Traditia Ortodoxa 31

Revist` de cultur` teologic` ortodox` Nr. 31, Martie 2011

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA

Semnele bucuriei

Sfântul Ioan Iacob Românul - „Din Ierihon către Sion”

Ridicându-Te, cu slavă, Din lăcaşul celor morţi, Semnul suliţei, Hristoase, Şi al cuielor Îl porţi.

Iar la Tronul cel din Slavă, Crucea este Steagul Sfânt; Închinat la cer de îngeri, Şi de oameni, pe pământ.

Fruntea Ta păstrează veşnic Şi în veacul următor, Urma spinilor - adâncă Ca un semn izbăvitor.

Taină negrăită, Doamne, Ca fiind un lucru rar, Porţi în slava veşniciei Semnele de la Calvar.

Împăraţii fac izbândă Cu oştirea, la război, Tu zdrobeşti puterea morţii Viaţa dându-Ţi pentru noi.

Întinzând pe Cruce mâna, Tainic ne arăţi mereu Că eşti Mirele răbdării Şi al milei Dumnezeu.

Iar în Raiul desfătării Mai întâi pe cel tâlhar L-ai suit, Prea-Milostive, Arătându-Ţi Sfântul Dar.

TRADIŢIA ORTODOXĂ publicaţie tipărită cu binecuvântarea

† Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN, ARHIEPISCOP ŞI MITROPOLIT AL

BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA Coordonator P.S. Episcop Vicar

† SOFRONIE SUCEVEANUL

Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la Biblioteca Naţională a României Centrul Naţional de Numerotare Standardizată TRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA ISSN 1842-7499 Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise - toate drepturile rezervate -

Iudeii şi antihrist Scurtarea timpului şi înmulţirea fărădelegii semne ale apropierii sfârşitului acestei lumi

Acum 2000 de ani, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan

spunea că au venit deja ultimele vremuri. De atunci şi până astăzi, faţa lumii s-a schimbat cu totul; lumea de acum e diferită până şi faţă de lumea de acum trei decenii şi continuă să se schimbe cu fiecare clipă ce trece.

Acum câteva decenii, un părinte foarte drag nouă spunea fiilor săi duhovniceşti care îl iscodeau despre când va să fie sfârşitul veacurilor: „Fiilor, am trăit aproape un veac pe acest pământ, dar vremi ca astea de acum n-am apucat. Am trecut prin război şi foamete, am cunoscut prigoane, dar vremi ca astea n-am mai văzut. Ieri mi-au trebuit patru ceasuri ca să citesc un acatist.”

Părintele fusese martor al lumii înainte de primul război mondial şi mi-a spus că după aceea n-a mai fost niciodată acea pace de care îşi amintea în tinereţile lui, acea aşezare a lumii care se simţea. După primul masacru mondial, a început să fie limpede că sfârşitul este aproape.

Ispitele sunt mai cumplite azi; sunt mult mai „subţiri”, mai nebăgate în seamă. Credem şi susţinem că suntem credincioşi, dar ne trezim că faptele şi gândurile noastre sunt cele ale necredincioşilor sau mai rău...

Oamenii se plâng că nu mai au timp, că orele şi minutele se scurg altfel decât în trecut, şi că, în ciuda progresului tehnic care ar trebui să le uşureze viaţa, ei nu mai au timp de nimic. Oamenii observă că s-au înmulţit bolile fără leac, îşi dau seama că multe din ele sunt programate de forţele oculte, pentru a distruge omenirea, dar totuşi nu înţeleg că trăim vremuri apocaliptice şi că pecetluirea înaintează. Trăiesc ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic, iar statele şi guvernele s-au întors împotriva lui Dumnezeu cu armele lor cele mai josnice şi murdare. Parlamentele votează legi împotriva firii şi a bunului simţ.

Cu toate acestea, oamenii rămân orbi şi surzi.

Biserica a fost vândută de către iconomii ei; de către slujitorii Tainelor lui Dumnezeu - arhierei şi preoţi. Ei întreţin printre credincioşi cea mai cutremurătoare surzenie şi nepăsare, adormindu-le conştiinţele prin expresii de genul: „Voi să aveţi grijă doar de mântuirea voastră personală şi să nu vă preocupaţi cu chestiuni bisericeşti (cum ar fi de pildă implicarea Bisericilor oficiale în ecumenism), şi să nu vă faceţi griji despre un posibil sfârşit al veacurilor...” Ce se mai poate adăuga? Nepăsarea păstorilor de suflete nu vine dintr-o desăvârşire sufletească, ci dintr-o stare de cădere înfricoşătoare. Sufletele pregătite pentru judecată sunt tot timpul treze, pe când ei dorm somnul morţii celei mai adânci – moartea duhovnicească... Şi zac în această mocirlă a apostaziei, în timp ce, peste tot în lume, forţele oculte pregătesc terenul venirii lui antihrist. Timpul nu mai are răbdare... „O mie de ani înaintea ochilor Tăi, ca ziua de ieri care a trecut, şi streaja nopţii” (Ps. 89, 4).

v,V

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

Legătura dintre Templul lui Solomon şi sfârşitul veacurilor

Templul lui Solomon, cunoscut şi ca Templul din

Ierusalim, a fost, potrivit relatărilor din Vechiul Testament, primul templu al evreilor, a cărui construcţie a durat din anul al patrulea şi până în al unsprezecelea an de domnie al regelui Solomon. Prin aducerea Chivotului Legii în Ierusalim, Împăratul David a făcut din acest oraş centrul religios al lui Israil, dorindu-şi foarte mult să zidească o casă lui Dumnezeu, în care să adăpostească Chivotul, însă construirea sa a fost săvârşită de către fiul său, Solomon.

Înţeleptul Solomon şi Proorocul David

El a fost ridicat pe colina Moria de pe muntele Sion.

Deoarece vârful colinei nu era destul de spaţios pentru templu şi curtea interioară, Solomon a înconjurat cu ziduri înalte şi groase poalele colinei, iar golul dintre ziduri şi colina l-a umplut cu pământ, şi astfel a amenajat o platformă mai extinsă. Astăzi, această zonă netedă este ocupată de către moscheea lui Omar.

Exact sub cupola acestei moschei se află o stâncă în interiorul căreia este săpată o grotă. Această stâncă era cu siguranţă în legătură cu templul lui Solomon. Potrivit tradiţiei, pe stâncă s-ar fi aflat chiar Sfânta Sfintelor din Templul lui Solomon, de unde şi denumirea ei de «piatră de temelie» pe care i-au dat-o frecvent rabinii când Mântuitorul i-a zis lui Petru: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16, 18) s-ar fi referit, susţin unii, chiar la această piatră, peste care se înălţa partea cea mai sfântă a templului. În anul 586 î.Hr., templul a fost jefuit şi distrus până în temelie de către Nabucodonosor. Totul a fost transportat în Vavilon: vasele sfinte şi toate podoabele din aur, argint şi aramă. Templul a fost reconstruit între anii 516 î.Hr. – 70 d.Hr. şi este cunoscut sub numele de „Al doilea templu”. A fost distrus de către romani în anul 70

4

Vedere panoramică a Ierusalimului de pe Muntele Măslinilor. În centru, se vede Moscheea lui Omar ridicată pe locul Templului lui Solomon, despre care se spune că va fi dărâmată pentru a face loc celui de-al treilea templu, în care va fi înscăunat antihrist, înainte de sfârşitul veacurilor şi de Judecata de obşte.

d.Hr., în timpul revoltei evreilor din anii 66 - 70 d.Hr. contra stăpânirii romane. „Şi vor cădea întru ascuţişul sabiei, şi se vor duce robi în toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat de neamuri, până se vor plini vremile neamurilor” (Luca 21, 24).

Din clipa în care iudeii L-au răstignit pe Iisus Hristos, adevăratul Mesia, a început numărătoarea inversă pentru venirea lui antihrist. Domnul şi Mântuitorul nostru nu a fost primit de către iudei, pentru că ei aşteptau ca Mesia să fie un împărat pământesc, care să îi umple de bogăţii materiale, deşi Hristos a zis: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36). Tocmai pentru acest fapt, ei L-au trimis la moarte. Inima lor s-a umplut cu ură, iar mâinile lor s-au înarmat cu unelte ucigătoare împotriva Mielului lui Dumnezeu. De atunci şi până astăzi, iudeii aşteaptă pe „mesia al lor”, aşadar pe un împărat mondial – nimeni altul decât antihrist, căruia îi pregătesc drumul, punându-şi neîncetat în aplicare planul, folosind orice mijloace.

Rabinii cunosc Sfânta Scriptură în amănunţime. Ei ştiu că Mesia a venit şi că fariseii şi cărturarii L-au răstignit. Atunci când un evreu trage să moară, rabinul merge şi-i spune la ureche: „Mesia a venit”. Greutatea vinovăţiei le apasă conştiinţa, dar la adevăr tot nu vin, pentru că nu se smeresc. Culmea ironiei este că iudeii cred şi în a doua venire a Domnului, numai că ei sunt hotărâţi ca nici de această dată să nu-L primească şi să-L recunoască drept Fiu al lui Dumnezeu, venit de această dată pe pământ pentru a judeca lumea. Ura lor împotriva lui Hristos este atât de mare, încât L-ar răstigni a doua oară, precum strămoşii lor.

Venind Domnul spre Patima cea de bunăvoie, a intrat în Ierusalim prin Poarta de Aur, fiind întâmpinat de

mulţimile iudeilor care strigau: „Osana Fiul lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului” (cf. Matei 21, 9; Marcu 11, 9; Ioan 12, 13). Tradiţia şi cântările Bisericii vorbesc despre faptul că tot pe această poartă va intra, plin de slavă, la a doua Sa venire, după care va judeca lumea, punând scaunele de judecată în Valea lui Iosafat, aflată alături, şi numai atunci poarta se va deschide.

Iudeii cunosc şi ei foarte bine aceste proorocii, pentru că însuşi numele văii se tâlcuieşte „Dumnezeu judecă”. Încă din timpurile patriarhilor din Legea Veche, Valea lui Iosafat a fost locul în care s-au îngropat evreii din Ierusalim. Chiar acolo se află mormântul lui Avesalom, fiul lui David, cel al Proorocului Zaharia şi al Sfântului Iacov, fratele Domnului. Tot aici a fost ucis cu pietre Sfântul Apostol Ştefan, întâiul mucenic, tot de mâinile ucigaşilor de Dumnezeu. Mormintele evreilor bogaţi, precum şi cele ale rabinilor, sunt situate sus, în coama dealului pe care se află Cetatea Veche a Ierusalimului, pentru că preţul terenului creşte pe măsură ce ne apropiem de zidul cetăţii şi mai ales de Poarta de Aur. După judecata lor întunecată, ei vor să fie primii care vor auzi trâmbiţa arhanghelului, care va chema lumea viilor şi a morţilor la Înviere şi la Judecată. Pe mormintele lor sunt puşi bolovani de piatră cu care cred ei că Îl vor lovi pe Hristos, atunci când se vor scula către judecată.

v,V

Timpul înscăunării lui antihrist

Când ucenicii lui Hristos au lăudat frumuseţea templului lui Solomon, Hristos le-a zis: „Vedeţi acestea toate? Amin grăiesc vouă: Nu va rămâne aici piatră pre piatră, care să nu se risipească” (Matei 24, 2), iar despre

Valea lui Iosafat (Valea Kidron sau a Cedrilor), cu mormântul lui Avesalom (stânga).

Morminte evreieşti cu pietre puse deasupra, în Valea lui Iosafat (dreapta).

TRADIŢIA ORTODOXĂ

5

Nr. 31, Martie 2011

iudei a spus: „Şi vor cădea întru ascuţitul sabiei, şi se vor binecuvântări specifice. Acest lucru se adaugă celorlalte duce robi în toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat elemente sacre desfăşurate în ultimele două decenii, care urmăresc ridicarea celui de al de neamuri, până se vor plini treilea Templu al evreilor. vremile neamurilor” (Luca 21, 24).

Membrii „Institutului TempluNu a trecut mult timp de la lui”, înfiinţat în urmă cu două ziua Răstignirii lui Iisus Hristos, decenii, au clădit un jertfelnic cu şi scripturile au început să se o înălţime de 4 metri, având lunîmplinească. La anul 70 d.Hr., a gimea şi lăţimea de 6 metri. Jertfost ales ca împărat al Romei felnicul a fost realizat din pietre Vespasian, ce a lăsat ca testament adunate din deşertul Iudeei, din fiului său, Tit, cucerirea şi dislocuri necălcate de om, conform trugerea Ierusalimului. Chinuprescripţiilor iudaismului. Pietrerile pe care le-au suportat iudeii le au fost prelucrate fără a folosi sunt de nedescris. Istoricul Iosif fierul şi au fost încleiate cu un Flaviu, descriind asediul Ierusamaterial special, din nisip adus limului, ne relatează scene înPoarta de Aur din craterul Ramon din deşertul grozitoare: „Cetatea a căzut, iar măcelul care a urmat nu poate fi descris. Mii de cruci au Iudeii, precum şi un bitum luat din acelaşi loc. Acest fost înălţate pentru răstignirea iudeilor. Şi cei care „clei” creat este foarte rezistent la temperaturi înalte, nu răstigneau s-au oprit când nu au mai găsit lemn pentru acumulează căldură, fapt ce permite menţinerea unui foc cruci. Sute de mii de iudei au fost ucişi, iar cei ce au constant şi pe timp nelimitat. scăpat s-au împrăştiat în toate părţile.” v,V În secolul al VII-lea, când a fost cucerit Ierusalimul, musulmanii au construit pe Muntele Templului moscheea Alte pregătiri pentru înscăunarea lui antihrist lui Omar, construită de fiul şi succesorul lui Omar, caÎn timp ce tensiunile continuă să existe în jurul liful Abd el-Malik. Azi există o dispută puternică între Muntelui Templului, după revoltele din zona Ierusaevrei şi arabi pentru autoritatea asupra acestui munte, limului de la începutul lunii martie (anul 2010), a fost pentru că Israelul doreşte să reconstruiască Templul lui demarată o nouă campanie, care cere construirea celui deSolomon pe locul în care se află moscheea lui Omar. al treilea Templu pe Muntele Moria. Pe caroseria a 200 Acest loc este considerat al treilea loc sfânt al Islamului, de autobuze din oraş, ce efectuează trasee prin cartierele locul în care îngerul a oprit braţul patriarhului Avraam, arabe ale Ierusalimului de est, sunt lipite postere ce oferă care se pregătea să-l jertfească pe fiul său Isaac. o imagine a templului reconstruit pe Munte, precum şi Despre legătura dintre acest loc şi venirea lui antiexpresia „Beis HaMikdash poate fi reconstruit rapid şi în hrist spune Sfântul Apostol Pavel: „Protivnicul, şi care se zilele noastre.” Rabinul Shalom Dov Volpo, organizava înălţa mai presus de tot cel ce se zice Dumnezeu sau torul campaniei a declarat că Israelul aşteaptă cu sufletul închinăciune; aşa cât să şază el în Biserica lui Dumnezeu la gură venirea lui mesia şi reconstruirea Templului: „Preca un Dumnezeu, arătându-se pre sine cum că ar fi el şedintele Obama şi arabii ştiu că Templul va fi construit Dumnezeu” (II Tes. 2, 4). Aşadar antihrist se va aşeza în pe Muntele Templului - a spus el - în locul construcţiilor templu ca să se dea pe sine drept dumnezeu. Evreii au provizorii, care sunt acolo azi.” încercat reconstruirea templului în anul 363 d.Hr. sub protecţia împăratului Iulian Apostatul. Cu toate acestea, voia lui Dumnezeu a fost împotriva refacerii lui. Un cutremur pogorât din cer a distrus construcţia care tocmai începea. Mulţi au încercat să pună temelia, dar în zadar. Nisipul ardea, pietrele cădeau şi împrăştiau pe muncitori, arzându-i, după cum spune un martor ocular al acestei minuni, scriitorul Ammianos Marcelinos.

v,V

Noul templu se ridică în secret

În 1947 au obţinut aprobarea din partea SUA de înfiinţare a statului israelit pe vechiul loc, împlinindu-se proorocia ce zice: „Şi Ierusalimul va fi călcat de neamuri, până se vor plini vremile neamurilor” (Luca 21, 24). În zilele noastre, evreii se pregătesc din nou pentru reconstruirea templului. Pregătirile au început în mod galopant încă din ianuarie 2010. Este vorba despre ridicarea unui jertfelnic iudaic în oraşul Mitzpe Ierihon şi rostirea pentru prima dată după 2000 de ani a unei TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

Moscheea lui Omar - o „construcţie provizorie”, după spusa rabinului Shalom Dov Volpo

Membrii Institutului Templului şi colaboratorii săi au mai reconstituit până în prezent 70 de elemente care vor fi folosite în viitorul Templu. Printre aceste elemente, harpa de aur a regelui David, cele două vase de aur care

6

vor fi puse pe masa de aur din altarul Templului, sfeşnicul cu trei braţe de aur, jertfelnicul de aur pentru arderea tămâiei, chiuveta de aramă, masa de aur şi hainele „marelui preot”, după care au început construcţia pietrei de altar. Când aceasta va fi finalizată, va fi transportată pe Muntele Templului din Ierusalim, urmând imediat reînnoirea slujbelor în Templu. Ani de cercetare sârguincioasă au fost necesari pentru a crea veşmintele preoţeşti în concordanţă cu legea evreiască. În prezent, se lucrează şi la confecţionarea a 120 de costume speciale pentru preoţii selectaţi din rândul familiilor descendenţilor vechilor preoţi ai Templului. Se încearcă reorganizarea Sinedriului format din 23 membri şi care reprezintă forul superior evreiesc în domeniul religios şi legislativ, dizolvat în anul 358 d.Hr. La toate acestea se adaugă macheta la scară 1:60, drept replică a Templului lui Solomon şi care foloseşte un sistem hidraulic ce permite ridicarea clădirii-sanctuar plasată în mijlocul muzeului Aish Ha Torah Yeshiva din Ierusalim, chiar lângă Muntele Templului, în care vizitatorii pot vedea îndeaproape replicile Menorei, Altarul Interior sau Chivotul Legii.

v,V

În loc de concluzii

Evreii au acum tot ce le trebuie pentru a reconstrui

templul, inclusiv o junincă roşie. Anunţul despre juninca roşie a fost făcut de rabinul Chaim Richman, reprezentantul Institutului Templului, pe postul naţional de radio, pe data de 2 martie 2010.

Avand în vedere că rabinul a spus că „o junincă roşie kosher (fără prihană, n.red.) este bine şi în viaţă în Israel”, înseamnă că juninca s-a calificat deja, adică este suficient de matură pentru a nu mai exista posibilitatea apariţiei unor fire de păr de altă culoare. Cenuşa acestei juninci este necesară pentru purificare. Indicaţiile cu privire la ea se afla în Numeri 19, 2: trebuie să fie fără cusur; să nu aibă

defecte; să nu fi purtat jug niciodată. Se presupune că au fost doar nouă juninci roşii în istoria Israelului, iar aceasta ar fi a zecea. Mamonides, „Înţeleptul Evreilor”, a declarat că în zilele celei de a zecea juninci roşii va veni mesia şi că ea va fi pregătită pentru jertfă chiar de acesta.

Rabinul Yehuda Glick, directorul Institutului Templului, crede că musulmanii îi vor sprijini, atunci când Templul este gata să fie construit: „Deja avem câţiva musulmani care ţin o legătură secretă cu noi”. Declaraţia rabinului Glick se vrea a fi un mesaj către întreaga lume, şi nu este deloc de natură să liniştească, deşi se vrea a fi doar o metaforă: „Templul nu este un mesaj doar pentru poporul evreu. Reuneşte toată lumea în jurul unei singure case centrale de rugăciune. Toţi profeţii spun că toate naţiunile vor veni la Ierusalim şi vor lua parte la inaugurarea Templului. Va fi o singură naţie mergând împreună ca un singur om lângă o singură inimă”.

Cine va fi acest „om”?

Codex Alimentarius – mâncarea transformată în otravă

Codex Alimentarius este numele unei comisii a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii ce a elaborat un aşa-zis „cod

universal al alimentelor”. În spatele acestei comisii ce pretinde că se ocupă de sănătatea noastră stau Naţiunile Unite, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi marile carteluri farmaceutice plus băncile internaţionale. O adevărată mixtură, care nu poate produce decât ceva letal. În loc să îşi propună să monitorizeze starea hranei şi modul ei de a se produce, comisia şi-au propus să promoveze scoaterea în afara legii a suplimentelor alimentare şi ale vitaminelor, limitând drastic dozajul în care pot fi eliberate şi disponibilitatea lor.

Acest cod conţine un pachet de norme după care se vor alimenta populaţiile ţărilor semnatare. Se porneşte de la principiul că Terra nu mai poate hrăni pe toată lumea natural, ca atare se va trece la hrană artificială - fie obţinută pe cale chimică (utilizând hormoni de creştere, insecticide, stimulente, pesticide - toate cancerigene), fie modificată genetic. Măsura nu este altceva decât una de exterminare, care va reduce populaţia globului la circa două miliarde, o masă mult mai uşor de hrănit şi de controlat de forţele oculte. Adevărata menire a acestui Cod este pur şi simplu să scoată în afara legii produsele naturale, care au hrănit atâtea generaţii, promovând organismele modificate genetic sau ale căror moduri de preparare sunt practic necunoscute şi să scoată de pe piaţă sau să facă inacesibilă procurarea vitaminelor, cu excepţia cele produse sub stricta lor supraveghere.

Codex Alimentarius este promovat şi poate fi aplicat cu forţa de către Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO-World Trade Organization), care în cazul nefavorabil TRADIŢIA ORTODOXĂ

7

Nr. 31, Martie 2011

terii prevăzute de Codex, care va limita categoric eficienţa (cantitatea) substanţelor naturale din compoziţia lui. De asemenea, în magazine şi farmacii se vor afla numai produsele acceptate de Codex. Codex-ul urmăreşte scoaterea în afara legii a suplimentelor alimentare şi a vitaminelor, limitând sever dozele în care acestea ar v,V putea fi procurate fără reţetă medicală. Potrivit prinExperimentul începe cu România cipiilor din Codex, între suplimentele alimentare şi mediDe la 31 decembrie 2009, Guvernul Boc a fost obli- camente nu este nici o diferenţă. Dispărând deci diferenţa dintre acestea, suplimentele aligat să înceapă implementarea „Comentare vor ajunge supuse legilor dexului”, alături de alte 165 de aspre privind medicamentele (drepstate semnatare (95% din populaţia turi de producător, drepturi de planetei). Nu a trecut o lună şi iată distribuire, reţete, bani etc). că apare ştirea că România - o ţară Multe dintre plante vor fi şi ele cu o populaţie în scădere şi din ce drastic sancţionate. Usturoiul şi în ce mai bolnavă - este prima ţară menta, spre exemplu, vor fi codin lume care va folosi în agriculmercializate numai de marile comtură un compus chimic pe bază de panii farmaceutice, acestea fiind initium, un ingredient activ din clasate drept droguri uşoare. Fiind noua clasă a substanţelor chimice Experimente asupra organismelor: un somon declarat medicament, usturoiul va impuse de „Codex Alimentarius”. modificat genetic (mai mare decât un exemplar putea fi cumpărat numai de la farProdusele vor fi furnizate de comnormal) şi un fruct de kiwi având aspectul macie. Toate produsele naturiste pania germană BASF şi vor fi foexterior al unei portocale vor fi interzise, în locul lor fiind losite pentru culturile de struguri, produse nu mai puţin de 28 de cartofi, roşii, castraveţi şi ceapă, fiproduse chimice de sinteză. Cei ind comercializate în România sub 28 de produşi de sinteză farmanumele de Enervin şi Zampro. ceutică, înlocuitori definitivi ai Pentru publicul larg se spune tuturor suplimentelor alimentare, că „beneficiile pe care le-ar aduce disponibili numai în farmacii, vor această substanţă sunt legate în putea fi luaţi numai pe bază de primul rând de combaterea dăunătorilor, dar, totodată ea micşorează şi durata în care se reţetă. Produsele modificate genetic vor fi comercializate obţine recolta.” După ce acest produs va fi experimentat fără nici o obligaţie privind informarea consumatorilor în România, urmează să fie omologată utilizarea lui şi în asupra provenienţei şi a modului lor de producere. Încă Olanda, Germania, Franţa, SUA, Canada şi Marea şi mai mult, tratarea cu antibiotice şi hormoni a aniBritanie. Neoficial, conform cercetătorilor care combat malelor va deveni obligatorie pentru toţi cetăţenii supuşi „Codex Alimentarius”, folosirea produselor cu initium acestei legi. În concluzie, aşa-zisa valoare nutriţională îmbunăsporeşte cu până la 65% rata riscului de cancer de colon.

