Revista Archeus 2008 by Fundatia Archeus

a Tabăra Naţională de Literatură şi Arte Plastice ARCHEUS 2008 Ocoliş - Baia Mare ediţia a III-a

ARCHEUS REVISTA DE CULTURĂ A MARAMUREŞULUI editată de Fundaţia Culturală A R C H E U S - Baia Mare cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Baia Mare şi al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Maramureş

COLEGIUL REDACŢIONAL Director: Ioan MARCHIŞ Redactor şef: Emanuel LUCA Redactori: Nicolae Scheianu, Marian Ilea, Ion Burnar, Vasile Dragomir, Alexa Gavril Bâle, Daniel Florin Marchiş; Concepţia grafică: SC BACKGROUND SRL Fotografii: Daniel Roşca, Florin Pop, Nicolae Scheianu, Constantin Petric, Zorovavel Petrehuş, Ioan Moldovan; FUNDAŢIA CULTURALĂ ARCHEUS Preşedinte de onoare: Mihai OLOS Preşedinte: Ioan MARCHIŞ Vicepreşedinte: Florin POP; Secretar: Daniel Florin MARCHIŞ TABĂRA NAŢIONALĂ DE CREAŢIE LITERARĂ ARCHEUS 2008 a fost co-finanţată de Consiliul Local şi Primăria Baia Mare, Consiliul Judeţean Maramureş

ISBN: 1841 - 2297 Tipografia “CROMATICA PRESS” - tel. 0262-216.304 - Baia Mare

editie de pescari ,

Alexandru Vlad / 6 Ion Muresan / 8 Ioan Grosan / 10 George Vulturescu / 12 Augustin Fratila / 14 Ioan Pintea / 16 Ioan E. Pop / 18 Cornel Cotutiu / 20 Gheorghe P창rja / 22 Lucian Perta / 24 Ion Burnar / 26 Alexa Gavril B창le / 28 Adela Naghiu / 30 M. N. Tomi / 32 Echim Vancea / 34 Vasile Dragomir / 36 Marian Ilea / 38 Vasile Morar / 40 Vasile Muste / 42

Valeriu Sabau / 44 Ion Bogdan / 45 Dorel Macarie / 46 Elena Carausan / 48 Ioan Calauz / 50 Gheorghe Mihai B창rlea / 51 Stefan Jurca / 52 Raluca Vida / 54 Aurel Pop / 56 Paul Beldi Ladislau / 58 Rodica Brad Pauna / 60 Zorovavel Petrehus / 62 Nicolae Scheianu / 64 Alex Porc / 66 Mircea Crisan / 68 Horea Muntenus / 70 Cosmin Perta / 72 Emanuel Luca / 74

acă ar fi să căutăm copilăria aşa cum căutăm un obiect pierdut, atunci ar trebui să aplicăm aceeaşi tactică. Şi unde căutăm un obiect atunci când constatăm că nu-l mai avem? Ne-am pierdut, să zicem, ceasul. Unde-l căutăm? Pe unde am umblat, evident. Orice obiect pierdut se caută refăcând traseul, începând de la ultimul loc în care putem fi siguri că l-am avut.

Alexandru Vlad / Sărind peste un secol (fragment)

Toată viaţa am adunat cârpe să-mi fac o sperietoare îmi amintesc zilele în care ascuns sub pat îmi desăvârşeam lucrarea grămada de pantofi vechi pe care îmi rezemam capul uneori când adormeam iar acum când e gata noapte de noapte sting lumina şi numai bănuind-o acolo încep să urlu de spaimă

Ion Mureşan / Poemul despre poezie

În zilele următoare am fost tot timpul împreună. Te-am convins în cele din urmă că grupul de stânci nu e un loc rău famat, citeam şi ne odihneam amândoi acolo. Era mai greu să vorbim, dar după o vreme reuşisem să avem un repertoriu de fraze-tip din clasici cu care ne înţelegeam destul de bine. Cel mai dificil a fost să găsim formule banale cu care să putem purta un dialog firesc la masă sau în pauzele de lectură. Ne apucase chiar o frenezie ciudată în a descoperi cuvinte de toate zilele în tomurile respectabile ce înţesau capătul vestic al insulei. Ore întregi stăteam cufundaţi între pagini, copiind conştiincioşi fragmente uzuale de dialog, propoziţii simple, interjecţii, sudalme, saluturi etc. După numai o săptămână, aproape că învăţasem să vorbim câteva minute pe de rost. „Arăţi obosită astăzi” (Dreiser) – ziceam eu. „Mă doare capul” (Cezar Petrescu) – răspundeai tu. „Hai să plecăm de-aici!” (Cehov). „Nu!” (Ionescu). „Atunci pofteşte de îmbucă ceva” (Sadoveanu). „Nu vreau!” (Moartea lui Ivan Ilici). Făceam o pauză ca să-mi adun gândurile. „Am văzut azi dimineaţă în dreptul peninsulei un animal ciudat” (Mihai Tican Rumano). „Ce vorbeşti?!” (Caragiale). „Aşa că ar fi bine s-o-ntindem mai încolo” (Faulkner). „N-ar fi mai bine să ne apărăm aici?” (Jules Verne). „Cum?” (Camus). „Să punem mâna pe-o lopată...” (A. Toma). „Nu este o soluţie” (Eusebiu Camilar). „Au!” (Joyce). „Ce s-a întâmplat?” (Ibsen). „Migrena asta îngrozitoare” (Huxley). „Te doare tare?” (Ionel Teodoreanu). „Paştele mă-sii, dac-ai şti!...” (Gib Mihăescu). „Da, îngerul meu, înţeleg...” (Bolintineanu). „Nu înţelegi nimic. Şi de ce mă priveşti aşa?” (Agatha Christie). „Te iubesc” (Ion Grecea). „Cruţă-mă, te rog...” (Dostoievski). „Nu mai vrei să fim împreună?” (Cella Serghi). „N-am zis că nu vreau, am zis că nu pot” (Pascal). „Atunci du-te la dracu’!” (Brecht). „Porcule!” (Céline). „Salutare!” (Breban). „Bună seara” (Buzzati). Ioan Groşan / Insula (fragment)

