Traditia Ortodoxa 28

Revist` de cultur` teologic` ortodox` Nr. 28, Iunie 2010

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA

Proorocia Sfântului Nil Athonitul (sec. XVI) „Pe la anul 1900, mergând spre jumătatea mileniului al optulea de la facerea lumii, aceasta se va schimba şi se va face de nerecunoscut. Când se va apropia vremea venirii lui antihrist, se va întuneca mintea omului de toate patimile cele trupeşti ale curviei, şi foarte mult se va înmulţi necredinţa şi fărădelegea. Atunci omul va deveni de nerecunoscut, schimbându-se feţele oamenilor, şi nu se vor mai cunoaşte feţele bărbaţilor de ale femeilor, pentru neruşinata îmbrăcăminte şi a părului din cap. Oamenii din vremea aceea se vor înrăi ca nişte fiare sălbatice, fiind înşelaţi de antihrist. Nu vor da respect părinţilor şi celor mai bătrâni, iar dragostea va pieri.

Păstorii creştinilor, arhierei şi preoţi, vor fi oameni cu slavă deşartă, afară de prea puţini, cu totul nerecunoscând calea din dreapta de cea din stânga. Atunci se vor schimba obiceiurile şi tradiţiile creştinilor şi ale Bisericii. Curăţia va pieri de la oameni şi va stăpâni fărădelegea. Minciuna şi iubirea de argint vor ajunge la cel mai înalt grad şi va fi vai de cei care vor aduna bani. Curviile, preacurviile, sodomiile, hoţiile şi omorurile, în vremea aceea, vor fi pe toate drumurile. Pentru săvârşirea acestor mari păcate, oamenii vor fi lipsiţi de darul Sfântului Duh, pe care l-au primit la Sfântul Botez, precum şi de mustrarea conştiinţei.

Bisericile lui Dumnezeu vor fi lipsite de preoţi credincioşi şi evlavioşi şi va fi vai de creştinii care se vor afla în lume, căci îşi vor pierde cu totul credinţa, nevăzând la nimeni lumina cunoştinţei.

Atunci se vor duce la locurile ascunse şi sfinte (mănăstiri şi schituri), ca să găsească mângâiere sufletului de multele tulburări şi ispite pe care le vor întâmpina zilnic; dar uşurare nu vor găsi, căci peste tot vor fi piedici şi sminteli. Şi toate acestea se vor face pentru că antihrist va stăpâni peste tot, va domni în toată lumea, va face semne şi minuni cu înşelăciune şi va înşela pe oameni cu viclenie, ca să născocească şi să vorbească unul cu altul de la un capăt al pământului la celălalt (telefonul, televiziunea, internetul n.n.). Atunci vor zbura prin aer ca păsările (avioanele n.n.) şi vor înota prin adâncul mării ca şi peştii (submarinele n.n). Şi toate acestea le vor face oamenii, trăind în tihnă, necunoscând că acestea sunt înşelăciunile lui antihrist. Şi aşa de mult va înainta ştiinţa vicleanului, ca să înşele prin nălucire pe oameni, pentru a nu mai crede în Dumnezeu Cel în Sfânta Treime închinat. Atunci, văzând Preabunul Dumnezeu pierzania neamului omenesc, va scurta zilele pentru cei puţini care se vor mântui; că se va sili Antihrist cu slugile sale să înşele - de va fi cu putinţă - şi pe cei aleşi. Atunci fără de veste va veni sabia cu două tăişuri şi va omorî pe înşelătorul şi pe cei ce îi slujesc lui”.

TRADIŢIA ORTODOXĂ publicaţie tipărită cu binecuvântarea

† Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN, ARHIEPISCOPUL ŞI MITROPOLITUL BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA şi sub coordonarea P.S. Episcop Vicar

† SOFRONIE SUCEVEANUL

Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la Biblioteca Naţională a României Centrul Naţional de Numerotare Standardizată TRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA ISSN 1842-7499 Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise - toate drepturile rezervate -

Replica Episcopului Sofronie Suceveanul - la adresa articolului „Noua conflagraţie stilistă” semnat de părintele arhimandrit Mihail Stanciu, stareţ al Mănăstirii Antim din Bucureşti Notă: În articolul discutat, părintele Mihail îl acuză pe preasfinţitul Galaction Cordun de abateri morale, sminteli publice repetate, numindu-l iubitor de slavă deşartă, caterisit şi nepocăit. Asupra slujitorilor Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, el aduce acuza că ar practica rebotezarea credincioşilor şi ar fi săvârşit hirotoniile a doi episcopi într-o singură noapte.

Pentru cei au luat cunoştinţă de agresivitatea recentă, „smerită” şi „pocăită”, bineînţeles, fiindcă la finele fieîndreptată împotriva Bisericii noastre, dar nu cunosc cărui articol penibil şi mincinos pe care îl postează, nu substraturile şi motivul acesteia, trebuie ştiut că ea se da- uită să îşi ceară iertare de la cititorii „care se vor fi torează unor conferinţe din Postul Mare, susţinute în tulburat citind”. Asta nu îi împiedică să facă exact acelaşi oraşele Beiuş şi Oradea de către D-l Danion Vasile, un lucru, iară şi iară. cunoscut teolog din B.O.R., în care s-a discutat poate Şi bineînţeles că nu se putea discuta despre „stipentru prima dată după anul 1924, la nivel public, în mod lism”, „stilişti” şi calendar vechi, fără a se aduce în disatât de deschis, despre drumul greşit pe care se află cuţie şi Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România. La Biserica de stil nou din România. Respectivul teolog con- acest capitol, s-au înghesuit să arunce cu pietre exact oaferenţiar a prezentat principalele lipmenii care au în mâinile lor soarta suri ale calendarului de stil nou, a milioane de suflete, şi care ar fi expunând condiţiile istorice în care trebuit să mărturisească drept, s-a făcut această schimbare necapropovăduind oamenilor adevărul. nonică, precum şi sfintele canoane Sau cel puţin, ar fi putut să tacă... şi anatemele sub care se află BiseŞtiu ei de ce, şi pe această temă sricile ce au îndrăznit să facă aceste ar mai putea scrie încă cel puţin inovaţii în materie de credinţă. În precâteva articole. mieră, s-a discutat în mod public şi Unul din cei ce ar trebui să mărdespre unele lucruri ştiute de foarte turisească adevărul (şi nu o face!), puţini, şi anume despre faptul că ori să tacă, este tocmai părintele aşa-numiţii „stâlpi ai Ortodoxiei”, arhimandrit Mihai Stanciu, eguadică mult-invocaţii părinţi Cleopa menul Mănăstirii Antim din Busau Ioanichie Moroi (care au tunat cureşti. Încă de la început, termeşi fulgerat împotriva stiliştilor) au nul „conflagraţie”, folosit în titlul dus o viaţă departe de ceea ce se scrie articolului, îl pune pe autor, în mod astăzi despre ei. Aceste lucruri sunt cu totul gratuit şi nejustificat, în ascunse cu grijă, tocmai de către cei postura de arbitru într-o falsă comce dau cu piciorul în Sfinţii Părinţi, petiţie, plăsmuită probabil din lipsă preferând să dea crezare propovăde alte preocupări. duirii mincinoase a unor simpli muÎn slujba pe care o aducem (sau ritori, fie ei chiar şi… „stâlpi ai Orpe care ar trebui să o aducem) lui todoxiei”, despre care nici măcar Dumnezeu, între noi, slujitorii Binu suntem siguri că s-au mântuit. Nu sericii, nu trebuie să existe nici un vom intra în amănunte, fiindcă cei fel de luptă pentru întâietate, căci ce doresc să asculte, pot găsi pe inporuncă avem de la Hristos, Cel ce ternet înregistrarea acestor conferinţe. a spus: „Iar între voi nu va fi aşa; ci Profitând de lipsa de reacţie din care va vrea să fie mai mare între partea conferenţiarului, internetovoi, să fie vouă slugă” (Mc. 10, 43-44).

Preasfinţitul episcop Sofronie Suceveanul ortodocşii continuă, conduşi [manipulaţi] de proprietarii Expresiile agresive folosite de părintele Mihail, ar anonimi ai sitului războintrucuvânt şi cel al blogului putea să îl ducă pe cititor la ideea că aşa-zişii „stilişti” saccsiv, să arunce cu noroi (doar-doar se va lipi vreo sunt cei care au bulversat o lume întreagă şi care probabil nouă mizerie de „inculpat”). Anonimul ascuns sub iden- sunt responsabili pentru tot răul şi războiul de pe pământ. titatea „uncrestinortodox2” merge încă şi mai departe. El Tonul răutăcios este folosit cu scopul de a intimida pe spune, nici mai mult, nici mai puţin, că „Stilismul ro- cititorul sincer, ajutând totodată la construirea unei înmânesc [este] o altă faţă a Antihristului”. Toţi aceşti slu- scenări, prin care se doreşte ascunderea adevărului projitori ai minciunii, aciuaţi pe internet, nu fac altceva decât povăduit de Biserica lui Hristos, inducând în eroare pe să fabrice şi să multiplice informaţii falsificate, obţinute cei care sunt în necunoştinţă de cauză, dar caută adenu prin cercetări serioase, ci culese din căutări pe... vărul. Arma noastră nu este una de ordin material, preinternet sau auzite probabil pe la arhondaricele schi- cum cea a sectanţilor, care cumpără suflete cu preţ de turilor athonite de modă nouă. Ei îşi menţin o aparenţă euro, maşini, credite bancare etc. Nu avem nici arma TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

4

împrumutată de la vicleanul duh adică diavolul, tatăl minciunii, cea de care se folosesc ortodocşii de stil nou, ce ne acuză, şi toţi de un gând cu ei: iubitorii de apostaţi veniţi din Apus, iudei, masoni, vrăjitori, eretici etc. Deşi se recunoaşte din partea acestora că „s-au petrecut lucruri nepotrivite la schimbarea calendarului la noi (în ţară n.ed.) şi în alte părţi”, însă se ocoleşte adevărul şi nu se doreşte să se spună lucrurilor pe nume.

Ce lucruri nepotrivite s-au petrecut odată cu schimbarea calendarului? Pentru o minte pervertită de modernism şi ecumenism, s-ar părea că lucrurile nepotrivite ce vă stingheresc cel mai mult ar fi tocmai existenţa Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi şi mărturisirea ei de credinţă, faţă de care aţi şi exclamat: „asta ne mai trebuia!!!”, şi pe care o judecaţi folosind nişte atribute false, ce nu pot caracteriza un om al lui Dumnezeu şi cu atât mai mult un presupus „teolog”. Căci unui slujitor al Bisericii îi stă bine să judece lucrurile cu discernământ - ceea ce vă lipseşte cu desăvârşire, iar unui erudit teolog i se cuvine să mărturisească adevărul lui Dumnezeu.

Dacă aţi avea adevărată dragoste de semeni, aşa cum o cere Dumnezeu de la noi, aţi propovădui Adevărul, spre mântuirea credincioşilor. „Dragostea” teoretică de care vă agăţaţi, dimpreună cu toţi cei care ascund adevărul, este de fapt expresia cea mai desăvârşită a urii şi a minciunii, care vă aşează undeva la dreapta tronului lui antihrist şi vă transformă în nişte ucenici ai întunericului; călăuze oarbe şi farisei făţarnici, care uitaţi ce înseamnă judecată, milă şi credinţă; „strecuraţi ţânţarul” (aţi fi capabili să pierdeţi numai dintr-o suflare pe toţi cei ce vă pun înainte adevărul lui Dumnezeu) şi „înghiţiţi cămila”, adică ridicaţi în slăvi erezia ecumenismului, pe care Sfinţii Părinţi au lepădat-o şi au predat-o anatemei.

Pe această ruină a întunericului, a minciunii, a inovaţiilor osânditoare în materie de credinţă, voi ridicaţi astăzi edificiul modern al neo-teologiei, care este în fapt o demonologie în toată regula. Cum putem numi altfel hula împotriva lui Hristos, săvârşită prin propovăduirea ereziei ecumenismului de azi şi destrămarea canonicităţii Bisericii Ortodoxe, prin schisma începută în România din 1924, de care vă faceţi răspunzători în faţa lui Hristos?

Ei bine, toate acestea sunt lucrate numai din inspiraţia duhurilor viclenilor demoni.

Revenind la afirmaţiile făcute la adresa episcopului Galaction Cordun, ori sunteţi în necunoştinţă de cauză faţă de personalitatea acestui episcop, ori răutatea v-a luat-o pe dinainte. Despre ce „grave abateri morale şi sminteli publice repetate” îl acuzaţi pe episcopul Galaction Cordun, de vreme ce presa şi buletinul oficial al Bisericii de stil nou (Revista Sf. Sinod, editată de B.O.R., anul LIII, 1935, nr. 3-4 (martie-aprilie), pag. 174-175, Bucureşti) îl caracterizează ca pe un om de mare prestigiu al vremii, spunând astfel: „Şi-a făcut studiile teologice superioare la Academia Imperială Teologică din Petersburg, dobândind titlul de magistru. Înainte de război, cu câţiva ani, a fost numit preot la catedrala mitropolitană din

5

Bucureşti, unde a slujit până la alegerea ca arhieu vicar. În ultimii trei ani a fost mare eclesiarh al acestei catedrale. În timpul războiului a fost internat de armatele de ocupaţie ostatic la Săveni-Ialomiţa şi apoi deportat în Bulgaria. După război, în special între anii 1923-1926, a funcţionat ca misionar cultural la C. F. R., dezvoltând o lucrare apreciabilă printre muncitorii şi funcţionarii Căilor Ferate. Cu acest prilej şi cu mijloacele puse la îndemână de C. F. R., a tipărit 64 de lucrări; cărţi, cuvântări, tratate, traduceri şi originale. P. S. Arhiereu Galaction a intrat la o vârstă foarte tânără în călugărie.”

Părinte Mihail, sunteţi mult prea departe de adevăr, iar dacă morţii ar mai putea vorbi, l-aş întreba mai multe pe răposatul patriarh Teoctist Arăpaşu, care v-ar fi putut îmbogăţi cunoştinţele de istorie bisericească, relatându-vă unele episoade mai puţin canonice şi deloc pline de dragostea pe care ne acuzaţi Preasfinţitul Episcop Galaction Cordun că nu o avem.

Am putea afla cu toţii cum, în perioada în care preasfinţitul Galaction era ţinut în arest cu domiciliul forţat la Mănăstirea Căldăruşani, arhiereul-vicar Teoctist (pe atunci aflat în funcţia de şef al cancelariei Arhiepiscopiei Bucureştilor), era însărcinat cu ascultarea de a-l lichida pe bătrânul ierarh. Cum? Prin bătaie cruntă, după metodele Securităţii (fără urme incrimatoare), cu prosopul ud, făcut funie, aplicată în zona ficatului (o metodă de tortură foarte dureroasă, având până la 80% şanse să ducă la decesul victimei), dar şi prin metode proprii: înfometarea, înţeparea cu cuie ruginite şi alte obiecte ascuţite.

Iarăşi, întreb: despre ce „privilegii” vorbiţi la adresa preasfinţitului Galaction Cordun, de vreme ce acesta nu şi-a cruţat nici cariera şi nici viaţa, pentru a mărturisi adevărul de credinţă, atunci când împrejurările şi strâmtoarea la care era supusă Biserica îi cerea aceasta? Pe vremea când era arhimandrit (1916), Galaction Cordun a fost cel dintâi şi singurul care s-a opus ordonanţei germane, de influenţă catolică, prin care o putere politică, străină şi potrivnică Bisericii Române din acea vreme, îi impunea acesteia să prăznuiască Naşterea Domnului şi Paştele la aceeaşi dată cu catolicii, adică după calendarul gregorian. Acest lucru s-a întâmplat întocmai, în anii 1926 şi 1929. La 9 decembrie 1916, pe vremea Î.P.S. Conon, Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române, arhimandritul Galaction Cordun a adresat acestuia un meTRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

moriu (vezi „Cuvinte de viaţă pentru cei trudiţi”, arhim. G. Cordun, Buc. 1922, p.314-319), în care se spunea astfel: „De aceea eu, ca un smerit slujitor al Sfintei Biserici de Răsărit, fiu sufletesc al Î. P. S. Voastre, conştient de rolul ce trebuie să-l am în împrejurări de aşa natură şi la aşa vremuri, vă fac cunoscut, că printre alţi clerici devotaţi, care vă vor sprijini, fac cerc şi eu în jurul Î. P. S. Voastre, declarându-vă, că în atitudinea energică ce va trebui să luaţi întru apărarea drepturilor noastre tradiţionale, voiu fi gata a va apăra chiar şi cu preţul vieţei mele, jertfind şi ultima picătură de sânge pentru respectul aşezămintelor noastre bisericeşti şi a predaniilor moştenite din străbuni. Faceţi Î. P. S. Stăpâne, marele gest.

Puneţi cârja arhipăstorească înainte şi apăraţi cu tot curajul tezaurul Sfânt ce vi s-a încredinţat. Sunteţi într-o vârstă şi într-o situaţiune, când nu mai puteţi aştepta nimic de la lume; şi în demnitatea ce ocupaţi, trebuie să vă fie o plăcere a vă uni cu Domnul în lupta păstrării aşezămintelor Lui. Ieşind cu râvnă la lupta pe faţă, veţi reîmprospăta şi Î.P.S. Voastră prin exemplul dat, pe marii noştri mitropoliţi şi marii patrioţi din trecut, care au fost gata şi au şi murit mulţi dintr-înşii, apărând cu cârja drepturile tradiţionale şi predaniile bisericeşti şi naţionale. Veţi fi un martir al neamului. Şi, cât am vrea să fiţi, mai ales acum, când nu trebuie să disperăm, cu toate sacrificiile purtate în unitatea noastră naţională de mâine. În credinţa că veţi dovedi şi cu fapta ceea ce propovăduiţi de mult cu cuvântul, sunt al Î. P. S. Voastre supus fiu sufletesc.” Şi, ca drept dovadă că preasfinţitul Galaction nu s-a alăturat niciodată celor ce urmăreau slava deşartă şi privilegiile omeneşti de care îl acuzaţi (şi nu ştiu cu ce drept faceţi acest lucru, de vreme ce Unul singur este Judecător, adică Dumnezeu), iată ce spunea el în acea vreme, referitor la cei ce trădaseră Biserica: „În mâna ce caută să dirijeze acest aranjament, daţi-mi voie să întrevăd sub masca bisericii catolice, ascunzându-se cu cea mai mare precauţiune, umbre de renegaţi tot dintre ai noştri, plecaţi din cauza nesatisfacerii ambiţiunilor lor prea exagerate, care servind în această chestiune cauza bisericii duşmane, doresc să-şi poată câştiga acolo un titlu nenorocit de glorie şi o recompensă poate şi mai mare de cât 30 de arginţi, preţul vânzării rânduielilor Bisericii Domnului.”

Cum îndrăzniţi să îl acuzaţi pe epicopul Galaction Cordun, că ar fi urmărit slava deşartă şi privilegiile acestei lumi; tocmai pe el, care pentru dragostea sa faţă de credinţa ortodoxă a fost exilat, torturat şi aproape ucis?

Căci după ce a fost scos din Mănăstirea Căldăruşani, la scurtă vreme a trecut la Domnul, mutându-se din această viaţă, şi nu pentru faptul că ar fi fost prea înaintat în vârstă, ci datorită chinurilor suferite de la calăii-slujitori ai altarului Bisericii de stil nou, foşti ucenici şi hirotoniţi chiar de preasfinţitul Galaction.

Cine l-a trădat pe arhimandritul Galaction, acuzându-l de „neascultare” faţă de ordonanţa germană din 1916? Nimeni decât oameni „scrupuloşi” şi slujitori ai altarului, adică înaintaşii celor care astăzi îl acuză tocmai de contrariul celor pe care le-a mărturisit şi le-a şi lucrat, TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

cu cuvântul şi cu fapta. Aceşti inovatori, deranjaţi, desigur, de glasul mărturisitor ce încerca să le trezească conştiinţele iubitoare de tihnă, arginţi şi plăceri lumeşti, au înaintat referat ordonanţei germane din Bucureşti, în care îl arătau pe arhimandritul Galaction Cordun ca pe un vinovat şi instigator. Şi au confirmat în referat că, din pricina arhimandritului Galaction Cordun, Biserica Română nu s-a putut conforma ordonanţei germane de a prăznui Naşterea Domnului şi Paştele la aceeaşi dată cu catolicii. Glasul arhimandritului Galaction era în acele clipe expresia deplină a voinţei poporului, faţă de care mitropolitul Conon şi comandatura germană avea mari temeri. Trebuia deci eliminat!

Atunci, ca şi acum, vânduţii din interiorul Patriarhiei şi-au simţit atacat confortul şi starea căldicică de apostaţi, din cauza adevărurilor rostite public în conferinţele din ultima vreme, ca şi a unor articole şi comentarii, postate de către cei ce au înţeles că epoca minciunii trebuie să se sfârşească. Ura activiştilor împotriva lui Dumnezeu s-a înteţit mai ales după publicarea replicii scrise de Danion împotriva mărturiilor mincinoase scrise de un oarecare Viorel Nistor şi răspândite prin internet şi e-mailuri cu o viteză uimitor de suspectă. Unde era acest Nistor cu acoliţii săi de duh, când sinodul actualului patriarh s-a lepădat de Predania Bisericii, aprobându-l pe Corneanu, sau când Bartolomeu Anania i-a împărtăşit sincer pe doi „preoţi” greco-catolici declaraţi?

Din prisosul inimii grăieşte gura. Apoi, sub pretextul „păcii şi iertării” pascale, s-a aşternut o tăcere care a pregătit încă un nou atac „războinic” împotriva Cuvântului lui Hristos.

Ce privilegii sau ce slavă lumească; ce onoruri îl aşteptau pe arhimandritul Galaction, pentru faptul că a mărturisit adevărul în faţa acestor iude Teoctist Arăpaşu, în vremea şi în faţa poporului? Nicând era torţionarul mic altceva decât arestul, Preasfinţitului Galaction domiciliul forţat la Mănăstirea Săveni din Ialomiţa, foamea, setea şi regimul de tortură la care a fost supus, batjocura din partea celor peste care chemase Duhul Sfânt la hirotonia lor. Şi, după toate acestea, când episcopul Galaction Cordun a scăpat din mâinile voastre, atunci de bunăvoie, din propia sa convingere şi nesilit, a revenit la Biserica de Răsărit (cea de Stil Vechi), rămasă credincioasă Sfinţilor Părinţi, şi care a ascultat şi ascultă mai mult de Dumnezeu, decât de minciuna astronomică a Apusului.

Iar voi, slujitorii Bisericii schismatice (de stil nou) v-aţi răzbunat asupra lui cu o ură satanică şi aţi pus pe capul său condamnare de caterisire. Nimic nou sub soare.

Toate se încadrează în tiparele voastre clasice, transmise

6

din generaţie în generaţie, de pe vremea comuniştilor şi până astăzi. Însă, vă prefaceţi că uitaţi un mic „amănunt”: Caterisirea voastră (care oricum e invalidă şi nelucrătoare, de vreme ce ea a fost rostită de nişte episcopi căzuţi sub anateme, deci caterisiţi de către Sfinţii Părinţi), a fost dată după ce preasfinţitului Galaction îşi mărturisise revenirea la Biserica adevărată prin declaraţia oficială trimisă Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române şi mai multor patriarhii de peste hotare.

Reluăm cronologia acelor evenimente: Arhiereul Galaction Cordun a anunţat revenirea sa la vechiul calendar, făcându-şi publică intenţia printr-un act legalizat la Notariatul de stat din Bucureşti la 5 aprilie 1955, document ce a fost trimis atât Patriarhiei Române, cât şi foştilor colegi de la Academia Teologică, Patriarhii Alexei al Moscovei şi Kiril al Bulgariei. El a fost proclamat, la 5 aprilie 1955, conducătorul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, cu titlul de „Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii drept-slăvitoare de stil vechi din R.P.R.”, cu sediul la Mănăstirea Slătioara din Moldova. Preasfinţitul Galaction a acceptat să devină conducătorul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi şi, la 13 aprilie 1955, a făcut o mărturisire de credinţă publică, anunţând întoarcerea sa la calendarul iulian. Mărturisirea sa a fost adusă la cunoştinţa Patriarhiilor Rusiei şi Bulgariei şi, prin reprezentant legal, remisă Bisericii oficiale din România. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române avea să-l declare ca „neascultător şi nesupus”, apoi să-l caterisească şi să-l depună din treaptă pe P.S. Galaction în cadrul şedinţei din 14 aprilie 1955, în Joia Mare, iar numele său să fie şters din istoriografia bisericească.

Canonul I al Sfântului Vasilie cel Mare spune aşa: „... dacă cei ce în vreo oarecare treaptă aflându-se (arhiereu preot, diacon etc n.ed.) s-au dus împreună cu cei nesupuşi (schismatici), când se vor pocăi (întoarce) să se primească în aceeaşi rânduială (treaptă) în care au fost”. Şi pe bună dreptate şi chiar fără a încălca disciplina canonică, episcopul Galaction Cordun s-a lepădat de Sinodul Bisericii de stil nou din 1955, când s-a întors la adevărata Biserică, pe temeiul canonului 15 de la Întâiul şi al Doilea Sinod din Constantinopol, la anul 861, ce zice: „... iar cei care se despart de împărtăşirea cu mai marii şezători ai lor din motive de erezie (sau schismă n.ed.) propovăduită de aceştia, şi care (schismă) sau erezie sunt oprite şi certate de Sfintele Sinoade şi de Sfinţii Părinţi, aceştia, care se despart, nu numai că nu se

7

osândesc, dar şi de cinste se învrednicesc pentru că au păzit Biserica de schismă, erezie sau învăţături greşite ale acelor minciuno-episcopi. Aceştia se pot despărţi chiar şi mai înainte de hotărârea Sinodului, căci nu greşesc”.

Din nou, duhul urâtor de pace vă face să scrieţi un neadevăr. Manipulaţi informaţii false pe care le puneţi pe seama Bisericii noastre. Niciodată şi nimeni în întreaga istorie a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România nu a săvârşit „într-o singură noapte”, adică în cadrul unei singure Sfinte Liturghii vreo „hirotonie a doi episcopi”, după cum susţineţi! Iar, cât despre succesiunea apostolică, vă întreb, care sunt condiţiile de menţinere a succesiunii apostolice? Nu mărturisirea credinţei Sfinţilor Apostoli? Trebuie ştiut că succesiunea apostolică se păstrează atât pe linia hirotoniilor, cât şi prin menţinerea credinţei apostolice, prin păstrarea canonicităţii şi dogmatismului Bisericii Ortodoxe instituite de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi Apostolici. De vreme ce v-aţi înfrăţit cu ereticii şi vă spurcaţi din potirul slujbei comune şi al rugăciunilor ecumenice (vezi cazurile precizate mai sus), unde mai este în B.O.R.mărturisirea de credinţă care să se identifice cu cea a Sfinţilor Apostoli? Dacă pierzi adevărul de credinţă, nu pierzi şi succesiunea apostolică care te identifică cu cei prin care s-a primit adevărul de credinţă, adică Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi?