Substanţa, care intră rapid în combinaţii chimice, devine tăţită a culturilor modificate genetic, nu este decât o poreziduală în organism. De pildă, 1 mg de initium intrat veste frumoasă menită să ademenească credulii. Cauza în organism o singură dată se elimină în aproape un an. principală a malnutriţiei pe glob este substituirea cu Dacă acest produs este folosit zilnic, practic el nu mai monoculturi industriale a culturilor diverse oferite de este eliminat din organism. Apoi, aşa cum initium ajuta sistemul tradiţional. Practica agricolă intensivă distruge la creşterea rapidă a celulelor leguminoase, la fel de nutrienţii din sol, sărăcind culturile şi nu îmbogăţindu-le.

Nici o tehnică a ingineriei genetice nu poate remedia repede va conduce la mărirea tumorilor maligne. situaţia. Numai revenirea la metodele tradiţionale de culv,V tivare şi la biodiversitatea agricolă poate îmbunătăţi acest lucru. Noi evidenţe indică faptul că ADN-ul transgenic, Efectele aplicării Codex-ului din praful şi polenul provenit din culturi modificate Toate suplimentele alimentare vor fi interzise, mă- genetic, se poate răspândi la organismele din mediu, insurile în care acestea vor avea voie să circule pe piaţă clusiv la om. Aceasta presupune că şi oamenii vor suferi trebuind să fie atât de mici, încât să nu poată avea nici un anumite modificări genetice la nivelul structurii orgaefect. Vitaminele, mineralele şi plantele medicinale vor fi nismului uman. pe piaţă doar în doze în care nu mai pot avea nici un efect. Odată implementate nivelurile maxime (foarte joase) pe care au voie să le atingă suplimentele alimentare, va creşte evident şi presiunea ca fiecare ţară să clasifice suplimentele drept medicamente. Orice nou supliment alimentar apărut pe piaţă va trebui să se supună unor criîn care o ţară refuză adoptarea noului cod poate forţa acceptarea lui prin diferite mijloace de presiune: retragerea diferitelor privilegii în comerţul exterior, etc. Acest cod a fost pus în aplicare de la 31 decembrie 2009.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

8

Ecumenismul, calea spre pierzare (XI) Teolog adevărat este numai cel rugător şi a celor dimpreună cu dânşii – adică a celor pe care, pe cel ce are o conştiinţă şi o minte ortodoxă, care se închină bună dreptate, F.M. Dostoievski i-a numit drept „teologi lui Dumnezeu „în Duh şi Adevăr”, iar teologia este ai deşertăciunii”.

Nu doar slava deşartă şi mândria sunt motivele care cunoaşterea adevărurilor dumnezeieşti descoperite şi îi mână pe aceşti oameni. Ei şi-au canalizat energia şi veşnice, care duc la viaţa fără de sfârşit. Dar mintea cea întru Hristos, ca şi Duhul şi Adevărul, sunt unice şi nu se capacitatea intelectuală într-un singur sens, orientându-le pot sălăşlui decât în Cea Una, Sfântă, Sobornicească şi către societăţile secrete şi organizaţii controlate de aceste Apostolească Biserică, ce Îl are drept Cap al său pe Iisus instituţii gen Facultatea de Teologie din Paris, Seminarul Hristos Însuşi. Această teologie, descoperită de la Dum- Sf. Vladimir din New York, Academia Teologică şi nezeu şi păzită de către Biserică, este considerată a fi cea Seminariile de pe lângă Patriarhia Moscovei şi alte Patrimai dreaptă cale şi unica temelie sănătoasă a creşterii în arhii Ecumenice, ca să nu mai vorbim despre punctele fierbinţi ale inovaţionismului bolnav, născut pe băncile Biserică, ce se poate dobândi în Universităţii fondate în memoria principal prin rugăciune şi viaţa protoiereului Aleksandr Men şi ale dusă după poruncile evanghelice, Institutului Sf. Tihon din Rusia. care ne învaţă iubirea de Dumnezeu Toate acestea sunt o dovadă suficişi de aproapele. entă a faptului că propagarea monO asemenea teologie, aflată în dială a acestei „creativităţi teologiconcordanţă cu ceea ce Biserica a ce”, înrudită cu cele mai groaznice propovăduit de veacuri şi pretutinerezii antice, prezintă un mare intedeni, prin Sfinţii săi Apostoli, Păres pentru anumite cercuri oculte. rinţi şi Sfinţi, are, din păcate, foarte Această „teologie” a apostaziei, puţine lucruri în comun cu „ştiinţa care încă de la primii săi paşi s-a teologică” şi „creativitatea teologisituat deasupra şi în afara învăţăcă”, ce s-au împrăştiat şi au înflorit turilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, în secolul 20, în rândurile inovatocu care a fost mereu în continuă rilor bisericeşti şi a apostaţilor. contradicţie, nu are cum să fie o Un Sfânt canonizat în timpurile învăţătură a Bisericii, deşi aceasta noastre, Arhiepiscopul Ioan Maxiîncearcă în mod constant să-şi movici, a scris că asemenea cugeatribuie acest drept. Fiind incapatări omeneşti încearcă să ajusteze bilă de a rămâne în sânul Bisericii şi revelaţiile dumnezeieşti, primite de de a fi în conglăsuire cu Sfinţii Păsus, aducându-le la măsura înţelerinţi, aceşti „teologi” vor declara drept gerii oamenilor, în loc de a le face „biserică” orice adunătură care să se plece înaintea Adevărului: acceptă ideile lor eretice. Ei nu se „Există dorinţa de a nivela şi amesSfântul Ierarh Grigorie Teologul (de rezumă doar la declaraţii, ci luNazianz), prăznuit la 25 ianuarie teca descoperirile pur omeneşti cu crează neobosit şi cu multă grabă la ceea ce Dumnezeu a descoperit... Se pare că filosofii noştri se simt mai apropiaţi de ereticii lumii antice şi nu crearea acestei anti-biserici ecumeniste, care se dezvoltă se feresc să îşi ascundă simpatia faţă de ei, conside- rapid, sub ochii noştri, devenind un monstruos superrându-i drept propovăduitori ai adevărului.” Aceste cu- ecumenism, care întruneşte toate trăsăturile de caracter vinte ale Sfântului Ioan Maximovici descriu în cel mai ale religiei unice a lui Antihrist.

Ceea ce la început a fost creat în sfera oarecum potrivit chip scrierile „teologice” ale ereziarhilor conlimitată a şcolii teologice, a congreselor şi a adunărilor, temporani. Citindu-le, putem afla despre noţiuni bolnave, acum beneficiază de multă reclamă şi popularizare, fiind precum „natura feminină din Dumnezeire”; „sufletul introdusă în sfera practică a multor biserici degenerate. lumii”; despre apocatastază (n.trad.: concepţie contrară Sfintei Scripturi, care susţine mântuirea tuturor, atât a Succesul acestui demers otrăvitor este vizibil, putând fi celor cu viaţă curată, cât şi a celor ce au murit nepocăiţi); sesizat de oricine. El constă în resemnare şi afişarea unei despre „pre-existenţa sufletului” şi alte invenţii atitudini supuse, dar şi în adoptarea, de către credincioşi, a unor inovaţii care mai înainte păreau a fi de domeniul cabalistice sau gnostic-oculte. În plus, aceste idei sunt prezentate într-o manieră oa- imposibilului. Lupii care îi controlează îşi intensifică acum recum nouă, pentru a trece drept „incursiuni” şi „în- la vedere eforturile pentru atingerea obiectivelor satanice văţături” teologice strălucite. În sprijinul propagării aces- (a se vedea, spre exemplu, Cap. 4 al declaraţiilor Mitora, inovatorii încearcă să defaime Biserica, spunând că tropolitului Chiril de Smolensk – n.trad.: actualul patrinu a avut o teologie independentă până în secolul 20. Ei arh al Moscovei şi al întregii Rusii, făcute în cadrul celei susţin teoria că înflorirea religioasă din gândirea rusă a de-a Şasea Adunări a Consiliului Mondial al Bisericilor).

Darul deosebirii duhurilor devine cu adevărat ceva avut loc prin înrâurirea activităţii lui Bulgakov, Berdiaev rar de găsit şi datorită promovării şi reclamei de care se

Teolog adevărat este numai cel rugător; teolog este

TRADIŢIA ORTODOXĂ

9

Nr. 31, Martie 2011

bucură scrierile acestor „descoperitori” şi ale acoliţilor lor (bulgakovieni, florenskieni, etc), care se pot găsi pe rafturile librăriilor alături de scrierile Elenei Blavatskaya, ale lui Steiner ori ale autorilor hinduşi şi satanişti, ele ajung să fie găsite de sute de mii de noi cititori.

Măiestria de factură relativ recentă a acestor „partide” teologice pare ridicolă şi totodată naivă astăzi, dacă ar fi să ne aducem aminte de o declaraţie caracteristică a unuia dintre sophianiştii moscoviţi, căruia îi plăcea să repete că el îşi intitulase articolul său cu numele de „Părintele Serghi” pentru a fi în concordanţă cu noţiunea de „Părinte al Bisericii”, introducând-o ca atare în conştiinţa cititorului. La doar câţiva ani distanţă, deja nu mai este nevoie de nici un truc: ereticii sunt numiţi fără nici un ocoliş psihologic drept „părinţi ai bisericii”, iar un anumit eretic de calibru mai mic (A. Men) este etichetat drept... „fiu al omului”!

Misiunea de a-i înlocui pe Părinţii Bisericii cu bulgakovii; teologia cu erezia, şi Biserica lui Hristos cu desfrânata anticreştină a Vavilonului este îndeplinită cu mult zel de cei ai căror strămoşi ieşeau nu demult pe străzile cetăţilor, purtând pe capete coifuri pe care aveau scrise cuvintele „Războinicii lui Satan”. Astăzi, aceşti războinici sunt cei ce au autoritate în această lume a apostaziei.

Adevărata Biserică Ortodoxă şi teologia curată nu au nici o legătură cu toate acestea. Niciodată Biserica nu îl va numi pe ereticul Bulgakov drept teolog. Niciodată un catolic sau un monofizit nu va primi grade şi distincţii teologice din partea unei Biserici ortodoxe adevărate, aşa cum a devenit deja tradiţie în Academiile Teologice ale Patriarhiei Moscovei.

Cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică Ortodoxă este una cu Sfinţii Părinţi şi nu poate face altceva decât să rămână credincioasă şi statornică mărturisirii patristice despre Dumnezeu. Porunca de căpătâi pentru orice credincios este aceea de a cugeta toate întru Hristos, fiind un imperativ categoric pentru creştinul ce vrea să dobândească teoria cunoştinţei, după cum spune părintele Iustin Popovici.

Cel mai adesea, adevărata teologie vorbeşte cu glas blând, însă ea se face auzită pretutindeni în lume, spre mântuirea unora şi pierzarea celorlalţi. Cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, străină de narcisism şi exaltare bolnăvicioasă, se sălăşluieşte în smeritele cămări ale iubitorilor de osteneli duhovniceşti şi ale nevoitorilor; în mănăstirile care păstrează cu credincioşie tradiţia patristică, printr-o luptă duhovnicească nevăzută, dusă în mijlocul lumii moderne apostate.

Adevărata teologie ne ajută să dobândim mântuirea, iar cei ce îşi caută mântuirea vor găsi adevărata teologie.

Numai Dumnezeu singur ştie câte exemplare ale Sfintei TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

Scripturi; câte volume ale scrierilor Sfinţilor Părinţi, ale operelor ascetice, vieţi de sfinţi, cărţi de rugăciune sau acatiste au fost copiate de mână sau bătute la maşină, în taină, departe de ochii vigilenţi ai K.G.B., fiind apoi trecute din mână în mână, în perioada Rusiei Sovietice.

Această literatură duhovnicească i-a pregătit pe credincioşii ruşi pentru a rezista în faţa agresiunii spirituale declanşate împotriva Ortodoxiei în Rusia, care durează până în zilele noastre. Pentru mult-pătimitoarea noastră ţară, chinuită de suferinţe, înecată în patima beţiei, uciderilor şi a altor păcate, cărţile teologilor mai sus menţionaţi au fost la fel de importante precum pâinea.

Poate mulţumită acestui fapt, astăzi observăm un fenomen extraordinar în Rusia de astăzi; altfel, cum putem explica de ce tâlharii înţelepţi de ieri ies din temniţe şi devin fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe? „Noi nu avem de unde să ştim în ce chip cuvântul nostru va răsuna”, spune F. Tiutcev.

Canonizarea Noilor Mucenici şi Mărturisitori ai Rusiei, a Cuvioşilor Stareţi de la Optina de către Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor, precum şi trecerea în rândul sfinţilor a Sfântului nevoitor şi teolog contemporan Ioan Maximovici au denunţat erezia sophianistă şi a redactat anatema împotriva ecumenismului. Toate aceste realizări duhovniceşti au încununat credinţa ortodoxă de-a lungul întregii existenţe a Bisericii noastre. Toţi întâistătătorii săi: Mitropolitul Antonie, Anastasie şi Filaret; pururea-pomenit Mitropolit Vitalie, întemeitorii şi profesorii Seminarului Teologic al Mănăstirii Sfânta Treime din Jordanville – protoiereul Mihail Pomazanschi şi alţii; Arhiepiscopul Serafim Sobolev dimpreună cu elevii şi ucenicii săi din Bulgaria, care au demascat ecumenismul (arhim. Serafim Alexiev şi Serghie Jazzadjiev), arhim. Iustin Popovici, preasfinţitul Grigorie Grabbe, ieromonahul Serafim Rose, arhidiaconul Gherman Ivanoff-Trinadţati – ei sunt cei întru ale căror cuvinte credinciosul de astăzi poate găsi un sprijin şi o călăuză pe drumul către mântuire, şi o scăpare din păienjenişul scrierilor eretice, semnate de falşi păstori modernişti şi inovatori, prin care Antihrist vrea să vâneze sufletele neîntărite pe piatra credinţei.

Prin chiar natura sa, Adevărata Biserică, care nu este totuna cu Patriarhiile apostate, nu va permite amestecul luminii cu întunericul, şi nici părtăşia lui Hristos cu Veliar. Biserica este izvorul adevăratei teologii, şi ea singură păzeşte şi se împărtăşeşte întregii lumi.

Traducere după „Ecumenism, Path to Perdition”, de Ludmilla Perepiolkina

10

Cum să ne formăm o conştiinţă ortodoxă?

Conştiinţa

unui creştin ortodox este zidită prin Darul Domnului nostru, Iisus Hristos, care lucrează în lăuntricul nostru. Nu este uşor de dobândit o conştiinţă ortodoxă; dar, odată câştigată, ea va fi ca un semnal de alarmă în inima şi mintea celui credincios, atenţionându-l ori de câte ori este gata să săvârşească lucruri nepotrivite: să arate nemilostivire şi lipsă de milă faţă de aproapele său; să aibă idei rătăcite de la adevăr, ori chiar abateri de la sfânta Tradiţie a Ortodoxiei. Cum poate omul să aibă o împreună-lucrare cu Darul dumnezeiesc, pentru a-şi forma o conştiinţă ortodoxă? „Poruncă avem de la Dânsul, ca cel ce iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4, 21)

Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită (Luca 22, 40) Pentru ca sămânţa dragostei faţă de Dumnezeu să rodească, ea trebuie deseori udată cu seva rugăciunii, pe care o putem săvârşi la biserică şi acasă. Sfântul Grigorie Sinaitul spune că cel mai de preţ dar - Darul Sfântului Duh, pe care Dumnezeu ni l-a dat prin Sfântul Botez, este îngropat în noi, ca o comoară în pământ: „Trebuie să fim recunoscători pentru acest dar nepreţuit; să îl păzim, pentru a nu-l pierde, şi să avem grijă să scoatem această comoară la lumină”.

Despre dobândirea obiceiului bun al rugăciunii, Sfântul Teofan Zăvorâtul ne povăţuieşte pe mai departe: „Cel care a auzit doar în teorie despre rugăciune şi gândirea de Dumnezeu, fără să o practice, este ca un orb din naştere, care a auzit spunându-se de către alţii despre minunata lumină a soarelui, dar nu o poate vedea. Prin această ignoranţă de care dau dovadă, ei pierd multă bineţe duhovnicească, iar calea către dobândirea virtuţilor creştineşti, atât de plăcute Domnului, li se face foarte anevoioasă în lipsa rugăciunii.”

Temelia şi începutul unei conştiinţe ortodoxe este dragostea fără margini, pe care trebuie să o avem faţă de Mântuitorul nostru - din toată inima, cu tot cugetul şi tăria noastră. Nu trebuie să furăm din dragostea către Dumnezeu, şi să o dăruim lumii: „Nimeni nu poate a sluji la doi domni; că sau pe unul va urî, şi pre altul va iubi; sau de v,V unul se va ţinea, şi de altul nu va griji. Nu puteţi lui Cercetaţi scripturile Dumnezeu a sluji şi lui (Ioan 5, 39) mamona” (Matei 6, 24).

Formarea unei Cel ce abia a început a conştiinţe ortodoxe are Soboarele ecumenice păşi pe calea plăcută Domnevoie şi de cercetarea expresia cea mai desăvârşită a unităţii de conştiinţă ortodoxă nului, trebuie să se lupte cu atenţie a cărţilor sfincât poate de mult, să îşi întoarcă pe de-a-ntregul mintea te.

Deşi mulţi sfinţi aveau ca pravilă citirea unei Psaltiri către Dumnezeu, şi să nu îşi împrăştie gândurile asupra şi a Scripturii celei noi de-a lungul unei săptămâni, noi ar lucrurilor lumeşti, fiindcă, aşa cum spune şi Sfântul Ioan de Kronstadt, noi trebuie să fim cu totul întru Hristos: trebui să citim cel puţin Evanghelia şi Apostolul pe care „Dragostea de Dumnezeu începe a-şi face simţită pre- Biserica o are în rânduiala zilei respective. Tot Sfântul zenţa şi lucrarea înlăuntrul nostru, atunci când începem Teofan spune: „Viaţa duhovnicească este o lume cu totul să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, fiind gata deosebită, în care înţelepciunea lumii nu poate pătrunde. să jertfim tot ce avem, pentru binele său, văzând în el Ea este ceva care aduce mângâiere şi dulceaţă inimii... chiar chipul Domnului, fiindcă: «De va zice cineva că Dacă cineva doreşte cu tot dinadinsul să păşească pe iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său urăşte, mincinos această cărare, nu va mai avea timp să se aplece asupra stueste; că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, diului în alte domenii... pentru că filosofia lumii, oricât pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L de înţeleaptă ar fi, nu poate fi nici măcar comparată cu adevărata înţelepciune – cea dumnezeiească.” iubească?» (I Ioan 4, 20)”. În legătură cu Sfânta Liturghie – care este cu adeO singură dragoste este adevărată şi făcută să dureze: vărat o hrană cerească pentru toţi binecredincioşii, şi de Cu cât inima se curăţeşte mai mult, cu atât ea devine mai încăpătoare; prin urmare, ea este în stare să găsească loc care nu trebuie să ne lipsim niciodată, Sfântul Ioan de pentru tot mai multă dragoste faţă de Dumnezeu şi de Kronstadt scrie: „Dumnezeiasca Liturghie este pe deplin aproapele. Cu cât o inimă este mai plină de toată necură- o slujbă cerească pogorâtă pe pământ, în care Dumnezeu ţia şi păcatul, cu atât ea sărăceşte, nemaifiind în stare să Însuşi este prezent, în chipul cel mai apropiat şi lase loc dragostei. Ea se va mărgini doar la o dragoste nemijlocit, şi Se sălăşluieşte în sufletele celor ce iau parte faţă de sine; dar aceasta este o dragoste stearpă şi falsă, la ea. Nu există pe pământ nimic mai înalt, mai mare, ori mai sfânt; nimic nu e mai înălţător sau mai dătător de care nu va face niciodată roade dumnezeieşti. viaţă, decât Sfânta Liturghie.”

Vieţile Sfinţilor şi scrierile patristice sunt, de asev,V menea, cărţi ziditoare de suflet, care nu ar trebui să TRADIŢIA ORTODOXĂ

11

Nr. 31, Martie 2011

lipsească din lectura de zi cu zi a oricărui ortodox. Cunoscându-le pilda vieţii şi mergând la Biserică – duminicile şi în zilele lor de praznic, noi ne arătăm cu adevărat cinstitori de Dumnezeu şi de Sfinţii Săi, pe care ni-i vom câştiga drept prieteni, rugători şi ajutători în clipa Judecăţii. Prin urmare, dacă ne aflăm în căutarea căii plăcute Domnului, trebuie să ne facem vreme pentru cercetarea şi studiul scrierilor şi vieţilor celor ce, în vremea vieţii lor pământeşti, s-au lipit de El cu toată fiinţa, pentru că noi, săraci fiind, căutăm să cerem de la cei cu adevărat bogaţi, aşa după cum spune şi Sfântul Ioan de Kronstadt: „După cum, în societate, cel lipsit cere de la cel bogat, neputând trăi fără ajutor, aşa şi în viaţa duhovnicească, sărmanul trebuie să ceară de la cel plin de toată avuţia, pentru a nu pieri.” Cunoscându-ne credinţa, vom putea sta neclintiţi în faţa oricărui eres sau idei greşite, de care este plin acest veac.

v,V

Vederea de Dumnezeu şi cercetarea lăuntrică

Având mintea aţintită sus, putem simţi mereu prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Gândind că Dumnezeu e pretutindeni şi aproape de noi, în orice clipă a vieţii, indiferent unde am fi şi ce am face, ne putem feri mai uşor de alunecarea în păcat. Nimic nu este ascuns de la faţa Lui, El cunoaşte gândurile şi inimile noastre, ne apără, ne păzeşte, şi nu ne mustră în clipa în care greşim, pentru că ne-a sădit conştiinţa, care trebuie să ne fie paznic.

Deseori – sau chiar zilnic, ar trebui să ne cercetăm sufletul, fără părtinire, şi să ne căim pentru păcatele pe care le-am săvârşit, cu sau fără voia noastră. Cuviosul Macarie de la Optina ne spune: „Domnul cheamă către El pe toţi păcătoşii; El îşi deschide braţele larg, până şi

pentru cei mai răi dintre dânşii, doar de-ar veni. Dar ei trebuie să vrea să se ridice şi să vină, adică să se pocăiască şi să se îndrepte. Nu El îi respinge pe cei ce nu vor să se pocăiască, ci îi aşteaptă încă şi îi cheamă. Dar ei se fac că nu aud chemarea, alegând cărarea cea largă.

Ca o manifestare directă a dragostei faţă de aproapele, trebuie să ne ferim ca de foc, de a-l judeca. Dumnezeu este Judecătorul a toate, după cum ne încredinţează şi Sfântul Tihon de Zadonsk: „Nu îi judecaţi pe alţii, pentru că nu ştiţi ce este cu adevărat înlăuntrul altui om... el poate deja s-a pocăit şi s-a împăcat cu Dumnezeu, iar tu îţi grămădeşti în suflet păcate de moarte... Nu îi osândiţi, pentru că ei se pot ridica după o cădere. Feriţi-vă a vorbi despre alţii, pentru că, fără a simţi, veţi începe să îi clevetiţi şi să îi judecaţi. Făcânduvă voi judecători ai altora, furaţi de fapt puterea lui Hristos, Care este singurul în drept să judece...”

Conştiinţa ortodoxă din om nu este nimic altceva decât vocea omniprezentului Dumnezeu, care răsună din inimă şi care ne învaţă ce trebuie să facem pentru a ne mântui, chiar dacă nu am citit zeci de volume de teologie şi canoane. Este alfabetul prin care învăţăm să discernem voia lui Dumnzeu şi poruncile Sale. Cercetarea lăuntrică a sufletului nostru, a conştiinţei noastre ortodoxe trebuie să fie cea mai mare datorie a noastră faţă de noi înşine, în cazul în care ochii inimii noastre mai văd încă. Dacă suntem în primejdie de a orbi sufleteşte, să cerem mereu ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciune, fiindcă El este mereu aproape şi gata să ne sprijine, dar ajutorul Său vine doar asupra celui ce îl cere.

