lam întrebat: „Nu cumva eşti îngerul meu păzitor?” „Da”, mi-a răspuns. Am început să îl rog fierbinte: „Roagă-te Celui Preaînalt şi întoarce-mi sufletul pe pământ, ca să mă pocăiesc.” Îngerul păzitor mi-a spus: „Te voi duce înapoi, dar va trebui să făgăduieşti că vei spune şi celorlalţi tot ce ai văzut şi ai auzit aici.”

Am căzut în genunchi şi am spus că aşa voi face. În aceeaşi clipă, am simţit o bucurie în suflet, iar îngerul mia zis: „Domnul încă nu S-a sălăşluit în inima ta, însă ai făgăduit să-L dobândeşti. Dacă te vei lăsa iarăşi biruită de deşertăciuni lumeşti şi vei sluji iar patimilor, neîndeplinindu-ţi făgăduinţa, te vei întoarce în acest iad înfricoşat al chinurilor fără sfârşit. Voi veghea mereu lângă tine şi voi vedea cum îţi îndeplineşti îndatoririle de creştin şi monah.”

M-am trezit iarăşi în patul meu.

Am sărit în picioare şi l-am văzut pe înger stând lângă patul meu. Am alergat la sora mea de chilie, strigând: „Ascultă, numai ce am fost în viaţa de dincolo!” După aceea am alergat să le caut pe celelalte surori ca să le povestesc cele întâmplate. Îngerul încă se mai afla în acelaşi loc. Îmi era frică să nu mai păţesc ceva. Am deschis uşa şi le-am povestit surorilor toată întâmplarea, fără sfială şi fără să le ascund nimic. Între timp am văzut că îngerul s-a făcut nevăzut. Surorile s-au grăbit să mă înconjoare, arătându-se foarte mirate de schimbarea neobişnuită pe care o vedeau la mine, petrecută întrun răstimp atât de scurt. În urmă cu douăzeci de minute mă văzuseră cu desăvârşire calmă la slujba de rând. Căzând în genunchi înaintea lor, le-am rugat să mă ierte şi le-am făgăduit că din această clipă voi pune început unei vieţi noi, cu adevărat plăcute Domnului, ţinând toate jurămintele făcute la tunderea în monahism: fecioria şi curăţia simţurilor, ascultarea fără cârtire, sărăcia de bunăvoie, negrija de cele trupeşti, înstrăinarea de lume, de tulburările ei, şi mai ales rugăciunea neîntreruptă, prin chemarea sfântului nume al Preadulcelui Iisus Hristos, Căruia mi-am închinat viaţa şi Căruia I se cuvine cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

34

Biserica Naşterii Domnului din Bethleem

Biserica

Naşterii Domnului din Bethleem, Ţara Sfântă, este unul dintre cele mai importante locuri creştine de închinare. Tradiţia Bisericii spune că această biserică a fost ridicată pe locul peşterii în care S-a născut Mântuitorul Hristos, iar acest fapt este confirmat şi de apologetul şi mucenicul creştin Iustin Filosoful (c. 100 - 165). De asemenea, Biserica Naşterii Domnului este şi una dintre cele mai vechi biserici creştine din lume păstrate până astăzi, aflându-se în partea de răsărit a oraşului Bethleem, la opt kilometri de oraşul Ierusalim. Complexul ce o înconjoară, acoperind aproximativ 12.000 metri pătraţi, include în afară de basilica propriu-zisă, o mănăstire ortodoxă, una catolică şi una armeană.

Prima basilică situată pe acest loc a fost ridicată în anul 327, de către Sfânta Împărăteasă Elena cea iubitoare

«Beith-Sahour» (Câmpul Păstorilor) - locul unde îngerul a vestit păstorilor Naşterea Mântuitorului

