Traditia Ortodoxa 32

Revist` de cultur` teologic` ortodox` Nr. 32, Iunie 2011

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA

Nu eşti înfrânt Nu eşti înfrânt, cât timp credinţa Nu ţi-ai vândut şi nu ţi-ai stins.

Credinţa iarăşi te ridică, Poţi fi căzut, dar nu învins.

Nu eşti înfrânt, cât ai nădejdea Şi ţelul ei îţi este sfânt.

Nădejdea iarăşi te-ntăreşte Poţi fi lovit, dar nu înfrânt.

Nu eşti zdrobit, cât ai iubirea, Curată şi de neclintit.

Iubirea iarăşi te înalţă, Poţi fi călcat, dar nu zdrobit.

Nu eşti departe până duhul Şi rugăciunea nu ţi-s reci.

Prin ele eşti mereu aproape, Dar fără ele - dus pe veci.

Biruitori eroi şi vrednici Sunt numai cei ce, neclintit, Îşi duc credinţa pân’ la jertfă Şi lupta până la sfârşit.

Ortodoxia, unicul adevăr!

Mulţi consideră că Ortodoxia este doar una din multele „biserici”, o

„părere” a creştinismului printre multe altele, iar alţii consideră Ortodoxia ca pe o oarecare religie. Ambele puncte de vedere sunt complet eronate.

Ortodoxia, în mod esenţial, înseamnă dreaptă-credinţă, dreaptă slăvire.

Ortodoxia nu este „una dintre biserici”, ci ea este unica Biserică a lui Hristos. Ea este singura Biserică adevărată. Aceasta nu este, fireşte, aroganţă, ci adevărul. Dacă Domnul a întemeiat doar o singură Biserică, atunci cum vorbim de mai multe?

De asemenea, Ortodoxia

vindecă pe omul ce pătimeşte cu sufletul (şi aici înţelegem pe orice om) şi îl face sfânt, aceasta fiind dovada palpabilă şi uriaşă a adevărului ei, Ortodoxia.

TRADIŢIA ORTODOXĂ publicaţie tipărită cu binecuvântarea

† Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN, ARHIEPISCOP ŞI MITROPOLIT AL

BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA Coordonator P.S. Episcop Vicar

† SOFRONIE SUCEVEANUL

Interiorul bisericii vechi a Mănăstirii Slătioara, cu hramul „Schimbarea la Faţă”

Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la Biblioteca Naţională a României Centrul Naţional de Numerotare Standardizată TRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA ISSN 1842-7499 Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise - toate drepturile rezervate -

Despre decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, din anul 1959, cu privire la Taina Mirungerii În săptămâna Patimilor Domnului din primăvara botează cu botezul acelora (al schismaticilor) aceştia înanului 1959, Înalt Preasfinţitul Galaction Cordun a torcându-se la dreapta slăvire, negreşit trebuie a se unge fost răpit din Mănăstirea Căldăruşani şi readus în Mă- de cei dreptcredincioşi cu Sfântul şi Marele Mir şi aşa să năstirea Slătioara, unde a slujit Sfânta Liturghie la se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine.”

Cea de-a doua are ca temei rânduiala aşezată în praznicul Învierii Domnului. În pastorala citită cu acest prilej, mitropolitul Galaction sublinia: „În creş- Biserica noastră în anul 1930, ca urmare a sfătuirii dintre tinism, adevărul nu este un concept, ci o Persoană - Patriarhul Damianos şi părintele Glicherie, aflat în peadică Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar totul trebuie cân- lerinaj la Sfintele Locuri din Ierusalim, pentru a primi tărit cu această măsură. Aşadar, la baza ideii de calen- cuvânt de întărire şi binecuvântare pentru continuarea lupdar stă Hristos (convingerea religioasă), iar nu astrono- tei de rezistenţă ortodoxă împotriva schimbării calenmia. Calendarul nu reprezintă timpul însuşi, ci este o i- darului şi a altor inovaţii în materie de credinţă. Patrimagine a timpului, depinzând de viziunea religioasă din arhul va dărui Bisericii noastre Sfinte Antimise şi Sfântul care a izvorât, deoarece elaborarea calendarului biseri- şi Marele Mir, poruncind ieromonahului Glicherie, ca cesc a fost cerută de prăznuirea sărbătorilor religioase. toţi credincioşii aflaţi în schismă care se întorc la Calendarul bisericesc face parte din Sfânta Tradiţie, dreapta slăvire a Bisericii Soborniceşti să fie reprimiţi iar cei care au acceptat schimbarea lui au stricat Sfânta numai prin Taina Mirungerii.

Acest mod de reprimire a credincioşilor în sânul BiTradiţie. În 1920, Patriarhia de Constantinopol a trimis o circulară tuturor Bisericilor creştine, prin care li se sericii ortodoxe tradiţionale se săvârşeşte numai în condiţiile în care aceştia sunt botezaţi cerea consimţământul lor în legătură prin cele trei afundări şi prin checu noul calendar. Mulţi dintre cei cămarea Sfintei Treimi. În cazul ererora li s-a cerut părerea au argumenticilor, aceştia au fost şi sunt primiţi tat că schimbarea calendarului nu numai prin botezare. Cu aceeaşi ocareprezintă o dogmă. Aşa este, dar zie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodacă am elimina şi celelalte aspecte doxe de Stil Vechi a hotărât că Darul nedogmatice stabilite în acea circuslujitorilor aflaţi în schismă devine lulară din 1920, ar trebui să reanalicrător numai după întoarcerea aceszăm întregul concept de Biserică, cu tora la dreapta credinţă. dogme cu tot...”

După praznicul Învierii Dom%%%%%%% nului, mitropolitul Galaction prograUlterior, chestiunea cu privire la mează o şedinţă sinodală la care au necesitatea mirungerii schismaticilor luat parte cei trei ierarhi ai Bisericii care se întorc la dreapta credinţă a Ortodoxe de Stil Vechi din România: fost aprofundată în temeiul canoaEvloghie Oţa, Meftodie Marinache, nelor Sfinţilor Părinţi, iar Sfântul SiGlicherie Tănase şi alţi slujitori ai Binod actual al Bisericii noastre nu s-a sericii noastre. Printre altele, atunci îndepărtat de la decizia din 1930 şi s-a discutat şi chestiunea privitoare la reînnoită în 1959. După cum ne înmirungerea sau modul în care se cuvaţă Sfinţii Părinţi, trăsătura de căvine să fie primiţi în Biserică cei care pătâi a Bisericii lui Hristos, este cea se reîntorc de la erezie sau schismă. stabilită la Sinod I de la Niceea; ea Hotărârea Sinodului Bisericii OrMitropolitul Galaction Cordun este Una, Sfântă, Sobornicească şi Atodoxe de Stil Vechi din anul 1959 nu postolească, după cum zice şi Sfântul Chiril al Ierusalia făcut decât să întărească modul de reprimire în Biserică mului: „Mărturisirea credinţei ne învaţă despre una, sfâna schismaticilor şi a ereticilor, stabilit încă din anul 1930 tă, sobornicească şi apostolească Biserică pentru ca să de către patriarhul Damianos al Ierusalimului. În anul te păzeşti de stricăciunea adunărilor eretice şi să fii tot1959, mitropolitul Galaction nu a schimbat această rândeauna în sfânta sobornicească Biserică”. Pe aceste duială, însă s-a întărit decizia ca acei credincioşi aflaţi temeiuri mărturisim că dincolo de graniţele Bisericii lui în schismă să fie primiţi numai prin mirungere, ţiHristos, adică la heterodocşi şi chiar la schismatici, „tainându-se cont de două reguli. nele” săvârşite de aceştia nu pot să unească pe credinCea dintâi are ca temei canonul I al Sfântului Vasile cioşi cu Biserica Ortodoxă a lui Hristos. cel Mare, ce zice: „Însă dacă aceasta (adică botezul În ceea ce priveşte primirea ereticilor şi a schisschismaticilor) are să se facă împiedicare obşteştii icomaticilor în Biserica Ortodoxă, Sfântul Sinod al Bisericii nomii, ca nu cumva pentru asprimea poruncii acesteia se foloseşte de cele două principii de judecată biserisă-i facem leneşi spre a se boteza, ruşinându-se poate că cească ale Sfinţilor Părinţi, adică pogorământul (iconose botează ca nişte desăvârşiţi necredincioşi şi prin urmia) şi scumpătatea (acrivia), în funcţie de stricteţea sau mare să împiedicăm mântuirea lor, în scurt zicem: câţi se

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

4

îngăduinţa cu care sunt aplicate sfintele canoane. Însă, chiar şi acolo unde chestiunile bisericeşti se judecă din prisma principiului iconomiei (al toleranţei duhovniceşti), aceasta nu înseamnă să admitem că Darul Sfântului Duh lucrează în afara Bisericii lui Hristos, adică în cazul „tainelor” ereticilor sau ale schismaticilor.

Delimitarea graniţelor duhovniceşti ale Bisericii Ortodoxe a fost făcută odată pentru totdeauna de către Sfinţii Părinţi. Astfel, pe eretici i-au osândit cu anatema, numindu-i vrăjmaşi ai Fiului lui Dumnezeu (când erezia lor nu recunoştea Dumnezeirea lui Iisus Hristos) sau vrăjmaşi ai Sfântului Duh (când erezia lor lovea în Dumnezeirea Sfântului Duh), iar pe schismatici i-au numit ca pe nişte despărţiţi de adevărata Biserică. Pe cei pe care Sfinţii Părinţi i-au dat anatemei şi noi îi dăm anatemei şi îi numim potrivnici ai lui Dumnezeu, iar pe cei care dintre aceşti eretici se întorc la adevărata credinţă, mai întâi îi botezăm cu botezul cel adevărat al Bisericii Apostolice Ortodoxe, după care îi ungem cu Sfântul şi Marele Mir şi îi împărtăşim cu Sfintele Taine (tâlcuirea can. 46 şi

veacului, pe cei care încălcă canoanele acestora întărite spre mântuirea noastră sufletească. În conformitate cu principiul scumpătăţii Sfinţilor Părinţi şi pentru a menţine curăţia credinţei Ortodoxe în Biserica noastră, îi considerăm deja condamnaţi de tribunalul sinodal bisericesc al Sfinţilor Părinţi, pe cei care s-au abătut de la Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi au primit noul calendar papist sau alte abateri străine duhului Bisericii Ortodoxe. În aceste circumstanţe şi în conglăsuire cu Sfinţii Părinţi, considerăm pe schismatici (cei care au primit inovaţii în materie de credinţă) ca despărţiţi de Biserica lui Hristos şi lipsiţi de Dar.

%%%%%%%

După rânduiala impusă în Biserică de către Sfântul Vasile cel Mare prin întâia sa Epistolă, reiese că dincolo de graniţele Bisericii Ortodoxe, săvârşirea Tainei Botezului se limitează doar la îndeplinirea formei exterioare, însă desăvârşirea ei devine reală doar după întoarcerea schismaticilor în sânul Bisericii, adică după primirea Darului Preasfântului Duh. Prin Mirungere se dă 47 ale Sfinţilor Apostoli, notele 83 şi 84). puterea de a întrebuinţa Darurile Botezului sau, altfel Facem acest lucru ca urmare a faptului că ereticii nu spus, Botezul curăţeşte vasul, iar Mirungerea aşează în el au botez adevărat sau alta taină bisericească adevăDarul. La Botez am rerată, pentru care şi caprimit chipul, iar prin nonul apostolic 46 zice: Mirungere se reprimeş„Episcopul ori presbite Darul, care va face terul, dacă va admite bolucrător acest chip pretezul sau jertfa ereticizent în puterile suflelor, poruncim să se catului, pentru a ridica terisească. Căci ce părchipul la asemănare, tăşie are Hristos cu Vedupă porunca dată de liar; iar ce parte are Dumnezeu omului. Micredinciosul cu necrerungerea este împărtădinciosul.” În virtutea aşirea Duhului Sfânt, cestui canon, clericii cacăci după Botez nimic re recunosc „tainele” erenu îi mai stă în cale, ticilor sunt loviţi cu ofiind înlăturate cele dosânda caterisirii. uă cauze care ne desÎn zilele noastre, părţeau de Dumnezeu: susţinătorii ierarhilor efirea stricată şi fărădeDecembrie 2010: Patriarhul Irineu al Serbiei a participat cumenişti, ca şi credinlegile adăugate. la sărbătoarea Hanuka într-o sinagogă evreiască din Belgrad, deşi: cioşii Bisericilor oficiale După Sfântul Vasile % Canonul 71 Apostolic: „Dacă vreun creştin ar duce untelemn închid ochii în faţa rătăcel Mare, creştinii aflaţi cirilor dogmatice şi a sau ar aprinde lumânări la templul păgânilor sau la sinagoga iudeilor, în schismă pot fi primiţi lor, să se afurisească”. apostaziei la nivel înalt. în sărbătorile % Canonul 70 Apostolic: „Dacă vreun episcop sau presbiter sau în sânul Bisericii OrtoEi susţin că, pentru con- diacon, sau oricare din catalogul clericilor ar posti cu iudeii, sau ar doxe fără repetarea fordamnarea (caterisirea) prăznui sărbătorile cu ei, sau ar primi de la ei darurile de sărbătoare, mei exterioare a Tainei ierarhilor care propovă- precum azimele sau ceva de acest fel, să se caterisească, iar dacă ar fi Botezului, atunci când duiesc erezia în văzul laic, să se afurisească”. ritualul exterior al aces% Canonul 64 Apostolic: „Dacă vreun cleric sau laic ar intra în tuturor (la arătare), este sinagogă (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga, să se şi teia este săvârşit canonecesară întrunirea unui caterisească şi să se afurisească”. nic, şi numai prin pecetnou Sinod ecumenic luirea şi chemarea Dalucru care deocamdată nu s-a petrecut. Această părere rului Preasfântului Duh asupra acestora, zicându-se: este cât se poate de greşită. Pentru condamnarea acţiu„Pecetea Darului Preasfântului Duh” şi ungându-se la nilor anti-canonice sau anti-dogmatice ale acelor clerici toate încheieturile cu Sfântul şi Marele Mir în semnul care recunosc „tainele” ereticilor sau au părtăşie cu ei, Sfintei Cruci, după rânduiala acestei taine. nu este necesară întrunirea vreunui sinod ecumenic.

Dar această iconomie rămâne valabilă numai în caEste destul osânda „tribunalului” bisericesc al Sfinţilor zul Tainei Botezului. Căci spune Sfântul Vasile: „Prin Apostoli sau al Sfinţilor Părinţi care, atunci când au zis: Mirungere se dă puterea de a întrebuinţa Darurile Bote„să se caterisească” aruncă veşnic sub anatema de atunci zului”. Şi atât. Deci după plinirea Tainei Mirungerii de (vremea elaborării canonului) şi până la sfârşitul TRADIŢIA ORTODOXĂ

5

Nr. 32, Iunie 2011

în întâia sa epistolă, golită de Darul Sfântului Duh cel de viaţă făcător şi mântuitor.”

După învăţătura Bisericii, ereticii şi schismaticii sunt în afara Bisericii Ortodoxe, iar în afara graniţelor Bisericii Ortodoxe nu există nici botez desăvârşit, nici ade%%%%%%% vărată jertfă euharistică, precum nici celelalte Sfinte În cazul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din RoTaine ale Bisericii. Această învăţătură a Bisericii am primânia, Sfântul Sinod a hotărât (după cele două reguli de mit-o de la Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi de la cele mai sus - cea canonică şi cea tradiţională) nerepetarea şapte Sfinte Sinoade ecumenice şi locale. Deci după preformei exterioare a botezului săvârşit de schismatici după daniile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi, nu se rândulaia canonică a Bisericii Ortodoxe şi Soborniceşti. permite nici un fel de comuniune între cel ce mărturiseşte Şi acesta nu pentru că ar recunoaşte lucrarea Darului în credinţa ortodoxă şi cel ce învaţă împotriva credinţei orbotezul schismaticilor, ci folosindu-se de principiul icotodoxe, precum ereticii sau schismaticii. Biserica cea nomiei bisericeşti, nerepetând asupra persoanei forma adevărată a lui Hristos este una singură, pe care noi o exterioară a Tainei Botezului, dar săvârşind asupra acesnumim Biserica Ortodoxă a Sfinţilor Părinţi, întrucât în teia Taina Mirungerii. Prin aceasta se realizează asupra zilele noastre vrăjmaşul omenirii a început lupta împopersoanei în cauză, în fapt desăvârşit, plinirea Botezului triva ei, introducând învăţături greşite şi chiar erezii, în săvârşit numai sub un aspect exterior, mai înainte de mărturisirea de credinţă a Patriarhiilor Ortodoxe de alprimirea ei în Biserica adevărată. tădată. Dezbinarea Bisericii a avut ca punct de plecare Deci un credincios botezat de schismatici este lipsit schisma sau erezia, de care s-au dovedit a fi vinovaţi cei numai de Darul Preasfântului Duh, în cazul în care bocare nu au păzit curată mărturisirea de credinţă a Sfinţilor tezul este săvârşit după regula Ortodoxiei, astfel botezul Părinţi. Şi astfel, după cum o spune şi Sfântul Irineu de Lyon: „Cei care se depărtează de la Biserică (...) ei se pedepsesc pe sine înşişi. Tocmai despre ei spune Sfântul Apostol Pavel că după prima şi a doua sfătuire, îndepărtează-te de la ei”.

Pe cei care se depărtează de la adevărata mărturisire de credinţă apostolească şi a SfinBotezul canonic a devenit aproape inexistent în practica Bisericilor ortodoxe oficiale ecumeniste şi moderniste. Mai sus, vedem trei exemple de „botez” necanonic, săvârşit de preoţi ai Bisericii ţilor Părinţi, Sfântul AOrtodoxe a Greciei (de stil nou) şi de Biserica Ortodoxă a Rusiei (Patriarhia Moscovei). postol Pavel îi osândeşte, zicând: „Ci măcar noi, sau Înger din Cer de vă va fiind realizat desăvârşit abia după primirea Darul Preabinevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anasfântului Duh prin Taina Mirungerii. Din aceste motive, tema să fie. Precum am zis mai-nainte, şi acum iarăşi zic: Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România nu mai Oricine de vă va binevesti vouă, afară de ceea ce aţi luat, repetă cele trei afundări canonice ale botezului schisanatema să fie” (Galateni 1, 8-9). maticilor, săvârşite sub aspect exterior, însă adaugă Taina Mirungerii odată cu întoarcerea acestora la Biserica Ortodoxă Sobornicească, întrucât în afara graniţelor Bisericii Ortodoxe există numai forma exterioară a Tainei Botezului, după cum o spune şi Sfântul Vasile cel Mare nevoie este săvârşirea canonică şi de către slujitor dreptslăvitor al tuturor celorlalte Taine bisericeşti ce sfinţesc fiinţa omenească trupeşte şi sufleteşte, căci prin săvârşirea acestora se îndeplineşte lucrarea Darului sfinţitor.

%%%%%%%

O analiză obiectivă asupra pan-ereziei ecumeniste ce curge prin venele Bisericilor „ortodoxe” (I) Acest material are drept scop exclusiv informarea societăţii despre activitatea publică religioasă a liderilor confesionali ai patriarhiilor „ortodoxe” şi e îndreptat spre a atenţiona pe toţi creştinii dreptcredincioşi despre situaţia în care se află societăţile lor religioase – starea de rugăciune şi comuniune euharistică. Înaltele feţe din patriarhiile aşa-zis „ortodoxe” se află de mult timp în comuniune euharistică cu „biserica” romanocatolică. În ultimii ani, au loc multe dispute în jurul participării bisericilor oficiale în mişcarea ecumenistă mondială.

Sute de analişti de undă liberală şi conservatoare discută: Este oare necesar patriarhiilor Ortodoxe statutul de membru în Consiliul Mondial al Bisericilor? Cum trebuie purtat dialogul dintre acestea şi „biserica” Romei? Ce întrebări sunt acceptabile în discuţiile de la mesele rotunde interconfesionale?

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

6

Erezia ecumenistă în imagini: Patriarhul Bartolomeu la slujbe şi întâlniri ecumenice.

Aceste activităţi au implicaţii grave în toată Ortodoxia oficială, deoarece toate Bisericile cu care Patriarhia Ecumenică se află în comuniune, se fac părtaşe la aceleaşi rătăciri. Comuniunea euharistică înseamnă aceeaşi mărturisire, acelaşi crez dogmatic, ceea ce înseamnă că cei ce pomenesc la slujbe un ierarh eretic, se fac părtaşi eresului său. Iată cum boala ecumenismului ajunge să afecteze toată Ortodoxia, cu toate că există clerici şi credincioşi care se auto-declară „antiecumenişti” şi „tradiţionalişti”. Fiindcă atâta timp cât în biserica unde merg ei, se pomeneşte un ierarh care la rândul său îl pomeneşte pe patriarhul Bartolomeu, „antiecumenismul” şi „tradiţionalismul” lor sunt o tristă amăgire şi înşelare.

Cu toate acestea, astfel de subterfugii diplomatice viclene şi cugetări neîndemânatice nu valorează nici doi bani.

Liderii „Ortodoxiei mondiale” se află de mult timp în comuniune de rugăciune şi de euharistie cu Roma catolică, de aceea dialogul ortodox-catolic poate fi văzut ca un paravan, ca un tribut adus „eticii politice bisericeşti”.

Presa şi televiziunea din ţările de tradiţie ortodoxă tac ruşinos în faţa acestei stări de fapt. Pe de o parte, presa vesteşte despre „mărturisirea nebiruită a credinţei” pe care chipurile o fac ierarhilor oficiali ai patriarhiilor ortodoxe. Pe de altă parte, sursele de informare în masă internaţionale prezintă deja de multă vreme transmisiuni video şi audio în format larg a slujirilor comune dintre „ortodocşi” şi catolici. Fotografiile „Te Deum”-urilor şi liturghiilor comune nu dispar de pe paginile ziarelor europene. Presa bisericească a vremurilor actuale publică fără jenă dovezi foto care mărturisesc despre comuniunea de rugăciune şi cea liturgică a papei de la Roma, cu aşanumitul „patriarh” ecumenic Bartolomeu şi cu ceilalţi patriarhi care s-au alăturat acestora.

Pe parcursul mai multor ani, patriarhul Bartolomeu joacă rolul unei verigi importante în lanţul comuniunii euharistice dintre patriarhiile ortodoxe şi Vatican. Fără îndoială, acţiunile patriarhilor ecumenişti care s-au alăturat politicii bisericeşti susţinută de patriarhul Bartolomeu şi înaintaşii lui, cad sub acele aspre osândiri ale Sfinţilor Părinţi.

E de înţeles de ce Biserica noastră şi eclesiologia ei stau ca un ghimpe în coasta ecumeniştilor. Mărturisirea de credinţă şi antiecumenismul său declarat sunt de natură să deranjeze cercurile înalte ale politicii Bisericilor oficiale ecumeniste. Din când în când, în presă sau pe internet apar articole otrăvite, pline de minciuni, la adresa noastră. Cel mai des nu ni se reproşează ţinerea calendarului iulian, cât mai ales faptul că nu avem comuniune (împreună-slujire şi împărtăşire) cu „patriarhiile canonice” (recunoscute de Patriarhia Ecumenică), aşa cum au şi celelalte Biserici care ţin calendarul iulian (Patriarhia Moscovei, a Serbiei, Sfântul Munte şi Ierusalimul), ce au comuniune una cu alta, toate având la rândul lor comuniune cu Patriarhia Ecumenică.

7

Cu cine să avem comuniune? Cu patriarhiile unor Biserici ce declară că papistaşii sunt fraţii ortodocşilor?

