Traditia Ortodoxa 35

Revist` de cultur` teologic` ortodox` Nr. 35, Martie 2012

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA

Bucuria Maicii Domnului de Sfânta Înviere

Bucură-te, Preacurată, Care ieri te-ai tânguit; Iată, Fiul tău, cu slavă, Din mormânt a răsărit!

Nu mai este astăzi pază În Edenul cel ceresc; Uşa stă mereu deschisă Pentru neamul creştinesc.

Toată firea prăznuieşte Învierea lui Hristos; Toate se îmbracă astăzi, Cu veşmânt prealuminos!

Nu se mai socoate Crucea Ca organ chinuitor; Ea rămâne „Steagul Slavei”, Semnul cel biruitor.

Îngerii şi pământenii Cântă azi acelaşi grai; Iar Adam şi cu tâlharul Azi se veselesc în Rai.

Băutura cea amară De Hristos s-a îndulcit; Şi „împărăţia morţii” Pe vecie s-a zdrobit!

Tu fiind mai înainte „Maica Sfintelor dureri”, Astăzi, eşti „a Slavei Maică”, Şi „a Sfintei Învieri!”

Biruinţa lui Hristos Cei îngheţaţi se strâng în jurul focului, cei flămânzi se strâng în jurul mesei; cei care au răbdat suferinţă mare în noaptea cea lungă se bucură la venirea zorilor; cei sleiţi de lupte aprige se veselesc la venirea biruinţei neaşteptate. O, Doamne, prin Învierea ta, Tu Te-ai făcut toate lucrurile pentru toţi oamenii! O, Preabogatule Împărate, cu un dar, Tu ai umplut toate mâinile noastre întinse către cer! Bucuraţi-vă, o, tu, cerule şi, o, tu, pământule, bucuraţi-vă!

Bucură-te, o, tu, cerule, precum se bucură mama care îşi hrăneşte copiii cei flămânzi; bucurăte, o, tu, pământule, precum se bucură copiii la primirea hranei din mâinile mamei lor!

Biruinţa lui Hristos este singura biruinţă întru care se poate bucura întreaga lume, chiar de la începuturi până la sfârşit. Oricare altă biruinţă de pe pământ a deosebit şi încă îi deosebeşte pe oameni unii de alţii. Atunci când un împărat pământesc câştigă o victorie asupra altui împărat, unul dintre ei se bucură, iar celălalt se întristează. Atunci când omul iese biruitor asupra vecinului său, sub un acoperiş este cântare, iar sub celălalt este plângere. Nici o izbândă de bucurie de pe pământ nu este lipsită de otrava răutăţii: biruitorul obişnuit, de pe pământ, se bucură atât prin râsul său, cât şi prin lacrimile duşmanului său biruit. El nici nu vede cum loveşte răul prin mijlocirea bucuriei.

Cine nu s-ar bucura întru biruinţa Domnului nostru Iisus Hristos? El nu a fost biruitor pentru El, ci pentru noi. Biruinţa Lui nu L-a făcut pe El mai mare sau mai viu, sau mai bogat, ci pe noi ne-a făcut astfel. Biruinţa Lui nu este egoism, ci dragoste, nu este înşfăcare, ci dăruire. Cuceritorii pământeşti iau biruinţa asupra lor; Hristos este singurul Cuceritor care o aduce. Nici măcar un singur cuceritor pământesc, împărat sau căpetenie, nu doreşte ca biruinţa lui să-i fie luată şi dată altcuiva; numai Domnul Cel înviat dăruieşte biruinţa Lui cu amândouă mâinile, fiecăruia dintre noi şi nu este supărat, ci mai mult Se bucură atunci când noi, prin biruinţa Lui, ne facem biruitori - cu alte cuvinte: mai mari, mai vii şi mai bogaţi decât am fost.

Sfântul Nicolae Velimirovici

TRADIŢIA ORTODOXĂ publicaţie tipărită cu binecuvântarea

† Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN, ARHIEPISCOP ŞI MITROPOLIT AL

BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA

Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la Biblioteca Naţională a României Centrul Naţional de Numerotare Standardizată TRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA ISSN 1842-7499 Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise - toate drepturile rezervate -

Misiunea lăuntrică a Bisericii noastre (II) Cum sa dobândim lăuntric mărturisirea Bisericii?

Pentru

ca Biserica noastră să fie cu adevărat Biserică a lui Hristos, Biserică sobornicească, trebuie cu adevărat să-şi împlinească acest obiectiv major în rândul oamenilor. Şi totuşi, care sunt mijloacele de împlinire a acestui obiectiv divino-uman? Încă o dată, mijloacele sunt ele însele divino-umane fiindcă un obiectiv divino-uman poate fi împlinit doar prin mijloace divino-umane, niciodată prin mijloace omeneşti sau prin oricare altele. Tocmai din acest punct de vedere Biserica se diferenţiază radical de orice este omenesc sau lumesc. Aceste mijloace nu sunt nimic altceva decât practici ascetice şi virtuţi divino-umane. Iar acestea pot fi practicate cum se cuvine doar de către asceţii divino-umani, purtători de Hristos. Virtuţile dumnezeiesc-omeneşti există într-o înrudire organică. Fiecare îşi are izvorul în cealaltă, completându-se una pe alta.

Prima dintre virtuţile ascetice este efortul credinţei: sufletele oamenilor trebuie să se străduiască neîncetat întru această virtute capitală; aceasta înseamnă că sufletele credincioase trebuie să se dăruiască lui Hristos fără rezerve şi fără compromisuri, după ce vor fi coborât până în adâncurile fiinţelor lor şi se vor fi ridicat spre înălţimile divino-umane. Este un lucru esenţial de a înrădăcina în oameni faptul că credinţa în Hristos este o virtute ce depăşeşte hotarele strâmte ale ideii de naţionalism, fiind ecumenică şi sobornicească, treimică; şi că pentru cel ce crede în Hristos este necesară aşteptarea lui Hristos şi doar a lui Hristos, în fiecare moment al vieţii sale.

Cea de-a doua virtute ascetică este virtutea divino-umană a rugăciunii şi a postului. Aceasta este o virtute care trebuie să devină o permanenţă, un mod de viaţă al ortodocşilor, devenind suflet din sufletele lor, fiindcă rugăciunea şi postul sunt atotputernice mijloace oferite de Hristos spre a curăţi nu numai persoana umană, dar şi societatea, oamenii, neamul omenesc, în general vorbind, de orice necurăţie.

Postul şi rugăciunea pot cu adevărat să cureţe sufletele oamenilor noştri de orice fel de necurăţii şi de păcate (Mt. 17, 19-21; Luca 9, 17-29). Sufletele oamenilor trebuie hrănite permanent printr-o viaţă ortodoxă de rugăciune. Postul şi rugăciunea nu trebuie folosite doar pentru individ, sau pentru un popor, ci pentru toţi şi pentru toate; pentru prieteni şi pentru vrăjmaşi, pentru cei ce ne persecută şi ne dau la moarte, fiindcă în felul acesta creştinii se deosebesc de neamuri (Mt. 5, 44-45).

Cea de-a treia virtute divino-umană este cea a dragostei: e vorba de dragostea care nu cunoaşte limite, TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

care nu se întreabă cine e vrednic şi cine nu, ci îi cuprinde pe toţi; trebuie să-i iubim pe prieteni şi pe vrăjmaşi, pe păcătoşi şi pe răufăcători, fără să le iubeşti păcatele şi crimele acestora. Ea îi binecuvintează pe cei blestemaţi şi, precum soarele, ea străluceşte şi peste cei răi şi peste cei buni (Mt. 4, 45-46).

Această dragoste divino-umană trebuie cultivată în inimile oamenilor fiindcă tocmai acest caracter sobornicesc al ei o diferenţiază de alte forme de iubire relativă şi egoistă: de cea de tip fariseic, de cea umanistă, de cea altruistă, de cea naţionalistă, precum şi de cea animalică.

Dragostea lui Hristos este pururea atotcuprinzătoare. Ea este dobândită prin rugăciune fiindcă e un dar al lui Hristos. Numai inima ortodoxă se roagă cu intensitate: „Doamne al iubirii, dăruieşte-mi mie această dragoste a Ta pentru toţi şi pentru toate!”

Cea de-a patra virtute este cea a umilinţei şi smereniei. Doar cel ce este blând şi smerit cu inima poate linişti inimile crude, pline de tulburare: numai cel

blând cu inima poate smeri sufletele mândre şi trufaşe.

A arăta „blândeţe către toţi oamenii” este obligaţia fiecărui creştin adevărat (Tit. 3, 2). Dar omul devine cu adevărat blând şi smerit atunci când el îşi îndreaptă adâncul inimii către Domnul Iisus Hristos, El fiind singurul cu adevărat „blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29). Sufletul oamenilor trebuie îmblânzit cu blândeţea lui Hristos. Orice om trebuie să înveţe să se roage aşa: „Blândule şi bunule Doamne, linişteşte-mi sufletul meu tulburat!” Domnul S-a smerit pe sine cu cea mai mare umilinţă. El S-a întrupat şi S-a făcut om.

Ca să fii al lui Hristos atunci smereşte-te precum un vierme: pune-te în situaţia celor ce sunt îndureraţi, plini de tristeţe şi de necazuri, a celor ce se află în tulburări şi sminteli. Smereşte-te mai tare decât toţi; fă-te

4

tuturor toate, dar după Hristos şi întru Hristos. Atunci când nu ai smerenia Lui, roagă-te: „O, Dumnezeule Cel plin de smerenie, învaţă-mă şi pe mine smerenia Ta!” Cea de-a cincea virtute ascetică este virtutea răbdării şi a umilinţei. Cu alte cuvinte, să pătimeşti toate răutăţile, să nu răsplăteşti răul cu rău, să ierţi cu absolută compătimire orice atac, defăimare şi răutate. Iată ce înseamnă să fii al lui Hristos: să te simţi mereu răstignit lumii, persecutat de ea, agresat, scuipat şi desconsiderat.

Lumea nu-i va accepta pe cei ce sunt purtători de Hristos, la fel precum nu L-ar accepta nici pe Hristos Însuşi. Mucenicia este starea în care creştinul aduce roade. Acest lucru trebuie împărtăşit oamenilor. Pentru ortodocşi, mucenicia înseamnă purificare şi curăţie. A fi creştin nu înseamnă doar a răbda suferinţa cu bucurie, ci a-i ierta plini de compătimire pe cei ce sunt cauza ei, a te ruga lui Dumnezeu pentru ei aşa cum au procedat Domnul şi arhidiaconul Ştefan. Şi roagă-te aşa: „Îndelungrăbdătorule Doamne, dăruieşte-mi puterea de a răbda şi ierta; fă-mă generos şi smerit”.

Misiunea Bisericii noastre este de a insufla aceste virtuţi divino-umane şi practici ascetice în modul de viaţă al oamenilor, de a le uni viaţa şi sufletul statornic cu aceste virtuţi divino-umane, hristice. Fiindcă în acestea aflăm mântuirea sufletului de relele lumii şi de acele organizaţii lumeşti pierzătoare de suflet. Drept răspuns la ateismul „erudit” şi la canibalismul rafinat al civilizaţiei contemporane, noi trebuie să promovăm acele personalităţi purtătoare de Hristos, care cu blândeţea oilor vor risipi răutatea lupilor şi cu puritatea porumbeilor vor salva sufletul oamenilor de la putreziciunea şi moartea culturală şi politică. Trebuie să facem un efort ascetic în numele lui Hristos ca răspuns la actul de cultură realizat în numele fiinţei europene dezintegrate şi decăzute, în numele ateismului, civilizaţiei sau al lui antihrist.

Iată de ce sarcina majoră a Bisericii noastre este aceea de a crea astfel de asceţi purtători de Hristos.

Cuvântul de ordine care ar trebui auzit astăzi în cadrul Bisericii este acesta: să revenim la asceţii hristofori şi la Sfinţii Părinţi! Să practicăm şi noi nevoinţa şi virtuţile Sfinţilor Părinţi!

Astăzi numai eforturile ascetice ortodoxe şi virtuţile pot insufla sfinţenia în orice suflet, în sufletul tuturor oamenilor noştri – văzând că obiectivul divino-uman al Bisericii este neschimbat, iar mijloacele sale sunt şi ele aceleaşi, fiindcă Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în vecii vecilor (Evrei 13, 8). Aici rezidă diferenţa dintre lumea obişnuită şi cea care trăieşte întru Hristos: lumea este trecătoare şi temporală, în timp ce lumea lui Hristos este pururea împlinită, deschisă veşniciei.

Ortodoxia, ca unic vas şi deplină păstrătoare a Persoanei desăvârşite, strălucitoare a Dumnezeu-Omului Hristos, este împlinită în mod exclusiv prin această lucrare a virtuţilor cu ajutorul harului, prin mijloace ortodoxe în întregime divino-umane şi nu prin împrumuturi de la romano-catolicism sau protestantism, întrucât acestea din urmă sunt forme ale creştinismului după modelul mândrei fiinţei europene şi nu a smeritei fiinţe divino-umane. Această misiune a Bisericii este uşurată de

5

Dumnezeu Însuşi, fiindcă printre oamenii noştri există un duh de nevoinţă, aşa cum este el lucrător în ogorul Ortodoxiei de-a lungul secolelor.

Sufletul ortodox al oamenilor noştri se sprijină pe Sfinţii Părinţi şi pe asceţii ortodocşi. Practicile ascetice, la nivel personal, familial şi la nivel de parohie, mai ales rugăciunea şi postul, reprezintă trăsătura fundamentală a Ortodoxiei. Poporul nostru este un popor al lui Hristos, un popor ortodox, fiindcă – aşa cum a făcut-o şi Hristos – el rezumă Evanghelia în aceste două virtuţi: postul şi rugăciunea. Şi mai este un popor convins de faptul că orice necurăţie, orice fel de gânduri murdare pot fi alungate din oameni doar prin acestea singure (Mt. 17, 21). În adâncul inimii sale, poporul nostru Îl cunoaşte pe Hristos şi Ortodoxia, ştie exact ceea ce face ca o persoană ortodoxă să fie ortodoxă.

Ortodoxia va genera întotdeauna renaşterea ascetică.

Ea nu recunoaşte nimic altceva. Asceţii sunt singurii misionari ai Ortodoxiei. Nevoinţa este singura ei şcoală misionară. Ortodoxia înseamnă efort ascetic şi viaţă, şi doar prin acestea două misiunea ei este transmisă mai departe şi împlinită. Trăirea nevoinţei ar trebui să fie misiunea lăuntrică a Bisericii noastre printre oameni.

Parohia trebuie să devină un focar de nevoinţă. Dar acest lucru poate fi împlinit doar de către un preot ascet.

Rugăciunea şi postul, viaţa orientată spre Biserică a parohiei, o viaţă liturgică: Ortodoxia deţine toate aceste mijloace drept căi fundamentale de lucrare a renaşterii în rândul poporului său. Parohia, comunitatea parohială, are nevoie de regenerare, şi prin dragoste hristică şi frăţească trebuie îndreptată smerită spre El şi spre toţi oamenii, umilă şi modestă, într-un duh de jertfă şi lepădare de sine. Iar o astfel de slujire trebuie întărită şi hrănită prin rugăciune şi viaţă liturgică. Aceasta este lucrarea fundamentală şi indispensabilă. Dar pentru a atinge acest ţel există o cerinţă absolut necesară: ca toţi episcopii, preoţii şi monahii noştri să devină ei înşişi asceţi. Să Îl rugăm fierbinte pe Domnul Dumnezeul nostru să împlinească aceasta”.

(Sf. Iustin Popovici, Credinţa Ortodoxă şi viaţa în Hristos)

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

Iconografia Învierii

La început, creştinii s-au ferit de imagini şi multă

vreme le-au combătut cu tărie. Grecii, latinii şi evreii risipiţi în afara ţărilor lor de naştere, n-au fost însă atât de stricţi cu aceste realizări artistice în pictură sau în sculptură. Aşa se face că, în decursul celor trei veacuri de prigoană, sculptorii, zugravii şi gravorii tălmăciră în limba mută a chipurilor învăţătura cuprinsă în Evanghelie. Şi aici, ca şi în literatură, lucrările de artă vor avea imprimat caracterul celor două şcoli - cea din Antiohia şi cea din Alexandria. Şcoala antiohiană, aflată pe tărâm elenistic, va moşteni maiestuozitatea artei elene, urmărind cu compoziţii ilustrative viaţa Mântuitorului, interesându-se de latura istorico-descriptivă. Aici, scenele se succed în film, ilustrând evanghelii (manuscrise) sau decorând monumente.

Proorocul Iona este aruncat din pântecele fiarei mării, pe ţărmul cetăţii Ninive

Şcoala din Alexandria imprimă artei plastice gustul simbolului şi alegoriei. Din Alexandria, ea se va răspândi în Grecia de sud şi apoi la Roma. Pe artist îl interesa ideea sau problema ce-i frământa spiritul; pe aceasta, el o tălmăceşte prin alegorii sau simboluri. Chiar în scenele care ne înfăţişează o întâmplare oarecare, el introduce câte un personaj mitic sau o personificare a unui element din natură. Aşa e, de pildă, într-o scenă ce înfăţişează Botezul Domnului. Artistul are în minte stihul dintr-o cântare de la Bobotează: „Iordanul s-a întors înapoi şi s-a temut” şi zugrăveşte personificarea Iordanului, speriat la vederea Mântuitorului, care intră în apă.

Cea mai puternică preocupare a creştinilor era problema mântuirii. Ei mărturiseau, ca şi noi, că Fiul lui Dumnezeu a venit în lume şi prin jertfa Lui ne-a răscumpărat din păcat, din moartea ce era o urmare a păcatului. De aceea, chiar dacă trupurile noastre vor muri, dacă credem în El, vom fi vii, înviind împreună cu El întru Împărăţia ce ne-a pregătit-o de la început. Atitudinea senină a creştinului în faţa morţii era deci ceva cu totul nou pentru lumea greco-romană. Dorea această moarte, pentru că în realitate el trecea din moarte la viaţă - din viaţa aceasta trudnică şi plină de primejdii la odihnă.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

Creştinul nu este rob al lumii muritoare, vremelnice, ci al lui Dumnezeu, Care este veşnic. Tocmai de aceea, moartea pe creştin nu-l mai stăpâneşte. El merge în arena leilor sau în mâinile călăilor săi plin de curaj, mărturisind, adică făcându-se martor al Învierii şi al adevărului creştin, care spune că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Cei ce au înfruntat moartea, adică mucenicii, sunt cinstiţi, iar mormintele lor sunt împodobite.

Aşa s-a transmis până la noi certitudinea că aceia (şi toţi cei care, la fel ca ei, vor înfrunta moartea), trecând în viaţă o găsesc în însăşi Învierea Domnului, în acele imagini ce se găsesc în Vechiul Testament şi în minunile din Evanghelie: Noe scapă din moarte prin credinţă ca un al doilea Adam şi devine un alt strămoş. El este un mântuit. La fel este Proorocul Daniil în groapa cu lei şi Tinerii în cuptorul din Vavilon; aşijderea povestea lui Iona şi învierea lui Lazăr.

Aceste imagini se văd în catacombe - pe sarcofage, pe obiecte mai mărunte, candele, pietre de bijuterii. Credinţa în înviere se vede şi din chipul în care înfăţişează artistul aceste personaje.

Noe, Daniil, Iona şi ceilalţi sunt toţi tineri, însemnând adică tinereţea veşnică a celui care a trecut în viaţa veşnică, a celui mântuit. De altfel, chiar chipul Mântuitorului după Înviere este reprezentat tânăr, fără barbă, îndeosebi în ipostasul Lui de Păstorul cel Bun cu oaia cea pierdută şi regăsită, purtată pe umeri. El trebuie să înfăţişeze prin excelenţă tinereţea veşnică şi atotputernică.

Iisus Hristos - Păstorul cel Bun, mozaic din catedrala San Vitale din Ravenna, Italia

Această sete după Înviere se întemeiază pe siguranţa ce o au creştinii în Învierea Domnului. Adevărul acesta stă la temelia Evangheliei. Pe el s-a sprijinit preica Apostolilor şi a tuturor propovăduitorilor. Sfântul Apostol Pavel spune lămurit în Epistola către Corinteni: „Cum că Hristos au murit pentru păcatele noastre, după Scripturi. Şi cum că S-au îngropat, şi cum că au înviat a treia zi după Scripturi. Şi cum că S-au arătat lui Chifa, apoi celor unsprezece” (I Cor 15, 3-5 ).

După edictul de la Milan (313), Biserica dobândeşte libertate, iar câmpul de manifestare artistică se lărgeşte.

6

În Imperiul de Răsărit, situat la o mare răscruce de drumuri comerciale străvechi, cu capitala lui creştină numită Bizanţ, începu o eră nouă de cultură. În artă, ca în toate domeniile de manifestare spirituală, Bizanţul va avea deacum întâietate şi autoritate morală.

Din civilizaţia greco-romană, cu puternicul altoi al cugetării creştine, apăru o cultură cu o înfăţişare specială. Şi în ceea ce priveşte iconografia, Bizanţul va da o notă de măreţie, de somptuozitate scenelor. Cele două mari curente se vor îmbina aici, dând naştere unor curente noi.

Ereziile şi controversele hristologice care dominaseră acea perioadă, vor intra între preocupările artiştilor, care se vor vedea nevoiţi să mărturisească, prin mijlocirea imaginilor, adevărul credinţei ortodoxe. Mântuitorul va fi înfăţişat ca Împărat, ca Pantocrator, ca Judecător. Naşterea din Fecioară este reprezentată prin rugul ce arde în faţa lui Moisi şi nu se mistuie; cele două firi - prin jertfa lui Avraam etc.

Cu toate că atât în propovăduire cât şi în viaţa liturgică minunea Învierii stă ca o piatră de temelie - ca o lumină asiguratoare - totuşi, până târziu, în veacul al VI-lea (536), scena Învierii Domnului nu ne apare sub altă formă decât a imaginii din Vechiul Testament, cu Iona mântuit din pântecele chitului. Dar imaginea aceasta nu este decât o umbră palidă, faţă de ceea ce reprezintă Învierea Domnului în viaţa Bisericii.

Artiştii n-au îndrăznit multă vreme să reprezinte vizual acest subiect. Tocmai târziu de tot, în veacul al IXlea, pe monumentele funerare apare închipuită scena Învierii. Ea este reprezentată în două chipuri. Sau se ilustrează arătările şi momentele mai de seamă de după Înviere, cum este relatată de Evanghelie, sau se înfăţişează actul izbăvirii neamului omenesc din păcat, prin eliberarea „din legăturile morţii” a strămoşului Adam şi a Evei, adică Pogorârea la Iad, după cum scrie Sfântul Apostol Petru (I Petru 3, 19-20). La început, scenele arătărilor Domnului au avut un caracter decorativ; mai apoi, ele au intrat în ciclul liturgic, ilustrând cele 11 Evanghelii ale Învierii (Voscresnele). Pogorârea la Iad are caracter dogmatic sau mistic.

După furia iconoclastă, în determinarea reprezentărilor iconografice au o influenţă destul de mare vieţile sfinţilor şi mai ales cântările bisericeşti. Zugravul era de multe ori, el însuşi, teolog şi imnograf dăruit. El era la curent cu literatura, cu disputele teologice - şi nu de puţine ori, se întâmpla ca şi el să ajute cu ceva la lămurirea controverselor. În ce priveşte Învierea, ea este arătată în scene ce se succed, înfăţişând pe Mântuitorul după scularea din mormânt. În pictura bisericească de secol 16, scena Învierii ne înfăţişează pe cele două femei mirate că văd mormântul gol. În faţa lor, îngerul stând le linişteşte: „Nu este aici, ci S-au sculat” (Luca 24, 6). Mai departe, este zugrăvită Maria Magdalena, care a binevestit Apostolilor Învierea Domnului (Matei 28, 7-8).

La San Marco (sec. XI), scena este de o frumuseţe rară - Mântuitorul se arată Mariei Magdalena, care stă la picioarele Lui şi este oprită de a se atinge de El (Matei 28, 9-10; Ioan 22, 11-18). Imediat în continuare, în acelaşi

7

Mironosiţele la mormânt şi Maria Magdalena binevestind Apostolilor Învierea

cadru, Mântuitorul se arată ucenicilor şi-i spune lui Toma să-şi pună degetul în coasta Lui. Scena este minunată Mântuitorul, ale Cărui mâini şi picioare poartă vizibil urmele cuielor, are o mişcare foarte vie.

Ca o prelungire a şcolii simbolistice, în toată vremea aceasta se păstrează gustul de a se trata subiecte ce privesc doctrina şi cultul. Scenele nu au atât un caracter descriptiv - ele nu sunt un film, ci urmăresc un ciclu dogmatic sau liturgic. Aşa ajung artiştii ca de la simple alegorii izolate să alcătuiască un sistem bine orânduit şi cugetat, urmărind ideea de mântuire.

Domnul arătându-Se Mironosiţelor şi Apostolilor Săi după Înviere - catedrala San Marco din Veneţia

În acest cadru, provocat de disputele şi de scrierile teologice ale Sfinţilor Părinţi, Mântuitorul apare tot mai mult ca Dumnezeu şi tot mai puţin ca om. De altfel, imaginile atât de frumoase ale teologilor şi scriitorilor de cântări nu puteau să nu îi impresioneze pe artişti: „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului, şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase”... (Cântarea VI din Canonul Învierii). „Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”... La iad Mântuitorul meu Te-ai pogorât şi porţile sfărâmând ca un atotputernic, pre cei morţi ca un făcător de bine i-ai înviat şi acul morţii Hristoase l-ai zdrobit, şi Adam din blestem s-a mântuit”... (Condacul Învierii, gl. 5).

