Art Out 13

1

2

3

ECHIPA Art Out – artă şi arhitectură, patrimoniu şi restaurare.

ART OUT- ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 694

Art Out nr. 13

Redactor fondator: Laura Lucia Mihalca Director: Laura Lucia Mihalca

Director adjunct: Alexandru Găvan

Redactor-șef: Laura Lucia Mihalca

Redactor-șef adjunct: Mihai Moldoveanu

Echipa redacţională

Redactori colaboratori

Andreea Giorgiana Nicolae Aylin Bayhan Cristina Niculae Ioana Nițică Iulia Ardelean Laura Lucia Mihalca Mihai Moldoveanu

Anamaria Blănaru Adrian Botez Augustin Ioan Adrian Grauenfels Emilia Cernăianu Hanna Derer Irina Boga Ovidiu Bufnilă Paul Mihalache Ștefan Lucian Mureșanu Valery Oisteanu

Corectura: Denisa Nicoleta Viașu

Grafică copertă: Ruxandra Marin

Coperta: Jeafar Dia –Viața și omul Design & DTP: Cătălin Oltei Webadmin: Alexandru Alexandrescu

Redacţia îşi rezervă dreptul de a selecta materialele aduse spre publicare. Opiniile exprimate în cadrul revistei aparţin semnatarilor articolelor şi nu sunt neaparat ale membrilor redacţiei.

4

Contact: www.artout.ro; redactie@artout.ro

CUPRINS EDITORIALE de Cristina Niculae / Laura Lucia Mihalca

pg.10

OAMENI ȘI PROIECTELE LOR InterView Interviu-jurnal despre viața și opera lui Daniel Craciun Peisajul interior- un interviu cu pictorița Mirela Iordache Proiecte studențești Viața și omul- Jeafar Dia

pg.16 pg.22

pg.32

RECENZII: CE A M VAZUT, CITIT, AUZIT 3x3 Expo de Mihai Moldoveanu / Ioana Nițică / Cristina Niculae 24 years in 24 expressions of solitude - Cristina Niculae Kaleidoscope - Emilia Cernăianu Buzunar literar Misiunea sacră împlinită peste veac- Adrian Botez Buzunar muzical Van der graaf generator- Paul Mihalache

pg.52

JURNALUL UNUI ARTIST Proces cognitiv << in memoriam >> - Laura Lucia Mihalca Jurnalul unui artist - Ovidiu Bufnilă

Mărturisirea – Ana Maria Blănaru

Scafandrul și fluturele - Andreea Giorgiana Nicolae Epopeea scrisorilor lui Van Gogh- Iulia Ardelean Fragmente din jurnalul unei clădiri- Hanna Derer Jurnal budapestan pe sărite- Augustin Ioan Muzeul teatru al lui Dali- Mihai Moldoveanu Clujul. Aici-acum sau o urmă (ne)uitată în inima țării-Ioana Nițică

IDEI, ATITUDINI, AMINTIRI Zilele de naștere ale artiștilor nemuritori Impresie- Claude Monet - Mihai Moldoveanu Pâine pe masă- Mihai Moldoveanu Spiritul continuă existența nefiindă a umbrei omului viu- Ștefan Lucian Mureșanu Multilingvism în U.E.- Paul Mihalache ARHITECTURĂ, MODĂ ȘI DESIGN ArhitecTonic Sagrada Familia - Mihai Moldoveanu Bazilica Euphratius - Emilia Cernăianu

PREMIUM BONUS Omul vălurit - Ovidiu Bufnilă

Jean Dubuffet: The Last Two Years - Valery Oisteanu Arta văzută de Adrian Grauenfels 50 cc de Aer de Paris- Marcel Duchamp - Adrian Grauenfels BONUS Barocul în nuanță engleză-Albion - Irina Boga

pg.40 pg.44 pg.49

pg.54

pg.56 pg.58 pg.60 pg.61 pg.62 pg.64 pg.66 pg.71 pg.74 pg.76 pg.78 pg.80 pg.83 pg.86 pg.97 pg.102 pg.104 pg.109

pg.114

5

EDITORIAL

J

urnalul unui artist

Pictatul este doar un alt mod de a păstra un jurnal. (Pablo Picasso)

Păstrând o continuitate cu ultimul număr al revistei Art Out, am ales să îl evoc pe Pablo Picasso, de data aceasta lăsând la o parte legătura cu sexualitatea. Numărul 13 se consacră, însă, unui alt tip de intimitate umană, înrudită cu cea din urmă: intimitatea gândirii. Jurnalul, în general, şi al artistului, în special, este tot o formă de expunere şi nuditate. Persoana care creează îşi dezvăluie, pe lângă întreaga sa operă asupra căreia îşi lasă amprenta personală unică şi originală, idealurile, iubirile, urile şi obsesiile care l-au condus în întreaga sa viaţă spre instanţa artistică. Sunt admirabile şi adevărate bijuterii jurnalele presărate de desene şi picturi. Desigur, această nuditate este de cele mai multe ori aparentă, ascunsă, distorsionată şi prelucrată, în funcţie de onestitatea autorului sau intenţia sa de a transmite o anume imagine despre sine prin scris.

Jurnalele de artist s-au regăsit în număr mare începând cu perioada modernă, când statutul artistului a cunoscut o nouă transformare: pictorul, sculptorul, poetul sau scriitorul nu mai este un anonim angajat în slujba politicii sau comanditarului bogat, ci de sine stătător, şi vrea să-şi manifeste individualitatea şi unicitatea prin toate produsele sale, inclusiv prin propria prezenţă. Artistul se întoarce, astfel, spre sine şi decide să-şi făurească alte oglinzi în care să se reflecte deplin. Deja tradiţia autoportretului indică un astfel de demers, de amintit fiind autoportretele celebre ale lui Leonardo da Vinci, Francisco de Goya, Rembrandt sau Van Gogh.

Din perspectiva unei interpretări psihanaliste, această întoarcere spre sine a artistului este echivalată episodului mitologic al oglindirii lui Narcis: acest tânăr grec, după respingerea avansurilor nimfei Echo, s-a îndrăgostit de propria reflexie, fapt care a dus la moartea sa şi transformarea într-o floare - narcisa. Superbul tablou al lui Caravaggio nu este de neglijat în contemplarea acestei idei. Am putea spune că autoportretele şi jurnalele sunt mărturii ale narcisismului în artă. Oare au căzut artiştii în capcana propriei lor imagini? De multe ori, un creator vanitos, doritor de faimă şi dependent de părerea şi interesul consumatorilor operei sale, cade în această capcană. La polul opus, alţi artişti nu creează pentru plăcerea şi aprecierea publicului, ci pentru manifestarea liberă a esenţei proprii. În ultimă instanţă, jurnalele artiştilor, scrise sau nescrise (operele lor), ne oferă informaţii importante despre natura artei, dinamica vieţii artistice din timpul lor, complexitatea psihologică a artistului şi a universului creator propriu, impactul său în societatea timpului etc. Toate aceste informaţii nu pot decât să ne fascineze şi să ne apropie din ce în ce mai mult de multe din personalităţile culturii universale şi de geniul lor. Ei ne inspiră, ne învaţă şi ne ghidează în propria noastră viaţă, indiferent dacă suntem artişti sau pur şi simplu amatori.

Cristina Niculae Fotografie din sursă liberă

6

EDITORIAL

Spune-mi ce faci (cu ce te ocupi),

să-ţi spun ce fel de om eşti!

Fotografie: Laura Lucia Mihalca: Le journal de l’arbre.

De câte ori se întâmplă să simţi că te identifici total cu ceea ce faci? De câte ori ajungi să fii ceea ce faci? De când nu ţi-ai mai << aşternut >> gândurile pe hârtie? Când a fost ultima dată când ai avut un moment de introspecţie, de linişte, în care să fii doar tu cu tine?

Sunt întrebări care aşteaptă un răspuns. În acest număr, vă dezvăluim din jurnalele artiştilor şi totodată prezentăm scrieri în premieră. Veţi putea citi, astfel, din jurnalul de călătorie al lui Augustin Ioan sau din jurnalul unei case, semnat Hanna Derrer.

Prin intermediul interviurilor, vi-i prezentăm pe artiştii Mirela Iordache şi Daniel Crăciun.

Proiectul studenţesc este o adevărată bijuterie suprarealistă, Jeafar Dia fiind un proaspăt absolvent al secţiei de Pictură în cadrul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti (actualmente masterand în anul I în cadrul aceleiaşi secţii) şi cel care a obţinut premiu pentru activitatea sa în cadrul expoziţiei organizate în vară, expoziţie care prezenta proiectele de licenţă ale absolvenţilor, promoţia 2012.

V-am mai pregătit în acest număr recenzii de cărţi şi cronici de expoziţii, dar şi impresii de vacanţă, din călătorii de studiu. În acest număr discutăm în special despre Muzeul Naţional Cotroceni şi expoziţiile care sunt în derulare acum în cadrul său.

Emilia Cernăianu ne prezintă bazilica Euphratius, iar Adrian Graunfels ne dezvăluie un alt punct de vedere în ceea ce-l priveşte pe Duchamp. Valery Oisteanu are aceeaşi iniţiativă, dar pentru Jean Dubuffet.

Numărul 13 Art Out este un număr mult aşteptat, care cu siguranţă surprinde. Este un număr care se citeşte pe nerăsuflate, pe fondul unei toamne târzii, cu ploaie, nu cu gutui.

Hai să frunzărim jurnalul arborilor!

Laura Lucia Mihalca Redactor -şef

7

8

9

10

11

Primăria Sector 1 organizează Festivalul Ani de Toamnă, ediţia a VIII-a, 1-5 octombrie 2012

Expoziţia de arte plastice şi decorative

Viaţa - o călătorie fără sfârşit 1-5 octombrie 2012

Expun:

Daniela Frumuşeanu, Ileana Victoria Dragomirescu, Jeni Luchian – Constantinescu, Laura Lucia Mihalca.

Curator: Laura Lucia Mihalca

Eveniment organizat în parteneriat cu:

12

Clubul Seniorilor Sector 1 Str. Ion Slatineanu nr. 16

13

14

15

OAMENI ŞI PROIECTELE LOR

-INTERVIU-

Jurnal despre viaţă şi opera lui Daniel Crăciun realizat de Mihai Moldoveanu

Am avut onoarea să-l cunosc pe pictorul Daniel Crăciun la vernisajul expoziţiei Intersecţii a Laurei Lucia Mihalca, despre care am vorbit în numărul precedent. Se poate spune chiar că atunci m-am intersectat cu domnia sa şi cu arta sa. O artă complexă, neoexpresionistă, cu influenţe suprarealiste, ce vine din ,,neliniştile şi obsesiile vremurilor noastre, dar şi din himerele concrete pe care el le-a generat” (Ilie Rosianu). „Daniel Crăciun explorează în microcosmos (în lumea interioară) adevărurile şi realităţile lumii moderne.

Este un artist al deschisului, iar arta lui se raportează la un fenomen de cunoaştere spaţială, care te implică în intelectual şi afectiv până la defrişarea căilor care conduc spre adevăruri” (Cristina Angelescu). Dar propun să aflăm mai multe despre arta artistului chiar de la artist! Şi pentru că numărul 13 are ca temă Jurnalul unui artist, vom încerca să facem un interviu-jurnal despre viaţa şi opera artistului Daniel Crăciun.

Mihai Moldoveanu: Mă bucur mult că am avut onoarea să vă cunosc la vernisaj! Am descoperit în catalogul pe care ni l-aţi lăsat un pictor prolific cu o frumoasă carieră internaţională. Am intrat şi pe site-ul dumneavoastră (www. danielcraciun.com), unde am văzut că nu sunteţi doar un pictor, ci şi un fotograf pasionat. Vă propun să desfăşurăm acest interviu ca pe un jurnal al vieţii dumneavoastră. Să începem, aşadar, cu începutul: ştiu că v-aţi născut în 1970 la Tulcea. Care este prima dumneavoastră amintire? Să fie oare o imagine?

Daniel Crăciun: E o imagine, parcă ceva legat de o reuniune în familie.

M.M.:Am înţeles că v-aţi născut într-o frumoasă familie de artişti. Care a fost primul contact cu opera părinţilor dumneavoastră? Cum aţi perceput-o atunci când eraţi mic?

D.C.: Eu m-am născut cu pictura părinţilor în casă, cu pictura în sine. O percepeam ca pe o lume de vis atunci, ca pe ceva evident diferit de activităţile copilăriei şi a primilor ani de şcoală sau de ce vedeam în jurul meu. Cum abia după 9-10 ani am ajuns să văd o expoziţie, îi credeam în naivitatea mea de atunci, singurii pictori din lume şi mi s-a părut că e normal cumva să-i urmez.

16

OAMENI ŞI PROIECTELE LOR

M.M.: Ce ne puteţi povesti despre părinţii dumneavoastră?

Cum erau ei ca artişti? Dar ca oameni?

D.C.: Tata ”era”, căci mama mea încă trăieşte şi pictează.

Eugen Crăciun a decedat în 2001. Părinţii mei sunt şi au fost nişte artişti foarte talentaţi, obsedaţi de cromatism şi rafinamentele sale, dar având lumi evident diferite. Eugen este, aş putea zice, mai modern sau mai ”contemporan” (termen foarte la modă acum) în arta pe care a realizat-o şi aş putea spune că e un deschizător de drumuri la noi, căci a reevaluat şi reimpus printre puţinii, neoexpresionismul (unul însă mistic), cât şi un nou simbolism de sorginte nonfigurativă.

De asemenea, el a reluat filonul suprarealismului şi al spiritului dada (mai ales între 1968 şi 1975), abandonate în România datorită politicii culturale postbelice sau a exilului unora dintre artiştii noştri suprarealişti (Brauner, Jancu, Perahim).

Eu şi mama l-am readus în memoria majorităţii, l-am pus cu adevărat pe orbită, aşa cum se cuvine, prin expoziţii postume, licitaţii, donaţii şi prin crearea unei monografii complete în două volume (al doilea fiind trilingv). El a fost unul dintre seniorii artei româneşti de după 1945, iar ca om era o fire caldă, dar uşor introvertibilă, original în vestimentaţie, căruia îi plăceau discuţiile şi controversele de ordin intelectual mai ales; îi plăceau călătoriile, făcea mişcare - inclusiv cele în mediul rural, îi plăcea să citească (din multe domenii), să fie instruit, pus la curent cu ce se întâmplă în lumea largă. Îi plăcea filozofia, admira ştiinţa, dar dispreţuia maşinismul, robotizarea şi rutina, dar era şi un om foarte credincios. Zilnic făcea rugăciune şi gimnastică de întreţinere, tindea spre o ordine interioară desăvârşită. Şi ca om şi ca artist a tins spre enciclopedism, dar şi spre romantism, unul apropiat de hidalgo.

Mama mea, Michaela Nica-Crăciun este şi a fost aproape de la început o fire lirică, romantică mai ales în pictură, dar asta se contrabalansează cumva prin echilibrul şi ordinea din viaţa sa. Chiar şi acum la o venerabilă vârstă este aproape ca un ceasornic în viaţa de zi cu zi şi deosebit de disciplinată şi la şevalet. I-a plăcut viaţa de familie, a ţinut şi tine foarte mult la noi doi (dar şi la alţi membri ai familiei), este şi în acelaşi timp critică, are un foarte bun simţ al observaţiei şi al datoriei. Şi-a luat foarte în serios şi rolul de gospodină - unele artiste femei neglijează cumva acest rol. În ultima vreme este mai preocupată de mass-media şi lectură sau de credinţă. Profesional a făcut o bună echipă cu tatăl meu, dar şi cu mine. Am încurajat-o să se ocupe acum spre finalul carierei mai mult de promovarea sa (licitaţii, expoziţii). Am început s-o ajut la crearea propriului album de artă.

M.M.: Când v-aţi descoperit talentul de artist şi cum v-au îndrumat părinţii dumneavoastră? Ce aţi moştenit de la ei?

D.C.: La început m-au lăsat slobod văzând că am mult talent şi imaginaţie, iar acest talent l-am descoperit pe la 5 - 6 ani. Au început să se ocupe de îndrumarea mea când am dat la liceul de artă în 1983. M-au supravegheat din când în când şi în timpul liceului - în paralel cu dascălii de acolo, apoi s-au mai implicat în timp ce dădeam la facultate şi în primii doi ani de facultate întrucâtva. Dar se implicau şi oricând le ceream un sfat, chiar după facultate. Tatăl meu mi-a dat

multe îndrumări la nivel de compoziţie sau desen, iar mama ceva mai mult la nivelul cromaticii – deşi ambii părinţi considerau că am simţul culorii înnăscut. Am moştenit de la ei un spirit critic şi dorinţa de a nu abandona ”lupta” cu o lucrare decât atunci când găsesc o rezolvare plastică evidentă.

M.M.: În 1989 aţi terminat liceul Tonitza din Capitală.

Aţi fost încurajat să pictaţi aşa cum simţiţi sau v-aţi simţit vreodată constrâns de regulile didacticiste?

D.C.: La liceu am fost un pic constrâns şi de acest didacticism de care vorbiţi, dar aşa era epoca; totuşi nu mi-a prins chiar rău. Eram totuşi deseori lăsat şi să-mi urmez pornirile, la pictura de şevalet în special. Totuşi, în principal se făcea studiu, temele erau destul de clare, se învăţa. Mi-au rămas şi de la profesori şi de la părinţi numeroase învăţăminte utile din liceul Tonitza.

M.M:Apoi v-aţi continuat studiile la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti. Cum a fost educaţia primită acolo? Cum v-a influenţat concepţia despre artă?

D.C.: Pe diploma mea (ca şi pe a colegilor) scrie că este conferită de Universitatea de Artă, dar eu am făcut Academia de Artă ”Luceafărul” din Bucureşti - prima academie privată din România - încă din toamna lui 1990 înfiinţată.

Ea a fost acreditată de minister, dar regula era ca diploma de licenţă s-o dea tot Academia de Artă a statului (actuala Universitate Naţională de Artă din Bucureşti). La susţinerea diplomei erau în juriu profesori de acolo, mai numeroşi decât cei de la noi. Totuşi, profesorul de istoria artei şi cel de anatomie predau şi la noi şi la ei. Din păcate Academia de Arte ”Luceafărul” a fost dezacreditată în 2006, ea acum nu mai există. Motivele şi criteriile comisiei ministerului la acel moment erau totuşi exagerate şi n-au fost neapărat de natură profesională.

M.M.: Ce amintiri aveţi legate de profesorii şi colegii dumneavoastră? Aţi avut vreun profesor preferat, vreun mentor?

D.C.: Din liceu păstrez amintiri frumoase pentru Corneliu Brăescu şi Aurel Bulacu - mă refer la profesorii de specialitate şi despre doamna Crainic, profesoara de istoria artei. La facultate l-am avut din anul doi profesor pe Teodor Moraru, mi-a plăcut mai mult ca şi coleg, decât ca profesor. Uneori ne şi zicea că el ni se considera ”colegul mai în vârstă”. Avea totuşi un bun spirit pedagogic şi a avut şi iniţiative ca manager, căci din anul 4 ne-a încurajat să şi expunem - uneori sub curatoriatul său. Unora le-a încurajat pornirile neoexpresioniste. La mine acest expresionism era însă aproape nativ şi mai era pe de altă parte ”talonat” şi de cel al tatălui meu. De asemenea, port stimă pentru Constantin Guta, care alături de Moraru ne-a orientat gândirea şi percepţia spre o observaţie realmente contemporană, deschisă a artei şi istoriei artei. E sigur că am mai avut parte şi de alţi profesori buni, dar primii m-au marcat ceva mai mult. Dintre

17

OAMENI SI PROIECTELE LOR

colegii mei de an, aş aduce cuvinte de apreciere pentru Ioan Florea (zis John), acum stabilit în SUA, pentru Mihai Gavril şi Magdalena Mănescu sau Mircea Vulpe, deşi şi ceilalţi erau talentaţi. Cât despre mentori, în afară de Eugen Crăciun, am mai avut câţiva maeştri moderni ca Dali, Ernst, Magritte, Kandinski sau W. Blake.

M.M.: Apoi rolurile s-au inversat: aţi fost profesor timp de un an. Cum a fost să treceţi din postura de elev în cea de profesor?

D.C.: N-am avut ocazia să fiu profesor decât un an şi ceva în învăţământul liceal obişnuit, iar asta nu mi-a fost greu.

Totuşi, satisfacţii deosebite în acel loc nu aveam. Mi-aş fi dorit un liceu de artă sau să meditez eventual copii. Ceea ce nici acum nu e însă târziu.

măcar fără master nu te poţi gândi să mergi mai departe în învăţământul public universitar şi nici chiar pre. Masteratul acolo se axează mai mult pe partea teoretică decât pe cea practică, ceea ce m-a surprins în primul an de acomodare.

M.M.: Cum v-aţi acomodat la Paris? Ce senzaţie v-a făcut marele oraş?

D.C.: Deşi credeam că va fi uşor fiindcă ştiam bine limba, primul an a reprezentat un fel de semi-alfabetizare cu această lume a francezilor. Căci era altă lume. Sigur că între timp ne-am mai apropiat de ei, dar…. Senzaţia creată de Paris – în care din fericire mai fusesem ca turist odată, era a unui oraş măreţ, superb, superior a ceea ce ştiam, dar în acelaşi timp, agitat în cosmopolitismul său. Poate prea. Până la urmă m-am acomodat. Apoi dar şi acum mă simt ca acasă când merg. Totul e să fii serios, deschis, organizat, să-ţi faci M.M.: În 2002 aţi făcut un master în arte la Universitatea cunoştinţe şi prieteni indiferent de naţionalitate, să nu stai izolat, altfel te pierzi cumva, te dezidentifici în ”furnicarul” Paris I Sorbone. Cum aţi ajuns în Franţa?