Pe pietrele Nordului am stat sub fulgere: mi se părea că zvîcnesc, că urc prin lumina lor precum peştele spre izvor, în amurg. Frumuseţea era un copac fulgerat; o frumuseţe sălbatică nepotrivită pentru poeme rătăcind ca o fiară prin curbura spaimei din ochiul tău şi simţi arcadele cum te dor ca un lanţ care-o ţine înlăuntrul lui * Orfan de divin rătăcesc pe pietrele Nordului. Ştiu slava grotelor pentru care fiara se luptă cu fiara, pasărea cu pasărea, să-şi aşeze culcuşul, cuibul; ştiu că nu poţi întoarce pasărea sub coaja oului nici lupul în pîntecele lupoaicei; ştiu că omul poate fi locuit de vîlve care-l cheamă sus pe Munte să adune lupii cu vocea lui, să le poruncească cu vocea lui; n-ai vrea să fii acolo: nu vrei să ştii dacă foamea ta ghiftuieşte doar viscerele tale sau şi foamea literelor din scrisul tău n-ai vrea să fii acolo: prin noapte, prin ceaţă literele nu sunt orfane: spaima ta, cutremurul tău e laptele lor cald. În curînd vor avea gheare, vor fi pregătite să nască, să alăpteze alte spaime cum ţîţa lupoaicei poate alăpta gura unui copil cum flăcările de pe morminte alăptează aerul

George Vulturescu / Frumuseţea era un copac fulgerat

„Căutăm totul doar pentru că am pierdut ceva“ ceva despre care, de fapt nu ne mai amintim, ceva, cumplit, ascuns în trecutul nostru – poate ceea ce voia să ne spună mama născându-mă şi noi nu înţelegeam şi tata mă întreba: ce spune? şi eu răspundeam: de unde să ştiu eu? Ce ştiu eu? dacă voi nu ştiţi, eu... eu scot apă, asta fac – mă oglindesc în ea, scot alta... pentru mama; care spală întruna o cămaşa nisipie, ciudată, fără cusături pe care n-o poartă nimeni... Nu, n-a venit nimeni până acum, niciodată. Aici nu vine nimeni. Aici sunt doar eu: Locul. De unde se pleacă. Şi mă joc, umplu marea şi-aştept legat de toate catargele deodată... valurile ca nişte albatroşi uriaşi se sparg de memoria mea, împroşcându-mă cu sângele lor alb...

Augustin Frăţilă/ Ogorul Sângelui (fragment)

umilinţa e asemenea fiorului din copilărie cînd crezi ca ai descoperit amorul şi ţi se face ruşine de toţi şi de toate şi fără de veste eşti cuprins de panică şi de frică la gîndul ca ai fi putut săvîrşi primul mare păcat si nu îndrăzneşti sa-ţi ridici privirea tulburată de lacrimi şi nici nu visezi ca ai putea cîndva deveni înger cîntăreţ sfînt sfînt sfînt este Domnul Savaot pe picioruşe lungi şi subţiri se sprijină sora noastră Minciuna şi rîurile care altădată ieşeau din matcă bogate în peşti seacă şi iarba se usucă şi copacii stau pe maluri zdrenţuiţi precum steagurile de luptă după înfrîngerile suferite eşti vulpe şireată şi pasăre a cerului şi te prefaci că ştii unde sunt vizuinile şi cuiburile şi ne vorbeşti nouă ridicat drept în sus, semeţ, de pe piedestalul de aur cine să ştie că mîndria şi orgoliile se rostogolesc în faţa Lui ca nişte pietricele de rîu? nu cunoşti umilinţa ea seamănă mult cu adierea de vînt din grădina edenului trebuie să cazi trebuie să te prăbuşeşti ca să poţi urca vindecat prin vămile Domnului Tronul precum un burete fosforescent îmbibat cu sufleţele tremurătoare e un scaun pe rotile Cel ce Sta pe el te cheamă în ajutor şi îţi spune pe nume Simion. Simion Cirineul. metafora o, metafora retezată fără milă precum un lujer învlăstărit de pe tulpina chiparosului cu ferăstrăul ştirbit în carnea ei dulce, roşie şi catifelată numai metafora singură ea metafora îşi mai aduce biata aminte cum acest poem încercînd să devină declamatoriu subit s-a transformat în vers liber