După cum învaţă toţi Sfinţii Părinţi, membrii credincioşi ai unei biserici (sau patriarhii) se fac părtaşi ereziei celor cu care ierarhia Bisericii respective (sau a patriarhiei) se află în comuniune. Erezia ecumenismului a infectat nu doar o biserică ortodoxă locală, ci pe toate. Fiecare patriarhie a contribuit în felul său la pervertirea credinţei ortodoxe: Constantinopolul prin ridicarea anatemelor date de Sfinţii Părinţi împotriva bisericii papiste, Alexandria prin recunoaşterea monofiziţilor drept ortodocşi, Antiohia prin împărtăşirea din acelaşi potir cu monofiziţii şi toate bisericile ecumeniste luate împreună – prin participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor şi renunţarea la învăţătura patristică a Bisericii. Toate bisericile ecumeniste sunt în deplină comuniune şi împărtăşesc aceeaşi convingere ecumenică: convingerile uneia sunt convingerile celorlalte, fiecare patriarh susţinând şi încurajând acţiunile ecumeniste ale celorlalţi.

pPpPpPpPpP

Nu vă amestecaţi cu faptele cele fără de roadă ale întunericului Este destul să prezentăm o scurtă cronologie a evenimentelor ce demonstrează maniera în care Biserica de stil nou a aderat din plin la erezia ecumenismului, iar acest lucru primejduieşte viaţa duhovnicească şi mântuirea creştinilor ortodocşi din România. Mai jos, am enumerat, pe scurt, câteva abateri ale Bisericii Ortodoxe Române (de stil nou) de la dreptarul credinţei ortodoxe: pP În anul 1924, au introdus în uzul Bisericii, în mod forţat şi anticanonic, calendarul gregorian, căzând sub anatemele date de patriarhii din Patriarhiile Ortodoxe ale Răsăritului. În anul 1583, sub oblăduirea patriarhilor Ieremia al II-lea al Constantinopolului, Silvestru al Alexandriei şi Sofronie al Ierusalimului, se ţine un sobor ecumenic local, la care se va osândi calendarul introdus de papa Grigorie al XIII-lea cu un an mai înainte (1582).

Tot astfel s-a procedat ulterior, în alte două rânduri.

După episcopul Policarp al Diavliei, se ştie că şi în 1593, la Constantinopol, s-a adunat un sinod al Bisericilor Ortodoxe, la care au luat parte cei patru patriarhi,

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

trimisul Bisericii Rusiei, şi mulţi alţi ierarhi ortodocşi şi au poruncit: „Cel ce nu urmează, ci voieşte a răsturna şi a nimici obiceiurile Bisericii hotărâte de cele şapte Soboare ecumenice, în ceea ce priveşte ţinerea Sfintelor Paşti şi a minologhionului, adică calendarul cel vechi pentru sărbătorile cu dată fixă, şi voieşte a urma noua pascalie şi minologhionul (noul calendar) astronomilor papei, unul ca acesta să fie anatema, în afara Bisericii lui Hristos şi a adunării credincioşilor”.

pP În 1926 şi 1929, Sinodul Bisericii Ortodoxe de stil nou din România a hotărât prăznuirea Învierii Domnului la o dată anticanonică, ce a sfidat hotărârile Sinodului I de la Niceea, aducând atingere gravă dogmei Învierii lui Hristos, lucru pentru care nici în prezent nu a făcut pocăinţă publică.

pP În 1935, Sinodul Bisericii Ortodoxe de stil nou din România a făcut primul pas pe calea recunoaşterii hirotoniilor anglicane. Acordul preliminar, încheiat la Bucureşti, a fost definitivat în iunie 1966 la Lambeth, când patriarhul Justinian şi arhiepiscopul anglican de Canterbury semnează „Comunicatul comun”. pP După 1961, Biserica Ortodoxă de stil nou din România devine parte integrantă a Consiliului Mondial al „Bisericilor” (C.M.B.), propovăduind în mod oficial ecumenismul. De atunci şi până astăzi, această erezie va fi intens promovată în Seminariile Teologice şi în Facultăţile de teologie. pP În 1965, Biserica Ortodoxă Română şi-a exprimat acordul cu privire la acţiunea „patriarhului” ecumenic Atenagoras şi a papei Paul al VI-lea, când în mod simultan, „au ridicat anatema de la 1054”. Anatema fusese dată asupra ereziilor papale pentru a-i ocroti pe ortodocşi de învăţăturile ce nu duc la mântuire, ci la pieire. Prin „ridicarea” anatemei, Atenagoras proclamă că papa şi cei ce îl urmează au fost afurisiţi (excomunicaţi) pe nedrept, că Biserica a greşit atunci când a susţinut că învăţăturile papale sunt mincinoase şi că „papalitatea latină este parte a Ortodoxiei.”

Sfântul Paisie Velicikovski spunea cu două sute de ani în urmă: „Nici episcopii, nici patriarhii nu pot ridica vreo anatemă dată asupra vrăjmaşilor Bisericii, potrivit Sfintelor Sinoade. Oricine s-ar folosi de această putere se face pe sine vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al Sfintei Biserici”. De asemenea, Sfântul Marcu al Efesului spunea: „Sfintele canoane zic că cel ce se abate şi cu puţin de la Ortodoxie este eretic şi supus canonisirii”. pP Au aplaudat şi au închinat consideraţie actului

ruşinos din 26 octombrie 1967, al „patriarhului” ecumenic Atenagoras care la această dată a mers la Roma şi s-a aşezat pe un scaun arhieresc la aceeaşi înălţime cu papa, ca semn de recunoaştere a egalităţii, şi s-au rugat împreună. pP A recunoscut validitatea „tainelor” romanocatolicilor şi greco-catolicilor, semnând acorduri în acest sens: cu uniaţii în 1947, când aceştia au fost primiţi anticanonic în B.O.R. (cu papistaşii s-au semnat acorduri la Balamand la începutul anilor ′90, apoi în 1999 odată cu vizita papei Ioan Paul al II-lea în România). După 16 decembrie 1969, Sinodul Bisericii Ortodoxe de stil nou din România a fost alături de Patriarhia Moscovei care la această dată, împotriva sfintelor canoane a decis ca, „în cazurile în care catolicii cer Bisericii Ortodoxe să fie împărtăşiţi cu Sfintele Taine, acest lucru nu le va fi interzis.” pP Într-un interviu acordat televiziunii de către patriarhul Teoctist, acesta spunea că Biserica Ortodoxă şi cea romano-catolică sunt „Biserici-surori”. Pe lângă altele, acesta a mai spus: „În 1984, am participat în cadrul Conferinţei Europene la Riva del Garda, în nordul Italiei, la o şedinţă foarte importantă a conferinţei Bisericilor Europene împreună cu conferinţele Romano-catolice europene. Deci autoritatea creştină întreagă. Şi s-a discutat acolo şi s-a definitivat o dorinţă şi o discuţie care este de mult timp: problema lui FILIOQUE - a unui cuvânt care era atât de controversat şi chiar piedică la rugăciune şi la întâlnire. Ei, acolo, ca prin minune, toţi am fost de acord, în urma unor comisii de teologi care au aprofundat, că acest cuvânt şi aşa şi aşa conţine acelaşi adevăr. Şi am căzut de acord că atunci când suntem la noi, în teritoriul oriental-ortodox zicem Crezul fără adaosul filioque şi atunci când suntem în teritoriul unei Biserici romano-catolice zicem Crezul cu adaosul filioque.” pP La iniţiativa papei Ioan Paul al II-lea, pe 27 octombrie 1986, la Assisi, în Italia, a avut loc „Întâlnirea religiilor pentru pacea lumii.” Au luat parte 150 de reprezentanţi a 12 religii. Au fost prezenţi budişti, musulmani, băştinaşi din Africa şi din America, zoroastrieni, sikh-iţi, evrei, alături de nestorieni, neocalcedonieni, copţi, armeni, malabiţi, romano-catolici, anglicani, luterani etc.

Din păcate, la această întrunire inter-religioasă şi-au găsit loc şi „ortodocşii”, care au avut un rol hotărâtor în înfăptuirea acesteia. Au participat delegaţi din partea „Bisericilor ortodoxe” ale Finlandei, Cehoslovaciei, Patriarhiei Române, Bulgare, Patriarhiei Georgiei, a Mos-

Lanţul ecumenist Ratzinger - Bartolomeu - Alexei II - Kiril

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

8

covei şi a Antiohiei. S-au făcut rugăciuni în comun cu aceşti eretici, enumeraţi mai sus. Păgânii au fost invitaţi în lăcaşurile de cult ale catolicilor, ca să-şi săvârşească ritualurile. De exemplu, budiştii s-au rugat în Catedrala Sfântului Petru, punând pe altarul papist o mică statuie a lui Buddha; hinduşii şi-au chemat pe rând toţi zeii etc. În timpul rugăciunilor comune, americanii nativi (amerindienii) au fumat pipa păcii, iar papa şi-a subliniat rolul de conducător al mişcării sincretiste mondiale înspre pan-religia noii ere. Ortodocşii au fost puşi pe aceeaşi treaptă cu toate ereziile prezente la acea adunare

babilonică şi chiar şi cu religiile păgâne. Din păcate, aceasta nu a fost ultima cădere a „ortodocşilor” care s-au rugat cu ereticii. În fiecare an, romano-catolicii au organizat întâlniri inter-religioase (chiar şi cu păgânii) în diferite oraşe europene, întâlniri la care au participat şi ortodocşii (inclusiv reprezentanţi ai Patriarhiei Române): la Roma, în 1987 şi 1988, la Varşovia, în 1989, la Bari în 1990, la Malta în 1991, la Bruxelles în 1992, la Milano în 1993, la Assisi în 1994 etc. (Va urma)

pPpPpPpPpP

Ecumenismul, calea spre pierzare (XII)

Erezia Sophianică şi încercările de a-L feminiza pe Dumnezeu „Sophia”, este un cuvânt ce se traduce din limba greacă prin expresia „Înţelepciunea dumnezeiască”. Aşa cum este folosit în Sfânta Scriptură, acest termen defineşte o trăsătură generală a dumnezeirii, a Înţelepciunii Sale atotţiitoare, ca şi mintea Sa cea înaltă. Termenii ce descriu Înţelepciunea, folosiţi cu precădere în Vechiul Testament, şi mai ales în pasajele ce fac apropierea cu Scriptura cea Nouă şi cu Arătarea lui Hristos, au fost în unanimitate tâlcuite de Sfinţii Părinţi ca fiind însuşiri ale Celui de-al Doilea Ipostas al Sfintei Treimi - Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. În acest chip Biserica înţelege cuvintele despre Înţelepciune, cuprinse în Cartea Pildelor lui Solomon (9, 1-9).

Hotărârile Soboarelor I, III şi VI ecumenice dau mărturie despre faptul că întreaga Ortodoxie foloseşte termenul de Înţelepciune dumnezeiească atunci când face referire la Cel de-al Doilea Ipostas. Astfel, Întâiul Sobor vorbeşte despre „Înţelepciunea cea necuprinsă, Care pe toate câte s-au făcut, le-a făcut” – Înţelepciune nezidită de mână şi fără de început, adică Hristos, Care este Puterea şi Înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 24). În mărturisirea de credinţă elaborată la cel de-al Şaptelea Sobor Ecumenic citim: „Domnul nostru, Iisus Hristos, Adevăratul Dumnezeu al nostru, Înţelepciunea pururea-fiitoare aTatălui, Care S-a întrupat şi, prin pogorârea Sa cea negrăită, ne-a izbăvit din cursele idolatriei, îmbrăcându-Se în firea noastră şi iarăşi înnobilând-o cu

împreună-lucrarea Duhului...”

Din cele mai vechi timpuri şi până spre zilele noastre, multe ţări ortodoxe au închinat biserici Domnului nostru, Iisus Hristos, ca Înţelepciune a lui Dumnezeu. Acest lucru confirmă, de asemenea, că expresia de „Înţelepciune a lui Dumnezeu” se referă la al Doilea Ipostas al Sfintei Treimi. Protoiereul Mihail Pomazansky consemnează faptul că bisericile creştinilor din primele veacuri erau nu de puţine ori numite prin cuvinte cu semnificaţie creştină. Astfel, în Calcedonia exista o biserică a Sfintei Irini – nu a Muceniţei Irina, ci a Iriniei, pacea Domnului, după cum se explică în Minei şi Vieţile Sfinţilor din 27 ianuarie. În Biserica Învierii – şi nu cea a Sfintei Anastasia din Constantinopol (trad. gr. Anastasis înseamnă Înviere), Sfântul Grigorie Teologul a scris operele sale trinitare. La fel avem şi exemplul bisericii Paraskevi (Sfintei Vineri), ridicată nu în cinstea Muceniţei Parascheva Romana, ci a zilei de Vineri, ziua în care Mântuitorul nostru S-a pogorât până la Iad (după cum este şi deseori zugrăvit în icoanele vechi). „Tocmai de aceea” – spune protoiereul M. Pomazansky, „afirmaţiile sofiologiştilor, care susţin o tradiţie răsăriteană a păstrării conceptului sophianic în Biserică, tocmai prin construirea acestor biserici ale presupusei „Sfinte Înţelepciuni”, ca şi în tradiţia iconografică, devin cu totul forţate, aproape penibile”. Învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii despre Iisus

Tipuri de „icoane” necanonice, înfăţişând aşa-zisa „Sophia - Înţelepciunea Dumnezeiască”, foarte larg răspândite, din păcate, în bisericile din Rusia TRADIŢIA ORTODOXĂ

9

Nr. 32, Iunie 2011

Hristos ca Înţelepciune a lui Dumnezeu, precum şi nu- îşi găseşte o justificare în slăbiciunile şi patimile omemirea Sa de al Doilea Ipostas Dumnezeiesc al Sfintei neşti ce pot fi iertate, ci este un păcat de natură spirituală, Treimi a fost dintotdeauna considerat drept „un adevăr care ne lipseşte de Darul Duhului Sfânt”. După spusa arclar şi de netăgăduit al întregii Biserici Universale”. hiepiscopului Serafim, doctrina eretică a Sophiei „poate Totuşi, falsa înţelepciune a acestei lumi a ales mai pune în primejdie chiar existenţa Bisericii Ortodoxe aici, degrabă să considere că numele „Înţelepciunii” pomenite pe pământ, în cazul în care ea nu este în mod hotărâtor în Vechiul Testament reprezintă mai degrabă o persoană respinsă şi condamnată de către autorităţile bisericeşti supreme. cu însuşiri aparte, spirituale.

Mai târziu în Rusia, ideile sophianice ale preotului Scrierile lui Vladimir Soloviev (1853-1900) au contribuit, în multe privinţe, la răspândirea mitului sophianic Pavel Florensky şi ale protoiereului Serghei Bulgakov sde-a lungul şi de-a latul Rusiei. Acest filosof genial a au răspândit din ce în ce mai mult. Pentru majoritatea exercitat o influenţă covârşitoare asupra sistemului de opiniei publice, chestiunea Sophiei rămâne în continuare gândire teologică şi în domeniul filosofiei religioase, iar învăluită în mister. Din acest motiv, este foarte important impactul său rămâne uriaş până în zilele noastre. No- de ştiut cum anume această erezie a fost condamnată de ţiunea de „Înţelepciune” ocupă un loc central în scrierile două ori, prin hotărâri sinodale, aşa cum o atestă lui Soloviev, unde a trecut prin multe metamorfoze. El l-a următoarele două documente: asociat cu Hristos, prin inventarea termenului de „suflet pP Un decret al Patriarhiei Moscovei din 24 al lumii” sau de „lume-suflet”; cu „un ideal al eternei August, 1935, Nr. 93. În acest document, se afirmă umanităţi universale”; cu următoarele: „Prin hotărâMaica Domnului şi cu rea din data de 24 august, „îngerul păzitor al lumii”.

1935, cu nr. 93, s-au Teoria sophianică a lui hotărât: Soloviev a căpătat, de ap Învăţătura propovăduită semenea, şi un aspect de profesorul şi protoiereul complet diferit şi foarte S.N. Bulgakov – care, prin discutabil din punct de interpretarea sa neobişnuită vedere spiritual – acela al şi arbitrară de manieră „Eternei Feminităţi”, care Sophianică, adeseori mutia crescut pe fundamentul lează dogmele credinţei romantismului, a cabbalei ortodoxe, ducându-le până rabinice şi al unei furtula asemănarea cu alte învănoase fantezii gnostice. ţături mincinoase ce au fost Alte icoane necanonice, inspirate din erezia Această vădită înşedeja anatemizate de hotălare este prezentă şi în Sophianismului: icoana „Sfintei Tăceri” şi icoană a râri soborniceşti ale Biseri„Sophiei”, având lateral inscripţia „veniţi de învăţăturile altor doi faicii, laolaltă cu posibilele mâncaţi pâinea şi beţi vinul moşi filosofi teologi ai deducţii potrivit cărora ape care vi le-am amestecat”. secolului XX – protoiereii ceastă inovaţie s-ar putea Pavel Florenski şi Serghei Bulgakov, care astăzi au mulţi vădi chiar primejdioasă vieţii duhovniceşti – această înadepţi în Rusia şi în multe alte ţări. Aceşti următori văţătură trebuie declarată ca fiind străină de Biserica Ordirecţi ai lui Soloviev şi-au însuşit nu doar ambiguitatea todoxă a lui Hristos, şi de către toţi fiii şi slujitorii Ei gnostic-panteistă a dascălului lor, ci şi întreaga sa „tulbu- credincioşi, care trebuie preveniţi pentru a nu accepta arare a înşelării erotice” (după spusa protoiereului Gheor- ceastă inovaţie. ghe Florovsky). În reflecţiile lor cu privire la „Eternul Fe- p Preacucernicii păstori de suflete, clericii şi laicii care minin” şi la Sophia, Florensky şi Bulgakov l-au întrecut au îmbrăţişat din necunoştinţă această învăţătură a lui cu mult pe Soloviev, plăsmuind o imagine a sa cu mult Bulgakov, răspândind-o prin scrierile lor ori prin cuvânmai blasfemiatoare. Dacă – după opinia lui G. Florovsky tul propovăduit, sunt chemaţi să corecteze aceste greşeli – dascălul lor a încercat să creeze o „sinteză bisericească pe care le-au făcut, rămânând apoi credincioşi adevăpe seama unei experienţe nebisericeşti”, situaţia acestor ratei mărturisiri ortodoxe nevătămate de eresuri. doi ereziarhi era cu mult mai gravă, deoarece ei erau inpP O decizie a Sinodului Arhieresc al Bisericii vestiţi cu un grad clerical.

Ortodoxe din Afara Graniţelor din data de 17/30 ocArhiepiscopul Serafim Sobolev vorbeşte despre doc- tombrie 1930, cu privire la noua învăţătură propatrina sophianică a lui Bulgakov şi Florensky ca fiind „o gată de protoiereul Serghei Bulgakov despre Sophia, învăţătură cu adevărat eretică, ce aduce o perspectivă Înţelepciunea lui Dumnezeu. Primele trei capete ale gnostică şi păgână asupra lumii”, ducând la „haos dog- acestei rezoluţii propun: matic”. Cât priveşte teologia lui Bulgakov, arhiepiscopul p Declararea învăţăturii lui Bulgakov despre Sophia Serafim scrie că ea „nu reprezintă numai o dezvoltare drept eretică; anormală a unui sistem de gândire teologică, ci mai ales p Aducerea la cunoştinţa Mitropolitului Evloghie a cel mai grav păcat. Potrivit Sfinţilor Părinţi, cel mai mare hotărârilor acestei decizii sinodale, precum şi cererea de păcat este cel împotriva Ortodoxiei, pentru faptul că el nu a-l mustra în sobor pe protoiereul S. Bulgakov, cu scopul TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

10

de a-l face să renunţe la eresurile sale în public, precum şi întocmirea unei dări de seamă cu privire la această certare canonică, ce va fi înmânată Sinodului Bisericii din Afara Graniţelor; p În cazul în care protoiereul Bulgakov nu se pocăieşte, prezenta Decizie Sinodală care condamnă erezia Sophianică va fi adusă la cunoştinţa tuturor Bisericilor autocefale”.

Hotărârea Sinodului Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, ce a osândit învăţătura mincinoasă a protoiereului S. Bulgakov a fost întemeiată pe cea mai serioasă analiză teologică, făcută de Arhiepiscopii Ioan Maximovici şi Serafim Sobolev. Tocmai din acest motiv, recursul făcut de către sophianişti, în care aceştia afirmau chipurile că cei ce au declarat sophianismul drept erezie nici măcar nu ar fi citit operele sale, nu este altceva decât o minciună fără temei.

pPpPpPpPpP

Patriarhia Moscovei a popularizat mult timp falsele învăţături ale preotului Pavel Florensky şi ale protoiereului Serghei Bulgakov. Mulţi ierarhi ai Patriarhiei Moscovei au propovăduit prin viu grai sau în scris despre ele; printre ei, s-au numărat [fostul, n.ed.] Patriarh Alexei II (în discursul susţinut la cea de-a Opta Adunare a KEC, JPM Nr. 1/1980); Mitropolitul Vladimir de Rostov şi al Novocerkask, fostul rector al Academiei Teologice din Moscova/MTA/ (Lucrare de Diplomă – a se vedea Lucrările Teologice, colecţia 21; discursul ţinut la MTA, la 22 februarie, 1982, JMP Nr. 4, 1982); Mitropolitul Filaret de Minsk şi Grodno, Exarh patriarhal a toată Bielorusia, fost rector al MTA; Mitropolitul Pitirim de Volokolamsk, secretar al Comitetului Redacţional al Patriarhiei Moscovei.

Născătorii acestei erezii - Florensky şi Bulgakov - au introdus un al patrulea ipostas, feminin, în Sfânta Treime, prin intermediul acestei învăţături mincinoase despre Sophia, care îşi are originea în filosofia păgână a lui Platon, în preceptele Cabbalei, ca şi în gnosticismul condamnat de Biserică. Ne mai despart doar câţiva paşi de o „teologie a femeilor” şi de realizarea unui vis al feministelor ecumeniste, de a-L feminiza pe Dumnezeu. Se aud deja voci vorbind despre un... „Dumnezeu–Mamă”, care în creştinism ar sta alături de Dumnezeu-Tatăl.

Astfel, la Adunarea C.M.B din Vancouver din anul 1983, unde „preoţia” femeilor a fost „legalizată”, mulţi participanţi au declarat că membrele mişcării ecumeniste trebuie să susţină înlocuirea noţiunii de Dumnezeu-Tatăl cu aceea de „mamă-dumnezeu”. În 1993, ecumenistele au proclamat-o pe Sophia drept zeiţă a lor şi au început să o divinizeze.

Noile traduceri moderniste ale Sfintei Scripturi au suferit modificări de neînchipuit pentru un om cu frică de Dumnezeu. În cartea Facerii, unde se spune despre zidirea omului, cuvântul „om” este înlocuit de cuvântul „omenire”, iar alături de patriarhii din Legea Veche, pomeniţi ca protopărinţi ai neamului omenesc, sunt adăugate şi nume feminine: „Avraam, al nostru părinte/şi Sarra şi Agar, maicile noastre.”

Pentru a-şi alcătui propria sa Biblie, Consiliul Mondial al Bisericilor a delegat un comitet condus de un luteran, Victor Roland Gold şi format din trei bărbaţi şi şase (!) femei, dintre care una era călugăriţă catolică. În toiul lucrărilor, un membru al comitetului a demisionat, motivând că „această sarcină depăşeşte limitele pe care propria sa conştiinţă i le permite”...

pPpPpPpPpP Piatra de încercare (II)

Câteva cuvinte scrise cu dragoste şi jale, despre erezia din zilele noastre şi despre adevărata Ortodoxie Nou-calendarismul înseamnă ecumenism Nou-calendariştii afirmă că au „corectat” calendarul „din raţiuni astronomice”, susţinând că „e jenant să urmezi un calendar învechit şi imprecis”. Aşa o fi, numai că Biserica nu este preocupată de precizia astronomică, ci de unitatea şi ordinea liturgică şi a sărbătorilor Bisericilor locale.

Să presupunem totuşi că această intervenţie asupra calendarului s-a efectuat pe baze ştiinţifice. Atunci, de ce nu s-au utilizat datele astronomice reactualizate conform secolului 20? De ce s-a adoptat un calendar la fel de imprecis, din secolul 16, cel al Papei Grigorie? De ce nu s-a apelat la acel calendar minuţios întocmit de Peter Dragich, care fusese propus la aşanumitul congres pan-ortodox de la Constantinopol, din 1923?