D.C.: Am dat un concurs – se cerea dosar profesional şi şi stilul dinamic de acolo. Pe urmă, relaţiile mai ajută, mai curs de limbă absolvit. După ce am reuşit, am mers acolo să ales în artă. fac masteratul. La ceva timp, ”maîtres” cum îi zicea la ei, a M.M.: Este uşor pentru un artist român să se stabilească în fost cumulat cu predoctoratul şi a devenit master, cam aşa Franţa? Ce sfaturi le-aţi da altor artişti care ar vrea să urmeze cum e la noi abia de 3-4 ani. Aşa şi acolo ca şi aici, faculcalea dumneavoastră? tatea a ajuns să se încheie doar cu licenţă şi are 3 ani. Însă

18

OAMENI SI PROIECTELE LOR D.C.: Nu era prea greu nici în 1999 (când am ajuns eu) să te stabileşti, dacă aveai un motiv clar (studii, muncă sau mariaj); acum e mai uşor, pentru că din cauza condiţiilor din Uniune poţi să stai câte 6 luni în orice ţară fără să mai dai nici măcar socoteală. Greu e să rezişti acolo - asta dacă o iei mai ales ca artist, căci piaţa e dură, nişată, concurenţă mare, iar comenzi bune nu găseşti dacă n-ai măcar rezidenţă sau cetăţenie şi pe urmă ceva bune recomandări. Pe urmă dacă n-ai doctorat sau examen pedagogic (CAPES) postmasteral - care e foarte greu, nu se pune problema să predai la facultate sau liceu de artă. Pomeneam de învăţământ, căci la artişti ca şi la noi - este o sursă de venit sau măcar o rotunjire a lor. Dar măcar acolo e destul de bine plătit. De asemenea, comenzi sau de muncă nu-ţi găseşti aşa uşor. Eu n-aş sfătui pe nimeni să se stabilească acolo definitiv, mai ales că odată cu criza situaţia s-a deteriorat. Bine e însă să stai câteva luni în câte un an măcar, dacă ai expoziţii sau alte proiecte profesionale planificate, dacă mergi pentru documentare, prospectare sau de plăcere pur şi simplu. În orice caz e bine să pleci şi cu ceva bani de acasă, mai ales dacă n-ai mai fost niciodată .Şi poate ceva amici stabiliţi acolo. Şi asta în toată Franţa, nu numai la Paris. Pe de altă parte, de când noile media de comunicare au devenit atotstăpânitoare, nici nu mai are sens (cu excepţia unei burse de lungă durată) să stai cu anii acolo ca să te afirmi sau să găseşti galerist. Poţi fi acceptat şi online, dacă placi cu adevărat, dacă aduci acel altceva de care e nevoie. Îţi faci apoi expoziţia sau legături de durată şi poţi reveni aproape oricând. Pe urmă, viaţa, mai ales la Paris, e scumpă. Acu sigur dacă ai bani serioşi nu mai contează… În fine, pe deoparte libertăţile de mişcare în interiorul continentului, cât şi circulaţia tot mai rapidă a ideilor de întâlnirile cu anturajul pe care mi-l făcusem. În orice caz, şi mesajelor, mai precis globalizarea, au dus poate la necesimai petreceam şi acolo, chiar dacă mai rar. Căci ritmul e tatea de a fi mai degrabă mobil ca artist, decât stabil sau fidel altul, mai ales că după master am rămas câţiva ani în plus unui spaţiu sau ţări. acolo, doar pe plan profesional.

M.M.: Care sunt asemănările şi care sunt deosebirile între M.M.:Acum lucraţi şi trăiţi în Franţa şi România, sistemul de educaţie român şi cel francez? deopotrivă. Cum se îmbină viaţa între cele două ţări?

D.C.: Asemănări ar fi dacă mă refer la relaţia profesor-stu- D.C.: Trăiesc mai mult aici decât la Paris din 2005. Se dent în sensul respectului reciproc, dar modul de ”predare” îmbină, a devenit poate o obişnuinţă. Cumva Daniel de acoface deosebirea. Ei, în ciuda unui anumit cartezianism, sunt lo e un alter ego şi viceversa. Doresc uneori să stau mai mult, totuşi mai liberi, mai adaptativi, te trimite profesorul să cauţi dar aş vrea să schimb şi orizontul. Am călătorit şi în alte ţări mai mult înlăuntrul tău, să faci un fel de cercetare pe lângă şi aş vrea să revin în unele pentru durate mai lungi. tema pe care ţi-o alegi, nu-ţi impune prea multe norme sau M.M.: Aţi avut nenumărate expoziţii în ţară şi străinătate. tendinţe de respectat, cel mult o biografie şi se discută desExistă vreo expoziţie care v-a marcat cel mai tare sau care v-a tul de liber - uneori şi pe o noţiune ”bătătorită” sau pe o rămas cel mai mult în suflet? temă dată. În schimb, relaţiile dintre colegi sunt mai reci.

D.C.: Da, pot spune că au fost expoziţiile de la Muzeul LitAcum din ce mai observ şi în România, sunt schimbări în eraturii din 1998, de la Galeria Municipală din 1999, cea de bine către sensul pedagogic de care vorbeam. la Institutul Roman din Veneţia, expoziţia de grup de la MuM.M.: Care sunt cele mai frumoase amintiri din timpul see du Montparnasse, cea de la sala Brâncuşi (a Parlamentustudenţiei dumneavoastră în Oraşul artei? lui României), cea de anul trecut de la galeria Singuliers din Paris. Cam astea cel mai mult.

D.C.: N-aş putea privilegia ceva acum. Dar îmi amintesc des de studiul prin biblioteci şi unele muzee, de momen- M.M.:Cum a evoluat pictura dumneavoastră? Aţi avut mai tele când pictam des noaptea, de unele discuţii cu profeso- multe perioade de creaţie? rii despre lucrările pe care le prezentam pentru master, de D.C.: Au fost mai multe, evident. A plecat de la un filon plimbările prin mirobolantul oraş la diverse ore, de vernisaje neoexpresionist înrudit şi cu transavangarda italiană un pic, (inclusiv ale mele), de anume comenzi sau joburi profesio- dar axat pe latura social-politică protestatară şi s-a metamornale avute şi în oraş, dar şi în provincie; şi nu în ultimul rând, fozat într-o zonă nesimbolică. Una ce a dus la o perioadă a

19

OAMENI SI PROIECTELE LOR

îngerilor şi demonilor (tratată şi la masterat ca subiect) şi alta a zonei reţelelor vegetale sau vegetalului mai bine spus (cu influenţe din nonfigurativ şi nu din realism) - ambele din 1999-2000. Aceste direcţii le mai urmez uneori şi acum, dar am continuat cu experimentarea la nivelul interferenţelor dintre tehnici sau suporturi, am readus colajul de un anume tip ca limbaj, mixajul şi fotomontajul uneori. Lucrez adesea pe polistiren de două tipuri, uneori pe lemn şi m-am apropiat în acest fel de obiectual; aş vrea să mă reapuc şi de gravură sau monotip (în liceu şi studenţie am mai practicat) sau să pictez cum au mai făcut-o şi alţii pe metal. Mă apropii cumva acum în modul meu, de postavangardă, plecând de la unele demersuri ale transavangardei. De câţiva ani m-am apucat şi de fotografie sau chiar video, nu numai pentru că sunt medii gustate de ceva vreme, dar pentru că îţi dau posibilitatea să faci notaţii ceva mai repede, să pui deoparte nişte idei şi stări de moment, care dacă te-au marcat cu adevărat le reiei apoi în pictură. Pe de altă parte, mai toate perioadele mele au mai mult sau mai puţin o gravitate de sorginte surrealistpsihedelică, oniricul şi părţi ale subconştientului meu lucrând aproape neîncetat, indiferent de tehnica abordată. În fine, trebuie să cauţi neîncetat, să nu te repeţi des, să nu rişti anchiloza estetică.

M.M.: Dumneavoastră alegeţi subiectele picturilor sau ele vă aleg pe dumneavoastră?

D.C.: Subiectele, motivele, eu le aleg în general. Invers se întâmplă mai rar, dar se întâmplă.

M.M.: Cum simţiţi că este pictura contemporană românească? Dar cea din Franţa?

D.C.: Arta, actualmente s-a cam globalizat şi ea pentru că circulaţia ideilor şi tendinţelor, a stilurilor, nu mai e prohibită şi nici nu mai e dificilă. Pictura de la ei se practică bine, dar ceva mai puţin decât la noi - mă refer doar procentual; pe urmă, ei o abordează ceva mai cerebral, mai determinat şi cazual – aşa simt. La noi mai e încă romantism (în sensul defavorabil) şi epigonism. Şi aici n-aş discuta doar de pictură. La ei, noile media şi instalaţiile sunt oarecum preponderente în momentul de faţă, din cauză că au parcurs sau creat avangardele la timpul lor. La noi, etapele au început să fie arse după 1989, ceea ce cronologic nu e rău, dar multe fenomene de acolo nu au fost poate înţelese cum se cuvine nici contextual şi uneori nici plastic. Mai e ceva de muncă aici, dar talente la noi, slavă Domnului, sunt multe şi voinţă de autodepăşire. Din păcate, atât Uniunea cât şi Academia, aici au fost factori conservatori şi ideologici chiar şi ceva timp după 1989. Între noi şi francezi, Noua figuraţie (sau figuraţia realist-ludică i-aş zice eu) e o tendinţă estetică oarecum comună, la fel fotografia cu caracter social, cu toate că s-a născut mai întâi tot la ei sau la anglo-americani. Dar sunt tendinţe cu oarece succes deja la nivelul vânzărilor şi asta se observă adesea în programul galeriilor. Arta abstractă, în schimb, la ei deşi este mai riguroasă şi mai la ea acasă, şi-a pierdut din vigoarea pe care o avea odată. Tendinţele obiectuale, conceptuale şi multimedia, chiar dacă există şi la noi, sunt însă mult mai bine reprezentate acolo şi de nume cu circulaţie internaţională. Noi însă stăm încă bine în grafica de şevalet, în tapiserie şi în arta decorativă - care la ei tinde, după părerea mea, să se transforme ori în artizanat şi kitsch, or devine ceva extrem de funcţional. De asemenea, la sculptură păstrăm încă dragostea pentru materiale ca marmura şi lemnul - şi încă sunt realizări notabile, în schimb, la ei sunt materiale tot mai rar întrebuinţate în defavoarea poliesterului, a siliconului şi răşinilor de tot felul sau a metalului.

M.M.: Cum credeţi că se încadrează pictura dumneavoastră în peisajul picturii româneşti contemporane?

D.C.: Aş zice că se integrează, nu că se încadrează neapărat undeva. Dar, în fine, este totuşi mai aproape de neoexpresionism şi noul simbolism decât de pop-art sau hiperrealism.

M.M.: Aveţi pictori preferaţi sau pictori care nu vă plac?

D.C.: Am destui; n-aş putea să-i enumer chiar pe toţi acum şi aici, dar cum ziceam - Bosch, Leonardo, Blake, Dali, Gauguin, Ensor, Ernst, Kandinski, Denis, Picabia, Palladino, Lupertz şi Brauner sau Eugen Crăciun ar fi printre ei. Numi plac J. Koons, anumiţi artişti din curentul abstract hardedge, arta sovietică şi nici o parte din arta chineză actuală, chiar dacă e în trend şi se doreşte scăpată de cenzură. E mai mult marketing şi epigonism decât artă adevărată acolo. Mai bine perioada Ming. De asemenea, nu mă omor după graffitti sau urban-art cum i se zice acum. Rămâne totuşi subcultura ca şi hip-hopul sau moda contemporană.

20

OAMENI SI PROIECTELE LOR

M.M.: Ce proiecte aveţi pe viitor?

D.C.: Expoziţii atât aici, cât şi în străinătate, şi nu mă refer doar la personale; mă gândesc să deschid una şi la cel de-al doilea meu atelier. De asemenea, dacă se iveşte un motiv sau ocazie mai pot şi co-organiza expoziţii, căci am mai făcut-o.

M.M.: Deşi sunteţi pictor şi fotograf, aveţi proiecte şi din alte ramuri ale artei?

D.C.: Încă n-aş divulga tot; dar ceva mai mult timp şi cercetare (am încă de învăţat) să dedic în domeniul video şi al filmului experimental aş dori. Cât priveşte pictura sau fotografia, voi face expoziţii tot pe o temă sau un motiv personal. Mai doresc însă ca după monografia în două volume dedicată tatălui meu, la care am fost şi autor, să-i mai dedic unele micro-albume în viitor şi să-l finalizez împreună cu mama mea, Michaela Nica-Crăciun, albumul dedicat ei şi asta cât mai curând.

M.M.: Întrebare mai grea: Ce reprezintă pictura pentru dumneavoastră? Dacă nu aţi mai putea picta, ce aţi face?

D.C.: O pasiune dar şi o a doua natură. Dacă, prin absurd, n-aş mai face-o, m-aş dedica tot unui domeniu cultural, eventual literelor. De altfel, uneori mai şi scriu, în general, legat de artă.

M.M.: Care este cea mai impresionantă imagine pe care aţi văzut-o vreodată? Dar cel mai frumos sunet auzit?

D.C.:Nu aş răspunde la întrebarea asta, este prea exhaustivă. Am văzut prea multe imagini frumoase, am ascultat destulă muzică bună.

Fotografii publicate cu acordul artistului

M.M.: Descrieţi-ne, vă rugăm, o zi obişnuită din viaţa dumneavoastră. Cum începe, ce conţine ea şi cum se încheie. Încercaţi să-i asociaţi un miros, un gust, un sunet, o imagine.

D.C.: Aproape fiece zi la mine este diferită prin ordonarea activităţilor şi tipul lor, dar nu las să treacă aproape nicio zi fără să fac ceva creativ, fie că în paralel lucrez sau mă ocup de partea de promovare din cadrul meseriei mele, fie că mă ocup ori de una ori de alta în respectiva zi, fie că ies să mă documentez (vizitare de expoziţii, lecturi sau fotografie în aer liber, discuţii despre artă sau pregătirea teoretică şi logistică a unor evenimente sau vânzări de lucrări de artă). În general, îmi place diversitatea şi în viaţa de zi cu zi, ca şi în artă. Las loc şi imprevizibilului sau surprizelor. Au farmecul lor.

M.M.: Vă mulţumim mult pentru că aţi acceptat invitaţia acestui interviu!

21

OAMENI SI PROIECTELE LOR

Peisajul Inteior Un interviu cu pictoriĹŁa Mirela Iordache realizat de Adrian Grauenfels, decembrie 2011

Mirela Iordache

22

OAMENI SI PROIECTELE LOR

A.G.: Ce te-a influenţat mai mult în anii de studenţie? Ai fost un om al academiei sau un rebel care înoată contra curentului? Mă gândesc că ai apucat o epocă grea, de căutări şi de repoziţionare a artelor după revoluţia din 1989. Au urmat ani de eliberare de normele social-politice care sufocau expresia în România comunistă. Cum ai digerat această perioadă?

Mirela: Anii de studenţie au fost grei. Mă frământau toate lucrurile posibile şi imposibile, mă depăşea înţelegerea lor, datorită vârstei. A fost ca un ghem ce l-am putut descâlci cu greu, mult mai târziu. Este greu să te poţi situa undeva, într-o zonă sau stil. M-am străduit să îmi găsesc un limbaj prin care să mă pot exprima. În domeniul artelor, lucrurile sunt complicate, iar procesul de maturizare se face foarte târziu în viaţa unui artist.

Eram încă din liceu sfătuiţi în legătură cu acest aspect. Suişuri şi coborâşuri. Permanenta nemulţumire că nu eşti aproape de ceea ce vrei să exprimi în fond, că vrei să fii bun. Să îţi placă ceea ce faci era o constantă. Acestea sunt aspecte ce urmăresc artistul de-a lungul vieţii; la un moment dat ele se diminuează, dar nu dispar. În studenţie m-am înţeles bine cu profesorii mei, eram câţiva cum se întâmplă de obicei, dornici să stăm la atelier după ore.

Făceam între noi studii şi apoi propriile compoziţii. Eram fericiţi când găseam o rezolvare plastică nouă în lucrările noastre.

Mirela Iordache

23

OAMENI SI PROIECTELE LOR

A.G.: Te rog să mă ajuţi să te încadrez într-un stil.

Privind tablourile recente te găsesc post modernistă. Cum te defineşti? Artist modern? Abstract? Pop-art? Ce curente te-au influenţat şi modelat artistic? Vedem la mai toţi pictorii o perioadă de oscilare între realism şi figurativ; între clasic, figurativ şi abstract. Un bun exemplu este americanul Edward Hooper.

Mirela: Îmi este greu să mă încadrez într-un stil. Îi voi lăsa pe cei de profesie s-o facă. Îmi aduc aminte în liceu, ca pe mulţi de altfel, cum ne-a influenţat Renaşterea.

Era o nebunie studiul din zona aceea. Anatomia artistică era matematică, dar şi medicină pentru mine. Umanismul renascentist a fost declicul pentru studiul cât mai elaborat.

24

OAMENI SI PROIECTELE LOR

Mirela Iordache M-a ajutat în a vedea realitatea, cum îi zic eu, a obiectului studiat după model, de orice natură. Am trecut prin istoria artei şi m-am oprit în multe zone ale acesteia. Acum pot spune că rezonez cu artele primitive şi tot ceea ce s-a făcut în final de secol XIX şi până în prezent.

A.G.: Ce pictori români preferi? Participi la expoziţii solo sau de grup? Ce spune critica locală despre munca ta? În Israel trăim o deosebită efervescenţă a artelor vizuale.

Cum este pictura apreciată azi în România? Foloseşti netul în a expune lucrările tale?

Mirela: Dintre artiştii români apreciez mulţi, este greu să îi enumer aici. Îmi vin acum în minte: Hans Mattis Teutsch, Victor Brauner, Marcel Iancu, Horia Bernea, Max Herman Maxy. În ceea ce priveşte participarea mea

25

OAMENI SI PROIECTELE LOR

la expoziţii, cele mai multe sunt cele colective. Probabilitatea să participi la o expoziţie de grup este mai mare decât aceea de a-ţi planifica o expoziţie personală care implică sală, concept, idee, promovare, logistică (dacă are loc în afara Bucureştiului). Aceste aspecte sunt extrem de importante, durează mult şi se planifică de pe un an pe altul. Anul 2011 a fost pentru mine unul bogat în participări atât de grup, cât şi personale. Până acum nu aveam mai mult de o expoziţie personală de la un an la altul. În ceea ce priveşte critica locală despre ceea ce fac eu, îmi este greu să am o părere obiectivă. Se vorbeşte în mare, frumos şi foarte rar constructiv. Nu mă refer aici la critica negativă, ci la cea vie, dinamică, ce punctează greşelile artistului prin rapelul făcut corect şi detaşat la creaţia lui. Rar mi s-a întâmplat să am curatori la evenimente expoziţionale, ce nu au plictisit auditoriul, cu un bun spirit oratoric, viu. Arta în România are un public restrâns. După părerea mea, la noi se face artă. Cred că este vie, are un spirit al ei. Sunt artişti tineri cu potenţial.

Consecvenţa cu care aceştia expun şi se implică în evenimente este foarte importantă, este vitală. Frontul nou al internet-ului este la fel de important şi el pentru arte. Canalele noi de distribuire a informaţiei sunt utile artistului în a-şi face publică creaţia. Eu folosesc internet-ul în a-mi expune lucrările în mediul virtual abia după ce acestea au fost expuse în galerii. Îmi promovez expoziţiile şi la rândul lor sunt promovate pe site-urile destinate evenimentelor culturale. Sunt multe persoane

26

OAMENI SI PROIECTELE LOR

Mirela Iordache

care mă cunosc ca plastician, de pe internet. Vestea se duce, ca să zic aşa, mult mai uşor, mai rapid. Sunt evenimente şi artişti despre care aflu mult şi comod din mediul virtual până să iau contact direct cu ceea ce expun. Este una din laturile bune ale internet-ului.

A.G.: Am vizitat recent Amsterdamul. Un muzeu deosebit este instalat în casa lui Rembrandt, transformată de maestru într-o adevărată uzină de produs pictură şi litografii. Se pot vedea camera de lucru, anticamera pentru clienţi şi modele, atelierul său, cămara cu relicve istorice, oseminte, arme, armuri şi chiar un mic crocodil împăiat. Cum e atelierul tău? Ce ore sunt favorabile muncii? Pui muzică de fond? Ce te inspiră şi cum pregăteşti subiectul unei noi lucrări?

Mirela: Atelierul meu este unul cât se poate de comun şi care răspunde nevoilor mele, din punctul de vedere al spaţiului şi al luminii. Prefer să pictez ziua cât am lumină naturală pentru a nu-mi altera culoarea la nivelul percepţiei vizuale. Nu am găsit încă becul ideal, care să-mi redea o lumină caldă şi suficientă lucrului. Am lucrat ani buni şi nopţile, trecând peste regulile bioritmului meu, dar nimic nu se compară cu un lucru început şi terminat în lumina zilei. Serile încep să fac schiţe, să gândesc, să îmi notez idei. În atelier ascult sau nu muzică, depinde de dispoziţiile pe care le am. În ceea ce priveşte inspiraţia, se produce un declic la un moment dat, ce-mi dă acel avânt. Inspiraţia îmi vine din lucruri mărunte şi din detalii. Din felul în care las lucrurile să mă atingă în mod normal şi firesc mie. Procesul poate să fie unul rapid sau complicat, depinde de mulţi factori.

27

OAMENI SI PROIECTELE LOR

Câteodată am nevoie de aşa zisa lene creativă, cum zic unii colegi de breaslă. Nu-mi puteam explica la un moment dat, după ce lucram, se instala o pauză în care nu se mai întâmpla absolut nimic. Totul lua forma de stări, senzaţii, emoţii...