Mântuitorul este înfăţişat „pogorându-Se întru cele TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

mai de jos” cu o cruce în mână, călcând în picioare moartea care de aici înainte va fi înlănţuită; porţile iadului sunt sfărâmate, iar din întunericul lui scoate pe strămoşul Adam. Scena aceasta apare mai întâi la Daphni - un mozaic de toată frumuseţea din veacul a IX-lea.

Atitudinea plină de măreţie dumnezeiască a Mântuitorului, cât şi mişcarea lui Adam şi cutele hainelor ce Îi îmbracă trupul, arată că se păstra încă meşteşugul vechilor artişti greci. Eva stă lângă Adam; apare proorocul David şi alţi drepţi care nu se disting. Mântuitorul este urmat de Botezătorul şi de alţi prooroci.

Reprezentarea aceasta se răspândeşte degrabă. În biserica mănăstirii Hosios Loukas (Sfântul Cuvios Luca) din Focida, deşi scena este mai săracă în personaje şi nu se vede nici personificarea iadului, totuşi Mântuitorul domină scena cu înfăţişarea Lui. La Torcelo şi San-Marco din Veneţia se vede şi mai multă mişcare - Mântuitorul, deşi are în mână o cruce mare, nu se mai sprijină pe ea ca la Daphni; cu dreapta ridică pe Adam, iar Eva stă în picioare, în spate, alături de toţi drepţii din Vechiul Testament. În faţa Domnului, Botezătorul cu David - iar sub picioare moartea înlănţuită - porţile sfărâmate şi două chei aruncate.

Scena se amplifică şi se îmbogăţeşte cu cât înaintăm în timp. În cadrul şcolii de pictură din Moscova medievală, prin secolul 14 apare un alt gen de icoană a Învierii, mult mai complexă, creată în duhul mişcării monahale isihaste – tradiţia ortodoxă a tăcerii, rugăciunii şi a ne-

Pogorârea la Iad - mozaicuri din San Marco (Italia) şi Daphni (Grecia)

voinţei. În interiorul norului luminos al slavei dumnezeieşti de care este înconjurat trupul Mântuitorului înviat, sunt înfăţişaţi mulţi îngeri, fiecare purtând numele unei virtuţi. Ei aruncă săgeţi în iad, către diavolii ce poartă numele patimilor contrare acestor virtuţi. În iadul cel mai de jos, moartea este legată de doi îngeri.

Biruinţa zugrăvită în această icoană este nu numai una asupra morţii, dar şi una împotriva patimilor şi a păcatului. Virtuţile se luptă cu patimile, iar ele sunt în strânsă legătură cu slava lui Hristos, întru care se sălăşluiesc şi de unde vin către ajutorul oamenilor care le cer prin rugăciune. Învierea Domnului, această taină de neînţeles pentru îngeri, această minune covârşitoare, a fost desigur subiect de cugetări adânci pentru zugravii înzestraţi ai Bizanţului, dar chiar fie şi pentru smerenie, artiştii n-au îndrăznit să o prezinte decât ca întru o oglindă, în sim-

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

bol: „Păzind peceţile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt; Cel ce n-ai stricat cheile Fecioarei întru a Ta naştere, şi neai deschis nouă uşile raiului”.

De aceea, ei au zugrăvit sau au sculptat povestea preînchipuitoare a lui Iona, au zugrăvit Pogorârea la Iad şi eliberarea strămoşilor din lanţurile morţii, au zugrăvit scenele de după Înviere şi până la Înălţare, numai Învierea nu, întrucât Învierea a fost totdeauna socotită ca o taină la fel de mare şi înfricoşată ca şi Întruparea. Numai târziu de tot, în secolul XIX, odată cu declinul artei bisericeşti, a început a se zugrăvi Învierea reprezentând pe Domnul ieşind din mormânt cu un steag în mână, lăsând giulgiurile în mormânt şi pe soldaţii ce străjuiau mormântul, prăvălindu-se care încotro de groază.

De-acum, zugravii de biserici sau icoane nu mai cunosc scripturile sau tainele picturii bisericeşti. Ei nici nu mai trăiesc cu sufletul scena pe care o înfăţişează în icoană. Ei sunt doar nişte meseriaşi; copiază de ici şi de colo ce li se pare lor mai izbitor, mai de efect, mai rar, mai „original”. Prin ceea ce crează, ei nu îşi mai exprimă credinţa, aşa cum au făcut-o înaintaşii lor, care erau deopotrivă teologi, poeţi mistici, ci zugrăvesc la întâmplare.

Dacă zugravii ar fi luat măcar Sfintele Evanghelii şi ar fi urmărit atent, ar fi văzut că toţi evangheliştii relatează aproape la fel Învierea.

Matei, mai deplin (28, 1-7), spune că „Întru ceea ce se lumina spre una din Sâmbete, a venit Maria Magdalena, şi cealaltă Marie, să vadă mormântul. Şi iată, cutremur mare s-a făcut. Că îngerul Domnului pogorându-se din Cer, şi venind a prăvălit piatra de pre uşă, şi şedea deasupra ei. Şi era vederea lui ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau, şi s-au făcut ca nişte morţi. Iar îngerul răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi...” Din Sfânta Evanghelie nu se vede nicidecum că strejarii ar fi văzut pe Domnul înviind. Ei au văzut numai îngerul care a prăvălit piatra ca să arate femeilor mormântul gol. În vremurile de aur ale credinţei şi artei bisericeşti, nu oricine era numit zugrav de sfinte lăcaşuri sau icoane.

Oricât de mare i-ar fi talentul şi faima, altele erau criteriile după care era ales un zugrav. El trebuia să aibă în primul rând calităţile unui predicator, tâlcuitor al Sfintelor Scripturi, de liturghist. Şi ca să le facă pe toate acestea, trebuia ca el însuşi să fie un om credincios, un adevărat trăitor în duhul şi adevărul Bisericii Ortodoxe.

8

Ecumenismul – Calea către pierzare (XIV) Pângărirea Sfintelor Taine „Nu daţi cele sfinte câinilor” (Matei 7, 6)

Viaţa

Bisericii este dumnezeiască, binefăcătoare şi, prin urmare, este socotită sfântă. Biserica se manifestă în mod văzut prin Sfintele Taine, în vreme ce viaţa ei interioară este conţinută în darurile Sfântului Duh: credinţa, nădejdea şi dragostea. Pe această Biserică, „Porţile iadului nu vor birui” (Matei 16, 18), cu condiţia ca ea să păzească fără greş Sfintele Taine şi sfinţenia duhovnicească.

Fiecare Sfântă Taină este o minune a dragostei dumnezeieşti pentru om. Ea cere frică şi cutremur, adică teama de a nu-L mânia pe Dumnezeu prin lipsa de grijă faţă de cele sfinte. Toate cele şapte Sfinte Taine ale Sfintei Biserici atrag după sine în mod necesar o anumită evlavie - atât din partea celor ce le săvârşesc, cât şi din partea celor care le primesc.

Sfintele Taine care sfinţesc, prefac şi unesc pe binecredincioşii creştini cu Dumnezeu Însuşi, pot prilejui nu doar mântuirea cuiva, ci şi osândirea celor care îndrăznesc să le folosească în mod greşit. Nu degeaba a spus Apostolul, când vorbea despre cei care primesc Sfânta Împărtăşanie cu nevrednicie, că sunt vinovaţi faţă de Trupul şi Sângele Domnului: „Că cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, judecată luişi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. Pentru aceasta întru voi mulţi sunt neputincioşi şi bolnavi, şi dorm mulţi” (I Corinteni 11, 27-30).

Cuvântul lui Dumnezeu este veşnic şi nu poate fi schimbat sau mutilat, dar cu toate acestea, Sfintele Taine sunt din ce în ce mai pângărite, pentru a fi pe placul ecumenismului şi a serghianismului global. Vina pentru acest fapt o au în primul rând ierarhii ecumenişti „ortodocşi” şi clerul pe care şi l-au format. În publicaţia sa, A.I. Osipov, profesor la Academia Teologică şi la Seminarul din Moscova vorbeşte despre un fenomen odios care se petrece astăzi în Patriarhia Moscovei: „se acordă puţină atenţie celor ce se petrec în interiorul Bisericii. Ştiţi pe cine hirotonesc ei preoţi? Pe cine le place. „Vreau să muncesc ca preot.” „Chiar aşa? Eşti botezat? Nu? Ei bine, vei fi botezat!” Astfel, ei aleg şi hirotonesc oameni botezaţi de curând care nu ştiu nimic, care nu sunt pe deplin adeveriţi în viaţa lor duhovnicească, care nu au pregătire teologică, şi sunt nepotriviţi din punct de vedere psihologic…” (A.I. Osipov, Dizertaţie prezentată la „Conferinţa teologico-academică pe teme de Ortodoxie şi renovaţionism” - Moscova, 16-17.2.1994, pag.1, col. 2).

44444444

În „ortodoxia” serghianistă şi ecumenistă, întâlnim două feluri de ierarhi apostaţi. La una dintre extreme se află episcopii slugarnici, al căror principiu este „să vă

9

facem pe plac”. De pildă, în timpul campaniei lui Gorbaciov împotriva alcoolului de la sfârşitul anilor '80, mitropolitul Serghie de Odessa a propus Patriarhiei Moscovei, în „duhul loialităţii”, să ia în consideraţie varianta slujirii Sfintei Liturghii prin folosirea sucului de struguri în locul vinului…

La cealaltă extremă se află cei care, după ce pătrund în rândul celor puternici ai lumii, dau ei înşişi ordine. Între aceste două extreme se află zeci şi mii dintre cei care nu pot fi încadraţi pe deplin nici la slugi, nici la cârmuitori, dar care nu ar rata ocazia să joace unul sau altul dintre cele două roluri. Cel mai adesea însă, ei se mulţumesc să pretindă că joacă vreun rol.

Astăzi, numeroşi asemenea pseudo-episcopi, alături de miile de pseudo-clerici din toată lumea, în loc să-şi conducă turma la mântuire, o pregătesc pentru apostazia generală. Măsura reuşitei lor este limpede din siguranţa cu care calcă în picioare cea mai mare comoară a Bisericii, adică Sfintele Taine. Sarcina lor este să-şi obişnuiască turma să suporte şi să primească fărădelegea în acest segment al vieţii lor duhovniceşti unde Biserica cea adevărată ar trebui să-şi aibă izvorul harului dumnezeiesc – în Sfintele Sfintelor - şi o vor duce poate la îndeplinire chiar în viitorul apropiat.

Ei dau piatră în loc de pâine şi şarpe în loc de peşte (vezi Matei 7, 9-10). Fiind pe deplin conştienţi de abaterea lor de la canoanele Bisericii de pretutindeni, renovaţioniştii contemporani visează demult la introducerea unor noi statute bisericeşti şi a unei noi legi canonice cu scopul de a le simplifica sau, ca să fim mai exacţi, de a le denatura asemenea „fraţilor” lor catolici şi protestanţi.

44444444

Fără să putem înşira toate abaterile scandaloase de la canoanele Bisericii care au loc în timpul slujirii Sfintelor Taine, vom lua în discuţie doar câteva din cele mai frecvente abateri observate în cadrul Patriarhiilor oficiale: Botezul prin stropire, turnare sau afundare incompletă (parţială, de două ori sau chiar o singură dată). Ceea ce cândva era doar o excepţie rezervată prin pogorământ doar situaţiilor extreme (moartea iminentă a celui nebotezat şi lipsa mijloacelor pentru săvârşirea Tainei; condiţii de război, vremuri de prigoană, etc), azi a devenit o regulă generală. Astfel, s-a ajuns în situaţia aproape generalizată (în toate Bisericile oficiale), ca această Taină să fie săvârşită prin turnare sau chiar prin stropire, deşi se ştie că întreita afundare a celui botezat în cristelniţă semnifică moartea şi Învierea de a treia zi TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

a lui Hristos. Prin urmare, o săvârşire neglijentă şi în mod inutil grăbită a acestei Taine devine o pângărire de cele sfinte.

44444444

Mărturisirea. Alături de Taina Botezului, Taina Spovedaniei stârneşte critica cea mai severă. Iniţial, respingerea Tainei Spovedaniei a devenit obişnuinţă în Biserica Ortodoxă din Finlanda. Această Biserică, ce a dat naştere unui precedent printre Bisericile ortodoxe naţionale nu doar prin adoptarea „stilului noului calendar” ci şi prin cea a „Pascaliei gregoriene” a permis în ultimii 25 de ani împărtăşirea cu Sfintele Taine fãră Spovedanie prealabilă. Această inovaţie periculoasă, „binecuvântată” de Patriarhia Constantinopolului de care ea aparţine ca jurisdicţie, a devenit larg răspândită în Finlanda. Patriarhul Atenagoras al Constantinopolului, un ecumenist înflăcărat, a fost cel care le-a îngăduit ortodocşilor finlandezi să se împărtăşească fără Spovedanie. În epistola sa episcopală, arhiepiscopul Paul, fostul cap al Bisericii Ortodoxe Finlandeze a spus că ar trebui să meargă la spovedanie doar „cei care simt o nevoie specială pentru aceasta”.

După cum vedem, persoana în cauză devine criteriul de apreciere a stării sale duhovniceşti, şi în special a stării sale de păcătoşenie. Ea poate merge la spovedanie, dacă simte nevoia să o facă. Luând în considerare aplecarea firească a omului spre îndreptăţirea de sine, este lesne de înţeles de ce unii oameni, fară nici un sentiment de jenă, se consideră fără de păcat, în vreme ce Biserica ne învaţă că doar Dumnezeu este sfânt, fără de păcat.

44444444

Sfânta Împărtăşanie. Cea mai adâncă Taină a Bisericii este aceea a Sfintei Împărtăşanii sau a Euharistiei.

Dumnezeu – omul Iisus Hristos a adus în lume această realitate de neconceput: noi, care suntem atât de ataşaţi de păcat, am intrat prin El într-o relaţie de sânge cu Dumnezeu, pentru că Sângele lui de Dumnezeu-Om este izvorul vieţii veşnice, al nemuririi noastre după chipul Dumnezeu–Omului… Dacă toate tainele Noului Testa-

ment, ale Bisericii şi ale Dumnezeu-omului ar putea fi exprimate într-una singură, atunci aceasta ar trebui să fie Sfânta Taină a Euharistiei.

Cel mai grav păcat al apostaţilor este profanarea acestei Taine. Ei transformă Sfânta Liturghie, la care doar adevăraţii credincioşi pot să participe, într-un spectacol - un spectacol pentru gloatele de turişti şi telespectatori, iar Sfintele Daruri – Trupul şi Sângele lui Hristos sunt oferite oricui, la întâmplare.

44444444

Pe lângă înrâurirea vătămătoare pe care o are asupra creştinilor ortodocşi denaturarea sau respingerea Tainei Spovedaniei, această inovaţie este un mijloc de înfăptuire a obiectivului ecumenist al permiterii accesului neortodocşilor la Taina ortodoxă a Sfintei Împărtăşanii.

Faptul că ecumeniştii nu deosebesc adevărata preoţie şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor şi spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt de folos pentru mântuire este dovada limpede că, înainte de toate, ei nu reuşesc să facă deosebire între propria preoţie şi propriile Taine şi cele ale ereticilor. Nu e de nici un folos că mulţi se consolează zicând că aceasta se aplică doar episcopilor, în timp ce o parte din clericii şi mirenii bisericilor ecumeniste nu sunt, chipurile, părtaşi la ereziile şi schismele ierarhilor. Astăzi, nimeni altcineva decât vrăjmaşul omenirii însuşi ne obligă să uităm că fără episcop, nu este nici biserica biserică, nici creştinul creştin, ci chiar nici nu pot fi numiţi astfel.

Puţini credincioşi ai Bisericilor oficiale, ecumeniste, sunt astăzi conştienţi de faptul că nici rangul episcopal, nici numele patriarhului nu pot prin puterea lor, în lipsa credincioşiei faţă de dogmele Bisericii şi de canoane, să garanteze prezenţa harului. Iar necunoaşterea legilor dumnezeieşti (potrivit Sfântului Epifanie al Ciprului), este o mare trădare ce sta în calea mântuirii omului.

Piatra de încercare (IV) Câteva cuvinte scrise cu jale şi durere, despre Ortodoxia de azi Nota trad.: Broşura a fost scrisă la finele anilor '60 ai secolului trecut, ea făcând referire, prin urmare, la situaţia din vremea respectivă. Ideile ei, impecabil argumentate, ne cheamă şi astăzi la trezirea conştiinţei ortodoxe, constituindu-se într-un buchet de mărturii, pline de afirmaţii profetice. Vechimea însă nu îi împuţinează valoarea şi ne prezintă o fotografie a acelor timpuri, care ne ajută să înţelegem ceea ce s-a întâmplat în zilele noastre şi încă se va mai întâmpla, din păcate, atâta vreme cât Bisericile oficiale vor rămâne prinse în capcana ecumenismului şi a modernismului.

Capul şi trupul Un ierarh eretic încetează de a fi ierarh, îşi pierde darul, e în afara Bisericii. Iar cei ce-l pomenesc se supun nu unui ierarh, ci unuia căzut din har. Cum e oare posibil ca turma pe care o păstoreşte să nu fie căzută asemeni acestuia? De la cine primesc preoţii hirotonia? Poate un ierarh căzut să împărtăşească turma sa cu Trupul şi Sângele lui Hristos?

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

10

Canonul 15 al Sinodului din anul 867 precizează clar că un episcop eretic nu mai e episcop, ci minciunoepiscop şi minciuno-preot. Slujbele şi poruncile sale sunt false, miruirea şi tainele sale sunt lipsite de sfinţenie. Dar în Biserica Ortodoxă, care este Trupul lui Hristos, nimeni nu stă separat. Toţi suntem una: preotul depinde de episcopul său şi slujeşte împreună cu acesta, pomenindu-l, chiar dacă se întâmplă ca episcopul să fie plecat.

Dar canonul precizează foarte clar: un cleric nu greşeşte dacă se desparte de un episcop eretic chiar şi înaintea unei clarificări sinodale şi, departe de a fi pedepsit, el este vrednic de laudă. Dacă lucrurile stau astfel, de ce sunt împiedicaţi părinţii din Sfântul Munte să înceteze să îl mai pomenească pe ereticul Dimitrie? Cu ce-ar greşi aceştia dacă, în locul lui Dimitrie, ar pomeni fiecare eparhie ortodoxă, învrednicindu-se astfel de laudă (lucru recunoscut dealtfel şi de către detractori)? Atunci, de ce li se spune că vor săvârşi schisma, dacă rup legătura cu patriarhul ecumenic?

Cum poate susţine cineva că cel ce continuă să pomenească un episcop eretic procedează la fel de bine ca şi cel ce întrerupe comuniunea cu acela? Cum să îndrăzneşti să afirmi că cel ce se supune unui minciunoepiscop face ce trebuie? Că împărtăşeşte credincioşilor Trupul şi Sângele lui Hristos? Că este cu adevărat preot cel hirotonit de un eretic? Numai un sincretist, un ecumenist, un duşman al credinţei ortodoxe poate susţine aşa ceva. Continuând să-l pomeneşti pe episcopul tău, deşi ştii bine că nu e episcop, nu înseamnă oare să batjocoreşti pe Domnul? Ştiind că acesta nu mai are harul preoţiei şi nu poate săvârşi Sfintele Taine, continui să-l pomeneşti? Să fie oare Canonul 15 opţional?

Cine face schisma?

Batjocorirea lui Hristos

Credincioşii, preotul şi episcopul, sunt cu toţii un trup. Atunci când capul moare, moare şi trupul. De exemplu: părinţii din Sfântul Munte îl pomenesc pe patriarhul Dimitrie, conducătorul lor. Dar, precum ei înşişi mărturisesc, acesta este un susţinător notoriu al sincretismului şi partizan aprig al celei mai înşelătoare şi primejdioase erezii care a ameninţat vreodată Biserica ecumenismul.

Ca eretic (a se citi apostat, căci sincretismul este de fapt apostazie), Dimitrie este mort pentru Hristos. Părinţii din Sfântul Munte pomenesc aşadar un conducător mort. A văzut cineva vreodată un trup care să continue să trăiască, având capul mort? Şi chiar dacă nu a murit încă, ci se zvârcoleşte în chinurile morţii, oare e mai bine dacă acest cap este muribund, rătăcit sau nepăsător faţă de cele ale credinţei lui Hristos?

Canonul 15 Când îşi dau seama că nu pot reduce la tăcere al 15lea Canon al Sinodului local de la Constantinopol, detractorii acestuia împrăştie cu îndemânare o perdea de fum. În loc să citeze textul Canonului, îl parafrazează, omiţând cea mai importantă parte a sa: „…că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi”. Sărind peste această propoziţie, ei încearcă să acrediteze ideea că acest canon ar fi opţional, neobligand pe clerici să înceteze a-l mai pomeni pe episcopul lor eretic chiar şi înainte de condamnarea acestuia, ci doar acordându-le dreptul de a face aceasta.

11

Apărătorii noului calendar înţeleg prea bine prevederile obligatorii ale celui de-al 15-lea Canon; de aceea, ei se străduiesc din răsputeri să răstălmăcească propoziţia: nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi. Toate argumentele lor sunt contrare Canonului 15 şi sprijină puncte de vedere diametral opuse. Pentru ei, un episcop e minciuno-episcop numai după ce a fost condamnat de un Sinod. Din această perspectivă, nu Dumnezeu, ci sinodul poate retrage harul unui cleric. Totuşi, canonul precizează clar: un episcop eretic este căzut din har din momentul în care erezia sa devine publică; adică este minciuno-episcop chiar şi înaintea vreunei hotărâri sinodale.

Apărătorii noului calendar îi califică drept protestanţi şi schismatici pe cei care ar îndrăzni să rupă comuniunea cu un episcop eretic. Aceasta în ciuda a ceea ce subliniază finalul Canonului: „Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi împărţiri”. Cum e posibil să nu te simţi obligat, ca ortodox, să aperi Biserica de schismele provocate de ierarhii care învaţă pe oameni altceva decât învăţătura Bisericii?

Din cauza învăţăturii lor antiortodoxe, aceşti ierarhi - chiar dacă constituie o majoritate covârşitoare - s-au rupt de Biserica lui Hristos, cea a Sfinţilor Apostoli şi Părinţi. Fiind de obicei puţin numeroşi, cei ce se despart de astfel de episcopi apar ca fiind ei înşişi vinovaţi de schismă. Prevederile Canonului avertizează însă toate generaţiile de creştini de-a lungul timpului să nu se lase înşelate de aparenţe. Cei care se fac vinovaţi de schismă sunt cei care continuă să se supună ierarhilor eretici. Ei sunt aceia care se despart de Biserica Sfinţilor Apostoli şi Părinţi. Cei puţini care se despart de astfel de ierarhi sunt de fapt cei care apără Biserica de schismă. Aşadar, TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

e Canonul 15 obligatoriu sau nu?

Dacă vreun cleric nu încetează comuniunea cu episcopul său eretic ci continuă să-l pomenească, fără a-i accepta însă abaterile şi aşteptând judecata sinodală, el nu este în nici un caz condamnat de Canon, încearcă să ne convingă detractorii. Să fim serioşi! Dacă cineva rupe comunicarea cu ereticul pentru a apăra Biserica de schismă, cum să nu fie supus judecăţii canonului unul care continuă să rămână alături de schismatici?

Iată alt sofism uimitor: niciodată n-a fost pedepsit vreun cleric pentru că nu s-a grăbit să se despartă de un episcop eretic, ci a aşteptat condamnarea acestuia de către sinod. Este adevărat, dar cum să pedepsească Biserica un cleric ce se află deja în afara Ei? Sinoade şi minciuno-sinoade Vai de credincioşii care aşteaptă judecata sinodală. Într-adevăr, când va deveni posibilă convocarea unui sinod, şi ce fel de sinod va fi acela?

Va fi unul adevărat, sau unul tâlhăresc? Atunci când preoţii ortodocşi din Constantinopol au rupt comuniunea cu ereticul Nestorie, au aşteptat ei judecata vreunui sinod? Din fericire, nu. De fapt, în acea vreme s-a întrunit un sinod la Constantinopol, care l-a apărat pe Nestorie, anatemizând Ortodoxia!

Abia odată cu cel de-al treilea Sinod Ecumenic a fost restabilită autoritatea Bisericii. În alte situaţii, apărătorii credinţei ortodoxe au suferit vreme îndelungată sub interdicţie sinodală. Din fericire, ei erau străini de acea mentalitate care atribuie sinoadelor infailibilitatea ce aparţine numai Bisericii.

ştie? Poate că-i va urma un om prudent şi tradiţionalist, care va pune capăt isteriei unioniste şi delirului propapistaş. Cum vom putea atunci să vindecăm rănile Ortodoxiei, dacă am făcut schisme? - se întreabă aceştia, presupunând şi chiar afirmând cu neruşinare că dreptcredincioşii manifestă predispoziţie către fanatism şi, aţâţaţi, pot deveni o gloată necontrolabilă.