Cât despre o rebotezare, nici nu poate fi vorba în Biserica noastră. Excepţie fac cazurile celor nebotezaţi, adică: cei „botezaţi” de eretici sau situaţii nefericite în care slujitorii din Biserica de stil nou, molipsiţi de erezia catolicismului, săvârşesc în derâdere Taina Sfântului Botez, adică prin stropire, turnare, sau cufundare până pe la jumătate etc.

Adevăratul botez, după cum l-am primit de la Sfinţii Apostoli, este cel săvârşit prin cele trei afundări şi prin cele trei chemări ale Dumnezeirii, adică în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Sfinţii Părinţi adunaţi la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, prin cel de-al 7-lea canon, au hotărât ca: „Pe cei ce dintre eretici se adaugă la Ortodoxie şi la partea celor ce se mântuiesc, îi primim după spusa urmare şi obicei astfel, pe arieni, pe macedonieni, pe savatieni, şi navatieni, pe cei ce se zic pe sineşi curaţi şi mai buni şi pe cei patrusprezecelnici, adică tetradiţi, mercurieni şi apolinarişti (aceştia aveau botezul adevărat, n.ed.) îi primim dându-şi mărturisirea

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

credinţei şi anatematisind tot eresul, care nu cugetă precum cugetă sfânta sobornicească şi apostolească Biserică a lui Dumnezeu. Şi îi pecetluim mai înainte cu Sfântul şi Marele Mir pe frunte, pe ochi, pe nări, pe gură şi pe urechi, zicând: «pecetea Darului Sfântului Duh». Iar pe evnomieni, care botează într-o afundare, pe montanişti, pe savelieni, care zic că Tatăl şi Fiul este o faţă şi toate celelalte eresuri, pe toţi cei ce dintre aceştia, care vor voi a se adăuga la Ortodoxie ca pe elini îi primim (adică îi botezăm din nou): în ziua cea dintâi îi facem creştini, în a doua catehumeni, iar în a treia îi jurăm pentru mărturisirea adevărului şi după aceasta îi botezăm”.

Deci, dacă am acceptat botezul schismaticilor (celor de pe stil nou) săvârşit prin cele trei afundări în numele Sfintei Treimi, în cazul credincioşilor care se întorc la adevărata credinţă, noi, slujitorii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, conform canonului de mai sus, le administrăm doar Taina Mirungerii. La aceasta, spre încredinţarea multora, adăugăm şi hotărârea Sfântului Vasilie cel Mare, care în tâlcuirea celui dintâi canon al său, zice: „…dacă şi aceasta are să se facă împiedicare obşteştii iconomii, care pentru toţi schismaticii o au făcut Sfinţii Părinţii, să urmăm şi noi iconomiei ca nu cumva, prin asprimea poruncii acesteia, să-i facem leneşi spre a se boteza, ruşinându-se poate că se botează ca nişte desăvârşiţi necredincioşi şi, prin urmare, să împiedicăm mântuirea lor. Şi zicem în scurt: câţi se botează în botezul acelora (schismatici), aceştia întorcându-se la dreapta slăvire negreşit trebuie a se unge de cei dreptcredincioşi cu Sfântul şi Marele Mir şi aşa să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine”.

Mai spuneţi aşa: „Cu toate încercările repetate de dialog din partea B.O.R., nu s-a avansat deloc datorită refuzului total din partea BOSV, care aruncă în continuare numai blesteme şi anateme…” Cu cine să avem dialog? Cu voi, cei ce aţi adoptat calendarul astronomic al papei? Cu voi, cei ce aţi stricat sobornicitatea Bisericii Ortodoxe în anii 1926 şi 1929, când aţi schimbat data Paştelui? Aţi stricat şi chiar desfiinţat de nenumărate ori postul Sfinţilor Apostoli. Laţi primit pe ereticul de papă în Biserică, numindu-l „frate”. Aţi muşamalizat scandalul canonic, iscat de episcopul Corneanu, care s-a împărtăşit cu ereticii grecocatolici. Astăzi, sunteţi promotorii propovăduirii unirii cu Roma. Propovăduiţi ecumenismul, în numele „dragostei” şi al „păcii”, ascunzând erezia ce rânjeşte hidos, la umbra sa.

Vă învăţaţi fiii duhovniceşti că o căsătorie cu un neortodox nu este contrară sfintelor canoane… şi… mă opresc aici. Cu riscul de a fi acuzaţi de lipsă de dragoste, vă spunem că refuzăm orice comuniune cu TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

Biserica de stil nou şi cu atât mai mult cu ereticii, sectanţii ori păgânii, fiindcă o dragoste contrară poruncilor dumnezeieşti nu este dragoste, ci preacurvie duhovnicească, şi nu are altă direcţie decât iadul.

Nu ne trebuie „dragostea” voastră, clădită pe minciună. Tot „dragoste” a fost şi atunci când mitropolitul Galaction Cordun era în sicriu, stins din acestă lume, dar cu faţa către cele veşnice. Căci din porunca slujitorilor Bisericii de stil nou, în ajunul zilei de înmormântare, la miezul nopţii, curtea Mănăstirii Slătioara era plină de gărzi ale jandarmeriei şi ale securităţii, care au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru ca, în numai câteva ceasuri, trupul neînsufleţit al mitropolitului Galaction Cordun să fie pus sub ţărână. I-au putut ascunde numai trupul în adâncurile pământului. Credinţa însă, mărturisirea adevărului de credinţă, răbdarea în faţa chinurilor, foamea şi setea la care a fost supus şi răsplătirile cu care Dumnezeu îi încununează pe cei plăcuţi Lui - toate acestea nu le veţi putea acoperi niciodată!

Cu ajutorul lui Dumnezeu, se vor limpezi apele tulburate conştient şi organizat. Limpezirea însă o vor vedea numai cei care au înţeles până acum pe ce plan se poartă acest război rece (nu „întru cuvânt”, cum le place lor să se laude, ci împotriva Cuvântului, adică a lui Hristos), în care un soi de draci anume îi mână pe prigonitorii nu ai vreunui teolog conferenţiar, ori ai „stiliştilor”, ci ai Adevărului, rostit întru credinţa Sfinţilor Părinţi. După cum bine spunea autorul publicaţiei online Popas Alternativ: „Niciodată nu s-a folosit mai mult trucul jidovesc de discreditare a unui om: atacă sursa argumentului, nu argumentul însăşi. Cei mulţi şi înfierbântaţi însă nu au timp să vadă diferenţa, să mai cugete la întregul tablou care se pictează nu de ieri-de azi, ci de când răstignitorii Adevărului s-au îndreptăţit astfel: „de folos este nouă să moară un om pentru norod, şi nu tot neamul să piară” (Ioan 11, 50).

Logic, nu? Doar că acest om este Omul: Hristos-Dumnezeu.

Felul şi duhul în care au lucrat şi lucrează viermii neadormiţi (chiar şi cu bărbi şi sutane, plini de „smerenie” şi „dreaptă socoteală”) şi sprijinitorii acestora împotriva celor care Îl pun pe Hristos mai presus de oameni arată cine le este stăpânul, care este acelaşi cu tatăl puilor de vipere care au stat în faţa Mântuitorului, L-au cunoscut, dar nu L-au primit.”

Edificator, aş spune. Noi ce mai putem adăuga?

Dumnezeu să vă ierte şi să vă lumineze, părinte Mihail Stanciu, să înţelegeţi tainele adevăratei credinţe, pentru a nu lua răsplata celor ce L-au răstignit pe Hristos.

8

De vorbă cu Preasfinţitul Episcop Dionisie Gălăţeanul ale răutăţii, făcându-se stăpâni peste sufletele celor ce nu veghează asupra mântuirii lor. Iată ce ne sfătuieşte Sfântul Apostol Petru: „Fiţi treji, privegheaţi; pentru că potrivnicul vostru diavolul ca un leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).

Ispitirile diavolului nu au hotare. Dacă a găsit o pistă deschisă în România, în mod sigur nu se va mulţumi numai cu aceasta, ci va căuta şi în altă parte, până va găsi una, aşa cum a găsit teren prielnic şi în Bulgaria, unde un satanist ca Elton John nu se reţine de a huli numele lui Iisus Hristos. Aceasta este o provocare şi o mare ispită pentru creştinii din întrega lume, mai ales astăzi, când ar trebui să ne căim pentru păcatele noastre. Însă faptul că mijloacele mass-media scot în evidenţă astfel de concepţii denaturate, arată cât de adânc s-a scufundat lumea de astăzi în păcat, dar şi cât de mult a scos din viaţa ei adeCare consideraţi că ar fi scopul unor declaraţii vărul lui Dumnezeu.

Propaganda antihristică s-a geneatât de hulitoare şi încotro duc ralizat şi a cuprins aproape tot Aputoate acestea? sul, iar nouă nu ne rămâne decât să Precum diavolii se străduiesc din răsputeri să îndemne pe om să ne îngrădim împotriva lor cu dovezi lucreze împotriva poruncilor lui din Sfânta Scriptură, din vieţile sfinDumnezeu, tot astfel şi oamenii diaţilor şi prin cuvinte ale Sfinţilor volului: sataniştii, ereticii, sectanţii Apostoli: „Au nu ştiţi, că nedrepţii etc, se străduiesc să convingă pe cei Împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni? Nu vă înşelaţi: Nici curde lângă ei să fie asemenea lor. varii, nici slujitorii idolilor, nici preaAdică scopul lor este unul bine decurvarii, nici malahenii, nici sodofinit, şi ei lucrează lucrurile întunericului, fiindcă sunt fii ai minciunii menii, nici furii, nici lacomii, nici şi ai întunericului, iar ţinta lor subeţivii, nici ocărâtorii, nici răpipremă este aceea de a aduce, dacă torii, Împărăţia lui Dumnezeu nu o este posibil, întreaga lume la rătăvor moşteni” (I Corinteni 6, 9-10). cirea lor.

Pocăinţa spală păcatele, dar la această smerenie profundă a inimii se Aceşti lucrători ai diavolului vor vine din convingere, de bunăvoie şi să convingă lumea să îmbrăţişeze cu credinţă fierbinte. Cine nu se „învăţăturile” new-age, ce vorbesc despre faptul că toţi suntem dumspală aici de păcate cu lacrimile de nezei, iar diavolii există doar în imapocăinţă, rămâne să-şi ia osânda în ginaţia noastră. Omul poate ajunge vecii vecilor în focurile nesfârşite la o unire duhovnicească cu Dumale iadului, unde pocăinţă nu este şi Preasfinţitul Episcop Dionisie Gălăţeanul nezeu, însă omul nu poate fi Dumnezeu, de vreme ce el chinurile nu se sfârşescvreodată.

2. Dacă tot aţi amintit despre faptul că lumea este este creaţie a Dumnezeirii. În mijlocul celor care-L hulesc pe Dumnezeu, să ştiţi şubrezită de păcat, din experienţa duhovnicească a că Dumnezeirea este ca o stâncă de granit de care se preasfinţiei voastre, puteţi să ne spuneţi care este cursa zdrobesc toate săgeţile înveninate ale diavolului, iar cea mai des folosită de diavol pentru a câştiga suflete legea lui Dumnezeu rămâne ca o nicovală de care s-au de partea lui? Care ar fi cele mai grave şi mai des spart multe ciocane. Nimeni nu L-a învins vreodată pe întâlnite păcate ale lumii de azi?

Oamenii de azi s-au îndepărtat de rugăciune - de Dumnezeu, cu atât mai puţin nimeni nu a putut să-L facă să cadă din Slava Sa. Nici ereticii, nici sataniştii de azi nu adevărata rugăciune, adică de cea care se face nu cu buvor putea să-L micşoreze vreodată. Însă ei fac altceva: zele, ci cu inima, cea care este de fapt comuniunea omului aduc hule asupra Sa, smintindu-i pe cei necredincioşi, iar cu Dumnezeu. Ori, pentru a scăpa de cursele diavolului, dacă Dumnezeu nu a coborât încă foc asupra lor, precum este nevoie tocmai de multă rugăciune şi trezvie duhovasupra lui Datan şi Aviron din legea veche, acesta e un nicească. Deci trezvia trebuie să fie îmbinată cu rugăciunea, cum şi Mântuitorul a spus: „Privegheaţi şi vă semn că Dumnezeu îi aşteaptă la pocăinţă.

Diavolii nu ţin cont de timp şi de spaţiu. Ei nu sunt rugaţi” (Mt. 26, 41). Trezvia alungă gândurile şi rugăun rod al imaginaţiei, ci sunt atestaţi ca realităţi lucrătoare ciunea dă hrană sufletului, atrage Darul lui Dumnezeu în 1. Începutul anului 2010 avea să aducă în urechile opiniei publice câteva hule nemaiîntâlnite până acum în România, ţară ortodoxă de mai bine de 2000 de ani, hule îndreptate împotriva Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Un satanist precum Pavel Coruţ vrea să „educe” publicul românesc cu o serie de idei sataniste, prin care neagă existenţa lui Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi propovăduieşte puterea dracilor, ridicând în slăvi „religiile” antihristului: yoga şi new-age. În acelaşi timp, în Bulgaria, ţară de asemenea ortodoxă, compozitorul de muzică Elton John, într-un interviu acordat jurnalului „Parade” din Statele Unite ale Americii declara că : „Iisus a fost un gay milostiv, un homosexual foarte deştept care a înţeles problemele oamenilor”.

9

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

inimă. De aceea şi este necesară această îmbinare a atenţiei şi rugăciunii.

Sfântul Nil Athonitul îndeamnă aşa: „Stai mărturisind bună mărturisire şi uşor vei veghea asupra duşmanilor tăi”. Însă omul se lasă uşor cuprins de reaua mărturisire de credinţă, aşa cum se întâmplă azi cu creştinii care pleacă din România purtând în inima lor o scânteie de ortodoxie şi se întorc peste câţiva ani lepădaţi de Dumnezeu, eretici, sau dacă nu chiar aşa, cel puţin înnegriţi de păcat încât nu mai îndrăznesc nici măcar să privească la cer. Unii ca aceştia, care au pierdut adevărata comuniune cu Biserica lui Hristos, devin uneltele cele mai active ale diavolului. Şi aceasta nu înseamnă că toţi aceştia merg şi propovăduiesc împotriva lui Dumnezeu, însă în ascuns devin vrăjmaşi ai Săi şi ai poruncilor Sale.

Căci acolo unde Dumnezeu porunceşte: „Să nu ucizi”, unii ca aceştia ucid fără de milă. Cele mai frecvente şi mai grave păcate ale lumii de azi sunt avorturile, şi cred că cele mai multe din toată Europa sunt făcute în România. O femeie care face avort este o ucigaşă a fiului ei. Asupra lui Cain striga din adâncurile pământului sângele fratelui său. Oare asupra conştiinţei acestor mame ucigaşe, care-şi aruncă pruncii la tomberoane, nu va striga sângele fiilor lor?

Unele cred că se pun la adăpost folosind anticoncepţionale - o altă cursă a vrăjmaşului, pentru că pilula este tot un mijloc de avort, însă un avort timpuriu. Deşi se spune că ar fi create pentru evitarea concepţiei, adevărul este că de multe ori, pilulele omoară embrionii, iar acest lucru nu este menţionat pe nici un prospect al vreunei pilule anticoncepţionale. În SUA, la Congresul Federaţiei Naţionale a Avortului din 1985, s-a ajuns la următoarea formulă adoptată de congres: „Nu vă faceţi iluzii. Pilula şi steriletul sunt avortive”. Astfel, adevărul a ieşit la iveală, deşi mulţi ani s-a căutat să se ascundă efectul de avort timpuriu al pilulei şi al steriletului, ştiindu-se foarte bine că o divulgare promptă a acestui fapt ar fi determinat multe femei să se abţină de la folosirea lor. Însă astăzi diavolul l-a învăţat pe om mult mai multe procedee de ucidere a rodului pântecelui. În casă, în maşină, la Biserică sau la muncă, se fac nenumărate avorturi. Spun aceasta pentru că femeia şi stând la rugăciune poate face avort, şi asta o spun şi medicii nu numai eu.

Femeia se poate afla în faţa altarului şi în momentul acela se poate produce în ea un avort. Testele medicale au dovedit, că după zămislirea fătului, timp de şapte zile, acesta merge din trompă în uter. În alte şapte zile, încearcă să se lipească de uter şi se face placenta sau casa fătului, cum se mai numeşte. Şi în alte şapte zile, adică după 21, are loc prima zvâcnire a inimii, dar până atunci fătul a fost viu, cu sistem nervos întreg. Tot testele me-

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

dicale au dovedit că fătul poate vieţui nelipit de uter vreme de 14 zile, şi abia după acest interval de timp moare.

De aceea trebuie să se lipească de uterul mamei, de sânul matern, ca să înceapă să se hrănească din mamă. Astfel, pilula contraceptivă, steriletul şi toate mijloacele contraceptive împiedică lipirea fătului de uter şi fătul moare şi aşa se produce avortul. Dar când moare fătul? Aceasta poate fi şi după o vreme de 14 zile, cum am spus mai înainte. Iar după 14 zile, în clipa când fătul se stinge în pântece, mama lui poate fi în biserică, şi crezând că aduce slujbă lui Dumnezeu, ea aduce jertfă satanei prin uciderea pruncului din pântecele ei. Anticoncepţionalele fac acelaşi lucru, prin toxicitatea care se creează asupra fătului.

3. Cum s-ar putea ieşi din acest impas de ordin moral şi duhocnicesc?

Ce ieşire ar mai putea fi? Negreşit, nu altă ieşire decât cuvintele lui Hristos, prin care nefericeşte pe cei ce râd şi aşează în rândul fericiţilor pe cei ce plâng, spunând astfel: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” şi: „Vai vouă, celor ce râdeţi acum, că vă veţi tângui şi veţi plânge”. Şi pe foarte bună dreptate.

Tânguire cu adevărat, tânguire şi lacrimi este tot timpul de acum.

Cumplită suferinţă a cuprins întreaga omenire. Cumplite păcate stăpânesc pe toţi oamenii. Dacă ar vrea cineva să le cerceteze cu de-amănuntul şi dacă într-adevăr ar fi cu putinţă să le cerceteze cu de-amănuntul, nu va înceta să plângă şi să se tânguiască.

Toate s-au întors cu susul în jos, toate s-au amestecat, nicăieri nu-i urmă de virtute. Şi ce-i mai groaznic e că nici noi nu ne mai dăm seama de păcatele ce ne stăpânesc şi nici nu ne ducem la alţii ca să le arătăm, să cerem sfaturi tămăduitoare. Ne asemănăm cu un om pe dinafară plin de sănătate, dar mistuit pe dinăuntru de cancer. Ne purtăm cum se poartă oamenii bolnavi, dar nici măcar nu simţim că suntem bolnavi.

Când trupul ne este chinuit de vreo boală, chemăm îndată doctori, cheltuim bani, luăm doctorii, suportăm operaţii şi nu ne oprim să facem tot ce putem până nu izgonim boala din trupul nostru. Când însă sufletul nostru este lovit în fiecare zi de păcat, când este sfâşiat de patimile trupului; când este ars; când este aruncat în prăpastie şi este pe cale de a se pierde cu orice chip, nu spunem nici cel mai mic cuvânt care ar putea să ne salveze. Nu este nimeni deplin sănătos sufleteşte. Suntem cu toţii bolnavi; unii mai greu, alţii mai puţin greu. Nu ştiu dacă există alţi duşmani mai mari ai lui Hristos decât noi, care ne dăm toată silinţa să mergem împotriva poruncilor Sale.

Singura cale care mai există este pocăinţa, pe care să ne ajute Dumnezeu să o urmăm.

10

De ce suntem fii ai Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi? „Cei ce au schimbat cu obrăznicie calendarul bisericesc în zilele noastre, cu siguranţă nu au luat în calcul gravitatea anatemelor sub care au căzut; şi, de dragul astronomiei, au călcat în picioare toată cuvioasa tradiţie şi duhul Bisericii. Ocupându-se cu studiul chestiunilor bisericeşti, ei s-au folosit de ştiinţă doar ca pretext pentru a-şi ascunde înclinaţiile inovatoare ce îi stăpâneau”.

Patriarhul Hristofor al Alexandriei (1939 –1966)

Să enumerăm principalele lipsuri ale calendarului de stil nou: 1. Teologice. În cugetarea Sfinţilor Părinţi, calendarul ortodox exprimă o unire în credinţă şi sfinte Taine. Prin introducerea noului calendar, inovatorii în materie de credinţă au rupt unitatea Bisericii, făcând ca un număr mare de credincioşi ortodcşi să prăznuiască aproape toate sărbătorile atunci când ele nu sunt de fapt, ceea ce înseamnă că, dintr-o perspectivă temporală, această masă a ortodocşilor de stil nou se roagă separat de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Se mai întâmplă de multe ori pe parcursul unui an bisericesc ca unii ortodocşi să postească, în timp ce alţii prăznuiesc. Acest lucru este cu atât mai întristător, cu cât calendarul de stil nou a fost introdus în Ortodoxie pentru a-i face pe credincioşi să ţină sărbătorile în acelaşi timp cu schismaticii şi eretici.

2. Liturgice. De asemenea, intervenind în forţă asupra calendarului, noii calendarişti au stricat rânduiala anului bisericesc, clădită vreme de aproape 16 veacuri, dând o ordine absurdă prăznuirilor liturgice (şi asta dacă luăm în considerare doar postul Sfinţilor Apostoli, care în unii ani se desfiinţează, în Bisericile care urmează noului calendar). În înţelepciunea sa, Biserica a hotărât un timp de pregătire pentru prăznuirea anumitor sărbători. În mod asemănător, mai există şi alte perioade ale anului, în care au odovania (sfârşitul) anumite praznice. Toate aceste timpuri liturgice au menirea de a ne face să cugetăm mai adânc la rostul şi însemnătatea evenimentelor mântuitoare, lucrate de Domnul şi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.

Nu se poate să ţinem doar pentru o zi o sărbătoare atât de mare cum e Sfânta Înviere, de pildă, iar apoi să uităm cu totul de ea, ci se cade să ne bucurăm de ea vreme de patruzeci de zile, pentru a pătrunde, în acest răstimp, în taina ei atât de adâncă. Calendarul nou distruge tocmai această taină, această minune a înţelegerii credinţei noastre ortodoxe, anulând rolul anului liturgic de a ne învăţa şi a ne pregăti pentru o mai adâncă şi bogată viaţă duhovnicească.

Nu avem nevoie să-i întrebăm pe iudei sau pe astronomi când ar trebui să-şi prăznuiască Biserica zilele ei sfinte, căci este treaba ei să îşi rânduiască prăznuirile potrivit nevoilor proprii. Calendarul tradiţional este o icoană a vremii – nu fiindcă ne închinăm la el, aşa cum suntem acuzaţi – să nu fie nouă una ca aceasta! – ci fiindcă el s-a sfinţit prin secole de folosinţă, şi Biserica în care acesta a fost păstrat a zămislit sfinţi. Calendarul iulian este rodul unei unităţi dobândite cu greu, ruptă acum de către inovatori. Nici unul dintre motivele prezentate pentru adoptarea calendarului papal nu are temei.

Scopul nostru nu este acurateţea astronomică, căci, după cum ştim, calendarul gregorian este departe de a fi perfect până şi din acest punct de vedere. Şi, chiar de ar fi întrutotul desăvârşit din punct de vedere astronomic, acest

11

Mulţimi de credincioşi la hramul Mitropoliei Slătioara Schimbarea la Faţă a Domnului

lucru nu îi conferă deloc o autoritate în Biserica Ortodoxă.

3. Ecleziologice. Însăşi modalitatea de introducere a noului calendar a fost una profund anti-ortodoxă în duh.

Ierarhiile Bisericilor care l-au adoptat (Grecia, România, Polonia, Finlanda) au folosit aceleaşi tactici şi argumente papiste (viclenia, confuzia, dezinformarea, manipularea şi intimidarea), pe care le folosiseră şi în vremea Cruciadelor şi a Inchiziţiei, iar acolo unde acestea au dat greş, s-a recurs la folosirea forţei brute, prin intermediul organelor de represiune ale statului, puse în mişcare de aceiaşi înalţi prelaţi ai unor Biserici aflate de-acum într-un declin profund. Această prigoană îndreptată împotriva adevăraţilor credincioşi ortodocşi a fost dezlănţuită de aceiaşi oameni care au făcut schimbarea calendarului, chipurile pentru a „restabili şi a întări dragostea dintre Biserici”.

Poate că aceste tactici murdare au avut success pe vremea papei Grigorie XIII, cu ideile lui eretice despre primatul papal; dar pentru o Biserică ce dintotdeauna şi-a apărat sobornicitatea, aşa cum a făcut-o Biserica noastră Ortodoxă, aceste strategii catolice au fost cu totul inacceptabile. În introducerea noului calendar, nu s-a ţinut seama de sfatul multora dintre episcopii Bisericilor Ortodoxe. Niciunei Biserici locale nu i s-a cerut consimţământul, în afară de Patriarhia de Constantinopol. Cu câţiva ani înainte de această schimbare, majoritatea Patriarhiilor şi a Bisericilor ortodoxe dăduseră anatemei noul calendar. Foarte curios însă, pentru a „anula” (după cum cred ei) toate aceste hotărâri soborniceşti, luate într-un cuget şi într-un glas, în sânul Bisericii, a fost de-ajuns o singură semnătură a unui singur arhiepiscop grec! Cum se împacă acest fapt cu ceea ce Ortodoxia ne învaţă despre autoritatea în Biserică? Oare această constrângere nu se apropie mai mult de principiul infailibilităţii papale?

Aşa-numitul „calendar iulian îndreptat” a fost introdus prin forţă şi amăgire, şi în neascultare faţă de TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

tradiţiile şi canoanele Bisericii. Când vedem argumentaţiile, disputele şi dezbinările provocate de introducerea noului calendar, îl putem socoti un lucru bun? Mântuitorul nostru ne zice, că după roadele lor îi vom cunoaşte. Dacă o schimbare este controversată, este responsabilitatea celor ce o propun să arate că este folositoare şi necesară, iar dacă este respinsă de o mare parte a Bisericii, ar trebui, cu smerenie şi dorind a nu face supărare între fraţi, să retragă propunerea. Rezultatele dăunătoare ale introducerii noului calendar, precum cearta şi schisma, sunt roadele neascultării din partea inovatorilor. Scopul introducerii noului calendar nu a fost precizia astronomică, ci ecumenismul, pentru a alinia credinţa şi practica Ortodoxă cu cele ale heterodocşilor, ca şi pentru a pregăti calea de unire cu ei. Cei ce au rezistat acestei schimbări, au rezistat prin urmare ecumenismului. Chiar şi acum, una din piedicile în calea unirii cu heterodocşii este un calendar festal diferit. Când inovatorii calendarişti au schimbat calendarul, nu au îndrăznit să schimbe şi Pascalia, de teama respingerii făţişe din partea credincioşilor ortodocşi. Prin urmare, au introdus un monstru hibrid, un calendar care nu este cu adevărat nici nou, nici vechi.