A.G.: Acum am să te întreb de tehnica folosită. Mă interesează procesul întreg, de la concept, schiţe şi până la finişul final. Ce materiale foloseşti, ce medii, cum bate lumina în atelierul tău, ce anotimpuri preferi, ce nu te mulţumeşte la un tablou terminat?

Mirela: Tehnicile de care mă folosesc sunt din cele mai diverse. Soluţii acide, aerosoli, culori de apă şi ulei, zemuri de orice fel, improvizez sau nu, depinde de suport, subiect etc. Anotimpurile nu au nicio influenţă. Când lucrez am sentimentul de atemporalitate. Ştiu doar când trece timpul, după cum se modifică lumina. Dacă ceva mă nemulţumeşte la un tablou, este totul. Îl las deoparte şi reiau munca atunci când cred că o pot rezolva.

A.G.: Ce planuri de viitor ai? Cum plănuieşti să devii un artist major? Există o strategie a succesului sau te bazezi doar pe muncă şi talent? Trăim într-o epocă a vizualului, dar şi a ratingului stabilit de mediile de comunicaţie. Pe mine mă deranjează

Mirela Iordache

28

OAMENI SI PROIECTELE LOR

Mirela Iordache

29

OAMENI SI PROIECTELE LOR

comercializarea esteticului, mă refer la arta făcută pentru a epata şi ajunge sub reflectoare nu pentru conţinutul mesajului, ci pentru că oferă presei exhibiţionismul şi show-off-ul căutat de lumea comunicaţională care ne inundă. Presa a preluat rolul frescei, ea duce cotidianul în ochii consumatorului de vizual.

Mirela Iordache

Mirela: În planurile mele intră taberele din 2012 şi lucrul în continuare alături de evenimentele expoziţionale. Îmi planific cât mai puţin pentru ca să se întâmple cât mai mult.

Nu am o strategie despre cum voi deveni un artist major, dar ştiu că munca şi talentul nu-s suficiente. Mă implic în proiecte artistice, colaborez cu alţi artişti, încerc să expun cât mai mult afară şi pe lângă toate acestea, participările în străinătate sunt foarte importante. Proiectele personale şi colective, workshopuri interactive în diverse spaţii neconvenţionale, performance art, fac parte din viitorul apropiat. Arta făcută pentru a epata îmi este greu să o numesc artă. Este deja în zona show-ului şi se adresează acelei zone atavice din om. Arta, cred că trebuie sub toate formele ei, să transmită ceva, să fie vie. În unele situaţii, conceptul uneia sau alteia poate fi în regulă, atâta timp cât mediatizarea se face fără distorsiuni.

A.G.: Mai arunc o privire la tablouri. Unele îmi amintesc de colaj, altele de expresioniştii germani. Îmi place tumultul cromatic, neliniştea care o transmit privitorului; nimic nu ne aminteşte de Nirvana, dar câtă forţă este pusă în acest dialog la care suntem invitaţi de artistă. La marginea vizualului lăsăm imaginaţia să colinde oraşe şi câmpuri, oglinzi, geamuri simulate, portretele unor personaje care vin din viitor sau din străfundurile memoriei. Depinde de starea în care ne aflăm şi de curajul în a ne înhăma în descifrarea stărilor sufleteşti ale artistei.

Dragă Mirela Iordache, îţi mulţumesc pentru timpul şi materialul oferit cititorilor din Israel, îţi doresc succes şi împlinire estetică!

Adrian Grauenfels

Fotografii publicate cu acordul artistei

30

Mirela Iordache

OAMENI SI PROIECTELE LOR

Mirela Iordache

31

OAMENI SI PROIECTELE LOR

Proiect studenţesc

Jeafar Dia

Proiectul meu de licenţă se prezintă sub forma a 8 picturi de format mare, a cărei tehnică este ulei pe pânză. Această serie a fost realizată în 2012 pe durata a câteva luni. Găsind soluţii estetice personale, am dedicat această serie universului uman raportat la viaţa unor persoane. Cu un deosebit respect pentru arta suprarealistă decodificată în cheie realistă sau fotorealistă, am plecat de la următoarea gândire personală: „Suprarealismul este format dintr-o serie de cuvinte neadevărate scrise de pensulă şi culoare pe un obiect adevărat, numit pânză”. Alegerea personală a stilului suprarealist îşi găseşte rădăcinile tocmai în manifestul ei.

Jeafar Dia

32

OAMENI SI PROIECTELE LOR

Jeafar Dia Călător fără drum

Jeafar Dia Greutăţile drumului

33

OAMENI SI PROIECTELE LOR

Jeafar Dia Iluzii

34

OAMENI SI PROIECTELE LOR

Jeafar Dia Irakianul

35

OAMENI SI PROIECTELE LOR

Jeafar Dia Libertate inutilă

36

OAMENI SI PROIECTELE LOR

Jeafar Dia Moartea mijloacelor de trai

37

OAMENI SI PROIECTELE LOR

Jeafar Dia Puterea falsă

38

OAMENI SI PROIECTELE LOR

Jeafar Dia Timpul oprit

Fotografii publicate cu acordul artistului

39

CE-AM VĂZUT, CITIT, AUZIT

3x3 expo

Muzeul Naţional

Cotroceni Cu o istorie bogată, începând cu secolul al XVII-lea cu domnia lui Şerban Cantacuzino şi continuând până în zilele noastre, Muzeul Cotroceni se află printre cele mai privilegiate din Capitală. Pe lângă atributul de a fi sediul Preşedinţiei Române, în acest edificiu se organizează expoziţii cu totul speciale pentru viaţa artistică bucureşteană. Palatul însuşi este alcătuit din mai multe corpuri, cele mai importante şi impunătoare fiind Holul de Onoare, Salonul de Vânătoare, Salonul Florilor,Biblioteca, Marele Salon de Recepţie, Dormitorul Reginei Maria, Salonul Oriental, Salonul Empire, Salonul Sheraton şi Cuhnia fostei Mânăstiri Cotroceni.Fiecare încăpere este diferită şi somptuasă, îmbinându-se diferite stiluri artistice şi arhitectonice de influenţă apuseană, dar şi profund românească (elementele orientale şi bizantine). Clădirea este plasată într-un paradis vegetal bine îngrădit, dar care respiră iubire pentru istorie, artă şi frumuseţe la orice pas.

Cristina Niculae

Muzeul Cotroceni este poate cel mai frumos muzeu al Capitalei. Situat în monumentalul Palat al Cotroceniului, pe un deal împădurit care te face să te transpui în urmă cu sute de ani, muzeul se situează la cele mai înalte standarde de profesionalism, adăpostind colecţii permanente de o frumuseţe rară, cât şi expoziţii temporare de mare valoare. De aceea vă ademenim oricând la Muzeul Cotroceni, care este o oază de cultură în mijlocul unui pustiu tumultos. Veţi vedea colecţia permanentă care datează de pe vremea regalităţii, expusă în săli de o frumuseţe asemănătoare castelului Peleş. Sau veţi putea vizita expoziţiile temporare alese cu grijă şi amenajate la cele mai înalte standarde. Aşa că vă recomandăm călduros o plimbare la Cotroceni.

Mihai Moldoveanu

Iertare dacă sentimentele mi-o iau razna sub emblematica regală, însă eu când spun Cotroceni spun Regina Maria a României. Și iertare, căci odată ce aștern rândurile de față, învârt sticluța de parfum, ce poartă sub capacul auriu florile preferate ale însăși Reginei Maria, parfum ce sugestiv și-a luat numele de Quelques Fleurs Royale.

De-asta, cu o sinceritate desăvârșită, tot ca cea a Reginei când venea vorba de propria frumusețe, dezvălui că nu e ușă, treaptă, perete tapetat, mobilier, din Muzeul Cotroceni, care să nu ascundă ori miros de liliac abia proaspăt cules după o ploaie de vară, ori de iasomie neînflorită, bergamotă deschisă sau trandafir clasic.

Mi-o și imaginez pe regină când venea din escapadele sale călare (de care era realmente îndrăgostită), se oprea în prag și își oglindea ideile și regalitatea în ochii albaștri care ulterior se modificau în întreg spațiul. Fie că e vorba de frumoasele covoare lucrate manual cu flori-de-vis, de mobilierul din lemn masiv, de impunătoarele oglinzi, de sofisticata veselă, de băile imense și luminoase, turcești, ori, de ce nu, de locul sfânt de rugăciune cu icoane unice, totul e îmbibat de rafinament proporționat cu eleganță.

Mai cer iertare încă o dată că, de fiecare dată când ajung în Muzeul Cotroceni, afară e o lună plină, tot ca inima reginei, și mă mai iertați o data când de fiecare dată când plec de-acolo rămân cu tot suflul, ambiția, forța, unui conducător de popor, bărbat în trup de femeie.

Când spun Muzeul Cotroceni spun bizantin, salonul de aur ori dormitorul decorat cu argint, spun regalitate și mă opresc aici. Dupa ce ajungeți acolo, nu veți mai “pleca” niciodată.

Ioana Nițică

40

CE-AM VĂZUT, CITIT, AUZIT

41

CE-AM VĂZUT, CITIT, AUZIT

Grafica în pictura românească din colecţii particulare,

Muzeul Naţional Cotroceni Expoziţia Grafică în pictura românească a reunit un număr impresionat de lucrări aflate în colecţiile particulare ale iubitorilor de artă autohtonă. Sub bagheta magică a maestrului Vasile Parizescu, tablourile au strălucit pe simeze şi au impresionat asistenţa prin frumuseţea lor. Maestrul ne-a explicat, printr-un discurs îndelung ovaţionat, modul în care a evoluat pictura de la arta rupestră, trecând prin Durer şi ajungând în vremurile noastre. Această expunere a avut rolul de a lămuri, o dată pentru totdeauna, că grafica face parte tot din pictură (Maestrul a dat chiar definiţia picturii, din D.E.X., pentru a fi limpede pentru toată lumea că definiţia picturii include în sine şi grafica). Maestrul a încheiat apoteotic, declarând că dacă desenul este regina, atunci culoarea este regele şi că, aidoma unui joc de şah, regina mai poţi să o pierzi, dar pierderea regelui este şah mat.

Mihai Moldoveanu

42

Tuș, acuarelă, tehnici alb-negru, pastel, toate sub gajul unor nume precum Carol Popp de Szathmari, Theodor Aman, Theodor Pallady, Iosif Iser, Max Hermann Maxy, Samuel Mützner, Nicolae Vermont, Gheorghe Vânătoru, Henri Catargi, Leon Biju, Aurel Ciupe, Aurel Băeşu,Corneliu Baba, Sabin Bălaşa, Horia Bernea, Vasile Celmare, Horea Paştină.

Unele din cele mai prețioase acte de cultură înrămate, aduse direct din casele celor mai prețioși colecționari din România, sub simbolistica deja aparte a gazdei, și anume a Muzeului Cotroceni. L-am regăsit la expoziție pe Eminescu cel “bolnav” de doruri și păduri, am regăsit nuduri în fel și chip, am regăsit anotimpuri și locuri ale copilăriei mele muscelene și, mai presus de toate, l-am regăsit pe Don Quijote, slăbiciune absolută. Culoare și modelaj al firii, accente înzecite de lumini, modernism și actualitate, toate legate de grafica in pictura româneasca prin români de soi!

Ni se prezintă un rezultat al colaborării între Muzeul Naţional Cotroceni şi Societatea Colecţionarilor de Artă din România, cu lucrări din peste 100 de colecţii de artă particulare, semnate de nume grele ale lumii artistice din secolul XIX-XX (cum ar fi Carol Popp de Szathmari,Theodor Aman, Theodor Pallady, Nicolae Tonitza etc). Tehnicile utilizate sunt în alb/negru, acuarelă, pastel, cerapastel, tuş, tehnică mixtă. Subiectele sunt extrem de vaste: de la nuduri, portrete şi autoportrete, la peisaje şi compoziţii abstracte. Fiecare lucrare impresionează prin unicitatea ei, dar şi prin raritatea expunerii, majoritatea operelor aparţinând colecţiilor particulare şi greu accesibile publicului larg.

Ioana Nițică

Cristina Niculae

CE-AM VĂZUT, CITIT, AUZIT

Charles Leirens – Inteligenţa privirii.

Portrete de artişti 1933 – 1960

Privirea este expresia directă a sufletului omenesc.

Iar un suflet frumos nu poate să aibă decât o privire inteligentă. Omul este construit prin însăși natura lui să recunoască privirea și fața omenească. I se pare că o zărește în trunchiuri de copaci, în pietre, nori sau tablouri abstracte. Și asta pentru că privirea este semnul unei existențe pe care o remarcăm în jurul nostru. Dar privirea nu constă doar în ochi. Ea este rezultatul întregii expresii a feței, de la ridurile făcute de mușchii încordați până la zâmbetul misterios. De la Mona Lisa la Strigătul lui Munch, expresia umană stă la baza privirii. Ochii sunt cheia de boltă a întregii expresii umane. Iar în această expoziție am văzut foarte multă privire. I-am văzut, printre alții, pe Eugene Ionesco, Marc Chagall și Rene Magritte. Și privirea lor înnoblilează privirea privitorului.

Mihai Moldoveanu Expoziţia organizată la Muzeul Naţional de Artă în parteneriat cu Wallonie-Bruxelles Internatioal, Delegaţia Wallonie-Bruxelles la Bucureşti şi Muzeul Fotografiei din Charleroi, Belgia, în aripa Kretzulescu, înfăţişează, în cuprinsul a două săli, fotografiile-portret ale lui Charles Leirens. Scriitori, compozitori, pianişti, pictori sau sculptori, fiecare personalitate este surprinsă ori în instanţa de portret clasic, într-un mediu neutru, ori în cea de portret artistic, aproape plastic, în propriul atelier, printre creaţiile cu care se identifică (în special în cazul pictorilor, sculptorilor sau dramaturgilor). Surprindem atât figuri celebre ale lumii culturale francofone, cât şi nume mai puţin cunoscute la nivel european, dar cu rezonanţă în Franţa şi Belgia. Portretele alb-negru păstrează nota personală a fotografului, aceea a simplităţii şi sofisticării, fără artificii, dar cu un efect vizual deosebit.

Cristina Niculae “Inteligenţa privirii. Portrete de artişti 1933 – 1960” sau 60 de ani de portret a tot ce a însemnat cultura secolului XX, începând cu scriitori, trecând la muzicieni, poposind alene la folosofi și critici de artă, ajungând în final la cineaști ori artișiti plastici și, de ce nu, în MNAR. Așa ne amintim de un Eugen Ionescu cu a lui “La Cantatrice Chauve” (“Cântăreața Cheală”), de un Jean Cocteau cu al lui “La danse de Sphocle” (“Dansul lui Sofocle”) ori “Les monstres sacrés” (“Monștrii sacrii) “, de simbolismul tardiv al lui Paul Valéry, de un André Malreaux aventuros chiar și în ziua de astăzi, de femininul sculptat al lui Aristide Maillol etc.

C. Leirens, cu pasiune pentru frumos și Belgia, fotografie și portret, scoate omul in fața hârtiei și îl arată real, dens, profund, mai natural ca oricând. Vive L’Art! Ioana Nițică -Fotografii Cotroceni: Ioana Nițică, fotogafie Inteligența privirii: afișul expoziției-

43

CE-AM VĂZUT, CITIT, AUZIT

24years in24expressions of SOLITUDE „Avem nevoie de solitudine, de momente de meditaţie care să ne facă să ne privim cu atenţie interiorul nostru, pentru a înţelege de fapt care este menirea noastră”

Pe data de 3 aprilie 2012, la Centrul Experimental de Artă Modernă „Fabrica de ceai” din Odessa (Ucraina) şi respectiv pe 26 aprilie, la Librăria din Centru de la Chişinău (Republica Moldova), fotograful Mirona Radu ne-a îndemnat prin expresiile sale vizuale să ieşim din agitaţia cotidiană şi să medităm singuri la condiţia noastră umană. Discursul fotografic al Mironei Radu constă în 24 de bucăţi ale unei realităţi trăite şi construite numai din perspectiva subiectivă singulară.

44

CE-AM VĂZUT, CITIT, AUZIT

Tânăra autoare s-a format la Facultatea de Film şi Televiziune,specializarea Regie de Film şi TV,la clasa prof.

Andrei Blaier şi s-a perfecţionat în timpul cursurilor Şcolii de Poetică Fotografică Francisc Mraz, moment în care a avut lucrări în expoziţii de fotografie colective în ţară şi peste hotare. Calităţile sale artistice deosebite, dublate de curaj, spirit de iniţiativă şi ambiţie, au ajutat-o şi au propulsat-o spre participarea în numeroase proiecte din domeniul filmului.

Unul din aceste proiecte este şi filmul documentar Alone together, care a fost selecţionat la una din cele mai importante evenimente din sfera filmului documentar, Documentary în Europe, Italia.

45

CE-AM VĂZUT, CITIT, AUZIT

Expoziţia de faţă va circula şi în Rusia, fiind prezentă în Muzeul de Artă din Kolomna în luna septembrie a acestui an, dar şi în viitor în Portugalia şi Italia. Fiecare vernisaj al expoziţiei conţine o notă inedită. Cel din Odessa nu a fost numai o pledoarie vizuală şi curatorială, ci şi muzicală.

Compoziţiile muzicale au fost destinate clarinetului şi au fost create de două compozitoare: „Retourne d’où tu viens” (Sabina Ulubeanu, România) şi „O, solitude!” (Ludmila Samodaieva, Ucraina); acestea au fost interpretate de Constantin Urziceanu, clarinetist şi saxofonist român. Vernisajul din Chişinău a inclus şi un masterclass organizat de Mirona Radu, cu tema „Culoarea în fotografie”.

Fotografii: Mirona Radu

46

CE-AM VĂZUT, CITIT, AUZIT

Fotografiile, color sau alb-negru, introduc o atmosferă de absenţă şi retragere – sunt surprinse colţuri sau zone întregi şi prelungi neîntrerupte decât pe alocuri de elemente marginale.

Prezenţele sunt fugitive, aproape fantomatice şi se introduc doar prin tăcere. Este un spaţiu al gândurilor, un spaţiu în care se nasc deopotrivă şi fericirea şi disperarea. Nu poţi accede la Divinitate şi la inspiraţie decât în singurătate. Filosofia se naşte departe de vânzoleala superficială a relaţiilor umane cotidiene. Puterea pe care o pierzi atunci când eşti alături de ceilalţi ţi-o recapeţi în momentele de solitudine, în care te aduni şi te simţi din nou întreg. Cultura mediatică actuală, centrată spre scopuri comerciale şi preocupată să ne adune în locuri în care se poate obţine cât mai mult profit, face astfel încât să credem că singurătatea este o marcă a slăbiciunii, alienării sociale şi depresiei. Trăim în era lui „Infernul sunt ceilalţi” al lui Sartre. Expoziţia Mironei Radu nu ignoră aspectul negativ al singurătăţii, dar îl accentuează pe cel pozitiv. Singurătatea este spaţiul în care ne putem bucura deplin de frumuseţea unei bucăţi muzicale. În singurătate descoperi lumi pierdute; în singurătate se naşte arta. Solitudinea este, de fapt, cel mai mare laitmotiv al vieţii noastre: ne naştem şi murim singuri. Depinde de noi, însă, dacă acest timp îl umplem cu farmec sau cu momente pline de suferinţă.

Cu siguranţă, Mirona Radu a pătruns farmecul lui şi încearcă să ne convingă prin mici fragmente vizuale să facem acelaşi lucru.

Cristina Niculae

47

CE-AM VĂZUT,CITIT,AUZIT

48

CE-AM VĂZUT, CITIT, AUZIT

Expoziţia

Art Kaleidoscope

Un lucru special, rar întâlnit în lume (încă nu am aflat să mai existe pe undeva) este prezenţa cursurilor teoretice de istoria artei în cadrul şi în incinta unei universităţi de artă, aşa cum este cazul Facultăţii de Istoria şi Teoria Artei din Universitatea de Arte Bucureşti, un loc în care teoreticienii (viitori istorici, cercetători, critici, curatori etc.) din domeniul artei se întâlnesc direct cu creatorii (pictori, sculptori, graficieni etc.).

Cu o asemenea oportunitate la îndemână, întrepătrunderea teoriei cu practica devine un modus operandi benefic pentru toată lumea. Într-o zi, pe neaşteptate, s-a ivit o invitaţie din partea The Grand Avenue, de a deschide o galerie de artă în spaţiul comercial în care se află nume sonore precum Escada, Davidoff, Rolex şi altele, exclusiv cu lucrări ale studenţilor de la Universitatea de Arte Bucureşti. O asemenea invitaţie nu putea fi refuzată, aşa că am început demersurile de culise şi am organizat prima acţiune din cadrul proiectului Art Universitaria, expoziţia Art Kaleidoscope, vernisată în 24 mai 2012, unde studenţii creatori sunt prezentaţi de studenţii teoreticieni.

Pentru început am pus în discuţie 30 de piese, lucrări de grafică şi ”artele focului”, adică sticlă, ceramică şi metal, de la 20 de studenţi cărora le voi schiţa în continuare câte o sumară prezentare.

49

CE-AM VĂZUT, CITIT, AUZIT De la secţia de Grafică, clasa prof. Anca Boeriu, expun şapte studenţi: Răzvan Hogea în lucrarea ”Fără titlu”, realizată într-o tehnică mixtă pe sticlă, transformă răceala acesteia într-un dialog emoţional despre un eveniment traumatic şi nedrept. ”Uneori ne este mai uşor să operăm cu cifre statistice sau să ne imaginăm confruntări personale cu care să empatizăm, decât să ascultăm mărturiile supravieţuitorilor” spune Răzvan; Radu Pop are o suită de şase gravuri de dimensiuni mici, în aquaforte şi aquatinta; Andra Vlăsceanu expune o calogravură în care îşi exprimă bucuria de a desena oameni, dar nu perfecţi, ca la carte, ci într-o tehnică care a ajutat-o să facă un om imperfect, ca în realitate - ”Personajul meu este rezultatul unei nemulţumiri” spune Andra; lucrarea Ioanei Mitrea se numeşte ”Pentru toţi cei care...” şi este o gravură acompaniată de două pânze pictate cu acril; Vali Dragu expune lucrarea ”Fără titlu” în acril pe pânză; Luminiţa Dumitrache ”Figuri 1, 2, 3”; Claudia Ilea ”Fără titlu”, o lucrare realizată în aquaforte şi aquatinta.

