Traditia Ortodoxa 34

Revist` de cultur` teologic` ortodox` Nr. 34, Decembrie 2011

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA

De Sfânta Naştere de Sfântul Ioan Iacob Românul

O, Soare, al Dreptăţii Arată-mi raza Ta Şi dintru nesimţire Ridică viaţa mea!

Ridică-mi, Doamne, gândul Din veacul trecător Şi-mi potoleşte vântul, Scoţându-mă din „nor”!

Tu, Cel născut, cu trupul, Ca om, la Bethleem, Calăuzeşte-mi paşii, Spre veşnicul Eden! Înviorează, Doamne, Pe cel slăbănogit, Uitând fărădelegea Celui ce Ţi-a greşit!

Învaţă-mă să caut Spre veşnicul senin La care nu-i durere, Nici scârbă, nici suspin!

Cu dragoste cerească Aprinde-mă mereu, Stăpâne Milostive Şi Dumnezeul meu!

Pe Tronul Sfintei Slave Cu trupul azi şezând Arată, Doamne, milă Spre cei de pe pământ!

În aceste zile sfinte, când Biserica Ortodoxă de Răsărit cinsteşte Naşterea Domnului nostru, Iisus Hristos, să ne sârguim cu credinţă, alergând la ieslea din Bethleem cu inimi curate ca de prunci nevinovaţi, precum odinioară păstorii cei simpli ori magii cei înţelepţi, care au lăsat înaintea peşterii toată ştiinţa lumească cea deşartă, închinându-se cu dreaptă credinţă lui Hristos. Să aducem ca daruri lui Dumnezeu nu discursuri răsunătoare sau vorbe ritoriceşti, ci credinţă, nădejde şi dragoste, iar inimile noastre să-I cânte, dimpreună cu tot cerul şi pământul, cântarea îngerească: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pre pământ pace, întru oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14).

Praznice cu bucurie, pace sufletească şi roade vrednice de mântuire, LA MULŢI ANI! MITROPOLIA SLĂTIOARA

TRADIŢIA ORTODOXĂ publicaţie tipărită cu binecuvântarea

† Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN, ARHIEPISCOP ŞI MITROPOLIT AL

BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA

Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la Biblioteca Naţională a României Centrul Naţional de Numerotare Standardizată TRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA ISSN 1842-7499 Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise - toate drepturile rezervate -

Misiunea lăuntrică a Bisericii noastre (I) Propovăduirea credinţei ortodoxe

Este într-adevăr foarte greu ca viaţa veşnică să

îşi croiască drum în sufletul omenesc – atât de strâmt – şi încă şi în mai îngustul trup omenesc. Aflaţi în spatele gratiilor, locuitorii acestui pământ se împotrivesc cu tenacitate împotriva a tot ceea ce vine din afară. Prinşi în temniţa timpului şi a spaţiului ei sunt incapabili – din pricina primitivismului ori a împietririi – să primească ceva ce vine de dincolo de timp şi de spaţiu, ceva care este veşnic. O astfel de invazie este socotită a fi o agresiune la adresa lor şi ei răspund prin război.

Omului, dat fiind faptul că el este atacat de „molia” timpului, nu-i place amestecul veşniciei în viaţa sa şi nu se poate adapta cu uşurinţă la o astfel de situaţie. El socoteşte adesea acest amestec a fi o insolenţă pur şi simplu de neiertat. Uneori ar putea deveni un rebel înrăit împotriva veşniciei, fiindcă aflat în faţa ei, el îşi observă propria sa micime; alteori, el simte chiar o ură cruntă faţă de ea fiindcă o priveşte printr-o prismă omenească, mult prea legată de pământ, mult prea lumească.

Cufundat trupeşte în materie, legat prin forţa gravitaţională de timp şi spaţiu şi cu duhul desprins de veşnicie, omul plictisit de lume nu-şi află plăcerea în acele călătorii trudnice către veşnicie, către ceea ce se află în lumea de dincolo.

Prăpastia care există între timp şi veşnicie este de netrecut pentru acesta, fiindcă îi lipseşte forţa şi capacitatea necesară de a o trece. Cu totul asaltat de moarte, el îi priveşte cu dispreţ pe toţi cei care-i spun: „Omul este nemuritor, este veşnic”. Nemuritor din ce punct de vedere? În ceea ce priveşte trupul său cel muritor? Din ce punct de vedere veşnic? În ceea ce priveşte plăpândul său suflet? Pentru ca omul să fie cu adevărat nemuritor, el trebuie să se simtă nemuritor chiar în miezul cel mai adânc al fiinţei sale.

Spre a fi veşnic în chiar miezul conştiinţei de sine, el trebuie să se ştie pe sine că este veşnic. Fără a ajunge aici, pentru el atât nemurirea cât şi veşnicia vor reprezenta doar nişte situaţii impuse din afară. Şi, dacă odinioară omul a avut cu adevărat acest simţ al nemuririi şi conştiinţa veşniciei, el le-a avut atât de demult, încât acestea s-au risipit sub povara morţii. Şi, cu adevărat s-au risipit; aflăm acest lucru din întreaga alcătuire tainică a fiinţelor omeneşti.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

Întreaga noastră problemă rezidă în felul în care am putea reaprinde acel sentiment adormit sau am putea reînvia acea conştiinţă pierdută. Nici fiinţele umane şi nici „dumnezeii transcendentali” ai filosofiei nu sunt capabili de a face acest lucru. Este un lucru ce poate fi realizat doar de Dumnezeu, care a întrupat nemuritorul Său Eu înlăuntrul eului omenesc şi a întrupat Eul Său veşnic înlăuntrul conştiinţei de sine a omului.

Hristos a făcut cu adevărat acest lucru, atunci când S-a făcut om şi a devenit Dumnezeu-Om. Doar în Hristos şi numai în El s-a simţit omul cu adevărat nemuritor şi sa cunoscut pe sine a fi veşnic. Hristos Dumnezeu-Omul în Persoana Sa a aruncat o punte peste prăpastia dintre timp şi veşnicie şi a restabilit relaţiile dintre ele. De aceea, doar cel ce se uneşte în chip organic cu Hristos Dumnezeu-Omul, cu trupul Său, Biserica, se poate simţi cu adevărat nemuritor şi se poate cunoaşte pe sine în adevăr a fi veşnic. În acest fel, pentru om şi umanitate, Hristos reprezintă singura trecere de la timp la veşnicie: iată de ce în Biserică, în Biserica Ortodoxă, Hristos a devenit şi a rămas unica cale şi singura călăuză care ne poate trece din vremelnicie spre veşnicie, de la sentimentul faptului că suntem muritori la cel al propriei noastre nemuriri, de la conştiinţa de sine a ceea ce este trecător, la conştiinţa de sine a ceea ce este veşnic şi fără dimensiune. Personalitatea pururea vie a Dumnezeu-Omului Hristos este cu adevărat Biserica. Biserica este întotdeauna personalitate, trup şi duh divino-uman.

Definiţia Bisericii, viaţa ei, scopul ei, duhul ei, iconomia sa, căile sale - toate acestea ne sunt oferite în minunata Persoană a Dumnezeu-Omului Hristos. De aceea, misiunea Bisericii este de a-l face pe fiecare credincios al ei, în chip organic, una cu Persoana lui Hristos, de a transforma simţul propriului eu într-o adevărată trăire întru Hristos şi propria cunoaştere de sine (conştiinţa de sine) în cunoaştere hristică (conştiinţă hristică); pentru ca viaţa credincioşilor să devină viaţă în Hristos şi pentru Hristos; pentru ca personalitatea lor să devină o personalitate în Hristos şi pentru Hristos; pentru ca înlăuntrul lor să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci Hristos să trăiască în ei (Gal. 2, 20).

4

Misiunea Bisericii este şi de a le oferi membrilor săi convingerea că starea adevărată a personalităţii umane este aceea alcătuită din nemurire şi veşnicie şi nu din vremelnicie şi moarte, precum şi convingerea că omul este un călător care se îndreaptă din împărăţia timpului şi a morţii spre nemurire şi veşnicie. Biserica este o instituţie divino-umană, veşnicie întrupată înlăuntrul hotarelor timpului şi spaţiului. Ea se află aici, în această lume, dar nu este din această lume (Ioan 18, 36). Ea se află în lume pentru a o înălţa sus, la ceruri, acolo unde ea îşi are originea, izvorul.

Biserica este apostolică, sobornicească, divino-umană, atemporală şi de aceea este o blasfemie – o blasfemie de neiertat împotriva lui Hristos şi împotriva Sfântului Duh – a considera Biserica o instituţie naţională

Biserica este întruparea persoanei DumnezeuOmului Hristos, un organism divino-uman şi nu o organizaţie omenească. Biserica este indivizibilă, aşa cum este persoana Dumnezeului-Om, aşa cum este trupul Dumnezeului-Om. Din această pricină este o eroare fundamentală de a împărţi organismul divino-uman al Bisericii în mici organizaţii naţionale.

Biserica s-a adaptat la oameni, când de fapt ar fi trebuit să fie exact invers: oamenii să se adapteze la Biserică. Acestea sunt neghinele vieţii noastre bisericeşti, neghine pe care Domnul nu le va stârpi, lăsându-le să crească împreună cu grâul până la vremea secerişului (Mt. 13, 29-30). Noi ştim bine, de asemenea şi Domnul ne-a învăţat astfel, că aceste neghine îşi au originea de la vrăjmaşul nostru dintotdeauna şi vrăjmaşul lui Hristos, diavolul (Mt. 13, 25-28).

Dar noi posedăm această cunoaştere în deşert, dacă aceasta nu este transformată în rugăciune, rugăciune prin care Hristos ne va păzi pe viitor de a deveni noi înşine semănătorii şi cultivatorii unor astfel de neghine. Este acum vremea potrivită – ceasul al doisprezecelea – pentru ca reprezentanţii Bisericii să înceteze de a mai fi nimic altceva decât slujitori ai naţionalismului, şi să devină episcopi şi preoţi ai Uneia Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici.

(sau o institutie „democratică”, cum era cazul în comunism, sau o instituţie „europeană”, cum este cazul acum n.ed), de a-i atribui aspiraţii mă-

runte, trecătoare, legate de factorul timp.

Scopul ei este dincolo de hotarele naţiunilor, este apostolic, atotcuprinzător: este acela de a-i uni pe toţi oamenii, în Hristos, indiferent de naţionalitatea, rasa sau mediul social din care provin. „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28), fiindcă „Hristos este totul şi în toţi”.

Mijloacele şi metodele acestei unităţi, comuniuni a tuturor în Hristos, au fost asigurate de către Biserică prin Sfintele Taine şi prin lucrările sale divino-umane (practici ascetice, virtuţi). În taina Sfintei Euharistii toţi ne unim întru Hristos. Prin intermediul acestei taine, omul se uneşte cu Hristos în chip organic. De asemenea, practicând virtuţile divino-umane: credinţa, rugăciunea, postul, dragostea, umilinţa, smerenia, deplina compasiune şi dăruire de sine, milostenia şi celelalte, omul se întăreşte în această unitate şi comuniune, păstrând-o cu sfinţenie, trăindu-L personal pe Hristos, atât ca unitate a propriei sale personalităţi, cât şi ca esenţă a unităţii sale cu ceilalţi membri ai trupului lui Hristos, Biserica.

Misiunea Bisericii, dată de Hristos şi pusă în practică de Sfinţii Părinţi, este aceasta: ca în sufletul oamenilor noştri să fie sădită şi cultivată conştiinţa că fiecare membru al Bisericii Ortodoxe este o persoană sobornicească, o persoană care există pentru veşnicie şi este divino-umană; că fiecare persoană este a lui Hristos şi este, prin urmare, frate cu orice fiinţă umană, un slujitor al tuturor oamenilor şi al tuturor lucrurilor create. Acesta este obiectivul oferit Bisericii de către Hristos. Oricare altul afară de aceştia, nu aparţine lui Hristos, ci lui Antihrist” (Sfântul Iustin Popovici, „Credinţa Ortodoxă şi viaţa în Hristos”).

TRADIŢIA ORTODOXĂ

5

Nr. 34, Decembrie 2011

Ortodoxia... încotro?

Despre ierarhii care propovăduiesc erezia la arătare şi condamnarea lor „Voi ştiţi că, chiar dacă sunt foarte puţini cei ce stăruiesc în ortodoxie şi în evlavie, aceştia sunt Biserica, iar autoritatea şi conducerea aşezămintelor bisericeşti rămâne cu ei”.

Sfântul Nichifor al Constantinopolului

Una din cele mai spinoase probleme cu care se

confruntă creştinul şi Biserica din vremurile pe care le trăim o reprezintă condamnarea (anatematizarea) sau necondamnarea ierarhilor care smintesc, propovăduind erezia la arătare (în mod public). Discutarea acestei chestiuni scoate la lumină multe aspecte foarte importante, care sunt prea repede trecute cu vederea de porecliţii „ortodocşi”.

Episcopul – străjer al Ortodoxiei şi urmaş al Sfinţilor Apostoli

Sfântul Grigorie Teologul spune că ortodocşii nu trebuie să se găsească în comuniune cu ereticii, ci trebuie să evite asocierea cu ei, aşa cum te fereşti de veninul şarpelui, pentru a nu-ţi omorî sufletul. Sfântul Ignatie Teoforul continuă această idee, spunând că un episcop care a devenit eretic nu mai este episcop. Însă, dacă credincioşii continuă să-l considere pe el episcop ortodox, dacă continuă să vină la slujbele din bisericile ce îl pomenesc pe el, să primească „darurile” sau „binecuvântările” lui, atunci toţi vor cădea în afara Bisericii. În Sfânta Evanghelie de la Matei scrie că luminătorul trupului este ochiul. Luminătorul Bisericii este episcopul. De aceea, luminătorul trebuie să fie curat, pentru ca Trupul să se mişte drept spre Împărăţia Cerurilor.

Dacă ochiul este întunecat şi trupul – adică Biserica – nu va putea merge înainte. Sfântul Grigorie de Nyssa, în scrierea sa „Despre rugăciune” spune că rugăciunile creştinilor nu ar trebui să fie o adunătură de minciuni, fiindcă ei se adresează lui Dumnezeu, Părintele Adevărului. Hristos, Fiul lui Dumnezeu nu poate minţi.

Când credincioşii şi preoţii pomenesc pe un episcop eretic, ei nu se adresează Tatălui Ceresc, ci se adresează lui satan însuşi, care este potrivnic şi tatăl minciunii.

În Biserică, episcopul este chemat să slujească lui Hristos „cu frică şi cutremur”, veghind totodată cu ochi neadormiţi asupra Ortodoxiei turmei sale. El este ales de Dumnezeu prin alegerea Bisericii sale, iar prin hirotonie primeşte Darul Sfântului Duh. Prin mâinile sale, Darul se împarte apoi către celelalte rânduieli ale clerului: preoţi, diaconi, etc. Sfântul Ignatie Teoforul vede episcopul într-o asemenea relaţie cu Hristos, la fel cum este Hristos în relaţie cu Dumnezeu - Tatăl. El spune: „Iisus Hristos este Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu şi mijloceşte înaintea Tatălui Său, tot astfel cum episcopii din toată lumea stau înaintea lui Hristos şi mijlocesc pentru popor. Credincioşii sunt uniţi cu episcopul lor, tot astfel cum Biserica este unită cu Iisus Hristos şi tot astfel cum este unit Hristos cu Dumnezeu-Tatăl, astfel ca toţi să fie una”.

Acesta este deci adevăratul înţeles al citatului din Sfânta Scriptură (Ioan 17, 11), atât de îndrăgit de ereticii ecumenişti. În Biserică nu poate fi decât un singur Trup al episcopilor, întrucât nu este decât un Dumnezeu.

Credinţa episcopului este măsura şi criteriul Ortodoxiei credincioşilor pe care îi păstoreşte. Toţi trebuie să fie de acord cu credinţa episcopului – în cazul în care episcopul mărturiseşte adevărata credinţă. Aceasta este adevărata unitate în credinţă, adică acea „unire a credinţei” pentru care ne rugăm la Sfânta Liturghie şi pe care ecumeniştii o tâlcuiesc după măsura minţii lor înşelate, spunând că Dum- Între 11-13 septembrie 2011, a avut loc la München, în Germania, cea de-a 11–a „întâlnire pentru pace”, care este derulată de Organizaţia comunităţii nezeu doreşte ca toţi să fim una, adică orto- romano-catolice San Egidio şi de comunitatea religioasă locală, unde se docşii să se unească cu ereticii şi păgânii! desfăşoară întâlnirea. Au luat parte reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi ai comunităţilor creştine, precum şi ai altor religii din lume.

Se poate întâmpla, din păcate, ca episcopul să cadă într-o erezie. Acest lucru s-a înÎn acelaşi sens, şi Sfântul Ciprian al Cartaginei sustâmplat în toate timpurile în Biserică, dar spre deosebire ţine ideea că, dacă episcopul care este pomenit în Bisede acum, credincioşii aveau o conştiinţă ortodoxă trează şi sănătoasă, care le spunea ca fără întârziere să rupă toa- rică este eretic, dar oamenii nu-l consideră astfel, atunci te relaţiile cu episcopul eretic şi cu toţi preoţii şi diaconii o astfel de rugăciune Îl insultă pe Hristos Domnul, Care săi, pentru a nu muri sufleteşte împreună cu ei (Tit 3, 10). nu poate fi parte din minciună. Oricine se împărtăşeşte TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

6

într-o biserică unde este pomenit un episcop eretic, chiar dacă preotul acelei biserici învaţă ortodox, o astfel de împărtăşire nu rămâne fără urmări. Acel om va avea parte la Judecata de Apoi cu episcopul eretic, în fundul iadului.

Sfântul Vasile cel Mare compară situaţia din Biserică – aşa cum este ea în vremea noastră – cu o bătălie pe timp de noapte.

Episcopii eretici în mod voit doresc să falsifice credinţa, seducându-i pe cei mai simpli, dar şi pe cei mai citiţi. Nu este destul pentru unii ierarhi „ortodocşi” să spună oamenilor: „Cutare episcopi din Apus sunt eretici, dar noi suntem buni, suntem ortodocşi. Staţi cu noi!”

Dar în acelaşi timp aceşti ierarhi „ortodocşi” întreţin legături euharistice cu ereticii, slujbe de rugăciune în comun cu ei, întruniri pe teme religioase etc. Aceştia sunt minciuno-ierarhii de azi care ţin oamenii într-o „Biserică” schismatică, prietenă şi „soră” a marilor eretici ai lumii. Astfel, oamenii sunt condiţionaţi de învăţăturile ereticilor şi rămân sub puterea lor. Să venim cu un exemplu: dacă luăm un vultur şi îl ţinem un an de zile într-o colivie, iar apoi deschidem cuşca, vom vedea că el nu va zbura nicăieri. De ce? Findcă el a devenit asemenea unei găini.

Sunt armate de preoţi, care arată ca nişte preoţi adevăraţi, se roagă asemeni preoţilor, însă pe astfel de oameni Sfântul Vasile cel Mare îi numeşte „trădători ai lui Hristos”. Sfinţii Părinţi, asemeni Sfântului Vasile, spun că cel mai important lucru pentru un creştin în astfel de situaţii este să rupă comuniunea cu ereticii şi cu toţi cei care sunt în comuniune cu episcopii eretici.

Când un ierarh nu mai are Dar şi cine îi poate condamna pe eretici? După cum mărturiseşte Biserica, neştiinţa din indiferenţă sau comoditate este un păcat vrednic de osândă, care a fost dintotdeauna condamnat de Sfinţii Părinţi şi de Însuşi Mântuitorul Hristos.

Cine reprezintă Biserica locală? Prin ce este important canonul 15 al Sinodului I-II? Acestea sunt aspecte fără de care un creştin nu poate înţelege deloc

7

situaţia actuală din Biserică şi, mai mult, prin indiferenţa sa faţă de adevăratele probleme ale Bisericii şi faţă de cuvintele reale ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii (nu ale unor „mari duhovnici” contemporani a căror învăţătură personală este promovată pentru a înlocui învăţătura autentică a Bisericii).

Acum încă nu trăim, în general, vremuri de prigoană. Fiecare creştin care vrea cu adevărat să afle adevărul despre ce este, unde este şi cum se poate găsi Biserica lui Hristos – o mai poate face. Cel care caută o viaţă comodă într-o „biserică” comodă – acela se desfată cu site-uri şi cărţi neo-ortodoxe care, în loc să-l îndrepte pe om spre adevărata Biserică şi adevăraţii Sfinţi Părinţi, construiesc „sfinţi părinţi” de carton şi „biserici” de nisip, pe care le prezintă cititorilor ca fiind „Ortodoxia autentică”, „patristică” şi „smerită”. Să nu ne încredem în mintea noastră sau a unora mai „deştepţi” ca noi care se încred, la rândul lor, în mintea lor. Noi, ortodocşii, ne încredem în mintea şi conştiinţa Bisericii, care nu se poate găsi la o simplă căutare pe internet...

Iată mai jos câteva scuze foarte des invocate de clerul şi credincioşii Bisericilor ortodoxe oficiale, implicate în ecumenism: 1. „Nu este corect şi nici măcar drept ca o Biserică locală să fie caracterizată şi privită ca ecumenistă în totalitate, doar pentru că o parte din clerul ei – câteodată un număr mic – este în momentul de faţă ecumenistă. Dacă o Biserică are ierarhi ecumenişti, asta nu înseamnă că întreaga Biserică respectivă este ecumenistă”.

Păi, dacă ierahii unei Biserici nu sunt în măsură să o reprezinte, cine este demn de luat în seamă? Întâiul ierarh? Sinodul episcopilor? Ce se întâmplă dacă întâistătătorii bisericilor au aprobat în mod clar declaraţii ecumeniste publicate în comun cu ereticii deja condamnaţi, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în Consiliul Mondial al Bisericilor din anii ’60 şi până azi, sau la Chambesy în 1990 şi la Balamand în 1994? Ce se întâmplă dacă rugăciunile în comun cu ereticii continuă la nivelul cel mai înalt (de exemplu Papa şi Patriarhul Constantinopolului chiar în Vatican sau în Fanar) pe o perioadă de decenii, dacă nu de generaţii? Nu e nimic altceva decât deschiderea unor frontiere duhovniceşti spre muncile iadului.

2. „Bisericile ortodoxe oficiale sunt în mod fundamental antiecumeniste; faptul că nu se mai aud voci puternice împotriva ecumenismului, asta nu înseamnă neapărat că lumea aprobă activităţile şi învăţăturile ecumeniste”.

La aceasta replicăm astfel: Nimeni nu a putut prezenta vreodată o dovadă pentru această declaraţie extrem TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

de surprinzătoare. De fapt, toate dovezile indică în direcţia opusă. De exemplu, Fanarul şi Vaticanul par a fi mai aproape decât au fost vreodată. Bisericile locale ortodoxe au devenit nerăbdătoare să bătătorească drumul către Roma şi alte centre eretice. Cât despre „majoritatea tăcută” şi numai în mod teoretic „antiecumenistă”, nu putem constata ce cred ei pentru simplul fapt că sunt tăcuţi! Dar dacă tac, acest lucru nu vorbeşte în favoarea lor căci, aşa cum spune Sfântul Grigorie Teologul: „Prin tăcerea voastră Îl puteţi trăda pe Dumnezeu”. Într-adevăr, când majoritatea tace în faţa masivei trădări a credinţei petrecute de-a lungul unor generaţii, pot fi trase doar două posibile concluzii: ori sunt de acord cu ierarhii lor eretici, ori sunt prea indiferenţi la problemele legate de credinţă pentru a formula vreun protest. Indiferenţa căldicică faţă de adevăr este ea însăşi semnul distinctiv al ereziei ecumenismului.