Răspunsul e simplu: pentru că adevăratul motiv al schimbării calendarului nu-l constituie acurateţea ştiinţifică, de altfel cu totul inutilă din punct de vedere bisericesc. Scopul real era uniformizarea sărbătorilor bisericilor, care se putea realiza numai prin adoptarea de către ortodocşi a calendarului gregorian, cel folosit de papistaşi şi de protestanţi; acesta fiind începutul primei etape a planului ecumenist: unirea tuturor Bisericilor.

Aşadar, nu din încăpăţânare şi iubire exagerată pentru treisprezece zile pierdute au întrerupt creştinii ortodocşi coTRADIŢIA ORTODOXĂ

11

Nr. 32, Iunie 2011

muniunea ecleziastică cu bisericile inovatoare, ci pentru a rămâne ortodocşi. Căci noul calendar înseamnă ecumenism, înseamnă respingerea Adevărului, a Uneia Sfinte Biserici, a prezenţei neîntrerupte a Duhului Sfânt în Biserică. Nou-calendariştii au decretat că rânduiala sărbătorilor stabilită de Sfinţii Părinţi este greşită, au răsturnat raportul între ciclul pascal şi sărbătorile cu dată fixă, au desfiinţat posturi, au schimbat sărbători de la date fixe la date mobile (de exemplu, sărbătoarea Sfântului Gheorghe).

Potrivit calendarului bisericesc tradiţional, data cea mai timpurie a sărbătorii Sfântului Gheorghe este Sfânta şi Marea Sâmbătă a Sfintelor Paşti. În această situaţie, această sărbătoare este mutată în ziua de luni. După calendarul nou, sărbătoarea Sfântului Gheorghe cade adeseori în perioada Postului Mare. Deoarece multe din cântările acestei sărbători conţin referiri la Învierea Domnului, Bisericile de stil nou se văd nevoite să mute sărbătoarea într-un interval de timp ce se întinde până la două săptămâni. Într-un cuvânt, inovatorii au distrus armonia şi unitatea în sărbători a Bisericii Constantinopolului cu celelalte Biserici Ortodoxe, care n-au schimabat calendarul.

Au făcut toate acestea numai pentru a serba împreună cu confesiunile eretice din Occident. Au preferat să sărbătorească, în timp ce fraţii lor continuau să postească. Nici că le-a păsat de hotărârile sinoadelor din 1583, 1587 şi 1593, care dădeau anatemei pe toţi cei ce acceptau inovaţiile gregoriene. Au acţionat ca şi cum nu ar fi ştiut de existenţa acestor sinoade sau, mai curând, le-au ignorat cu neruşinare. De aceea, ne străduim să rămânem ortodocşi, în pofida ereziei moderne a ecumenismului, care e pe cale să distrugă complet Biserica Ortodoxă.

Să nu credeţi acelora care încearcă să vă înşele, întrebându-vă: „Ce importanţă are pentru tine dacă patriarhul este eretic şi dacă este pomenit de ierarhi la slujbă?

Nu patriarhul este stăpânul nostru, ci Hristos; suntem ortodocşi, ne cunoaştem bine inima şi credinţa; lasă-l pe patriarh în erezia lui; lasă-i pe ierarhi să pomenească pe cine poftesc. Vor trebui să dea socoteală pentru sufletele lor, iar noi pentru ale noastre. Noi suntem oile, nu e treaTRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

ba noastră să ne pronunţăm, ci a păstorilor”.

dDdDdDdDdD

Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, ne-a învăţat că nimeni nu poate ajunge la Tatăl decât prin Fiul Acestuia.

Tot astfel, nimeni nu poate ajunge la Fiul decât prin Biserică. Creştinul nu există ca individ, ci ca parte a Trupului lui Hristos, Biserica. Iar Biserica este numai acolo unde se mărturiseşte Adevărul. Acolo unde se mărturiseşte minciuna nu există nici Biserică, nici Hristos. Să nu vă închipuiţi că numai păstorii care pledează pentru ecumenism sunt în greşeală. În Biserică ne mărturisim credinţa prin intermediul numelui episcopului pe care-l pomenim. Ortodocşii îi pomenesc pe arhiereii ortodocşi; arienii pe cei arieni; monofiziţii, iconoclaştii, uniaţii, ecumeniştii, fiecare pe cei ai lor. Chiar dacă toate cele dintr-o biserică par ortodoxe, fiţi atenţi la numele arhiereului pomenit de preot; veţi afla astfel ce credinţă ţineţi în realitate. Într-o biserică uniată, toate par să respecte tradiţia ortodoxă: barba preotului e mare şi bogată, cântările şi icoanele mai riguroase decât în unele biserici ortodoxe. Se poate întâmpla ca şi Crezul să fie rostit fără adăugirea „Filioque”. Numai că preotul pomeneşte pe un episcop catolic, care la rândul său pomeneşte pe Papă; şi atunci, în zadar sunt toate aceste aparenţe ortodoxe.

O să spuneţi că n-are importanţă pe cine pomeneşte preotul, din moment ce aveţi convingeri ortodoxe. Atunci de ce nu vă duceţi să primiţi împărtăşanie într-o biserică uniată?

Preferaţi să rămâneţi într-o biserică ortodoxă care a adoptat noul calendar? Toate par a fi aici conform tradiţiei. Preotul poartă părul lung şi barbă şi încă, poate, n-aveţi parte de predici ecumeniste. Dar pe cine pomeneşte acest preot? Iar cel pomenit, pe ce patriarhi şi sinoade pomeneşte la rândul său? Pe Bartolomeu, patriarhul de Constantinopol? Iar Bartolomeu pe cine oare îl are înscris în diptice şi-l pomeneşte la fiecare liturghie? Nu cumva pe „fratele său mai mare”, cum îi place să-l numească pe papa Benedict?

dDdDdDdDdD

Tragedia zilelor noastre este că mulţi din creştinii ortodocşi sunt deja uniţi cu Roma, fără ca să aibă cunoştinţă de aceasta. Suntem oi, dar suntem înzestraţi cu raţiune, cu dreptul la opinie. Cât despre păstori, Păstorul Cel Bun ne-a avertizat că mulţi din ei sunt furi şi tâlhari, care nu vor intra pe uşă. Oile merg după păstor, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor.

Ecumenismul este vocea străinilor. Oricât de mult se prefac a fi ortodocşi, păstorii ecumenişti se dovedesc a fi în realitate lupi răpitori în haine de oi, care nu vor cruţa turma. Oile Domnului şi-au dat seama cu cine au de-a face şi s-au depărtat de păstorii mincinoşi, supunându-se poruncilor lui Hristos, ale Apostolilor, ale Sfin-

12

ţilor Părinţi. Tabăra păstorilor-lupi îi numeşte cu dispreţ pe aceştia „vechi-calendarişti”, tot aşa cum odinioară creştinii erau numiţi nazarineni, ignoranţi, necunoscători ai legilor sfinte, uitând că „cele nebune ale lumii a ales Dumnezeu, ca pre cei înţelepţi să-i ruşineze; şi cele slabe ale lumii a ales Dumnezeu, ca să ruşineze pre cele tari.” (I Cor 1, 27).

Adevăraţii ortodocşi sunt turma cea mică, întotdeauna dispreţuiţi şi persecutaţi, de aceea zice Domnul: „Nu te teme, turmă mică; că bine a voit Tatăl vostru să vă dea vouă Împărăţia” (Luca 12, 32). Cum erau oare priviţi primii creştini de către majoritatea evreilor lipsiţi de credinţă, de către păgânii care se lăudau cu înţelepciunea lor lumească? Examinaţi-vă cu sinceritate şi conştiinţa vă va răspunde: erau la fel ca vechi-calendariştii din zilele noastre.

Dorim să devenim membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor?

publicaţie ecumenistă. În cuprinsul său apar numeroase fotografii care înfăţişează ierarhi ai Bisericii oficiale slujind fără nici o jenă alături de clerici uniaţi. Chiar dacă nu s-ar întâmpla acestea, chiar dacă Biserica oficială nu ar face parte din mişcarea ecumenică, chiar dacă toţi ierarhii săi ar fi ortodocşi din convingere, e suficient faptul că păstrează comuniunea cu patriarhul ecumenic Bartolomeu, ca să-i considerăm, în temeiul aşezămintelor Sfinţilor Părinţi, ca fiind duşmani ai credinţei ortodoxe.

Sfântul Ioan Gură de Aur afirma cu glas tare că nu numai ereticii, dar şi cei în comuniune cu aceştia sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Ereticii sunt cu totul în afara credinţei; cât despre cei dreptcredincioşi, aceia dintre ei care intră în comuniune cu erezia, ajung să cadă şi ei din credinţă. În consecinţă, cei care doresc să rămână ortodocşi trebuie să rupă orice comuniune cu falşii păs-

Slujbe greco-catolice Se poate observa asemănarea veşmintelor clericale, dar şi a interiorului bisericilor, cu cele ortodoxe (foto 2 şi 3). Dar, cu toate acestea, uniaţii (greco-catolicii uniţi cu Roma) sunt eretici. Acest lucru nu l-a împiedicat pe episcopul Sofronie al Oradiei (B.O.R.) să „sfinţească” apele Crişului Repede, împreună cu episcopul greco-catolic Virgil Bercea, cu ocazia „bobotezei” de stil nou, în anul 2008.

Lucrurile sunt clare. Devenind membru al Consiliului Mondial al Bisericilor, Bisericile Ortodoxe s-au alăturat forţelor ecumeniste mondiale. O delegaţie oficială de ierarhi a fost în vizită în Sicilia, slujind acolo în repetate rânduri împreună cu catolicii, spre deliciul celor prezenţi. În presa religioasă a nou-calendariştilor se pot găsi numeroase referinţe în legătură cu participarea Bisericilor Ortodoxe la activităţile ecumeniste din ultimii ani. „Ecclesia”, periodicul oficial al Bisericii Greciei este o

tori, asumându-şi astfel reproşurile adresate vechi-calendariştilor. Nu-i deloc uşor să faci aceasta: pe lângă dispreţul şi batjocura necredincioşilor şi a sectarilor, ai de înfruntat şi împotrivirile confraţilor întru Hristos, adică a nou-calendariştilor. Însă... cu noi este Dumnezeu!

Traducere după „The Touchstone”, de Alexander Kalomiros

dDdDdDdDdD Tristeţea unei generaţii

Societatea în care trăim astăzi este una a supra-consumului (un avânt necontrolat al cererii şi al ofertei de produse - deşi criza a adus cu sine o uşoară încetinire), a tehnologiei de ultimă oră, a progresului ştiinţific şi a înlesnirilor în viaţa de zi cu zi. Plăcerile lumeşti ne acaparează din ce în ce mai mult, ajungând să ne stăpânească existenţa şi să ne transforme în robi. Alergăm clipă de clipă după himerele pe care ni le oferă industria de divertisment şi publicitate. În ansamblul ei, omenirea se află într-un proces de dezvoltare; ştiinţa descoperă zilnic lucruri noi, iar purtătorii de cuvânt ai „noii ere” declară sus şi tare că ne aflăm în plină eră a fericirii şi a cuceririlor pe toate planurile. Reclamele sunt regizate cu grijă, pentru a împrăştia în jur bună dispoziţie şi a încuraja supraconsumul. Filmele îşi aleg cu grijă subiectele şi personajele, pentru ca cei ce le vizionează să fie desprinşi de realitate şi transportaţi într-o lume virtuală, din care cu greu mai evadează – dacă mai evadează. Actorii sunt plătiţi să ne zâmbească şi să ne convingă să cumpărăm tot mai mult, din ce în ce mai mult.

Fiecare dorinţă a omului de rând se poate îndeplini astăzi – cu bani, desigur. Dacă toate aceste acţiuni ne-ar TRADIŢIA ORTODOXĂ

13

Nr. 32, Iunie 2011

apropia de Dumnezeu, toate ar fi bune şi frumoase, iar raiul s-ar instaura pe pământ. Dar nu este deloc aşa. Scopul celor ce conduc lumea din umbră şi îi dictează direcţiile de mers este să ne despartă de Hristos, să ne facă să Îi negăm existenţa.

Acum câteva decenii, pentru a descrie o situaţie cu neputinţă de realizat, era folosită expresia „a cere Luna de pe cer”. Astăzi, aflăm că întregi suprafeţe ale Lunii au început să fie scoase la licitaţie aici, pe Pământ şi, culmea, există destui doritori de proprietăţi selenare. Imposibilul devine posibil, iar omul, în loc să se smerească şi să se oprească din această goană către moarte, se preface pe zi ce trece într-o fiinţă arogantă, nerecunoscătoare, gata oricând să-şi renege cinstea de chip şi asemănare a lui Dumnezeu.

jjjlLJJJ

Oamenii au tot ce le trebuie – mai ales cei bogaţi, dar cu toate acestea, se pare că structura sufletească a omului modern nu mai vrea să primească adevărata fericire. Aşa ajungem să vedem în jurul nostru ceea ce nu s-a mai văzut la generaţiile trecute: oameni tineri, în floarea vârstei, care se simt părăsiţi de Dumnezeu şi de aproapele lor, sunt trişti fără motiv, au probleme de comportament şi ajung chiar să sufere de boli psihice, ca să nu mai vorbim de cele duhovniceşti.

Vedem din ce în ce mai multe chipuri triste, lipsite de expresie, nervoase, preocupate, înfricoşate, tulburate.

Parcă oamenii încep să semene între ei – toţi au aceleaşi trăsături crispate, iar feţele lor au aceeaşi culoare pământie. A dispărut oare bucuria de a trăi? Unde e fericirea?

Până şi tinerii se confruntă cu probleme acute, cu conflicte interioare puternice şi ajung deseori în impas, rămânând captivi ai unei mentalităţi întunecate, purtând în suflete o pustietate sfâşietoare. Sunt oameni tineri, plini de frumuseţe trupească şi bogăţie materială, dar care nu mai ştiu să râdă sau să zâmbească; sunt bolnavi de depresie şi împrăştie în jur pesimism şi chiar deznădejde printre semenii lor.

Chiar şi printre tinerii nu foarte credincioşi, mai există unii care simt o vagă scânteie în suflet, care îi împinge către Biserică, iar alţii poate reuşesc să participe, chiar dacă doar trupeşte, la sfintele ei slujbe. Dar, nefiind ancoraţi puternic în Hristos, duhul lumesc îi va ajunge pe aceşti tineri nefericiţi chiar şi în corabia Bisericii şi vor ajunge să creadă că Dumnezeu nu există. Atunci ei se deznădăjduiesc, considerând că nu mai au de ce să se alipească.

jjjlLJJJ

Lumea suferă, se pierde şi, din păcate, foarte mulţi oameni sunt nevoiţi să trăiască în acest iad al lumii. Cei mai mulţi simt o mare părăsire, o nepăsare – mai ales

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

acum – din toate părţile. Nu au de ce să se ţină. Se împlineşte zicala: „Cel ce se îneacă se agaţă şi de un pai”.

jjjlLJJJ

Atât duhovnicii, cât şi psihologii, au încercat să descifreze această înclinaţie a tinerilor de astăzi către pesimism, delăsare, lipsă de idealuri şi în general către o dispariţie a oricăror valori morale. Cu părere de rău, trebuie să spunem că majoritatea celor ce au analizat structura sufletească a generaţiei de azi – din perspectivă duhovnicească şi ştiinţifică, au ajuns la concluzia că oamenii de azi au suferit transformări profunde la nivel intelectual, mental, afectiv, social şi, cel mai important, sufletesc.

Cum a fost posibil acest lucru? Să ne gândim doar la faptul că pentru neîmplinirile personale (de multe ori închipuite), tinerii de astăzi îşi găsesc refugiul în muzica satanică, plină de mesaje subliminale, care îi poate împinge în final chiar către sinucidere. Câtă diferenţă... cântările Bisericii trezesc sufletul către viaţă, amintindu-i de Învierea ce va să fie, iar cântările lumii îl robesc pe tânăr şi îl mână către moartea fără înviere.

jjjlLJJJ

Mai auzim câteodată expresii de genul „îmi omor timpul stând pe internet, colindând magazinele, studiind revistele de modă, luând parte la petreceri de toată noaptea, consumând alcool sau droguri, fiindcă aşa e la modă şi toată lumea face asta”... Dar timpul ne-a fost dat spre mântuire şi trebuie să îl folosim doar în acest scop. „Omorând” timpul nu facem altceva decât să ne scurtăm clipele, şi aşa puţine, în care ne întoarcem faţa către Dumnezeu... Şi uite cum ne omorâm sufletele...

De aici vine apoi duhul de tristeţe care duce la depresie şi melancolie. Sufletul acestor tineri vrea să vorbească cu Dumnezeu. Sufletul nu vrea „shopping”, nici internet, nici consum de droguri. „Fericirea” dobândită pe căi artificiale şi nedumnezeieşti nu îl hrăneşte, aşa cum nici întunericul nu poate hrăni o plantă din grădină.

Unde omul nu-L are pe Hristos, acolo suferinţele par a fi fără sfârşit. Văzându-se atât de nefericiţi, tinerii devin încă şi mai trişti. Ei îşi doresc o fericire trecătoare, lumească, şi se miră atunci când văd că nici un bun material din această viaţă nu le poate umple golul din suflet.

Dacă ar fi mai sensibili către cele duhovniceşti, ochii lăuntrici li s-ar deschide şi ei ar realiza că de fapt tristeţea pe care o simt este dorul de Dumnezeu şi de veşnicia Sa. Lacrimile strânse în inima lor sunt de fapt plânsuri şi suspinuri amarnice ale sufletelor lor, ce însetează după Hristos. Un sfânt spunea că, dacă sufletul ar putea să

14

plângă cu glas omenesc, atunci tânguirea lui ar fi atât de puternică, încât am asurzi în doar o clipită. Sufletul nostru nu vrea haine, bijuterii sau case luxoase, ci vrea untdelemn şi vin, adică mărturisire şi pocăinţă pentru păcate. Vrea hrană nemuritoare; vrea Sfintele Taine ale Bisericii; vrea fericire neveştejită şi nepieritoare, adică mântuire.

jjjlLJJJ

Cât valorează pentru suflet o clipă de fericire lumească?

Cam cât valorează o picătură pentru un ocean, adică mai puţin decât nimicul...

Prin cele scrise mai sus, nu vrem să propovăduim o Ortodoxie de circ, de comedie. Creştinii nu trebuie neapărat să aibă gura până la urechi de atâta râs, ci mai degrabă starea lor lăuntrică trebuie să fie plină de lumină şi bucurie.

Să nu ne dorim o veselie de faţadă sau lumească. Sfinţii nu aveau o astfel de bucurie vizibilă, şi câteodată chiar chipurile lor păreau a fi triste. Dar totuşi tristeţea lor era luminoasă, plină de nădejde. Ea nu venea din neîmpliniri lumeşti, ci din faptul că ei cugetau pururea la Dumnezeu, având în minte frica de Judecată.

Dacă vrem să dobândim fericirea adevărată, care niciodată nu se sfârşeşte, oricât am împărţi-o, să alergăm către Dumnezeu. Biserica este scăldătoarea care vindecă singurătatea şi tristeţea noastră, a slăbănogilor vieţii acesteia, care ne strigăm neputincioşi singurătatea, deznădejdea şi nevoia de iubire, de mângâiere, de ajutor. Să mergem către Hristos, Cel ce S-a făcut Om pentru ca să şteargă „toată lacrima de la toată faţa” (Apoc. 21, 4), pentru ca oricine voieşte să găsească în Trupul Său tămăduire.

jjjlLJJJ

Chemtrails - dârele morţii În ultimii ani, clinicile medicale şi sălile de urgenţă ale spitalelor sunt mereu arhipline de oameni suferind de boli ciudate, al căror nume până acum câţiva ani nici nu exista. De ani de zile există bănuiala că starea proastă a sănătăţii oamenilor, simptomele noi, maladiile nou apărute, greu de explicat de lumea medicală, ar avea drept cauză dârele anormale pe care din ce în ce mai multe avioane în zbor le lasă în urma lor. Autorităţile, însă, nu par să se îngrijească de un astfel de „detaliu”, deşi această situaţie este un fapt extrem de îngrijorător şi, totodată, incontestabil.

Tot mai multe avioane care zboară chiar şi la mică altitudine lasă în urma lor „dâre ale morţii” [chemtrails engl.: dâre alcătuite din substanţe chimice, care nu au nici o legătură cu carburantul sau sistemul de propulsie al avioanelor]. În acest mod, sunt răspândite pe ascuns anumite substanţe care provoacă bolile, epidemiile, suferinţa şi moartea.

OpPo

La început, doar extrem de puţine avioane lăsau în urma lor astfel de dâre. Astăzi, au devenit extrem de numeroase, brăzdând cerul în cruciş, în paralel şi chiar în formă de „S” sau de cercuri.

Privim pe furiş cerul şi atunci când zărim aceste dâre, ni se pare normal ca un avion care trece să lase în spatele lui urme care se întind de la un capăt la altul al orizontului. Ele se lăr-gesc continuu, amestecându-se cu alte dâre, ajungând să formeze un adevărat nor, care acoperă cerul ore în şir. Nu este oare legitim în acest caz să ne întrebăm dacă aceste dâre nu sunt cumva una dintre cauzele problemelor de sănătate care ne lovesc de câţiva ani încoace?

Dăm ca exemplu valul de boli pulmonare (bronhiolite) care afectează din ce în ce mai mulţi nou-născuţi în fiecare an. În urmă cu două decenii, acest cuvânt nici măcar nu exista în dicţionar! Alte probleme care au apărut sunt: creşterea alarmantă a cazurilor suferinzilor de astm bronşic, leziuni pulmonare şi ale căilor respiratorii, dureri ciudate în gât, angine care dispar la fel de brusc precum apar, gripe care nu sunt cu adevărat gripe, maladii ale ochilor (glaucom, miopie), boli ale glandei tiroide, ale pielii şi organelor interne... Analizele efectelor chemtrail-urilor, adevărate dâre ale morţii, sunt dintre cele mai neliniştitoare. Soluţia oficială care ni se oferă: vaccinuri noi şi antibiotice super-

15

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

tehnologizate, în condiţiile în care s-a demonstrat că supraconsumul de vaccinuri şi de antibiotice de tot felul nu a făcut decât să reducă iremediabil capacitatea sistemului imunitar de a răspunde la atacuri subite.

Adevăruri sau zvonuri lipsite de fundament?

Explicaţia cu care, iniţial, responsabilii civili şi militari ai forţelor aeriene i-au liniştit pe observatori, a fost aceea că ar fi vorba doar de „dâre de condensare”. La întrebarea de ce aceste urme nu existau cu mai mulţi ani în urmă răspunsul a fost, că atunci avioanele nu zburau atât de sus încât să permită formarea acestor dâre. În anumite cazuri, aceste dâre, au spus ei, pot rezulta ca urmare a aruncării restului de carburant, în vederea unei posibile aterizări forţate. Cu toate acestea, înmulţirea acestor dâre (nu toate avioanele care zboară riscă să se prăbuşească, din câte se ştie...) şi aspectul lor face ca acest gen de justificare să fie ridicol şi inadmisibil ... În urma amplitudinii pe care fenomenul a luat-o şi în lipsa unor explicaţii plauzibile, soluţia pe care autorităţile au găsit-o a fost să îl transforme în „legendă urbană”, împiedicând orice studiu ştiinţific serios. Folosindu-se de tragicele atentate din 11 septembrie 2001, au îngropat definitiv ches-

De la apariţia avioanelor cu reacţie, ne-am obişnuit să vedem pe cer dâre albe în urma lor, atunci când trec pe deasupra noastră, la mare altitudine. Aceste dâre albe (engl.: contrails, dâre de condensare), depind în special de doi factori: umiditatea ambiantă şi temperatura, foarte scăzută la acea altitudine. Ele pot să fie alcătuite din fine picături de apă condensate sau din cristale de gheaţă şi de zăpadă. Aceste dâre pot să apară la altitudine joasă, (aproape de nivelul solului) doar în zone cu un climat extrem de rece (Antarctica, Arctica) şi constituie un serios handicap pentru circulaţia aeriană.