Biserica Naşterii Domnului din Bethleem exterior şi interior

de Hristos şi întocmai cu Apostolii, cu binecuvântarea Sfântului Patriarh Macarie al Ierusalimului, sub a cărui păstorire se săvârşise şi minunea cutremurătoare a aflării Cinstitei Cruci a Domnului nostru, Iisus Hristos. Construcţia a fost desăvârşită în anul 333, dar a fost devastată două sute de ani mai târziu, în anul 529, în timpul Revoltei Samarinenilor. Această primă biserică a Naşterii Domnului avea un plan octogonal şi era poziţionată chiar deasupra peşterii. În centrul acesteia, o gaură largă de 4 metri, înconjurată cu o balustradă, oferea o privire de ansamblu a peşterii. Din această perioadă se mai păstrează încă bucăţi impresionante şi însemnate din mozaicul ce acoperea în întregime podeaua bisericii. Mărturiile despre prima biserică se păstrează din scrierile Fericitului Ieronim, care a trăit şi lucrat în Bethleem din anul 384, iar mai apoi a fost înmormântat într-o peşteră situată dedesubtul lăcaşului.

Biserica a fost ridicată în forma pe care o putem vedea astăzi în anul 565, de către Împăratul Iustinian. Când hoardele războinice şi păgâne ale perşilor, conduşi de Hosroe II au invadat Sfintele Locuri în anul 614, această biserică a fost păzită, prin darul Celui ce S-a născut în peştera pe care ea o adăposteşte. Potrivit Tradiţiei Bisericii, dar şi legendelor persane, comandantul Şarbaraz a fost foarte impresionat de scenele decorate cu mozaic din interiorul bisericii, ce îi înfăţişau pe cei trei Magi călători de la răsărit, aducând daruri Pruncului Hristos, călăuziţi de steaua cea cu minunată mergere. El i-a văzut pe cei trei înţelepţi îmbrăcaţi în straie persane şi a cruţat acel loc sfânt. Sfânta Scriptură adevereşte că magii - aceşti înaintemergători şi vestitori ai Naşterii Domnului erau de neam persan, şi cât de minunată a fost această iconomie dumnezeiască! Cum puteau fi mai bine încredinţaţi iudeii întunecaţi de necredinţă şi idolatrie despre venirea lui Mesia cel aşteptat? Ei nu mai credeau spuselor proorocilor, care de multe veacuri le vorbeau necontenit despre Întruparea şi Naşterea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru a-i ruşina şi a-i face să creadă, El a iconomisit, ca să vină străinii dintr-o ţară depărtată, ca să caute pe împăratul iudeilor, pentru ca aceştia mai întâi din gura perşilor să afle ceea ce nu voiseră a cunoaşte de la prooroci, şi pentru ca ei, când din nou se vor împotrivi, să le lipsească orice fel de dezvinovăţire.

Resturi ale mozaicului iniţial din Biserica Naşterii Domnului

35

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

În veacurile ce au urmat, Ierusalimul a trecut dintr-o stăpânire în alta. La data de 6 iunie 1009, Sfânta Cetate a încăput pe mâinile lacome ale cruciaţilor, care au vrut imediat să îşi adjudece acest loc sfânt al dreptei cinstiri de Dumnezeu. Şi cum ei plecaseră să cucerească lumea prin viclenie, aur şi argint, dispunând de nenumărate avuţii, au făcut reparaţii şi au extins construcţiile anexe ale Bisericii Naşterii Domnului. Ei au contribuit împreună şi la redecorarea interiorului bisericii. Acestea toate s-au petrecut în perioada Regatului Latin al Ierusalimului, cu permisiunea şi sprijinul împăratului bizantin, pe parcursul a patru ani, între 1165-1169. Tot în acel timp, primul Rege al Ierusalimului, Baldwin I, a fost încoronat chiar în această biserică. Peste ani, suprafaţa bisericii a fost încontinuu mărită, astfel încât astăzi ea măsoară o suprafaţă de 12 000 mp.

Biserica Naşterii Domnului a fost neglijată uneori, pe perioade mari de timp. Aceste perioade de neîngrijire au fost cele în care au domnit otomanii Mamluk şi Ottoman, dar, din fericire, ea nu a fost afectată prea mult, şi nici dărâmată. Cea mai mare parte din marmură existentă în acea vreme în biserică a fost scoasă de turci şi folosită la zidirea şi împodobirea Templului de pe Munte, aflat în Ierusalim. Altă încercări prin care a trecut Biserica Naşterii Domnului au fost cutremurul din 1834 şi incendiul din 1869, care au distrus mobilierul de lemn al peşterii. Cu toate acestea, biserica a supravieţuit tuturor încercărilor naturale sau umane la care a fost supusă. În anul 1847, furtul stelei de argint (foto) care marchează exact locul Naşterii Pruncului Hristos, a dus la o criză internaţională ce a cuprins în întregime Locurile Sfinte. Această criză a dus, în cele din urmă, la Războiul din Crimeea (1854-1856).

