Traditia Ortodoxa 36

Revist` de cultur` teologic` ortodox` Nr. 36, Iunie 2012

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA

RUGĂCIUNEA STAREŢILOR DE LA MĂNĂSTIREA OPTINA Doamne, dăruieşte-mi ca să primesc cu linişte sufletească toate ale zilei de azi. Învredniceşte-mă să mă încredinţez întrutotul preasfintei voii Tale. În tot ceasul şi în toată vremea zilei de azi, povăţuieşte-mă şi în toate mă sprijineşte.

Oricare vor fi veştile acestei zile, învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi întărit în credinţa că peste toate este sfântă voia Ta. În toate faptele şi cuvintele mele, Tu călăuzeşte-mi simţirile. În toate întâmplările neaşteptate, adu-mi aminte că toate ale Tale sunt. Învaţă-mă să fiu deschis şi înţelept cu fiecare din mădularele familie mele duhovniceşti, pe nimenea amărând, pe nimenea întristând.

Doamne, dă-mi putere să port osteneala zilei de astăzi şi toate întâmplările din vremea ei.

Călăuzeşte-mi voia şi învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert. AMIN.

TRADIŢIA ORTODOXĂ publicaţie tipărită cu binecuvântarea

† Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN, ARHIEPISCOP ŞI MITROPOLIT AL

BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA

Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la Biblioteca Naţională a României Centrul Naţional de Numerotare Standardizată TRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA ISSN 1842-7499 Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise - toate drepturile rezervate -

De vorbă cu întâistătătorul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România - Arhiepiscop şi Mitropolit Vlasie Mogârzan -

Înaltpreasfinţia Voastră, se ştie că aţi îmbrăţişat viaţa monahală încă din tânără vârstă. Cu ce năzuinţe aţi păşit pe acest drum? Sau ce a însemnat încă de pe atunci vieţuirea monahală în sărăcie de bună voie, ascultare şi feciorie?

Ca orice om, am căutat şi eu să mă înţeleg pe mine însumi. În tot acest răstimp, am înţeles că nu este pe pământ o bucurie mai mare decât aceea de a urma lui Hristos şi a sluji Lui. Aşa a fost cu mine. Clipa întrebării şi a înţelegerii mele a durat parcă mai puţin de... o clipă.

Cine sunt şi ce voiesc să fac ca să câştig dincolo viaţa veşnică, acestea au fost primele mele cugetări tainice asupra vieţii călugăreşti. Din acest moment, tot ceea ce învăţasem până atunci, toată experienţa mea ca om de lume, a rămas pe un plan secund, iar pe primul loc le-am aşezat pe cele ale sufletului.

Eram pe atunci un tânăr aflat la vârsta întrebărilor existenţiale, căutându-mi o identitate proprie în acele vremuri comuniste, străine de Dumnezeu.

Aveam să învăţ din nou cine sunt şi cu ce scop am fost lăsat de Dumnezeu în această „vale a plângerii”, care este viaţa. Din acea clipă şi până azi, mi-a fost greu să fac deosebirea între Ortodoxie şi monahism. Nu am fost dintre cei ce îşi fac idoli din oamenii pe care i-au cunoscut, dar în clipa în care i-am cunoscut pe călugări – în lumea lor, adică între zidurile mănăstirii, am realizat că pe Dumnezeu nu Îl pot cunoaşte decât prin intermediul monahismului.

Au trecut de atunci mai bine de cinci decenii, care s-au scurs cu viteza câtorva ceasuri şi din care nu regret decât poate faptul că aş fi putut să Îl iubesc şi mai mult pe Hristos. Au să mai treacă şi alţii, până ce Dumnezeu va hotărî să vină acel timp în care, după spusa Proorocului David, toate se vor sfârşi pentru mine şi „vor pieri toate gândurile”. Toţi oamenii trec, măcar o dată în viaţă, prin această „clipă a întrebării”, în care vor să îşi înţeleagă rostul vieţii. Nu ştiu în ce măsură reuşesc să se înţeleagă pe ei înşişi, dar ştiu că unii merg cu această cunoaştere mai departe şi poate din dorinţa de a se cunoaşte pe sine, vin către noi şi se alătură nouă, din dorinţa de a sluji lui Dumnezeu.

iIiIiI

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

Înaltpreasfinţia Voastră, vă desfăşuraţi activitatea de mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România de mai bine de douăzeci de ani. Cum apreciaţi activitatea acestei Biserici din vremea când aţi fost înscăunat şi până în prezent?

Dintotdeauna, Biserica noastră a avut o activitate roditoare, chiar împotriva condiţiilor de persecuţie comunistă prin care a trecut mai înainte de 1989, şi cu atât mai mult după momentul acesta, când autorităţile de stat au acordat libertate de funcţionare, de exprimare şi de dezvoltare a Ortodoxiei după vechiul calendar bisericesc. În anul 1994 am avut bucuria sufletească de a lua parte la slujba de canonizare a Sfântului Ierarh Ioan Maximovici. Am fost acolo alături de reprezentanţi din Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din Grecia şi din multe alte părţi ale lumii unde se mai păstra încă adevărata Ortodoxie după vechiul calendar bisericesc. În anul 1997, Dumnezeu ne-a ajutat să ducem la bun sfârşit sfinţirea Marelui Mir. Aveam un Sinod restrâns în acea vreme, însă Dumnezeu ne-a fost alături ca întotdeauna. La fel am procedat şi anul trecut (2011), când am săvârşit sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir pentru a doua oară de când sunt eu mitropolit. Bucuria cea mai deplină am trăit-o în 1999, când Dumnezeu ne-a blagoslovit să avem alături de noi un rugător în ceata Sfinţilor. Mă refer la momentul canonizării Sfântului Ierarh Glicherie, din 15/28 iunie 1999, clipă în care credincioşii noştri au putut înţelege pe deplin că lupta noastră pentru apărarea dreptei credinţe nu este zadarnică, ci toată răsplătirea o vom primi la Ceruri. În anul 1992, când Dumnezeu mi-a încredinţat treapta de întâistătător al acestei Biserici, existau un număr de aproximativ 50 de biserici şi vreo 5 mănăstiri. Cu Darul Domnului, astăzi avem aproximativ 150 de biserici de mir, 50 de mănăstiri şi schituri, dintre care câteva sunt sedii episcopale şi, dacă va mai fi spre folos sufletesc credincioşilor, suntem dispuşi să mai ridicăm câteva locaşuri de cult, acolo unde creştinii au mai puţin acces la slujbele bisericii noastre sau unde informaţia despre adevărul de credinţă este mai puţin difuzată. Până în prezent, ne-a rânduit Dumnezeu să avem preoţi la fiecare biserică, iar bucuria mea şi mai mare este aceea că, alături de Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în vremea de când sunt

4

mitropolit, am reuşit să hirotonim nouă episcopi, numeroşi preoţi, ieromonahi, ierodiaconi, prin care Ortodoxia dreptslăvitoare de Răsărit are menirea de a dăinui spre lucrarea mântuitoare a noastră şi a credincioşilor noştri.

Ce ne puteţi spune despre comunitatea credincioşilor ortodocşi de stil vechi din Italia, unde Mitropolia Slătioara a înfiinţat noi parohii?

mântuire şi acolo unde nu se propovăduieşte credinţa apostolică şi sobornicească, adică acea credinţă propovăduită de Sfinţii Apostoli, la baza căreia stau canoanele Sfinţilor Părinţi de la cele 7 Sfinte Sinoade ecumenice.

Fără canonicitatea şi dogmatismul Sfinţilor Părinţi nu putem vorbi despre credinţa adevărată. Şi neadevărul de credinţă, propovăduit de mass-media bisericească sub numele de ecumenism, se numeşte erezie. Sfântul Iustin

Este de datoria noastră să purtăm şi grija mântuirii celor plecaţi peste hotare.

De aceea, ne-am străduit să dobândim sub formă de închiriere sau chiar să construim biserici după puterile noastre, acolo unde am considerat că sunt mai mulţi credincioşi ce aparţin bisericii noastre sau acolo unde locaţia permite accesul creştinilor şi din alte zone. Participarea la slujbele Bisericii oferă posibilitatea să ne cunoaştem mai bine, dat fiind faptul că majoritatea credincioşilor parcurg uneori sute de kilometri pentru a putea participa la Sfânta Liturghie. Şi aici am rânduit preoţi care să poarte sarcina duhovnicească a acestor creştini ce se află dincolo de hotarele ţării noastre din unele sau alte motive economice ori sociale. Înfiinţarea acestor paroSfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România hii a fost făcută cu scopul de a păstra identitatea noastră ortodoxă apostolică şi sobornicească, păs- Popovici, recent canonizat în Biserica Sârbă, în lucrarea trătoare a vechiului calendar bisericesc iulian.

Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul numeşte ecumenisDintre creştinii noştri, majoritari sunt cei care s-au mul de azi „erezie a tuturor ereziilor”. Aici trebuie să fie născut în această credinţă ortodoxă, au fost botezaţi şi li prudenţi creştinii noştri, pentru a nu cădea în capcana as-a propovăduit acest adevăr dumnezeiesc al credinţei cestui ecumenism care s-a infiltrat mai în toate bisericile apostolice. Oriunde merg în lume, ei duc cu ei această aşa-zis „ortodoxe” europene. zestre duhovnicească de credinţă ortodoxă. Minoritari Deci capcana necredinţei este ecumenismul de azi, sunt cei care între timp sunt convinşi de adevărul de cre- adică erezia, dar şi schisma calendaristică care a început dinţă apostolică şi sobornicească şi se convertesc la aceasta. din 1924, prin trecerea de la calendarul iulian bisericesc Dacă uităm de unde am plecat - şi mă refer strict la la calendarul apusean gregorian, adoptat cu puţin mai această cale a vieţii noastre, adică la credinţa ortodoxă în înainte de 1924 numai pentru lumea laică şi care nu are care am fost botezaţi şi în care trebuie să dobândim şi nici o compatibilitate cu rânduielile bisericeşti. Mai mult, mântuirea sufletului - atunci devenim un popor fără iden- este chiar interzis şi osândit de canoanele Sfinţilor Părinţi. titate duhovnicească şi riscăm să ne desfigurăm sufleVin în acest sens numai cu un exemplu, adică decizia teşte. Şi această identitate duhovnicească a sufletului o canonului al 7-lea de la Sinodul al III-lea Ecumenic din putem păstra numai prin Biserică. Pentru aceasta, mulţu- Efes, unde se zice: „Nimănui nu-i este slobod a aduce, a mim Bunului Dumnezeu că ne-a binecuvântat să ridicăm scrie sau a alcătui altă credinţă (reguli de credinţă), biserici în Roma, Torino, Verona şi Milano şi poate vor afară de cea hotărâtă de Sfinţii Părinţi, aflaţi în cetatea mai fi şi alte meleaguri care ne aşteaptă să propovăduim Niceea împreună cu Duhul Sfânt. Dacă cineva va înEvanghelia şi adevărul Ortodoxiei, pentru întărirea credin- drăzni a alcătui altă credinţă sau a propune cuiva care cioşilor în dreapta credinţă, dar şi de a-i aduce şi pe alţii vrea să se întoarcă la cunoştinţa adevărului, de va fi clela Adevărul care este Hristos. ric să se caterisească, iar de va fi mirean să se afurisească.”

Deci, odată cu schimbarea calendarului bisericesc s-a Vorbiţi despre un adevăr de credinţă şi chiar aţi produs schisma, adică ruptura. Cei care au primit calenfolosit expresia de calendar bisericesc. Cum ar putea darul astronomic al papei au căzut în schismă şi sub conînţelege cititorii noştri acest adevăr de credinţă? Există damnarea canoanelor Sfinţilor Părinţi. Dacă au schimbat şi un calendar ne-bisericesc? Sau există şi un ne-adevăr calendarul, au schimbat toată rânduiala canonică bisede credinţă?

Da. Dintotdeauna, Biserica lui Hristos a avut de ricească care ţine de posturile şi sărbătorile bisericeşti. luptat împotriva ereticilor, a schismaticilor şi a tuturor Cei care au păstrat acest adevăr de credinţă moştenit de celor care au încercat să deformeze adevărul credinţei la Sfinţii Părinţi, au avut de suferit prigoniri, înfometări, ortodoxe şi să convingă într-un mod osânditor că ar exista sabie, condamnări la închisoare. Dar cum spune Sfântul

5

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

Apostol Pavel: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Nimic din toate acestea nu ne-a putut rupe de adevărul dumnezeiesc pe care îl propovăduim astăzi lumii întregi. Cine înţelege că la mijloc este mântuirea sufletului, stă şi cântăreşte bine acest adevăr de credinţă mântuitor. Cine este superficial în viaţa de zi cu zi, este superficial şi în criteriul credinţei şi faţă de mântuirea sufletului său.

Cu ce simţăminte aţi trăit aniversarea celor 20 ani de când sunteţi mitropolit?

Sunt mulţumit că prin Darul şi mila lui Dumnezeu, dar şi prin efortul Sfântului Sinod şi al credincioşilor, am putut păstra până azi Biserica întreagă, fără să cădem în dezbinări sau alte neînţelegeri, precum s-a întâmplat în alte ţări ortodoxe. Biserica noastră este Biserica Ortodoxă care a continuat în toată existenţa ei istorică într-o continuitate neîntreruptă şi autentică, este Biserica Apostolică a Sfinţilor Părinţi de la cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice şi pentru aceasta Dumnezeu ne-a ferit de dezbinări în trupul ei. Avem sprijin pe Sfântul Glicherie, care acum este mutat la cele veşnice, dar este rugător pentru noi. Îl simt ca pe un om viu cum ne ocroteşte, ne acoperă parcă pe toţi cu mantia lui arhierească şi stă mijlocitor ca Biserica noastră să nu cadă din Dar şi creştinii să se mântuiască în dreapta credinţă Ortodoxă.

Putem să ne numim astăzi urmaşi fideli ai mărturisirii de credinţă a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Păzim cu sfinţenie porunca Sfântului Glicherie care, în ceasurile cele de pe urmă ale vieţii sale pământeşti, a lăsat cu limbă de moarte şi prin testament scris să nu stricăm, nici să adăugăm ceva la această credinţă apostolică şi patristică. De aceea, eu am convingerea că, dacă Sfântul Glicherie a fost proslăvit de Dumnezeu pen-

tru mărturisirea acestei credinţe dumnezeieşti, şi noi ne vom putea mântui urmându-i exemplul de credinţă şi de viaţă.

Cum priviţi ecumenismul actual, atât de mult promovat de Biserica Europeană?

Noi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, respingem cu desăvârşire toate manifestările ecumenismului de azi, care înseamnă rătăcire şi apostaziere de la dreapta credinţă apostolică şi patristică. Nu avem nimic de împărţit cu vrăjmaşii adevăratei credinţe ortodoxe, de aceea nu primim a fi nici măcar părtaşi la masa dialogului ecumenist, cu atât mai mult nu vom accepta vreodată slujirea comună cu cei care sunt în afara adevăratei ortodoxii, care au stricat dogmele şi canoanele Bisericii Ortodoxe şi acum propovăduiesc un botez fals, fără întreitele afundări, care nu mai are putere spre iertarea păcatelor, aşa cum se mărturiseşte în Crezul ortodox.

Dialogul ecumenismului de azi înseamnă compromis în materie de credinţă sau altfel zis pierderea identităţii ortodoxe, aşa cum am moştenit-o noi de la Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, pentru că ecumenismul acesta înseamnă sincretism religios sau acceptarea ca fiind bune toate confesiunile care sunt în afara Ortodoxiei. Noi propovăduim o singură credinţă ca fiind dreaptă şi mântuitoare, adică adevărata Ortodoxie moştenită de la Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Ortodoxia care s-a născut în secolul XX prin eforturile şi influenţa ecumenismului eretic, nu este a noastră, nu o recunoaştem şi nu avem nici o implicaţie cu privire la aceasta. Noi ţinem dreptarul Ortodoxiei de secole şi credem cu Sfântul Apostol Pavel că şi înger din cer de ar veni şi ne-ar propovădui nouă o altă credinţă în afara Ortodoxiei pravoslavnice, anatema să fie.

iIiIiIiIiIiI

Bucuriile şi tristeţile monahului

Minunat şi nesfârşit lucru este mişcarea gândului şi taină de necuprins este viaţa lăuntrică a omului. Nimeni nu ştie ascunsul nostru, decât Cel ce ne-a zidit.

Când sufletele pornite spre căutarea lui Dumnezeu se întâlnesc unul cu altul în gânduri şi emoţii, ele se bucură, se cunosc şi se înţeleg, pentru că se aseamănă şi se regăsesc. Aceasta este adevărata bucurie; numai în Duhul Sfânt, oamenii se pot cunoaşte unul pe altul şi pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru că, în afară de această întâlnire, totul este nedeplin şi schimbător. În acest chip poate fi descris monahismul - ca o căutare încheiată printr-o sărbătoare duhovnicească veşnică, în care sufletul se hrăneşte cu bucuria de a-L fi găsit pe Dumnezeu, dar şi cu tristeţea de a nu-L pierde, prin păcate sau nebăgare de seamă...

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

6

Bucurie şi dragoste întru Domnul Monahismul este aripa de vultur cu care ne suim până la Dumnezeu şi pe care o primim în dar atunci când ne lepădăm de noi înşine şi de voia noastră proprie. În Ortodoxie, monahismul este o stare a duhului şi a minţii la care sunt chemaţi nu doar cei ce îşi închină viaţa lui Hristos - trăind în feciorie, sărăcie şi ascultare - dar şi cei din lume, adică mirenii, pentru că şi ei sunt chemaţi să lepede cele ale lumii – adică păcatele, patimile şi deşertăciunile, şi să vină către El. Monahismul aparţine tuturor celor ce au înţeles că această lume - pe care o vedem acum cu ochii şi în care trăim - nu este şi nu poate fi veşnică.

Monahismul este bucurie, iar mănăstirea este un lăcaş al celor ce se veselesc, pentru că „bucurie în Cer se face pentru un păcătos ce se pocăieşte” (Luca 15, 17); iar într-o mănăstire, sunt mulţi cei ce se pocăiesc. Viaţa călugărului adevărat este o artă a pocăinţei, a schimbării minţii şi a inimii.

Monahismul este rugăciune, pentru că pocăinţa continuă se săvârşeşte prin rugăciunea continuă, prin neîncetata chemare a preadulcelui nume al lui Iisus. Monahul „îşi aminteşte de Dumnezeu mai mult decât de propria sa respiraţie”, scrie Sfântul Grigorie Teologul. Rugăciunea păstrează aprins focul dragostei dumnezeieşti, care schimbă la faţă firea călugărului şi, printr-însul, întreaga lume.

iIiIiI

În mănăstire, ca în oricare alt loc din lume, oameni dintre cei mai diferiţi cu putinţă se adună în numele Domnului, aducând fiecare sarcina unui trecut mai mult sau mai puţin virtuos, sprijinit pe stâlpii fragili ai unor aspiraţii noi care, de regulă, nu rezistă sub greutatea trecutului şi se surpă. Această moarte a omului vechi se petrece la fiecare diferit, dar se petrece negreşit, căci doar aşa poate începe urcuşul anevoios spre lumină.

Nimeni nu rămâne, peste ani şi ani, acelaşi cu cel care a păşit, plin de sfială şi de umilinţă, pe tărâmul cel sfânt al mănăstirii. Mănăstirea ne face mai buni sau mai răi – depinde de fiecare ce şi cât înţelege din chemarea dumnezeiască pe care a auzit-o – dar cu siguranţă ne schimbă. Fiecare zi este un examen, iar fără zdrobirea aspiraţiilor omeneşti, fără risipirea închipuirilor pe care oamenii îşi zidesc de obicei viaţa, nu poate avea loc cunoaşterea de sine, cunoaştere care îl îndreaptă pe om spre adevăr şi iubire într-un mod cu totul firesc, aidoma animalului însetat după o zi de muncă.

Călugăria îţi descoperă viaţa dintr-un unghi la care un om obişnuit nu are acces. Majoritatea călugărilor

7

mărturisesc despre faptul că, de-a lungul vieţii lor de mănăstire, au văzut şi au trăit lucruri pe care nu le-ar fi cunoscut niciodată dacă rămâneau „în lume”. Cu toate acestea, călugăria nu este un adăpost călduţ şi nici măcar un turn de apărare în care te sălăşluieşti, crezând că vei avea odihnă. Ea este o continuă strădanie de a escalada un munte, iar încordarea aceasta continuă ne face conştienţi de greutatea şi responsabilitatea pe care o purtăm.

Credinţa că într-o zi vom învinge şi vom ajunge acolo, sus, ne însufleţeşte.

Lumea nu poate pricepe cum cei ce îşi aleg acest drum, pot să renunţe la toate cele lumeşti. Dar fiecare din noi, mai devreme sau mai târziu, este pus în situaţia de a renunţa la ceva. Bătrâneţea, boala şi, în cele din urmă, moartea ne desparte de această lume cu tot ce are ea frumos sau urât în ea.

De vreme ce credem în Dumnezeu şi în tot ce zice El, înseamnă că îndemnul „ia-ţi crucea şi urmează-Mi Mie” se referă la fiecare dintre noi. Şi care vârstă este cea mai potrivită, dacă nu cea a tinereţii sau a maturităţii? Pentru că lui Dumnezeu I Se aduce ca jertfă ceea ce este mai bun, aşa după cum şi Fericitul Augustin zicea: „Nu vreau să-i dau lui Dumnezeu ceea de ce eu însumi nu mai am nevoie”, adică bătrâneţea şi boala.

Războiul monahului La baza absolut tuturor relelor de pe pământ, de la începutul zidirii şi până în ziua de astăzi, nu este decât lupta diavolului împotriva lui Dumnezeu şi a omului chip şi asemănare a Sa. Cei care se consideră a fi neutri în acest război, se înşeală amarnic, pentru că atunci când ne unim cu Hristos, luându-ne crucea şi urmându-I Lui, ne facem potrivnici diavolului, care nu va înceta să ne pună piedici. Nu avem cum să slujim lui Hristos păstrând prietenia cu puterile întunericului. Ori suntem parte a lui Dumnezeu, ori ne facem părtaşi diavolului - care să nu fie!

Trebuie să ştim foarte clar de partea cărei tabere suntem şi ce trebuie să facem pentru asta. De suntem prieteni ai lui Dumnezeu, atunci trebuie să ne lăsăm cu totul în mâna Lui, şi aşa ne vom mântui. Aşa vom avea parte de binecuvântarea de a lupta în durere, în suferinţă, dar cu bucurie pentru Dumnezeu.

iIiIiI

În mănăstire, învăţăm că darurile sunt de la Dumnezeu, iar păcatele de la om şi de la diavol. De aceea, în om trebuie să vedem mereu doar partea lui de chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi să învăţăm să îi iertăm greşelile şi păcatele, deoarece ele nu îl reprezintă, ci sunt doar accidente, doar piedici pe care i le pune vrăjmaşul diavol. Să avem înţelegere şi dragoste pentru semenii TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

noştri, fără să uităm că acolo unde este un dar bun, sunt şi două rele, adică să ştim că oamenii înzestraţi cu daruri deosebite sunt mai ispitiţi. Conştiinţa faptului că nu doar alcătuirea sufletească, dar şi lupta fiecăruia e diferită, face ca monahii să nu judece şi să nu se mândrească, având în vedere că până şi diavolii care umblă în jurul fiecăruia sunt diferiţi în putere şi în meşteşuguri.

Bucurie şi lacrimă mai presus de timp Cea mai puternică impresie pe care ţi-o lasă mănăstirea este aceea că între zidurile ei nu există timp. Aici se citesc cărţi scrise cu veacuri în urmă. Aici se ţin rânduieli întocmite în locuri şi ţinuturi cărora istoria demult le-a dat alte nume. Dar, spre deosebire de lumea laică, în mănăstire nimic nu se învecheşte, nimic nu iese din uz, ci totul este viu, prin Duhul Sfânt. Într-o chilie, un monah citeşte din viaţa Sfântului Antonie cel Mare; alături, neştiut de nimeni, un altul se roagă Maicii Domnului, spunându-i cu lacrimi necazul său. Unul citeşte scrierile ascetice ale Sfântului Efrem Sirul, altul zice rugăciunea minţii. Toate cuvintele pe care ei le spun, au fost spuse de multe generaţii de călugări. Toate aceste nume şi timpuri se amestecă în chip firesc, iar demonul evoluţiei nu poate intra aici.

iIiIiI

Bucuria şi lacrimile sunt două laturi nelipsite ale vieţii omeneşti, iar în mănăstire ele sunt mult mai pronunţate; aici şi lacrimile sunt mai multe, dar şi bucuria e mai mare. Sfântul Serafim de Sarov îşi binecuvânta ucenicii prin cuvintele „Hristos a Înviat, bucuria mea!” Tocmai pentru bucuria Învierii, toţi ortodocşii dar cu atât mai mult noi, propovăduitorii Cuvântului lui Hristos, trebuie să avem tot timpul bucuria aceea lăuntrică, să fim una cu Hristos Cel Înviat, Care este bucurie.