Piatra de încercare Câteva cuvinte scrise cu dragoste şi jale, despre erezia din zilele noastre şi despre adevărata Ortodoxie

Timpurile pe care le trăim sunt acele timpuri ale apostaziei de care pomeneşte Sfântul Apostol Pavel în a doua sa Epistolă către Tesaloniceni. Această afirmaţie îi va face probabil să zâmbească cu condescendenţă pe cei ponderaţi, moderaţi, echilibraţi, bine informaţi. Căci – nu-i aşa? – un om inteligent nu se lansează în astfel de subiecte riscante, mai ales dacă au vreo legătură cu Apocalipsa. Nefiind prudenţi, să ascultăm ce spune Domnul în Pilda măslinului: „Când mlădiţa lui este moale şi înfrunzeşte, ştiţi că aproape este vara. Aşa şi voi, când veţi vedea acestea toate, să ştiţi că aproape este lângă uşi” (Matei 24, 32-33). Şi, pentru că vedem toate acestea, supunându-ne poruncilor Domnului, tragem concluziile în consecinţă.

Până la venirea acestor vremuri halucinante, ortodocşii credeau în Ortodoxie, ereticii în ereziile lor, ateii în ateism, fiecare străduindu-se să-i convingă pe ceilalţi că este singurul posesor al adevărului. Oamenii credeau şi luptau pentru adevăr, chiar şi cei care nu cunoşteau Adevărul. Înfricoşătoarea apostazie a zilelor noastre nu se datorează mulţimii de eretici şi atei. Oricât de mulţi ar fi, aceştia nu fac decât să întărească credinţa celor cu adevărat evlavioşi.

Apostazia s-a extins pentru că lumea a încetat să mai creadă în adevăr şi să mai lupte în numele acestuia. Ereticii care cred cu sinceritate în erezia lor au ajuns o specie rară. Lumea şi-a pierdut orice convingere, orice energie de a mai TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

12

căuta, de a mai lupta. Se complac în erezie. Totul pare relativ, nesigur, vag. În afara căutării plăcerilor acestei lumi trecătoare, prea puţine lucruri mai trezesc vreun interes, prea puţine mai merită să lupţi pentru ele.

Lumea zilelor noastre nu mai crede decât în plăcere şi distracţii. Ca să le obţină, e esenţială coexistenţa şi cooperarea tuturor, pentru a se asigura procurarea bunurilor materiale. Iar aceasta se realizează prin înlăturarea tuturor hotarelor. Religii, ideologii, naţiuni - toate trebuie să se unească. Trebuie să dispară orice motiv de război, dispute, opinii diferite. Politica coexistenţei paşnice, ideea Statelor Unite ale Europei (n.trad.: ideea a fost pusă în practică, prin crearea organismului U.E.); sincretismul masonic; mişcarea ecumenică; proiectul unui stat global mondial cu toate descriu dorinţa nemăsurată a omenirii de a duce o viaţă de plăceri, lipsită de griji.

Sincretismul reprezintă un sistem sau, mai bine zis, principiile unei şcoli întemeiate în secolul 17 de către George Calixtus, care intenţiona să pună de acord sectele protestante, şi în final toate cultele creştine. El s-a manifestat în practică prin intenţia de a uni sau reconcilia doctrine şi principii diferite sau antagonice, mai ales între filosofie şi religie.

Ecumenismul, considerat de mulţi teologi ca fiind sinonim cu sincretismul, susţine că Adevărul nu există. Aceasta înseamnă uciderea nădejdii prezente în inima omului de la începutul vremii; înseamnă respingerea Adevărului şi înlocuirea lui cu adevăruri lumeşti; din raţiuni de necesitate, acestea trebuie să facă concesii unul altuia, pentru binele comun. Ecumenismul este ultima şi cea mai vicleană capcană întinsă de diavol omenirii şi cel mai teribil atac mişelesc împotriva Bisericii lui Hristos. Este ca o otravă care paralizează sufletul, făcându-l să devină incapabil de credinţă, de a vedea lumina, de a căuta Adevărul. Întunecă mintea creştinului ortodox, aducându-l în situaţia de a iubi boala, în loc să lupte pentru a o vindeca.

v,V

Dacă sarea îşi va pierde gustul

Sincretismul pan-religios cunoscut sub numele de

ecumenism are drept ţintă Biserica Ortodoxă, pentru că aceasta este Biserica lui Hristos, nădejdea, sarea lumii.

Diavolul ştie bine că dacă sarea îşi va pierde gustul, omenirea se va descompune şi va putrezi, acesta fiind de altfel scopul aceluia care a fost de la început ucigaş de oameni (cf. Ioan 8, 44).

Patriarhia de la Constantinopol a deschis uşa din dos ecumenismului în anul 1919. În acel an, biserica angli-

cană, organizatoarea mişcării ecumenice, a invitat Bisericile Ortodoxe să trimită reprezentanţi la Congresul Credinţei şi Ordinii al mişcării ecumenice, care urma să se desfăşoare la Geneva în luna august a anului următor. În acea vreme, pe scaunul Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol se afla Dorotei de Prusa. Acesta declara la o reuniune a sinodului patriarhal din 10 ianuarie 1919: „A venit vremea ca şi Biserica Ortodoxă să se gândească serios la problema unirii tuturor bisericilor creştine”.

Sugestia patriarhului fiind acceptată, s-a trecut imediat la formarea unor comisii care să studieze modalităţile în care se poate realiza această unire. Peste un an, în ianuarie 1920, a fost emisă faimoasa „Enciclică a Patriarhiei Ecumenice către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care a fost expediată în toate colţurile lumii, primind cele mai favorabile aprecieri. Protestanţii de toate soiurile au aplaudat cu entuziasm Patriarhia Ecumenică pentru crearea acestui precedent al mişcării ecumenice.

Potrivit acestei enciclice, unirea bisericilor se va putea realiza prin înlăturarea treptată a diferenţelor între bisericile individuale. Ca un prim pas, enciclica sugera: 1. Adoptarea de către toate bisericile a unui calendar unic pentru celebrarea în comun a marilor sărbători creştine; 2. Schimburi de scrisori frăţeşti; 3. Contacte frăteşti între reprezentanţii bisericilor; 4. Stabilirea relaţiilor între diversele şcoli de teologie şi schimburi de documente şi periodice; 5. Schimburi de studenţi; 6. Convocarea unor congrese pan-creştine; 7. O examinare istorică obiectivă a diferenţelor de doctrină; 8. Respectarea reciprocă a practicilor şi obiceiurilor diferitelor biserici; 9. Folosirea în comun a caselor de rugăciune şi a cimitirelor, pentru înmormântarea celor de altă credinţă; 10. Introducerea unor reguli comune în ceea ce priveşte căsătoriile celor de credinţe diferite; 11. Sprijin reciproc în domeniul construcţiilor religioase, al iniţiativelor filantropice, etc.

Ultimul patriarh al Constntinopolului care făcuse o vizită în vest era Iosif, care a participat la falsul sinod de la Florenţa în anul 1439 (la acea vreme, Sfântul Marcu din Efes a fost singurul care a refuzat să semneze unirea Bisericilor ortodoxe cu papalitatea). Iosif a avut un sfârşit ruşinos. Cu acesta dorea să rivalizeze, după multe secole, Dorotei, care a fost primit cu mare pompă în Anglia de către rege, lorzi şi numeroşi oficiali. El n-a mai apucat să participe la ceremonia grandioasă pregătită în onoarea sa, murind subit la Londra, departe de scaunul său patriarhal, la 6 martie 1921, la scurtă vreme după ce oferise un engolpion episcopal arhiepiscopului anglican de Canterbury. Oricum, cucerirea Constantinopolului de către ecumenism era acum un fapt împlinit. În scurtă vreme, următorul patriarh, Meletie MetaTRADIŢIA ORTODOXĂ

13

Nr. 31, Martie 2011

xakis a recunoscut cultul anglican, declanşând un nou val de entuziasm în lumea protestantă. Potrivit comentariilor presei britanice, primul pas către unirea totală fusese făcut. De aici încolo, ortodocşilor le era îngăduit să se roage împreună cu ereticii şi să primească împărtăşania şi alte servicii religioase din mâinile clericilor anglicani.

Biserica Greciei s-a alăturat curând Patriarhiei Ecumenice.

Hrisostom, arhiepiscopul Atenei a vorbit despre „dialogul iubirii” cu mulţi ani înaintea patriarhului Atenagoras. Iată ce declară la înscăunarea sa: „Pentru a se ajunge la cooperare şi ajutor reciproc, NU este obligatorie unitatea de doctrină, atât de greu de realizat; e suficientă dragostea creştinească, pentru a uşura calea către unire”.

Iată că erezia ecumenismului, în forma în care se prezintă astăzi, nu a apărut odată cu Atenagoras. Ea s-a

infiltrat în ortodoxie încă din vremea lui Dorotei, Meletie Metaxakis şi a lui Hrisostom Papadopulos, atunci când grecii erau masacraţi de către mahomedanii turci în Asia Mică. Primul semnal oficial despre apariţia acestei erezii în ortodoxie îl constituie Enciclica din 1920 a Patriarhiei Ecumenice, urmată în 1924 de prima manifestare vizibilă a acestei maladii - consecinţă a Enciclicei din 1920 - începerea adoptării unui calendar unic, pentru celebrarea în comun a marilor sărbători creştine.

Traducere după „The Touchstone”, de Alexander Kalomiros

Icoana – Idol sau fereastră către Cer? (II)

Ce zugrăvim pe icoane - trup sau altceva? Ce legătură

este între icoană, tablou şi fotografie? În Ortodoxie vorbim numai despre cinstirea imaginilor iconografice, iar dacă se întâlnesc acum în cultul nostru şi imagini aşa-zis picturale, asta nu face decât să reflecte căderea atât a ortodoxiei, cât şi a artei bisericeşti în noi.

Ce este icoana?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie mai întâi să ne întrebăm: ce este omul?

După învăţătura Bisericii, omul este fiinţă alcătuită din suflet şi trup.

Cândva, aceste două părţi ale fiinţei omeneşti erau preapline de frumuseţe dumnezeiască, pentru că omul a fost zidit după chipul lui Dumnezeu. Ca urmare a căderii în păcat, atât una, cât şi cealaltă se află acum în starea de stricăciune. Odată cu ele, prin păcatul nostru, zace în rău şi întreaga lume.

Ce scop îşi fixează fotograful, pictorul şi iconarul, şi este acest scop unul şi acelaşi la toţi trei?

Dacă vrem să îl zugrăvim pe om în starea în care se află el la un moment dat, putem realiza asta prin fotograf. Remarcaţi că fotografia prinde foarte exact exteriorul omului, însă de foarte multe ori nu seamănă cu el, aşa încât cu mare greutate recunoaştem pe cine reprezintă ea.

Fotografia ne dă „masca” omului, iar această mască se schimbă în funcţie de dispoziţie, de starea sănătăţii şi aşa mai departe. Acesta nu este omul lăuntric, nu este sufletul, ci o stare, surprinsă la nimereală, a învelişului său TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

exterior.

Pictorul se străduie să redea în portret şi sufletul, şi face asta cu mai mult sau mai puţin succes, în funcţie de talentul său. Dacă fotografia ne oferea masca, portretul ne dă mai mult: el ne arată faţa omului, dar nu e totdeauna în stare să reflecte omul lăuntric.

Când stăm însă în biserică şi vedem cum preotul cădeşte mai întâi icoanele, iar apoi şi pe credincioşi, trebuie să ştim că el cădeşte nu masca şi nu faţa, ci chipul lui Dumnezeu din noi, care deşi este acoperit de rănile păcatelor, cuprinde esenţa noastră duhovnicească. Şi iconarul zugrăveşte nu masca, nu faţa, ci tocmai chipul.

Icoana este chemată să zugrăvească nu lumea în care trăim, nu lumea care zace în rău, ci ea se străduie să zugrăvească lumea de Sus, folosind în scopul acesta lumea de jos, fiind neapărată nevoie de aceasta pentru reprezentarea celei de Sus, întrucât cele de jos au legătură cu cele de Sus, fiind reflectarea lor.

Iconarul se străduie să ne arate natura şi fiinţa omenească într-o stare curăţită de păcat, aşa cum erau înainte de cădere. El ne arată lumea de Sus, acea lume pe care nu o vedem cu ochii noştri obişnuiţi, păcătoşi. Ca atare, toate atacurile la adresa iconarilor, cum că aceştia nu au habar de perspectivă şi sunt nepricepuţi într-ale regulilor desenului, nu au nici un temei. Cunoaştem iconari de prim rang care au fost totodată unii dintre oamenii de mare cultură ai vremii lor (de pildă, Andrei Rubliov): ei

14

cunoşteau prea bine şi raportul ce se observă în natură între culori, şi legile perspectivei, dar în icoane nu doar că nu le întrebuinţau, ci le încălcau de-a dreptul, pentru că îşi stabiliseră altă sarcină. Aveau nevoie de trup în măsura în care prin el puteau zugrăvi chipul lui Dumnezeu în starea lui cea întâi-zidită. Omul este zidit în întregimea sa după chipul lui Dumnezeu, trupul lui este supus duhului - şi iconarul, dorind să zugrăvească chipul, trebuie să se depărteze de punctul de vedere obişnuit, care îl împiedică să reprezinte acest raport adevărat dintre ele. Îngerii nu au trup; însă pictorii Renaşterii, din catolicism, zugrăvindu-i pe ei, cei netrupeşti, le atribuie figuri feminine, subliniind totodată trăsăturile specifice genului feminin. Nu aşa stau lucrurile în icoana ortodoxă. Când vedem o icoană ortodoxă a Maicii Domnului, percepem în ea, mai presus de toate, nu o femeie, nu un trup, ci un chip. Bineînţeles, este o femeie; da, este Preasfânta Fecioară, însă aici nu e subliniat ceea ce-i tipic pentru trup.

Urmărind în tablou un scop sau altul, pictorul tinde să zugrăvească în el cât mai multă „viaţă” - altfel spus, cât mai multe patimi omeneşti. Icoana, dimpotrivă, este cu totul străină de acest caracter pătimaş. Clădirile şi bisericile din icoane nu seamănă deloc cu cele „adevărate”; la fel şi în privinţa culorilor. Pictorul se străduie să redea nu numai culorile, ci şi nuanţele lor tonale, degradeurile din falduri şi aşa mai departe. Iconarii nu fac aşa ceva. Sarcina lor nu constă în a arăta raportul culorilor din această lume;

ei vor să zugrăvească altă natură.

Aceasta este cea mai înaltă artă, şi totodată lipsă a ceea ce poartă de obicei acest nume. Deosebirea vine din depărtarea între scopurile urmărite. Avem icoane, cum ar fi icoana Intrării Domnului în Ierusalim, unde vedem o totală încălcare a legilor perspectivei - de pildă, cei ce întind haine şi stâlpări, cu toate că sunt reprezentaţi în prim-plan, par foarte mici faţă de Mântuitorul. Această încălcare a perspectivei e provocată tot de cerinţa reprezentării raportului care este între lucruri în lumea de Sus. Uneori, vedem în icoane reprezentări de animale şi păsări, însă e vorba de un alt fel de făptură, pe care nu o vedem niciodată în natura pe care o ştim, pentru că iconarul doreşte să zugrăvească lumea de Sus folosindu-se de conceptele celei de jos.

Dacă iconarul zugrăveşte lumea de Sus, chipul lui Dumnezeu, el trebuie mai întâi de toate să le simtă în sufletul său, trebuie să fie primul care să se roage înaintea icoanei pe care a făcut-o. Ca atare, în vechime iconarul se pregătea pentru zugrăvirea icoanei prin pocăinţă şi postire, purcezând la această lucrare ca la o nevoinţă. Icoana era rugăciunea lui. Pictorii trebuie să creadă în Dumnezeu; altminteri, pictura lor bisericească poate fi considerată cel mult o artă, dar nicidecum o rugăciune.

Cu ce ne putem mândri?

Sfinţii Părinţi spun că omul n-are cu ce să se mândrească: „Sunt ale tale numai virtuţile pe care le-ai împlinit fără ajutorul minţii, pentru că mintea însăşi ţi-a fost dată tot de la Dumnezeu. Pe seama osârdiei tale să pui doar nevoinţele pe care nu le-ai făcut în trup, fiindcă nici trupul nu-i al tău, ci e făptura lui Dumnezeu”, zice Sfântul Ioan Scărarul. Ca atare, orice am face nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne-a făcut astfel încât nu ar fi trebuit deloc să facem răul, dar noi ne-am băgat singuri în suflet păcatul şi stricăciunea.

Toate darurile duhovniceşti sunt ale lui Dumnezeu. Tu, dacă ai minte, nu te poţi mândri cu avutul altuia, cu haina altuia, cu scrierea altuia, pentru că ştii prea bine că nu sunt ale tale. La fel şi faţă de Dumnezeu. „Te poţi mândri numai cu păcatele tale”, zice un Sfânt Părinte. Iar să te mândreşti cu ceea ce ţi-a dat Domnul e cea mai mare nebunie, fiindcă aceste daruri, după cum spune Sfântul Isaac Sirul, nu sunt avutul tău, ci ţi-au fost date de Dumnezeu, şi dacă nu vei umbla după poruncile Lui şi după voia Lui, Domnul îşi va lua de la tine darurile Sale, avutul Său, şi vei semăna cu un om căruia i s-a luat tocul care tocmai fusese înmuiat în cerneală. Trebuie să ne amintim că toate acestea nu-s ale noastre, ci sunt bogăţia Domnului, pe care noi nu facem altceva decât s-o risipim şi să o stricăm.

Domnul spune că cel ce are în sine trufie are drac înlăuntrul său. „Călugărul trufaş nu are nevoie de drac, pentru că singur s-a făcut sieşi drac şi potrivnic”, citim la Sfântul Ioan Scărarul. Orice ar face un asemenea om este în zadar şi nu va aduce nici un folos. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că monahul trufaş nu se dă în lături de la nimic – nici de la rugăciune, nici de la post, nici de la priveghere, nici de la dormitul pe pământul gol, nici de la alte nevoinţe

15

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

grele, însă le face pe toate atâta vreme cât îi convine dracului ce şade în el, atâta vreme cât le face pentru orgoliul său, pentru că omul ce se slăveşte în deşert este, precum am spus, închinător la idoli.

Se cuvine să uităm de toate virtuţile noastre, pentru că toate sunt ale lui Dumnezeu: cel ce se mândreşte cu ele se află într-o stare groaznică, pentru că are în sine drac. Unui asemenea om îi poate ajuta numai Dumnezeu şi, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul, rana lui „nu se tămăduieşte de către oameni”. Ne putem doar ruga pentru un asemenea om, dar nu-l putem ajuta nici cu cuvântul, nici cu fapta: „Cine este robit de trufie, acela are trebuinţă de ajutorul lui Dumnezeu însuşi, căci deşartă e pentru unul ca acesta izbăvirea cea de la oameni”.

Cum să ne luptăm cu starea aceasta? Dacă am săvârşit un lucru bun, trebuie să ne amintim că sub masca mulţumirii aduse lui Dumnezeu se strecoară ades trufia.

Să ne amintim de vameş şi de fariseu. Fariseul chiar era altfel decât vameşul, vameşul n-avea faptele lui – dar prin slava deşartă şi-a nimicit singur răsplata. Nu se cuvine să începem rugăciunea, mai ales de mărturisire şi mulţumire, zicând: „slavă Domnului, nu am cutare şi cutare păcat, fac cutare şi cutare lucru bun”. Şi deseori facem aşa.

Ioan Scărarul spune despre trufie: „Să ascultăm, toţi cei ce vrem să scăpăm din această groapă: foarte ades această patimă primeşte hrană de la mulţumirea adusă lui Dumnezeu. Am văzut oameni care cu gura mulţumeau lui Dumnezeu semeţindu-se în cugetele lor. Despre aceasta dă mărturie limpede fariseul, care a zis: „Dumnezeule, mulţumescu-Ţi Ţie” (Lc. 18, 11).

Ideea este nu că nu trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce facem – pentru că, într-adevăr, toate sunt ale Lui, darul Lui, ci că zicând: „Îţi mulţumesc fiindcă am devenit atât de bun” punem accentul pe noi înşine. Aşadar, aceia dintre noi care au unele faptele bune trebuie să-şi aducă aminte că mărturisirea şi mulţumirea trebuie să înceapă cu pocăinţă şi cu smerenia, şi de-abia apoi putem da mulţumită lui Dumnezeu, în primul rând pentru faptul că ne dă vreme de pocăinţă. Trebuie să ne amintim că nu ne putem apropia de Dumnezeu în trufie. De la rugăciunea de mulţumire fariseică nu putem aştepta nimic mântuitor, nimic folositor pentru pocăinţă.

Trufia ne împiedică în primul rând să ne pocăim, ne depărtează de pocăinţă, pentru că în esenţa sa este „lepădare de Dumnezeu” şi de ajutorul Lui, „născocire drăcească”, şi dacă încă nu avem asta în noi, apoi avem deja „defăimarea aproapelui şi trâmbiţarea neruşinată a propriilor osteneli”.

Trebuie să ne amintim şi că în aceeaşi măsură cu trufia aduce piedici pocăinţei şi deznădejdea. Deznădejdea este de două feluri: uneori vine din mulţimea TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

păcatelor şi multă întristare, alteori – din trufie şi semeţie. Dacă toată vremea m-am socotit bun, toată vremea am nădăjduit în mine însumi, în puterile mele, am crezut că nu sunt la fel ca ceilalţi, şi deodată am căzut, arătându-mă mai rău chiar decât toţi, bineînţeles că în mine ia naştere deznădejdea.

Despre această vorbeşte Sfântul Ioan Scărarul: „Este o deznădejde care vine din mulţimea păcatelor şi din împovărarea conştiinţei şi din întristarea nesuferită, când sufletul, din pricina mulţimii răutăţilor sale, se afundă, şi de greutatea lor se îneacă în adâncul deznădăjduirii. Este însă şi un alt fel al deznădejdii, care vine din trufie şi semeţie, când cei ce au căzut socot că nu au meritat această cădere. Cel ce va cugeta adânc la lucrul acesta va afla că între unii şi ceilalţi este deosebire: cei dintâi se lăsă pradă nepăsării, iar ceilalţi, în deznădejdea lor, se ţin şi de nevoinţă”. Bineînţeles că nici o deznădejde, nici cealaltă nu pot să ne aducă la pocăinţă.

Cum să ne luptăm cu deznădejdea ce vine din trufie?

De acest fel de deznădejde ne vindecă, după Sfântul Ioan Scărarul, smerenia şi neosândirea aproapelui, iar de cea care ia naştere din păcate ne mântuieşte gândul la milostivirea Domnului, Care a zis că trebuie să iertăm aproapelui nostru de şaptezeci de ori câte şapte. „Însă pe cea dintâi o tămăduiesc înfrânarea şi nădejdea cea bună, iar pe cea din urmă – smerenia şi neosândirea nimănui”.

Trebuie să ne amintim că deznădejdea este un mare păcat şi să nu uităm sfatul pe care l-a dat Domnul lui Petru. Dacă El ne-a poruncit nouă, care suntem slabi, să iertăm atât, cu cât mai mult ne va ierta El dacă ne vom pocăi? Ioan Scărarul spune: „Nu te îngrozi nici de ai cădea în fiece zi şi nu te abate de la calea lui Dumnezeu, ci stai cu vitejie”.

După cât s-ar părea, deznădejdea şi trufia sunt potrivnice una alteia din fire, însă – ciudat lucru – ele pot da mâna ca să ne împiedice de la pocăinţă. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „După cum nunta şi moartea sunt potrivnice între ele, nici trufia şi deznădejdea nu au împreună-glăsuire între ele; însă din reaua meşteşugire a dracilor putem vedea într-un singur om amândouă aceste patimi”.

Trebuie să ne străduim, pe cât ne stă în putere, să sporim în virtute, dar totodată să vedem în toate faptele noastre bune nu meritul nostru, ci meritul lui Dumnezeu – şi atunci, puţin câte puţin, vom nimici îngrăditura ce ne desparte de pocăinţa adevărată.