La altitudine, aceste condiţii se manifestă regulat începând de la 9000 de metri. Dârele pot rămâne vizibile mai multe minute înainte de a fi dispersate de vânt, gradat, până când dispar complet. Aceste dâre de condensare, nefiind formate decât din molecule de apă, sunt aproape inofensive, mai ales prin comparaţie cu poluarea pe care o singură turbină de avion o generează, datorită arderii carburanţilor şi ai altor agenţi chimici. Dârele de condensare [contrails], fiind compuse din vapori de apă, se disipă după o scurtă perioadă de timp. Conform meteorologului Thomas Schlattes de la Administraţia Naţională Oceanică şi Atmosferică a Statelor Unite, ele nu se pot forma decât la temperaturi de - 60°C şi mai mult, la niveluri de umiditate relativă de 70% şi la altitudini foarte mari. Timpul prevăzut pentru risipirea dârelor de condensare [contrails] este relativ scurt - două minute sau mai puţin.

cCcCcCcC

Chemtrails tiunea. Ca urmare a aşa-zisei ameninţări internaţionale a terorismului, a fost impusă, sau cel puţin se urmăreşte să fie impusă, obligativitatea sprijinului şi încrederii absolute faţă de guvern.

Chestiunea dârelor morţii [chemtrails] a ajuns deci să facă parte rapid dintre subiectele pe care mass-media le evită cu orice preţ... Autorităţile militare şi guvernamentale iau în derâdere aceste afirmaţii, ca fiind conspiraţioniste sau le denunţă drept zvonuri lipsite de fundament. S-a mers chiar până la a vorbi de propagandă teroristă antiguvernamentală, pentru a închide odată pentru totdeauna gura celor curioşi. Deşi sunt destul de mulţi cei care au observat acest fenomen alarmant, numărul celor care au întreprins o campanie activă pentru informarea populaţiei este foarte mic. Agenţiile guvernamentale contează pe lipsa de reacţie şi apatia oamenilor şi, de fapt, ele au ajutat din plin la crearea acestei stări de conştiinţă, începând din anii 1950, prin fluorizare, aspartam şi drogurile vândute pe stradă.

cCcCcCcC Dârele de condensare (contrails) TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

Dâre ale morţii (chemtrails) De la mijlocul anilor 1990, în SUA şi apoi în întreaga lume a început să fie observată înmulţirea unor dâre de un tip nou. Ele apar la altitudine mai joasă decât cea a dârelor de condensare [contrails], uneori chiar aproape de nivelul solului, pot să fie albe sau colorate şi se estompează foarte lent, lăsând să treneze o ceaţă în

Diferenţa între chemtrail (dârele ucigaşe) şi contrail (dârele normale, de condensare, formate din vapori de apă inofensivi). Cele normale au tendinţa de a dispărea mult mai repede de pe cer, fără a se împrăştia.

16

Nici România nu este scutită de astfel de experimente ucigaşe: Chemtrails în judeţul Ilfov, 20 septembrie 2009. care pot fi detectate diverse particule sau filamente.

Uneori, ele formează nori longitudinali care se taie brusc, lăsând un gol în respectiva dâră. Apoi norii par a se forma din nou pentru a se termina la câţiva kilometri mai departe. Sau, dimpotrivă, dâra taie cerul de la un capăt la altul al orizontului. Aceşti nori nu sunt întotdeauna situaţi la mare altitudine, după cum pretind autorităţile militare sau cele ale controlului aerian. Foarte adesea, îi putem sesiza la înălţimi cuprinse între 1000 şi 5000 metri, dar şi mai sus de 9000 de metri, care este altitudinea culoarelor de zbor a avioanelor comerciale.

De multe ori, în aer se poate sesiza un miros perceptibil de substanţe chimice, iar mulţi martori manifestă senzaţii de sufocare, dureri bruşte în piept, iritaţii oculare sau bronhice, alergii, oboseală, palpitaţii şi slăbiciune. În unii dintre aceşti nori putem discerne curcubee sau o culoare portocalie. Alţii sunt pătaţi de mase mai închise în interior, sau tivite cu negru. Aceste mici dâre se expansionează destul de rapid (în funcţie de viteza vântului) şi produc pene fine sau plase în evantai. Spre deosebire de dârele de condensare (contrails), dârele morţii (chemtrails) sunt adesea scindate, cu un gol sau o întrerupere în traseu, ca şi cum ar fi fost schimbat rezervorul din care au fost pulverizate. Aceste chemtrails conţin săruri de bariu, aluminiu care se bănuieşte că sunt folosite la aplicaţii militare în reflexia undelor radio şi luminoase (ca un strat reflectorizant) iar în ele se introduc viruşi, bacterii, microbi, fungi şi diverşi agenţi biologici care sunt testaţi pe populaţie. Dâra ce se formează este de fapt un polimer care se transformă într-o plasă fină care se întăreşte în contact cu aerul şi astfel el rămâne plutind în atmosferă, la mare înălţime, acolo unde este nevoie de aceste particule reflectorizante.

cCcCcCcC

Puţini ştiu că... În luna martie a anului 2010, presa centrală venea cu o ştire ce părea a fi în legătură cu subiectul articolului nostru: „Săptămâna trecută a căzut, peste mai multe oraşe din sudul României, o ploaie ce conţinea o pulbere argintie în a cărei compoziţii intrau: fier, cupru, plumb şi alte metale grele. Specialiştii de la protecţia mediului

spun că, în mod normal, în aer nu ar trebui să existe nici o urmă de astfel de metale şi că inhalarea acestora poate fi periculoasă dacă fenomenul se va repeta. Fenomenul a fost semnalat în judeţul Constanţa, în Câmpia Bărăganului dar şi în Bucureşti. Specialiştii Agenţiei de Protecţia Mediului (APM) Constanţa au prelevat probe pentru a stabili componenţa prafului, iar rezultatele analizelor dovedesc o realitate de necrezut. „Ploaia” conţinea cupru, fier şi zinc în cantităţi apreciabile. De asemenea, în aerul respirat de cei din Dobrogea s-a regăsit şi crom, plumb, nichel, arsen şi cadmiu. Specialiştii declară că aceste metale grele se regăsesc în mod normal doar în sol, iar periculozitatea pulberilor este dată nu doar de compoziţia chimică, ci şi de dimensiunile particulelor. Prin inhalare, acestea ajung în plămâni. Medicii avertizează că fenomenul poate deveni periculos pentru sănătatea populaţiei în cazul în care se repetă. În cantităţi mari, plumbul poate genera anemie, nichelul – boli respiratorii, cadmiul – hipertensiune arterială şi ateroscleroză, iar cuprul poate determina iritaţii ale căilor respiratorii”.

Se pare că guvernele lumii desfăşoară în secret crime împotriva populaţiei. Astfel au aruncat în lume gripă aviară, sindromul respirator acut sever (pneumonia atipică), gripă porcină etc. Şi se mai pare că acesta este doar începutul. Totuşi, trebuie să ne temem mai mult de atacurile împotriva sufletului, decât de cele împotriva trupului.

Pe acestea din urmă le vedem şi începem să ni le expli-

Sistemul de rezervoare din interiorul unui avion destinat împrăştierii substanţelor toxice căm, cu toate că nu putem face mare lucru împotriva lor cu mâinile goale.

Nu avem nici o putere să îndepărtăm aceste primejdii, decât cu puterea rugăciunii. Cea mai puternică armă şi din cer şi de pe pământ este numele Domnului şi Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Atâta vreme cât conducătorii ţării şi chiar conducătorii Bisericilor oficiale sunt legaţi de mâini de către organizaţiile oculte şi sunt conduşi de astfel de cercuri de interese, care au ca scop globalizarea, formarea unui nou imperiu mondial şi implicit deţinerea controlului asupra oamenilor prin diferite modalităţi satanice, nu avem nici o şansă de izbândă trupească. Dar avem cu atât mai multe şanse să biruim duhovniceşte, fiindcă trupul este oricum muritor, dar sufletul trăieşte în veşnicie. Fără jertfă nu putem face nimic.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

17

Nr. 32, Iunie 2011

Cutremurul cel mare a zguduit pământul. Cu ce a folosit bogăţia?

Vineri, 11 martie 2011, în oraşul Onahama, din districtul Fukushima, Japonia, s-a produs un cutremur de pământ cu o magnitudine de 8,9 grade pe scara Richter.

Seismul, cu magnitudine de moment de 8,9 grade pe scara Richter, a fost urmat în următoarele două ore şi jumătate de la producerea lui, de peste 60 de replici cu magnitudinea cuprinsă între 5,4 şi 7,3 grade. Cutremurul s-a produs la o adâncime de 24 kilometri şi la o distanţă de 376 kilometri de Tokio.

Este probabil una dintre cele mai grave catastrofe naturale din istoria Japoniei, ţinând cont de faptul că el a fost urmat la scurt timp de un tsunami ce a produs valuri înalte de peste 10 metri, ştergând practic de pe faţa pământului localităţi întregi din prefectura Miyagi. În oraşul-port Myako, peretele de apă, înalt de 10 metri şi lung de câţiva kilometri, a năvălit pe uscat, a trecut de diguri şi a început să lovească ţărmul cu tot ce luase de pe mare - vapoare, bărci, resturi de pontoane, plus maşinile parcate chiar pe chei. Totul se întâmpla în timp ce localnicii care scăpaseră de potop priveau îngroziţi cum apa le înghiţea oraşul, bucată cu bucată. În timp ce autorităţile se chinuiau să salveze supravieţuitorii prinşi sub dărâmături, premierul japonez dădea declaraţii în presă, afirmând că aceste dezastre, la care s-au adăugat şi dezastrul radioactiv, provocat de accidentul nuclear de la centrala atomică de la Fukushima, au aruncat Japonia în cea mai mare criză de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, adică de la bombele atomice care au distrus Hiroshima şi Nagasaki. Analiştii niponi, citaţi de Reuters, au declarat că la o estimare aproximativă, ziua de 11 martie a anului 2011 a luat Japoniei un tribut foarte greu: 14 000 morţi; 13 000 dispăruţi şi pagube materiale de 170 miliarde de dolari, existând destule temeri că dezastrul va aduce Japonia în recesiune economică. Gigantul economic se pleca neputincios în faţa mâniei lui

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

Dumnezeu...

hjJHjJhjJH

Suspiciunile despre o crimă în masă provocată intenţionat Puţin după cutremur, au apărut voci care au afirmat că seismul a fost provocat. Brooks Agnew, geofizician american, afirmă că încă din 1983, se făceau anumite cercetări în căutarea de gaze naturale, pe baza unui fascicul de microunde de numai 30 W, îndreptat spre zonele cercetate. Undele radio de 30 W induceau o vibraţie în straturile pământului, care răspundeau cu propria lor vibraţie, făcând posibilă detecţia cu acurateţe de 100% a pungilor de petrol sau gaze naturale din subteran. Dacă numai 30 W (puterea unui bec din frigider) pot face asta, imaginaţi-vă ce se poate face cu un miliard de Waţi (1 Gigawatt)? În locul unei vibraţii blânde, s-ar produce una violentă, precum ar fi un cutremur de pământ catastrofal.

Benjamin Fulford, fostul corespondent în Asia al publicaţiei Forbes, afirma că a fost ameninţat cu moartea dacă nu îşi încetează expunerile unor personaje precum fostul ministru de finanţe japonez, care se pare că a cedat o importantă parte a economiei Japoniei, unor bănci controlate de către clanul criminal Rotschild. În secunda următoare spune el, i s-a făcut oferta de a se înrola într-o lojă masonică, lucru care l-ar păzi de moarte, fireşte cu preţul tăcerii. Omul spune că ar fi refuzat şi ar fi fost avertizat atunci că peste două zile, un cutremur de pământ urma să lovească Japonia. Afirmaţia lui Fulford cum că „banda de criminali care a pus mâna pe SUA, ameninţă lumea întreagă cu cutremure şi cu modificări ale vremii (uragane, secete) pentru a-şi atinge scopurile lor malefice”, nu pare tocmai deplasată în contextul mondial actual.

hjJHjJhjJH Imagini ale dezastrului:

18

Planuri ale Ocultei Mondiale, îndreptate împotriva omenirii Proiectul HAARP – distrugătorul Terrei

documentele Pentagonului sugerează că scopul HAARP este exploatarea ionosferei în scopurile Departamentului În 1992, la Gokona (Alaska), a demarat unul din proApărării. gramele cele mai secrete ale SUA: programul HAARP În acest scop, pe lângă experimente de modificări (High-frequency Active Auroral Research Program). climaterice, HAARP a realizat, chiar în SUA, pene totale Acest program constă într-un sistem de antene speciale, de curent, întreruperea curentului pe regiuni întregi, susde mare putere, prin care se realizează „controlul modipendarea comunicaţiilor etc, fără să fie tras la răspunficărilor din ionosferă”, care afectează ulterior grav atdere, datorită secretizării totale a operaţiunilor militare. mosfera şi scoarţa terestră. HAARP este conceput ca să Practic, din 1992, prin programul HAARP, Statele Unite inducă modificări mici de temperatură în ionosferă, ale experimentează manipularea acoperită a schimbărilor căror rezultate şi influenţă pe Terra, sunt apoi analizate. climatice, uriaşe explozii în scoarţa terestră declanşatoare Complexul HAARP este situat într-o regiune izolată de mişcări tectonice. El utilizează sisteme de comunicaţii lângă orăşelul Gakona din Alaska. În 1997 a intrat în şi de energie electrică ca arme funcţiune întregul complex forstrategice, care vor permite Stamat din 180 de turnuri înalte de telor Unite şi Noii Ordini Mon21 de metri formând o arie de diale să domine regiuni întinse transmiţătoare capabile să triale Terrei. Deşi HAARP este premită unde radio de 2,5 - 10 MHz zentat opiniei publice ca un simcu o putere de peste 3 gigawaţi plu program de cercetare acade(3000 W). Dacă numai un fascimică, însă scopul pentru care a cul cu microunde de puterea a 30 fost făurit acest sistem electrode Waţi dirijate spre straturile pănic este unul negativ pentru omemântului pot produce un cutrenire, precum manipularea vremii. mur blând, dar sesizabil, ce ar HAARP mai este folosit şi la putea face un fascicul de 1000 de altceva: prin reflectarea spre sol ori mai mare decât acesta, cum a unor semnale de foarte joasă frecTransmiţătoare radio este cel care funcţionează în baza venţă, care au însă o intensitate ale instalaţiei HAARP din Alaska instalaţiei HAARP din Gakona, mare, se poate realiza modificaAlaska? rea proceselor de gândire şi a celor emoţionale ale oaÎn urma unui cutremur produs în ionosferă de un menilor aflaţi în zona-ţintă, dar şi influenţarea dramatică fascicul cu microunde de 3000 W nu mai rămâne nimic a mişcărilor plăcilor tectonice care ar duce la cutremure pe faţa pământului. Acesta este recordul la care a ajuns artificiale”. proiectul HAARP, ce a costat SUA peste 30 de milioane Dr. Rosalie Bertell portretizează HAARP ca fiind un de dolari. Scopul declarat pentru care s-a instituit această „încălzitor gigantic care produce disfuncţionalităţi mainstalaţie electronică ar fi „studiul variaţiilor complexe jore în ionosferă, creând nu numai adevărate găuri în stradin ionosfera Alaskăi” conform Marinei şi Forţelor Aetul de ozon, dar chiar rupturi de foarte lungă durată în strariene SUA. La care Pentagonul, promotorul acestui protul protector - care în mod normal opreşte radiaţia cosiect, adaugă: „şi pentru a dezvolta noi tehnologii de comică, nocivă pentru orice formă de viaţă.” municaţie şi supraveghere care vor permite armatei să triqQqQqQ mită semnale spre submarinele nucleare şi spre bazele militare din subsol”.

Războiul climatic Marc Filterman, fost ofiţer în armata franceză, subliqQqQqQ niază câteva tipuri de arme neconvenţionale care utilizeaOpinii asupra programului HAARP ză unde electromagnetice radio. El se referă la războiul Nicholas Begich, un analist activ asupra programului climatic, indicând că atât SUA cât şi URSS deja ajunHAARP, explică: „HAARP este, în realitate, un bom- seseră în 1980 la rezultate remarcabile în provocarea bardament al ionosferei cu unde radio extrem de puter- schimbărilor bruşte de vreme (uragane, secetă). Aceste tehnice, care afectează diverse zone ale planetei. Este o teh- nologii fac posibilă „declanşarea unor perturbări atmosnologie de transmitere a undelor radio foarte puternice ferice folosind semnale radar de foarte joasă frecvenţă care ridică zone largi din ionosferă (stratul cel mai înalt (ELF)”. al atmosferei) prin focalizarea unui semnal radio şi „fierRăzboiul climatic este astăzi o realitate. Avansate în berea” acestor zone. Semnalele electromagnetice sunt a- acest extrem de periculos domeniu militar sunt Statele poi reflectate înapoi spre sol şi penetrează totul - viu sau Unite, Rusia (moştenire de la fosta URSS), China, India mort.” şi alte câteva state. Deoarece experienţele în domeniul răzRichard Williams de la Laboratorul Davis Sarnoff, boiului climatic lovesc, în prezent, zone întinse ale pladin Princeton, este mult mai categoric, declarând: „HAARP netei, aceste experienţe sunt ţinute departe de massconstituie un act iresponsabil de vandalism global. Chiar media şi de opinia publică. Distrugătorul val tsunami din TRADIŢIA ORTODOXĂ

19

Nr. 32, Iunie 2011

decembrie 2004 a fost consecinţa războiului climatic desfăşurat cu ajutorul proiectului HAARP derulat de „US Strategic Defence Iniţiative”. Pentru că Charles Mc Creery de la Pacific Warning Center (Centrul de Avertizare din Pacific), cu sediul în Hawaii afirma: „Am avertizat (despre tsunami) atât Centrul de Operaţiuni al Departamentului de Stat, cât şi Armata SUA”. Buletinele de avertizare susţineau, însă că nu exista pericol de tsunami pentru Oceanul Pacific. Dar tăceau, în chip misterios, asupra valului ucigător format în Oceanul Indian, care era monitorizat încă de la formare, prin sateliţi şi sistemul GPS (Global Position System).

Cum se explică atunci lipsa de avertizare? Marina SUA se află pe lista beneficiarilor avertismentelor transmise de Pacific Warning Center. În plus, marina are un sistem sofisticat de urmărire prin satelit, care a permis monitorizarea valului seismic, pas cu pas. Totuşi, marina a rămas mută...

Este suspicios şi faptul că în vreme ce Coreea de

Nord suferă de foamete de ani buni datorită secetei, în Coreea de Sud plouă suficient încât să le permită să ofere în mod repetat ajutor sub formă de porumb şi grâne fraţilor lor din nord. Apropierea lor geografică ne spune că vremea ar trebui să fie aproximativ identică în cele două ţări şi totuşi nu este. De ce?

Sub masca luptei împotriva terorismului, se iniţiază un terorism exterminator. În Statele Unite ale Americii, în 38 de aeroporturi au fost instalate 247 de scanere corporale cu raze X, care în urma unei cercetări tehnice au fost găsite producând de zeci sau sute de ori dozele de radiaţii pentru care fuseseră iniţial reglate.

Practic, americanii sunt exterminaţi metodic, sub egida guvernului lor, în numele luptei împotriva terorismului. Călătorii riscă să moară de cancer provocat de radiaţiile razelor X. Şi cum sistemele americane sunt repede copiate de o lume întreagă, la cât bine ne mai putem aştepta?

qQqQqQ

Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (VII)

Icoana „Rugul aprins”, păzitoarea caselor împotriva focului Se spune că prima icoană a „Rugului aprins” ar fi fost pictată la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, dat fiind faptul că altarul acestei biserici este ridicat pe rădăcina rugului străvechi, unde Moise a vorbit cu Dumnezeu. Icoana îl cuprinde pe Proorocul Moise, descălţat de sandale, înaintea rugului care nu se mistuia în flăcări, după cum ne înfăţişează toate icoanele „Rugului aprins” mai vechi. De la Sinai, tipul icoanei s-a răspândit în toată lumea ortodoxă, pe parcursul vremii devenind din ce în ce mai complex. În prezent, o icoană făcătoare de minuni se află la Moscova, chiar în Biserica Rugului Aprins (nears).

Realizarea Icoanei „Rugul aprins” are la bază relatarea biblică a Vechiului Testament, despre minunea rugului în flăcări, care nu ardea: „Şi Moisi păştea oile lui Iotor socrului său, preotul din Madiam; şi a adus oile în pustie şi a venit în muntele lui Dumnezeu, Horiv. Şi s-a arătat lui Îngerul Domnului în pară de foc din rug, şi a văzut că rugul ardea cu foc şi rugul nu se mistuia” (Ieşire 3, 1-2; vezi şi 3, 3-6). Din mijlocul rugului i-a vorbit Dumnezeu Însuşi, iar Moise şi-a acoperit faţa şi s-a descălţat de sandale, după cum i s-a poruncit. Moise a fost înştiinţat că îi va conduce pe iudei la izbăvirea din robia egipteană, iar Domnul i-a spus numele Său: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3, 14).

Biserica a considerat dintotdeauna imaginea rugului nears ca preînchipuire a Maicii Domnului – Născătoarea de Dumnezeu, care Îl naşte pe Mântuitorul lumii, rămânând Fecioară şi întru naştere dar şi după naştere. Această idee a pătruns şi în cântările bisericeşti, dar şi în iconografie. „Trecut-a umbra Legii şi Darul a venit, căci precum rugul n-a ars fiind aprins, aşa Fecioară ai născut şi Fecioară ai rămas; în locul stâlpului Proorocul Moise şi Rugul Nears celui de foc, au răsărit Soarele dreptăţii; în locul lui Moisi, Hristos, mânpe Muntele Sinai tuirea sufletelor noastre” (Dogmatica glasului II).

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

20

În ceea ce priveşte icoana, aceasta cuprinde o stea cu opt colţuri, în centrul căreia se află Maica Domnului cu Pruncul. Patru dintre colţurile stelei sunt roşii, sugerând focul, iar patru sunt verzi, sugerând rugul păstrat neatins de foc. Pe fiecare colţ al stelei este zugrăvit ceva: pe cele roşii, simbolurile biblice ale celor patru evanghelişti: îngerul (Sfântul Evanghelist Matei); leul (Sf. Ev. Marcu); boul (Sf. Ev. Luca) şi vulturul (Sf. Ev. Ioan), după cum sunt indicate la Iezechiil 1, 10 şi în Apocalipsă 4, 7.

Ei sunt închipuiţi Icoana Maicii Domnului în jurul Maicii Dom„Rugul Nears” nului, pe colţurile roşii, întrucât sunt cei care au scris despre viaţa lui Hristos, Cel plămădit în pântecele Fecioarei Maria, nears de focul dumnezeiesc. În colţurile verzi ale stelei sunt reprezentaţi Sfinţi îngeri, a căror Împărăteasă este Născătoarea de Dumnezeu.

Cu timpul, icoana a devenit din ce în ce mai complexă. Pe margine au apărut (în afara stelei): într-o parte, Proorocul Moise, Sfinţii Arhangheli şi rugul; în alt colţ Proorocul Isaia şi serafimul cu cărbunele aprins din proorocia sa (Isaia 6, 7); în altul, Proorocul Iezechiel şi poarta prin care numai Domnul poate intra şi în ultimul colţ, patriarhul Iacov cu scara sa (Facere 28, 12).

Maica Domnului ţine, în centru, scara lui Iacov de

dimensiuni reduse, care urcă de la pământ la cer, pe cei credincioşi. În unele reprezentări iconografice ale acestui tip apare şi „rădăcina lui Iesei” (Isaia 11, 1), mai exact arborele genealogic al Mântuitorului din care răsare Mlădiţa dumnezeiască.