Dacă ar apare vreodată un patriarh ortodox la Constantinopol, cei pe care-i catalogaţi drept schismatici ar fi primii care i-ar cădea la picioare, cerând binecuvântare. De s-ar întâmpla aşa o minune! Căci, privind lucrurile cu luciditate, ne dăm repede seama că este cu totul nerealist să ne aşteptăm la înscăunarea unui patriarh ortodox la Constantinopol. Care dintre ierarhii Fanarului este ortodox? Care dintre aceştia nu este ecumenist, inovator, lumesc?

De unde să vină un patriarh ortodox, cine să-l aleagă şi să-l înscăuneze? Cine l-a înscăunat pe Atenagoras? Ortodoxia, sau masoneria internaţională sub patronajul lui Truman? Cine l-a ales şi l-a înscăunat pe Iacov, arhiepiscopul Americii, pe care ierarhii din Fanar îl respinseseră la vot? Cine trage sforile acestui teatru de păpuşi care se joacă între Bosfor, Europa şi America? Cu siguranţă, nu creştinii ortodocşi.

Cunoscând toate acestea, a aştepta un miracol precum înscăunarea unui patriarh ortodox la Constantinopol e ca şi cum L-ai ispiti pe Domnul.

Traducere după „The Touchstone”, de Alexander Kalomiros

Inepţii Într-o bună zi - speculează comentatorii nou-calendarişti - patriarhul Atenagoras va muri, şi atunci cine

Mărturii din vremuri de prigoană

Minuni şi întâmplări din viaţa Sfântului Glicherie, istorisite de cei ce l-au cunoscut (VII) Rugăciune cu de-a forţa

Într-o Duminică, pentru a-şi bate joc de bătrânii satului Poiana care ţineau pe vechi, poliţaiul Stejar şi cu doi soldaţi, puşi de popa Lupescu (când la noi mai era o săptămână din Postul Naşterii Domnului, iar la ei se mânca deacuma carne, pentru că le trecuse sărbătoarea mincinoasă), au venit dis-de-dimineaţă şi au adunat toţi bătrânii din susul satului: pe Dumitru Alistar, Gavriil, Vasile şi Ion Movilă, Ghiţă Rotărescu şi alţii, i-au adunat în mijlocul satului, i-au încolonat, au tras un foc de armă şi i-au speriat, apoi le-au ordonat să meargă la biserica pe nou din sat şi să se roage.

Ajunşi la biserică, toţi s-au închinat aşa cum se cuvine, înaintea icoanelor, după care poliţaiul le-a spus să îşi ducă pomelnicele. Ei au răspuns că nu au bani şi fără bani nu pot să dea. Când slujba s-a apropiat de sfârşit, unul din cei aduşi cu forţa a ieşit până afară şi a văzut că soldaţii aduseseră un ceaun cu friptură, fiind pregătiţi să-i prindă cu forţa şi să-i înfrupte. A venit înapoi, a spus şi celorlalţi ce li se pregătise, iar când popa a zis: „Cei chemaţi ieşiţi, câţi sunteţi chemaţi ieşiţi”, ei toţi au ieşit ca din puşcă, tocmai când nimeni nu se aştepta, şi de aici s-au împrăştiat ca iepurii, de nu i-a mai putut prinde nimeni. Aşa, cu puterea lui Dumnezeu, au păzit postul nestricat.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

12

Sfântul Glicherie, înconjurat de sobor, la sfinţirea bisericii din Drăguşeni, jud. Suceava (23 aprilie 1969)

A doua zi, din cei mai tari în credinţă, vreo trei au fost chemaţi la post să răspundă de ce au fugit de la biserică şi nu au stat până la urmă, iar ei cu blândeţe au zis că nu ei au plecat, ci popa i-a trimis, zicându-le lor, celor chemaţi, să iasă şi să nu îi încurce pe ceilalţi, că aveau de mâncat şi de băut. Pe astfel de oameni (a zis popa Lupescu cu ciudă – că era şi el acolo), să nu-i mai aducă niciodată la biserică nimeni, că nici o slujbă nu au ascultat cât au stat, pentru că altceva bolboroseau din gură şi făceau cruce când ştiau ei, şi nu când trebuia; nici pomelnice nu au dat, deci mai bine ar fi să se lipsească de ei. Aşa au făcut, încât niciodată nu i-au mai adus cu de-a forţa la rugăciune.

Alte necazuri, alte suferinţe Dacă au văzut poliţaiul şi popa Lupescu că la biserică nu au putut să-i înfrupte pe creştini, anul viitor au umblat pe la toţi cei de pe vechi acasă ca să-i înfrupte.

Veniseră iarăşi sărbătorile lor de pe nou, dar cei pe vechi mai aveam încă două săptămâni de postit. În acest timp, popa Lupescu şi poliţaiul Stejar intrau în case cu arma în mână, îi speriau şi îi întrebau dacă au mâncat de frupt sau nu. Dacă spuneau că nu, le deschidea gura forţat cu baioneta şi-i înfruptau cu carne sau cu brânză. Dacă nu voiau să înghită, le puneau arma în piept, spunându-le că-i împuşcă. Unii, mai fricoşi, înghiţeau, iar alţii ţineau în gură până găseau timp prielnic să dea jos, iar alţii scăpau cu totul şi cu totul altfel.

Au intrat şi la părinţii noştri şi au întrebat întâi unde-i bunicul, că pe el aveau ciuda cea mai mare, dar atunci s-a

13

întâmplat să nu fie acasă, că deja se auzise că au gând rău asupra celor pe vechi din satul Poiana, iar bunicul stătea ascuns la rudele lui de prin alte sate. L-a întrebat poliţaiul pe tata unde-i „tartărul cel bătrân”, iar mama a încercat să-i răspundă, dar nu a mai apucat, fiindcă poliţaiul a scos mişeleşte o ghioguţă de mână şi i-a dat una după cap. Mama a căzut leşinată pe vatra de la sobă, unde dormeau cei doi copilaşi ai lor.

Atunci, tata a strigat de frică la copii: „Măi, treziţi-vă, că au omorât-o pe mama voastră!” Popa, văzând aşa, l-a îmbrâncit pe tata peste masă şi a căzut şi el cu masă cu tot. Sub faţa de masă aveau puşi banii pe care îi aveau de pe urma unei vaci pe care o vânduseră, iar când masa au căzut, banii au ieşit la iveală.

Atunci popa a hotărât să îi lase neînfruptaţi, dar să le ia banii, după care au ieşit. Tata s-a ridicat apoi de jos, şi văzând că mama e tot leşinată, a luat repede găleata cu apă şi a turnat-o toată peste ea. S-a deşteptat şi mama, dar s-au trezit şi copiii într-un ţipăt, că i-a ajuns apa rece şi pe ei. Mama l-a întrebat pe tata dacă au plecat, iar tata, cu un oftat adânc, i-a spus că au plecat, dar le-au luat banii de pe masă. „Nu-i nimic”, a răspuns mama. „Putem să zicem că a pierit vaca, dar bine că am rămas neînfruptaţi”.

Aşa au umblat prin satul Poiana în mai mulţi ani la rând, ca să-i înfrupte, dar cei cu credinţă tare scăpau, într-un chip sau altul.

Altă jale, şi tot mare Din voia lui Dumnezeu, tot în acel an în care le-au luat banii, spre vară, s-a întâmplat că a murit sora noastră cea mai mare, care atunci avea doi anişori şi jumătate.

Spunea mama de multe ori că era foarte pricepută, vorbea cu oricine vorbe înţelepte şi judeca întocmai ca un om mare. Era şi foarte frumoasă. Când trecea bunicul cu Sfântul Glicherie pe la ei, fetiţa le spunea „Crezul”. Când a murit, scârba părinţilor a fost nu puţină, dar frica era şi mai mare, pentru că trebuia îngropată, iar noi, cei de pe vechi, eram pe-atunci ai nimănui.

S-a dus tata la Sfatul Popular, să scoată certificatul de deces. Primarul l-a trimis întâi la preotul de stil nou, să vadă dacă îi primeşte mortul în cimitir. Acesta, auzind, a sărit în sus de bucurie, zicându-i tatei să se dea pe nou dacă vrea să-i primească mortul în cimitir. S-a dus bietul tata înapoi la primar, iar acesta l-a trimis iar la popa, să-l mituiască.

Pe atunci, nici bunicul nu era acasă pentru a-i da un sfat tatei, că de frica autorităţilor era dus la nişte rude din comuna Focuri, judeţul Iaşi, să mai lucreze la ei până se vor mai limpezi apele şi în comuna Brusturi. Tata a fost nevoit să plece atunci la el, pentru a-i da un sfat. Distanţa era mare, maşini nu erau atunci ca acum, şi a trebuit să plece pe jos. La jalea şi scârba lui de atunci, s-ar fi dus şi în genunchi!

Dacă a ajuns la bunicul şi i-a mărturisit lui toate, plângând în hohote şi el pentru nepoţică, l-a îmbărbătat apoi pe tata, zicându-i să-i facă mormânt în fundul grădinii şi să-i pună cruce acolo, dar pe fetiţă să n-o îngroape, ci s-o ascundă cu tot cu sicriaş undeva la răcoare, că TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

doar nu va putrezi până ce autorităţile se vor răzgândi şi îl vor lăsa să o îngroape în cimitir, căci viu este Domnul. Tata a făcut întocmai cum l-a învăţat bunicul.

După două săptămâni, a venit poliţia şi primarul şi l-a întrebat pe tata ce a făcut cu mortul. Iar tata, cu rugăciunile în gură şi plin de frică, le-a arătat mormântul. Primarul i-a dat certificatul de deces şi i-a spus tatei să o dezgroape şi să o ducă în cimitir în dimineaţa următoare, că au pus ei un gropar să-i sape mormântul, fiindcă nu e voie a se îngropa oamenii pe oriunde. Atunci, tata a răsuflat uşurat.

A doua zi dimineaţa, au luat din camera de lângă beci, de la răcoare, din sipetul mamei de zestre şi sicriaşul care era ascuns acolo, ca să-l ducă la cimitir. Când au desfăcut sicriaşul să îşi mai vadă părinţii fetiţa, ea era parcă atunci adormită, roz la faţă şi cu broboane de apă pe frunte.

Mama chiar că nu ar mai fi îngropat-o când a văzut-o aşa. Săgeata trecută prin inimă şi durerea a fost şi mai mare, dar fără voia Domnului nimic nu se face. Aşa că şi pe micuţă au dus-o tot cu jale la cimitir.

Mort, spânzurat şi îngropat Tot în acele vremuri grele, s-a întâmplat de i-a murit şi moşului nostru, Vasile Păstrăvanu, un băieţel de un an.

Mama copilului avea multe rude pe nou, dintre care unul avea chiar funcţie de conducere în comitetul bisericii, şi a vorbit cu el şi cu popa, şi l-au îngropat pe băieţel fără nici un fel de slujbă, la cimitirul din sat.

Unul din comitet însă nu era atunci prin zonă şi când s-a întors după vreo trei zile, a aflat veştile şi a sărit în sus de turbare, urlând şi înjurându-i pe cei din comitet, pentru că au lăsat copilul „bărbosului” în cimitir, pentru că nu l-au pus să jure că ţine pe nou, de ce nu l-a dus măcar popa de pe nou la groapă, ca să-i „facă de râs pe vechioşi”.

Atunci, în starea aceea în care era, s-a dus la cimitir, la mormântul copilului, l-a dezgropat şi l-a spânzurat în clopotniţă. După vreo trei zile, cei care treceau pe lângă clopotniţă, auzeau plânset de copil. Despre această minune înfricoşată, încă mai povestesc cei bătrâni care au apucat acele timpuri. Aceste lucruri au ţinut două săptămâni, de ajunseseră oamenii să se teamă a mai trece pe acolo, dar nimeni nu îndrăznea să ia trupul bietului copil de acolo şi să-l îngroape. S-a alarmat tot satul, iar popa i-a zis unuia din comitet să meargă la tatăl copilului să-l anunţe unde îi este copilul şi să vină să îl îngroape.

Acum, să judecăm singuri, noi cei care citim aici, cum a reacţionat sărmanul tată, când a mers de şi-a văzut copilul cel mort şi îngropat, fiind acum spânzurat. Atât a putut spune: „Sunteţi mai răi decât dracii!”, iar apoi a TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

plecat acasă. Iar cel ce a făcut asemenea faptă, după ce a fost scuturat un pic de oamenii din sat, l-a pus înapoi în mormânt.

O temelie de nădejde În toamna anului 1946, când Sfântul Glicherie slujea la Brusturi (că mai mult pe aici stătea), într-o Duminică, după slujbă, a rostit către creştinii aflaţi în biserică: „Pentru că s-au înmulţit călugării pe vechi în România, trebuie să facem o mănăstire, iar pe frăţiile voastre vă rugăm să găsiţi un loc ferit pentru construcţie. Dacă ne va ajuta bunul Dumnezeu şi vom găsi, va fi nevoie şi de oameni la muncă”. Toţi creştinii s-au bucurat, spunând că vor ajuta cu drag.

Au căutat loc potrivit prin mai multe sate şi au găsit un loc bun şi în Brusturi, la Mitiţă Ionel, chiar lângă pădure. Sfântul a fost chemat să îl vadă şi i-a plăcut. Însă după ce s-a auzit prin comună, cei de pe nou şi cu poliţaiul au şi început cu ameninţările la adresa acelui om care, temându-se, nu l-a mai donat.

De aceea, ei au ales un alt loc, la fel de potrivit, în satul Slătioara ce aparţinea comunei Râşca din judeţul Suceava. Fără zăbavă, în anul 1947 au început lucrările de construcţie a mănăstirii. Veneau oameni din toată zona Moldovei, pentru a ajuta la ridicarea acestui sfânt lăcaş.

Printre ei, se afla şi bunicul Neculai Păstrăvanu, viitorul monah Nectarie. Au fost şi creştini de acolo, din Slătioara, care au sărit imediat în ajutor. Au adus ciment cu căruţele de la Râşca, iar piatră au cărat tot cu căruţele, de pe pâraiele din împrejurimi. Când s-a turnat temelia, s-a băgat toată piatra cărată: întâi bolovanii mai mici, iar cei mai mari au rămas la urmă. Însă nu-i puteau pune întregi, că erau prea mari şi trebuiau sfărâmaţi. Atunci, bărbaţii cei mai puternici sau apucat de crăpat - unii cu topoare, alţii cu barosul, dar mulţi din ei erau foarte tari şi nu se crăpau. Văzând Sfântul Glicherie că nu mai merge treaba repede şi uitându-se la cei care muncesc din greu la spart bolovanii, a lăsat mistria din mână şi a venit el la bolovani. Punea bolovanul mare jos, făcea cruce pe el şi cu unul mic dădea într-însul şi se despica cu mare uşurinţă în patru, cinci bucăţi. Au cercat apoi şi ceilalţi aşa, dar la ei nu se despicau. Atunci toţi au cunoscut că pe cel drept şi pietrele îl ascultă. Şi astfel Sfântul i-a crăpat pe toţi.

Minunea cu ploaia După ce s-a zidit biserica şi s-au făcut arcadele pe pod, au început a bate lut, că aşa era pe atunci. Au cărat mai multe căruţe de pământ, au făcut lutul şi au început a-l bate. Nu au terminat încă nici pe jumătate de pod de bătut şi numai ce toţi oamenii care erau la treabă în acel moment s-au speriat şi se rugau de Sfântul şi îl tot

14

trimiteau să coboare să se roage la Domnul, că se umpluse cerul de nori grei, negri, iar ei se temeau ca nu cumva să vină ploaie mare, care va înmuia tot lutul bătut şi se va pierde toată munca lor.

Atunci Sfântul Glicherie s-a întors cu faţa spre răsărit şi a zis: „Doamne, Dumnezeule, cum l-ai ascultat pe Isus Navi şi a stat soarele din mers până ce a biruit pe vrăjmaş, ascultă-mă şi pe mine, păcătosul, şi nu lăsa ploaia să curgă până ce vom termina de bătut lutul şi vom acoperi această bisericuţă. Apoi s-a întors cu faţa la apus, a însemnat şi ploaia cu semnul sfintei cruci şi, o, minune!

Parcă au îngheţat norii, şi aşa au stat o jumătate de zi clocotind, tunând şi fulgerând, dar nu a curs nici o picătură.

După aceea, norii s-au împrăştiat şi nu a plouat până când nu s-a acoperit biserica, după cum fusese rugăciunea Sfântului.

Bunicul nostru, văzând atâtea minuni pe care le făcea Sfântul, nu a mai venit acasă la Poiana, ci a rămas acolo de tot, pentru că bunica murise de mult, iar haina călugărească i-a fost dragă dintotdeauna. El a trecut la Domnul ca vieţuitor în mănăstirea Slătioara, cu numele de monahul Nectarie.

Smerenia dragostei

Bătrânii îmbunătăţiţi ai Atonului ştiu o taină cu ne-

asemănat tâlc. Se spune că în crăpăturile acestui sfânt munte vieţuiesc şapte schivnici, şi are Dumnezeu grijă ca numărul lor să nu se împuţineze niciodată. Căci la trecerea din viaţă a unuia, prin descoperire de sus altul îi ia locul. Şi astfel nu se împuţinează în veci untdelemnul rugăciunii, care moaie inima lui Dumnezeu şi slobozeşte îndurările Sale. Pentru dragostea şi îndreptările celor şapte schivnici şi pentru nesfârşitele lor rugăciuni ţine Dumnezeu lumea.

Aşa mărturisesc şi cred bătrânii Atonului. Şi nu fără pricină şi temei este mărturisirea lor. Căci „fuga de lume” a pustnicilor şl a călugărilor nu înseamnă numaidecât şi părăsirea lumii, cum obişnuit cred zănaticii teologiei româneşti, săraci cu duhul şi cu trăirea, plimbăreţii printre străini, rătăciţii prin „bălăriile” protestante şi catolice, iubitorii de slavă deşartă, ziariştii arhiepiscopali. Ci fuga de lume este o îngrădire duhovnicească, precum spune bătrânul Teodor din pustia Kanop: „Eu sunt fiu al lui Adam. Văzând roadă frumoasă şi bună la gustare, Adam - părintele meu - n-a mai putut să rabde: a luat şi a gustat. Din această pricină a murit. Aşa şi eu. Văd rodul păcatului, îndată îl poftesc, îl gust. Şi sigur că voi muri” (Pateric).

Fuga de lume este o măsură de sănătate sufletească, după cuvântul Sfântului Isaac Sirul: „Sufletul curat se turbură de vederea oamenilor şi de legătura cu ei” (Omilia 69). De-asemenea, este un chip de desăvârşire: „De vrei să fii cunoscut de Dumnezeu, fii - pe cât cu putinţă necunoscut de oameni” (Avva Teognost, Pateric). Şi este un pisc de pe care poţi străpunge pâcla din valea plângerii.

Ajuns pe acest pisc al însingurării, care înseamnă lepădarea de sine şi omorârea de sine, călugărul vieţuieşte în Dumnezeu. El ştie, însă, că Dumnezeu este dragoste pentru lume: „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, cât

15

şi pre Fiul Său cel Unul-născut l-a dat pentru ea...” Este dragoste pentru făptură: „Poruncă nouă dau vouă: iubiţivă unii pe alţii”. Şi pentru aceasta îşi întoarce ochii către lumea din care a fugit, printr-o nemăsurată dragoste pentru fraţii săi.

Această întoarcere în lume este năvalnică şi aprinsă, fiindcă şi dragostea călugărului este desăvârşită. În râvna lui, vrea să ajungă măsura dragostei dumnezeieşti. Se cunosc cazuri, când râvna marilor pustnici şi cuvioşi a ajuns să se lupte cu Dumnezeu din pricina iubirii lor de oameni, aşa cum zicea odinioară Moisi lui Dumnezeu: „De le ierţi păcatele, apoi iartă-le; de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea în care m-ai scris”.

Sau ca Apostolul Pavel: „Pentru că aş dori să fiu eu însumi anatema, departe de Hristos, pentru fraţii mei...”

Aşa au făcut patru bătrâni, care s-au prins între dânşii să trăiască într-un suflet şi să fie împreună şi în veacul acesta şi tot împreună să se afle şi în ceruri. Au rânduit viaţa lor astfel: Trei dintr-înşii să petreacă în nevoinţă, liniştindu-se în pustie, iar al patrulea să slujească trebuinţei lor.

Trecând timp, doi dintr-înşii au murit, iar doi au rămas pe pământ. Din zavistia diavolului, unul din cei rămaşi, mergând el pentru hrană în lume, a căzut în păcatul curviei. Şi întorcându-se a văzut un leu. Atunci s-a descoperit celui din pustie această vedenie: Bătrânii care se săvârşiseră se rugau lui Dumnezeu, zicând: „Dă pe fratele căzut în gura leului, ca să se spele de păcat şi să vie în locul acesta, unde suntem şi noi. Să nu rămâie jos unirea noastră” (Pateric).

De multe ori, dragostea pentru om a călugărului se împreună cu multă asprime, cu înfricoşarea şi chiar cu blestemul, pentru scăparea acestui om din mrejele păcatului. Astfel egumenul Studionului, sfântul Teodor Studitul, înfruntă pe împăratul Constantin al VI-lea, care despărţindu-se de legiuita lui soţie, luase alta, scriind la moartea împăratului aşa: „...prea curvarul împărat, care TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

n-a avut buna socotinţă ca să facă binele, a fost ridicat din această lume, ca să înveţe chiar şi regii să nu strice dumnezeieştile legi şi să nu mai urzească prigoniri necuvioase şi surghinuri, cu toată cinstea unei hlamide împărăteşti” (Laud. funeb. 833).

Totdeauna, însă, această dragoste este fără de margini. Este plină de milă pentru făptură. E slujitoare şi atât de potolită, de smerită şi de blândă, cât după dreptate a fost numită ea „dragostea smerită, dragostea slujitoare; iară de unii „smerenia dragostei”. Sau şi mai bine: „Este un pârjol al inimii peste toată făptura, peste oameni, peste animale, păsări, draci şi peste întreaga zidire” cum zice Sfântul Isaac Sirul.

Omul care săvârşeşte această slujire nu rabdă căderea în păcat a semenului. Nu îngăduie vătămarea făpturii. Nu suferă batjocorirea lucrului lui Dumnezeu. Un astfel de om suferă cumplit în dragostea lui, varsă şiroaie de lacrimi, se roagă, se smereşte, vinde sufletul său pentru alţii: pentru vrăjmaşii adevărului, pentru bolnavi, pentru cei ce îi fac rău.

Avva Serapion, cu porecla Sidonie, s-a vândut pe sine unui măscărici elin, care avea femeie desfrânată, pentru douăzeci de galbeni. Vreme îndelungată a petrecut în casa măscăriciului, nevoindu-se cu citirea Scripturilor, gustând puţină apă şi pâine şi slujind cu mare silinţă şi îndemânare stăpânilor săi. Până ce a mântuit de la moarte suflete păgâneşti şi a adus în staulul lui Hristos oile rătăcite. Nu l-au îndepărtat pre dânsul nici bătăile, nici umilirile, nici pofta muierii, până ce a covârşit dragostea lui şi a biruit.

Tot pentru dragoste, un pustnic a aflat pe un om îndrăcit, care nu putea să postească. Deci s-a rugat lui Dumnezeu ca să se mute dracul la dânsul, iară omul să se slobozească. Şi aşa s-a făcut. Îngreuiat de drac, pustnicul a răbdat cu atât mai vârtos până ce Dumnezeu, pentru dragostea lui, a gonit pe drac de la dânsul.

Până şi păcatele altuia le ia asupră-şi slujitorul dragostei. Doi fraţi petreceau la chilii. Cel mai bătrân a zis: „Să petrecem împreună, frate”. A răspuns celălalt: „Eu sunt păcătos şi nu pot să petrec împreună cu tine, Avvo”.

Până ce cel ce se împotrivea a căzut în curvie. Atunci a zis bătrânul: „Eu port jumătate de păcat şi tu cealaltă jumătate; de acum putem fi împreună şi să ne pocăim”.

Nemăsurată în cuprins este şi povestirea despre schivnicul care vedea un frate intrându-i în chilie şi furându-i totul. Fără pic de cârtire sau mustrare, bătrânul lucra şi mai mult, socotind că fratele are grele trebuinţe.

A sosit însă vremea morţii sale. Văzând între ucenici şi pe cel ce-l fura, l-a chemat aproape şi i-a sărutat mâinile, zicându-i: „Mulţumesc mâinilor acestora, că printrînsele mă duc întru împărăţia cerurilor. Din care cuvinte şi fapte, s-a vindecat fratele de agoniseală străină.

Iată şi un altul, care-şi iubeşte până şi vrăjmaşii, topind scârba lui în dulceaţa dragostei de Dumnezeu. Acela călătorea. Rătăcindu-se, a întrebat pe nişte drumeţi. Şi s-au întâmplat să fie aceştia tâlhari. Răzleţind pe călugăr în pustie, unul dintr-înşii a vrut să-l jefuiască. Între dânşii era un şanţ. Tâlharul vrând să treacă şanţul, a năvălit asuTRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

pra lui, pe nesimţite, un crocodil. Călugărul însă a văzut primejdia şi l-a înştiinţat. Şi s-a minunat tâlharul de dragostea călugărului, pocăindu-se. Şi atâtea alte pilde se mai găsesc în Patericul din care am cules pe cele de mai sus, câte să dovedească neodihnita slujire prin dragoste, pe care monahii îmbunătăţiţi o împrăştie peste lume prin fapta, prin smerita lor priveghere, prin lacrimile şi rugăciunile lor.