16

Smerenia prefăcută

O boală duhovnicească a zilelor noastre

Cu câţiva ani în urmă, l-am întrebat pe părintele

meu duhovnic despre înţelesul noţiunii de smerenie. Ce înseamnă acest cuvânt şi cum poate cineva – mirean sau monah – să o dobândească? La vremea aceea, aveam o vârstă fragedă şi eram destul de lipsit de experienţa pe care ţi-o oferă viaţa. Mi se părea că, dacă părintele îmi va da un răspuns la obiect, imediat eu voi dobândi această virtute şi totul va decurge minunat în viaţa duhovnicească ce tocmai îşi deschidea porţile pentru mine. Totuşi, chiar în naivitatea mea, ştiam că nu va fi chiar atât de uşor.

Citisem în „Scara” Cuviosului Ioan că smerenia înseamnă stârpirea tuturor patimilor sufleteşti, iar acest lucru mă făcuse să devin râvnitor în câştigarea smereniei, mergând pe calea luptei cu toate felurile de patimi, exact ca în basmele pline de feţi-frumoşi viteji şi voinici care ucideau „mii dintr-o lovitură”. Lupta mea devenise o simplă matematică. Îmi făceam deseori „bilanţul duhovnicesc”... numărând câte patimi am „omorât” şi cu câte au mai rămas.

Aveam să îmi dau seama apoi, că adevărata smerenie se dobândeşte doar prin luptă adevărată şi uneori, din păcate, prin piedici şi chiar căderi, şi abia după toate aceste examene ale vieţii se poate spune despre cineva că se apropie de virtutea numită smerenie. Vrând-nevrând, am aflat şi eu pe propria piele aceste lucruri, după multe experienţe amare.

Nici nu bănuiam ce răspuns voi primi de la duhovnicul meu. Mă aşteptam la ceva foarte elaborat, ştiinţific.

Eram pregătit să memorez orice sfat, orice definiţie îmi va da. Când colo, răspunsul său a fost cu totul neaşteptat şi chiar nepotrivit – aşa îl consideram cu mintea mea de atunci. Mi-a spus că smerenia înseamnă ca niciodată să nu te încrezi în propriile tale puteri. Sincer să fiu, am fost foarte dezamăgit de acest răspuns. Eu îmi închipuiam că va urma un răspuns detaliat, plin de strategii, din care să învăţ cum va trebui pe viitor să mă lupt cu slăbiciunile şi patimile mele, şi când colo... părintele îmi spusese ceva ce parcă suna atât de străin... Dar oare a înţeles ce am vrut de fapt să îl întreb?

Totuşi, din minimă politeţe, nu i-am arătat dezamăgirea mea. Fiind însă un om cu multă intuiţie duhovnicească, mi-a simţit nedumerirea, însă nu a stăruit cu explicaţiile. Ştia că voi afla cândva ce a vrut cu adevărat să îmi spună. Şi chiar aşa a fost: peste ani şi ani, aveam să aflu că a avut perfectă dreptate: smerenia înseamnă a

nu te bizui niciodată pe tine, pe puterea ta, ci a lăsa totul în seama lui Dumnezeu, a te încrede nemărginit în El şi a lăsa întru toate să se facă voia Sa, considerându-te pe tine însuţi drept un om păcătos şi de nimic. Părintele îmi spusese o frază atât de simplă, dar atât de bogată! El îmi vorbise din propria sa experienţă, fiindcă el însuşi era cu adevărat foarte, foarte smerit.

Deseori, sensul adevărat al smereniei ne scapă şi credem că a fi smerit înseamnă doar a spune din gură că noi suntem mai răi decât toţi ceilalţi. Aşa se face că, în loc să ne umilim cugetele noastre lăuntrice, pierdem vremea cu discuţii teoretice despre smerenie. Această „vorbire smerită”, adică falsă smerenie, este o virtute mincinoasă foarte larg răspândită în rândul credincioşilor. Vedem la orice pas oameni care trâmbiţează sus şi tare despre cât de păcătoşi sunt ei, dar adevărul este că în adâncul sufletului lor, ei nu cred acest lucru despre ei înşişi. Această boală duhovnicească a „smereniei cocoşate” este atât de molipsitoare, încât este greu să nu îi devii victimă.

Există chiar şi o pildă despre un asemenea monah, ce se credea smerit şi înţelept. El era atât de convingător în momentul în care îşi „mărturisea” în public patimile şi neputinţele, încât cei ce îl ascultau îl credeau, dar pentru faptul că era crezut, el se întrista. În adâncul sufletului său, el şi-ar fi dorit ca lumea să îl contrazică şi să îi spună: „Fii pe pace, părinte şi nu te considera pe tine însuţi a fi un păcătos, căci tu eşti plin de virtuţi”. Cu alte cuvinte, el se „smerea” cu viclenie, aşteptând să fie lăudat de oameni.

Aşa facem şi noi. Spunem adesea: „sunt un mare păcătos”; ori „sunt neînvăţat; abia de pot citi”. Dar dacă persoana faţă de care ne „smerim” ne crede, ne întristăm foarte tare. Ne „denunţăm” lipsurile, dar totuşi am vrea ca lumea să nu ne creadă pe cuvânt, ci să ne considere dimpotrivă: drepţi, inteligenţi, educaţi şi, pe deasupra, şi... smeriţi, în ochii celor ce ne ascultă. Dacă suferim de acest lucru, înseamnă că suntem bolnavi de slavă deşartă, o formă de manifestare a mândriei, care este o boală sufletească foarte primejdioasă.

Trebuie să recunoaştem că majoritatea dintre noi suntem ispitiţi de ea. În zadar ne prefacem a fi smeriţi, degeaba umblăm ţinând capul şi ochii în pământ. Ce câştigăm? Singura „virtute” pe care o dobândim este doar o smerenie falsă, de ochii lumii, şi... o cocoaşă adevărată, TRADIŢIA ORTODOXĂ

17

Nr. 31, Martie 2011

din cauza poziţiei defectuoase a corpului. Tocmai din acest motiv, această prefăcătorie plină de mândrie se mai numeşte şi smerenie cocoşată. Cu primul prilej, astfel de oameni smeriţi îşi arată adevărata faţă. La prima vorbă de ocară ce le este adresată (sau câteodată chiar şi din pricini închipuite), ei dezlănţuie un torent de injurii, îşi dezleagă limba către clevetire şi umblă până în pânzele albe pentru a-şi face dreptate. Unde le este atunci smerenia? Exact în clipa în care teoria lor despre smerenie trebuie pusă în practică, iese la iveală urâţenia mândriei şi mirosul puturos al prefăcătoriei.

v,V

O pildă de adevărată smerenie

Un prieten din Grecia mi-a trimis o scrisoare. Iată

ce ne spunea într-însa: „Am cunoscut un părinte cu adevărat smerit. Numele lui nu este important. Pot doar să vă spun că este preot şi că are o mulţime de fii duhovniceşti. Niciodată nu l-am auzit să spună, despre el însuşi: „Sunt un păcătos”, ori lucruri de acest gen. Cu toate acestea însă, ori de câte ori a fost jignit, nedreptăţit, umilit ori tratat ca un simplu muritor – deşi, repet, acest om este plin de multe virtuţi duhovniceşti – el nu a reacţionat în nici un fel. Nu a răspuns înapoi cu aceeaşi monedă, nu şi-a făcut dreptate. Nici măcar nu s-a apărat, deşi avea chiar şi dovezi cu care să îşi ateste nevinovăţia în unele situaţii în care era acuzat. Îmi amintesc că mai demult a fost pus într-o postură groaznică, de a fi jignit fără a avea vreo vină. Iată ce s-a întâmplat. Pe vremea aceea, sfinţia sa avea ascultarea de administrator al mănăstirii în care vieţuia. Într-o zi, a fost chemat de urgenţă la o slujbă în Tesalonic, în afara mănăstirii. Una din bătrânele pe care le spovedea era pe moarte şi ceruse să fie împărtăşită cu Sfintele Taine, înainte de a porni pe drumul fără întoarcere.

Acest lucru se întâmpla chiar în prima săptămână a Postului Mare, când la mănăstiri se citea Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Cred că ştiţi care este rânduiala acestei slujbe: pe la amiază, în mijlocul bisericii se strâng toţi fraţii din obşte, în frunte cu stareţul şi preoţii ceilalţi în ordinea vârstei, şi citesc aceste stihuri de pocăinţă cutremurătoare, care pregătesc sufletul, întărindu-l pentru a străbate asprimea acestor patruzeci de zile de binecuvântată nevoinţă.

Părintele plecase acolo unde fusese chemat, bineînţeles fără a-şi lua mantia şi camilafca, de vreme ce acestea sunt veşminte care se poartă doar la biserică, şi nu pe stradă. La întoarcere, drumul a fost atât de anevoios, încât părintele a ajuns înapoi cu foarte mare întârziere.

Drept urmare, părintele s-a hotărât să nu mai treacă pe la chilie ca să îşi ia mantia şi camilafca, ci a mers direct în biserică, unde slujba era trecută de jumătate. Trebuie să mai adaug doar că structura sa sufletească, laolaltă cu virtuţile dobândite prin smerenie, îl fac să fie un om foarte cald, iubitor de oameni şi râvnitor către slujba Bisericii. El crede, cu toată fiinţa lui - şi aşa ne-a învăţat şi pe noi, că viaţa de obşte este o vieţuire îngerească, şi pe toţi părinţii şi fraţii din mănăstire îi iubea cu dragoste duhovnicească neprefăcută şi jertfelnică. Acum putem TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

înţelege de ce părintele a ales să meargă numaidecât în biserică, la slujbă, în mijlocul fraţilor săi.

A venit, aşadar, fără mantie şi camilafcă. Pentru acest lucru, unul din preoţii mai în vârstă l-a mustrat cu nişte cuvinte cutremurătoare: „Eşti ca Iuda Iscarioteanul”. Să ne închipuim puţin situaţia: Persoana jignită era în primul rând preot al lui Dumnezeu; om în vârstă de cincizeci de ani şi mai bine, cu o mulţime de fii duhovniceşti, născut şi crescut în dreapta credinţă, având mai mult de treizeci de ani de viaţă de mănăstire. Nimeni nu avea de spus vreun cuvânt rău despre sfinţia sa, şi nici cei mai cusurgii nu îi puteau reproşa vreun lucru, fie el şi exterior. Viaţa sa era cu totul fără pată. Şi, cu toate acestea, în mijlocul obştii, el fusese mustrat, şi nu cu cuvinte blânde, ci cu cele mai groaznice cuvinte: „Eşti ca Iuda Iscarioteanul!”

Netulburat, părintele a mers şi a pus metanie stareţului, cerându-şi iertare în faţa obştii. Când l-am întrebat mai târziu despre această întâmplare, mi-a răspuns cu cuvinte puţine şi smerite: „Nu ştim noi judecăţile lui Dumnezeu. Poate că părintele care m-a mustrat a avut o slăbiciune de moment, dar mie mi se pare mai mult că Domnul a vrut să încerce smerenia mea. Sunt împăcat cu mine însumi şi nici asupra celui ce m-a jignit nu am ură.

Toate sunt spre îndreptarea noastră şi pentru toate trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu”.

Iată deci adevărata smerenie. Cum am mai spus, părintele nu spunea niciodată că este păcătos, ignorant

sau rău. Nici măcar nu umbla cu capul plecat sau cu privirea în pământ. Dimpotrivă – era un om cu ţinută dreaptă, sobră, şi inspira respect oricui îl privea. Nici lăudându-se pe sine nu fusese auzit vreodată. De fapt, chiar despre viaţa sa lăuntrică se ştiau puţine lucruri. Nu era omul care să facă destăinuiri ori să dea poveţe pe care el însuşi nu le îndeplinea. Nu avea deloc aerul unui mare „Ava” din pustie, dar de fiecare dată când avea prilejul să lucreze smerenia, o făcea cu bucurie şi cu inimă neîndoită. Cu siguranţă, smerenia sa era deja o virtute dumnezeiască, dobândită de sus, prin multă rugăciune şi pocăinţă”.

Poate unii vor zice: „Eu sunt un păcătos şi un om de nimic.” Cum pot şti că acest simţământ este adevărat?”

Răspunsul este simplu. Adu-ţi aminte de ultima împrejurare în care ai fost nedreptăţit, clevetit sau insultat. Ce

18

ai făcut? Dacă ai răsplătit cu rău răul ce ţi s-a făcut; dacă ai pârât, ai reproşat ori te-ai răzbunat, atunci înseamnă că smerenia ta este doar una teoretică, de faţadă; este o smerenie din vorbe, şi nu din inimă.

Gura ta minte, atunci când grăieşte „eu sunt un păcătos şi un om de nimic”, pentru că inima ta nu crede că tu eşti păcătos. În sinea ta, tu te crezi un om drept şi fără prihană, şi tocmai din această pricină îi asupreşti pe cei mici, îţi place să dai sfaturi atunci când nu eşti întrebat şi te transformi într-o fiară atunci când slava ta deşartă este călcată în picioare. Smerenia adevărată este doar cea care izvorăşte din inimă şi îl îmbracă pe om în haina blândeţii.

Sfânta Lumină şi ecumeniştii

De ce Dumnezeu trimite Sfânta Lumină în mâinile unui patriarh ecumenist?

Deseori, în discuţiile dintre ortodocşii de stil vechi

şi cei de stil nou, se ajunge în punctul în care tradiţionaliştii îi acuză pe cei modernişti de ecumenism şi schismă.

Ecumeniştii însă nu ezistă să îşi justifice apostazia prin următoarea afirmaţie: „dacă noi am fi în rătăcire şi am fi lipsiţi de har, atunci Sfânta Lumină nu s-ar coborî la Ierusalim în Sâmbăta Mare”. Acest argument nu este adevărat cel puţin din următoarele motive:

În primul rând, cele sfinte vor rămâne întotdeauna sfinte, fie că se află în mâinile ortodocşilor, fie în cele ale necredincioşilor. Suntem încredinţaţi de acest lucru din faptul că moaştele Sfinţilor sunt făcătoare de minuni şi unele chiar izvorăsc mir tămăduitor, indiferent în ce biserică s-ar afla. Acelaşi lucru se poate spune şi despre obiectele pe care Sfinţii le-au purtat sau le-au sfinţit prin sângele lor.

Cu atât mai mult, acelaşi lucru se poate spune despre locurile sfinte pe care Domnul nostru şi Sfinţii le-au sfinţit cu prezenţa lor sau prin faptele de virtute care au fost săvârşite acolo. Prin urmare, concluzionăm că Sfânta Lumină nu vine mulţumită patriarhului Ierusalimului, ci ea se coboară în ciuda prezenţei patriarhului Ierusalimului.

De ce? În cuvinte simple, pentru că Mormântul Domnului este cel mai sfânt mormânt al creştinătăţii.

Erezia, idolatria sau necurăţia oricărui patriarh, nu pot să năruiască şi nu vor nărui în nici un fel sfinţenia Sfântului Mormânt – locul unde a împlinit Dumnezeu mântuirea celor ce au crezut şi cred în El. Deci, chiar dacă patriarhul Ierusalimului ar fi ecumenist, francmason sau orice alte păcate ar avea, locurile sfinte vor rămâne întotdeauna sfinte. Nici o murdărie omenească nu poate întina sfinţenia, pentru că ea curge de sus, de la Dumnezeu, iar în privinţa Sfintelor Locuri, mărturia clară a sfinţeniei lor este apariţia minunată a Sfintei Lumini.

care o mărturiseşte patriarhul”, aceasta este o concluzie fără logică şi contrară învăţăturii sănătoase. Încă din anii 1500, de când a fost instituită Frăţia Sfântului Mormânt, pentru a garanta monopolul etnic al grecilor asupra patriarhatului, nu a mai existat nici un patriarh al Ierusalimului care să fie canonizat ca sfânt.

Cu toate acestea, Sfânta Lumină rămâne, an de an, un semn nemincinos al milostivirii lui Dumnezeu, pogorându-se în Biserica Sfântului Mormânt în ziua hotărâtă, în ciuda aflării acolo a patriarhului.

Ea reprezintă o minune unică în Ortodoxie şi o mângâiere pentru toţi ortodocşii din lume. Când Lumina coboară, ortodocşii se umplu de bucurie şi se veselesc, fie că sunt adevăraţi ortodocşi, fie că sunt aşa-zişi „ortodocşi” de soi ecumenist. În acelaşi timp, ereticii, jidovii, musulmanii, şi toate celelalte credinţe mincinoase sunt ruşinate de realitatea acestei minuni. Aceştia nu pot explica de ce Dumnezeu îngăduie să se petreacă această minune exclusiv în Sâmbăta Mare, după calendarul ortodox, bisericesc. Ei nu-şi pot explica sau împăca această minune cu propria lor religie şi sunt astfel ruşinaţi.

Ortodocşii ecumenişti şi modernişti ar trebui să se simtă şi ei ruşinaţi de această minune, care adevereşte sfinţenia şi adevărul Ortodoxiei, şi să îi facă să înceteze dialogurile cu ereticii, sub pretextul „căutării adevărului”. Adevărul este Ortodoxia, iar Ortodoxia este Adevărul. Cine caută mai mult decât Adevărul, are toate şansele să găsească pe tatăl minciunii, care este diavolul.

În al doilea rând, afirmaţia că „Sfânta Lumină se coboară datorită sfinţeniei sau ortodoxiei fără prihană pe TRADIŢIA ORTODOXĂ

19

Nr. 31, Martie 2011

Peştera celor veşnic osândiţi „Blestemaţi cei ce se abat de la poruncile Tale” (Ps. 118, 21)

La Muntele Athos, pe teritoriul mânăstirii Marea Lavră,

în apropiere de schitul Vigla, se putea vedea până de curând un indicator pe care scria „Afurismeno”. Acolo este scrisă, în mai multe limbi, istoria acestei peşteri. Se spune că în 1278, în timpul patriarhului unionist Ioan al XI-lea Vekkos, toţi călugării hirotoniţi din Sfântul Munte au fost obligaţi să slujească cu catolicii. Pentru că au refuzat acest lucru, împotriva lor a început prigoana: mulţi au fost schingiuiţi, mutilaţi, omorâţi, închişi sau alungaţi din Athos. Unii au fost luaţi ca sclavi, alţii au fost surghiuniţi şi mulţi au fost înrolaţi în oastea împăratului. Unora din cei rămaşi li s-au scos ochii, altora li s-au tăiat mâinile, unii au fost decapitaţi, alţii omorâţi prin spânzurătoare, unii au fost înecaţi în mare, alţii îngropaţi de vii şi mulţi au sfârşit în flăcările rugurilor aprinse în faţa mănăstirilor lor. Spun cronicile că pământul muntelui se înroşise de atâta sânge curs în acel an. Printre aceşti mărturisitori ai lui Hristos, au fost şi trei călugări care, de frica chinurilor, au acceptat să slujească cu catolicii. În timp ce aceştia slujeau Liturghie cu catolicii, altarul bisericii din mănăstirea Marea Lavră sa prăbuşit peste ei, iar acest lucru a înfricoşat pe toţi călugării din Sfântul Munte.

După un timp, trupurile celor morţi care au pierit slujind Liturghie cu catolicii au fost deshumate, iar oamenii au putut să vadă că acestea erau umflate şi urât mirositoare. Trupurile celor trei călugări apostaţi de la dreapta credinţă au fost o vreme expuse public, ca dovadă a pedepsei pe care Maica Domnului a dat-o celor care nau ascultat porunca ei de păstrare a dreptei credinţe. După o vreme, pentru că erau „înfiorătoare la arătare şi umflate ca toba” (după cum scrie monahul Lazăr Dionisiatul), iar credincioşii se îmbolnăveau numai privindu-le, ele au fost îngropate în peştera de deasupra mării, iar peştera a fost zidită, neintrând nimeni în ea multe sute de ani. În 1998, după 720 de ani, peştera a fost deschisă pen-ru a îngropa în ea trupul unui alt călugăr rătăcit. Se spune despre acesta, că în primăvara anului 1996, în faţa pierderii accentuate a simpatiei populare de către preşedintele comunist al unei ţări ortodoxe, sfetnicii lui l-au convins să renunţe la ateismul ostentativ şi să joace rolul unui pios creştin, pentru a recuceri o parte din electoratul pierdut. În mintea unui consilier prezidenţial a încolţit ideea să li se arate alegătorilor un film în care preşe-

dintele intră în Biserica Sfântul Andrei (cea mai mare biserică din Sfântul Munte şi a doua Biserică Ortodoxă din lume ca mărime, după cea de la Moscova) şi 3.000 de călugări şi pustnici i se închină şi îl preamăresc.

Un călugăr a fost convins să se ocupe de formalităţile necesare regiei acestui film. Pentru că nici un alt călugăr nu a acceptat să se închine în faţa unui ateu comunist, în Sfântul Munte au fost aduşi 3.000 de figuranţi (cei mai mulţi salariaţi ai serviciilor secrete şi activişti ai partidului prezidenţial) care au fost machiaţi, îmbrăcaţi în haine monahale şi învăţaţi să se poarte asemeni cucernicilor părinţi ai muntelui. Cu o zi înaintea sosirii preşedintelui comunist la Athos, falşii călugări au fost aduşi în biserică pentru o repetiţie generală. Atunci clopotele bisericii au început să bată singure şi apoi au căzut la pământ sfărâmându-se în multe bucăţi. Erau clopote uriaşe, făcute special de meşterii ruşi la comanda ţarului Petru cel Mare. Falşii călugări au fugit îngroziţi de pe munte, iar călugărul pro-comunist a părăsit mănăstirea, devenind un pustnic rătăcitor.

Călugării din mănăstirea lui i-au găsit prin bagaje 10.000 dolari şi au înţeles că a fost plătit să joace o sinistră farsă.

Călugărul pro-comunist a murit la scurt timp şi, când a fost deshumat, trupul lui era neputrezit şi degaja un puternic miros de hoit. Atunci chinotita stareţilor de la Careia – capitala muntelui – a hotărât deschiderea peşterii şi aşezarea lui alături de ceilalţi monahi afurisiţi.

Intrarea în peşteră n-a mai fost zidită, ci doar astupată cu pietre, iar cadavrele celor din interior au fost uneori arătate pelerinilor curioşi şi călugărilor. Unii dintre vizitatori au dat în lături pietrele şi au îndrăznit să intre.

Se spune că, atunci când au dat pietrele la o parte şi au intrat în peşteră, un miros urât, de ceva stricat, le-a venit în nări, iar la vederea hoiturilor s-au cutremurat.

Hainele sau pânzele cu care au fost iniţial acoperite putreziseră de mult şi doar câteva bucăţi de cârpă neagră mai puteau fi văzute lângă ele. Corpurile lor aveau o piele înnegrită, de parcă ar fi fost date cu cărbune. Erau atât de umflate încât păreau că urmează să plesnească rapid.

Părul de pe cap, din barbă şi de pe corp era năclăit, iar ochii erau aproape scoşi din orbite, exprimând groaza de parcă ar fi fost vii, dar o groază eternă, neîntreruptă de nici o clipire a pleoapelor.

Unul era înalt de peste 1,85 metri, cu o barbă rară şi un păr albit, ce părea că avea aproape 60 de ani când a

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

20

murit. Cei doi de lângă el păreau mai tineri, de 35-40 ani, unul şaten şi altul brunet, mai mici de înălţime, cam de 1,75 metri. Cel de-al patrulea, aflat puţin mai departe, probabil călugărul adus recent, părea de aproximativ 50 ani şi era cel mai îngrozitor la înfăţişare, căci ochii lui verzi păreau a plânge continuu, din ei şiroind un lichid alb-gălbui.

Cele patru corpuri emanau un miros puternic, înţepător, iute, de ceva stricat dar aflat încă în fermentaţie...

Greul blestem al rugăciunii cu ereticii i-a aruncat în iad, încât nici trupurile nu le-au mai putrezit. Ce va fi cu necredincioşii ereziei ecumenismului de azi? Pe ce cale vor merge sufletele patriarhilor, episcopilor, preoţilor, diaconilor etc. care dau lui Hristos sărutul vânzarii şi se înfrăţesc cu acei eretici lepădaţi de dogmele mântuirii Bisericii Ortodoxe? Până când se vor înşela „ortodocşii” de modă nouă şi ereticii, târându-se unul pe altul în iadul cel veşnic?