De la secţia Ceramică, Sticlă, Metal: Oana Maria Stoica (an II master) expune trei plăcuţe decorative realizate din gresie arsă, utilizând tehnica transferului de desen cu ajutorul oxizilor ceramici şi o serie de ochelari din ceramică, cu decoraţii jucăuşe ca nişte ochelari de vară funky. Andreea Caragiou (anul III), de la clasa prof. Ionel Cojocariu, expune un ansamblu de trei lucrări ceramice ”Eolian – trecutul în formele prezentului”, inspirat de acţiunea vântului asupra reliefului care, timp de milenii, a creat forme de o rară frumuseţe. Sidonia Mariana Călin (anul II) expune lucrarea din cupru prin lipire numită ”Pantoful Cenuşăresei” prin care doreşte să readucă în memoria publicului poveştile de altă dată spunând că ”orice privitor se poate bucura de lucrarea mea aducându-şi aminte de acele basme nemuritoare, acele poveşti ale copilăriei”.

Colegul ei, Adrian Mănăilă expune ”Lampa lui Aladin”, o lucrare realizată din cupru prin lipire, cu aceeaşi

50

CE-AM VĂZUT, CITIT, AUZIT trimitere la lumea de poveşti a copilăriei. Ambii sunt studenţi ai prof. Adrian Petrică. De la arta sticlei, clasa prof. Dan Popovici, Ioana Stelea (master an II) vine cu două lucrări scratching glass şi sticlă gravată. Prima este o instalaţie care surprinde ”un colţişor din atelierul artistului” cu materialele de lucru necesare (creioane, stilou, călimară) şi câteva schiţe deja creionate, toate realizate din sticlă. Cea de-a doua lucrare este realizată din sticlă şi material textil şi se numeşte ”Scarecrow”. Ligia Ioana Boboc expune două ”Broderii spaţiale” din sticlă cu care atrage atenţia că în natură există un număr infinit de structuri care aşteaptă să fie descoperite şi ”tot ce trebuie să facem este să privim cu atenţie şi vom găsi lucruri dispuse să ne releve sensul lor artistic”. De la clasa prof. Bogdan Hojbotă expun studenţii din anul III: Răzvan Botezatu, o lucrare din fier forjat, Maria Stănescu şi Gabriel Popa câte o lucrare din inox, iar Alexandru Croitoru două lucrări, una parietală din fier forjat şi una de dimensiuni mai mici, din alamă patinată.

Deşi studenţi la pictură, doi tineri artişti participă cu lucrări de grafică: Rudy (anul III) clasa prof. Ion Anghel, expune 11 lucrări în tehnica colajului şi tehnica media mixtă, cu teme pop inspirate de personaje la modă din anii ’70, iar Adina Mocanu expune o suită de trei lucrări de grafică pe carton metalizat, de dimensiuni mai mari, intitulate ”Melancolie”.

Spaţiul cu forme accidentale care oferă un joc mereu schimbător de umbre şi lumini au conferit lucrărilor un plus de atractivitate, stârnind constant curiozitatea trecătorilor. Expoziţiile vor continua astfel, sub semnul unei promisiuni de imagini inedite, proaspete şi provocatoare.

Fotografii asigurate de autor

Emilia Cernăianu

51

CE-AM VĂZUT, CITIT, AUZIT

Misiune sacră împlinită, „peste veac”: traducătorul

excepţional Constantin Frosin

Am citit textul articolului dlui Ionuţ Caragea (un om de mare puritate spirituală şi Poet cu talent de excepţie!), despre dl prof. Univ. Dr. Constantin Frosin (la Universitatea „Danubius”, Galaţi), traducător excelent, extrem de rafinat şi cu un har rarissim, ca şi unul dintre extrem de puţinii oameni de cultură care mai ştiu ce înseamnă patriotismul. Articolul dlui Ionuţ Caragea se intitulează: „Constantin Frosin, scriitorul de geniu care deranjează ordinea valorică într-o ţară care îi datorează recunoașterea și aprecierea totală”. Şi se zice în acest text (publicat pe 17 iunie 2012, în revistele www.clementmedia.ro, www.revistasingur.ro etc.): “Prof. Univ. Dr. Constantin Frosin, de la Universitatea “Danubius” din Galaţi (...) a primit, în acest an, mai multe distincţii şi o recunoaştere care, după titulatură, îl fac să pară un scriitor venit de pe altă planetă (...). În palmaresul impresionant al acestui extraterestru...” etc.

Evident că dl prof. Univ. Dr. Constantin Frosin, traducându-i în franceză, pe marii noştri clasici (Eminescu, I.L. Caragiale, Blaga, Ion Barbu, Urmuz, Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc. – Adevărate pariuri excepţionale, cu imposibilul, câştigate de harnicul şi dăruitul român, Constantin Frosin!) – traducând din franceză în româneşte: Celine, Emorine, Aslan, Comte etc. - Menţinând relaţii la nivelul cel mai înalt, cu oameni de cultură şi politici din Franţa şi din cele mai importante ţări francofone (în primul rând, din Belgia valonă!), domnia sa a făcut servicii nepreţuite României şi culturii ei (Românie pe care Vestul nu se înghesuie s-o cunoască, deşi ar merita din plin şi ar putea chiar lua ceva lecţii, de la artiştii români! – Iar dl Constantin Frosin, prin tenacitatea, harul muncii şi prin autoritatea axiologică a traducerilor sale, obligă Vestul la revizuirea „viziunii” sale cam mioape, asupra valorilor Estului!). ... Toate aceste calităţi, e drept, de excepţie, îl fac să apară drept o personalitate foarte bogată spiritual şi foarte subtil... terestră!!! – Dar deloc...”extra... galactică”! Însă nu-i mai puţin adevărat că azi, în acest climat de egotism, de pândă reciprocă, de salt la beregată, de impostură şi promovare...”cumetrială” („asigurat” de pseudo-intelectualii, de „neo-culturnicii” şi de „papugiii” şi golanii veleitari, ori chiar trădători de Duh Românesc, din România!), un articol atât de entuziast (şi, în multe locuri, bine aplicat!), excesiv încărcat de superlative - îi poate face mai curând un deserviciu beneficiarului său, dl. Constantin Frosin. Ajunge un „neica nimeni”, un ignorant perfect, de pe forumul uneia dintre revistele unde apare articolul dlui Ionuţ Caragea (www.agentiadecarte.ro), să facă afirmaţii („bien sûr”, total agramate!) dublu şi triplu injurioase, de felul: “doi paranoici isterizaţi. De ce publicaţi asemenea tâmpenii?”

52

CE-AM VĂZUT, CITIT, AUZIT ... Tot aşa de adevărat este că n-ai voie, când vrei să faci critică, să nu respecţi proprietatea cuvintelor şi să arunci, în dreapta şi-n stânga, cu...”genialitatea”! Cuvântul “geniu” înseamnă (nu vrem să preluăm, pe nemestecate, definiţia romantic-schopenhauer-iană!) “spirit” (evident, Spirit Înalt!) – care Spirit Înalt (ivit extrem de rar, în istorie! – ... sunt atâtea popoare care NU au nici un geniu!) are valenţe concentratoare şi recapitulative (etern alertante pentru statutul ontologico-spiritual al poporului-fiinţare istorică), pentru Duhul unui Neam anume – peste care Duh de Neam, Geniul devine etern protector şi hierofanic-identificator, din punct de vedere umano-divin.

Oricât l-ar stima şi admira cineva (iar subsemnatul, cu luciditate şi măsură, îl admirăm sincer şi-l stimăm, poate mai mult decât oricine din lume!) pe dl prof. Univ. Dr. Constantin Frosin, nu ar avea absolut nicio acoperire pentru a folosi cuvântul „geniu”! Este, da, un traducător cu intuiţie deosebită, este excepţional de harnic (mult deasupra oricărei medii!), dar este un poet (şi în româneşte, dar şi în franţuzeşte!) abia... „pasabil”! Mai are şi o „marotă”, cu conotaţii oarecum narcisiste (justificată, dar prea vizibilă!): să fie recunoscut, în forum, ziua-n amiaza mare, de toţi şi de toate (şi de aici, o adevărată foame, care se menţine mereu la stadiul de „hămeseală”, pentru titluri şi medalii şi ordine şi... toate tinichelele şi zdrăngănelele, fie că sunt de provenienţă franceză, fie belgiană, fie neaoş-românească!). Or, ştim bine că, în istoria umanităţii, autenticii artişti (iar un Traducător este... de două ori artist! – Pentru că „legumeşte” Logos „în două ape”/limbi post-babilonice, tentând oarecum luciferic, dar strict prin Magia Verbului! - Anularea blestemului divin!) scriau... cu „gâtul liber”, fără să le atârne de el vreo „greutate” inutilă şi futilă... - Adică nici cu gândul nu gândeau la recompensă şi recunoştinţă din partea umanităţii gregare!

S-ar putea răspunde la afirmaţiile noastre de mai sus: „Păi, dacă le merită, medaliile astea?!” Le-o fi meritând, dar ele nu reprezintă (nici pe departe!) condiţia „sine qua non” a scriitorului (Eminescu, Shakespeare, lord Byron - masonul genial... sau Schiller, Rilke, Trakl, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Cehov... au dispreţuit sau, pur şi simplu, ignorat!

– Recunoaşterea „de tinichea” a gloatei – ... Shakespeare îşi dorea, poate, cel mult, aplauze „la scenă deschisă”...!), ci a... „omului de lume” – deci, nu ne interesează pe noi, cei aplecaţi peste filele cărţilor, pe care, cu trudă, le scriem spre a vedea Lumina Lui, iar nu ca să fim mângâiaţi pe creştet de mai ştiu eu ce „om politic” de doi bani grămada (român, francez sau chinez, puţin ne pasă, căci toţi sunt, în linii mari, „de-un soi şi-o potrivă”!).

- Va urma Fotografie asigurată de autor

Adrian Botez

53

CE-AM VĂZUT, CITIT, AUZIT

Peter Hammill & Van Der Graaf Generator

Probabil că dezinteresul faţă de latura comercială şi versurile deseori criptice au făcut ca Peter Hammill să rămână oarecum în umbra celor de la Genesis, Yes, Jethro Tull, ELP sau chiar King Crimson, cu care a colaborat în mai multe rânduri.

Peter s-a născut în Ealing (vestul Londrei) în 1948. După ce a absolvit Beaumont College, s-a înscris la cursurile de Liberal Studies of Science (Manchester University). Chiar în primul an de facultate (1967) pune bazele trupei Van Der Graaf Generator, împreună cu Nick Pearne (orgă) şi Chris Judge (tobe). În 1968 Pearne e înlocuit de Hugh Banton, iar Tony Stratton, angajat ca manager (Tony Stratton lucrase cu The Nice şi avea să preia, doi ani mai târziu, grupul Genesis) îi cooptează pe Keith Ellis (chitară bass) şi Guy Evens (chitară). În septembrie 1969 apare la casa de discuri Charisma Records, primul album Van Deer Graaf, The Aerosol Grey Machine, opt dintre cele nouă piese fiind concepute în integralitate de Peter Hammill.

Deschizând câteva forumuri, veţi găsi aproape invariabil aceeaşi impresie: Progressive-ul e un stil ceva mai dificil, e adevărat, dar îmi place, are un sound interesant; însă toleranţa mea se opreşte acolo unde începe muzica celor de la Van Der Graaf Generator. Dar sfârşitul anilor ’60 a fost o perioadă a experimentelor, în care gândirea liberă nu era subminată de idei preconcepute (cel puţin în vestul Europei şi în partea de nord a Statelor Unite), astfel că trupa a avut admiratorii şi susţinătorii ei, chiar de la debut.

The Aerosol Grey Machine este un experiment, dacă e să ne gândim la ceea ce se compusese până atunci (ba chiar şi după, exceptând următoarele albume Van Der Graaf şi câteva dintre cele de la King Crimson), dar unul care impunea deja un stil matur. Versurile lui Peter Hammill aduc într-o oarecare măsură cu ale lui Leonard Cohen şi cu cele ale poetului american David Acles (You stare out in yellow eyes/Larger then my mind. /În viscous pools of joy/Relaxing, we glide.), iar interpretarea lor (ce aminteşte de genul dramatic http://www.youtube.com/watch?v=__ T221p_aMk) propune o trecere abruptă de la fragmente lirice, emotive, la altele de un psihedelic aproape brutal.

Partea instrumentală se apropie de jazz-rock, dând pieselor o tentă preponderent cerebrală.

După albumul din 1969, urmează altele două, un an mai târziu, The Least We Can Do Is Wave to Each Other şi H to He, Who Am the Only One. În acelaşi timp îşi continuă studiile şi refuză turneele de promovare a albumelor, admiţând că îşi doreşte succesul, dar că acesta este rezultatul muncii lui şi nu al cifrelor obţinute din vânzări – motiv pentru care rămâne aproape necunoscut în afara Marii Britanii.

Cuvintele scrise–spune Peter Hammill într-un interviu din 1984 (http://www.youtube.com/watch?v=UZ2_ MRPuQYk&feature=related) – trebuie să fie cât mai corecte şi mai exacte, nu să mizeze pe impresia afectivă. Totuşi, piesa cu tentă social-politică, Refugees, de pe The Least We Can Do Is Wave to Each Other, e una dintre cele mai sensibile compoziţii rock (http://www.youtube.com/watch?v=wyTsjN285gg).

Pesimismul din textele şi muzica Van Der Graaf nu e câtuşi de puţin o consecinţă a înclinaţiei spre morbid ori macabru. Mesajul denotă o pierdere a credinţei în sens religios, dar nu şi în sens laic (to lose faith, but not belief).

După albumul din 1971, Pawn Hearts, Peter Hammill se concentrează pe cariera solo şi scrie o serie de povestiri pe care le va publica în volumul de poezie şi proză scurtă din 1974, Killers, Angels & Refugees (London, Charisma Book), astfel că următorul album Van Der Graaf apare abia în 1975, Godbluff, urmat de Still Life, în 1976, probabil cel mai complex şi mai elaborat al trupei, piesa Childlike Face în Childhood’s End fiind una dintre cele mai interesante şi mai surprinzătoare din aria progressive (http://www.youtube.com/watch?v=HFPpA9aeGbs&feature=results_video&playne xt=1&list=PL8D596881CB891C4F).

54

CE-AM VĂZUT, CITIT, AUZIT În 1978, Peter Hammill se căsătoreşte cu Hilary, cu care va avea şi trei fiice, astfel că, din 1977, de la The Quiet Zone, urmează altă pauză în ce priveşte apariţia albumelor Van Der Graaf, până la Time Vaults, în 1982, când apare şi cea de-a doua carte semnată Peter Hammill, Mirrors, Dreams and Miracles (London, The Fairwood Press).

Van Der Graaf îşi va înceta activitatea până în 2005, dar Peter Hammill îşi continuă cariera solo, cu o serie de albume ceva mai puţin elaborate ca muzică, punând accent în primul rând pe versuri, iar în 2004 primeşte premiul Tenco Prize for Songwriting.

Dacă trupe ca Genesis sau Marillion au început în forţă, cu un stil elaborat, continuând de prin anii ’85-’90, cu albume din ce în ce mai comerciale (la Genesis a contat plecarea lui Peter Gabriel, sarcina de compozitor şi lider al trupei revenindu-i lui Phil Collins – mult mai bun pe tobe decât pe compoziţie – iar Fish a fost înlocuit, în Marillion, de Steve Hogarth), Van Der Graaf a revenit cu acelaşi sound caracteristic anilor ’70. Albumul Present, din 2005, a fost urmat de Trisector (2008) şi A Grounding în Numbers (2011). Probabil că doar King Crimson a rămas, dincolo de toate schimbările din muzica ultimelor decenii, la fel de devotată experimentului iniţial, riscând chiar o accentuare a tentei de psychedelic în fusion-ul de progressive şi jazz-rock (http://www.youtube.com/watch?v=1PZL6Qg8l0s). Întrebat despre muzicienii care l-au influenţat şi l-au inspirat de-a lungul carierei, Peter Hammill şi-a exprimat admiraţia faţă de Robert Freep (chitarist şi fondator al grupului King Crimson) şi Pink Floyd, amintind despre concertele lor de câte trei zile şi trei nopţi fără pauză, în care trupele de pe scenă alternau, dar publicul nu putea părăsi sala; sunetul şi luminile laser puternice îi împiedicau să adoarmă, iar ideea era ca, pe fondul unei stări de oboseală extrem de accentuată, muzica să se adreseze direct subconştientului. Însă Jimi Hendrix şi sound-ul blues-ului american au fost singurele lui surse de inspiraţie, la sfârşitul anilor ’60. ” Existence is a stage on which we pass, /a sleepwalk trick for mind and heart: /it’s hopeless, I know, /but onward I must go/and try to make a start/at seeing something more than day-to-day/survival chased by final death. /If I believed this the sum/of the life to which we’ve come/I wouldn’t waste my breath. / [...] /And though dark is the highway/and the peak’s distance breaks my heart, /for I never shall see it, still I play my part, /believing that what waits for us/is the cosmos compared to the dust of the Past... /in the death of mere humans life shall start” (Peter Hammill, Childlike Face in Childhood’s End).

Fotografii asigurate de autor

Paul Mihalache

55

TEMA NUMĂRULUI

Proces cognitiv << in memoriam >>

sau când grafia devine instrumentul de conservare a amintirii Moment. Trăire. Instantaneu.Ceva care nu se va mai repeta. Nu va mai fi la fel. Memorarea clipei, a emoţiei, a ceva ce o dată omul a simţit.

Proces cognitiv << in memoriam >> ? Re-memorare.

Re-amintire. Grafia devine un instrument al unei persoane, instrument de conservare a amintirii, de aducere la suprafaţă/ lumină, de propagare a unei amintiri în rândul celorlalţi. Prin intermediul tău, lumea ajunge să-ţi trăiască fragmente de/ din viaţă, să trăiască alături de tine viaţa reamintită.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au simţit nevoia să-şi << aştearnă >> memoriile. Ulterior, au apărut jurnalele de călătorie şi…jurnalele de viaţă.

Toate acestea sunt, fără doar şi poate, încercări de a păstra timpul încă << viu >> , iar trăirea [clipei] încă posibilă.

Unele sunt asemănări pur tehnice - << jurnal de bord >> ?! - , altele sunt scrieri încărcate de ironie, sarcasm şi note nevrotice/ depresive pe alocuri. Cele mai multe, însă, sunt pagini captivante din viaţa unor personalităţi, lecturi pasionante prin intermediul cărora publicul cunoaşte mai bine caracterul şi viaţa celui în cauză. Cititorul devine astfel părtaş al momentelor trăite şi (de)scrise de autor.

De departe cele mai interesante jurnale sunt cele ale artiştilor şi ale oamenilor de ştiinţă, poate şi pentru că cele mai fascinante personalităţi sunt din cadrul lor. În urma lecturii unor astfel de jurnale, cunoaştem mai bine viziunea despre viaţă şi despre opera acestora.

Unii îşi dispreţuiau lucrările. Pentru alţii, însă, munca lor însemna viaţa lor.

Aflăm, în urma lecturii jurnalelor, poveşti de dragoste << tulburătoare >>, zile din viaţa artiştilor, istorii de atelier, frânturi din procesul de creaţie şi etapele care au stat la baza unor invenţii.

Cititorul, când timid, când lacom în căutarea informaţiilor sau a picanteriilor, vrea să posede cunoştinţele autorului. Se identifică cu el. Întâlnirea cu textul îl transformă, îl face să fie puţin altcineva.

Stinghereala resimţită în momentul întâlnirii cu un text atât de personal – un jurnal -, dispare, o dată ce îşi face loc – şi încă din ce în ce mai confortabil! – curiozitatea teribilă de a-l devoala pe autor, de a-i afla tainele vieţii, ale sufletului, ale operei.

56

Dűrer şi Goethe au jurnale de călătorie fascinante despre spaţiul italian, în special despre Veneţia.

Despre acelaşi spaţiu geografic avea să scrie Alecsandri, de data asta într-o notă mult mai romantică şi, aşa cum se va vedea, mult mai tragică. Alecsandri descrie în jurnalul său povestea de dragoste dintre el şi Elena Negri, pe fondul unei călătorii la Veneţia. Este o dragoste fulgerătoare, parcă scoasă din scrierile trubadurilor de altă dată, o poveste care se sfârşeşte brusc, trist, când şi cum nimeni nu s-ar fi aşteptat.

Dali are un jurnal care intrigă pe aproape orice cititor, cred eu: Jurnalul unui geniu.

Printre altele, acesta scria: “Nu vă temeţi de perfecţiune, nu o veţi atinge niciodată.”

Este un text încărcat de ironie şi sarcasm. Poate fi un text seducător, prin intermediul căruia vă veţi îndrăgosti… definitiv de Dali sau poate fi textul prin care vă veţi îndepărta de tot ce înseamnă Dali…definitiv. În cele ce urmează, vom arăta cum putem afla date semnificative despre modul în care îşi gândeşte un artist lucrările, şi asta în urma lecturii jurnalului acestuia.

Cazul Chagall Chagall dedică jurnalul părinţilor săi, soţiei sale, oraşului său natal.(1) Pagină cu pagină, înţelegem mai bine universal artistului, modul în care acesta percepea lumea, modul în care se percepea pe sine.