În cazul episcopilor apostaţi, cel mai important lucru este următorul: există judecata lui Dumnezeu şi judecata omului, iar judecata lui Dumnezeu vine mai înainte de judecata omului, care constă în a discerne şi a declara public faptul că Biserica lui Hristos a condamnat deja pe eretici. Deci puterea anatemei aplicată de ierarhii Bisericii este strâns legată de judecata lui Dumnezeu, fiind strict o consecinţă a acesteia şi în supunere faţă de aceasta.

Din acest motiv, episcopii eretici încetează a mai fi episcopi din clipa în care au îmbrăţişat erezia, şi nu trebuie aşteptat până la întrunirea unui sinod ecumenic sau local care să îi condamne. Ei trebuie numiţi, pe bună dreptate, „pseudo-episcopi”, chiar înainte de a fi condamnaţi de către un nou sinod de episcopi, căci sunt deja condamnaţi de sinoadele Sfinţilor Părinţi care au anatematisit pe eretici şi pe cei care se înfrăţesc cu ei.

Este lipsit de logică să mergem pe principiul „fac şi eu ce fac alţii”, pentru a ne justifica lipsa de reacţie în situaţiile descrise mai sus. Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Nu începeţi să priviţi la unghiile de la picioare, ci căutaţi la capete.” Fără episcop nu există Biserică! Bisericile oficiale au ales calea spre pierzanie. Cu ierarhii lor, cu învăţăturile lor, cu stareţii lor (pe care îi laudă şi îi numesc „sfinţi în viaţă” şi „duhovnici ai neamului”), ei amăgesc pe oameni.

Noi ştim că nu există decât două căi: Calea vieţii şi calea morţii; calea luminii şi calea întunericului; calea Sfinţilor Părinţi şi calea apostaţilor, a ereticilor şi a iubitorilor de minciună. Nici o icoană, nici o părticică de sfinte moaşte pe care o posedă şi cu care se laudă nu poate să le ofere Darul Sfântului Duh pe care L-au pierdut îndulcindu-se cu erezia.

Sobor a toată lumea, sobor ecumenic, ecumenicitate

În

congresul profesorilor facultăţilor de teologie ortodoxă din toată lumea, ţinut la Atena, la începutul lui decembrie trecut, s-a pus problema convocării „unui Sinod Ecumenic”. La o înţelegere nu s-a putut ajunge.

Marea majoritate a profesorilor a fost de părere că o convocare a Soborului „Ecumenic” (al optulea pentru noi) nu este cu putinţă. Între argumentele aduse împotriva ţinerii soborului a fost mai ales acela că noi, ortodocşii, fiind „numai o parte din creştinătate”, n-am putea realiza „cantitativ” ecumenicitatea. Şi aşa, iată-ne în faţa concepţiei despre ecumenicitate a deţinătorilor oficiali ai ştiinţei teologice.

Concepţia asta aritmetică a ecumenicităţii e străină duhului Ortodoxiei. Străină şi primejdioasă. Ea vădeşte pierderea sensului lucrurilor. Din lenevire pentru smerita cugetare; din lipsă de contact cu realităţile vii ale credinţei ortodoxe. Pentru a ajunge la dreapta înţelegere a ecumenicităţii vom cerceta aici unele fapte. Şi aşa vom putea înţelege prin ce se defineşte ecumenicitatea unui sobor: prin numărul episcopilor participanţi? Prin reprezentarea lor la sobor? Prin proporţia justă a acestei reprezentări? Prin participarea tuturor bisericilor la sobor?

Sau prin altceva?

1. Numărul. Din mulţimea de soboare ţinute între anii 160 şi 787 pe întreg pământul lumii creştine, Biserica cunoaşte numai şapte Soboare Ecumenice. La

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

8

Soborul I Ecumenic (Niceea, 325) au fost de faţă între 259 şi 318 Părinţi. La Soborul II (Constantinopol, 381) au fost 150 episcopi. La Soborul III (Efes, 431) au fost vreo 200. La Soborul IV (Calcedon, 451), peste 630. La Soborul V (Constantinopol, 553) au fost de faţă, la şedinţa ultimă, 164. La Soborul VI (Constantinopol, 681) au fost prezenţi 174. La Soborul VII (Niceea, 787) au luat parte între 330-367 episcopi.

Prin urmare, numărul părinţilor care au venit la cele şapte soboare ecumenice se mişcă între 150 şi 600. Dar asta însemnează că nu au participat toţi episcopii Bisericii, fiindcă numărul acestora era cu mult mai mare. Noi ştim că atunci când Vasilisc anulează hotărârea Soborului de la Calcedon şi proclamă monofizitismul drept dreaptă credinţă, enciclica lui monofizită are „consimţământul a vreo 500 de episcopi”. Iar când Leon I pune să întrebe, în anul 458, pe toţi episcopii despre ortodoxia Soborului de la Calcedon, „peste 1600 episcopi se pronunţă pentru”.

Dar mai e ceva. La Soborul „localnic” ţinut la Sardica în anul 347 au participat 376 episcopi. Mai numeroşi, deci, decât la Soboarele I, II, III, V şi VI Ecumenice. Iar la Soborul din Efes (anul 449), sobor „tâlhăresc”, unde a triumfat monofizitismul, au fost 135 de episcopi. Şi hotărârile acestui sobor au căpătat chiar întărirea împăratului. Cu toate acestea, s-a ales praful de ele. Iar hotărârile Soborului din Gangra (pe la 340), la care au stat faţă numai 13 episcopi, au fost primite de Soborul VI Ecumenic. Şi, cât va dura lumea aceasta, în Biserică ele vor avea autoritate ecumenică. Ce mai rămâne atunci din criteriul „număr”?

2. Dar s-ar putea obiecta că, deşi nu au fost faţă toţi episcopii Bisericii, totuşi ei au fost reprezentaţi acolo de arhiepiscopii lor, care au mărturisit şi în numele lor.

Fals! Fiindcă, iată, episcopul Romei (şi ştiţi ce însemna episcopul Romei!) nu şi-a trimis nici măcar delegaţi la Soborul II Ecumenic şi la Soborul V Ecumenic. Episcopul Romei n-a fost prezent la nici unul din cele cinci prime soboare ecumenice.

La Soborul V Ecumenic, Papa Virgilius n-a vrut să vină, cu toate că se găsea încă în Constantinopol şi cu toate că se făcuseră, chiar în cursul soborului, de atâtea ori intervenţii pe lângă dânsul. A aderat, prin semnătură, mai târziu, după îndelungate stăruinţe).

3. Proporţia justă. La Soborul IV Ecumenic, din 630 de părinţi, Biserica Apusului era reprezentată doar prin cinci delegaţi speciali. La Soborul III Ecumenic, episcopii răsăriteni erau în majoritate categorică (precum la Soborul de la Sardica, din 376 de episcopi, 300 erau apuseni).

4. Participarea întregii Biserici. La Soborul II Ecumenic au participat numai episcopi din Imperiul Roman de Răsărit. Ceea ce îndreptăţeşte credinţa că Teodosie n-a avut de gând să convoace un „Sobor a toată lumea”, ci doar unul al episcopilor răsăriteni. (v. Hefele, Histoire des conciles d’apres les documents originaux, t. II, première partie, pp. 3-4). Dar, dacă ecumenicitatea unui sobor nu se

defineşte nici prin numărul episcopilor participanţi, nici prin necesara lor reprezentare în sobor, nici prin proporţia acestei reprezentări, nici prin prezenţa la sobor a tuturor bisericilor lumii creştine dreptslăvitoare, atunci prin ce se defineşte ea? Ştim doar că au fost soboare care au greşit. (Soborul tâlhăresc de la Efes, din anul 449; Soborul de la Stejar, lângă Calcedon, din anul 403, prezidat de Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, şi nenumăratele soboare din vremea năpădirii ogorului dreptei credinţe de ereziile ariene, semiariene, nestoriene şi celelalte toate). Ştim că la aceste soboare care au greşit – care au schimbat minciuna în adevăr – au fost prezenţi chiar sute de episcopi. Şi ştim, iarăşi, că hotărârile unor soboare alcătuite numai din câţiva episcopi (Ancira – 18 episcopi, Neocezareea – 24 episcopi, Gangra – 13 episcopi) au fost primite de soboarele ecumenice.

Mai mult, chiar, hotărârile unora din singuraticii părinţi au fost recunoscute şi pecetluite de soboarele ecumenice, astfel: epistola Sfântului Dionisie al Alexandriei (†264), împărţită în canoane; enciclica Sfântului Grigorie Taumaturgul (†270), împărţită în canoane; cuvântarea de căinţă a Sfântului Petru al Alexandriei (†311), împărţită în canoane; trei epistole ale Sfântului Atanasie cel Mare (†373); opt enciclice şi scrierea despre Sfântul Duh, ale Sfântului Vasilie cel Mare (†379), în 92 canoane; epistola Sfântului Grigorie Nissis (†395); două epistole ale Sfântului Chiril al Alexandriei (†444) şi ale altor Părinţi.

Dar atunci avem dreptul să ne întrebăm: ce mai rămâne din concepţia… aritmetică a ecumenicităţii, la care au ajuns – ştie Dumnezeu pe ce cale – oamenii „ştiinţei” teologice?

Vedeţi, în Biserica lui Hristos nici patriarhii, nici papii, nici soboarele n-au putut schimba ceva. „Schimbători” au fost. Dar ei s-au rupt de trupul Bisericii. Şi, precum mlădiţele rupte şi aruncate, aşa s-au uscat. Cei ce vorbesc de „cantitatea” ecumenicităţii îşi mărturisesc inconştienţi frăţietatea cu Arie, cu Macedonie, cu Nestorie, cu toţi tăgăduitorii Treimii, cu tăgăduitorii celor Şapte Taine, cu batjocoritorii Maicii lui Dumnezeu. Toţi cei ce s-au tăiat de la trup, s-au lepădat şi au murit.

Fiindcă au păcătuit împotriva Duhului Sfânt. Fiindcă au căzut sub anatema Sfântului Pavel ce zice: „Chiar dacă

TRADIŢIA ORTODOXĂ

9

Nr. 34, Decembrie 2011

noi înşine, sau înger din cer ar binevesti vouă altă învăţătură decât cea pe care v-am binevestit-o, anatema să fie!” (Galateni 1, 8). Paznic al dogmei şi al rânduielii a stat şi stă însuşi trupul Bisericii.

Biserica a primit sau a respins mărturisirile soboarelor, în măsura în care ele au fost sau nu conforme cu adevărul ei. Iar pe soboarele „a toată lumea” care au mărturisit drept, ea le-a socotit soboare ecumenice. Aritmetică, formule juridice, parafe imperiale – n-au cântărit nimic în balanţa judecăţii ei. Aşa a fost. Deci, dară, pentru ca un sobor a toată lumea să devină sobor ecumenic, el trebuie să fie recunoscut de Biserică drept mărturisitor fără greş al adevărului. Dar asta nu poate veni decât după ce s-a văzut mărturisirea lui. Deci nu poate fi vorba de „Sobor Ecumenic” la convocarea acestuia, fiindcă nu se ştie ce va ieşi. S-ar putea să calce pe urmele Soborului de la Efes.

Principial vorbind, participarea tuturor episcopilor Bisericii la un sobor nu conferă, prin aceasta, acelui sobor atributul ecumenicităţii. Să ne amintim de vremile de zbucium, de vremile de apostazie aproape totală, când – precum spune un istoric – „lumea creştină privea uimită că ea deodată s-a făcut ariană”. Vremi de apostazie mai pot veni. Dar ele vor trece, precum au mai trecut.

Fiindcă Duhul Sfânt este în Biserică.

Ecumenicitate, prin urmare, însemnează invariabilitatea învăţăturii Bisericii. Însemnează măsura „creşterii fireşti” a Evangheliei. Această măsură, acest dreptar obiectiv noi îl avem astăzi. Cu puţină osteneală, l-ar avea la îndemână şi cârciumarii adevărului. G. Racoveanu, revista „Predania”, nr. 5, 15 martie 1937, pp. 9-11

Esenţa sfinţeniei omeneşti Trupul şi sufletul

Când Domnul l-a zidit pe om, a luat din pământ

ţărână şi a suflat în ea suflare de viaţă. Omul este numit „cununa zidirii”; el este „împreună-tăinuitor al tainelor dumnezeieşti”, cum spune Grigorie Teologul. Chiar şi îngerii au însemnătate de fiinţe slujitoare, pe când omul a fost zidit ca să admire zidirea lui Dumnezeu.

La început a fost zidită lumea cea nevăzută, adică tăria cerului, după aceea lumea văzută, şi atunci Domnul l-a zidit pe om, în care a unit amândouă lumile. Omul este menit să fie „înger în trup”, după cum Biserica, lăudându-i pe sfinţi, spune despre ei: „Cei ce pe pământ sunt îngeri, iar în cer oameni ai lui Dumnezeu”. Omul trebuie să îşi ridice trupul până la nivelul sufletului.

Sarcina omului este îndumnezeirea, şi nu numai a sufletului, ci şi a trupului.

Sufletul a fost însoţit cu trupul pentru ca el, după cum spune Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, „ca şi pe cel ce este mai prejos (trupul, n.ed.), desfăcându-l treptat de grosime, să-l atragă la sine şi să-l înalţe, aşa încât el, făcându-se îndrumător materiei slujitoare şi prefăcând-o în împreună-slujitoare lui Dumnezeu, să fie pentru trup ceea ce Dumnezeu este pentru suflet”. La noi, oamenii, sufletul nu poate fi despărţit de trup (el se desparte numai la porunca lui Dumnezeu, când murim, şi asta numai pentru o vreme), iar dacă sufletul omenesc e sfânt, şi trupul lui este tot sfânt.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

În general, pot exista două viziuni asupra trupului.

Prima aparţine oamenilor care trăiesc departe de Dumnezeu şi chiar neagă existenţa Sa (apostaţii şi ateii), şi este exprimată foarte clar în testamentului lui Lev Tolstoi, care numea trupul lucru respingător şi inutil, ce trebuie cât mai degrabă înlăturat ca să nu încurce viaţa altora: „...într-adevăr, m-am lepădat de Biserică, am încetat să mai îndeplinesc ritualurile ei şi le-am scris în testamentul meu celor apropiaţi ca atunci când voi muri să nu-i îngăduie lângă mine pe slujitorii Bisericii şi să se debaraseze de el (trupul, n.ed) cât mai rapid, fără nici un fel de invocaţii şi rugăciuni asupra lui, aşa cum se înlătură orice lucru respingător şi inutil, ca să nu îi încurce pe cei în viaţă”.

Potrivit celei de-a doua viziuni, care aparţine Bisericii Ortodoxe, trupul este socotit ca fiind de neapărată trebuinţă pentru mântuirea noastră. Şi Sfântul Ierarh Grigorie Teologul spune că sufletul va intra în lumea de Sus împreună cu trupul, făcându-se cu el un singur duh, o singură minte şi un singur dumnezeu - dumnezeu în sensul îndumnezeirii.

Hristos a venit nu doar ca să ne întoarcă la Adam dintâiul, ci să înlăture pentru totdeauna din sufletele noastre putinţa de a nutri faţă de Dumnezeu mândrie şi invidie. „Vreţi să fiţi dumnezei? Nu aveţi decât: fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Matei 5, 48), fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc este milostiv” (Luca 6, 36). Calea către îndumnezeire este deschisă, n-aveţi decât să umblaţi pe ea, iar acolo de voi depinde cât veţi înainta”.

10

Dar ce înseamnă cuvântul „trup”? În creştinism există trei înţelesuri ale lui: Cel de trup fără de păcat, sfânt, zidire a lui Dumnezeu, acel trup despre care s-a zis: Cuvântul trup S-au făcut (Ioan 1, 14) şi care s-a sfinţit în Hristos într-aşa măsură încât Mântuitorul spune: „cel ce mănâncă Trupul Meu... are viaţă veşnică” (Ioan 6, 54).

Al doilea concept face referire la trupul „trupesc”, adică „păcat”, „păcătos”, în opoziţie cu „duh”, „duhovnicesc”, iar al treilea se referă la trupul nostru, în care se regăsesc amândouă înţelesurile de mai înainte. Chiar dacă trupul nostru e păcătos, nu trebuie să uităm că el a fost zidit de Dumnezeu. Cine a ascultat cu luare-aminte slujba panihidei îşi aminteşte spusele următoare: „Plâng şi mă tânguiesc când mă gândesc la moarte şi văd în mormânt frumuseţea noastră, cea zidită după chipul lui Dumnezeu, zăcând grozavă, fără de slavă şi fără de chip”.

Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt - însă nu numai pentru suflet, ci şi pentru trup, precum dau mărturie prin experienţa lor, prin viaţa lor, sfinţii lui Dumnezeu. În trupul fiind, Domnul a făcut minuni, a înviat morţii (fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair, deptul Lazăr). Prin trup, însăşi haina lui Hristos se sfinţea şi devenea făcătoare de minuni - prin simpla atingere de ea s-a vindecat femeia ce suferea de curgerea sângelui de 12 ani. În acelaşi fel făcea şi umbra apostolilor minuni - cei asupra cărora ea cădea se vindecau de bolile lor.

cinstit un oarecare om de seamă. În mormintele sfinţilor se ascunde lucrarea duhovnicească a Darului. Una din două: ori nu credem deloc, în nimic, ori credem în agonisirea Duhului Sfânt de către toată fiinţa noastră şi atunci şi trupurile sfinţilor vor fi pentru noi sfinte. De credem că putem primi Darul lui Dumnezeu nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul, vom înţelege şi cuvintele pe care le spune Sfântul Ioan Gură de Aur aşa: „Deschide ochii credinţei şi priveşte la puterea lui Dumnezeu care este în ele, la Darul Duhului care le îmbracă, la slava luminii cereşti care le înconjoară”. Este limpede că pentru noi acele oase, ţărâna aceea, vor fi de preţ nu pur şi simplu ca rămăşiţe pământeşti ale unor oameni dragi, ci ca vase pline de Dar.

Noi, oamenii, nu am putea trăi în afara trupului.

Doar cu voia lui Dumnezeu se rupe pentru o vreme această legătură firească. Aşadar, oamenii trebuie să devină făptură nouă şi trebuie să-şi amintească întotdeauna ceea ce spune Apostolul Pavel: „Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaş Duhului Sfânt ce locuieşte întru voi, pre carele îl aveţi de la Dumnezeu, şi nu sunteţi ai voştri?”

(I Cor. 6, 19-20).

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, trupul nostru ia de la viaţă toate cele cu care trăieşte sufletul: ia şi păcatul, ia şi binele; ia şi sfinţenia, ia şi sluţenia. Când vorbim despre păcat, vedem că Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să învinuim pentru greşelile noastre nu trupul, ci duhul, gândul, pentru că răul începe nu de la trup, ci de la suflet, şi invers, dacă în suflet este vistieria Duhului Sfânt, ea se transmite trupului şi încă în aşa fel că se sfinţeşte fiecare parte a lui, fiecare os, fiecare mădular.

Să ne amintim aici rugăciunile de mulţumire de după Sfânta Împărtăşanie: „Ci mai vârtos intră întru alcătuirea mădularelor mele şi întru toate încheieturile, în pântece şi în inimă, arde spinii tuturor păcatelor mele... încheieturile le întăreşte cu oasele dimpreună; numărul drept al celor cinci simţuri îl luminează”. Dacă vom înţelege în acest fel legătura dintre trupul lui Hristos şi trupul nostru, vom pricepe de ce pentru credincioşi mormintele sfinţilor nu sunt acelaşi lucru ca locul unde este

Îngerii ducând la cer sufletului Sfântului Cuvios Neofit

Biserica Ortodoxă ne învaţă că scopul omului întâizidit se atinge prin Darul lui Dumnezeu, ce se arată prin trupurile sfinţilor şi prin moaştele lor. La Sfântul Macarie Egipteanul se vorbeşte mult despre faptul că sfinţii dobândesc Duhul Sfânt al lui Dumnezeu nu doar cu sufletul, ci şi cu trupul. De aceea, pentru noi dumnezeieştile slujbe nu înseamnă doar adunarea a doi sau trei în numele lui Dumnezeu, ci temeiul pe care ne adunăm este Sfânta Euharistie.

Dacă dumnezeieştile slujbe sunt săvârşite de către noi, oameni cu slăbiciuni omeneşti, şi credem că în condiţiile acestea se săvârşeşte cu adevărat prefacerea Sfintelor Daruri şi că atunci când ne împărtăşim cu Sfintele Taine avem cu adevărat înaintea noastră Trupul Domnului şi Sfântul Lui Sânge, ce oare ne dă această încredinţare? Poate că deseori suntem numai cu trupul în

TRADIŢIA ORTODOXĂ

11

Nr. 34, Decembrie 2011

biserică şi nu ne rugăm deloc, poate că nu se roagă nici preotul săvârşitor al Tainei, şi cu toate acestea credem că Taina se săvârşeşte.

Trebuie să ne amintim că Biserica este întâi de toate Biserică Cerească şi că săvârşind Euharistia o săvârşim în numele întregii Biserici cereşti şi pământeşti, în numele sfinţilor, care cu nevoinţa cea bună s-au nevoit, şi mai întâi de toate în numele Maicii lui Dumnezeu. Şi preotul ce săvârşeşte prefacerea Darurilor crede că se săvârşeşte nu datorită meritelor lui şi a rugăciunilor lui, ci în numele întregii Biserici cereşti: „Încă aducem Ţie această slujbă cuvântătoare pentru (adică în numele, n.ed) cei adormiţi întru credinţă: Strămoşi, Părinţi, Patriarhi, Prooroci, Apostoli, Propovăduitori, Evanghelişti, Mărturisitori, Pustnici şi pentru tot sufletul care s-a săvârşit întru buna credinţă; şi mai ales pentru Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria” - aşadar, preotul se roagă aici în numele celor pe care el însuşi îi cheamă mereu în rugăciunea sa.

Dacă ne vom aduce aminte că păcatul e stricăciune, dacă, pe de altă parte, vorbim de stricăciunea sufletului, este cazul să vorbim şi de stricăciunea sau nestricăciunea trupului. Într-o rugăciune dinainte de împărtăşanie, citim: „O, înfricoşată taină! O, bună mila lui Dumnezeu!

Cum eu, fiind tină, mă împărtăşesc cu dumnezeiescul Trup şi Sânge şi mă fac fără stricăciune”. „Tină” - adică ţărână - asta se spune nu despre suflet, ci despre trup. În mod asemănător şi botezul spală nu numai sufletul, ci şi trupul.

Pentru cei ce nu cred în sfinţi şi întreabă: „Dar cum se poate să ne rugăm sfinţilor, să le adresăm cereri?”, nici nu se Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Hristos ţine pe braţe sufletul Maicii Domnului, reprezentat ca un prunc înfăşat, simbolizând faptul că, poate pune problema Tainelor, nici măcar a atunci când a adormit, duhul ei s-a născut la o nouă viaţă - cea cerească. dumnezeieştilor slujbe în general. Dacă nu Pentru omul care s-a rupt de Biserică, este ceva de am avea împărtăşire cu sfinţii ca şi cu nişte mădulare vii ale Bisericii, n-ar putea exista nici Trupul lui Hristos, nici neînţeles atunci când, la slujba de îngropare a unui prunc, Biserica şi nici Tainele. În Biserica pământească, adică Biserica se roagă pentru el ca pentru un „nestricat”. Cum Luptătoare, sunt şi acum aleşi, şi poate că ei se află şi adică „nestricat”? Doar o să putrezească! Da, dar va veni vremea, va veni ceasul „în care toţi cei din morminte vor printre noi, însă noi nu-i ştim.