„Ortodocşii nu trebuie să aibă comuniune de rugăciune cu schismaticii nou-calendarişti” Arhiepiscopul Teofan de Poltava (†1940)

Faţă de patriarhia Constantinopolului şi adoptarea

de către aceasta şi de către alte biserici a calendarului nou, Vlădica Teofan era la fel de intransigent: „Doar un Sinod Ecumenic poate introduce un nou calendar bisericesc, după cum Primul Sinod Ecumenic l-a introdus pe cel folosit acum. Orice altă adoptare neautorizată nu poate fi recunoscută ca fiind canonică.” În una din lucrările sale, scrisă în anul 1926 şi dedicată chestiunii calendaristice, el scria:

Nu au statornicit oare Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe hotărâri speciale în privinţa calendarului?

Da, în repetate rânduri – cu privire la introducerea noului calendar gregorian; atât în întruniri private cât şi în sinoade. „Un exemplu în acest sens este următorul. În primul rând, Patriarhul Ecumenic Ieremia II, contemporan reformei calendarului, a condamnat imediat, în 1582, împreună cu Sinodul său, noul sistem de cronologie roman ca fiind în dezacord cu Predania (Tradiţia) Bisericii. În anul următor (1583), cu participarea Patriarhilor Silvestru al Alexandriei şi Sofronie VI al Ierusalimului a convocat un Sinod bisericesc. Acest Sinod a declarat calendarul Gregorian ca nefiind în potrivire cu canoanele Bisericii Universale şi cu hotărârea Primului Sinod Ecumenic referitor la Pascalie (metoda de calculare a Paştelui). „Prin lucrările acestui Sinod au apărut: un tom Sinodal, care a denunţat greşelnicia şi neputinţa primirii pentru Biserica Ortodoxă a calendarului gregorian, precum şi o Hotărâre Sinodală – Sigilionul din 20 noiembrie, 1583. Prin acest Sigilion, cei trei Patriarhi mai sus menţionaţi împreună cu Sinoadele lor i-au chemat ferm şi categoric pe ortodocşi să păstreze, chiar şi cu preţul sângelui, [atât] Menologhionul [crugul anual de sărbători cu dată neschimbătoare] ortodox [cât] şi Pascalia iuliană, ameninţând pe cei ce le vor nesocoti cu anatema, tăindu-i

21

pe aceştia de la Trupul Bisericii lui Hristos şi de la adunarea celor dreptcredincioşi…

De-a lungul următoarelor trei secole (sec. 17-19), un întreg şir de patriarhi ecumenici s-au pronunţat tranşant împotriva calendarului Gregorian, osândindu-l în duhul hotărârii sinodale statornicite de Patriarhul Ieremia II, totodată îndemnându-i pe ortodocşi să-l evite…

Este adoptarea noului calendar importantă sau puţin importantă ?

Este foarte importantă, mai ales în legătură cu Pascalia, şi este o neorânduială extremă şi schismă eclesiastică [la nivel de Biserică - Trup al lui Hristos], care îi îndepărtează pe oameni de comuniunea şi unitatea cu întreaga Biserică a lui Hristos, îi lipseşte de Harul Duhului Sfânt, zdruncină dogma unităţii Bisericii şi, asemeni lui Arie, rupe cămaşa necusută a lui Hristos, adică dezbină pretutindeni ortodocşii, lipsindu-i de unitatea cugetului; rupe legătura cu Sfânta Predanie a Bisericii şi îi face să cadă sub osânda sinodală pentru dispreţuirea Predaniei.

Care trebuie să fie, potrivit canoanelor, legătura ortodocşilor faţă de schismaticii nou-calendarişti ?

Ortodocşii trebuie să nu aibă comuniune de rugăciune cu ei, chiar dacă nou-calendariştii nu au fost oficial osândiţi de un sinod ecumenic.

Ce pedeapsă se cuvine, potrivit Canoanelor Bisericii, celor care se roagă cu schismaticii nou-calendarişti?

Aceeaşi osândire ca şi acelora…”

Traducere după „A life of Archbishop Teophan of Poltava”

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

Călătorie în secolul 19

„Învierea lui Hristos văzând…”

Paştele la Muntele Athos şi Valaam

Ortodoxia a avut multe cetăţi înfloritoare în Gre-

cia, Rusia şi în alte ţinuturi. În toate aceste locuri, Învierea Domnului se prăznuia cu mare fast şi strălucire, departe de duhul lumesc care bântuie astăzi.

Ferită de imaginile necuvioase ale unei lumi grăbite şi necredincioase, lumina lină a slăvitei Învieri mângâia sufletele credincioşilor şi le desfăta cu o căldură duhovnicească fără egal. Mai jos, avem două relatări diferite, despre chipul în care se serbau Sfintele Paşti în secolul 19.

Învierea Domnului la Sfântul Munte Athos

În

zilele Postului Mare, nevoinţele ascetice ale călugărilor din mănăstirile athonite deveneau din ce în ce mai înalte. Parcă nici nu pot vorbi despre ele fără să mă înfricoşez... Câtă jertfelnicie, câtă dragoste de Hristos! Slujbele Bisericii umpleau ziua şi noaptea toată. Mâncarea era foarte săracă: toată lumea ţinea post negru şi doar arareori cântăreţii şi citeţii de la strană primeau câte o bucăţică mică de pâine, o dată sau de două ori în zi. Aceaste zile binecuvântate erau socotite de toţi vieţuitorii şi pelerinii drept o vreme a răstignirii trupului şi a sufletului.

Grecii au un mod aparte de a se felicita cu prilejul începerii posturilor, ce s-ar traduce cam aşa: „Îţi doresc să izbândeşti trecerea înot a mării Postului”. Aşa îşi spun unul altuia. Într-adevăr, în faţa lor este o mare; o mare de înfrânare, osteneală, rugăciune, trezvie, smerenie şi tristeţe strălucitoare. Eram puţin nedumerit. Nu înţelegeam ce anume îi împinge pe aceşti credincioşi către asemenea nevoinţe uriaşe? Să fie propria lor conştiinţă, ori doar tipicul mănăstirii? Ce era această sforţare supraomenească: obligaţie, silire, sau jertfă de bunăvoie? Aveam să îmi dau singur răspunsul: conştiinţa şi dragostea de Dumnezeu îi împingea înainte, în acest urcuş către Lumină şi Înviere. Nimeni nu se oprea, decât în cazuri de boală sau vlăguire a puterilor trupeşti. În Săptămâna Patimilor, luptele duhovniceşti întru slava lui Dumnezeu deveneau şi mai aprinse. Slujbele erau mai lungi, mâncarea şi mai săracă; timpul pentru odihnă se scurta, iar cercetarea lăuntrică a conştiinţei proprii devenea nemiloasă.

Ultima seară îşi aşternea umbrele gânditoare pe pământ. O linişte desăvârşită stăpânea peste tot Sfântul Munte. Chiliile călugărilor sunt închise; holurile sunt tăcute şi bisericile goale. Pădurile, munţii şi marea – toate pustii. Nici ţipenie de om. În toată zidirea văzută şi nevăzută pluteşte o stare de aşteptare, de veghe. Totul freamătă. Apoi, chiar la miezul nopţii, văile răsună de prima lovitură în toacă. În clipa următoare, clopotele bătrâne TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

prind a bate cu măreţie şi răsunet. Totul prinde viaţă, ca şi cum ar fi adăpat de un şuvoi nevăzut. Uşile se deschid şi peste tot se aude murmurul vocilor. Flăcările lumânărilor se aprind pretutindeni, iar bisericile deschise se împodobesc cu strălucirea pâlpâietoare a luminilor. Pe toţi ne încearcă un simţământ de bucurie ce nu poate fi explicată.

Trecerea înot a acestei mări de nevoinţe şi lupte s-a încheiat. Am ajuns la un liman lin şi înflorit. Hristos a înviat din morţi. Prin moarte, a biruit moartea. Liturghia athonită a Învierii durează de la miezul nopţii până la răsăritul soarelui. Apoi, toată obştea merge pentru o vreme la chilii, urmând a se întoarce în biserică pentru următoarea slujbă. Vecernia se ţine în biserica mare a Mănăstirii ruseşti Sfântul Pantelimon şi toţi fraţii se adună la un loc: grecii, ruşii, ivirii, bulgarii, românii şi arabii. Biserica este foarte înaltă, maiestuoasă şi zveltă. Câteodată, razele soarelui pătrund prin ferestre, iar lăcaşul întreg pare atunci poleit cu aur. Catapeteasma este foarte, foarte înaltă. În afară de policandrul masiv, un inel uriaş de argint este împodobit cu un rând de lumânări, care desenează o ghirlandă de lumină de jur-împrejurul luminilor acestuia. Între cele două se află alte nenumărate candele şi lumânări. La praznicele mari, toate luminile din biserică sunt aprinse, iar policandrul şi candelele sunt rotite de către paracliser. Toată această minunată simfonie de lumină, aur, argint şi pietre preţioase îşi răsfrânge cu blândeţe strălucirea Bizanţului, ca şi cum s-ar bucura în tăcere alături de oameni, într-o veşnică sărbătoare a Învierii Domnului. „Cu înţelepciune, drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie!”, răsună glasul diaconului. Se citeşte apoi în mai multe limbi Evanghelia Învierii de la Ioan, Cap. XX, stih 19-25: „Fiind seară în ziua aceea întru una din Sâmbete, şi uşile fiind încuiate, unde erau Ucenicii adunaţi de frica Iudeilor, venit-au Iisus, şi au stătut în mijloc şi au zis lor: Pace vouă”. După fiecare citire, urmează un zgomot asurzitor de clopote... apoi o clipă de tăcere. Iar apoi, în această linişte neobiş-

22

nuită din biserică, ca dintr-un străfund, se aude un sunet neobişnuit, dar foarte plăcut auzului, de parcă picături mari de apă, înzestrate cu muzicalitate, ar fi căzut peste o bucată de metal. Călugării greci băteau toaca mică.

Vecernia se sfârşeşte şi liniştea devine iarăşi stăpână peste toată zidirea. Am rămas pentru o vreme la fereastra chiliei mele, privind coasta muntelui sălbatic din faţa mănăstirii. Desişurile lui, care de obicei erau de un verde întunecat, acum aveau o nuanţă însorită, de auriu, galben şi brun plin de căldură, părând a se împărtăşi de aceeaşi bucurie pascală. Sufletul meu, care până mai ieri nu-L cunoştea pe Dumnezeu, gustase acum din bucuria acestei preînchipuiri a învierii şi a vieţii veşnice. Însetam deja după frumuseţea mai presus de fire, care îmi deschisese ochii către lumea duhovnicească, a cărei existenţă o ignorasem până atunci. Cu adevărat, mare minune, vrednică de acest Praznic al praznicelor!

de o simplitate solemnă şi cutremurătoare, se va înălţa către cer. Catedrala se îmbracă în lumina de aur a lumânărilor. Clopotele puternice ale Valaamului încep să bată, aducând în inimile noastre zvonul Învierii. Slujitori poartă cu toţii veşminte albe, brodate cu aur. Sufletele noastre sunt emoţionate şi tremură, topindu-se parcă în faţa acestei frumuseţi a slavei lui Hristos Cel Înviat. Cât de săraci am fi fără Înviere!

Constantin Leontiev, intelectual şi filosof rus din secolul 19, întors la Ortodoxie după un pelerinaj la Athos

v,V

Sfintele Paşti la Valaam

De mai bine de un mileniu, Mănăstirea Valaam stră-

juieşte ţinuturile îndepărtate ale insulelor din Lacul Ladoga, situat pe tărâmurile de miazănoapte ale Rusiei, nu departe de graniţa cu Finlanda. Pe lângă mănăstirea mare, viaţa monahală exista şi în multele schituri, împrăştiate ici-colo. Închis de comunişti în anul 1939, Valaamul a fost transformat apoi în muzeu sovietic. Prin cuvintele preacuviosului stareţ Filimon, ocârmuitorul Valaamului de odinioară, avem mai jos o mărturie despre cum se prăznuia Paştele în această Tebaidă a Nordului. „Cu greu puteai găsi, în sfânta noastră Rusie, un Paşte serbat cu atâta smerenie şi linişte ca pe Valaam.

Eram aproape ca nişte zăvorâţi în propria noastră mănăstire. Nici un pelerin nu se putea încumeta să traverseze Lacul Ladoga, ale cărui ape îngheţate, mai mult decât în alt anotimp, erau acum foarte primejdioase şi frământate. În această noapte de sfinţenie şi taină, fiecare schit îşi avea propria Sfântă Liturghie.

Noi, vieţuitorii din mănăstirea mare a Schimbării la Faţă, petrecusem răstimpul Postului Mare în îndeletnicirile noastre obişnuite, sporindu-ne nevoinţele către postire şi rugăciune. Toată obştea se împărtăşise în prima săptămână cu Preacuratele Taine ale lui Hristos, pentru a se întări pentru lupta duhovnicească ce avea să urmeze.

Se apropia miezul nopţii din ultima zi a postului.

Nimeni nu dormise, desigur, înainte de începerea slujbei de Înviere. În biserică, se citea din Faptele Apostolilor.

Oricine dorea, putea citi puţin, schimbându-se unul pe altul. Îmi amintesc cum vreme de două decenii, neîntrerupt, am ţinut această tradiţie frumoasă, şi cum ne pregăteam pentru ea.

Un ger cumplit. În jurul nostru, o cărare largă, străjuită de brazi uriaşi şi întunecaţi. Pe aici va trece procesiunea; iată, se apropie deja. Nu peste puţină vreme, pustia îngheţată va răsuna de cântarea noastră valaamită, veche şi neschimbată de o mie de ani şi troparul Învierii,

Slujba merge într-un ritm vesel. Toată obştea cântă Canonul Învierii. În această noapte, Darul dumnezeiesc se revarsă asupra noastră cu atâta bogăţie, încât până şi cei împiedicaţi la limbă rostesc clar: Hristos a înviat!

Chiar şi cei mai neinstruiţi monahi cântă atât de frumos, încât ai spune că sunt îngeri! Obştea se aliniază unul câte unul, într-un şir lung. Fiecare ţine în braţe, pe un ştergar curat, câte o icoană. În frunte se află stareţul. Toţi se sărută unul cu altul, cu sărutarea întreită a păcii şi a bucuriei. Ce vremuri... stăteam la coadă cu toţii şi eram mai bine de o mie de vieţuitori! Fiecare dintre noi luam binecuvântare de la părintele stareţ, iar după ce îi spuneam „Hristos a înviat!”, ne dăruia fiecăruia câte un ou roşu, răspunzându-ne „Adevărat a înviat!”

Sfânta Liturghie merge după tipic, într-o pace desăvârşită, umplând parcă toată biserica de jos a Catedralei de bucurie şi lumină. Parcă niciodată nu am avut timp să îmi dau seama când s-a sfârşit. Imediat după slujbă, toată obştea merge la trapeză, încolonaţi doi câte doi, într-o ordine desăvârşită. În frunte este stareţul, ce duce Sfântul Artos, urmat de duhovnicii mănăstirii şi ceilalţi preoţi. Urmează apoi diaconii, monahii simpli şi fraţii. Toţi poartă în mâini lumânări aprinse şi cântă cu glas de bucurie: „Hristos a înviat!” Această rânduială se urmează în toată Săptămâna Luminată. Pe masă, fiecare monah va găsi un alt ou roşu. Într-un an de zile, aceste două ouă roşii sunt singurele pe care le mănâncă un vieţuitor din Valaam, indiferent dacă e preot sau simplu călugăr. Mai e câte o felie mică de cozonac şi puţină pască – puţin din fiecare. Postul la Valaam este foarte strict, chiar şi de acest mare praznic al Învierii, iar monahii se mulţumesc cu foarte puţin.

Noaptea pleacă, iar soarele răsare în sfârşit. Iată Învierea Domnului, cea purtătoare de lumină! La Valaam, această zi este cu totul deosebită. Clopotele bat fără încetare, fiindcă în Rusia este o tradiţie foarte frumoasă în toată Săptămâna Luminată: oricine poate trage TRADIŢIA ORTODOXĂ

23

Nr. 31, Martie 2011

clopotele, oricând doreşte. Îmi amintesc cum mergeam pe malul Ladogăi şi contemplam marea de gheaţă ce se întindea înaintea noastră, umplându-ne fiinţa de sentimentul acelei izolări binecuvântate. Eram singuri pe această insulă, rupţi de restul lumii. Doar noi şi Dumnezeu. Intrăm în fiecare paraclis sau troiţă şi cântam troparul Învierii. Ne stăpâneşte o stare de libertate neobişnuită. Nimeni nu se grăbeşte niciunde, nimeni nu se teme că ar fi întârziat la vreo ascultare ori că a uitat ceva.

E doar o singură zi ca aceasta în tot anul, iar ea durează parcă mai mult decât oricare altă zi. Este timp să faci ce îţi pofteşte sufletul.

Pe la ora trei după-amiază, sunetul scurt al clopoţelului de la trapeză cheamă pe toată lumea la ceai. De obicei, cu acest prilej se adună până şi pustnicii de la schiturile şi sihăstriile valaamite. Ceaiul se serveşte cu lapte: trei cuburi de zahăr şi pâine dulce, şi toată lumea

poate mânca şi bea după cât doreşte. Zilele următoare, slujbele se ţin în toate bisericile mănăstirii: Învierea lui Hristos trebuie propovăduită pretutindeni.

A treia zi de Paşti, slujba se ţine în biserica de sus a Catedralei Schimbarea la Faţă, în care de obicei se slujea doar pe timpul verii, fiind neîncălzită. Era atât de frig, încât, oricât de gros am fi fost îmbrăcaţi, aveam impresia că până şi sunetele îngheaţă în aer. În ciuda temperaturii, slujba mergea înainte. Inimile erau calde, fiindcă bucuria Învierii stricase întunericul. Ce bucurie purtătoare de lumină a Învierii! Ce simplitate sfântă, care dura de o mie de ani, şi care rămăsese credincioasă sărăciei şi smereniei făgăduite lui Hristos, şi ce prăznuire plină de măreţie şi slavă a Învierii Domnului!

Stareţul Filomon - un monah valaamit din secolul 19

Cuvioasa Xenia cea nebună pentru Hristos

În secolul al XVIII-lea, capitala Rusiei era formată din două părţi. Una dintre ele încânta prin frumuseţea palatelor sale, prin măreţia sa, nu numai pe locuitorii capitalei, ci şi pe străini. „Am fost pur şi simplu fermecată de clădirile Sankt Petersburgului, de palatele frumoase, de străzile largi - scria o pictoriţă franceză. Neva cea frumoasă, luminoasă şi limpede, curge, străbătând oraşul. Pe unul din malurile râului se află splendidele clădiri ale Academiei de Arte, ale Academiei de Ştiinţe şi multe alte clădiri, care se oglindesc în apele lui. Mi s-a spus că nu există nimic mai minunat decât spectacolul pe care îl oferă privitorului aceste construcţii în lumina lunii; toate par a fi temple antice. Într-adevăr, prin măreţia clădirilor sale şi deopotrivă a poporului său, care aminteşte de antichitate, Petersburgul m-a transpus în timpurile lui Agamemnon”.

Dar mai exista şi o altă parte a Petersburgului, acea parte în care nu aruncau nici o privire nu numai străinii, dar chiar şi locuitorii oraşului rar nimereau pe aici. Acest raion se numea Storona Petersburgului. Aceasta era cea mai săracă zonă a capitalei. Aici se puteau vedea înşiruite străzile înguste şi lungi, dintre care cele mai multe erau nepavate. Aici se puteau vedea căsuţele din lemn. Cu cât te îndepărtai mai mult de centrul acestuia, cu atât era mai linişte, cu atât totul devenea mai apăsător, mai posomorât, mai întunecat, mai sărăcăcios. Întunericul era stăpân aici şi doar din loc în loc, undeva, ardea câte un felinar cu ulei. Dar lumina lui galbenă, mohorâtă, nu putea birui întunericul care se lăsa devreme. În aceste locuri, acum 250 de ani, putea fi întâlnită, lângă biserica Sfântului Apostol Matei sau lângă piaţă, văduva coloneTRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

Oraşul Sankt Petersburg astăzi.

Foto jos: Muzeul Ermitaj în timpul nopţilor albe polare

24

lului capelmaistru imperial Andrei Petrov. Ei i se adresau cu numele de „Andrei Teodorovici” şi întotdeauna era înconjurată de câteva zeci de persoane, care o însoţeau.

Mamele îşi aduceau copiii şi după ce văduva îi mângâia pe căpşor, plecau zâmbind fericiţi sau rămâneau lângă ea ascultându-i cuvintele.

Pe străzi o aşteptau birjarii, care veneau aici special, de prin toate împrejurimile, şi care mergeau încet în urma mulţimii. Băcanii, văzând că se apropie oamenii, alergau pe stradă, îşi făceau loc prin mulţime şi fugind spre această ciudată femeie, i se închinau, rugând-o să intre în băcănia lor. După două sute de ani, această femeie ciudată, considerată de către unii smintită, va fi proslăvită şi trecută în rândul sfinţilor şi întreaga lume ortodoxă va începe să i se roage: „Sfântă şi fericită Xenia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”

Xenia Grigorievna a trăit ca soţie a lui Andrei Teodoronici Petrov trei ani şi jumătate. Ei nu au avut copii. Xenia Grigorievna îşi iubea soţul cu o dragoste cu adevărat creştinească. Ea se ocupa singură de gospodăria sa. După cum îşi amintesc oamenii, familiei Petrov îi plăcea să citească cărţi duhovniceşti, îi ajuta pe cei săraci şi nu arareori făceau fapte de milostenie şi de dragoste către aproapele. Viaţa lor se desfăşura în pace în casa din Storona Petersburgului, cumpărată de Andrei Petrov din zestrea soţiei sale. Fericita Xenia a ştiut ce înseamnă fericirea unei vieţi de familie, pentru că ea însăşi a trăit această fericire. Poate, tocmai de aceea, ea şi răspunde atât de repede rugăciunilor noastre, legate de familie, de cei apropiaţi, rugăciuni pe care i le adresăm.

v,V

Moartea şi îngroparea soţului

În anul 1755, în Petersburg a izbucnit o epidemie de tifos exantematic. Fericita Xenia era în al patrulea an de căsătorie cu Andrei Teodorovici, când a izbucnit epidemia şi când soţul ei s-a îmbolnăvit de „aprindere”; ardea ca focul. Cu un ceas înaintea morţii sale, bolnavul şi-a recăpătat cunoştinţa. El a cerut un preot, s-a spovedit, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi chemând-o pe soţia sa, a binecuvântat-o, spunându-i: „Slujeşte-i Domnului Dumnezeului nostru, dă slavă numelui Său Atotputernic”.

Plângând în hohote, Xenia căzu la picioarele soţului său. Trupul răposatului înţepeni, noaptea trecu, dar ea nu se putea dezlipi de lângă el şi părea că şi-a pierdut minţile. A doua zi era greu să o mai recunoşti pe fosta soţie a lui Andrei Teodorovici: într-o singură noapte îmbătrânise şi încărunţise. La înmormântarea soţului, Xenia nu mai părea atât de dărâmată ca în primele zile de după moartea acestuia, deşi toţi cunoscuţii ei vedeau că ceva s-a întâmplat cu ea şi că „nu şi-a venit în fire”.

25

Ea mergea în urma sicriului dreaptă şi hotărâtă.

Toate mişcările ei erau impulsive şi brutale, dar faţa îi devenise imobilă şi cute adânci îi acopereau fruntea şi gura. Toţi cei care veniseră să-şi ia rămas bun de la Andrei Teodorovici, rămaseră uimiţi de faptul că văduva Xenia Grigorievna îşi petrecea soţul la groapă îmbrăcată în uniforma acestuia. „Andrei Teodorovici nu a murit - le spunea ea celor din jurul ei. A murit Xenia Grigorievna, dar Andrei Teodorovici este aici, în faţa voastră, el trăieşte şi va trăi mult timp de acum înainte va trăi veşnic”.

v,V

Pribeagă cea ciudată

Xenia Grigorievna şi-a dat seama că pe pământ nu poate fi adevărată fericire şi că averile lumeşti sunt doar piedici în calea dobândirii adevăratei fericiri în Dumnezeu. Rudele au crezut că şi-a ieşit din minţi din pricina şocului pierderii soţului. Ei s-au adresat epitropilor în grija cărora fusese lăsată, spre a cerceta dacă Xenia era în stare să dispună de averea ei în mod conştient. Epitropii au chemat-o şi au aflat-o cu totul întreagă la minte, având tot dreptul să facă ce voia cu averea ei.