Acesta scria: “Înainte de toate, sunt mort-născut. Eu nu am vrut să trăiesc. Imaginaţi-vă o bulă albă care nu vrea să trăiască. Ca şi cum ea era ticsită de tablourile lui Chagall”.(2) Această stare a autorului nu este o întâmplare, este mai degrabă un leitmotiv care se repetă aproape obsesiv pe tot parcursul jurnalului:

“Esenţialul este că sunt un mort-născut”.(3)

TEMA NUMĂRULUI

Cazul Giacometti Despre lumea sa interioară, Alberto Giacometti scria: “Fiind copil (între 4 şi 7 ani), nu vedeam din lumea exterioară decât obiecte care puteau fi utile plăcerii mele.

Erau întâi de toate pietre şi copaci, şi rar mai mult decât un obiect o dată. Îmi amintesc că timp de două veri cel puţin, nu vedeam ceea ce mă înconjura, cu excepţia unui pietroi care se găsea la aproximativ 800 de metri depărtare de sat […]. “ (4) Despre formaţia lui ca artist, acesta povesteşte: “Îl văd pe tatăl meu mergând şi venind în fata tabloului meu şi simt încă mirosul plăcut al culorilor şi căldura cuptorului iarna şi nu era bucurie mai mare pentru mine ieşind de la şcoală decât să alerg în atelier şi şa mă aşez în colţul meu aproape de fereastră, răsfoind reviste sau desenând.

Cred că există lucruri care m-au influenţat de atunci până acum şi pentru totdeauna.” (5) Acesta povesteşte despre drumul său în lumea artei: “ Încă de când am văzut reproduceri ale operelor de artă, şi asta din cea mai îndepărtată copilărie a mea, aceasta se amestecă celor mai vechi amintiri, am avut imediat dorinţa să copiez toate acelea care mă atrăgeau cel mai mult şi aceasta placere de a copia nu m-a părăsit niciodată, de fapt. [..] Mă văd la Roma în galeria Borghese copiind un Rubens, una din marile descoperiri ale zilei, dar chiar în aceeaşi clipă mă văd simultan în tot trecutul meu; la Stampa(6), aproape de fereastră către 1914, concentrat în copierea unei stampe japoneze, aş putea să descriu toate detaliile, şi în 1915, pe Durer şi apoi toate gravurile lui Rembrandt şi apoi un Pinturichio […] şi toate frescele pictorilor din Quattrocento în capela Sixtină, dar mă văd şi patruzeci de ani mai târziu întorcându-mă seara în atelierul meu în Paris, răsfoind cărţi şi copiind o sculptură egipteană sau o miniatură carolingiană, dar chiar şi Matisse.” (7) Despre sculptură, Giacometti scria: “Nici o sculptură nu detronează niciodată o altă sculptură. O sculptură nu e un obiect, ea e o interogaţie, o întrebare, un răspuns. Ea nu poate fi nici finită, nici perfectă.” (8) Despre deformare sau despre compunerea formei, sculptorul scria: Până la război, când desenam, desenam întotdeauna mai mic decât ceea ce credeam că văd; adică atunci când desenam, eram uimit că acel lucru devine atât de mic, dar când nu desenam, aveam impresia că vedeam capetele la dimensiunea lor reală.”(9) Tot acesta descrie modul în care ajunge la personajele sale extreme de alungite:

bile se interpun…între ele şi voi. Cu cât viziunea sa reală dispărea, cu atât faţa devenea necunoscută. Nu mai suntem siguri nici de aparenţa sa, nici de dimensiunea sa, nici de nimic! […] Se aflau prea multe sculpturi între modelul meu şi mine. Şi când nu mai erau sculpturi, era un anume necunoscut, în aşa fel încât nu mai ştiam ce făceam şi ce vedeam.” (10) Aş încheia discuţia despre Giacometti cu un citat dintr-un articol al său despre viitorul Europei. Este un text care se dovedeşte a fi extrem de actual: “Ideea unei Europe occidentale unite şi independente este utopică şi dacă ar fi aşa, ar fi un organism artificial şi tranzitoriu, de fapt, aflat sub tutela americană […]. S-a terminat cu vechile naţiuni europeene, cu independenţa lor economică, cu hegemonia lor, s-a terminat cu statele imperialiste şi coloniale! […]”.(11)

Am prezentat diverse frânturi de text, chiar cu tematica variată, tocmai pentru a arăta paleta largă de subiecte care pot fi regăsite în jurnale, în scrieri cu caracter memorialistic sau personal. (12) Închei prin a propune o nouă pistă.

De ce nu am considera şi autoportretele artiştilor, un jurnal în sine, o povestire a vieţii?

Să considerăm şi pictura, grafica sau sculptura un jurnal, o << scriere >> continuă!

(1)Marc Chagall – Journal; Éditions Stock, 1972; Traduction de Bella Chagall; Avec 31 dessins de jeunesse et 14 reproductions d’eaux-fortes de l’auteur.

(2)Idem, p. 12 (3)Ibidem, p. 12 (4)Alberto Giacometti – Hier, sables mouvants, 1933; apărut in Le Surréalisme au service de la révolution, nr. 5, 5 mai 1933. Reluat in Alberto Giacometti. Écriti., Paris, Hermann, 1990, reed. 2001, p. 7-9 (5)“Scrisoare către Peter F. Althaus”, apărută in Du, Zurich, nr. 205, martie 1958, p.

34-36 (6)Notă: Stampa e localitatea în care s-a nascut Giacometti.

(7)Alberto Giacometti – Notes sur les copies, octombrie 1965; apărut în L’Éphèmere, nr. 1, iarna 1966, p. 104-108; reluat in Alberto Giacometti.Écrits, Paris, Hermann, 1990; reed. 2001, p. 95-98 (8)Alberto Giacometti – La voiture démythifiée, 1957; apărut în Arts, nr. 639, 9-15 octombrie 1957; reluat în Alberto Giacometti. Écrits, Paris, Hermann, 1990; reed. 2001, p. 78-80 (9)Dialog cu David Sylvester, 1964; apărut în L’Éphèmere, nr. 18, noiembrie 1971; (10)Pourquoi je suis sculpteur, dezbatere cu André Parinaud, 1962; apărut în Arts, nr. 873, 13-19 iunie 1962; reluat în Alberto Giacometti. Écrits, Paris, Hermann, 1990; reed. 2001, p. 269-279 (11)Alberto Giacometti – Eurasie, către 1955; publicat în Alberto Giacometti. Écrits, Paris, Hermann, 1990; reed. 2001, p. 206-207 (12)Precizez că extrasele din textele lui Giacometti au fost preluate din Thierry Dufrene – Le Journal de Giacometti, Éditions Hazan, Paris, 2007. Aşadar, ele nu fac parte dintr-un jurnal propriu - zis, ci mai degrabă din scrieri cu caracter memorialistic ale sculptorului, publicate de-a lungul timpului.

Laura Lucia Mihalca

“ Sculptam exact ca şi cum eram încă la şcoală. Cu cât priveam mai mult modelul, cu atât ecranul între realitate şi mine se îndepărta. Se începe prin a vedea persoana care pozează, dar puţin câte puţin toate sculpturile posi-

57

TEMA NUMĂRULUI

Jurnalul artistului inanimat sau

Inanimarea artistului scriind Jurnalul este cheia lumilor pornite, aparent, înşelător şi triumfal să descrie adevăratul sens al lucrurilor

(eseu)

I

nanimarea artistului scriind Jurnalul este cheia lumilor pornite aparent, înşelător şi triumfal să descrie adevăratul sens al lucrurilor. Inocent sau ignorant, artistul inanimat produce şi secretă ficţionale scurte sau lungi, cu sârg şi cu aroganţă, anunţând apocalipsele şi aşteptând din pricina asta recunoaşterea publică şi gloria. El nu se angajează în războaie. El e artist respectabil sau damnat pentru că doar scrie Jurnalul! Bulversează cititorimea cu alese ficţiuni pe care le reclamă ca fiind exemplare, dar nu crede o iotă din miracolul universului plin de universuri. Inanimatul artist scriind Jurnalul nu are habar că lucrurile chiar sunt. Pentru el este vibraţie, încremenire în proiect, proiectul nefiind ardoare şi patimă, toate iluzorii. El este sclavul de lux al suficienţei. El anunţă. El vesteşte. El are ceva cu lumea. Dar nu e insurgent. Nu e scormonitor. Nu se dăruieşte luptei. El ascunde Jurnalul punându-l în lumină. Hoinăreşte prin lumile cenacliere sau vânzoleşte editurile, sporind maculatura lumii şi fălindu-se prosteşte cu ce mai sintagme produce pe bandă rulantă, lucrând în carnea sângerândă şi aburindă a Jurnalului care va oripila, va revolta, va înnebuni, va pune planeta sub semnul grav al unei întrebări anume. El e mintosul de serviciu al naţiunii, iluzorie naţiune, ţintuită în geostrategii tembele, golite şi ele de sens, o nebuneală lumească haioasă, imberbă, zăpăcitoare şi fără de leac. Altminteri, fiinţă nevolnică, artistul scriind Jurnalul, vertebre sărite, un guturai rebel, o factură de neplătit, jignitoare de-a dreptul, intrigi lumeşti, fitile, bârfe, diplome, premii, ah, gloria! Fiinţă banală, oare, artistul scriind Jurnalul?! Aruncat întâmplător în cârca gloriei de o pală de vânt, de o ambuscadă literară provincială sau de un ordin cu subînţeles sosit de la centru prin emisari şi slugi. Inanimatul idiotizează regimul imaginar, îl perverteşte, dar nu crede în extratereştri, nu crede în războaiele cuantice, nu are habar că războiul s-ar putea interesa de el. Păşeşte triumfal către nimicul existenţei sale şi bombardează lumea cu pagini magice din Jurnal. Jurnalul! E suprema lui secreţie! Jurnalul e neodihna artistului talentat, eliberat iluzoriu, frumos de mincinos şi pervers nu ameţitoarele profunzimi ale universului plin de universuri. La cenaclu, în lume, la sindrofii, la evenimente şi entertaiment, la tembelizor, îngâmfat. La eurocoane, geoculturale simandicoase, important. Inanimatul artist scriind Jurnalul e însă formă goală, simpatică, trăitoare vremelnic. Vizibil cu ochiul liber, în goană, în trecere, pe fugă, pe gâfâitelea. Îl vezi de la o poştă, îl simţi după ficţionalul lui tembel şi idiot, zici tu cu aroganţă, îl ai în mână. Nu te duce cu zăhărelul. Dar nici nu se bagă! Asta îl chinuie pe el, să nu se bage! Stă şi cască gura la războaiele lumilor şi tremură ca gelatina să nu care cumva să nu-l publice vreun editor, ceva. Dacă nu umblă după sponsori, inanimatul, să ne bombardeze cu vicleşug, să stâlcească auzul, ochiul cu săracele sale metafore de-un ban, zici tu, plin de aroganţă. Nu te păcăleşte artistul scriind Jurnalul. Altminteri, nu se bagă inanimatul. Uneori scapă. Se prelinge unsuros prin ochiurile năvodului existenţial. Păcăleşte lumea.

Păcăleşte gloria. Păcăleşte cititorimea. Să fie citit! Cuvântul de ordine. Să nu care cumva să nu-i piardă careva fiţuicile ficţionale, copiuţele, răsufletul, umbletul, sporovăiala, palpitul inimei. Fură de la clasici, fură de la americani, îi copie pe ruşi, se bate pe burtă cu japonezii, rade tot, se descotoroseşte de timiditate, te încondeiază, nu lasă zilei nici o şansă, noapte e deja pe eşafod. Dar nu crede! Nu crede o iotă! Nu se întovărăşeşte el cu haosul, cu hazardul, cu versetele cuantice. A, e citit, vezi bine, inanimatul! Dacă-l asculţi, te face praf! Mintos, citit, cu verb. Tâmpitul, zici tu arogant, semn că nu te laşi păcălit de artist, conţopistul, încurcă lume, păi noi aici avem treburi importante, trece Istoria duduind peste noi stâlcindune, dragă domnule fiinţă naţională! Războinicii imaginarului îl simt de la o poştă. Pentru că, da, există! Este ceva! Se întâmplă ceva în genune! Se zvârcoleşte universul plin de universuri, realitatea e trucată. Dar paginile din Jurnalul inanimatului artist? Nu spun ele acelaşi lucru? Nu vorbesc ele despre realitatea virtuală care ne hăpăieşte de după colţ, parşiva?

Nu vorbesc ele despre roboţi şi despre războaie stelare, despre jaful naţional, despre nebuneala serviciilor secrete, despre micimile zilei, mărunţişuri ridicate la rang de filozofare la o ţigare!? Nu vorbesc ele despre apocalipsele omenirii cu vioiciune? Vioiciunea inanimatului pare suspectă. Îţi zice, vezi la pagina aia că acolo e chichirezul, acolo e ca lumea, e scena aia cu cipurile, cu biţii, cu revoltele digitale, cu cyborgii şi cu space opera, cu x, cu y, cu z, ăla care ne-a furat direcţiunea de la minister şi locul călduţ de la ambasadă, lasă că vin alegerile la toamnă şi cade guvernul şi ne cheamă pe noi la direcţia culturală să îndreptăm naţia pe drumul cel bun, looool! Da, inanimatul e bine pus la punct cu recuzită. Dar el însuşi e recuzită! Inanimatul e recuzită pentru săriţii de pe fix, pentru naivi, pentru midinete leşinate după experimente sexuale extraterestre, inanimatul e recuzită pentru omul politic şi pentru curvăsăreala politică, e bun pentru orice. Asta e inanimatul, obiect de inventar al Puterii. Puterea se serveşte de el, îl ocheşte o vreme, îl curtează sau îl manipulează de la distanţă.

58

TEMA NUMĂRULUI Inanimatul inocent m-ar scuipa în ochi, zici tu plin de aroganţă, ştii tu bine, nu te încurcă nimeni! Dar El, artistul, scriind Jurnalul, nu e insurgent! El trăieşte într-o lume a lui, în spaţii înalte, siderate, ochite de astronomi fără diplomă, de astrofizicienii dumincali care cer guvernului suplimentare de fonduri pentru ONG-uri părelnice. Îşi umple spaţiul cu referinţe auguste şi cu lume bolnavă. E un evazionist, un bomjurist sadea, zici tu. El derâde lumea. E cineva, totuşi, se dau în vânt cu toţii după el. El e diferenţa. E altfel decât toţi. Inanimatul parşiv se lipeşte de editor ca o mină submarină. Se lipeşte de mai marii zilei. Îi linge pe mână. Se gudură, parşivul! Asta îl chinuie pe el, cum să se gudure mai bine pe lângă stăpân. Să fie membru al uniunii contabile, să intre la socoteală. Să fie cuprins în dicţionare. Să stea în topuri. Să fie remarcat. Să fie numit.

Evazionistul se mândreşte, are aplomb. El nu are nici în clin nici în mânecă. El nu are treabă cu dictaturile. El nu e comunist, dar nici capitalist. Înjură vârtos comunismul, dar stă la loc călduţ. Scuipă în ceafa capitalismului şi proroceşte societatea viitorului. Construcţie bolnavă sau triumfală. Atenţie, camarazi! Inanimatul zice. Inanimatul nu crede în nimic. Regimul cuantic e o gogoriţă pentru el, iar el nu este o construcţie enciclopedică. Nu e interesat să pătrundă în corpul realului, să penetreze norma şi dogma. Inanimatul e teluric. E pragmatic sau aerian. E o construcţie monstruoasă a lumii, un făcător.

Făcătorii se duc în neant fiind consumaţi de combustia universului plin de universuri. Inanimatul se joacă cu nemurirea şi curtează moartea. Nici nu are şi nici nu e produsul unui miracol. E stângist sau dreptist după vremuri. E cu ruşii sau cu americanii sau e naţionalist. A patra cale nu există pentru el. Să mâzgălească hârtia, să burduşească internetul cu ficţionalul său de-un ban găurit, preamărind Jurnalul, blogărind în draci, trăgând cu ochiul cu monoclu la ritmul contoarului virtual.

Dar nu e paranormal. Nu e informaţie pură sau instrucţiune enciclopedică. Nici nu crede în ceea ce scrie, zici tu foarte convins! Cum să creadă, dacă e simplu reflex la lectură, dacă e aşa, preocupaţiune duminicală şi vulgară, dacă e frondă sau revoltă mondenă, bună să impresioneze vardistul de la colţ de stradă, pe sergentul de la serviciul secretos sau pe guvernanta naţională sau pe masele largi populare fărâmiţate şi digitalizate, zice-se de mintoşii, inanimaţi. Inanimatul e gata să peroreze despre moartea cărţii şi despre victoria totală a digitalului, fură de la americani niţică recuzită şi puţin de la ruşi, se pupă cu francezii şi urlă în pustiu că ministeriala l-a uitat pe drumul integrării. Dar inanimatul nu este integrat. Este alături. El zice că e fiinţă banală în sinea lui. Inanimatul nu are sine, are o sine. Curviştină înamorată de vulgar şi de prostie.

De prostia maselor largi populare fragmentate şi digitalizate. Artistul inanimat nu are ştiinţa secretă a enciclopediilor. El e o fiinţă vulgară. El nu se teme de necunoscut. Nu e înfiorat. Fantomele ca şi războaiele spaţiale nu sunt pentru el decât un mijloc de a-şi omorî plictisul. Inanimatul nu este o existenţă-în-lume. Este doar prefăcut. Făţarnicul, zici tu cu aplomb în timp ce-ţi împingi căruciorul prin supermarketul străluminat de atâta capitalism pervers. Un simplu reflex al viului la banalitatea suficienţei. Inanimatul nu crede. A te umple de universul plin de universuri e pierdere de vreme pentru el. Inanimatul artist este o construcţie comică şi tristă. Înşeală criticul şi batjocoreşte lectorul. Trage din greu să publice, dar nu se războieşte cu necunoscutul. Dar necunoscutul este în timp ce războaiele de profunzime se desfăşoară pline de cruzime dincolo de pojghiţa subţire a realului, dincolo de omenesc şi de teluric, dincolo de credinţe şi mituri, dincolo de glorie, dincolo de premii literare, dincolo de realitate. Există ceva. Aceasta este sfârşirea inanimatului artist. Timpul e o gogoriţă pentru proşti aşa cum spaţiul este carnavalul idioţilor, eşti tu convins butonând cu ardoare ştirile de la ora cinci. Gravitaţia striveşte inanimatul artist scriind Jurnalul pentru că el fiind un nefiind, nu are înţeles în lumile cuprinzătoare ale universului plin de universuri. Tâmpit iremediabil, zici tu parcând la mişto pe trotuarul istoriei, inanimatul artist râcâie cu unghia în pielea universului plin de universuri, rămânând o simplă propoziţie în marele text. El nu vede textul. Nu-l pătrunde. Dar scrie. Scrie că un orbete spre străluminarea maselor largi populare fragmentate şi digitalizate şi duse în pustie de cohorte de inanimaţi. Aceasta ar fi sfârşirea dacă războinicii imaginarului nu ar lupta pe tăcute în corpul universului de universuri, ei fiind magicieni şi nu fiinţe, biete fiinţe. Paranormalul e o vulgarizare a acestor războaie, iar farfuriile zburătoare sunt doar stropul de imaginar care picură pe viziera războinicului secretului, tainei şi miracolului aşa cum inflaţia, cotaţia la bursă şi fondurile de investiţii poartă sâmbetele gospodinelor, cetăţenilor cinstiţi şi poporanului tembel şi haios, rămas mofluz în răscrucea modernităţii care trage să-şi dea duhul fără de noimă. Inanimatul artist scriind Jurnalul este inanimat pentru că-şi recunoaşte vulgaritatea fiinţării, pentru că se crede doar formă umană şi pentru că, lenevos şi idiot, zici tu, nu îndrăzneşte să experimenteze. Lipsirea de experiment şi experienţă lasă fără de suflare ficţionalul compus de inanimatul artist scriind Jurnalul. Inanimatul doar îşi imaginează. El face din propria sa imaginaţie o curvă de lux cu care se culcă criticii şi cititorii aiuriţi în căutare de sens, oripilaţi, revoltaţi, ridiculizaţi, uitaţi prin statisticile mortale şi lipsite demiez.

Războinicul experimentează, are experienţe şi caută cu fervoare războiul. El ştie că există ceva şi scribăleşte Jurnalul de Front pentru ca midinetele, cuconiţele şi piţipoancele să aibă un zvâc fiziologic. Inanimatul artist scriind Jurnalul se dedulceşte însă cu licoarea teluricului, în timp ce universul plin de universuri pune la cale anularea lui din registrul imaginar care fie funcţionează sau fie fiinţează înspre totala noastră tulburare.

Ovidiu Bufnilă

59

TEMA NUMĂRULUI

Mărturisirea, o concesie?

Între jurnal, memorie, biografie sau orice formă personală care ajunge să cadă pe mâna publicului există un fir comun care se devoalează treptat. Subiectivitatea pe care o presupune orice confesiune anulează, paradoxal, primatul veridicităţii şi al obiectivităţii de vreme ce omul de pe copertă sau numele care semnează lucrări artistice devine omul din carte.

Inutila şi reiterativa distincţie între personalitate şi personaj nu-şi găseşte rostul de vreme ce artistul se spune pe sine în artă sa şi mai mult, cititorul sau privitorul caută în artă (şi) imaginea artistului. A înţelege opera din prisma biografiei poate să inducă în eroare orice interpretare, însă căutarea dialogului cultural, al generaţiilor de artişti pe care un anume val cultural i-a adus împreună poate să ofere răspunsuri. Fragmentaritatea cu care o viaţă de om este surprinsă în temporalitatea sa subiectivă devine, de cele mai multe ori, o serie de trimiteri la evenimente culturale, la întâlniri între oameni şi arta lor şi mai puţin o mărturisire limitativă.