17 Ioan Pintea / cîntecul lui Simion Cirineul (fragment)

În valea noastră din Vărai, care vara asta stă să sece, niciodată n-au fost peşti mai mari de-un lat de palmă. Ce să-i faci, noi suntem oameni de pământ, care n-au văzut niciodată marea, Dunărea, ba cei mai mulţi nici măcar Someşul Rece. Totuşi, în seara aceea de octombrie 1968, pe când desfăceam de zor porumb, la uşa noastră a bătut un străin care, chiar înainte să ne dăm noi seama, a răsturnat de pe umeri drept în mijlocul antreului un peşte cum nu se mai văzuse prin părţile noastre până atunci. Era o namilă lungă de doi metri, alunecoasă şi rece, pe burta căreia cealaltă namilă, cu două picioare, s-a aşezat să-şi tragă sufletul. Nu ştiu ce-au vorbit ai mei vreme de un ceas cu străinul, dar până la urmă rumoarea s-a potolit, iar străinului i s-a dat voie să înnopteze în antreul nostru. Am putut să-l văd, în timp ce mă duceau la culcare, cum îşi dă jos căciula, se lungeşte pe duşumea şi-şi aşează capul ca pe-o pernă pe pântecele namilei cu solzi. A doua zi dimineaţa, când m-au trezit să merg la şcoală, în antreu nu se mai aflau nici namila cu două picioare, nici peştele lui cât covata în care puneam la saramură doi porci o dată. Mirosul de peşte rămăsese însă şi a continuat să adie săptămâni întregi, iar după o lună, în spatele măturii, am descoperit un solz sticlos şi rece, mare cât copita de capră, pe care l-am ascuns sub perna mea ani de zile. Dumnezeule, dar şi când l-a găsit mama, ce bătaie am încasat! Nu un peşte ca ăla, dar măcar un solz să fi avut vreodată satul nostru şi poate astăzi pământul de pe oamenii noştri de pământ s-ar mai fi şters, în aşa fel încât copiii lor să arate un pic mai puţin greoi şi un pic mai luminoşi ca ei. Şi atunci poate că oamenii noştri de pământ n-ar mai ara şi astăzi pământul ăsta bolovănos cu pluguri trase de câte doi boi de parcă ar despica valurile unei mări încremenite, care demult, pe vremea când Pământul plutea pe sub ape, şi-a legănat peştii printre dealurile din Vărai. Ioan Es. Pop / Locul unde a încremenit marea

La biserica din Bogdan Vodă un francez se tot chinuia să poată prinde în obiectivul aparatului foto întreaga biserică, fără a-i ciunti din vîrful turnului. I-am spus într-o franţuzească timidă, să se aşeze jos pe iarbă, şi aşa, mărindu-şi perspectiva, va reuşi să facă ce doreşte. A zis ceva repede, n-am înţeles, mi-a pus aparatul în braţe, aşa cum l-ar fi aşezat într-un cui, şi se îndreptă spre întrarea în biserică, luă în spinare o masă albă, nu demult geluită şi o duse în spatele bisericii. Acum înţelegeam ce spusese: La table est tres crue. Şi-a luat aparatul, a făcut poza şi, mormăind ceva a mulţumire sau despărţire (iar n-am înţeles), a ieşit (soţia, urîtă, îl aştepta în poarta de la intrare). Apropo: în dumineca în care aveam să străbatem satele de pe Mara, am întîlnit mulţi francezi (autoturisme, autocare) dar, fără exagerare, toate franţuzoaicele, indiferent de vîrstă, erau urîte foc – nimic atrăgător, apetisant, nimic frumos în trupul lor, în ţinuta lor. Ne întrebam – eu şi Mircea – unde sînt acele vaporoase franţuzoaice, languroase şi lascive, subţirele şi suple, văzute în filmele lor. Totuşi, M. încerca o dreaptă măsură, fiind dispus să nuanţeze: Franţuzoaicele astea nu erau urîte, ci nu erau frumoase. Plus că se vede şi din avion ce tehnică minunată au în a se sulemeni.

Cornel Cotuţiu / Înainte de “rest”(fragment)

Când va coborî coroana Jos pe o câmpie arsă Va rămâne doar Ioana Ochi luminători în casă Când va şterge cucul pana Cu un abur de pe stele Va rămâne doar Ioana Pe cărările rebele Până-atunci aprind o iască Şi mă-mpovărez cu dor Fagii din Gutâi cunoască Mersul orb al stelelor.