Iară vremea şi ţara noastră nici ele nu sunt lipsite de neştiute făclii care se topesc în dragoste şi privegheri pentru soarta rânduită de Dumnezeu neamului rumânesc şi pentru împreunarea lui cu Hristos Mântuitorul.

Pentru care nu va îngădui Dumnezeu gonacilor călugărismului nostru şi scopiţilor lumii acesteia să fie depărtaţi monahii de la adevărata lor slujire: smerenia dragostei - una dintre marile putinţe de îmbunătăţire şi de creştere duhovnicească a naţiei româneşti.

16

Cum ne vom mântui?

Călugării şi creştinii vremurilor de pe urmă

Sfinţii

Părinţi, monahii primelor timpuri ale creştinismului, care erau creştini desăvârşiţi, plini de Duh Sfânt, au avut de sus revelaţia monahismului timpurilor din urmă şi au rostit proorocii despre el, care se adeveresc sub ochii noştri. Toate zicerile Părinţilor se aseamănă între ele şi vestesc că monahismul timpurilor din urmă va duce o viaţă duhovnicească foarte săracă; acesta nu va avea parte nici de acele puteri duhovniceşti şi trupeşti, şi nici de belşugul de daruri harice de care s-au bucurat primii călugări. Pentru monahii din coada veacului, însăşi mântuirea va fi foarte anevoioasă.

Un oarecare părinte din Egipt a avut odată o stare de răpire şi prin har a fost martor al unei vedenii duhovniceşti. I s-au arătat trei călugări stând la malul mării. De pe celălalt mal a răsunat către ei un glas care zicea: «Luaţi aripi şi veniţi la Mine». Îndată, doi călugări au primit aripi de foc şi au zburat repede la malul celălalt. Al treilea a rămas pe loc. A început să plângă şi să suspine.

În sfârşit, i s-au dat şi lui aripi, dar nu de foc, ci unele neputincioase şi a început să zboare deasupra mării cu multă greutate. Adesea, puterile îl lăsau şi se cufunda în mare, dar văzând că se îneacă, începea să se tânguiască cu jale. Apoi, cu ultimele puteri se ridica din mare, din nou zbura încet şi jos, dar puterile îi slăbeau iarăşi şi din nou cădea în vâltoare. Cu ultimele sale puteri, el strigă cu deznădăjduire, se ridică şi, istovit cu totul, trecu marea în zbor. Primii doi călugări închipuiau monahii timpurilor de început, al treilea pe cei ai timpului din urmă, săraci atât ca număr, cât şi ca sporire duhovnicească.

Părinţii pustiului egiptean vorbeau odinioară, proorocind despre neamul cel din urmă: «Noi ce-am făcut?», se întrebau ei. Unul dintre ei, marele bătrân Ava Ishirion, a răspuns: «Noi am îndeplinit poruncile lui Dumnezeu».

A fost întrebat: «Ce vor face cei care vor fi după noi?».

Ava a răspuns: «Ei vor lucra pe jumătate decât am lucrat noi». L-au întrebat din nou: «Dar ce vor face cei ce vor urma după aceştia?». Ava Ishirion a răspuns: «Ei nu vor face deloc lucrare monahicească; asupra lor însă se vor năpusti necazuri şi ispite nebănuite, iar cei ce vor rezista,

17

vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri».

Arhimandritul Arcadie, stareţul Mănăstirii Sfântul Kiril din Novozersk, care a trecut la Domnul în 1847, povestea despre sine următoarele: „Odată aveam un necaz, nu mai ştiu din ce cauză. Apăsat de el, m-am dus la Utrenie şi în timp ce stam în Biserică cugetam la tulburarea mea. Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat cu mine: fără să vreau am închis ochii, am simţit o anume toropeală, fără să fi aţipit însă, fiindcă auzeam desluşit cuvintele care se citeau la strană. Dintr-odată mi-a apărut înainte cuviosul Kiril, ocrotitorul chinoviei noastre.

Mi-a spus: «De ce te-ai întristat? Oare nu ştii că monahii timpului din urmă trebuie să se mântuiască prin suferinţe?». Auzind aceste cuvinte, arhimandritul şi-a revenit în sine. Arătarea a lăsat în sufletul acelui bătrân simplu, căci aşa era arhimandritul Arcadie, o linişte adâncă.

Aşadar necazurile sunt, cu precădere, partea călugăriei de astăzi, parte ce ne-a fost dată de Însuşi Dumnezeu. Să fie această veste, izvor de liniştire pentru noi!

Să ne încurajeze şi să ne întărească ori de câte ori suntem loviţi de felurite supărări şi ispite. «Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu. Lăsaţi-i Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi». Să ne dăruim cu tot sufletul lui Dumnezeu lăsându-vă lucraţi prin necazuri şi îndeplinind cu cea mai mare sârguinţă poruncile evanghelice; aşa a hotărât Dumnezeu pentru noi.

Necazurile de azi nu mai seamănă cu prigoanele făţişe din trecut. Ele nu mai deşteaptă în inimă vreo pornire deosebită, nu cheamă la fapte mari prin luptă duhovnicească, nu ne îndeamnă la trezvie, ci ţin inima într-o stare nedefinită iar mintea în una de nedumerire. Ele istovesc şi consumă, puţin câte puţin, puterile sufleteşti ale omului, îl împing către deprimare, plictiseală şi inactivitate şi până la urmă îl conduc la pieire, făcându-l sălaş al patimilor, prin istovire, deprimare, nelucrare.

Dar viclenia satanei şi povara pe care diavolul o pune în spatele călugărilor de astăzi au fost descoperite mai dinainte de către Dumnezeu.

De trei feluri este lupta vrăjmaşului împotriva nevoitorilor. „Are, din vechime, obicei diavolul, cel ce se luptă împotriva noastră, a luptătorilor în acest război, cu măiestrie să-şi schimbe lupta după felul armelor sale şi felul de luptă după insul cu care se ia la harţă. Împotriva celor cu voinţă leneşă şi neputincioasă cu gândul, privindu-i, trimite de la început război crâncen, încât le dă ispite puternice şi tari, şi de la început îi face să guste din chipurile vicleniei sale, pentru ca la prima încăierare să pună stăpânire pe ei frica şi calea nevoinţelor să li se pară grea şi aspră. Şi din clipa aceea, ei nici nu stau nici nu înaintează.

Dar nici altceva nu văd, aşa de mult le dă ghes grija lor pentru greutăţile acestea. Şi peste puţin timp, înteţeşte diavolul războiul împotriva lor, ca astfel să fugă. Însă mai cu seamă Dumnezeu Însuşi îngăduie diavolului să aibă putere asupra lor şi nu-i ajută pe ei. Fiindcă ei cu îndoială şi cu răceală au intrat în lupta Domnului. Căci zice: TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

«Blestemat este tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă, şi-şi opreşte mâna sa de la însângerare» (Ier. 48, 10).

Când diavolul vede pe cineva curajos şi tare, socotind moartea că este un lucru de nimic, ieşind la război cu mare râvnă, dându-se pe sine să fie lipsit şi omorât în tot chipul, dispreţuind viaţa lumii şi trupul şi toate ispitele, nu-l întâmpină pe el diavolul îndată şi nici nu se arată, ci se strânge pe sine şi îi face loc. Şi nu iese înainte la primul iureş al omului şi nici nu-şi aşează oastea la război împotrivă-i. Căci ştie vrăjmaşul că tot începutul războiului este plin de fierbinţeală şi că nevoitorul este plin de râvnă şi că nu pot fi biruiţi uşor cei mai plini de râvnă dintre războinici.

Dar diavolul nu din laşitate face aceasta, nu fiindcă s-ar teme de ei, ci pentru că se teme de puterea cea dumnezeiască, ce-i învăluie pe aceştia şi care-l înfricoşează pe el. O putere încinge pe cei ce au râvnă fierbinte în cele dumnezeieşti, pe cei ce ies ca nişte prunci, şi se leapădă de lume fără rezerve, care nădăjduind şi crezând în Dumnezeu, nici nu ştiu cu cine luptă. De aceea goneşte Dumnezeu urgia de răutate a vicleanului, ca să nu se apropie de el. Căci înfrânează vrăjmaşul când vede pe Păzitorul care-l păzeşte pururea. Căci dacă satana nu alungă de la nevoitor pricinile pentru care îl ajută Dumnezeu, adică rugăciunea, nevoinţa şi smerita cugetare, atunci nici Sprijinitorul şi Ajutătorul nu Se depărtează niciodată de la el.

Când, după toate acestea, vrăjmaşul se ridică la luptă împotriva nevoitorului curajos plin de râvnă şi nu-l poate birui pe el în luptă, mai bine zis pe Cel ce-l întăreşte şi-i ajută. Pentru aceasta, omul se ridică împotriva diavolului, luând de la Dumnezeu putere şi răbdare, încât trupul material şi grosolan să biruie pe cel fără de trup raţional, cugetat cu mintea, când deci vede vrăjmaşul toată această putere pe care a primit-o omul de la Dumnezeu, atunci arde de dorinţă ucigaşul şi caută cu orice chip să îndepărteze de la om pe îngerul care-l ajută. Mai bine zis, doreşte vicleanul să orbească mintea omului ajutat, ca să se creadă neajutat şi astfel să biruiască în el gândul de trufie, al mândriei şi să creadă că toată tăria aceasta prin care şi-a câştigat comoara îi vine de la sine şi că prin puterea proprie s-a păzit pe sine de cel potrivnic şi ucigaş.

Dumnezeu îi încununează pe nevoitorii de astăzi nu mai puţin decât pe cei de demult, deşi nevoinţele celor dintâi nu sunt atât de vădite precum ale celor de-al doilea. Nu trebuie să lepădăm armele şi să ne predăm în faţa ispitelor. Nu trebuie să nu dăm curs slăbiciunii, deznădejdii, inactivităţii. Dimpotrivă, să ne arătăm cât mai atenţi şi cât mai sârguincioşi în păzirea poruncilor evanghelice. Îndeplinind poruncile, ni se vor deschide ochii sufleteşti şi vom putea să descoperim nenumăratele vicleşuguri ale vrăjmaşului, acea ingeniozitate drăcească, cu care ispitele sunt combinate şi apoi puse în lucrare.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

Ispitele de azi urmăresc, asemenea necazurilor şi năpastele puternice din vechime, să-l îndepărteze pe om de Hristos, să distrugă creştinismul adevărat de pe pământ, lăsându-i doar o spoială subţire, cu care să ne amăgim. Aceste ispitiri uşoare, gândite însă şi executate cu viclenie şi măiestrie diavolească de satana însuşi, acţionează cu mult mai mare succes decât ispitirile grele, vădite şi directe.

Pricina pentru care necazurile sunt deosebit de greu de suportat pentru călugării de astăzi stă în monahismul însuşi - în primul rând, în prea puţina educaţie duhovnicească. Lucrarea noastră de zidire duhovnicească are mari lipsuri, de care noi, călugării, nu ne dăm seama imediat, nici nu le înţelegem. Monahul începător, pătruns de o râvnă în care sângele său înfierbântat către o nevoinţă fără discernământ, consideră că aceste excese sunt mai importante decât cunoştinţa sau dreapta socoteală duhovnicească, pe care o trece pe planul al doilea, se mulţumeşte de obicei cu educaţia care i se oferă în mănăstire, sau pe care vrea să şi-o facă el însuşi.

Abia mai târziu, dacă vor studia sârguincios Sfânta Scriptură şi scrierile patristice, nevoitorii vor înţelege, puţin câte puţin, că pentru sporirea duhovnicească a monahului este nevoie de o educaţie în duh. O educaţie după fire, adică intelectuală şi afectivă, oricât ar fi de perfectă şi arătoasă la vedere, oricâtă faimă ar avea în ochii unei lumi care nu ştie să vadă, rămâne în întuneric, în întunericul duhurilor căzute.

Unii susţin că astăzi trebuie să ne fim nouă înşine îndrumători, călăuzindu-ne după cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl luăm de-a dreptul din cărţi, nu din viu grai. Aici e ascunsă o mare primejdie pentru suflet, pentru că deşi folosul pe care îl putem obţine este mare, pot apărea şi mari şi dese greşeli, care menţin neştiinţa şi înşelarea de sine, ţinându-ne mai departe în robia păcatului. Neştiinţa novicelui şi patimile din el nu-i dau putinţa să înţeleagă cum se cuvine Sfânta Scriptură şi să se ţină de ea cu tăria trebuincioasă. El se lasă condus de raţiunea cea după fire, capabilă numai să crească şi să întărească rătăcirea şi nălucirea prin înfumurare. Zburând deasupra mării păcatelor, deseori ni se slăbesc puterile, deseori cădem în istovire şi ne cufundăm în

18

părăsit calea îngustă şi dureroasă a mântuirii; călătorim nestingheriţi pe drumul cel larg. «Mântuieşte-mă, Doamne că a lipsit cel cuvios; s-a împuţinat, printre noi, creştinii, adevărul de la fiii oamenilor.

Deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze - în inimă şi în inimă rele au grăit» «şi nu vor fi în vremea aceea dregători, nici prooroci, nici căpetenii», pentru a conduce în războiul ce nu poate fi văzut cu ochii trupului...

44444444

mare, ameninţaţi de primejdia de a ne îneca.

Din pricina împuţinării adevăraţilor îndrumători duhovniceşti, care să fie vase vii ale Duhului Sfânt, din cauza nenumăratelor primejdii care vin asupra noastră, suntem vrednici de un plâns amar, de un neîncetat suspin. Suntem săraci, ne-am rătăcit şi nu se aude glasul care ar putea să ne scoată din rătăcire; cartea tace, iar duhul căzut, dorind să ne ţină în rătăcire, şterge din mintea noastră până şi cunoştinţa existenţei cărţii. «Mântuieşte-mă, Doamne», striga proorocul David, înaintevăzând, prin duh proorocesc, necazul nostru şi făcânduse pe sine doritor de mântuire, «că a lipsit cel cuvios!».

Adică nu există un îndrumător şi călăuzitor duhovnicesc care să arate, fără greş calea spre mântuire, căruia doritorul de a se mântui să i se încredinţeze cu toată convingerea.

Suntem vulnerabili, iar ispitele care ne înconjoară s-au înmulţit şi s-au întărit peste măsură, dobândind o putere uriaşă. Ele stau înaintea bolnavei vederi a minţii şi a inimii, îmbrăcate cu o haină a minciunii, foarte ademenitoare, trăgându-le mereu spre păcat şi astfel, îndepărtându-l pe om de Dumnezeu. Ne-am supus într-atât ispitelor, încât am lăsat deoparte unicul nostru mijloc de mântuire, Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a auzi şi a pricepe glasul dumnezeiesc, noi, oamenii, ar trebui să vieţuim cu luare-aminte, ferindu-ne cât mai mult de împrăştiere, de distrageri de tot felul. Dar voinţa noastră stricată ne trage tocmai în partea cealaltă. Ne străduim să obţinem bunăstarea materială, succes lumesc! Ne trebuie onoruri, belşug, desfătări şi lux! Simţim nevoia să ne risipim şi să gustăm din toate desfătările lumii! Pentru a obţine toate acestea, ne arătăm preocupaţi de sporirea naturii căzute a fiinţei şi nimic mai mult.

44444444

Noi suntem călugării şi creştinii ultimului veac; cei ce am pierdut până şi noţiunea de fiinţă înnoită, adică de fire născută din nou. Poruncile Evangheliei sunt neglijate şi date uitării; lucrarea sufletească nu ne este câtuşi de puţin cunoscută, în schimb suntem preocupaţi de lucrarea trupească într-o asemenea măsură şi cu un asemenea scop, încât să putem apărea în faţa lumii evlavioşi şi sfinţi şi să obţinem de la ea răsplată. Am

19

«Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină», zice Domnul.

Căci venirea smintelilor şi a dezastrului moral din pricina acestora sunt uneori de la Dumnezeu. Către sfârşitul veacurilor, în lume smintelile se vor întări şi se vor răspândi într-o asemenea măsură «încât din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci»; atunci «Fiul Omului când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?», pe pământul lui Israel. Casa lui Israel, Biserica va fi «izbăvită prin sabie», de asaltul ucigător al ispitelor şi al patimilor datorită cărora «munţii lui Israel, au fost mult timp pustiiţi». Vieţuirea întru Dumnezeu va deveni foarte anevoiasă. Va fi aşa, fiindcă cel ce va trăi în mijlocul smintelilor şi faţă către faţă cu ele, nu va putea să nu fie lovit de ele. Aşa cum gheaţa sub acţiunea căldurii îşi pierde tăria şi se preface în apă, tot astfel şi inima, plină de intenţii bune, supusă fiind influenţei ispitelor, în mod permanent, slăbeşte şi se schimbă devenind inimă nestatornică.

Vieţuirea întru Dumnezeu va deveni foarte grea din cauza răspândirii apostaziei. Înmulţindu-se apostaţii, care vor continua să se numească pe ei înşişi „creştini” şi vor păstra aparenţa de creştini, se va ajunge uşor la prigonirea adevăraţilor creştini; înmulţindu-se cei ce se vor lepăda de fapt de credinţa creştină, aceştia vor urzi nenumărate uneltiri împotriva adevăraţilor creştini şi vor ridica nenumărate piedici în calea dorinţei lor de mântuire şi de slujire lui Dumnezeu, aşa cum arată Sfântul Tihon de Zadonsk. Ei vor lucra împotriva robilor lui Dumnezeu atât făcând uz de forţa autorităţii, cât şi prin clevetire sau prin uneltiri viclene, prin felurite ispitiri şi prin persecuţii cumplite.

Mântuitorul lumii, prigonit încă imediat după Naştere, a găsit cu greu adăpost în îndepărtatul şi neînsemnatul sat Nazaret, pentru a se ascunde acolo de Irod şi de cărturarii, fariseii, preoţii şi arhiereii iudeilor care-L urmăreau cu ura lor. Tot astfel şi în timpurile din urmă, adevăratul creştin, va găsi cu greu un îndepărtat şi neluat în seamă loc de refugiu, pentru ca acolo să-L slujească pe Dumnezeu.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

A judeca sau a nu judeca? „Şi de vreme ce dreptul abia se mântuieşte, cel necredincios şi păcătos unde se va arăta?” (I Petru 4,18) „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7, 1).

Cu toţii cunoaştem această poruncă de căpătâi, pe care ne-a dat-o Domnul. A judeca pe aproapele înseamnă a-l condamna cu ură sau cu bătaie de joc. Dacă ne cercetăm conştiinţa cu sinceritate, vedem cât de des păcătuim împotriva fratelui nostru… Cu toate acestea, din punct de vedere duhovnicesc, cuvântul „a judeca” are multe înţelesuri. Astăzi, printre credincioşi, există o tendinţă de a se folosi de această poruncă – aceea de a nu judeca - drept scuză pentru lipsa de acţiune, iar uneori chiar ca pe un argument în favoarea ecumenismului.

Să ne îndreptăm atenţia asupra acestor înţelesuri diferite. Întâi de toate, este important să nu confundăm judecata în sensul de condamnare pătimaşă cu mustrarea sau cu dojana. Sfântul Teofilact scrie: „El ne opreşte să îi condamnăm pe alţii, dar nu să-i dojenim. O dojană este spre binele aproapelui, dar judecata exprimă doar batjocură şi zeflemea. Puteţi înţelege şi că Domnul vorbeşte despre un om care, în ciuda pă-catelor sale mari, îi condamnă pe alţii care au mai puţine păcate pentru care doar Dumnezeu va fi judecător.”

Să mustri cu blândeţe, în duhul adevărului, întru frica de Dumnezeu şi fără o judecată sau o ipocrizie pătimaşă, este un meşteşug foarte greu, dar vital. În mod deosebit, clericii sunt cei care trebuie să mustre. După cum i-a spus Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: „Pe cei ce greşesc, înaintea tuturor mustră-i, ca şi ceilalţi frică să aibă” (I Timotei 5, 20), „cu blândeţe certându-i pe cei ce stau împotrivă. Poate cândva le va da lor Dumnezeu pocăinţă spre cunoştinţa adevărului” (II Timotei 2, 25).

Chiar şi creştinii obişnuiţi trebuie să mustre uneori.

Părinţii trebuie să-şi mustre copiii; părinţii duhovniceşti asemenea, trebuie să-şi mustre fiii: „Fraţilor, de va şi cădea vreun om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pre unul ca acela cu duhul blândeţelor; păzindu-te pre tine, ca să nu cazi şi tu în ispită” (Galateni 6, 1). Dojana făcută cu dragoste faţă de aproapele şi pentru mântuirea lui este asemenea vinului turnat de bunul samarinean pe rănile celui căzut între tâlhari, adică sarea ce păstrează trupul Bisericii neîntinat. În al doilea rând, nu trebuie să confundăm judecata (în sensul de condamnare), cu discernerea adevărului despre o persoană sau o faptă. Apostolul Pavel foloseşte cuvântul „a judeca” în sensul de „discernământ” atunci când spune: „Iar cel duhovnicesc le judecă pre toate, iar el de nimenea nu se judecă” (I Corinteni 2, 15). Discernământul, adică darul de a vedea deosebirea dintre bine şi rău atât în privinţa oamenilor, cât şi a anumitor situaţii, este un dar vital, fără de care mântuirea este cu neputinţă.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

Discernământul este dobândit, mai presus de toate, prin cercetarea mai degrabă a sinelui şi a propriilor păcate decât prin cercetarea păcatelor celorlalţi. Preocuparea faţă de păcatele altora poate duce la fariseim, la orbirea faţă de propriile păcate şi în acest fel, la opusul adevăratului discernământ. Cu toate acestea, frica de fariseim nu ar trebui să fie folosită drept scuză pentru a refuza să vedem răul din faţa ochilor noştri şi care are nevoie de acţiune din partea noastră. În al treilea rând, „judecarea” – ca o acţiune păcătoasă de condamnare a cuiva – trebuie clar deosebită de „judecarea” în sensul de înfăptuire a dreptăţii – aşa cum fac, de pildă, judecătorii din tribunalele lumeşti sau bisericeşti, care au fost însărcinaţi să facă acest lucru. În cazul lor, judecarea aproapelui nu este un păcat, ci o poruncă şi o datorie pe care ei o duc la îndeplinire.

Această confuzie este adesea făcută de către ecumenişti şi inovatori, care ne acuză pe noi, ortodocşii tradiţionalişti, că „judecăm”, când noi nu facem altceva decât să ascultăm de judecăţile Domnului şi ale Bisericii Sale sfinte. S-ar părea că nu avem voie să-i „judecăm” pe eretici şi pe apostaţi, chiar dacă nu este vorba despre o condamnare personală păcătoasă, ci despre credincioşia şi ascultarea faţă de canoanele Bisericii celei Una, Sfântă, Apostolească şi Sobornicească. Tocmai din această pricină, trebuie acordată o atenţie deosebită „refuzului de a judeca” - argument des folosit în contextul ecumenismului.

Astăzi, ecumenismul poate fi descris ca un refuz de a primi gândirea Uneia, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică cu privire la ereticii din toate veacurile.

Vedem cum ecumeniştii contemporani au călcat în picioare hotărârile Bisericii luate de-a lungul celor şapte Sinoade Ecumenice, în ceea ce-i priveşte pe eretici, cum ar fi nestorienii şi monofiziţii, cât şi asupra ereticilor celui de al doilea mileniu al istoriei Bisericii: romano-

20

catolicii şi protestanţii. Dacă un creştin ortodox adevărat afirmă, de pildă, că anglicanii sunt eretici şi se află în afara Bisericii, sau că romano-catolicii vor merge în iad după moarte dacă nu se căiesc, el primeşte adesea răspunsul: „Nu judeca”.

primii trebuie să avem îngăduinţă şi să nu-i osândim, deoarece şi sufletele noastre sunt păcătoase, iar prin osândire devin şi mai păcătoase. Însăşi Biserica cu mărinimie rabdă şi lecuieşte asemenea păcătoşi, aşteptând pocăinţa şi îndreptarea acestora. La astfel de păcătoşi se referă dum44444444 nezeieştile cuvinte că trebuie întotdeauna să-i iertăm dacă Aşa se naşte întrebarea: Ce ştim noi cu siguranţă? se căiesc, şi nu doar de şapte ori pe zi, ci până la de şapPutem să facem judecăţi despre mântuirea sau osândirea tezeci de ori câte şapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4). celor din afara Bisericii? Şi dacă da, în ce sens al Către ceilalţi însă ni s-a poruncit să nu fim îngăduitori, cuvântului „să judecăm”? ci cu multă luare-aminte, Sfinţii Părinţi spun critici şi fără de împăcă noi trebuie să ne vecare. Sfântul Apostol Padem mai degrabă propriivel, care ne învaţă de fiele noastre păcate şi nepucare dată să nu defăimăm tinţe, fără să ne uităm şi pe semenii noştri pentru să judecăm păcatele ceslăbiciunile lor morale, lorlalţi. În contextul pănici să-i dispreţuim, ci cu catelor personale, acest dragoste să-i lecuim (vezi lucru este întru-totul adeI Cor. 13, 1-7), devine vărat. A ne pune întrebări dintr-o dată foarte aspru de genul: „Oare cutare când se pune problema om se va mântui sau nu, celor ce greşesc împotrieste în cel mai bun caz o va curăţiei credinţei. abatere a atenţiei, o îmÎnvăţăturile cele minprăştiere a minţii şi o cinoase sunt otravă penîndepărtare de la scopul tru suflet, iar purtarea fământuirii, iar în cel mai rău caz o ispită. ră discernământ către ei şi împlinirea unor asemenea Dacă situaţia este cântărită din punct de vedere dog- învăţături conduc către pieirea veşnică. Neputinţele momatic, situaţia se schimbă. Da, într-adevăr, este păcat să rale pot uneori să slujească pentru smerirea omului şi judeci un eretic prin prisma păcatelor sale personale. În conducerea lui către mântuire întru Domnul prin pocăinţa Biserică, Sfinţii Părinţi nu au judecat niciodată păcă- cuvenită. Însă erezia este de-a dreptul pierzare. tosul, ci păcatul în sine. Nu este datoria mea să îl judec Nicăieri în Sfânta Scriptură nu întâlnim indicaţii că pe eretic pentru că trăieşte în păcate trupeşti, ci pentru că am putea să iertăm păcatele împotriva credinţei poruncite este potrivnic lui Dumnezeu. După cum este bine ştiut, de Dumnezeu, în timp ce în nenumărate rânduri ni se ecumeniştii afirmă adesea că ar fi nedrept faţă de Dum- spune că suntem datori să iertăm celor ce greşesc împonezeu şi contrar iubirii Sale binevoitoare să îi expulzăm triva noastră din pricina neputinţei omeneşti. Cei ce păpe eretici în afara Bisericii. Şi din aceasta, ei au dedus că cătuiesc împotriva credinţei ortodoxe păcătuiesc direct îmexistă mântuire şi în afara Bisericii şi chiar, în anumite potriva lui Dumnezeu, şi nu împotriva oamenilor. Ei huforme contemporane ale acestei erezii, că toată lumea se lesc Adevărul revelat, şi nu părerile oamenilor obişnuiţi. va mântui.