Prin rugăciunile lor, avem plinătatea vieţii bise- auzi glasul Fiului lui Dumnezeu... şi vor ieşi” (Ioan 5, 28riceşti. Dacă pentru noi toate acestea nu sunt doar vorbe, 29); atunci va învia şi trupul pruncului cu pricina şi se va este de înţeles pricina pentru care Liturghia s-a săvârşit arăta nestricat de păcat. Cum va învia sufletul, aşa va înşi se săvârşeşte peste părticele de sfinte moaşte încă din via şi trupul. De obicei, noi, raţionalişti fiind, nu înţelecatacombe şi de ce al cincilea Sinod Ecumenic a întărit gem aşa nestricăciunea trupului. acest obicei. Creştinii au crezut dintotdeauna că sfinte nu Trupul nostru e stricăcios în sine, şi e nevoie de sunt doar sufletele, ci şi trupurile drepţilor, şi al şaptelea altceva - adică de sfinţenie - pentru a-l face nestricăcios.

Sinod Ecumenic a hotărât ca fără antimis cu părticică din Se poate vorbi de nestricăciunea sufletului şi a trupului, sfinte moaşte să nu se sfinţească biserica. Avem nu numai însă aceasta este lucrare dumnezeiască şi sfinţenia stă în suflet, ci şi trup, şi trebuie să ne rugăm împreună cu cei faptul că Domnul ne dăruieşte această nestricăciune ce au avut la rândul lor trup, l-au sfinţit şi ni l-au lăsat „haina de nuntă”. Noi nu avem această haină şi ne rugăm nouă. Trupurile lor au rămas şi pentru noi, şi putem ca să o primim: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împocăpăta ajutor nemijlocit de la trupurile acestea, chiar dobită, şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa...” Şi dacă din ele au rămas doar oasele goale. noi avem încă o haină - trupul - pe care suntem datori să Dacă credem în minunile Domnului şi ale sfinţilor îl luminăm şi să-l înălţăm până la suflet, cu ajutorul lui Lui, dacă credem că prin trupurile şi chiar prin hainele Dumnezeu. Deci, firea noastră este alcătuită din suflet şi lor s-au săvârşit minuni, vom înţelege de ce credincio- trup. De aceea trebuie să ne îngrijim mai mult de şilor le sunt dragi până şi lucrurile sfinţilor. Trupurile suflet şi, dacă acesta va deveni mai curat şi mai bun, sfinţilor sunt chezăşie a celor ce săvârşesc împreună cu atunci şi trupul va deveni şi el mai curat şi mai bun. noi dumnezeieştile slujbe. Trupul nostru este frumuseţe zidită după chipul lui Dumnezeu, şi poate fi la fel de sfânt şi de nestricăcios ca sufletul.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

12

Între sabie şi sutană

Uniunea contemporană dintre „sabie şi sutană” nu

are nimic în comun cu statul creştin întemeiat de către Împăratul Constantin cel întocmai cu Apostolii, stat în care oamenii erau conduşi de două puteri – cea împărătească şi cea bisericească, ce formau un singur trup.

Această simfonie dintre Basileul cel uns de Dumnezeu şi slujirea clericală avea ca temelie credinţa creştină.

Hristos primind darurile aduse de împăratul bizantin Constantin IX Monomahul şi cererea împărătesei Zoia.

Maica Domnului cu Pruncul, împăratul Ioan II Comneanul şi împărăteasa Irina.

Unde bate necanonicitatea?

Chiar contrar procedurilor canonice şi istorice ale Bisericii Ortodoxe, în zilele noastre, clericii care îi părăsesc pe ierarhii apostaţi sunt aspru criticaţi, căci „n-au ales să lupte din interior, continuând ascultarea”. Această mentalitate „a luptei din interior” se datorează unei înţelegeri greşite a rolului ierarhului şi a relaţiei acestuia cu credincioşii săi.

E revoltător să observi, cum scriitorii contemporani bisericeşti, infectaţi de acest virus al unei ascultări orbite, deşi înţeleg foarte bine atacul bine organizat al ereziei asupra Ortodoxiei, încearcă să prezinte lucrurile ca fiind abateri minore de la canoane. Ei se folosesc de scuze de genul: „Aici e vorba de canoane, nu de credinţă” - şi se străduiesc din răsputeri să ne convingă.

Chipurile, declarăm că suntem revoltaţi când aflăm despre acţiunile şi declaraţiile antiortodoxe, de rugăciunile în comun cu ereticii ale patriarhilor „ortodocşi” şi suntem zguduiţi de încălcarea cu neruşinare a sfintelor canoane, dar în acelaşi timp ne mângâiem conştiinţa adormită în praful nepăsării, zicând că aceste lucruri nu s-au întâmplat numai în zilele noastre, ci sunt deja o moştenire a Bisericii. Cumva, credem că pe măsură ce trece timpul şi, iată, Dumnezeu nu ne-a înghiţit cu urgia Sa pentru păcatele noastre, aceste rătăciri capătă un soi de legitimitate, devin „canonice”. Ni se par a fi aproape nişte virtuţi, doar pentru faptul că au o oarecare vechime.

Această concepţie este cât se poate de falsă...

Simfonia babiloniană de azi

Idealurile care alcătuiesc temelia compromisului contemporan dintre unii slujitorii ai Bisericii şi guvernul declarat antiortodox nu sunt câtuşi de puţin creştine. Aşa a fost de pildă „Declaraţia de Loialitate” faţă de regimul sovietic din 16/29 iulie 1927, a mitropolitului Serghie (Stragorodski) care a trădat Ortodoxia, făcându-se autor moral al crimelor ce au avut drept rezultat uciderea a sute de mii de mucenici şi mărturisitori în Rusia, care au refuzat să recunoască acest document ruşinos, pe care până la 90% dintre parohiile ortodoxe l-au respins cu indignare.

Introdusă forţat în Rusia Sovietică, dar recunoscută astăzi de bunăvoie, de-a lungul a mai mult de 80 ani, „declaraţia” mitropolitului Serghie constituie temelia „canonică” a colaborării obscure dintre statul antireligios şi Biserică. În acest sens, protoiereul Mihail Polski scria: „Nu trebuie niciodată uitat că succesiunea legitimă a autorităţii bisericeşti se sfârşeşte odată cu apariţia situaţiei de necanonicitate, ea fiind un efect al actelor necanonice.”

Sincretismul religios şi colaborarea ierarhilor cu autorităţile antireligioase au transformat Biserica lui Hristos într-un laborator credincios al ereziei şi al regimului anticreştin. Apucând pe calea compromisului fără limite, ierarhii apostaţi au căzut nu doar în plasa ecumenismului, ci şi în tot soiul de trădări şi lepădări ale credinţei ortodoxe.

Această „simfonie babiloniană” a ecumenismului apostat aduce cu sine şi o anumită „teologie” a lepădării de credinţă, adică noi legi bisericeşti, îndreptate împotriva lui Dumnezeu, prin care vânzătorii caută să-şi justifice orice infamie şi degradare, orice păcat samavolnic al mincinoasei lor autorităţi „bisericeşti”, de dragul unui imaginar „folos pentru Biserică”. Această „teologie” de factură iezuită constituie motivul pentru care un număr mare de credincioşi îşi pierd încrederea în Biserică, în credinţa ortodoxă şi în cele din urmă, chiar şi în Dumnezeu, devenind atei şi prigonitori ai celor ce rămân credincioşi.

Trebuie spartă perdeaua de fum în dosul căreia se încearcă să se acopere adevărul. Cei care n-au înţeles încă ce se petrece îşi închipuie că problema principală este numai unirea papistaşilor cu ortodocşii, precum la Ferrara şi Florenţa.

Dar scopul unioniştilor nu este numai acesta! Nu urmăresc numai unirea, precum îşi închipuie naivii, ci TRADIŢIA ORTODOXĂ

13

Nr. 34, Decembrie 2011

otrăvesc minţile oamenilor cu ideea că suntem cu toţii fraţi, fără deosebiri esenţiale, cu toţii năzuind către Dumnezeu, fiecare în felul său. Esenţa sincretismului este aşadar - libertate, egalitate, fraternitate… - de sorginte masonică. Indus astăzi în mintea aşa-zişilor creştini, mâine predicat religiilor monoteiste (iudaism, islam), acest tip de gândire se preconizează a deveni curând crezul întregii lumi, chiar şi fără schimbări exterioare la nivelul formal al feluritelor religii.

Dar atunci, când această idee se înrădăcinează în mintea omului, sufletul său se desparte de credinţa în Hristos. Pentru cei care sorb din otrava sincretismului,

Hristos este orice - mare mistic, filosof, învăţător moral - dar nu Dumnezeu; este o cale, dar nu Calea; un adevăr, dar nu Adevărul şi Lumina. Pentru aceştia, există şi alte căi către Dumnezeu, la fel de bune, după părerea lor. De aceea, o omogenizare a religiilor e greu de realizat.

Oamenii vor fi lăsaţi să-şi vadă de credinţa lor, cu condiţia să nu existe „fanatici” care să susţină că Ortodoxia e singura credinţă dreaptă, că cunoaşterea lui Dumnezeu se face numai prin Hristos, că toată mulţimea de evrei, mahomedani, budişti, sunt departe de Dumnezeu.

Cu această groaznică erezie avem de luptat, nu numai cu o unire ipotetică; această erezie, care înseamnă respingerea lui Hristos şi a Sfintei Sale Biserici, s-a răspândit pretutindeni şi a devenit un mod de gândire şi de viaţă pentru toţi credincioşii Bisericilor oficiale, care sunt adormiţi cu declaraţii inepte de genul: „vom vedea dacă patriarhul va face următorul pas”…

Reînvierea serghianismului Cu toate că îşi are rădăcinile în Uniunea Sovietică, serghianismul, adică colaborarea dintre Biserică şi statul antiortodox, a devenit acum un fenomen mondial. Astăzi, mai mult ca oricând, el este o tendinţă modernă. Dacă ne uităm la tactica „clerului” apostat, putem susţine că serghianismul nu este doar un fenomen istoric şi sovietic, ci este şi un fenomen universal. Politicienii Bisericii care duc de bună voie „jugul” serghianismului slugarnic răsar ca ciupercile peste tot prin lume.

Serghianismul nu este doar o josnicie şi o înşelăciune, ci este refuzul conştient de a lua crucea Domnului, o respingere a mărturisirii de credinţă şi a muceniciei pe care s-a întemeiat Biserica lui Hristos. Serghianismul este şi starea de spirit şi de suflet a celor care sunt pregătiţi să facă orice concesii şi să trădeze credinţa cea sfântă de dragul unor foloase vremelnice şi a unor interese ale acestei lumi. Într-un anume sens, ecumenismul este doar un element component al serghianismului în calitate de principiu general şi de unealtă a apostaziei. În esenţa sa, serghianismul universal reprezintă subordonarea în faţa puterii lui antihrist - fie că e în Rusia, Grecia, Vatican, SUA sau orice altă ţară. Iar ţelul urmărit în mod conştient sau inconştient de către serghianism este să-i corupă pe creştini, să-i pregătească pentru primirea lui antihrist.

Frica pătimaşă şi frica de Dumnezeu

Mulţi credincioşi se întreabă care este originea fricii lor şi de ce natură este ea. Unii o trăiesc zilnic; alţii doar pentru o perioadă – mai ales noaptea, în somn. Frica şi stările legate de ea, ca teama, neliniştea, spaima, anxietatea, angoasa, sunt legate de alipirea sufletului de bunurile materiale.

Omul nu se poate tămădui de ele decât desprinzându-se de lumea aceasta şi aruncând toată grija la Dumnezeu, cu nădejdea tare că prin înţeleapta Sa purtare de grijă, va primi toate cele ce îi sunt de trebuinţă.

Cea dintâi pricină a fricii este, aşa cum am văzut, lipsa de credinţă. În sufletul celui cu credinţă puternică în Dumnezeu, frica nu-şi mai are locul. „Credinţa neclintită – spune Evagrie - nu TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

14

primeşte bântuielile fricii”.

Cel care crede cu tărie în Dumnezeu şi în purtarea Sa de grijă, are siguranţa că va primi de la El, în orice împrejurare ajutor şi apărare. El nu are deci a se teme de nimic - nici de întâmplările vieţii, nici de duşmănia oamenilor, nici chiar de moarte. Nu credinţa sa îl scapă pe om de frică, ci ajutorul lui Dumnezeu, care îi vine ca răspuns la credinţa în El, îl sprijină şi-l întăreşte. Iar acest ajutor omul trebuie să-l ceară prin multă rugăciune, cu credinţa că Dumnezeu i-l poate da şi cu nădejdea că-l va primi.

Omul cu adevărat trebuie să se tămăduiască de frică, însă el nu trebuie să lepede din suflet orice fel de teamă, căci nu orice frică este patimă. Există, aşa cum am văzut, o frică virtuoasă, pe care Dumnezeu a dat-o omului ca mijloc de mântuire şi pe care Părinţii o numesc „frică mântuitoare” sau „nelinişte mântuitoare.”

Această frică este numită de tradiţia ascetică „frica de Dumnezeu”. Sfântul Ioan Scărarul, vorbind despre teama de Dumnezeu, spune că frica aceasta „alungă toată frica”. Tot el spune: „Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel care nu se teme încă de Acesta se teme şi de umbra sa”.

Noi, oamenii, suferim două neajunsuri fundamentale. Primul stă în aceea că nu ne pricepem să ne rugăm, nu învăţăm să ne rugăm, nu lucrăm la rugăciunea noastră, nu ne pregătim pentru ea prin toată viaţa noastră. Al doilea neajuns al nostru este lipsa acelui lucru de temelie, pe care îl aveau toţi bineplăcuţii lui Dumnezeu, care atât în Vechiul Testament, la prooroci, cât şi în Noul Testament era condiţia indispensabilă a slujirii lui Dumnezeu - frica de Dumnezeu.

La noi, ea lipseşte cu totul sau aproape cu totul, şi acum multora li se pare că nici nu este nevoie de ea. Prea des uităm că Domnul nu este numai Mântuitor, ci şi Judecător, că El nu este numai milostiv, ci şi drept.

Sfânta Biserică nu încetează să ne aducă aminte că avem neapărată nevoie de frica de Dumnezeu - ne aminteşte mereu de aceasta prin scrierile Părinţilor, prin rugăciuni şi prin cântările bisericeşti.

Rugăciunea îndepărtează frica Când intrăm în biserică, e bine să ne amintim rugăciunea pe care o rosteşte diaconul la ectenie: „Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră într-însa...” Această rugăciune generală, rostită la începutul ecteniei, slujeşte

drept temelie pentru cererile particulare ce îi urmează: „pentru cei bolnavi, pentru cei robiţi” şi aşa mai departe.

La Vecernie cântăm: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur” (Ps. 2, 9), iar proorocul Îi spune Domnului: „Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi spre sfântă biserica Ta, întru frica Ta (Ps. 5, 7). Frica de Dumnezeu este de trebuinţă nu numai pentru noi, începătorii, ci şi pentru cei ce au ajuns şi s-au învrednicit de împărăţia Cerurilor. Amintirea statornică a fricii de Dumnezeu este de trebuinţă nu numai pentru noi, cei păcătoşi, care ne temem de înfricoşătoarea Judecată, ci şi pentru Sfinţi: „Temeţi-vă de Domnul toţi Sfinţii Lui, că nu este lipsă celor ce se tem de Dânsul” (Ps. 33, 9).

Frica de Dumnezeu se oglindeşte în dragostea de Dumnezeu Dar pentru ce este nevoie de această frică? Cei ce nu înţeleg lucrul acesta trebuie să îşi aducă aminte că Hristos, venind pe pământ, a zis: „Poruncă nouă dau vouă, să vă iubiţi unul pre altul, precum Eu v-am iubit pre voi” (Ioan 13, 34).

Sfinţii Părinţi spun că Biserica e Trupul lui Hristos, iar ceea ce ne uneşte în Hristos Iisus este dragostea: fără dragoste nu suntem nimic. Avem neapărată nevoie de dragoste adevărată şi dumnezeiască, însă nu de curvie, aşa cum mulţi tâlcuiesc cuvântul acesta. Şi dacă nu avem dragoste, nu suntem mădulare ale Bisericii, nu suntem ucenici ai lui Hristos. Avem neapărată nevoie s-o avem, s-o agonisim – dar cum, pe ce cale?

Răspuns la întrebarea noastră ne dă Sfântul Ioan Scărarul: „înmulţirea fricii de Dumnezeu este începutul dragostei”. Se dovedeşte că nu numai în Vechiul, ci şi în Noul Testament, omului îi face trebuinţă, tocmai pentru dobândirea dragostei, frica de Dumnezeu.

Există felurite stări ale dragostei şi felurite trepte ale fricii de Dumnezeu. Noi, începătorii, ne temem de Dumnezeu (asta numai dacă avem frică de Dumnezeu) deoarece simţim că suntem murdari şi întinaţi, tremurăm la gândul că ne vom înfăţişa astfel înaintea Judecăţii lui Dumnezeu şi, înainte de asta, înaintea judecăţii conştiinţei proprii, care ne va osândi, ne va da în vileag. Şi, iată că având o asemenea frică, prin ea începem să ne curăţim. Avva Dorothei spune că există două frici: una este cea a începătorilor, cealaltă - a celor desăvârşiţi.

Cei dintâi împlinesc voia lui Dumnezeu de frica pedepsei - şi este neapărată nevoie de această frică pentru că ea ne curăţeşte şi ne face supuşi faţă de Dumnezeu. Cei desăvârşiţi fac însă voia lui Dumnezeu nu de

TRADIŢIA ORTODOXĂ

15

Nr. 34, Decembrie 2011

Chinurile veşnice ale iadului: tartarul (iezerul îngheţat), întunericul cel mai dinafară şi viermele neadormit

frică, ci din iubire; se supun Lui nu pentru că se tem de osândă şi pătimiri, ci de frica despărţirii de Dumnezeu, de acea lumină şi bucurie pe care o primesc prin petrecerea şi unirea cu El, la care ei au ajuns deja. Aceasta este frica celor desăvârşiţi, altfel spus dragostea desăvârşită, despre care Ioan Teologul spune că alungă frica (I Ioan 4, 18).

Sunt două frici: una e cea de început, iar cealaltă cea desăvârşită. Prima este a celor ce încep a fi binecredincioşi, iar cealaltă este a Sfinţilor, a celor desăvârşiţi, ce au ajuns la măsura dragostei desăvârşite. De pildă: cine împlineşte voia lui Dumnezeu din dragoste de Dumnezeu, iubindu-L, anume ca să fie pe placul Lui, acesta ştie unde este binele cel adevărat, a cunoscut ce înseamnă a fi cu Dumnezeu.

El este cel ce are dragostea cea adevărată, pe care Sfântul Ioan o numeşte „desăvârşită”, iar această dragoste îl aduce la frica cea desăvârşită, pentru că unul ca acesta se teme de Dumnezeu şi împlineşte voia Lui nu ca să scape de munci, ci pentru că, gustând din însăşi dulceaţa petrecerii împreună cu Dumnezeu, se teme să cadă, se teme să rămână lipsit de ea. Şi această frică desăvârşită, care se naşte din această dragoste, alungă frica de la început.

Tocmai de aceea spune Apostolul: „dragostea desăvârşită alungă frica”. Acelaşi lucru îl găsim la Maxim Mărturisitorul: „Frica ce ia naştere din pricina păcatelor, sub lucrarea aşteptării muncilor, este necurată, întrucât are ca pricină păcatul pe care omul îşi dă seama că l-a făcut, şi nu rămâne pentru totdeauna, pentru că piere odată cu îndepărtarea păcatului prin pocăinţă. Iar frica ce pururea stă în suflet; această nelinişte plină de temere datorată păcatelor, este curată şi nu piere niciodată, pentru că ea este oarecum nedespărţită de Dumnezeu ca un dar din partea zidirilor, arătând evlavia pe care stă în firea tuturor să o nutrească faţă de slava Lui, care covârşeşte orice împărăţie şi putere”.

placul lui Dumnezeu de frica muncilor - aceasta e starea de rob; în al doilea rând, putem împlini poruncile din dorinţa de a primi răsplata făgăduită de Dumnezeu celor ce împlinesc voia Sa - aceasta e partea năimitului care lucrează pentru plată, treaptă care este deja mai presus decât cea dintâi.

Mai este însă şi o a treia treaptă, cea mai înaltă, şi anume atunci când facem binele de dragul binelui aceasta este partea fiului, care face voia Tatălui nu din frică de rob sau în nădejdea plăţii, ci din dragoste de Tatăl, de teamă să nu-L amărască şi să nu-L necăjească.

Aici devin limpezi cuvintele Sfântului Antonie cel Mare, care a zis: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, pentru că Îl iubesc”.

Nu este cu putinţă a ajunge la frica cea desăvârşită altfel decât prin frica de început. În trei chipuri putem bineplăcea lui Dumnezeu: fie facem pe placul Lui de teama muncilor, când ne aflăm în starea robului, fie împlinim poruncile Lui căutând plată, pentru folosul propriu, ceea ce ne face să ne asemănăm unor năimiţi, fie facem binele de dragul binelui, şi atunci ne aflăm în starea fiului, pentru că fiul, când ajunge la vârsta şi înţelegerea cea deplină, împlineşte voia tatălui său nu pentru că se teme de pedeapsă şi nu ca să primească plată, ci pentru că nutreşte faţă de el o deosebită dragoste şi cinstirea cuvenită unui părinte, pentru că îl iubeşte şi este încredinţat că toată averea părintească este a sa.

Domnul, vorbind cu Avraam când acesta a venit să i-l aducă jertfă pe fiul său, a spus: „Acum am cunoscut că tu te temi de Dumnezeu” (Fac. 22, 12), arătând prin aceasta frica cea desăvârşită, care se naşte din dragoste”.

Prin dragostea de Dumnezeu se pune temelia dragostei de aproapele, adevăratei iubiri creştine, despre care vorbeşte Domnul. Aşadar, trebuie să avem frică de Dumnezeu, să o cultivăm în noi înşine, pentru a atinge treapta desăvârşirii prin dragostea de Dumnezeu.

Treptele fricii de Dumnezeu Sfântul Vasile cel Mare deosebeşte trei trepte ale fricii de Dumnezeu: în primul rând, putem face pe TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

16

Sfântul Luca, doctorul fără de arginţi, arhiepiscopul de Crimeea:

„Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul...” „Cel ce şi-a închinat viaţa Domnului nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumină la fel cu cea de pe Tabor”.

Despre

viaţa Sfântului Luca al Crimeei, ierarh mărturisitor şi doctor fără de arginţi, urmaş al unei vechi familii princiare, artist dăruit, chirurg genial, profesor universitar, pătimitor pentru credinţă în temniţele bolşevice, unul din cei mai mari propovăduitori ai Ortodoxiei din vremurile noastre, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile sale cuvinte: „Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul”. În plină teroare bolşevică, el a fost chirurgul de excepţie, care refuza să opereze fără icoana Maicii Domnului pe peretele sălii de operaţie. Episcopul chirurg Luca Voino-Iasenetki, mărturisitor al credinţei în Hristos şi titan al ştiinţei este un exemplu de jertfire de sine, de slujire a semenilor şi de sfinţenie. Deşi a cunoscut îndeaproape grozăviile lagărelor staliniste şi prigoana lui Hruşciov împotriva Bisericii, el nu a încetat vreo clipă să poarte grijă de sufletele păstoriţilor săi, cărora, în „mijlocul umbrei morţii”, printre ruinele războaielor, le vorbea despre nemurire şi veşnicie, despre lumina lui Hristos, despre credinţa care biruie orice piedici şi despre educaţia copiilor în vremuri de răsturnare a valorilor.

Sfântul Luca s-a născut în anul 1877, într-o familie cu nobile rădăcini strămoşeşti. Valentin Voino-Iasenetki, după numele său de mirean, a primit o aleasă educaţie. Înclinând mai întâi spre pictură, tânărul Valentin îşi va îndrepta paşii spre Academia de Arte Frumoase din Kiev.