Gheorghe Pârja / Linişte ocrotitoare

Ediţia fiind pescărească, Şi cei ce scriu se adaptează: Când trebuie să dovedească Ce-au scris, le cam... exagerează!

Lucian Perţa / Justificare pescărească

Câte corăbii pe Iza au trecut le ştiu numai eu că eu le-am făcut din hârtia şcolii care e cea dintâi şi fără seamăn corabie ea mă vrea mereu din port în port căpitan de vas cu portul ce mi-l port Câte corăbii doamne câte pânzături îndoaie catargele lumilor – lumuri oriunde mă duc oriunde voi fi ancora mea uliţa mândrii cineva acolo doruri peste dor când striga-va catalogul Cel Mare Învăţător

Ion Burnar / Dragomireşti

Pe coasta domoală cu mesteceni îngălbeniţi toamna alunecă revărsându-se în cupe sidefii o apă milostivă din pietre ies viermii fluviul se ridică în picioare devenind arbore cu crengi curgătoare.

Alexa Gavril Bâle / Toamnă alunecând

Fiecare poem îmi seamăna atât de mult că m-aţi putea învinui de narcisism Nu e totuşi decât o golgotă pe care-o urc în noaptea saracă-n dimineţi pătrunsă-n camera oglinzilor din care sufletul meu a fugit...

Adela Naghiu / La pândă sub scripetele zodiei

Zburând aiurea din pensula scribului ies păsări negre. (Flying nowhare black birds apearing out of the painter's brush.) ** Femeia goală pe rochia albă dormind fluturi roşii. (The nacked woman red buterflies sleeping all over the white dress.)

M. N. Tomi / Haiku

negru era ochiul lui dumnezeu – şi obosiţi erau arborii / şi neputincioşi erau precum o mireasă care nu mai putea să îşi rostească numele de fată – apoi îl culcară în casa cea nouă de pe dealul de deasupra satului şi l-au botezat după numele îngerului – nimeni nu s-a opus fiindcă era băiat – apoi au hotărât să-l spele cu propriu-i sânge şi să-l îmbrace în ţipăt. / abia de-au mai putut să audă chemarea osemintelor că dimineaţa îşi şi luă mizeria-n primire – apoi îi lăsară să intre / să îşi ia rămas bun aplecându-se să scormonească-n ţărână cu gura / bulgări mari de pământ se rostogoleau de pe maluri în apa murdară / lopeţile s-au tocit de atâta curtoazie din partea rudelor şi groparii au buzele umede de atâtea gesturi neuitate la marginea / gropii – marginile cămăşii albe ieşind peste marginea sicriului sugrumă funiile clopotelor seara de-abia mai poate-ndura băutura şi-oglinda

Echim Vancea/ Cimitirul desperecheat

Artistul – Cât de dor îmi este de iadul de pe Pământ. Scriam un pamflet, îl citeam prietenilor în cârciumă şi ne distram până dimineaţa. Dimineaţa mă duceam până la Securitate ţigări americane, băuturi franţuzeşti - să-i torn şi eu pe alţii. Apoi, ca să fiu iertat scriam un reportaj despre întrecerea socialistă şi noua revoluţie agrară. Ţigări englezeşti, vinuri spaniole, femei frumoase. Căutam o coadă la carne, la unt, la ouă, la orice, coadă să fie. Adevărate surse de inspiraţie pentru un pamflet. Ţigări proaste, trăscău acru, gospodine deşălate. Iar la Securitate, ţigări chinezeşti, rom cubanez, studente negrese să mă-nvăţ cu socialismul. Făceam spectacole, umpleam stadioanele, rupeam peluzele, cântam cârmaciul. Mai strecuram câte o colindă, câte una de inimă albastră. Hruşcă, Socaciu, Alifantis, he, hei, aia îmi plăcea cu stinsul felinarelor…

Vasile Dragomir / Logica (eseu scenic în două acte) - fragment

Povestea lui Jean Chindriş despre Zaragoza spusă la barul "La coboiul blu - il cafe"