Chiar a doua zi, Xenia Grigorievna i-a dat casa Praskoviei Antonova şi a început să împartă şi să-şi dăruiască averea săracilor. Îmbrăcându-se cu mantaua soţului său, cu care îşi putea înveli şi capul, ea îşi părăsi casa. Scăpând de acele piedici, Xenia a dispărut dintr-o dată din Petersburg vreme de opt ani.

Se spune că în aceşti ani a trăit la o sihăstrie, într-o obşte de sfinte nevoitoare, învăţând despre rugăciune şi viaţa duhovnicească de la un stareţ.

Apoi s-a întors la Petersburg, spre a-şi începe lungul pelerinaj spre împărăţia cerurilor, hoinărind ziua întreagă prin Storona Petersburgului, dar mai ales în zona parohială a bisericii Sfântului Apostol Matei. Unde locuia, unde dormea noaptea fericita Xenia, aproape dezbrăcată şi desculţă, numai Dumnezeu ştia.

La 29 ianuarie 1757 a fost dat ordinul prin care se interzicea vagabondajul săracilor şi al schilozilor pe străzile Petersburgului - şi după ce a fost dat acest ordin, poliţia a început să o urmărească pe fericita Xenia. S-a descoperit faptul că fericita Xenia pleca noaptea pe câmp, cădea în genunchi şi se închina până la pământ spre cele patru puncte cardinale şi nu se ridica de la rugăciune până la răsăritul soarelui. Au văzut, cum după rugăciunea îndelungată în câmp, fericita Xenia mergea să plivească grădina de legume vecină a unui moşier sărac; obosind, dormea chiar acolo, printre straturile de zarzavaturi. În toţi cei 45 de ani, fericita Xenia a trăit neavând nici o cameră a ei, nici un colţişor, nici îmbrăcăminte călTRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

duroasă şi uneori neştiind ce va mânca a doua zi. Nu pu- rievna, soţia capelmaistrului imperial Col. Andrei Teotem decât să ne minunăm gândindu-ne cum a putut ea să dorovici Petrov. Văduvă la vârsta de 26 de ani, pelerină reziste ploilor torenţiale de toamnă, care te pătrund până 45 de ani, ea a trăit cu totul 71 de ani. Era cunoscută sub la piele, gerurilor grozave ruseşti care fac să crape pie- numele de Andrei Teodorovici. Oricine m-a cunoscut, să trele! Trebuie să ai o sănătate mai presus de fire sau o ase- se roage pentru sufletul meu, ca şi al său să se mânmenea căldură sufletească, o credinţă atât de profundă, de tuiască. Amin”. sigură, încât prin ea aceste lucruri mai presus de firea v,V omenească să devină cu putinţă.

Minuni din zilele noastre Dar gândindu-ne la marii slujitori ale Fericitei Xenia, ai lui Dumnezeu, care prin puterea mărturisite de credincioşi credinţei lor au făcut minuni ce depăÎntotdeauna plină de împreunăşesc puterile omeneşti şi pe care mintea pătimire şi căutând să-i ajute pe toţi în omenească nu le poate percepe, nu vom timpul călătoriei sale pământeşti, Xenia considera că faptele fericitei Xenia sunt nu a uitat lumea cea păcătoasă nici dunemaivăzute şi imposibil de realizat pă ce a adormit întru Domnul. Iată doar pentru omul în trup. „Toţi vor să fie cu câteva dintre minunile sale.

Hristos preaslăviţi şi preamăriţi. Dar „Acum câteva zile, mama era grav puţini sunt aceia care vor să ducă îmbolnavă.

Mă temeam foarte tare pentru preună cu Hristos crucea, să suporte viaţa ei şi nu mă puteam dezlipi de insultele, înjosirea şi batjocura şi să aclângă patul ei, nici măcar noaptea, când cepte durerea”, scria marele sfânt Tihon ar fi trebuit să dorm şi eu câteva clipe. din Zadonsk, contemporan cu fericita Nu cu mult timp înainte de a se îmXenia. bolnăvi mama, cineva mi-a dăruit o Şi dorind să urmeze întru totul carte cu viaţa şi acatistul Fericitei Mântuitorul Hristos, fericita Xenia Xenia de Petersburg. În această carte deveni blândă şi smerită, în toate zilele, Paraclisul din cimitirul Smolensk erau pomenite multe cazuri de vindeiarna şi vara, pe arşiţă şi pe ger, rătăridicat deasupra mormântului care a unor oameni, care s-au rugat Fericitei Xenia cind pe străduţele cartierului, expunânSfintei. Şi m-am gândit că dacă Fericita du-se loviturilor şi batjocorii, fericita Xenia se ruga neîncetat şi îşi ducea cu resemnare crucea mântuitoare. Xenia a auzit rugăciunile atâtor oameni de ce nu m-ar Oamenii răi, şi în special copiii străzii, glumeau şi ajuta şi pe mine?

Am aprins candela lângă patul mamei şi am început râdeau nu numai de îmbrăcămintea ciudată a fericitei să mă rog. M-am rugat timp îndelungat, şi, când mama Xenia, dar şi de cuvintele ei de neînţeles pentru mulţi, de blândeţea ei, de bunătatea ei. Dar înaintea ochilor feri- s-a trezit, gemând, am întrebat-o dacă nu se simte mai citei Xenia, stătea întotdeauna chipul marelui, nevinovatului bine. Dar mi-a răspuns că nu se simte mai bine. În orice Miel - Hristos, care a suportat neîncetat insultele, scuipă- altă împrejurare aş fi fost disperată că rugăciunea mea nu rile, ocările, răstignirea şi moartea. Iată pentru ce şi feri- a fost de folos. Dar acum, în sufletul meu, eram convinsă cita Xenia suporta cu smerenie glumele care se făceau la că Fericita Xenia mă va ajuta. Pentru aceasta mă voi ruga până atunci când mamei mele îi va fi mai bine. M-am adresa ei. rugat din nou, şi iată, că mama se trezi şi spuse că îi este Când fericita Xenia mergea pe străzi, în permanenţă o mulţime de oameni o însoţeau. Mulţi, crezând că feri- mai bine şi că aproape că nu o mai doare deloc capul. cita Xenia prezice viitorul, ghiceşte destinul oamenilor, Arăta pe deplin sănătoasă şi era vioaie şi veselă. Doar că citeşte gândurile oamenilor, o considerau nebună. Numai nu am plâns de bucurie că rugăciunile au fost auzite!” „În august 1993, soţul meu a dispărut de acasă şi l-am oamenii înduhovniciţi înţelegeau că fericita Xenia este un găsit în octombrie 1993. Fusese omorât şi îngropat. Am om deosebit, care ascunde sub înfăţişarea unei ieşite din rămas singură cu fetiţa Daşa. Fetiţa are zece ani iar eu minţi, mari daruri duhovniceşti. am 29 de ani. Apartamentul în care locuiam aparţinea soÎi plăcea în chip deosebit cimitirul Smolensk, lucru ce se vede din următoarea întâmplare. Cândva, în 1794, ţului şi numai el era trecut în acte. Eu eram trecută la maspre sfârşitul vieţii Xeniei, se zidea o nouă biserică în ma. Când a dispărut, mi s-a spus să părăsesc locuinţa. acel cimitir. Lucrătorii au început a observa că în timpul Dintotdeauna eu am mers şi merg la biserică. La biserică nopţii cineva căra grămezi de cărămidă în vârful clădirii, am cunoscut o femeie care lucrează acolo, şi care mi-a acolo unde era nevoie de ele. Lucrătorii au fost uimiţii de povestit – despre Fericita Xenia, şi m-a sfătuit să mă rog aceasta şi au hotărât să afle cine putea fi acest neobosit ei, dându-mi acatistul ca să-l citesc. Am transcris acatismuncitor. Punând un om de veghe, au putut afla că era tul şi am început să-l citesc cerând ajutor Fericitei Xenia pentru mine şi pentru fetiţa mea, rugând-o să rămânem roaba lui Dumnezeu, Xenia. În sfârşit, această deosebită pelerină a lui Dumnezeu în locuinţa noastră. Rugăciunile mele au fost auzite. La pe pământ a plecat spre sălaşul ceresc prin anul 1800. proces mi-au lăsat locuinţa. Nu am cuvinte ca să-mi Smerenia şi neabătuta credincioşie faţă de soţul ei se văd exprim nici eu bucuria pentru cum mijloceşte Fericita din înscrisul de pe piatra mormântului său din cimitirul Xenia pentru oameni înaintea Dumnezeului nostru, lisus Smolensk: „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Hristos. Nu pot decât să adaug: Xenia, maica noastră, Duh. Aici zace trupul roabei lui Dumnezeu Xenia Grigo- roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.”

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

26

Biserica Învierii Domnului – centrul pământului

Biserica Sfântului Mormânt este numită de către

ortodocşi, pe bună dreptate, Biserica Învierii, pentru că nu moartea, ci Învierea Domnului este temelia, cununa, biruinţa creştinilor. Marele imnograf al Bisericii Ortodoxe, Sfântul Ioan Damaschin cânta astfel Ierusalimul: „Bucură-te, Sioane Sfinte, Maică bisericilor, Locaşul lui Dumnezeu, că tu ai luat întâi iertarea păcatelor prin Înviere”. Sau: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit!...” Se spune că Ierusalimul - „Cetatea păcii” - este în mijlocul sau în centrul pământului. Şi aceasta pentru că taina răscumpărării noastre din robia păcatului, a morţii şi a diavolului fusese văzută mai înainte de împăratul-prooroc David astfel: „Iar Dumnezeu, Împăratul nostru, mai înainte de veac a lucrat mântuire în mijlocul pământului”. În decursul istoriei biserica aceasta a avut diferite denumiri, dar în general majoritatea oamenilor o numesc Mormântul Domnului, pentru că această biserică a fost construită pe locul în care Iisus Hristos a fost răstignit şi îngropat într-un mormânt săpat în piatră. Alţii o numesc Biserica Învierii pentru că aici a înviat Hristos.

Biserica Sfântului Mormânt este o construcţie măreaţă din secolul al XI-lea, înălţată de cruciaţi, în locul altei biserici vechi, zidită de către Sfânta Elena, cea întocmai cu apostolii († 327), maica Sfântului Constantin cel Mare, în secolul IV. Ea adăposteşte cele mai sfinte locuri ale creştinilor: Muntele Golgota şi Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos; iar jos, în stânca de piatră, se află peştera unde s-a descoperit Crucea Domnului de către Sfânta Împărăteasa Elena. În Biserica „din mijlocul pământului”, credincioşii intră astăzi printr-o singură poartă care se numeşte Sfânta Poartă. Dimensiunile ei sunt relativ mari, pentru că înălţimea ei depăşeşte cinci metri, iar lăţimea depăşeşte trei metri. Cele două canaturi ale uşii sunt confecţionate din lemn de chiparos şi de nuc şi sunt întărite pe interior cu plăci metalice. În cele două rondele ale sale sunt inscripţionate suprascrieri arabe. În rondelul din dreapta scrie: „Bucură-ţi dragostea, închinătorule! Intră întru bucuria Domnului, în cerul cel prea luminos... Maica Bisericilor!” În cel din stânga scrie: „Intraţi, o, străinilor, în curţile Domnului, în Mormântul Vieţii, unde locuieşte harul şi inundă lumina cea binecuvântată!”

Lângă această intrare, spre răsărit, se află o alta întru totul asemănătoare, care a fost închisă în anul 1187. Aceste două intrări constituie grupul de porţi ale Bisericii care sunt încadrate de unsprezece coloane din marmură albă şi verzuie, care se termină cu capiteluri de tip corintian. În timpanul semicerc, de deasupra Sfintei Porţi, se aflau odinioară scene sculptate cu Învierea lui Lazăr, Floriile, Spălarea Picioarelor şi Cina cea de Taină, care astăzi se păstrează în Muzeul Rockfeller din Ierusalim. În timpanul corespunzător intrării deja închise erau expuse embleme, dedesubtul cărora se afla odată icoana Născătoarei de Dumnezeu îmbrăcată în aur, cunoscută şi din

viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, care s-a păstrat până în anul 1801. Înaintea acestei icoane, păcătoasa Maria făgăduieşte lui Dumnezeu că îşi va îndrepta viaţa, luând

Sfânta Poartă - Intrarea în Biserica Sfântului Mormânt

chezaşă pe Maica Domnului, al cărei chip o mustra, privind-o din icoană.

Anul 1580 – Minune dumnezeiască ce mărturiseşte Ortodoxia

Cred că nu există credincios ortodox care să nu fi auzit despre pogorârea Sfintei Lumini – această minune dumnezeiască ce are loc doar la prăznuirea Paştelui ortodox. Ea este consemnată încă din secolul al IV-lea, când Sfânta Elena a construit Biserica Învierii. Modul de sărbătorire al acestei slujbe dumnezeieşti a devenit tipicul după care se prăznuieşte în fiecare an Învierea lui Hristos pretutindeni în Biserica Ortodoxă. Împăratul bizantin Ioan VI Cantacuzino o descria în vremea sa după cum urmează: ,,În fiecare an, în timpul perioadei pascale, în Ierusalim are loc o minune la mormântul lui Hristos. La ora la care creştinii se adună acolo pentru a aduce cântări Învierii lui Hristos, din cer se pogoară o lumină ce aprinde trei lumânări care se află în mormântul lui Hristos” (J.-P. Migne, Patrologia Græca, vol. CLIV, col. 517).

Înainte de a intra în Biserica Învierii, închinătorul observă în partea stângă o coloană cu o mare crăpătură în partea de jos. Cei mai evlavioşi se însemnează cu semnul Crucii şi sărută crăpătura coloanei sfinţite de focul ceresc. Conform tradiţiei, în anul 1580, când Murad al III-lea a cedat pentru mită armenilor dreptul de a sluji la Sfântul Mormânt Vecernia în Sâmbăta Mare, când se pogoară Sfânta Lumină, ortodocşii s-au adunat în curtea bisericii, unde se rugau fierbinte, aşteptând sfârşitul evenimentelor. Trebuie să mai adăugăm că armenii nu sunt ortodocşi (deşi se auto-intitulează aşa), ci eretici, ei despărţindu-se de Biserica cea Una în anul 451, prin neacceptarea hotărârilor dogmatice ale Sinodului al IVlea Ecumenic de la Calcedon. În ciuda încercărilor disperate ale patriarhului armean, Sfânta Lumină nu s-a aprins în Sfântul Kuvuklion (baldachinul ce adăposteşte Sfântul Mormânt) sau în alt loc din Biserică. Dimpotrivă, coloana de marmură, situată în curtea bisericii, a crăpat, şi din acel loc au luat

TRADIŢIA ORTODOXĂ

27

Nr. 31, Martie 2011

fiind lovit după aceea de catastrofe distrugătoare, urmate doar de nişte restaurări sumare. În anul 614, cu ocazia cuceririi Ierusalimului de către perşii lui Chosroe, Sfântul Mormânt a fost incendiat şi Sfânta Cruce furată. Însă împăratul Heraclius a recuperat-o, iar patriarhul Modest al Ierusalimului i-a refăcut părţile deteriorate, întocmai ca cele dinainte. Cucerirea arabă din 632 a pus capăt prezenţei bizantine în această regiune. Biserica era oricum ameninţată de ruină: un cutremur în secolul al IX-lea a precedat distrugerea ordonată de califul Hakim, în 18 octombrie 1009. Cronicarul Ioan din 1970 - Anul în care Antiohia povesteşte cum executanţii poSfânta Lumină nu s-a pogorât runcii califului au ras la pământ întreaga biserică, în afară de acele părţi impoPogorârea Sfintei Lumini nu este sibil de dărâmat sau prea greu de mişcat o acţiune omenească, ci un eveniment din loc, adică rotonda Anastasis, care vădit dumnezeiesc, inseparabil legat de mai există, până la primul etaj, şi astăzi. calendarul Bisericii. Oameni din întreaÎn vremea cruciadelor creştine, Bisega lume, ortodocşi dar şi eretici şi păricii Sfântului Mormânt i-au fost adăgâni (evrei, copţi, armeni, iacobiţi, laugate în imediata apropiere noi paratini, musulmani, protestanţi etc) – se clise şi biserici reunite sub acelaşi acoîngrămădesc în fiecare an în Oraşul Sfânt Coloana despicată periş.

Cruciaţii încep să renoveze bide focul dumnezeiesc pentru a fi de faţă la această manifestare serica în stil romanic şi îi adaugă o clopotniţă. Călugării anuală a legăturii vii dintre tărâmul pământesc şi ceresc, care are loc doar potrivit adevăratei cronologii eclezias- franciscani o renovează şi ei mai târziu, în anul 1555, dar biserica este neglijată, în ciuda numărului în creştere de tice, cu alte cuvinte calendarului Bisericii Ortodoxe. pelerini.

Un scurt istoric al Bisericii Învierii În anul 1808, un incendiu îi afectează grav structura, căderea domului Rotondei şi sfărâmarea Imediat după răstignirea şi Învierea Mântuitorului, provocând decoraţiunilor exterioare ale Ediculei. Rotonda şi Edicula locul Golgotei şi al Sfântului Mormânt au fost cinstite ca au fost reconstruite în anul 1809. Focul nu a atins locuri sfinte nu numai de către Apostoli şi de creştinii din Ierusalim, dar şi de alţi credincioşi creştini de pe cuprinsul Ţării Sfinte şi al întregii lumi. După înfrângerea ultimelor revolte iudaice, împăratul roman Adrian a hotărât ca toate edificiile creştine şi iudaice să fie profanate şi transformate în edificii închinate idolilor Romei. Astfel şi pe locul Golgotei, din porunca lui, a fost construit un templu păgân.

Abia după Sinodul Ecumenic de la Niceea, în anul 325, Sfântul Împărat Constantin a poruncit episcopului Macarie al Ierusalimului să distrugă templul zeiţei Venus şi pe cel al lui Jupiter. Sfântul a dat poruncă să se clădească nu numai o bazilică mai frumoasă decât toate celelalte din lume, dar încă şi alte construcţii, care să depăşească tot ceea ce există mai deosebit în celelalte oraşe, Paraclisul ortodox de pe Golgota, cu sfânta masă ridicată şi le-a pus constructorilor la dispoziţie marmură şi chiar deasupra locului unde a fost înfiptă Crucea Domnului coloanele cele mai de preţ. În anul 335, reuniţi în Sinodul de la Tyr, episcopii au venit să sfinţească noua bazilică, interiorul Ediculei şi nici decoraţiile din marmură ale ce va purta numele de Biserica Sfântului Mormânt.

Mormântului care, majoritatea, datau de la restaurarea Biserica Ortodoxă face pomenirea începerii construirii din anul 1555. Domul actual datează din anul 1870.

Bisericii Sfântului Mormânt la data de 13 septembrie.

Restaurări ample au început în anul 1959, incluzând şi Începând cu secolul IV şi până în al VII-lea, Sfântul redecorarea Domului, în perioada anilor 1994-1997.

Mormânt, gigantic complex monumental, cunoaşte vreMasiva clădire e pusă ca un clopot deasupra Golmea sa de glorie. Loc de pelerinaj de prim ordin al creşgotei. Pe deasupra tuturor bisericuţelor de aici s-a zidit şi tinătăţii, el e slăvit în toate relatările călătorilor. Perioada ridicat o singură imensa biserică, ce poartă numele de sa întunecată începe în veacul al VII-lea, fiecare secol Biserica Sfântului Mormânt. În partea din faţă a bisericii ortodocşii Sfânta Lumină. Emirul Tunom, martor ocular al minunii, a fost profund impresionat şi a strigat: „Mare este credinţa grecilor (adică a ortodocşilor)!”, cuvinte care i-au adus imediat moartea mucenicească prin decapitare şi deci şi botezul sângelui. Desigur, armenii vehiculează o versiune proprie pentru marea crăpătură a coloanei, conform căreia închinătorii săraci, care nu aveau bani să plătească „impozitul” impus, au rămas în afara Bisericii. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu însă s-a îngrijit şi de ei, aşa încât Sfânta Lumină s-a pogorât şi la cei sărmani, în crăpătura coloanei.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

28

Bisericuţa Mormântului este o construcţie micuţă, se afla o curte spaţioasă în care se adună pelerinii, în timpul marilor sărbători şi procesiuni creştine de peste an. sub formă dreptunghiulară, şi are două încăperi. În dreapta şi în stânga primei încăperi, în Intrând în biserică, la numai câţiva pereţi, sunt două nişe circulare care cometri de la intrare ajungem la Piatra munică cu exteriorul. Prin acestea, în Ungerii. Este de fapt o lespede din piaSâmbăta Mare, în sâmbăta de dinaintea tră roşiatică care protejează locul în care Sfintelor Paşti, Patriarhul Ierusalimului Iosif din Arimateea şi Nicodim au aşescoate câte o torţă aprinsă cu Sfânta Luzat trupul Domnului după ce l-au cobomină, care coboară din cer pentru a o rât de pe cruce. În Vinerea Mare, mulîmpărţi mulţimii credincioşilor care aşţimile cântă prohodul Domnului, împreteaptă afară. jurul acestei lespezi din marmură, acoIntrarea în cea de-a doua încăpere se perită cu mir şi petale de trandafir. face pe o uşă mică şi joasă prin care poate La câţiva metri de acest loc, spre pătrunde doar un singur credincios. În răsărit, se înalţă o stâncă încadrată asdreapta ultimei încăperi a Cuvuclionului tăzi într-un paraclis mai spaţios cu două se întinde o lespede din marmură albă altare. Acest paraclis este zidit pe piatra care protejează locul pe care a fost aşezat Muntelui Golgota, pe locul în care a fost trupul mort al dumnezeiescului Răscumînălţată Crucea pe care a fost răstignit părător, care după trei zile a înviat. În Domnul. În partea de jos a Sfintei Mese acest loc milioane de ortodocşi din înnişte panouri transparente protejează Sfântul Mormânt, exterior şi interior treaga lume au îngenuncheat rostind cele stanca Golgotei, crăpată de cutremur. mai sfinte rugăciuni, împletite Credincioşii pot atinge cu lacrimi de durere, de mulaceastă stâncă printr-un oriţumire sau de nădejde. Aici ficiu al unui disc din aur, realizezi, poate cel mai bine, împodobit cu scene de pe că orice jertfă ne conduce Drumul Crucii, donat Sfântuspre înviere, că orice faptă a lui Mormânt de către domdreptei credinţe ne apropie nitorul român Şerban Cantade Dumnezeu şi de semeni şi cuzino. Locul este cunoscut că nimic nu ne mai poate în Evanghelie ca „Locul Cădespărţi de Hristos, nici păţânii”. Prin panourile prochiar moartea... tectoare ale stâncii laterale se poate ve-dea şi astăzi stânca înroşită de sângele lui Hristos care s-a scurs de pe piatra Golgotei peste căpăţâna lui Adam, părintele neamului omenesc, al cărui păcat a fost răscumpărat prin Jertfa mântuitoare. În partea de apus a bisericii, imediat după Piatra Ungerii, se află Sfântul Mormânt, situat în mijlocul unui spaţiu circular de mari dimensiuni, acoperit cu o cupolă uriaşă, susţinută de coloane din piatră. Sub centrul acestei cupole se afla Locul unde s-a găsit Sfânta Cruce „cuvuclionul”, având forma unui mormânt ebraic vechi. La intrarea în Sfântul Mormânt, în partea dinspre răsărit, se afla icoana Învierii Domnului, iar în partea superioară stă scris: „Toţi credincioşii să se închine ţie, mormânt primitor de viaţă, că a fost îngropat în tine şi a Mormântul înviat cu adevărat Hristos Dumnezeu”, Cea mai mare biserică ortodoxă lui Iosif din şi: „Cei care tăgăduiţi învierea trupu- din Biserica Învierii, situată în faţa Arimateea rilor, intrând în mormântul lui Hristos, Sfântului Mormânt. În prim-plan, învăţaţi că a murit, şi a înviat din nou, se află un indicator din marmură trupul Dătătorului de Viaţă, spre încre- despre care se spune că marchează centrul pământului. dinţarea învierii celei de pe urmă, întru care nădăjduim.”