4. Mai mult încă, chiar de ar fi fost ca toţi episcopii să fie de acord cu schimbarea – dar Ortodoxia ne învaţă că orice hotărâre trebuie primită şi acceptată şi de credincioşi, mai înainte ca ea să fie considerată drept o adevărată învăţătură a Bisericii.

Să ne amintim din trecut doar de Soboarele a toată lumea, ţinute împotriva rătăcirilor ariene şi iconoclaste, precum şi de necanonica unire a ortodocşilor cu latinii, făcută în vremea patriarhului apostat Ioan Vekkos, pentru a ne da seama că, indiferent de numărul episcopilor ce au fost de acord cu aceste rătăciri dogmatice, totuşi ele nu au putut fi introduse la nivelul întregii Biserici Ortodoxe, din pricina împotrivirii Bisericii însăşi, adică a mădularelor ei sănătoase, ortodox-cugetătoare: preoţi, monahi sau simpli mireni, care au rămas de strajă la hotarul Ortodoxiei, în vreme ce păstorii din vârful ierarhiei fuseseră cumpăraţi cu banii ereticilor. Totuşi, nici unul dintre aceşti oameni drept-credincioşi, plini de credinţă nemincinoasă, nu au fost consultaţi înainte de a se semna acele acte ale vânzării credinţei. În Biserică, totul ar trebui săvârşit în chip potrivit şi cu rânduială. Un lucru atât de important care duce la vătămarea unităţii liturgice a Bisericii (prin existenţa a două calendare) ar trebui să fie stabilit în urma unei hotărâri unanime a Bisericii, iar propunerea ar trebui să fie prezentată precum se cuvine şi înaintea tuturor.

Ce canon dă putere unui auto-intitulat „Sinod Panortodox” să aibă autoritate asupra tuturor credincioşilor ortodocşi, priviţi ca un tot unitar? Poate oare un sinod local să anuleze hotărârile Sfinţilor Părinţi, ale Soboarelor şi ale învăţaţilor teologi? Poate oare o simplă semnătură –

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

o mişcare a unui stilou pe o hârtie, să desfiinţeze toată credinţa unui singur popor – poporul lui Dumnezeu? Şi pentru ce? Şi în numele cui? Al ecumenismului, desigur.

5. În cele din urmă, calendarul nou este o greşeală din pricina faptului că introducerea lui a fost motivată doar de dorinţa banală de a face un compromis în favoarea non-ortodocşilor. Cu alte cuvinte, nu a existat vreodată şi nici nu va exista, cât va fi această lume, un motiv întemeiat pentru introducerea noului calendar.

Presupunând, prin absurd, că noul calendar s-ar fi introdus pentru a propovădui Ortodoxia în toată lumea, ori dacă, prin adoptarea sa, papa Romei s-ar fi lepădat de ereziile sale şi ar fi venit în adevărata Biserică – cea Ortodoxă, atunci cineva ar putea avea pretenţia (bineînţeles, cu limitele de rigoare), că schimbarea calendarului ar fi fost o dovadă de dragoste şi milostivire, prin care multe milioane de suflete rătăcite s-ar fi putut întoarce în sânul Bisericii, prin folosirea principiului iconomiei, aşa după cum a fost enunţat de Sfântul Vasilie cel Mare.

Din contră însă – introducerea noului calendar nu a avut nimic de-a face cu ce am scris mai sus, ci a provocat o ruptură în Biserica Ortodoxă, înstrăinând şi îndepărtând credincioşii între ei. Mai mult încă, deşi calendarul nou făcea ca sărbătorile pe stil nou să fie la aceleaşi date cu cele ale catolicilor sau protestanţilor, el nu a făcut ca vreo biserică eretică să îmbrăţişeze Ortodoxia prin intermediul acestei concesii făcute în direcţia apropierii ecumenice. Cu alte cuvinte, acest calendar aşanumit „îndreptat” nu a făcut decât să învrăjbească lumea: a întors pe frate împotriva fratelui său, în vreme ce străinii au rămas tot străini faţă de adevărata Biserică.

Iar celor ce ne acuză de neascultare, îndemnându-ne să ne facem ascultători faţă de această rătăcire şi să nu ne situăm pe alte poziţii faţă de ierarhii care au acceptat noul calendar, acestora le spunem, că doctrina „ascultare mai presus de adevăr” este un motto al papismului. În concluzie, motivul pentru care suntem credincioşi ortodocşi tradiţionalişti, urmând calendarul ortodox (iulian), este unul foarte simplu: suntem ceea ce suntem pentru că suntem pe deplin îndreptăţiţi să fim aşa. Doar aşa putem rămâne credincioşi tradiţiilor Bisericii, aşa cum le-am primit de la Sfinţii Părinţi prin Soboarele a toată lumea şi cele locale. Biserica ce păstrează calendarul vechi (în ciuda tuturor denigrărilor venite de la adversarii săi), are Darul de a face sfinţi şi mucenici. Şi, cel mai important motiv pentru că suntem ortodocşi de stil vechi, este acela că nu putem fi altfel, din cauză că noii calendarişti nu au reuşit, în în cele aproape nouă decenii scurse de la schimbarea calendarului, să facă dovada vreunui motiv bun pentru care ar trebui să fim ca ei.

12

Moaştele sfinţilor – izvor de sfinţenie sau sursă de sminteală? (I) Din pricina superficialităţii cu care tratează aspectele duhovniceşti ale vieţii de zi cu zi, oamenii au ajuns la o situaţie greu de închipuit, şi anume aceea că astăzi, în veacul vitezei şi al informaţiilor ce circulă în mai puţin de o secundă dintr-un colţ al lumii în celălalt, ignoranţa este o stare de fapt generalizată. Nu cunoaştem o mulţime de lucruri dintre cele care alcătuiesc esenţa vieţii bisericeşti, iar pentru acei dintre noi care nu prea se descurcă în adevărata viaţă a Bisericii, care se bizuie nu pe experienţa Sfinţilor Părinţi, ci pe diferite cărţi ori cuvinte auzite, rezultatele scoaterii la lumină a moaştelor pot fi neaşteptate. Mulţi cred că sfintele moaşte trebuie să fie „nestricate”, adică să păstreze aspectul trupului, iar dacă lucrurile nu stau aşa, ei strigă: „înşelăciune!” Cel puţin, asta este ideea pe care se străduie din răsputeri să o facă cunoscută celor din jur. Cuvântul „moaşte” înseamnă pur şi simplu „rămăşiţe pământeşti”. Cuvântul românesc moaşte vine de la rădăcina slavă „moşci” (tărie), ceea ce pentru om e tocmai scheletul, adică acel reazem lăuntric pe care se ţine tot trupul. În primele veacuri ale creştinismului, când moaştele sfinţilor mucenici erau cinstite la fel ca şi acum, ele nu erau socotite deloc „trupuri nestricate”, adică întregi, în înţelesul pe care îl dăm noi de obicei acestui cuvânt.

Lucrul acesta apare foarte logic în lumina faptului că mulţi dintre ei erau daţi la fiare şi chiar arşi. Ce trup întreg putea să mai rămână din ei? Şi totuşi, mărturii despre cinstirea sfintelor moaşte aflăm deja la Eusebiu al Cezareii, care spune despre rămăşiţele pământeşti ale sfinţilor mucenici, că ele reprezentau în sine ţărână şi cenuşă şi „sunt mai de preţ decât pietrele scumpe şi mai nobile decât aurul”. Din cuvintele acestea reiese limpede că rămăşiţele sfinţilor mucenici nu erau nicidecum socotite „nestricate” în înţelesul literal al cuvântului. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, spunând despre Fericitul Vavila: „a trecut vreme îndelungată de la îngroparea Sfântului Vavila, aşa încât în groapă au rămas numai oasele”, nu socotea, în mod evident, că trupul unui

sfânt trebuie să fie neapărat neputrezit.

O mărturie asemănătoare întâlnim şi în Cuvântul lui despre Macavei: „Nu îmi vorbi despre ţărână, nu pune înainte cenuşa şi oasele lor putrezite devreme, ci deschide ochii credinţei şi priveşte la puterea lui Dumnezeu care este în ele, la Darul Duhului care le îmbracă, la slava luminii cereşti care le înconjoară”. Şi Sfântul Ambrozie al Mediolanului spune că este uimitor să vezi cum trupurile stricăcioase ale Sfinţilor fac minuni. Se pot aduce de la numeroşi Sfinţi Părinţi mărturii, care să arate că în Biserica Greacă nu s-a înţeles niciodată „trup neputrezit” prin cuvântul „moaşte”. Aşadar, aici nu poate fi deloc vorba de nestricăciunea trupului.

Dealtfel, dacă e să luăm moaştele unor Sfinţi precum ar fi Sfântul Ioan Gură de Aur, vom vedea că sunt pur şi simplu părţi ale scheletului.

Aşa stăteau lucrurile in Biserica Greacă. Însă pe pământ rusesc era altă învăţătură. Să ne amintim din nou înţelesul cuvântului rusesc „moşci”, de la care s-a preluat şi românescul „moaşte” şi care vine de la o rădăcină care înseamnă „puternic, tare”. Pe baza cercetării vechilor cronici ruseşti, Evghenii Golubinskii: „Concepţia corectă este aceea potrivit căreia moaştele sfinţilor sunt uneori trupuri mai mult sau mai puţin întregi, iar alteori numai oase. Însăşi denumirea de „sfinte moaşte (moşci)” a rămăşiţelor arată că strămoşii noştri înţelegeau prin ele cu precădere oasele, deoarece cuvântul moşci înseamnă anume „oase”. În anul 1472, la Moscova, cu prilejul renovării Catedralei Adormirii Maicii Domnului, au fost deschise sicriele mitropoliţilor pentru ca trupurile acestora să fie cercetate, şi despre rezultatul acestei cercetări scrie într-o cronică: „Pe Iona l-au aflat întreg, pe Fotie întreg fiind nu tot, ci doar picioarele din trup, iar pe Chiprian putrezit cu totul, doar moaştele”. Este cu totul limpede că „doar moaştele” înseamnă „doar oasele”. În anul 1667 au fost descoperite moaştele Cuviosului Nil din ostrovul Stolbnâi (Stolobenskii), despre care s-a

Exemple de sfinte moaşte din care au rămas doar oasele

Craniul Sfântului Mucenic Ioan cel Nou din Ianina (Epir), ucis de turci la Constantinopol în sec. XV

13

Mâna Sfântului Sfinţit Mucenic Chiprian Sfântul Cuvios Ştefan Sinaitul

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

adus la cunoştinţa mitropolitului Pitirim al Novgorodului nevoinţelor lui, pe temeiul ajutorului căpătat de cei în următorul mod: „Sicriul şi trupul lui cel sfânt s-au dat cuprinşi de felurite pătimiri, şi care i se rugau. pământului, iar sfintele lui moaşte sunt toate întregi”. Este limpede că spusele „iar sfintele lui moaşte sunt toate întregi” înseamnă „iar oasele sunt toate întregi”. În Unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi ai secolului XXI, aceeaşi lucrare a lui Golubinskii vedem în continuare că şi este fără îndoială, Sfântul Nectarie de Eghina (Mitropolit un conservator cum era Cuviosul Iosif de la Volokolamsk, al Pentapolei sau Taumaturgul, cum i se mai spune), prăzîn „Luminătorul” său, scrie despre moaşte: „Oasele aces- nuit la data de 9 noiembrie. El a trecut la cele veşnice la tea sunt la vedere pulbere şi ţărână, însă dracilor sunt de 8 noiembrie 1920, după ce a îndurat timp de un an şi jugroază, şi pe cei orbi îi luminează, pe cei leproşi şi slă- mătate chinurile cancerului. Deşi moare din pricina acesbănogi şi suferinzi de orice boală îi vindecă... dacă vedem pe tei boli necruţătoare, el este grabnic vindecător de cancer vreunul dintre Sfinţi sau os din trupul lui sau ţărână de la şi de alte suferinţe grave. mormântul lui, le avem întru toată cinstea, ca pe nişte odoaPrintr-o întâmplare minunată, trupul său este descore sfinte, şi cu frică ne închinăm lor, şi cu iubire le sărutăm”. perit neputrezit şi izvorând mir. La 3 septembrie 1953, Mitropolitul Daniil le scrie monahilor într-unul din sfintele sale moaşte au fost scoase din mormânt şi aşezate cuvintele sale de învăţătură: „Bineînţeles, toate acestea nu în biserica mănăstirii Sfânta Treime din Eghina, pentru înseamnă că nu ecinstire şi binecuvânxistă moaşte întregi. tare. Canonizarea sa Trupurile multora a avut loc în 1961. dintre sfinţii noştri La câţiva ani însă, s-au păstrat fie în trupul său avea să întregime, fie în stârnească aceleaşi parte. Un exemplu discuţii contradicde acest fel, mărtutorii. El a rămas nerisit de puterea soputrezit vreme de vietică, sunt moaş20 de ani, după care Mâna şi piciorul Sfântului Cuvios Alexandru Svir, rămas întreg (şi izvorând tele făcătorilor de ţesuturile au dispămir), la mai bine de cinci veacuri de la mutarea sa la Domnul minuni din Iarorut, rămânând nuslavl. Când au fost scoase la lumină, s-a alcătuit un act pri- mai scheletul. Cei care îl aveau în grijă au început să vitor la faptul că Sfinţii Cneji Theodor, David şi Cons- împartă părticele din sfintele sale moaşte, răspândindu-le tantin „au conservate corpul, oasele, cartilagiile şi pielea în lumea întreagă. Putrezirea lui a stârnit unele decepţii în în stare uscată”. rândul credincioşilor, care l-au iubit şi l-au considerat a fi Desigur, acesta nu e singurul caz. În Cernigov odih- sfânt încă din viaţă, şi au existat persoane care s-au gândit nesc moaştele Sfântului Ierarh Theodosie, căruia i-a pu- că Dumnezeu nu a lăsat sfinţenia în el. Dar adevărul este trezit numai o parte din călcâiul unuia dintre picioare. că această descompunere a trupului său a fost cu rânMoaştele mitropolitului Pavel al Tobolskului, care se păs- duială dumnezeiască, de vreme ce a fost voia Sfântului trează în Lavra Peşterilor din Kiev, sunt de asemenea în- ca trupul său să se împartă în toată lumea, pentru ca tregi, deşi nu sunt socotite moaşte de sfânt. toţi credincioşii – şi nu doar cei din Grecia – să primească aceeaşi mângâiere şi ajutor întru necazuri şi În ce priveşte proslăvirea unui sfânt, condiţiile legate ispite. Lucru cu adevărat minunat este faptul că, după ce de „nestricarea” moaştelor, adică de neputrezirea rămă- s-au împărţit, părticelele nu s-au mai descompus ci, mai şiţelor lui pământeşti, au apărut şi au căpătat o largă mult, au început să izvorască mir frumos mirositor! răspândire de-abia în ultima vreme. Cu prilejul scoaterii la Conceptul de „moaşte nestricate” a existat, totuşi, încă lumină a moaştelor Cuviosului Serafim din Sarov, mulţi s-au din vechime. Evident, cuvântul „nestricat” era folosit cu smintit de faptul că au fost descoperite numai oase. În un alt înţeles. În anul 1667, voievodul de Suzdal a cercetat Petrograd s-au răspândit zvonuri potrivit cărora stareţul în biserica satului Kidekşa, care se afla la 5 kilometri de Serafim nu era deloc sfânt, şi că moaştele au fost scoase Suzdal şi era moşia marelui cneaz Iurii Vladimirovici la lumină doar pentru că aşa au vrut Sinodul şi Ţarul; se Dolgorukii, mormântul lui Boris, fiul lui Iurii, care fusese povestea că actele autentice ale scoaterii la lumină a moaş- îngropat acolo în 1159. În raportul său către arhiepiscopul telor sunt ascunse de popor.

Suzdalului, ce se afla la Moscova, scria că „în gropniţă zac Zvonurile acestea tulburau societatea, şi răposatul moaşte, oase întregi”. Aici este din nou important pentru mitropolit Antonie al Petrogradului a fost silit să emită o noi să ne amintim că vorba rusească „moaşte” vine de la enciclică în care spunea că proslăvirea moaştelor sfin- cuvântul moşci, adică puterea, tăria omului, care este ţilor nu se săvârşeşte nicidecum întrucât aceştia ar avea legată de gradul de dezvoltare al scheletului, al oaselor lui. trupuri nestricate, ci pentru viaţa lor. Această mărturie a secolului XX este însemnată, în primul rând fiindcă a Încheind această introducere patristică, vom vorbi fost publică, iar în al doilea rând deoarece confirma sfin- acum la esenţă. Când Domnul l-a zidit pe om, a luat din ţenia bineplăcutului lui Dumnezeu Serafim, asupra pământ ţărână şi a suflat în ea suflare de viaţă. Omul este

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

14

numit „cununa zidirii”; el este „împreună-tăinuitor al tainelor dumnezeieşti”, cum spune Sfântul Grigorie Teologul. Chiar şi îngerii au însemnătate de fiinţe slujitoare, pe când omul a fost zidit ca să admire zidirea lui Dumnezeu. Omul este menit să fie „înger în trup”, după cum se cântă în troparul Proorocului Ilie - şi Biserica, lăudându-i pe sfinţi, spune despre ei: „Ceia ce pe pământ sunt îngeri, iar în cer oameni ai lui Dumnezeu”.

Omul trebuie să îşi ridice trupul până la nivelul sufletului. Sarcina omului este îndumnezeirea, şi nu numai a sufletului, ci şi a trupului. Sufletul a fost însoţit cu trupul pentru ca el, după cum spune Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, „ca şi pe cel ce este mai prejos (trupul - n.ed.), desfăcându-l treptat de grosime, să-l atragă la sine şi să îl înalţe, aşa încât el, făcându-se îndrumător materiei slujitoare şi prefăcând-o în împreună-slujitoare lui Dumnezeu, să fie pentru trup ceea ce Dumnezeu este pentru suflet”. În general, pot exista două viziuni asupra trupului.

Prima aparţine oamenilor care trăiesc departe de Dum-

Trupul Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina, întins în sicriu imediat după adormirea sa

nezeu şi chiar neagă existenţa Sa (apostaţii şi ateii) şi care privesc trupul ca pe un lucru respingător şi inutil, ce trebuie cât mai degrabă înlăturat ca să nu încurce viaţa altora.

Potrivit celei de-a doua viziuni, care aparţine Bisericii Ortodoxe, trupul este socotit ca fiind de neapărată trebuinţă pentru mântuirea noastră. Şi Sfântul Ierarh Grigorie Teologul spune că „sufletul va intra în lumea de Sus împreună cu trupul, făcându-se cu el un singur duh, o singură minte şi un singur dumnezeu - dumnezeu în sensul îndumnezeirii. Hristos a venit nu doar ca să ne întoarcă la Adam dintâiul, ci să înlăture pentru totdeauna din sufletele noastre putinţa de a nutri faţă de Dumnezeu mândrie şi invidie. Vreţi să fiţi dumnezei? Nu aveţi decât: Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Mt. 5, 48), fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc este milostiv (Lc. 6, 36). Calea către îndumnezeire este deschisă, n-aveţi decât să umblaţi pe ea, iar acolo de voi depinde cât veţi înainta”. Va urma

Capul Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina (stânga) şi părticele din sfintele moaşte (sus)

Graiurile Sfinţilor Părinţi - Sfântul Anastasie Sinaitul

Gândurile de hulă ce vin asupra omului din ispita vrăjmaşului Oare, de unde se întâmplă de vin şi intră în inima omului, fără de voia şi învoirea lui, nişte gânduri rele, necurate şi hulitoare spre Însuşi Domnul Dumnezeu şi spre Preacurata şi Pururea Fecioară Maria şi spre sfinţii lui Dumnezeu în vremea rugăciunii şi în vremea cuminecării cu Sfintele Taine? Pentru care mulţi au căzut întru deznădăjduire, socotindu-se pe sine fără Dumnezeu şi mai răi decât păgânii şi decât dobitoacele cele necuvântătoare, atât de mult, încât de aceea nici creştini nu se mai socoteau a fi şi mulţi de această supărare s-au oprit de la Sfânta Împărtăşire. Unii au vrut ori să sară în apă să se înece, ori într-alt chip să se omoare, socotindu-se că ei nu mai au iertare de păcatul acesta, nici nu mai este nădejde de mântuirea lor, pentru că au hulit pe Însuşi Domnul Dumnezeu, aducându-şi aminte şi socotind cuvântul Domnului ce este scris în Sfânta Evanghelie, care zice: tot păcatul se va ierta oamenilor, iar hula care este asupra Duhului Sfânt, nu se va ierta, nici în acest veac, nici în veacul ce va să fie. Deci, de unde vin în inima omului nişte gânduri rele şi spurcate şi hulitoare de Dumnezeu, ca acelea care sunt fără voia omului? Şi în ce chip poate omul să se izbăvească şi să scape de pieirea acelor gânduri pierzătoare de suflet?

Despre această ispită, de vei fi cu luare aminte, vei afla folos, că ispita aceasta se întâmplă la mulţi dacă-l sloboade Dumnezeu pe diavol, ca să-i ispitească pentru înălţarea şi mândria lor, ca să-i smerească şi să-şi vină întru cunoştinţă, să-şi cunoască neputinţa lor şi să se pocăiască de mândria lor. Iar unora fiind smeriţi şi cucernici, li se întâmplă lor o ispită ca aceasta din zavistia şi pizma vrăjmaşului diavol. Pentru aceea şi multora din preacuvioşii părinţi care trăiau prin pustie cu multă înfrânare şi pustnicească viaţă, li se întâmpla lor de cădeau în acea boală şi în ispită diavolească a gândurilor rele şi hulitoare asupra dumnezeirii. Precum zice sfântul Ioan Scărarul şi alţi sfinţi părinţi, că de multă supărare şi scârbă ce aveau pentru acele gânduri diavoliceşti hulitoare de Dumnezeu, cădeau în deznădăjduire, întru slăbiciune şi boală sufletească şi trupească, încât li se veştejeau şi li se schimbau feţele de multe osteneli, foame şi sete,

15

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

răbdare cu privegheri şi rugăciuni, că doar s-ar izbăvi de acele gânduri hulitoare, dar nu se puteau izbăvi. Şi când le veneau lor acele gânduri hulitoare asupra lui Dumnezeu, li se părea că se va desface pământul şi-i va înghiţi, sau va cădea foc din cer şi-i va arde. Dar toate le pătimeau şi le răbdau pentru nesocotinţă, neştiinţă şi nepriceperea lor, că nu se socoteau, nici ştiau, nici pricepeau aceasta, că tot adevăratul dreptmăritor creştin care se teme de Dumnezeu şi face poruncile Lui, nevinovat este de nişte gânduri spurcate, rele şi hulitoare de Dumnezeu ale vicleanului diavol care nu sunt cu voia şi învoirea omului, ci sunt nişte năvăliri diavoleşti asupra omului, fără de voia lui. Pentru care gânduri omul nu are nici o vină sau păcat, nici pedeapsă de la Dumnezeu, fiindcă omul nu le primeşte nici nu le urmează lor, ci îi cad lui năpastă.

Căci cum ar putea cineva din creştini să-L hulească pe Dumnezeu, Căruia i se închină şi i se roagă? Noi, creştinii, Aceluia ne închinăm şi ne rugăm şi-L binecuvântăm ziua şi noaptea, în toată vremea şi în tot ceasul. Aceluia Îi mulţumim şi pe Dânsul Îl preamărim. Aceluia Îi slujim, pe Acela Îl chemăm pururea întru ajutorul nostru, înaintea Lui stăm şi Îl rugăm şi pe El Unul Îl ştim Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, într-o Dumnezeire, slăvit de toată făptură. Pentru Acela toate chinurile şi mucenicia cu bucurie le primim, le răbdăm şi le pătimim. De aceea suntem necăjiţi şi supăraţi şi luptaţi de vrăjmaşi, pentru Acela suntem goniţi, pentru Acela ne lepădăm de lume şi de toate cele ce sunt într-însa.

De aceea îi lăsăm pe părinţii, fraţii şi surorile noastre şi ne lăsăm soţiile şi fiii noştri încă şi viaţa noastră şi trupul nostru le dăm la munci şi la pedepse cu osârdie. Cum s-ar putea ca să hulim şi să grăim de rău şi să-L ocărâm pe Dumnezeul nostru, pentru Care în toate zilele murim? Însă acele gânduri rele şi hulitoare sunt ispitele vicleanului duh al satanei, care vrea să ne smintească şi să ne despartă pe noi de Dumnezeul nostru.

Nimeni nu poate să facă aceasta precum mai sus am zis, să se închine lui Dumnezeu şi să-L hulească, nici elinii cei păgâni. Nici chiar diavolii, care ne aduc şi ne aruncă în inimi gânduri rele şi hulitoare ca aceia, nu îndrăznesc să-L hulească pe Dumnezeu. Precum despre aceasta mărturiseşte sfântul Apostol Iacov, fratele Domnului, zicând: tu crezi că este un Dumnezeu şi bine faci, că şi dracii cred şi se cutremură. Deci, lucru arătat este că ei nu îndrăznesc să-L hulească pe Dumnezeu. Încă şi de Domnul Hristos, cu frică şi cu cutremur se rugau să nu-i trimită pe ei în chinuri şi Îl mărturiseau şi Îl grăiau de bine, zicând: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui viu ? Ai venit mai înainte de vreme să ne munceşti? Ştimu-Te pe Tine cine eşti, Sfântul lui Dumnezeu!

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

Precum de aici este arătat şi cunoscut lucru că diavolii, vrăjmaşi fiind neamului omenesc şi având pururea mare pizmă şi zavistie asupra noastră, aruncă aceste gânduri spurcate şi hulitoare de Dumnezeu în inima omului, socotind vrăjmaşul căci cu acele gânduri hulitoare asupra Dumnezeirii, ar putea omul să se scârbească şi să se deznădăjduiască de mântuire, şi cu aceasta să-l despartă de Dumnezeu.

Dar noi creştinii, credincioşii lui Hristos, pentru acele gânduri străine ale vrăjmaşului diavol, nici o certare nu avem de la Dumnezeu, de vreme ce nu sunt ale noastre şi mintea noastră nu vrea să le primească şi să se împace cu ele. Ci noi mai mult voim a fi arşi cu foc decât să grăim cu gura noastră cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu. De acestea noi înştiinţându-ne şi încredinţându-ne, nici într-o seamă să nu băgăm acele gânduri, ci când îţi va aduce diavolul şi va arunca în inima ta nişte gânduri hulitoare ca acelea, să-i zici şi să-i răspunzi în gândul tău aşa: să se întoarcă boala ta pe capul tău şi pe creştetul tău şi hula ta să se pogoare asupra ta, viclene diavole şi duhule necurate! Iar eu, Domnului Dumnezeului meu totdeauna mă închin, Îl laud şi Îl slăvesc şi niciodată nu-L voi huli, căci cum aş putea eu să hulesc şi totodată să proslăvesc pe Domnul Dumnezeul meu? Cum aş putea să-L ocărăsc când în toate zilele şi în tot ceasul, cu tot sufletul şi inima mea Îl preamăresc şi Îl rog pe Dânsul?