Cum putem noi, ortodocşii, cei ce Îl cunoaştem pe Hristos, să fim trişti? „Păstrează-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” – aşa spunea Cuviosul Siluan Athonitul, iar noi cunoaştem aceste cuvinte, le credem şi le spunem şi altora, spre a-i îmbărbăta, dar totuşi câteodată toată fiinţa noastră este încrâncenată la maxim.

Parcă fără să vrem, dăm dreptate celor ce nu cunosc multe despre viaţa monahală şi ne consideră a fi nişte oameni negri, aidoma hainelor pe care le poartă, adică triştii de serviciu ai lumii.

Oare ce bucurie poate să aibă un monah într-o mănăstire – se întreabă ei? Dar oamenii nu ştiu că monahul nu e nicidecum un om posac în toată vremea, ci seriozitatea sa vine din faptul că el este îngândurat, adâncit în sine, în auto-cunoaştere. În sufletul său, el e plin de jovialitate, de bucurie, gata oricând să îşi ajute semenul printr-o rugăciune sau o vorbă bună.

Bucuria călugărului nu seamănă cu cea a oamenilor din lume; ea este continuă şi e capabilă de a exista alături de o durere care nici ea nu trebuie să înceteze vreodată durerea că a înfăptuit păcate, că lumea înfăptuieşte păcate, că pocăinţa sa nu este pe potriva păcatelor şi cu fiece clipă, el se apropie de mormânt.

Dar, în orice secundă a existenţei sale, dacă am avea TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

acces la lumea sa tainică, am putea vedea că bucuria îi este mult mai mare decât durerea, pentru că într-o clipă – dacă doreşte – el are acces la toată lumea lui Dumnezeu. Monahul este un purtător de Hristos şi un cunoscător al tainelor lui Dumnezeu – şi nu un cunoscător la nivel de teorie, ci unul viu, care Îl cunoaşte pe Ziditorul său prin faptul că I-a urmat şi Îi urmează, ca un adevărat ucenic. Şi atunci cum să nu fie bucuros, cum să nu fie vesel, când el ştie că Hristos a înviat, iar peste încă o frântură de existenţă, şi el însuşi va cunoaşte această bucurie a Învierii?

Monahul este un om frumos, pentru că termenul de „călugăr” vine de la grecescul kalos gheron şi înseamnă „bătrân frumos”. Un călugăr adevărat trebuie să fie un „bătrân frumos”! Fie că este la tinereţe, fie că este la bătrâneţe, el trebuie să aibă o frumuseţe sufletească; fără să se mai împiedice în nimicurile veacului acestuia, fără să îmbătrânească în patimi, ci să omoare tot ce mai este lumesc în el. În loc de patimi, el trebuie să ajungă la virtuţi, să fie un om întru care se odihnesc semenii lui, un om care nu a trăit degeaba, ci aduce ceva în conştiinţa altora.

Bătrâneţea călugărului înseamnă şi înţelepciune.

Călugărul trebuie să fie bătrân înainte de bătrâneţe – adică statornic, cinstit, înţelept. El trebuie să trăiască pe pământ ca în cer. Să-şi găsească timp cât mai mult pentru a sta în faţa lui Dumnezeu. Nu numai cu cartea deschisă pe masă, cu lumânarea aprinsă sau cu candelă, ci cu inimă deschisă pentru Dumnezeu, cu gândul la Dumnezeu.

Monahul în faţa morţii

Nimic şi nimeni - orice s-ar întâmpla, nu pot lua din sufletul unui monah bucuria de a-L avea pe Hristos.

Toate dezastrele lumii şi nenorocirile care se petrec pe faţa pământului nu pot să strice frumuseţea pe care Dumnezeu i-a sădit-o în inimă, în momentul în care El i S-a descoperit. Monahul e un om retras; el nu trăieşte în zarva acestei lumi, nu citeşte presa, nu consumă zilnic ştiri şi nu este dependent de televizor; el nu simte nevoia să privească jurnalul de la prima oră pentru a vedea ce s-a mai întâmplat... Dar are şi el dureri - pe a sa şi pe a lumii: se îmbolnăveşte, vede moartea apropiindu-se, rudele îi pătimesc necazuri, oameni zdrobiţi de viaţă bat la poarta mănăstirii, iar în jurul lui vede atâtea nenorociri; vede pe

8

aproapele său căzând şi nevrând să se mai ridice... se vede chiar şi pe el cum câteodată este clătinat de viforul ispitelor şi stă în picioare numai prin milostivirea lui Dumnezeu.

astăzi, foarte rar vezi oameni devotaţi, stând mână în mână cu cel bolnav şi mergând cu el până la ultima suflare, ţinând şi trăind cu el odată intrarea în iad sau în rai, acolo, în clipa morţii. Însă chiar şi în moarte, există bucurie pentru călugăr, pentru că până şi din această tragedie a omenirii, lui îi izvorăşte nădejdea învierii, fiind pe deplin încredinţat că viaţa de dincolo nu este o închipuire, ci ea există în chip real, chiar mai real decât viaţa pe care a trăit-o aici. Într-o lume a deznădejdii, monahul rămâne nădejdea umanităţii. Într-o lume în care se afirmă ideologii „umaniste” gata să creeze iaduri, monahul descoperă măsura omului adevărat: el este omul îndumnezeit, sfinţit, chip al lui Dumnezeu. E omul îngeresc, de care vorbea Sfântul Ioan Scărarul: „îngerii sunt lumină pentru călugări, iar viaţa monahală e lumină pentru toţi oamenii”. Monahul e cel ce vede fără să vadă şi cunoaşte fără să cunoască, dar care descoperă slava omului îndumnezeit şi a Împărăţiei lui Dumnezeu. Darul rugăciunilor călugărilor din toate timpurile îl chemăm de fiecare dată Lumina monahilor, primită de la Hristos, este împărtăşită lumii la otpustul Sfintei Liturghii şi al tuturor celorlalte slujbe: Nu numai monahul e singur cu Dumnezeu; în faţa „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne morţii, toată lumea e la fel. Dar oamenii nu conştienti- Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi”. zează; vrând să fugă de moarte, ei se înconjoară tot timpul de ziduri false: obiecte de artă, muzică, podoabe, iIiIiIiIiIiI distracţii, prieteni, rude, copii, dar în secunda în care vin bolile cumplite sau moartea, tot singur rămâi. În ziua de

Ce se întâmplă cu sufletul după moarte?

Descoperire dumnezeiască a îngerului către Sfântul Macarie

Sfântul Macarie, mergând odată prin pustie, l-a ajuns din urmă îngerul Domnului, zicând către bătrân: „Blagosloveşte, părinte sfinte”. Iar bătrânul, gândind că e un călugăr din pustie, întorcându-se către dânsul, a zis: „Dumnezeu să te ierte, fiule”.

Călătorind puţină distanţă, se uita la faţa şi la chipul monahului cu mirare. „Te văd, fiule, şi mă mir cum de eşti la faţă şi la chip aşa împodobit; căci în lume n-am văzut această frumuseţe la oameni şi gândesc că nu eşti om, şi de aceea te jur, în numele Dumnezeului Cerului, să-mi spui adevărul”. Atunci îngerul a făcut închinăciune monahului şi a zis: „Blagosloveşte, părinte.

După cum mă vezi nu sunt om, ci înger; şi am venit să te învăţ tainele pe care nu le ştii şi doreşti să le înveţi. Deci întreabă-mă ce voieşti şi eu îţi voi răspunde”.

Atunci bătrânul a făcut metanie îngerului zicând: „Mulţumesc Ţie, Doamne, că mi-ai trimis conducător ca să mă înveţe acelea pe care nu le ştiu, căci doresc să învăţ tainele cele neştiute şi negrăite”. Aunci, răspunzând îngerul, a zis: „Deci întreabă-mă, sfinte părinte”. „Spune-mi, sfinte îngere, dacă se cunosc între dânşii oamenii cei adormiţi care au trecut din această viaţă în lumea veşniciei”. „Ascultă, sfinte părinte, după cum în această lume oamenii dorm până dimineaţa şi se scoală şi pe cei de ieri îi cunosc şi se felicitează şi vorbesc şi stând de multe ori împreună se bucură şi întreabă unul de altul, tot aşa este şi în lumea cealaltă: se cunosc

9

Vedenia Sfântului Macarie cel Mare (Egipteanul)

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

şi se bucură împreună şi vorbesc unul cu altul, după cum se află cineva în piaţă şi acolo vede boieri şi săraci şi întreabă cine este acesta şi cine este acela, şi aşa învaţă acelea de care n-a ştiut niciodată. Într-acest chip se face şi acolo pentru cei drepţi, iar cei păcătoşi şi de asta se lipsesc”.

iIiIiI

Atunci zice bătrânul: „Te rog spune-mi şi acestea, după despărţirea sufletului de trup ce se face, şi de ce se face pomenirea morţilor?” Şi răspunzând îngerul, zice: „Ascultă, sfinte părinte: după despărţirea sufletului de trup, îl iau sfinţii îngeri după trei zile, şi se suie la cer ca să se închine Domnului nostru, Iisus Hristos. De la pământ până la cer se află o scară; şi la fiecare treaptă, este o ceată de diavoli la care le zice vameşi, şi-l întâmpină pe acel suflet duhurile cele necurate, şi aduc o carte scrisă de dânşii îngerilor, acestea zicând: în cutare zi la atâtea ale lunii cutare, a făcut acest suflet aceasta, a furat, a curvit, a preacurvit, a făcut malahie, a spus minciuni, a sfătuit pe cineva de lucru rău, şi orice alt rău a făcut, toate le arată îngerilor.

Atunci arată şi îngerii orice bine a făcut acel suflet: milostenii, rugăciuni, a plătit liturghii, post, şi orice altă faptă bună a făcut. Şi le pun în cumpănă îngerii şi diavolii; şi dacă atârnă ceva mai mult faptele cele bune, îl iau îngerii îndată şi se suie la altă treaptă, iar diavolii scrâşnesc din dinţi ca nişte câini sălbatici şi se silesc să răpească necăjitul suflet din mâinile îngerilor. Iar sufletul, fiind cuprins de frică şi cutremur, caută cum să se ascundă în sânul îngerilor; şi se face mare întrebare şi mare tulburare, până când îl scapă din mâinile acelor diavoli.

iIiIiI

Şi iarăşi se suie la altă treaptă şi acolo găsesc altă vamă, mai puternică şi mai sălbatică. Şi aici se face iarăşi multă cercetare şi tulburare mare şi nepovestită, cine să ia acel suflet necăjit. Şi strigă diavolii, mustrând acel suflet, făcându-i mare frică şi zicând: unde te duci? Nu eşti tu acela care ai curvit şi ai spurcat Sfântul Botez, nu eşti tu acela care ai spurcat chipul cel îngeresc? Acum unde vrei să te duci? Întoarce-te înapoi, întoarce-te în cele dedesubt, întoarce-te în iadul cel întunecos, întoarce-te în focul cel mai dinafară, întoarce-te la viermele cel neadormit. Şi dacă acel suflet este osândit, îl întorc viclenii diavoli întru cele mai de jos ale pământului, în loc întunecos şi cu multe chinuri, şi vai acelui suflet, şi vai TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

de ceasul în care s-a născut acel om. Şi cine poate povesti, sfinte părinte, nevoia aceea pe care o au sufletele cele osândite ale locului acela. Iar dacă se găseşte sufletul curat şi fără de păcat, se suie la cer cu atâta bucurie şi îl întâmpină îngerii cu lumini şi tămâieri şi îl sărută şi îl duc la stăpânescul Tron şi se închină Domnului şi Dumnezeului nostru, Iisus Hristos. Şi atunci vede cetele Sfinţilor Apostoli, ale Sfinţilor Mucenici, ale Sfinţilor Părinţi, cele nouă cete îngereşti, lumina cea negrăită, şi aude cântarea cea îngerească şi frumuseţea cea negrăită şi nepovestită.

iIiIiI

Despre pomenirile morţilor ascultă, sfinte părinte: până la trei zile nu se suie sufletul spre închinare, iar cele trei zile se fac ca un dar trimis Domnului pentru acel suflet. Şi după ce se închină îl întorc îngerii pe pământ şi îi arată locurile pe unde a petrecut această viaţă. Şi îi aduc aminte de faptele lui cele rele, iar pe urmă îi arată cele bune. Şi în ziua aceea se suie iarăşi la închinare ca a treia zi. Iar pomenirile se trimit ca o aducere-aminte, ca un dar pentru suflet Domnului, ca să-l primească cu ochi milostivi. Şi pe toate astea scrie: „ai ceva de folos”, pentru că mult folosesc sufletului milosteniile, liturghiile şi pomenirile, căci acestea pot scăpa sufletul de la munci.

După a doua închinare, iar îl aduc îngerii în lume arătându-i Raiul, grădina cu măslini, sânul lui Avraam, corturile şi odihna drepţilor. Şi când vede bucuria aceea nespusă, se mângâie, se bucură şi se roagă îngerilor ca să-l aşeze şi pe el cu drepţii. Pe urmă îi arată şi muncile celor păcătoşi, zicând: acesta este râul cel de foc, acesta e viermele cel neadormit, acesta este întunericul cel mai dinafară şi acesta cel mai dinlăuntru; aceasta este scrâşnirea dinţilor, şi, după cum urmează, toate muncile păcătoşilor. Nu este, sfinte părinte, mai chinuitoare muncă şi mai înfricoşată ca a curvarului şi a hoţului, şi mai cu seamă a monahului şi călugăriţei celor preacurvari, a preotului şi a preotesei curvari.

iIiIiI

După ce i-a arătat şi a văzut acestea toate, îl aduc iarăşi la închinare la 40 de zile, şi de aceea se fac pomenirile morţilor, pentru că la 40 de zile se ia hotărâre de a merge sufletul unde voieşte Dumnezeu, după lucrurile şi faptele care le-a făcut în lumea asta. Şi îl aşează până la învierea morţilor, ca să învieze cu trupul şi să dobândească după lucrurile lui”.

Atunci, suspinând bătrânul şi plângând cu amar, zice: „Vai de ziua în care s-a născut omul acela”. Îi zice

10

îngerul: „Aşa, cinstite Părinte, pentru cel păcătos; iar pen- ridica”.

Atunci, zice bătrânul: „Care dintre oameni se osântru cel drept, fericită e ziua în care s-a născut”.

Atunci zice bătrânul: „Te rog, spune-mi dacă păcăto- desc mai mult ca alţii?” Zice îngerul: „Ţi-am spus că cel şii au vreo mângâiere sau au sfârşit muncile lor?” Şi curvar şi hulitorul de cele sfinte, dar îţi spun ţie şi răspunzând, îngerul a zis: „Nu, sfinte părinte, nici împă- aceasta, că dedesubtul tuturor muncilor se află munca răţia drepţilor nu are sfârşit, nici munca celor păcătoşi. grea şi înfricoşată, care se cheamă afania (nevăzută).

Dacă ar lua cineva la o mie de ani un bob de nisip din Acolo se muncesc preoţii cei curvari şi călugării şi călumare în altă parte, ar avea nădejdea că s-ar termina vreo- găriţele care curvesc. dată. Dar munca păcătoşilor nu Pentru că, cinstite Părinte, ceata îngerilor care a căzut din are niciodată sfârşit”.

Cer, are să se reînnoiască din Zice bătrânul: „Te rog, preoţii cei buni şi din călugări şi spune-mi şi aceasta: care din la mare cinste vor fi. Iar căsfinţi sunt mai milostivi către om, ca să se roage necăjitul om lugării cei vicleni şi păcătoşi, la către dânşii?” Şi răspunzând, mare necinste şi muncă se vor îngerul zice: „Toţi sfinţii sunt trimite, ca şi preoţii care calcă milostivi către oameni şi făcădumnezeieştile porunci. Şi cei catori de bine. Dar voi, oamenii, re se hirotonesc cu daruri şi acei sunteţi nerecunoscători şi necare nu împlinesc slujba lor pentru grijile lumii acesteia. Că mulţumitori; îi faceţi de se numai pentru o slujbă au să dea mânie pe voi. Că şi Sfinţii înseamă înaintea lui Dumnezeu. geri au mare compătimire către Iar despre preoţii cei beţivi ce oameni, că pentru mântuirea să spun şi ce să grăiesc? Vai de oamenilor, au văzut şi ei cele ei, că înfricoşată muncă îi aşprea minunate ale lui Dumnezeu. Dar mai cu seamă Doamna teaptă”. noastră şi Stăpâna Născătoare Şi iarăşi zice bătrânul: de Dumnezeu are milă mai „Pentru că ai venit să mă înveţi mult de neamul omenesc. Sfinte pe mine, păcătosul, mă rog părinte, neamul omenesc trespune-mi şi aceasta. Dacă se găseşte cineva om păcătos şi buie necontenit să aibă numele învaţă pe altul şi îl scapă din ei în gura lor, dar diavolul i-a păcate şi-i arată calea cu fapte înşelat şi ei nemulţumitori şi bune, are vreo plată?” Îi zice lui nevrednici s-au făcut. Numai îngerul: „Oricine învaţă pe altul pentru rugăciunile şi mijlocirea şi îl scoate din păcate şi-i arată ei se află lumea până astăzi. Au lui calea cu fapte bune, s-a mândispreţuit oamenii pe Dumnezeu şi pe sfinţi. Şi i-a dispreţuit tuit pe el însuşi şi sufletul aceşi Dumnezeu cu sfinţii pe ei”. luia l-a scos de la munci. Tot Iarăşi zice bătrânul: „Spuaşa e şi cel care învaţă pe cineva rău, nu numai acela se pierde, ne-mi, sfinte îngere, care păcat dar şi sufletul lui îl dă în mâieste mai mare decât toate păcatele?” Şi răspunzând îngerul zinile diavolului. Deci nu este mai ce: „Orice păcat, cinstite Părinmare păcat decât a îndemna pe cineva la lucru rău”. te, desparte pe om de DumnePreotul nevrednic de a sluji Sfintele Taine zeu, dar pomenirea de rău şi este ţinut sub picioarele îngerului iIiIiI hula (înjurăturile) sunt mai presus de toate păcatele, că şi singure pot să arunce pe om Aceasta zicând îngerul şi plecând capul către Bătrân, în iadul cel întunecos, în cele mai dedesubt ale pămân- i-a zis: „Binecuvintează, sfinte părinte, şi mă iartă”. tului şi mării”.

Atunci, căzând bătrânul în genunchi s-a închinat, zicând: „Mergi în pace, şi stând în faţa Sfintei Treimi, roagă-te iIiIiI Şi iarăşi zice bătrânul: „Care păcat mai mult decât pentru mine!” Şi depărtându-se îngerul s-a suit la ceruri, toate Îl urăşte Dumnezeu?” Şi zice îngerul: „Slava de- iar Sfântul Macarie, mulţumind lui Dumnezeu, s-a dus la şartă, că aceasta singură a pierdut toată lumea, că pentru chilia lui şi le-a povestit toate la un oarecare frate îmslavă deşartă Adam cel întâi zidit a fost izgonit din Rai. preună-vieţuitor în pustie, slăvind şi binecuvântând pe Din pricina ei, cel mai mare al diavolilor şi-a găsit pier- Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin. zarea. Din pricina ei, fariseul şi-a pierdut osteneala, căci iIiIiIiIiIiI când omul va cădea în această patimă, greu se mai poate

11

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

Biciul întreit al necunoaşterii, grijii şi deznădejdii

Necunoaşterea, grija de cele deşarte şi deznădejdea stau ca un bici întreit deasupra capului oricui Îl uită şi-L leapădă pe Dumnezeu, Ziditorul său. Căci cu cât adună mai multe cunoştinţe mărunte, cu atât simte că ştie mai puţin; cu cât grămădeşte mai multă bogăţie, cu atât se simte mai sărac; cu cât caută mai multă fericire, cu atât se cufundă mai adânc în întunericul deznădejdii. Ştiţi, oare, cine sunt cei mai mari neştiutori? Sunt oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu, nici puterea lui Dumnezeu. Aceasta a mărturisit-o Însuşi Domnul Iisus, când a spus saducheilor, ispititorii Săi: „Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Mat. 22, 29). Iar saducheii erau evrei atotştiutori, dar fără credinţă în Dumnezeu şi Înviere. Le ştiau pe toate, numai de Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu nu ştiau. Iar cunoaşterea lui Dumnezeu este ca o sare ce îndulceşte toată cunoaşterea, îi dă gust şi o fereşte de reaua întrebuinţare.

Saducheii vremurilor noastre sunt europenii iudaizaţi, botezaţi cândva în numele Domnului Iisus Hristos, dar care şi-au dispreţuit botezul şi s-au ruşinat de numele lui Iisus. De aceea, toată cunoaşterea lor e mai rea decât neştiinţa ţăranului, căci e lipsită de gust şi întrebuinţată spre rău. În zadar se laudă cu cunoaşterea lor lumească, în zadar au luat cunoştinţele fizice mărunte drept măsură a vredniciei şi măririi omului. Iar ce este înălţat la oameni, urâciune este înaintea lui Dumnezeu (Lc. 16, 15) a spus Însuşi Domnul Dumnezeu.

Al doilea rău care apasă asupra oamenilor vremii noastre sunt grijile. Griji, griji şi numai griji. Priviţi la oameni, şi de-ndată vă va fi limpede de unde vin atâtea griji. Oamenii cu credinţă au griji mici, însă cei fără credinţă au griji mari; căci oamenii care simt prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor au nădejde în Dumnezeu, se roagă lui Dumnezeu şi trec toate greutăţile şi grijile lor. „Aruncă spre Domnul grija ta, şi El te va hrăni” (Ps. 54, 25), spune psalmistul.

Dar Domnul Mântuitorul nostru a vrut să-i slobozească pe cei ce urmează Lui mai ales de grijile de prisos. De aceea i-a şi învăţat: „Nu vă grijiţi de ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici cu ce vă veţi îmbrăca (...) Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 25-33).

Priviţi, fraţii mei, şi vedeţi: singurii oameni care se bucură cu adevărat de viaţă sunt cei ce au primit această poruncă a lui Hristos şi trăiesc potrivit ei. Însă acei oameni care se căznesc să facă toate lucrurile, să-şi asigure toate mijloacele, să ajungă pe toate căile, să-şi împlinească toate planurile lor şi să-şi împlinească toate dorinţele fără ajutorul lui Dumnezeu, sunt zdrobiţi de griji.

Zidesc, dar o mână nevăzută năruie. Adună, dar un vânt nevăzut risipeşte. Aleargă, dar un făcător de minuni le lungeşte tot mai mult drumul şi înlătură ţinta şi ţelul lor.

Din această pricină se consumă cei fără credinţă; îmbătrânesc înainte de vreme, slăbesc, obosesc, îşi pierd nervii, îşi tocesc inima, îşi istovesc mintea, îşi slăbesc voia. Dacă-i întrebaţi de ce sunt aşa, veţi primi un răspuns cu totul contemporan: „De la griji, grijile m-au disTRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

trus!” Şi cum altfel, când sărmanul om s-a împovărat pe sine cu grijile lumii? Dar grijile nu pot fi luate fără puterea lui Dumnezeu, nici lucrările lui Dumnezeu nu pot fi făcute fără înţelepciunea lui Dumnezeu.

Al treilea rău care apasă asupra oamenilor vremii noastre este deznădejdea. Omenirea fără bucurie este omenirea albă de astăzi, care a lepădat prietenia cu Hristos şi a găsit alţi prieteni. Deznădejde la cei mai învăţaţi şi cei mai bogaţi. Deznădejde la femei, deznădejde chiar şi la copii. Iar pecetea deznădejdii este sinuciderea. De unde atâta deznădejde şi atâţia deznădăjduiţi în veacul nostru? De la goliciunea minţii şi de la pustiirea inimii.

Mintea nu mai cugetă la Dumnezeu şi inima nu-L mai iubeşte pe Dumnezeu. De aici. Întreaga lume nu poate umple mintea omenească; numai Dumnezeu poate aceasta.

Fără Dumnezeu, mintea e întotdeauna goală, iar toată cunoaşterea care intră în ea cade în gol, ca nişte pietre aruncate în prăpastie. Iubirea întregii lumi nu poate umple inima omului, căci inima simte nestatornicia iubirii lumeşti, care e când în creştere, când în descreştere, când seacă.