De aceea s-a spus: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te!” (Tit 3, 10).

Delimitarea între scăderile morale Chiar Sfânta Biserică, această grijulie Maică pentru şi păcatele împotriva credinţei fiii ei care greşesc, este foarte aspră faţă de eretici. După În istorisirile de demult citim: Un sihastru a văzut pe chemarea repetată spre venirea în fire şi pocăinţă, prin un oarecare frate al său că greşea şi a început să se tângu- refuzul din partea lor de a se pocăi, ea îi îndepărtează de iască: „Vai mie! Cum fratele meu greşeşte acum, poate comuniunea sa ca neînţelepţi şi îndârjiţi, stricători ai adeşi eu voi greşi mâine!” După aceasta, întorcându-se către vărurilor dumnezeieşti. Cei ce păcătuiesc din punct de ucenicul său, a adăugat. „În orice greu păcat ar cădea în vedere moral continuă să fie mădulare ale ei, chiar grav prezenţa ta vreun frate, tu să nu îl osândeşti! Ci chiar bolnave fiind. Însă cei eretici nu pot să rămână mădutrebuie să fii încredinţat că tu păcătuieşti mai mult decât larele ei, chiar dacă mai înainte au fost (vezi I In 2, 19). Ei el, chiar dacă acesta ar fi un om din lume. Ca o excepţie nu mai aparţin organismului binecuvântat, pentru că s-au de la această pravilă trebuie să fie situaţia în care auzi pe îndepărtat de Adevăr, adică de Dumnezeu, Care este cineva că aduce hulă lui Dumnezeu ori că vorbeşte ceva Însuşi Adevărul, şi s-au unit cu minciuna, adică cu diaeretic.” volul, numit mincinos şi tatăl minciunii.

Această povestire de la Sfinţii Părinţi ilustrează în Cum nu poate fi nici o părtăşie între lumină şi întuchip minunat răspunsul ortodox despre cum trebuie să fie neric, tot astfel nu poate să existe nici o părtăşie biserelaţionarea noastră către cele două posibile chipuri de ricească de rugăciune şi de Taine între creştinul ortodox oameni păcătoşi: cei ce păcătuiesc în comportarea lor şi eretic. Căci primul, deşi păcătos, din toată inima a îmmorală şi cei ce păcătuiesc împotriva credinţei. Către brăţişat dogmele revelate, s-a smerit înaintea acestora,

21

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

trăieşte şi se mântuieşte prin acestea, în timp ce ultimul este un mândru închinător la rătăcirile sale prin care şi piere.

Unora, o asemenea atitudine a Bisericii lui Hristos poate să le pară foarte „dură”. Însă Biserica nu a procedat cu asprime, ci, din contră, plină de iubire. Plină de iubire şi către eretici, şi către fiii ei credincioşi. Prin excomunicarea celor ce s-au abătut de la adevăr, ea a făcut o ultimă şi măreaţă încercare să-i înţelepţească, oferindu-le posibilitatea ca, în urma excomunicării, să se pocăiască dacă doresc. Iar către adevăraţii ei fii, aceasta a fost plină de grijă, păzindu-i de eresurile pierzătoare.

Aspră ar fi fost ea către fiii săi dacă nu i-ar fi ferit de plaga cea aducătoare de moarte a eresurilor şi dacă i-ar fi lăsat în braţele satanei. Căci se ştie că eresul, ca născocire a diavolului, conduce la iad. Procedând cu asprime către eretici, Biserica a urmărit nu vreun oarecare capriciu omenesc, ci porunca limpede a lui Hristos, Care spune despre omul de neîndreptat: „Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ca un păgân şi vameş!”

(Mt. 18, 17).

Cetăţi nebiruite - prietenia întru Hristos De la dragostea lumească la cea dumnezeiească

De la zidirea acestei lumi văzute şi până astăzi,

sentimentele dintre omeni (iar dragostea este cel mai frumos dintre ele), au făcut să se verse oceane întregi de lacrimi. Experienţa noastră de zi cu zi şi întâmplările din viaţa altora, pe care scriitorii de romane şi producţii cinematografice lumeşti se grăbesc să ni le servească, ne aduc în ochi lacrimi de compasiune. Suferim din dragoste alături de eroii de pe ecranul televizorului, lăsându-ne antrenaţi de sentimente omeneşti.

Puţini dintre noi însă avem curiozitatea de a merge cu căutările încă şi mai departe, într-o sferă pe care scriitorii şi regizorii nu au creionat-o încă şi nici nu se grăbesc să o facă, pentru simplul motiv că în marea lor majoritate ei nu sunt creştini, ci atei sau adepţi ai unor credinţe oculte, pentru care termenul de „prietenie întru Hristos” este un concept cu totul străin. De aceea, ei fabrică şi ne vând iluzii, umbre ale unor sentimente ieftine prin vremelnicia lor, dar care însă prind bine la public.

Puţini dintre noi suntem interesaţi să aflăm că au existat, în istoria acestei omeniri atât de prinsă astăzi în ghearele păcatului, şi oameni care, deşi au fost înconjuraţi de ispite, au ales totuşi să lupte în acest război greu, dar nobil, înălţându-se mai presus de ele, la fel cum vulturii se înalţă deasupra norilor.

Majoritatea oamenilor se mulţumesc cu ceea ce le vinde industria cinematografică, iar aceasta oferă ceea ce se cere de către public, adică tot o punere în scenă a realităţii de zi cu zi: telenovele fabricate la minut, care prezintă exclusiv dragostea trupească, egoistă; violenţa; senzaţiile tari; ficţiunile şi istoria contrafăcută. Nimic dumnezeiesc sau sensibil; nimic care să trezească în noi pocăinţa sau dorinţa de a ne schimba viaţa. Omul devine prizonierul propriei sale vieţi, din care nu mai poate scăpa.

Desigur, îi fericim pe cei ce s-au legat cu sentimente de dragoste curată, dumnezeiască, primind

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

binecuvântarea Bisericii prin Taina Nunţii, iar acum vieţuiesc creştineşte, crescându-şi pruncii întru frica lui Dumnezeu. Cealaltă extremă la care poate ajunge legătura dintre oameni o vedem zi de zi şi nu face obiectul acestor rânduri, care şi-au propus să caute apa unui izvor curat, prin întoarcerea la Hristos şi la sfinţii Săi. Iar pe aceştia nu îi putem găsi în filme comerciale şi nici în cărţi scrise de oameni fără Dumnezeu. Câtă bogăţie stă ascunsă între paginile cărţilor noastre ortodoxe, şi câtă înţelepciune putem culege dintr-însele! Aici putem ve-

dea că viaţa noastră poate fi şi altfel decât cea trăită în desfrânare, ură, violenţă şi minciună, iar pilde avem destule.

Sfinţii Mucenici Galaction şi Epistimia, logodnica sa Aceşti mucenici se prăznuiesc în a cincea zi a lunii noiembrie, iar viaţa şi pătimirea lor a fost scrisă de Evtolmie monahul, slujitorul Sfintei Epistimia. În pilda lor, găsim cea mai curată poveste sfântă de dragoste, adică o dragoste desăvârşită, dusă până la ultima limită de curăţie, dragoste neconsumată în taina nunţii, dar neveştejită în veci, prin ancorarea ei în Hristos.

Sfântul Galaction s-a născut într-o familie păgână, în mod minunat. Familia lui era înstărită şi locuia în cetatea Emesiei din Fenicia, pe timpul persecuţiei creştine

22

a lui Diocleţian. Mama sa, Levchipia, suferea cumplit pentru nerodirea pântecelui, mai ales că bărbatul său, Clitofon, o certa şi dispreţuia din cauza aceasta, lovind-o uneori.

Din rânduiala lui Dumnezeu, un călugăr care vieţuia în acea cetate, îmbrăcându-se în straie de cerşetor pentru a scăpa cu viaţă din cumplita prigoană, a venit să ceară milă tocmai la poarta acestei familii. La început, Levchipia nu a vrut să-l primească, apoi, făcându-i-se milă, l-a primit şi l-a omenit. Îmbunătăţitul monah, plin de darul Sfântului Duh şi cunoscând mai înainte întoarcerea la Hristos a acestor păgâni, a întrebat-o pentru care pricină e aşa de tristă. Atunci ea i-a spus că mâhnirea ei este lipsa rodirii pântecelui şi ocara oamenilor, dar mai ales a bărbatului ei. Şi a întrebat călugărul: Cui te-ai rugat să-ţi dea copil? Femeia a răspuns că a adus nenumărate jertfe Artemidei, zeiţei celei mari pe care o cinsteau locuitorii Emesiei.

Atunci cuviosul i-a vorbit despre Hristos şi despre milostivirea Lui faţă cei ce-L iubesc şi că numai El ascultă şi împlineşte cererile, pentru că El a făcut toate, iar idolii păgâni nu sunt altceva decât lucruri ale mâinilor omeneşti, zidite la sfatul vicleanului diavol, care îl împinge pe om către pierzarea cea veşnică. I-a vorbit astfel mai multe zile, învăţând-o tainele credinţei, botezând-o pe dânsa în taină şi făgăduindu-i că se va ruga Dumnezeului celui adevărat, pentru ca nerodirea pântecelui ei să fie dezlegată.

mă împărtăşi cu tine, ca să nu mâhnesc Duhul lui Dumnezeu. Însă de voieşti să ai dragostea mea, leapădă-te de idoli şi crede adevăratului Dumnezeu, în Care eu cred şi primeşte Sfântul Botez. Numai atunci îţi voi da sărutare şi te voi iubi ca pe mine însumi. Apoi te voi numi soţia mea şi în nedespărţită dragoste vom petrece pînă la sfârşit”.

Epistimia a zis: „Ce-mi vei porunci, domnul meu, aceea voi face; cred Dumnezeului tău, şi voiesc să mă botez”. Iar el a zis: „Bine, fecioară înţeleaptă, de acum cu adevărat încep a te iubi. Însă din cauza cumplitei prigoniri a creştinilor, unii preoţi şi clerici au fost omorâţi, iar alţii au fugit prin pustie, şi nu este cine să te boteze. Pentru aceea este nevoie ca eu singur să te botez. Deci, ia îmbrăcăminte albă şi ieşi către râul Chifos prefăcându-te că vrei să mergi să te speli, apoi voi ieşi şi eu din casa mea, ca şi când aş vrea să mă duc la câmp, şi aflându-te acolo, te voi boteza”.

44444444

Aşa a devenit Epistimia creştină, iar după sfântul botez, ea a avut mai multe vedenii care au întărit-o în credinţă, făcând-o să îşi dorească şi ea să se lepede de nunta cea lumească, alergând cu bucurie la viaţa monahicească şi a veşnicei şi fericitei feciorii şi închinându-şi viaţa lui Hristos, Mirele cel nestricăcios. Logodnicul său Galaction – sau mai bine să zicem fratele şi părintele său întru Hristos – i-a spus să 44444444 îl urmeze şi amândoi au călătorit pe jos pe aceeaşi cale, vreme de zece zile, până ce După câtăva vreme, ea a născut un au ajuns la o mănăstire cu zece călugări, prunc de parte bărbătească, pe care l-a nufoarte bine ascunsă, în pădurile muntelui mit Galaction, mărturisind bărbatului ei că Puplion. Au luat cu ei şi pe servitorul Episacesta este rodul cu care Dumnezeul creştimiei, care se creştinase şi se făcuse motinilor le-a binecuvântat însoţirea. Deschinah cu numele Evtolmie şi care a scris viazându-şi ochii sufleteşti, Clitofon L-a cuţa celor doi, şi adevărată este mărturia lui. noscut deîndată pe Hristos şi s-a botezat şi Stareţul mănăstirii, bărbat plin de fapte el, plin de bucurie. Pruncul va creşte în bune, i-a întrebat pe amândoi cele despre această fericită familie şi va fi plin, încă Sfântul Mucenic Galaction viaţa lor. Văzându-le dragostea către Hrisdin copilărie, de dragostea lui de Hristos tos şi curăţia cugetelor lor, i-a primit cu bucurie în curţile ce îi înflăcăra inima.

La vârsta de 24 ani, maica lui Galaction s-a mutat Domnului, poruncind ca Epistimia să meargă mai în din viaţa aceasta, iar tatăl său a vrut să-l însoare cu o adâncul pustiei, la mănăstirea celor cinci fecioare, a cărei tânără, pe nume Epistimia, dintr-o familie de neam bun, stareţă era o diaconiţă plină de virtuţi, bătrână cu anii şi însă păgână cu credinţa. Cei doi tineri s-au logodit, însă cu înţelepciunea, iar pe Galaction l-a primit în mănăstirea Galaction nu aducea vorba despre nuntă, lucru pentru de bărbaţi. care fecioara era mâhnită.

44444444 Tatăl ei, văzând-o astfel şi înţelegând pricina, a zis Ei s-au arătat, fiecare în mănăstirea lui, ca nişte către Galaction: „Pentru ce tinere, nu dai obişnuita închiluminători de vieţuire călugărească fraţilor, fiind în toată năciune fiicei noastre şi logodnicei tale sau, dacă nu o iubeşti pentru ce te-ai logodit cu dânsa?” Iar Galaction, vremea primii la ascultare, primii la nevoinţă, primii la nerăspunzându-i, s-a dus la fecioară şi i-a zis: „Fecioară rugăciune, primii în smerita cugetare şi în dragostea de Epistimia, oare ştii pentru ce nu-ţi dau închinăciune?” Iar Dumnezeu şi de aproapele. Acum a înţeles Epistimia pe ea a zis: „Nu ştiu, domnul meu, şi mă mâhnesc foarte deplin despre ce dragoste veşnică îi vorbise Galaction. mult de aceasta”. Iar Galaction a zis: „De vreme ce nu Inima ei s-a umplut de o iubire curată pentru Hristos. Aşa eşti creştină, ci ai credinţă necurată, de aceea nu voiesc a creştea ea în duh până la măsura maicilor celor

23

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

Sfânta Scriptură. Aşa l-au aflat pe dânsul ostaşii şi prinzându-l, l-au dus spre cetate. Aflându-se despre aceasta, Epistimia a cerut binecuvântarea stareţei pentru a merge şi ea, împreună cu fratele său, către acelaşi sfârşit, aşa cum îşi făgăduiseră că vor fi împreună şi pe pământ şi în cer, mărturisindu-L pe Hristos înaintea ighemonului.

Maica sa, ca o preaînţeleaptă şi iscusită ce era, a încercat să o oprească, temându-se pentru tinereţea şi frumuseţea ei, ca nu cumva de tăria chinurilor şi de groaza tiranului păgân să se înfricoşeze, lepădându-se de Hristos şi pierzându-şi fecioria. Însă văzând lacrimile ei şi dragostea către Dumnezeu şi către logodnicul său, cuvioasa diaconiţă a zis: „Să fii binecuvântată de Domnul, fiica mea, şi binecuvântată să fie calea pe care săvârşeşti alergarea pătimirii tale, ca şi întâia muceniţă Tecla! Mergi dar în calea cea fericită şi mâna Domnului să fie cu tine, întărindu-te!” Şi astfel, fericita Epistimia, sărutând pe maica sa 44444444 cea duhovnicească şi pe toate surorile, Înainte de aceasta, Epistimia a avut a mers cu bucurie în urma iubitului Sfânta Muceniţă Epistimia un vis în care se făcea că ea şi fratele său său frate. se aflau într-un palat preafrumos, iar un împărat strălucit, Alergând în grabă mare, a ajuns ostaşii şi a început a cărui slavă era cu neputinţă de a se povesti, îi încununa a striga după Galaction: „Iubitul meu domn şi frate, pe dânşii cu cununi. Deşteptându-se din somn, s-a învăţătorul şi povăţuitorul mântuirii mele, prin care eu minunat de ceea ce văzuse şi făcându-se ziuă a trimis la am cunoscut pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, aşteaptăegumen, rugându-l să vină la dânsa, căci are a-i spune un mă şi nu mă lăsa pe mine, săraca ta soră şi roabă; ia-mă cuvânt duhovnicesc, fiindcă era obiceiul a nu veni împreună cu tine la chinuri, căci tu m-ai scos din călugăriţele în mănăstirea de bărbaţi. Numai egumenul, înşelăciunea idolească şi din toată deşertăciunea lumii care era părinte duhovnicesc la amândouă mănăstirile, acesteia. Du-mă la cununa cea mucenicească, tu care mmergea la aceste pustnice, rânduindu-le cele cuvenite ai dus la nevoinţele cele călugăreşti. Adu-ţi aminte de pentru viaţa lor şi ascultându-le mărturisirea. Apoi, să- făgăduinţa ta, care mi-ai dat-o, că nu mă vei lăsa pe mine vârşind dumnezeiasca Liturghie, le împărtăşea cu nici în veacul acesta, nici în cel ce va veni!” dumnezeieştile Taine, şi iarăşi se întorcea în mănăstirea Ostaşii, mânioşi că striga după ei şi că mărturisea pe sa.

Hristos, au legat-o şi pe ea şi i-au dus pe amândoi în fata Egumenul, primind scrisoarea de la Epistimia, a ighemonului. Pe drum, Galaction o învăţa şi o întărea mers la mănăstirea sfintelor pustnice şi ea i-a spus ve- prin cuvinte dumnezeieşti să nu se lase amăgită de făgădenia pe care o avusese noaptea trecută. Atunci egu- duinţele păgânilor, nici de ameninţări, nici de chinuri, menul a zis: „Palatele sunt împărăţia cerurilor, împăratul căci răbdând puţin acum, vor căpăta răsplata cea veşnică. este Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, iar A doua zi dimineaţa, Galaction şi Epistimia au fost duşi cununile înseamnă răsplătirea durerilor şi a ostenelilor pe în faţa ighemonului pentru întrebarea cea despre credinţa care tu, fiica mea, precum şi fratele tău cel duhovnicesc, lor. Ei au mărturisit cu tărie că sunt nu numai creştini, ci Galaction, le veţi primi în curând. Însă mai întâi aveţi şi ostaşi ai lui Dumnezeu, închinându-se Lui şi defăimult a pătimi şi a muri cu mucenicească moarte. Te rog, mând idolii cei necuraţi. A poruncit atunci păgânul ighefiica mea, să nu te temi, nici să te înfricoşezi de chinurile mon să-l dezbrace pe Galaction de hainele sale călugăcele cumplite, nici să slăbeşti în dureri. Să ştii că pentru reşti şi să fie bătut cu bice de bou. Sfânta Epistimia plânpătimirile acestea vremelnice te aşteaptă bunătăţile cele gea şi ocăra pe ighemon, zicând: „O! chinuitorule neminegrăite şi veşnice, pe care împreună cu fratele tău le vei lostiv, nu te ruşinezi a chinui pe nevinovatul rob al lui primi din dreapta Dătătorului de nevoinţă”. Iar ea, lă- Dumnezeu şi a răni cu bătăi trupul lui cel slăbit de post?” crimând, a zis: „Fie voia Domnului! Precum voieşte El, Atunci el a poruncit să o dezbrace şi pe ea şi a strigat să rânduiască pentru noi, după a Sa bunătate!” fecioara: „Blestemat să fii, chinuitorule, că nimeni, din pruncia mea, nu a văzut goliciunea mea şi acum, cu 44444444 neruşinare, mă despoi în faţa tuturor. Dumnezeul nostru Întors la mănăstire, stareţul a poruncit tuturor să fugă în pădure, numai Galaction a rămas înăuntru, citind cel adevărat să vă orbească pe toţi”. Şi îndată au orbit duhovniceşti şi la priceperea cea tăinuită, iar Galaction se supunea întru totul stareţului său şi nu era la el clipă fără rugăciune şi fără ascultare. Toţi părinţii îl iubeau şi îl întăreau în strădania lui. Ei nu au mai ieşit din mănăstirile lor şi nu s-au mai văzut unul cu celălalt decât înaintea sfârşitului lor mucenicesc.

Dumnezeu le gătise amândurora o cunună nepieritoare, unindu-i în legătura nestricată a dragostei veşnice întru Iisus Hristos. Şi iată cum a fost: se aflase atunci printre păgâni că în muntele Puplion este o mănăstire în care vieţuiesc nişte călugări ce se închină Dumnezeului galileenilor, nedând vreo cinstire zeilor păgâni. Ighemonul s-a umplut de mânie şi a poruncit să se trimită ostaşi care să-i prindă pe monahi şi să-i aducă în cetate spre chinuire, pentru a se lepăda de Hristos. Creştinii din cetate au aflat şi au trimis veste călugărilor să fugă în pădure spre a se izbăvi de primejdie.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

24

chinuitorii şi căutau pereţii ca să se sprijine de ei şi temându-se, toţi au strigat: „Mântuieştene pe noi, roaba lui Hristos, de întunericul acesta, şi vom crede în Dumnezeul tău!” Iar sfânta s-a rugat lui Dumnezeu şi iarăşi au văzut toţi, şi au crezut cincizeci şi trei de suflete.

Dar ighemonul şi ceilalţi câţiva au zis că totul este înşelătorie de-a creştinilor, poruncind să le taie mâinile. Iar Galaction şi Epistimia mărturiseau pe Dumnezeu în auzul tuturor; apoi a poruncit să le taie picioarele, dar ei nu încetau a slăvi pe Domnul şi atunci le-a tăiat limba şi, în cele din urmă, capetele. Călugărul Evtolmie, fostul slujitor al Epistimiei, i-a urmat de departe şi a fost martor la pătimirea sfinţilor mucenici, auzind toate cele spuse de către dânşii. După uciderea lor, el a luat Sfârşitul mucenicesc al Sfinţilor Galaction şi Epistimia trupurile şi le-a îngropat cu cinste creştină, scriind viaţa lor cea minunată, plină de fapte bune şi mesc vreo durere. Dar când amândurora li s-au tăiat mâivrednică de pomenire. Şi aşa, sfletele lor au mers nile şi picioarele, slăbiciunea firii a fost biruită, amândoi împreună către Domnul, aşa cum îşi făgăduiseră încă s-au bucurat şi L-au preaslăvit pe Hristos.

Iată cât de mare a fost iubirea lor pentru Mântuitorul fiind în această viaţă.

Iisus Hristos şi iată cât de mare a fost iubirea duhovni44444444 cească a unuia faţă de celălalt! Cu adevărat, iubirea truCe este iubirea trupească faţă de dragostea duhovni- pească este ca un fluture frumos, împodobit cu toate cucească? Este la fel de ştearsă, de palidă, pe cât este um- lorile, care după ce desfătează preţ de o zi ochii celor ce bra faţă de materia solidă. Legăturile de rudenie este ca îl privesc, moare până seara. Iubirea duhovnicească este un nimic faţă de frăţia în duh, pentru că ea este aşezată veşnică, pentru că ea învinge moartea şi trece dincolo de ea. pe Hristos - temelia pe care nimeni şi nimic nu o poate 44444444 sfărâma. Deşi dragostea lor trupească era cu binecuvânIstoria acestei iubiri sfinte are o frumuseţe aparte, tarea lui Dumnezeu, pentru că înainte de nunta făgăduită, amândoi se făcuseră creştini, totuşi, ca nişte înţelepţi mai mare decât gingăşia sentimentelor nutrite de eroii neguţători, ei au preschimbat legătura aceasta, care ori- poveştilor de dragoste care au scris pagini de legendă. Ea cum avea să se sfârşească odată cu moartea lor, în dra- nu s-a terminat nici printr-un război troian ca în cazul frugoste duhovnicească, ce a fost mai tare ca moartea şi care moasei Elena şi a frumosului Paris, nici prin publicarea durează şi azi, în lăcaşurile cereşti, unde amândoi se ve- unei cărţi cu scrisori de dragoste, aşa cum se întâmpla în saloanele nobilimii din vremea lui Ludovic al XIV-lea. selesc, în cetele mucenicilor şi a fecioarelor.