Iar hula ta, viclene diavole, să se întoarcă pe capul tău! Şi în acest chip poţi să te izbăveşti de acea ispită diavolească, nesocotindu-le şi nebăgând în seamă acele gânduri ale lui, ci ocărându-l şi batjocorind pe vrăjmaşul diavol, ştiind şi cunoscând noi că de la el şi ale lui sunt acele gânduri hulitoare iar nu de la noi, nici ale noastre. Ci de la noi şi ale noastre sunt alte gânduri şi patimi care se nasc, adică: curvia, preacurvia, îmbuibarea pântecului, beţia, zavistia, mânia, pizma, iubirea de argint, clevetirea, învrăjbirea, scumpetea, nemilostivirea, tirania, minciuna şi altele asemenea acestora.

Aceste patimi sunt din voia noastră, de le vom face ori de nu le vom face. Şi de le vom gândi ori de nu le vom gândi, în cele ce facem noi cu voia noastră, vinovaţi şi greşiţi suntem înaintea lui Dumnezeu şi numai de acele patimi şi păcate şi gânduri rele vom fi şi noi cercaţi şi întrebaţi, care sunt sub puterea şi stăpânirea şi voia noastră.

Iar de cele ce nu sunt în voia şi stăpânirea noastră nu vom fi cercaţi, nici întrebaţi şi gândurile cele hulitoare de Dumnezeu nu sunt în voia şi stăpânirea noastră, ci sunt nişte lucruri străine ale diavolului, pentru care gânduri noi nevinovaţi suntem.

Cade-se a şti că aceste gânduri hulitoare de Dumnezeu, nu le duce diavolul să le arunce în inimile

16

necredincioşilor păgâni şi ereticilor, pentru că spre aceia nu are el zavistie, nici pizmă, nici război fiindcă ei, cu necredinţa şi eresul lor, nu-i sunt potrivnici, ci îi sunt supuşi.

Ci toată silinţa şi nevoinţa lui este împotriva dreptmăritorilor creştini, ca să-i împiedice şi să-i smintească din credinţa lor, să-i scârbească, să-i deznădăjduiască, să-i depărteze şi să-i înstrăineze de Dumnezeu. Că ne spunea un părinte oarecare din schit, că multă scârbă şi supărare avea de spurcatele şi hulitoarele de Dumnezeu gânduri diavoleşti. Iar odată, neştiind ce să mai facă de mare scârbă şi supărare ce avea din acele gânduri drăceşti, a mers la fericitul Petru, arhiepiscopul Alexandriei, mucenic, şi s-a jeluit lui şi i-a spus toată scârba şi supărarea ce o are din pricina acelor gânduri hulitoare asupra Dumnezeirii şi asupra credinţei creştineşti. Iar fericitul arhiepiscop i-a răspuns, zicând: mergi, fiule şi te îngrijeşte pentru alte greşeli ale tale, iar acel păcat pentru gândurile hulitoare asupra Dumnezeirii şi asupra credinţei creştineşti care zici că te supără, lasă-l să fie asupra mea.

Că tot creştinul dreptmăritor, care slujeşte şi se închină lui Dumnezeu cu credinţă, nu este vinovat de acele diavoleşti gânduri hulitoare de Dumnezeu, ci diavolul le aruncă în inima omului fără voia lui, pentru pizma şi zavistia lui cea mare, ce o are asupra omului creştin. Că şi mie, fiule, odată mi s-a întâmplat de mă supărau gândurile hulitoare şi mergând m-am jeluit şi i-am spus sfântului Pafnutie mărturisitorul şi mucenicul. Iar el m-a întărit, zicând aşa: când m-au prins pe mine prigonitorii şi m-au dus să mă muncească pentru mărturisirea lui Hristos, tocmai atunci, la acea judecată şi muncă, când mă chinuiau şi îmi ardeau trupul pentru Domnul Hristos şi cu cârlige de fier mă strujeau, vicleanul diavol îmi aducea gânduri de

hulă către Dumnezeu, iar eu îi răspundeam cu mânie, zicând: o, duh viclean şi necurat, eu sufletul şi trupul şi toată viaţa mea mi le dau chinurilor şi morţii pentru Dumnezeul meu şi tu îmi aduci mie gânduri de hulă către Domnul Dumnezeu? Că de L-aş huli pe Domnul Dumnezeul meu, după vicleanul şi vrăjmăşescul tău sfat, nu mi-aş da trupul şi sângele chinurilor şi focului pentru Dânsul; ci hula să se întoarcă pe capul tău, viclene diavole!

Acestea spunându-le fericitul Petru arhiepiscopul, acelui părinte, l-a mângâiat şi l-a întărit. Deci, din atâta putem noi să cunoaştem, că acele gânduri diavoleşti hulitoare asupra Dumnezeirii, nu se pot izgoni cu altceva nici într-alt chip nu se poate izbăvi omul cel supărat de dânsele, fără numai să nu le bage niciodată în seamă. Că nu pot nimic să-ţi strice ţie acelea, fiindcă acele gânduri nu sunt de la tine, ci de la diavol. Pentru aceea tu n-ai să dai seamă de acele gânduri. Şi preacuviosul părintele nostru Pamvu, ne spunea nouă, zicând: eu, fiilor, trăind în adâncul pustiului şi rugându-mă lui Dumnezeu pentru iertarea şi îndreptarea vieţii mele, odată mi-a adus şi mi-a aruncat diavolul în inimă gânduri hulitoare asupra lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui şi foarte tare mă supărau. Iar eu neştiind ce să fac de scârba şi supărarea ce aveam, am început cu osârdie a mă ruga lui Dumnezeu să izgonească şi să depărteze de la mine aceste gânduri rele. Şi cu aşa de mare osârdie rugându-mă lui Dumnezeu, am auzit glas de sus grăindu-mi aşa: Pamvu, nu avea nici o grijă de păcatele străine, ci de ale tale îngrijeşte-te; că acele gânduri hulitoare sunt ale vicleanului diavol”.

Problematica legată de calendarul Bisericesc (I) - articole de Nae Ionescu („Cuvântul” - 1929) şi Mircea Vulcănescu În anul 1926, Paştele a căzut în calendarul iulian pe 19 aprilie, ceea ce dădea pe stilul nou 2 mai, deja un prim moment al depăşirii intervalului de 22 martie – 25 aprilie. Conform prof. Chiricescu, s-a ales ca dată în loc de 2 mai, 4 aprilie. În acest punct s-a produs următoarea cădere: B.O.R. s-a rupt în prăznuirea sa de restul bisericilor ortodoxe şi a fost în comuniune cu gregorienii apuseni!

Dezastrul nu s-a oprit aici, ci a continuat în anul 1929, când s-a profilat din nou o situaţie similară. De data aceasta, Biserica de stil nou a fost zguduită mult mai serios, şi sminteala a antrenat pături mult mai largi. În această problemă s-au implicat şi elita intelectualilor vremii, ca Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, ce ne-au lăsat pagini excepţionale de documentare şi atitudine ortodoxă. Din aceste pagini observăm următoarele: impresionanta credinţă şi erudiţie teologică a celor ce erau atunci nişte tineri intelectuali, ziarişti şi nu teologi, dar care puteau să ducă la capăt cu succes orice dispută teologică, chiar împotriva unor vlădici sau profesori de teologie.

Să vedem deci ce au mărturisit ei despre această inovaţie:

17

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

Infailibilitatea Bisericii si failibilitatea sinodală „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10, 10).

Rolul preoţiei, în ceea ce priveşte infailibilitatea în materie de învăţătură, nu poate fi, în nici un caz, asemuit cu cel izvorând din concepţia catolică. Scrisoarea patriarhilor se rosteşte, cum nu se poate mai limpede, în această privinţă: „…iar nestricarea dogmei şi curăţia rânduielii nu sunt date în paza unei ierarhii oarecare, ci în paza întregului cler şi popor bisericesc, strâns unit în dragostea unora faţă de alţii, care este, cu alt nume, însuşi trupul Domnului Hristos, adică Biserica credincioşilor.”

Acest articol este semnat de filosoful român Mircea Vulcănescu şi face referire la nerespectarea hotărârilor sinodale, precum şi la inovaţii în materie de credinţă, ce nu au ca temelie învăţăturile Sfinţilor Părinţi. În speţă, autorul vorbeşte despre situaţia necanonică amintită mai sus, şi anume aceea a prăznuirii Paştelui în anul 1926 în În lumina acestora, cum se lămureşte acelaşi timp cu catolicii, fapt care a iscat multă tulburare ideea ortodoxă a ecumenicităţii? în mediile ortodoxe ale acelei vremi: Ecumenicitatea nu poate fi o unitate politico-juridică Din noianul de erori ce văzură lumina tiparului, cu prilejul scandalului provocat de fixarea sărbătoririi Sfin- formală, ci constatarea identităţii de fapt, a afirmaţiilor Bisericii întregi, în timp şi spaţiu. telor Paşti, este una care, atacând noDar aceasta nu este decât un alt fel de dul problemei, ne oferă prilejul rea exprima invariabilitatea învăţăturii stabilirii unor principii esenţiale struc- această invariabilitate rămânând, în turii ortodoxismului. S-a scris anume ultimă analiză, singurul criteriu de că trebuie să ne supunem hotărârii recunoaştere a ecumenicităţii. Spre Sfântului Sinod, oricare ar fi ea, deosebire de catolici, la care papa şi deoarece Sfântul Sinod este alcătuit sinodul se socotesc pe ei înşişi judedin arhierei, care nici în materie de cătorul şi măsurătorul adevărului cucredinţă dogmatică, nici în legifeprins în tradiţie, în Ortodoxie, trararea canonică nu sunt supuşi erodiţia este cea care mărturiseşte desrilor. Afirmaţie ce închide o masivă pre ecumenicitatea unui sinod; Sfânignoranţă în materie de teologie ortotul Sinod însuşi nefiind decât mărdoxă; este vorba, aci, de principiul turisitorul a ,,ceea ce pretutindenea infailibilităţii hotărârilor sinodale. s-a păzit, de toţi, totdeauna” (Sfântul Cu drept cuvânt, spune Homiakov Vichentie de Lerins, Canon 84, Sind. VI că Biserica nu cunoaşte altă autoriecum.; „Mărturisirea ortodoxă”, Petru tate decât „autoritatea Duhului”. Dar, Movilă). atunci, care este criteriul recunoaşMircea Vulcănescu Prin urmare, pentru ca un Sinod terii infailibilităţii? Răspundem: ecu(3 martie 1904 - 28 octombrie 1952) general să se învrednicească de atrimenicitatea! (n.ed., nu ecumenismul). butul ecumenicităţii, nu ajunge participarea la el a tuturor Biserica nu recunoaşte hotărârea unei autorităţi ce ar putea episcopilor ortodocşi în viaţă, ci mai trebuie ca mărtusă rupă ecumenicitatea ei. risirea acestui Sinod, în fapt, să nu fie întru nimic deosebită de ceea ce s-a mărturisit de către Biserică, totDar ce este, pentru Biserica Ortodoxă, deauna, de toţi şi pretutindenea… această ecumenicitate ?

Care este, acum, situaţia Sfântului Sinod al Bisericii Chestiunea merită discuţie, cu atât mai mult cu cât noastre?…

Despre a cărui alcătuire, spune Mitropolitul unele manuale, inspirate de-a dreptul din cărţile catolice, Gurie astfel: „nu toţi chiriarhii erau la şedinţă; unii din cei cuprind, în această privinţă, erori incompatibile cu fiinţa Ortodoxiei. Într-adevăr, dacă biserica romano-catolică re- prezenţi cereau amânarea, iar o parte a fost de părere să se cunoaşte, în vicarul lui Iisus Hristos, pe deţinătorul infai- sărbătorească la 5 mai. Şi la şedinţă n-a fost patriarhul”… libilităţii în materie de învăţătură, atunci când se rosteşte Întrebăm: în această situaţie, mai poate fi vorba de „duh ex cathedra, o face întemeiată pe o concepţie despre bise- de răzvrătire”, de „conservatism idiot” din partea poporică potrivit căreia fiinţa ei văzută, deşi de aceeaşi esenţă, rului şi de ameninţări din partea Sfântului Sinod? Cine este substanţial deosebită de cea nevăzută, fiecare nece- sunt nesocotitorii credinţei ortodoxe? Şi cine străjerii ei? Încă o dată, minunata „îndărătnicie” a credincioşilor sitând o unitate proprie de conducere. În vreme ce dreapta credinţă, cunoscând în biserică două firi (văzută şi ne- ortodocşi întru păstrarea „comorii de mult preţ” se dovevăzută), unite într-o singură fiinţă, nu cunoaşte decât unul deşte a fi un formidabil răspuns lumescului ,,duh al înnoisingur şi acelaşi Cap nevăzut: Iisus Hristos; iar unitatea ei rilor”. Căci: „chiar dacă noi înşine sau înger din cer ar nu poate veni de la un organ văzut, ci numai de la legătura binevesti peste ceea ce am binevestit vouă, anatema să ei tainică în Duhul Sfânt, cu Ocârmuitorul ei, veşnic de fie!” (Galateni, I, 8).

Mircea Vulcănescu faţă în viaţa tainică a Bisericii, cu Capul ei cel nevăzut, unitate care este însăşi unitatea Duhului, [din care] izvorăşte şi infailibilitatea în materie de învăţătură. Biserica, în întregul ei, este „stâlp neclintit şi îndreptar adevărului”.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

18

Despre iudaizarea catolicismului. Cronica lepădării (I) „Deoarece nu păzeşte cu sfinţenie hotărârile soborniceşti şi apostoleşti, ci s-a abătut spre inovaţii şi cugetări nedrepte, Biserica romană nu mai aparţine de loc Unei Sfinte şi Apostoleşti Biserici.” Sfântul Ambrozie al Optinei „Prin mulţimea eresurilor lor, ei (catolicii) au batjocorit tot pământul... Nu-i viaţă veşnică în credinţa catolică.” Sfântul Teodosie de la Lavra Peşterilor din Kiev

Conciliul II Vatican (1962-1965) a fost un punct de cotitură în istoria „bisericii” catolice. Declarând deschiderea ei în faţa întregii lumi şi întărind direcţia ecumenistă a activităţii sale, el a pus începutul unui „dialog” interconfesional activ, şi totodată schimbărilor radicale a relaţiilor dintre catolicism şi iudaism.

Cu toate că primii paşi spre „dialogul” cu iudeii au fost întreprinşi încă înainte de al Doilea Război Mondial, cel mai important moment în relaţiile dintre aceste confesiuni îl constituie recunoaşterea de către „biserica” catolică a holocaustului, fapt pe care liderii iudaici l-au utilizat drept mijloc de bază pentru presiunea asupra catolicilor, având drept scop revizuirea atitudinii faţă de iudaism.

Vaticanul a devenit deosebit de dependent de această influenţă exterioară, din cauza poziţiei sale împăciuitoare în anii regimului nazist, manifestate nu doar prin semnarea concordatului cu guvernul german, ci şi prin colaborarea activă cu naziştii în timpul războiului şi prin contribuirea la salvarea lor după război. În aceste acţiuni a fost implicat şi cardinalul Montini, viitorul papă Paul al VI-lea, care a participat la crearea aşa-zisului „Coridor de la Vatican” pentru fuga criminalilor de război, a naziştilor şi ustaşilor (membri ai unei organizaţii croate de tip fascist şi terorist) în America de Sud, şi este grăitor că odată cu suirea lui pe tron arhivele Vaticanului, ce ţineau de statul Croaţia Independentă, în care se povestea despre atrocităţile ustaşilor, au fost închise (Frattini E. La Sainte Alliance. La véritable his-

ar fi poate doar în metodele pe care el le folosise”. „Evreii văd în creştini, în mare măsură, prigonitori.

Un număr relativ mic ei îl consideră victime şi încă la mai puţini creştini ei văd compătimire faţă de evreii ce au suferit. După Holocaust evreii deja n-au mai putut lua în serios capacităţile morale ale Bisericii”. Norman afirma că „din punct de vedere evreiesc creştinul, în genere, din moment ce e creştin nu are demnitate morală, nemaivorbind de vreo oarecare superioritate morală”. Reieşind din aceasta că iudeii refuză dreptul catolicilor de a se prezenta drept victime ale nazismului, de aceea ei au reacţionat atât de dur la înfiinţarea unei mănăstiri carmelite la Auschwitz, privind prezenţa lui acolo drept „uzurparea simbolului strict evreiesc, şi, ceea ce încă mai rău, măsurarea de către torţionar a hainei victimei”. (Norman S. Themes, „ChristianJewish Relation”)

toire des services secrets du Vatican. Flammarion, 2006. P. 340).

Însă, dacă pentru catolici „dialogul” cu iudeii semnifica începutul împăcării, din partea iudaismului se urmărea o strategie bine pusă la cale, direcţionată spre revizuirea celor mai de bază învăţături creştine. Este vorba de ideea principală, din care a reieşit şi reiese iudaismul în zilele noastre, idee ce spune că creştinismul conţine în sine „învăţătura dispreţului” faţă de evrei, care ar constitui principala cauză a antisemitismului laic al perioadei moderne. Această doctrină la rândul ei este legată de poziţia principială creştinească referitor la lipsirea Israelului de făgăduinţă şi har, pe care iudeii o numesc ideea „înlocuirii” Israelului de către Biserică şi o consideră cea mai periculoasă. Această abordare a şi devenit temeiul afirmaţiei iudaice că holocaustul trebuie privit ca o „culminaţie a prigoanelor multiseculare din parte creştinilor” şi că politica lui Hitler n-ar fi avut succes, dacă la baza ei nu ar fi stat acele învinuiri pe care creştinii le înaintau asupra iudeilor.

După cum scria mai târziu rabinul Solomon Norman, colaborator la Centrul de Studii Evreieşti din Oxford, „în esenţă, atitudinea lui Hitler faţă de evrei nu diferă prin nimic de cea pe care el a avut-o faţă de creştini. Diferenţa

19

Sintagma „învăţătura dispreţuirii”, cu toate concluziile ce reies din ea a fost introdusă de Jules Isaac, istoric şi scriitor iudeu francez (1877-1963), care a jucat un rol important în crearea „dialogului” iudeo-catolic. Principalele idei ale acestuia au fost expuse în cărţile „Iisus şi Israel” (1946) şi „Geneza antisemitismului” (1956) unde învăţătura creştină este supusă unei critici dure, ca fiind principalul izvor al antisemitismului. Şi pe evanghelişti, şi pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii îi prezintă ca pe nişte mincinoşi şi prigonitori plini de ură antievrească, care poartă responsabilitatea morală pentru Auschwitz şi Holocaust.

Scopul principal al lui Jules Isaac a fost să demonstreze că toate învinuirile aduse iudeilor în uciderea lui Dumnezeu descrise de evanghelişti sunt nefondate, drept pentru care el propune nici mai mult nici mai puţin decât o „curăţire” corespunzătoare a învăţăturii creştine (Vicomte Léon de Poncins. Le judaïsme et le Vatican. Une tentative de subversion spirituelle. ORC. Traduction. 2007. nr. 9-10 // http:www.a-c-r-f.com). „Curăţirea” presupunea: modificarea

sau scoaterea rugăciunilor în care se vorbeşte despre iudei, mai ales, a celor citite în Vinerea Patimilor; declaraţia că

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

iudeii nu poartă nici o responsabilitate pentru moartea lui Hristos, pentru care trebuie osândită toată omenirea; eliminarea acelor fragmente din scrierile evangheliştilor, unde se povesteşte despre Patimile lui Hristos, referindu-se mai ales la Evanghelia de la Matei, pe care Jules Isaac îl acuză în denaturarea adevărului (anume aici se spune: „Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” Matei 27, 25); declaraţia că Biserica a fost vinovată pentru faptul că pe parcursul a două mii de ani s-a aflat în stare de război tainic între iudei, creştini şi cealaltă parte a omenirii; promisiunea că Biserica îşi va schimba radical comportamentul, smerindu-se, pocăindu-se şi cerându-şi iertare de la iudei şi va aplica toate măsurile necesare pentru lichidarea răului pricinuit, „corectând” şi „curăţind” învăţătura sa. În anul 1946, cu sprijinul organizaţiilor americane şi britanice iudaice, la Oxford a avut loc prima conferinţă ce i-a adunat pe catolici şi protestanţi pentru stabilirea contactelor cu iudeii. Iar în 1947, după realizarea mai multor întâlniri internaţionale cu personalităţi catolice simpatizante lui, Jules Isaac a publicat memorandumul „Corectarea învăţăturilor catolice ce ţin de Israel”, principiile de bază ale cărui au intrat în declaraţia din 10 puncte, adoptată la conferinţa creştinilor şi iudeilor din acelaşi an din Seelisberg (Elveţia). Ea a fost organizată de asociaţiile iudeo-creştine britanice şi americane şi a întrunit 70 de experţi din 17 ţări ale lumii (28 iudei, 23 protestanţi, 9 catolici şi 2 ortodocşi).

omenirii; 3. primii ucenici ai lui Hristos, apostolii şi mucenicii au fost evrei; 4. principala poruncă a creştinismului, dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, conţinută încă în Vechiul Testament şi confirmată de Iisus, obligă creştinii şi iudeii în toate relaţiile omeneşti, fără excepţii; 5. trebuie evitată minimalizarea iudaismului biblic şi postbiblic în scopul preamăririi creştinismului; 6. de evitat utilizarea cuvântului „iudeu” strict în sensul de „duşman al lui Hristos” şi expresia „duşmanii lui Hristos” pentru referirea la naţiunea evreiască în general; 7. de evitat prezentarea Patimilor lui Hristos în aşa fel încât vina pentru moartea Lui să cadă pe toţi iudeii şi doar pe iudei. În fapt, nu toţi iudeii au cerut moartea lui Iisus, deci nu toţi iudeii duc răspundere pentru aceasta, deoarece Crucea, care ne mântuieşte pe toţi, dovedeşte că Hristos a murit pentru păcatele tuturor; de amintit tuturor părinţilor şi dascălilor creştini despre gravitatea răspunderii pe care ei şi-o asumă povestind Evanghelia şi anume secvenţa despre Patimi în variantă simplificată; 8. de evitat expunerea blestemelor biblice şi a strigătului gloatei înfierbântate: „sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”, neprecizând în acelaşi timp că acest strigăt nu poate covârşi rugăciunea infinit mai puternică a lui Iisus: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”; 9. de evitat răspândirea poziţiei blasfemiatoare cum că norodul iudeilor a fost respins, blestemat şi condamnat la suferinţe; 10. de evitat ideea cum că iudeii n-ar fi fost primii care În anul 1948, Jules Isaac a creat Asociaţia prieteniei au făcut parte din Biserică. iudeo-creştine din Franţa, iar apoi, stabilind contacte cu (va urma) clerul romano-catolic şi având suportul lor puternic, a obţinut o audienţă scurtă la Pius al XII-lea, transmiţânduTraducere toaca.md, după Olga Cetvernikova: Katoliceskaya i cele „10 puncte de la Seelisberg”. Totuşi, întâlnirea a Tzerkov v dialoghe s iudaizmom: Istoria otstuptnicestva. rămas fără rezultate. Pretenţiile iudaice au fost enunţate sub forma a 10 teze, în care se afirmau următoarele: 1. atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, cu noi vorbeşte acelaşi Dumnezeu Viu; 2. Iisus s-a născut din mamă evreică din dinastia davidiţilor şi poporul lui Israel, iar dragostea şi iertarea lui eternă se răsfrâng atât asupra neamului Lui cât şi asupra

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

20

Momente de răscruce în istoria Bisericii Ortodoxe, în secolele XX-XXI (II) ANUL 1924 Primul pas major pe calea pierzării şi impunerea ecumenismului.

Patriarhia Constantinopolului adoptă „calendarul nou”.

pentru a întrerupe slujba şi a aresta preotul, ce nu făcea ascultare de el, s-au convertit la Ortodoxia adevărată şi s-au întors în Biserica lui Hristos. j 1926 şi 1929. Pentru aceşti doi ani, Sinodul Bisericii de stil nou din România a desemnat ca prăznuirea SfinComunitatea Muntelui Athos [Chinotita] întrerupe telor Paşti să se facă în altă zi decât cea rânduită pentru comuniunea cu Patriarhia şi încetează pomenirea calculul datei după pascalia tradiţională, complet în afara patriarhului, cu excepţia Mănăstirii Vatoped, care adoptă hotărârilor Bisericii Soborniceşti. calendarul nou, pe care îl utilizează până în anul 1971. Ca Teologi români, profesori universitari şi vestiţi scriiurmare a supunerii sale, obştea de la Vatoped primeşte în tori ai vremii din ţara noastră, precum Nae Ionescu, Nidar un vapor, de la anglicanii masoni ce au iniţiat această chifor Crainic (fost secretar general al Ministerului Cultrădare a Constantinopolului. Odată cu schimbarea calen- telor), Mircea Vulcănescu, Gheorghe Racoveanu şi alţii darului, prin decizii sinodale locale, în Patriarhia de au dezbătut din toate punctele de vedere hotărârea SinoConstantinopol, în Biserica Greciei şi Biserica Română, dului Bisericii Ortodoxe Române, găsind că este „rătăau loc ample mişcări de protest. Sincirea cea mai de pe urmă”, şi declarând gurul episcop român care se opune că „din ziua de 24 ianuarie 1929, Biseinovaţiei este Visarion Puiu care, după rica Ortodoxă Română nu mai are sinod”. acţiunea de protest, este forţat să urj 1927. După trei ani de îngrădire, Comunitatea athonită acceptă, dintr-o meze calea exilului. În acest moment, iconomie de neîngăduit şi care ulterior adevăraţii credincioşi români şi greci se s-a dovedit neroditoare, să-l pomenească îngrădesc de apostaţii sinodali oficiali nou-calendarişti, grupându-se în Bisedin nou pe patriarh, în aşteptarea unui ricile ortodoxe vechi-calendariste. Bisepromis sinod ecumenic care să trateze ricile locale din Serbia şi Polonia, conchestiunea calendarului, dar ziloţii nu siderându-i pe întâistătătorii jurisdicse alătură acestei decizii. ţiilor care au adoptat inovaţia calendaSe deschide seria participărilor în grup a ortodocşilor oficiali la manifesristă ca schismatici, evită pentru încetările eretice ce pregăteau terenul viiput comuniunea liturgică cu aceştia, dar torului Consiliul Ecumenic al „Biseulterior (ca urmare a presiunilor) vor ceda, închizând ochii în faţa apostaziei. ricilor” lui antihrist: Bisericile oficiale Puterile statale subordonate masoale Constantinopolului, Alexandriei, neriei se implică puternic în adoptarea Ierusalimului, Greciei, Ciprului, Sernoului calendar pentru uzul bisericesc, biei, Bulgariei, Poloniei şi României VISARION PUIU (n. 27 februarie făcându-se presiuni chiar şi asupra Bise- 1879, Paşcani - d. 10 august 1964, participă la Conferinţa Protestantă „Crericilor oficiale locale, ce încă încercau Franţa), a fost un mitropolit al Bisericii dinţă şi Organizare” de la Lausanne, să apere Ortodoxia, astfel că până la Ortodoxe Române refugiat în 1944 în Elveţia, căzând în capcana ce le-a fost Occident, condamnat în 1946 la întinsă cu viclenie de către forţele obsurmă în timp, legăturile cu cei care au moarte de către Tribunalul Poporului iniţiat schisma s-au păstrat. În Grecia, din Bucureşti, caterisit de Sinodul cure ecumeniste.