Fraţii mei, şi mintea şi inima noastră sunt afierosite lui Dumnezeu, şi numai Dumnezeu le poate aduce împlinire, cu plinătatea Sa, cu plinătatea înţelepciunii bucuroase şi cu plinătatea iubirii credincioase. Fără Dumnezeu, totul este necunoaştere, numai necunoaştere. Fără Dumnezeu, totul e grijă, numai grijă. Fără Dumnezeu, totul e deznădejde, numai deznădejde.

Zis-a Domnul ucenicilor Săi: „Cel ce este mai mic întru voi toţi, acela va fi mare” (Lc. 9, 48). Cel mai mic în cunoaşterea celor lumeşti e cel mai mic şi în mândrie; cel mai mic în grijile de prisos este mare întru bucuria vieţii; cel mai mic în deznădejde este mare în toate cele plăcute lui Dumnezeu. Cu adevărat, mare este acesta înaintea lui Dumnezeu. Mult ne-am poticnit. Mult am pierdut din greutatea înaintaşilor noştri. Dar în noi încă este o putere uriaşă de a ne ridica, cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Să ne sculăm astăzi, să ne ridicăm, să ne curăţim şi să ne bucurăm, căci Dumnezeu ne priveşte şi ne călăuzeşte. Amin.

Sfântul Nicolae Velimirovici

iIiIiIiIiIiI

12

Despre ascultarea de duhovnic

„Nu cunosc suflet mai viclean ca acela care vorbeşte un preot de rău” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Omul este cununa zidirii dumnezeieşti: „Micşoratu- putul şi puterea ei slujitoare vin, prin Sfinţii Apostoli, de l-ai pe dânsul puţin oarece decât îngerii, cu slavă şi cu la Mântuitorul Însuşi, Care este izvorul sfinţeniei şi al cinste l-ai încununat pe el” (Ps. 8, 5). Omul nu este numai preoţiei creştine. Existenţa ei este neîntreruptă, de la întecel material şi văzut, dar mai ales cel lăuntric, tainic; cel meierea Bisericii, în tot cursul istoriei creştine, până care nu se descoperă nimănui; cel pe care-l cunoaşte bine astăzi. numai Dumnezeu. Mai ales acesta este omul. Acolo este Din preoţia lui Hristos ia naştere preoţia dumnezetaina omului, în acel necunoscut. iească a Apostolilor, pe care El, Arhiereul ceresc, le-a Această însuşire ni-l arată pe om ca pe o lume de transmis-o direct şi personal după Înviere, zicând: „Luaţi contraste, de contradicţii, un complex de însuşiri şi Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi tendinţe - un univers mai mic în acest mare univers. Nu cărora le veţi ţinea, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23). există mai multe taine în lumea ce ne înconjoară decât în „Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujeşte preotul, lumea lăuntrică a omului, atunci la această vedere ar în sufletul lui, în fiinţa lui cădea la pământ; şi dacă interioară şi nemărturisită, preotul însuşi s-ar vedea în în ceea ce au depus acolo ce slavă cerească îşi săvârgeneraţii de înaintaşi buni şeşte slujirea sa, ar deveni şi răi, mediul, educaţia, creun mare nevoitor (ascet), ca să nu întristeze cu nimic dinţa sau necredinţa lui, oaDuhul Sfânt care viază în menii şi împrejurările dinel” - spune Sfântul Siluan afară.

Athonitul.

Cu acest material diferit alcătuit, inegal, greu de Ce este duhovnicul? cunoscut şi de mânuit luPreotul duhovnic este crează preotul. Cu omul vin acel preot la care ne spoîn atingere, la un anumit vedim (mărturisim) păcatele. moment din viaţă şi pentru Duhovnicul este cel care ne un timp limitat, învăţătorul dă binecuvântarea pentru a şi profesorul, medicul, ofine împărtăşi cu Sfintele ţerul, judecătorul, funcţioTaine; este cel la care alernarul de stat, dar de toţi oagăm pentru un sfat părinmenii, în tot timpul şi în tot tesc în orice moment greu felul, se ocupă numai preoal vieţii, este o călăuză dutul. Pe toţi ceilalţi, omul îi hovnicească în drumul nosinteresează în parte, în anutru către Iisus Hristos; este mite momente şi scopuri cel fără de care nu ne puale vieţii; pe preot îl interetem mântui. sează în toate momentele Tot Cuviosul Siluan Athovieţii lui şi în toate laturile nitul spune: „Fiecare dufiinţei lui, în ceea ce are ohovnic are putere dumnezemul cunoscut, dar mai aiască, din moment ce poarles necunoscut. tă epitrahil. Metania pe caDumnezeu, cunoscând re o pui duhovnicului e lugreutatea lucrării duhovniCăderea lui Lucifer şi a îngerilor săi cru mare. Când eşti unit cu cilor, le-a uşurat această ascultare grea prin lumina Darului Său, pogorâtă de sus duhovnicul, te inundă harul. Dumnezeu te mântuieşte asupra sufletului omenesc şi astfel, omul cel necunoscut prin rugăciunile duhovnicului. Întotdeauna trebuie să ne a fost descoperit întru Iisus Hristos, pentru că omul nu aducem aminte că duhovnicul îşi săvârşeşte slujirea sa în putea fi descoperit şi cunoscut decât de sus, în realitatea Duhul Sfânt, şi de aceea trebuie să avem evlavie faţă de sa duhovnicească, de alcătuire dumnezeiască, de făptură el. Eu cred că, dacă s-ar întâmpla cuiva să moară de faţă cu duhovnicul său şi cel ce moare i-ar spune: „Părinte zidită după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. sfinţite, dă-mi binecuvântare să-L văd pe Domnul în ÎmCe este preotul? părăţia Cerurilor”, iar duhovnicul i-ar spune: „Du-te fiule, Preotul este un mijlocitor între om şi Dumnezeu, şi vezi pe Domnul!”, va fi după binecuvântarea duhovprin Sfintele Taine şi Ierurgiile pe care le săvârşeşte. nicului”.

Preoţia este de sorginte dumnezeiască, pentru că înce-

13

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

Ascultarea de duhovnic Ascultarea este esenţială pentru dobândirea Duhului Sfânt; ea este virtutea opusă răzvrătirii, adică a neascultării care l-a făcut pe Lucifer să cadă din înaltul cerului, deşi era înger mai înainte luminat. Când nu facem ascultare faţă de părintele duhovnic, domnul răzvrătirii, adică neascultătorul şi dezbinătorul (diavolul) găseşte uşa sufletului deschisă. Ieşind din ascultare, ieşim implicit din comuniunea cu părintele duhovnic şi în acelaşi timp de sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Nu ne putem mântui fără ascultare, fără sfat, fără să ascultăm de nimeni.

Chiar şi Dumnezeu Cel în Treime slăvit S-a sfătuit: „Să facem om... ” (Facerea 1, 26).

Acest lucru este întărit şi de cuvintele Sfântului Grigorie Sinaitul: „Ascultarea de duhovnic este viaţă veşnică; scară cerească; suire grabnică; bogăţie de cununi; lucru îngeresc; lupta nepătimirii; suire şi călătorie la cer.

Ascultarea împlineşte toate poruncile, pe toate le îndreaptă, pe toate le face şi le zideşte, iar sufletul, în chip nevăzut şi neştiut, cu mare grijă îl îmbogăţeşte şi îl aşează în visterie necontenit, ridicându-l spre Dumnezeu ca să stea înainte încununat şi înfrumuseţat în taină”.

Ascultarea faţă de duhovnic le va aduce pe toate.

Ascultarea va aduce Darul Sfântului Duh, iar cea mai mică neascultare îl va alunga; orice cuvânt al duhovnicului trebuie primit ca din gura lui Dumnezeu. Toate patimile, puţin câte puţin, se vindecă prin ascultare. Nici o faptă bună şi nici o nevoinţă nu sunt mântuitoare, dacă nu sunt însoţite cu ascultarea de duhovnic; ea e făcătoare de minuni şi plină de toate darurile şi bunătăţile duhovniceşti. În Sfântul Munte, există o pildă despre un frate începător care pătimea foarte rău din pricina diavolului şi s-a

pus pe sine, pentru a se tămădui, sub deplina ascultare a unui bătrân preot, care vieţuia ca pustnic şi locuia într-o colibă retrasă, pe un ţărm abrupt al Katunakiei. El a făcut desăvârşită ascultare, primind tămăduire de la Dumnezeu, ca dar pentru răbdarea sa. Mai apoi, el povestea ce îi şopteau dracii: «Pleacă de la acest înrăutăţit bătrân la care eşti rob şi coboară pe ţărm, pe stânci. Leneşul acesta mănâncă, doarme prea mult şi se roagă prea puţin. Ca să ieşim din tine trebuie multă rugăciune şi post». Viclenia dracilor era de a-l face să îşi judece stareţul, cum că nu ar fi vrednic de o slujire plină de osârdie, precum a sa, şi de a-l scoate în cele din urmă de sub ascultare. Mai târziu, siliţi de puterea lui Dumnezeu, diavolii au mărturisit: «Dacă reuşeam să te scoatem de la bătrân şi să te facem să cobori pe stânci, spre ţărm, te-am fi aruncat încetîncet în deznădejde şi te-am fi făcut să sari în mare, adică să te sinucizi». Iată cât se teme diavolul de duhovnic şi de ascultare!

Concluzia este că nu ne putem mântui fără a avea un părinte duhovnicesc şi fără ascultare de acesta (cu condiţia ca el să fie dreptcredincios, pentru că astfel şi ascultarea noastră va fi făcută întru numele lui Hristos). „Toţi cei ce voim să ieşim din Egipt - spune Sfântul Ioan Scărarul - avem nevoie negreşit de un Moise oarecare, ca mijlocitor către Dumnezeu şi după Dumnezeu, care stând pentru noi la mijloc cu făptuirea şi cu vederea, să întindă mâinile către Dumnezeu, ca să trecem, povăţuiţi de el, marea păcatelor şi să punem pe fugă pe Amalic, căpetenia patimilor. S-au înşelat deci cei ce s-au încrezut în ei înşişi şi au socotit că n-au nevoie de nici un povăţuitor”.

iIiIiIiIiIiI

„Îndreptătorii” schivnicilor

„Strâmba înţelegere sau lipsa oricărui fel de înţelegere pentru problemele bisericeşti a episcopatului rumânesc curge din întocmirea organică a oamenilor cari alcătuiesc acest episcopat. Cine nu ştie că din suma acestor episcopi păzitori ai dogmelor, parte au câştigat agonisita lor cărturărească şi dumnezeiasca învăţătură din fântânile otrăvite ale protestanţilor şi au învăţat mărturisirea de credinţă în şcolile deşartei cugetări din Apus; parte au zăbovit prea mult în lăturalnice învăţături sau chiar în bălării - sociologie, ştiinţe economice, literatură - şi n'au mai putut apoi să urce în căruţa de foc a teologiei; iar restul sunt abia la buchile dreptei credinţe a Răsăritului.

Că au ajuns vistiernici ai harului oameni care au sărit în episcopat din pantaloni şi redingotă, burlaci şi „celibi”, lipsiţi de orice viaţă a harului, de orice „împreunare” cu Trupul şi Sângele Domnului, de orice ardere lăuntrică, de orice văpaie a Sfântului Duh, Mângâietorul, de orice unealtă a postirii, a priveghierii, a rugăciunii şi a lacrămilor. Că au devenit îndreptători ai trăirii duhovniceşti şi lucrători ai „urmării lui Hristos”, oameni de pe cari n'au căzut încă solzii îndulcirilor trupeşti şi nici au putut să mai şteargă din cugetul, din simţirea şi din hotărârea lor lucrarea legiuitei sau nelegiuitei însoţiri cu femeia. Că au îmbrăcat schimă de îngeri şi s'au suit pe piscul însingurării preoţi văduviţi de femeia lor - prin moarte sau desfacere -, cari chivernisesc de măritişul fetelor, agonisesc pentru zestrea ginerilor, grijesc de turma nepoţilor, ostenesc pentru fericirea rudelor şi nu pot să se rupă în nici un chip de dragostea prietenilor şi a petrecerii mireneşti.

De aceea, nu e de mirare că toate îndreptările care ucid „creşterea învăţăturii dumnezeieşti” şi toate înnoirile TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

14

care rod dogma şi predania, viaţa harică şi aşezarea din afară a Bisericii rumâneşti, de la o vreme încoace, se dovedesc zămislirile unor cugetări, duhuri şi trăiri streine cu desăvârşire de Hristos. Împotriva organicei zămisliri a episcopatului rumânesc, în întregimea lui, nu putem face nimic nici noi, turma ascultătoare, şi nici cei câţiva episcopi buni, pe care-i mai avem, cu drept la cuvânt şi la opunere în hotărârile ce se iau. Totuşi, până ce Dumnezeu, prin bătaia sau prin îngrijirea Lui, va binevoi altfel, şi unii şi alţii suntem datori să ne rugăm, să plângem ca evreii cei vechi la râul Vavilonului şi să mărturisim neîncetat adevărul. Ceea ce şi facem în pricina de aci.

Stricăcioasa zămislire a unora din episcopii noştri se desăvârşeşte, cu deosebire, în cuprinsul celui mai ascuţit ram bisericesc: ramul călugăresc. Aci strâmba înţelegere, reaua credinţă şi chiar ura au luat chipul unei adevărate urgii. Logodnicul chipului îngeresc silit să ia jugul „urmării lui Hristos”, pentru ca să intre în episcopatul multelor bunătăţi şi cinstiri, n'are - din această pricină - nici un fel de preţuire pentru agonisita cărturărească a călugărului, pentru lăuntrica lui viaţă, pentru sârgul lui la neprihănita trăire.

iIiIiI

1. Episcopul protestant în învăţătură şi în mărturisirea ei, sau bucher într'ale teologiei crede că „prostia” în duh a călugărului, smerita lui cugetare, tăcerea lui în răspunsuri, zăbava la întrebări, sunt urmările unor lipsuri fireşti, semnele unui gol de pregătire, lenevire de cugetare. El râde de Psaltirea, cu care orice începător are poruncă să se ostenească şi socoteşte că dumnezeiasca alăută a versului lui David nu lasă nici o urmă în cugetul monahului neînvăţat, nu-i moaie nicicum grosimea simţurilor, nu-i umple de veselie cămara sufletului.

El dispreţuieşte folosul Ceaslovului, prin care ucenicul păşeşte pragul celor nouă laude. El numeşte ignorant pe monahul simplu şi neştiutor de carte, care, deşi nu cunoaşte limbi streine şi nu ştie ceti în „tratate de exegeză”, ştie totuşi toată Sfânta Scriptură din auzirea cărţilor de slujbă, din cazanii şi proloage, prin umblarea lui de zi şi de noapte la biserică. El socoteşte trântor pe călugărul, care se străduieşte pe măsura puterilor sale să înţeleagă şi să ducă viaţa lui după osteneala sfinţilor şi cuvioşilor, petrecute cu ochii şi cu mintea pe foile galbene ale Patericului, pe chirilica Vieţilor de sfinţi, pe tălmăcirile din Lavsaicon, Limonariu, Everghetinos, citite în Prologul de la Neamţu.

El zice „gunoaie ale societăţii” schivnicilor cari îndrăznesc, pentru subţirătatea sufletului lor, să se urce cu priceperea şi cu desăvârşirea până la munţii cugetării pustniceşti, scormonind cu răbdare şi chiar poticneală tipăriturile locuitorilor pustiei: Ioan Scărarul, Efrem Sirul, Isaac Sirul, Macarie Egipteanul, asprul Doroftei, Nil pust-

15

nicul, Maxim Capsocalivitul, Calist şi alţii, daţi azi pe rumâneşte.

El batjocoreşte drept „buricari” şi „nebuni” pe călugării, cari ştiu încă ce este aceea „rugăciune a minţii în inimă” şi o caută cu istovire în manuscrisele Sfântului Simeon Noul Bogoslov, străin de auzirea şi de cetirea teologilor, în filadele Filocaliei, în firida tăinuită a bătrânilor, care poate o mai au. El crede „vagabonzi” pe râvnitorii cari cutreieră satele, pentru întronarea Pidalionului. El spune „agramaţi” acelora ce strigă şi scriu pentru îndreptarea stărilor mănăstireşti, pentru cinstirea pravilelor, pentru curmarea vătămărilor canonice. El cinsteşte cu nume de bestii, animale, troglodiţi, sălbateci pe monahii cari petrec cu paiul şi undreaua pe psaltichie şi zugrăvesc cu lacrămi şi post, chipul Pantocratorului şi faţa Maicii Domnului, înfrumseţând astfel lăuntrica lor cămară şi subţiind, prin graiu şi prin vedere, prin miros şi auz, gustul lor pentru frumos.

De aceea, el înfiinţează îndată în mănăstirile sale o „şcoală de monahi” cu neapărata programă analitică şi cu trebuitorul orar, întocmit după cele mai noi cerinţe pedagogice. Şi dă poruncă monahului să se „cultive” cât mai degrabă prin „anumite cursuri introductive în legătură cu Sf. Scriptură, Sf. Tradiţie, ca izvoare ale credinţei noastre ortodoxe”, să citească „Vieţile Sfinţilor” între care şi ultimele volume ale distinsului scriitor Al. Lascarov-Moldovanu” şi să continue apoi cu „explicarea chestiunilor de ordin ascetic şi mistic, cu viaţa monahală, explicarea serviciului divin şi contribuţia monahismului la alinarea diferitelor suferinţe sociale”. În acest chip el dă „celor proşti învăţătură” şi se înscrie în cartea Bisericii Vii cu un mare capitol de „culturalizare”. Precum cu agonisita cărturărească a călugărului, aşa şi cu viaţa lui lăuntrică.

iIiIiI

2. Episcopul intrat de-a dreptul în schimă din redingotă şi îmbrăcat cu putere mai mare decât a îngerilor direct din burlăcie, nu pricepe astfel de viaţă. El n'are de unde să ştie că monahul are o viată harică, nu numai în înţelesul preoţiei, dar şi al stării de simplu monah. El nu înţelege că, pentru câştigarea şi păstrarea ei, este nevoie de neîncetată priveghere şi neadormită trezvire. El nici nu încearcă să afle cât de cumplite sunt armele monahului, ca să ajungă şi să se păstreze nestricat în această stare, cât de înfricoşate sunt repezişurile vieţii harice, ce grea este ajungerea pe coamă şi cât de lesnicioasă este alunecarea.

Omorârea trupului, răstignirea duhului, înfrânarea voii, nimicirea trufiei şi a cunoştinţei de sine, lepădarea de bunuri, fuga de slava lumii şi atâtea unelte, care fac pe monah să ajungă la desăvârşire şi la slujirea lui Hristos şi a oamenilor, întocmai cum slujesc îngerii din ceruri, sunt TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

fapte care nu-i spun nimic. Şi pentru că nu-i spun nimic, el nu le preţuieşte şi, chiar dacă află de ele, nu le îndreptăţeşte. Dimpotrivă, el pretinde, când e mai inteligent, că îndreptăţirea vieţii lăuntrice a monahilor a trecut odată cu vremea cea dintâi a Bisericii, când era, în adevăr, nevoie de un spor haric şi de o revărsare, sub formă de pildă şi sfinţenie, asupra lumii. Astăzi Hristos a „triumfat”. Deci, slujirea Bisericii se cuvine să devină „slujire socială”. Şi, prin urmare, şi ramul ei - cinul călugăresc - să părăsească viaţa lăuntrică, adică „lâncezeala” şi fuga de lume, şi să păşească în vâltoarea obştei. Desăvârşirea nu se vede. Lucrarea practică se vede.

Pentru aceea, episcopul „social” cere monahilor de sub stăpânirea sa părăsirea vieţii lăuntrice cu fărâmările, privegherile, postul, lacrămile şi tot ce mai ţine de această viaţă şi înlocuirea ei cu „activitatea practică”, prin ateliere de ţesături naţionale, şcoli de ucenici meseriaşi, orfelinate de copii părăsiţi, aziluri de bătrâni, spitale pentru bolnavi şi câte mai înşiră Legea de organizare a bisericii rumâneşti. În vremea din urmă pretinde chiar golirea mănăstirilor şi trimiterea în lume a călugărilor ca „misionari” şi a călugăriţelor ca surori de caritate şi infirmiere. Iar în nebunia întrecerii pe „terenul practic”, episcopul social nu se sfieşte să îndemne pe călugării tineri să se însoare, iar pe călugăriţe să se mărite şi să facă soldaţi pentru armata rumânească. Poruncind şi lucrând, în felul arătat, la nimicirea vieţii lăuntrice a monahilor şi vărsarea lor în lume, un părinte episcop adaugă în cartea Bisericii Vii, la partea lui, capitolul „monahismul social”. Din acest fel de cugetare, mai ales, precum şi din stingherire, pornesc şi reaua înţelegere şi vrăjmăşia împotriva trăirii monahiceşti ale unora din episcopii noştri.

iIiIiI

3. Episcopul, ajuns din celibat sau din văduvie direct pe tron, nu dă intâietate neprihănirii vieţii şi nici nu vrea să audă măcar de însingurare. Îmbrăcarea schimei monahale este pentru dânsul o „formalitate” cerută de canoane. Deci, nu din convingere şi dorire, ci din constrângere. Aşa că nu-i dă nici o urmare. Adică nici singura urmare, care ar rămâne din cele trei făgăduinţi ale călugărului: fecioria, ştiut fiind că sărăcia de bunăvoie a unui episcop nu mai este, iar ascultarea cade de la sine, el nemaiavând pe cine să asculte.

Un astfel de episcop nu simte, deci, nevoia unei ucenicii monastice, până la episcopat, pentru închegarea duhovniceştii sale alcătuiri. Uscarea trupului, uciderea poftelor, secarea gândului, zbaterea pe viaţă şi pe moarte cu ispitele, lupta cu dracul curviei, cu amăgirile şi cu nălucirile lui, istovirea în lacrămile deznădejdii şi bucuria biruinţei asupra trupului sunt pentru el zădărnicii şi pierdere de vreme, lipsire de puteri, dispreţuirea înţelepciunii latineşti: „minte sănătoasă în corp sănătos”.

Câteodată nici nu poate. Dulceaţa amestecării femeieşti din celibat sau din căsătorie, nu s'a stins. Învăţul nu ştie de strună. Pofta stăruieşte în minte, chiar dacă simţurile nu mai răspund din cauza bătrâneţei. Şi toată lăunTRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

trica alcătuire sună astfel de glasul îndepărtat al femeii. „Raţional” vorbind, nici nu'i folositoare această înfrânare. Pentru că episcopul nu-i episcopul călugărilor; ci al tuturor. Şi atunci, se cuvine ca el să fie „întreg, sănătos”, ca să poată, fără vătămare şi stingherire „tuturor toate să se facă”, pe toţi să slujească şi „nimeni să nu cârtească”, abstinenţa fiind „împotriva firii şi cu mari vătămări împreunată”.

Aşa gândind, episcopul din celibat şi văduvie n'are pricepere şi preţuire pentru căderile şi sculările din păcat ale monahului. Nici nu înţelege de ce monahul fuge de lume, se fereşte de apropierea oamenilor, se îngrozeşte de privirea femeii, strigă împotrivă ca peştele pe uscat când îl scoţi din mănăstire sau când trimiţi peste el ispita sub formă de oaspeţi, de vizitatori; când prefaci cuibarul retragerii lui în staţiuni climaterice sau balneare, în aşezăminte spitaliceşti sau orfelinate, în grădini de copii, în farmacii sau parcuri de plimbare.

Predania şi hotărârile canonice îndatorind, apoi, pe episcop să vieţuiască, totuşi, despărţit de lume şi de rudenii, însingurat ca vulturul pe înălţimi, pentru că este chip al urmării lui Hristos. Episcopul „social” prin călugăria lui urăşte trăirea călugărească, ce'l rupe de copiii şi fetele lui, îl răpeşte prietenilor, petrecerilor şi vălmăşiei cu lucrurile mireneşti. Calcă, pentru aceasta, orice predanie şi îndatorire canonică şi se înconjură cu fete şi cu nepoate, cu slujitori de mir, cu babe şi „servante”, întocmind iarăşi „mediul” din care a plecat. Nu veţi mai găsi aproape nicăieri mănăstirea în jurul tronului episcopal şi nici picior de ucenic în palatele arhiereşti, episcopul trăind în sânul familiei.

De aceea vrăjmăşia episcopului familist pentru neprihănita viaţă a monahului este cumplită. El o crede „făţărnicie” şi „batjocorire a naturii”. Opreşte deci, intrarea copilelor şi a tinerilor în mănăstiri şi tinde să prefacă aceste cămări de luptă şi de eroism creştin în case de sănătate şi adăposturi pentru bătrâni, sleiţi de vlagă şi dorinţi.