Simţind o puternică dorinţă de a-şi ajuta semenii, el va renunţa la pictură, alegând calea medicinei şi înscriindu-se la Facultatea de Medicină din Kiev. În anul 1904, în cadrul războiului ruso-japonez, Sfântul va sluji pe post de medic chirurg, în slujba Crucii Roşii, adică fără salariu. Vreme de aproape un an, Valentin îndeplineşte misiunea de chirurg, activând prin mai multe spitale provinciale, care se aflau într-o sărăcie avansată. Între timp, tânărul Valentin se căsătoreşte cu Ana, soră medicală, cu care a avut patru copii.

Miile de bolnavi pe care îi opera în fiecare an l-au făcut vestit printre oamenii simpli, veniţi din sate îndepărtate pentru a fi tămăduiţi de doctorul milostiv. Este binecunoscut faptul că chirurgul nu cerea niciodată remunerare, oricât de binemeritată era. În acea perioadă, el a fost unul dintre primii chirurgi care a executat operaţii deosebit de valoroase (chiar şi pe creier), unele în premieră mondială, care au scris pagini de istorie a medicinei, fiind cu atât mai vrednice de laudă cu cât ele au fost realizate în condiţii precare, fără dotări necesare, fără anestezice şi dezinfectante.

Mai târziu, el îşi continuă studiile la Moscova, finalizându-le în 1916. Iată ce spunea unul dintre profesorii prezenţi la susţinerea tezei sale, intitulată «Anestezia

17

locală»: „Ne-am obişnuit ca lucrările de doctorat să fie scrise din obicei... cu scopul dobândirii unor funcţii mai înalte şi ca atare, să nu aibă mare valoare ştiinţifică. Însă când am citit cartea dumneavoastră, am rămas cu impresia că este cântecul unei păsări care nu poate să nu cânte şi am apreciat-o în chip deosebit”.

În anul 1917, viaţa doctorului se schimbă brusc, precum odinioară cea a mult pătimitorului şi răbdătorului Iov: soţia i se îmbolnăveşte grav de tuberculoză, iar situaţia socială a Rusiei cunoaşte un cutremur puternic, odată cu izbucnirea Revoluţiei bolşevice. Valentin se hotărăşte să plece la Taşkent, unde este numit medic şef al spitalului orăşenesc. Acolo este arestat, urmând a fi executat, fiind salvat prin mijlocirea unui oficial de rang înalt.

Totuşi, episodul dramatic n-a trecut fără urmări: boala soţiei sale s-a agravat, iar în anul 1919 ea va trece la Domnul. Rămas văduv cu patru copii, el îşi continuă activitatea de medic şi savant, încredinţându-şi spre îngrijire copiii unei infirmiere de la spitalul din Taşkent, o bună creştină, care îi va creşte pe micuţi cu multă dăruire, întocmai ca o mamă adevărată. Încă din tinereţe, Valentin a simţit chemarea preoţiei, fiind profund marcat de glasul Sfintei Evanghelii, care vorbeşte despre secerişul ce îşi aşteaptă lucrătorii (Matei 9, 37). Pe când lucra la proiectul lucrării de chirurgie septică, intitulat „Eseu despre chirurgia infecţiilor septice”, el auzi foarte limpede glasul lui Dumnezeu, Care TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

îl chema spre slujirea Sa şi spre mărturisirea credinţei. Luca, iar în anul 1923 va ajunge episcop de Taşkent. În minte i-au răsunat cuvintele prooroceşti: „Când După hirotonia întru arhiereu, bolşevicii îl arestează, această carte va fi terminată, pe ea va sta numele unui marcând un lung şir de ani de pătimire, pe care îi va petrece în pribegie şi suferinţe în episcop”. Fusese ceva mai presus închisorile sovietice. Sfântul Luca de voinţa şi de alegerea sa proprie. îşi ridicase crucea pe umeri, plin Domnul Însuşi îl alesese, iar el, ca de vitejie şi fără să cârtească, înun alt Samuil, a spus cu adâncă credinţându-se întrutotul în dreapplecăciune înaintea înţelepciunii şi ta cea tare a Atotţiitorului Duma iconomiei Sale: „Iată eu, Doamnezeu. ne. Fie voia Ta”.

Fiind un chirurg excelent, episDupă moartea soţiei, Valentin copul Luca operează şi în spitalele se implică intens în viaţa religioasă de prin închisorile în care este el din Taşkent. În anul 1921, înalt însuşi închis. Fiecare operaţie o înpreasfinţitul Inochentie, arhiepiscepea şi o termina cu rugăciune cop de Taşkent, a fost atacat de un către Maica Domnului, iar dezin„tribunal clerico-popular” (alcăfectând rana cu iod, întotdeauna o tuit din membri ai „Bisericii vii”, făcea în semnul crucii, spre ajutor. formată din clerici hirotoniţi dintre Mai târziu, pentru a-l ucide, bolşevici şi din laici care se lepăbolşevicii hotărăsc să-l trimită daseră de credinţă). Valentin i-a tocmai la Cercul Polar de Nord, luat apărarea într-un mod atât de ca apoi să fie trimis în regiunea convingător, încât, la sfârşitul înArhangelsk pentru încă vreo trei trunirii, arhiepiscopul a exclamat: ani. După aceasta, sfântul pri„Doctore, trebuie să deveniţi Sfântul Ierarh Luca meşte şi al treilea exil, în îndepreot!”

Primind acest cuvânt ca pe o adeverire a glasului părtata Siberie. Orbind de ochiul drept, din pricina chemării dumnezeieşti, Valentin acceptă să fie hirotonit bătăilor şi a chinurilor, el îşi va purta în continuare cruîn luna februarie a anului 1921, prilej cu care arhiepis- cea cu multă răbdare, arătând cu orice prilej multă copul Inochentie îi încredinţează misiunea de propo- dragoste şi preocupare pentru sufletele oamenilor ce îi văduitor, spunându-i: „Lucrarea dumneavoastră este să cereau ajutorul. binevestiţi”.

După numirea ca preot la catedrala din Taşkent, părintele Valentin va propovădui fără teamă cuvântul lui Dumnezeu. În paralel, va ţine prelegeri la Şcoala de Sfântul Luca – păzitor al Sfintelor Canoane Medicină, efectuând operaţii la spitalul din oraş. Cu La începutul iernii anului 1923, Sfântul Luca se orice prilej, el apărea îmbrăcat în rasă şi cu cruce la afla în primul său exil, tocmai în nordul îngheţat, în piept, iar în sala de operaţii avea grijă să se afle mereu Plahino, un cătun izolat situat pe cursul fluviului Enisei, o icoană a Maicii Domnului, în acele vremuri în care dincolo de Cercul Polar de Nord. mii de oameni erau omorâţi în chinuri groaznice, doar Tocmai acolo, în cele mai vitrege condiţii, Sfântul fiindcă erau văzuţi făcându-şi cruce sau purtând iconiţe Ierarh avea să săvârşească botezul a doi copilaşi, ce şi cruciuliţe la gât. locuiau împreună cu părinţii lor într-un bordei care, Deşi toate aceste lucruri erau o sfidare la adresa privit din afară, semăna mai mult cu o grămadă de ateismului oficial, părintele Valentin nu a cedat niciobălegar decât cu un sălaş omenesc. dată presiunilor exercitate de autorităţile anticreştine. În lipsa veşmintelor şi a Molitfelnicului, el a Un chirurg contemporan ne-a lăsat o mărturie elocventă trebuit să improvizeze un epitrahil dintr-un cearceaf şi în acest sens: „Era perioada când ritualul său religios să spună pe dinafară rugăciunile din rânduiala Botedinainte de operaţie se mărise. Acum, în faţa icoanei era zului. Chiar şi în acele condiţii mai mult decât vitrege, mereu aprinsă o candelă. Înaintea operaţiei nu numai el a refuzat să săvârşească botezul celor doi copii prin că făcea semnul crucii, dar rostea şi o rugăciune scurtă stropire. Apă nu exista decât cel mult o cană. A porunşi făcea cruce de trei ori în spaţiul sălii de operaţii cit sătenilor aflaţi de faţă, ca împreună cu el, neîntârînainte de a lua bisturiul în mână”. Pentru a înţelege ziat, să se strângă zăpadă şi gheaţă, să se încropească însemnătatea acestor gesturi e destul să ne reamintim un foc din te miri ce (deşi ţăranii din acele colibe erau că, numai în 1922, fuseseră executaţi 8.099 de clerici, atât de sărmani, încât nici lemne de foc nu aveau) şi să monahi şi monahii, iar Patriarhul Tihon (întâistătătorul topească suficientă apă cât să umple un ciubăr în care Bisericii Ruse din Catacombe) era ţinut sub arest. aveau să fie afundaţi pe de-a-ntregul cei doi copii.

Nu peste mult timp, părintele va fi tuns în călugărie, primind numele Sfântului Apostol şi Evanghelist

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

18

În anul 1946, după terminarea perioadei de detenţie, 1996, doctorul trupurilor şi al sufletelor semenilor săi este canonizat şi trecut în rândul datorită meritelor deosebite în stusfinţilor. Sfintele lui moaşte, pline diul medicinei, cât şi pentru lucrade mireasmă, sunt aşezate în carea „Eseu despre chirurgia infectedrala „Sfânta Treime” din oraşul ţiilor septice”, Sfântul va primi PreSimferopol, Ucraina, unde se sămiul Stalin (un lucru demn de mivârşesc până în prezent nenumărare şi cu atât mai valoros, mai ales rate minuni, tămăduind şi trupul şi că premiul venea din partea regisufletul celor bolnavi. mului care pe de altă parte căuta cu tot dinadinsul să îl extermine).

Banii primiţi ca premiu el îi va împărţi orfanilor de război. Nimeni Minunea Sfântului Ierarh Luca nu ştie ce a fost atunci în sufletul Se spune că în oraşul Atena, s-a său. Vedea, desigur, că banii bolşeîmbolnăvit grav un băieţel. Starea vicilor pe care ar fi trebuit să îi prilui era atât de gravă, încât medicii mească erau mânjiţi cu sângele crigreci au refuzat să-l opereze, promelor comise de aceşti vrăjmaşi ai punând să fie operat în Germania, lui Dumnezeu. Nu se putea comîn unul dintre cele mai bune spipromite cu ei, desigur. Sau poate că tale, dotat cu tehnologie avansată. în aceşti orfani de război el îi vedea După operaţia foarte dificilă, pe propriii săi copii, rămaşi fără care a durat câteva ore, chirurgii mamă în urmă cu mulţi ani? Până la urmă, nici nu contează care a fost Sfântul Ierarh Luca în timpul Sfintei Liturghii au ieşit din sală spunând: „Nu ne în catedrala din Simferopol este clar pentru ce aţi adus copilul motivul. El a primit premiul fără a la centrul nostru, dacă singuri aveţi atât de buni face din acest lucru un prilej de sla-vă deşartă.

Tot în anul 1946, Sfântul Luca este numit arhiepis- specialişti!” cop de Simferopol şi Crimeea. Aici va munci neîncetat la - Ce specialişti? s-au mirat bieţii săi părinţi, mai mult reînvierea credinţei şi vieţii duhovniceşti. Predicile lui morţi decât vii, din pricina emoţiilor. erau ascultate, pe lângă credincioşii de rând, de studenţi - Păi cel care ne îndruma cum să procedăm şi ne dădea intelectuali şi chiar de oameni de altă credinţă. Arhiepis- sfaturi foarte preţioase... de fapt, el a condus operaţia. copul Luca nu s-a temut niciodată să condamne cu glas Este un profesionist de cea mai înaltă speţă! Putem spune că datorită lui operaţia a decurs strălucit. tare regimul ateu.

La bătrâneţe, el şi-a pierdut desăvârşit vederea. Des- - Straniu, dar cu noi nu era nimeni, ceva probabil greşiţi. pre aceasta, spunea: „Cel ce şi-a închinat viaţa Domnului Ce specialist să fie? nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumină - Cum adică ce specialist? Purta un halat medical de mola fel cu cea de pe Tabor”. Sfântul Luca al Crimeei dă veche, cum deja nu se mai găsesc, avea barba mare şi albă. Dar el chiar acum, (Voino-Iasenetki) se mută la Domînaintea noastră a ieşit nul pe data de 11 iunie 1961, fiind din sala de operaţie, cum înmormântat în prezenţa a mii de de nu l-aţi observat? oameni, în ciuda restricţiilor impuse Uimiţi, părinţii au de autorităţile comuniste, care amemers la secretariat şi au ninţaseră cu represalii dure pe cei ce cerut să vadă registrul ar fi îndrăznit chiar şi să rostească de operaţii. Alături de vreun cuvânt din slujba de înmornumele părinţilor băiamântare ortodoxă. Ei doreau ca cel tului, erau înscrise nuce îi mustrase ani şi ani de-a rândul mele de familie ale chisă fie repede acoperit cu pământ, iar rurgilor, ultima inscrippomenirea lui să se şteargă cât mai ţie fiind făcută de mână repede din inimile oamenilor. în limba rusă: „ArhiNumai că Dumnezeu a rânduit În mijlocul credincioşilor din Simferopol episcopul Luca”. să se întâmple cu totul şi cu totul altfel: înmormântarea sa a scos pe străzi aproape toţi Minunate sunt lucrurile tale, Doamne! locuitorii din Simferopol, care şi-au condus arhipăstorul cu lacrimi, cu flori şi cu cântări duhovniceşti – lucru nemaivăzut în istoria acelui oraş.

Pomenirea Sfântului Luca nu numai că nu a pierit, ci a rămas pururea vie în sufletele celor ce l-au cunoscut şi se adapă până astăzi din izvorul nesecat al cuvintelor şi învăţăturilor sale dumnezeieşti. La data de 18 martie TRADIŢIA ORTODOXĂ

19

Nr. 34, Decembrie 2011

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Pochaev

Pe la jumătatea veacului

al XVI-lea, în Volnîia, nu departe de Poceaev, în ţinutul Orle, trăia o binecredincioasă stăpână de viţă nobilă, pe nume Ana Erofeevna Goiskaia. După sfârşitul bărbatului său, Vasile Bogdanovici Goiski, fost judecător în ţinut, ea va alege să trăiască până la moarte în văduvie. În acele vremuri, prin ţinutul Volnîiei a trecut mitropolitul grec Neofit, care mergea, precum mulţi alţi ierarhi răsăriteni de pe atunci, după ajutor în împărăţia Moscovei pravoslavnice. În anul 1559, trecând şi pe la moşia văduvei Goiskaia, la rugăminţile fierbinţi ale acesteia, a rămas în casa ei o bună bucată de vreme, odihnindu-se după osteneala îndelungată a drumurilor sale.

Temătoarea de Dumnezeu femeie l-a primit cu bunăvoinţă în casa sa pe înaltul oaspete şi, după obiceiul rusesc, i-a arătat cea mai înaltă cinstire. Drept recunoştinţă pentru primirea sa, mitropolitul i-a dat la plecare ca blagoslovenie o veche icoană a Maicii Domnului cu Pruncul Cel mai înainte de toţi vecii, pe care el o adusese tocmai de la Constantinopol. Purtase icoana până atunci cu sine ca pe un odor de mare preţ, însă Pronia lui Dumnezeu l-a îndemnat să o lase pe ea în Volnîia, ca binecuvântată moştenire.

Icoana dăruită Anei Goiskaia avea 33 de centimetri înălţime şi 27 lăţime, fiind pictată cu vopsele de ulei, în stil clasic bizantin, pe lemn de tei, având bătute pe spate (ca să nu se curbeze) două scândurele din stejar (despărţituri). Sfântul chip a fost acoperit mai întâi cu un strat subţire de argint, fiind îmbrăcat în el ca într-o cămaşă.

Cu timpul însă, această îmbrăcăminte s-a degradat, ca şi cum ar fi fost împărţită în pătrăţele, drept pentru care în cele din urmă ea a fost schimbată din nou, fiind refăcută din perle mărunte.

Icoana o înfăţişează pe Maica Domnului încinsă, cu Pruncul Cel Preasfânt pe partea dreaptă. Pe partea stângă, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ţine o pânză ce acoperă picioarele şi spatele dumnezeiescului Prunc.

Domnul Iisus Hristos ţine mâna stângă pe umărul Maicii Sale, iar cu cea dreaptă binecuvintează. Preasfânta Fecioară are cinstita sa faţa aplecată spre capul Fiului, exprimând dragostea ei cea mare către El, cu afecţiune şi expresivitate unindu-şi chipul ei de mamă cu chipul Fiului.

Pe marginea acestei icoane sunt, de asemenea, şapte miniaturi înfăţişând gravuri de sfinţi. În dreapta sus, după cum glăsuieşte înscrisul, este zugrăvit proorocul Ilie; jos - Sfântul Mucenic Mina; în stânga sus - Sfântul întâiul Mucenic Ştefan; în partea de jos - Preacuviosul Avramie. În partea de jos a icoanei aflăm chipurile a trei sfinte: Sfânta Muceniţă Paraschevi, Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina şi Muceniţa Irina Fecioara.

Darul facerii de minuni al sfintei icoane nu s-a arătat imediat. Multă vreme s-a aflat icoana în casa fericitei moşiere Goiskaia, însă abia după 30 de ani a început să se observe ieşind din ea o oarecare lumină neobişnuită.

Aceasta se întâmpla prin 1597, tocmai în toiul Uniaţiei,

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

Icoana Maicii Domnului de la Pochaev

ce fusese introdusă de soborul de la Bretsk din jurul anului 1596. Creştinii ortodocşi au văzut în această minune o osebită lucrare a Proniei lui Dumnezeu, care, în toiul celor mai amare ispite din partea Uniaţiei, a pregătit credincioşilor ortodocşi o mângâiere binefăcătoare, prin icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Slugile au anunţat-o mai întâi pe moşiera Goiski, că o lumină harică răzbate din icoana preasfinţitului Neofit, însă ea nu a vrut să ia aminte, până ce nu a văzut în vis icoana, scăldată într-o mare lumină. Necrezând nici visului, Ana Goiskaia nu a dat importanţă deplină acestui fapt, până ce nu a văzut aievea lumina răzbătând din icoană. După aceasta, ea a început să privească altfel icoana minunată. Cu osebită evlavie, a aşezat-o în locul cel mai cuviincios din casă şi a pus să se ardă înaintea ei o candelă de veghe.

Nu a trecut însă multă vreme, că puterea harică ce răzbătea din icoană a început să izvorască primele minuni. Ana Goiskaia avea un frate bun, Filip Kozinski, ce era orb din naştere. Crezând în puterea icoanei, moşiera l-a îndemnat să se roage Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, înaintea icoanei ei cele minunate, ca prin preaputernicele sale rugăciuni, să ceară de la Domnul vederea pentru fratele său. Şi, doar ce s-a rugat Filip cu credinţă înaintea icoanei celei dăruite de Dumnezeu, că în acelaşi ceas ochii lui s-au deschis, asemenea orbului celui din naştere din Evanghelie. El a început să vadă ca şi cum nu ar fi fost orb niciodată.

După câteva astfel de neîndoielnice minuni, le-au devenit tuturor limpezi lucrurile, iar Goiska s-a hotărât din acel ceas să nu mai ţină icoana în casa sa.

20

Cuviosul Iov de la Pochaev şi sfintele sale moaşte, adăpostite în paraclisul subteran amenajat în peştera în care s-a nevoit. În dreapta, este zugrăvită minunea arătării Maicii Domnului în foc către Cuviosul Iov.

Adunându-se monahi, preoţi şi mulţime de dreptcredincioşi în procesiune, cu cântări duhovniceşti au mutat-o pe ea în muntele Poceaevului şi au dat-o spre veşnică păstrare monahilor, care locuiau în peşteri. Atunci Goiskaia a făcut bogate danii, pentru cei care se aflau în peşterile de lângă vechea biserică a Adormirii Maicii Domnului de la Poceaev: ogoare, păşuni, şase familii de ţărani, dijma din toată roada strânsă din averea ei.

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului a fost aşezată mai întâi în această veche biserică. Minunata vindecare a lui Filip Kozinski şi sărbătoreasca strămutare a icoanei din casa Goiski către obştea Poceaevului au avut loc, se pare, chiar la începutul anului 1597, căci pe data de 1 februarie 1597 Ana Goiskaia alcătuia deja un înscris testamentar pentru ridicarea Mănăstirii Poceaev pe locul pustiei peşterilor, pentru a locui acolo toţi călugării buni, temători de Dumnezeu, de credinţă ortodoxă, supuşi Bisericii Răsăritului, şi doi cântăreţi bisericeşti. Ana Goiskaia va trece la Domnul în 1617, lăsându-şi averea sa nepotului său, Andrei, nobil de Beliski, ajuns mai apoi voievod al Sandomirskului. În anii ce au urmat, s-a mărit numărul călugărilor, însă pentru mănăstire răsunase ceasul mulţimii necazurilor. Trecuseră deja 300 de ani de când Rusia se eliberase de sub jugul tătaro-mongol, însă năvălitorii tătari din Hoarda de Aur încă mai bântuiau prin pământurile Volîniei. Aceştia treceau prin foc şi sabie tot ce întâlneau în cale. În anul 1607, una din aceste hoarde a năvălit şi în Mănăstirea Poceaev; în acea vreme, după cum grăieşte o tradiţie locală, un oarecare monah se afla pe munte, săvârşind rugăciunea. Tătarii l-au văzut şi au vrut să îl prindă pentru a-l lua în robie. Ei l-au atacat îndată, însă

21

vazându-l că era bătrân, l-au lovit plini de răutate cu sabia, tăindu-i capul.

Monahul, care ar fi trebuit să moară în acel ceas, şi-a luat în mâini capul său tăiat şi l-a adus la mănăstire, aşezându-l înaintea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului – şi abia atunci şi-a dat duhul său Domnului, spre uimirea tuturor şi spre slava Preasfintei Fecioare, ce-şi alesese icoana sa de la Poceaev, arătându-şi puterea astfel prin ea. În acea vreme, la Poceaev era egumen plăcutul lui Dumnezeu, Sfântul Cuvios Iov. Odată, pe când el se ruga în peştera sa înaintea minunatei icoane, o neobişnuită lumină a răzbătut dintr-o dată din ea şi vreme de mai bine de două ceasuri s-a reflectat din adânc către biserica din apropiere, spre marea mirare a ucenicului său, fericitul Dositei, învrednicit să fie martor la această minune neobişnuită.

Aceasta s-a întâmplat în jurul anului 1623, în chiar vremea când moştenitorul Anei Goiskaia, Andrei Firlei, începuse să prigonească Mănăstirea Poceaev. El se lepădase de Ortodoxie, trecând la protestanţi, făcându-se mărturisitor al eresului luteran, având un caracter dârz, plin de obrăznicie şi de lăcomie. Firlei nu putea deloc să se împace cu marea bogăţie pe care Ana Goiskaia o dăruise Mănăstirii Poceaev. Netemându-se de înfricoşătoarea judecată de dinaintea prestolului dumnezeiesc, la care va fi chemat de alcătuitoarea înscrisului testamentar, pentru încălcarea voinţei fondatoarei, Firlei, după moartea celei care lăsase testamentul, a confiscat toate averile şi a stricat testamentul, luând treptat manăstirii averea lăsată de Ana Goiskaia.