România şi Finlanda, se declanşează un BOR în 1950 şi reabilitat post mortem j iulie 1929. În Sinodul Bisericii de adevărat val de violenţe, crime şi atro- de acelaşi for pe 25 septembrie 1990. stil nou din Grecia, arhiepiscopul Hricităţi îndreptat la adresa celor care au rămas fideli cre- sostom (Papadopulos) insistă ca arhiereii prezenţi să dinţei Sfinţilor Părinţi, fărădelegi la care au participat în semneze o declaraţie de aprobare a schimbării calendarului şi de condamnare a tuturor celor ce susţin vechiul unele cazuri, chiar preoţi nou-calendarişti. j 1925. Patriarhia de Constantinopol atribuie Mitro- calendar. 44 de mitropoliţi au fost prezenţi la începerea poliei Bisericii Române titlul de patriarhie, drept recom- şedinţei; 13 au părăsit sala, 27 au refuzat să semneze, şi pensă pentru adoptarea noului calendar şi trădarea Orto- doar 4 au semnat. doxiei. j 1935. Patriarhul Meletie Metaxakis înnebuneşte În 14 septembrie, exact în timpul privegherii pentru şi, după şase zile de chinuri şi remuşcări profunde, moare praznicul Înălţării Sfintei Cruci, semnul de biruinţă al lui la Zurich în Elveţia, spunând: „Vai mie, am dezbinat BiseHristos apare pe cer deasupra bisericii Sfântului Ioan rica, am nimicit Ortodoxia!” şi este îngropat la Cairo, în Teologul de lângă Atena, unde erau strânşi aproximativ Egipt. În acelaşi an, trei episcopi din biserica oficială a două mii de credincioşi vechi-calendarişti. Datorită aces- Greciei revin la vechiul calendar bisericesc.

Sinodul Bisericii oficiale din România recunoaşte tei extraordinare minuni, toţi poliţiştii pe care arhiepiscopul Hrisostom al Atenei îi trimisese cu această ocazie hirotoniile anglicane şi strânge legăturile cu „Biserica”

21

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

Anglicană, o adevărată sinagogă a satanei, condusă de către masonii care l-au manipulat pe Meletie Metaxakis. j 1937. Bisericile oficiale din Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Grecia, Cipru, Bulgaria, Polonia şi Albania participă la a doua conferinţă protestantă „Credinţă şi Organizare” de la Edinburgh. j 1936-1944. Peste 800.000 de sârbi ortodocşi sunt ucişi de către călugării franciscani (romano-catolici) şi de greco-catolicii croaţi. j 1948. În iulie, la Moscova are loc un sinod tâlhăresc pan-ortodox, ce a dezbătut calendarul bisericesc, la care au participat jurisdicţiile oficiale, moment din care şi în chip oficial, acestea au recunoscut şi s-au făcut părtaşe călcării Tradiţiei Bisericii de către sinoadele inovatoare. La punctul 4 al rezoluţiei cu privire la problema „calendarului bisericesc”, s-a prevăzut: „Consfătuirea socoteşte că, clericii şi mirenii au obligaţii de a urma stilul acelei biserici locale, în graniţele căreia ei locuiesc [...]”, astfel că din acel moment toate speranţele şi aşteptările Chinotitei Athonite s-au dovedit deşarte.

Prin unificarea celor trei ramuri ale mişcării ecumenice care au activat în perioada interbelică: „Creştinism practic”, „Credinţă şi organizare” şi „Alianţa Mondială pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică”, se înfiinţează ceea ce părintele ecumenismului, masonul John Mott a plănuit în ascuns, şi anume „Consiliul Ecumenic al „Bisericilor”, strămoşul actualului „Consiliu Mondial al „Bisericilor”, o megacomunitate mondială a religiilor, în care fiecare se roagă potrivit propriei sale „religii” şi la care falsa Ortodoxie a fost reprezentată încă de la înfiinţare prin Patriarhiile de Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim şi Biserica de stil nou a Greciei.

Athenagoras, fost arhiepiscop al Americii de Nord şi de Sud, ajunge Patriarh al Constantinopolului, după ce Patriarhul Maxim este declarat „necorespunzător psihic” şi silit să se retragă. Athenagoras declară: „Greşim şi păcătuim dacă gândim că credinţa ortodoxă a venit din ceruri şi că celelalte dogme (religii) sunt nevrednice. Două mili-

arde de oameni au ales mahomedanismul drept cale către Dumnezeu, şi încă câteva sute de milioane sunt protestanţi, catolici şi budişti. Ţelul fiecărei religii este să îl facă pe om mai bun”. j 1955. Episcopul Galaction Cordun, fost Secretar al Sinodului Bisericii oficiale din România, care la momentul introducerii inovaţiei nu era ierarh, dar a protestat prin scrisori, face o mărturisire de credinţă publică, anunţând întoarcerea sa la calendarul patristic, devenind păstorul credincioşilor dreptslăvitori şi arhiepiscop şi mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, cu sediul la Mănăstirea Slătioara din Moldova. Sinodul Bisericii de stil nou avea să-l declare ca „neascultător şi nesupus”, apoi săl caterisească şi să-l depună din treaptă în cadrul şedinţei din 14 aprilie 1955, în Joia Mare, iar numele său să fie şters din istoriografia bisericească oficială, deşi era unul dintre cei mai de seamă cărturari. Arhiereul Galaction Cordun va da însă un răspuns ferm Sinodului de stil nou: „Nu mă voi supune unor francmasoni, îmbrăcaţi în redingotă neagră, care vânează câştigul fără muncă, ci mă voi supune canoanelor Sfinţilor Părinţi, insuflaţi de Duhul Sfânt”.

1961. În urma unei hotărâri a Sinodului, Biserica de stil nou din România devine membră a Consiliului Mondial al „Bisericilor”, această adunare a celor ce viclenesc, o desfrânată apocaliptică ce îl aşteaptă pe antihrist, făcându-se părtaşă Constituţiei acestui organism bolnav, ce neagă însăşi art. 9 al Crezului Ortodox. De atunci şi până în prezent, erezia ecumenismului a fost intens promovată în seminariile şi facultăţile de Teologie. j 6 ian. 1964. Patriarhul Ecumenic Athenagoras şi Papa Paul al VI-lea se întâlnesc la Ierusalim şi se roagă împreună în Sfântul Mormânt. La intrare, izbucneşte un incendiu, provocând o pană de curent în întreaga biserică.

Idolii şi apostaţii societăţii contemporane Întâlnim deseori în viaţă oameni care, purtaţi de valuri încoace şi încolo, îngrijoraţi doar de aspectele materiale şi de confortul familiei, îşi cheltuiesc zilele în dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu îşi ostenesc inima cu durerile altora, nu se împovărează cu necazurile aproapelui, nu îşi pun întrebări dezmorţitoare, nu îşi frământă sufletul cu tainice zbateri, şi nici măcar nu îşi cercetează conştiinţa cu luare-aminte, ci rămân într-o stare de inerţie, plutind în toropeala traiului molcom şi fără probleme. Ei bine, aceste marionete contemporane sunt din ce în ce mai numeroase printre creştinii zilelor noastre. Aceşti creştini de circumstanţă – adică ortodocşi doar fiindcă părinţii lor au fost aşa, şi fiindcă au fost botezaţi aşa în pruncie, sunt oameni care au devenit creştini prin descendenţă, adică din tată în fiu, şi nu prin asumarea conştientă a ostenelilor sfinţitoare în viaţa personală şi socială, care sunt crucea şi cununa adevăratului creştin.

Ne întrebăm oarecum retoric, dar cuprinşi de o adâncă durere a inimii: oare generaţiile veacului nostru mai poartă într-însele sămânţa adevărului, mai preţuiesc ele zestrea chemării la viaţa creştină, zestre scump apărată şi pecetluită cu

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

22

sânge de strămoşii noştri? S-a stins oare din firea neamului nostru creştinesc scânteia sfintelor năzuinţe, izbucnirea mucenicească împotriva fărădelegii care ne sfărâmă puterile, cocoţată la tribuna dreptăţii? Oare românul ortodox şi-a uitat cu totul vocaţia sfinţeniei, puterile neşovăitoare în lupta cu păcatul? Oare a pierdut cu totul dorinţa unei alte ordini, alta decât cea impusă omenirii de mai marii lumii, cu sprijinul politic al vânzătorilor de Hristos?

Iată întrebări care ar trebui să zguduie tihna ruşinoasa a fiecărui român ce se declară pe sine ortodox, întrebări pe care dacă noi, fiecare în parte, nu ni le punem, atunci vom pieri ca identitate de români ortodocşi. Sunt întrebări cu care ne vor judeca în faţa lui Dumnezeu, atât înaintaşii, cât şi urmaşii noştri, care ne vor acuza ca le-am lăsat fără răspuns din cauza sfâşietoarei ignoranţe care ne macină existenţa.

Dar poate unii nedumeriţi se întreabă: „De fapt, care sunt primejdiile care ne pândesc, cum ne atacă, unde ţintesc şi unde sfârşesc?” Primejdiile sunt multe.

Chipurile lor sunt şi mai multe.

Unele sunt dulci, iar altele amare. Unele resping, altele atrag, în funcţie de formele pe care le îmbracă şi de dispoziţia fiecăruia în parte de a se lăsa momit. Dar totuşi, cel mai bine le cunosc, pentru că se luptă cu ele, cei care duc viaţă cu adevărat creştinească; cei ce nu se tem de durerile vieţuirii creştine; cei ce râvnesc bucuriile suferinţelor, care nu cochetează cu poruncile aspre ale Evangheliei, ci le împlinesc cu sfânta lor râvnă, fără viclene concesii moderniste şi ecumeniste.

Mergând pe firul problemei, cred că cea mai înspăimântătoare primejdie, atât pentru toţi creştinii, cât şi pentru fiecare în parte, este apostazia. Există astăzi mai mult ca oricând o mentalitate şi o societate cu o uimitoare predispoziţie spre apostazie. Dar ce fel de apostazie? Este ea la fel cu apostazia primelor secole creştine, aşa cum apare ea descrisă în manualele de istorie bisericească şi în Vieţile Sfinţilor? Numai parţial. Se aseamănă cu cea istorică, pentru că dezbină de Hristos, de Biserică, de mântuire. Dar apostazia vremurilor noastre, pe lângă formele clasice de afirmare, prezintă şi chipuri noi, „atrăgătoare”, „binevoitoare”, „umaniste şi ocrotitoare”. Vechea apostazie era tiranică, grosolană, dar mai ales făţişă, astfel încât îţi solicita împotrivirea, dârzenia, capacitatea de rezistenţă, dându-ţi posibilitatea de-a o identifica direct şi implicit, de a te lupta împotriva ei. Presiunile fiind de natură externă, torturile vizând distrugerea fizică a creştinului, sufletul îşi păstra o anumită independenţă şi putere de răzvrătire, ceea ce era, şi este, fundamental important pen-

23

tru un creştin în lupta cu păcatul şi cu apostaziile vremii.

Astăzi, „infailibila” societate «iubitoare de oameni» nu mai are timp tocmai pentru... om! Tehnologia, cuceririle ştiinţei, bunăstarea dimpreună cu toate reformele sociale pentru „o viaţă mai bună” ţes libertatea creştinului în gratii numite „obligaţii civice”, „prestări de activităţi sociale”, „servicii publice”, etc., adevărate „găuri negre” ce sorb în neştire minute şi ani din viaţa omului, vlăguindu-l. Serviciul, cariera, promovarea, studiile peste hotare, în ţări neortodoxe sunt tentaţii abil ţesute - adevăraţi idoli moderni europeni - pentru care trăim şi murim; temniţe şi cimitire ale sufletelor şi trupurilor, ridicate de o teologie antihristică, prin care Societatea ia locul lui Dumnezeu.

Uzina, fabrica, şantierul, biroul, devin adevărate capcane în care omul petrece zile şi nopţi, muncind până la epuizare sau chiar până la moarte, uitând că în viaţa unui om, sunt zeci de alte lucruri mai importante.

Idolul carieră ia locul precupării sănătoase faţă de propria familie; el devine mai important decât mântuirea, decât Însuşi Hristos Dumnezeu. De aici, din această mocirlă a „competenţei, profesionalismului, abnegaţiei pentru bunul mers al societăţii” ia fiinţă omul apostat, cu psihologie şi trăsături antihristice; omul european care, din prea multă jertfire pentru „binele şi prosperitatea” mult-trâmbiţatei societăţi dorită, „perfectă”, nu mai are timp de Hristos.

Cât de feriţi suntem de atacurile lepădării de credinţă?

Ei bine, adevărul e că ea bate deja la uşa noastră. Apostazia, în forme dintre cele mai rafinate, este omniprezentă şi se insinuează hoţeşte în fiecare din noi şi în fiecare ungher al societăţii. Chiar şi prin casnicii noştri, adeverind cuvântul Evangheliei, apostazia lucrează răbdătoare în noi, precum cariul în lemn. Dar asta nu înseamnă că nu ne putem împotrivi ei.

Având în vedere că apostazia se strecoară în inimile noastre prin trup şi prin suflet, pe acestea se cuvine să le păzim mai întâi. Această păzire creştinii o numesc înfrânare. Ne înfrânăm împotriva fiecărui păcat. Ne folosim de înfrânare împotriva tuturor păcatelor cu care ne ispiteşte societatea contemporană apostată. Trebuie să ştim însă că cei mai feriţi de apostazie sunt creştinii care îşi hrănesc zilnic sufletele - nu cu otrava ziarelor sau a televiziunii; nu cu preocupările deşarte ale acestei lumi; nu cu îmbuibare, desfrânare, slavă deşartă sau lăcomia banilor, ci care se hrănesc cu iubirea lui Dumnezeu, cu citirea neobosită a Sfintei Evanghelii şi a Vieţilor Sfinţilor, cu cugetarea la cuvintele Sfinţilor Părinţi, care dau tărie şi bărbăţie TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

sufletului, spre a se împotrivi păcatului şi apostaziei.

Hărţuiala vine astăzi din toate direcţiile, iar păcatul loveşte cu iuţime de fulger. Nu iartă pe nimeni. Nimeni nu este infailibil în faţa rătăcirilor moderne. Lepădarea sau apostazia, astăzi ca şi întotdeauna, poate să ia chiar şi chipul lui Hristos: chip paşnic şi blând, conciliant şi iubitor. Întâlnim acest chip atât în conferinţe pan-ortodoxe, în alianţe „de pace”, în bănci ale „religiilor”, în fundaţii cu caracter ecologist sau umanist, în întruniri, mitinguri şi dezbateri cu scopuri, desigur, dintre cele mai „nobile”. La şcolile teologice, se formează deja oameni de modă nouă, teologi de orientare umanist-socială, raţionalistă şi conciliantă, pregătiţi să ducă mai departe lucrarea începută de înaintaşii lor în ale ecumenismului progresist.

Oare acesta să fie chipul lui Hristos? Cu siguranţă nu.

Oare pentru aceasta S-a întrupat, S-a răstignit şi a înviat Hristos? Pentru concesii, compromisuri şi calcule meschine, pentru progres, confort, pentru diplomaţie, ori Hristos a pătimit pentru „o lume mai bună” şi „pace între popoare”?

Aceasta teologie „umanistă”, socială şi conciliantă, pune accentul pe acest veac, spre bucuria trecătoare a trupului, dar întristează sufletul, căci răpeşte ortodoxului dorirea şi aşteptarea vieţii veşnice. A fost sesizată şi aspru criticată de marii sfinţi nevoitori ai Bisericii Ortodoxe.

Trebuie să recunoaştem că omul zilelor noastre nu face diferenţă dintre social şi moral. Dacă un creştin săvârşeşte un act imoral, dar necondamnat constituţional şi social, el nu sesizează că a păcătuit în faţa lui Dumnezeu, că a călcat porunca lui Hristos, că este în lepădare faţă de Biserică şi faţă de legile mântuirii, el nu-şi sesizează apostazia. Pentru acest om, dumnezeul lui e Statul, Guvernul, Constituţia, sau poporul, lumea şi legile ei. Acest soi de om săvârşeşte păcatul, atent doar la datoria sa publică, iar apoi se poate întoarce liniştit acasă, îşi ia dejunul, se bucură liniştit de familie fără lăuntrice mustrări şi sufleteşti frământări. E tipul celui care săvârşind păcatul, e vesel,

mulţumit, bine dispus că şi-a făcut conştiincios „datoria”.

E tipul celui care în faţa mustrărilor răspunde senin: „eram la serviciu”; „am procedat după lege”; „am avut ordin”; „mi-am făcut datoria”; „şeful răspunde” etc.

Acest gen de oameni au fost uneltele ideale ale tiraniei politice, de la comunism la orice regim satanic; acest soi mişună printre noi şi astăzi, unii îşi spun chiar „credincioşi”, dar ei vor fi călăii noştri de mâine. Vinovaţi suntem toţi cei care ne facem pilde de astfel de moravuri, favorizând răspândirea lor, cedând în faţa puterii, în faţa şantajului, în faţa unui interes meschin, în faţa asigurării unui servici etc. Toate acestea la un loc, toată nesiguranţa, toată ezitarea, toată frica sunt fiice ale apostaziei, sunt lepădări: de adevăr, de dreptate, de curaj, de mucenicie, de dragoste pentru aproapele, de credinţă, de Dumnezeu... lepădări de mântuire! Observând toate aceste răni ale societăţii, lumea contemporană poate fi numită drept o „generaţie a nepăsării”, fiindcă nepăsarea faţă de Dumnezeu aduce nepăsarea faţă de toate celelalte.

Da, într-adevăr, în nepăsarea faţă de Dumnezeu stă tot dezastrul lumii noastre, toate eşecurile noastre, toată deznădejdea noastră, toată teama de viaţă şi de moarte. Dacă trândăvia şi necredinţa au adus atât nor de nepăsare şi amorţeală în sufletele noastre, oare ce va fi cu generaţiile viitoare? Nu cumva îşi vor urî propria viaţă, oare nu îşi vor urî părinţii, oare nu va fi o lume diavolească pe pământ?

Dacă nu ne vom trezi la timp, va fi vai celor de mâine; va fi vai nouă, celor de azi, că suntem vrăjmaşii copiilor noştri, ai strămoşilor noştri, ai mântuirii neamului omenesc şi ai lui Hristos cel răstignit, Care ne mustră cu cuvintele acestea: „Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri! şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei?” (Matei 23, 32-33).

Graiul vechilor cazanii (II)

O comoară uitată Unele modificări nu mi se par importante - nici ca frumuseţe, nici ca sens - fie că înlocuiesc un arhaism (astăzi spunem topaz în loc de topazie) - fie că schimbă total un cuvânt cu altul («m-am făcut ca un foale la fum» sau «m-am făcut ca un foale în brumă» - Psalmul 118, 83). Dar, după ce vom afla ce înseamnă, nu sună mai frumos - nu este chiar mai tainic a spune «ascunsurile inimii», decât ca acum - ascunzişurile inimii?

Dar nu în primul rând pentru această desfătare sunt căutate textele vechi de cei care le preţuiesc. Nu frumuseţea limbii; nu muzicalitatea lor; nu bogăţia semantică a lor, nu sentimentul unei mai strânse comuniuni cu strămoşii care s-au rugat cu aceste cuvinte, pe care le auzim şi cu aceste cărţi pe care le privim şi le pipăim, de parcă mângâindu-le ne-am mângâia predecesorii şi ei ne-ar mângâia pe noi. Nimic din toate acestea - şi toate acestea la un loc - nu egalează TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

24

frumuseţea adevărului din ele. Pentru că au păstrat în ele nemodificat adevărul merită să le căutăm, să le folosim, să le retipărim. Trecerea la un limbaj modern nu a însemnat numai folosirea unor sinonime cunoscute astăzi în locul unora uitate, dar care odată reamintite, reaflate, învăţate chiar ca „noutăţi din trecut” vor exprima mai nuanţat, dacă nu chiar mai bine, sensuri mai subtile.

aici este vorba despre sarcina păcatelor, exprimarea corectă are deosebită importanţă în trăirea stării de pocăinţă, ca ajungere la a nu mai putea purta povara păcatelor, ce ni se păreau cândva uşoare. Apoi este şi problema de timp. Spunând «apăsat-a peste mine», parcă pătimirea a rămas de domeniu trecutului şi acum doar ne amintim de ea, pe când «s-au îngreuiat peste mine» lasă în trecut îngreuierea şi face prezentă asuprirea.

Deseori, traducerile mai noi schimbă timpul gramaDe exemplu, când ne vom reobişnui să spunem «spre tical. La Ps. 39, 23, se spunea «Iar eu sărac sunt şi mişel; Tine mânec, Doamne», printr-un cuvânt vom exprima un Domnul se grijeşte de mine». Acum se zice: «Iar eu sărac context; căci a mâneca înseamnă a te grăbi - dar a te sunt şi sărman; Domnul se va îngriji de mine». Parcă este, grăbi din noapte, nemaiputând a aştepta până la ziuă; a te totuşi, altceva! În plus, sărman este formă de manifestare grăbi nu sub presiunea unor cauze exterioare, care te îm- a sărăciei trupeşti, pe când mişel este o stare interioară de ping, ci dintr-un dor lăuntric care te îmboldeşte. A mâneca sărăcie sufletească. Sau dacă în loc de «Şterge ocara mea cu „mânecare adâncă”... de care îmi pare rău» ce cuvinte frumoase şi ce spunem «Îndepărtează bogăţie de sensuri... un ocara de care mă tem» (Ps. cuvânt pentru o frază! Şi 118, 39), este acelaşi lucru? sigur că exemplele ar puÎn primul caz, ocara m-a tea continua, chiar dacă atins, îmi pare rău pentru nu vor fi la fel de elocvenneatenţia mea şi rog să fiu te. Alte înlocuiri de cucurăţit de ea. În al doilea vinte nu au adus după ele caz, doar mă tem că ar doar sărăcirea bogăţiei de putea veni asupra mea şi nuanţe, ci, din păcate, cer să fie îndepărtată. schimbări de sens, totdeauna importante, uneori de netolerat. În acelaşi psalm, stihul De exemplu, la Ps. 37, 79 a devenit «să se întoar4 se spune în versiunea nouă «că fărădelegile mele au că spre mine cei ce se tem de Tine» în loc de «să mă covârşit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste întoarcă pe mine cei ce se tem de Tine». Variantei noi cu mine», dar în versiunea veche se zice «... ca o sarcină greu i se găseşte un sens sau dacă înseamnă să se întoarcă grea s-au îngreuiat preste mine». Nu mă număr cu cei care spre noi cu bunăvoinţă cei ce se tem de Domnul, nici nu dau importanţă exagerată înlocuirii lui „preste” cu ar putea face altfel aceia. În varianta veche se cere clar de „peste”; aici este vorba numai de muzicalitate. Îmi cel rătăcit, ca să fie întors pe calea cea bună de cei care se amintesc că la un examen de muzică mi s-a cerut să nu mai tem de Domnul, să nu fie înşelat de altcineva prin spun «Pe Tine Te binecuvântăm...», ci «Pre Tine Te îndreptarea pe alte căi rătăcite. binecuvântăm...», întrucât „pe” ar fi vulgar, iar „pre” Tot în Psalmul 118, la stihul 92 se spunea «Că de nu nobil. Mie nu mi se pare grav că s-a înlocuit „pre” cu ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru „pe”, ci mi se pare grav a înlocui «Pe Tine bine Te smerenia mea», iar acum spunem «De n-ar fi fost legea Ta cuvântăm...» cu «Pe Tine Te binecuvântăm...». În toate gândirea mea, atunci aş fi pierit întru necazul meu». textele vechi, se ţinea cont de faptul că cel mai mic ia bi- Adevărat, că uneori se foloseşte termenul de smerenie nu necuvântare de la cel mai mare şi se spunea cu privire la ca virtute, ci ca necaz pătimit pentru a fi smerit; de exemDumnezeu „bine Te cuvântăm”, căci cine L-ar putea bi- plu, în stihul «vezi smerenia mea şi mă scoate» (Ps. 118, necuvânta pe Dumnezeu, cât timp binecuvântarea oferă 153) psalmistul nu se laudă cu smerenia lui, ci îşi aduce har. Binecuvântarea nu este o vorbă goală, ci vehiculare înaintea lui Dumnezeu necazul în care se află, rugându-se de har în numele Sfintei Treimi; de aceea, nu se poate să fie scos din el. Dar stihul 92 al acestui psalm a fost tâlda de către oricine. Noi nu putem decât a ne face datoria cuit de Sfinţii Părinţi ca lipsă de folos a virtuţii smereniei de a-L vorbi de bine, adică de a-L lăuda pe Dumnezeu, a- pentru mântuire, dacă nu este după legea lui Dumnezeu, ci I mulţumi, a bine cuvânta despre El, nu a-L binecuvânta este similară cu a păgânilor, înţeles care este cu totul pe El. compromis în versiunea nouă. Şi tot în Psalmul 118, se spunea la stihul 138: «PorunRevenind la Ps. 37, 4, „sarcina care apasă peste mine” spune altceva, cu mult mai puţin decât că sarcina s-a îngre- cit-ai dreptate a fi mărturiile Tale», adică dreptatea noastră uiat peste mine. Cu toţii ştim că o sarcină ce pare uşoară să fie după mărturiile Lui, dar mai nou s-a înlocuit în unela început, pe măsura purtării devine tot mai grea, până le versiuni cu «Poruncit-ai cu dreptate mărturiile Tale», ca ajunge să nu mai poată fi purtată. Se îngreuiază! Acest şi cum ar fi vorba de îndreptăţirea lui Dumnezeu să dea sens se pierde în textul cel nou al psalmului, în traducerea porunci, iar în altele, mai rău, cu «Poruncit-ai drepte a fi cuiva interesat numai să sune bine, adică civilizat. Cum mărturiile Tale», ca şi cum mărturiile Lui nu sunt drepte în

25

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

sine, ci pentru că aşa porunceşte Dumnezeu să le primim.

Nu are un înţeles mai bun textul vechi al Psalmului 87 în care la stihul 9 se spunea «datu-m-am şi n-am ieşit», comparativ cu cel modern care a devenit «închis am fost şi n-am putut ieşi»? Lucrarea făcută în mod liber, cu voia proprie, aşa cum aşteaptă de la noi Dumnezeu să ne afierosim Lui, este înlocuită cu o acţiune exterioară, impusă din afară, la care nu am vrea să participăm, am vrea chiar să ieşim din ea după ce am fost făcuţi părtaşi cu forţa, dar nu putem scăpa de ea. Exemplele de acest fel în Psalmi sunt multe.