Ea nu are nimic din tragismul lumesc al iubirii dintre Atât de mult a iubit-o duhovniceşte Galaction pe Epistimia, logodnica şi sora sa, încât el nu a mai dorit să Tristan şi Isolda, Antoniu şi Cleopatra, ori Romeo şi o vadă cu ochii cei trupeşti. Nici legătura trupească şi Julieta. Toate aceste poveşti de dragoste, deşi au rămas nici prezenţa fizică nu sunt necesare adevăratei prietenii nemuritoare în memoria umanităţii, au o mare lipsă: ele duhovniceşti. Atât de mult l-a iubit duhovniceşte Episitmia sunt lipsite de frumuseţe mântuitoare şi se desfăşoară sub pe fratele ei Galaction, încât aflând că este dus la chinuri, umbra păcatului: trădare, crimă, adulter, culminând chiar a alergat după el, rugându-l să nu o lepede de la faţa sa, cu cel mai mare dintre păcate, adică sinuciderea – ci să o primească întru împreună-mărturisirea lui Hristos, precum în cazul personajelor lui Shakespeare.

Dragostea lor, de o curăţie îngerească, nu s-a sfârşit aşa cum şi el împărtăşise cu ea Adevărul Credinţei.

Când muncitorii au biciuit trupul gol al lui Ga- niciodată şi nici nu se va sfârşi, pentru că veşnicia este a laction, firea şi-a cerut tributul, iar Sfânta Epistimia a lor, drept răsplată pentru credinţa şi nădejdea întru plâns, fiindu-i milă de iubitul ei frate. Acest lucru a fost Hristos. Ei nu au lăsat în urma lor nici dureri, nici dedin rânduiala lui Dumnezeu, pentru ca noi să ne în- zastre, ci o pildă pentru noi toţi, care vrem să trăim după credinţăm că sfinţii au fost oameni ca şi noi, închegaţi Dumnezeu. Din viaţa lor, învăţăm că răsplătirile Sale trup şi duh, având de asemenea trăiri, sentimente şi du- sunt veşnice şi vedem că Domnul îi iubeşte pe cei ce-L reri ca ale noastre. Sfinţenia lor însă vine din aceea că au iubesc pe El şi cât va exista lumea aceasta şi în veacul cel ştiut să lupte, pentru a se ridica mai presus de fire. E în nou, pomenirea lor va fi neştearsă. firea omenească să se însoţească bărbatul cu femeia prin nunta cea cinstită, dând naştere pruncilor. Sfinţii noştri au ales să biruiască firea şi să dobândească o şi mai mare cinste în viaţa cea veşnică. E în firea omenească să plângem de durere, atunci când noi înşine sau cei dragi păti-

25

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

Iradierea şi tratamentul chimic al alimentelor Razele X sunt folosite de scurt timp la iradierea dezvoltat noi tehnologii şi metode pentru conservarea alimentelor. Aparatura folosită este o versiune mai puterproduselor. Iradierea, modificările genetice şi tratarea nică a celei utilizate în spitale pentru explorarea radiochimică a alimentelor sau a culturilor din care sunt obţi- logică. Ca şi razele gamma, razele X pătrund prin alinute acestea ridică semne de întrebare la care medicina mentele cu grosime mare şi necesită protecţie în timpul nu poate sau nu vrea să dea, până în prezent, un răspuns operaţiunii, care trebuie să se desfăşoare în încăperi cu pereţi foarte groşi. categoric.

Mănunchiurile de electroni sunt produse de un tun Iradierea alimentelor de electroni, dispozitiv asemănător dispozitivului de la Primele alimente iradiate experimental au fost fruc- tuburile TV. Are putere mică de pătrundere în alimente tele şi legumele. În 1930, în SUA, s-a observat că, în de aproximativ 3 cm. Se foloseşte la produsele subţiri. urma expunerii la radiaţii ioniMetoda este folosită în ultimii 15 zante, fructele şi legumele şi-au ani. păstrat prospeţimea un timp mai Iradierea anumitor alimente viîndelungat, insectele şi microorgazează în primul rând creşterea semnismele care se dezvoltă în ele în nificativă a perioadei de consermod natural fiind distruse. Deşi au vare a acestora. În urma unor moapărut proteste şi mai mulţi cercedificări genetice, alimentele iratători au încercat să tragă un semdiate nu mai pot germina, iar facnal de alarmă privind eventualele torii externi (microorganisme, bacconsecinţe dăunătoare asupra săterii, mucegai) sunt paralizaţi, nătăţii, Administraţia Alimentelor drept pentru care produsele respecşi a Medicamentelor a SUA (U.S. tive pot fi păstrate o perioadă mai Food and Drug Administration - FDA) a mare de timp, fără a se degrada. În aprobat, în 1963, iradierea aliurma acestei proceduri, produsele mentelor, cele dintâi produse iraîşi păstrează înfăţişarea aproape diate fiind grâul şi făina. Ulterior, neschimbată, pe termen lung. metoda s-a extins la carne, legume, Anihilarea bacteriilor din aliSimbolul pe care producătorii sunt obligaţi să îl fructe şi condimente. mente nu este un lucru de dorit, penlipească pe eticheta alimentelor iradiate. Puţini sunt însă cei care respectă acest lucru, iar oamenii tru că acestea au un efect pozitiv Pro şi contra pentru sănătatea consumatorilor, în consumă de multă vreme aceste produse, Încă de la primele experifără a fi informaţi corect. vederea întăririi sistemului imumente, s-au ridicat voci împotrivă, nitar; mai mult încă, omorârea lor însă susţinătorii metodei au avut câştig de cauză. continuă duce treptat la întărirea tot mai mare a rezisConform oficialilor americani, iradierea nu are efecte tenţei bacteriilor dăunătoare. Pe lângă aceasta, iradierea nocive. Ei susţin că acest procedeu elimină bolile produse distruge numai bacteriile, iar nu şi toxinele bacteriene. de microorganisme prin alimente, această tehnologie Pierderea vitaminelor şi apariţia radicalilor liberi fiind folosită şi la conservarea alimentelor pe care NASA rămâne însă cea mai controversată problemă în privinţa le-a asigurat astronauţilor în timpul zborurilor spaţiale. iradierii alimentelor. Prin iradiere, produsele îi păstrează Metoda – zic ei - nu are efecte negative: „alimentele ira- aspectul iniţial, dar ele sunt secătuite de vitamine, săruri diate nu devin radioactive; în alimente nu apar substanţe şi minerale, devenind adevărate cimitire microscopice, care pot fi periculoase pentru om; valoarea nutriţională nemaifiind benefice sănătăţii consumatorului. rămâne neschimbată”. La ora actuală, se folosesc trei tehUniunea Europeană a reglementat iradierea produnologii de iradiere a alimentelor: selor alimentare începând cu anul 1999. Lista europeană Tehnologia prin iradiere cu raze gamma foloseşte a alimentelor ce pot fi iradiate cuprindea iniţial doar consubstanţe radioactive - Cobalt 60 sau Cesiu 137. Razele dimentele vegetale, însă deoarece fiecare ţară europeană gamma au o mare putere de pătrundere. Ele sunt folosite are autorizaţia de a-şi stabili propria listă de alimente ce de peste 30 de ani pentru sterilizarea instrumentelor medi- pot fi iradiate, numărul acestora a crescut rapid. Dintre cale şi la tratamentul cancerului. Substanţele radioactive ţările europene, Marea Britanie, Franţa, Italia, Olanda, folosite emit raze gamma permanent, de aceea, sursa fo- Belgia şi Polonia au legi permisive în privinţa iradierii losită la iradierea alimentelor este menţinută într-un bazin alimentelor. Datorită pieţelor comerciale unice însă, alicu apă (care absoarbe razele emise). Când este folosită, mentele iradiate provenite din ţările amintite se distribuie sursa radioactivă este scoasă din apă, într-o cameră cu automat şi în restul ţărilor europene. pereţi foarte groşi. Alimentele supuse tratamentului sunt Deoarece, până în prezent, nu s-a dovedit ştiinţific aduse în camera respectivă şi expuse razelor gamma, pen- însă o legătură directă între consumul de alimente iratru o perioadă definită de timp. După folosire, sursa este diate şi apariţia unor forme de cancer, procesul de irareintrodusă în bazinul de apă. diere a unor alimente se practică în continuare. Nu se

În ultimii ani, firmele de producere a alimentelor au

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

26

cunosc încă efectele secundare, pe termen lung, pe care aceste alimente iradiate le pot avea asupra organismului uman. Cu toate acestea, numeroase studii de specialitate au evidenţiat riscuri şi dezavantaje pe care le implică iradierea alimentelor, precum următoarele: apariţia radicalilor liberi, care favorizează apariţia cancerului; apariţia unor tulburări metabolice sau genetice, în urma consumului frecvent de alimente lipsite de anumite vitamine.

Renumitul cercetător Gheorghe Mecinicopschi, directorul Institutului de Cercetări Alimentare, afirmă: „Eu unul, susţin că procedura ar trebui cu totul eliminată.

Prin iradiere, alimentul respectiv este omorât. Chiar dacă îşi păstrează mult timp prospeţimea, este o aparenţă, fiindcă, în realitate, noi consumăm o conservă ale cărei proprietăţi iniţiale au dispărut.

Prin iradiere alimentele respective nu devin radioactive, dar se generează coloane de ionizare, care distrug vitaminele şi alte elemente din compoziţia alimentelor. În plus, se generează radicali liberi despre care se ştie că au efect cancerigen”. Şi specialiştii americani susţin acelaşi lucru, în ciuda asigurărilor primite din partea oficialităţilor guvernamentale din SUA: „Prezenţa unei concentraţii ridicate a unui anumit mutagen în alimentele iradiate va spori incidenţa cancerului.

Vor trece însă patru până la şase decenii pentru a demonstra o creştere statistică semnificativă a cazurilor de cancer datorată mutagenilor introduşi în alimente prin iradiere. Când iradierea alimentelor va fi într-un final interzisă, vor fi deja foarte mulţi oameni cu şanse reale de a face cancer” (G. L. Tritsch - „Food Irradiation”, 2000).

Fără marcaj Deşi iradierea a început să se practice pe scară largă, producătorii de fructe şi legume din România nu recurg la ea, preferând clasica metodă a tratamentelor chimice.

Profesorul Gheorghe Popescu, diplomat universitar, şeful catedrei de Protecţia Plantelor din cadrul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului (USAMVB), susţine că, în pieţele din România, 99% dintre fructele şi legumele aduse din import sunt iradiate. „Paradoxal, deşi aceste produse au un preţ mult mai scăzut decât aşa-numitele alimente ecologice, ele ajung să fie vândute în România la un preţ mult mai mare decât cel al produselor similare autohtone. În plus, legumele şi fructele din import nu poartă marcajul obligatoriu, conform legislaţiei în vigoare, care să atenţioneze cumpărătorul că aceste produse au fost tratate prin iradiere”, susţine profesorul timişorean.

27

Tratament chimic În afară de iradiere, alimentele mai sunt tratate şi pe cale chimică: fructele şi legumele se introduc în suspensii de fungicide din grupa dicarboxinidei sau a benzinidazolului (substanţe chimice utilizate pentru combaterea ciupercilor dăunătoare plantelor - n.r.). Multe dintre firmele producătoare, din dorinţa de a vinde cât mai multe produse, nu respectă timpul de pauză, adică perioada în care substanţele chimice cu care se tratează fructele şi legumele devin inofensive. Acestea ar trebui să fie puse în vânzare abia după 18 - 21 de zile de la momentul tratării, ori putem avea garanţia că acest lucru se întâmplă?

Risc de cancer Institutul de Sănătate Publică din Timişoara, Societatea Română de Igienă şi Sănătate Publică şi Universitatea de Medicină şi Farmacie din Timişoara au organizat, în perioada 4-6 noiembrie 2004, la Timişoara, Congresul Naţional de Igienă, în cadrul căruia s-a dezbătut şi modalitatea în care alimentele se pot transforma într-un factor de risc pentru sănătate.

Nutriţioniştii timişoreni participanţi la congres au arătat că, încercând să determine cauzele creşterii alarmante a morbidităţii prin cancer, au constatat că între acestea se pot afla şi alimentele. Astfel, în probele de cereale şi vegetale prelevate din zona de vest a ţării au fost depistate concentraţii alarmante de nitraţi şi nitriţi (risc de cancer gastric), aflatoxina B1 (risc de cancer hepatic) şi DDT (risc de cancer mamar).

Alergii şi intoxicaţii În cadrul aceluiaşi congres, au fost expuse riscurile ce rezultă din folosirea aditivilor alimentari (substanţe adăugate cu scopul ameliorării produselor alimentare sau pentru a permite aplicarea unor tehnologii avansate de prelucrare): consumaţi frecvent, chiar în doze mici (admise), unii dintre aceşti aditivi pot cauza sau agrava manifestări alergice. De asemenea, prin consumarea produselor în care zahărul este înlocuit cu aspartam, există riscul intoxicării cu metanol, un compus chimic deosebit de nociv asupra organismului uman.

Concluzia multora dintre experţii în nutriţie şi sănătate publică întruniţi la Timişoara (şi nu numai a lor) a fost că, prin intervenţia omului, alimentele, vitale pentru existenţă, se pot transforma într-un factor de risc pentru sănătate.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (X)

Maica Domnului „Pantanassa”, vindecătoarea de cancer

Această

minunată icoană vine din negura timpurilor, fără a i se cunoaşte zugravul sau istoria. Relatările despre puterea ei tămăduitoare încep din secolul al XVII-lea, în mănăstirea Vatoped, aflată în Sfântul Munte Athos. Numele ei, „Pantanassa” se tâlcuieşte din greceşte ca „Împărăteasă a toate”, fiind cunoscută ca izbăvitoare de lucrări diavoleşti (vrăjitorii, farmece), tămăduitoare a cancerului şi a altor boli cumplite şi fără leac. Originalul se află şi astăzi în biserica mare a mănăstirii, în iconostasul aflat în partea stângă. În acele timpuri, în biserica mare (gr.: katholikon) a mănăstirii Vatoped, intrase un tânăr ciudat, venit din insula Ciprului, care, în loc să se închine acestui odor nepreţuit, stătea bolborosind cuvinte neînţelese înaintea ei.

Când s-a apropiat mai mult de icoană, chipul Maicii Domnului a început să strălucească şi o putere nevăzută l-a trântit la pământ. Când şi-a revenit în sine, tânărul a mărturisit părinţilor mănăstirii că trăise departe de Hristos şi că practicase magia, făcându-se ucenic al diavolului, ale cărui porunci le îndeplinea. Din clipa acestei minunate mijlociri a Împărătesei Cerurilor, viaţa sa s-a schimbat întru-totul, venind la Biserica lui Hristos şi vieţuind până la moarte ca un bun creştin, lăudând neîncetat milostivirea lui faţă de Dumnezeu şi facerile Lui de bine, revărsate asupra sa prin rugăciunile Preacuratei Maicii Sale.

De-a lungul vremii, icoana şi-a dobândit renumele de făcătoare de minuni, tămăduind multe boli ale călugărilor şi pelerinilor care se rugau cu credinţă înaintea ei, fiind cunoscută mai ales ca vindecătoare de cancer, care a fost şi rămâne încă o boală grea, în faţa căreia de cele mai multe ori, doctorii ridică din umeri, neputincioşi.

Maica Domnului este zugrăvită stând pe tron împărătesc, îmbrăcată în veşmânt de culoare stacojie, ţinând în braţe Dumnezeiescul Prunc, ce ţine în mâna stângă un filacter, iar cu dreapta binecuvintează. Ei sunt încadraţi de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, ce sunt înfăţişaţi închinându-se lor, cu evlavie şi cu dragoste. În arhiva mănăstirii Vatoped sunt păstrate multe relatări, primite din toată lumea, despre minunile săvârşite de această icoană, dar şi de copii ale sale. Iată numai trei dintre ele: Credincioasa Andrula Papahristodoulou din Nicosia, Cipru, spune următoarea întâmplare, petrecută către sfârşitul anului 1990. Într-o noapte, pe când dormea, a scos un geamăt puternic, s-a întins şi, cu ochii deschişi, a intrat în comă. Membrii familiei au crezut că a murit.

După primul ajutor, a început să dea semne de viaţă. La spital i s-au făcut multe analize, câteva zile în şir, descoperindu-se astfel că avea tumoră pe creier, trebuind operată de urgenţă. S-a dus la operaţie cu nădejde în Maica Domnului Pantanassa, a cărei icoana o avea – chiar şi la spital – mereu cu dânsa. În timpul operaţiei nu s-a reuşit însă extirparea completă a tumorii. Din cauza aceasta avea mari greutăţi (ameţea, nu putea să umble şi să vorbească bine, o deranjau foarte mult zgomotele).

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

A ieşit însă din spital, deoarece doctorii nu mai aveau ce îi face. Într-o zi, pe când se afla întinsă pe pat, iar deasupra capului avea icoana Pantanassa, a simţit o bună mireasmă inexplicabilă, care a durat în jur de 10 minute, devenind din ce în ce mai puternică. La început, membrii familiei nu au simţit nimic. Apoi însă şi-au dat seama şi ei de mireasmă şi au înţeles emoţionaţi că era vorba de cercetarea Maicii Domnului. După câteva zile, mireasma s-a repetat, lucru care a convins-o pe bolnavă că Maica Domnului o va vindeca.

Mergând din nou la spital pentru examinare, medicul a venit la dânsa cu rezultatul tomografiei şi a întrebat-o mirat: „Aţi urmat vreo terapie în afara spitalului?”; „Nu”, i-a răspuns bolnava. „Bine, dar pe tomografie nu se vede nimic!” Atunci bolnava i-a mărturisit că se aştepta să nu mai găsească nici o urmă de tumoră şi le-a povestit ce se întâmplase . Medicul i-a răspuns: „Şi eu cred în minunile Maicii Domnului, pentru că mi-a vindecat şi mie fetiţa de 4 ani care suferea de leucemie, iar acum este sănătoasă”. Astăzi, Andrula este sănătoasă şi îi mulţumeşte Maicii Domnului pentru minune.

La Centrul de Oncologie Infantilă din Moscova era internat un băieţel de 8 ani, pe nume Mihail Iacunin din oraşul Toliati, suferind de cancer la ochi. La capul patului său, în stânga, se afla o iconiţă a Maicii Domnului, copie a icoanei Pantanassa. Pe data de 11.11.1991, mama băiatului, care stătea alături şi se ruga Maicii Domnului pentru vindecarea băiatului, împreună cu o prietenă, pe nume Claudia Ohartina, a văzut cum din icoană ies raze de lumină. Peste câteva zile însă, în timpul nopţii, mama băiatului a constatat cu durere că inima lui Mihail

28

încetase să mai bată. A alergat după infirmieră. Întorcându-se împreună, în timp ce pe culoar şi în salon era întuneric, au văzut cum din icoană se îndreaptă două raze de lumină către trupul copilului mort. Îndată inima băiatului a început din nou să bată.

Pavel Ipaspistis din Drama, Grecia, scrie: „Am mers ca închinător în Sfântul Munte, în vara anului 1994. Ghidul mănăstirii ne-a vorbit despre icoana Pantanassa de la Vatoped, care vindecă bolile de cancer. Deoarece mama mea avea o astfel de problemă a pielii feţei, m-am rugat în faţa icoanei Maicii Dom-

nului, în genunchi, ca să o vindece, promiţându-i că voi lăsa la icoană cruciuliţa mea de aur. Plecând de la mănăstire, am luat cu mine ulei de la candelă, pe care l-am dat mamei. După ce s-a uns cu acel ulei, cancerul de piele a cedat. Mergând din nou la spitalul din Drama pentru obişnuita cauterizare, i s-a spus că nu mai este nevoie, pentru că tumora nu mai există. De atunci, mama s-a vindecat complet.”

De ce Dumnezeu trimite necazuri asupra noastră? „Cum că prin multe necazuri se cade nouă a intra întru Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22).

După

căderea în păcat a strămoşilor Adam şi Eva, viaţa omenească s-a umplut de osteneală, boli şi suferinţe. Ca atare, virtutea răbdării este neapărat trebuincioasă pentru creştin, prin „răbdare desăvârşită” sau îndelungă-răbdare înţelegând îndurarea cu seninătate a necazurilor şi a suferinţelor.

Atunci când vorbim despre răbdare, vorbim despre Iov. Cine a fost Iov? Un om evlavios, care avea mulţi copii şi o mare avere. Numele său era faimos prin părţile Răsăritului. Cu toţii îl cinsteau şi îl apreciau. Dar, dintr-odată, a pierdut totul: şi bogăţia, şi copiii, şi sănătatea. De la fericire a căzut în nefericire şi de la slavă, la necinste. Nu i-a mai rămas decât lupta cu sărăcia deplină, cu boala grea care l-a lovit, cu durerea sufletească pricinuită de moartea copiilor săi, cu reaua purtare a duşmanilor şi cu nerecunoştinţa prietenilor.

De toate năpastele a fost lovit. Şi, cel mai rău a fost faptul că nenorocirile acestea l-au prins nepregătit. Căci cel care se naşte şi creşte în sărăcie este obişnuit cu lipsurile. De asemenea, cel care pierde o parte din copiii săi, oricât de mare ar fi durerea sa, găseşte mângâiere în cei care i-au rămas. Dar lui Iov – după ce din om foarte bogat a sărăcit într-o singură zi – toţi cei zece copii i-au murit în acelaşi timp. Pe când beau şi mâncau în casa fratelui lor mai mare, s-a pornit un vânt puternic dinspre deşert, a distrus casa şi i-a omorât pe toţi. Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, el însuşi s-a îmbolnăvit. S-a umplut de răni înfricoşătoare şi urât mirositoare, din vârful capului până la unghii.

Atunci, a luat un ciob ca să se scarpine şi şedea pe o grămadă de gunoi. Iar, dacă cineva îi aducea ceva de mâncare, nici nu o atingea: „Sufletul meu n-a voit să se atingă de ele; inima mea s-a dezgustat de pâinea mea” (Iov 6, 7).

Ce mare nenorocire! Ce nefericire înfricoşătoare!

Dar după ce Dumnezeu i-a dezvăluit lui pricina tuturor acestor nenorociri, el s-a liniştit, ca şi cum nu l-ar fi atins nici un rău. Iov a fost astfel încercat ca să se vădească virtutea sa, a suferit fără murmur si a strigat: „Oare omul nu este pe pământ ca într-o slujbă ostă-

29

şească ?” (Iov 7, 1).

Aşa cum atletul, care aleargă la maraton este obligat să îndure frigul şi arşiţa, praful şi transpiraţia, ca până la urmă să câştige laurii victoriei, la fel şi omul drept, care concurează la maratonul duhovnicesc, trebuie să îndure multe suferinţe, ca să primească în viaţa viitoare cununa biruinţei. Şi, dacă este demn de admiraţie trupul care poate să îndure chinuri şi suferinţe, cu atât mai vrednic de laudă este sufletul care, cu răbdare şi bărbăţie, îndură orice nenorocire. De aceea,

Sfântul şi dreptul Iov, mult-pătimitorul

nu este răsplătit numai cel care face binele, ci şi cel care îndură cu răbdare răul. Lucrul acesta este dovedit de dreptul Iov, ale cărui virtuţi au devenit mult mai cunoscute decât nenorocirile sale.

A dispărut dintre noi prototipul lui Iov În jurul nostru, vedem uneori că oamenii cu o viaţă păcătoasă trăiesc în îndestulare sau chiar în risipă, în desfătare şi mulţumire, pe când cei virtuoşi sunt încercaţi de necazuri şi strâmtorări. Însă mulţumirea adevărată nu ne-o dă numai îndestularea pământească, ci şi judecata conştiinţei. Păcătosul, chiar dacă trăieşte în situaţiile cele mai bune, este mustrat de conştiinţă pentru fărădelegile săvârşite, se teme mereu de pedepse şi este neliniştit, cu toate că alţii îl cred fericit. Cel virTRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

tuos, dimpotrivă, chiar dacă trăieşte în strâmtorare pământească, având conştiinţa curată, îndură toate, cu nădejdea în bunătăţile vieţii viitoare şi este liniştit în inima sa. Necazurile pe care le îndură drepţii sunt pentru arătarea virtuţii lor. Dumnezeu trimite celor virtuoşi încercări grele, ca pedeapsă pământească pentru unele greşeli şi pentru ca răsplata în ceruri să le fie cu atât mai mare. Însuşi Domnul nostru, Iisus Hristos, a pătimit din partea oamenilor, rămânând un chip de urmat pentru cei ce se numesc ucenicii Săi, până în ziua de astăzi (Ioan 15, 20). Pilda Mântuitorului este deci menită să fie creştinilor mângâiere în suferinţe. Răsplata adevărată se dă abia în viaţa viitoare când, precum spune Sfântul Apostol Pavel, „cel ce seamănă cu scumpete, cu scumpete va şi secera; iar cel ce seamănă întru blagoslovenii, întru blagoslovenii va şi secera” (II Cor. 9, 6). Iar Sfântul Ambrozie spune: „Odihna lor (a nelegiuiţilor) este în iad, iar a ta va fi în ceruri; casa lor este în mormânt, iar a ta în rai”.