Pe data de 10 iunie 1623, el a trimis în mănăstire o ceată formată din slujitorii săi, cei mai nemiloşi luterani care, tâlhărind averea mănăstirii, au răpit şi icoana cea făcătoare de minuni. El credea că, dacă va lua icoana, monahii nu vor mai rămâne în acel loc. Aproape 20 de ani s-a aflat sfânta icoană în mâinile necredinciosului FirTRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

„Fecioară Preacurată, prin lei, trecută cu vederea şi disicoana ta de la Poceaev, ţi-l preţuită. Însă monahii de la închin pe nepotul meu ţie, Poceaev nu au uitat de ea. numai să arăţi îndurarea ta Preacuviosul Iov, egumenul asupra lui; ia aminte la lamănăstirii, s-a umplut de crimile părinţilor lui şi îl râvnă şi a mers pe la scauînvie pe el!” nele de judecată din KremeCopilul a zăcut mort de niţki şi Luşk, făcând multe noaptea până a doua zi, iar cereri şi plângeri. la prânz deodată a întins Dumnezeu a binevoit ca mâinile şi a grăit către mama în anul 1641, icoana să vină sa, cerându-i să mănânce şi acasă, în mănăstirea Sfântusă bea; şi îndată s-a ridicat lui Iov. Iată cum s-a întâmde pe patul de moarte plin de plat: necredinciosul Andrei a Urma piciorului Maicii Domnului voie bună, spre slava lui dat o masă mare la palatul Dumnezeu şi mângâierea părinţilor. său, chemând mulţi musafiri şi făcându-le ospăţ bogat.

Nu mai puţin vestită, o altă minune s-a întâmplat în Cuprins de o veselie drăcească, el nu ştia ce să facă mai mult spre înjosirea credinţei ortodoxe. A îmbrăcat-o luna decembrie a anului 1664, când, cu ajutorul Maicii atunci pe soţia lui în veşminte preoţeşti şi a pus în mâinile Domnului, a primit tămăduire un oarecare om, pe nume ei Sfântul Potir pe care îl răpise tot din Mănăstirea Po- Vasile, din Ialovici, care suferea de paralizie generală; chaev, iar eretica aducea hule, batjocorind icoana Maicii până la minunată vindecare el nu vedea nimic şi nu putea Domnului, ca să îi distreze pe oameni prin acest spec- să se mişte. În anul 1665, prin puterea cea mare a Maicii Domtacol nelegiuit.

Preacurata nu a îngăduit însă astfel de hule la adresa nului, s-a săvârşit încă o minunată înviere a unui om, pe icoanei sale, şi abia a început nelegiuirea, că soţia lui Fir- nume Vasile Skarpitka, din satul Pelici, care se afla în lei a şi fost cuprinsă de un diavol sălbatic, ce o muncea apropiere de Lungno. El a adormit spre seară, în sâmpe ea. Acesta l-a tulburat mult şi pe Firlei însuşi, scutu- băta lăsatului de sec de brânză, însă către cină l-au aflat rarea diavolească continuând până când icoana a fost mort. Văduva cea nemângâiată, plină de întristare, îl plânîntoarsă mănăstirii. Din acea vreme, icoana nu a mai pă- gea pe bărbatul ei repausat, care era singurul întreţinător răsit muntele Poceaevului, slăvindu-se cu minuni şi cu al familiei.

La priveghi se adunaseră mulţi vecini care, mânmulte semne, spre slava mănăstirii şi spre mântuirea tugâind-o, îi vorbeau ei despre marea îndurare a Maicii turor celor care cu credinţă sosesc aici.

Domnului, arătată la Muntele Poceaevului, încredinţând-o că Maica Domnului nu o va lăsa pe ea. Atunci nefericita s-a rugat cu lacrimi: „Preacurată Fecioară, care faci minuni prin icoana ta de la Poceaev, ia aminte la singuDin minunile icoanei Maicii Domnului rătatea mea plină de amar, în care m-a lăsat bărbatul meu Pe data de 2 noiembrie 1661, moşierul Ivan Lobos alături de copii!” Cel adormit a fost spălat şi pregătit de mărturiseşte în testamentul său din Kremeniţki că „sufe- înmormântare, iar a doua zi au chemat preotul pentru rind el nu puţină vreme, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, de îngropăciunea lui.

Dintr-o dată, mortul s-a ridicat şi a cerut să bea şi să o grea boală, după o făgăduinţă a mers la slujbă la Mănăstirea Poceaev şi aici, la icoana făcătoare de minuni, la mănânce. Apoi el a povestit că, pe când dormea, l-au luat Urma Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi la moaş- pe el doi tineri şi l-au dus către un palat, pe un munte tele fericitului Iov. În urma rugăciunilor şi atingerii de înalt, înconjurat de o nespusă strălucire, „iar eu - a spus aceste sfinţenii, s-a învrednicit de osebită milă şi de în- el - cu bucurie eram aproape gata să în palat, când zdrăvenire...” (Preslavnaia Gora Poceavskaia, p. 11, „Potliv- deodată au apărut doi bătrâni şi mi-au poruncit să mă întorc înapoi. Atunci tinerii m-au luat de acolo şi mi-au noie testament Lobos”, arhivele Lavrei Poceaevului, nr. 3/50”) În anul 1664, prin mijlocirea Maicii Domnului, a arătat pe un munte o mare biserică şi mi-au spus să merg avut loc minunata înviere a fiului moşierului Ivan Jabo- în ea şi să mă rog; apoi m-au împins pe mine într-o kritki din Pereveredov. Nu cu mult timp înainte de a- groapă şi m-am trezit aşa cum mă vedeţi”. ceasta, în acelaşi an, Simeon primise vindecare la Mănăstirea Poceaev de o albeaţă la ochiul stâng, după ce s-a spălat cu agheasmă de la Urma Maicii Domnului. Nu a trecut mult timp însă, că el din nou s-a îmbolnăvit grav şi a murit. Părinţii, plini de amărăciune, plângeau neîmpăcaţi această pierdere şi îi pregăteau trupul de îngropăciune. Cuviincioasa bunică a celui ce murise se ruga cu lacrimi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu: TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

22

Ascultă, fiule… din înţelepciunea Sfinţilor Părinţi

Un bătrân oarecare, foarte silitor spre mântuirea sa,

avea un frate mai trândav şi mai leneş spre mântuire, care văzându-l pe bătrân postind şi câte şase zile nemâncând, a zis: părinte, eu am citit că postirea multă aduce omului mândrie. Bătrânul i-a răspuns: frate, de vom socoti noi aceea, apoi prin lenevire şi prin nepurtarea de grijă şi prin nesilinţă, nu ne va veni umilinţa. Dacă este aşa, frate, să lăsăm dar pustia şi să mergem de aici în lume să ne luăm femei, să mâncăm carne şi să bem vin! Amar nouă, frate, că suntem înşelaţi şi batjocoriţi de vrăjmaşul.

Nouă, frate, ni se cade în toată vremea şi în tot ceasul şi tot lucrul nostru să gândim şi să zicem aşa: de mă va certa Dumnezeu acum cu moartea, oare, ce fapte de îndreptare am cu care să mă arăt Judecătorului? Şi ia aminte ce îţi va răspunde ţie către acestea cugetul tău. De te judecă pe tine şi te învinuieşte cu ceva cugetul tău pentru vreun lucru şi dacă te înalţă gândul tău, atunci îndată să te laşi de acel lucru şi să te apuci de altul, prin care să te nădăjduieşti că Dumnezeu îţi va ajuta ţie printr-însul.

Căci se cade călugărului să fie gata în tot ceasul de ieşirea călătoriei sale, când va ieşi sufletul său din trup.

Pentru aceea, frate, ori de mănânci, ori de bei, ori altceva de lucrezi, totdeauna zi în gândul tău: oare, de mă va chema Dumnezeu astăzi, ce voi face, ca să fiu primit şi plăcut Domnului?

Atunci ia aminte, cum cugetul tău te va sfătui şi te va învăţa ce să faci şi să te sileşti să faci ce îţi va zice. Iar de te vei îndrepta şi vei începe a petrece cu post, cu priveghere, cu nevoinţă şi cu osteneală şi după aceea ele vor slăbi, să nu fii, frate, împuţinat la suflet, ci iar începe şi nu înceta a te nevoi şi a păzi acestea până la moarte. Căci în ce fapte te va găsi moartea, în acele fapte vei fi judecat.

Ori în post, ori în priveghere, în silinţă şi osteneală, ori în lenevire şi în trândăvire şi într-alte fapte lumeşti nefolositoare şi în nepurtare de grijă.

Pentru aceea, frate, datori suntem în toate zilele, în toată vremea şi în tot ceasul, a ne cerca şi a ne ispiti, să cunoaştem la ce sporire a faptelor bune ne aflăm. Oare sporesc eu în lucrurile şi faptele prin care să aibă nădejde mântuirea mea: în priveghere, în rugăciuni, în post, sau în tăcere liniştită? Sau mai ales decât toate, în smerenie, căci aceasta este sporirea cea adevărată a sufletului, că în

23

tot ceasul să fii mai smerit şi tuturor plecat, zicând în sine, că tot omul este mai vrednic şi mai bun decât tine.

Fără de această smerenie, departe este călugărul de Dumnezeu şi fără smerenie nu este nici o nădejde de mântuirea lui.

Iar, de vei merge la vreun bătrân ca să-l întrebi de vreun lucru folositor de suflet şi după rugăciune îţi va zice să şezi, tu închinându-te, zi-i lui cu smerenie: părinte, spune-mi un cuvânt de învăţătură pentru mântuire şi viaţa veşnică, cum s-o dobândesc şi te roagă, părinte, lui Dumnezeu pentru mine, că multe păcate am! Şi după aceste cuvinte, taci cu smerenie şi să nu zici nici un cuvânt, până nu te va întreba de ceva.

De îţi va spune vreun frate taina sa, iar alt frate te va blestema cu blestem, ca să-i arăţi acea taină a acelui frate care ţi-a încredinţat-o ţie, ia aminte ca nu cumva să te înşele să i-o spui, măcar de te va blestema, căci blestemul lui peste dânsul se întoarce, iar tu curat rămâi.

De n-ai, frate, umilinţă în inima ta, atunci să ştii şi să pricepi, că ai oarecare înălţare în inimă şi ea nu lasă umilinţa, ci îţi împietreşte inima pentru umilinţă.

De îţi va lipsi ceva din cele ce sunt pentru trebuinţa vieţii trupului, nu cere aceea de la oameni, ci mai vârtos aruncă spre Domnul grija ta şi nu-L uita pe Dumnezeu..., şi Dumnezeu nu te va lăsa. Iar cel ce cere de la oameni, acela nu are credinţă, căci Dumnezeu poate să-i ajute şi să-l chivernisească.

De îţi va aduce vreun om şi îţi va da ţie ceva de cele ce-ţi trebuiesc, primeşte cu mulţumire, ca din mâna lui Dumnezeu, socotind că Însuşi Dumnezeu ţi-a trimis acea milă. Iar, de îţi va aduce şi îţi va da vreun lucru ce nu-ţi trebuie, să nu primeşti ca să nu te ispitească vrăjmaşul să primeşti cele ce nu-ţi trebuie ţie.

Opreşte-ţi, fiule şi îţi învaţă ochii tăi a nu se uita spre trup străin şi de s-ar putea nici trupul tău să nu-l vezi. De îţi va da ţie Dumnezeu umilinţă şi plângere - şi acesta este darul cel de mai mare milă al lui Dumnezeu - să nu cumva să te înalţi cu gândul în inimă, socotind că mare lucru faci înaintea lui Dumnezeu, pentru că plângi şi lăcrimezi, ci mai vârtos te smereşte, te dosădeşte, te TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

defaimă şi te ocărăşte, căci Dumnezeu când îl vede pe om înălţându-se cu gândul şi lăudându-se în inima sa pentru plângerea şi lacrimile ce le-a dobândit, atunci El ia de la dânsul umilinţa, plângerea şi lacrimile şi se învârtoşează şi se împietreşte ca piatra inima lui. Şi aşa îl lasă şi îl părăseşte Dumnezeu, ca să se smerească şi să-şi cunoască neputinţa. De nu ai, frate, smerenie duhovnicească, nevoieşte-te şi te sileşte de-ţi câştigă măcar smerenia cea trupească şi din smerenia cea trupească îţi va veni smerenia cea duhovnicească. Iar fără de smerenie, în zadar îţi este osteneala.

De vei merge la vreun părinte duhovnicesc şi îl vei întreba vreun cuvânt de folos sufletesc, sileşte-te, fiule, să faci cele ce ţi-a zis acel părinte, iar peste puţin de vei slăbi şi nu le vei face, sau le vei uita, să nu-ţi fie greu a merge şi a-l mai întreba acel cuvânt. Că cel ce nu se leneveşte a merge şi a întreba, dorind să audă cuvântul de învăţătură, acela măcar şi de nu poate să împlinească şi să facă cuvântul şi învăţătura pe care o aude, însă auzind, dobândeşte umilinţă şi smerenie în inima lui, prin care află şi dobândeşte folos. Iar cel care nici nu doreşte să audă cuvântul de învăţătură, nici nu întreabă pe nimeni, acela nici nu face şi nici nu-i vine umilinţă şi smerenie în inimă şi nici nu dobândeşte folos şi milă.

De te va lăuda un om, fiind tu de faţă, atunci îndată adu-ţi aminte de păcatele tale şi zi-i lui aşa: frate, pentru Dumnezeu, te rog, nu mă lăuda, că sunt un ticălos şi nu sunt vrednic de o laudă ca aceasta. Iar, de va fi un om mare acel care te va lăuda, te închină cu smerenie şi zi-i: iartă-mă! Şi te roagă lui Dumnezeu în gândul tău zicând: Doamne, acoperă-mă şi mă izbăveşte de lauda aceasta!

De vei cădea în curvie şi va fi aproape de tine acel loc unde trăieşte acel obraz cu care ai căzut, fugi şi te depărtează, căci nu te vei putea pocăi, fiind aproape de acel loc.

De vei vedea cu ochii tăi pe un frate făcând curvie, sau alt păcat, să nu-l osândeşti, ci fă rugăciune către Dumnezeu pentru dânsul, zicând: Doamne, păzeşte-l pe fratele meu şi pe mine de înşelăciunea aceasta! Şi zi: blestemat să fii tu, diavole, că al tău lucru este acesta, căci fratele meu n-ar fi făcut aceasta, de nu l-ai fi înşelat! Întăreşte-ţi inima şi te păzeşte să nu-l osândeşti, ca să nu se depărteze de la tine Duhul Sfânt.

De va cleveti cineva către tine pe fratele său, să nu adaugi cuvânt la clevetirea lui, ci ori taci, ori zi aşa: eu, frate, însumi mă aflu foarte păcătos şi osândit, aşa încât

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

nu îndrăznesc şi nici nu pot să osândesc pe alţii; şi aşa vei mântui şi sufletul aceluia şi pe tine de osândire.

De vei cădea într-o boală şi vei cere ceva de la cineva şi nu-ţi va da, ia aminte ca nu cumva să te scârbeşti cu inima spre dânsul, ci zi în gândul tău aşa: de aş fi fost eu vrednic să mi se dea ceea ce am poftit şi am cerut de la acel om, i-ar fi grăit Dumnezeu în inima lui şi îndată mi-ar fi dat ce am cerut; însă amar mie, că nu sunt vrednic.

Trei cete erau desăvârşite între Sfinţii Părinţi: cei dintâi nu primeau uşor de la cineva ceva. Cei de mijloc nu cereau de la nimeni să le dea ceva. Cei mai de pe urmă, de le aducea cineva ceva şi le da de bună voie lor pentru Dumnezeu, ei primeau şi luau cu mulţumire, ca din mâna lui Dumnezeu trimisă lor.

De vei fi, frate, neputincios şi nu poţi lucra ca să-ţi câştigi cu osteneala mâinilor tale hrana, îmbrăcămintea şi trebuinţa ta, atunci să ceri cu smerenie cele ce îţi trebuiesc, de la creştinii cei iubitori de Dumnezeu, defăimându-ţi şi ocărându-ţi însuţi ticăloşia ta.

De-ţi va trimite Dumnezeu lacrimi şi umilinţă, în puţină vreme sau în multe zile, atunci să laşi tot lucrul mâinilor tale şi, dacă cunoşti că îţi este de folos, petreci în acea umilinţă şi plângere, pentru că îţi este aproape ziua morţii tale şi pentru aceasta ţi-a trimis Dumnezeu umilinţă şi lacrimi, ca prin acestea să afli milă. Căci precum diavolul mai vârtos, la sfârşitul vieţii omului, se sileşte să-l piardă, aşa şi Dumnezeu, la sfârşitul vieţii omului cu o pricină îl mântuieşte.

Sculându-te din somn, întâi proslăveşte pe Dumnezeu cu buzele tale şi îndată începe-ţi rugăciunea şi pravila ta cu toată smerenia şi umilinţa, cu luare-aminte, cu tot gândul tău şi cu frica lui Dumnezeu, ca şi cum ai sta de faţă înaintea lui Dumnezeu şi cu Dânsul vorbind, de vreme ce mintea omului întru cele ce se îndreaptă de dimineaţă, întru acelea petrece şi peste zi. Precum este şi piatra morii: ce bagi într-însa dimineaţa, aceea macină şi peste zi, ori grâu ori neghină. Pentru aceea şi tu, te sileşte de dimineaţă a băga totdeauna grâu mai înainte, până nu va băga vrăjmaşul tău pleavă sau neghină.

De vei vedea în vis nălucindu-se ţie o femeie oarecare, cu ochii, cu faţa şi vorba înşelătoare, după ce te vei deştepta din somn păzeşte-te, frate şi ia aminte să nu îţi fie gândul tău la dânsa, pentru că gândul la ea îţi va spurca sufletul.

Când te vei culca pe patul tău, fiule, adu-ţi aminte de mormântul tău, în care o să zaci peste puţină vreme,

24

zicând în tine: nu ştiu de voi ajunge dimineaţa să mă scol, sau nu.

Mai înainte de culcare roagă-te Domnului Dumnezeu cu toată osârdia, cu smerenia inimii şi aşa însemnându-ţi faţa ta cu semnul cinstitei Cruci, culcă-te! Şi după ce te vei culca, ia aminte ca nu cumva să gândeşti ceva lucru spurcat şi necuvios, nici la vreun obraz femeiesc să nu gândeşti în gândul tău, măcar de ar fi femeie sfântă, ci mai vârtos rugându-te lui Dumnezeu, gândeşte-te la ziua Judecăţii, cum o să stai înaintea Prea Dreptului Judecător şi să dai răspuns de toate faptele, cuvintele şi gândurile.

Că ce gândeşte omul ziua, în gândul său, aceea s-a obişnuit a i se năluci noaptea, în vis. Sunt duhuri necurate spre acea treabă rânduite de satana lor, care, dacă se culcă omul, mai ales călugărul, pe patul lui, şed lângă dânsul şi-i aduc în gând aducere-aminte de oarecare femeie şi de spurcăciunea ei şi-i aprinde trupul lui spre spurcată pofta trupească, până îi spurcă inima şi sufletul.

La fel şi îngerii sunt rânduiţi de la Dumnezeu, care şed lângă om şi-l păzesc de laţurile şi mrejele vrăjmaşului.

De te va îndemna inima ziua şi noaptea, zicând: scoală-te şi te roagă lui Dumnezeu, atunci să ştii că sfântul înger al lui Dumnezeu care te păzeşte, acela îţi

grăieşte ţie: scoală-te şi te roagă! Deci, de te vei scula tu şi el se va scula şi va sta la rugăciune împreună cu tine, întărindu-te în nevoinţă şi gonind de la tine duhul cel necurat care te înşeală şi răcneşte ca un leu asupra ta. Iar, de nu te vei scula, îndată se va depărta de la tine îngerul şi atunci vei cădea în mâinile vrăjmaşului.

De vei lucra ceva de obşte împreună cu fraţii, să nu cumva să te arăţi tu cum că lucrezi mai mult decât alţii; iar de te vei lăuda, îţi pierzi plata ta.

Păzeşte-te, fiule, de vorba multă, de vreme ce tăcerea cu înţelepciune este mai bună, iar vorba multă, măcar de se întâmplă uneori de este şi de folos, se amestecă în ea şi cuvinte nefolositoare. Păzeşte-te, fiule, în vorbele tale, să nu te căieşti după ce ai vorbit, căci mulţi pentru vorba lor şi-au pierdut cinstea, iar alţii şi viaţa.

De vei avea un lucru (rucodelie) în chilia ta şi va veni ceasul de rugăciune, să nu cumva să zici: să mai las puţin până voi săvârşi acest lucru, ci îndată scoală-te, fiule şi închinându-te lui Dumnezeu te roagă Lui cu osârdie, ca să-ţi îndrepteze Domnul viaţa, să te păzească şi să te izbăvească de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi.

Mărturii din vremuri de prigoană

Minuni şi întâmplări din viaţa Sfântului Glicherie, istorisite de cei ce l-au cunoscut (VI) Persecuţiile creştinilor din comuna Brusturi

După ce s-au stricat primele biserici, creştinii cei adevăraţi erau văzuţi de autorităţi şi de popii cei de pe nou ca fiind cei mai mari criminali ai societăţii. Nicăieri nu mai erau primiţi, nici măcar un cuvânt nu mai aveau de spus. Ei nu aveau nici un drept - nici la şcoli, nici în conducere. Iar dacă vreunul îndrăznea să-şi ceară vreun drept, era imediat dus la miliţie, ţinut închis de la 3 la 7 zile, bătut şi maltratat ca un sclav. Cred că şi dintre aceştia s-au făcut mulţi sfinţi atunci după schimbare. Că aşa a avut parte judeţul Neamţ de cei mai răi jandarmi, iar comuna Brusturi de cei mai răi popi pe nou, în frunte cu Lupescu, Ghiorghiu şi alţii.

Era prin Postul Sfinţilor Apostoli (că acest post nu-l prea puteau suferi ei) când miliţienii cu popa Lupescu şi cu alţi capi ai bisericii pe nou, nu-i putea vedea pe cei de pe vechi că se adună undeva la rugăciune, că erau imediat pe urmele lor. Ca să-i poată speria şi mai mult, au adus armată, cu arme şi cu tancuri, cu mitraliere din Fălticeni, făcând cordon şi înconjurând localitatea. Apoi au umblat jandarmii prin sat şi pe toţi bărbaţii i-au adus la primărie cu mic cu mare. Iar pe femei le întrebau acasă dacă ţin pe nou sau pe vechi, iar care spunea că ţine pe vechi, primea un pat de armă pe spate şi o înjurătură printre dinţi.

După ce au adunat toţi bărbaţii satului la primărie, cei pe nou erau trimişi acasă, iar cei de pe vechi erau bătuţi şi maltrataţi mai Pivniţa (pe atunci, închisoare) din Piatra-Neamţ, rău ca pe timpul lui Constantin Brâncoveanu. La intrarea în primărie în care a pătimit Sfântul Glicherie, era popa Lupescu şi primarul, şi câţiva capi pe nou care dădeau în luna octombrie a anului 1936 parola, care şi cum trebuie bătut mai mult şi care mai puţin.

25

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

Jandarmii făceau după comandă. Cei care păzeau mai cu tărie credinţa şi au fost văzuţi cândva umblând cu Sfântul Glicherie la rugăciune sau cu ajunul sărbătorilor de iarnă, aceia erau trântiţi cu faţa la pământ şi bătuţi aşa de tare cu arme şi cu bâte, până ce oboseau jandarmii. Se schimbau între ei şi-i luau din nou, întrebându-i unde le este preotul şi dacă mai ţin pe vechi. Care răspundea afirmativ, era izbit apoi de toţi pereţii.

Era acea cameră ca un abator din vechime, toată plină de carne şi sânge care sărea din trupurile creştinilor. A ţinut acel măcel o săptămână încheiată. Nu a rămas om din sat nebătut atunci. Din acele bătăi, mulţi au murit până toamna. Doi dintre ei au murit chiar la Consiliul popular: Huţanu Ion şi Buzdea Ghiţă. Femeile lor plângeau, dar slăveau pe Dumnezeu pentru că bărbaţii lor au murit muceniceşte, făcându-se sfinţi prin suferinţa şi moartea pentru credinţă şi adevăr.

dimineaţa şi seara câte două felii de pâine şi doi cartofi copţi. O auzeam şi pe ea plângând, când se ducea primarul la ele şi le obliga să mănânce carne. Ea îi spunea să o lase în pace, că face curat, numai să nu o înfrupte, că noi încă mai aveam post. Multe metanii a făcut, după ce au plecat aceia, şi a venit acasă neînfruptată, că ea şi cu părinţii mei ştiau că trebuie să vină părintele Glicherie la mărturisit.