După ce am ajuns la pensie şi cum m-am simţit în putere, am urcat pă trenurile de Spania şi nu m-am oprit pînă-ntr-un oraş de-i zice Zaragoza. Au ăia un peisaj ars de soare, nu ca la noi în Desiştea, că-i vai de cozonacul lor, dar au servicii, bani şi clădiri vechi, faine şi istorice. Acolo am ajuns şofer de-am cunoscut autostrăzile, benzinăriile şi locurile de beut cafele de pe margine de drum. Cîştigam bine, mîncam gătit, şi trimiteam bani la fecior de-am făcut casa. Apoi, daca iel nu şi-o găsit slujbă-n comună, i-am cătat ieu în Zaragoza, la un restaurant, de chelner, şi la nora de chelneriţă. Şi i-am adus acolo cu pruncul de clasa a treia. Iei lucrau, ieu lucram şi am prins a le călca hainele, a le spăla, că stăteam în apartamentul închiriat de mine înainte. Că-i întrebau la restaurant cum de haina aia roşie şi cămaşa albă şi pantalonii îs la linie. Şi iei mă arătau pă mine. La ora nouă, când îl duceam pă prunc la şcoală, iei ziceau - uită-l pă tata, că de aia sîntem călcaţi şi spălaţi în regimul ăsta. Am mai stat şase luni şi i-am lăsat pă iei, că erau cu viitorul înainte şi am venit în Desiştea. Pruncul mi-o dat şase mii de dolari ai lor să

Marian Ilea / Bilioanele (fragment)

deschid "La Coboiul Blu - Il Cafe", c-o zis că-i de viitor. Apoi aşa am făcut, pînă mi-o scris o vedere că-i trebuie banii îndărăt, că iei pleacă în Canada. Da' de unde să-i dau, ce să vînd în Desiştea? Aici nu-s bani... De supărare m-o apucat bolile închipuite şi într-o zi am închis barul şi iară m-am apucat de băut cum m-am apucat şi înainte de a-l avea. Apoi m-am oprit. Într-o vreme mi-o scris pruncul ca nu-i mai trebuie banii aia, da' ieu tăt supărat am rămas. Acum, despre Nasch Nicholas ăsta ar fi de zis că în clădirile vechi îi o moară de făină, că iel le cere, da' ăla care le-o cumpărat îi unu' bocotan de la oraş care are acte de la notar şi că atuncea cînd o vinit în Desiştea clădirile alea erau dărăpănături şi ca oraşeanul o băgat vreme de şase ani bani grei în iele. Are şi poze cu paragina pă care o cumpărat-o. Şi mai zic ca bilioanele pă care le cere îs miliarde şi nu triliarde, ca m-am interesat de la profesorul de engleza de la şcoală, care îşi bea votca de dimineaţă la "Coboiul Blu - Il Cafe", dar şi asta-i alta poveste. Închei spunindu-vă că am plecat în Zaragoza ca un Ion şi am ajuns în Desiştea ca un Jean, care zice că oricare va face ca mine, ca mine să păţească. Asta numai dacă-i în stare!

Într-o noapte, luminos ca un tub de neon a intrat în poemul la care lucram tatăl meu, ţăranul Morar V. Ion, câmpia trăgând-o după el ca pe-un ham. Gânditor a pipăit fiecare cuvânt ca la târg când cumperi o căciulă de miel aşezat pe un vers ca pe un prag de pământ azvârlea cu lopata lumină pe el. A doua zi dimineaţa, mai alb ca un crin, cu un secol de ierni purtându-le-n spate hainele mirosindu-i a căpiţe de fân Puse pe colinele căii ferate, caldă vara peste noi ca un tainic fiord tata-i plecat într-o bibliotecă din nord.

Vasile Morar / Într-o bibliotecă din nord

paşi străini opresc în grădină respiraţia ierbii prin amintirea părinţilor trece luna mereu miei albi gâtu-şi întind peste treptele casei până în sufletul meu

Vasile Muste/ Iarna

zbatere în ochiul meu stâng linişte în dreptul zboruri prin ochiul meu drept căderi prin stângul până dimineaţă va năvăli în oraş iarba

Valeriu Sabău/ Prevestire

poetul e în lume stea de veghe în clipe de grea cumpănă venind precum o flacără fără de seamăn să lumineze inimă şi gând în casa lumii aripa-i semeaţă zvoneşte zborul nalt şi pur de mâine iar dacă din pământ îşi face strâmtă casă de veghe steaua lui de-a pururea rămâne

Ion Bogdan/ Poetul

...lui Vasile Dobra

Poetul mahmurit de-aseară mănâncă nuci în crâşma ordinară precum bunicul în casa de vară le sparge în palmă şi trosnetul lor se aseamănă uimitor cu scârţâitul patului în dormitor el scrie versuri superbe despre toamnă uleiul nucilor îi curge în barbă îi spun Hemingway învârtiţii în provincia spirală dar în preajma lui migdalată miroase a iurtă din Asia centrală mănâncă nuci în crâşma lălâie poetul Dobra obsedat de lămâie de la mătuşa Valerie ştie curcanul atunci face buci când se îndoapă cu nuci şi carnea se frăgezeşte cu rom şi cafea băută turceşte

Dorel Macarie/ Hemingway mănâncă nuci

Ştiam că voi vrea să ajung pe dealul unde cerul se răcoreşte în ramuri frunze lăţite îmbrăţişează lumina se leagănă iarba cu roua în colţuri. Acolo sunt frunţi, eliberate în chingi inelare, ce taie liniştea cu cleştele minţii. Drumul e greu, ocoliş arcuit e cărarea, pietre uzate îmi liniştesc urcarea. mai rămân să respir, un gând mă sufocă tâmplele se zbat, nelinişti citite pe paşii de rocă mi se lipesc de piele, îmi acoperă porii, trupul se leagănă, cuvinte reci mă îngheaţă, un drum mai domol, cu ocol îmi doresc. Dar văd drum abrupt, tremur de teamă că dealul e aproape.