Acestea's pricinile din care purcede urgia „reformelor” mănăstireşti. Şi acestea's izvoarele din care se adapă episcopatul rumânesc. Fără nici un fel de asuprire de cuvânt.” smeritul Stratonic

Revista PREDANIA, Anul I, nr. 4 Aprilie 1, 1937

iIiIiIiIiIiI

16

Ecumenismul – Calea către pierzare (XV)

Atacul puterilor întunericului asupra lumii ortodoxe Pactul cu diavolul

Cea mai mare parte a lumii ortodoxe a fost invadată de puterile drăceşti. Pe lângă existenţa sectelor, a răpitorilor de aproape, a comercianţilor de arme, de droguri şi a pornografiei, tot soiul de duhuri satanice s-au năpustit asupra sufletelor noastre. Se dezlănţuie un război duhovnicesc ca niciodată. Pretutindeni pândeşte o primejdie de moarte, care stă în aşteptarea unui suflet de om, vrând să îl dea în ghearele morţii sufleteşti, care este mai rea decât moartea trupească.

Orice faptă rea sau înşelăciune a devenit accesibilă celui ce va alege să o comită. Chiar fără voia noastră, presa ne asaltează cu tot felul de drăcisme. La îndemâna tuturor stau, la fiecare colţ de stradă, nu doar cărţi oculte şi ezoterice, ci şi îndrumare practice de magie neagră, care conţin sfaturi şi instrucţiuni facile despre cum să faci vrăji, „cum să le ţii la distanţă”, cum să distrugi sau să omori pe cineva. Însă mulţi dintre naivii care pun în practică sfaturile din cărţile de magie neagră, nici măcar nu ştiu că ei comit fapte atât de rele, încât se osândesc şi se omoară în primul rând pe ei înşişi… la osânda veşnică şi întunericul de nepătruns.

iIiIiI

Într-o lume tot mai depărtată de Dumnezeu şi străină de Biserică, bietele victime ale atacurilor întunecate nici nu-şi dau seama că, făcându-se părtaşi la făptuirea acestor vrăjitorii, ei săvârşesc cel mai mare păcat de moarte pe care, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu-l vor mai putea ispăşi vreodată nici aici, şi mai ales nici în viaţa cea veşnică!

Desigur, teoretic, o pocăinţă sinceră însoţită de o întoarcere imediată în sânul Bisericii şi rugăciunea pentru iertarea păcatelor poate mântui un suflet căzut, dar în realitate, câţi asemenea oameni au reuşit de fapt să scape din ghearele vrăjmaşului, care îi ţine bine în strânsoarea lui?

La urma urmei, aceasta presupune un anume fel de luptă duhovnicească de care nu sunt mulţi în stare în zilele noastre. Lumea duhurilor îşi are propriile sale legi stricte.

Moartea veşnică a sufletului şi chinul cel fără de sfârşit este ceea ce-l aşteaptă pe cel care face pact cu diavolul.

Nu întotdeauna omul este pus să aleagă direct între a se vinde diavolului sau a rămâne în turma lui Hristos.

Puterile întunericului îl vânează mai întâi prin arme indirecte: este de ajuns să-i suprime voinţa, să-i adoarmă conştiinţa (care este de fapt glasul lui Dumnezeu), să-l transforme într-un consumator neînsufleţit de „cultură de masă”, să-l facă să-şi piardă liberul arbitru şi să devină

17

„Ci să vă temeţi mai vârtos de Cela ce poate să piarză şi trupul şi sufletul în gheenă” (Matei 10, 28).

în acest fel un zombi. Iar în această stare fiind, el va începe să înţeleagă libertatea prin manifestarea ei negativă (anume că totul este permis!) şi va fi neputincios să înţeleagă deosebirea dintre stânga şi dreapta, dintre bine şi rău, devenind astfel aplecat către rău şi va participa la el vrând-nevrând.

Moartea duhovnicească din viaţa omului, cunoscută în literatura ascetică sub denumirea de „moartea cea dintâi”, este partea celor ce trăiesc fără Dumnezeu în sufletul lor, fără nici un gând despre mântuire, care este temeiul vieţii noastre pe pământ. În lumea pustiită de astăzi se lucrează conştient împotriva omului din frageda sa copilărie: presa, radioul şi televiziunea sunt implicate în coruperea morală, în vreme ce devastarea sufletului copiilor se petrece în şcoli. Dincolo de pătrunderea în unele şcoli a ideologiei „New Age” prin meditaţii oculte destul de îngrijorătoare, liceele şi universităţile angajează sectari, inclusiv dintre cei care reprezintă sectele sinucigaşe precum mormonii sau secta „Aum Shinri Kyo”, care sunt interzise în alte ţări. De exemplu, mormonilor le este îngăduit să lucreze în şcoli, chipurile pentru ca studenţii să-şi poată practica limba engleză, iar baptiştilor, penticostalilor, iehoviştilor şi altor misionari rătăciţi – pentru predicarea „religiei”…

Manipulare mentală Aproape întreaga lume dimprejurul omului, şi în special mass-media, s-a mobilizat pentru a purta război împotriva sufletului său. Se luptă cu toţii să-l târască pe om departe de Dumnezeu, de aproapele său şi de sine însuşi. Şi pentru aceasta se folosesc de manipularea prin cuvinte sofisticate, de psihoză ori alte tehnici de vrăjitorie.

Este de asemenea binecunoscut faptul că ori de câte ori este nevoie, oamenii sunt expuşi unor psihogeneratori care manipulează psihicul unor populaţii foarte numeroase. Astfel, martori oculari şi specialişti în percepţie extrasenzorială (adică cei care cunosc de fapt despre ce este vorba aici) au confirmat că experimentele nemaiauzite asupra sufletului omului, asupra psihicului său, sunt transmise cu deosebire la televizor, unde programele includ adesea şedinţe de hipnoză (adică de influenţare magică) conduse de hipnotişti-magicieni celebri.

Telespectatorii nici nu bănuiesc că li se întinde o capcană drăcească în timpul vizionării acestor programe.

Adesea ei nu sunt conştienţi de pericolul care se degajă de la tot soiul de parapsihologi, „vindecători” sau TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

„hipnotişti”, care se implică deseori în furtul energiei vitale a oamenilor sau, într-un limbaj mai simplu, în vampirism.

Prin intermediul hipnozei, avem de-a face aici cu o manifestare a potenţialurilor ascunse, adică oculte, ale omului. Cu alte cuvinte, este vorba de o pătrundere în domeniul interzis al iraţionalului şi haoticului, ceea ce Domnul i-a ascuns omului în mod providenţial.

Cunoaştem din Sfintele Scripturi, din cuvintele Părinţilor Bisericii, de la Sfântul Ioan de Kronstadt, de la episcopul Ignatie Briancianinov şi de la Teofan Zăvorâtul, cât de vătămător şi de groaznic este acest amestec în sfera spiritului. Stareţii de la Optina, de pildă, s-au referit invariabil la hipnoză ca la „o forţă diabolică, necreştinească” (Sf. Varsanufie). Bătrânul Nectarie a descris-o cu nişte cuvinte care sunt deosebit de relevante astăzi: „Hipnoza este ceva teribil. Cândva oamenii se temeau de asemenea faptă şi se fereau de ea, dar acum sunt purtaţi de ea… Nenorocirea este că această ştiinţă pătrunde în viaţa noastră sub acoperirea unui pretins mare beneficiu pentru omenire…”

iIiIiI

În decursul ultimelor decenii, în mai multe state ale lumii, s-au deschis renumite instituţii precum IIRPU (Institutul Internaţional de Rezerve de Potenţial Uman) care jonglează dubios cu potenţialul uman. Astfel, institutul IIRPU, care practică percepţia extrasenzorială şi

„metode netradiţionale de vindecare”, şi ca să fim mai exacţi – magia şi vrăjitoria, deghizate în „lupta împotriva alcoolismului”, a fumatului şi a înclinaţiilor rele, mulţumită protecţiei de care beneficiază din partea unor ierarhi cârmuitori şi „călăuzitori spirituali”, i s-a oferit şansa de a conduce şedinţe de „codificare” a maselor, adică de hipnotizare a oamenilor (în Rusia, în 1994, numărul acestora ajunsese deja la aproximativ 100.000). Principalul ţel al IIRPU, după cum reiese şi din denumirea sa, este să deblocheze anumite „rezerve de potenţial” din om. Ce sunt aceste „rezerve” ascunse de potenţial şi de ce ar trebui ele „deblocate”? În Rusia se ştie că IIRPU, care a primit sprijin oficial din partea patriarhiei Moscovei, este situat în Sankt Petersburg şi conduce sesiuni de condiţionare hipnotică a oamenilor nu doar în cele 50 de oraşe din Rusia, unde-şi are tentaculele, ci şi în alte ţări. Potrivit celor care-i fac reclamă, această metodă „poate fi folosită în orice condiţii şi are o mare putere” de a condiţiona până la opt sute de oameni de-a lungul unei şedinţe de trei ore. Mai grav este faptul că în acest cerc al elitelor negre sunt atrase chiar şi feţe bisericeşti, după cum în Sankt Petersburg, protoiereul Vasili Lesniak a participat personal la şedinţele de codificare. Dacă lucrurile stau aşa, atunci se uită faptul că „decodificarea” este o adevărată bagatelizare a Darului divin”.

iIiIiIiIiIiI

Mărturii din vremuri de prigoană

Minuni şi întâmplări din viaţa Sfântului Glicherie, istorisite de cei ce l-au cunoscut (VIII)

Minunea cu cei trei călugări

Tot bunicul i-a povestit tatei cum că într-o zi a venit la mănăstire o femeie care plângea fără mângâiere, încât nici nu mai putea vorbi. Au întrebat-o oamenii care lucrau acolo ce a păţit, iar ea i-a întrebat, cu un glas stins, dacă acolo îl poate găsi pe părintele Glicherie. Atunci părintele David a luat-o şi a dus-o puţin mai către biserică şi i l-a arătat pe Sfântul care venea cu un braţ de şipci. Aflându-l, femeia i-a căzut în faţă cu plecăciune şi a început să povestească cu glas mare.

Toţi oamenii au rămas uitându-se la ea. „Părinte, - a zis ea către Sfântul – eu sunt din judeţul Iaşi, din satul Câmpuri, şi am să vă povestesc pe scurt cele petrecute şi văzute în satul nostru. De la noi din sat, a fost un tânăr care s-a dus la Mănăstirea Neamţ şi s-a făcut călugăr. După ce s-a schimbat calendarul, a mai slujit Domnului vreo câţiva ani în schimă. Dar după ce şi-a dat seama că nu-i bine, el şi încă doi călugări s-au sfătuit să iasă din mănăstire şi să plece unde vor vedea cu ochii, numai să nu mai stea în acea rătăcire. Într-o noapte, şi-au făcut bagajul să iasă, că ziua se temeau.

Cel din Câmpuri avea o icoană mare cu Maica Domnului şi altele mai mici cu Domnul şi cu alţi sfinţi. A vrut TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

Sfântul Ierarh Glicherie - Schimbarea la Faţă Slătioara, 06/19 august 1983

18

să ia cu el numai icoana cea mare şi când s-o ia din cui, toate celelate icoane s-au aşezat singure peste cea mare.

Atunci călugărul a înţeles că trebuie să le ia pe toate.

Ceilalţi doi au luat cărţi, haine şi ceva pesmeţi şi au ieşit în pădurea de deasupra Nemţişorilor.

Au zăbovit prin pădure vreo două, trei săptămâni, după cum ne-au povestit ei nouă, după care s-a făcut frig, a căzut bruma, a dat îngheţul şi nu au mai putut sta. Au terminat şi pesmeţii şi tot plângeau şi se rugau la Maica Domnului, sărutând icoana, să-i îndrume să meargă undeva, să nu moară de foame, dar mai cu seamă să poată ţine pe vechi, aşa cum este bine şi cum au ţinut mai înainte.

iIiIiI

Într-o noapte, cel de la Câmpuri a visat-o pe sora lui că îi dădea o pâine. Şi deşteptându-se, a spus şi celorlalţi că sora lui sigur trăieşte şi să meargă cu toţi la dânsa la Câmpuri şi să stea acolo. Au mers ei mai multe nopţi (că ziua se temeau să nu îi vadă cineva), şi au ajuns la sora sa.

Aceasta visase şi ea pe fratele ei şi îl aştepta. După ce au mai stat de vorbă şi i-a ospătat, sora i-a lăsat pe ei în casă să locuiască, iar ea a venit la mine, că eu am fost naşa ei” - a spus femeia care îi povestea toate acestea Sfântului Glicherie. „Pe mine mă cheamă Parascheva” - adăugă dânsa.

Apoi a început a povesti mai departe: „Au stat părinţii aceia în căsuţa finei mele mai mult de zece ani şi s-au rugat în linişte şi au ţinut sărbătorile pe vechi. Nimeni nu s-a legat de dânşii. Munceau la câmp şi-şi câştigau pâinea. Mai ziceau sătenii că de ce stau ei aşa separaţi şi nu se duc la Mănăstirea Negreşti, că acolo sunt mai mulţi călugări, însă aceia erau pe nou, iar lumea nu ştia că cei trei ţin pe vechi. S-a întâmplat însă într-o zi că a trecut primarul pe la căsuţa lor, împreună cu brigadierul CAP-ului din sat, şi i-au chemat pe călugări într-o bostănărie, punându-i să culeagă pepenii în coşuri şi să-i care la căruţe. Tocmai că pe vechi era ziua de prăznuire a Sfintei Cuvioase Parascheva, iar călugării au zis că ei nu lucrează în acea zi, făgăduind că vor lucra a doua zi toată tarlaua fără nici o plată. Aflând chiar din gura lor că ţin pe vechi, primarul i-a dus la postul de miliție şi chiar el a început a-i bate pe rând pe toţi trei, până a obosit, după care i-a predat miliţianului.

Apoi i-au trimis acasă şi le-a dat timp de gândire trei luni de zile, punându-le în vedere să se gândească serios la trecerea pe stilul nou. După ce timpul s-a scurs, aflând că au ales să rămână pe vechi, primarul şi miliţianul i-au

19

bătut chiar acolo, în căsuţa lor, până i-au lăsat leşinaţi.

Sora cuviosului se ducea acum în fiecare zi să-i îngrijească, pentru că fratele ei era un pic mai binişor, dar ceilalţi doi nu s-au mai dat jos din pat aproape doi ani.

iIiIiI

Din şase în şase luni însă, primarul trecea iar pe la ei, şi dacă îi vedea cumva mai întremaţi, îi bătea iarăşi.

Odată, au prins-o şi pe fina la ei, că venise să-i hrănească, şi au bătut-o şi pe ea aşa rău, încât nu a mai trăit mult şi a murit din acea bătaie. Pe părinţi însă aşa i-a chinuit cu bătaie încă vreo trei ani. De acum, mă duceam eu la dânşii de îi îngrijeam” spunea femeia. „După ce încă s-au mai asprit legile comuniste, au venit primarul şi miliţianul la căsuţa lor şi i-a dat foc. Părinţii nu au mai putut ieşi afară, că erau grav bolnavi din cauza bătăii, însă din gură ziceau rugăciuni şi mulţumeau lui Dumnezeu că prin foc se sfârşesc şi ei. Părintele care avea icoana cu Maica Domnului şi-a ridicat ochii către ea şi a zis: „Fugi, fugi, Maica Domnului! Fugiţi, Sfinţilor, că voi aveţi putere... noi nu mai avem”. Şi toate icoanele au ieşit la marginea drumului şi s-au aşezat la rând, cu faţa în sus. Căsuţa a ars toată. A rămas doar un stâlp unde era pusă, într-un cui, căndeluţa aprinsă. Cuvioşii părinţi au ars toţi. Nu au rămas decât oase şi scrum amestecat cu sânge.

S-au adunat atunci acolo aproape toţi sătenii. Unii au încercat să ia icoanele din drum, dar nu au putut. Mulţi necredincioşi aruncau cu pietre în candelă, dar nu puteau să o nimerească, şi nimeni nu putea să înainteze spre locul unde erau sfinţii, căci o putere nevăzută îi împingea înapoi. Toţi se mirau, până şi primarul ucigaş, dar nu puteau face nimic.

După ce s-a înserat şi fiecare a plecat la casele lor – mărturisea Parascheva – m-am dus şi eu cu soţul meu să vedem ce e acolo. Am vrut şi noi să luăm icoanele din drum, dar nu am putut. Am căzut în faţa lor în genunchi şi ne-am rugat, le-am sărutat, dar tot nu le-am putut ridica. Am mers apoi acasă la noi şi ne-am rugat mult la icoana Maicii Domnului, după care am adormit.

Eu am visat că eram lângă icoanele călugărilor din drum şi Maica Domnului din icoană mi-a arătat un drum lung şi mi-a zis: mergi pe acest drum până vei ajunge la Slătioara. Acolo, la capătul satului, vei găsi nişte oameni care construiesc chilii la o mănăstire. Să intri acolo şi să spui părintelui Glicherie toate cele petrecute aici, la TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

Câmpuri. Aşa am ajuns aici...” – a încheiat femeia, iar cuvintele ei au fost curmate de un oftat adânc al părintelui Glicherie, spunând către dânsa că trebuie neapărat să meargă la Câmpuri, la locul faptei.

După întreaga relatare a Paraschevei, spre seară, au pornit la drum. Mergeau numai noaptea, de frica autorităţilor. Odată ajuns la locul acela, mare i-a fost mirarea părintelui Glicherie când a văzut casa arsă şi stâlpul rămas întreg, iar căndeluţa încă mai ardea. A mers chiar la locul unde cei trei cuvioşi pătimiseră pentru adevărata credinţă. I-a văzut arşi, iar oscioarele lor erau împrejmuite de un cordon roşu ca flacăra.

Era noaptea târziu şi, la lumina unei lumânări, părintele Glicherie a îngenuncheat şi a citit în taină rugăciunile de dezlegare, după rânduiala prohodului monahilor, pomenindu-i pe fiecare după numele lor de călugărie.

După ce s-a ridicat, a binecuvântat resturile din trupurile lor arse şi a ieşit în drum, unde şi acum stăteau icoanele nemişcate. S-a închinat la ele şi, cu glas omenesc de parcă ar fi vorbit cu nişte oameni, a întrebat-o pe Maica Domnului din icoana cea mare, dacă este voia ei să meargă la Slătioara. Şi, o, minune! Toate icoanele s-au desprins de pământ şi s-au făcut pachet.

Părintele Glicherie le-a luat atunci şi le-a pus cu grijă în raniţa lui, după care au mers la locuinţa Paraschevei. Aici, după ce şi-a citit rugăciunile de pravilă, a spus către Parascheva astfel: „Soro, mergi şi ia oasele mucenicilor lui Hristos şi le îngroapă în spatele livezii, la rădăcina unui copac. Să acoperi mormântul cu ceva curat, iar soţul tău să facă un gărduţ împrejurul acelui loc, ca să nu calce nimeni pe acolo. Candela din stâlpul de lemn să o aduci în casa voastră şi să o păstraţi aprinsă în toată vremea, spre pomenirea celor trei sfinţi mucenici şi a finei tale”.

A doua zi spre seară, părintele Glicherie a luat raniţa în care avea icoanele şi s-a întors spre Slătioara. În urma plecării lui, Parascheva s-a tăiat adânc cu cuţitul la un deget şi de durere nu a putut dormi toată noaptea. Se gândea la ce va avea de făcut cu sfintele moaşte. Noaptea a trecut şi, cu toată durerea, ea a mers, a strâns osemintele călugărilor într-un sac de pânză albă şi le-a îngropat, acoperind mormântul mai întâi cu nişte scânduri. S-a întors la locul unde au ars călugării şi a strâns grămadă şi cenuşa amestecată cu sânge. În vreme ce strângea scrumul acela, rana de la deget i s-a vindecat în chip minunat, încât nu se mai cunoştea nici măcar tăietura. Dacă a văzut acestea, femeia a mulţumit lui Dumnezeu şi Sfinţilor care au ars acolo, apoi a luat scrum amestecat cu sânge şi l-a pus într-o cutie, din care ungea mereu pe cei bolnavi şi se tămăduiau.

Nu după mult timp, s-a întâmplat că primarul acela a căzut şi şi-a rupt un picior. A fost la spital, i-au pus piciorul în ghips, iar după o lună de zile, în loc să îi treacă, piciorul i s-a înnegrit, iar de durere urla ca un câine. Femeia lui se săturase de urletele lui, dar îi spunea să rabde, că va păţi şi mai rău, că Domnul îl va bate pentru ce a făcut călugărilor. A urlat aşa, zi şi noapte, vreme de trei luni, fără a se linişti nicidecum. Femeia lui TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

a auzit că Parascheva a tămăduit mulţi bolnavi cu scrumul din sfinţii arşi şi a rugat-o să vină şi la soţul ei să-l ungă la picior, dar să nu îi spună ce fel de leac este acela, fiindcă omul ei este tot la fel de hulitor împotriva lui Dumnezeu şi a celor de pe vechi. Parascheva se temea de acest om necredincios, însă i s-a făcut milă de femeia lui, care plângea şi o ruga din tot sufletul, şi astfel a mers şi l-a uns la picior şi s-a tămăduit, prin puterea Domnului şi a sfinţilor, şi iarăşi a putut merge, că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Însă în zadar, că primarul nu a încetat a-i prigoni pe cei ce ţineau credinţa adevărată.

Adormirea Sfântului Ierarh Glicherie

Nu a trecut mult timp, şi mergând el cu o maşină la Iaşi cu mai multe treburi, a avut un accident şi a murit.

După ce l-au îngropat, s-a petrecut o altă înfricoşătoare minune: ziua îl îngropau, iar noaptea ieşea afară din mormânt, cu tot cu sicriu. Şi aşa s-a tot întâmplat, vreme de patruzeci de zile. Lumea era îngrozită de putoarea care era în cimitir şi nici că s-a mai dus cineva ca să-l îngroape. Femeia lui însă, şi de scârbă şi de frică, precum şi din ruşine faţă de oameni, s-a dus iar la Parascheva şi s-a jeluit ei, rugând-o să meargă ea la părintele acela care a luat icoanele şi să-l întrebe pe el ce e de făcut în acest caz, că tot ce va cheltui pe drum, cu tot cu zilele pierdute, ea i le va plăti înzecit, numai să se ducă.

După aceste rugăminţi, Parascheva a mers iar la Slătioara. Ne povestea bunicul, părintele Nectarie, că într-o dimineaţă s-au trezit cu Parascheva iar la mănăstire, întrebând iarăşi unde e părintele Glicherie. Femeia era îngrozită, dar de data aceasta nu mai plângea. Sfântul abia ce fusese eliberat din puşcărie. Stând de vorbă cu Parascheva, care i-a povestit amănunţit toate cele întâmplate cu primarul cel răufăcător, Sfântul şi-a făcut semnul crucii şi a zis: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut!” A stat apoi puţin pe gânduri, a dat din cap şi a zis: „Du-te acasă şi spune-i femeii lui să-l îngroape cu un câine - cu cel mai rău câine care se va găsi în sat, că în felul acesta nu va mai ieşi afară, pentru că a fost mai rău decât un câine, şi de aceea nici pământul nu îl primeşte. S-a dus Parascheva la femeia lui şi i-a spus, şi făcând aşa, nu a mai ieşit nici mortul din groapă.

iIiIiIiIiIiI

20

Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (XI)

Maica Domnului „a Semnului” („Znamenie”) din Kursk

Că Darul lui Dumnezeu este prezent în lumea din jurul nostru este limpede pentru toţi credincioşii, şi aşa va rămâne, până ce va fi lumea. Mijlocirile sfinţilor, dar mai ales cele ale Maicii Domnului, au fost simţite dintotdeauna în viaţa oamenilor. Un semn deosebit al iubirii lui Dumnezeu faţă de zidirea Sa a avut loc prin minunata arătare a icoanei din Kursk a Maicii Sale, ce s-a săvârşit cu mai mult de 700 de ani în urmă în Rusia.

Ca tip iconografic, ea se încadrează în tiparul icoanelor Maicii Domnului numită a Semnului, foarte răspândită şi cunoscută în Rusia încă din vechime, fiind poate cea mai cunoscută reprezentare a Maicii Domnului, după cea numită Vladimirskaya. Icoana ne-o zugrăveşte pe Preacurata Fecioară stând la rugăciune, cu mâinile ridicate către cer, purtând în pântece pe Pruncul cel Dumnezeiesc - Hristos Emanuil. Sensul teologic al numelui icoanei este acela al „semnului” din proorocia Isaiei: „Pentru aceasta Însuşi Domnul va da vouă semn: iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte Fiu, şi vei chema numele lui Emanuil” (Isaia 7, 13).

iIiIiI

La sfârşitul secolului al treisprezecelea, Rusia a fost devastată de către tătari, care au semănat moarte şi pustiire, secerând fără milă vieţi omeneşti. Oraşul Kursk, aflat la 450 km sud de Moscova, a devenit un morman de ruine fumegânde. Într-o după-amiază de septembrie a anului 1295, un om aflat la vânătoare a zărit o icoană aşezată cu faţa în jos, la rădăcina unui copac.