Alte minuni în acea săptămână

În acele zile grele, de neuitat pentru brustureni, trei jandarmi umblau zilnic prin sat şi-i căutau pe toţi cei de pe vechi să-i ducă la primărie la bătaie, să nu cumva să rămână vreunul. Auzind de la cei de pe nou, cum că este un călugăr pe nume Ghermano, care a ieşit din Mănăstirea Neamţ odată cu schimbarea, mergeau în fiecare zi acei trei jandarmi la căsuţa lui să-l prindă. Acel călugăr se ruga foarte mult, ştia pravila pe de rost şi zilnic citea Păţania unui copil de şcoală la Psaltire. Era şi foarte îmbunătăţit, vedea totul mai înaPovestea Gheorghe Olaru din Brusturi că el era prin inte, iarna umbla desculţ prin satele vecine, pe la creştini, în lipsa Sfântului Glicherie, clasa a III-a şi mergea la şcoală: şi îi învăţa despre dreapta cre„Mergând pe drum, m-a ajuns un dinţă, îi întărea cu cuvântul, citea om şi m-a întrebat: Măi băiete, tu rugăciuni celor bolnavi, care se ţii pe vechi sau pe nou? Eu i-am şi făceau sănătoşi. răspuns bucuros, crezând că poate Când îl căutau jandarmii, el e vreun dascăl: Pe vechi! Auzind stătea în faţa casei, că acolo avea aceasta, m-a luat de mână şi m-a o adâncitură făcută şi stătea chiar dus acolo unde era mulţime de pe marginea gropii cu picioarele oameni adunaţi: unii plângeau, în şanţ şi citea la Psaltire. Janalţii ţipau, iar alţii cântau. Mai darmii treceau căutându-l şi de erau şi două aparate de-ţi luau câte 5-6 ori în fiecare zi pe lângă auzul, pentru a crede trecătorii că groapă, însă pe călugăr nu-l veaici e mare distracţie. deau. Aşa l-au căutat toată săptăDeci m-a dus la primărie. mâna şi nu l-au găsit, pentru că Când am văzut ce-i acolo, am ochii jandarmilor erau orbiţi de început şi eu să ţip şi să plâng cât îngerii săi păzitori. puteam de tare. Un jandarm însă, Mai era şi un dascăl pe vechi, trecând pe lângă mine, mi-a dat o cu numele Buzdea Vasile, care palmă peste obraz şi mi-a zis să fusese plutonier şi acesta a fost tac, dar eu de durere ţipam şi mai dus la primărie pentru bătaie cu tare. ceilalţi bărbaţi, însă lui îi era tare Scăparea mea a fost că africă şi se ruga la Maica DomSfântul Ierarh Glicherie veam o soră mai mare, care a fost nului cu tot deadinsul să-l scape luată tot forţat de autorităţi, şi care cu alte femei era pusă de bătaie.

Când aproape să-i vină rândul să intre în să facă mâncare pentru jandarmii cei veniţi de la Fălticeni, cam 60 la număr. Ea m-a auzit ţipând şi m-a cameră la bătut, şi-a aruncat ochii în sus şi a văzut un tei cunoscut, a venit la gard şi mi-a zis să tac şi să stau aşa stufos în curtea primăriei. Şi-a zis în gând: „Maica Dompe lângă poartă, că ea, când vor intra jandarmii la masă, nului, scapă-mă, că tare mi-e frică!”, şi a ieşit din rând nevăzut de nimeni şi s-a urcat în tei. A stat acolo ascuns va veni şi mă va scoate de acolo.

Cât am aşteptat-o pe sora mea, inima mi s-a făcut cu puterea Maicii Domnului, trei zile şi trei nopţi. Iar cât un purice, văzând câţi oameni ies din primărie, toţi când s-au mai rărit jandarmii, a ieşit din ascunziş şi îmcu hainele rupte şi pline de sânge. Când a găsit momen- preună cu cei bătuţi a ieşit pe poartă şi astfel a scăpat tul potrivit, sora mea a venit şi m-a scos de acolo printre nebătut.

gard, rupând o şipcă, m-a luat şi m-a suit în podul bucătăriei şi mi-a zis să stau liniştit, că va mai veni ea la mine.

Acolo am stat ascuns vreo două zile, până când tot ea m-a putut scoate şi trimite acasă. Sora mea îmi aducea TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

După furtună, iarăşi soare în Brusturi Văzând creştinii că apele s-au mai limpezit, au adus iarăşi pe Sfântul Glicherie să facă Sfânta Liturghie la Brusturi. S-au adunat creştinii din toate satele de prin împrejurimi în casă la Neculai Buzdea. Mulţimea nu mai

26

încăpea în casă şi s-a umplut şi curtea, de nu se mai auzea peste tot cântarea slujbei şi era foarte greu. După ce s-a terminat, toţi creştinii s-au hotărât să mai rămână Sfântul şi pe a doua zi, pentru a le sfinţi un loc pe care voiau să zidească o biserică, cât de repede va fi cu putinţă. Şi dascălii se temeau să poarte cărţile de colo-colo, să nu fie prinşi, că doar au mai căzut în plasă de multe ori când au fost prinşi cu genţile de cărţi şi le-au fost luate şi arse.

După cum s-au hotărât, a doua zi de dimineaţă au ieşit în câmp acolo între Buzdeni, că era mult loc liber, dar nu ştiau cum şi unde să sfinţească loc pentru temelie de biserică. Cu toate că Sfântul Glicherie şi părintele Ghermano Chirilă au stat la rugăciune toată noaptea, ca să le arate Domnul unde va fi, toţi stăteau nedumeriţi.

Apoi numai deodată toţi l-au văzut pe părintele Ghermano că îşi face semnul sfintei cruci cu mâna şi începe a căuta prin iarbă. A umblat el aşa căutând câteva minute, apoi se apleacă şi smulge un smoc de iarbă, vine cu el în grabă şi îl arată Sfântului Glicherie şi celorlalţi, care au văzut că era plin de untdelemn.

Atunci, toţi s-au dus după dânsul, ferind iarba în două părţi, pe dâra plină de ulei. Şi... o, minune! Îngerul Domnului le-a trasat locul pentru temelia bisericii cu ulei, iar ei rupând iarba a rămas drept chipul bisericii pe pământ, şi acolo s-a făcut biserica. După ce Sfântul Glicherie a sfinţit locul aici la Brusturi, a fost luat şi prin alte comune, unde creştinii s-au hotărât să-şi ridice biserici pentru a sluji mai uşor.

Cu muncă, rugăciune şi cu dragoste, în aproape doi ani s-au ridicat mai multe biserici în care se putea sluji.

Câtă bucurie a fost pentru creştinii noştri, că se puteau ruga iarăşi în biserică! Însă nu după mulţi ani, iarăşi autorităţile în legătură cu cei de pe nou s-au răzvrătit şi pe mulţi preoţi au închis, pe alţii i-au bătut până ce li s-a tras moartea şi bisericile le-au risipit. Multe au avut de îndurat creştinii cei adevăraţi în acele timpuri. Numai ei ştiu câte bătăi, chinuri şi umilinţe aveau de îndurat din partea celor cu sânge rece.

Războiul diavolului cu omul

Întru început, Dumnezeu Atotţiitorul a zidit lumea îngerilor, adică a duhurilor slujitoare, care să ajute împlinirii

voii Sale, vestind-o pe aceasta oamenilor, dimpreună cu tainele Sale şi pentru a-i ajuta pe oameni să se mântuiască, înlesnind trecerea sufletelor prin vămile văzduhului, după despărţirea de trup. Cuvântul „înger” înseamnă sol sau trimis. Ei sunt fiinţe vii, raţionale, imateriale, nemuritoare, care se hrănesc din vederea lui Dumnezeu, împărtăşindu-se de lumina şi slava Sa. Deşi nu au trup material precum oamenii, ci sunt duhuri de lumină, ei se pot arăta şi trupeşte, atunci când primesc porunca Ziditorului, pentru a fi văzuţi şi pricepuţi de către oameni, păstrându-şi însă însuşirile mai presus de fire.

Diavolul – vrăjmaşul mântuirii noastre Lucifer a fost înger de lumină, căpetenie a celei de-a doua trepte îngereşti, mai-mare peste cetele domniilor, stăpâniilor şi puterilor, care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. În loc să facă ascultare şi să împlinească voia lui Dumnezeu, el s-a mândrit, vrând să-şi înalţe luişi scaun deasupra Celui ce l-a zidit şi să fie asemenea cu El. Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat Darul Duhului Sfânt şi astfel s-a transformat din înger de lumină în diavol întunecat, împreună cu el căzând şi îngerii care i-au urmat lui. Sfântul Apostol Pavel scrie că îngerii căzuţi au fost aspru pedepsiţi de Dumnezeu şi trimişi în iad, până în ziua în care vor fi judecaţi pentru păcatele lor: „spre judecata zilei celei mari, legăturilor celor veşnice sub întuneric îi ţine” (Iuda 1, 6).

Diavolii au însuşirile îngerilor, cu diferenţa că, deşi au fost creaţi de Dumnezeu buni şi sfinţi, ei nu au rămas în starea lor de sfinţenie şi bunătate, ci au căzut fără de întoarcere, în întunericul mândriei şi Soborul cetelor îngereşti şi căderea până la iad a lui Lucifer vicleniei.

Aşadar, întâiul vinovat de păcat şi întemeietor al răutăţilor este diavolul. El a păcătuit, nu pentru că aşa i-ar fi fost firea, sau că ar fi primit înclinaţia spre păcat. Dimpotrivă, fiind creat de Dumnezeu bun, el însuşi, prin propria voinţă, s-a făcut diavol, adică clevetitor, vrăjmaş, mincinos şi defăimător. Păcatul lui cel mai mare este ura nesfârşită faţă de Ziditorul său.

27

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

Lucifer a lepădat ascultarea firească tuturor făpturilor faţă de Dumnezeu şi s-a îmbrăcat într-o împotrivire şi vrajbă neîncetată, hulind tot ceea ce este bun şi de folos pentru mântuire. Ceea ce urăşte el cel mai mult este smerenia şi pocăinţa, pe care nu le poate simula niciodată şi nici să le prefacă în altă faptă rea.

Diavolul nu poate face nimic rău Creatorului, Care fiind Dumnezeu Atotputernic, nu poate suferi nici mutare, nici schimbare sau atingere de vreun fel din partea făpturilor. Din această pricină, el şi-a îndreptat toată răutatea lui împotriva oamenilor – chip şi asemănarea lui Dumnezeu, dar şi lucrul mâinilor Sale. Ştiind că Dumnezeu îşi iubeşte făptura, duhurile întunericului caută să pricinuiască pierzarea sufletelor.

Ei caută să-i atragă pe oameni, să-i facă robii lor, pentru a-i duce în munca cea veşnică, răzbunându-se astfel împotriva lui Dumnezeu. Hrana lor este tocmai căderea omului, adică patimile şi păcatele. Cu cât omenirea se afundă în păcate mai multe şi mai mari, cu atât iadul sporeşte ca număr de suflete pierdute pentru veşnicie.

Astăzi diavolii au mai mult decât oricând putere asupra oamenilor, mai ales că s-a împuţinat numărul celor ce se luptă împotriva lor cu armele Duhului. Unde sunt pustiurile şi mănăstirile pline de sfinţi cuvioşi, care izgoneau dracii numai cu un cuvânt? Unde este credinţa fierbinte a creştinilor Bisericii primare, care făcea ca duhurile necurate să fie alungate doar de umbra Apostolilor?

Citim în Vieţile Sfinţilor sau în Pateric despre marile lavre de altădată, care adăposteau fiecare câteva mii de monahi. Astăzi, ele au fost lăsate în paragină până ce au pierit cu desăvârşire, ori au fost transformate în muzee în care turiştii vin de te miri unde şi privesc cel mult câteva jalnice machete din ghips, care încearcă să reconstituie ceea ce a fost cândva acolo.

Nici nu e de mirare că numărul dracilor a crescut atât de mult. Cine să îi mai lovească? Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe spun că locul diavolilor căzuţi se va plini cu numărul călugărilor ce se vor mântui la capătul veacului, după care lumea se va sfârşi, din pricina păcatelor oamenilor.

Lupta cu duhurile răutăţii Toată lupta Bisericii şi a creştinilor este de fapt lupta împotriva acestor duhuri căzute, fiindcă ele sunt izvorul a toată răutatea. După căderea lui Adam şi a Evei din Rai şi pierderea legăturii directe cu Dumnezeu, diavolii pot să vorbească sufletului omenesc prin gândurile păcătoase,

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

îndemnându-l prin gânduri la păcate, dar neavând puterea de a-l obliga să păcătuiască. Prin mândrie şi blestem, Lucifer şi-a pierdut mintea dumnezeiască şi a ajuns neştiutor. De aceea, nu poate şti de la sine ce să facă, ci vede ce face Dumnezeu ca să ne mântuiască, silindu-se apoi să facă tocmai pe dos, ca să ne piardă. Astfel, împotriva proorocilor a ridicat prooroci mincinoşi, împotriva legii fărădelegea, împotriva virtuţilor - patimile şi păcatele, împotriva credinţei - necredinţa, hula şi erezia.

Toţi diavolii se luptă să întunece mintea omului prin pofte, mânie şi mândrie. Diavolul mândriei înalţă pe om până la cer şi de acolo îl aruncă în fundul iadului. Istoria mândriei omeneşti se rezumă la diversele moduri în care oame-nii s-au lăudat cu lucrările lui Dumnezeu şi s-au pus în locul Lui. Tot duhul viclean îi învaţă pe oameni să mintă cu gândul, cu cuvântul şi cu felul lor de viaţă.

De multe ori, cei aflaţi sub înrâurirea lui nu îşi dau seama că mint şi că sunt conduşi de diavoli, pentru că minciuna le-a devenit o a doua natură, amestecându-se cu firescul lor. Mulţi oameni ajung să fie investiţi cu funcţii politice şi sociale, ca urmare a acestui pact cu satana, iar acest fapt nu este unul nou.

Mijloace de înşelare folosite de diavoli Există duhuri necurate care ne sfătuiesc nu numai să facem păcate, ci să facem părtaşi şi pe alţii la săvârşirea răului, ca să ne pricinuiască o şi mai mare osândă.

Diavolul nu se mulţumeşte cu faptul că atacă omul, ci foloseşte cele mai potrivite viclenii pentru a-l învinge. Sub aspect războinic, el este cel mai priceput strateg al veacurilor, pentru că a îmbătrânit în răutate.

Sfântul Nicodim Aghioritul spune: „Trei sunt cauzele, datorită cărora a devenit diavolul foarte priceput şi foarte şiret în războiul împotriva omului: a) deoarece acesta şi slujitorii lui, demonii, sunt duhuri fireşti, subţiri şi sunt inventivi în toate - şi în stratageme de neînţeles, dar şi în scorniri; b) diavolul împreună cu demonii, umblând pe pământ de şapte mii trei sute de ani, datorită acestei vechimi au devenit foarte învăţaţi în înşelăciuni; c) deoarece diavolul şi demonii, atacând pe toţi oamenii de la Adam şi până acum, şi mai ales pe sfinţii şi pustnicii luminaţi prin asceză, au învăţat prin experienţă şi prin război mai multe înşelăciuni şi uneltiri, s-au exersat şi au devenit foarte pricepuţi”.

28

duhovniceşti sunt demne de toată lauda; fericiţi cei ce le caută şi mai fericiţi încă cei ce le dobândesc. Cel mai adesea însă, ele sunt căutate fără dreaptă socotinţă, fără binecuvântare de la un părinte duhovnicesc ce are darul deosebirii duhurilor şi tocmai la momentul cel mai nepotrivit, adică atunci când celelalte patimi sunt aprinse în noi. Ce folos ne este zăvorârea într-o peşteră, dacă în noi clocoteşte mânia, judecarea şi osândirea aproapelui? În viaţa duhovnicească, pentru a nu ne face pradă urâtorului de bine, treptele scării dumnezeiescului urcuş trebuie suite pe rând, una câte una, cu cumpătare şi în ordinea lor firească, mergând pe calea împărătească, departe de orice exagerare. De multe ori, dracii ne împiedică să înfăptuim cele mai uşoare şi folositoare fapte, îndemnându-ne să lucrăm pe cele mai obositoare. Ei fac (avva Matei).

El nu ţinteşte în acelaşi fel pe toţi oamenii, ci într-un acest lucru deoarece cunosc că, ori de câte ori suntem fel pe cel căsătorit şi într-alt fel pe cel necăsătorit; într- epuizaţi şi solicitaţi la maxim – mai ales la nivel de minte un fel pe pustnic şi întru altul pe cel ce trăieşte într-o mă- - devenim o ţintă uşoară pentru ei şi atunci suntem descurajaţi să continuăm calea năstire cu viaţă de obşte. Pentru noastră duhovnicească. cei începători în viaţa duhovniÎn timp ce pe slujitorii Sfâncească, el are arme diferite faţă tului Altar diavolul îi supără prin de cele pe care le foloseşte îmgânduri despre căutarea liniştii potriva celor sporiţi. Pentru fieşi prin aducerea-aminte de vrecare mod de viaţă, diavolul are murile în care, nehirotoniţi fişi ispita (momeala) care se potriind, aveau mai mult timp de ruveşte. găciune şi linişte, dimpotrivă, la În viaţa Sfântului Antonie pustnici şi cei ce duc o viaţă cel Mare scrie că, atunci când el retrasă, vine cu gânduri aparent a vrut să urmeze viaţa monabune, prin care îi îndeamnă să hală, diavolul s-a străduit să îl părăsească pustia şi să ducă o abată, aducându-i în minte poviaţă în mijlocul lumii spre promenirea bogăţiilor, purtarea de povăduirea Evangheliei lui Hrisgrijă faţă de sora mai mică, lătos. Dracul le şopteşte în ureche comia iubirii de slavă, pierdecă lui Dumnezeu îi sunt binerea plăcerilor vieţii tihnite şi înplăcuţi cei ce îşi închină viaţa destulate. slujirii aproapelui, miluirii celor În cei supuşi şi râvnitori în sărmani, iubirii frăţeşti şi ajutoviaţa duhovnicească, diavolul rării celor suferinzi. pune dorinţa dobândirii de mari Sfântul Efrem Sirul spune că, virtuţi într-un timp cât mai înainte să fie săvârşit păcatul, vrăjscurt; dar această lucrare este Sfântul Antonie cel Mare bătut de diavolii maşul îl micşorează pe acesta anevoioasă, chiar şi pentru nenăpustiţi asupra sa în chip de fiare sălbatice foarte mult. Spre pildă, înainte voitorii încercaţi. El le stârneşte o râvnă falsă, silindu-i către rugăciuni nenumărate, ne- de a fi înfăptuit, el prezintă păcatul curviei atât de mic, somn cu privegheri de toată noaptea şi multe alte ne- „încât aproape să-i apară fratelui acest păcat cu nimic voinţe trupeşti, vrând să le slăbească tăria trupului şi a diferit de greşeala de a vărsa un pahar cu apă rece pe minţii, care devin neputincioase în faţa unor astfel de pământ”. Dar după căderea într-însul, dracul vine cu un siliri peste fire. Mai apoi, vrăjmaşul îi aruncă în cea mai foarte puternic simţământ de vinovăţie, însă fără pocăinţă mare trândăvire şi nelucrare, de unde lesne vine dez- adevărată şi fără dorinţă de ridicare şi de îndreptare. El nădejdea şi moartea sufletească. De cele mai multe ori, ridică asupra celui căzut valuri de gânduri negre, pentru aceste căderi sunt mari. Ele zdrobesc omul, pentru că îl a-l face pe om să vină în marginea prăpastiei şi să cadă aruncă de la înălţimea slavei deşarte, la care l-a suit în deznădejde”.

Sfântul Ioan Sinaitul spune că înainte de păcat, urâdiavolul.

Multor începători în acest război, diavolul le aduce torul mântuirii noastre ne şopteşte că Dumnezeu este foarîn gând să caute cu ardoare lucruri exagerate: dorinţă de te milostiv şi are atâta dragoste, încât ne va ierta pentru linişte desăvârşită, de postire peste fire, de rugăciune fără orice cădere. După săvârşirea păcatului însă, el ni-L aîmprăştiere a minţii, de evitare a discuţiilor de orice fel rată pe Dumnezeu ca pe un Judecător neînduplecat şi asşi cu oricine, de priveghere neîntreruptă, de desăvârşită pru, care nu ne va ierta. stăpânire de sine, de tăcere adâncă. Aceste idealuri În mod obişnuit, noi, oamenii ne întristăm când semenii noştri ne pricinuiesc supărări şi credem că războiul lor văzut împotriva noastră este pentru noi o mare încercare. În acelaşi timp, nu dăm nici o importanţă războiului lăuntric, nevăzut, ce vine de la draci, care sunt mai groaznici. Şi totuşi, din practica ascetică, aflăm că trebuie să dăm o mai mare atenţie şi greutate ispitelor ce ne vin de la duhurile căzute.

La început, diavolul nu cunoaşte exact prin ce patimi este înfrânt sufletul. Tocmai de aceea, el atacă omul prin diferite patimi. El seamănă, dar nu ştie dacă va secera; seamănă gânduri de curvie, gânduri de defăimare, gânduri ale tuturor celorlalte patimi. Şi, cărei patimi vede că se înclină sufletul celui ţintit, cu aceasta îl şi hrăneşte

TRADIŢIA ORTODOXĂ

29

Nr. 34, Decembrie 2011

Nenumărate sunt cursele vrăjmaşului Multe mijloace scorneşte diavolul ca să ne înşele.

Sfântul Ioan Sinaitul spune că în mod obişnuit, diavolul sapă trei gropi: întâi, el luptă ca să împiedice să fie făcut binele, adică încearcă să ne împiedice să împlinim o poruncă a lui Hristos. Când nu reuşeşte, atunci vine şi ne îndeamnă să facem acest lucru, dar nu după şi pentru Dumnezeu, adică nu după voinţa Lui. Jertfa care trebuia adusă Ziditorului, va fi adusă pe altarul slavei deşarte sau al idolilor.

De pildă, sunt oameni care se înfrânează de la anumite mâncăruri sau de la orice fel de hrană (vegetarienii, cei ce urmează diete, suferinzii de anorexie sau adepţii religiilor orientale care propovăduiesc renunţarea aproape totală la hrană). Ce folos dobândesc aceştia din acest „post” drăcesc? Nici unul, iar jertfa lor nu este tămâie binemirositoare, care să se suie la Dumnezeu, ci fum întunecat, păcură şi pucioasă, care se aduce satanei.

Când nu reuşeşte nimic nici prin acest mijloc, vrăjmaşul aduce oameni care să ne laude şi să ne fericească pe noi, ca pe unii ce ne comportăm în toate după Dumnezeu, străduindu-se să ne doboare prin mândrie. Sfântul Ioan Sinaitul spune, că atunci când omul scapă şi din această cursă nevăzută, dracul îl îndeamnă să-i judece şi să-i osândească pe cei ce păcătuiesc, făcându-l să uite că judecata este toată a lui Dumnezeu, şi nu a robilor.