Şi voi, fraţilor, aţi trecut de poarta cu înger încremenit în marmură? Şi vouă vi s-au furişat sub guler acorduri jucăuşe de liră demodată? Aici lumina e mai caldă şi dorul de tinereţe e mai cuminte, Aici seninul umple plămânii şi respiraţia lungă rotunjeşte cuvinte. Doream să vă mângâi coroana de foc ce vă înfierbântă vorba si mintea. Doream să mă învălui în silabe-arpegii simboluri de tihnă şi leac la un loc, Doream să vă iau o fărâmă de lumină şi să mă scald în ore de taină… Adorm în gând cu ochii ţintiţi spre suiş în dorinţa de a găsi aici, în zare şi mâine câte un Ocoliş.

Elena Cărăuşan / Spre Ocoliş

Mi-e dor de mine cu sufletul tău. Simplu ca înfăţişarea luminii sau a apelor limpezi. Sunt alungat din mine!... Ca un castel cu turnuri negre numele tău creşte uriaş în noaptea necunoscută. Şi nici o poartă nu se închide în urma mea.

Ioan Călăuz / Dor

uneori ţi-e pielea ca a celui dintîi şarpe ispitior; sub palida înserare a fructelor năzueşti la frumuseţea lor; “grele porunci încalci” - auzi şi-ţi îmbraci în frunze impudica ta îndrăzneală

Gheorghe Mihai Bârlea / Mit

În curte – lângă fântână Liliacul se clatină lin – îşi aduce Florile toate albastre în cruce Vreme de-o săptamână Mai ştii albastrul crescut Cu muguri pe creanga sa verde Ce-n luciul ferestrei se pierde Ca umbra unui sărut?... Era de Florii ori de Paşti, nu mai stiu Floarea în treflă atât de senină Şi ochii-ţi scăldaţi în lumină Erau floarea mălinului viu În curte – lângă fântână Liliacul se clatină lin – îşi aduce Foarile toate albastre în cruce Vreme de-o săptămână.

Ştefan Jurcă / Liliacul

când l-a simţit, rândul îşi dăduse deja ultima suflare. Era mic şi oareşcum trist neajutorat: îi fusese prea greu să nu urle că-i e poftă de albul pe care n-avea să-l mănânce niciodată şi pentru care se pregătise vreo zece minute sărind printre sinapse şi coji de cuvinte Nu se lăsase până ce n-ajunsese la gândurile din faţă, care-şi turnau triumfătoare laptele pe ecranul care-l aştepta deshidratat pe vecie Alb în alb pe alb peste alb cu alb şi alb rândul nescris a luat până la urmă o decoraţie drept premiu pentru ca a rezistat (ascuns în palmă, printre linii de piele şi unghii pilite) mai mult decât celălalt candidat, un nume de copil nou născut uitat în căldarea cu apa de botez până la învierea morţilor (între timp se umflase şi se odihnea cu burta în sus). În competiţie fusese înscris de către cel mai bun prieten al sau, un punct de suspensie abandonat de un scriitor obsedat de invenţii grafice.

Raluca Vida / i-a rămas în palmă un rând nescris

şălaga se-ntoarce triumfătoare din mediul urban precum ţăranul la coasă în lanul de grâu sau mihai viteazul călare în alba iulia de câteva zile coboară oierii din balade repet unul din cele mai frumoase momente al aducerii – aminte doar dăm anunţ la ziare că sus la stână/buciumul suna cu jale/ v-aduc o veste dar nu îndrăznesc să v-o spun ciobanul a fost găsit între blocuri beat mort jefuit de costum la munte sunt posturi vacante doar să ştie cânta din fluier în marş după oi peste pante şi după ciobani rătăciţi la oraş * elogiul melancoliei sau ce pot eu să vă spun despre moartea lui al. pintescu * trist lucru e atunci când auzi vestea că în inimă unui prieten i-a pătruns săgeata metaforei lucru şi mai trist e atunci când vezi călimara golită dar şi mai trist lucru e atunci când te gândeşti ce stare de spirit te cuprinde oglinda întoarsă în ceasul amiezii al. pintescu îşi scrie testamentul semn că undeva a căzut vârsta poetului peste cuvinte

Aurel Pop / marş în căutarea ciobanului care şi-a pierdut oile

deznădăjduită mi s-a încleştat de gât plângând mă tot săruta ca să uit acel gând of (!) dacă atunci aş fi văzut în viitor cum mi-aş fi oprit orice zbor dar stelele în noapte erau atâta de curate şi-atâta de aproape ţelurile mult visate c-am devenit de neclintit ca şi granitul şi liber şi Nebun ca vântul şi de-aş uita cândva gândul cel vechi aş fi mişel şi mort pe veci de veci căci ceea ce-mi mai dă putere şi speranţă rămâne tot iubirea neprihănită de-altădată şi dacă cu toţii ne întoarcem mereu înapoi e fiindcă fără dragoste nu mai suntem Noi degeaba ne-am ridica de jos la stele fără dragoste tot n-am reuşi ca să trăim pe ele (!)...