Plin de uimire, el a ridicat-o şi a văzut că pe bucata de lemn era zugrăvit chipul Maicii Domnului „a Semnului”. Din locul în care icoana a fost ridicată, a ţâşnit un izvor de apă limpede, ce a început numaidecât să curgă la vale.

Această minune s-a petrecut chiar în ziua de prăznuire a Naşterii Maicii Domnului, 8 septembrie. Cu ajutorul altor credincioşi, vânătorul a ridicat pe acel loc un mic paraclis, unde a aşezat, cu multă cinste, şi icoana pe care o aflase în chip minunat. Când vestea despre această minune s-a răspândit, mulţi oameni au venit într-acel loc, pentru a se ruga cu lacrimi Maicii Domnului, spunându-i toate durerile şi nevoile lor. Mulţi din cei ce pătimeau de boli trupeşti ori sufleteşti se tămăduiau bând apă din izvor şi rugându-se înaintea icoanei.

Odată cu trecerea timpului, cinstirea icoanei Maicii Domnului din Kursk a crescut. În anul 1385, tătarii au invadat din nou zona, încercând să dea foc paraclisului ce

21

adăpostea icoana. Pentru că nu au reuşit, fiind opriţi de puterea Maicii Domnului, ei au crezut că de vină sunt vrăjile făcute de preotul care slujea în acel loc şi au tăiat icoana pe din două. O parte au aruncat-o în tufişurile din apropiere, iar pe cealaltă au ascuns-o departe, în pădure.

Preotul a fost luat în robie, iar bisericuţa a fost arsă.

Deşi se afla în mâinile necredincioşilor barbari, preotul nu şi-a pierdut nădejdea în ajutorul grabnic al Maicii Domnului, căreia se ruga ziua şi noaptea, cântând Acatistul şi Paraclisul cu glas tare. El a fost auzit de sătenii aflaţi cu vitele la păscut prin acele locuri, care l-au recunoscut şi au plătit tătarilor preţul cerut, eliberându-l.

Imediat, părintele a început să caute icoana şi, spre marea sa bucurie, le-a găsit după multe rugăciuni şi lacrimi.

Punând cele două bucăţi laolaltă, ele s-au alipit în chip minunat, umplând de uimire şi de bucurie inimile credincioşilor din Kursk.

iIiIiI

În anul 1597, icoana a fost adusă cu multă cinste la Moscova, fiind întâmpinată de o mulţime de credincioşi, care pregătiseră, pe cheltuiala lor, o ferecătură din aur de mult preţ. Icoana şi-a apărat oraşul adoptiv de invaziile polonezilor din anul 1612. Foarte multe pagini de istorie sunt legate de această icoană. Cazacii au fost binecuvântaţi cu ea în anul 1676 şi tot ea a fost cea înaintea căreia s-a rugat Sfântul Serafim de Sarov, la vârsta de nouă ani, pe când era grav bolnav. Micuţul Prohor a făgăduit atunci că îşi va afierosi viaţa lui Hristos, păstrând, până la mutarea sa în ceata sfinţilor, o dragoste şi o cinstire fără margini faţă de Preacurata Sa Maică. În 1898, revoluţionarii atei au încercat să distrugă icoana prin plasarea unei bombe uriaşe în catedrala în care era păstrată. Ei au vrut să detoneze bomba în timpul slujbei de priveghere, pentru a omorî cât mai mulţi oameni. Cu toate acestea, explozia a avut loc abia după ce credincioşii au plecat de la biserică.

Treziţi din somn de zgomotul înspăimântător, călugării îngrijoraţi au alergat la biserică şi au fost îngroziţi la vederea stricăciunilor făcute. Baldachinul aurit care adăpostea icoana a fost distrus, iar treptele de marmură care duceau până la el au fost zdrobite. O uşă din fier masiv turnat a fost smulsă din balamale şi aruncată în afară, trecând de-a dreptul printr-un perete exterior. Toate ferestrele au fost spulberate şi totuşi, în ciuda acestui fapt, icoana a rămas neatinsă. Sticla ce o acoperea nu a fost TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

nici măcar zgâriată. Domnul a risipit sfaturile celor potrivnici, ce doreau să necinstească icoana, transformând-o în scrum şi iată cum aceasta s-a proslăvit încă o dată, arătându-se a fi făcătoare de minuni. Mai mult încă, nimeni nu a fost rănit în acea noapte.

Icoana Maicii Domnului din Kursk originală, fără ferecătură.

După Revoluţia bolşevică din 1917, icoana i-a însoţit în exil, tocmai în îndepărtata Americă, pe acei ruşi ortodocşi care au fugit din calea tăvălugului comunist, ce avea să înfricoşeze o lume întreagă amploarea persecuţiilor asupra Ortodoxiei din Rusia, când milioane de oameni, din care foarte mulţi slujitori şi monahi, au fost ucişi. Icoana a fost dusă din loc în loc până în 1927, când a fost pusă în Biserica Sfânta Treime din Belgrad, Serbia, care a rămas neatinsă în urma multor bombardamente asupra oraşului.

După al doilea război mondial, icoana a fost luată în Germania, unde a rămas timp de cinci ani, spre mângâierea turmei ortodoxe răspândită în toată Europa apuseană şi obosită de grelele încercări ale războiului. După o vreme, ea a fost luată înapoi în America, fiind mutată la Catedrala Maicii Domnului de la sediul Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor, în New York.

Astăzi, icoana este cunoscută peste tot în lume, prin darul facerii de minuni. Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, sfânt al zilelor noastre şi mare făcător de minuni, a adormit somnul vieţii veşnice rugându-se Maicii Domnului chiar înaintea acestei icoane, faţă de care avea mare evlavie. Multă cinstire trebuie să arătăm acestei icoane, care este un izvor de har plin de minuni, care ne este dată nouă prin milostivirea lui Dumnezeu, prin Maica Domnului nostru, Maica şi mijlocitoarea tuturor ortodocşilor. De şapte veacuri şi mai bine, milioane de oameni s-au rugat înaintea ei, primind ajutor şi mângâiere pe măsura credinţei şi a dragostei lor.

iIiIiIiIiIiI

Frica în faţa greutăţilor vieţii

„Nu te teme turmă mică; că bine a voit Tatăl vostru să vă dea vouă Împărăţia. Vindeţi avuţiile voastre, şi daţi milostenie; faceţi-vă vouă pungi, care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în Ceruri; unde furul nu se apropie, nici molia o strică. Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Luca 12, 31-34).

„Iar celor fricoşi, şi necredincioşi, şi păcătoşi, şi spurcaţi, şi ucigaşi, şi curvari, şi fermecători, şi închinători de idoli, şi tuturor celor mincinoşi, partea lor în iezerul cel ce arde cu foc, şi cu piatră pucioasă, care este moartea cea a doua” (Apocalipsa 21, 8).

iIiIiI

Curajul şi frica sunt trăiri fireşti ale inimii omului, însă însuşirea lor bună sau rea este dată de pricinile ce stau la baza lor. Când frica şi curajul apar în urma unor patimi precum deznădejdea sau mândria, ele sunt rele; atunci când frica şi curajul apar din dragostea de Dumnezeu (frica de a păcătui) şi din încrederea în ajutorul Lui (curajul şi nădejdea), ele sunt bune şi ziditoare.

Creştinul nu trebuie şi nu are voie să se teamă în faţa greutăţilor lumii în care trăieşte. Este firesc să observăm greutăţile lumii în care trăim, însă nefiresc este să te laşi TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

doborât de acestea. Frica, deznădejdea, necredinţa şi lipsa de curaj în a înfrunta toate greutăţile vieţii sunt semn al lipsei de credinţă, nădejde şi dragoste de Dumnezeu.

Nici frica omului creştin în faţa „puterii” şi a mulţimii celor bogaţi, tari şi necredincioşi ai lumii nu este întemeiată, căci Dumnezeu este Domnul celor drepţi şi Judecător înfricoşător al nedreptăţii. „Mai bine puţin întru frica lui Dumnezeu, decât vistierie mare şi tulburare (multă)” (Pilde 15, 16). „Să nu râvnească inima ta la cei păcătoşi, ci totdeauna să rămână la frica de Domnul” (Pilde 23, 17).

Atâta vreme cât omul împlineşte în viaţa lui poruncile lui Dumnezeu şi urmează sfinţilor, atât în învăţătura lor cea dreaptă, cât şi în faptele lor cele acoperite de dragoste, nu se cade a se înfricoşa în faţa ispitelor şi greutăţilor ridicate de oamenii cei necredincioşi, lumeşti şi trupeşti. În unele situaţii, sentimentele de frică sunt urmări ale unor alte trăiri sufleteşti; dar în aceste vremuri, sunt mulţi cei pe care îi încearcă un sentiment de singurătate, de abandonare. Ei simt că Dumnezeu şi-a întors faţa Sa de la ei, dar nici în astfel de situaţii nu trebuie să ne lăsăm prinşi de deznădejde, pentru că aceasta este o ispită, o încercare îngăduită de Domnul pentru a ne face

22

mai iscusiţi în lupta pe care o avem de dus pentru mântuire. În scrierile patristice, avem două mărturii de mare preţ pentru a înţelege ce se întâmplă azi în sufletele creştinilor: Cu aproape 1800 de ani în urmă, Sfântul Cuvios Antonie Cel Mare care a vieţuit în pustiul Egiptului, spunea: „am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pământ şi suspinând am zis: oare cine poate să le treacă pe acestea? Şi am auzit glas zicându-mi: smerenia”.

Din viaţa Cuviosului Siluan Athonitul, care a vieţuit în secolul trecut, ne vine în sprijin o altă întâmplare: străduindu-se el, într-una din nopţi, să afle calea de a învinge ispita şi de a se ruga curat, s-a ridicat pentru a face metanii în faţa icoanelor din chilia sa, iar în acel moment a văzut între el şi icoanele din faţa sa umbra uriaşă a unui diavol care aştepta să i se închine lui; uitându-se în jur, Cuviosul vede că toată chilia sa este plină de draci. Atunci, cu inima îndurerată se aşeză înapoi şi spuse următoarea rugăciune: „Doamne, Tu vezi că încerc să mă rog Ţie cu minte curată, dar diavolii mă împiedică. Învaţă-mă ce să fac ca să nu mă mai tulbure”. Şi a primit acest răspuns în sufletul său: „Cei mândri suferă pururea din pricina dracilor”. „Doamne, a zis Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit”. Şi din nou, în inima sa, a primit acest răspuns de la Dumnezeu, pe care şi noi îl ştim şi îl auzim mereu: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”

Nu Dumnezeu a făcut iadul, ci noi înşine l-am făcut. „A ne ţine mintea în iad” presupune a fi realişti, a nu încerca să scăpăm altundeva, pentru că nu putem, nu avem unde evada, nu avem unde fugi de aici. Iar aceasta nu înseamnă că suntem pierduţi. În completarea îndemnului „Ţine-ţi mintea-n iad” vine soluţia, izbăvirea: „şi nu deznădăjdui” – ceea ce înseamnă să avem nădejde, căci mila Domnului este atât de mare, încât poate să şteargă toate păcatele noastre, numai să o cerem. Astfel, tuturor supărărilor noastre, tuturor deznădejdilor noastre se oferă soluţia nădejdii în puterea Lui Dumnezeu, care ne poate scoate din orice greutate, din orice „iad” pe care ni l-am făcut. Dar, precum este o „soluţie”, ea ţine de fiecare persoană, de fiecare dintre noi, dacă avem sau nu o asemenea hotărâre tare pentru a cere ajutorul de la Însuşi Cel ce, Dumnezeu-Om fiind, a luat asupră-Şi păcatele noastre primind moartea pe cruce, pentru ca să învie mai apoi pentru a ne fi nouă pildă pentru viaţa la care trebuie să năzuim.

Ce au în comun cele două descoperiri primite de cei doi sfinţi de mai sus? Toţi cei care se luptă cu ispitele şi vor să scape de ele ştiind în inima lor că fără Dumnezeu e imposibil să facă asta, vor alerga la El. Este vorba, astfel, de smerenie.

Ce înseamnă această cerere a ajutorului de la Dumnezeu? Înseamnă începutul înţelepciunii, înseamnă începutul smereniei, căci plecăm genunchii în faţa Celui ce S-a

23

dat pe Sine pentru răscumpărarea noastră, deci noi ne plecăm înaintea Celui ce S-a făcut mai mic decât noi, Îl recunoaştem ca Domn şi Dumnezeu pe Acela Care S-a făcut tuturor toate şi la ce duce aceasta, dacă nu la pocăinţă, la vederea păcatului propriu? Plecarea genunchilor noştri, plecarea cugetului nostru în faţa lui Dumnezeu, la rugăciune, înseamnă de fapt lepădarea hainei groase a mândriei şi exersarea unui nou început, îmbrăcaţi în haina subţire, uşoară, smerită, a Duhului Sfânt.

Frica trebuie să o avem numai faţă de Dumnezeu,

adică faţă de Acela pe care Îl putem pierde cu păcatele noastre. „Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu” (Pilde 9, 10). „Frica de Dumnezeu lungeşte zilele (omului), iar anii celor fără de lege sunt puţini” (Pilde 10, 27).

Această frică de Dumnezeu nu este însă teamă şi sperietură, căci „frică nu este întru dragoste, ci dragostea cea desăvârşit scoate afară pre frică, că frica pedeapsă are; iar cela ce se teme, nu este deplin întru dragoste” (I Ioan 4, 18). Până la iubirea deplină faţă de Dumnezeu însă este nevoie de multă osteneală, de smerenie şi de o luptă continuă împotriva poftelor lumeşti.

Cine suntem noi în faţa Lui Hristos-Dumnezeu, astfel încât să avem curajul de a cere de la El ajutor? Cum putem „pretinde” noi ceva de la El? Cum altfel, decât întorcându-ne, iarăşi, la nădejdea pe care o avem în puterea Lui, în cuvântul Lui, cu care ne cheamă la El: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi Eu vă voi odihni pre voi” (Mt. 11, 28)? Şi cum putem avea nădejde, decât prin realizarea greutăţii ispitelor prin care trecem şi totodată păcătoşenia noastră (de care nu putem scăpa decât cu ajutorul Lui), cea care ne dă atâta frică? De unde starea aceasta de singurătate, de deznădejde, de disperare, de abandonare, dacă nu din depărtarea noastră de Dumnezeu, dacă nu din starea de păcat pe care o iubim mai mult decât pe aceea de a fi în braţele Sale părinteşti?

Iată, însă, că auzim glasul Lui înlăuntrul nostru, glas preadulce care ne cheamă la El, pe „toţi cei osteniţi şi însărcinaţi”! Să nu stăm, ci să alergăm degrabă, să nu TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

pierdem timpul, care oricum este scurt! Să-L ascultăm şi să-L urmăm când ne spune: „Luaţi jugul meu preste voi, şi vă învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre. Că jugul Meu este bun, şi sarcina Mea uşoară” (Mt. 11, 29-30).

Când ucenicii s-au speriat de furtună, pe mare fiind, Mântuitorul i-a mustrat, zicând: „Ce sunteţi aşa fricoşi?

Cum n-aveţi credinţă?” (Mc. 4, 40). Nu se cade a ne fi frică de cele ce stau în puterea lui Dumnezeu, iar nu în a noastră. Să ne fie frică numai de cele pe care le putem

greşi noi, de cele ce ne stau nouă în putere.

Să nu ne lăsăm împinşi spre deznădejde de cei ce nu cred în Dumnezeu şi nici de cei ce nu îşi pun nădejdea în El, căci este scris: „Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică, că Domnul este în neamul drepţilor. Sfatul săracului l-aţi ruşinat, iar Domnul nădejdea lui este” (Ps. 13, 5-6).

Cauzele bolilor

Sfântul Apostol Pavel ne învaţă ce să facem: „Este bolnav cineva între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru dânsul, ungându-l pre dânsul cu untdelemn, întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pre cel bolnav, şi îl va ridica pre dânsul Domnul, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacov 5; 1415). Sfântul Apostol ştie că vindecarea trupului nu este deplină, fără tămăduirea sufletului.

Dacă cercetăm vieţile sfinţilor, observăm că doctorii fără de arginţi şi iubitori de Dumnezeu Sfinţii Cosma şi Damian, Chir şi Ioan, Pantelimon şi Ermolae, Sfântul Trifon, Sfântul Luca al Crimeii tămăduiau în primul rând sufletul, iar apoi trupul se vindeca aproape de la sine. Ei urmau exemplul Mântuitorului, care ierta păcatele înainte de a vindeca pe cei bolnavi, deoarece cauza îmbolnăvirii era păcatul.

iIiIiIiIiIiI

Boala şi ucigaşii tăcuţi

Cuvântul medicament îşi are originea în limba latină (medicamentam) şi prin el se înţelege o substanţă naturală sau de sinteză, adică artificială (de cele mai multe ori), care este folosită pentru vindecarea, ameliorarea sau prevenirea unor boli. Orice medic ştie că, pentru o stare bună de sănătate, trebuie eliminate mai întâi cauzele bolii, apoi tămăduite organele afectate. Cauzele bolii sunt nenumărate, dar foarte puţini dintre noi cunoaştem faptul că ele pot fi trupeşti sau sufleteşti.

Multora li se pare de necrezut că trupul poate suferi şi el din pricina îmbolnăvirii sufletului. Dar în această chestiune vine să facă lumină Sfântul Apostol Pavel. El ne spune că „cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, judecată luişi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. Pentru acesta între voi mulţi sunt neputincioşi şi bolnavi, şi dorm (mor) mulţi” (I Corinteni 11; 29-30). Boala ne este trimisă, prin marea milostivire a lui Dumnezeu, cu două scopuri: ca prilej de întoarcere la pocăinţă pentru cei păcătoşi, ori ca o pricină de mântuire pentru cei virtuoşi, prin răbdarea suferinţei.

Dumnezeu, Care este bunătatea însăşi, a plămădit o lume bună. Tocmai din această pricină, nu putem privi boala trimisă de Dumnezeu ca pe ceva rău. Răul poate fi definit ca o absenţă a binelui. Absenţa virtuţilor noastre duhovniceşti duce la îmbolnăvirea sufletului. Dar pentru că trupul este în strânsă legătură cu sufletul, se îmbolnăveşte şi el când sufletul e bolnav. Pentru că trupul e pentru noi mult mai palpabil decât sufletul, vedem doar boala exterioară şi o privim ca pe un fapt în sine, nu cum ar trebui - ca pe un efect secundar al îmbolnăvirii sufletului. Şi, dacă îmbolnăvirea trupului este cauza îmbolnăvirii sufletului, unde trebuie să acţionăm? Putem acţiona asupra trupului bombardându-l cu tot felul de medicamente, dar nu facem decât să mascăm boala sufletului, care se va înteţi tot mai mult.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

Tehnici medicale şi medicamente care ne grăbesc moartea

Azi au apărut tot felul de tehnici medicale, care se întrec în „performanţe”şi „ingeniozitate”. Au unele reuşite (tot cu îngăduinţa lui Dumnezeu), dar cele mai multe nu fac decât să ascundă boala, nu să o vindece. Tratează oarecum un organ, dar îmbolnăveşte altele. Nu mai vorbim de faptul că sufletul rămâne tot suferind. Prea puţin îi interesează pe medicii noii-ere acest lucru. Cum i-ar putea interesa, dacă Dumnezeu este exclus total din calculele lor?

Se vorbeşte foarte mult azi de medicina naturistă.

Adepţii acestui tip de medicină ne pun la dispoziţie o serie de medicamente aşa-zis „naturiste”. Cât de naturale pot fi aceste produse, dacă le găsim sub formă de comprimate, unguente, şampoane şi alte feluri de loţiuni? Ce mai rămâne natural în aceste produse? De la colectarea plantelor din natură până la obţinerea produsului final, este un întreg proces tehnologic, în care sunt implicate multe substanţe chimice toxice sau cancerigene.

Unde este naturalul? Totul este comercial. Naturale sunt doar produsele pe care le culegem singuri din natură şi nu le mai modificăm chimic, aşa cum făceau moşii şi

24

strămoşii noştri, mai ales că România este, şi la capitolul medicamente, un „sat fără câini”, un maidan pe care vin şi se joacă cu sănătatea şi viaţa „prostimii” sute şi sute de fabricanţi de medicamente, de medici şi farmacişti. Totul este privit sub aspect financiar şi judecat după profitul pe care îl aduce. Dacă un proiect aduce bani, el este continuat la nesfârşit.

Mai jos, avem o serie de dezvăluiri şocante - unele incredibile, referitoare la medicamentele românilor – cobaii Uniunii Europene, unele dintre acestea fiind doar ale noastre, pentru că în Occident, ele au fost interzise.

Primul pe listă este „medicamentul săracului”, adică celebrul Algocalmin. Piaţa algocalminului din România este estimată la peste 11 milioane de dolari anual. Preţul mic l-a transformat în calmantul nr. 1 pentru români. Un adevărat „medicament al săracului”, spun medicii. Licenţa pentru denumirea de „algocalmin” a fost cumpărată de către un producător de medicamente din Cehia, care livrează acest produs exclusiv în România. Doar datorită algocalminului, producătorul a înregistrat o creştere a vânzărilor cu peste 1.000 de procente.

Potrivit surselor medicale, dintre toate medicamentele fabricate de compania de medicamente respectivă, calmantul pe bază de metamizol aduce cele mai substanţiale profituri. Din această piaţă, au reuşit să prindă felii importante şi alte companii farmaceutice care produc algocalmin, dar sub o altă denumire. Algocalminul se mai numeşte şi Algozone, fiind produs de o firmă din România. Agenţia Europeană de Evaluare a Produselor Medicale, de recomandările căreia suntem obligaţi să ţinem cont, nu a restricţionat folosirea algocalminului. Cu toate acestea, majoritatea ţărilor europene l-au interzis de mai mulţi ani. Studiile au demonstrat ca metamizolul din algocalmin poate provoca o boală fatală, numită agranulocitoză, o boală mortală care debutează ca o infecţie supraacută. Boala distruge celulele din măduva osoasă, altfel spus, tratarea durerilor de cap cu algocalmin duce la distrugerea sângelui.

Mai periculoase decât algocalminul, susţin medicii, sunt calmantele de durere care folosesc în componenţă, alături de metamizol, o a doua substanţă activă. De departe, Piafenul (metamizol şi antispastic) este cel mai riscant de administrat. Altul este Benalgin, un calmant pe bază de metamizol şi cofeină. Ambele se vând la liber în farmaciile româneşti, fără nici un fel de restricţii. Primii care au interzis metamizolul au fost americanii, încă din 1977. Din aceeaşi perioadă datează şi decizia statului sudez de interzicere a calmantului. Astăzi, substanţa din care se face „calmantul săracului” din România este interzisă în Danemarca, Belgia (unde este trecută la rubrica otrăvuri); Germania, Spania (din 1989); Olanda (începând cu 1990); Grecia sau Irlanda. Am luat doar exemple din Europa şi Statele Unite!

Pe lista analgezicelor considerate nocive de către occidentali, dar care se folosesc frecvent în România, se mai regăsesc Dipyrone, Novalgin, etc., medicamente care au la baza substanţa denumită noramidopirina metansulfonat şi fenilbutazona, Butazolidine, Rheopirin R,

25

Reumopiryrine etc., care au la baza fenilbutazona. În plus, pe piaţa românească se găsesc şi combinaţii ce conţin scobutil compus sau aminofenazona - Aminofenazona L, Lizadon. Piroxicamul şi Aulinul sunt şi ele pe lista neagră a Agenţiei Europene a Medicamentului.

Aulinul este un alt medicament care poate ucide, şi totuşi este vândut la liber în farmaciile româneşti. Mai grav, Aulinul este vândut şi în formele sale pentru copii (pediatrice) cu toate că riscul este şi mai mare. Aulinul este interzis în ţări precum Spania, Marea Britanie, Finlanda, Turcia, SUA, Australia sau Japonia, deoarece s-a constat că provocă frecvent insuficienţă hepatică mortală! Aulinul este recomandat pentru tratamentul durerii şi inflamaţiei asociate osteoartritelor, entorselor şi luxaţiilor. El se numără printre cele mai căutate şi utilizate medicamente în România, datorită efectelor sale calmante imediate. Puţini însă ştiu că substanţa activă conţinută de Aulin, denumită nimesulid, poate fi mortală.