Se cunoaşte o istorie veche, despre un incendiu care cuprinsese mai multe clădiri din lemn. În mijlocul focului, o bătrână stătea în faţa casei sale, ţinând în mână o icoană „Rugul aprins”. A doua zi, s-a văzut că doar casa femeii era neatinsă, în timp ce toate celelalte arseseră din temelii. Acest lucru explică faptul că icoana este considerată ocrotitoare de incendii. În Rugul nears (biol.: Rubus cinstea acestei iSanctus, un arbust de zmeur) coane există o slujexistă şi astăzi. Peste rădăcina bă specială, care lui s-a ridicat actuala biserică se păstrează în biblioteca Mănăstia Mănăstirii „Sfânta Ecaterina” din Sinai. rii Sfânta Ecaterina din Sinai, ce se săvârşeşte numai la furtuni mari, pentru că icoana este ocrotitoare şi de fulgere şi trăznete.

Mănăstirea Solovăţ din Rusia păstrează încă o veche icoană cu Rugul Aprins, ce datează încă din secolele XVI-XVII. Pe lângă toate trăsăturile amintite mai sus, aceasta ne înfăţişează, pe pieptul Maicii Domnnului, Cetatea cerească Ierusalim.

Sfântul Nectarie – un mărturisitor al iubirii mult-pătimitoare

(zi de prăznuire: 9 noiembrie*)

„Dragostea îndelung rabdă, dragostea se milostiveşte, dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se trufeşte (...) Dragostea niciodinioară nu cade” (I Cor. 13, 4-8).

Biserica Ortodoxă adevărată - Biserica lui Hristos - este spaţiul în care omul îşi află destinaţia, scopul existenţei şi în sfârşit izvorul tuturor puterilor pentru a urca la munţii virtuţilor şi astfel, prin Darul dumnezeiesc, să poată să se „schimbe la faţă”, devenind un om sfinţit şi îndumnezeit. Biserica Ortodoxă este „atelierul duhovnicesc” în care se formează şi ia chip icoana lui Hristos în caracterul omului, iar omul devine icoană vie a lui Dumnezeu. Prin viaţa personală a fiecărui credincios se mărturiseşte viaţa lui Hristos.

Omul se sfinţeşte şi se mântuieşte doar atunci când se află în sânul Bisericii Ortodoxe, iar în afara acesteia nu există nici sfinţire, nici mântuire. Existenţa sfinţilor constituie dovada de netăgăduit că mântuirea există şi se dăruieşte doar de către Hristos în Biserica aceea pe care El Însuşi a întemeiat-o prin Sângele Său. Această mântuire se oferă tuturor celor ce cred corect în El şi împlinesc poruncile Sale. În cadrul ereziilor şi schismelor nu există mântuire şi nici sfinţi. * Sfântul Nectarie a adormit la data de 8 nov. 1920 conform calendarului iulian, aflat în vremea aceea în uzul Bisericii Ortodoxe din Grecia. Cu toate acestea însă, cu prilejul canonizării sale din anul 1961, ziua sa de prăznuire a fost stabilită la 9 noiembrie stil nou, (27 oct. stil vechi, în care facem pomenirea Sfântului Cuvios Dimitrie Basarabov). Bisericile Ortodoxe care urmează calendarul iulian îl prăznuiesc pe Sfântul Ierarh Nectarie la data de 9 noiembrie pe stil vechi, aşa cum este firesc.

21

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

Sfinţii Bisericii noastre Ortodoxe sunt acei oameni, În toamna anului 1881, se întoarce la mănăstire îndată ce care au dovedit că sunt prieteni adevăraţi ai lui Hristos, absolvă liceul cu calificative excepţionale. În 1882, părintele Nectarie îşi va începe studiile la s-au lepădat de faptele păcătoase ale lumii, şi-au ridicat crucea şi au urmat Lui. În sufletele sfinţilor Preasfântul Facultatea de Teologie din Atena, după ce, între timp, la Duh a aprins flacăra dumnezeieştii iubiri, iar ei au con- recomandarea lui Ioan Horemis, prietenul său, va intra în siderat toate lucrurile şi slava acestei lumi drept nişte legătură cu patriarhul de Alexandria, Sofronie şi va fi acceptat de către acesta în cadrul patriarhiei. Termigunoaie, deşertăciuni şi lipsite de orice valoare.

Sfinţii încălzesc prin pilda lor sufletele credincio- nându-şi studiile teologice, în anul 1886, părintele Necşilor, pe care păcatul le-a îngheţat. Ei constituie luminile tarie se întoarce la Alexandria, unde este hirotonit preot, lui Hristos, care luminează în întuneric şi arată drumul iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit drept pe care noi suntem datori să-l urmăm, drumul bu- şi trimis la Cairo, în calitate de consilier patriarhal.

La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie îl hironei cinstiri, al Ortodoxiei şi al vieţii morale virtuoase. Ei sunt stelele tăriei celei înţelegătoare, ale Bisericii şi re- toneşte mitropolit onorific de Pentapole, o veche eparhie flectă Lumina lui Hristos în lume, dăruind nădejde şi ortodoxă din Libia Superioară. Mai mulţi ani, evlaviosul puteri prin care se întăresc credinţa şi evlavia credincio- mitropolit a slujit ca responsabil cu problemele patriarhiei pentru oraşul Cairo şi retor la biserica Sfântul Nişilor creştini.

O nou-arătată stea a Bisericii Ortodoxe este sfântul colae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor Nectarie Kefalas, Mitropolitul Pentapolei, care prin nevo- şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu inţele, milostenia, răbdarea, tăcerea şi nerăutatea sa, s-a multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult dovedit, prin Darul lui Hristos, nectar al virtuţilor, vas căutat de credincioşi şi iubit de toţi.

Pentru viaţa sa virtuoasă, curată preţios al dumnezeieştilor daruri ale şi lipsită de răutate a fost invidiat, izSfântului Duh, înălţime a smereniei şi gonit, calomniat, dispreţuit de lume şi adâncime a iubirii. Prin viaţa sa ascecu toate acestea el a răbdat în tăcere şi tică s-a învrednicit să devină alabastru cu smerenie orice încercare. A avut prea frumos mirositor al dumnezeieştii întotdeauna adânc înrădăcinate în inimiresme a Preasfântului Duh şi mijlomă cuvintele lui Hristos, pe care ni le-a citor prea cald al sufletelor. Sfântul încredinţat când a zis: „De vă urăşte Nectarie s-a arătat o făclie luminoasă pre voi lumea, ştiţi că pre Mine mai înacare luminează bogat sufletele oameinte decât pre voi M-a urât” (Ioan 15, 18). nilor binecredincioşi cu lumina învăţăturilor evanghelice. S-a arătat vrednic fFfFfFfFfFfF slujitor al lui Dumnezeu-Cuvântul şi Când cineva se hotărăşte să-I vrednic Păstor şi slujitor al Sfintelor urmeze lui Dumnezeu, atunci vine în Taine. contradicţie cu diavolul, iar acesta, la Acest sfânt, unul dintre cei mai noi rândul lui, îi ridică împotrivă pe toţi sfinţi canonizaţi de Biserica Greciei în aceia care îi fac voia. Diavolul nu îi acest secol, s-a născut la 1 octombrie luptă pe ai săi: pe cei care trăiesc o 1846, în Silivria, un orăşel situat în viaţă păcătoasă, pe cei care s-au lepăprovincia Tracia din nordul Greciei, pe dat de Hristos, pe cei care au căzut în malul Mării Marmara. Părinţii săi au erezie sau în schisme. De aceştia nu Sfântul Ierarh Nectarie de fost oameni săraci, dar foarte evlaeste interesat, pentru că îi are în mână.

Eghina, făcătorul de minuni vioşi. Din botez a primit numele de Îi luptă pe aceia care păşesc pe drumul Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie lui Dumnezeu, pe drumul virtuţilor şi al pocăinţei. creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este Apostolul Pavel ne învaţă, zicând că „nu este nouă lupta trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriiteologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Aici, sufletul său lor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului începe să-L descopere pe Hristos prin rugăciune, prin ci- acestuia” (Efes. 6, 12). tirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.

Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi La vârsta de douăzeci de ani, povăţuit de Duhul iubirea de sine, a ridicat asupra fericitul ierarh Nectarie Sfânt, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, unde război cu o altă armă, tot aşa de primejdioasă, adică inpredă religia la o şcoală. Apoi, fiind chemat de Hristos, vidia celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei Alexanintră în nevoinţa monahală în vestita chinovie numită driei. Ei l-au clevetit pe Sfântul către patriarh, cum că „Noua Mănăstire” (Nea Moni), primind tunderea în mo- doreşte să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, nahism la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. După în urma unei ordonanţe date de patriarhul Sofronie, să fie câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit diacon de eliberat din cinstea arhierească în care se afla, permiţâncătre mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care pri- du-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae. meşte numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa.

După mai puţin de două luni însă, la 11 iunie 1890, Următorii trei ani, ierodiaconul Nectarie îi petrece la părintele Nectarie primeşte de la patriarh o scrisoare prin Atena cu scopul de a-şi completa studiile preuniversitare. care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-şi iertare de TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

22

la toţi, cu toate că nu greşise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu, căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Care zice: „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine” (Matei 5, 11).

S-a retras la Atena, în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului. Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea din cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei. În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă-răbdare. Cu aceste arme, el biruia neîncetat pe diavoli, îi sporea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace şi bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său.

Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul unor credincioşi şi ucenici, o frumoasă mănăstire de maici, în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Aici l-a avut ucenic şi pe Sfântul Cuvios Sava cel Nou (1862–1948), mare ascet al secolului XX, care a pustnicit o vreme în pustiul Hozeva, Palestina.

Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Darul Duhului Sfânt. Pentru aceasta, mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mănăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul Război Mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mănăstirea sa, să împartă la cei lipsiţi, orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Chiar şi cei

23

Mănăstirea „Sfânta Treime” din Eghina, ctitorie a Sfântului Nectarie bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de Darul facerii de minuni. Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie, a venit ploaie din belşug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi - mireni şi călugări, săraci şi bogaţi - cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor şi vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Era foarte smerit şi blând şi nu căuta cinste de la nimeni, iar în timpul liber lucra la grădina mănăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui. Pe lângă multele sale îndeletniciri duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, intrând astfel în tradiţia Sfinţilor Părinţi din patria sa, împotriva influenţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.

Pentru toate acestea, diavolul a ridicat iar asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe necazuri. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate încercările, prin statornicia şi răbdarea sa, lucrate în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa. Trăind ca un înger în trup şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui.

Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. El răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţă.

După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920 (stil vechi), izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata Sfinţilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

mult, l-au înmormântat, după rânduială, în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.

Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaşte au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire şi binecuvântare. În anul 1961, Sfântul a fost canonizat, spre bucuria celor credincioşilor care, ca într-un şuvoi neîntrerupt, continuă să vină în număr mare, în fiecare zi, spre a se închina la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mănăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.

fFfFfFfFfFfF

Biserica lui Hristos poate să ajungă pe înălţimile sfinţeniei; pentru că, departe de Biserică, nu poate nimeni nici să se sfinţească, nici să se mântuiască.

Prin faptele şi prin cuvintele sale, Sfântul Nectarie s-a dovedit a fi un vrednic ierarh şi, astfel, s-a arătat biserică a Preasfântului Duh, dovedind că omul timpului nostru şi al tuturor timpurilor poate să se sfinţească şi să ajungă pe înălţimile îndumnezeirii.

Acest Sfânt al iubirii este o pildă luminoasă pentru toţi credincioşii din toate timpurile, dar mai ales pentru epoca noastră, în care idealurile, valorile morale şi virtuţile sunt atacate de puterile lumeşti şi întunecate ale veacului acestuia. Personalitatea sa se impune ca Sfântul Nectarie slujind un far luminos care luminează acele suultima sa sfântă Liturghie flete care sunt necăjite şi le îndrumă la limanul cel sigur al mântuirii, care este Hristos.

Întotdeauna şi în orice timp, Dumnezeu va arăta pe sfinţii Săi cu scopul de a încuraja şi a întări credinţa creştinilor. Doar atunci când cineva are o legătură vie cu

fFfFfFfFfFfF

Mărturii din vremuri de prigoană

Minuni şi întâmplări din viaţa Sfântului Glicherie, istorisite de cei ce l-au cunoscut (IV) CAP. VIII. Setea creştinilor după cuvântul Domnului Nu a ţinut însă mult bucuria creştinilor de stil vechi cul îşi făcuse rost de aproape toate cărţile care trebuiau de a veni cu dragoste la bisericile lor, pentru că şi Româ- la strană pentru slujba bisericească, aduse de prin Bognia, odată cu Gheorghiu Dej, a primit şi ea curenţii co- dăneşti, scoase de cineva de pe la Mănăstirea Râşca. Dar munismului. Din ordinul statului, s-au stricat toate bise- nu putea să le ţină în casă, ci le ţinea ascunse prin stogurile cu fân sau pe sub streşinele garduricile noastre, rămânând – nu se ştie prin rilor de nuiele care erau acoperite cu paie. ce minune, una singură la Balş. Atâta buDuminica şi în sărbătorile mari, dacă curie a fost atunci pe capul celor pe stil se adunau creştinii la rugăciune în casă la nou, încât nici cu rudele lor de pe vechi bunicul, aduceau cărţile de unde erau asnu ar mai fi discutat. cunse, făceau rugăciune şi le ascundeau Cei de pe vechi erau atunci mărul din nou. De la acea bătaie pe care a luatdiscordiei. De se întâmpla cumva ceva în o de la miliţie, bunicul era şi mai mult comună, ei erau de vină. Erau chemaţi la căutat de creştinii care, în lipsa preotului, poliţie şi bătuţi aproape din orice. Amenîl întrebau de orice lucru sau orice cuvânt zile cele mai mari tot ei le primeau, dările despre credinţă, pentru că ştiau că el cila stat ale lor erau mai mari şi trebuiau teşte mult şi aleargă mult cu preotul prin plătite în termeni mult mai mici, iar dacă toate părţile unde era nevoie. De aceea, nu, sumele se dublau şi erau luaţi la arest. cei de pe nou îl numeau „urechea preoÎntr-un cuvânt, putem spune că sărmanii tului Glicherie”. creştini nu mai erau pe deplin stăpâni nici Odată, de Paşti, creştinii din mai multe pe casele lor. sate s-au adunat la bunicul acasă să facă Mulţi preoţi, călugări şi maici au fost slujba Învierii. Au venit şi trei cântăreţi chinuiţi în acel regim. Creştinii nu aveau Preasfinţitul Meftodie buni de la Rădăşeni care au cântat îngevoie să ţină cărţi de rugăciune în casele lor, Marinache (centru), pentru că unde auzeau că sunt cărţi, prin alături de PS Ghenadie reşte, şi tot poporul strâns la rugăciune a plâns de bucurie. După vreo 15 ani, am sat umblau echipe, care intrau în case, le (stânga) şi părintele aflat că acei cântăreţi au fost dascălul răscoleau şi le dădeau foc când le găseau.

Varlaam (dreapta) Onofrei Onofrei (mai târziu, Mitropolitul Îmi amintesc cum ne spunea tata că buni-

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

24

Silvestru Onofrei), împreună cu fratele şi cu tatăl său, părintele Varlaam, pe care mai târziu aveam să îl reîntâlnesc la Mănăstirea Slătioara, unde totdeauna citea credincioşilor „Molifta pentru împărtăşire”.

Dar nu se făcu bine ziuă şi nici măcar n-au apucat a ciocni câte un ou roşu, că a şi venit cel care făcea de pază prin sat în acea noapte – tot un credincios de pe vechi – şi le-a spus să fugă, că miliţia a intrat în sat. Au fugit atunci care încotro, dar cei mai mulţi s-au ascuns în lunca Nisturei, un pârâiaş pe aproape.

Abia au apucat gazdele să ascundă cărţile, să stingă lumina şi să se culce, că imediat miliţia a bătut la uşă. După ce au intrat în casă, unul dintre jandarmi a zis: „Miroase a tămâie şi a fum de lumânare, dar dacă oamenii sunt singuri şi dorm, nu avem ce le face”. Bine că au Mănăstirea Slătioara în anul scăpat de data aceasta ca prin urechile acului, datorită paznicului, însă bunicul se aştepta la mai rău de acum încolo, pentru că toţi erau cu ochii pe el.

iIiIiIiIiI

CAP. IX Sfântul Glicherie – Icoană vie Tot în vremea când bisericile erau stricate, într-o duminică de dimineaţă, la rugămintea creştinilor, Sfântul Glicherie şi părintele David au mers la Vânători-Neamţ, pentru a face Sfânta Liturghie în casa unui creştin cu numele Mihai Urzică.

S-au adunat atunci la sfânta slujbă aproape toţi cei pe vechi din sat, cu femei şi copii (bătrâni, tineri şi bolnavi).

Sfântul Glicherie le-au făcut toate slujbele, i-a mărturisit şi împărtăşit, a citit rugăciuni pentru cei suferinzi, toate în grabă şi cu frică, fiindcă ştiau ei că nici cei potrivnici nu dorm. Aşa a şi fost. Când se pregăteau să iasă din casă, tocmai au şi intrat jandarmii. Pe unii i-au bătut, pe femei şi copii i-au speriat cu ameninţările, alţii au mai scăpat fugind, alţii ascunzându-se pe sub paturi, însă pe preot, pe fraţii Urzică (Mihai şi Ion) şi încă trei vecini de-ai lor, toţi oameni în vârstă, i-au arestat. I-au dus la postul de miliţie la Vânători, şi de acolo la Piatra Neamţ pe toţi şapte.

După ce au fost audiaţi, auzind că sunt din cei pe vechi, în frunte cu preoţii lor şi că i-au prins la rugăciune, i-a bătut pe toţi un miliţian până n-a mai putut, apoi i-au închis într-o pivniţă mare, întunecoasă şi rece. În cele 40 de zile cât i-au ţinut colo, s-au rânduit cinci jandarmi pentru a-i bate. Dimineaţa veneau doi şi îi băteau de sărea carnea de pe ei şi sângele pe toţi pereţii pivniţei şi pe jos şi le zicea: „Poftiţi ceaiul şi micul dejun!”. La amiază, veneau alţii doi şi la fel îi băteau, spunându-le că le-au adus „prânzul”, iar seara veneau trei şi făceau acelaşi lucru cu ei, spunându-le că au servit „cina”.

Ochii îmi aştern lacrimi pe foaie, pixul parcă nu mai

25

poate scrie, mintea parcă stă în loc şi tot corpul îmi tremură... cum? Aşa să pătimească Sfântul nostru?!? Şi să mai gândim că nu are sfinte moaşte?! Câtă necredinţă la noi acum!

De atâta bătaie şi flămânzi ce erau, nici nu mai semănau a oameni – spunea moşul Urzică Mihai, după ce le-au dat drumul din arest. „Seara - spunea el - stăteau miliţienii câte două ore şi le ţineau politică şi n-am să uit nici în mormânt bătăile primite, dar mai cu seamă răspunsurile pe care le primeau jandarmii de la Sfântul Glicherie.

Unul dintre miliţieni era mai milos; dar ceilalţi, mai haini, îi ziceau Sfântului de ce nu ascultă de dânşii şi să ţină calendarul schimbat, ca să fie liber. Iar Sfântul, fiind zdrobit de tot, le mărturisea lor tot adevărul cu glasul 1960 - vedere dinspre răsărit lui dulce şi lin, zicând: „Domnii mei, eu m-am făcut preot şi următor lui Hristos, pentru a păzi legea Lui şi sfintele aşezăminte, lăsate nouă de la Apostoli şi de la cei 318 Sfinţi Părinţi, care însuflaţi de Duhul Sfânt ne-au aşezat nouă legea şi calendarul acesta pe care îl ţinem noi, care cu legătură dumnezeiască fiind pecetluite, au zis: Cel ce va schimba o iotă sau o cirtă din cele ce Duhul Sfânt au aşezat, anatema fie – adică diavolului. Atunci eu, preot fiind, cum pot să schimb, să duc şi poporul în anatema, adică în muncile iadului pe veşnicie? Mai bine rabd aici pe pământ, cu toţi creştinii mei o mie de munci în puţine zile, decât dincolo o muncă veşnică”.

- Părinte, i-a zis unul – atunci înseamnă că nu vă supuneţi stăpânirii? Că aşa scrie, să vă supuneţi?

- Da, domnule, aşa scrie – şi noi ne supunem întru toate legii pământeşti, că despre această lege pământească scrie. Zis-am noi ceva când ne-aţi prins făcând rugăciune? A sărit cineva cu bâta să nu vă apropiaţi? Sau ne-am supus stăpânirii? Când din atâtea bătăi au murit atâţia preoţi şi mireni, am grăit ceva împotrivă? Când ne-aţi stricat bisericile, v-am înjurat? Nu! Pe toate le-am răbdat, că acestea toate sunt fireşti, pe când de cele dumnezeieşti nu ne putem lega...

Altul – acela mai milos, i-a zis: - Părinte, dar măcar stai undeva ascuns, nu mai ieşi la chinuri. Sfântul i-a răspuns: - Eu nu ies la chinuri! Eu merg şi-mi fac datoria mea de preot! Fac Sfânta Liturghie, pentru a-i apropia pe creştini de Hristos; Sfânta Mărturisire pentru a-i scăpa de păcatul care prin Adam a intrat în lume; Sfânta Împărtăşanie pentru curăţia sufletului şi a trupului. Apoi, botezul copilaşilor, care se nasc cu păcatul strămoşesc şi care se curăţă numai prin Sfântul Botez. Căci de se va întâmpla să moară copilul mic şi dacă nu-i botezat, merge la întuneric şi eu răspund pentru ei, că sunt preot. Dacă doi TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

tineri doresc să se însoţească unul cu altul pentru învârtit pe toate părţile spunea moş Mihai, s-au rânduit împreunarea trupească şi naştere de prunci, tot preotul toţi şi se uitau în aparat, se minunau dar nu spunea nieste dator să le facă cununia. Căci, dacă se împreunează meni nimic. Când i-a ajuns rândul şi miliţianului celui mai milos să îşi spună părerea, afără cununie, curvesc şi tot preocesta a zis: Eu nu văd în preotul răspunde şi de aceasta. Tot tul ăsta decât o icoană în formă la fel, dacă moare vreunul şi îi de porumbel, pe care strălutrebuie făcute dezlegările din ceşte chipul Maicii Domnului lanţurile cele nevăzute ale lucu Fiul în braţe. Atunci şi docmii acesteia, deci trebuie făcut torul şi ceilalţi au afirmat că prohodul, ca sufletul lui să poaaşa este. Toţi s-au înspăimântat tă merge liber la judecată şi să şi au ieşit din acea cameră, îşi ia plata lui, după cum a ştiut numai miliţianul cel mai milos să facă în astă lume, şi pentru a zis: „eu cu aşa serviciu, nu aceasta tot preotul este dator. vreau să îmi mai câştig pâinea”.