Uşa pocăinţei (foto jos) - o uşă de mici dimensiuni încrustată în zidul gros de piatră al Bisericii Naşterii - a fost făcută şi amplasată în zid în perioada otomană, cu scopul de a împiedica pe necredincioşi să intre înlăuntru călare. Pe lângă acest fapt, prin nivelul la care TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

este amplasată, uşa îi obligă pe cei ce trec pragul acestui loc sfânt să îşi plece capetele, în semn de cinstire a locului.

Nava încăpătoare a bisericii se păstrează intactă încă de pe vremea Împăratului Iustinian, cu toate că tavanul a fost supus unor restaurări de-a lungul secolelor al XV-lea şi al XIX-lea. Coloanele sunt din piatră lustruită, majoritatea dintre ele fiind luate din biserica iniţială, ridicată de Sfânta Elena, în secolul al XIV-lea.

Fragmente de mozaic, datând din anii 1160 şi realizat

cu multă artă, împodobesc ambele laterale ale navei. Din loc în loc, podeaua actuală este ferestruită, lăsând la lumină bucăţi din mozaicul original al Bisericii Naşterii.

Acest mozaic acoperea, la început, întreaga podea. Fragmentele care se păstrează înfăţişează figuri geometrice, păsări, flori şi alte motive ornamentale.

Naosul basilicii este împărţit în cinci nave longitudinale, separate de patru rânduri de coloane ridicate în stil corintic, câte 11 în fiecare rând. Pe ele sunt pictaţi Apostolii Domnului, cu numele scrise în latină şi greacă.

Dintre cele 44 de coloane ale navei, 13 păstrează încă picturi de pe vremea cruciaţilor, înfăţişând mai mulţi sfinţi şi pe Maica Domnului cu Dumnezeiescul Prunc. Starea acestora nu este una foarte bună, datorită curgerii veacurilor însă, cu atenţie, se pot observa bine. În absida sudică a fost descoperită o fântână de formă octogonală, ce datează din secolul al VI-lea şi care face parte din biserica lui Iustinian. Iniţial, aceasta era localizată lângă marele altar şi în ea se săvârşeau botezurile celor ce veneau în Biserica lui Hristos.

Odată cu mutarea ei de lângă altar, în perioada renovărilor cruciate, au apărut şi numeroase legende. Astfel, se spune că în această fântână a căzut steaua magilor, sau că din ea au fost adăpaţi caii înţelepţilor cititori în stele, sau că are o oarecare legătură cu David, Proorocul şi Împăratul.

Lăcaşul are trei altare: unul central şi două mai mici, aflate în absidele laterale. Din aceste abside se coboară în Peştera Naşterii Domnului, care propriu-zis este o mică grotă naturală, situată chiar sub altarul central.

Marele altar din capătul estic, alături de cel din partea sudică, aparţine Patriarhiei

36

Ortodoxe din Ierusalim. În partea nordică a marelui altar se află altarul armean al celor Trei Regi, închinat celor trei Magi care şi-au legat caii în apropiere. Armenii mai au un altar şi absida nordică, închinat Maicii Domnului.

Peştera Naşterii Domnului (foto) este o grotă rectangulară aflată dedesubtul bisericii; punctul de maxim interes şi cinste al întregii biserici. În acest loc se ajunge coborând treptele ce pornesc din absidele laterale. Această grotă a fost cinstită ca loc al Naşterii lui Hristos încă din secolul al II-lea. Steaua de argint încrustată în piatră marchează chiar locul în care a fost aşezat Hristos. Inscripţia în limba latină de pe marginea stelei de argint spune următoarele: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus est” („Aici S-a născut

Iisus Hristos din Fecioara Maria – 1717”). Steaua de argint este

străjuită de cincisprezece candele care ard în permanenţă.