Sfântul Nil Ascetul scrie că dracii îşi împart planurile de război asupra sufletului. Şi în timp ce unii dintre ei supără omul, ceilalţi aleargă în ajutorul lui, în chip de înger, încercând să îl facă pe om să li se închine. Alteori, diavolii aruncă gânduri împotriva noastră şi, în acelaşi timp, ne deşteaptă şi o râvnă către rugăciune, silindu-ne să ne trezim noaptea pentru a ne ruga, chipurile pentru a ne întări în lupta împotriva lor. Şi atunci, în viclenia lor, ei se retrag aparent, pentru ca noi să ne îmbătăm din această falsă izbândă, lăsându-ne impresia că am urcat pe mari culmi duhovniceşti, încât am început să-i învingem pe draci, care de-acum se tem de noi. Înaintea izbucnirii războiului asupra noastră, demonii agită simţirea sufletului, dându-ne un fel de sensibilitate şi acuitate a simţurilor - un soi de „clarviziune” sau străvedere, dar în acelaşi timp ne fură şi somnul, umplându-ne nopţile de gânduri banale, lipsite de multe ori de vreun înţeles logic. Dimineaţa, omul se trezeşte într-o stare de tulburare şi de mânie, din pricina neodihnei, mai ales dacă el nu ştie să se folosească de această stare de veghe pentru a se ruga. Dacă omul cunoaşte măiestria drăcească şi fuge la rugăciune, diavolul aduce în sfârşit îngreuierea minţii şi în cele din urmă somnul, însă va continua să îl tulbure şi în vis prin vedenii mincinoase şi coşmaruri.

Am înşiruit doar câteva învăţături ale Sfinţilor Părinţi, cu privire la armele pe care diavolul şi toată oastea lui le scot împotriva oamenilor, dar ele sunt mult mai multe.

Cine a intrat în această luptă grea, dar frumoasă, va descoperi noi şi noi viclenii ale lor. Cea mai mare înşelare în această privinţă, scornită tot de el, este să ne mintă că el, diavolul, nu există. Din contră, el există şi TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

este cel mai mare duşman al mântuirii noastre. Un cuvios pustnic din Sfântul Munte Athos spunea: „Dacă se aşează cineva zece ani în slujba lui Dumnezeu, atunci va înţelege ce este diavolul”.

Noi, cei ce trăim în cugete lumeşti, nu putem să înţelegem acest lucru, pentru că împotriva noastră diavolul nici măcar nu are nevoie să îşi folosească toate armele, ci printr-o foarte mică putere ne ţine aproape de el. Nu este nevoie să facă un efort deosebit, de vreme ce ne-a făcut robii lui prin patimile şi păcatele pe care nu le mărturisim la spovedanie.

Sfântul Arhanghel Mihail zdrobind diavolii

Cei ce iubesc lupta pentru mântuirea sufletului şi înţeleg, aşa cum se cuvine, rostul ei în viaţa duhovnicească, dorind să se spele de patimi, nu numai că vor ajunge să cunoască vicleana putere a diavolului, dar vor simţi asupra lor şi preaplinul dragostei şi binecuvântării lui Dumnezeu.

Diavolul poate lupta împotriva omului, dar nu-l poate birui, decât dacă omul îi deschide uşile şi ferestrele sufletului, prin patimi. Acest lucru înseamnă că putem deveni biruitori asupra diavolilor, numai să cerem ajutor de la Hristos: „Că întru ceea ce au pătimit, Însuşi fiind ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute” (Evr. 2, 18).

Tot Sfântul Apostol Pavel spune: „Credincios este Dumnezeu, Carele nu vă va lăsa pre voi să vă ispitiţi, mai mult decât puteţi, ci împreună cu ispita va face şi sfârşitul, ca să o puteţi voi suferi” (I Cor. 10, 13). Niciodată Dumnezeu nu ne va lăsa să fim cercaţi peste puterile noastre, căci Dumnezeu este Dreptatea Însuşi.

Sfântul Antonie cel Mare a fost încredinţat de sus că nimeni nu va putea intra întru Împărăţia Cerului fără a fi ispitit: „Ridică, zice, ispitele, şi nimeni nu este care să se mântuiască”.

Ispitele, războaiele şi încercările ne fac mai râvnitori. În vreme de cumpănă, simţim nevoia arzătoare de a ne afla cât mai aproape de Dumnezeu. Când vicleanul diavol ne înfricoşează şi ne tulbură, atunci ne facem mai înţelepţi, atunci ne cunoaştem pe noi înşine şi alergăm degrabă la Cel ce ne-a zidit.

30

România în criza credinţei şi a moralei

În clipa de faţă, România se află într-o cădere li-

beră. Sub aspect de valori creştine, morale, culturale, economice, sociale sau politice, această ţară şi poporul ei se degradează necontenit. Normalitatea pierde tot mai mult teren în faţa anormalităţii. În orice aspect al vieţii şi al relaţiilor sociale, se introduce cu insistenţă „valoarea” omului în „ipostaza” sa de animal. Nu e vorba nici măcar de valorile materiale, mai precis ale materialului, ci anume de animalic pentru că ceea spre ce ne îndreptăm noi este forma marginală a existenţei unei fiinţe omeneşti.

Pentru a caracteriza fundul gropii spre care ne îndreptăm, nici măcar cuvântul „animalic” nu este un termen potrivit, pentru că trebuie căutat foarte mult un animal care cel puţin să se apropie de capacitatea de degradarea a omului. Bine spunea Sfântul Nil Athonitul, Izvorâtorul de Mir, că „în vremea potopului, Dumnezeu avea mai mult milă de animale decât de oamenii care au umplut lumea cu păcatele şi spurcăciunea lor”.

Situaţia este cu atât mai tragică cu cât clasa politică românească este lipsită de valori identitare şi nu face faţă provocărilor, fiind capabilă doar să ţină isonul discursurilor şi tendinţelor europeniste în care ne-au integrat fără să ne întrebe. Populaţiei i se oferă un mesaj extrem de simplu – suntem de-acum în Europa, suntem oameni occidentali şi avem promisiuni de bunăstare, ordine, respectarea legii, asigurare socială etc., adică toate acele condiţii pe care bieţii români înglodaţi în datorii către bănci şi alte sisteme financiare antihristice nu mai îndrăznesc să le gândească nici măcar în vis.

Orice lipsuri morale s-ar reproşa acestui neam atât de necăjit şi asuprit, nu se poate spune că românul nu este un naiv şi un visător. Au crezut cuvintelor electorale ale celor ce promiteau marea cu sarea şi ne urau să trăim... „bine”, dar au ajuns azi să nu mai găsească, în propria lor ţară, nici măcar condiţii pentru a-şi trata vreo boală cu care ne-au procopsit tot cei ce ne păstoresc către păşunile de organisme modificate genetic, otrăvite cu aditivi alimentari şi norii toxici ai poluării pe care o respirăm şi noi – şi asta datorită incompetenţei şi trădării din partea celor care „trăiesc cu grijile ţării”.

În anii premergători intrării României în UE, unii din agenţii de influenţă ai ideologiei europeniste erau foarte radicali, afirmând că problemele noastre se vor sfârşi numai atunci cînd ne vom pomeni în Europa, lozinca „aderare la UE” reprezentând unica lor capacitate,

31

valoare şi mesaj politic. La toate întrebările, agenţii şi promotorii dizolvării României în Babilonul apusean aveau un singur răspuns – „integrarea în structurile europene şi euro-atlantice”. Indiferent de natura problemei de care se lovea România – economică, financiară, socială, politică, culturală, ecologică etc, propagandiştii nu au făcut decât să tulbure apele astfel încât să nu se observe că ei sunt cauza principală a acestor nereguli şi... să ne îndemne, plini de venin îmbrăcat în miere, spre Apus promiţând că totul va fi bine.

Cât de bine îi este acum societăţii româneşti?

Statisticile întocmite de serviciile judeţene de medicină legală, inspectoratele de poliţie şi spitalele de urgenţă din marile oraşe, arată că numărul sinuciderilor la nivel naţional a crescut într-un singur an la aproximativ 3.000 de cazuri. Rezultă, astfel, o medie de peste opt sinucideri pe zi. La fel ca în anii trecuţi, cei mai mulţi sinucigaşi au fost bărbaţi, iar metodele alese cel mai frecvent au fost spânzurarea şi aruncarea în gol de la etaje înalte.

Principalele motive care îi îndeamnă pe oameni să recurgă la un gest suicidal, susţin psihologii, sunt nesiguranţa socială determinată de veniturile mici sau inexistente, conflictele între generaţii (neînţelegerile cu părinţii), dezamăgirile în dragoste, bolile incurabile, consumul de alcool sau droguri, aderarea la secte sinucigaşe.

Numărul sinuciderilor a crescut semnificativ printre români, iar trista lor soartă de pe pământ s-a încheiat cu veşnicele munci ale iadului.

Adevărata faţă a „europenizării” forţate, pe care o trăim zi de zi, nu are nimic în comun cu promisiunile legate de bunăstare, asigurări sociale, asigurare a ordinii publice, respectarea principiului egalităţii în faţa legii, eradicarea corupţiei, etc. Pentru Occident, România este un obiect supus unui amplu proces de transformare, ce are ca scop dizolvarea definitivă a acestei bucăţi de pământ în lumea occidentală. În schimbul „bunăstării” mincinoase, oferite de către lumea occidentală, românilor li se cere să accepte sistemul de credinţă de „valori” şi „morală” occidentală, adică să renunţăm la Ortodoxie şi să dăm o nouă definiţie omului, care de acum nu mai este chip şi asemănare a lui Dumnezeu, ci doar un gunoi european, ce-i drept reciclabil.

Totul se face pentru ca tuturor să le fie implantate în creier ideile: „singurele valori sunt cele occidentale”; „singurele interese legitime sunt doar ale Occidentului”; TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

„Occidentul are doar drepturi, pe când ţările au doar obligaţii”; „singurul sistem politic ce poate exista este cel democratic de factură apuseană”; „forţele armate şi folosirea acestora reprezintă dreptul exclusiv al Apusului” şi, în sfârşit, „singurul care are dreptul să aprecieze ce e bine şi ce este rău este Apusul”. Occidentul devine dreptarul vieţii noastre, arbitrul nostru, idolul nostru. El ne trasează limite, reguli şi cadre ale existenţei noastre. Ce este în afara acestui cadru trebuie să fie supus şi transformat. În cazul în care transformarea nu este posibilă, obiectul trebuie distrus - prin război, prin folosirea „elitelor” democratice, prin agresiuni economice (şi „crize”), informaţionale, ideologice, etc.

Compromis, colaborare, relaţii inter-umane, internaţionale, inter-civilizaţionale, nu sunt decât nişte minciuni abile. În sistemul de relaţii pe care şi l-a conceput Apusul, există un singur subiect – el însuşi. Ceilalţi nu pot deţine decât statutul de obiect. Singurul fapt pe care îl acceptă apusenii este capitularea necondiţionată şi acceptarea „valorilor” apusene. Pentru apuseni, „compromis” înseamnă acceptarea de către partea opusă a condiţiilor sale.

Războiul continuă Mesajul adresat nouă, celor din spaţiul geopolitic ortodox este simplu. Apusul nu doreşte de la noi decât un singur lucru – să dispărem ca ortodocşi. Ca şi pe parcursul ultimilor aproximativ o mie de ani, atitudinea Apusului faţă de lumea ortodoxă, în toate ţinuturile ei – româneşti, greceşti, bulgăreşti, sârbeşti, ruseşti, gruzine, etc. - este o atitudine sângeroasă, adoptată faţă de un duşman de moarte. Astăzi avem de a face, nici mai mult nici mai puţin, decât cu acelaşi război purtat împotriva existenţei noastre. Realizarea, obiectivele şi scopul propus de Apus nu ne lasă să punem la îndoială forţa şi amploarea agresiunii la care suntem supuşi noi, românii, dar şi celelalte entităţi naţionale şi politice ce trăiesc în spaţiul încă ortodox.

Finalitatea acestui război, ca şi în cazul celui clasic, este una geopolitică - ocuparea şi încorporarea întregului spaţiu ortodox în sistemul geopolitic occidental - ceea ce se poate face numai prin „dez-ortodoxizarea” acestui spaţiu, adică prin descreştinarea noastră – nu numai sub aspect de credinţă - ci şi sub aspect de cultură.

pentru atingerea scopului principal – ocuparea şi înglobarea spaţiului geopolitic ortodox – se desfăşoară mai mult sau mai puţin cu succes. Anii '90 ai secolului trecut au fost perioada în care au fost obţinute cele mai mari succese. Degradarea multilaterală a ajuns într-un aşa punct, încât spaţiul geopolitic ortodox nu era privit decât ca... „spaţiu lipsit de orice capacităţi pentru renaştere”.

Preţul omului este dat de valorile pe care el le împărtăşeşte. Valorile sunt acelea care îi permit omului să se identifice şi să-i descopere sensul vieţii. Tot valorile sunt acelea care provoacă cele mai înverşunate reacţii de rezistenţă.

Ocuparea economică, politică, militară, etc. etc. oricât ar fi ea de dură, poate fi doar de scurtă durată, cu condiţia ca cei ocupaţi să-şi păstreze valorile. Faptul dat este demonstrat prin moştenirea pe care ne-au lăsat-o strămoşii noştri, dar şi prin exemplul altor popoare.

Apusenii cunosc aceasta. Ei au învăţat foarte bine lecţia.

Orice război clasic purtat de ei împotriva lumii ortodoxe a avut acelaşi sfârşit – înfrângerea pentru că noi am luptat nu pentru petrol sau alte resurse naturale, ci pentru credinţă şi ţară.

Însă apusenii au mai înţeles că, odată ce omul se leapădă de valorile şi identitatea sa, preţul său nu se ridică peste cel al unui animal de jug. Acesta îşi pierde rostul său, condiţia de om. Lumea acestuia se reduce la satisfacerea poftelor şi la totala indiferenţă faţă de aproapele.

Pentru apuseni, valorile noastre, dar şi altele pe care ei le numesc tradiţionale sau „arhaice”, sunt cu atât mai periculoase cu cât acestea nu ţin de competenţa lor şi nu pot să le distrugă. Ei pot să-şi facă trepăduşi politici, pot să monopolizeze mijloacele de informare în masă, pot să distrugă economii şi armate, dar nu pot să plătească nemijlocit bani pentru ca oamenii să renunţe la valorile lor.

Lipsa valorilor reprezintă garanţia păstrării controlului asupra spaţiului ocupat şi a evitării unor eventuale restabiliri ale celor înfrânţi. Tocmai de aceea, nimicirea valorilor este cheia dominaţiei asupra spaţiului ortodox, pe care atât de mult şi-l doreşte Apusul.

Nimicirea prin ştergerea identităţii Realizarea obiectivelor pe care şi le-a propus Apusul TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

32

Despre câinele care a recunoscut adevărul se nimerise să fie, ca să mărturisească adevărul. După slujbă, preotul l-a întrebat: „Ai văzut?! Nu sunt la fel 1924, numai dacă mărturiseai că ţii calendarul pe vechi, cărţile, nu este la fel slujba?!” Atunci badea îi spuse: riscai să nu mai ajungi sănătos acasă sau chiar să nu mai ajungi deloc. În judeţul Vaslui, credinţa s-a păstrat în „Da sunt, dar nu-i prăznuit acelaşi sfânt şi nici sfinţia ta nu mai eşti acelaşi, odată ce ai serbat Paştile înaintea sânul câtorva familii, însă cu foarte mari sacrificii. iudeilor.” Înainte de acceptarea oficială a calendarului papisÎn anul 1932, în satul Topolişte din apropiere, cei tăşesc, preotul din sat îi sfătuia pe creştini să nu îl primească, îndemnându-i să fie uniţi şi hotărâţi în a-l care ţineau sărbătorile după vechiul calendar s-au hotărât respinge. După 1924 (aşa cum se schimbă şi politica par- să facă o biserică. Cei ce ţineau pe nou au spus că ajută tidelor), noul calendar s-a impus forţat. Badea Nicolae şi ei. Au contribuit fiecare cum a putut. Badea Nicolae Munteanu din comuna Ivăneşti a trebuit să primească s-a zbătut mult şi a pus şi crucile sus. Creştinii de pe „în vizită” de sărbătorile mincinoase pe stil nou pe preo- vechi au împodobit-o în interior cu ce era mai de preţ.

Toate bune şi frumoase, până ce s-a terminat de tul din sat, ce colinda pe la cei ce ţineau sărbătorile pe construit.

Atunci, cei de pe nou au revendicat biserica, vechi, ca să „dăruiască” bucate de frupt celor ce încă fiind majoritari şi, pentru că din calcule reieşea că au posteau. Preotul a pus brânză în mâna copiilor, ca măcar aceştia să mănânce, chiar dacă nu vor să ţină „Naşterea contribuit cu puţin mai mult, au dobândit-o. Credincioşii Domnului” pe nou. Atunci, badea Nicolae a aruncat de pe vechi, văzând că le-au luat biserica, au vrut să-şi brânza ca să nu-i înfrupte copii şi hotărât l-a întrebat pe recapete cel puţin podoabele cele mai preţioase din preot: „Nu tot sfinţia ta ne îndemnai zilele trecute să nu interior. Atunci, preoţii au cerut jandarmilor să-i împuşte acceptăm schimbările şi să nu primim noul calendar, ca pe cei pe vechi ca să nu ia podoabele şi să-şi facă altă biserică. să păstrăm Ortodoxia curată? Deja ai uitat?!”

Un pluton de jandarmi a apărut pe dealul Topoliştei Dar, dacă badea Nicolae nu a fost convins de preoşi o parte din ei trăgeau cu puştile în oameni, iar o altă tul satului, că trebuie să se „facă frate cu dracu ca să treacă puntea”, a fost dat pe mâna jandarmilor ca să-l parte supravegheau. Au fost împuşcaţi doi oameni. Măfacă să înţeleagă că, dacă nu vrea să se ducă cu toată tuşa Profira, sora lui Nicolae, a primit un glonte în palmă şi nu a putut s-o mai mişte toată viaţa. turma în prăpastie, va fi În încăierarea ce a urmânat spre pierzare chiar mat, un jandarm din cei şi cu ciomagul. El a fost care trăgeau a fost lovit cu luat la sediu şi interogat o furcă de fier. Rana a înşi, dacă nici ploaia de loceput să sângereze şi să vituri nu i-a spălat creiepăteze uniforma. Atunci rul ca să înţeleagă că cea unul din jandarmii ce sumai uşoară soluţie e să pravegheau i-a strigat: negi adevărul, a fost lăsat „Înţelegerea a fost ca voi să plece acasă mai mult să trageţi, dar să nu strimort decât viu. caţi uniformele, că sunt De multe ori l-au scumpe!” şi apucându-l a luat jandarmii la rost, smuls de pe el uniforma. pentru că veneau oamenii Spre mirarea tuturor, şi-l ispiteau de ce nu ţine jandarmul a rămas deoşi el pe nou. Atunci el le dată în dulama preomărturisea adevărul şi le Vămile văzduhului ţească.

Atunci creştinii au citea din Pidalion canoanele ce se încălcau, prin inovaţiile făcute. Ziceau oa- înţeles că cei care trag cu arma sunt preoţii de pe nou şi menii: „Dacă credinţa pe vechi este adevărată, atunci nicidecum jandarmi.

Văzând aceasta, poporul îl înghiontea şi mai mult, noi ce facem?!” Aceştia se duceau la preot şi-i spuneau în vreme ce acesta a început să strige: „Nu mai daţi, că despre badea Nicolae, şi preotul trimitea jandarmii la el acasă. I-au confiscat toate cărţile duhovniceşti şi i le-au e păcat să dai în preot!” La acestea, unul dintre creştini ars, ca să nu mai mărturisească adevărul. Îi dădeau foc a strigat: „Dar, oare n-o fi păcat ca popa să ne omoare la barbă din loc în loc şi, când ajungea la faţă o stingeau, cu arma?” Acestea au fost evenimentele în urma cărora sluţindu-l pentru a-l face să se radă de ruşinea oamenilor. creştinii din Topolişte au rămas şi fără biserică şi fără Deseori, badea Nicolae ajungea acasă vânăt şi însân- podoabe.

În acele vremuri de prigoană, imediat după anul

gerat, dar neînvins.

Noul preot, ce era şi mai înverşunat asupra „vechiştilor” a comandat jandarmilor să-l aducă cu forţa la biserică, ţinându-i puşca la spate. A fost obligat să se îmbrace şi să meargă la slujbă, plecând desculţ, aşa cum

33

În acea zi sângeroasă din 1932, lui Nicolae Munteanu i se năştea a treia fetiţă. De aceea, nu a putut lua TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

parte la confruntarea din curtea bisericii, unde ar fi fost, desigur, prima ţintă. Abia au aşteptat mulţi să-i arunce: „Ce ai să faci acum, unde o să-ţi botezi fetiţa?” Dar a rânduit Dumnezeu să vină, cu greu, un preot pe vechi şi să-i boteze copilul în taină.

Cu nici un chip, nu voiau să-l lase pe bietul om să ţină dreapta credinţă. „Ce, el e mai deştept decât noi?!”

– murmurau unii. Din nou s-au găsit câţiva consăteni să-l reclame că nu ţine noul calendar şi astfel şeful de post, pe nume Ghimpu, a fost nevoit să vină la el acasă însoţit de o gloată de furioşi, ce voiau cu orice preţ să îl omoare. Soţia şi copilaşii au început să ţipe, făcând metanii şi rugându-se: „Doamne, izbăveşte pe tătăica de vrăjmaşi”. Şeful jandarmilor, înduioşat de plânsul copilaşilor, dar asurzit de strigătele mulţimii ce voia să-l sfâşie, a încercat să salveze situaţia, luându-l pe om şi ducându-l mai în grădină, pe un tăpşan. Apoi l-a sfătuit să spună faţă de oameni că nu mai ţine vechiul calendar, ca să-i domolească şi să scape şi apoi, în taină, să facă ce vrea.

Adevăratul mărturisitor nu a ratat ocazia de a spune ce este adevărat, ca şi alţii să aibă curajul să ţină dreapta credinţă. Şi, întorcându-se către cei înfuriaţi, a striga ca să-l audă toată lumea că va ţine sărbătorile după vechiul calendar, chiar şi cu preţul vieţii. Atunci şeful a recunoscut că nu are ce să-i facă, pentru că are copii şi nu poate să-l omoare, fără aprobare în scris.

Văzând că nu au scăpat de Nicolae Munteanu, unul dintre cei mai înrăiţi şefi a chemat la el pe jandarmii subalterni. I-a ospătat, i-a îmbătat şi i-a trimis să-l prindă pe badea Nicolae, să-l afunde în iaz şi să-l scoată şi tot aşa, până se dă pe nou. După ce au ajuns la casa omului, jandarmii au strigat din curte, în miez de noapte, ca Nicolae să iasă afară. Toţi s-au speriat. Văzând că nu sunt cu şeful şi că sunt atât de beţi, încât unul s-a izbit în gard, femeia nu şi-a lăsat bărbatul să iasă afară, ci a început să strige împreună cu copiii: „Hoţii! Hoţii!” Înspăimântaţi, vecinii au deschis uşile caselor şi au alergat în curte la credinciosul Nicolae. Jandarmii, fiind morţi de beţi, s-au pierdut cu firea când s-au văzut înconjuraţi de oameni şi nu spuneau decât că Gheorghe Nichifor i-a trimis să-l omoare pe badea Nicolae.

Mai târziu, când Nicolae era la câmp, a trecut pe lângă dânsul o trăsură, în care erau numai şeful jandarmilor şi vizitiul, un om crud, care îşi dorea de mult să-i vină de hac lui Munteanu, spunând deseori către şeful de post că el este capabil să îl dea pe nou pe badea Nicolae. Chiar despre asta discutau în trăsură, apro-

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

piindu-se de ţarină. Vizitiul tocmai se lăuda cu metodele lui de „convingere”, dar şeful jandarmilor îi luă vorba din gură şi îi spuse tăios: „Să ştii că nu tu comanzi aici şi nu tu răspunzi de ordine! Pe acesta trebuie să-l mai descos eu...” Coborând din trăsură, şeful s-a apropiat de badea Nicolae şi i-a şoptit uşor: „Moş Nicolae, du-te acasă la matale, dar mergi pe câmp, ca să nu te vadă oamenii, că sunt mulţi care vor să te omoare şi, dacă se întâmplă una ca asta, răspund eu”.