Din păcate, modificările au atins chiar şi textul Sfintelor Evanghelii. În Evanghelia de la Matei (VI, 25) se spunea înainte «Nu vă grijiţi cu sufletul vostru ce veţi mânca şi ce veţi bea», iar în ediţiile noi apare «Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca». Prima variantă sublinia că, îngrijindu-ne de cele ale trupului pe cât depinde de noi, căci nu este îngăduit a-L ispiti pe Domnul, aşteptând să ne facă El prin minuni toate, nu se cuvine să ne îngrijorăm, să participăm sufleteşte, să ne tulburăm în suflet pentru cele ale trupului, deci să dăm prioritate celor duhovniceşti, făcând pentru trup strictul necesar, iar a doua îndeamnă să nu ne îngrijim pentru suflet. Îngrijire şi îngrijorare înseamnă cu totul altceva. Se mai constată aici şi un curaj de ciuntire a textului, prin eliminarea a «ce veţi bea». Nu este esenţială, căci nu schimbă sensul, rămânând evidentă grijă trupească chiar şi numai prin hrană, dar duhul care a dat curajul eliminării unor cuvinte din Sfânta Scriptură, fie ele şi repetitive, nu poate decât să îngrijoreze.

Se pot găsi însă şi exemple în care trunchierea textului este nepermisă. În prima epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan la capitolul V, stih 13, comparativ cu textele vechi în ultimele ediţii, tot mai ecumenice, ale Noului Testament lipseşte ceva important: «ca să credeţi

întru numele Fiului lui Dumnezeu». Chiar dacă mai înainte se mai făcea referire la această credinţă, îndrăzneala de a omite un asemenea îndemn este îngrijorătoare pentru viitor, căci ni s-a proorocit ca pentru numele Lui vom avea de suferit. Chiar în Sfânta Liturghie în care ne rugăm acum «... pentru unirea credinţei...» am înţeles că la origine se aminteşte despre „unimea credinţei”. Trebuie să acceptăm că ultima formulare se încadrează mai bine în ecleziologia ortodoxă, pe care are Biserica după modelul Sfintei Treimi. Aşa cum despre Sfânta Treime, Sfinţii Părinţi vorbesc ca despre „Unime în Treime” şi „Treime în Unime” şi Biserica este una, ipostaziată în Biserici locale egale, aşa cum Dumnezeu este Unime după firea dumnezeiască şi ipostaziat în Treimea Sfintelor Persoane, întrutotul egale. A ne ruga pentru unire înseamnă a căuta punerea alături a unor entităţi diferite în firea lor, în duhul lor şi care pot rămâne definitiv fiecare ceea ce sunt, dar temporar să conlucreze. Dacă li se schimbă cu ceva tuturor firea pentru a le deveni comună, aceea nu mai este Biserica cea una a lui Hristos. Este firesc aşadar să ne rugăm nu pentru unire ca alipire a diferenţelor, ci pentru unime, adică să fim una, bineînţeles Biserica cea adevărată a lui Hristos, cea Ortodoxă (...).

Monah anonim - „Dorite texte nedorite”, Ed. Coral Sanivet, 2002, pp. 194-197

Conştiinţa – dascăl şi judecător al omului (I) În viaţa noastră de zi cu zi, spunem ori că ne mustră conştiinţa, adică ea nu ne îngăduie să facem un lucru ori altul, sau, dimpotrivă, că ea tace în noi. Şi în calea vieţii creştine, conştiinţa ocupă un loc de excepţie. Sfinţii Părinţi numeau „conştiinţă” legea firească, pusă de Dumnezeu în inima omului când l-a făcut.

Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în el ceva dumnezeiesc, un fel de gând ce are în sine, asemenea scânteii, atât lumină, cât şi căldură; un gând care luminează mintea şi îi arată ce este bine şi ce e rău. Aceasta se numeşte conştiinţă, iar ea este lege firească în om. Urmând acestei legi, adică conştiinţei, patriarhii şi toţi sfinţii au plăcut lui Dumnezeu înainte de legea scrisă. Aşa a fost în vremea petrecerii omului în Rai împreună cu Dumnezeu. Numai atunci când s-a vătămat, s-a întunecat legea întipărită în inima omului, a apărut nevoia de Sfânta Scriptură. Asta a fost în vremea lui Moise, când în mijlocul poporului lui Dumnezeu se răspândise păgânătatea şi se împuţinase credinţa. Când oamenii, prin cădere, au îngropat şi au călcat conştiinţa, atunci a fost nevoie de legea scrisă, de sfinţii prooroci, de însăşi venirea Stăpânului nostru, Iisus Hristos ca să dezgroape şi să înalţe conştiinţa, aprinzând iarăşi, prin păzirea sfintelor Lui porunci, acea scânteie îngropată. La fel şi în Noul Testament.

La început, ucenicii lui Hristos nu aveau lege scrisă, şi numai spre sfârşitul vieţii lor au scris Evanghelia şi epistolele. Unii dintre creştini nu numai că n-au aflat Legea lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, dar nici măcar din predania prin viu grai. Domnul Însuşi le-a descoperit în inima lor, în conştiinţa lor, vestea cea bună, adică Evanghelia. Aşa a fost cu Apostolul Pavel, care niciodată nu L-a văzut pe Domnul pe pământ, nu a auzit propovăduirea ucenicilor Lui nemijlociţi – Apostolii - aproape până la sfârşitul vieţii sale, însă, de pe când era încă fariseu, împlinea neabătut toate poruncile conştiinţei sale - şi de aceea i S-a descoperit Domnul. Şi despre Maria Egipteanca ştim că ea cunoştea Legea lui Dumnezeu fără să fi citit nici un fel de cărţi. Lucrarea lui Hristos a stat în aceea că El a refăcut în om conştiinţa, a reaprins scânteia călcată în picioare şi îngropată. Conştiinţa este legată în noi nemijlocit de chipul lui Dumnezeu: precum acesta se stricase în noi şi avea nevoie să fie refăcut, aşa şi conştiinţa. Hristos a venit pe pământ, după cum ne TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

26

învaţă Biserica, pentru a reface chipul strămoşului căzut şi totodată a reaprinde în noi scânteia conştiinţei.

Sfântul Tihon din Zadonsk scrie, în cuvântul său despre conştiinţă: „Zidindu-l pe om, Dumnezeu a sădit în sufletul lui conştiinţa, ca prin aceasta să-l cârmuiască şi să-l povăţuiască ce să facă şi ce nu. Conştiinţa nu este altceva decât legea firească sau naturală, drept care şi conglăsuieşte cu legea dumnezeiască scrisă: pentru că ce ne învaţă legea lui Dumnezeu, aceea ne învaţă şi conştiinţa”. Şi dacă noi ne dăm silinţa, treptat se reface şi se curăţeşte în noi legea scrisă, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii, apropiindu-se tot mai mult de Legea scrisă a lui Dumnezeu. Amândouă aceste legi sunt, la modul ideal, unul şi acelaşi lucru. Tocmai de aceea Apostolul Pavel şi Maria Egipteanca nu aveau nevoie de citirea Sfintei Scripturi.

Legea firească se reface în creştini prin botez, odată cu chipul lui Dumnezeu, şi numai dacă omul îşi dă osteneala. Pentru aceasta, ea se curăţeşte şi se luminează tot mai mult de-a lungul vieţii odată cu asemănarea lui Dumnezeu. Fericitul Diadoh aseamănă chipul lui Dumnezeu unui desen pe care noi îl colorăm de-a lungul vieţii noastre, apropiindu-ne tot mai mult de Dumnezeu şi asemănându-ne tot mai mult cu El. Legea firească există şi la necredincioşi, şi la păgâni, însă ea nu este după chipul lui Dumnezeu. Cu toate astea, dacă ei urmează conştiinţei lor - aşa schimonosită şi pângărită cum este ea, dar totuşi pusă ca Lege a lui Dumnezeu în inima lor, ea îi poate aduce la cunoştinţa Sa. „Când păgânii, care nu au lege, din fire fac cele ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia

conştiinţei lor şi prin gândurile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără” (Rom. 2, 14-l5), spune Apostolul Pavel.

Pentru creştin, în care prin botez se reface chipul lui Dumnezeu şi se curăţeşte conştiinţa, aceasta din urmă este legată şi de îngerul păzitor. Şi Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte astfel despre conştiinţă: „Conştiinţa este cuvânt şi dare în vileag din partea îngerului păzitor, celui dat nouă la botez”. Noi, oamenii, putem întuneca iarăşi chipul lui Dumnezeu din noi, însă avem înger păzitor, şi conştiinţa noastră este cuvântul Lui. „Conştiinţa este cartea firească (a poruncilor dumnezeieşti): cel care o citeşte în chip lucrător primeşte cercările (experienţele) ocrotirii dumnezeieşti”, spune Sfântul Marcu Ascetul. Iată că tocmai îngerul păzitor este cel ce ne dă putinţa de a „citi în chip lucrător” cartea legii fireşti.

Putem oare avea încredere în conştiinţa noastră, ne putem oare călăuzi în viaţă după poruncile acestui glas, care uneori ne dă dreptate, alteori ne învinuieşte? Da. „Avem destulă călăuzire - conştiinţa - şi nu este cu putinţă ca cineva să fie lipsit de ajutorul ei”, răspunde Sfântul Ioan Gură de Aur. Dacă vrei să ai totdeauna îndrumare mântuitoare de suflet, ia aminte la conştiinţa ta şi împlineşte fără amânare ce îţi va insufla ea. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că dacă noi, creştinii, am lua aminte la conştiinţa noastră acum, după botez, având totodată şi înger păzitor, am putea şti întotdeauna voia lui Dumnezeu aşa cum o ştiau primii oameni înainte de cădere. Ţine de voia noastră să ne supunem conştiinţei ori să o călcăm în picioare şi să o neglijăm.

Trebuie să ne amintim mereu că în noi trăieşte conştiinţa, că trebuie să urmărim ca focul acesta să nu se stingă, ci să devină tot mai viu. Iar acum, în stăpânirea noastră este fie a o adormi iarăşi, fie a o lăsa să se arate în noi şi să ne lumineze dacă ne vom supune ei, fiindcă atunci când conştiinţa noastră ne spune să facem ceva, iar noi nu facem, ci o călcăm în picioare mai departe, atunci o adormim; din pricina greutăţii care zace asupra ei. Ea nu ne mai poate grăi limpede, ci, ca o făclie care străluceşte dinapoia unei perdele, începe să ne arate mai întunecat lucrurile. Şi precum în apa tulburată de mult nămol, nimeni nu-şi poate cunoaşte chipul, nici noi, după ce călcăm legea lui Dumnezeu, nu mai înţelegem ce ne grăieşte conştiinţa noastră, încât ni se pare că ea nici nu mai e în noi.

Ucenicie, ascultare şi sfinţenie

Sfintele Cuvioase de la Mănăstirea Diveevo din Rusia (I) Omul lui Dumnezeu La 19 iulie 1759, într-o familie de negustori din oraşul Kursk, din Rusia, s-a născut Prohor Moşnin. Încă din copilărie, era fascinat de vieţile sfinţilor. Iubea să meargă la biserică şi să se retragă singur în rugăciune. De tânăr şia urmat chemarea către viaţa duhovnicească înaltă. Şi-a trăit întreaga viaţă în sfinţenie şi dăruire faţă de Dumnezeu, iar clipa morţii l-a găsit îngenuncheat în faţa icoanei Preacuratei Fecioare, la data de 2 ianuarie 1833. O lume întreagă îl ştie drept Sfântul Serafim de Sarov.

Rămas orfan de tată la 3 ani, micuţul Prohor a fost crescut de mama sa. Cu cât trecea timpul, cu atât se dovedea mai mult că tânărul nu era pentru lumea aceasta. La 17 ani, primind binecuvântarea mamei, care i-a dăruit şi o cruce de care sfântul nu s-a despărţit niciodată, el a plecat să îmbrăţişeze viaţa monahală la Lavra Pecerska din Kiev. După o

27

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

vreme, în 1778, îndrumat de Părintele Dositei din pustia mănăstirea de maici Diveevo, el mărturisea: „Nici o piatră Kitaev, a mers să îşi petreacă restul vieţii în Mănăstirea nu s-a pus în Diveevo fără voia Maicii Domnului şi nu s-a Sarovului. Aici a petrecut în ascultare şi felurite nevoinţe, primit vreo soră în mănăstire, nici nu s-a pus vreo rânduceea ce i-a atras dragostea şi respectul celorlalţi părinţi. ială, fără consimţământul ei.” Pe calea pe care a păşit În 1780, cuviosul s-a îmbolnăvit rău, zăcând la pat cu Maica Domnului, Sfântul Serafim a pus să se sape un şanţ, tot trupul umflat. Fără să cârtească, a răbdat această su- ce stă mărturie până astăzi, închipuind urmele paşilor ferinţă vreme de trei ani şi nu a acceptat să fie chemat Maicii Domnului. vreun doctor, însă a cerut să fie împărtăşit cu Sfintele Taine. Întreaga obşte a făcut priveghere de toată noaptea, Ucenicie la şcoala sfinţeniei urmată de Sfânta Liturghie. După ce s-a împărtăşit, CuvioSfântul Prooroc David laudă în psalmii săi pe Dumsului i s-a arătat însăşi Maica Domnului însoţită de Sfinţii nezeul lui Israil, Cel ce este minunat întru sfinţii săi, iar Apostoli Petru şi Ioan. Arătând către el, Maica Domnului Sfântul Apostol Pavel dă mulţumită lui Dumnezeu, „Cel ce a zis: „Acesta este din neamul nostru”, apoi, punând prea- iubeşte să se proslăvească întru sfinţii săi, şi să se facă sfânta mâna sa pe capul lui, îndată l-a tămăduit de ne- minunat întru toţi credincioşii” (II Tes. 1, 10). Dumnezeputinţa sa, făcându-i-se în partea dreaptă a trunchiului o iescul părinte Maxim Mărturisitorul ne explică însemdeschizătură, prin care a curs toată nătatea acestor lucruri, atunci când apa care îi umfla trupul. La scurt timp afirmă că Dumnezeu Se face cunoss-a vindecat întru totul, însă cicacut mai ales întru sfinţii Săi, prin tricea a rămas spre mărturie şi era care, încă de aici de pe pământ, noi atât de adâncă încât ucenicul SfânÎl putem vedea şi discerne. Mai pe întului Serafim îşi aminteşte că în ea îi ţeles, spunem că Dumnezeu Se arată încăpea pumnul mâinii. oamenilor prin sfinţi. Tocmai de aDupă opt ani petrecuţi ca frate, ceea, Domnul nostru este numit DumProhor s-a învrednicit a primi chipul nezeu al Părinţilor noştri, adică Dumîngeresc, primind numele de Seranezeu al Sfinţilor Părinţi. Într-acest fim, iar un an mai târziu a fost făcut chip, Biserica Ortodoxă şi-a cunosierodiacon. În 1793, la 35 de ani, a cut dintotdeauna sfinţii, cinstindu-i fost hirotonit ieromonah. Curând, îm(de multe ori, încă din timpul vieţii plinind 16 ani de mănăstire, cu bineculor), ca fiind prieteni apropiaţi ai lui vântarea bătrânului său, egumenul Dumnezeu, cerându-le ajutorul şi Pahomie, Sfântul Serafim s-a retras mijlocirea. la pustie, într-o chiliuţă din desişul păMănăstirea Serafimo-Diveevo, durii, aflată pe malul Sarovka, la întemeiată de Sfântul Serafim de câţiva kilometri de mănăstire. Aici Sarov şi Maica Alexandra, prin bineşi-a făcut o grădină de zarzavat şi a cuvântarea Împărătesei Cerurilor, a adus doi stupi, iar ziua şi-o petrecea fost dăruită de Dumnezeu cu o mulmuncind, în rugăciune neîncetată şi ţime de cuvioşi nevoitori şi sfinte citind Noul Testament, mai ales Sfinfemei. tele Evanghelii. Nu neglija nici cele Cinstitul sobor al sfinţilor ce au 7 laude, metaniile şi alte nevoinţe. strălucit în lavra de la Diveevo este După cum chiar el a mărturisit deschis de întemeietoarea acestui sfânt unui ucenic al său, obişnuia să plece lăcaş, preacuvioasa Alexandra, schiSfântul Serafim cu scene din viaţa sa din chilia sa seara şi, pe o piatră amonahia. Pe numele său de mireannume, priveghea toată noaptea în rugăciune, iar dimineaţa că Agatha Semionovna Melgunova, ea a fost o proprietară se întorcea la chilie şi priveghea pe o altă piatră, toată înstărită de pământuri din ţinuturile Iaroslavl, Vladimir şi ziua. Aceasta nevoinţă a ţinut-o sfântul vreme de o mie de Riazan. Rămasă văduva de tânără, în jurul anului 1760, ea zile şi o mie de nopţi. a intrat la mănăstirea de maici Florovski din Kiev, unde a În anul 1804, într-o noapte, trei tâlhari, crezând că fost tunsă în monahism sub numele de Alexandra, înceSfântul primeşte bani de la oameni, au gândit să-l prade. pând să ducă o viaţă ascetică plină de nevoinţe şi râvnă Deşi era în putere (46 de ani) şi ar fi putut să le sară îm- dumnezeiască. Totuşi, nu-i fusese rânduit să rămână mult potrivă, Sfântul Serafim şi-a încrucişat mâinile pe piept şi timp acolo, căci Maica Domnului i-a apărut într-o vedenie a zis: „Faceţi ce vreţi!”, iar tâlharii l-au bătut, lăsându-l şi i-a arătat voia sa, spunându-i că ea e aleasă să întemeabia viu. Nu au găsit decât o iconiţă şi nişte cartofi. Sfântul ieze o mănăstire nouă.

Sub îndrumarea Maicii Domnului şi după numeroase a fost aflat a doua zi, plin de sânge, de nişte părinţi, care l-au dus la mănăstire. Acolo a refuzat ajutorul doctorilor şi pelerinaje, Sfânta Alexandra a ajuns în sfârşit la locul ales Maica Domnului i s-a arătat şi l-a vindecat întocmai cum de Preacurata pentru întemeierea noii mănăstiri. Acest loc era satul Diveevo, din provincia Nijni-Novgorod. În acele o mai făcuse odinioară. În sfârşit, când Sfântul Serafim a luat în grijă vremuri, nu departe înflorise şi mănăstirea de călugări din

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

28

Sarov, într-o zonă plină de pustnici cuvioşi, ce vieţuiau în În mănăstire s-au scris mărturii despre minunile şi mare dragoste de Dumnezeu, ducând mai departe tradiţia vindecările făcute de maica Alexandra după moartea sa. monahală ce datează încă de pe vremea sfinţilor isihaşti De exemplu, în 1879, fiind la un pas de moarte, locotedin Peşterile Kievului. nentul în rezervă F.N. Sergeyev s-a vindecat de o boală Nu departe de acest loc, sub îndrumarea pustnicilor incurabilă. El a primit îndemnul Cuviosului Serafim să din Sarov, maica Alexandra meargă la Diveevo, la maica şi-a început viaţa de rugăAlexandra, unde s-a vindeciune în singurătate, într-o cat prin ungere cu mir izchilie aflată lângă o biserică vorât din moaştele sale. În ridicată în cinstea icoanei acel moment, el însuşi a văMaicii Domnului din Kazan. zut moaştele - „scheletul înEa a dăruit toată averea, ajutreg, oasele de culoarea chitând la construirea şi renohlimbarului - iar din craniu varea bisericilor, miluind nuizvora sfântul mir din 3 meroşi orfani, văduve şi oapărţi, din mijlocul frunţii şi meni săraci, trăind doar de din cele două orbite. pe urma muncii mâinilor sale, şi ostenindu-şi trupul în Schimonahia Marta cele mai de jos ascultări: cuMaria Semenovna Meliurăţa staulul vitelor şi spăla cova a fost o apropiată a haine. Ţăranii din Diveevo Sfântului Serafim, deveBiserica nouă a Mănăstirii Diveevo şi-au amintit mult timp desnindu-i mai târziu ucenică. pre smerenia sa adâncă şi despre faptele ei bune, făcute în Ea s-a alăturat obştii de la Diveevo în anul 1823, pe când taină. Curând, au început să i se alăture şi ucenice, astfel avea vârsta de numai 13 ani, luându-şi încă de la început că se formase o mică obşte, în mijlocul căreia maica Alex- nevoinţa grea a tăcerii. Era tot timpul serioasă, adâncită andra insufla sărăcia de bună voie, primirea închinăto- într-o stare de rugăciune neîntreruptă. Cu toate că avea o rilor, lucrul mâinilor şi neîntrerupta rugăciune a lui Iisus. vârstă atât de fragedă, trăirea sa duhovnicească devenise Încă din timpul viedeja mai înaltă decât cea a ţii, maica Alexandra a maicilor mai bătrâne din fost cunoscută şi cinstită mănăstire. Ascultarea ei drept ca o pustnică foarfaţă de Cuviosul Serafim te iscusită în viaţă duera fără cârteală sau îmhovnicească. Veneau la ea potrivire, iar dragostea sa tot felul de oameni, să duhovnicească către el asculte îndemnurile sale, era atât de profundă, însă primească binecuvâncât acesta i-a dezvăluit ei tare şi să fie număraţi printoate vedeniile şi descotre cei care erau primiţi peririle sale dumnezede ea. ieşti, spunându-i despre Sfânta Alexandra a acele ce aveau să se abată dormit pe 13 iunie 1789. asupra mănăstirii şi a înÎnainte de moartea sa, ea tregii Rusii, în timpul rea proorocit despre consvoluţiei bolşevice. trucţia unei mănăstiri După mutarea ei mari şi de asemenea tulla Domnul, la data de 21 Sfintele moaşte ale cuvioaselor stareţe de la Mănăstirea Diveevo burările care vor avea august 1829, Sfântul Seraloc acolo. Cu o săptămână sau două înainte de moarte, a fim a spus obştii de maici că sufletul ei se află întru fost tunsă în marea schima îngerească. Sfântul Serafim Împărăţia cea Cerească, lângă scaunul Sfintei Treimi, către însuşi a vorbit despre ea cu o profundă cinstire în timpul care mijloceşte neîncetat pentru mântuirea şi ajutorarea tuvieţii ei, iar după moartea sa, el a mărturisit că ea se află turor celor ce se nevoiesc în viaţa călugărească. Mai mult lângă tronul lui Dumnezeu şi a învăţat pe o soră să le ceară încă, el a spus unor ucenici apropiaţi că până la sfârşitul tuturor să i se roage. Despre ea spunea Sfântul Serafim acestei lumi văzute, deşi împuţinat şi slăbit, cinul călugăastfel: „Îmbrăcămintea ei avea multe cârpeli, şalul era resc nu va pieri de pe faţa pământului, pentru rugăciunile vechi, în timp ce ochii săi erau mereu înlăcrimaţi şi până cuvioasei Marta! În timpul slujbei de înmormântare, maica în ziua de astăzi îi sărut urmele picioarelor ei. Ea se Parascheva Semenovna, a văzut-o în vedenie pe Sfânta odihneşte în moaştele ei”.

Marta, sora sa, stând în dreptul uşilor împărăteşti, alături Pe unele maici, Sfântul Serafim le sfătuia astfel: de Maica Domnului. După îngroparea sa, mormântul i-a „Mergi la mormântul ei în fiecare zi, îngenunchează şi fost vizitat de sute de mii de bolnavi şi îndrăciţi, care îşi spune: maică şi stăpâna noastră, iartă-mă şi roagă-te găseau aici tămăduirea neputinţelor şi a durerilor, fiind în pentru mine, aşa cum ai fost iertată de Domnul, aşa să fiu special ocrotitoare a fecioarelor şi cuvioaselor. şi eu iertată şi adu-ţi aminte de mine în faţa tronului lui Dumnezeu.”

29

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

Clonarea şi celulele stem

Nu tot ceea ce străluceşte este aur Europa acordă deplină libertate de acţiune ingineriei genetice, ce acţionează cu o îndrăzneală criminală şi imoralănasupra omului. Proiectul de a reinventa omul în laborator, de a-l transforma într-un produs de vânzare este un act satanic. În spatele ofensivei pentru libertatea nelimitată a cercetării ştiinţifice, stă ghemuit tartarul iadului şi insuflă ucenicilor lui cele mai terifiante idei ce oglindesc în ele pierzarea omenirii. Omenirea este supusă unui tratament fără de precedent în toată istoria ei, acela de a se alimenta cu planta cea mai rea a tiraniei – uciderea sufletului.

Libertatea nelimitată, fără nici o înfrânare de la patimi, fără nici o frică de Dumnezeu, fără nici o stavilă tare şi clară între ceea ce este permis şi ceea ce este interzis în faţa lui Dumnezeu - una ca aceasta nu mai este libertate, ci ucidere sau sinucidere. Omul modern nu mai cunoaşte sau nu mai recunoaşte diferenţa dintre permis şi interzis, ci limitează totul la nevoile trupeşti şi materiale, uitând de cele ale sufletului.

Clonarea sau procesul folosit pentru crearea de cópii ale fragmentelor de ADN (clonare moleculară), ale celulelor (clonare celulară) sau ale organismelor este o provocare biotehnologică fără etică, pentru că lezează identitatea individului şi a speciei şi atacă direct demnitatea persoanei. În 27 februarie 1997, revista „Nature” publica un text

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

realmente spectaculos: clonarea primului mamifer, oaia denumită Dolly. A fost a primul mamifer clonă obţinut prin tehnica clonării din celule adulte, urmată de clonarea a două vaci şi a cincizeci de şoareci.

Fabricarea mamiferului sau a omului monstru, lipsit de creier, pentru „piese de schimb” reprezintă o limită a desacralizării trupului uman, creaţie unică a lui Dumnezeu. Omul, ca expert al clonării, îşi dă la o parte Creatorul, Căruia îi ia locul, anulând totodată taina şi sfinţenia creaţiei şi a iubirii dumnezeieşti. În februarie 2004, sub îndrumarea lui Hwang WooSuk s-a realizat clonarea unui embrion uman cu celule identice cu ale persoanei care a fost clonată. Se ştie că metoda clasică de concepere a unui prunc presupune un bărbat, o femeie, un spermatozoid şi un ovul. Clonarea exclude câteva dintre aceste componente. Astfel, se ia un ovul de la o mamă-surogat. Se scoate ADN-ul din respectivul ovul şi se înlocuieşte cu ADN-ul de la persoana pe care vrem să o clonăm. Practic, ovulul de la mama-surogat devine astfel numai un ambalaj. Apoi, ovulul cu materialul genetic înlocuit este introdus în uterul mamei-surogat.

Copilul, chiar dacă este purtat de mama-surogat, nu va moşteni nici o însuşire a acesteia.