Agenţia Europeană de Evaluare a Produselor Medicale a interzis administrarea Aulinului copiilor sub 12 ani. De asemenea, Comisia Europeană a Medicamentului a reluat, spre analiză, nimesulidul, în vederea retragerii sale de pe teritoriul întregii Uniuni Europene.

Aulinul a fost restricţionat chiar şi în ţara producătoare, Irlanda. Consiliul Irlandez pentru Siguranţa Medicamentelor a atras atenţia asupra pericolului pe care îl prezintă.

Sprayul pentru astm Isoproterenol, comercializat sub numele de Isuprel, a ucis în anii '60 în jur de 3500 de pacienţi. Cu toate acestea, el se comercializează în continuare în ţara noastră şi este prescris în diverse afecţiuni ale inimii. Ce medici, ce interese, ce bani sunt în joc?

Medicamentul Stilbestrol a fost dovedit ca producând tumori uterine şi mamare la femei, fiind scos de pe piaţă în unele ţări europene. În România este produs şi comercializat de patru companii farmaceutice. În 1970, au fost scoase de pe piaţă tranchilizantele Pronap şi Plaxin pentru că produceau moartea nou-născuţilor.

Thyreotom forte, un medicament pentru suplimentarea aportului de hormoni tiroidieni la pacienţi cu hipotiroidie, a fost scos de pe piaţă în Germania în 2005.

Pentru că la români merge perfect ceea ce este interzis la nemţi, medicamentul este în continuare prescris de medicii noştri şi se găseşte în farmacii. În 1984, ziarul Daily-Mail a scris clar că mediTRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

camentul împotriva acneei, Roacutan, medicament care se prescrie şi în prezent, provoacă depresii grave, ducând şi la malformaţii foarte grave ale nou-născuţilor. Peste 50% dintre mamele care, în timpul sarcinii, au luat Roacutan, au născut copii malformaţi! Roacutan este prescris în continuare de doctorii români.

Zelmac, medicament împotriva afecţiunilor digestive, care se vinde în România la ora actuală, a fost scos de pe piaţă în Germania, în aprilie 2007, deşi nici măcar nu fusese aprobat încă, fiind folosit ilegal de către doctori în scopul testării lui pentru industria farmaceutică.

Ketotifen, un medicament pentru tratamentul de lungă durată în astmul bronşic alergic sau cu componentă alergică, bronşita alergică şi tulburări astmatice, a fost scos în 2006 de pe piaţă în Germania, din cauza efectelor secundare grave la nivelul globului ocular şi al rinichilor. În România se găseşte în farmacii.

Terfenadin, antialergic, a fost scos de pe piaţă în mai multe ţări europene. În România se găseşte sub denumirea de Histadin, un sirop folosit în tratamentul simptomelor multor afecţiuni alergice şi în prevenirea şi tratamentul reacţiilor alergice la transfuzia de sânge.

Methotrexat, folosit în tratamentul leucemiei, a produs tumori şi a dus la anemie gravă şi ruperea intestinelor. În România este comercializat şi prescris inclusiv în reducerea durerilor şi a tumefacţiilor articulare.

Mitothan, un alt medicament împotriva leucemiei,

duce la moartea rinichilor secundari. La noi se găseşte sub numele de Lysodren şi este utilizat pentru tratamentul cancerului stratului exterior al glandei suprarenale.

Antibioticul Isoniazid duce la moartea ficatului.

Acesta este comercializat în România. Din păcate, sunt puţine voci ale celor cunoscători, care să se ridice împotriva acestor fărădelegi. „Afacerea” medicamentelor care ucid lent este una de succes: sute şi sute de miliarde de dolari sau euro în fiecare an! Cu ceva timp în urmă Dr. Scott Reuben, angajat al companiei farmaceutice Pfizer, a declanşat cel mai mare scandal de falsificare din istoria medicinei, recunoscând că, timp de 13 ani, avea sarcina de a falsifica rezultatele studiilor şi cercetărilor, pentru ca produsele farmaceutice ale companei să aibă un succes mai mare pe piaţă.

Când totul în jur este minciună şi dezinformare, iar ţinta este sufletul şi trupul omului, vedem că până şi cei care ar trebui să îi ajute pe cei suferinzi, sunt de fapt doar nişte înşelători, care vor să ducă în iad cât mai multe suflete. De aceea, nu ne rămâne decât să alergăm către spitalul cel duhovnicesc – Biserica lui Hristos, unde Îl vom afla pe „doctorul doctorilor”, Care ne va dărui sănătatea sufletească, iar apoi toate celelalte se vor adăuga nouă.

După cum virtutea, deşi e una după esenţa ei, dar se manifestă în mai multe forme, aşa şi păcatul, deşi unitar după fiinţa lui, este totuşi de mai multe feluri, după importanţa poruncilor călcate, după gravitatea călcării acestora şi după modul săvârşirii lui. Criteriul de selecţie şi cercetare a păcatului este unul cu privire la păcat originar şi altul cu privire la păcatul personal. Cel dintâi se spală prin baia Sfântului Botez, cel din urmă - prin baia pocăinţei. Păcatele personale se referă la încălcările de lege pe care credinciosul le săvârşeşte în împrejurări diferite.

Acestea devin patimi atunci când se continuă prin repetiţie. Pe de altă parte, există o categorie de păcate zilnice, considerate mici (acest considerent este o stare de înşelare) care au devenit stări sau dispoziţii păcătoase, ce s-au format în om datorită repetării mai dese a unora sau a mai multor păcate.

Deosebirea ce se face între păcatele grele şi păcatele uşoare nu e numai o deosebire de grad, în sensul că păcatele grele ar fi păcate mai mari, iar păcatele uşoare, păcate mai mici, ci este o deosebire de esenţă, deci o deosebire specifică. Lucrul acesta rezultă în mod clar atât din Sfânta Scriptură, cât şi din Sfânta Tradiţie, păcatele grele fiind numite nelegiuiri, fărădelegi, urâciune înaintea lui Dumnezeu, întuneric, însoţire cu diavolul etc, în timp ce păcatele zilnice uşoare sunt cuprinse în expresia „ajunge zilei răutatea ei”.

După gravitatea lor, păcatele sunt grele sau de moarte, atunci când gravitatea lor e atât de mare, încât prin ele omul se desparte de Dumnezeu, pierzând Darul Sfântului Duh, ceea ce înseamnă că prin ele îşi atrage moartea sufletească şi osânda veşnică. Păcatele care se pot ierta sau uşoare sunt păcate mai mici pe care le

iIiIiIiIiIiI

Păcatele de moarte

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

26

săvârşim zilnic şi de care nu sunt scutiţi nici chiar cei mai virtuoşi. Păcatele uşoare sunt păcate mai mici, din cauză că abaterea s-a făcut fără deplină cunoştinţă şi voinţă, iar consecinţa lor nu e nici pierderea Darului dumnezeiesc, nici lepădarea de la Împărăţia Cerurilor. Dar cu toate că aceste păcate considerate izolat nu ne lipsesc de mântuirea sufletului, totuşi prin ele se poate slăbi voinţa, iar prin deasa lor repetare se micşorează năzuinţa omului spre bine, ceea ce poate avea ca urmare săvârşirea unor păcate grele.

Măsura păcatului se judecă şi după încălcările conştiente şi voluntare ale legii, de vreme ce unele păcate sunt înfăptuite în virtutea necunoaşterii legii dumnezeieşti şi chiar fără intenţia de a păcătui. Vorbind despre păcatele de moarte, Sfânta Scriptură ne spune că urmarea acestora este moartea sufletească pentru cel ce le săvârşeşte, de unde le vine şi numirea de păcate de moarte. Sfântul Apostol Pavel înşiră o listă a acestor păcate, care lipsesc pe creştin de la Împărăţia lui Dumnezeu, astfel: „Nu vă amăgiţi: nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici ocărâtorii, nici răpitorii, nici curvarii, nici preacurvarii, nici malahiii (...) Împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni” (I Cor. 6, 10).

Păcatele de moarte sunt foarte numeroase, iar lista acestora nu este încheiată, deoarece uneori un păcat uşor, prin împrejurările în care se face, poate deveni un păcat greu. Cei mai mulţi oameni înţeleg prin lista celor şapte păcate de moarte următoarele: mândria, invidia, lăcomia, pofta trupească, mânia, aviditatea şi lenea. Lista tradiţională a „celor şapte păcate de moarte” poate fi luată ca o modalitate bună pentru a categorisi păcatele. Aproape fiecare păcat care ar putea fi imaginat se poate încadra într-unul din cele şapte păcate de moarte. Însă ceea ce este mai important este faptul că nici unul dintre aceste şapte păcate nu este mai „de moarte” decât oricare alt păcat. Toate păcatele duc la moarte, însă cea mai sigură stavilă împotriva acestora rămâne mărturisirea lor, deci dezlegarea lor, spălarea lor prin pocăinţă şi lucrarea voinţei omului spre a nu le mai repeta niciodată.

Cele şapte păcate de moarte

Mândria - este păcatul de moarte prin care a căzut îngerul şi s-a făcut drac şi din lumină a devenit întuneric.

Din aceasta se naşte slava deşartă, îngâmfarea, ipocrizia, aroganţa, înfumurarea, laudăroşenia, neruşinarea, ocara şi altele, care sunt toate fiice ale mândriei. Din mândrie se nasc două surori: îngâmfarea şi neruşinarea. După Sfântul Nectarie al Eghinei, îngâmfarea este patima cea mai rea dintre toate şi pricină a tuturor relelor dintre oameni.

Aceasta produce toate scandalurile, aceasta aduce dezbinările, provoacă schismele, răstoarnă aşezămintele,

27

tulbură pacea din lume, aduce lupte şi războaie şi toate nenorocirile dintre oameni. Mândria naşte neruşinarea, necredinţa, ura, mânia, dispreţul, duşmănia, dispreţuirea aproapelui, împietrirea inimii, cruzimea; pe când cel ce are smerenie scapă de toate acestea şi le biruieşte. Fericit este cel ce are smerenie, căci acela va moşteni pământul celor blânzi, adică al drepţilor.

Invidia este păcat de moarte şi dintr-însa ies zece ramuri, adică: complotul, mânia, duşmănia, cearta, nemulţumirea, luarea în râs, bucuria pentru răul altuia, ura, ţinerea de minte a răului şi uciderea. Invidia este patima unui suflet înrăutăţit, chinuit de bunul mers şi faptele bune ale aproapelui. Invidiosul este mâncat pe dinlăuntru şi este mistuit de patimă.

Invidiosul urăşte pe cel ce îl întrece cu situaţia, cu bogăţia şi cu cinstea. El pofteşte necontenit bunurile aproapelui său, urăşte pe cei frumoşi şi buni. Este prietenul şi ajutorul satanei. Invidiosul se hrăneşte cu nenorocirea aproapelui său. „Nu este patimă mai otrăvitoare că invidia. Aşa cum rugina mănâncă fierul, aşa şi invidia macină sufletul celui ce o are” zice Marele Vasile. „Invidia este cea mai nedreaptă dintre toate patimile, dar şi cea mai dreaptă: pe de o parte, izgoneşte tot binele, iar pe de alta, chinuie pe cel care o are” - zice Sfântul Grigorie Teologul. Dar cel ce are adevărata dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, pe toate acestea le biruieşte şi le nesocoteşte şi de nici una nu este rănit; pentru că „dragostea îndelung rabdă, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă; dragostea nu cade niciodată” (I Cor. 13. 4).

Iubirea de argint - este rădăcina tuturor relelor, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, căci dintr-însa se nasc: mărturia mincinoasă, lăcomia, minciuna, nemilostivirea, vicleşugul, nedreptatea, furtul, batjocorirea celor sfinte, cămătăria, închinarea la idoli. Toate acestea sunt roadele şi copiii iubirii de argint. Iubirea de argint este alipirea iraţională de bani, este patimă înfricoşată, nedreaptă, fărădelege nesăturată.

Iubitorul de argint este mai nenorocit decât toţi; are totul şi nu are nimic. Niciodată nu se ridică sătul de la masă şi niciodată nu este îndestulat cu ceea ce are; iar, pe lângă ceea ce are, doreşte, dacă ar fi cu putinţă, să grămădească toţi banii din lume. Iubitorul de argint şi lacomii sunt cei mai mari, mai înfricoşaţi, mai vătămători materialişti şi duşmani ai omenirii. Bogatul iubitor de argint TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

se aseamănă cu animalul care transportă aur, dar se hrăneşte cu paie. Marele Vasile zice despre iubitorul de argint: „Necontenit vede aur, necontenit cugetă la aur şi numai pe acesta îl vede înaintea ochilor şi-şi aduce aminte numai de el”.

Desfrânarea este păcat de moarte, oprit şi de cele zece porunci ale lui Dumnezeu. Din acest păcat se nasc: sodomia, onania, corupţia, amestecarea sângelui, silnicia, bestialitatea, adulterul, nefrica de Dumnezeu etc. Toate acestea sunt copiii şi roadele desfrânării. Marele Vasile zice: „Cel stăpânit de diavolul desfrânării nu are numai acest păcat, ci adaugă şi altul. Adică, vorbeşte neruşinat, se îmbată şi ispiteşte şi pe alţii”.

Lăcomia este păcatul de moarte din care se naşte: risipa, ilegalitatea, jurământul mincinos, beţia, furtul, senzualitatea, răpirea, linguşirea, neruşinarea, nesăturarea. Toate acestea sunt odrasle ale lăcomiei pântecelui. „Nu mâncarea este rea, ci lăcomia pântecelui. Căci multă mâncare şi deasă mâncare este cauza desfrânării” (Sfântul Maxim Mărturisitorul). „Însă mare bun este postul. Acesta nimiceşte rănile păcatului, potoleşte aprinderea patimilor trupeşti şi le îmblânzeşte, este sălaşul bunătăţii, odrăslire a rodului bucuriei” (Metafrast). Iar cel ce posteşte pe toate acestea le biruieşte şi le dispreţuieşte, pentru că postul este însoţit de înfrânare, de nevoinţă, de curăţie şi de rugăciune.

Trândăvia este păcatul de moarte căruia îi urmează: deznădejdea, lenea, nepăsarea, neglijenţa, necredinţa, slăbănogirea, osândirea altuia, amânarea etc, care sunt copiii trândăviei. „Cel stăpânit de trândăvie urăşte cele prezente şi doreşte pe cele ce nu sunt de faţă” (Sfântul Ioan Damaschin). Multa nepăsare şi trândăvie este mai vătămătoare decât toată lucrarea diavolească, şi diavolul care îi stăpâneşte, prin trândăvie îi stăpâneşte. Pe când cel râvnitor şi veghetor cu sufletul, de toate acestea este scăpat şi le biruieşte cu totul, căci cel veghetor are apărători rugăciunea, evlavia, pocăinţa, căldura, studiul, cinstea, frica de Dumnezeu, spovedania, cugetarea la Sfintele Scripturi, prin care găseşte viaţa veşnică.

Mânia este păcatul de moarte din care se nasc: nebunia, hula, cruzimea, tulburarea, spaima trupului, ocara, întristarea, prostia, schimbarea trupului, uciderea şi multe altele, care toate sunt roadele mâniei şi întristării.

Toate pe care le fac oamenii stăpâniţi de mânie sunt oarbe, fără de minte şi grele păcate. De aceea, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, „trebuie să ne păzim de mânie şi să vorbim cu cuviinţă; şi nu numai a nu ne mânia, ci nici a nu striga, căci răcnirea este materie a mâniei. Să tăiem aripile mâniei, că nu cumva răutatea să crească iarăşi; căci arzătoare este patima mâniei; arzător şi teribil

jefuieşte sufletele noastre. De aceea trebuie ca totdeauna să-i astupăm ieşirea ei. Foc teribil este mânia şi pe toate le mistuie. Beţie este mânia şi mai teribilă decât beţia, mai mizerabilă decât diavolul. Dar, dacă ne păzim să nu ridicăm glasul, am găsit calea cea mai bună a filosofiei.

Omul răbdător pe toate acestea le suferă şi le biruie, pentru că din răbdare se naşte nerăutatea şi resemnarea prin care toate se biruiesc şi se risipesc”.

iIiIiIiIiIiI

O nouă armă îndreptată împotriva sufletului:

Facebook şi reţelele de socializare

În timp ce unii specialişti avertizează că reţelele de socializare au creat o generaţie de narcisişti, „de tineri obsedaţi de propria persoană, care au o nevoie permanentă şi copilărească de apreciere din partea celorlalţi”, că prieteniile pe internet, la fel ca jocurile pe calculator, ar putea dăuna creierului, putând duce la „un nivel scăzut de concentrare, o nevoie de satisfacţie imediată şi putând a afecta aptitudinile non-verbale, cum ar fi menţinerea contactului vizual în timpul unei conversaţii”, rămânem, fără să ne pese de consecinţe, într-o pasivitate menită să ne transforme cu adevărat în „oameni noi” izolaţi, conduşi în principal de instinctele de consum. Şi totuşi, ce plăcere şi ce avantaje oferă Facebook şi celelalte reţele de socializare gen Twitter, hi5 sau LinkedIn, MySpace, Netlog? Se spune deja că „fără Facebook nu exişti”; oamenii îşi fac conturi pe Facebook pentru a ţine legătura cu vechi, noi prieteni/cunoştinţe, pentru a posta fotografii şi a le vizualiza pe ale celorlalţi, pentru a schimba impresii, pentru a scrie comentarii diverse… S-ar putea spune despre Facebook, care oferă această posibilitate de a menţine sau de a forma legături între oameni, că face un lucru – cum altfel? – bun şi frumos. Şi totuşi, ne-am pus problema că e posibil să nu fie chiar aşa? Dacă Facebook a fost creat cu alt scop şi dacă este folosit de către unii utilizatori cu alt scop decât cel cu care-l folosim noi? Oare acest lucru ar fi suficient pentru a ne pune pe gânduri şi a ieşi de pe această platformă de socializare?

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

28

Ei bine, chiar dacă am vrea să ieşim, ar fi destul de greu, pentru că e greu să ştergi contul de Facebook. În primul rând, opţiunea de ştergere a contului nu apare în setările contului de Facebook, ea putând fi găsită doar printr-o căutare pe Google. Dar, după finalizarea pasului în care utilizatorul îşi exprimă dorinţa de ştergere a contului, urmând paşii recomandaţi, acesta nu este şters imediat, ci după 14 zile, timp în care contul este doar dezactivat, putând fi reactivat foarte uşor prin simpla logare (şi implicit, prin logarea în cele 14 zile, ştergerea contului este anulată). Dificultatea ştergerii contului de Facebook ar trebui să nască suspiciuni, dar foarte puţini îşi pun problema aceasta.

Mai mult, în decursul acestor două săptămâni „de graţie”, fotografiile şi informaţiile despre utilizator sunt disponibile oricui, la o simplă căutare pe internet.

Tot mai singuri, într-un ocean de prietenie virtuală

O cercetare asupra impactului reţelelor de socializare în viaţa reală a utilizatorilor a făcut şi Matthew Brashears, sociolog la Universitatea Cornell. Brashears a intervievat peste 2.000 de adulţi şi a constatat că, deşi din 1985 până în 2010 oamenii au socializat mai mult ca niciodată, numărul prietenilor adevăraţi s-a diminuat foarte mult. „În mod real, ne restrângem afectiv la foarte puţini prieteni adevăraţi, asta în ciuda amplorii socializării online”.

Reţelele de socializare au avut iniţial drept scop, pe lângă legarea de prietenii virtuale, comunicarea cu aceştia. La început, prin mesageria electronică. Dar această comunicare a degenerat în comentarii publice pe care, în ciuda faptului că le pot vizualiza toţi utilizatorii, autorii nu se sfiesc să le posteze. Iar cei ce le citesc le dau vot pozitiv, în ciuda faptului că de cele mai multe ori conţin un limbaj licenţios sau degradant. Şi toate aceste lucruri au priză la publicul larg.

Mulţi dezvoltă discuţii în contradictoriu sau cu caracter injurios, dar care par amuzante sau chiar utile.

Unii admiră poze nud sau cu caracter pornografic.

Alţii felicită comportamente degenerate şi vicioase.

Mulţi ignoră morala şi bunul simţ. Foarte mulţi consideră lucrurile anormale ca fiind banale. Toată lumea procedează cum vrea, ignorând atât regulile scrise, cât şi cele nescrise.

Ceea ce nu fac mulţi, poate chiar nici unul dintre utilizatorii site-urilor de socializare este să socializeze cu adevărat. Nimeni nu se împrieteneşte cu cineva virtual şi apoi devin cei mai buni prieteni şi în realitate.

Nimeni nu găseşte persoane 100% sincere în mediul virtual, pentru ca mai apoi să le găsească şi în viaţa reală aşa cum se aşteaptă. Şi, regula de aur, de care foarte mulţi nu ţin seamă: nimeni nu trebuie să aibă încredere 100% în oamenii pe care îi cunoaşte doar prin intermediul virtual.

29

Big Brother online Încă un motiv care ar trebui să ne facă să ne ţinem departe de reţelele de socializare ar fi acela că ele sunt supravegheate permanent, prin intermediul unor filtre formate din cuvinte-cheie. Asta înseamnă că oricine postează pe Facebook expresii de genul „mă simt bolnav” sau care spune unui prieten că „urmăreşte” un anumit show de televiziune, poate fi – în opinia urmăritorilor – un potenţial suspect sau un terorist.

După cea mai recentă dezvăluire asupra modului în care guvernul american supraveghează reţelele de socializare, Centrul pentru Protecţia Datelor Electronice a postat on-line un manual utilizat de Departamentul de Securitate Naţională, care include sute de termeni (cum sunt cei evidenţiaţi mai sus), folosiţi pentru scanarea informaţiilor asociate cu terorismul,

dezastrele naturale sau ameninţările la adresa sănătăţii naţionale. În documentul de 39 de pagini intră şi termeni expliciţi cum sunt „atac”, „Al-Quaida”, (cu mai multe tipuri de grafie), precum şi cuvinte care pot fi inofensive sau „periculoase”, în funcţie de context: „exerciţiu”, „misiune”, „val”, „iniţiativă”, „eliberare”, „organizaţie”.

Primejdiile continuă şi după ce ieşim din reţea şi navigăm către alte situri, pentru că Facebook ştie ce facem pe internet şi după ce ieşim din reţea, căci după ce ieşim din cont, cookie-urile rămân active şi continuă să culeagă informaţii (un „cookie” este un fişier primit în calculator de la fiecare site accesat, menit să se activeze în momentul în care este accesat site-ul respectiv, având în principal scopul navigării mai uşoare pe site, dar care în mod normal, cu mici excepţii printre care şi… Facebook, devin inactive la ieşirea de pe site-ul respectiv).

Alte pericole ascunse

Facebook creează dependenţă şi dăunează grav personalităţii. Dar cel mai grav este că ne înstrăinează şi mai mult de Dumnezeu. Stăm din ce în ce mai puţin în biserici (maxim 2-3 ore pe săptămână – şi cât din acest timp suntem efectiv atenţi la slujbă?), ne rugăm din ce în ce mai puţin (poate câteva minute, seara), TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

preferând, în schimb, confortul fotoliului şi detaşarea de lumea reală pe care ne-o oferă calculatorul, depărtându-ne încet, dar sigur, de DumProgramul de recunoaştere facială se nezeu. Cât priveşte relaţiile cu semenii ghidează după aspectul noştri, abia dacă mai găsim, pentru general al pielii pentru a stabili vârsta. aproapele nostru, 2-3 cuvinte banale, aruncate din obligaţie, completate cu un larg zâmbet... virtual , adică o compasiune de suprafaţă, lipsită de dragos- Caută umbre şi riduri pentru tea adevărată. a stabili vârsta Facebook a făcut un parteneriat cu activiştii homosexuali pentru bloSoftul citeşte forma carea afişării de materiale cu conţinut buzelor pentru a stabili anti-homosexual, promovând acest pătemperamentul şi genul cat prin afişarea de programe speciale de autoconştientizare în homosexualitate. De asemenea, reţeaua restricţionează mesajele antiavort. Datele de mai sus se găsesc în studiul emis pe 15 septembrie de organizaţia americană Naţional Religious Broadcasters („NRB”). Concluzia studiului este că ideile creştine şi religioase în general sunt în pericol constant de a fi cenzurate de către aceşti giganţi ai mediei sociale.