Mai demult, tot datorită reclamaţiilor, şeful a fost nevoit ca, de ochii mai-marilor săi, să îl ia la sediu pentru interogatoriu. Acolo a zis unui jandarm să-l bată, însă i-a şoptit să nu îl chinuie prea tare. Acela însă, la îndemnul diavolului, a spus că-i va scoate el credinţa din cap.

S-a dus şi a adus un câine lup care era dresat să sfâşie la comandă. Bucuros, l-a asmuţit asupra prăzii. Văzând primejdia, bietul om s-a gândit că mai bine să-i sfâşie o mână decât faţa.

A întins mâna spre câine, iar animalul s-a uitat în ochii prăzii, a scos limba şi a început să-i lingă palma, privindu-l blând ca şi cum l-ar fi încredinţat că nu are de ce să se teamă de el şi că îl va apăra.

Jandarmul, plin de furie, a început a striga: „Ce-l netezeşti înainte de a-l sfâşia?!” Cu o căutătură fioroasă, dulăul s-a întors spre jandarm şi i-a sfâşiat pulpa piciorului. La ţipetele acestuia, a venit şeful de post, care s-a speriat văzându-l plin de sânge.

A strigat către ceilalţi de acolo să vină şi să ia câinele. Nimeni nu avea însă curaj să se apropie de animal. De-a dreptul înfricoşat de-acuma, şeful a strigat către jandarmul cel rănit şi căzut la pământ, să se ridice şi să scoată câinele afară, pentru că a primit ce a meritat.

După atâtea bătăi, la numai 55 de ani, în 1941, Nicolae Munteanu s-a stins din viaţă. Înainte de a trece la cele veşnice a fost la Slătioara, la Sfântul Glicherie să se mărturisească. A mers o săptămână pe jos ca să ajungă până la Slătioara. Vreme de câteva zile a rămas aici la slujbele Bisericii. Drumul de întoarcere l-a făcut tot într-o săptămână încheiată, iar când a ajuns acasă, a spus că se simte atât de uşurat, încât poate să şi moară.

Aşa a şi fost: după două săptămâni s-a dus la Domnul, rămânând neclintit în mărturisirea adevăratei credinţe până la sfârşitul vieţii sale.

34

Idolii fără fir şi lupta lor împotriva omului Poluarea electromagnetică

Perioada ultimelor decenii ne îngrijorează printr-o

creştere alarmantă a ratei îmbolnăvirilor de cancer, în mod deosebit în ţările cu civilizaţie tehnică foarte avansată. Numeroase studii au indicat că o posibilă explicaţie a acestui fapt o reprezintă schimbarea condiţiilor de mediu în care trăim, unul dintre factorii suspectaţi fiind nivelul tot mai ridicat al emisiei electromagnetice din jurul instalaţiilor electroenergetice şi de comunicaţii care fac parte tot mai mult din mediul de viaţă uman.

Un număr impresionant de studii epidemiologice şi de programe experimentale de expunere controlată, desfăşurate în laborator, au acuzat câmpurile electrice şi magnetice statice şi de frecvenţă foarte joasă (îndeosebi frecvenţele industriale, asociate sistemului energetic şi utilizării aparaturii electrocasnice şi de birou), dar şi undele electromagnetice din domeniul radiofrecvenţelor şi microundelor (utilizate în comunicaţii) de acţiune favorizantă a apariţiei şi mai ales a accelerării dezvoltării celulelor canceroase, prin diverse mecanisme (distrugerea echilibrului electrochimic al celulelor, favorizarea mutaţiilor genetice, diminuarea secreţiei de melatonină).

Alături de efectele cancerigene, câmpurile electromagnetice sunt acuzate şi de influenţe negative asupra fenomenelor electrofiziologice naturale, de producerea unor afecţiuni degenerative ale sistemului nervos, de modificări genetice cu caracter ereditar, de tulburări psihice şi comportamentale etc.

Un alt aspect al problemei îl constituie faptul că efectele negative ale expunerii la radiaţiile emise de telefoanele mobile nu se manifestă de obicei imediat, ci în decursul mai multor ani. Astfel, cazurile care au apărut în anii '90 ai secolului trecut îşi au originea cel mai probabil în anii '80 sau chiar mai înainte.

Problema efectelor nocive ale câmpurilor electromagnetice a fost inclusă ca o nouă formă în categoria tipurilor de poluare, cu consecinţe comparabile cu cele ale poluării aerului şi a apei. Efectele acestor radiaţii au fost comparate şi cu efectele fumatului, iar în privinţa efectului de avalanşă asupra sănătăţii, cu procesul lent al otrăvirii cu mercur. „Expunerea voluntară a creierului la microundele provenite de la telefoanele mobile reprezintă cel mai vast experiment biologic uman din toate timpurile”, a declarat reputatul profesor Leif Salford, şef de cercetare la Universitatea Lund din Suedia. Iar conform unei statistici furnizate de NeurologyChannel.com, „tumorile maligne ale

35

creierului reprezintă cea de-a doua cauză a morţii copiilor (sub 15 ani) şi tinerilor adulţi (sub 34 ani)”. În Australia, ele reprezintă chiar prima cauză. Experţii sugerează o conexiune a acestor rezultate cu creşterea expunerii la radiaţiile generate prin folosirea telefoanelor mobile.

O privire aruncată asupra titlurilor publicaţiilor din ultimii ani ne va arăta că această problemă este mai mult decât o „sperietoare a publicului”. S-a scris foarte mult despre efectele negative ale radiaţiilor emise de telefoanele mobile. În cele ce urmează, vom veni cu mai multe exemple: Blestemul erei telefoanelor mobile - smogul electronic În jurul caselor noastre există nenumărate dispozitive ale căror câmpuri electrice - după cum avertizează oamenii de ştiinţă - produc depresii, avorturi spontane şi cancer. „Smogul” invizibil, creat de electricitatea care alimentează civilizaţia noastră, produce cancer la copii, avorturi spontane şi îi face pe unii oameni alergici la viaţa modernă, după cum arată noile dovezi ştiinţifice. Aceste dovezi - care au fost luate în serios de autorităţile internaţionale - sugerează faptul că aproape toată lumea este expusă astăzi la o nouă formă de poluare, cu nenumărate surse în cadrul utilizării zilnice din fiecare casă.

Două departamente oficiale ale sănătăţii au prezentat concluzii în acest sens, iar Agenţia de Protecţie a Sănătăţii (HPA - Health Protection Agency) a ţinut în anul 2006 prima întrunire a unui grup de experţi însărcinaţi cu elaborarea unor sfaturi pentru public legate de această ameninţare. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) a Naţiunilor Unite numeşte smogul electronic „una din cele mai des întâlnite şi mai rapid crescătoare influenţe ale mediului” şi accentuează faptul că „se preocupă în mod serios” de efectele asupra sănătăţii. O.M.S. adaugă că „orice om din lume” e expus şi că „nivelul smogului electronic va continua să crească odată cu dezvoltarea tehnologiei.”

Dispozitivele electronice dau naştere unor câmpuri electrice şi magnetice care scad rapid cu distanţa, însă aplicaţii precum uscătoarele de păr şi aparatele de ras electrice, folosite la mică distanţă de cap, pot da nivele ridicate ale expunerii. Păturile, saltelele şi pernele electrice, precum şi banalele radiouri cu ceas din apropierea patului produc doze încă şi mai mari, deoarece oamenii sunt expuşi la ele pe durate de multe ore în timpul

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

somnului.

Câmpurile de radiofrecvenţă - o altă componentă a smogului electronic - sunt emise de cuptoarele cu microunde, transmiţătoarele TV şi radio, stâlpii de telefonie mobilă şi chiar de telefoanele mobile.

O.M.S. afirmă că smogul poate să intre în contradicţie cu curenţii electrici slabi naturali, care ajută la funcţionarea organismului uman. Există de mai multă vreme îngrijorări legate de expunerea la câmpurile emise de stâlpii de electricitate, însă, până nu de mult, acestea au fost ignorate, ba uneori chiar ridiculizate de autorităţi. În anul 2005, un studiu oficial al National Radiological Protection Board a conchis că, pentru copiii care locuiesc în apropierea acestor stâlpi de electricitate, riscul de a se îmbolnăvi de leucemie este mult mai mare.

Agenţia Internaţională de Cercetare a Cancerului componentă a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi cea mai importantă organizaţie internaţională ce se ocupă cu studiul acestei boli clasifică smogul electronic ca „posibil cancerigen pentru om”. Profesorul David Carpenter, decanul Şcolii de Sănătate Publică din New York, a declarat pentru ziarul The Independent din 30 aprilie 2006 că este foarte probabil că smogul electronic să fie responsabil pentru 30% dintre bolile de cancer la copii.

Un raport al Departamentului de Sănătate din California conchide că este de asemenea foarte probabil că smogul electronic să producă la adulţi leucemie şi cancer la creier, şi poate fi responsabil pentru 10% din totalul pierderilor de sarcină. Profesorul Denis Henshaw de la Universitatea din Bristol, profesor de efectele radiaţiei asupra omului, afirmă că „o cantitate uriaşă de dovezi indică o gamă întreagă de efecte adverse asupra sănătăţii”. El estimează şi că smogul electronic conduce la apariţia şi intensificarea depresiilor, una dintre cele mai răspândite boli psihice de astăzi.

Poate aspectul cel mai alarmant dintre toate este faptul că există din ce în ce mai multe dovezi care arată că smogul electronic îi face pe unii oameni să devină alergici la electricitate, acuzând greaţă, dureri, ameţeală, depresii, insomnii şi dificultăţi de concentrare, atunci când utilizează aparatură electrică sau se află în apropierea stâlpilor de telefonie mobilă. Unii sunt atât de rău afectaţi, încât sunt nevoiţi să îşi schimbe stilul de viaţă. Se estimează că numărul acestor persoane se ridică la un total de 3% din întreaga populaţie a globului.

Faptul că radiaţia electromagnetică poate declanşa asemenea simptome e cea mai bună dovadă a efectelor pe TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

care ea le are asupra organismului uman. Desigur nu toţi avem sensibilitatea necesară apariţiei alergiei, dar aceasta nu înseamnă că nu suntem afectaţi într-o formă sau alta.

Poate pentru prima oară în istorie omul se confruntă cu un inamic care, deşi este de natură fizică, e cu totul invizibil. Vom fi capabili oare să conştientizăm acest lucru, pentru a ne putea apăra, sau vom plăti cu docilitate tribut bolii şi morţii tocmai pentru că am renunţat să gândim noi înşine asupra celor ce ne privesc, încrezândune mass-mediei şi instituţiilor plătite să mintă de către cei ce acumulează câştiguri uriaşe, jucându-se cu viaţa noastră? Să nu uităm că radiaţiile electromagnetice neioniante sunt declanşatori şi acceleratori ai procesului cancerigen, afecţiunile tumorale apărând după un timp de expunere de câţiva ani.

Telefoanele mobile ucid albinele Un studiu german publicat de ziarul The Independent, relevă faptul că radiaţiile emise de telefoanele mobile sunt principala cauză pentru care milioane de albine au dispărut subit din mai multe state ale lumii. Radiaţiile electromagnetice nu au influenţă numai asupra omului, ci asupra a tot ceea ce este viu.

Studiul realizat la Universitatea Landau, din Germania, a scos la iveală că aşa-numitul sindrom al prăbuşirii coloniilor de albine ar fi fost provocat de radiaţiile emise de telefoanele mobile, precum şi de celelalte aparaturi hi-tech. Albinele îşi părăsesc stupul şi nu mai revin niciodată, lăsând în urma lor doar regina, ouăle şi câteva muncitoare imature.

Misterul celei mai mari dispariţii din ultima perioadă nu a fost încă elucidat, deşi oamenii de ştiinţă au lansat multe teorii. Colapsul a fost pus pe seama pesticidelor, a organismelor modificate genetic, dar şi a încălzirii globale. Aceasta din urmă ar fi provocat mutaţii fatale unor paraziţi deja existenţi pe sau în corpul albinelor.

Sindromul prăbuşirii coloniilor s-a răspândit şi a ajuns deja în Germania, Elveţia, Spania, Portugalia, Italia, Franta şi Grecia. În mai multe locuri din Marea Britanie au apărut semnale conform cărora foarte multe albine au dispărut subit, deşi autorităţile de mediu neagă în continuare că albinele de pe teritoriul englez ar fi atinse de vreun sindrom.

Cercetătorii au considerat că memoria albinelor ar putea fi perturbată de undele electromagnetice emise de toate tipurile de aparaturi digitale. Pentru a verifica această ipoteză, participanţii la studiu au supus unor câmpuri electromagnetice câteva exemplare de albine. În urma acestui test, insectele nu au reuşit să mai găsească drumul înapoi, către stup.

36

Eutanasia sau (sin)uciderea asistată

Termenul de eutanasie provine din limba greacă,

de la cuvântul euthanasia (gr. „eu” - bine; „Thanatos” – moarte), însemnând „moarte uşoară”. Eutanasia este acţiunea prin care, într-un mod nedureros, se suprimă viaţa unei persoane a cărei suferinţă este considerată iremediabilă. Se precizează că hotărârea de a recurge la această metodă, poate aparţine bolnavului, rudelor sau medicului, având la baza compasiunea sau mila faţă de persoană care suferă, sau, nu greşim dacă completăm, lipsa oricărei mustrări de conştiinţă în faţa păcatului uciderii premeditate.

Olanda este prima ţară din lume în care eutanasia a fost legalizată. Aici în anul 1995, au murit prin eutanasie 3% din cei decedaţi, iar în 1998 au fost înregistrate 2565 de decese folosind aceeaşi metodă. Eutanasia a fost practicată în Germania, unde Hitler a ordonat să fie omorâţi copii nou-născuţi cu neajunsuri fizice, bolnavii incurabili şi invalizii. În aprilie 2001, în cadrul Uniunii Europene, Olanda a legalizat eutanasia pe motive de „compasiune”. Drept condiţii ale practicării eutanasiei au fost stabilite următoarele: A) Existenţa unei boli incurabile sau a durerilor insuportabile, B) Aducerea la cunoştinţa pacientului a tuturor soluţiilor alternative; C) Formularea unei a doua opinii de către specialişti; D) Cererea eutanasiei de către pacientul însuşi, în deplinătatea facultăţilor sale; E) Interzicerea faptului ca propunerea să vină din partea medicilor curanţi.

Treimi, cu botezul cel adevărat al Bisericii lui Hristos, unul ca acesta nu moare. El trece la o altă viaţă, unde îşi primeşte răsplata, după cum a lucrat în viaţa de pe pământ.

Nimeni dintre cei zidiţi după chipul lui Dumnezeu nu trece în nefiinţă. După moartea care marchează sfârşitul acestei vieţi, începe viaţa veşnică pentru cei care au slujit lui Hristos şi moartea veşnică pentru cei care L-au renegat. Cel care apelează la eutanasie respinge patimile şi suferinţele Mântuitorului. E un fel de a nu-L mai recunoaşte pe Hristos ca Mântuitor şi Răscumpărător al credincioşilor. Un astfel de om, care îşi încheie viaţa prin eutanasie, va ajunge în iad, împreună cu medicul care l-a ajutat să plece din viaţă.

Eutanasia - condamnată de Biserica Ortodoxă Dreptul de ridicare a vieţii omului aparţine exclusiv lui Dumnezeu, ca Unul care ne-a creat, şi nici o persoană nu are dreptul de a lua viaţa - nici pe a alteia, nici pe cea proprie. Biserica condamnă eutanasia, deoarece acest procedeu înseamnă ucidere sau sinucidere. Chiar şi din punct de vedere legal, eutanasia nu îşi are locul în viaţa unei societăţi, pentru că ea încalcă drepturile omului. În articolul 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se spune că „orice fiinţă umană are dreptul la viaţă.” iar în Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este accentuat faptul că „moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat” (artic. 2.1).

Eutanasia încalcă porunca de a nu ucide. De aceea, Biserica Ortodoxă condamnă atât eutanasia cât şi avortul, din perspectiva unei crime premeditate. Conceptul credinţei ortodoxe susţine că prin suferinţe, omul se curăţă de păcate. Spre exemplu, cancerul poate fi un mijloc prin care omul poate să-şi spele anumite păcate trupeşti. Cel care crede în Dumnezeu şi este botezat în numele Sfintei

37

Biserica Ortodoxă cinsteşte şi moartea dureroasă, nu doar când se întâmplă pentru mărturisirea lui Hristos, dar şi când este legată de boli sau împrejurări dureroase, pe care omul le suferă cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Aici moartea cea bună nu constă în lipsa durerii, ci în înfruntarea ei cu răbdare şi nădejde în Hristos. Moartea bună sau rea nu este determinată în cele din urmă de forma ei exterioară, de uşurinţă sau greutatea cu care survine, ci de starea interioară cu care o abordează omul.

Sunt relevante întrebările formulate pe această temă de către Sfântul Ioan Gură de Aur: „Oare a fost rea moartea lui Ioan, fiindcă i s-a tăiat capul, sau a lui Ştefan, fiindcă a fost omorât cu pietre, sau a Mucenicilor, că şi-au sfârşit viaţa în chinuri?” Şi răspunde el însuşi: „Rea nu este moartea aceasta, ci moartea în păcat”.

Viaţa – darul cel mai de preţ Viaţa este primul şi cel mai important dintre darurile pe care Dumnezeu le-a făcut omului. Păcatul protopărinţilor a dus la apariţia suferinţei, a bolii şi implicit a TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

morţii. Timpul şi aspectul vieţii pământeşti a omului ţine de modul în care aceasta trăieşte şi de milostivirea lui Dumnezeu. Dreptul de ridicare a vieţii omului aparţine exclusiv lui Dumnezeu, ca Unul care ne-a creat, ne-a mântuit prin Fiul Său, ne sfinţeşte prin Duhul său Cel Sfânt şi ne poartă de grijă ca „Un Dumnezeu Preamilostiv şi îndelung răbdător”.

(„Euthanasia Act”). Încă din 1973, când eutanasia a fost scoasă din sfera penală, medicii olandezi au trecut de la eutanasierea bolnavilor terminali ce şi-au dat consimţământul, la cei cu boli cronice, la oamenii cu dizabilităţi, la cei cu tulburări psihice, desigur la cerere. Totul a fost făcut în mod legal, deoarece „directivele” s-au dovedit atât de maleabile încât au inclus în raza lor de acţiune noi şi noi situaţii.

Acum, ei îi au în vizor pe oamenii bătrâni vulnerabili

Atunci când o persoană îşi suprimă sau îşi dă acceptul pentru a-i fi suprimată viaţa, datorită unei suferinţe grele, vorbim de sinucidere, iar când cei din jur, fie ei medici sau rude, consideră „din milă” că suferinţa trebuie curmată prin moarte, nimic nu ne împiedică să constatăm încălcarea poruncii divine „să nu ucizi” şi în acest caz avem de-a face cu o crimă premeditată. Tuturor celor care sunt în suferinţă şi care văd în Iisus Hristos pe Biruitorul morţii, Biserica le vorbeşte prin graiul Sfântului Apostol Iacov: „De este cineva dintre voi în suferinţă, să se roage, de este cineva cu inimă bună să cânte psalmi, de este cineva dintre voi bolnav, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului şi rugăciunea credinţei va milui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica pe el, iar de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15).

Terenul de cumpănire: îmbătrânirea sau îmbolnăvirea Moartea este ca un sac fără fund. Odată ce începe să înfulece, nu se mai satură, iar cei ce trebuie ucişi nu sunt nicicând îndeajuns. Ajunşi la o etapă avansată de viaţă, mulţi oameni suferă de un şir de probleme ce se înrăutăţesc pe zi ce trece, precum scăderea vederii, surzenia, oboseala, îngreunarea mersului şi incontinenţa fiziologică, dar şi pierderea demnităţii, a stării sociale, a resurselor financiare, precum şi o treptată pierdere a relaţiilor şi abilităţilor sociale. Deşi acest cumul de afecţiuni şi boli nu poate fi calificat drept un pericol pentru viaţă, are un impact negativ asupra calităţii vieţii, astfel că bătrânii devin mai vulnerabili şi fragili. Vulnerabilitatea afectează, de asemenea, şi abilitatea de a se vindeca de boli şi poate duce la apariţia unor suferinţe prelungite şi insuportabile. În zilele noastre ne confruntăm cu o situaţie periculoasă pentru omenire. Asociaţia Olandeză Regală a Medicilor (KNMG) încearcă să extindă sensul expresiei „suferinţă insuportabilă” pentru a permite cât mai multor pacienţi să fie ucişi medical, într-un sistem deja foarte permisiv în ceea ce priveşte eutanasia.

Redăm din relatările de la „Dutch Radio Worldwide”: „Până acum, factori precum veniturile ori viaţa socială a pacientului nu au avut cine ştie ce importanţă atunci când medicul trebuia să ia în consideraţie cererea de eutanasie.

Noile directive, însă, vor schimba această stare de lucruri.

După circa un an de discuţii, KNMG a publicat un document în care se afirmă că „totalitatea factorilor sociali, a bolilor si a tulburărilor, chiar dacă nu implică un stadiu terminal, poate fi calificată drept suferinţă prelungită şi de nesuportat, condiţie cerută de „Legea Eutanasiei”

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 34, Decembrie 2011

şi marginalizaţi. Dar nici această situaţie nu pare să fie îndeajuns. În cazul în care pacienţii nu îndeplinesc cerinţele legale pentru eutanasiere, KNMG afirmă că este corect ca medicii să ofere pacienţilor informaţii despre cum pot să comită suicidul, denumit „auto-eutanasiere”. Şi dacă tot vorbim despre acest subiect, nu trebuie să uităm nici de celelate crime: avorturile şi eutanasierea oamenilor străzii, ajunşi de multe ori în stare critică în spitale, care sunt mascate în „erori medicale”. De cele mai multe ori, crimele sunt săvârşite în vederea prelevării organelor şi vinderea lor pe piaţa neagră mondială, pentru suferinzii cu dare de mână. Desigur, în mintea ucigaşilor există ideea că, din milă, pun capăt unei „vieţi inutile”, dar salvează alta. Cum să iei locul lui Dumnezeu? Mai poate fi vorba aici de milă?

38

CUPRINS NUMĂRULUI 34:

De Sfânta Naştere....................................................................... 2 Misiunea lăuntrică a Bisericii noastre (I)......................................... 4 Ortodoxia... încotro?................................................................... 6 Sobor a toată lumea, sobor ecumenic, ecumenicitate.......................... 8 Esenţa sfinţeniei omeneşti............................................................. 10 Între sabie şi sutană.................................................................... 13 Frica pătimaşă şi frica de Dumnezeu ............................................. 14 Sfântul Luca, doctorul fără de arginţi, arhiepiscopul de Crimeea......... 17 Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Pochaev.............. 20 Ascultă, fiule… ......................................................................... 23 Mărturii din vremuri de prigoană (VI)........................................... 25 Războiul diavolului cu omul ........................................................ 27 România în criza credinţei şi a moralei .......................................... 31 Despre câinele care a recunoscut adevărul ...................................... 33 Idolii fără fir şi lupta lor împotriva omului ..................................... 35 Eutanasia sau (sin)uciderea asistată ............................................... 37

TRADIŢIA ORTODOXĂ ADRESA REDACŢIEI: Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca, judeţul Suceava EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837 Email: secretariat@mitropoliaslatioara.ro Web: http://mitropoliaslatioara.ro