Paul Beldi Ladislau / Gândul cel vechi

strig tare să mă aud să mă trezesc să te miri ce viaţă intensă am şi noaptea mă lupt cu existenţa cu erorile cu plantele ce cresc în jur peste tot sufocându-mă dar cât e de arid albul cearşafului peretele cu fericiţii îngeri pufoşi ca şi păpădiile am să iau o lanternă cu mine să luminez cumva din vis drept pe faţa îngerilor

Rodica Brad Păuna / Fericiţii îngeri pufoşi ca păpădiile

Ceasul se-ntoarse pe dos. Târnoseam scara pe care urcau paşii copilului după înghiţitura fleicii, afumată din podul uscat al mamei... În târnaţ îl aşteptam ca pe un nemernic, crezând că se va rupe singur, fuşteiul. Aveam muchia securii lipită de ceafa mea cu care să-i sparg ţeasta, devenind un criminal de îngeri decăzuţi în hoţie! Ceasul se-ntoarse pe dos...

Zorovavel Petrehuş / Secunda morţii

Oricâte culmi ai urca şi oricât de înalte vederea dincolo-i mică ce te aştepţi să zăreşti şi pe cine cine soseşte şi cine nu vine îţi aţinteşti ochii spre ultima zare de unde începe iarba câmpiei şi praful pustiei din tot, abia de o umbră rămâne înghesuită în negura unei singure nopţi. În faţa ei stăm cu toţii la porţi.

Nicolae Scheianu / poem

Nu ştiu cum arată îngerul meu, nici cum există, de când, şi nici dacă e păzitor. L-o fi chemând Mitică? Iubita mea obişnuia miercuri să facă yoga, până când… Ei, într-o zi a plecat, e ceva normal, şi de atunci m-am împrietenit cu un înger. Ce nu-mi place la el e că nu a citit Kierkegaard. Voiam să-mi spună şi mie una-alta, că nici eu nu citesc nimic. Nu-mi trebuie cultură, că-mi pute gura. Vreau mâncare, băutură şi… iubire! În rest… prinţul întunericului să vă lumineze calea!

Alex Porc / Despre impropriu

nici măcar dacă mi-ar mai fi crescut un gât nu mi-ar fi fost destul să-mi întorc privirea după tine atât de normal mi se părea să te iubesc să te las să plec în rugăciune … des-cifrez femeia de parcă uneori chiar aş vrea să-mi rămână manifest e(xi)s(t)enţial şi oricât încerc să-i ţintesc plânsul îmi ţâşnesc mâinile în decolteul poeziei

Mircea Crişan / Manifest e(xi)s(t)enţial

Prietenii dau rotocol poeziei În rotocoale de fum din ţigări adunate În ocol rotundului din Ocoliş. Prietenii fură metafore strecurate De privirile furişate ale îngerilor… Ori poate că Prietenia nu este îndelung desenată? Pe hârtie şoaptele se îngână Ca într-un ocol al Lumii Şi se ţin de mână silabele Dansatoarele Plutitoarele Chiar metresele gândurilor… Şi în acest context vom spune despre Poem că este Rotirea. Roata rostirii. Iar înlăuntrul Poemului v-aţi strecurat Unii pe alţii Şi strecuraţi staţi aşa ca din bronz Pe pleoape v-a uns istoria literară Pe frunţi a adunat pentru voi

Horea Muntenuş / Hei, prieteni!

broboane de clipe De neuitat – picături de sudoare memorabile Şi săruturi multe trimise de către muzele din depărtări… Anume pentru voi care împăunaţi sintaxa în muzee S-au adunat atâtea picături de vin În batistele albe ale Destinului stropite Cu saliva ţigăncilor – cu rouă sau cu Ulei de trandafir. Oh! Da. Din trandafiri făcut-aţi oşti de interjecţii; Vocale scuturi şi lăncile consoane V-aţi aşezat petale roşii pe tendoane Să nu fiţi vulnerabili… Cât despre virgule, ehei! Aţi aşezat femei În locul lor ca tipografii De pe vremuri… Nici zei nici îngeri! Voi La trei cuvinte scrise aţi dat câte un cep Butoaielor din lemn de tei…