Iată care este reţeta de clonare sud-coreeană, aşa cum o descrie Anthelme Brillat Savarin: „Se iau unele celule ale epidermei corpului unui pacient şi se extrage materialul genetic, deci ADN-ul. Apoi se ia un ovocit donat pentru o remuneraţie bănească de o femeie ucraineancă sau româncă sau slovenă sau coreeană sau albaneză sau malteză, se verifică să nu fie fecundat şi se goleşte. I se goleşte nucleul, care se aruncă. Lucrul asta odată făcut, în locul acelui nucleu se pune ADN-ul recuperat din corpul pacientului, operaţiune care se cheamă transfer nucleic. Va fi stimulat cu şocuri electrice până când celulele se multiplică în viteză, ca şi când ovulul ar fi fost fertilizat de un spermatozoid, se obţine blastocitul deci ovulul care corespunde primei faze a dezvoltării embrionare. În sfârşit, se crează un embrion. Când embrionul a crescut, va fi vivisecţionat (secţionat de viu). Celulele sale stem se injectează în corpul pacientului…”.

La ce ne-ar putea folosi o asemenea tehnologie, de vreme ce Dumnezeu a poruncit: creşteţi şi vă înmulţiţi, însă nu a dat nici o poruncă cu privire la inventarea omului? Clonarea terapeutică presupune un şantaj şiret, adică promite să trateze anumite boli, dar nu fără ca industriile farmaceutice al căror cinism depăşeşte cinismul negustorilor de arme, să-şi umple buzunarele. Însă vindecarea anumitor boli este numai o farsă. Iată părerea unui medic american specialist în studierea cancerului, raportată la ideea celulelor stem: „Această vânturare a scopului terapeutic este o înşelătorie murdară, o minciună crudă. De acord: noi, oncologii, nu am reuşit să eliminăm cancerul. Totuşi îl vindecăm. Uneori îl blocăm. În schimb, contra bolilor pe care le citează pentru a justifica noul masacru al inocenţilor, ei nu au descoperit nici o cură. Dar

30

dacă întâmplător ar descoperi-o, şi dacă întâmplător ar exista o terapie, aş spune la fel: trebuie să ne opunem.

Trebuie, deoarece a distinge una de alta echivalează a ne ascunde în spatele unui machiaj semantic. Trebuie, deoarece injectarea celulelor stem într-un bolnav înseamnă să-l ucizi. Ştiţi de ce? Deoarece celulele stem ale embrionilor sunt atât de viguroase şi de puternice pe cât sunt de dezordonate. Nu se înmulţesc unde şi cum vrem, ci oriunde le place şi cum le place. Ele cauzează tumori. Recent au fost injectate în creierul unei maimuţe. Creierul a dezvoltat imediat un cancer fulgerător, iar maimuţa a murit în decurs de câteva săptămâni”.

Acest proiect, de a reinventa omul în laborator, de a-l transforma într-un produs de vânzare este o ţintă prin care omul încearcă să vadă cum ar putea să-L manipuleze de Dumnezeu, şi implicit cum ar putea să-L elimine definitiv.

La ce foloseşte acest procedeu? E simplu... E vorba de copiii noştri niciodată născuţi, viitorii oameni de mâine, care dorm în embrionii umani ce zac în congelatoarele institutelor de cercetare, şi care în curând vor fi chemaţi să vadă lumina zilei doar pentru puţină vreme, căci scopul întrupării lor este masacrarea de către măcelari, recuperându-se ţesuturile şi organe lor şi vânzându-se cum se vând piesele de schimb pentru automobile. Toate acestea amintesc de tentativa lui Hitler, care visa să creeze o societate constituită numai din super-bărbaţi şi super-femei blonzi cu ochi albaştri, de lagărele de concentrare de la Auschwitz şi de la Mauthausen, de la Dachau şi de la Birkenau unde, pentru grăbirea producţiei rasei ariene (de sorginte germană) – mai exact pentru a intensifica naşterea gemenilor de către blondele cu ochii albaştri - doctorul Mengele conducea experimente asupra copiilor gemeni. Mulţumită libertăţii de cercetare nelimitate pe care i-o dăduse Hitler,

el îi asasina sau uneori îi diseca de vii.

Cu cât societatea umană înregistrează progrese tehnice de nedescris, cu atât riscăm ca peste puţină vreme să ne trezim într-o societate făcută din clone, din campioni ai sănătăţii şi ai frumuseţii, dar fără creier sau monştri foarte inteligenţi, dar fără braţe şi fără picioare. Şi e de la sine înţeles că vom deveni şi noi nişte cobai, de vreme ce o femeie care suferă o extracţie a ovulului este desigur un cobai. O alta care pentru a rămâne gravidă, îşi implantează un ovul de această natură, este tot un cobai. Afirmaţiile unor oameni de ştiinţă, elaborate împotriva legilor lui Dumnezeu şi care nu sunt niciodată sprijinite de probe, sunt doar teorii subiective. Ştiinţa autentică dovedeşte că începând chiar din momentul în care spermatozoidul fecundează ovulul şi celula primară începe să se multiplice, acea celulă-făt este fiinţă vie. Poate nu încă persoană, dacă am considera că o persoană este rezultatul esenţei native şi a experienţelor avute după naştere, dar cu siguranţă este o fiinţă umană vie. Embrionul care se naşte în ovulul unui păduche este un păduche. Embrionul care se naşte în ovulul unui câine este un câine. Embrionul care se naşte în ovulul unei fiinţe umane este o fiinţă umană. Cei care favorizează noua lume a monştrilor creaţi în eprubete, se pun mereu la adăpost sub umbrela cuvintelor ştiinţă şi progres, poate cele mai des folosite după cuvintele dragoste şi pace.

Occidentul este bolnav de un cancer moral, intelectual şi duhovnicesc. Însă binele şi răul nu sunt opinii, ci realităţi obiective, concrete care ne disting. Şi cu aceeastă maladie de ordin moral, intelectual şi duhovnicesc este infectat şi Răsăritul Europei, unde se mai păstrează o urmă de frică de Dumnezeu. Civilizaţia occidentală ne sfâşie de vii.

Ecumenismul - calea spre pierzare (VIII)

De la Sfânta Rusie la... cea mai râvnită pradă Taina fărădelegii a cuprins, într-adevăr, lumea întreagă. Vrăjmaşii lui Hristos, inclusiv cei ce se auto-denumesc creştini, contribuie din plin la formarea unei ere post-creştine. Iar Rusia secolului XX a devenit un centru de polarizare a forţelor întunericului, din pricina devotamentului arătat apostaziei. Dacă ne gândim puţin în urmă, la Revoluţia din 1917, cu ale sale crime şi grozăvii fără seamăn, fără să vrem, ne vine în minte Apocalipsa. Oare cum a putut această repetiţie a înscăunării lui antihrist, să aibă loc în această ţară, odinioară sfântă? Nimeni nu se poate abţine să nu îi învinuiască, pentru asta, pe rău-voitorii amăgitori, care au distrus sistematic sufletele oamenilor.

Doar încerând să înţelegem anumite particularităţi ale trecutului istoric al Rusiei, vom putea avea o imagine exactă a consecinţelor tragice ale degradării duhovniceşti şi morale a elitei educate a Rusiei, care a adus Ortodoxia rusă, în vârstă de un mileniu, aproape de prăbuşirea desăvârşită. Este necesar un efort intelectual sincer, pentru a putea înţelege de ce străvechea Rusie a devenit un măr al discordiei şi punctul central al luptei dintre bine şi rău.

Nu avem nici cea mai mică intenţie de a trece sub tăcere evlavia ortodocşilor din Grecia, Serbia, Bulgaria, România, etc - fraţii noştri întru Hristos, dar trebuie totuşi să punem accentul pe caracteristicile speciale ale evlaviei ruseşti. În primul rând, ne gândim la perioada

31

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

moscovită, atunci când viaţa de zi cu zi a cetăţenilor ruşi îndreptăţea ca Rusia să poată fi numită „Sfântă”. Despre obiceiurile duhovniceşti şi rugăciunea lucrată de strămoşii noştri, care erau de neimaginat nu numai în Apusul latin, dar şi în Răsăritul ortodox, se povesteşte pe larg în cartea arhidiaconului Paul de Aleppo, care, între anii 1654 şi 1656, l-a însoţit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei, în timpul călătoriei sale în Rusia. El spune: „Aceşti oameni sunt adevăraţi creştini, şi foarte evlavioşi… Cine s-ar fi putut gândi?

Ei i-au întrecut până şi pe cuvioşii din pustie!”

Durata slujbelor, stricteţea rânduielilor şi nevoinţele zilnice ale creştinilor evlavioşi din Rusia au provocat nu numai uimirea şi admiraţia monahilor antiohieni ce i-au vizitat, şi care au spus: „Închipuiţi-vă, ei stau nemişcaţi pe toată durata slujbei, ca nişte stânci; fac metanii nenumărate, şi toţi împreună, ca într-un singur glas, spun rugăciunile, dar ceea ce este mai uluitor, este că şi pruncii lor fac la fel. Râvna lor pentru credinţă ne-a făcut să ne minunăm. O, Doamne!

O, Doamne! Rugăciunile lor, cântările şi slujbele continuau iară şi iară!”

Viaţa poporului rus avea un caracter ascetic. Tot arhidiaconul Paul de Aleppo istoriseşte: „Prin puterea rugăciunii lor, poate că ruşii îi întreceau până şi pe sfinţi, şi aceasta era valabil nu numai în rândul norodului simplu, al ţăranilor, femeilor, tinerelor fete ori al copiilor mici, ci şi al înalţilor demnitari, oameni de stat ai Rusiei, ca şi al soţiilor lor.” Într-adevăr, deopotrivă oamenii laici şi monahii, practicau nevoinţe ascetice, indiferent de clasa socială căreia îi aparţineau. Aşa se face că mari Cuvioşi ai Rusiei, cum ar fi Sfântul Iosif de Voloţk şi Nil de Sorska, au fost boieri, iar ei nu au fost nişte cazuri de excepţie.

Mulţi oameni din înalta societate şi-au căutat mântuirea în mănăstiri, iar printre ei s-au aflat mulţi ţari şi principi.

Imaginea îngerească, monahală, a fost dintotdeauna un ideal demn de urmat pentru orice rus. Mirenii se deosebeau de monahi doar prin faptul că nu depuneau votul fecioriei, şi prin acela că vieţuiau în afara zidurilor mănăstirilor. Iar dacă din pricina împrejurărilor vieţii lor, ori a obligaţiilor familiale, ei erau împiedicaţi de la a se călugări în timpul vieţii, atunci ei deveneau monahi la bătrâneţe, lăsând Bisericii toate averile lor, prin testament. Mulţi împăraţi, precum Sfântul Alexandru Nevski (pe numele de călugăr Alexie), au devenit monahi. Regulile monahale s-au extins de asemenea şi în viaţa mirenească. Paul de Aleppo a notat că deseori, chiar şi în mediile laice, ei se simţeau „ca şi cum ar fi fost în mănăstire”. Rusia strălucea prin evlavie: „Ne-am minunat de tipicul bisericesc… nu e nici o diferenţă între rânduiala monahală şi cea din bisericile de mir - ele sunt la fel”.

Toate aspectele vieţii de odinioară din Rusia - cum ar

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

fi organizarea timpului, activităţile obişnuite de peste zi, relaţiile familiale sau sociale, mâncarea, îmbrăcămintea erau inspirate din rânduiala Bisericii. Idealul Sfintei Rusii era tocmai năzuinţa oamenilor către sfinţenie, având ca model pe Hristos. Credinţa ortodoxă era cea care guverna toate aspectele vieţii, iar tot ceea ce oamenii făceau, avea ca temelie Biserica. Credinţa lor profundă, vie, venită din inimă, şi dragostea lor pentru Hristos, însemna, de asemenea, şi dragostea pentru aproapele, care, laolaltă cu milostenia şi ospitablitatea, erau trăsăturile de obşte ale poporului Rusiei.

Istoria ne spune că ţarii şi principii ţării erau de multe ori modele ale milosteniei. Marele Cneaz Ioan era numit de către popor „Kalita”, care în limba tătară înseamnă „traistă”, fiindcă purta mereu cu el un săculeţ plin cu bani, din care împărţea milostenie.

De asemenea, iubitorii de Hristos construiau case de adăpost pentru cei sărmani sau bătrâni, spitale, orfelinate, şi chiar în casele celor înstăriţi se găsea adăpost şi hrană pentru cei lipsiţi de mijloace de trai.

Dragostea pentru Biserică în Sfânta Rusie era cu totul remarcabilă. În afară de preocuparea generală pentru ridicarea de noi sfinte lăcaşe - biserici şi mănăstiri, credincioşii se îngrijeau şi de împodobirea caselor în care locuiau. Fie că vieţuiau în palate, ori în simple bordeie, ei aveau pe pereţi icoane ferecate în aur sau argint, şi bătute în pietre preţioase. Ei iubeau atât de mult icoanele, încât, ca o dovadă a credinţei lor, de multe ori puneau icoane scumpe şi pe drumurile publice, la răspântii, ori deasupra porţilor cetăţilor şi ale caselor. Evlavia exterioară era, desigur, semnul unei nevoinţe lăuntrice plină de înflăcărare.

Urmând tipicul mănăstiresc, strămoşii noştri nu se rugau numai la biserică, în timpul slujbelor, ci şi la casele lor. Mirenii se străduiau să îşi îndeplinească îndatoriririle creştineşti întocmai după tipicul scris în cărţile bisericeşti, cu toate că nu era un lucru uşor, în condiţiile muncii gospodăreşti de zi cu zi. Nu era nimic neobişnuit ca un creştin rus să citească sau să asculte o Psaltire întreagă într-o săptămână; mulţi dintre ei făceau până la 1.200 de închinăciuni zilnic, până la pământ, însoţite de Rugăciunea lui Iisus. De asemenea, de câteva ori pe zi, ei citeau Paraclisul Maicii Domnului şi Crezul, iar în timpul muncii, îşi continuau în taină ruga, pentru a nu-şi lăsa gândurile să se abată de la cugetarea celor dumnezeieşti.

Marii prinţi şi ţarii Rusiei erau hrăniţi sufleteşte de către povăţuitorii lor duhovniceşti, fiind de cele mai multe ori pilde cutremurătoare de credinţă şi evlavie. Aşa au fost, printre alţii, şi Sfântul Andrei Bogoliubski, despre care însuşi numele vorbeşte că era mare iubitor de Dumnezeu; Sfântul Daniil, Prinţul Moscovei, cunoscut pentru evlavia

32

şi blândeţea sa, a primit tunderea în marea schimă cu puţin timp înainte de mutarea sa la Domnul (în anul 1303); binecredinciosul Ţar Alexei Mihailovici a fost o mare autoritate a Tipicului (cartea care conţine rânduiala săvârşirii slujbelor Bisericii), şi nu de puţine ori amintea părinţilor de la strană glasul irmoaselor sau al troparelor urmau a se citi, precum şi rânduiala citirii lor. A rămas scris în tradiţia bisericească faptul că Ţarul Alexei îl corecta până şi pe arhidiaconul Paul de Aleppo, atunci când se întâmpla ca acesta să facă mici greşeli la strană. El lua parte la slujbele care uneori durau şase sau chiar şapte ore, după care îşi petrecea întreaga noapte în rugăciuni. În afară de asta, el ţinea posturi stricte. În timpul Sfântului şi Marelui Post, lunea, miercurea şi vinerea, el se înfrâna cu totul de la mâncare, iar în restul zilelor se împărtăşea de mâncăruri foarte simple şi sărace. „Era o regulă ca ospeţele pe care le dădea el, să nu semene deloc a festinuri, ci mai mult a mese călugăreşti, la care nici Ţarul nu gusta carne în prezenţa clericilor. La aceste mese se citeau vieţile sfinţilor din ziua respectivă, după cum este rânduiala în mănăstiri”.

Prin cele citate mai sus, nu vrem cu nici un chip să idealizăm viaţa morală a strămoşilor noştri, ori să îi considerăm pe aceştia fără de prihană. La urma urmei, natura omului, stricată prin păcatul primar, este pricina tuturor căderilor, şi împiedică întotdeauna împlinirea deplină a sfintelor năzuinţe. „Sufletul rus este din fire generos, şi, laolaltă cu marile isprăvi ale credinţei, găsim că încă de atunci, viaţa în Rusia era plină de patimi şi păcate de moarte… Dar, cu toate că strămoşii noştri au fost în stare să facă multe păcate, tot ei au putut mai apoi să dobândească o căinţă adâncă”.

Alături de pocăinţa din inimă, ca scop al curăţirii sufleteşti, statornicia întru credinţa ortodoxă a poporului rus l-a ajutat pe acesta să evite ateismul care s-a propagat în Apusul umanist. Încă mai există această diferenţă între imaginea unei Rusii aflată într-o continuă pocăinţă şi rugăciune, şi cea a unui Occident «progresist». „Neluând în seamă substanţa duhovnicească a Rusiei, opozanţii săi au declarat că nu sunt în stare să înţeleagă preocuparea poporului rus pentru păstrarea integrităţii religioase, a evlaviei şi fricii de Dumnezeu, şi o considerau a fi o dovadă de barbarie. Ei îi priveau pe aceşti oameni ca pe sclavi, doar pentru simplu fapt că, din dorinţa de a fi cât mai aproape de Dumnezeu, ei erau cu totul străini de ambiţiile politice... Apusul, dimpotrivă, sa străduit insistent, dintotdeauna, să insinueze noţiunea de progres în mintea poporului rus, pentru a-i strica nobleţea sentimentelor şi a aspiraţiilor sale duhovniceşti”.

Este surprinzător faptul că Rusia a fost înfierată pentru această perioadă istorică de glorie, fiind descrisă ca „cea mai rea eră istorică a Rusiei, ce mai înăbuşitoare…”

Nenumăraţi sunt cei cu ochi viclean, care aruncă pie-

33

tre asupra Rusiei. Printre ei, se numără heteordocşii doritori de rău ai acestei ţări ortodoxe, care nu precupeţesc nici un efort spre a zugrăvi „în culori sumbre viciile, imoralitatea şi dezordinea societăţii ruseşti”, precum Adam Olearius, ambasadorul provinciei germane Holstein, sau baronul Augustin Meierberg, care a studiat istoria Rusiei în anii ’30 şi ’60 ai secolului al XVII-lea. Din păcate, însă, la fel de virulenţi sunt şi câţiva istorici locali, laolaltă cu cei care au idealizat Apusul „iluminat” şi secularizat.

Contradicţiile dintre mărturiile favorabile ale arhidiaconului Paul de Aleppo şi cele ostile ale contemporanilor străini ai Rusiei moscovite, care au descris doar trăsăturile întunecate, care se pot găsi în orice ţară de pe faţa pământului, sunt de fapt doar în aparenţă opuse. Fiind un cleric ortodox şi însoţitor al unui oaspete de seamă - Patriarhul Antiohiei, Paul de Aleppo a avut prilejul de a observa viaţa în Biserica Ortodoxă Rusă exact în locul în care ea era foarte concentrată, întrutot sfântă, bună; evlavia societăţii ruse, dragostea faţă de Biserică.

Reprezentanţii străini au observat Rusia dintr-un alt unghi: de pe străzi, pieţe publice, cârciumi, târguri, prăvălii, etc. Din această cauză, mărturiile lor nu numai că nu sunt contrare, ci vin să se completeze reciproc. „În afară de aceasta, trebuie luat în considerare faptul că Paul, fratele nostru întru Hristos, privea Rusia cu ochi plini de înţelegere şi prietenie, în vreme ce scriitorii apuseni tratau cu ostilitate şi dispreţ atât ţara care îi primise cu ospitalitate, dar şi pe locuitorii ei”.

Auzim tot timpul că idealul sfinţeniei a fost cel mai mare şi singurul merit al Sfintei Rusii. Chiar dacă ar fi fost numai atât, şi tot am fi fericiţi, pentru faptul că au existat cândva asemnea oameni. Dar, după cum am văzut, laolaltă cu acest ideal, Rusia avea un mod de viaţă în care sfinţenia era împlinită, în fapt, ţinând cont de faptul că „credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 20 şi 26).

În timpul regimului comunist, într-o singură ţară trăiau două tipuri de oameni: comuniştii şi ruşii. Primii erau cei mai numeroşi; ei trăiau fără Dumnezeu. Chiar şi acum, când Uniunea Sovietică nu mai există, ei continuă să păcătuiască: şi peste tot, ca la o paradă, întreaga ţară merge spre pierzare, cu paşi repezi, direct către iad. Dar poporul ortodox rus, deşi mic ca număr, şi micşorat ca urmare a luptelor ce durează de aproape un secol, străluceşte printr-o viaţă dusă întru frica Domnului, jertfă de sine şi puterea rugăciunii, asemenea evlavioşilor strămoşi. Acest popor - oare este el moştean al Sfintei Rusii, acea fărâmă de sare duhovnicească, ultima nădejde de păstrare a dreptei credinţe, într-o lume care aproape s-a prăbuşit sub sarcina păcatului?

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

Sfântul Lavrentie de la Cernigov Despre încoronarea lui Antihrist şi vremurile ce vor urma Stareţul Lavrentie, cel ce dobândise prin rugăciune şi pocăinţă Duhul lui Dumnezeu, vorbea adesea cu fiii săi duhovniceşti despre ultimele timpuri, prevenindu-i că trebuie să fie atenţi şi veghetori, deoarece antihristul este aproape. Părintele spunea că va fi un război a toată lumea, încât nimeni şi nimic nu va rămâne, decât doar prin văgăuni. Se vor lupta şi vor rămâne doar două sau trei state şi vor hotărî: „Haideţi să alegem un singur împărat pentru toată lumea. Şi îl vor alege”. În ultimele timpuri, adevăraţii creştini vor fi deportaţi, iar bătrânii şi neputincioşii vor fugi după dânşii.

Despre antihrist, stareţul, luminat de Duhul Sfânt, spunea: „Va veni timpul când vor umbla după semnături pentru un singur împărat pe pământ. Şi toţi oamenii vor fi înscrişi. Vor merge prin case, iar acolo vor fi soţul, soţia, copiii. Atunci soţia va încerca să-şi convingă soţul: «Hai să semnăm, avem copii, doar nu le vei mai putea cumpăra nimic». Dar soţul va spune: «Tu fă cum vrei, dar eu sunt gata să mor şi pentru antihrist nu voi semna”. Iată ce tablou cutremurător oferă viitorul! „Va veni timpul, spunea cuviosul părinte Lavrentie, când şi bisericile închise vor fi restaurate nu numai în exterior, dar vor fi amenajate şi în interior. Vor auri cupolele bisericilor şi ale clopotniţelor. Iar când vor încheia totul, va veni acel timp când se va înscăuna antihristul.

Rugaţi-vă ca Domnul să ne dea timp să ne întărim, pentru că ne aşteaptă vremuri înfricoşătoare. Şi vedeţi cu câtă viclenie se pregăteşte totul? Toate bisericile vor fi mai frumoase ca niciodată, dar nu va putea intra nimeni în acele biserici.

Antihrist se va încorona ca împărat la Ierusalim, într-o splendidă biserică, cu participarea preoţilor şi a patriarhului. Orice om va putea veni şi pleca din Ierusalim atunci, fără nici un fel de oprelişti. Să vă străduiţi să nu mergeţi, pentru că totul va fi spre ademenire şi înşelare.

Antihrist se va trage dintr-o fată evreică desfrânată, având douăsprezece generaţii de desfrânare. Copilul va fi foarte capabil şi deştept, mai ales de atunci de când, find foarte mic, de doisprezece ani, plimbându-se cu mama lui prin grădină, se va întâlni cu satana, care ieşind din însăşi bezna întunericului, va intra în el. Băiatul se va cutremura de frică, dar satana îi va spune: «Nu te teme, te voi ajuta».

Din acest copil se va coace în chip de om antihrist.

La încoronarea lui, când se va citi Simbolul de credinţă, el nu va permite să fie citit corect: unde vor fi cuvintele «Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu» se va recunoaşte numai pe sine. Atunci Patriarhul va exclama: «Acesta este antihrist!» şi Patriarhul va fi ucis. La încoronare, antihrist va purta mănuşi şi când le va scoate, pentru a-şi face cruce,

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

Patriarhul va observa că la degete nu are unghii, ci copite, lucru ce îl va încredinţa că este antihrist. Vor veni din cer proorocii Enoh şi Ilie, care vor spune tuturor că a venit antihrist: «Acesta este antihrist, să nu credeţi în el». Acesta îi va ucide pe prooroci, dar aceştia vor învia şi se vor înălţa la cer.”

Monahia Evlampia, în casa căreia a trăit sfântul, în timp ce mănăstirea era închisă, a păstrat în amintire următoarele: „Era în anul 1939. Părintele a discutat o noapte întreagă. Nu am putut să pricep cu cine a discutat. Nu am îndrăznit să intru şi să văd. Dimineaţa, părintele a spus: «Maică, am avut musafiri şi tu ai fost martoră».

Atunci am întrebat: «Pe cine?» Stareţul a răspuns cu bucurie: „Proorocul lui Dumnezeu Ilie şi dreptul Enoh. Ei au discutat cu mine despre ultimele încercări ale lumii, despre Rusia, despre împăratul ortodox şi despre antihrist. Ei au mai spus că va veni să stea de vorbă cu mine Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul»”. În anul 1949, noaptea, sfântul stareţ Lavrentie s-a învrednicit de vizita Evanghelistului Ioan Teologul. Era pe data de 26 septembrie pe stil vechi. Ei au discutat aproape şapte ore.

Sfântul Evanghelist a completat cele spuse de proorocul Ilie şi dreptul Enoh şi i-a mai spus şi despre arătarea Crucii Domnului, despre învierea morţilor şi înfricoşata judecată a lui Hristos.