Ceea ce e de căutat într-un jurnal de artist nu ar trebui să se rezume la primatul vieţii de familie, la măruntele notaţii zilnice, ci ar necesita o interpretare a deschiderii spre lume a artistului însuşi. În cele mai multe jurnale, artiştii devin voci publice, iau atitudine, critică, adoptă o poziţie faţă de un eveniment, un nume, o perioadă artistică, neagă sau se sustrag încadrărilor la care au fost supuşi indirect. Prieteniile sau antipatiile din viaţa publică îşi pot găsi mobilul de declanşare prin notaţii de jurnal sau, uneori, o rezolvare prin înţelegere. Hotărârea ca jurnalul să fie publicat postmortem atrage după sine, de cele mai multe ori, dezvăluiri, schimbări de macaz în relaţii, amiciţii sau în lista de valori cu care era identificat artistul în cauză. Rolul pseudonimului care semnează jurnalul, al iniţialelor utilizate înăuntrul paginilor anulează încrederea absolută în realitatea pusă pe hârtie. Mărturisirea scrisă pentru a fi publicată nu poate pretinde adevărul şi numai adevărul de vreme ce şi prin jurnal, artistul îşi construieşte imaginea în faţa publicului său.

Arta din afara omului se prelungeşte în mărturisirea din carte şi astfel cu greu putem vorbi de două forme care nu se intersectează niciodată.

Pentru că s-a renunţat treptat la clasificările clasice în care ficţiunea şi autobiografia nu erau aşezate niciodată pe acelaşi raft, cititorul este indus în eroare de o serie de forme hibride, de interval care nu îşi pot spune nici roman, nici jurnal, nici ficţiune sau mărturisire. De la jurnalul ficţional, la romanul problematic, de la romanul-jurnal la jurnalul sub forma corespondenţei, limita este tot mai şubredă, iar adevărul prinde semne de întrebare. Când nu se mai ştie cine rosteşte eu pe o pagină, şi mai mult, cine trăieşte cu adevărat cele mărturisite, ne găsim în faţa unui puzzle de adevăruri care, uneori, se anulează unele pe altele. Distorsionarea realităţii prin jocul cu posibilităţile mărturisirii anulează raportul de succesiune între timpul scrierii şi cel al trăirii. To lie truly sau ceea ce s-a mai numit mentir vrai chestionează linia dintre artă şi realitate, dintre scris şi re-scris. Niciun jurnal, însă, nu este o fotografie a vieţii, o derulare cuminte de evenimente, ci de multe ori doar aşezarea cronologică ordonează haoticul trăirii.

Mai mult decât o carte de dezvăluiri, cum este perceput jurnalul de artist, acesta este de fapt un complex ce aduce laolaltă schiţe, corespondenţe, pagini de ficţiune, recomandări literare sau din orice sferă artistică, însemnări, critică de artă, dialog cultural, portrete, întrebări deschise, jocuri de cuvinte, de imagini sau de realităţi, puneri în scenă, controverse, dezvăluri, ocultări. Însă ceea ce aduce jurnalul de fapt este o altă formă de tăcere, tăcerea prin cuvinte care în loc să arate omul, îl acoperă de întrebări. Este o premisă falsă de la care se pleacă şi anume aceea că jurnalul îţi oferă răspunsuri. În cele mai multe şi mai bune cazuri, jurnalul te lasă în întrebare ca şi arta celui de pe copertă.

Anamaria Blănaru

60

TEMA NUMĂRULUI

Scafandrul şi fluturele (Jurnalul unui artist)

« La place de l’Opéra sortie d’un tableau de Dufy. Les arbres à l’assaut des façades et un peu de coton dans le ciel bleu. Rien ne manquait, sauf moi. J’étais ailleurs. » Jean-Dominique Bauby reuşeşte să ne schimbe profund viziunea despre viaţă prin intermediul unui ”jurnal” atipic ce a fost tradus în zeci de limbi. Redactorul şef al prestigioasei reviste, Elle, îşi spune povestea într-o carte pentru care nu a putut lăsa în urmă niciun manuscris. Nici măcar un sunet. Totuşi, cuvintele şi-au găsit drumul către libertate, ajungând la edituri, în librării, în biblioteci şi în mâinile cititorilor.

Jean-Do, aşa cum îi spuneau prietenii, scrie pentru noi, dar şi pentru el însuşi. Ne punem, pe rând, aceeaşi întrebare cutremurătoare: este oare nevoie să treci printr-o experienţă mult prea dureroasă pentru a simţi ce înseamnă să fii om şi a şti ce trebuie să faci în viaţă? În momentele de singurătate absolută - am spune noi - închis în propriul său corp în urma unui accident cerebral, Jean-Do încearcă să se descopere. Explorează o lume la care altfel nu ar fi avut acces, în lipsa unei detaşări totale pe care agitaţia cotidiană nu i-ar fi permis-o. Întreaga lui viaţă se află prizonieră într-un costum de scafandru, până când îşi dă seama că i-au rămas încă două lucruri nepreţuite, pe lângă ochiul stâng ce clipeşte liber, comunicând în felul lui. I-au rămas memoria şi imaginaţia. Aşa cum spunea Einstein, imaginaţia te poate duce oriunde... În acel moment, Jean-Do renaşte sub forma unui fluture. Un fluture care îşi spune povestea... în faţa unei asistente răbdătoare, pregătită să surprindă orice reacţie a pleoapei stângi la enumerarea cu voce tare a literelor alfabetului în ordinea frecvenţei utilizării lor. ”Mon premier mot est je. Je commence par moi”.

Aici se naşte adevăratul artist. Scriind, dar nu aşa cum alţi artişti ne-au obişnuit. Jean-Dominique Bauby este altfel: el este, în acelaşi timp, scafandrul şi fluturele. Filmul cu acelaşi nume reprezintă îndeplinirea promisiunii pe care soţia lui i-a făcut-o înainte ca el să moară.

De ce am găsit fascinantă această carte? De ce am numit-o ”jurnal”? Jean-Do îşi împărtăşeşte gândurile - singura lui şansă de a supravieţui într-o lume aparent închisă - pe care ulterior cititorul le descoperă, devenind astfel singurul lui confident. Atunci când ai acces la un jurnal, afli tot ceea ce alţii nu au ştiut niciodată, exceptând persoana căreia îi aparţin gândurile. Se naşte un fel de complicitate. Ne simţim involuntar aproape de Jean-Do şi suferim alături de el citind ”jurnalul” său. Iar circumstanţele în care a fost scris sunt cu adevărat impresionante. La fel ca şi viaţa lui, pe care nu şi-a refuzat-o, deşi i-a fost până la urmă fatidică.

Sursa imaginii: www.imdb.com

Andreea Giorgiana Nicolae

61

TEMA NUMĂRULUI

Epopeea scrisorilor lui

Van Gogh

“Lucrând mult, bătrâne, sper să fac şi ceva bun într-o zi. Până acum nu am făcut, dar asta urmăresc şi mă lupt pentru a obţine...”

Un jurnal este o confesiune cǎtre tine însuţi. Dar dacǎ eşti într-atât de apropiat de fratele tǎu, încât îi povesteşti în scrisorile tale tot ce-ţi trece prin minte, toate visurile, toate temerile pot fi considerate acele scrisori un fel de jurnal? Eu cred că da. Şi astfel am îndreptat rapid discuţia cǎtre fascinantul schimb de scrisori dintre Vincent Van Gogh şi fratele sǎu, Theo. Aceste epistole ne-au fost oferite spre citire nouǎ, românilor, prin volumul ”Dragǎ Theo”, volum apǎrutîn 2008 sub egida Editurii Art. La nivel global însǎ, o mică parte din aceastǎ corespondenţǎ a cunoscut calea tiparului penru prima datǎ în 1906, sub îndrumarea lui Bruno Cassirer, volumul fiind publicat în limba germanǎ.

Între timp, soţia lui Theo van Gogh, pe numele ei Johanna van Gogh-Bonger, a dedicat mulţi ani adunǎrii scrisorilor. Ea mǎrturiseşte cǎ la venirea sa în apartamentul din Cité Pigalle în 1889, a gǎsit într-un birou un sertar plin de scrisori de la Vincent van Gogh. Procesul completǎrii scrisorilor a debutat 2 ani mai târziu, când ambii fraţi erau decedaţi. Rodul muncii ei a ieşit la ivealǎ în ianuarie 1914, când colecţia completǎ a fost publicatǎ pentru prima dată. Prima ediţie consta în 3 volume, urmată de o a doua (1952-1954) formată din 4 volume. Cel care a venit cu ideea ca scrisorile sǎ fie aranjate în ordine cronologicǎ a fost Jan Hulsker, în 1987. 7 ani mai târziu a debutat Proiectul Scrisorilor lui Van Gogh, iniţiat de muzeul Van Gogh. Proiectul constǎ în aducerea cu succes laolaltǎ a colecţiei complete (cronologicǎ şi adnotatǎ) a scrisorilor de la şi cǎtre Van Gogh.

Din totalul de 819 scrisori, 651 au fost scrise lui Theo, iar 7 – fratelui sǎu şi soţiei acestuia. Restul îi au ca destinatari pe pǎrinţii artistului, pe Gaugain, Van Rappard, prietena Line Kruysse, Albert Aurier, John Russell. Din scrisorile primite de Vincent de la fratele sǎu doar 39 au supravieţuit. Prima epistolă a fost scrisǎ când artistul avea 19 ani şi începe cu formula stângace ”Dragǎ Theo”, de unde şi titlul volumului. Singurătatea, care l–a bântuit toatǎ viaţa pe artist, a transformat corespondenţa într-un ”spaţiu” în care el se descărca, refula, în care îşi exprima toate gândurile, indiferent de cât de extreme erau. O parte din scrisori conţin nu numai text, ci şi schiţe, portrete de muncitori şi alte elemente care par a fi chiar din sfera dicteului automat, aspect care întǎreşte imaginea de jurnal a epistolelor.

Începând cu anul 1888 şi încheiând un an mai târziu, Van Gogh i-a scris şi lui Émile Bernard, mai exact un număr de 22 de scrisori, în care tonul folosit este complet diferit faţă de cel pe care îl putem sesiza în cele cǎtre fratele sǎu.

Astfel, dacǎ lui Theo îi împǎrtǎşea informaţii personale, lui Bernard îi scria mai mult despre tehnicie sale picturale.

62

Scrisorile oferǎ un traseu destul de exact al cǎlǎtoriilor lui Van Gogh. Şi mǎ refer atât la cǎlǎtoriile fizice (Brabant – Paris – Londra – Haga – Drenthe – Nuenen – Antwerp – Arles – Saint-Remy – Auvers), cât şi la cǎlǎtoriile interioare, nu foarte plǎcute, pe care artistul a fost nevoit sǎ le străbată. Şirul scrisorilor prezintǎ o ruptură care coincide cu perioada petrecutǎ de acesta la Paris, perioadǎ în care nu era necesară o corespondenţǎ cu fratele sǎu, dat fiind cǎ cei doi locuiau în acelaşi oraş. Fiecare loc şi-a pus amprenta asupra epistolelor lui Van Gogh, fiecare oraş l-a

TEMA NUMĂRULUI

influenţat în alt fel şi a mânat trǎirile şi gândurile artistului cǎtre o altǎ direcţie. Scrisorile din Arles, de exemplu, descriu visul sǎu utopic, şi anume existenţa unei comunitǎţi a artiştilor, în care aceştia locuiesc, lucreazǎ împreunǎ şi se ajutǎ unii pe ceilalţi. La polul opus, apogeul depresiei a fost cunoscut în perioada petrecutǎ în Drenthe, perioadǎ din care unele scrisori sunt de-a dreptul sfâşietoare.

Este posibil ca valoarea corespondenţei lor sǎ fi fost cunoscutǎ de către Vincent şi Theo, motiv pentru care tonul şi stilul în care au fost redactate este unul destul de literar. Pomerans susţine cǎ cei doi s-au modelat dupǎ fraţii Goncourt. Scrisorile reprezintǎ, astfel, o operă de artǎ pe care, fie cǎ şi-au dat seama, fie că nu, cei doi fraţi au creat-o împreunǎ. ”Sǎpǎtor”, Octombrie 1881, în scrisoarea 151 Sursa imaginii: http://www.vggallery.com/letters/sketches/p_0055.htm

Iulia Ardelean

63

TEMA NUMĂRULUI

M-am născut în anul 1886... (fragmente din jurnalul unei clădiri)

Pe la 1900

M-am născut în anul 1886. Sigur că nu îmi amintesc cum a fost, dar când am împlinit 12 ani, am aflat nu doar când şi cum am venit pe lume, ci şi faptul că încă de la început primăria şi-a dorit să cresc până la dimensiunile prevăzute în proiect, lucru care s-a şi întâmplat de altfel atunci, în 1898. Totodată am mai înţeles şi că nu eram o casă oarecare. M-am înălţat pe un fost maidan, vechi loc de târg şi de fântâni şi am fost, după Gara Tîrgoviştei, a doua clădire publică ce a dus la transformarea unei zone mai degrabă de vii şi livezi într-o parte cunoscută a oraşului. Îmi amintesc, de exemplu, că în 1897, la numai 250 de metri de mine, marele arhitect Anton Schückerle, cel care a proiectat, între altele, Fabrica de Bere „Bragadiru” şi grădina de vară a lui Nae Ionescu din strada Covaci, a cumpărat un teren pentru care a gândit el însuşi o pereche de case de toată frumuseţea. În faţă, la stradă, s-au făcut apartamentele mai mari, unul la parter, al doilea la etaj, fiecare cu intrare proprie, cu un salon, o sufragerie şi două dormitoare în jurul unei anticamere. Bucătăria şi baia erau în spate, iar sus la mansardă, pentru fiecare apartament era câte o odaie pentru servitori. Nici casa din fundul curţii nu era de lepădat: două apartamente la parter, alte două la etaj, fiecare cu baie, bucătărie şi o odaie de servitori. Iar faţadele sunt o minune. Şi cred că tot din cauza mea s-a deschis între casele lui Anton Schückerle şi mine brutăria dlui. Guma – mititică şi cu înfăţişare obişnuită, dar oamenii s-au bucurat că au de unde cumpăra pâine.

Pe la 1910

Casa dlui. Guma e deja de ceva vreme (dar ce înseamnă oare doi, trei ani?) a dlui. Ştefan Stroe şi de brutărie se ocupă dl. Niculae Atanasiu. Mă bucur tare mult că cei ce stau cu chirie în casele dlui. Schückerle au de unde lua pâine caldă. Profesorii Dimitrie Călugăreanu şi Ilie Păunescu şi funcţionarii comerciali Ferdinand Fery şi Iosef Gross mai trec uneori şi pe la mine. Dar cel mai mult îmi place atunci când aud lecţiile de pian pe care le dă dna. Eugenia Prath.

Alături, la fratele dlui. Schückerle, dl. Iosif sau Joseph stă, tot cu chirie, chiar magistratul Mihai Severeanu. Poate şi de aceea dl. Stroe şi-a făcut şi el cât peste brutărie şi a avut grijă şi să-i dea înfăţişare chipeşă. Într-un fel, acum casa aceasta e chiar mai frumoasă decât cele ale arhitectului Anton Schückerle şi am auzit că şi înăuntru sunt mândreţe de saloane. Şi cred că în spatele curţii, peste grajd, sunt odăi pentru ucenici; asta înseamnă că cel puţin o vreme va mai fi brutărie aci şi asta e bine.

Pe la 1920 – 1925

A fost război. La dl. Anton Schückerle nu mai stătea decât dl. Tery, iar la dl. Iosif Schückerle nimeni. În brutăria de la dl. Ştefan Stroe a făcut pâine dl. Atanasiu şi acum frămanta aluatul încă din zorii zilei dl. Constantin Djabiras.

64

TEMA NUMĂRULUI

Pe la 1940

Din nou război. Şi totuşi, primăria vrea să mă mărească, să-mi facă faţade de zid în locul celor de lemn şi sticlă de acum. Ziarele scriu chiar că după încheierea lucrărilor o să fiu una din cele mai moderne hale din Bucureşti. Dar brutăria şi plăcintăria tot mici vor rămâne căci, deh, de acum sunt deja de prea mult timp cunoscută pentru carne şi produsele de carne. Sunt însă tristă căci s-a stins dl. Ştefan Stroe. Casa a donat-o bisericii Popa Tatu – după ce se va stinge şi soţia lui. Din fericire şi ea a dorit ca la parter să rămână brutăria care, de fapt, le-a adus bunăstarea.

Pe la 1985

Nu e război, dar este sărăcie lucie. La tarabele mele aproape că nu mai vine nimeni şi pe rafturile mele nu sunt expuse decât borcane de murături şi cutii de conserve. În piaţa din spate e la fel de trist şi, de parcă n-ar fi fost de ajuns, mai sus de mine, pe Calea Griviţei, au început să demoleze case. Nu înţeleg de ce, doar şi-au făcut toate până acum datoria, mulţumind atâţia şi atâţia oameni care s-au folosit de ele. Tare mi-e teamă să nu-mi vină şi mie rândul, deşi curând ar trebui să celebrez „primul” centenar.

Prin 2000

Era prea trist în 1986 pentru o serbare, fie ea şi de celebrare a 100 de ani de existenţă, dar în 1992, după ce multe lucruri par să se fi schimbat, am primit un cadou: am fost declarată monument istoric. E adevărat că nu am primit nici măcar în 1998 la al „doilea” centenar, plăcuţa care le-ar fi spus şi altora că nu sunt o clădire oarecare, dar cine ştie, timpul nu este pierdut.

Prin 2008

Nu înţeleg deloc ce se întâmplă. În jurul meu se distruge totul. Hotelul Marna, Casa Rădulescu, fosta brutărie a lui Ştefan Stroe, casele arhitectului Anton Schückerle şi multe altele au fost demolate fără milă. Unii oameni spun că zona e o mizerie. Dar noi, clădirile, nu facem gunoi şi nici nu furăm portofelele trecătorilor. Se pare că şi mai jos, spre Dâmboviţa, e la fel de rău şi că a fost chiar dărâmată o casă boierească de la intersecţia cu Ştirbei Vodă. Din ce am auzit trebuie (?) făcut loc pentru maşini. Dar de ce e nevoie de atâtea maşini? Oamenii nu locuiesc în ele.

În 2010 – 2012

Am rămas aproape singură şi nici soarta mea nu e prea bună. Primăria, care la început m-a vândut, m-a cumpărat înapoi ca să mă demoleze. Apoi au venit oameni care au arătat că însemn ceva pentru ei şi primăria a promis că mă păstrează, mă repară şi mă lasă din nou să-mi fac datoria. Dar promisiunile au fost doar promisiuni. Deşi spune mereu că mă păzeşte, primăria mă lasă pradă hoţilor – care mă vând, bucată cu bucată, la fiare vechi – şi cred că a sperat ca ninsorile din iarna trecută să mă pună la pământ. Dar eu am fost construită să durez şi am rezistat. Şi tot mai nădăjduiesc că primăria – care are tot ce îi trebuie să mă ajute să rezist până la o restaurare completă – să se ţină de cuvânt. Măcar pentru că sunt Hala Matache şi fără mine această parte de oraş nici nu s-ar fi născut.

Pentru conformitate, Hanna Derer, Buzeşti – Berzei: o altă faţetă, Revista Monumentelor Istorice, nr. 1-2/2010, pp. 17 – 29, precum şi articolul predat spre publicare, în aprilie 2012, revistei Arhitectura, pentru nrul. 2/2012, cu tema Monumente/Patrimoniu.

Hanna Derer

65

TEMA NUMĂRULUI

Jurnal Budapestean, pe sărite

Jan van Eick într-un tablou de la Galeria Naţională de la Budapesta, intitulat Drumul Calvarului, pictează templul ierusalimitan din fundal ca pe un fel de biserică gotică de plan circular, în care altarele s-ar afla dispuse radial pe perimetrul clădirii, îndreptate aşadar, cum i s-ar cuveni Templului din Iersalimul ceresc, pretutindeni. Ceva similar în tabloul învecinat, al lui David: “Adoraţia păstorilor”.

să comparăm cu relaţia statului român cu Colegiul Noua Europă al profesorului Pleşu, una de şicane şi de dezinteres complet; statul român nu a reuşit nici măcar să stea neutru, dacă tot nu are tragere de inimă să ajute un astfel de centru de excelenţă şi cumva, gestul echivalent celui făcut de unguri nu mi-l imaginez: Andrei Pleşu în Primăria Capitalei şi noi în sala de întruniri, miercurea, privind spre Studiul Ierusalimul imaginar merită continuat şi din Herăstrău? Hmmm... acest motiv: artiştii propun uneori structuri arhitecturale Scriu aproape în permanenţă şi pentru că martie şi stranii, care sunt evident amplificări/adiţii/rescrieri ale ce- aprilie nu au oferit o vreme îmbietoare pentru plimbări lor existente împrejurul lor, dar care, precum acest tem- şi, de altfel, singur nu prea am chef să le fac; când totuşi plu circular, devin cu totul noi şi extrem de sugestive în închid computerul, pentru că mi-s ochii arşi de atâta pridiscuţia despre spaţiul sacru. vit în el, mă duc să privesc arhitectura oraşului; fără să fie Străduţa care duce către garsoniera mea este îngustă Viena, Budapesta a reuşit să păstreze, în ciuda distrugerii în felul străzii Sforii din Braşov şi pavimentul, mai ales din 1944-1945 (am văzut la CEU, în martie, o expoziţie seara, răsună la orice pas; este atât de linişte încât păsările despre asediul oraşului, absolut cutremurătoare), un cencare şi-au făcut cuib în framentul de ruină lăsat în faţa tru istoric semnficativ căruia, adăugându-i comerţ şi zone blocului, peste care au crescut glicină şi iederă, cântă pietonale, l-a transformat în atracţie turistică: un număr asurzitor; a locui în Buda este totuşi frustrant, în primul enorm de vizitatori (9 milioane?) este aşteptat anul acesta rând datorită senzaţiei că dormi în muzeu, iar în al doi- în oraş (!) şi circa 10% din PNB sunt asigurate din turlea rând pentru că eşti decuplat de viaţa “reală” a oraşului ism. O ştiu de altfel pe pielea mea, pentru că Buda, altfel de jos. Cei de la Collegium, amabili, mi-au făcut favorul sensibil inferioară Sibiului, este asediată de turişti (m-am de a-mi da această garsonieră pe Uriutca 41, care este la întrebat o dată în câte astfel de instantanee, video-casete două minute precis de Szentharomsag ter (Piaţa Sfintei sau poveşti apar pe post de figurant, de trecător, de “ambiTreimi), unde e Collegium (fosta primărie a Budei); dar ent”?). Pătrund peste tot, fotografiază fiecare centimetru regret că nu locuiesc în oraş, pentru că sunt prea aproape – mai ales japonezii (cred sincer că oamenii aceştia nu văd nimic şi nu înţeleg nimic pe unde se duc, ci doar acasă îşi de “serviciu” şi deci, nu am timp să mă prepar psihic pentru “muncă”, aşa cum se întâmplă acasă, unde jumătatea privesc poate recolta de filme şi fotografii).

de oră ce separă casa de facultate înseamnă lectura juDunărea îi dă oraşului o calitate urbană aparte şi îi rnalului şi parcurgerea Căii Victoriei de la Dâmboviţa reglează şi microclimatul, mult mai rece şi mai umed decât la Piaţa Universităţii. Apoi, pentru că e prea linişte. cel al Bucureştilor (cel puţin primăvara aceasta). Relieful Collegium Budapest este găzduit în fosta primărie din partea Budei îl face şi mai pitoresc (de asemenea, mai a Budei şi arhitectura clădirii – renaştere “vernaculară” greu de cercetat pe jos).