Lucrez la o moarte, mi s-a spus. O moarte împiedicată, ca o mănuşă de plumb între răsaduri de toamnă, ca o pieliţă subţire printre şantiere. Lucrez la o moarte, mi s-a spus. Păstram sângele de pe spatele timbrelor trimise de prietenii mei. Păstram ciorapii bunicii şi cuţitul lung de bucătărie. Lucrez la o moarte, am auzit şi toate pachetele mele de fân le-am vândut. Tocmai acum când ar fi trebuit să fiu pregătit, măcar cu-n cimitir de rezervă sau praf de strănutat frumos

Cosmin Perţa / Lucrez la o moarte, mi s-a spus (fragment)

raşul părea descărnat sub ploaie. Oamenii tăcuţi, cu buzele vinete şi ochii strânşi, treceau rar pe străzile ceţoase. Doar maşinile brăzdau apa murdară. De sus, din camera lui de la ultimul etaj al blocului, mugetul oraşului, ca al unui bivol răpus, abia se auzea prin pereţii măcinaţi de umezeală. Stătea de o săptămână în casă. Întins pe pat cu ochii în tavan. Abia se ridica să-şi aducă sticlele de vodkă lângă pat şi să mănânce câteva îmbucături din pâinea uscată ce era împrăştiată pe toată masa din bucătărie. Radioul anunţa din oră-n oră bilanţul victimelor. Mii de morţi în oraş. Toţi otrăviţi de apele murdare care-au înveninat barajele ce alimentează oraşul. Între buletinele de ştiri se difuza muzică simfonică şi, din când în când, rugăciuni ale bătrânilor preoţi. De ieri au început să cadă bucăţi grele de tencuială de pe tavan. Prin găurile rămase îşi făcea loc apa, ca un şarpe leneş, muşcând plictisit din perete. Apoi se prelingea pe podea şi se încolăcea într-o baltă maronie la picioarele patului. Doar din când în când plescăia ghiftuit şi-şi mişca imensa coadă rece peste pereţi. Azi dimineaţă şi-a ridicat capul greoi până pe lemnul patului. L-a mişcat încet, desupra aşternuturilor, apoi şi-a înfipt dinţii în lemnul moale. Veninul s-a întins repede prin carnea lemnului şi patul a troznit din toate încheieturile. Iar şarpele a rămas cu colţii înfipţi în lemn, privindu-l fix. Crescuse mult în ultima zi şi omul îl vedea cum abia mai încape sub pat. Nu şi-a descleştat fălcile decât târziu în Emanuel Luca / Corabia cu jivine (fragment)

noapte când s-a prelins rece lângă el, în aşternuturi. Încet, răceala şarpelui i se strecura prin trup. La început, picioarele i-au zvâcnit uşor, apoi au îngheţat, iar durerea s-a ridicat încet deasupra cărnii lui îmbătrânite. Apoi mâinile au căzut pe rând, grele şi reci sub răsuflarea şarpelui. Capul mare şi verde al lighioanei i s-a ridicat deasupra pieptului şi-i simţea otrava picurând din colţii lungi. Din difuzorul radioului se auzi vocea preotului bătrân: <<Diavolul îi spunea lui Dumnezeu „fărtate”, iar Dumnezeu îi zicea lui „nefărtate”, dar lui tot i se părea că Dumnezeu îi zice „fărtate”>>. Şarpele îi trase cu ochiul şi îşi descolăci coadă imensă de pe trupul lui rece. Se prelinse încet peste marginea patului şi dispăru în sticla de vodkă.Cădura năvăli prin crăpăturile geamului, un aer fierbinte cei arse cerul gurii. Vru să întindă mâna după stica de lângă pat, dar îşi aduse aminte de şarpe. Cu greu se îmbrăcă şi coborî la chioşcul de jos să-şi ia alta. Vânzătorul îi întinse sticla clătinând din cap: „Oare cum poţi bea pe căldura asta? De două săptămâni ne arde Dumnezeu, îs peste patruzeci de grade şi tu vii şi cumperi în fiecare zi vodkă... Mii de oameni au plecat să se răcorească la pădure, la lac, la mare... Numai tu stai şi bei... Se va aprinde-n tine... Ţi-a lua dracu’ minţile...” Urcă încet către apartamentul lui de la ultimul etaj. Bău un pahar şi ieşi la fereastră. De sus, oraşul părea descărnat de ploaie.

Daniel Roşca

Dan Vişovan

Minodora Vrabie

Tabăra Naţională de Literatură şi Arte Plastice

ARCHEUS 2008 este un eveniment al

Fundaţiei Culturale ARCHEUS co-finanţat de

Primăria şi Consiliul Local Baia Mare şi

Consiliul Judeţean Maramureş

SPONSORI: Savu Claudiu şi Monica Cărăuşan Mircea şi Elena Popiel Mihai şi Gabriela Radu Roşca Mircea Dolha Gh. Zoicaş Angela Crăciun Simion Bizău PARTENER: Gazeta de Maramureş

Alexandru Cosma Domus SRL Ursus România Cris-Trans SRL - Coltău Ferma Zootehnică Gotech Avimar Cromatica Press