Podeaua peşterii este pavată cu marmură. Tot mobilierul peşterii datează de după incendiul din anul 1869; excepţie fac doar porţile de bronz ale intrării de sud şi ale celei de nord. Acestea datează din vremea lui Iustinian - secolul al VIlea. Din peşteră pornesc alte trepte ce duc într-o capelă laterală - Capela Ieslei, aflată în custodie romano-catolică. Lângă aceasta se păstrează unele fragmente de mozaic datând din secolul al IIlea, precum şi unele capiteluri de coloane.

Istoria unei naşteri din nou

Sfinţirea bisericii Mănăstirii «Adormirea Maicii Domnului» din Bucureşti Istoria se scrie încă şi astăzi. Se va scrie atâta vreme cât vor mai exista oameni care cred în înfăptuirea unor vise.

Biserica nu a pierit încă, şi în veac nu va pieri, fiindcă „porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18). Ea va dăinui datorită acelor oameni care cred în înfăptuirea unor vise – nu ambiţii lumeşti şi deşarte, ci a unor idealuri sfinte, construite întru Hristos şi pentru Hristos. Întotdeauna, după necazuri Dumnezeu dăruieşte mângâiere robilor Săi, făcându-i părtaşi ai binecuvântării Sale. Sub ochii acestor vrednici slujitori ai sfintelor altare, s-a scris istoria. Rugăciunea lor a înălţat scări către cer, iar osteneala a ridicat sfinte lăcaşuri, închinate lui Dumnezeu, adică mănăstiri şi biserici. Mulţumită lor, astăzi vedem minuni. Căci, cum putem altfel numi ceea ce mii de ochi au putut vedea astăzi, 11/24 octombrie 2010, la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti?

Vorbind astăzi despre Mănăstirea noastră, este cu neputinţă să trecem sub tăcere naşterea sa din nou. Fie că se povesteşte trecutul său zbuciumat, presărat cu multă suferinţă şi jertfă; fie că se vorbeşte despre prezentul ei; ori încercând să vorbim despre vremurile ce vor să vie, şi pe care doar Dumnezeu le cunoaşte - în toate şi pretutindeni, tainic sau vădit, este prezent acest cuvânt. Naşterea din nou este simbolul, semnul care arată direcţia timpului care se scurge; ea descrie, cum nu se poate mai bine, clipa binecuvântată pe care o trăim noi astăzi, în care cele vremelnice se unesc cu cele veşnice; în care judecăţile şi străduinţele oamenilor se unesc cu judecăţile lui Dumnezeu.

Astăzi, un vis cu neputinţă de înfăptuit pentru cei puţini în credinţă, a căpătat viaţă veşnică. Orice ar mai născoci vrăjmaşii lui Dumnezeu împotriva slujitorilor Săi, acest sfânt lăcaş s-a adus astăzi, odată pentru totdeauna, jertfă curată lui Hristos, ca o ardere de tot bine primită şi frumos mirositoare, iar acest lucru s-a scris în ceruri pentru vecie şi nu mai poate fi schimbat de voinţa omenească.

Preasfinţitul Evloghie Oţa, ctitorul mănăstirii. Alături, imagini ale bisericii vechi, Iar dacă naşterea sa din nou i-a înainte de a patra demolare (anul 1983)

37

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

fost vegheată doar de o mână de oameni ai lui Dumnezeu, întăriţi şi uniţi pe temeiul adevăratei credinţe, putem spune că în această clipă unică, toată suflarea dreptcredincioasă a României a fost aici, de faţă, iar inimile tuturor s-au înălţat sus, către Domnul, Cel ce bine a voit ca un vis sfărâmat cu vrăjmăşie de către comunişti, în anul 1983, să prindă viaţă şi să se înalţe iarăşi către cer.

Soborul de arhierei aflaţi de faţă l-a avut în mijloc pe Înalt Preasfinţitul Mitropolit Vlasie Mogârzan, cel ce a vegheat cu multă

cumpănă ale existenţei lor.

Tocmai de aceea, toţi cei ce s-au născut duhovniceşte aici şi au crescut la umbra ei, au simţit în inimile noastre, cu adevărat, darul acestui loc.