TRADIŢIA ORTODOXĂ

29

Nr. 31, Martie 2011

Mărturii din vremuri de prigoană

Minuni şi întâmplări din viaţa Sfântului Glicherie, istorisite de cei ce l-au cunoscut (III) Auzind acestea, bunicul a dat bici calului şi a mers IV. Dragostea creştinilor celor de demult la Săveşti să vadă cu ochii lor dacă-i adevărat. Chiar la pentru preotul lor în Săveşti i-au ajuns, le-au spus cele auzite, apoi Era într-o iarnă înainte de Naşterea Domnului. intrarea s-a întors spre casă. Când a ieşit din Drăgăneşti, s-a înSfântul Glicherie trebuia să umble cu ajunul prin toate satele, unde erau creştinii adevăraţi şi să le vestească Naşterea. tâlnit pe luncă şi cu bărbaţii care mergeau din Poiana spre Creştinii de atunci erau ca focul cel aprins. Atâta dragoste Primărie. Spunându-le că toate merg bine, au pornit cu aveau de preot şi de binecuvântarea lui, încât nopţi întregi toţii mulţumiţi spre casă. Aproape când să ajungă bunicul stăteau la marginile satului sau la capătul drumului, pe acasă, a simţit şi el că-i este frig la un picior şi abia atunci unde ştiau ei că trebuie să sosească preotul cu ajunul, a văzut că era fără un bocanc. Aşa credinţă şi aşa dracăci se umbla noaptea, nu ziua, pentru că se temeau de goste pentru preot.

V. Minunea cu aparatul pârâcioşii de pe nou şi de autorităţi. Nu mâncau zile întregi şi nu dormeau nopţi întregi, până nu-l vedeau pe Tot în timpul prigoanei, într-un an umbla Sfântul preot trecut cu prevestirea Naşterii Domnului. Aveau o Glicherie cu ajunul Botezului prin satul Groşi. Când a credinţă pironită în el şi o apărut părintele cu oamedragoste nebiruită. nii de la Săcuţa, că de aÎn acea iarnă, Sfântul colo venea spre Groşi, oaGlicherie a ajuns cu Ajumenii de aici deja îl aşnul în satul Poiana pe la teptau. L-au luat în priora 22. Toţi bărbaţii cei mire şi au intrat în sat la mai puternici şi cu crefel de păzit şi din faţă şi dinţă tare au ieşit înaintea din spate. Ca dascăli erau lui. Sfântul Glicherie şi cei doi din sat: Niculai Todascălii intrau şi cântau, fan şi Niculai Oţel. iar bărbaţii mergeau o ceaLa unul din creştini, cu tă înaintea lor şi o alta în numele Dumitru Ionaşcu, urma lor, pentru a fi bine venise băiatul de la Bupăziţi. Când termina de umcureşti acasă de sărbători, blat cu ajunul în Poiana, aducând cu el un aparat veneau oameni din satul mic de radio care era pus vecin şi-l luau la ei şi tot Sfântul Glicherie la sfinţirea bisericii din Rădăşeni, jud. Suceava pe o masă în faţa icoane(15 decembrie, 1973) aşa până termina peste tot. lor. Cât au aşteptat preoAşa s-a întâmplat şi în acea noapte, că după ce a tul, băiatul a dat drumul la aparat şi se cânta ceva. În acel terminat la Poiana cu bine au venit şi l-au luat la moment, au intrat şi Sfântul Glicherie cu dascălii cântând Drăgăneşti. Cei care l-au păzit prin Poiana, unii dintre ei troparul Botezului şi se auzea şi aparatul cântând, că nici n-au apucat să se culce, că s-a stârnit un zvon (cred băiatul de emoţie a uitat să-l mai închidă. Atunci Sfântul că de la un răufăcător), cum că Sfântul a fost prins de Glicherie a zis către aparat, numindu-l „diavol”: „Cânţi poliţie şi este închis la Primărie la Drăgăneşti. tu sau noi? Taci, am zis!”, şi nu a tăcut. A mai zis o dată Foarte repede, creştinii s-au alarmat şi n-au stat cu şi nu a tăcut. A treia oară, însă, a făcut cruce pe aparat mâinile în sân, ci au luat-o aşa obosiţi cum erau către cu mâna şi a tăcut. Şi iar i-a mai zis: „Ce te-ai urcat aici Drăgăneşti. Bunicul nostru de pe mamă, Ştefan Chirilă, sus la icoane, diavole, nu ţi-i ruşine? Dă-te jos!” Şi, o, când a auzit, nu a mai zăbovit nici un minut. A luat minune, că tot atunci aparatul a fugit de-a roata în fundul cojocul pe el şi în rest aşa cum era pregătit de culcare, a sub-patului! Cei doi dascăli au rămas încremeniţi, iar oaapucat a pune şi un bocanc într-un picior, că de celălalt a menii casei nici n-au observat până ce nu a ieşit Sfântul. şi uitat de frică, să nu ajungă prea târziu şi să se facă ziuă După ce au ieşit afară de la acea casă a zis Sfântul ca să nu-l mai poată elibera pe Sfântul, căci ziua era mai Glicherie către dascăli, să nu spună nimic la nimeni desgreu şi ei ştiau asta. pre acea minune, legându-i cu numele lui Hristos, până A încălecat pe cal, şi doar în câteva minute a fost la când el nu va mai fi. Şi aşa au făcut, că noi am aflat de uşa Primăriei. A bătut în uşă, a strigat, a făcut şi calul să la ei după moartea Sfântului. necheze că nu ieşea nimeni. Paznicul aţipise, trezindu-se VI. Pentru vreo două pere la nechezatul calului, şi a ieşit speriat. Când a fost înŞtim cu toţii că sfintele canoane arată că toţi bărbaţii trebat unde-i părintele, unde l-au dus, cu un glas tunător, trebuie să poarte mustaţă iar de la o vreme şi barbă. În acesta a rămas fără glas că nu se întâmplase nimic. I-a timpul prigoanei însă acest lucru îi deranja pe politicienii povestit apoi cum că preotul a trecut cu doi dascăli de de atunci. Poliţaiul, primarul, notarul şi popa chiar dacă aproximativ o jumătate de oră pe aici şi sunt trecuţi către vedeau doi, trei oameni cu barbă mergând pe drum, fie Săveşti.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

30

chiar şi din întâmplare, erau urmăriţi să vadă unde se potcoave. Cei care erau cu miliţianul îl întrebau apoi râadună sau unde merg, fiindcă ziceau ei că sunt „vrăjmaşi zând: „Zi-ne tare, mai ai nevoie de sfeştanie? Hai, spune, din cei pe vechi” şi se adună undeva la o casă pentru vrem să auzim şi noi!”

După ce au văzut că nu se mai putea ţine pe picioare, rugăciune.

Aşa s-a întâmplat şi cu bunicul Neculai Păstrăvanu l-au trimis cu doi soldaţi la Baia la judeţ pentru a-l aresta în vara anului 1937. Într-o duminică după-amiază, îm- pe bietul om nevinovat, bătut, leşinat amărât. În acest preună cu fratele său, Petru, au mers de la Poiana la răstimp, soţia şi copiii îl aşteptau acasă. Când a ajuns la Brusturi, la un cumătru de-al lor, cu numele Ion Râpeanu Baia la consiliul judeţean, soldaţii l-au predat unui soldat, să mănânce pere „sântileşti”, că erau coapte şi probabil iar ei s-au întors înapoi la Brusturi.

Citind procesul verbal, miliţiaei nu aveau. I-a văzut însă cineva şi nului nu-i venea să creadă. Se uita i-a pârât la popa, iar acesta a anunţat când pe foaie, când la bunicul, care miliţia, spunând că s-au adunat îşi zicea în gândul lui: oare ce-or fi bărboşii la Ion Râpeanu la rugăciuscris şi ori câţi ani îmi vor da? ne. Să meargă deci repede, să-i prinImediat poliţaiul a sunat şi a venit dă în fapt şi să-i aresteze. Nu s-a prefectul. Acesta citind şi el procesul lăsat prea mult rugat nici miliţianul, verbal a zis: „Cum, moşule, pentru din râvna de a-şi păstra funcţia, şi vreo două pere te-au bătut în halul îndată a mai luat doi oamneni pe nou ăsta? Atunci bunicul abia vorbind a şi a urcat în deal la Râpeanu. Pe zis: „O, pere, pere; dacă ştiam, nu bunicul şi pe frate-său i-au găsit în mai doream pere în toată viaţa mea!” livadă la păr, mâncând pere.

Fiind om cu suflet şi văzându-l aşa Cum i-a văzut, miliţianul i-a înbătut, prefectul a rupt procesul vertrebat: „Hei, bărboşilor aţi terminat bal, a chemat un sergent, i-a dat sfeştania?” Auzind aceasta, fratele maşina lui personală poruncindu-i bunicului, fiind mai tânăr a sărit să-l ducă măcar până la Boroaia. Dar gardul şi a fugit, însă pe bunicul l-au acesta l-a dus chiar până acasă la prins şi l-au bătut acolo până s-au Poiana. săturat. În zadar mai căuta gazda să După acea bătaie, bunicul a zăcut le explice că au venit să mănânce pemult timp bolnav la pat. Urma cizre. Cred că pe bunicul l-ar fi omorât melor cu fierul lor, s-au cunoscut pe călăii din bătaie, dacă nu ar fi ieşit pieptul lui până la moarte. Şi adeseafară din casa soţia şi cei pentru Sfântul Glicherie ori când răsufla greu din piept plâncopii ai lui Ion Râpeanu, care s-au în trapeza Mănăstirii Slătioara gea şi-i zicea tatei: „Ce bine ar fi fost speriat şi ţipau ca din gură de şarpe.

Văzând aceasta, poliţaiul l-a luat şi l-a dus la dacă măcar m-ar fi prins şi m-ar fi bătut când eram la consiliul popular. Acolo l-a întins jos şi l-a călcat în rugăciune, că aş fi avut plată, dar aşa... ştiu şi eu?!? picioare cu cizmele lui care pe călcâie aveau fier, încât tot trupul i s-a făcut albastru, având numai urme ca de

Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (VI)

Icoana Maicii Domnului „Potirul nesecat” de la Mănăstirea Serpuhov

Icoana

se află în Biserica Acoperământul Maicii Domnului, din Mănăstirea Serpuhov-Vâsoţk, mănăstire de călugări. De ce este specială aceasta icoană? Pentru că ea este văzută drept grabnic ajutătoare a celor ţinuţi de patima beţiei. Toate icoanele cu Maica Domnului sunt mijlocitoare de mari daruri şi bucurii, însă această reprezentare este una unică.

Potirul Nesecat icoana celor cu patima beţiei Icoana „Potirul nesecat” a fost descoperită în Rusia, în anul 1878. Cum s-a petrecut minunea: un soldat în rezervă din Tula obişnuia să-şi dea toată pensia pe alcool, distrugându-şi astfel sănătatea şi mântuirea. Deşi a ajuns să nu mai poată merge, el continua să bea. Într-o noapte, un bătrân schimonah (sfânt sau înger)

31

i-a apărut în vis, sfătuindu-l să meargă la Mănăstirea Maicii Domnului din Serpuhov. Cuviosul i-a spus: „Mergi în oraşul Serpuhov, la Mănăstirea Maicii Domnului. Acolo este o icoană a Maicii Domnului Potirul Nesecat, roagă-l pe părintele să slujească înaintea ei o rugăciune şi vei fi sănătos cu trupul şi cu sufletul.”

Pentru că nu avea nici un ban şi nici nu putea să meargă, omul nu a luat în seama visul. Dar sfântul i-a apărut şi a doua şi a treia oară, îndemnându-l mai aspru să meargă la mănăstirea de care i-a spus. Atunci, târânduse în patru labe, omul a ajuns până în satul învecinat şi s-a oprit la casa unei femei bătrâne care i-a întărit picioarele, pentru a putea merge, şi bărbatul a început să se simtă mai bine. În ziua următoare el a pornit din nou la drum, la început cu două

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

cârje, apoi cu una, până ce a ajuns la mănăstire. Acolo el le-a povestit călugărilor visul său, dar nici unul din ei nu părea să ştie de existenţa vreunei astfel de icoane. În cele din urmă, unul dintre ei şi-a amintit de o icoană în care era pictat un potir. „Oare nu-i icoana care se afla în trecerea din catedrala la veşmântărie?” Pe spa-tele ei scria „Potirul nesecat”. În bătrânul evlavios care i s-a arătat l-a recunoscut pe stareţul Varlaam, ziditorul acestei mănăstiri. Chipul nou aflat a fost aşezat în biserică şi înaintea lui s-a săvârşit rugăciunea. Nu numai că i s-au vindecat picioarele, ci l-a părăsit şi pofta de neînvins pentru paharul cu vin. După ce i s-a făcut molitfa (rugăciunea) ţăranul s-a întors acasă complet sănătos şi vindecat deplin de patima alcoolului.

Minunea cu sfântul purtător de grijă şi cu minunea din faţa icoanei s-au răspândit cu repeziciune şi mulţi suferinzi de patima beţiei, împreună cu familiile lor, veneau să se roage în faţa icoanei „Potirul nesecat”. Mulţi dintre ei se reîntorceau să aducă mulţumiri Maicii Domnului pentru vindecare şi pentru că a răspuns la rugăciunile lor.

Sfântul Nectarie de la Optina

Despre chipul Bisericii de la sfârşitul veacurilor

În convorbirile sale, Stareţul Nectarie nu o dată a

prevestit timpurile grele care aveau să vină curând, pregătindu-şi fiii duhovniceşti pentru încercările viitoare. Cu mult timp înainte de revoluţie, Domnul i-a descoperit vederea catastrofei ce avea să fie. Odată, Părintele Nectarie i-a destăinuit lui Serghie Nilus că cineva dintre călugări (nu el însuşi) a avut un vis deosebit.

Era ca şi cum mergea spre Uşile Împărăteşti, iar acolo i se arata imaginea fiarei apocaliptice. Monstrul şi-a schimbat de trei ori înfăţişarea, rămânând însă aceiaşi fiară.

Chiar după revoluţie, Stareţul Nectarie a povestit aceasta vedenie, pe care o avusese un monah cu mult timp înainte de răzmeriţă. Şezând în pridvorul chiliei sale el a văzut deodată că totul a dispărut: şi casele, şi copacii şi în locul lor, până la cer, şiruri de sfinţi; iar între rândul de sus şi cer rămăsese un spaţiu foarte mic. Şi monahului i s-a descoperit că atunci când acest spaţiu se va umple va veni sfârşitul lumii. „Iar spaţiul era deja foarte mic”, a spus Stareţul.

Devreme, încă din 1910, Nilus a consemnat alte cuvinte prooroceşti ale Stareţului despre ceea ce văzuse în vis. „Acest vis a durat aproape toată noaptea, spunea Părintele Nectarie. Nu pot să vă relatez toate detaliile, căci ar dura prea mult. Iată esenţialul: văd o câmpie TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

imensă, unde are loc o bătălie cumplită între nenumărate gloate de apostaţi şi o mică oaste de creştini. Toţi apostaţii sunt foarte bine înarmaţi şi duc lupta după toate regulile ştiinţei războiului; creştinii sunt însă fără arme. Eu, cel puţin, nu văd la ei nici o armă. Şi deja se poate ghici, spre îngrozirea mea, deznodământul acestei lupte inegale: survine momentul biruinţei totale a gloatelor de apostaţi, deoarece dintre creştini nu a mai rămas aproape nimeni. Îmbrăcaţi sărbătoreşte, apostaţii, împreună cu soţiile şi copiii lor triumfă şi deja sărbătoresc victoria… Deodată, un grup neînsemnat de creştini, printre care sunt femei şi copii, execută un atac neaşteptat împotriva apostaţilor şi într-o clipă imensa câmpie de luptă se acoperă de trupurile oştii atee şi toată nenumărata adunătură este nimicită şi, pe deasupra, spre uimirea mea, fără ajutorul vreunei arme. Şi l-am întrebat atunci pe un ostaş creştin, ce stătea lângă mine: -Cum aţi putut înfrânge această nenumărată oaste?

-Dumnezeu ne-a ajutat! a fost răspunsul.

-Dar cu ce? întreb eu. Doar nu aţi avut nici un fel de arme.

-Cu ce s-a nimerit, a răspuns oşteanul. Cu aceasta s-a sfârşit visul meu”, a încheiat Stareţul.

Când un frate a fost certat de faţă cu Părintele

32

Nectarie pentru pasiunea sa de a aduna cărţi, acesta, spre întrebau: „Ce ne aşteaptă pe noi?” Stareţul Nectarie răstulburarea multora, l-a încurajat: „Curând va fi o foamete pundea: „Sfântul Serafim a prevăzut revoluţia şi schisma de cărţi duhovniceşti, nu se vor putea procura cărţi du- bisericească, dar spunea: Dacă în Rusia se vor păstra hovniceşti. Este bine ca el îşi face o bibliotecă duhov- doar câţiva credincioşi ortodocşi, Dumnezeu o va milui; nicească, un tezaur duhovnicesc. Ea va fi foarte, foarte iar noi avem astfel de drepţi. Oamenii aveau presimţirea unor catastrofe sociale. Toate acestea se simt prin insfolositoare”. Şi mai departe a povestit despre vedenia catastrofei, tinct, precum furnicile. Dar credincioşii nu au pricini să descoperită vederii lui duhovniceşti: „Timpurile grele vin se teamă, căci pe ei îi ocroteşte harul. În ultimele timpuri, credincioşilor li se vor întâmpla chiar acum. În lume a sosit numărul şase şi vine numărul aceleaşi lucruri care li s-au întâmşapte. Vine veacul tăcerii. Vei tăplat Apostolilor înainte de Adorcea, vei tăcea, spunea Stareţul şi mirea Maicii Domnului. Fiecare lacrimile i se rostogoleau pe credincios, oriunde ar fi, va fi aobraji”. dus pe nori în Corabia-Biserică.

Stareţul s-a dus la el în chilie Doar cei ce se vor afla în ea vor fi şi vreun ceas şi jumătate s-a rugat mântuiţi“. acolo. După rugăciune a ieşit Şi nu o dată repeta: „Ţineţi cu concentrat, a luat de mână pe fiul tărie Ortodoxia… Noi trăim acum său duhovnicesc şi i-a zis: „Eu timpuri însemnate în Apocalipsă, ştiu foarte multe despre tine, dar cele despre care îngerul a strigat: nu orice cunoştinţă îţi va fi de „Vai de cei ce trăiesc!” - înainte folos. Va veni foamete, vei flăde venirea lăcustelor. Istoria ne mânzi… va veni timpul când şi arată ca Dumnezeu conduce pomănăstirea noastră va fi distrusă. poarele şi dă lecţii de morală înŞi atunci cred că voi veni şi eu în tregii lumi”. Viaţa socială se măsat la voi. Atunci să mă primiţi, soară cu anii, secolele, mileniile, pentru dragostea lui Hristos. Să dar principalul este: „A fost dimineanu mă refuzaţi. Nu voi avea unde ţă, a fost seara, ziua întâi” (Fac. 1, 5). să mă duc”.

Nina D., prin anii ‘20, l-a „Va veni ziua rugăciunilor întrebat pe Stareţul Nectarie: învăţa Stareţul pe fiii săi duhov-Se spune că toate semnele celei niceşti. În timp ce lucrezi, spune de-a Doua Veniri s-au împlinit… rugăciunea lui Iisus: mai întâi cu -Nu, nu toate - a răspuns Părinbuzele, apoi cu mintea, apoi ea Sfântul Stareţ Nectarie de la Optina, pictură în ulei tele. Desigur, şi cei ce au o vedere singură trece în inimă”. simplă observă că multe se împlinesc, dar celor duhovniDespre viitorul Rusiei prezicea ca peste ani de încerceşti li se descoperă mai înainte. Biserica era un cerc cări ea se va trezi şi nu va fi bogată materialiceşte, dar va imens în întreg orizontul, iar acum este un cerculeţ. Iar fi bogată cu duhul, şi la Optina vor fi din nou şapte luîn ultimele zile înainte de venirea lui Hristos ea îşi va minători, şapte stâlpi. Cu puţin timp înainte de revoluţie, păstra acest chip: un singur episcop ortodox, un singur Stareţul îi spunea lui Serghei Nilus: „Atâta timp cât se preot ortodox, un singur laic ortodox. Eu nu îţi spun că mai menţine la Optina stăreţismul, făgăduinţele lui se vor nu vor mai fi biserici, dar Ortodoxia se va păstra doar în împlini. Când vor sigila „bordeiele” stăreţeşti şi vor pune acest chip. Tu ia aminte la aceste cuvinte, şi înţelege că lacăte la uşi, atunci te vei putea aştepta la toate”. Şi iată aşa va fi în întreaga lume”. că acele timpuri au venit…” Şi monahia Nectaria l-a întrebat pe Stareţ despre IERUSALIMUL CERESC sfârşitul lumii. El a răspuns: „De ce mă întrebaţi pe mine, cel cu minte mărginită? - mergeţi la monahii din Optina. Sunt oameni care se ocupă cu cercetarea semnelor sfârşitului lumii, dar nu se îngrijesc de sufletele lor.

Oamenii nu au nici un folos dacă ştiu timpul celei de-a Doua Veniri. „Privegheaţi şi vă rugaţi” (Matei 26, 41), a spus Mântuitorul. Înseamnă, deci, că nu trebuie să ghicim evenimentele. La timpul lor toate vor fi descoperite.

Toate acestea vor fi, dar acestea sunt o mare taină. În zilele lui Noe, Dumnezeu, timp de o sută de ani, a spus că va fi potopul, dar oamenii nu au crezut, nu s-au pocăit, şi dintr-o mulţime de oameni s-a găsit doar un singur drept cu familia lui. Aşa va fi şi la venirea Fiului Omului”.

Mulţi, cunoscând darul proorocesc al Părintelui, îl

33

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

Vrăjitorii zilelor noastre şi victimele lor naive

Ne-am obişnuit ca în ultimele pagini din ziare să ne

lovim periodic de zecile de anunţuri care mai de care umflate cu promisiunea unor „vindecări miraculoase de boli, farmece, patimi”, etc. Publicaţiile din ţara noastră nu fac altceva decât să dea curs cu multă servilitate (contra cost bineînţeles), diverşilor vrăjitori impetuoşi, care profită cât pot de mult de naivitatea celor slabi la duh şi lipsiţi de înţelepciune, care dau pe la Biserică doar la botezuri sau înmormântări. Paginile ziarelor ne arată cât de mulţi vrăjitori, prezicători, roiesc printre noi, aşteptând parcă să îşi înfigă acele veninoase în conştiinţa tot mai vulnerabilă a creştinului. Cei avizaţi şi în măsură, în loc să oprească acest teribil val de afişare benevolă a vrăjitoriei îl încurajează şi o fac, evident, pe bani. şi nu-s puţin banii! Nu contează că sub masca „profetului” prezicător şi vindecător se ascunde un meşter tâlhar de suflete, care nu doar unelteşte cea mai gravă înşelătorie posibilă ci şi te aduce faţă în faţă cu „senatorul” întunericului.

Mass-media şi-a pierdut de mult identitatea şi cursul firesc, dar există şi o opinie publică, care personal cred ar trebui să condamne astfel de înşelătorii. Din păcate, astăzi, spiritul ortodox – vorbind la modul individual, nu prea este incisiv şi combativ cu neregulile din societatea zilelor noastre.

din vrăjitoare ce nu deţin nici minima cultură creştină îşi fac suficienţi adepţi şi în rândurile ortodocşilor botezaţi în numele Sfintei Treimi.

Ce îi vor aştepta pe toţi aceştia la judecată? În nici un caz raiul! Este suficient să privim la picturile murale din bisericile noastre ortodoxe, pentru a înţelege consecinţa directă a unei stări spirituale degradate, cuprinse de amarul înşelăciunii. Cu siguranţă că şi vrăjitoarele au auzit de iad, dar îl tratează ca pe un subiect de poveste.

Iadul lor oricum a început pe pământ!

Iadul în iconografia ortodoxă

Vrăjitoare din Iaşi ce îşi face reclamă în presă. În „recuzita” sa, precum se poate observa în fotografie, se află lumânări aprinse, două cruci şi o icoană. Cu aceste „accesorii”, vrăjitoarele reuşesc să îi înşele pe naivi, spunându-le că ele lucrează cu „puterea lui Dumnezeu”. În fapt, toate vrăjitoarele invocă puterea diavolului atunci când descântă, ghicesc sau „tămăduiesc”.