Cum să stau eu ascuns, să-mi A dezbrăcat uniforma de pe el, păzesc trupul meu nevătămat şi a aruncat-o şi a plecat lăsând să-mi pierd sufletul şi să se funcţia. Ceilalţi, văzând aceasvatăme şi să se prăpădească un ta, au plecat şi după câteva ore popor întreg în iad?! Cum? au venit şi la mireni le-au dat Ei îl ascultau toţi, dar tot drumul, însă pe preoţi i-au mai ce aveau ordin să facă, făceau. reţinut. În fiecare zi dis-de-dimineaţă, A doua zi dimineaţă, pe pătrimiteau două femei – spunea rinţi i-au scos în curtea penimoşu – şi făceau curat în pivtenciarului. Şeful cel mare a niţă: spălau pereţii şi podelele dat ordin să facă un foc mare pline de sânge, iar ele, pe sub din 3-4 metri cubi de lemne şi şorţ, le aduceau câte două-trei când vor arde bine toate să-l felii de pâine, că le era milă de dea pe Sfântul Glicherie în foc. dânşii că nu le dădea nimeni Aşa au făcut. Dar, o, minune! mâncare, iar ei le împărţeau şi Sfântul a rămas nears şi jarul le mâncau, pentru a se mai ţine tot s-a topit împrejurul lui. Văpe picioare. zând aceasta, şefului nu îi veDupă cele patruzeci de zinea să creadă şi l-a chemat la le de chinuri, toţi au slăbit foarSfântul Glicherie dânsul, iar Sfântul mergând căte tare şi erau mai mult morţi dedând binecuvântare credincioşilor tre el, a zis: „Mulţumesc lui Dumcât vii. Atunci, miliţianul cel mai blând a adus toată garda şi un doctor să-i trimită la ra- nezeu, că m-am încălzit puţin, că mult frig am îndurat în diografie, gândind el că-i va găsi grav bolnavi şi le va da dru- pivniţă”. Şi din auzite vă spunem că în acel loc unde a mul acasă. Când doctorul i-a pus în dreptul aparatului, fost minunea cu Sfântul în foc, nu a mai crescut nimic şi toţi miliţienii s-au uitat şi ei prin aparat să vadă ce-i cu ei. nici nu poate nimeni să calce pe acolo. Toţi cei adunaţi Pe Mihai şi pe Ion Urzică i-au găsit zdrobiţi de tot înlăun- acolo în număr foarte mare s-au cutremurat, s-au mitru, iar vecinii lor şi pe părintele David puţin mai bine. nunat, dar în bine nu s-au schimbat şi la preoţi nu le-au După aceea, l-au dat şi pe Sfântul la raze, l-au dat drumul, ci i-au închis din nou.

iIiIiIiIiI

Istorie pentru vedenia ce a văzut un părinte, anume Theodosie, din sfânta Mănăstire a Neamţului, în anul mântuirii 1797 Arătare pentru începutul modernizării Ţărilor Româneşti „În vremile acestea mai de pe urmă, care sunt vrednice de multe lacrimi, pot să zic că în toată lumea n-au rămas alte locuri unde să poată ţine cineva viaţă [călugărească] de obşte cu pace şi cu linişte, decât numai într-aceste binecredincioase Ţări Româneşti pe care Dumnezeu le păzeşte cu pronia Sa cea dumnezeiască, ca să se proslăvească numele Său cel sfânt.”

Aşa îi scria Cuviosul Paisie de la Neamţ, în urmă cu două veacuri şi jumătate, mitropolitului de atunci al Moldovei. Şi Stareţul (Malorusian de neam) ştia ce spune, fiindcă petrecuse de ajuns şi în Lavra Kievului şi în mănăstirile Sfântului Munte Athos. Şi, găsind loc atât de prielnic sfintei vieţuiri călugăreşti, cuviosul a săvârşit două minunate lucrări. Una, aceea că a întemeiat din nou viaţa de obşte pe vechile şi sfintele aşezăminte ale Sfintei Scripturi şi ale Părinţilor Bisericii. Iar a doua, încă mai mare, aceea că el şi ucenicii săi au tălmăcit pe limba noastră sfintele cărţi TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

26

ale Ortodoxiei, faptă decât care nici una nu este mai însemnată şi mai bineplăcută lui Dumnezeu. Căci - necunoscând cuvântul Adevărului, păstrat în Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament şi în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi ele insuflate de Sfântul Duh-Dumnezeu - cum am putea să nădăjduim la mântuire? Încât pe bună dreptate scria unul din ucenicii Cuviosului că: „Prin aceste tălmăciri, s-a făcut un folos cu adevărat atât de mare – şi nu numai soborului părinţilor, ci şi tot neamului nostru - cât nu s-a mai făcut aşa în neamul acesta, precum poate socoti oricine.” Însă nimic nu urăşte mai mult diavolul cel mare şi tatăl minciunii decât întemeierea vieţii monahale (care e, după cum zic Părinţii, urmare a celei îngereşti) şi, îndeobşte, petrecerea creştinească aşezată după sfintele rânduieli puse de Însuşi Hristos-Dumnezeu şi de Dumnezeu Sfântul Duh prin sfintele Scripturi ale Evangheliei şi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Aşa încât, vieţuirea îmbunătăţită din obştile întemeiate de acest fericit stareţ Paisie, precum şi cunoştinţa adevărului păstrată în cărţile din biblioteca mănăstirii Neamţu au ars inima stăpânului minciunii şi ochii slujitorilor săi diavoli nu numai în vremea vieţii stareţului, ci şi după trecerea acestuia la Domnul. Şi aceşti răi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai omului se socoteau şi chibzuiau, cum să strice binecuvântata lucrare săvârşită în aceste obşti paisiene, precum citim numaidecât mai jos, în această vedenie proorocească „Istorie pentru vedenia ce au văzut un părinte, anume Theodosie, din Sfânta Monastire a Neamţului, în anul mântuirii 1797, în luna dechemvrii, pentru aceiaş monastire, după adormirea Preacuviosului Paisie Stareţul şi arhimandritul Sfintelor Monastiri Neamţu şi Secu, cu trei ani mai în urmă”.

iIiIiIiIiI

«S-au întâmplat mai sus numitului părinte, după eşirea de la cântarea Utreniei, într-una din zile, că s-au culcat să se odihnească, şi întru vedenia visului i s-au părut că au eşit afară pe poarta mănăstirii şi au stătut înaintea porţii în depărtare ca la 30 de paşi. Şi era monahul îmbrăcat cu rasă şi cu camilafca pe cap şi cu cârjuliţa în mână, şi din cei bătrâni fiind cu procopsala, multe limbi ştia. Au rădicat ochii în sus şi au văzut un trup înainte-i întunecat şi foarte înfricoşat la vedere, îmbrăcat cu haine nemţeşti, precum sunt căpitanii de oaste, pălăria lui împletită de şerpi vii, capetele lor să închipuia în pietre scumpe, obrazul lui negru cu totul, barba mică, ca a lui Cazlarii Atazi (adecă Atazi să vede că au fost un om

însămnat de viteaz în aceiaşi vreme) nasul mare şi nările foarte largi, cu ochii scăpăra foc ca fulgerul, vederile sângerate ca pe nişte luceferi întorcându-i, cu dinţii de oţel şi din nasul lui eşia fum puturos ca de pucioasă, dupre cum scrie la Iov; urechile îi erau lungi şi ascuţite ca de măgariu. Ceafa lui fier bătut, umerii lui de oţel ca nicovala şi în cap avea patru coarne de capră, doaă înainte, strâmbe, şi două înapoi, iară mâinile lui balauri, şi fieştecare deget al mâinii lui cap de şarpe.

Camzocul lui piele de aspidă, brâul şarpe de cei de Indiia, carii ca săgeata trece prin om, avea şi coadă ca de vasilisc, ascuţită în vârf cu bold şi încârligată în sus ca a caprei, iară picioarele oable, cu ciubote de aspidă verzi, cu potcoave de fier, în chipul unghiilor leului; baston avea un şarpe viu, şi de cap ţiindu-l, să răzăma într-însul; sabiia lui paloş lung de văpae cu două ascuţişuri legată la brâu; scaunul lui tigru, mulţime de ofiţeri împrejurul lui şi mulţime de ostaşi, toţi aseminea lui cu chip urâţi şi scârnavi, carii cu mare frică stăteau înaintea lui. Şi apropiindu-se monahul, i-au zis lui: – Ce iaşti tu?

– Cneaz sunt, călugăre, au zis cătră dânsul.

Zis-au monahul: – Moschicesc sau nemţăsc?

– Nu sunt om.

Zis-au monahul: – Dar ce iaşti tu?

I-au răspuns cneazul: – Pre care voi îl numiţi satana eu sunt al doilea după dânsul, orânduit preste toate oştile lui, arhistrateg. I-au zis monahul: – Ce cauţi aicea?

– Am comandă, îi răspunde, aici la voi!

I-au zis monahul: – Aicea nu iaste războiu, nici ostaşi.

Răspuns-au cneazul: – Dar cum zici că nu sunt? Dar călugării ce sunt? Ei ne dau războiu nouă şi noi lor.

Au zis monahul: – Dar câtă sumă de oaste ai tu aicea cu tine?

I-au răspuns: – Şasă zeci de mii.

Zis-au monahul: – Pentru ce atâţia, fiindcă aicea nu sunt nici trei sute de călugări? Zis-au cneazul: – Nu te mira, călugăre, că unde sunt ostaşii tari, acolo şi oaste mai multă trimite împăratul. Priveşte la împăraţii lumii, precum au fost şi Darie, împăratul perşilor, când au făcut războiu cu Alexandru Machidon: i-au trimis lui Alexandru un sac de mac, zicându-i: „De vei putea număra mulţimea seminţii macului, vei număra şi oştile mele”. Alexandru i-a răspuns că macul iaste dulce TRADIŢIA ORTODOXĂ

27

Nr. 32, Iunie 2011

şi bun la mâncare. Apoi i-au trimis şi Alexandru lui Dariie o traistă de chiper negru, zicând: „Aşa sunt oştile mele”.

S-au mirat monahul auzind acestea. I-au zis cneazul: – Ce te miri? Că aceste mii de-a pururea şăd aicea, iară în vreme de nevoe şi înmiit mai multe oşti aducem la războiu. Însă mai în scurt, să-ţi spun adevărul, călugăre: încă de la Sfeta Gora de când şădea stareţul Paisie în Monastirea Pantocratorului, la chiliia Sfântului Constantin, de atunci sunt rânduit ca să-i dau războiu în toată viaţa lui. Şi, fiindcă şădea acolo cu linişte, am rânduit eu pe oarecarii, cu chip de râvnă ca să vină la călugărie, care avea şi sirmeadin destul şi l-am îndemnat să-şi facă monastire la Proorocul Ilie, şi cu multe griji l-am încurcat. Şi văzând că şi acolo şăzând ne ardea luminile ochilor, am îndemnat pe lăcuitori să le deie o mănăstire împărătească. Şi acolo puţin nu căzusă în unghiile mele, dară Hristos al lor ajutându-le, am rămas biruit. Însă după aceaia, găsind vreme cu prilej, i-am rădicat cu totul şi iam adus în Moldova, la Monastirea Dragomirna, şi acolo numai unul dintru ai noştri am găsit.

Deci am rădicat oştile chesariceşti şi au cuprins cu stăpânirea locul acela, iară pe Stareţul l-am gonit şi l-am dus la Secu şi acolo am găsit iară pe unul de ai noştri. Deci am îndemnat pre stăpânitori ca să le dea Monastirea Neamţului. Acolo am găsit doi de-ai noştri. Şi acolea unde iaste medeanul de războiu, şi al lor, şi al nostru, pe mulţi am câştigat. Deci i-au zis monahul: – Apoi nu să mântuiasc din mâinile voastre nici unul dintru acei ai Stareţului? I-au răspuns: – Cât au fost Stareţul viu, mulţi au scăpat, dar mulţi am şi câştigat. I-au zis monahul: – Acum ai mulţi cu tine?

Iară el au zis: – Aicea în Neamţu numai cincizeci de mii am, fiindcă în Secu am lăsat zece mii.

I-au zis monahul: – Apoi îngeri nu sunt aicea?

I-au răspuns cneazul că fieştecare călugăr are câte un înger, iar cei ce-L ascultă pe Hristos încă şi mai mulţi au cu sine împreună.

I-au zis monahul: – Dar îngerii nu pot nimic împrotiva voastră?

Răspuns-au cneazul: – Să-ţi spui ţie, călugăre, că atâta putere are un înger, încât pe tatăl nostru satana, îl goneşte cu toate oştile lui, cât nu poate nici înapoi să caute. Dar zice: – Când?

– Când ascultă călugărul pre Hristos şi face TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

poruncile lui Dumnezeu.

Atuncea, aşa vorbind iei între sine, monahul cu cneazul, iată că răspunsără un cuvânt poroncitoriu: „Haide degrab!”, şi cuvântul l-au zis turcesc: „Tezghet!”. Şi numaidecât s-au văzut că au eşit o săniuţă de cele de poştă, cu cai cu tot şi în loc de cai, era treizăci de draci în chip de câini înhămaţi, carii erau negri şi din ochi sloboziau scântei de foc. Şi în săniuţă şădea unul cu haine călugăreşti, ca un arhimandrit, cu barba mică neagră şi treizăci mergeau înainte călăuzi şi alţi treizăci împrejurul lui. Şi în capră şidea unul vezetiu şi în loc de biciu ţinea un şarpe de cap şi mâna pe ceilanţi. Şi când au lovit cu biciuşca întâi, numai cât s-au mişcat săniuţa, iară când au lovit a două oară, au ţiuit urechile tuturor şi îndată au purces la vale, pe la stăreţie şi pe la casa îndrăciţilor. Şi acolo, drept pe malul magherniţii, au întâlnit pe alt căpitan de poştă, cu cinsprezăci înainte şi cu alţi cincisprezece înapoi, aseminea lor urâţi şi scârnavi. Şi au dat „bună calea” unul altuia şi au întrebat cel ce vinea: – Unde te duci, bimbaşa Savracachie?

– Mă duc, zice, stăpâne, că m-au trimis cneazul zarafilor până la Târgul Neamţului şi până la Târgul Pietrii pentru o trebuinţă.

– Dar tu, căpitane Lustuţioane, de unde vii?

– Stăpânul m-a trimis aicea la Monastirea Neamţului.

– Pentru ce, zice, te-au trimis?

Răspunse: – Un călugăr s-au aşternut cu faţa la pământ şi cu lacrămi roagă pre Dumnezeu, ca să ne prăpădească pre noi şi au ars inima stăpânului.

Iară acela i-au zis: – Dar aicea iaste cneazul Zarafil. Să mergi la dânsul şi să-i arăţi.

– Cum, zice, să nu merg?! Şi iată că numaidecât sosi înaintea cneazului căpitanul acela, iar cneazul înteţind cu cuvântul, i-au zis ce anume.

– Ce ai venit tu, bre?

Răspunde căpitanul: – Stăpânul m-au trimis.

– La ce te-au trimis?

Răspunde căpitanul: – Un călugăr s-au aşternut cu faţa la pământ şi cu lacrămi roagă pre Dumnezeu ca să ne piarză pre noi şi au ars inima stăpânului. Iară cneazul îndată i-au zis: – Dar aicea treaba mea iaste.

Iară el au zis: – Nu ştiu, stăpânul m-au trimis. Îi zice cneazul:

28

– Haide, du-te. Şi s-au dus şi au început a-i scutura chilia călugărului aceluia. Şi îndată fulger din cer s-au trimis asupra diavolului aceluia şi au început a-l trânti şi a-l străpunge cu foc, tăvălindu-l la pământ, şi el strigă: „Vai! Vai! Că m-au ars!” Şi aşa tăvălindu-să, a fugit la cel mai mare. Iar cel mai mare i-au zis: – Vai de capul tău, mişălule, cu ce obraz ţi vei duce la stăpânul acum? Iară călugărul au râs de mişălătutea lui, şi îndată i-au zis cneazul: – Pentru ce râzi, călugăre, şi zici că mulţi ostaşi sunt ai miei? Că măcar de ţi să pare că sunt mulţi, dar nu toţi sunt iscusiţi la războiu şi la trebi.

L-au întrebat călugărul: – Pentru ce mai şăzi aicea?

Răspuns-au cneazul: –Să-ţi spun, călugăre, pe rând.

După ce a murit stareţul Paisie, cel înfricoşat nouă şi ajutătoriu vouă şi mare la Dumnezeu, îndată au trimis stăpânul şi a luat douăzeci de mii şi au rămas treizeci de mii aicea, şi făcându-să Sofronie stareţ în locul lui Paisie, şi milostiv fiind, au priimit fel de fel de feţe, şi au priimit copii mici, împreună să petrecă cu călugării (că pe copii, precum în cărţile voastre să scrie, nu-i aduce Dumnezeu la monastire, ci satana, şi iarăşi în cărţile voastre iaste scris că unde sunt copii şi vin, nu-i trebuinţă de satana) şi încă au mai rădicat zece mii şi am rămas douazeci de mii.

Deci i-au zis monahul: – Dar aceia unde sunt rânduiţi?

I-au răspuns cneazul: – Înlăuntru în monastire optsprezece mii, iar pe la chiliile cele de afară două mii. I-au zis iarăşi monahul: – Dar la schit la Vovidenie şi la Procov?

I-au zis: – Doă sute la Vovidenie sunt şi trei sute la Procov.

Zis-au monahul: – Pentru ce la Procov mai mulţi, iară la Vovidenie mai puţini?

Zice cneazul: – La Procov totdeauna se roagă lui Dumnezeu şi este loc dosit, fără sminteală. Iară la Vovidenie vin mireni, femei şi copii. I-au zis monahul: – Dar cu cei ce umblă pe afară în ascultare, câţi umblă?

Răspunde cneazul: – Niciunul.

– Pentru ce?

Zice cneazul: – Cei ce umblă în voile lor, singuri cad în prăpăstiile răutăţilor şi a poftilor celor rele: nu avem trebuinţă a lua aminte de ei, ca unii ce singuri să pierd şi să dau în un-

29

ghiile noastre.

Iară de cei ce cu ascultare dreaptă şi cu frica lui Dumnezeu umblă, nu putem a ne atinge de dânşii, că Hristos al vostru îi păzeşte. Aceste toate auzindu-le monahul de la dânsul, l-au mai întrebat: – Deci ce mai şăzi acum aicea, că toate să fac dupre voia ta? Stareţul au murit, vin din destul se aduce, copii se priimiesc, femei vin la monastire, apoi, ce mai zăboveşti?

Deci cneazul, oftând greu, au zis: – Ah, blestematele de terfeloage de cărţi! Arde-le-ar focul! Pentru acelea mai şidem. Că au într-armat stareţul pe ucenicii săi cu toate cele mai tari arme şi nu putem acum pentru acele a ne duce. Iar însă degrab şi de acelea voi răsufla, că le voi răpune şi de aceea mă voi odihni.

I-au zis monahul: – Cum de-mi spuseşi tu aceste taine ale tale?

I-au răspuns cneazul: – Şi cum pot să nu-ţi spui, măcar că Dumnezeu m-au silit: au nu vezi pre îngerul lui Dumnezeu că şade deasupra capului meu? Şi râdicându-şi monahul ochii în sus, a văzut pe Arhistrategul Mihail mai mult decât soarele strălucind şi toiagul Arhanghelului înfipt în grumazii cneazului. Iară monahul, cum au văzut pre Arhanghel, îndată au căzut la pământ, zicând: – Pier, Doamne!

Iară Arhanghelul au zis: – Nu te teme, că nu vei peri.

Deci s-au sculat monahul de la pământ, şi i-au zis Îngerul Domnului: – Vezi, smerite călugăre, ce vrăjmaşi cumpliţi şi neadormiţi aveţi asupra voastră? Ci vă întăriţi întru Domnul şi întru puterea tăriei Lui şi vă siliţi din tot sufletul spre poruncile Lui, că Dumnezeu iaste cu voi! Aceste zicând Îngerul, s-au atins cu toiagul acel de foc care îl ţinea în mână, de grumazii cneazului şi îndată s-au făcut ca nişte fum şi ca nişte apă împărţită şi s-au făcut nevăzut şi au întrat în pământ, mistuindu-să cu toate oştile lui.

Iară Îngerul cu multă slavă şi bucurie s-a înălţat la ceriu.

Iară bietul călugăr au căzut la pământ uimit şi înspăimântat, cu amar plângând. Şi aşa plângând s-au deşteptat şi după aceea au şăzut doauă zile şi doauă nopţi nimic mâncând sau bând, tot plin de mâhniciune. Apoi, a treia zi adormind puţin, i-au zis oarecine: – Ce te mâhneşti? Scoală-te şi mergi de le spune acestea fraţilor tăi ca să le scrie spre folos, întărindu-să întru Dumnezeu, păzindu-i toate poruncile Lui. Aceste puţine din cele multe ce au vorbit monahul cu diavolul ce s-a arătat în chip de cneaz [s-au scris aici de mine ...].»

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

Scări către Cer (I)

Monahismul şi stăreţia „Viaţa noastră nu este altceva decât o cale a desăvârşirii, prin legăturile cu Dumnezeu şi cu aproapele. Dacă socotim că Dumnezeu este în centrul unui cerc, drumul nostru, al fiecăruia către El duce printr-una din razele cercului. Pe măsură ce ne apropiem de centru, deci de Dumnezeu, toate razele ce arată mersul celorlalţi oameni se apropie între ele, şi cu cât se alătură mai mult, cu atât se regăsesc mai aproape de Dumnezeu, până ce se contopesc într-însul.”

Avva Dorothei

„A călăuzi oamenii este un meşteşug desăvârşit şi o ştiinţă desăvârşită. Este, pe cât mi se pare, lucrul cel mai deosebit şi mai anevoios”. Aceste cuvinte ale Sfântului Grigorie de Nazianz caracterizează acel aşezământ deosebit al Bisericii Ortodoxe, apărut sub numele de stăreţie (cu îndrumare dată de stareţi). Stăreţia s-a născut din nevoile de îndrumare ascetică ale monahilor începători şi pentru călăuzirea întregii lor vieţi de creştinească nevoinţă. Temelia stăreţiei este supunerea: supunerea voinţei călugărului începător faţă de stareţul său, care este învăţător şi călăuzitor al său pe calea dobândirii unei vieţi ascetice desăvârşite. Să ajungi a te lepăda de cele lumeşti, fără însă a tăgădui lumea, acesta este lucrul de căpetenie în asceza creştină, iar sfaturile ce se dau nevoitorului nu urmăresc scopul de a nimici trupul, ci numai de a-l învinge, de a-l schimba la faţă (aşa cum se arată în învăţătura misticascetică despre „îndumnezeire” sau unirea cu Dumnezeu.

uUdDuU

Ucenicia monahală în Ortodoxie Bucură-te, pustie de la miazănoapte, împodobiţi-vă pustietăţi şi păduri străvechi, care aţi crescut atâţia sfinţi şi străluciţi Părinţi şi aţi învăţat, prin pilda minunatei lor vieţi, pe fiecare creştin să-şi ia crucea pe umeri şi să păşească spre Hristos! Bucură-te, pustietate care odinioară ai fost părăsită şi neroditoare, iar acum eşti înflorită ca un crin şi acoperită de rugăciunile nenumăraţilor călugări! Iată pustietăţile din miazănoapte: brazi veşnic verzi, păduri argintii de molid, pâraie curgând molcom, iazuri tăcute, cu luciul încreţit de vântul verii sau încremenit de frigul iernii albe... Încă de la ivirea creştinismului în părţile răsăritene, viaţa ascetică - viaţa pustnicească - a reprezentat cel mai înalt ţel pentru credincioşi, aceasta fiind calea pentru ocolirea deşertăciunilor şi a rătăcirilor pământeşti. Ascetul apare ca o întrupare luminoasă a tuturor virtuţilor creştine. Între el şi lume nu mai există nici o legătură directă.

Numai în împrejurări rare i se mai cer un sfat sau o îndrumare pentru viaţă. El rămâne, în singurătatea sa, o pildă vie a creştinismului desăvârşit. Într-însul, fiecare credincios presimte posibilitatea ivirii unui ascet - a celui ce tinde către „starea asemenea cu îngerii” (îngerescul chip), TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

ridicându-se tot mai sus pe treptele desăvârşirii.

Ideea celei mai înalte lepădări de lume a stăpânit întreaga teologie monahală. Pustnicul a rămas marele model de adevărată viaţă creştinească: o icoană spre care se privesc cei din lume. Pentru evlavioşii creştini, icoana nu este un simplu portret, o reproducere a unui chip, ci o înfăţişare omenească, prefăcută într-un templu al Dumnezeirii. Icoana cuprinde toată viaţa mută a unui sfânt, viaţa veşnic larg deschisă spre inimile ce-l caută, spre a le da puteri noi, îndrumând, pe aceia care se apropie de ea, către cealaltă lume: lumea sfinţilor din cer. „Am stat odată într-o bisericuţă aşa povestea un credincios - şi contemplam icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, gândindu-mă la credinţa pruncească a poporului care se închina cu smerenie acolo: câteva femei, câţiva bolnavi şi bătrâni, care erau îngenunchiaţi sau făceau cruci nenumărate şi metanii adânci. Am privit cu încordare trăsăturile sfinte ale chipului icoanei şi deodată mi s-a arătat puterea ei minunată. Da! În faţa mea nu mai era o scândură zugrăvită! De-a lungul unui şir nenumărat de ani, această icoană a absorbit noiane de cereri şi de rugăciuni fierbinţi ale celor nenorociţi, ale oamenilor înecaţi în durere şi nenorocire. Din covârşitoarea căldură a acestor adânci rugăciuni, ea s-a umplut de putere, pe care acum o răspândeşte în jur, răsfrângând-o asupra celor care se roagă. Ea a devenit astfel un lucru cu viaţă, un loc de întâlnire între Ziditor şi om... Şi, pe când mă gândeam astfel, am privit încă o dată la bătrâni, la femeile cu copiii aşezaţi alături, în praf şi la sfânta icoană; şi am văzut trăsăturile Maicii Domnului însufleţite. Ea privea, plină de milă şi dragoste spre toţi aceşti oameni. Şi atunci, am căzut în genunchi şi m-am rugat smerit...”.