Antihrist va cunoaşte toate vicleniile diavoleşti şi va face false minuni. Pe el îl va asculta şi îl va vedea, în acelaşi timp, întreaga lume. Sfântul lui Dumnezeu – după cum mărturiseau arhiepiscopul Simon, arhiepiscopul Teodosie, episcopul Iacob şi arhimandritul Teofan, spunea: „Fericit şi preafericit va fi omul care nu va dori şi nici nu va vedea faţa spurcată a lui antihrist. Cine va vedea şi va asculta cuvântul hulitor de Dumnezeu al lui antihrist, făgăduinţele pentru toate bunurile pământeşti, acela va fi ademenit şi va merge cu închinăciune înaintea lui şi împreună cu el va pieri şi va arde în focul cel veşnic”. Ei l-au întrebat pe părintele: „Cum vor fi toate acestea?”. Stareţul a răspuns cu lacrimi: „În locurile cele sfinte va fi necurăţia pustiirii, şi se vor arăta mârşavii ademenitori ai lumii, care vor înşela oamenii ce s-au lepădat de Dum-nezeu şi care vor săvârşi false minuni. După ei, se va arăta antihrist şi toată lumea îl va vedea deodată”. Părinţii l-au întrebat pe sfânt: „Unde? În locurile sfnte? În biserică?”. Cuviosul a răspuns: „Nu în biserică, ci în fecare casă. În colţul unde stau acum sfntele icoane vor sta maşini ademenitoare, care vor înşela oamenii. Mulţi vor spune: trebuie să vedem şi să auzim noutăţile. În aceste noutăţi se va arăta antihrist”. „Pe oamenii răi îi va însemna cu peceţi. Creştinii vor fi

34

urâţi. război mondial nu va fi pentru pocăinţă, ci pentru disVor începe ultimele prigoane împotriva sufetului creş- trugere”. Sora a spus: „Este bine că va fi război, pentru că tinesc care va refuza pecetea satanei. Prigoanele vor începe unii vor fi trecuţi în rândul mucenicilor”. Părintele a la Ierusalim, iar apoi în toată lumea se va vărsa ultima replicat: „Nu, dacă cei credincioşi vor fi udaţi cu sânge, picătură de sânge pentru numele Mântuitorului nostru, atunci se vor număra cu mucenicii, dar dacă vor fi neIisus Hristos. Dintre voi, mulţi vor vedea acele timpuri credincioşi, atunci vor merge în iad”. „Pot să şi piară înfricoşătoare. Peceţile vor fi în aşa fel încât se va vedea unii”, a spus sora. Dar părintele a răspuns: „Pe cei slabi, cine a primit-o şi cine nu. Creştinul nu va mai putea nici Dumnezeu îi va lua, iar alţii se vor curăţa prin boli. Unii, cumpăra şi nici vinde nimic. Dar nu vă întristaţi: Domnul care la război îşi vor spăla păcatele lor cu sânge, vor fi nu îi va lăsa pe fii Lui… Nu trebuie să vă temeţi! număraţi cu mucenicii. Iar pe cei mai puternici, Domnul Biserici vor fi, dar creştinul ortodox nu va putea să îi va lăsa să se întâlnească cu El. Până ce nu se va întregi intre, deoarece acolo nu cu cei ce se mântuiesc se va mai aduce jertfa numărul sfnţilor lui fără de sânge a lui Iisus Dumnezeu, pustiit prin Hristos, căci acolo va căderea unei părţi a fi adunătură satanică. îngerilor, Domnul nu va Pentru această fărădeveni la judecată. Dar lege, pământul va înîn ultimul timp, Domceta să mai rodească, nul îi va trece în ceata iar din cauza lipsei de îngerilor şi pe cei vii, ploaie se va crăpa peste înscrişi în cartea vieţii. tot; vor fi asemenea cră„Restaurarea bisericipături încât omul va lor va continua până la putea cădea în ele. venirea lui Antihrist şi Creştinii vor fi omorâţi pretutindeni va fi o frusau deportaţi în locuri museţe nemaipomepustii. Dar Domnul îi nită, spunea stareţul. va ajuta şi îi va hrăni pe Iar voi să fţi cumpătaţi Lavra Cernigov, unde a vieţuit Sfântul Lavrentie urmaşii Săi. Evreii, de asemenea, vor fi adunaţi într-un cu reparaţiile la biserica noastră, mai ales privind partea singur loc. Unii evrei, care au trăit cu adevărat după Legea exterioară. Rugaţi-vă mai mult, mergeţi la biserică, mai lui Moise, nu vor primi pecetea lui Antihrist. Ei vor aş- ales la Liturghie, la care se aduce jertfa nesângeroasă tepta momentul şi vor fi atenţi la problemele lor. Ei ştiu că pentru păcatele întregii lumi. Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă strămoşii lor nu L-au recunoscut pe Hristos ca Mesia, dar mai des cu Trupul şi Sângele lui Hristos, şi Domnul vă va Dumnezeu le va deschide ochii şi nu vor primi pecetea sa- întări. Domnul este milostiv: acei evrei care vor refuza să tanei, ci vor recunoaşte pe Hristos şi vor împărăţi cu El. primească pecetea lui antihrist şi vor striga că aceasta este Toţi oamenii slabi vor merge după satana şi când o înşelătorie, iar nu Mesia, se vor mântui”. pământul nu va mai rodi, oamenii vor veni la el să le dea Părintele discuta cu ierodiaconul Gheorghe, plângea pâine, iar el va spune: „Pământul nu dă pâine. Eu nu pot cu amar şi spunea: „Multă preoţime va pieri în timpul lui face nimic”. De asemenea, nu va fi nici apă, căci toate antihrist”. Părintele Gheorghe i-a spus: „Cum să fac să nu râurile şi lacurile vor seca. Această nenorocire se va pre- pier, doar eu sunt diacon?”. Părintele a răspuns: „Nu ştiu”. lungi trei ani şi jumătate, dar de dragul aleşilor Săi, Atunci diaconul a început să plângă şi căzând la picioarele Domnul va scurta aceste zile. În acele zile încă vor mai fi stareţului îl implora să se roage pentru el, pentru a se feri luptători puternici, stâlpi ai Ortodoxiei, care vor fi sub de iad. Stareţul s-a rugat şi a spus: „Bine, aşa va fi, te vei înrâurirea rugăciunii lui Iisus. Domnul îi va acoperi cu îmbolnăvi de cap şi vei intra în împărăţia cerurilor”. Cele harul Său atotputernic, şi nu vor vedea acele false semne, spuse de stareţ s-au împlinit. Noi îl ştiam pe acest diacon care vor fi pregătite pentru toţi oamenii. Repet încă o dată, de la Lavra Peşterilor din Kiev. Era un călugăr foarte că nu se va putea merge la acele biserici, pentru că nu va virtuos. Deodată s-a îmbolnăvit de cap şi în scurt timp a fi harul în ele. murit. Părintele plângea deseori cu lacrimi: „Este plin O soră, ascultând această discuţie, a întrebat: „Cum iadul cu sufletele oamenilor… Şi întind şi pe pământ iadul. va fi? Nu aş vrea să ajung acele timpuri!”. „Tu eşti tânără, Toţi demonii vor ieşi şi vor fi în oamenii care nici nu îşi ai putea să aştepţi”, a spus stareţul. „Este înfricoşător!” fac cruce, nici nu se roagă, ci doar ucid oameni. Iar uci„Dar tu să alegi una din două: cele pământeşti sau cele derea este întâiul păcat. Demonii se vor strădui să ademecereşti”. nească cât mai mulţi oameni cu acest păcat. „Va fi război, a continuat părintele şi unde va fi război, acolo oamenii nu vor mai fi. Înainte de acest război, Domnul va trimite oamenilor slabi unele boli şi ei vor muri. În timpul lui antihrist nu va fi moarte. Al treilea

35

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

Sfântul Antimis Sfântul Antimis (provenit din grecescul αντί – în loc de şi din μίνσος – masă) este o bucată de pânză de in sau mătase de formă dreptunghiulară, care se găseşte la mijlocul Sfintei Mese şi pe care se slujeşte Dumnezeiasca Liturghie. La mijlocul Sfântului Antimis este imprimată scena coborârii de pe cruce şi punerii în mormânt a trupului Mântuitorului. În colţuri sunt pictate chipurile celor patru evanghelişti. În partea de jos se află inscripţia cu denumirea hramului Bisericii pentru care este dat Sfântul Antimis, data şi semnătura ierarhului (mitropolitului) care l-a dat. În spatele Sfântului Antimis, într-un mic buzunăraş, este cusută o părticică din sfintele moaştele ale unui sfânt mucenic.

Originea Sfântului Antimis este foarte complexă şi ea este legată de două etape diferite: cea preiconoclastă şi cea posticonoclastă. Se ştie că în epoca preiconoclastă exista obiceiul de a pune în Sfânta Masă părticele din moaştele sfinţilor mucenici. Această practică îşi are originea încă în creştinismul primar şi mai ales în epoca persecuţiilor, când drept loc pentru Sfânta Masă erau preferate mormintele mucenicilor. Acest obicei se reflectă în prezent în slujba de Sfinţire a Bisericii, când în Sfânta Masă trebuie puse părticele din moaştele sfinţilor mucenici, ce constituie modelul supremei jertfe. Un alt element al istoriei Sfântului Antimis est legat mai ales de biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. Acolo exista obiceiul de a împărtăşi cu Sfintele Taine în mai multe locuri (datorită numărului mare de creştini); de aceea, în acele locuri se puneau nişte măsuţe de lemn sfinţite, care se numeau antiminsos. Denumirea arată clar faptul că ele aveau rolul de a înlocui Sfânta Masă (centrală). Acest obicei a fost împrumutat şi de alte biserici. Nu mult după aceea, mesele respective nu se mai sfinţeau, ci pe ele se punea o mahramă sfinţită, care a primit aceeaşi denumire de antimis. Tot în aceste mahrame au început să fie puse şi părticele cu Sfintele Moaşte, pentru a arăta credinţa în Sfintele Moaşte. La început Antimisele

se foloseau doar în paraclisele particulare, ridicate de împăraţii bizantini, unde Sfânta Masă nu era sfinţită, după cum acest subiect este tratat pe larg în Sintagma Atheniană, cap. V. Începând cu secolul al XVII-lea întrebuinţarea Sfintelor Antimise s-a extins şi la bisericile cu Sfânta Masă sfinţită, probabil mai mult din motive practice, de a putea uşor aduna sfintele miridele, dar şi din motive canonic-administrative, căci Sfântul Antimis trebuie obligatoriu să fie semnat de episcopul (mitropolitul) locului, iar retragerea Sfântului Antimis înseamnă lipsa dreptului de a sluji Sfânta Liturghie în biserica respectivă.

Sfântul Antimis este întotdeauna învelit într-o bucată de pânză roşie, care se numeşte iliton. Ilitonul (ειλιτόν) este puţin mai mare decât Sfântul Antimis şi serveşte drept învelitoare pentru el. În prezent, la slujba Dumnezeieştii Liturghii, Sfântul Antimis se desface la ectenia pentru cei chemaţi şi simbolizează giulgiurile de îngropare ale Mântuitorului, iar ilitonul reprezintă mahrama cu care a fost înfăşurat capul Mântuitorului.

Sfaturi din Pustie: Sfântul Efrem Sirul

Cum să biruim desfrânarea

Zidul sprijină pe temelie, iar patima desfrânării odihneşte tolănită pe săturare „Nu numai prin depărtarea de bucate, ci şi prin oprirea ochilor, ca să nu vadă deşertăciuni, se surpă dracul curviei, că în ochiul cel neînfrânat este preacurvia, după cum şi Domnul a mărturisit: „Amin zic vouă, că tot cel ce caută la femeie spre a o pofti pe ea, iată, a preacurvit cu dânsa în inima lui” (Matei 5, 28). Pe această preacurvie o dezrădăcinează cel ce îşi are ochiul jos, iar sufletul către Domnul; şi cel ce şi-a stăpânit pântecele şi-a stăpânit şi privirea.

Căci cumplit vânzător este ochiul cel împrăştiat, iar celelalte patimi dintru aceasta se aprind. Iar războiul privirii chinuieşte pe suflet, şi când este de faţă şi când nu este, arzând mintea cu poftă.

Adică, ce zic, iubiţilor? A auzit cineva dulce glăsuire de muzică şi a trecut. Apoi a auzit glas de jale; şi plânsul a alungat dulcea glăsuire a muzicii. Aşijderea încă, a gustat cineva miere şi apoi a gustat ceva amar, iar amărăciunea a împins afară dulceaţa mierii din gâtlej. La fel şi mirosirea. A mirosit cineva vreo dulceaţa oarecare, apoi a mirosit şi împuţiciune rea. Şi împuţiciunea cea rea a stins dulceaţa mirosirii. Apoi iarăşi, s-a atins cineva de apa rece, după aceea s-a atins de apa fierbinte, iar căldură fiebinţelii a înlăturat răceala apei. Dar războiul ochiului celui împrăştiat arde pe minte cu poftă, şi fiind, şi nefiind materia de faţă. Încă şi visuri năluceşte în inimă, fiindcă dracii zugrăvesc ispită în

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

36

cuget şi războiesc mintea, închipuind în imaginaţie ispită. sfătui să lucreze păcatul şi cu trupul. Şi începe întru acest Pentru aceasta proorocul se roagă, zicând: „Întoarce ochii fel a sfătui şi a zice către cel biruit de ochi: „Iată, cu voirea mei ca să nu vadă deşertăciune” (Ps. 118, 37), că înşelă- ai păcătuit şi cu inima ai preacurvit. Acum şi din poruncă ciunea poftei schimbă mintea cea fără de răutate şi întru ai căzut şi păcatul călcării de poruncă s-a scris ţie acum. biruirea ochilor este toată osteneală dracilor.

Deci, acum săvârşeşte-ţi pofta ta, că aceeaşi este şi a lucra Deci, când vine dracul să închipuiască şi a gândi. Deci, îndulceşte-te de pofta ta”. ispită şi să zugrăvească în cugetul tău frumuDar tu să nu te pleci socotelilor lui, fiindcă seţea vreunei femei pe care ai văzut-o vreozice Apostolul: „Că gândurile lui nu ne sunt dată sau ceva din cele asemenea, adu-ţi în necunoscute” (II Corinteni 2, 11). Că întru mijloc frica de Dumnezeu şi gândul la cei ce aceasta voieşte să vâneze sufletul tău. Ascultă dorm în morminte. Gândeşte-te la ziua ieşirii o pildă pentru aceasta: Un tânăr oarecare, tale, când sufletul tău se va despărţi de trup. având trei fecioare iubite, s-a dus într-o ţară Ia în minte înfricoşatul şi groaznicul glas pe îndepărtată. Şi, zăbovind el, una din fecioare care îl vor auzi cei ce s-au lenevit la lucrurile şi-a luat bărbat. A doua, biruindu-se, a curvit dreptăţii şi poruncile lui Hristos nu le-au şi a rămas îngreuiată. Iar cealaltă fecioară a păzit: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, zis întru sine: De nu m-aş ruşina de oameni, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi eu mi-aş lua mie bărbat. Şi a început şi îngerilor lui, unde este plângerea şi fecioara a se năluci în nişte gânduri ca acesscrâşnirea dinţilor, întru întunericul cel mai tea. Dar şi-a adus aminte de tânărul cel din din afară” (Matei 25, 41; 22, 13); adu-ţi aminte călătorie, de la care luase arvună împreună cu de viermele cel neadormit şi de munca cea celelalte fecioare. Şi căindu-se, a plâns pentru fără de sfârşit. Acestea gândindu-le şi pomegândurile rele ce s-au suit în inima ei. Deci, nindu-le, pofta dulceţii se va risipi din cugetul când va veni tânărul, care dintre cele trei tău, precum se risipeşte ceara de faţa focului, fecioare îi va fi lui bine primită? Au nu cea de că diavolii nu pot sta împotriva fricii de Dumpe urmă care numai a gândit şi nimic rău nu nezeu. Că cel ce nu se împotriveşte poftei, ci a lucrat? Ci încă s-a şi pocăit pentru gândirea se răspândeşte cu neînfrânare, slobozindu-şi cea rea! Pentru aceasta este nevoie a zice draochii, negreşit şi-a plecat şi cugetul către pacului celui ce sfătuieşte către fapta păcatului timi. Şi, de n-ar fi fost ruşinea omenească, de celui fără de lege: Deşi cu ochiul am căzut şi multe ori şi trupul şi l-ar fi stricat. cu inima am preacurvit, însă pe această inimă Deci, de nu se va trezvi unul ca acesta şi care a preacurvit cu suspinuri negrăite o voi de nu va pune înaintea ochilor săi frica de zdrobi, şi voi spăla cu lacrimi ochiul ce a Sfântul Cuvios Moise Dumnezeu, nu va întârzia să-şi strice şi truUngurul de la Lavra căzut, că „inima înfrântă şi smerită DumnePecerska din Ucraina pul. Că acestui drac ce sfătuieşte a răspândi zeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18). Lui I se cuvine (prăznuit la 26 iulie), ochii, alt drac îi urmează, care fireşte cu biruitor slava în vecii vecilor. Amin. în lupta cu patima trupul lucrează păcatul. Că, dacă va vedea cel desfrânării şi mare ajutător de al doilea pe cel dinţii că a putut pleca al celor aflaţi întru acest fel de pătimire sufletul spre răspândire, îndată începe a-l

Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (III)

Despre Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Acatist”, găsită în Mănăstirea Zografu din Sfântul Munte Athos Înainte de nefericitele evenimente ce au avut loc la Sinodul de la Ferrara-Florenţa, Apusul aflat sub dominaţia papală făcea tot ce îi stătea în putinţă pentru a subjuga Răsăritul, zdruncinat din temelii de furtunile politice. Până şi împăratul Mihail Paleologul se dovedea a fi credincios papei Grigorie al X-lea, după jurământul pe care îl făcuse imediat după orbirea lui Ioan Lascaris şi uzurparea tronului său.

Patriarhul din acea vreme, Ioan Bekos, ocârmuia Biserica în concordanţă cu ordinele apostate pe care le primea de la împăratul vândut papei. Prin aceasta, Biserica Răsăritului îngenunchease înaintea tronului papal al Romei, în timpul celui de-al doilea Sinod de la Lugdunum (Lyon). După cum se ştie, latinii încercau să-i convertească pe ortodocşi să primească rătăcirea lor nu prin cuvântul Evangheliei, ci prin metodele binecunoscute prin care puterea papală şi-a impus supremaţia de-a lungul veacurilor: sabia şi violenţa. Mii de oameni au devenit mucenici, fiind trecuţi prin ascuţişul armelor otrăvite ale papalităţii, pentru faptul că nu au vrut să întineze puritatea credinţei ortodoxe.

Dintotdeauna, Sfântul Munte a fost ca un zid de apărare pentru mult pătimitoarea Biserică Ortodoxă. Din această pricină, papistaşii au râvnit să surpe acest turn neclintit al dreptei credinţe. Monahii care au ales să nu cedeze înaintea cotropitorilor latini fuseseră deja ucişi, trecând fără vreo împiedicare prin vămile morţii, şi desfătându-se de-acum în sânul

37

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

lui Avraam. Ei L-au mărturisit pe Iisus Hristos ca Singur În aceste vremuri tulburi şi grele pentru credinţă, Cap al Trupului Său – Biserica, Cea Una şi neîmpărţită, lângă Mănăstirea Zografu se nevoia un pustnic călugăr, dând anatemei pretenţia ereticului papă de a se considera vieţuind în frica lui Dumnezeu şi având mare dragoste cap al Bisericii. Însă câţiva călugări s-au arătat a fi slabi şi pentru dreapta credinţă. El avea rânduiala ca în fiecare zi laşi, primind erezia latină şi arginţii vân-zării, oferiţi de cei să citească de mai multe ori Acatistul Buneivestiri în faţa ce îi ameninţaseră cu chinuri şi dureri de neimaginat. icoanei Maicii Domnului-Acatist. Într-o zi, în timp ce Desigur, un număr mare de călugări au stat neclintiţi cânta ca de obicei „Bucură-te, Mireasă, Pururea Feîntru mărturisirea lor, recunoscându-L doar pe Hristos ca cioară!”, din icoană s-a auzit un glas preadulce, zicând: singur Cap al Bisericii neîmpărţit şi necreat, mustrând cu „Bucură-te şi tu, bătrânule cuvios al lui Dumnezeu!” tărie pretenţiile uzurpatoare ale papei, ce se auto-declarase Sihastrul s-a înspăimântat şi a căzut cu faţa la pământ, locţii-tor al lui Dumnezeu pe dar aceeaşi voce l-a liniştit, cu pământ. Aceşti viteji nevoitori şiblân-deţe spunându-i: „Nu te au vărsat sângele pentru Hristos, teme, ci deîndată mergi la fiind acum martori ai adevărului Mănăstire, şi spune fraţilor şi în Biserica biruitoare din Cer – egumenului că se apropie mucenici bi-ruitori ai Domnului, vrăjmaşii mei şi ai Fiului meu. de Care ni-ciodată nu s-au Sfătuieşte pe cei slabi în credinţă lepădat. Din nefe-ricire totuşi, şi mici la inimă să se ascundă atacul a fost groaz-nic. Iar fiindcă unde vor vedea cu ochii, iar pe unii monahi s-au în-fricoşat din cei ce voiesc a se în-cununa cu pricina ameninţărilor şi a cununa neveştejită a muceniciei, chinurilor, două mănăstiri au spune-le să rămână pe loc în căzut în mâna catolicilor: E vorba mănăstire. Acum, fugi degrabă!” de Marea Lavră şi Xiropotamu.

Făcând ascultare de porunca Plini de o teamă dobitocească, viePreacuratei, cuviosul călugăr a ţuitorii din aceste două lăcaşuri au lăsat chilia sa şi a fugit spre acceptat invazia latină. mănăstire cât l-au ţinut puterile, O mare contribuţie la această pentru a da de veste fraţilor. lepădare de credinţă a avut-o îmAjungând în faţa porţilor mari păratul Mihail Paleologul, care îi ale lavrei, el văzu înaintea sa ajutase pe catolici, pentru a se asiicoana Preasfintei Născătoare de gura că aceşti călugări se vor uni Dumnezeu – cea pe care o lăsase în cuget cu Roma, îmbrăţişând acasă! O, minune! Plin de budogmele sale false. Însă Dumnecurie, părintele a făcut metanie în zeu, Care păzeşte Biserica Sa, a faţa icoanei, iar apoi a luat-o şi s-a întărit credinţa călugărilor athoniţi înfăţişat înaintea egumenului, şi a făcut ca unii dintre cei mai povestindu-i lui toate câte i se înainte pierduţi pe cărarea minciîntâmplaseră. noasă ce duce către Apus, să îşi Icoana Maicii Domnului „Acatist” sau „Axion Estin” Auzind veştile aduse, (trad. rom.: „Vrednică eşti”) întoarcă feţele şi inimile spre fraţii din obşte s-au tulburat. Cei mărturisirea drept-credin-cioasă a Răsăritului. mai slabi au fugit imediat, suindu-se spre peşterile din O, înfricoşată şi mare minune! Întru una din acele zile munţi. Însă douăzeci şi şase de monahi, neînfricaţi iubitori întunecate de eres, călugării din Mănăstirea Xiropotamu se de Dumnezeu, avându-l în frunte pe chiar egumenul măadunaseră în biserica mare, pentru a sluji liturghia după năstirii, s-au hotărât să rămână în mănăstire, pregătindu-se rânduiala nou-introdusă a ereticilor catolici. Deodată, de luptă. Ei au luat cu dânşii icoana Maicii Domnuluipământul s-a cutremurat şi tot văzduhul s-a umplut de un Acatist, după care, împreună cu egumenul, s-au suit în vuiet înfricoşător, încât se părea că venise sfârşitul lumii, turnul de apărare, aşteptându-şi duşmanii şi nevoinţele ca pedeapsă pentru fărădelegea ce se întâmplase. Chiliile, muceniciei. Nu după multă vreme, catolicii au ajuns la turnurile fortificate şi chiar temeliile mănăstirii, toate aces- poarta lavrei, de unde au început a glăsui către călugări, tea erau căzute la pământ, iar ruinele lor se amestecau cu cu vorba plină de miere otrăvită, spunându-le călugărilor trupurile catolicilor şi ale călugărilor lepădaţi de credinţă, să le deschidă de bunăvoie porţile şi să-şi mărturisească ce fuseseră ucişi într-o clipă de cumplita şi dreapta mânie supunerea în faţa supremaţiei papale. Ca drept răsplată dumnezeiască. pentru capitularea de bunăvoie - spuneau latinii- călugării Dar acest semn trimis din Cer nu a fost luat în seamă urmau să fie cruţaţi de la moarte, şi chiar răsplătiţi cu mult de către catolicii, sosiţi puţin mai târziu din Italia, ci au aur. Dar monahii au răspuns din vârful acelui turn: „Dar continuat ca şi până atunci să îşi împrăştie otrava bleste- cine v-a spus vouă că papa este capul Bisericii? De unde matului lor eres prin tot pământul sfânt al Grădinii Maicii vă vine această învăţătură rătăcită? Pentru noi, singurul Domnului, târând în înşelare mulţi călugări slabi în credinţă. Cap al Bisericii este Hristos! Aşa credem şi aşa

TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

38

mărturisim! Alegem mai bine să murim, decât să lăsăm ca acest loc sfânt să fie spurcat de fărădelegile şi cruzimea voastră! Nu vom deschide vouă porţile mănăstirii! Plecaţi de aici!”

Mânioşi peste măsură, catolicii au strigat: „La moarte cu voi!” Au adunat apoi vreascuri uscate, îngrămădindu-le la baza turnului şi aprinzându-le. De acolo în sus, flăcările mistuitoare s-au ridicat cu repeziciune către cer, fiind aţâţate de vânt, dar cuvioşii părinţi nu s-au înfricoşat de groaza focului, ci au stat nemişcaţi în văpaie, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu, făcându-se jertfe bine primite şi s-au mutat întru slava cea negrăită a veşnicelor lăcaşuri, în anul 1274, iar prăznuirea lor cea de peste an se face la 10 ale lunii octombrie.

Numele acestor purtători de biruinţă sunt înscrise în Martirologiul Mănăstirii Zografu, dar şi al Bisericii Bulgare. Sfânta icoană a Maicii Domnului-Acatist, prin care s-a lucrat această minune preaslăvită, a fost găsită nevătămată de foc, stand lângă sfintele moaşte ale mucenicilor. De acolo, a fost dusă cu mare cinste în biserica Adormirii Maicii Domnului, fiind aşezată în partea de sus a catapetesmei, în rândul icoanelor împărăteşti. În faţa ei, a fost pusă o candelă mică, ce s-a păstrat nestinsă peste veacuri, prin Darul Preacuratei Stăpâne şi ocrotitoare a acelui sfânt lăcaş şi al întregului Munte Athos.

Cuprinsul numărului 28 1. Proorocia Sfântului Nil Athonitul................................................................

2. Replica Episcopului Sofronie Suceveanul la adresa articolului „Noua conflagraţie stilistă”.......................................

2

3. De vorbă cu Preasfinţitul Episcop Dionisie Gălăţeanul......................................

4. De ce suntem fii ai Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi?........................................

5. Moaştele sfinţilor – izvor de sfinţenie sau sursă de sminteală? (I).........................

6. Gândurile de hulă ce vin asupra omului din ispita vrăjmaşului............................

7. Problematica legată de calendarul Bisericesc (I)..............................................

8. Despre iudaizarea catolicismului. Cronica lepădării (I)......................................

9. Momente de răscruce în istoria Bisericii Ortodoxe, în secolele XX-XXI (II) ......................................................................

9 11 13 15 17 19

10. Idolii şi apostaţii societăţii contemporane .....................................................

11. Graiul vechilor cazanii (II) - O comoară uitată...............................................

12. Conştiinţa – dascăl şi judecător al omului (I) ...............................................

13. Sfintele Cuvioase de la Mănăstirea Diveevo din Rusia (I) ................................

14. Clonarea şi celulele stem ........................................................................

15. Ecumenismul - calea spre pierzare (VIII) - De la Sfânta Rusie la... cea mai râvnită pradă ......................................

22 24 26 27 30

16. Despre încoronarea lui Antihrist şi vremurile ce vor urma ...............................

17. Sfântul Antimis.....................................................................................

18. Cum să biruim desfrânarea .....................................................................

19. Despre Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Acatist”........................

34 36 36 37

4

21

31

TRADIŢIA ORTODOXĂ ADRESA REDACŢIEI: Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca, judeţul Suceava EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ” TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837 Email: secretariat@mitropoliaslatioara.ro Web: http://mitropoliaslatioara.ro

Tradiţia Ortodoxă - 40 p. Format: 8 din 64/88 Tipar executat la „Adormirea Maicii Domnului” - Bucureşti, 2010 Tel. 021/434 23 36