Suferinţa – cauzele, scopurile şi felurile ei Pe lângă ispitele trimise de Dumnezeu, există şi suferinţe (pătimiri) pe care omul şi le pricinuieşte singur.

Necazurile şi suferinţele pot lovi trupul şi sufletul. Ele lovesc trupul cu boli, foame, frig, osteneală peste putere şi lipsă în toate cele de trebuinţă. Lovesc sufletul cu întristare, cu amărăciunea inimii, cu despărţirea de cei dragi sau cu mustrările de conştiinţă. Există multe pricini pentru care ne sunt trimise necazuri şi pătimiri.

Nu trebuie să credem că suferinţele, necazurile şi nevoile pot veni de la oameni: toate crucile vin de la Dumnezeu, Care este mult milostiv şi totodată nemărginit de înţelept.

Una dintre cauzele de căpetenie ale suferinţelor care ne sunt trimise este tocmai păcătoşenia noastră. În acest caz, suferinţele ne sunt trimise ca un leac pentru vătămarea adusă sufletului nostru de către păcat, pentru trezirea lui din starea de împătimire.

Suferinţa poate fi privită ca o doctorie duhovnicească împotriva vătămării, pe care o aduce păcatul. Ea (sub forma bolii, de pildă) opreşte adeseori lucrarea păcatului: „cel ce a pătimit cu trupul, a încetat despre păcat”, scrie Apostolul Petru (I Pt. 4, 1). Suferinţa pentru păcat este glasul lui Dumnezeu spre învăţătura omului păcătos, este o lovitură peste mâna care săvârşeşte nelegiuirea. De aici se vede, în general, că pe cei care suferă în această lume îi aşteaptă o soartă mai bună în veacul ce va să fie, decât pe cei ce duc o viaţă uşoară.

Despre aceasta vorbeşte Domnul Însuşi în pildă Sa

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

despre săracul Lazăr (Lc. 16, 19-31). De aceea, trebuie să ne întristăm mai mult pentru cei ce au aici deplină bunăstare şi confort din punct de vedere lumesc şi duc o viaţă împrăştiată, şi mai puţin pentru cei ce merg aici pe calea grea a suferinţelor.

Despre cea de a treia pricină a suferinţelor trimise oamenilor, Cuviosul Macarie cel Mare vorbeşte astfel: „Dumnezeu ştie neputinţa omenească, ştie că omul repede se mândreşte. De aceea, îl opreşte şi îngăduie ca el să fie în încordare necontenită. Ştiind neputinţa ta, Dumnezeu, potrivit purtării Sale de grijă, îţi trimite necazuri ca să te faci smerit şi să Îl cauţi pe El cu râvnă”.

Necazurile smeresc adânc trufia omenească şi îi dărâmă omului cetăţile iubirii de sine şi îngâmfării, pe care el însuşi şi le-a construit. Cel ce a suferit mult încetează să mai păcătuiască. El îşi simte nimicnicia şi îşi caută întărire chiar fără să vrea în puterea lui Dumnezeu, deschizându-se prin rugăciune spre a primi iertare de la El. Necazul preface dispoziţia omenească dintr-una păcătoasă, închisă în sine, într-una sfântă şi deschisă spre Dumnezeu, întorcând fiul risipitor, păcătosul, în casa Lui părintească”. În cel de-al patrulea caz, este pusă la încercare credinţa şi dreptatea creştinilor. După cum scrie Cuviosul Varsanufie cel Mare, „bărbatul care n-a trecut prin ispite, nu este încercat”.

Rolul mântuitor al suferinţei şi răbdării necazurilor Poate că unii îşi pun întrebarea: dacă jertfa lui Hristos este îndestulătoare pentru a acoperi păcatele întregii lumi, pentru ce mai este neapărată nevoie de necazuri, ispite, suferinţe şi încercări pentru a ne mântui? Într-adevăr, mântuirea de la Domnul se dă în dar (Rom. 3, 24). Ea se dă însă celor care o caută de bunăvoie şi nu îi mântuieşte automat pe toţi oamenii. Dacă omul nu vine cu toată inima la Hristos după ajutor, cerând iertarea păcatelor, ci duce viaţă împrăştiată, fără să ia aminte la poruncile lui Hristos, nu îl va mântui jertfa răscumpărătoare a lui Hristos: el întoarce spatele ajutorului dumnezeiesc şi nu primeşte iertarea păcatelor, pentru că dispreţuieşte taina pocăinţei.

Despre aceasta, Apostolul Pavel scrie Colossenilor: „Pre voi care eraţi oarecând înstrăinaţi, şi vrăjmaşi cu mintea întru lucruri rele, iată acum v-a împăcat în carnea trupului lui, prin moarte, ca să vă pună pre voi sfinţi, şi fără de prihană, şi nevinovaţi înaintea Sa, de veţi rămânea întru credinţă întemeiaţi, şi întăriţi, şi nemişcaţi din nădejdea Evangheliei, care aţi auzit, ceea ce s-a propovăduit întru toată zidirea cea sub Cer şi căreia

30

l-am fãcut eu Pavel slujitor” (I Col. 21-23).

Precum se vede de aici, puterea răscumpărării se întinde asupra noastră doar cu condiţia să fim neclintiţi în credinţă şi în nădejdea Evangheliei. Iar, întrucât nimeni dintre noi nu are destulă luare-aminte faţă de păcatele proprii, nu caută şi nu se foloseşte destul de taina pocăinţei, avem nevoie de suferinţă ca să ştergem urmările păcatelor noastre.

Iată de ce şi Domnul a vorbit despre faptul că este neapărată nevoie de suferinţe şi de necazuri în viaţa creştinului: „În lume, necaz veţi avea” (In 16, 33), iată de ce au vorbit despre aceasta şi Apostolii, şi Sfinţii Părinţi: „Prin multe necazuri se cade nouă a intra întru Împărăţia lui Dumnezeu”, (Fapte 14, 22). „Fără necazuri nu este mântuire”, zicea Cuviosul Serafim din Sarov, iar Cuviosul Simeon Noul Teolog învaţă: „Haina pătată de murdărie şi spurcată pe de-a-ntregul de o oarecare necurăţie nu poate fi curăţată, dacă nu e spălată în apă şi frecată îndelung: şi veşmântul sufletului, spurcat de noroiul şi de puroiul patimilor păcătoase, nu poate fi spălat decât cu multe lacrimi şi cu răbdarea ispitelor şi necazurilor”.

După spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru creştin sunt trei trepte în lucrarea mântuirii: 1. a nu păcătui; 2. dacă ai păcătuit, să te pocăieşti; 3. cine nu se pocăieşte cum trebuie, are de suferit felurite necazuri.

Dar cine poate spune că se pocăieşte cu destulă râvnă? Ca atare, calea izbăvirii de suferinţe pentru păcatele proprii e pocăinţa. Puterea pocăinţei trebuie să fie pe măsura greutăţii păcatului. Pocăinţa, ca suferinţă îndurată de bunăvoie, îl împacă pe om cu Dumnezeu şi înlătură su-

ferinţa de nevoie. Iar, dacă nu există o suficientă conştientizare a păcatului, dacă omul n-are putere pentru o pocăinţă lucrătoare, adâncă, atunci trebuie să primească cu smerenie suferinţele care îi sunt trimise şi să îi mulţumească lui Dumnezeu pentru ele ca pentru un semn de milostivire şi purtare de grijă faţă de el.

Stareţul Varsanufie de la Optina spunea: „Când Dumnezeu îi trimite omului necazuri fără încetare, acesta este un semn că are deosebită grijă de el”. Iată de ce oamenii duhovniceşti numesc suferinţele şi nenorocirile „cercetare dumnezeiască”. Iar, când păcătosul duce o viaţă uşoară şi liniştită, ei văd în aceasta părăsirea de către Dumnezeu a celui cu pricina, pe care îl ameninţă o soartă îngrozitoare în viaţa de după mormânt.

Cât de des sufletele aflate în suferinţă cer de la Domnul încetarea acestor suferinţe... Dar este de folos, oare, să o cerem? La rădăcina suferinţe lor nu se află oare păcatul? Şi, dacă el ar fi fost înlăturat printr-o pocăinţă sinceră, ar fi fost înlăturată şi suferinţa. Atunci când a fost adus la Domnul cel slăbănog, El l-a iertat mai întâi de toate păcatele, şi abia după aceea, ca urmare a cererii, i-a dăruit şi vindecarea (Mt. 9, 2-8). În alte cazuri, suferinţele sunt trimise nu pentru păcat, ci pentru a-l păzi pe om de păcat sau pentru a-l îndrepta de la viaţa uşoară şi împrăştiată la viaţa adunată şi în Dumnezeu. În asemenea cazuri se trimite o boală îndelungată, surghiun, închisoare şi aşa mai departe.

Lucrul acesta schimbă cu desăvârşire viaţa omului, îi dă putinţa de a cugeta la ea, iar unii ajung nu numai să se mântuiască, ci chiar să devină sfinţi – sfinţi ai răbdării, care este mucenicie fără sânge.

Chipuri duhovniceşti

Cuviosul Ambrozie de la Optina

Sfântul Ambrozie este socotit

vârful bătrâneţii şi a înţelepciunii duhovniceşti de la Sihăstria Optina.

El a întrupat virtuţile tuturor bătrânilor în suişul lor cel mai înalt: smerenie sfântă, curăţia minţii şi a inimii, dragoste îmbelşugată şi jertfă de sine desăvârşită pentru mântuirea aproapelui. Pentru că el atinsese adâncimile smereniei, Domnul l-a binecuvântat cu daruri duhovniceşti prin care să tămăduiască sufletele bolnave.

El citea inimile oamenilor, având darul înainte-vederii şi le vorbea în chip nemijlocit cuvântul descoperit al lui Dumnezeu. Darurile lui era atât de mari, încât sute de oameni se adunau zilnic la coliba lui smerită din mijlocul Rusiei. Dostoievski a fost atât de impresionat de pelerinajul

31

Stareţul Ambrozie de la Optina

său la Optina şi la Bătrânul Ambrozie, încât a scris ultimul şi cel mai mare roman al său, „Fraţii Karamazov”, cu scopul vădit de a zugrăvi chipul duhovnicesc al Optinei şi pe Bătrânul Ambrozie.

Părintele Ambrozie, pe numele său de mirean Alexandr Mihailovici Grenkov, s-a născut la 23 noiembrie 1812, într-o familie de credincioşi din regiunea Tambov. În ziua aceea, în biserica din sat avea loc o sărbătoare locală, astfel încât o mulţime de ţărani din localităţile vecine umpleau satul. „M-am născut în muţime şi voi trăi mereu în mijlocul mulţimii”, spunea mai târziu stareţul.

După şcoala primară, tânărul Alexandru începe să studieze la seminarul din Tambov, fiind foarte în-

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

zestrat pentru învăţătură şi totdeauna plin de energie. un nou nume: Ambrozie, în cinstea Sfântului Ierarh AmToată ziua putea fi văzut hoinărind pe stradă cu prietenii brozie al Mediolanului. Ca un om învăţat ce era, părinsăi şi, deşi nu-şi ocupa timpul cu învăţatul, a fost mereu tele Ambrozie a participat la importanta muncă întreprinsă de părintele Macarie: traducerea în limba rusă şi primul la şcoala satului. În anul 1835, pe când se afla la seminar, Alexandru tipărirea operelor despre viaţa monahală a vieţuitorilor Mihailovici se îmbolnăveşte foarte grav. Aflat în faţa din vechime ai pustiei. Pe neobservate s-a dezvoltat în pămorţii, fără putere de împotrivire, întreaga sa viaţă va fi rintele Ambrozie acea înălţime a duhului, acea putere a schimbată de această împrejurare. Peste ani, Stareţul dragostei pe care atunci când a devenit stareţ şi-a închinat-o spre alinarea necazuAmbrozie va mărturisi: „Am rilor şi suferinţei omeneşti. făgăduit Domnului că dacă mă El s-a distins chiar de la va face sănătos şi mă va ridica intrarea sa în schit printr-o budin patul durerii, voi merge la năvoinţă deosebită. În anul mănăstire negreşit”.

1845, părintele Ambrozie a Şi, într-adevăr, el se va fost hirotonit preot, dar nu a însănătoşi în chip minunat, slujit multă vreme, deoarece dar hotărârea de a merge la în urma unei răceli se îmbolmănăstire îl va înfricoşa prin năveşte greu şi stă în pat vremarea responsabilitate înainme de câteva luni. Cu sănătea lui Dumnezeu, pe care o tatea şubrezită, el va rămâne implică monahismul. Îl speria infirm pentru restul vieţii, fiînsă şi ruptura de lume şi de ind nevoit să renunţe la slumângâierile ei trecătoare. În jirea sfintei liturghii, din prisufletul lui începuse o luptă cina slăbiciunii extreme. Boala cumplită între râvna către cele însă i-a adus şi un mare dar: de sus şi dulceţile cu care luenergia nesecată şi veselia sa mea îl îmbia. molipsitoare s-au mai domoIar ispitele nu erau puţine, lit, lăsând loc unei maturităţi mai ales că fiind vesel şi Soborul sfinţilor cuvioşi Stareţi de la Optina duhovniceşti pline de seriozispiritual, Grenkov era iubit de toată lumea. Uimitor de ager şi înzestrat cu un spirit de tate, interiorizare, evlavie şi rugăciune neîncetată. După observaţie foarte dezvoltat, foarte comunicativ, el a făcut moartea părintelui Macarie, turma acestuia a trecut la cunoştinţă cu moravurile diferitelor pături ale societăţii, părintele Ambrozie în linişte, fără de zguduire.

Stareţul a început o luptă duhovnicească neîncetată. fapt care avea să-l ajute foarte mult în activitatea sa ulterioară de stareţ. Între timp, în Grenkov are loc o ruptură. Părintele Ambrozie, cum a început să fie cunoscut în Alexandru a început să se însingureze. Ceilalţi au obser- popor, a fost unul dintre acei stareţi de la Optina la care vat că în timpul nopţii mergea să se roage în livadă, iar fiecare putea să vină în clipa de apăsare sufletească şi de apoi, pentru a-şi ascunde şi mai mult rugăciunea sa, urca nenorocire în viaţă şi să-i ceară ajutor. Oamenii veneau în pod. Astfel, el a început să cugete la deşertăciunea a la el auzind despre înţelepciunea lui, despre sfinţenia lui, tot ce e pământesc, dorind să se dedice celor care nu trec, şi îndeosebi despre marea bunătate cu care el întâmpina ci dăinuie pentru veşnicie. Chilia monahală prindea deja pe oricine.

El avea să spună mai târziu: „Boala este de mult contur în mintea sa.

Totuşi, el îşi va termina studiile, după care se va folos pentru călugăr. Când este bolnav, călugărul trebuie întoarce în satul natal, unde va ocupa un post de profesor. să se îngrijească din timp în timp, atât cât e nevoie ca să Dar chemarea Domnului avea să îi vină în chip minunat poată trăi. Darul rugăciunii neîncetate, cu care şi-a înîntr-o zi, pe când se plimba prin pădure, auzi o voce care veşmântat agerimea minţii pe care o primise cu prisosinîi spunea, în chip lămurit: „Dă slavă lui Dumnezeu, ţine-te ţă de la Dumnezeu, vor face ca părintele Ambrozie să aproape de Dânsul”. Acest glas de sus îl determină să-şi devină unul dintre cei mai sporiţi duhovnici ai vremii învingă nehotărârea şi cerând sfat duhovnicesc unui pust- sale, cunoscut pentru înainte-vederea sa.

Cu inimă deschisă, părintele iubea fără limite pe nic cunoscut pentru învăţăturile sale, părintele Ilarion, primeşte binecuvântarea şi îndemnul să meargă la Mănăs- fiecare om care se găsea în prezenţa lui, iar dragostea lui tirea Optina. În 1839, Alexandru intră ca frate în bine- faţă de semeni mergea până la uitarea de sine, care decunoscuta sihăstrie, unde va fi primit de stareţul Leonid. venise modul său de viaţă. El spunea: „Toată viaţa mea am După o perioadă de ascultare la bucătărie, Grenkov reparat acoperişurile celorlalţi, iar al meu a rămas a fost chemat la stăreţie, care i-a dat o nouă ascultare – găurit”. Nici un defect omenesc şi nici un păcat nu erau aceea de a-i citi pravila Bătrânului Leonid. Înainte de fe- o piedică pentru dragostea părintelui - înainte de a juricitul său sfârşit, părintele îl încredinţă pe tânărul său deca, el iubea şi compătimea. Astfel, cei bolnavi cu suucenic stareţului Macarie. Nu după multă vreme, în anul fletul se apropiau de el fără frică, cu încredere şi nădejde.

Părintele Ambrozie căuta mai întâi să uşureze sufle1842, fratele Alexandru primi tunderea în monahism şi TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

32

tele oamenilor înainte de a-i îndruma pe calea credinţei. retice nemăsurate şi experienţa de viaţă - o viaţă în înCătre anii din urmă ai vieţii sale, Părintele spunea ade- tregime împreună cu Dumnezeu îmbinată cu aspectul seori: „La începutul duhovniciei mele eram sever, dar lucrător.

Bătrânul Ambrozie era înţelept, dar înţelepciunea sa acum nu mai sunt aşa; oamenii au atâtea dureri, atâtea dureri!” Deşi se arăta bun faţă de toţi, Stareţul Ambrozie nu era simplă învăţătură după carte sau erudiţie teomanifesta mai multă dragoste faţă de persoanele dez- logică, ci era o mare experienţă a minţii şi a inimii, senagreabile, dificil de suportat, către păcătoşii cei mai în- sibilitate faţă de cea mai adâncă suferinţă creştină şi rădăcinaţi în rele şi către cei dispreţuiţi de oameni; putinţa de a folosi această experienţă şi de a o împărtăşi niciodată nu s-a descurajat în faţa mulţimii păcatelor oa- oamenilor potrivit împrejurărilor specifice. Înţelepciunea sa era atât de mare, bunătatea inimii şi căldura simmenilor, niciodată nu a spus: „Nu pot face nimic”.

Duhul său părintesc îmbrăţişa întreaga viaţă interi- ţămintelor erau atât de mari, era în stare să înţelelagă atât oară şi exterioară a celui cu care se întreţinea; de aceea de bine pe fiecare om şi să se apropie de rănile sale putea să ghideze cu siguranţă voia oamenilor, acordând-o sufleteşti, că nu numai oamenii cei simpli care se adunau pe aceasta cu voia lui Dumnezeu. Destinele oamenilor îi întotdeauna în jurul mănăstirilor şi al bătrânilor, ci chiar erau descoperite; se poate spune că el participa la sfatul şi cei ştiutori de carte - care erau adesea prea slabi în credumnezeiesc pentru fiecare persoană. Cei care îl cunoş- dinţă, laşi, cârtitori, iubitori de sine, nerăbdători, istoviţi teau bine pe stareţ ştiau din experienţă că ceea ce le de îndoieli şi uneori chiar duşmănoşi faţă de biserică şi spunea părintele lor duhovnicesc trebuia urmat întocmai, de toate lucrurile bisericii, toţi aceştia îl cercetau, îl preţuiau şi erau atraşi de el, ca să se poată încălzi la inima fără a-l contarzice vreodată. „Sunt slab”, spunea părintele despre stăreţia sa, însă lui cea blândă, iubitoare şi ca să primească de la el înţelepaceasta nu era slăbiciune, ci îngăduinţă, întemeiată pe ciunea creştină. Iar ei se încălzeau şi învăţau cu adevărat.

Ziua stareţului începea la ora 4-5 dimineaţa. La credinţa în menirea dumnezeiască a sufletului şi pe dragoste... El ştia că până şi sufletul care a cunoscut cele această oră el îi chema pe ucenicii săi de chilie, şi se mai mari căderi nu a pierdut capacitatea de a ajunge pe citea pravila de dimineaţă. Ea continua mai bine de două ore. Apoi, ucenicii de chilie ai staculmile nevoinţei ascetice, că sunt reţului plecau şi părintele rămânea persoane care îşi răscumpără greşesingur. Cât timp folosea pentru somn lile din trecut printr-o mare pocănu se cunoaşte, însă, din exemplele inţă. El ştia că există oameni care altor asceţi, se poate presupune că chiar dacă se prăbuşesc în adâncidin cele patru ore care-i mai rămea păcatului, se ridică totuşi, se mâneau, majoritatea timpului şi-o înalţă şi petrec întru o continuă luptă dedica rugăciunii. Probabil că în împotriva păcatului; şi chiar dacă orele de dimineaţă pe care le petresunt uneori învinşi, nu-şi pierd năcea singur, el se pregătea pentru madejdea şi nu cedează, purtând rea sa slujire din ziua care începea şi războiul duhovnicesc până la sfârşit. căuta la Dumnezeu putere. Între Unii ca aceştia merită mai mult orele închinate vizitatorilor, găsea timp decât oamenii obişnuiţi, care nu sunt pentru citirea scrisorilor şi aşternenici buni şi nici răi, despre care este rea în scris a răspunsurilor. În fiecaspus: „Nu eşti nici rece, nici fierre zi veneau treizeci-patruzeci de binte şi de aceea te voi vărsa din scrisori. gura Mea” (Apoc. 3, 16).

Părintele lua teancul cu scrisori De-a lungul celor 30 de ani de în mână şi fără să le deschidă le sor„bătrâneţe duhovnicească”, Cuviosul ta, stabilind care sunt urgente, care Ambrozie a fost ca un adevărat pădintre ele pot să mai aştepte; sau alrinte, plin de dragoste şi împreunăteori scrisorile erau aşezate pe duşupătimire faţă de sufletele aflate în Stareţul Ambrozie de la Optina mea înaintea sa şi el arăta cu un băţ suferinţă. Sute de oameni, de cele mai felurite profesiuni şi ranguri veneau la el în fiecare care să i se dea. Să scrie răspunsurile singur nu mai zi, fiecare având tulburarea, întrebarea ori durerea sa. putea, din pricina vârstei înaintate, aşa că le dicta Nimeni nu era alungat, nimeni nu pleca fără să ucenicului de chilie. Aceste scrisori smerite ale „mult primească dragostea lui, nimeni nu pleca neliniştit ori păcătosului ieromonah Ambrozie” purtau mângâiere nemângâiat. Cu toţii se simţeau ca nişte copii în faţa unui dumnezeiască în multe părţi ale lumii, manifestând din părinte cu experienţă, blând şi înţelept. Sufletul său era depărtare aceeaşi înţelepciune, aceeaşi înainte-vedere... Începe ultima perioadă din viaţa stareţului. În vara de o cuprindere şi o bogăţie foarte mare.

Părintele Ambrozie a îmbinat înlăuntrul său credinţa anului 1890, el s-a mutat la Şamordino. Toamna, părinvie, viaţa lucrătoare, severitatea cu blândeţea, asprimea tele a intenţionat de câteva ori să se întoarcă, însă de fiecu un simţ al umorului, neîmprăştierea duhului cu vor- care dată puterile i se sfârşeau. Probabil că aceasta era birea cu oamenii, mărinimia, simplitatea, cunoştinţe teo- voia lui Dumnezeu, ca părintele să-şi dea ultima suflare

33

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

în braţele „copilului” său drag, Şamordino. Spre sfârşitul Chipul stareţului era strălucitor şi liniştit, fiind iluminat de iernii anului 1891, părintele Ambrozie a slăbit foarte mult, un zâmbet nepământesc. Chiar în clipa adormirii stareînsă primăvara puterile parcă i s-au întors. Toamna târziu, ţului, episcopul Vitalie a ieşit din Kaluga spre a merge la situaţia s-a înrăutăţit iarăşi. Vizitatorii vedeau cum uneori Şamordino şi a fost adânc uimit, primind în drum ştirea stareţul stătea extenuat de oboseală, capul îi cădea fără despre sfârşitul stareţului.

La 14 octombrie a avut loc mutarea trupului la Optina. putere înapoi, limba abia mai putea să pronunţe răspunsul şi îndrumarea; abia auzită, şoapta neclară ieşea din piept, Timpul nu a fost prielnic. Vântul rece de toamnă îi străpungea pe călători, iar ploaia iar el se tot jertfea, nerefuzând pe neîncetată a transformat nimeni. pământul într-o mocirlă. Pe În acest timp, stareţul spunea tot parcursul drumului, sicuvinte oarecum ciudate, care aveau criul, condus de mii de persă se adeverească mai apoi, după soane, a fost dus pe mâini. ce stareţul a murit, cuvinte prin Adeseori se opreau pentru oficare îşi prezicea împrejurările morcierea litiei, însă spre sfârşit, ţii sale. De mai mult timp, arhicând a început să plouă foarte ereul de la Kaluga îi cerea staretare, Litiile erau oficiate fără ţului să se întoarcă la Optina. Ce oprire, din mers. În satele putea să-i răspundă stareţul, în întâlnite în drum, însoţiţi de afară de ceea ce le spunea şi aldangătele clopotelor, preoţii tora, şi anume că a rămas la Şaînveşmântaţi ieşeau din bisemordino din cauza voii aparte a lui rici cu heruvimi şi icoane, săDumnezeu. Când îi spuneau că pot tenii se închinau înaintea sisă-l ducă la Optina cu de-a sila, el criului şi se alăturau procesiuspunea: „Ştiu că nu voi ajunge la nii. S-a observat că, în ciuda Optina; dacă mă vor duce de aici, ploii şi a vântului puternic, luvoi muri pe drum”. mânările care înconjurau siPărintele Ambrozie suferea criul stareţului nu s-au stins de mult timp din cauza picioarepe tot parcursul drumului. lor bolnave. Uneori, pentru vreo La 15 octombrie a fost săzece minute, el ieşea din chilia sa vârşită înmormântarea. Stareşi, aplecându-se, sprijinindu-se în ţul a fost aşezat lângă învăţăcârja sa, umbla pe alee. Cea mai torul său, părintele Macarie. mare parte a zilei însă o petrecea În ultimii ani, părintele Amstând semi-întins în pat. Arareori, brozie îi comandase pictorului vara, mergea pentru vreo două zile „Maica Domnului Sporitoarea grânelor” o icoană a Maicii Domnului, în adâncul pădurii, la vreo şapte verste de Optina, unde era situată o casă mare, însă pe care a numit-o „Sporitoarea pâinii” şi care o reprezintă oamenii îl găseau şi acolo. La o astfel de casă, cu numele pe Maica Domnului pe nori, binecuvântând snopii pe de Rudnovo, mergea părintele şi de la Şamordino. Astfel câmpul secerat. El a stabilit sărbătoarea acestei icoane la se nevoia marele stareţ, şi Domnul trimitea semne despre 15 octombrie, şi aceasta era ziua înmormântării sale. „A trăi înseamnă să nu fii mâhnit, să nu judeci pe dreptul Său.