Randi Zuckerberg, director de marketing la Facebook şi sora fondatorului companiei, susţine răspicat că „oamenii trebuie opriţi să acţioneze în mediul online fără să aibă numele real afişat”. Astfel, Facebook este unul dintre puţinele site-uri care le cer membrilor să îşi folosească numele şi adresele de e-mail reale la înregistrare. Şi, în ciuda faptului că sunt mulţi susţinători ai acestei idei, nici criticile n-au întârziat să apară. Undeva pe la jumătatea acestui an, în presă era ştirea că foarte mulţi utilizatori ai Facebook îşi şterg conturile. Se pare că, între cei care „au încercat, au gustat şi care acum renunţă” (conform Money.ro), sunt destul de mulţi dezamăgiţi de iluziile din lumea virtuală, care mai ţin încă la intimitatea lor şi la informaţiile personale.

Programe de recunoaştere a chipurilor fotografiate Recunoaşterea facială este o funcţie activată şi pe Facebook, fără notificarea şi acordul prealabil al utilizatorilor. La începutul lunii august 2011, o comisie juridică din oraşul german Hamburg a acuzat Facebook de încălcarea vieţii private a utilizatorilor săi din Germania. Comisia a stabilit că tehnologia folosită pentru a identifica automat feţele utilizatorilor în fotografiile postate pe site colectează informaţii biometrice fără consimţământ, autorităţile germane fiind îngrijorate că reţeaua socială construieşte o bază de date imensă cu feţele utilizatorilor. Dacă adăugăm aici şi celelalte informaţii oferite de bunăvoie de fiecare utilizator (atunci când îşi completează „profilul”), plus celelalte informaţii colectate de la ceilalţi, vom constata că inclusiv „furtul de identitate” (cărora unora li s-ar părea din filmele SF) este foarte plauzibil.

Chiar dacă nu s-ar ajunge la furt de identitate, e cert că mai ales de pe Facebook şi alte platforme de TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

Forma sprâncenelor este folosita la aflarea stării de dispoziţie a persoanei Bijuteriile folosesc la aflarea genului persoanei

Umbrele lăsate de şuviţele de păr sunt interpretate pentru a afla genul persoanei

socializare pot fi colectate foarte uşor date personale şi fotografii şi se pot alcătui „dosare” destul de consistente doar din ce se găseşte stocat acolo. Angajaţii Institutului de Robotică din Pittsburgh (SUA) au arătat cât de uşor este să furi identitatea oricui, în doar câteva secunde, scrie Daily Mail. Este nevoie doar de un program de recunoaştere a feţei şi de o conexiune la internet.

Primul pas este să fotografiezi o persoană, după care să activezi programul de recunoaştere facială. Cum şi Facebook are o asemenea opţiune, persoana respectivă poate fi găsită foarte uşor pe reţeaua de socializare.

Apoi, dacă respectivul şi-a făcut publice, pe profilul de Facebook, câteva date foarte simple, i se poate „ghici” CNP-ul (Social Security Number, în SUA), folosind câţiva algoritmi cunoscuţi.

Astfel, e nevoie doar să-i faci o poză cuiva, pentru a-i fura identitatea, spune Amy Webb, CEO al firmei de consultanţă digitală Webbmedia Group. „Programele de recunoaştere a feţei devin din ce în ce mai avansate din punct de vedere tehnologic, aşa că oamenii care ţin la intimitatea lor ar trebui să aibă grijă ce date împărtăşesc cu lumea întreagă, pe Facebook”, spune Webb. „Acum, când ajungem într-un loc, toată lumea poate şti despre noi nu numai cum arătăm, ci şi cine suntem, unde lucrăm, ce prieteni avem. Ar fi bine ca oamenii să fie conştienţi ce informaţii există despre ei, pe internet”, avertizează CEO-ul.

Iată pe ce situri ne publicăm informaţiile personale, ne punem fotografiile, având impresia că de fapt, noi deţinem controlul… La prima vedere, Facebook oferă doar prilejul de a arăta altora cine eşti şi ce faci, cu cine eşti, ce-ţi place şi ce nu. La o vedere mai profundă, dublată de o înţelegere din perspectivă ortodoxă, acest tip de reţele de socializare sunt o repetiţie pentru viitoarele structuri ale societăţii transparente a viitorului apropiat, o societate în care, chipurile, n-ar trebui să avem nimic de ascuns! Bineînţeles că sunt puţini care oferă multe date personale acolo, majoritatea spunând că sunt prudenţi…

Cu sau fără vrerea noastră, internetul ne-a modi-

30

ficat personalitatea. Ne ruşinăm să susţinem normalitatea, moralitatea, ignorând păcatul, în special păcatele proprii.

Mult mai folositor ar fi să ne „încăpăţânăm” să ne preţuim valorile inestimabile (credinţa şi tradiţia, moralitatea, intimitatea, integritatea), pentru că ele ne mai ţin! Să preferăm acest „comportament” - fie el şi dispreţuit ca „medieval”, dar care izvorăşte din adânca şi profunda evlavie faţă de Dumnezeu şi Sfinţii Lui - în locul vacarmului de pe stadioane sau alte locuri de distracţie „modernă” şi „la modă”.

iIiIiIiIiIiI Chipuri duhovniceşti

Sfântul Varsanufie de la Optina

Toată viaţa noastră este o taină. Iar taina aceasta o cunoaşte numai Dumnezeu. În viaţă nimic nu este întâmplător, ci toate sunt rânduite de Pronia lui Dumnezeu. Noi însă nu ne dăm seama de importanţa diferitelor întâmplări. În faţa noastră se află multe cutiuţe fără chei, care sunt diferitele evenimente ce ni se petrec în viaţă.

Iar toate acestea au un înţeles foarte adânc. Acum poate că multe dintre ele sunt de neînţeles, însă vi se vor descoperi încet-încet în viitor.

iIiIiI

Pavel Ivanovici Plikhanov, fiul lui Ioan şi al Nataliei completat studiile la Şcoala Militară din Orenburg, devePlikhanov, s-a născut în oraşul Samara în 5 iulie 1845, nind ofiţer. Mai târziu a terminat şi Şcoala de Ofiţeri într-o familie de comercianţi, bogată şi credincioasă. Cazaci din Petersburg, primind serviciu în districtul Mama i-a murit pe când era încă prunc şi tatăl său s-a militar din Kazan şi, în cele din urmă, devenind colonel. recăsătorit pentru ca fiul lui să aibă o mamă. Această că- Părinţii i-au spus ca de-acum să se gândească serios la viitorul său şi eventual la o sătorie va avea o înrâurire dumcăsătorie. Pavel a chibzuit adânc nezeiască în viaţa lui Pavel, penşi a hotărât să nu se căsătotru că mama vitregă – o femeie cu frică de Dumnezeu, foarte caldă rească niciodată, lucru care a şi iubitoare, s-a vădit a fi pentru bucurat-o foarte mult pe mama prunc o adevărată mamă. Încă sa vitregă, ce iubea din toată din primii ani de viaţă, ea l-a fiinţa sa monahismul, iar în asobişnuit pe copil cu slujbele Bicunsul inimii îşi dorea ca Pavel sericii. Drept urmare, peste ani să îşi închine în întregime viaţa lui Dumnezeu. şi ani, fiind el însuşi părinte duhovnicesc al atâtor oameni, CuiIiIiI viosul Varsanufie îşi aducea deDomnul a ascultat rugăciunile seori aminte cu duioşie şi resiubitoarei sale maici şi astfel, în pect de mama sa, care i-a însuflat ciuda faptului că viitorul Stareţ dragostea de Dumnezeu şi de se pregătise din copilărie pentru Biserica Sa. o strălucită ascensiune în cariCând Pavel era de şase ani, era militară, viaţa sa viitoare va în viaţa lui s-a petrecut prima lua o întorsătură cu totul neminune. Pe când se plimba, îmobişnuită. Încetul cu încetul, el preună cu tatăl său, prin parcul a încetat să mai participe la peconacului lor, străjuit de câini trecerile pe care le dădeau marii fioroşi şi paznici, au văzut vearistocraţi ai vremii, ocolind cernind către ei un pustnic bine încurile zgomotoase ale celor de o cuviinţat la chip, având părul căvârstă cu el. Cu timpul, el a derunt şi chipul luminos. Chiar venit tot mai retras, ajungând să când se întrebau cum oare de a iubească rugăciunea şi cugetareuşit bătrânul să treacă nestinrea la Dumnezeu. Erau primii gherit fără a fi simţit de câini, cuStareţul Varsanufie de la Optina paşi spre viaţa monahală, pe care viosul a grăit către dânşii, cu glas avea să o îmbrăţişeze mult mai târziu, iar acest lucru avea liniştit: „Să îţi aminteşti, cinstite boierule, că la vremea să fie proorocit de o altă întâmplare mai presus de sa, acest copil al tău va trage sufletele din iad”. După înţelegere. aceste cuvinte, el a dispărut într-o clipită, şi nimeni nu l-a Odată, pe când era în timpul serviciului militar, el a mai zărit de atunci. fost trimis într-o misiune la Moscova. Aflând că în una Ca descendent al cazacilor din Orenburg, Pavel s-a din bisericile din capitală liturghiseşte însuşi părintele înrolat în armata cadeţilor din Polotsk, după care şi-a

31

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

ca abia peste doi ani, adică la Ioan de Kronstadt, Pavel Ivavârsta de 46 de ani, să intre denovici nu a mai stat nici o clipă pe gânduri, ci a mers la biserică. finitiv în obştea optineană, după După slujbă, el a urcat treptele ce îşi va fi pus în ordine îndasfântului altar cu inima bătându-i toririle lumeşti. de emoţie şi a cerut binecuvâniIiIiI tarea părintelui. Acesta, în loc să Chiar în ziua în care Pavel îl binecuvinteze, i-a sărutat în tăpăşea pragul mănăstirii, Sfântul cere mâna lui Pavel, simţind cu Stareţ era pus în sicriu şi înduhul că avea în faţa ochilor pe gropat în cimitirul sihăstriei, ficel ce avea să fie un mare Stareţ. ind condus la groapă de mii de Clipa în care viaţa sa a fost ucenici şi fii duhovniceşti din toadefinitiv întoarsă pe dos a fost tă Rusia.

La ocârmuirea mănăstirii a urmat Cuviosul Anaatunci când, bolnav de pneumonie şi simţind că nu mai tolie, care l-a trimis pe Pavel sub ascultarea părintelui are mult de trăit, l-a rugat pe subofiţerul sanitar să-i ciieromonah Nectarie, viitorul mare Stareţ al Optinei, al tească un pasaj la întâmplare din Sfânta Evanghelie.

Imediat, şi-a pierdut cunoştinţa şi a avut o vedenie în care cărui ucenic şi coleg de chilie avea să fie. În anul 1892, a fost primit în mod oficial ca frate parcă cerurile s-au deschis şi el s-a înfricoşat de lumina începător în obştea mănăstirii, iar un an mai târziu va fi puternică pe care o vedea. Întreaga sa viaţă cu toate pătuns rasofor. În cei zece ani care au urmat, rasoforul a catele i-au trecut prin faţa ochilor, iar el a fost cuprins de un sentiment de pocăinţă. Atunci o voce i-a spus să mear- trecut prin diferite etape ale vieţii monahale, fiind hirogă la Mănăstirea Optina. Încet-încet, în ciuda aşteptărilor tonit diacon (1902) şi preot (1903). Pavel a primit în taină tunderea în monahism, în luna decembrie a anului 1900, medicilor, Pavel şi-a revenit trupeşte. datorită unei boli grave. Când a fost întrebat ce nume îşi Dar şi în sufletul său a început să se petreacă o ultimă mare schimbare: militarul genial, în care mulţi îşi doreşte, el a răspuns că nu are importanţă. Atunci i s-a puseseră nădejdea unei cariere de răsunet, avea să moară dat numele de Varsanufie, în cinstea Sfântului Varsanufie pentru lume, lăsând să se nască un om nou, lipsit de am- al Tverului şi Kazanului, prăznuit la 11 aprilie. Deşi s-a biţii deşarte, în care se sălăşluise dorinţa de a părăsi lu- făcut bine, nu a primit mantia decât după doi ani, în mea şi de a alerga la limanul cel liniştit al mănăstirii. Cu decembrie 1902, după slujba sfintei liturghii, când s-a destoată hotărârea lui, nu i-a fost uşor să lase serviciul mili- coperit că fusese tuns pe patul de boală.

La 1 septembrie 1903, ieromonahul Varsanufie a pritar, mai ales că vicleanul diavol îi întindea multe curse, mit ascultarea de a-l ajuta pe Părintele Iosif, egumenul aducându-i nenumărate ispite. Mai întâi, i s-a oferit promovarea la rangul de general, cerîndu-i-se să-şi anuleze schitului, la îndrumarea duhovnicească a obştii optinene, retragerea din armată. Unii chiar au încercat să-i găseas- precum şi a călugăriţelor de la mănăstirea Şamordino, că o soţie, luând în derâdere hotărârea lui de a se călugări. întemeiată de Cuviosul Ambrozie.

La începutul războiului rusoÎntr-o zi a găsit o carte din japonez din 1904, părintele Varcare a aflat de existenţa Sihăssanufie a primit o nouă ascultriei Optina din provincia Kalutare: aceea de a merge în Origa, unde stareţ era în acei ani ent, ca preot militar. Sufletul său, Cuviosul Ambrozie. În luna care înseta după linişte şi rugăaugust a anului 1889, când staciune, a primit o lovitură grea. rea de sănătate a colonelului PliI-a fost foarte greu să părăhankov s-a îmbunătăţit, el va sească scumpa sa mănăstire şi să porni către această mănăstire, cu se întoarcă într-o lume a sufehotărârea de a rămâne aici penrinţei şi a războiului, pe care o tru restul vieţii. Pe când Pavel lăsase în urmă. El nota în jurintra în hanul din oraş pentru a nalul său: „Îmi doream ca în înnopta, Fericita Parascheva, una noua mea viaţă de mănăstire să din fiicele duhovniceşti ale Stastau undeva zăvorât, în cea mai reţului Ambrozie, cunoscută pendeplină tăcere şi umilinţă, plântru înainte-vederea sa, avea să gându-mi păcatele... dar se vespună către dânsul: „Pavel Ivade că Dumnezeu a orânduit vianovici a sosit”. - „Mulţumesc lui ţa mea în alt chip”. Războiul s-a Dumnezeu” - a spus Cuviosul, terminat în august 1905, iar în care a cunoscut că în Optina sosise viitorul ei stareţ. În urma Ruinele Sihăstriei Optina la începutul anului 1990, noiembrie acelaşi an, la finele unei călătorii istovitoare, părindiscuţiei avută cu marele Bătrân, imediat după căderea comunismului tele Varsanufie va intra, plin de o colonelul a primit binecuvântarea bucurie dumnezeiască, pe porţile iubitei sale mănăstiri.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

32

În mai 1907, cuviosul a fost numit egumen al schitului situat la mică distanţă de mănăstirea mare şi închinat Sfântului Ioan Botezătorul, în locul părintelui Iosif, care era de-acum prea bătrân şi slăbit ca să mai poată îngriji de problemele mănăstirii. El a restabilit în scurt timp ordinea, disciplina, plata datoriilor, repararea clădirilor, şi altele asemenea, în toate împletind stricteţea cu grija părintească şi blândeţea pentru toţi cei aflaţi sub îndrumarea lui.

iIiIiI

Părintele Varsanufie, ca toţi părinţii purtători de duh de la Optina, avea darul înaintevederii şi al tămăduirii bolilor sufleteşti ale oamenilor, fiind totodată un duhovnic foarte iscusit, plin de seriozitate, care avea darul de a-i face pe cei ce veneau la scaunul de spovedanie să îşi spună şi cele mai grele şi ascunse păcate – chiar şi pe cele uitate ori considerate fără însemnătate, eliberându-le sufletele din gheara cea cumplită a diavolului ucigaş de oameni.

El lega cu multă dragoste rănile sufleteşti ale celor ce veneau la dânsul, turnând peste ele untdelemnul şi vinul milostivirii lui Dumnezeu, Cel ce îi iubeşte pe păcătoşii care se întorc la pocăinţă. Unul din fiii săi duhovniceşti, monahul Inochentie Pavlov, îşi aminteşte cât de înfricoşat a fost la prima sa spovedanie la Părintele Varsanufie, care deşi îl vedea pentru prima oară, părea că îi ştie şi cele mai ascunse gânduri ale sale, amintindu-i chiar şi de lucruri şi persoane pe care el le uitase demult. Sfântul i-a vorbit blând, spunîndu-i că Dumnezeu i-a îngăduit să vadă acelea despre el. „Cât trăiesc eu, să nu spui la nimeni despre cele ce ai văzut dar după moartea mea poţi să povesteşti şi altora”, îi spuse Cuviosul.

Părintele Varsanufie a proorocit despre marea cădere a Rusiei, despre revoluţia şi înfricoşătoarea prigoană ce avea să se întâmple nu peste mulţi ani. Deşi a trăit trupeşte în anii de înflorire şi pace a Optinei, el vedea cu duhul pustiirea ce va să urmeze, şi deseori spunea către fiii săi duhovniceşti: „Copiii mei, întăriţi-vă cu duhul şi creşteţi în credinţă, sporind în dragostea lui Dumnezeu, pentru că nu se ştie pentru câtă vreme va mai îngădui El această pace. Mi se pare că pentru păcatele noastre, Rusia va fi îngenuncheată de puterile întunericului.

Atunci nu veţi mai avea unde merge, pentru că antihriştii vor dărâma toate sfintele lui Dumnezeu biserici şi le vor preschimba în locuri în care se vor săvârşi cele mai cumplite fărădelegi. Spovediţi-vă curat, fără vicleşug şi

33

îndreptăţire de sine; împărtăşiţi-vă cu Sfintele Taine cât se poate de des, adică ori de câte ori părintele duhovnic vă dă binecuvântare pentru acest lucru. Înmulţiţi rugăciunea şi astfel darul lui Dumnezeu vă va acoperi şi veţi scăpa de cei ce urăsc creştinismul. Pentru aceşti apostaţi, Ortodoxia este un jug care îi împiedică să trăiască după bunul lor plac, adică în cele mai grozave păcate.

Ei vor să trăiască fără Dumnezeu, şi dacă ar putea, L-ar răstigni încă o dată, precum cei de acum 1900 de ani.

De aceea urăsc Biserica şi pe slujitorii ei, fiindcă ei le aduc aminte că Dumnezeu există şi va veni ceasul în care îi va judeca pentru fărădelegile lor. Aici, la Optina, vor face islaz, iar pe locul unde acum se aduce Sfânta şi Înfricoşata Jertfă, peste câţiva ani vor paşte vitele satului...”

iIiIiI

Cuviosul iubea foarte mult cărţile duhovniceşti, îndeosebi Vieţile Sfinţilor. El obişnuia să spună că cei care citesc cu evlavie din acele cărţi vor avea mult folos sufletesc. Mai spunea că multe întrebări ale vieţii noastre îşi află răspuns în rândurile acestor cărţi, pentru că ele ne învaţă cum să biruim ispitele, cum să ne păstrăm credinţa lucrătoare, să luptăm împotriva vrăjmaşului şi să îl biruim. Deşi Vieţile Sfinţilor erau la îndemâna oricui, părintele se întrista când auzea că mulţi nu le-au citit.

El pomenea mulţi sfinţi în pravila sa zilnică, iar acest lucru nu îl făcea întâmplător. Fiecare sfânt, explica el, avea un rol anume în viaţa lui.

Dacă, de exemplu, se întâmpla ceva important într-o zi, căuta să vadă ce sfinţi se prăznuiau atunci, după care îi pomenea în fiecare zi. Mai târziu a observat că în ziua praznicului lor, sfinţii îl păzeau de necazuri şi primejdii.

Ziua de 17 decembrie 1891, când se făcea prăznuirea Proorocului Daniil şi a celor cei trei tineri sfinţi, a fost pentru el ziua în care s-a hotărât să moară lumii, simţind că Dumnezeu l-a izbăvit dintr-un cuptor de patimi, la fel ca şi pe cei trei tineri izbăviţi din cuptorul de foc pentru că nu s-au închinat idolilor. Toată viaţa sa, Bătrânul a fost convins că Dumnezeu i-a păzit căile vieţii pentru faptul că nu s-a închinat desfrâului, mândriei, lăcomiei şi altor idoli. Începând din anul 1908, Părintele Varsanufie a devenit din ce în ce mai bolnăvicios. În discuţiile la care lua parte, el pomenea tot mai des despre clipa despărţirii sale de această lume şi a trecerii în cea de dincolo. În luna aprilie al aceluiaşi an, un necunoscut i-a trimis un pachet în care se afla marea schimă. Părintele a văzut în această întâmplare un semn al grabnicei sale duceri de TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

aici, pentru că îşi dorea de multă vreme să fie tuns în schi- Stareţul a trebuit să îndepărteze aceste oi rătăcite de la ma mare înainte de moarte, dar acest lucru rămăsese tăi- turma sa, pentru a nu le duce şi pe celelalte la cădere.

La începutul anului 1913, Părintele schiarhimandrit Varnuit până şi faţă de cei mai apropiaţi ucenici ai săi. Într-o noapte de iulie a anului 1910, părintele s-a sanufie s-a îmbolnăvit din nou şi l-a rugat pe Mitropolitul simţit atât de rău încât a trebuit să iasă din biserică în Macarie al Moscovei să-i dea binecuvântare să se retragă la timpul privegherii şi să se întoarcă la chilia lui. În dimi- Optina, pentru a-şi trăi acolo ultimele clipe, dar alta a fost neaţa următoare, starea sa era atât de gravă, încât el nu voia lui Dumnezeu. El s-a mutat la cele veşnice în ziua de mai putea sta singur pe picioare. În acea noapte a fost tuns 1/14 aprilie, care a şi rămas ca zi de prăznuire a sa, iar în schima mare. Mila lui Dumnezeu a făcut ca părintele să trupul i-a rămas la biserica din Golutvinsky până în 6 apriîşi revină. Dar ispitele nu aveau să se termine aici. lie (care a fost şi Sâmbăta lui Lazăr).

Vremurile proorocite de Cuviosul începuseră să soDupă slujbă, moaştele au fost trimise cu trenul la Optina pentru a fi îngropate acolo. Trenul sească. Se simţea deja în aer o a ajuns în gara Kozelsk în 8 aprischimbare de mentalitate în rândul celor care treceau pragul mălie, iar sicriul a fost purtat pe năstirii, cu dorinţa de a îmbrăţişa umerii preoţilor şi a monahilor până la Optina, unde a fost înmorviaţa monahală, şi astfel în sânul obştii au apărut alte probleme. mântat alături de Stareţul său, păMajoritatea începătorilor proverintele ieromonah Anatolie (Zerneau din medii intelectuale, mult ţalov), cel care îi dăduse binecumai superficiale din punct de vevântare pentru intrarea în schit, după dere duhovnicesc decât generaţiile adormirea Stareţului Ambrozie. dinaintea lor. iIiIiI Mintea – sau mai bine zis alcătuirea lor sufletească – nu era Înainte de moartea sa, Cuviosul capabilă să înţeleagă pe deplin sfina lăsat ca testament câteva rânduri ţenia monahismului sau noţiunea scrise către ucenicii săi: „Nu stinde duhovnic. Ei au dorit de la îngeţi Duhul; picioarele voastre să ceput să schimbe cele rânduite de stea pe piatra tare a poruncilor sfinţii Stareţi optineni, cerând redumnezeieşti şi să fie negrabnice formă şi schimbare în cadrul mă- Înmormântarea Cuviosului Varsanufie şi mormântul către cele ale lumii. Nu vă împrăşsău, ulterior devastat şi acoperit de comunişti năstirii. Scopul lor final era obţitiaţi mintea către preocupări denerea de poziţii în posturi de conşarte. Puneţi pe Dumnezeu ca înducere şi închiderea schitului, pe care îl conceput a toată bunătatea, dând slavă numelui siderau a fi o povară pentru administraţia Său pentru cele bune, dar mai ales pentru mănăstirii mari. Ei au mers atât de departe cele care vă aduc lacrimă pe obraz. cu uneltirile lor, încât potrivnicul diavol aFiţi râvnitori către rugăciune, spre citirea proape că a biruit, în lupta sa de a desfiinţa Sfintei Scripturi şi a scrierilor patristice, uracest loc sfânt. Ştia vicleanul că dacă va dămărind ca la orice pas al vieţii şi în orice râma schitul, va urma îndeaproape şi ruiîmprejurare să dobândiţi curăţirea inimii de narea duhovnicească a Optinei mari. patimi. Este mai bine pentru trup să primească de o mie de ori moartea, decât să lase iIiIiI sufletul să se îndepărteze, chiar şi foarte puDin pricina numeroaselor plângeri ale ţin, de la poruncile lui Dumnezeu şi de la fraţilor răzvrătiţi, Părintele Varsanufie a fost sfintele făgăduinţe monahale. Mergi cu bărmutat ca egumen la Mănăstirea Golutvinsky, băţie la război şi ia-ţi şi inima cu tine, ca nu cumva, fiind nevoit, pentru a doua oară, să îşi părăsească iubita sa lăsând-o acasă în dormitare, să o găseşti la întoarcere sihăstrie. Când a sosit la noua mănăstire, sfântul a găsit răpită şi înrobită de frumuseţi străine. Să ai în minte totul în paragină. Cu toate acestea, nu şi-a pierdut râvna şi pururea gândul că ajutorul lui Dumnezeu te va păzi în curând lăcaşul şi-a redobândit suflul duhovnicesc. nevătămat de tot răul, chiar de-ar fi ca întreg iadul să Veneau tot mai mulţi oameni, care erau atraşi de vestea că clocotească de furie împrejurul tău, vrând ca să te acolo este un stareţ îmbunătăţit, sosit de la cunoscuta biruiască. Nu îi lua în seamă şi iartă-i pe semenii tăi care mănăstire Optina. Curând, pentru Golutvinsky a început o te trădează şi te vând, ori îţi spun că toată osteneala ta în perioadă de înflorire materială. Dar Domnul a vrut ca şi această viaţă îngerească nu îţi este de nici un folos. Să nu aici, ca şi la schitul optinean, sufletul plăcutului Său să fie uitaţi, fiii mei, că «aproape este Domnul de toţi cei ce-L ispitit şi curăţit ca aurul în topitoare. Tulburările au venit cheamă pre El întru adevăr»” (Ps. 144, 19). tot prin intermediul unor vieţuitori de mănăstire, care s-au împotrivit regulilor monahale introduse de Părintele iIiIiIiIiIiI Varsanufie, fiind obişnuiţi să îşi facă voile proprii şi fiind în general străini de orice rânduială. Neavând încotro, TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

34

Când timpul nu mai are răbdare cu noi...