Ce prevăd canoanele bisericeşti? „Fermecătorii sau vrăjitorii, 20 de ani să nu se împărtăşească. Cei care se duc la fermecători, 6 ani să nu se împărtăşească. Cei care dau în cărţi, care dau cu bobii, care ghicesc în cafea, care dau cu ghiocul, care descântă şi cei care se duc la ei; cei care poartă talismane, mărtişoare, buruieni descântate sau altceva de acest fel; cei care pun semne la copii şi la vite să nu se deoache, 6 ani să nu se împărtăşească”. (Canonul 61) „Cine cheamă vrăjitori sau fermecători pentru a face rău altora, ca un ucigaş se socoteşte şi 20 de ani să nu se împărtăşească”. (Canonul 72 al Sfântului Vasilie cel Mare) Mărturia unui credincios Iată mai jos o mărturie a unui credincios al Bisericii noastre, pe care o redăm întocmai, aşa după cum am fost rugaţi, spre a sluji şi altora drept pildă:

Fără a mai fi înfierată ca în vremurile de demult, vrăjitoria s-a pervertit şi a trecut de la stadiul de practică diavolească la o modă firescă, primită cu braţele deschise de majoritatea moderniştilor de azi. Şi mai înspăimântător este că aceasta este practicată pe scară largă de persoane ce pozează la propriu în „femei bisericoase” şi pretind a fi posesoare ale unui „har divin”. Pe lângă plinătatea „harului” lor au şi unicul „dar” de a „deschide acatiste”, „deschide Biblia”, de a deschide orice pentru bani.

E simplu. Unele chiar fac vrăji, altele doar păcălesc.

Oamenii cred că există „magie albă” şi „magie neagră”. De fapt, amândouă sunt aceeaşi lucrare diavolească, deşi vrăjitorii spun că magia albă constă în „farmece de dezlegare cu acţiune pozitivă pentru cei intraţi sub vraja magiei negre”, ca şi când ar exista diavol alb şi diavol negru! Nu mai puţin adevărat este că mare parte

„Mie, ca ortodox, îmi este infinit mai greu sa mă gândesc de ce unii aleg să intre pe uşa care duce direct spre camera de tortură, când aproape la tot pasul ni s-au deschis uşile spre altarele fericirii şi bucuriei: „Amin, amin grăiesc vouă: Cela ce nu intră prin uşă în staulul oilor, ci sare pre aiurea, acela fur este şi tâlhar. Iar cela ce intră prin uşă, păstor este oilor. Aceluia portarul îi deschide, şi oile ascultă glasul lui, şi oile sale le cheamă pre nume, şi le scoate pre ele. Şi când scoate oile sale, merge înaintea lor; şi oile merg după dânsul, căci cunosc glasul lui” (Ioan 10, 1-4).

Am citat din Evanghelia de la Sfântul Ioan, şi ştiu că sensul acestei pilde este cu totul altul, însă vreau să arăt aici că noianul tămăduitoarelor nu îl vor căuta pe Păstorul cel Bun, ci exact pe opusul Acestuia. Într-o zi obişnuită de muncă primesc un mesaj

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

34

electronic pe cât de simplu intitulat („Doamna Vasilica”) pe atât de nevinovat în aparenţă, dar care ascunde o înşelăciune mai mare decât personajul în cauză. Iată ce mi se spune în mesaj: „...există în România o tămăduitoare şi făcătoare de minuni... doamna Vasilica, cu har sfânt, vă ajută numai în 5 ore (?!), în februarie şi martie, să scăpaţi de farmece, blesteme, cununii legate, căsnicii destrămate, boli incurabile, alcoolism”...

Am luat legătura cu „marea tămăduitoare” prin telefon. Nu, nu am vrut o şedintă de vindecare (sunt ortodox şi mă vindec în Biserica Dreptslăvitoare), ci doar să aflu ce răspunsuri pot să primesc de la cei ce, deşi nu-L cunosc şi nu-L au pe Dumnezeu, emit pretenţia de a fi înzestraţi cu aceleaşi puteri date Sfinţilor Apostoli.

Curiozitatea gazetărească m-a împins să formez numărul de telefon indicat în mesajul de reclamă al vrăjitoarei moderne. Am vrut să ştiu mai multe despre „natura” ei tămăduitoare.

Aşa cum bănuiam, „doamna” Vasilica este o persoană ambiguă, ciudată şi suspicioasă. Aşa sunt oare purtătorii de Dumnezeu? Vocea înfundată şi limba română defectuoasă m-au convins, deşi nu mai era nevoie, că interlocutorul meu nu era un personaj încărcat de Duh Sfânt, ci un impostor cu mantie de diavol.

Pe „doamna” Vasilica am întrebat-o câte ceva. Nu am reuşit să aflu mare lucru, pentru că „tainele” săvârşite pe purtătoarea „harului” nu puteau fi explicate prin telefon - aşa mi-a spus ea, pe un ton destul de grav. Sigur, nici nu mă aşteptam la explicaţii teologice. Reproduc mai jos doar părţile mai interesante ale convorbirii mele telefonice:

Ceea ce o trădează şi mai tare pe această presupusă tămăduitoare este însăşi poza ataşată mesajului electronic în care „doamna” Vasilica stă în faţa unei mese pline de cărţi de tarot! Prin ele apelează la puterea tămăduitoare a Duhului Sfânt! Sursa „puterilor” sale este aşadar tarotul!

Pentru cei care nu ştiu, tarotul este o formă mai

Coperta unei cărţi de tarot

„avansată” de a prezice şi a face vrăji prin intermediul unor cărţi care închipuie imagini şi numere.

Tarotul este o carte misterioasă, satanică, ce are

HheEHh

Spuneţi că aveţi puteri tămăduitoare?

- Da, am. Am ajutat foarte multă lume!

Aţi făcut minuni, aşa susţineţi?

- Sunt un om simplu şi am ajutat foarte multă lume să scape de boli şi necazuri.

Puteţi să îmi povestiţi cum s-a întâmplat o minune?

Măcar una?!

- Ce vrei, de fapt? Eu nu răspund decât la faţa locului.

Cum adică?

- Numai acasă la mine, la Galaţi.

HheEHh

Ceea ce doamna Vasilica nu ştie este că puterea sfinţenei şi a vindecării nu stă într-o şedinţă în 5 ore, iar darul Duhului Sfânt nu este un bun la îndemâna oricui.

Nu este un obiect de tarabă, pe care îl iei şi îl dai. Acela este Darul revărsat doar în Biserica Ortodoxă celor ce cu vrednicie şi dreptate se închină Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii Celei de o fiinţă şi nedespărţită... Îmi aduc aminte că am citit o carte în care se spunea că Sfinţii care umpleau în vremurile de demult pustiul se temeau ca puterea rugăciunii să nu îi ardă din pricina firii păcătoase a omului. Alţii - precum exemplul de mai sus, pretind cu mândrie dobândirea unor puteri miraculoase deşi sunt în afara Bisericii Ortodoxe, n-au nici viaţa şi nici rânduiala minimă pentru a fi numiţi creştini.

Cărţi de tarot

ca inspiraţie religia Kabbala - o doctrină secretă şi ocultă divizată într-o învăţătură teoretică, mistică, deschisă cunoaşterii şi una magică, practică, dar secretă. Tarotul este considerat totodată „o carte sacră, un mijloc de divinaţie”... Tarotul sau orice alt mijloc diabolic nu au cum să devină obiecte de mântuire, de vreme ce ele aduc moartea minţii şi a sufletului. Abilităţile practicanţilor acestora sunt infinite şi nebănuite, căci de aproape opt mii de ani, diavolul ştie cum să ne întindă curse.

Din nefericire, mulţi vrăjitorii vremurilor de astăzi se autodefinesc drept „sfinţi”. Doar Dumnezeu ştie câte astfel de „doamne” Vasilica, mari „tămăduitoare”, sunt acum în lume. Aceştia sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai mântuirii noastre, deşi declară că ar fi credincioşi, fac paradă cu obiecte de cult ortodox, ba chiar schiţează un semn al sfintei cruci - strâmb, dealtfel; ba unii zic „Tatăl nostru”. Să nu ne lăsăm înşelaţi, însă, şi să nu uităm că TRADIŢIA ORTODOXĂ

35

Nr. 31, Martie 2011

diavolul se poate preface în înger de lumină, oare cât de greu poate fi unui ucenic al diavolului, autointitulat „vraci”, „vrăjitor”, sau „tămăduitor” din aceştia să mimeze un pic de „credinţă” pentru înşelarea victimei? Ştiu că nimeni nu s-a sfinţit sau mântuit după ce până la ultima lui suflare s-a dedat la ezoterisme, ghicituri, magii şi alte drăcii din „repertoriul” vrăjitoresc. Sfinţii Părinţi ne asigură că aceştia nu se pot mântui decât prin pocăinţă sinceră pentru tot restul vieţii, prin spovedanie şi părăsirea acestui meşteşug al iadului. Şi mai ştiu că undeva în istoria Ortodoxiei, Dumnezeu ne-a lăsat o pildă monumentală, viaţa Sfântului Chiprian: Marele vrăjitor devine marele Sfânt Ierarh.

Este, dacă vreţi, un contraexemplu pentru „doamna” Vasilica, şi cei ca ea, care spun binelui rău şi răului bine.

Sfântul Ierarh Chiprian (2 octombrie)

Ziua când timpul nu va mai fi... „Şi (trupul) ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu Care l-a dat” (Eccl. 12, 7).

Mare şi înfricoşător este ceasul morţii. Un mare noastre.

Viaţa noastră este scurtă şi zilele noastre sunt nuadevăr cunoaştem fiecare dintre noi, şi anume acela că mărate, dar veacurile sunt lungi, socotite în sute şi sute de vom muri, pentru că pricina morţii este păcatul străani.

Care dintre noi poate să îmbrăţişeze veacurile de la moşesc, iar noi cu toţii suntem părtaşi ai acestui păcat, hotarele lor până la sfârşitul lor şi să vadă lucrurile cele de indiferent câte clipe, zile sau ani am trăit sub soare.

Acest adevăr reiese din gura dumnezeiescului Apostol Pa- pe urmă şi să ne povestească tuturor celorlalţi, spunând: „La sfârşitul veacurilor va fi aşa şi aşa; cu lumea va fi aşa vel care zice: „Pentru şi aşa şi cu oamenii aceea precum printrva fi aşa şi aşa”? Niun om a intrat păcatul meni. Cu adevărat, niîn lume şi prin păcat meni dintre toţi oamoartea şi aşa la toţi menii care au existat, oamenii moartea a trenumai dacă s-ar fi cut, întru carele toţi au aflat vreunul care să greşit.” (Rom. 5, 12); ne lămurească, fiind„Pentru că plata păcacă pătrunsese în mintului este moartea; iar tea Ziditorului lumii Darul lui Dumnezeu, şi al omenirii şi ar fi viaţa veşnică întru văzut întregul plan al Hristos Iisus Domnul facerii şi că acela ar nostru” (Rom. 6, 23). fi fost viu şi conştient Statisticienii soînainte de începutul lucotesc că pe faţa pămii şi a avut o viziumântului există şase ne limpede a sfârşimiliarde şi jumătate de tului veacurilor şi al locuitori. Dintre toţi întâmplărilor ce vor aceştia nu există nici hotărî sfârşitul. măcar o singură persoană care, folosindu-şi însuşirile Există vreun asemenea om printre miliardele care au minţii, să poată să spună ce se va întâmpla cu lumea la trăit în tot acest timp? A existat vreunul din acesta, de la sfârşitul veacurilor şi ce se va întâmpla cu noi când vom muri. Şi toate miile de milioane de oameni care au trăit pe începutul lumii şi până acum? Nu; nici nu este şi nici nu pământ înaintea noastră nu ne puteau spune în nici un va fi. Au fost văzători cu duhul şi prooroci care, nu din chip, prin însuşirile minţii lor, cu hotărâre şi fără tăgadă, minţile lor, ci din descoperirea lui Dumnezeu, au spus despre sfârşitul lumii şi ce ne aşteaptă după moarte - ceva ceva - pe scurt şi nedesăvârşit - despre ceea ce va fi la ce să putem pricepe cu adevărat, cu minţile şi cu inimile sfârşit, nu cu scopul prea mare, de a da o descriere amăTRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

36

nunţită a sfârşitului lumii astfel ca, prin voia lui Dumnezeu, să atenţioneze oamenii prin viziunile lor pentru, a părăsi calea cea fără de lege şi să se pocăiască şi să cugete mai mult la vremea cea hotărâtoare care urmează să vină, decât la lucrurile cele mărunte şi trecătoare care ascund precum un nor, întâmplarea înfricoşătoare şi cumplită, prin care se va sfârşi viaţa întregii lumi şi tot ceea ce înseamnă existenţă a lumii acesteia şi stelele în mersul lor şi ziua nu va mai urma după noapte şi nici noaptea după zi.

Cranii din osuarul Mănăstirii Prodromu din Muntele Athos, având inscripţia: „Ce sunt eu, vei fi şi tu. Ce eşti tu, am fost şi eu!”

„Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni” (Ecc. cap. 1, 2)

Toată

viaţa noastră pământească este numai o umbră palidă a vieţii - a vieţii adevărate, a vieţii întregi în Împărăţia lui Dumnezeu, tot aşa cum întreaga suferinţă de pe pământ este numai o umbră ştearsă a chinuirii îngrozitoare a păcătoşilor din iad.

Un Sfânt cuvios din Pustia Egiptului a întrebat pe un oarecare bătrân mare: „Părinte, cum răbdaţi asemenea munci cu atâta răbdare?”

Bătrânul a răspuns: „Toată munca mea din viaţa aceasta nu este nici măcar cât o singură zi de chinuire”.

Viaţa pe pământ - oricât de minunată ar putea fi - este amestecată cu suferinţă, pentru că aici nu există nici o împlinire a vieţii; întrucât suferinţa de pe pământ - oricât de mare ar putea fi - este amestecată cu viaţă. Dar, la Înfricoşătoarea Judecată, viaţa va fi separată de chinuire. Şi una şi cealaltă vor fi veşnice. Înţelegerea noastră omenească nu poate să priceapă ce înseamnă această veşnicie. Cel care va avea bucuria de a vedea o clipă faţa lui Dumnezeu, i se va părea ca şi cum ar fi durat mii de ani; şi cel care va fi chinuit o clipă de către diavolul în iad, i se va părea că sunt mii de ani. Pentru că timpul nu va mai fi aşa cum îl cunoaştem noi - zi după

37

noapte şi noapte după zi - ci atunci va fi o zi deosebită pe care Domnul singur o ştie (Zaharia 14, 7; cf. Apocalipsa 22, 5). Nu va mai fi nici un alt soare decât numai Dumnezeu, şi acest Soare nu va răsări şi nu va apune, ca veşnicia să se numere în zile, aşa cum se socoteşte timpul acum.

Binecuvântaţii vor socoti veşnicia în termenii bucuriei lor şi păcătoşii chinuiţi vor socoti timpul în termenii chinuirilor lor.

Ce va fi după moarte? Judecată şi răsplată. Dumnezeu a rânduit ca noi, creştinii ortodocşi, să fim judecaţi după poruncile Evangheliei şi de această judecată depinde destinul nostru veşnic. Este o judecată particulară pentru fiecare creştin imediat după moarte şi va fi o judecată universală pentru toţi oamenii atunci când va veni a doua oară Domnul nostru Iisus Hristos. La amândouă judecăţile Însuşi Dumnezeu este prezent şi judecă. La judecata particulară El judecă prin intermediul îngerilor luminii şi îngerilor căzuţi; la judecata universală, va judeca prin intermediul Cuvântului Său întrupat (cf. Matei 25; Ioan 5, 22-27).

Raţiunea diferenţei dintre cele două judecăţi este clară. Omul de bunăvoie s-a supus îngerului căzut; el, în consecinţă, trebuie să înceapă prin a-şi limpezi socotelile cu acesta. Creştinul poate face acest lucru pe măsură ce, graţie mântuirii, el rupe toate legăturile cu îngerul căzut.

La judecata universală, spiritele căzute dimpreună cu oamenii înşelaţi de ele vor fi supuse chinurilor pentru că au păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Pentru această Dumnezeu Însuşi, Cuvântul lui Dumnezeu Care a îmbrăcat firea noastră omenească, Care ne-a mântuit şi prin Care toţi cei ce căzuserăm trebuia să fim mântuiţi, ne va judeca pe toţi cei dintre noi care, căzuţi fiind, nu se vor curăţi prin pocăinţă.

Codul - sau culegerea de legi - după care vom fi judecaţi şi pe baza cărora se va da hotărârea atunci la a doua judecată, este Evanghelia. Domnul a zis: „Cela ce se leapădă de Mine şi nu primeşte graiurile Mele, are pre cela ce îl judecă pre el; cuvântul carele am grăit, acela îl va judeca pre el în ziua cea de apoi. Că Eu de la sine-Mi nu am grăit; ci Tatăl Cela ce M-au trimis pre Mine, Acela poruncă Mi-a dat, ce voi zice şi ce voi grăi. Şi ştiu, că porunca Lui viaţă veşnică este. Deci cele ce grăiesc Eu, precum Mi-a zis Mie Tatăl, aşa grăiesc.” (Ioan 12, 48-50). Rezultă din aceste cuvinte ale Domnului că vom fi judecaţi după Evanghelie şi că a neglija poruncile Lui, în realitate, este tot una cu a-L respinge pe El. Prin urmare, Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit în felul acesta despre ultimul şi cel mai mare eveniment care urmează să aibă loc în timp, la capătul veacurilor şi în veşnicie. Şi noi credem că toate acestea se vor întâmpla întocmai, mai întâi pentru că toate celelalte preziceri pe care le-a făcut Hristos s-au întâmplat întocmai şi, în al doilea rând, pentru că El este cel mai mare prieten al nostru şi adevărat Iubitor al TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

păcate şi luminat prin pocăinţă, omul nu mai vede moartea ca pe o trecere în nefiinţă, ci ca pe o poartă deschisă spre viaţa de veci.

Câteodată, drepţii se rugau ca Domnul să le mai lungească viaţa pământească, dar aceasta nu o făceau pentru că iubeau plăcerile ei, ori din frică de moarte, ci pentru că doreau să dobândească mai mult timp de pocăinţă şi curăţire de păcate şi să se facă vrednici de a se arăta înaintea lui Dumnezeu la judecată. Chiar dacă uneori ei se temeau de clipa morţii, teama lor izvora din frica pentru ce avea să fie atunci când sufletul îşi va afla sentinţa.

Să ne gândim un pic: oare câtă frică simte în ceasul morţii un păcătos nepocăit, atunci când toate adevărurile i se descoperă şi nu mai este nimic care să rămână acoperit? FeŞi va veni ziua Domnului riciţi cei ce sunt pregătiţi pentru treca un fur noaptea (II Petru 3, 10) cerea în veşnicie printr-o viaţă conNu ştim când vine moartea. formă cu Evanghelia. Vai de cei ce Într-un moment putem fi chemaţi la cad în nepăsare, care sunt neatenţi, judecată, atunci când ne aşteptăm Îngerul Domnului strângând cerul şi aştrii, la care-şi fac voia lor, care se încred în mai puţin. părerea lor! Vai de cei ce n-au rupt sfârşitul veacurilor (Apoc. Cap.6) Un sfânt cuvios zăcea pe patul toate legăturile cu satana! Vai de cei său de moarte. De jur-împrejurul său, se adunaseră ce n-au intrat în legătură cu Dumnezeu! Şi mai rău de cei ucenici şi cunoscuţi de-ai săi ca să-l plângă. În toată jalea ce au intrat în această legătură şi apoi au rupt-o! aceea, cuviosul a râs de trei ori. Călugării l-au întrebat: De aceea să fim înţelepţi şi cu dreaptă socoteală, „Pentru ce râzi, părinte?” Cuviosul a răspuns: „Prima păstrând întotdeauna înaintea ochilor noştri duhovniceşti dată, am râs de voi, că vă e frică de moarte; a doua oară, chipul Înfricoşătoarei Judecăţi şi având toată grijă în împentru că nici unul dintre voi nu sunteţi pregătiţi să plinirea poruncilor Evangheliei. Acest chip a întors deja mulţi păcătoşi de pe calea pierzării pe calea mântuirii.

Vremea noastră este scurtă şi când se va sfârşi nu va mai exista pocăinţă. În acest timp scurt, prin viaţa noastră, noi trebuie să luăm o hotărâre care va fi hotărâtoare pentru noi în veşnicie: vom fi aşezaţi la dreapta, sau la stânga Împăratului slavei? Dumnezeu ne-a dat o sarcină mică şi simplă, dar răsplata şi pedeapsa sunt imense, mergând dincolo de puterea omului de a spune aceasta prin cuvinte.

Să răscumpărăm vremea, căci zilele scurte sunt Atunci să nu mai pierdem nici măcar o singură zi, pentru că fiecare zi poate să fie ultima şi poate fi hotărâtoare; fiecare zi poate aduce pierirea acestei lumi şi „Sufletele Drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu zorile zilei celei îndelung aşteptate; a zilei în care timpul şi nu se va atinge de dânsele munca” (Înţel. 3,1) nu va mai exista pentru noi, adică vremea în care nu vom muriţi; şi a treia, pentru că, iată, mă mut de la osteneală mai putea face nimic pentru a ne mântui. Dincolo de la loc de odihnă”. moarte nu mai există pocăinţă. Poate că nu ne vom ruşina Iată cum moare dreptul! Nu se teme de moarte, în ziua mâniei Domnului; înaintea Domnului şi înaintea fiindcă este pregătit şi o aşteaptă în fiecare zi. Pentru cei mulţimilor de îngeri ai Săi şi a multor miliarde de oameni drepţi, moartea e ca un somn, iar el ştie că prin ea va drepţi şi sfinţi. Poate că nu vom fi alungaţi pentru veştrece de la viaţa pământească, plină de durere, la cea nicie de Domnul şi de îngerii şi sfinţii Săi şi de rudeniile cerească, plină de veşnica odihnă. Când firea omenească şi prietenii noştri, care se vor afla de-a dreapta. se închipuie pe ea însăşi, aşa cum era odinioară în Rai, atunci moartea i se pare un lucru nefiresc, tot aşa cum şi păcatul i se pare. Moartea vine prin păcat. Curăţit de omenirii - şi în iubirea desăvârşită nu există minciună sau greşeală.

Iubirea desăvârşită conţine adevărul desăvârşit. Dacă toate acestea nu urmau să se întâmple, El nu ne-ar fi spus despre acestea. Dar El nu ne-a spus despre aceasta pentru a-Şi demonstra cunoştinţele Sale în faţa oamenilor. Nu. El nu a căutat mărire la oameni (Ioan 5, 41). El a spus totul pentru mântuirea noastră. Cel ce are înţelegere şi care Îl mărturiseşte pe Domnul Hristos îşi poate da seama că trebuie să ştie aceasta pentru a se mântui. Pentru că Domnul nu a făcut nimic, nici nu a rostit vreun cuvânt, nici nu a îngăduit să I se întâmple ceva în timpul vieţii Sale pe pământ care să nu fie pentru mântuirea noastră.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 31, Martie 2011

38

CUPRINSUL NUMĂRULUI 31: Iudeii şi antihrist ......................................................... 4 Codex Alimentarius – mâncarea transformată în otravă ....... 7 Ecumenismul, calea spre pierzare (XI ) .......................... 9 Cum să ne formăm o conştiinţă ortodoxă? ......................... 11 Piatra de încercare (I) .................................................. 12 Icoana – Idol sau fereastră către Cer? (II) ......................... 14 Cu ce ne putem mândri? ............................................ 15 Smerenia prefăcută .................................................. 17 Sfânta Lumină şi ecumeniştii ..................................... 19 Peştera celor veşnic osândiţi ............................................ 20 Arhiepiscopul Teofan de Poltava - despre calendar ............ 21 Călătorie în secolul XIX.................................................. 22 Cuvioasa Xenia cea nebună pentru Hristos ......................... 24 Biserica Învierii Domnului – centrul pământului.................. 27 Mărturii din vremuri de prigoană (III) ......................... 30 Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (VI)........... 31 Despre chipul Bisericii de la sfârşitul veacurilor.................. 32 Vrăjitorii zilelor noastre şi victimele lor naive .................. 34 Ziua când timpul nu va mai fi .................................... 36

TRADIŢIA ORTODOXĂ ADRESA REDACŢIEI: Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca, judeţul Suceava EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837 Email: secretariat@mitropoliaslatioara.ro Web: http://mitropoliaslatioara.ro