Chiar lângă Moskva ter, care e la două staţii de auto– fără să fie impresionantă, este restaurată excelent. Conbuz de cetate, chiar în nord-vest, la poalele acesteia, este un trastul (dintre mobilier, computere, lămpi şi cablatură pe ansamblu în maniera lui Imre Makovecz, părintele arhide o parte – toate high-tech – şi ancadramentele de piatră tecturii “organice” ungureşti. Piatră, lemn, ev mediu, umale uşilor şi pardoselilor, iedera curţilor interioare şi atbre profunde de gotic vernacular revizitat din perspectivă mosfera de claustru mânăstiresc în care se studiază şi se postmodernă: forme contorsionate şi masivitate. discută, pe de altă parte) naşte o tensiune agreabilă în modMi-l amintesc de când a conferenţiat în sala Amfiteatru ul în care percepi spaţiul: eşti acum şi atunci, deopotrivă.

Că guvernul a dat spre folosinţă clădirea acestui institut a Hotelului Intercontinental din Bucureşti la o conferinţă de studii avansate în 1991 şi că sprijină băneşte (parţial) a UAR parcă de la începutul anilor ’90. Cu cizme, chimir, activitatea lui, mi se pare sugestiv, mai cu seamă dacă e mustaţă întoarsă, ne-a anunţat că ei au stârpit comunis-

66

TEMA NUMĂRULUI mul, după care ne-a arătat o parte din lucrările sale, pe care de altfel le ştiam de la Venezia unde, în 1991, pavilionul unguresc a prezentat doar această arhitectură organică (cu un catalog excepţional, pe care încă îl păstrez). Ce e “organic” în ea? Materialele şi poate, o revizitare a naţionalromanticism-ului care are în Ungaria opere remarcabile, precum Muzeul de Arte Aplicate 1896 (Lechner). Altfel, este o utopie care încearcă să recupereze o “maghiaritate” mitică, un ev mediu cu biserici “păgâne”, ambigue în sacralitatea lor imprecis creştină, cu “idoli” şi semne astrale ale unui sentiment sacru cosmic, rural-folcloric. Adus în arhitectura urbană şi mai ales în astfel de block-uri relativ înalte, organicismul îşi pierde supleţea pe care Makovecs o are în bisericile sale şi inventează fortăreţe.

De fapt, nu am fost convins încă, deşi mi-aş dori, nici după vizitarea unor lucrări ale lui Makovecz şi ale şcolii sale, că fractura dintre rural/vernacular şi urban/ cult este traversată deocamdată şi pe altundeva decât pe puntea pitorescului şi a nostalgiei după vârsta de aur medievală plânsă şi de Eminescu. Ecouri ale acestui organicism răzbat, însă, până la noi, unde Şerban Sturdza bunăoară, dar şi alţi concitadini de-ai d-sale (Radu Mihăilescu) pot fi în unele din lucrările lor “recuperaţi” în această paradigmă nostalgic-postmodernă, oarecum regionalist-critică în sensul termenului lui Frampton. În ceea ce-i priveşte pe români, mai degrabă locală decât pan-regională şi lipsită (o spun apreciativ) de vâna oarecum sumbră, violentă a multora din lucrările monumentale, mai ales dintre cele urbane, ale colegilor unguri.

sunt jazz-ul şi muzica indiană clasică, fără a fi expert în ele. Compoziţia este aici extrem de fluidă: când propunând anamorfoze în limitele temei, când evadând din ea în bucle care redistribuie materialul sonor al temei, când de-a dreptul plecând, prin analogii sugerate de temă (de la “When the saints are marching in” la vals aseară, bunăoară), “afară” cu totul, numai pentru a se revizita câteva clipe mai tâziu tema.

Căldură mare; concertul însă le va da românaşilor noştri ceva curaj să mai vorbească şi despre altceva decât handicapaţi şi cianură pe aici, sper: le luceau ochii de mândrie după, ca şi când ar fi avut vreun merit în concert.

Sigur, nici pe mine nu m-au lăsat reci laudele collegienilor pe care îi adusesem şi care acum toţi vor CD-uri cu Tavitian, deşi ştiu că nu sunt de găsit acasă, din motive care îmi scapă. Îmi amintesc ce tevatură a fost şi câte legături personale am pus în mişcare doar ca să aflăm măcar unde e partitura la Oedip: există o copie ferfeniţită în biblioteca de la Conservator, dar care nu poate fi xeroxată; francezul care întrebase de ea – admirator al lui Enescu - s-a lăsat păgubaş. Dar de ce nu aduseseră organizatorii sau Harry însuşi, nu pricep: până şi peruvienii care cântă iarna în gurile de metrou şi vara pe Vaci (au ieşit deja în faţă la hotelul Taverna, a cărui berărie ţine afişul cu un bufet peruvian) au cu ei CD-uri şi casete cu care te îmbie. Ce-i drept, nici eu nu aveam cărţi de vizită la mine şi m-am cam făcut de râs: am văzut şi vreau să îmi cumpăr o cutie metalică pentru ele, de felul tabacherei; poate dacă am un obiect mai preţios, asta mă va motiva să-l car cu mine permanent, ca pe actele de identitate.

Întâmplarea face ca, întors la Bucureşti de Paşti, să dau la Mincu peste o expoziţie a Asociaţiei Karoly Kos pe Bineînţeles, personalul ambasadei noastre se distcare o conduce şi tutelează patriarhal Macovecz. Nu mi-am ingea prin hainele demodate şi prin aerul de buimăceală schimbat nici admiraţia, nici criticile. Multe lucrări arată în acel concert de jazz. Bărbaţii au, unii, feţe&tunsori (şi, mai bine în fotografie decât în realitate, totuşi. deci, cefe) de boxeri lăsaţi (dar recuperaţi apoi de serviciile Se restaurează o clădire din Szentharomsag ter şi, pen- secrete); în discuţii stau ciotcă, să nu cumva să le dispară tru a proteja statuia unui kouros cu pălărie pe cap care îi aerul de conspiratori asediaţi de străini, dacă se amestecă precede intrarea, muncitorii au împachetat-o în polietilenă cu aceştia. Nu sunt tentat să-i cunosc pe oficialii români, şi au legat-o cu sfoară, o acţiune de care bulgarul Christo de altfel. O excepţie, secretarul I al ambasadei, bihorean de ar fi mândru. Ieri seară însă, mergând spre casă, am obser- origine, dezinvolt în mediul unguresc, care a şi participat la vat că, prin polietilenă, vreun şugubăţ îi scosese flăcăului Collegium la o conferinţă despre situaţia din Kosovo a ambasadorului american (ocazie cu care limba de lemn a conostru puţa afară...

Tot aseară (17 aprilie 2000), la CEU, un excelent con- municatelor oficiale s-a bătut pentru întâietate cu aroganţa cert Harry Tavitian. Sală plină, studenţii români în păr, care îi face uneori de nesuferit pe oficialii americani...). unii doar din patriotism, dacă e să mă gândesc la feţele lor, Experienţa de la Centrul Cultural Român de la New vorba lui Caragiale, nedomirite, din vremea cântării de o York (unde este cazat şi consulatul şi misiunea la ONU şi oră şi jumătate. Harry, postmodern cât încape, plonjând echivalenţele lor basarabene!) mi-a fost destulă şi mă fedin Codex Caioni în negro spirituals şi de aici în melodiolicit încă o dată că nu am acceptat să mă duc director acolo, are elementare cântate sacadat şi sparte deîndată de acţiuni în 1997. brutale asupra (împotriva?) pianului însuşi, care în cel mai fericit caz va trebui reacordat. Uneori i-ar fi prins bine Tata mă întreabă la telefon dacă am ceva probleme pe intervenţiile secunde, dar inspirate, ale lui Corneliu Stroe, aici pentru că sunt român. În afară de ruşinea îngrozitoare pe care mi-l amintesc stând cu ochii pe Harry în concerte pe care a trebuit s-o suport pentru evenimentele legate de în felul în care cei cu tabla îl pândesc pe cel cu sitarul sau poluarea cu cianură şi celelalte urdori ale comunismului pe solistul vocal în muzică indiană, ştiindu-l imprevizibil triumfător, nu, nu am. Doar o umilinţă nesfârşită că nu pot şi încercând totuşi să-i anticipeze cu o fracţie de secundă să fac nimic împotriva nesimţirii celor în cauză şi a guvermai devreme următorul zvâcnet. De altfel, sunt fascinat de nului care nici măcar nu-şi cere scuze, deşi e vinovat cel aceste două forme de creaţie spontană pe temă dată, care puţin pentru nepedepsirea ălora.

67

TEMA NUMĂRULUI Nu m-am simţit tocmai în largul meu de 14 şi 15 martie, când seara piaţa din faţa Collegium-ului (în faţa catedralei, aşadar) era plină de “honvezi” călare, de recitatori (nu sunt extrem de curios să aflu ce este în patosul acelor texte) şi de oameni cu torţe care au înconjurat cetatea apoi. Dar nu pot să nu recunosc că, atât cât am văzut, arăta oricum superior destrăbălării care se petrece an de an la Alba Iulia – atât la tribune, cât şi jos, în “masse”. Mă întreb dacă la noi mai poate exista curând un sentiment patriotic fără tuşe ridicole (când îmi amintesc numai de circul de la Călugăreni, de un prost gust greu de egalat, patronat de guvernul Văcăroiu prin 1995 mă apucă greaţa) şi îmi dau seama că, de fapt, un sentiment patriotic pozitiv trebuie nutrit cu lucruri care se spun despre ţara ta şi despre tine, cetăţean al ei, de care să poţi fi mândru.

devenise, preţ de două loturi, un soi de ruină pe care mă ofer să o restaurez. Oferta o fac cuiva care se dovedeşte a fi profesorul Friedman, singurul pe care l-am detestat din staff-ul şcolii de arhitectură de la Cincinnati; împreună urcăm un deal abrupt până la casa lui, aflată cumva vizavi de “fundaţie”; de acolo am o panoramă asupra “oraşului” (acelaşi şi el că în alte vise, străbătut de un râu prin centru şi pe care îl văd cumva de sus totdeauna, în lungul râului, care îmi traversează, cu cheiurile şi podurile lui de piatră, imaginea totdeauna din dreapta-jos spre stânga-sus; privesc dinspre centrul vechi către zona nouă, cu turnuri - am “ajuns” odată şi acolo, dar “m-am rătăcit”). Discut mult cu Friedman, fără ostilitate, dar ştiind că nu ne putem apropia din cauza trecutului care ne desparte şi a înfumurării lui “reale” (care m-a stupefiat prin grosolănia ei când În afară de concertul lui Tavitian şi de prezenţa profe- eram acolo); în fine, îmi dă să gust din nişte paste făinoase sorului Alexandru Zub, nu am încă nici un motiv ca - aici presărate cu mult zahăr, pe care le pregătise în absenţa soţiei plecate. Absurd. Vis. - să fiu mândru de ţara mea. Întors de la Bucureşti după Paşti, din nou în atmosfera blândă a colegiului “azil de lux”, îmi spune cineva.

Conferinţa despre timp de pe 10.05, pentru care mi-am decalat drumul la Bucureşti, m-a enervat din start, pentru că, neîncadrându-mă fix în 20’ – mai aveam de arătat şi comentat fix şase diapozitive, cele mai importante – am ratat miza prezentării. Colegii îmi spun că, deşi am citit destul de neinteligibil (o fac şi în română, darămite în engleză; dar aveam pregătite copii după care se putea urmări), a fost cea mai interesantă prezentare. Sunt consolat. A doua zi (11.05), la şedinţa uzuală a membrilor, am întors capul dinspre prezentatoare şi am văzut-o, în schimb, reflectată în cadranul ceasului. Asta după ce scrisesem dimineaţa despre fractali şi holograme.

Pe 18 mai – joi - este propria mea prezentare şi am luat-o de luni cu multiplicarea de hand-outs, ca să nu vorbesc pe uscat. Cu Henry Cribbs aranjez să mergem la un restaurant după prezentarea filmului (“Arhitectură şi puterea”) de miercuri seară, ca să lubrifiem şi să discutăm prezentarea de a doua zi. Sper să iasă bine, mai cu seamă că va fi extrem de vizuală. Pe 26 am o altă prezentare la CEU, despre identitatea naţională în arhitectura românească între 1930-1970; trebuie să sistematizez, dar nu ar trebui să fie probleme, este în fond o prelegere pe care o ţin şi celor de acasă. Afară este o căldură insuportabilă, regret că nu sunt la plajă mai degrabă decât la computer. Şi toate aceste vise solicitante, care par semnul unei deprivări senzoriale care se răzbună în somn inventând într-un mod care acasă nu se manifestă. Mă scol dimineaţa obosit de atâta visat. Se întâmpla un lucru straniu: am observat de câtăva vreme că am vise în care perisajele sau personajele sunt recurente; mai nou, observ că ele se leagă unele de altele. Azi noapte, ceea ce fusese o casă dintrun colţ de stradă al unei lotizări de suburbie americană (dar pe care o localizam “la Tulcea” de fiecare dată când îmi apărea în vis şi care multă vreme “a fost” a mătuşii Angela Matzukis de la Brăila şi care în timp, acceptând moartea mătuşii, se transformase într-un soi de fundaţie de binefacere/medicală, în care eram oarecum implicat)

68

Sau: sunt Cuza şi mă străduiesc să institui dinastia, cu sprijinul Mariei Obrenovici. În toiul trebii, însă, lovitura de stat mă prinde în pat.

Sau: pe malul unui râu, mă duelez cu o sabie preţios decorată, la care sunt mai atent decât la duel, dar ştiu că trebuie să câştig existenţa familiei mele, ascunsă într-o vizuină săpată în buza râului. Este compusă dintr-o viermuială de pui cu blană umedă, nu îmi dau seama dacă uman (oiz) i sau nu; îmi amintesc, însă, că sunt descumpănit a trebui să îmi pun viaţa în pericol pentru “ăştia ai mei”.

Noaptea a devenit o foială bezmetică de vise; a avea prea mult timp spre contemplarea propriului omphalos este dăunător: o ştiu de pe vremea anilor petrecuţi singur în Anglia şi America. Mă trezesc dimineaţa obosit şi încercănat, faţa nerasă, îmbătrânită de atâta introspecţie, ca şi cum aş fi tocit-o de atâta privit.

Ieri, 20.05.2000 am fost la Szentendre, pitoresc orăşel medieval pe un cot al Dunării, la nord de B. Mai interesant pentru bisericile ortodoxe sârbeşti şi pentru muzeul satului decât pentru atributele turistice: pitoresc, scară mignonă, culori tari. Bisericile sârbeşti sunt destul de amărâte, iar muzeul cel nou din curtea episcopiei este mai interesant prin amenajare decât prin exponate. Câteva icoane naivpointiliste în felul în care pictează tulceanul Ştirbu (dar toate icoanele deosebit de interesante şi mult mai complexe decât cele româneşti pe care le cunosc) şi două sau trei icoane/hărţi ale Ierusalimului. Apoi câteva gravuri ieftine de secol nouăsprezece şi antimise în stil BD (viaţa lui Iisus pe margine în secvenţele cunoscute, iar în centru răstignirea, punerea în mormânt sau învierea). O icoană a lui Iisus care se vede că a fost desfigurată intenţionat prin două lovituri violente de corp ascuţit în diagonala feţei şi care articulează o cruce involuntară, dureroasă vizual, a Sf. Andrei.

Mai trebuie să ajung şi la Ratzkeve, unde este un alt centru al ortodoxiei de sorginte sârbă, după cum îmi tot spune dl. Fischer. În muzeu, o familie de americani al căror băiat s-a botezat ortodox şi care se uită oarecum nedumeriţi, căutând să înţeleagă, cu bunăvoinţa specifică, credinţa cea

TEMA NUMĂRULUI nouă a pruncului lor. Îmi vorbesc despre opţiunea lui fără a-i reproşa ceva, dar şi fără entuziasm. După pălăria de la garderobă a domnului şi după accent, par texani. Dunărea la Szentendre era scăzută, adică exact invers decât cea de la Tulcea, de Florii şi Sf. Gheorghe. Mi-am amintit că, la întoarcerea de la Bucureşti, se retrăseseră şi apele Tisei, prin care am trecut, la propriu, la ducere trei săptămâni mai înainte. Fac câteva poze pitoreşti (sper) şi plec înapoi acasă. Dl. Moga, proprietarul, îmi arată muţeşte că pot lua una din bicicletele familiei dacă vreau să mă plimb sau să fac sport (probabil arăt că ar cam fi cazul). Noroc că nu a plouat, deşi a ezitat toată ziua.

pildă faptul că delfinii dorm cu un singur ochi închis. Când nu e pus la treabă sau trimis la culcare, bate impacient din degetele labelor inferioare, se uită prin ecran dacă mai e cineva dincoace sau mănâncă banane de plictiseală.

Am făcut destule fotografii cu clădirea Collegiumului, care mă fascinează încă. Ilustraţii pentru “vestigiu: urmă rămasă în urmă”. Căldurile imense din ultimele zile (care sunt, mi se spune, inferioare celor de acasă) m-au ajutat în schimb să am o lumină perfectă, cu umbre profunde.

C.Ţ. îmi trimite vestea schimbării adresei de interenet de la Contemporanul, prilej cu care îmi amintesc că am uitat să-i scriu două vorbe pentru numărul 500, cum mă rugase Astăzi, în schimb, plouă mocăneşte. Scriu din nou la când am fost la B. de Paşti.

“Arhive”, trimit propunerea de şcoală de vară la destinaţie, Lansez totodată o avalanşă de apeluri pe Internet penrăspund unor mesaje email, citesc pe sărite presa tru reconstruirea Mânăstirii Văcăreşti (cu acordul lui F.B., românească pe Internet şi după masă termin textul despre care a obţinut pentru Iustin Marchiş terenul spre a face Cantacuzino. Vizita lui Eszter Andor de la East Central mânăstirea, dar nu vrea să o reconstruiască propriu-zis, Europe pentru cărţi aduse de la Bucureşti. Genul uscăţiv, ci să construiască o mânăstire mai degrabă nouă pe sit). nervos, dar agreabilă; studiază evreii din Maramureş. Îi Răspunde doar revista 22, care se şi angajează să facă o sugerez câteva dintre contactele mele de la Sighet. anchetă; ca şi în alte dăţi, se dovedeşte mai sensibilă decât Azi s-a înseninat exact la 17.30.

A fost Simona iar, a plecat. Apoi alegerile locale de acasă. Apoi un vehement articol împotriva Trianon-ului în Budapest Sun, sponsorizat de lobby-ul unguresc din SUA. Apoi văd Pasajul Gojdu, aflat într-o delabrare de nedescris, intenţionată fireşte, devreme ce alături deja se iţesc centrele de afaceri şi plazza care vor lua locul acestui disputat pasaj care nu e “al lor”. Apoi canicula. Apoi am descărcat de pe Internet materie primă pentru vreo cinci crestomaţii de texte pentru studenţii de acasă. Apoi aflu că sunt probleme cu legea arhitectului, cu UAR, cu zona pentru Bucureşti 2000, cu reconstrucţia Mânăstirii Văcăreşti, cu ţara. Este un spaţiu nevrotic acolo de care nu sunt total vindecat şi care nu e decât o rană continuă, devreme ce continuu să mă întorc. Insanitate colectivă.