De la 21 septembrie, stareţul a rămas fără puteri; a nimeni, să nu superi pe nimeni şi cu toţii să fii respectuos. apărut o slăbiciune extremă, manifestată prin pierderea au- Pentru mireni (creştinii din lume), rădăcina tuturor relelor zului şi vederii, precum şi o durere intensă în zona ure- este iubirea de argint, iar pentru călugări - iubirea de sine”. „Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din chilor, feţei, capului şi în tot trupul. Apoi, câteva zile i-a fost mai bine, însă surzenia continua, şi întrebările i se îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi nu vorbesc scriau pe o foaie mare de hârtie, iar el răspundea glăsuind. despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvÎn data de 6 octombrie, situaţia s-a înrăutăţit. În fie- na de a depune eforturi peste puterile noastre”. „Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascare clipă putea veni sfârşitul. Stareţului i s-a slujit Sfântul Maslu, iar la 9 octombrie a fost împărtăşit de ucenicul şi cunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere urmaşul său, părintele Iosif. În acea zi, a venit să-şi ia a omului. Înţelepciunea duhovnicească se câştiga prin smerămas bun de la stareţ şi egumenul de la Optina, părintele renie, frica de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi Isaac. Văzând starea stareţului, el a început să plângă. Pă- a răbdării în necazuri. Casa sufletului este răbdarea, hrana rintele, văzându-l, a ridicat mâna şi şi-a scos fesul. Părin- sufletului este smerenia. Când în casă nu se găseşte hrană, tele spunea adeseori: „Iată, toată viaţa mea am fost în mij- atunci sufletul iese afară, adică din răbdare. Pe vechii creşlocul poporului, astfel voi şi muri”. Aşa s-a şi întâmplat. tini, vrăjmaşul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi, prin În dimineaţa de joi, 10 octombrie, puterile l-au pără- boli şi gânduri”. sit. Stătea întins fără răsuflare. Buzele nu i se mai mişcau.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

34

Originea şi venirea lui Antihrist

Este cunoscut că

numărătoarea inversă pentru venirea lui antihrist a început din momentul în care evreii L-au răstignit pe Dumnezeu – Omul, Iisus Hristos. De atunci iudeii aşteaptă pe „Mesia al lor”, un împărat mondial, care este antihrist şi căruia îi pregătesc drumul, punându-şi în aplicare planul cu orice mijloace. Este ştiut că antihrist se va aşeza în templu ca să se dea pe sine drept Dumnezeu, şi va urmări ca să dovedească cu diferite invenţii, că este Dumnezeu, după cum arată Sfântul Apostol Pavel: „Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes. 2, 4).

După catastrofa biblică pe care a suferit-o Ierusalimul pe vremea împăraţilor Vespasian şi Adrian, evreii scăpaţi s-au împrăştiat în toate părţile. Cetatea a fost distrusă complet, iar templul distrus din temelii, după proorocia ce zice „şi nu va rămâne aici piatră pe piatră”. Evreii au încercat reconstruirea templului la anul 363 d.Hr. sub protecţia împăratului Iulian Apostatul. Cu toate acestea, voia lui Dumnezeu a fost împotriva refacerii templului. Abia au început muncitorii, că un prim cutremur îl distruge. Mulţi au încercat să pună temelia, dar în zadar. Nisipul ardea şi pietrele cădeau şi împrăştiau muncitorii, arzându-i. Un martor ocular al minunii acesteia a fost scriitorul Ammianos Marcelinos şi mulţi alţii. Aceasta a fost şi ultima încercare de reconstruire a templului până astăzi. În 1947 evreii au obţinut aprobarea din partea SUA pentru înfiinţarea statului israelit pe vechiul loc. Şi aceasta este o împlinire a proorociei ce zice: „şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până ce se vor împlini vremurile neamurilor”. În afară de templu, pentru a cărui construire se pregătesc evreii acum, se prefigurează „semnele vremurilor” care ne prevestesc sosirea lui antihrist, dar şi vestita venire a lui Hristos, pentru ca să judece „viii şi morţii”.

Antihrist este numit cel care nu va primi şi nici nu va mărturisi dumnezeirea lui Hristos. Astfel, antihrişti sunt mulţi, după cum ne precizează Sfânta Scriptură, „mulţi antihrişti s-au arătat” (I Ioan 2, 18). Aceştia sunt ateii care s-au lepădat de legea dumnezeiască. Antihrist nu va fi diavolul sau satana, ci „omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul” (II Tes. 2, 3), cum zice Sfântul Apostol Pavel. Aşadar, antihrist va fi om „prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase”.

35

(II Tes. 2, 9). Deci venirea lui antihrist va fi însoţită de tot felul de puteri, semne şi minuni mincinoase făcute cu ajutorul satanei.

Dumnezeu permite venirea lui antihrist pentru nepocăinţa şi lepădarea de credinţă a oamenilor, după cum scris este că antihrist „în cei pierduţi se întăreşte”, deci în necredincioşii nepocăiţi. Aceşti împietriţi la inimă, fie că vine, fie că nu vine antihrist, ei nu vor să creadă în Hristos ca să se mântuiască, fiindcă nu au dragoste şi jertfelnicie pentru Dumnezeu. Amăgitorul va veni ca să stăpânească şi să vădească necredinţa şi nepocăinţa celor care reneagă pe Hristos. Dar, prin excelenţă, va domina pe iudeii care au depăşit în necredinţă toate neamurile.

Aceştia sunt cei care continuă ca să răstignească pe Hristos şi pregătesc calea şi tronul lui antihrist. Cinstea pe care iudeii o vor da lui antihrist va constitui „plata nerecunoştinţei acestora”, după cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, fiindcă au cinstit minciuna în locul adevărului, întunericul în locul luminii, şi pe antihrist în locul lui Hristos.

Despre aceştia s-a proorocit: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul, în numele său, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5, 43).

Aşadar pe Iisus Care a venit în numele Tatălui Său iudeii nu L-au primit, ci L-au răstignit, însă pe falsul mesia, adică pe antihrist care îşi va consacra dreptatea care-i va conveni şi slavă în numele său, îl vor primi.

Originea lui antihrist este legată de proorocia patriarhului Iacob, care înainte de moartea sa a binecuvântat pe cei 12 fii ai săi, zicând: „Adunaţi-vă ca să vă spun ce are să fie cu voi în zilele cele de apoi” (Fac. 49, 1). Dintre aceste proorocii ale lui Iacob despre fiii săi, una relatează despre Hristos şi alta despre antihrist. Pentru Hristos mărturiseşte proorocia cu referire la Iuda, care s-a şi împlinit la venirea Domnului. Pentru antihrist mărturiseşte proorocia despre Dan, astfel: „Dan va judeca pe poporul său, ca pe una din seminţiile lui Israel. Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă, înveninând piciorul calului, ca să cadă călăreţul. În ajutorul Tău nădăjduiesc, o, Doamne!”

Prin urmare, antihrist va fi evreu, va proveni din neamul israelit al lui Dan. Antihrist va fi evreu şi va avea slăbiciune către evrei. Evreii îl vor primi cu bucurie, pentru că aşa nădăjduiesc că vor realiza visul lor de veacuri des-

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

pre guvenarea mondială sub mesia al lor. Pentru aceasta se pregătesc în mod direct pentru refacerea templului. În Apocalipsă, antihrist, „omul nelegiuirii” (II Tes. 2,3) este asemuit cu o fiară. Va necinsti pe Dumnezeu şi se va lupta cu sfinţii, după cum zice Apocalipsa. Caracterul lui va fi amar şi viclean şi va constitui fenomenul răului şi sămânţa unică a diavolului. Asemenea diavolului va fi şi proorocul cel mincinos, înainte mergătorul lui antihrist.

Antihrist nu-şi va manifesta imediat chipul satanic cu care va stăpâni, ci se va arăta ca binefăcător, propovăduitor al păcii, libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, ca prin viclenie să ajungă stăpânitor al întregii lumi.

Va înşela pe toţi prin prefăcătorie şi minciună, după cum îl caracterizează Sfântul Apostol Pavel. Va fi foarte vătămător ca un pui de „viperă” (Matei 23, 33). Antihrist se va înfăţişa „la vremea lui” (II Tes. 2, 6) şi va veni în chipul unui om bun, pentru ca să înşele pe toţi naivii şi pentru ca să acapareze puterea şi stăpânirea politică mondială, lucru care nu va reuşi. Deoarece popoarele vor fi induse în eroare de către acesta, se vor lepăda de Hristos şi se vor alătura, aşadar, lui antihrist şi vor preda lui „puterea şi stăpânirea lor” (Apoc.17, 13).

Statele care nu se vor supune, vor fi distruse prin război, după cum cele trei neamuri străine: Egiptul, Libanul şi Etiopia (Dan. 11). Când va stăpâni antihrist atunci se va arăta toată răutatea şi invidia, zice Sfântul Ioan Damaschin. Atunci se va arăta toată „neomenia şi nedreptatea”, şi se vor comporta chiar fără de omenie, în special evreii care îl vor urma.

Antihrist va încerca să distrugă Biserica lui Hristos de pe faţa pământului. În timpul lui va exista o mâhnire nemaiîntâlnită, zice Sfânta Scriptură, „căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi” (Matei 24, 21). Neputând a se opune, oamenii se vor închina lui antihrist. Fiindcă persecuţia lui antihrist, contra Bisericii, va fi cea mai mare dintre toate persecuţiile, Apocalipsa ne spune că femeia, „înveşmântată cu soarele” (Apoc. 12, 1), adică Biserica, „... a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şaizeci de zile” (Apoc. 12, 1-6). Aşadar cei aleşi se vor refugia în pustiu, în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului, după cum spun Sfinţii Părinţi.

Contra celor care nu vor primi semnul lui antihrist va folosi toate mijloacele de tortură. Toţi câţi se vor închina fiarei vor purta negreşit semnul (666), „pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte” (Apoc. 13, 16), după cum spune în Apocalipsă. Restul vor fi izolaţi social, economic, politic şi cei mai mulţi care nu vor putea ca să cumpere sau să vândă vor sfârşi prin a muri. Împărăţia lui antihrist va fi desfiinţată de Hristos, în vreme ce „cerul şi pământul vor trece” şi se va arăta semnul Sfintei TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

Cruci pe cer şi vor vedea toţi pe „Domnul venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24, 30).

Proorocii Ilie şi Enoh vor fi înaintemergătorii celei de a doua veniri a Domnului. Vor veni pentru întărirea duhovnicească a credincioşilor, şi-l vor înfrunta pe antihrist prin propovăduire şi minuni. Vor propovădui cea de a doua venire a Domnului, care va fi aproape, şi vor chema la pocăinţă pe credincioşi. Pentru venirea proorocilor Ilie şi Enoh, Apocalipsa relatează: „Şi voi da putere celor doi martori ai mei, şi vor prooroci, îmbrăcaţi în sac, o mie două sute şaizeci de zile. Aceştia sunt cei doi măslini, şi cele două sfeşnice ce stau înaintea Domnului pe pământ” (Apoc.11, 3-4).

Minunile acestora vor fi indiscutabil de provenienţă dumnezeiască „aceştia au putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele proorociei lor, şi putere au

peste ape să le schimbe în sânge, şi să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi” (Apoc. 11, 6). Şi cu puterea dumnezeiască pe care o vor avea cei doi prooroci, se vor apăra de duşmani, fiindcă dacă voieşte cineva să-i vatăme, foc va ieşi din gura lor şi va mistui pe duşmanii (Apoc. 11, 5).

Supravegherea lui antihrist va fi nemiloasă, şi mulţi oameni se vor pocăi. Apocalipsa spune că „atunci când vor isprăvi mărturia lor” (Apoc. 11, 7), adică atunci când vor termina mărturisirea lor şi propovăduirea despre Hristos, antihrist îi va birui şi-i va omorî. Iar trupurile lor vor rămâne trei zile neîngropate în mijlocul Ierusalimului şi vor fi văzute de întreaga lume (prin televiziune). În final, se va săvârşi o mare minune. Trupurile lor vor învia, şi spaimă mare îi va cuprinde pe cei care îi vor vedea.

Dar cei doi prooroci înviaţi nu vor rămâne pe pământ, ci se vor înălţa „la cer în nori” (Apoc. 11, 11-12), după cum zice Apocalipsa. Învierea celor doi prooroci va anunţa venirea Domnului, judecata viilor şi a morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.

36

Superstiţiile – idolul necredincioşilor

Superstiţiile sunt idei greşite, ce au apărut pentru

prima dată în sânul religiilor păgâne. Apariţia superstiţiilor în lumea păgână se explică prin faptul că idolatria obişnuia să căute răspunsul zeilor la întrebările ce-i frământau prin observarea semnelor din lumea exterioară. Încă din primele secole ale creştinismului, Biserica prin glasul Sfinţilor Părinţi a condamnat superstiţiile ca pe nişte credinţe şi practici păgâne înşelătoare care-l îndepărtează pe om de Dumnezeu, de adevăr şi de mântuire.

Părinţii celui de-a VI-lea sinod ecumenic (680-681) de la Constantinopol ne învaţă că „superstiţiile sunt credinţe şi practici greşite moştenite din lumea păgână care necunoscând adevărul lui Dumnezeu şi nici adevărurile ştiinţelor naturii şi ale vieţii au rătăcit pe oameni întru neştiinţa lor. Orice fel de credinţe deşarte şi superstiţioase se canonisesc de Biserica ca şi vrăjitoria (VI 61, 65)”.

Lumea crede că „nu este bine să te întorci înapoi; nu este bine să mături prin casă seara că-ţi mături norocul din casă. Nu este bine să dai foc cu împrumut. Nu este bine să coşi vinerea. Sau „este bine să se pună potcoave de cai la uşa prăvăliei pentru a aduce noroc şi mulţi bani”; „este bine să arunci cu mac în locul unde îţi vânzi marfa pentru că astfel îţi vei atrage mai mulţi cumpărători şi vei avea venit mai mare”. „Nu este bine să laşi cheile pe masa pe care mănânci că va fi ceartă”.

Unii poartă în portofel o monedă care aduce noroc şi bani, alţii diferite obiecte care, zic ei, „scapă” din necaz” cum este talismanul. Alţii cred că dacă vor tăia drumul preotului vor avea succes în toate, alţii cred în „ceasuri bune” şi „ceasuri rele” (sunt foarte cunoscute expresiile „a fost într-un ceas rău”, „să fie într-un ceas bun”), ş.a. În realitate există mult mai multe superstiţii decât cele amintite mai sus. Am putea chiar să le clasificăm după momentele pe care le parcurge fiecare om în viaţă. Există superstiţii la naşterea copilului, există superstiţii de cununie, superstiţii au şi oamenii de afaceri („nu se împrumută bani de luni”, sau „nu se dă salariul de luni, ca să nu-l dai toată săptămâna”, sau „nu trebuie să dezvălui nimănui nimic despre afacerea ta pentru că astfel vei avea eşec”) ş.a.m.d.

Toate acestea sunt fapte care dau dovadă de necredinţă în Dumnezeu. Ba unii îndrăznesc să ghicească cu cheia Bisericii, cu Psaltirea şi cu alte obiecte sfinte ca nişte speculanţi de cele sfinte şi necredincioşi: „aceştia cred că pot să bea paharul demonilor şi totodată şi paharul Domnului Iisus şi să ia parte şi la masa Domnului şi la masa dracilor” (I Corinteni 10, 21).

Credinţa în superstiţii este echivalată de Biserica Ortodoxă cu păcatul vrăjitoriei sau al magiei. Aşa ne învaţă părinţii Sinodului al VI-lea ecumenic (canonul 61, 65).

Din neştiinţă, omul care crede în superstiţii încearcă săşi alimenteze sufletul cu rugăciune, dar această hrană este

37

zadarnică pentru că sufletul său este uscat de superstiţii, de răul acestor credinţe şi în cele din urmă de hule împotriva lui Dumnezeu. El nu primeşte nici un folos din rugăciune pentru că fiinţa lui este bolnavă de necredinţă şi de superstiţie.

Mulţi din astfel de oameni se roagă, dar nu primesc ceea ce cer de la Dumnezeu, plâng dar nu află mângâiere pentru că ei se închină şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24; Luca 16, 13), adică diavolului. Din această cauză, Biserica a rânduit ca rana provocată sufletului de păcatul credinţei în superstiţii să primească acelaşi tratament ca şi cea provocată de păcatul vrăjitoriei.

Mulţi oameni din zilele noastre, în special femeile, s-au obişnuit să-şi petreacă timpul zilei după prescripţiile horoscopului, a zodiacului, a ghicitului în cărţi sau în cafea. Există „creştini” care, atunci când se scoală dimineaţa îşi fac o mică cruce sau nu-şi fac deloc, şi în timp ce – şi beau ceaiul pornesc imediat radioul ca să vadă ce îi aşteaptă în ziua care le stă înainte. După ce ascultă buletinul de ştiri, aceştia stau ochi şi urechi unii la televizor sau la radio ca să afle cum trebuie să-şi petreacă cu bine ziua, „de ce trebuie să se ferească”, şi „cum să evite” anumite „situaţii” etc. Toate aceste preocupări dau în vileag dorinţa lumii de a cunoaşte viitorul: ce va fi

astăzi, ce va fi mâine sau peste câţiva ani.

Lupta duhovnicească în urma încrederii în superstiţii se încheie cu o înfrângere şi cu o „supărare pe Dumnezeu”. Astăzi aceasta este ispita cea mai puternică care vine asupra creştinilor vremurilor noastre. Foarte mulţi creştini chiar din cei mai râvnitori „se supără” pe Dumnezeu că nu le-a împlinit rugăciunea, fără să-şi dea seama de ce rugăciunile lor nu au fost ascultate şi împlinite de Dumnezeu.

Multe din astfel de rugăciuni sunt făcute cu necredinţă şi cu încrederea în superstiţii şi horoscoape sau în zodii şi în chiromanţie şi în ghicitul cu cafea şi cu cercetarea lunii. Fetele cred că atunci când se uită la ceas şi văd că este oră fixă înseamnă că le iubeşte cineva, altele aşteaptă cu nerăbdare să vină sărbătoarea Sfântului Andrei ca să-şi viseze ursitul după ce vor fi pus sub pernă o oglindă ca să le fie visul mai clar. Iată cum se depărtează tinerii noştri de credinţa şi nădejdea în Dumnezeul adevărat şi se încred în oglinzi şi ceasuri – lucruri făcute de mâini omeneşti (Psalm 113, 12).

Gravitatea păcatului încrederii în superstiţii este TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

mare pentru că noi nu suntem păgâni, ci creştini botezaţi în numele Preasfintei Treimi. Fiind botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, suntem datori zi şi noapte să credem şi să nădăjduim în izbăvirea Lui, căci Dumnezeul nostru este „Singurul Care face minuni” (Psalm 71, 19; Psalm 76, 13). Dar crezând în superstiţii noi ne lepădăm de Hristos în al cărui nume ne-am botezat şi călcăm în picioare toată învăţătura Bisericii noastre.

Treisprezece îndatoriri ale credincioşilor ortodocşi 1. Să nu judece pe ceilalţi: „... fieştecarele din noi,

de sine îşi va da seama înaintea lui Dumnezeu. Deci mai mult să nu judecăm unul pre altul; ci aceasta mai vârtos să judecaţi, ca să nu puneţi împiedicare fratelui sau sminteală” (Romani 14, 12-13).

2. Să aibă bună înţelegere faţă de toată lumea: „Şi vă rog pre voi, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să grăiţi aceeaşi, şi să nu fie între voi împerecheri; ci să fiţi întemeiaţi într-un gând şi într-o înţelegere” (I Corinteni 1, 10).

3. Să îi accepte pe cei din jur, în ciuda greşelilor şi a păcatelor lor: „Deci dar primiţi unii pre alţii, precum şi Hristos a primit pre voi întru slava lui Dumnezeu” (Rom. 15, 7).

4. Să nu grăiască în deşert, nici cuvânt amar, putred sau spre osândirea aproapelui: „Tot cuvântul putred să nu iasă din gura voastră, ci numai care este bun spre zidirea trebuinţei, ca să dea dar celor ce aud. Şi să nu întristaţi pre Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru care v-aţi pecetluit spre ziua răscumpărării. Toată amărăciunea, şi mânia, şi iuţimea, şi strigarea, şi hula, să se lepede de la voi, împreună cu toată răutatea. Şi fiţi unul către altul buni, milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă întru Hristos” (Efeseni 4, 29-32).

5. Să îi asculte pe mai-marii săi: „Ascultaţi pre

învăţătorii voştri şi vă supuneţi lor; că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca cei ce vor să dea seamă, ca cu bucurie aceasta să facă, iar nu suspinând. Că nu este TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 35, Martie 2012

de folos vouă aceasta” (Evrei 13, 17).

6. Să îşi mărturisească păcatele şi să se roage pentru ceilalţi credincioşi: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele, şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi; că mult poate rugăciunea dreptului, care se lucrează” (Iacov 5, 16).

7. Să îşi folosească talanţii şi darurile pentru a sluji aproapelui: „Fieştecare precum a luat darul, între voi cu acela slujind, ca nişte buni iconomi ai Darului lui Dumnezeu celui de multe feluri” (I Petru 4, 10).

8. Tot ceea ce grăim, întru slava lui Dumnezeu să grăim: „De grăieşte cineva, ca cuvintele lui Dumnezeu. De slujeşte cineva, ca din puterea care o dă Dumnezeu, ca întru toate să se slăvească Dumnezeu prin Iisus Hristos, căruia este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin” (I Petru 4, 11).

9. Fiecare să îşi ducă la îndeplinire propria sa ascultare şi îndatorire, fără a se amesteca în treburile celorlalţi: „Şi acela a dat pre unii Apostoli, iar pre alţii Prooroci, iar pre alţii Evanghelişti, iar pre alţii păstori şi dascăli. Spre săvârşirea sfinţilor, spre lucrul slujbei, spre zidirea Trupului lui Hristos” (Efeseni 4, 11-12).

10. Să îşi amintească regula de aur: „Deci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea; că aceasta este legea şi Proorocii” (Matei 7, 12).

11. Să îi ajute şi pe ceilalţi, fără a căuta la câştigul propriu: „Nu ale sale fieştecarele, ci şi ale altora fieştecine să căutaţi” (Filipeni 2, 4).

12. Să nu se smintească de Biserică, doar pentru că au fost martorii unor sminteli omeneşti: „Nepărăsind adunarea noastră, precum au unii obiceiul, ci îndemnând unul pre altul, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi apropiindu-se ziua” (Evrei 10, 25).

13. Să păzească poruncile Evangheliei şi legătura dragostei şi a unirii dintre fraţi, pildă făcându-se celor necredincioşi: „Numai cu vrednicie dupre Evanghelia lui Hristos să petreceţi, ca ori venind şi văzându-vă pre voi, ori nefiind de faţă la voi, să aud cele pentru voi, că staţi într-un Duh, într-un suflet, împreună nevoinduvă pentru credinţa Evangheliei” (Filipeni 1, 27).

38

CUPRINS:

Bucuria Maicii Domnului de Sfânta Înviere Biruinţa lui Hristos Misiunea lăuntrică a Bisericii noastre (II) Iconografia Învierii Ecumenismul – Calea către pierzare (XIV) Piatra de încercare (IV) Mărturii din vremuri de prigoană (VII) Smerenia dragostei Călugării şi creştinii vremurilor de pe urmă A judeca sau a nu judeca?

Cetăţi nebiruite - prietenia întru Hristos Iradierea şi tratamentul chimic al alimentelor Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (X) De ce Dumnezeu trimite necazuri asupra noastră?

Cuviosul Ambrozie de la Optina Originea şi venirea lui Antihrist Superstiţiile – idolul necredincioşilor Treisprezece îndatoriri ale credincioşilor ortodocşi

2 2 4 6 9 10 12 15 17 20 22 26 28 29 31 35 37 38

TRADIŢIA ORTODOXĂ ADRESA REDACŢIEI: Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca, judeţul Suceava EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837 Email: secretariat@mitropoliaslatioara.ro Web: http://mitropoliaslatioara.ro