Timpul şi valoarea lui pentru mântuire în Ortodoxie

Timpul a fost şi rămâne un subiect foarte profund al cugetării minţii omului, care l-a conştientizat imediat după izgonirea sa din Rai, unde gustase din preaplinul veşniciei, dar unde nu îi mai era îngăduit să rămână, din pricina căderii în păcat. De la filozofii antici şi până la gânditorii moderni, de la simplii credincioşi şi până la marii teologi, întrebările privind originea, esenţa, sensul şi, mai ales, valoarea timpului alcătuiesc un subiect mereu actual.

Ortodoxia învaţa că timpul se scurge în aceeaşi direcţie cu creaţia şi constituie o trăsătură de temelie a întregii zidiri, fiind însăşi condiţia sau modul ei de existenţă. Cu alte cuvinte, orice creaţie dumnezeiască sau omenească – inclusiv omul – se află pusă „sub vremi”, ea căzând sub incidenţa curgerii timpului şi mergând, inevitabil, către un sfârşit.

Valoarea timpului se arată, în sensul său cel mai înalt, în iconomia mântuirii, când - în Hristos - timpul cunoaşte o plinire a sa, prin îndumnezeire. Timpul Bisericii este timpul mântuirii şi e trăit de credincios ca răscumpărare a timpului pierdut în păcat, dar şi ca posibilitate a împlinirii vocaţiei sale şi pregătirii pentru viaţa de comuniune veşnică în iubire cu Dumnezeu şi semenii. Tocmai de aceea, Ortodoxia acordă timpului o mare însemnătate. Pierderea timpului ca prilej de mântuire constituie o pagubă aproape irecuperabilă: „Dumnezeu ţi-a dat timpul vieţii zice Sfântul Ioan Gură de Aur - ca să-l petreci în slujirea Lui, şi când pierzi timpul vieţii în modul cel mai nevrednic întrebi unde este răul? Nu ştiţi că nimic nu trebuie să fie economisit ca timpul?! Aurul pe care l-ai pierdut poţi să-l dobândeşti din nou, dar timpul cu greu poţi să-l repari”.

Preocupată fiind de valoarea timpului în care sufletul credinciosului trece în viaţa de dincolo de mormânt, Ortodoxia cere în rugăciunile sale: „sfârşit creştinesc, în pace”, exprimând în aceasta importanţa deosebită pe care o are - în relaţie cu mântuirea - încheierea modului de vieţuire pe pământ. Trecerea prin moarte face ca - odată cu sufletul nemuritor - să treacă şi starea de vieţuire dobândită de el în timpul vieţii prezente.

Bucuria şi seninătatea feţei pe care o au sfinţii în ceasul morţii arată faptul că pentru ei această „mutare” nu este decât trecerea către „viaţa veşnică” (Ioan 11, 25; 17, 3).

Unii Părinţi ai Ortodoxiei au numit timpul vieţii prezente ca fiind „ziua a şasea” sau a pregătirii. Tocmai de aceea, Apostolul îndeamnă: „până când avem vreme, să facem bine către toţi, şi mai vârtos către cei ai noştri de o credinţă” (Gal. 6, 10).

Dar se pare că astăzi, acest lucru este din ce în ce mai dificil de înfăptuit... Mulţi dintre noi simţim deja cum vremurile se grăbesc, iar timpul parcă se strânge, nerăbdător, căutând să intre cât mai repede în veşnicia din care a fost zidit de Dumnezeu.

35

Unde ne-a fugit timpul?

Bunicii noştri au trăit la sat – acolo unde „s-a născut veşnicia”, în căsuţe de lemn şi pământ, într-o mare lipsă de tot ceea ce azi numim „civilizaţie”. Seara o petreceau la lumina lămpii cu gaz şi spuneau poveşti. Cât de bogată şi luminoasă li se părea lumea, plină de taine şi de frumuseţi! Atunci oamenii trăiau parcă într-un alt fel de timp, participau la o altfel de istorie, aceea deschisă către veşnicie.

Acum, timpul trece mai repede, mult mai repede ca înainte, după cum mulţi dintre noi au observat. Nu mai avem timp pentru a citi o carte, pentru a ne adânci în noi înşine, cugetând la cele ale sufletului, pentru a ne întâlni cu prietenii apropiaţi. Nu mai avem timp nici măcar să spunem seara poveşti copiilor.

Savanţii au început chiar să măsoare scurtarea timpului – un lucru foarte anevoios, pentru că nu este uşor să măsori tocmai ceea ce este măsura a tot ceea ce există.

Concluzia acestor calcule a fost că astăzi 24 de ore trec la fel de repede pe cât treceau înainte 16 ore, şi aceasta nu este o simplă părere subiectivă, datorată iureşului cotidian la care suntem supuşi. Chiar şi călugării de prin mănăstirile ferite de zgomotul lumii ori pustnicii zilelor noastre, spun acelaşi lucru: timpul trece astăzi cu mult mai repede decât în trecut. Iar lor nu le poate fi adusă acuza de subiectivitate psihologică dată de transformările sociale… Într-un chip cu totul de neînţeles şi neexplicat, viteza tuturor proceselor a crescut, dar totuşi timpul s-a scurtat.

Iată cum adepţii progresului s-au dovedit a fi nişte prooroci mincinoşi, care au turnat în urechile celor din secolul trecut vorbe care promiteau că progresul ştiinţific şi tehnologic va face ca maşinile să înlocuiască munca omului şi astfel timpul va prisosi?! Ce folos am dobândit, prin inventarea plitei electrice ori a cuptorului cu microunde, spre pildă, dacă noi suntem mult mai stresaţi, mai grăbiţi şi mai bolnavi decât atunci când preparam bucatele la foc de lemne? Înaintea erei super-tehnologizate, oamenii se mişcau încet, cu rânduială, în tot ceea ce împlineau de-a lungul unei zile, în toate zilele vieţii lor. Totul era săvârşit după TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

un anumit tipic, deprins încă din copilărie, în sânul familiei: ziua începea cu rugăciunea de dimineaţă şi se sfârşea cu cea de seară, iar capul familiei îndeplinea rolul pe care îl are un stareţ într-o obşte monahală: nimic nu se începea fără încuviinţarea sa şi nimeni nu îndrăznea nici măcar să înceapă a mânca fără rugăciunea şi binecuvântarea sa. Întotdeauna, înainte de masă spuneau Tatăl nostru şi nici un lucru nu se făcea fără semnul Sfintei Cruci.

Noi nici nu ne putem măcar imagina cum este să trăieşti o viaţă fără curent electric, dar iată că în acele vremuri, lipsite de orice confort şi modernism, omul găsea răgaz în toată vremea şi locul să-I aducă o laudă cât de umilă lui Dumnezeu. Întotdeauna, ca răspuns, el primea în suflet încredinţarea că nu este singur. Viaţa lui, deşi era grea, cu urcuşuri şi coborâşuri, cum îndeobşte trebuie să fie viaţa fiecăruia pentru a învăţa ceva din ea, era vegheată de sus, de Părintele Ceresc, iar acest lucru îi aducea un sentiment de împlinire. Era o existenţă trăită în toată plinătatea şi bogăţia ei.

Noi facem astăzi totul pe fugă. Până şi relaţiile dintre membrii unei familii sau prieteni apropiaţi se rezumă deseori la câte un mesaj transmis prin internet sau telefon mobil. Iată de ce ne simţim aproape tot timpul văduviţi de bucuria clipei, nedesăvârşiţi în ceea ce facem şi trăim.

De aici şi până la tulburările de afectivitate şi depresii, nu este decât un pas.

Dar şi relaţia noastră personală cu Dumnezeu are de

suferit, şi nu pentru că Cel ce ne-a zidit ar fi suferit vreo mutare sau schimbare. Motivul este că până şi atunci când ne facem rugăciunea de dimineaţă – pentru câţi mai au această râvnă – gândul nu ne este acolo. Mintea noastră este ca o împărăteasă fără regat, alungată în exil, căutând la grijile zilei sau ale vieţii cotidiene în general.

Când ne apucăm de treabă, nu ne mai stă mintea să cerem ajutor de sus, pentru că deja mintea face planuri pentru un an înainte, gândurile zboară către altceva, şi până la urmă nici nu „se potriveşte cu peisajul”. Câţi dintre noi avem curajul să ne închinăm de faţă cu colegii atei sau apostaţi, spre pildă? Aproape nici unul, din păcate. De parcă Dumnezeu ar trebui să Se dea după lume, să Se asemene cu ea, iar nu invers…

Mărturisitorii credinţei au dispărut astăzi. Şi uite aşa rămâne omul singur. Nu numai pentru că nu-L mai are pe Dumnezeu împreună cu el, dar nici pe ceilalţi semeni – prieteni, fraţi, copii, soţ sau soţie – nu-i mai simte aproape. Asta fiindcă fiecare are ritmul lui atunci când aleargă – altminteri, grăbindu-te, cauţi tot timpul înainte, la ce va urma, cu nădejdea că va veni vremea să te linişteşti. Dar viaţa trece repede, bătrâneţea şi boala ne ajung din urmă, iar timpul fuge şi el, mai repede decât orice, şi niciodată nu avem timp pentru suflet. Vine şi moartea, mai repede decât te aştepţi, înainte de atât de doritul răgaz de liniştire şi aşezare între ai tăi, întru ale tale.

iIiIiIiIiIiI

Pomenirea trecerii la Domnul a Mitropolitului Silvestru Onofrei În Duminica a treia a Postului Mare, Mitropolia Slătioara face pomenirea de peste an a mutării la cele veşnice a mitropolitului Silvestru Onofrei - acel păstor bun al Bisericii noastre, căruia Dumnezeu i-a rânduit să o ocârmuiască într-o perioadă de grele încercări din partea forţelor întunericului. Însă la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă, ci toate sunt uşor de dus pentru cei ce ştiu să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze lui Hristos.

Viitorul mitropolit al Bisericii noastre avea să se nască la data de 21 august/3 septembrie 1924, în satul Rădăşeni (judeţul Suceava), din părinţi foarte evlavioşi şi cu frică de Dumnezeu, într-o familie care a odrăslit mulţi slujitori vrednici ai Bisericii noastre (preoţi şi monahi), primind la botez numele de Onofrei. El a fost fiul duhovnicesc şi urmaşul credincios al mitropolitului Glicherie. După al doilea război mondial - când, pentru o perioadă scurtă (1946-1949), Biserica Ortodoxă de Stil Vechi a fost recunoscută de stat, tânărul Onofrei a fost numit de către ieromonahul Glicherie în funcţia de secretar al administraţiei bisericeşti, iar în anul 1950, la vârsta de 26 ani, a intrat ca frate începător în obştea Mănăstirii Slătioara. Începutul pătimirilor În noaptea de 14/15 februarie 1952, când a fost organizată o acţiune simultană de arestare a preoţilor, călugărilor şi persoanelor mai influente din conducerea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi de către organele de Securitate din judeţele Suceava, Neamţ, Bacău şi Vrancea, a fost arestat şi fratele Onofrei Onofrei. Pentru refuzul de a avea vreo părtăşie cu vrăjmaşii lui Hristos, a fost condamnat la patru ani de închisoare, fără a fi acuzat de infracţiuni concrete şi judecat ca atare.

A executat doi ani de închisoare în regim de exterminare la colonia de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, reuşind să supravieţuiască, deşi cei mai mulţi dintre prizonieri şi-au pierdut viaţa acolo. Aceasta a fost prima ispitire, primul examen duhovnicesc dificil al viitorului mitropolit al Bisericii. Credinţa şi nădejdea sa au strălucit ca TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

36

soarele în întunericul necredinţei ce îl înconjura. Ştia că, de-ar fi să îi muncească trupul chiar şi până la moarte, sufletul său se va curăţi, făcându-se părtaş bucuriei şi slavei celei veşnice, crezând cu tărie cuvintelor Mântuitorului din Sfânta Evangheliei: „Ce folos este omului de ar dobândi lumea toată, iar sufletul său îşi va pierde? Sau ce va da omul schimb pentru sufletul său?” (Mt 16, 26). În acele vremuri cu adevărat potrivnice adevăratei credinţe, devenea limpede că trebuia asigurată o ierarhie puternică a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, ceea ce însemna că se impunea hirotonirea de preoţi şi arhierei. În acest scop, în anul 1956, ÎPS Galaction l-a tuns în monahism pe fratele Onofrei, proaspăt eliberat din detenţie, punându-i numele de monahul Silvestru, în cinstea Sfântului Ierarh Silvestru, papă al Romei. Mai târziu a fost ridicat la cinstea hirotoniei de ierodiacon şi ulterior ieromonah.

De atunci, părintele Silvestru va începe o activitate pastorală plină de roade, slujind în bisericile din Moldova şi din alte părţi ale ţării, însufleţind şi întărind în credinţă pe credincioşii Bisericii noastre, care însetau după cuvântul lui Dumnezeu. Prin îngăduinţa lui Dumnezeu, în ultima perioadă a regimului comunist, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România s-a bucurat de o anumită libertate, fiind oarecum tolerată de către autorităţile statului. Aşa a fost cu putinţă ca, în anul 1968, aflat la vârsta de 44 ani, arhimandritul Silvestru Onofrei să fie hirotonit arhiereu de către mitropolitul Glicherie şi preasfinţitul Evloghie Oţa.

Mitropolitul Silvestru Onofrei

Sfântul Glicherie a simţit dintotdeauna că preasfinţitul Silvestru va fi un vrednic urmaş al scaunului mitropolitan al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, după adormirea sa. Tocmai de aceea, în clipele în care înmâna celui nouhirotonit însemnele vredniciei sale episcopale: cârja, mitra şi omoforul, Sfântul Ierarh Glicherie ţinea un cuvânt către mulţimea credincioşilor adunaţi la Dumnezeiasca Liturghie, amintindu-i noului ierarh că fusese chemat, să păstorească şi să slujească lui Hristos întru bună credinţă, cu desăvârşită jertfelnicie şi lepădare de sine, făcându-se tuturor toate şi slujind cu dragoste celor mai mici, după chipul Păstorului cel Bun. Punând aceste poveţe părinteşti întru inima sa, preasfinţitul Silvestru a ştiut să ţină aceste cuvinte până la fericita sa adormire, neabătându-se câtuşi de puţin de la dânsele ori de la făgăduinţele sale monahale. Era cunoscut printre călugării de la Slătioara şi printre cei apropiaţi, pentru scumpătatea şi evlavia cu care îşi îndeplinea toate rânduielile sale călugăreşti. Iubea rugăciunea şi nu putea concepe, în mintea sa, să lase să-i treacă vreo zi fără să îşi ducă la îndeplinire pravila de rugăciune după tipicul mănăstiresc, ori canonul de închinăciuni şi metanii.

Chiar şi mai târziu, odată cu înscăunarea sa ca mitropolit al Bisericii, când îndatoririle pastorale nu îi mai îngăduiau nici măcar un mic răgaz de şedere, Înalt Preasfinţitul Silvestru se îndestula cu 2-3 ceasuri de odihnă binecuvântată, după care se ridica spre a da laudă Ziditorului Dumnezeu. Cea mai mare dorinţă a sa era de a trăi să vadă iubita sa Biserică liberă şi pe slujitorii săi săvârşind netulburaţi Sfânta Liturghie în bisericile ctitorite prin truda credincioşilor, dând poporului hrana cea vie a Sfintelor Taine ale lui Hristos.

37

A Doua Înviere, anul 1987, Mitropolia Slătioara Mitropolitul Silvestru Onofrei în sobor

Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile, iar mitropolitul Silvestru a avut fericirea de a-şi vedea Biserica liberă şi autorizată să funcţioneze după anul 1989, în urma acţiunilor sale energice şi rapide obţinându-se şi aprobarea statutului de organizare şi funcţionare ca persoană juridică. Cu binecuvântarea sa, s-a pus piatra de temelie pentru multe biserici noi, hirotonindu-se noi episcopi, preoţi şi diaconi, pentru întărirea şi înflorirea Bisericii.

Spre cele veşnice

Cu toate că se ştia suferind de o boală gravă de inimă, dobândită, se pare, din pricina chinurilor şi a presiunilor la care fusese supus de către reprezentanţii autorităţii comuniste - pe de o parte, şi de către clericii Bisericii de stil nou, care îi pricinuiau multe necazuri, punându-i numeroase piedici administrative în cale, în ultimii doi ani ai vieţii sale pământeşti, mitropolitul Silvestru nu şi-a mai îngăduit nici măcar puţina odihnă de care avusese parte până atunci. El a străbătut ţara dintr-un colţ în altul, îngrijindu-se personal de construcţia de biserici noi şi organizarea din temelie a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi. A ţinut sute de predici către credincioşii care îl iubeau şi îl aşteptau tot timpul în număr mare, sorbindu-i cu nesaţ cuvintele. În fiecare cuvânt, el reînnoda firul cu trecutul plin de sfinţenie al Bisericii noastre, făcând pomenirea vrednicului său înaintaş, Sfântul Ierarh Glicherie, alături de care se roagă acum pentru binele Bisericii noastre şi mântuirea credincioşilor săi.

Inima sa, plină de dragoste pentru Hristos şi împreunăpătimitoare cu cei suferinzi ori împiedicaţi în cursele păcatului, a încetat să mai bată la data de 5/18 martie 1992, la vârsta de numai 68 de ani, mutându-se la cele veşnice aşa cum îşi manifestase în repetate rânduri dorinţa, adică în chilia sa de la Mănăstirea Slătioara. El ne-a lăsat moştenire o Biserică liberă şi înfloritoare, nesupusă vreunui regim politic ori vreunei ideologii lumeşti, fără compromis sau prihană, având pe atunci în jur de 500.000 de credincioşi, 50 de parohii mari şi câteva mănăstiri şi schituri.

Mai jos, câteva imagini de la parastasul ÎPS Mitropolit Silvestru Onofrei - Mitropolia Slătioara, martie 2012

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

„Paştile Blajinilor”

„Paştile blajinilor” sau „Paştile morţilor”, se prăznuieşte o dată pe an, iar după tradiţia locului la Mitropolia Slătioara se cinsteşte în ziua Învierii Domnului, după slujba Vecerniei. Această prăznuire în cinstea celor adormiţi este cea mai însemnată dintre toate zilele în care se pomenesc morţii de obşte şi se dă de pomană spre pomenirea numelui lor. Este singura zi în care se face pomenirea tuturor morţilor la cimitir, dar şi cea mai mare prăznuire pe care o fac credincioşii în cinstea celor adormiţi. Această mare bucurie aduce aminte de învierea cea de obşte, împărtăşită şi celor adormiţi în nădejdea fericitei învieri, a cărei bucurie a vestit-o Domnul nostru Iisus Hristos, care înainte de Înviere S-a pogorât să propovăduiască la cei morţi din iad, biruinţa asupra morţii. Tot aşa şi credincioşii de azi vin acum la mormânturile celor adormiţi ca să le vestească bucuria biruinţei lui Hristos asupra morţii.

Slăvita Înviere a lui Hristos este temeiul credinţei în învierea noastră şi a tuturor celor din veac adormiţi. Încă din vechime, mai ales prin părţile Moldovei, exista obiceiul ca chiar în ziua de Paşti, la întoarcerea de la biserică, creştinii să treacă pe la cimitir (mai ales că multe cimitire sunt chiar în preajma sfântului locaş) şi să îi salute pe cei adormiţi cu aceeaşi binecuvântare: „Hristos a înviat”. Astăzi, această tradiţie s-a schimbat întrucâtva, ca zi de prăznuire: În Moldova de peste Prut, în Ucraina şi în Rusia, Paştile Blajinilor se serbează luni sau marţi după Duminica Tomei, pe când în Moldova de dincoace de Prut, această sărbătoare se ţine pe alocuri în după-amiaza din Duminica Învierii, precum este tradiţia locului la Mitropolia Slătioara. În legătură cu acest obicei, se cunosc şi diferite semne minunate, cum a fost de exemplu în Lavra Peşterilor din Kiev, când un călugăr a intrat în peşterile unde sunt aşezate moaştele cuvioşilor adormiţi, şi la salutul „Hristos a înviat!”, cei adormiţi au răspuns toţi odată: „Cu adevărat a înviat”. Deci Învierea ne adună pe toţi şi, practic, sfărâmă zidul morţii, ce s-a pus între cei vii şi adormiţi.

Denumirea de „Paştele Blajinilor” s-ar putea traduce cu „Paştile celor fericiţi” sau mai simplu – „Paştile celor adormiţi”. E acelaşi Paşti, dar extins şi sărbătorit în două locuri: în casele noastre, când masa este pentru cei vii; şi în cimitire, la morminte, când cele pregătite pentru hrana trupului sunt dăruite celor nevoiaşi întru pomenirea celor adormiţi. După tradiția locului, la Mitropolia Slătioara, ierarhi, preoţi şi diaconi pornesc în procesiune cu icoana Învierii Domnului către cimitirul mănăstirii ca să vestească prin cântările din Canonul Învierii despre sărbătoarea plină de bucurie pe care ne-a dăruit-o Hristos cel Înviat. Această zi este o afirmare a credinţei şi nădejdii noastre în învierea morţilor, o zi în care facem şi pomenirea celor adormiţi, dar o facem într-un duh de nădejde şi bucurie, pentru că prin Învierea lui Hristos, moartea nu mai este întuneric şi durere, ci trecere spre viaţa veşnică alături de Hristos şi de toţi sfinţii şi drepţii care I-au bineplăcut.

Paştile Blajinilor la Mănăstirea Slătioara, 2012

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 36, Iunie 2012

38

CUPRINS

Nr. 36 - Iunie 2012

Rugăciunea Stareţilor de la Optina ............................................ 2 De vorbă cu ÎPS Mitropolit Vlasie Mogârzan ............................... 4 Bucuriile şi tristeţile monahului ................................................ 6 Ce se întâmplă cu sufletul după moarte? .....................................9 Biciul întreit al necunoaşterii, grijii şi deznădejdii ......................... 12 Despre ascultarea de duhovnic ..................................................13 „Îndreptătorii” schivnicilor ...................................................... 14 Ecumenismul – Calea către pierzare (XV) ................................... 17 Mărturii din vremuri de prigoană (VIII) ..................................... 18 Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (XI) ................... 21 Frica în faţa greutăţilor vieţii ................................................... 22 Boala şi ucigaşii tăcuţi ........................................................... 24 Păcatele de moarte ................................................................ 26 Facebook şi reţelele de socializare ............................................. 28 Sfântul Varsanufie de la Optina ............................................... 31 Când timpul nu mai are răbdare cu noi... .................................. 35 Pomenirea trecerii la Domnul a Mitropolitului Silvestru Onofrei ...... 36 „Paştile Blajinilor”................................................................ 38

TRADIŢIA ORTODOXĂ ADRESA REDACŢIEI: Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca, judeţul Suceava EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837 Email: secretariat@mitropoliaslatioara.ro Web: http://mitropoliaslatioara.ro