Pentru credinciosul care îşi face ruga nu există deosebire între icoană şi sfântul pe care-l închipuie: înfăţişarea sa de pe icoană se suprapune întregii sale făpturi, de totdeauna. În trăsăturile icoanei se reunesc şi strălucesc bunătatea, mila, îndurarea şi toată împlinirea puterilor legate de esenţa personalităţii duhovniceşti a sfântului, o plinătate din care, fiecare, primeşte după credinţa şi bogăţia lui sufletească. Pentru credincios, această întruchipare este adânc mângâietoare şi liniştitoare: ea îi dă un răspuns la toate marile întrebări de morală şi credinţă pe

30

care şi le pune.

Icoana ascetului însetat după Dumnezeu, felul de a propovădui şi de a-şi exprima credinţa rămâne întocmai cu cel al dascălilor şi povăţuitorilor din vechea pustie egipteană. Ucenicul, convins de necesitatea de a fi călăuzit în viaţa păcătoasă, pământească, îşi lua asupra lui cea mai grea trudă şi nevoinţă pentru a-L urma pe Hristos, nădăjduind să ajungă, mai curând sau mai târziu, la „starea îngerească” a pustnicilor. În această lume monahală, în care toate erau bine hotărâte şi împărţite cu precizie, era totuşi loc foarte puţin pentru vederile mistice.

Descoperirile răpirii mistice (extazului) nu aparţineau, în general, ascetismului vechi, cu excepţia rară a unor sfinţi.

Printre marii asceţi de orice naţionalitate ar fi ei, se găsesc călători (pelerini), zăvorâţi, stâlpnici, dar foarte rar sfinţi mistici. În cea mai mare supunere, smerenie şi umilire de sine, monahii cădeau, în faţa lui Dumnezeu, în rugăciuni arzătoare. Ruga lor tainică pornea din căinţa pentru greşelile săvârşite, fiecare dintre ei fiind pătruns de povara propriilor lui păcate.

Râvna cea mai mare a lor era să fie vrednici de îndurarea privirilor lui Dumnezeu, păstrând mereu aplecarea spre umilinţă mare, în toate rugăciunile aduse înaintea lui Hristos.

Pilda lor de înaltă smerenie nici nu lăsa loc pentru dorinţa de a fi părtaş al strălucitoarei descoperiri mistice a lui Dumnezeu.

Astfel, acea viaţă ascetică nu se străduia să atingă înălţimile misticismului, ci rămânea umilă, în mare credinţă, ascetul trăind numai cu nădejdea că va putea ajunge odată în slava luminoasă a templului ceresc. Vechiul credincios afla aşadar cel mai mare ajutor în slujba bisericească. Vechiul creştin, foarte măsurat în cuvintele sale de rugă, murmurând aproape întotdeauna numai „Doamne, miluieşte!”, iubea şi preţuia cu atât mai mult strălucitoarea bogăţie de cuvinte a cântărilor bisericeşti: diversitatea retorică a vechilor întâmplări din viaţa sfinţilor, ca şi, în

genere, tipicul sever al slujbei bisericeşti. De aceea, el putea urmări ceasuri de-a rândul lungile slujbe ale Bisericii, stând smerit, închinându-se, foarte absorbit de melodioasa rezonanţă a stihurilor sau a Vieţii Sfinţilor, ce se citeau în fiecare zi.

uUdDuU

În slujba bisericească, sufletul său primea întărire, bogăţie, împlinire şi eliberare din toate nevoile, prin rugăciunile începătoare către Preacurata şi către toţi sfinţii. Aici, în biserică, simţea mila fără de hotar a Domnului, coborând către toată făptura zidirii Lui. Rugăciunea a rămas, din această pricină, cea mai de seamă lucrare pe tot parcursul timpurilor vechi. Începuturile culturii monahale au pornit din cuprinsul zidurilor vechilor mănăstiri greceşti şi ruseşti. În afara cuprinsului acestor ziduri, nu poate fi nici înţeleasă, nici explicată această cultură. Crescută sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe, ea nu şi-a tăgăduit niciodată obârşia, nici chiar mai târziu, când a păşit în lumea laică, părăsind chiliile mănăstireşti.

Mănăstirea a fost opera poporului: ea s-a născut dintr-o nevoie religioasă, nu din socoteli politice, statale. Călugării n-au fost niciodată organizaţi într-o tagmă monahală, având anumite misiuni sau scopuri. Cu toate acestea, fără ca ei să fi îmbrăcat atribuţii administrative, înrâurirea călugărilor a fost totuşi foarte mare. Încercarea lui Petru cel Mare de a laiciza cultura rusă a dat rezultate relative şi numai vremelnice, iar în această privinţă, stăreţia are o însemnătate deosebită. Atmosfera duhovnicească ascetică a mănăstirilor şi-a păstrat totdeauna preţuirea şi autoritatea, câştigând o mare înrâurire asupra sufletului poporului.

Stăreţia este strâns legată, în Ortodoxie, de istoria vieţii mănăstireşti. Ea a fost o apariţie hotărâtoare în dezvoltarea misticii şi asceticii ortodoxe, avându-şi izvoarele în Muntele Athos.

Ne-am lepădat de Hristos sau ne-a lepădat Hristos pe noi? În Sfânta Scriptură sunt scrise şi aceste cuvinte ale Domnului, pline de mustrări pentru poporul israelitean: „Două rele a făcut norodul Meu: M-au părăsit pre Mine, izvorul apei vieţii şi şi-au săpat luişi fântâni surpate, carile nu vor putea ţinea apă” (Ier. 2,13).

Sfânta Scriptură este fără de greşeală, căci tot cuvântul dumnezeiesc din aceasta este şi descoperire a adevărului şi dreptar în viaţă. Toată civilizaţia modernă nu a izbutit să clintească nici măcar un cuvânt al Sfintei Scripturi. Toată ştiinţa europeană nu e în stare să înlocuiască nici măcar o poruncă a Domnului. Se va scrie mult despre felul în care a decăzut omenirea aceasta atât de tânără încă. Am putea să o asemănăm cu vremea tinereţilor unui om, dacă ne gândim la acei 5508 ani ai creaţiei. Abia au trecut 2000 de ani de la reînnoirea acestei lumi, reînnoire dobândită prin patimile lui Hristos şi Înviere. Dar cu toate acestea lumea de azi este ca o zăludă nebună, urâtă şi învechită în zile.

31

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

Cine sau ce a dus-o la această stare?

Nimeni şi nimic decât păcatul fărădelegii şi lepădarea de la poruncile lui Dumnezeu. Lumea a decăzut din pricina bătrâneţii şi prea-îmbătrânirii în păcatele strigătoare la cer. Ar trebui să mai vină încă o dată Hristos pentru a o reînnoi, dar nu va mai veni decât pentru a o judeca. Prin obârşia naşterii sau reînnoirii ei, lumea de azi este foarte tânără, dar, judecată după păcatele ei, este foarte bătrână. Din această pricină, moartea s-a năpustit asupra ei şi a sugrumat-o.

Două rele a făcut lumea aceasta împotriva lui Dumnezeu: au lepădat pe Dumnezeu, izvorul apei vieţii acesta e întâiul păcat, întâiul rău - şi şi-au săpat fântâni surpate, care nu vor putea ţine apă - acesta e al doilea păcat, al doilea rău. Păstorii şi cârmuitorii poporului l-au părăsit pe Hristos-Dumnezeu, Cel ce este întotdeauna izvor de apă proaspătă şi sănătoasă, şi au început, după pilda popoarelor eretice şi fără de Dumnezeu, să sape puţuri seci, să adune apă de ploaie. Iar puţurile acestea seci se numesc deseori „cultură şi civilizaţie,” sau „ştiinţă şi modernism,” „progres” sau „modă” etc.

Ne-am lepădat de Hristos, de aceea ne-a lepădat Hristos. Gustul lumii de azi se numeşte îndărătnicie împotriva lui Hristos, îndărătnicie împotriva Sfântului Duh, îndărătnicie împotriva a tot ce e cinstit şi sfânt. Însă, de această dată, toată răutatea omenească s-a întrecut pe sine, ba chiar şi înţelegerea omenească.

Când a început să plângă cu toată inima cei din Ninive, când tot poporul şi-a îndreptat privirea către Dumnezeu, şoptindu-i din inimă însângerată: „Nu ne da pre noi folosinţei omeneşti, nu ne lepăda până în sfârşit”, atunci Domnul i-a izbăvit. Dar Dumnezeu S-a milostivit de ei atunci şi Se va milostivi şi de noi astăzi, cu condiţia de a nu ne mai lepăda niciodată de El, de izvorul dătător de viaţă al apei celei vii, şi de a nu ne mai săpa, precum ereticii şi cei fără de Dumnezeu, puţuri seci în jurul cărora oamenii stau şi aşteaptă şi mor de sete.

S-a milostivit atunci şi Se va milostivi în veci ca nimeni să nu mai cuteze a se îndărătnici împotriva celor sfinte ale lui Dumnezeu şi ale neamului, iar poporul să stea sub flamura lui Hristos şi să proslăvească, mai puternic şi stăruitor, cu gândurile, cu cuvintele şi cu faptele, pe Dumnezeu cel Unul în Treime,Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.

kkkkkk

Dumnezeu nu se lasă înşelat Răutatea şi minciuna lucrează pentru a treia conflagraţie mondială. Să nu uităm ce a zis Hristos, că „Cele ce ies din gură, din inimă ies” (Matei 15, 18), iar Sfântul Apostol Pavel a completat zicând: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

mântuire”(Rom. 10, 10). Dumnezeu preţuieşte cele ale inimii şi nu poate fi păcălit de limbă, pe când oamenii preţuiesc cele ale limbii, căci nu ştiu ce se află în spatele limbii, adică în inimă.

Când inima este biruită, totul este biruit. Când inima se strică, totul e stricat. Din inimă izvorăşte dragostea sau ura, înţelepciunea sau prostia, curăţia sau noroiul, viaţa sau moartea. Dacă credinţa vreunui creştin se află în lăuntrul inimii, atunci credinţa sa este putere de nebiruit într-însul. O astfel de inimă dă şi limbii putere să grăiască convingător. Căci limba este vestitoare ori unora, ori altora – ori vestitor credincios al celor bune, ori vestitor mincinos al celor rele. Limba e sluga inimii. Şi când sluga minte, se trădează repede pe sine.

S-a stricat soarta omenirii zilelor noastre pentru că răutatea a răpit inima omenească, de aceea inima a ajuns un organ al răului, o unealtă a minciunii. Limba nu poate grăi dreptate dacă inima este plină de răutate.

Dacă în izvor se află necurăţie, atunci toată apa acelui izvor va fi necurată, spurcată şi greţoasă.

Mărturisirea oamenilor de azi este mai mult minciună decât adevăr. Ce e minciuna?

Un adevăr prefăcut. Ce înseamnă a minţi? Înseamnă a te îmbrăca cu veşmintele adevărului, a te ascunde în spatele adevărului; a te arăta sub numele adevărului; a pune firma adevărului pe dugheana minciunii; a înfăţişa o babă drept o mireasă, cu ajutorul pudrei şi sulemenelilor.

kkkkkk

Răutate în inimă şi minciună în gură - aşa a ajuns omenirea în vremurile noastre. Răutatea şi minciuna sunt focurile ce au pricinuit aprinderea întregii lumi în ultimele conflagraţii mondiale. Răutatea şi minciuna – aceste două meşteşuguri ale lumii, au lucrat şi vor lucra neobosit să transforme lumea într-un iad terestru. Trebuie să luptăm împotriva păcatului, împotriva necredinţei, împotriva relei credinţe, împotriva răutăţii din inimă şi minciunii din gură, începând cu noi înşine, căci aşa ne-a poruncit Hristos: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi”. Aceasta este calea creştinilor: începe cu tine însuţi.

kkkkkk

Oglida lumii de azi De ce a căzut Constantinopolul sub semiluna păgânilor? Pentru că nu erau în cetatea aceea nici măcar cinci creştini adevăraţi. Pentru că nu mai era între creştinii de aici, nici dragoste, nici credinţă, nici adevăr.

Totul era răutate în inimă şi minciună în gură, desfrânare în trup şi spurcăciune în suflet. Totul era aşa cum este azi căci cei mai mulţi dintre noi nu numai că nu cunosc ce înseamnă a fi creştin, dar nu ştiu să-şi facă nici cruce, sau ştiu şi nesocotesc a o face. Numele lui Dumnezeu care este hulit nu-l apărăm, în vreme ce suntem

32

datori să murim pentru el... Pe noi înşine şi pe alţii îi supunem la multe blesteme.

Deseori facem jurământ fără teamă şi jurăm în numele înfricoşat şi sfânt al Dumnezeului şi Mântuitorului nostru; şi acestea le facem fără a avea nevoie de ele.

Cârtim împotriva lui Dumnezeu, uneori pentru că plouă, alteori pentru că nu plouă; pentru că e cald, pentru că e frig; pentru că unora le-a dat bogăţii, iar altora sărăcie, şi printr-un cuvânt devenim judecători neînduplecaţi lui Dumnezeu. Încă mulţi dintre noi hulesc credinţa ortodoxă, crucea, legea Sfinţilor, pe Însuşi Dumnezeu în public, ca unii care sunt lipsiţi de orice respect. La hulă adaugă şi lepădare de Dumnezeu şi nimeni din cei care aud nu se împotrivesc.

Curviile şi preacurviile au devenit lucruri fireşti. Fecioarelor li se propovăduieşte stricarea fecioriei, iar femeile cele mai în vârstă, învechite în păcate de moarte se îmbracă cu hainele bărbaţilor. La sfintele praznice ale Bisericii, se săvârşesc obiceiuri străine ruşinoase, se cântă la cârciumi, se joacă şi se bea fără limită.

Din ce în ce mai mult, creştinii merg la magi şi vrăjitori. Şi la fiecare boală aleargă la fermecători (sau vrăjitori) ca să le „lege” şi să le „dezlege” animale şi oa-

meni. „Scăparea” noastră sunt vrăjitorii şi de Dumnezeu uităm. Se înmulţeşte acum fuga de virtute şi se împuţinează izgonirea păcatului, fapt ce face să piară valoarea iubirii şi să vină urâciunea invidiei.

Milostenia s-a îndepărtat, compătimirea s-a micşorat, lăsându-ne pradă urii şi neruşinării. Chipul nostru a devenit neruşinat şi pricină de păcat... şi în vreme ce săvârşim toate relele, credem că nu se va întâmpla nimic.

Mai mult sunt cinstiţi acum neruşinaţii, care petrec în desfrâu, decât aceia care se nevoiesc, trăindu-şi viaţa întru virtute. Nu trece o zi sau un ceas fără să ne afundăm în insulte şi osânde faţă de fraţii noştri. Mulţi dintre noi trăiesc în îmbuibarea pântecelui, beţii, desfrânări, adultere, mizerii, lipsă de evlavie, vrăjmăşii, gelozii, invidie şi tâlhării.

Am devenit mândri, înfumuraţi, iubitori de arginţi, egoişti, nerecunoscători, hoţi, trădători, necuvioşi, nepocăiţi, neînduplecaţi. Şi altele câte se săvârşesc în public şi pe furiş de către mulţi, iar noi tăcem aprobându-le prin tăcere. Şi pentru toate aceste fărădelegi, cred că Dumnezeu a ieşit din mijlocul nostru lepădându-se de noi, prin cuvintele Evangheliei ce zice: „Nu vă ştiu pe voi, blestemaţilor”.

Psaltirea – un bastion al înţelepciunii dumnezeieşti Mulţi dintre credincioşi consideră Psaltirea ca pe o preocupare şi o obligaţie strict pentru călugări, când de fapt psalmii însoţesc cele şapte Laude, pe care ar fi normal să le facă fiecare creştin. Ei au impresia că-I acordă o onoare, un privilegiu Lui Dumnezeu, dacă merg o dată pe săptămână la biserică, iar cei mai mulţi doar la Înviere sau deloc. La creştini, rugăciunea şi-a pierdut caracterul de preocupare cotidiană, devenind doar „folclor de duminică”. Puţini mai sunt acei creştini care săvârşesc cele şapte Laude zilnic precum Ceasurile, Vecernia, Pavecerniţa şi Miezonoptica. În vremurile de restrişte, creştinii aveau altar făcut în casă, într-un colţ, spre răsărit, şi se rugau deseori. Părinţii noştri citeau zilnic Psaltirea, ca o rugăciune perma-

33

nentă. Ba unii o ştiau pe de rost şi o spuneau în şoaptă, la ascultare, sau mergând pe cale. Credincioşii, puţini, mai ştiu astăzi doar Psalmul 50. Este păcat că noi nu mai cunoaştem puterea Psaltirii, frumuseţea duhovnicească a psalmilor. Cândva o rosteau în ison sau o cântau, imitând pe sfinţii îngeri. Dar să nu uităm că cititul psalmilor este trupul rugăciunii, iar înţelesul adânc al psalmilor este sufletul rugăciunii. Trupul fără suflet este mort. Adică citirea psalmilor fără cugetare şi atenţie aduce puţin folos. În vremea antichităţii creştine, deci şi în epoca Sfântului Vasile cel Mare, Psaltirea era cartea de rugăciuni a creştinilor în cultul lor privat, dar şi a Bisericii în cultul ei public.

pPpPpPpPpP

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

În Biserica primară, după cum mărturiseşte Fericitul Ieronim, şi copiii ştiau Psaltirea pe de rost şi o cântau ca pe cea mai iubită cântare. „La noi toate-s simple şi tăcerea e întreruptă numai prin cântarea Psalmilor. Întoarcete încotro voieşti: plugarul care merge în urma plugului cântă: Aliluia!, secerătorul acoperit de sudoare se desfătează cu psalmii; şi vierul care taie cu cuţitul său cel strâmb viţele cântă ceva din ale lui David. Acestea-s cântecele favorite ale poporului. Psalmul este strigarea păstorilor. Psalmul este cântecul plugarului” (Epistola către Marcel).

Psalmul, în viziunea marelui ierarh capadochian, este un leac de alinare a bolilor. Şi precum leacul cel amar este amestecat cu dulceaţă pentru a putea fi primit de către bolnav cu uşurinţă, tot aşa psalmul este amestecat cu dulceaţa cântării lui pentru a avea efectul dorit asupra sufletului: „el (psalmul) a împreunat laolaltă cu dogmele plăcerea cântului, pentru ca, fără de ştirea noastră, odată cu bucuria şi frumuseţea celor auzite să primim şi folosul care rezultă din cuvintele ce le auzim. De altfel tot asemenea fac şi doctorii cei înţelepţi atunci când au de dat bolnavilor doctorii amare: căci ei le amestecă mai întâi cu miere şi numai după aceea le dau celor care nu ar putea să le ia altfel”.

pPpPpPpPpP

Cei 150 de psalmi sunt adevărate rugăciuni de cerere, de preamărire a lui Dumnezeu, dar şi de mulţumire, motiv pentru care şi atunci ca şi astăzi cartea Psalmilor este cea mai uzitată de credincioşi şi de moProorocul David nahi ca o hrană duhovnicească ce nu se sfârşeşte niciodată.

Psalmul este liniştirea sufletului, dătător de pace, căci el potoleşte cugetele furtunoase şi învăluitoare, alină tulburarea sufletului şi pune frâu neînfrânării. El este armă nebiruită împotriva duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi şi că „el aduce pacea, liniştea şi odihna în sufletul celor care îl cântă cu evlavie. Psalmul este armă contra fricii de noapte, liman împotriva duhurilor întunericului, odihnă de munca de ziuă, el e paza pruncilor şi podoabă pentru cei tineri, mângâiere bătrânilor şi cea mai cuviincioasă găteală pentru femei”.

pPpPpPpPpP

Psalmul este cel ce aduce împăcarea celor învrăjbiţi: „căci cine poate socoti de duşman al său pe acela, cu care s-a rugat cu un cuget lui Dumnezeu, în aceeaşi ceată de lăudători?”, se întreabă retoric marele arhiereu. Psalmul alungă urâtul din inima omului şi din tot locul, el „umple pustia de locuitori şi potoleşte adunările cele zgomotoase”; el este cea dintâi învăţătură a pruncilor şi podoabă a tinerilor, el este „glasul Bisericii, el face prăznuirile ei strălucite şi tot el naşte întristarea cea după Dumnezeu”. „Ce nu poate învăţa cineva din Psalmi? – întreabă Sfântul Vasile – măreţia bărbăţiei, exactitatea dreptăţii, TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

însemnătatea înfrânării, desăvârşirea judecăţii… Numai aici poate să se găsească teologia cea desăvârşită, aici proorocia despre venirea în trup a Domnului Hristos, aici ameninţarea Judecăţii celei veşnice, aici nădejdea învierii, aici teama de iad, aici făgăduinţa măririi ce ne aşteaptă, ca şi descoperirea tainelor celor nepătrunse, căci toate se găsesc adunate aici în cartea Psalmilor, întocmai ca într-o comoară bogată care este pusă la îndemână tuturor”.

Citirea Psaltirii ar trebui să fie o îndeletnicire îndeaproape a creştinilor noştri. Cartea psalmilor cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor. Ea prooroceşte despre cele viitoare, însemnează fapte istorice, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ca să spunem într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături dumnezeieşti, punând la îndemână fiecăruia, după sârguinţa lui, tot ceea ce îi este de folos. Ea vindecă rănile cele vechi ale sufletului şi aduce, cât se poate de grabnic, însănătoşirea celui de curând rănit. Îngrijeşte de cel bolnav şi păstrează întreg pe cel sănătos. În genere, ea face ca patimile, care de-a lungul vieţii omeneşti caută să se cuibărească în suflete, să fie îndepărtate, şi la această măsură duhovnicească se ajunge prin crearea îngrijită a unei stări sufleteşti pline de bucurie, care face ca în suflete să ia fiinţă cugetele cele înţelepte.

pPpPpPpPpP

Psalmul face ca pustiurile să se arate locuite şi patimile să fie înfrânate. El este început pentru începători şi creştere pentru cei alcătuind Psalmii care propăşesc pe calea virtuţii, dar şi sprijin pentru cei care merg pe calea desăvârşirii.

Psalmul este glasul Bisericii; el înveseleşte sărbătorile şi face să se nască în inima credinciosului dorul după Dumnezeu. Chiar şi din inimile de piatră psalmul stoarce lacrimi. El este o faptă îngerească, o trăire cerească, o mireasmă duhovnicească. Şi, dacă este adevărat că există mai multe instrumente muzicale, cu bună cuviinţă este a crede că proorocul David a armonizat cartea aceasta cu instrumentul numit harpă, voind să arate cu aceasta Darul Duhului Sfânt care răsună în ea.

Psaltirea însăşi este un instrument de cântare duhovnicească, întrucât dintre toate instrumentele muzicale numai psaltirea îşi are cauza sunetelor venită de sus, de la Dumnezeu, îndemnându-ne cu aceasta ca şi noi să ne deprindem a căuta cele de sus şi să nu ne dedăm patimilor trupului, din cauza plăcerii ce ne-ar da-o sunetul cântării. De altfel, graiurile prooroceşti ale psalmilor au voit să ne arate un lucru adânc şi înţelept, adică prin rostirea lor, să ne înălţăm duhovniceşte toţi cei plini de grijile lumeşti, însă cu suflete curate.

pPpPpPpPpP

34

Stareţul Varsanufie de la Optina despre puterea citirii psalmilor Îmi scrie un intelectual foarte tulburat: „Mă simt foarte rău. Cele dinafară toate îmi merg bine. Familia mea este unită în dragoste. Femeia mea este bună. Răul este că nu am pe nimeni căruia să îmi deschid inima. De aceea sunt mereu obosit sufleteşte. Femeia mea nu mă înţelege. Copiii sunt mici. Ce-mi rămâne de făcut? Cum să mă eliberez de această durere sufletească?” I-am răspuns sfătuindu-l să citească Psaltirea. Acolo, la Psalmul 93 va afla cuvintele: „După mulţimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu”. „Stăruie

asupra acestui stih şi citeşte mereu toată Psaltirea. Şi cred că Domnul te va uşura”.