Rugăm pe Mântuitorul nostru, ca şi pe Preacurata Sa Maică, în ale cărei sfinte mâini s-a încredinţat acest sfânt lăcaş, să dăruiască iertare de păcate şi mântuire tuturor celor ce mărturisesc şi trăiesc Ortodoxia, iubind buna podoabă a casei Domnului nostru, Iisus Hristos.

Anul 1990 - prima obşte a Mănăstirii, în momentul începerii lucrărilor de excavare pentru fundaţia actualei biserici

jjjlLJJJ

2 septembrie 1991 - Mitropolitul Silvestru Onofrei (†1992), înconjurat de sobor, la punerea pietrei de temelie a bisericii

dragoste, ca un adevărat părinte, asupra naşterii şi creşterii acestei sfinte mănăstiri. De faţă au mai fost şi preasfinţiţii episcopi Teodosie Braşoveanul, Iosif Botoşăneanul, Glicherie Ieşeanul, Antonie Ploieşteanul, Dionisie Gălăţeanul, Evloghie Sibianul şi, desigur, preasfinţitul Flavian Ilfoveanul. Ca oaspeţi de peste hotare, au fost prezenţi preasfinţitul Fotie de Triadiţa, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Bulgaria, preasfinţitul Ambrozie de Methoni şi părintele arhimandrit Acachie, stareţul mănăstirii „Sfântul Grigorie de Palama” din S.U.A., de sub omoforul Sinodului în Rezistenţă din Grecia. Rugăciunile slujitorilor sfântului altar s-au unit, într-un singur glas – cel al dreptei Credinţe, cu rugăciunile tuturor celor aflaţi de faţă, înălţându-se către Dumnezeu, ca un buchet bine înfrumuseţat şi înmiresmat.

Cu adevărat, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului este născută de sus, renăscută prin mila lui Dumnezeu şi prin rugăciunile îndrăzneţe ale tuturor celor ce au slujit şi slujesc într-însa. Viaţa şi-a dobândit-o nu ca un prunc necuvântător, ci ca Lazăr cel înviat a patra zi, întrupând în sine acel sens unic, care pune alături naşterea din nou şi învierea. Poate tocmai din această pricină, acest loc binecuvântat de Dumnezeu îţi rămâne în suflet, chiar de l-ai vizitat o singură dată, fie şi numai în treacăt.

Cei ce dobândesc viaţă din nou simt plinătatea ei, poate mai mult decât cei ce nu au trecut prin clipe de TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 30, Decembrie 2010

Biserica Mănăstirii «Adormirea Maicii Domnului» în prezent

38

Imagini de la sfinţitrea bisericii Mănăstirii ADORMIREA MAICII DOMNULUI

CUPRINSUL NUMĂRULUI 30: O minune înfricoşată a Sfântului Spiridon, care mustră inovaţia calendaristă...... 4 A doua venire a Domnului.........................................................................4 Domnia lui antihrist................................................................................ 5 Ecumenismul, calea spre pierzare (X).......................................................... 7 Modernismul în Biserica Ortodoxă.............................................................. 10 Problematica legată de calendarul bisericesc (II)............................................ 11 Sfinţenia nu se laudă pe sine...................................................................... 13 Războiul trecerii prin vămi........................................................................15 Mărturii din vremuri de prigoană...............................................................16 Graiul vechilor cazanii (IV)....................................................................... 17 Despre lume şi lepădarea de lume............................................................... 19 Pravila de rugăciune................................................................................ 21 Zoia cea de împietrită...............................................................................22 Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (V).......................................25 Mângâietoarea celor sărmani – Cuvioasa Matrona din Moscova........................ 26 Douăsprezece trepte către smerenie............................................................. 28 Icoana – Idol sau fereastră către Cer? (I)..................................................... 30 Nu plânge, fiule...................................................................................... 32 Despre puterea Rugăciunii lui Iisus............................................................. 32 Biserica Naşterii Domnului din Bethleem......................................................35 Sfinţirea bisericii Mănăstirii «Adormirea Maicii Domnului» din Bucureşti........... 37

TRADIŢIA ORTODOXĂ ADRESA REDACŢIEI: Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca, judeţul Suceava EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837 Email: secretariat@mitropoliaslatioara.ro Web: http://mitropoliaslatioara.ro