A trecut puţin timp şi am primit o scrisoare de la el. „Am făcut ascultare. Am început să citesc Psaltirea. Dar nu înţeleg nimic”. I-am răspuns: „Tu nu înţelegi, dar diavolii o înţeleg foarte bine şi fug departe de tine. Citeşte-o. Şi deşi acum nu o înţelegi însă încet-încet vei începe să o înţelegi. Eu nu ştiu ce se va întâmpla, dar îţi repet: citeşte Psaltirea în fiecare zi câte puţin. Şi Domnul nu te va lăsa, ci va veni cu mila Sa, te va ajuta şi te va mângâia pentru totdeauna. Amin”.

pPpPpPpPpP

Mass-media, o nouă gură a iadului În România, mass-media este o putere. Din păcate însă, toate aceste canale media: televiziunea, radioul, internetul, presa scrisă, complexele multimedia au o tendinţă tot mai accelerată şi mai accentuată de a nu mai îndeplini funcţia de divertisment, informaţie, cultură etc., ci pe aceea de a forma un om nou, spălat de tot ce e bun. Ele îndeplinesc o lucrare satanică, ţintind direct în omul sufletesc şi reuşind ceea ce doar Turnul Babel a mai reuşit: să unească toată omenirea în tot ceea ce nu este Dumnezeu, adică în rău. Atunci (la Turnul Babel) ca să-i oprească de la rău, Dumnezeu a împărţit limbile, iar astăzi, prin internet şi televiziune, de la un capăt al pământului la celălalt, o singură limbă huleşte tot ceea ce este sfânt.

Cele mai importante evenimente interne sau externe, despre care cam toţi dintre noi ne-am format opinii extrem de puternice, ne-au fost aduse la cunoştinţă de către massmedia. De aici şi uşurinţa cu care mass-media poate influenţa judecăţile noastre de valoare şi, prin urmare, alegerile pe care le facem sau deciziile pe care le luăm în urma lor.

Teoreticienii sunt de acord că presa şi celelalte mass-media au efecte asupra indivizilor, grupurilor, instituţiilor şi maselor, modelând personalitatea umană sub aspect gândirii, al afectivităţii şi al comportamentului. În funcţie de evenimentele prezentate în buletinele de ştiri, în presa scrisă, la radio etc., oamenii îşi organizează viaţa. Depindem de mass-media pentru a fi informaţi, iar cei care ştiu cum să profite de acest lucru, câştigă o mare parte din public. Toate aceste forme moderne, modele ale comunicării în masă, acţionează asupra minţii omului în general.

%%%%%%%

Dintre mijloacele mass-media însă, cel mai mare impact îl are televizorul – şi asta, din pricina răspândirii

35

sale. Ca aparat, televizorul este o invenţie a minţii omeneşti - care în sine nu este nocivă; însă modul în care el este folosit, cu precădere în ultimii ani, l-a transformat în cea mai distructivă armă din lume.

Televiziunea (televizorul) alungă pentru totdeauna pe Dumnezeu din sufletul omului, înlocuindu-L cu toate pornirile drăceşti. El nu strecoară în mod pervers în om o singură patimă, ci toate patimile mari: sodomia, curvia, iubirea de aur şi de bani, setea de sânge, hulă împotriva Duhului Sfânt, egoismul, setea de putere şi de slava deşartă, precum şi pe cele mai mici (care de fapt nu sunt deloc mici): lenea, judecarea aproapelui, nepăsarea, curiozitatea nefolositoare şi bolnăvicioasă.

Televizorul nu înghite numai indivizi, ci popoare întregi. Omul intră în contact cu lumea prin cele cinci simţuri: văz, auz, miros, gust, pipăit. Dintre aceste simţuri, vederea este cea prin care intră cele mai multe imagini şi informaţii. Personalitatea omului, prin facultăţi ale ei precum sunt: cunoaşterea, înţelegerea, memoria, imaginaţia, este foarte dependentă de ceea ce primeşte prin acest simt.

Acesta este motivul pentru care nu ne prea ocupăm de radio, care nu are puterea de înrâurire a televizorului. Radioul se adresează auzului. Televizorul se adresează văzului, în primul rând, dar şi auzului. Este mai periculos decât ziarele. Acestea se adresează şi ele văzului, dar imaginile sunt nemişcătoare par moarte. Imaginile de la televizor sunt vii, mişcătoare: de aici puterea lor.

Omul împătimit de televizor nu mai înţelege că imaginile pe care acesta i le oferă le priveşte nu la rece, ci acestea intră în viaţă lui interioară, pe care o influenţează şi o modelează după chipul lor. În timp, se produce o întovărăşire între om şi televizor, în care însă omul este factorul pasiv, cel care primeşte orice, fără nici un disTRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

cernământ. El devine pur şi simplu un material care se lăsă, fără să-şi dea seama, prelucrat în duhul tovarăşului său, care treptat îi devine chiar şi stăpân. Astfel televizorul devine de fapt adevăratul dumnezeu al omului, căruia i se închină, îl ascultă, îi slujeşte, chiar dacă privitorul este creştin botezat în numele Sfintei Treimi.

Celor cărora li se pare exagerată această idee, le-aş propune să facă o comparaţie între timpul pe care îl petrec în faţa micului ecran şi timpul pe care îl petrec în faţa icoanei la rugăciune; între interesul şi emoţia cu care privesc imagini (cel mai adesea murdare), şi graba cu care fac o rugăciune – dacă mai ajung să o facă şi pe aceea.

Mass-media (şi în speţă televizorul) este vinovată de toate relele din lume? Oare ea le-a adus? Nu. Dar ea amplifică la maxim răul în lume; îl rafinează, îl generalizează, îi dă o putere pe care acesta nu a mai avut-o până astăzi. Răul exista şi fără televizor, dar nu avea forţa şi întinderea pe care le are în prezent.

%%%%%%%

Sunt oare numai rele la televizor?

Sunt şi bune, dar sunt atât de amestecate cu cele rele, încât nu mai sunt bune, pentru că, acceptând această „amestecare rea”, ajung oarecum să le motiveze pe cele rele. Dacă vedem un om cu nume rău alături de unul bun, nu spunem: „iată-l pe cel rău că umblă cu cel bun, vrând să devină şi el bun”, ci mai degrabă spunem: „vai, iată-l pe cel bun cum se strică în tovărăşia celui rău...”

Acolo unde răul e amestecat cu binele, nu mai este locul lui Dumnezeu, ci al diavolului. Atunci când Adam a mâncat din pom, a cunoscut şi binele şi răul, dar a ajuns rob numai al răului. Aşa se întâmplă şi cu robul mass-media: Omul care se uită la televizor trebuie să fie conştient că asimilează tot ceea ce vede acolo şi încet-încet va ajunge să fie ceea ce asimilează!

%%%%%%%

„La televizor sunt şi lucruri bune, iar noi le despărţim de cele rele” - spun unii. Poate oamenii trecuţi de vârsta tinereţii, care n-au crescut cu mizeriile de la televizor, s-ar putea să aibă bunul simţ înnăscut care să le dea semnalul de alarmă atunci când televizorul transmite moarte sufletească. Dar dacă nu sunt bine ancoraţi în viaţa duhovnicească, vor fi şi ei foarte îngăduitori în privinţa răului.

Ce criteriu are însă generaţia tânăra (sub 30 de ani), care din copilărie s-a „hrănit” cu filme erotice, de groază şi de incredibilă violenţă? Personalitatea adolescentului se va forma pe această temelie spurcată şi şubredă. Răul şi binele sunt amestecate în capul lui. El nu va apuca niciodată vârsta discernerii binelui de rău, pentru că n-a trăit niciodată numai în bine. În lumea fizică, pentru a vedea un obiect mai bine, TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

trebuie să te apropii de el. În viaţa duhovnicească însă, această lege este valabilă numai în cazul virtuţilor. În ceea ce priveşte păcatul, nu-l poţi vedea decât dacă te distanţezi de el. Acesta este motivul pentru care Sfinţii îşi plâng păcatele şi se mărturisesc păcătoşi, iar sodomiţii se mândresc cu patima lor, fac paradă şi cer drepturi.

Televizorul nu este un singur drac, ci iadul întreg.

Când a apărut televizorul, iadul întreg s-a bucurat şi l-a primit ca pe cea mai plăcută surpriza din istorie. Nu se aştepta ca însuşi omul să-i procure invenţia cea mai potrivită spre a-i dezvolta şi finaliza toate intenţiile sale infernale.

%%%%%%%

Cum intră prin micul ecran desfrânarea în om?

Orice imagine care apare pe retină este transmisă sufletului. Cele trei puteri ale sufletului (raţiune, sentiment, voinţă), sunt toate colorate potrivit imaginii primite. Imaginea păcătoasă face ca raţiunea să treacă încet prin etapele următoare: la început respinge ceea ce a văzut, apoi acceptă imaginea şi, în cele din urmă, o primeşte căci bariera, împotrivirea raţiunii, a fost doborâtă de patimă.

Simţirea, mai întâi se scârbeşte de mizeria morală de acolo, apoi este indiferentă, iar la urmă doreşte să facă întocmai ceea ce a văzut. Voinţa, nemaifiind condusă de raţiune şi întărită de afectivitate, trece şi ea de la împotrivire la căutarea desfrânării. Această trecere se face în timp, dacă omul vede mai multe filme şi secvenţe cu scene de desfrâu. Biruinţa pornografiei asupra psihicului este atât la nivel conştient, cât şi la nivelul subconştinentului fiinţei omeneşti.

Dar oare de ce televizorul incită în primul rând desfrânare, şi nu la alte păcate? Aceasta deoarece nimic nu-l desfigurează pe om sufleteşte atât de mult ca desfrânarea, nimic nu-l distruge mai repede şi mai ireversibil, nimic nu-l scârbeşte pe Dumnezeu la un om mai mult decât păcatul acesta. Scopul real al prezenţei în fiecare film a imaginii desfrânării este de fapt distrugerea omenirii.

%%%%%%%

Mass-media, vânzătoarea de iluzii Jocurile de noroc n-ar putea îmbogăţi atât de repede pe unii, puţini, dar vicleni, pe seama altora, mulţi dar creduli, dacă n-ar exista mijloacele de informare în masă.

Naivii văd cum se vântură la TV, în presa scrisă sau pe internet reclamele premiilor colosale, vânturate şi imediat se şi văd câştigători. Ei nu ştiu că adevăraţii câştigători sunt - matematic vorbind - cei ce organizează jocurile.

Puţinii premiaţi culeg firimiturile, dar cei mai mulţi rămân cu iluziile spulberate. În vinderea unui produs, pe piaţă, un rol important îl are reclama. Atunci când un film serial sau o emisiune are succes la public, produsele cărora li se face reclamă în

36

timpul lui sunt mai bine vândute, aşa încât omul care iubeşte un film serial „înghite” fără să vrea pe lângă acesta şi produsul căruia i se face reclamă. Ce este rău în aceasta? În primul rând, este rău că pierdem timpul, cel mai scump dar lăsat nouă pentru mântuire. În al doilea rând, ridicăm televizorul la nivel de idol, de stăpân al întregii noastre vieţi, care ne porunceşte cum să ne îmbrăcăm, ce să mâncăm, cum să vorbim, cum să gândim. Ştirile, care - chipurile - ar trebui să fie emisiuni mai serioase, s-au pervertit şi ele. Violenţele, uciderile între rude, morţi terifiante, incesturi, violuri, umplu astăzi mai tot spaţiul lor. Oare ce fel de informaţie poate fi aceasta, că în cutare sat un om beat a venit acasă, a luat toporul şi a făcut ucidere? Aceste „ştiri” reprezentau înainte subiectul de discuţie dintre oamenii fără orizont spiritual şi intelectual şi lipsiţi de surse de informare, iar astăzi se transmit la ore de maximă audienţă, de către oameni şcoliţi special pentru o asemenea activitate.

Când nu sunt relatate subiecte sângeroase, atunci se bate monedă pe calomnii, bârfe şi şuşoteli la adresa „vedetelor” locale, a căror viaţă se pune pe tapet şi se comentează la nivel de naţiune. Un subiect banal, cum ar fi un divorţ între două persoane publice, se amplifică în mod artificial, devenind adevărate fenomene naţionale, cunoscute şi discutate până şi de copiii de vârstă preşcolară.

Pe de altă parte, zvonurile apocaliptice gen: „în ziua cutare va fi un cutremur devastator”; „în anul X vine sfârşitul lumii”; „iarna aceasta vom avea cele mai scăzute

temperaturi înregistrate vreodată” etc.) îi terorizează şi îi îmbolnăvesc de panică şi de depresie pe bieţii oameni care doresc să afle ultimele noutăţi.

%%%%%%%

Ne cultivăm prin televizor?

Nimeni nu ajunge om de cultură pierzând timpul în faţa micului ecran, pe internet sau citind presa de scandal, ci citind cărţi de calitate, studiind şi „tocindu-şi coatele”.

Sunt şi oameni care au înţeles mai demult tot ceea ce noi scriem în acest articol. Există familii care nu au televizor, iar accesul copiilor la calculator şi internet este limitat şi controlat de părinţi. Dar cei mai mulţi, din păcate, se lasă duşi de val, chipurile pentru a fi „în rând cu lumea”. Iată cum începem să înţelegem foarte bine proorocia făcută de Sfântul Antonie cel Mare cu 1700 de ani în urmă: „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”.

Oricine poate să ajungă într-o singură zi un mare păcătos. Diavolul ştie lucrul acesta şi acţionează în consecinţă: dărâmă treptat toate puterile bune ale sufletului şi ridică în locul lor templul său. „Că iată Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Luca 17, 21) spune Mântuitorul. Tot acolo vrea şi cel rău să îşi zidească întunecata sa împărăţie.

%%%%%%%

Sfânta Liturghie - cerul pe pământ Biserica ne cheamă în sânul ei să trăim cele mai importante minuni ce ni se oferă, şi anume Sfânta Liturghie, privilegiu râvnit şi de îngeri. Dar câţi creştini se sârguiesc azi să participe la acest nepreţuit eveniment, deşi gratis, unde ar putea să câştige mai mult decât toate avuţiile pământului - Împărăţia lui Dumnezeu care este veşnică? În vremile de prigoană, adevăraţii creştini plăteau de multe ori chiar cu preţul vieţii fericirea de a lua parte la Sfânta Liturghie. Astăzi poţi oricând să intri în măreţele biserici şi să te ospătezi la Cina cea de Taină cu mana cea coborâtă din cer şi să guşti veşnicia - Însuşi Trupul şi Sângele Domnului. Dar bisericile sunt mai mult goale. Discotecile, sălile de spectacol, cluburile şi stadioanele sunt pline-ochi, deşi acolo se

vinde moarte sufletească pe mulţi bani.

Pentru Sfânta Liturghie nu avem timp, suntem prea obosiţi, avem probleme urgente şi poate, „cu altă ocazie”, ne propunem să ajungem la biserică. Sau dacă se întâmplă să fim prezenţi la slujbă, ne uităm des la ceas, consultăm telefonul, ne plictisim şi mintea este împrăştiată, fără să înţelegem ce taine mari se săvârşesc. Toate acestea nu sunt decât o imagine, o dovadă a stării de apostazie la care a ajuns lumea astăzi. Dacă am acorda mai multă importanţă Sfintei Liturghii şi am jertfi doar o fărâmă din timpul nostru pentru a lua parte la ea, am avea de câştigat mult mai mult decât timpul pe care l-am sacrificat şi am fi scăpaţi de multe necazuri.

Tradiţia Bisericii spune despre un tată credincios, care îşi povăţuia fiul ca de fiecare dată când trece pe lângă o biserică unde este începută Sfânta Liturghie, să intre, să aştepte rugându-se până ce se termină şi doar apoi să-şi vadă de drum.

Mai târziu, acest fiu ascultător şi cuminte a ajuns slujitor la palatul împărătesc. Întâmplător, a fost martorul unei relaţii compromiţătoare între împărăteasă şi un alt slujitor. De frica de a nu fi denunţată, împărăteasa s-a hotărât să îl ucidă şi a trimis călăului poruncă să prindă şi să decapiteze pe primul trimis de la palat, ce va purta asupra lui o scrisoare.

37

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

Tânărului i s-a dat o scrisoare pecetluită şi i s-a spus să o ducă celui ce trebuia să îl ucidă, după porunca împărătesei. Pe drum, tânărul slujitor a trecut pe lângă o biserică şi auzind că se săvârşeşte Sfânta Liturghie a intrat în lăcaşul lui Dumnezeu şi a rămas până la sfârşit, după îndemnul tatălui său. Între timp, împărăteasa nerăbdătoare de a se încredinţa de uciderea slugii celei tinere, ce cunoştea fapta ei nedemnă, trimite la călău pe slujitorul cu care săvârşise păcatul. După rânduiala lui Dumnezeu, călăul l-a întâmpinat pe acesta şi i-a retezat capul.

Mai târziu apare şi sluga cea tânără şi îi dă călăului biletul în care scria să fie decapitat. Astfel s-a descoperit împăratului şi întregii lumi toată minciuna, iar fiul evlavios a scăpat cu viaţă.

aaaaaaa Minuni petrecute în timpul săvârşirii Sfintei Liturghii Sfânta Liturghie se săvârşeşte doar de către slujitorii ortodocşi, care împreună cu poporul dreptslăvitor alcătuiesc Biserica, adică Trupul tainic, dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos.

Este concludentă mărturia părintelui Ieronim de Eghina, care cu un an înainte de moartea sa, explică de ce a părăsit preoţia, astfel: „În 1923, la patruzeci de zile de la hirotonie, în clipa împărtăşirii, cum eram răpit în rugăciune şi smerenia inimii, deodată am văzut Sfintele Daruri luând în Sfântul Potir forma reală a Trupului şi Sângelui lui Hristos.”

Desigur, s-a cutremurat la vederea acestei întâmplări mai presus de fire. Pentru mult timp s-a rugat înaintea acestei taine înfricoşătoare, vărsând lacrimi fierbinţi. Tremurând, a ieşit în faţa Sfintelor Uşi şi a făcut apolisul, fără să spună un cuvânt. După aceea s-a rugat multe ore, implorându-L pe Dumnezeu, ca Trupul şi Sângele Lui să revină la starea naturală de pâine şi vin, lucru care s-a şi întâmplat. După aceea, în aceeaşi seară şi-a depus demisia. El însuşi a mărturisit: „Nu puteam să ating pe Domnul Slavei cu mâinile mele pământeşti şi păcătoase”. La plecare, a zis sentenţios: „Ia seama, părinte, puţini preoţi se mântuiesc!” Altui preot i-a zis cu multă naturaleţe: „Dacă nu vezi îngerul în Sfântul Altar, să nu slujeşti” (din consemnările

Fiecare obiect şi veşmânt necesar săvârşirii Sfintei Liturghii are o semnificaţie aparte. Sfântul Potir este vasul din care ne împărtăşim şi, mai înainte de sfinţirea Darurilor, simbolizează vasul Patimilor în care iudeii au turnat oţet şi fiere, în care au muiat buretele ca să-L adape pe Hristos. Tradiţia spune că Sfântul Ioan Evanghelistul ar fi strâns Sângele şi Apa ce au ţâşnit din coasta Domnului.

După sfinţirea cinstitelor Daruri, sfântul Potir preînchipuie paharul în care Domnul a instituit Taina Euharistiei la Cina cea de Taină. Sfântul Disc simbolizează cerul sau pântecele Fecioarei ce a ţinut pe Hristos. Sfânta Steluţă semnifică steaua ce i-a condus pe magi la Bethleem. Sfânta Copie simbolizează suliţa cu care ostaşul a împuns coasta lui Hristos. Sfânta Linguriţă (cleşte) este linguriţa de împărtăşanie. În perioada primară, ea era sub forma unui cleşte cu care se punea Trupul Domnului în mâna dreaptă a credincioşilor, semnificând mâna Serafimului ce a atins un cărbune aprins de buzele proorocului Isaia zicându-i: „Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale şi de fărădelegile tale te va curăţi” (Isaia 6, 7).

Sfintele Acoperăminte pentru Sfântul Disc şi Sfântul Potir semnifică scutecele Pruncului, giulgiul sau pânza de la mormânt. Ceea ce poartă preotul sau diaconul pe spate la Vohodul mare se numeşte Sfântul Aer şi semnifică norul luminos de pe Tabor sau catapeteasma templului. Prosopelul (de obicei de culoare roşie) ce-l ţinem la gură când ne împărtăşim se numeşte Sfântul Procovăţ şi semnifică hlamida cu care a fost îmbrăcat Domnul la Pretoriu. Cu un anumit burete rotund se şterge Sfântul Potir şi cu un alt burete foarte subţire şi fin se şterge Sfântul Disc şi se strâng părticelele de pe Sfântul Antimis, pânza pictată cu trupul Domnului coborât de pe Cruce, la care, în partea de sus se coase un săculeţ cu părticele din sfintele moaşte ale sfinţilor mucenici. Acest Sfânt Antimis se întinde pe Sfânta Masă pentru a se săvârşi Sfânta Liturghie.

personale ale P. Stefanos Anagnostopoulos).

Sfânta Liturghie preînchipuie toată viaţa Mântuitorului, de la Naştere până la Răstignire şi Înviere, punctul culminant fiind în momentul pogorârii Sfântului Duh, când se transformă Sfintele Daruri. Toate cuvintele, gesturile, lucrurile, luminile au o anumită semnificaţie, ne îndreaptă spre Împărăţia Cerurilor şi ne ajută să ne dăruim acestui eveniment real şi autentic: Prefacerea Cinstitelor Daruri. Astfel ne împărtăşim cu Hristos întreg, nu doar simbolic, şi devenim purtători de Dumnezeu, şi aşa ne sfinţim, după cum spune Sfântul Vasile într-o rugăciune liturgică: „Prin Hristos, Dumnezeu-omul, locuim şi rămânem împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt”.

aaaaaaa TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 32, Iunie 2011

38

Cuprinsul numărului 32: Decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România din anul 1959, cu privire la Taina Mirungerii..................................4 Analiză asupra pan-ereziei ecumeniste ce curge prin venele Bisericilor „ortodoxe” (I)...........................................6 Ecumenismul, calea spre pierzare (XII).......................................................9 Piatra de încercare (II).......................................................................... 11 Tristeţea unei generaţii.......................................................................... 13 Chemtrails - dârele morţii...................................................................... 15 Cutremurul cel mare a zguduit pământul. Cu ce a folosit bogăţia?.................... 18 Planuri ale Ocultei Mondiale, îndreptate împotriva omenirii............................ 19 Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (VII)................................... 20 Sfântul Nectarie – un mărturisitor al iubirii mult-pătimitoare............................21 Mărturii din vremuri de prigoană (IV)....................................................... 24 Vedenia ce a văzut un părinte, anume Theodosie, din sfânta Mănăstire a Neamţului, în anul mântuirii 1797................. 26 Scări către Cer (I) - Monahismul şi stăreţia.................................................30 Ne-am lepădat de Hristos sau ne-a lepădat Hristos pe noi?.............................. 31 Psaltirea – un bastion al înţelepciunii dumnezeieşti........................................33 Mass-media, o nouă gură a iadului........................................................... 35 Sfânta Liturghie - cerul pe pământ............................................................37

TRADIŢIA ORTODOXĂ ADRESA REDACŢIEI: Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca, judeţul Suceava EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837 Email: secretariat@mitropoliaslatioara.ro Web: http://mitropoliaslatioara.ro