Aici, în schimb, a început să mă agreseze frumuseţea locului, atât de nereală. De cum ies din curtea Collegiumului, începe frecuşul de o realitate lingvistică din care nu înţeleg nimic şi în care bâjbâi. Nu există singurătate mai mare decât aceea de a trăi într-o limbă pe care nu o pricepi deloc, absolut deloc. Culmea, singurele referinţe posibile sunt cu termeni care s-au scurs din română: muncă, în primul rând (iată o explicaţie elegantă a reticenţei pe care românii o au faţă de un asemenea concept!). Într-o seară, ieşind de la film, m-am simţit atât de singur în Westend City Center, imers în marea aceea de lume care avea treabă, o viaţă proprie, o destinaţie şi o limbă – toate diferite de ale mele – încât, pe cât de mult îmi place arhitectural spaţiul acela, simţeam că traversarea lui mă zgârie. Am fugit la metrou şi cu 16, sus pe Buda, “acasă”. Cred că se apropie timpul să o şterg de aici, mai înainte de a deveni nevrotic.

alte publicaţii culturale la aceste probleme ale urbanismului şi urbanităţii. Iar restul e tăcere. Multora le acord circumstanţa atenuantă a utilizării rare a computerului. Încă. Peste câteva zile, însă, mă panicam dacă nu se întâmpla nimic altceva. Dl profesor Zub şi domnia sa îmi spune că nu a dormit noaptea şi că, deci, a reuşit să scrie un text la chestiune, pe care mi-l şi dictează. Îl trimit la 22, mişcat de dovezile discrete de afecţiune şi solidaritate pe care mi le arată. Mai nou, l-am convins să înveţe să folosească computerul şi, din când în când, exersează.

Azi, duminică 18 iunie 2000, aflu că am trăit deja 12.888 de zile. Sunt destul de impresionat de descoperire. Ieri, Simona îmi spune că a citit textul despre sacrul întreolaltă şi că i-a plăcut. Textele mele încep să fie din ce în ce mai nostalgic-liricoide, lucru care mă enervează însă - e semn de bătrâneţe sau deformare profesională de la scrisul poeziei? Ieri, întors de la film, m-am privit în oglindă şi mi-am dat seama că nu mai sunt tânăr: o geografie întreagă s-a săpat în carnea feţei – multă, oricum.

Eram şi obosit şi cu ochii arşi de atâta computer şi film, dar m-am cam speriat. Bătrâneţea vine în “cuante”, se produc căderi bruşte pe care, obişnuit să te vezi zilnic, nu le observi ca pe un proces continuu.

Ceartă pe Internet cu Neil Leach, care îmi spune că pentru că-s inteligent, e convins că voi ajunge să fac politică de stânga, singura anhajată social, că socialismul etc.; în acelaşi timp, Radu Drăgan îmi scrie că este privit ca extremist de dreapta din pricina studiilor pe care le face (drept este că nici în România colaborarea lui la Jurnalul Literar nu-l situează departe de această – în fond nedreaptă – etichetare, vezi G.Voicu în Sfera Politicii câteva numere la rând anul trecut).

Am descărcat de pe Internet un animăluţ virtual, goriSimona e aici de o săptămână, ceea ce face ca lucrurile la Bonzi, cu care mă întreţin. Vrea să-l trimit la şcoală (I.E. să-i mai cumpăr tot felul de module suplimentare), dar nu să fie mai suportabile. Joi 6 a şi fost petrecerea de sfârşit, mă las şi atunci se bosumflă. N-are umor deloc (adică are cu purcei de lapte la proţap, gulaş în ceaun gătit în curtea umor american), dar ştie tot soiul de prostii (trivia), ca de colegiului, precum şi ţigani cântând melodii “autentice”

69

TEMA NUMĂRULUI

undeva între Gypsy Kings şi Eugen Loga, cel din Şatra. Comentez copios cu dl Fischer - semi-evreu (îmi spune că, fiind doar tatăl, nu se poate considera unul deplin, restul fiind combinaţii abracadabrante de român, grec, neamţ şi alte neamuri) din Braşov, crescut la Sidney şi acum trăitor la Budapesta, vorbăreţ din cale-afară – dar mă şi abţin să nu excedez cu causticitatea mea un mediu extrem de sensibil la chestiune – poate mai sensibil decât la noi, datorită mai marii apropieri de UE. În fine, sâmbătă cu vaporul pe Dunăre până la Visegrad şi înapoi; acolo prindem un târg ca toate târgurile lumii: frigări cu vaci la proţap şi alte dihănii, “turniruri”, artizanat cât se poate (inclusiv maşini de Cluj şi Sălaj cu ungurii viniţi să-şi desfacă feţele de masă şi cojoacele aici, unde-s turiştii străini), cam ca-n Moşi de Caragiale totul, dar agreabil când e pe cotul Dunării şi străjuit de fortăreaţă. N-am urcat decât până la Turnul Salamon, satul de jos mi s-a părut mai apetisant (către prânz la propriu chiar), spre încântarea Simonei, care a gustat din vaca proţăpită şi s-a pozat cu ea. Am luat deja bilet de întoarcere şi bilete pentru Praga.

***

Azi, duminică, am plecat de la 6 la Collegium; e deja un obicei: o las pe S. să doarmă, îmi verific mesajele email, citesc presa pe Internet şi azi, scap şi de furtuna de afară: vreme de toamnă, ploaie violentă în rafale, mişcarea de mase de nori cu o viteză pe care o credeam vizibilă numai în documentare, dar care aici e reală (dacă Dunărea este cauza, de ce nu mi-o amintesc de la Tulcea?).

Azi noapte plângeam în vis, prăbuşit lângă biblioteca de acasă, de la Tulcea: povesteam mamei că nu mai sunt la Collegium Budapest şi că mi-e dor de loc şi de atmosfera lui; ei, na! Mai puţin partea lăcrămoasă, cam aşa e, de fapt: privesc în jurul meu cu nostalgie: sunt aici, dar deja nu mai sunt aici şi regret că nu mai sunt; îmi imaginez, adică, ce va fi după şi cât de mult îmi va lipsi totul. Azi dimineaţă, trezit, m-am bucurat că încă sunt aici...

Augustin Ioan

70

TEMA NUMĂRULUI

-Jurnal de călătorie-

Muzeul teatru al lui Dali Pentru un artist adevărat, Opera sa transcede lucrările sale. El nu se manifestă doar în pictura, cărţile sau muzica pe care o creează. El este artist prin tot ceea ce face. Iar viaţa sa devine opera de artă care leagă între ele toate celelalte creaţii ale sale. Arta sa este chiar viaţa sa, iar lumea este o scenă pe care îşi expune talentul.

Aşa l-am găsit pe vechiul meu prieten, Salvador Dali, în vara aceasta, când am făcut o excursie din Barcelona la Figueres. În timpul vieţii, Dali şi-a cumpărat un vechi teatru, pe care l-a transformat în muzeul operelor sale. Un teatru care a înlocuit actorii cu tablouri şi regizorul cu însuşi pictorul. Poate tocmai de aceea pe acoperiş se află statuete Oscar, dar şi ouă şi sfere (lumea perfectă şi lumea reală), simbolizând geneza (reinterpretări din arhitectura locală).

71

TEMA NUMĂRULUI Pentru Dali, teatrul a fost metoda perfectă de a-şi expune operele ca într-un fel de spectacol suprarealist cu tente simboliste. În mijlocul scenei nu putea lipsi chintesenţa tuturor operelor expuse - căci pe podea se află chiar piatra de mormânt a lui Dali. El şi-a dorit să fie înmormântat acolo, şi toţi vizitatorii să calce pe mormântul său, pentru ca el să le audă paşii. Şi eu am călcat pe Dali şi m-am simţit Dali. Aşa că-l pot numi un vechi prieten pe care l-am reîntâlnit acum, după ce îl reîntâlnisem şi la şase ani, la Muzeul Cotroceni şi acum un an, când mi-am dat licenţa în a sa metodă paranoic-critică.

Fotografii realizate de autor

72

TEMA NUMĂRULUI

Dar Dali nu este o relicvă. Mormântul său nu trebuie privit ca o raclă cu moaşte. Pentru că el nu este finalitatea operelor sale, ci însuşi modul de unde începe totul. Eu văd mormântul lui Dali ca pe un sâmbure dospit, îngropat pe pământul fertil al Catalunyei, din care iese ca un arbore, întreg muzeul. Şi muzeul prinde viaţă, formând un spectacol tăcut în care doar sunetul apei din Taxiul din ploaie mai rupe tăcerea meditaţiei paranoic-critice.

Iar spectacolul suprarealist nu are nici pauze, nici sfârşit. El se joacă neîntrerupt din 1989 încoace. Şi spectacolul continuă în sufletului fiecărui vizitator. Aşa că nu m-am mirat să văd printre grupul de turişti care se holbau la tablouri şi o femeie cu barbă (un transsexual iubitor de frumos), care pare a fi ieşit din operele suprarealiste, încercând să găsească răspunsul la enigma fără sfârşit, sau, poate fâcând apel la persistenţa memoriei, încearcă să complice şi mai mult spectrul sexapilului.

Mihai Moldoveanu

73

TEMA NUMĂRULUI

Clujul.

Aici-acum sau o urmă (ne)uitată în inima țării Clujul întâi simte, apoi trăiește.

Clujul își închină diminețile într-un flux de culoare și reflux de lumină, cum puține orașe o fac. Iar culoarea și lumina pornesc din oameni, pleacă spre un nicăieri cunoscut de-astă dată și se întoarce tot la oameni. Un du-te-vino, modern, dar pe alocuri atins de patină, al unor oameni ce simt și apoi trăiesc.

La celălalt capăt al vieții, cumva inexplicabil, Clujul își închină serile atât lui însuși, cât și celor ce îi calcă pragul.

Aerul are și el parcă miros de gotic târziu ori baroc, dar și un modernism acut și tare acaparant: tipografii, băi publice, fabrică de hârtie și fabrică de bere, toate fiind suflul secolului al XV-lea.

Cumva și acum, pe pietonalele din Cluj, simți sub fiecare pas, precum o gâdilătură fină în talpă, foștii pași ai nobilimii tinere, ce își purta facultățile, academiile și colegiile, doldora.

Stilul liber al vieții din Cluj e câștigat odată cu stema, stema ce-și poartă cele trei turnuri cu o grație transilvăneană nemaîntâlnită în alte părți ale României noastre. Între îmbrățițări de Apuseni și dor de deal (al Feleacului), te oprești la cel mai aparte Bistro Français (Toulouse CafeBrasserie), pentru cea mai bună cacao cu lapte, pentru cel mai aromat toast, pentru dulceața cu căpșuni întregi parcă abia culese, pentru untul ce și-a inversat rolurile cu cuțitul, căci untul întinde parcă cuțitul pe pâine, pentru cele mai râvnite croissants chauds din centrul orașului.

74

TEMA NUMĂRULUI

Între exuberanța Grădinii Botanice și parcurile din întreg orașul, e greu de ales, așa că alegi Bulevardul Eroilor pentru o plimbare pe zi, cu oprire obligatorie la Librarium, o pădure deșteaptă, transformată în rafturi, mii de cărți, care mai de care, cu cea mai frumoasă mansardă înverzită lângă soare, cu mese rotunde vechi și canapele mereu ocupate de câte un pasionat de frumos, finețe și contrastul unei pagini noi citite într-o delicatețe ușor desuetă.

Someșul ramâne cert și detașat punct cheie la finele oricărei zile, căci acolo orice apus de soare e parcă un nou răsărit, fară început și sfârșit, acolo vezi cele mai frumoase povești de dragoste plimbându-se pe malul lui și cele mai frumoase vise luând drum de Cer. Zilele noi se transformă cu ușurintă în porți deschise spre explorări și căutări, fie că e vorba de o vedere panoramică de pe dealul Belvederii, fie că e vorba de cele mai bune paste cu creveți de la Il Camino și cel mai parfumat vin roșu, în miros de lumânări vii și flori de ochiul-boului, pe mese cu ștergare de in colorate discret, pereți scrijeliți și atomosfera essere e avere, mai precis o lume între a fi și a avea, fascinantă de-a dreptul, nesfârșitș parcă.

Uneori n-apuci să vezi TIFF-ul, ori să ajungi pur și simplu la o piesă multașteptă la Teatrul din Cluj, uneori nu ai parte de un loc rezervat la Transilvania Jazz Festival, dar te mulțumești cu ceva castane delicioase și cu un Kürtőskalács cu multă nucă, ori cu privitul tuturor turlelor din Cluj, care-ți dau o rezonanță fără margini și de lungă durată, în toată complexitatea și simplitatea lor.

Aproape o săptămână în care am simțit și apoi am trăit…

Nu pun punct, căci am lăsat loc de urmă și regăsire și aducere-aminte ca (contra)semn al (ne)uitării. Căci sunt locuri în viață, uneori, în care simți că locuiești permanent, deși locul ți-e cu totul în altă parte, și sunt locuri în viață în care ele locuiesc în tine permanent, deși locul lor e doar urma uitată sau …dor.

Ioana Niţica

75

IDEI, ATITUDINI, AMINTIRI

Zilele de naştere ale artiştilor nem După arta neoclasică a lui Jacques-Louis David, pictor ce îşi trăgea sevele din figurativul Renaşterii, pictura romantică a lui Eugene Delacroix şi stilul realist al lui Gustave Courbet ar fi părut maxime ale ”artei decadente”. Iar dacă romantismul lui Delacroix a adus, în locul scenelor mitologice, odalisce senzuale şi scene de dramatism social, atunci Courbet, cu a sa înmormântare la Ornans, ar fi părut contemporanilor săi că înmormântează pe deplin arta de până atunci, adică meşteşugul dus la perfecţiune combinat cu tematica sobră, glorioasă şi gravă. Căci dacă Delacroix diluează sobrietatea clasicilor, atunci Courbet o anulează pe deplin. Şi aici apare Monet. Şi pentru mine, Monet este simbolul pictorului care scoate definitiv arta afară. Claude Monet şi-ar fi spus în gândul său: Gata, s-a terminat cu şmecheria!; Art Out! Şi arta de atelier a devenit arta de plein air.

Iar tehnica înaintaşilor a fost abandonată şi ea tot în atelier, la fel şi cu temele sobre şi glorioase. Acum tot ceea ce conta era senzaţia artistică pură. Adică impresia.

La început folosit peiorativ, termenul de impresie, venit de la tabloul Impression, soleil levant, a devenit un curent atât de puternic, încât chiar şi în zilele noastre marea majoritate a pictorilor se declară impresionişti şi foarte mulţi dintre consumatorii de artă sunt admiratori declaraţi ai curentului.

Pentru că Monet a împins după sine arta de secol XIX în modernul secol XX, el a devenit în acest fel un simbol al libertăţii artistice, al pictorului care pune pe pânză ceea ce percepe el, nu ceea ce trebuie. Iar tot ceea ce a continuat după el poate fi considerat o continuare a valorilor sale. Fie că este vorba despre cubism, artă abstractă sau suprarealism, ce sunt ele dacă nu impresia artistului asupra lumii.

Adică ceea ce vede el, nu ceea ce (se zice că) ar trebui să vadă. Şi pentru că luna aceasta este ziua lui, m-am gândit să scriu această impresie despre el.

Mihai Moldoveanu

76

IDEI, ATITUDINI, AMINTIRI

muritori:

Impresie: Claude Monet

Claude Monet, Impresion, soleil levant, 1872 (fotografie din sursă liberă)

77

IDEI, ATITUDINI, AMINTIRI

Dali: Pâine pe masă Un colţ de pâine pe un colţ de masă ar părea un lucru banal. O natură moartă cu o temă atât de simplă ar face să zâmbească pe oricine nu l-ar cunoaşte pe Dali. Cei mai sofisticaţi poate că nici nu ar vrea să audă, iar unii pictori moderni poate că ar da ochii peste cap.

Să parafrazăm celebra replică din Biblie: „Tu nu ai crezut pentru că nu ai văzut, fericiţi cei ce văd pentru a crede”.

Pentru că cine nu vede de aproape această capodoperă a artei mondiale, nu îşi va da seama niciodată de perfecţiunea tabloului. Nu este nicio diferenţă dacă te uiţi la pâine de la un metru sau de la un centimetru. Pâinea pare lipită de pânză. Culorile parcă ar fi fost montate ca într-un puzzle şi nu puse cu pensula. Fiecare detaliu din coaja pâinii a fost pictat atât de perfect, încât îi face concurenţă lui Dumnezeu. Şi ce este o natură moartă, dacă nu o trimitere subtilă la Cina cea de Taină? Şi ce este o pâine ruptă în două, dacă nu trupul lui Iisus care se rupe pentru noi? O pâine a adevărului, o hrană a sufletului, un banchet al frumosului.

Iată ce ne propune Dali în această capodoperă.

Mihai Moldoveanu

78

IDEI, ATITUDINI, AMINTIRI

Fotografie realizată de autor

79

IDEI, ATITUDINI, AMINTIRI

Spiritul continuă existenţa nefiindă a umbrei omului viu Motto: Cu cât oamenii îmbătrânesc, cu atât spiritul lor devine mai suplu, mai cald, dobândind o înfăţişare mai organică. S-ar zice aproape că pentru spirit, timpul este o dimensiune a iniţierii.

(Lucian Blaga) Cuvinte cheie: spirit, existenţă, nefiind, umbră, om, Univers, teluric

Credinţele populare sunt şoapte, mistere, pe care cei ştiutori de ele le ţin tăinuite în străfundurile inimii, acolo unde sufletul trăieşte ţinând în viaţă omul. Nu există niciunul dintre noi care să nu fi trăit măcar odată în viaţă, clipe pline de miracol, pe care nu le-am înţeles, dar nici nu am dorit să medităm asupra acelui eveniment uimitor, ce ne-a făcut să ne credem într-o altă lume faţă de cea în care fiinţăm ca dăruiţi ai trăirii. De-a lungul timpului au existat oameni ce au trăit profund, explicându-şi pentru sine anumite manifestări ale mediului, au meditat şi cântărit adevărul ideilor prin experienţe ale vieţii, devenind trainici iniţiaţi în descifrarea semnelor din natură.

Meditaţia, curiozitatea întâmplării i-au dovedit că nimic din tot ceea ce îl înconjura nu era incidental. Mediul este o sumă de energii în care evenimentele se întrepătrund, se resping şi se adună din nou rezultând efectul în bine sau în rău. Când mediul are culorile curcubeului, întreţine viaţa; când este cenuşiu brun, devine distrugător şi adunător de rău. Încă din cele mai vechi timpuri oamenii şi-au îndreptat privirile şi ascuţişul minţii spre bolta cerească şi au meditat asupra a tot ceea ce acolo sus, lumea energetică a văzduhului, o altă entitate decât a noastră, fără umbră, stăpânea, dăinuind înaltul.

Celestul va dăinui de-a pururea, reaşezând în Univers mersul înainte al vieţii, al nostru sau al altora, teluricul va geme sub greutatea magnetismului distrugător al adâncului său, care va absoarbe odată fiinţa din lumină, secându-i umbra.

Umbra este dublul existenţei noastre, semnul vieţii în noapte, disperarea exersării în întuneric a sufletului viu. Cine poate înţelege şoaptele umbrelor ştie să dezlege codul întunecat al spiritului, poate să trăiască şi să dăinuiască la graniţa neînţelesurilor, el, iniţiat, pătrunde în cea de-a treia dimensiune, însă teama nu-l va părăsi pentru că este viu şi are ca dublură umbra.

80

În tainele nescrise ale tradiţiilor româneşti sălăşluieşte una dintre credinţele, destul de răspândită, despre umbra jertfită în temeliile unei clădiri. Ce a constituit clădirea şi jertfa în mentalitatea omului, în istoria spiritualităţii sale, a fost conceptul de durabilitate echivalat cu viaţa, însă acea viaţă a nemuririi, cea de dincolo. Ţăranul ştia că nemurirea nu este momentul trăirilor sale, ci viaţa în care sufletul său se rupe de trup şi urcă încontinuu spre marele Univers, într-o neîncetată desfătare, ca o reîntoarcere la neprihănire. El ştia că odată ce umbra sa nu îi va mai călăuzi mersul în noapte, deja se găsea într-o continuă pregătire a drumului lung al neîntoarcerii, întrun timp veşnic al meditaţiei. Sufletul sau spiritul era darul vieţii dăruit omului şi aşezat în minunatul templu al trupului, pe când starea stafizată sau fantomatică a egoului era tocmai greaua povară a nepărăsirii teluricului din anumite motive, materializarea răului prin manifestări de care cei vii se fereau prin rugăciuni, amulete, posturi etc.

Umbra este o energie, dublură ascunsă a celui în viaţă, însă plină de forţe care pot distruge viul. Umbra poate să rămână blocată pe Pământ în momentul detaşării sufletului de trup. Se spune că dacă un meşter zidar măsoară cu o trestie sau cu un băţ umbra unui om şi apoi îngroapă în fundaţia unei case obiectul care a servit la măsurat, omul a cărui umbră a fost furată moare după patruzeci de zile de la acest ritual, transformându-se apoi în stafie, care bântuie prin împrejurimi şi face rău celor vii, apărând însă clădirea pentru trăinicia căreia şi-a dat viaţa. Considerată imagine a sufletului, umbra reprezintă dublul omului, un fel de fiinţă astrală care îşi continuă existenţa şi după moartea materială; de aceea, spiritele sunt imaginate ca nişte umbre, vizibile doar în condiţii speciale. În poveştile populare, lângă comori se înălţa adesea o umbră ce se contura în lumina lunii sau din cauza strălucirii aurului.

IDEI, ATITUDINI, AMINTIRI urul unei amintiri fugare, întocmai ca tresărirea unei umbre care trece atât de repede, încât nu sunt în stare s-o prind şi amintirea se destramă înainte de a se putea limpezi. Ea este ca o halucinaţie care dispare înainte de a te putea concentra asupra ei.(1) Iniţiat în sensibilitatea energiilor, literatul constată, supune jocului minţii creşterile de tensiune fiindă, simte pe propria-i fiinţă toate undele tangenţiale dermei lui telurice şi se înalţă cu spiritul său într-o lume deusiană, părăsindu-şi fără teamă, existenţialul. De câte ori nu ne rotim în acelaşi punct nesocotind mişcarea Universului şi dorinţa acestuia de a ne readuce la normal. Normalul este tocmai existenţa spirituală care nu se eliberează din fiindul nostru decât atunci când inima încetează să mai bată, ca o primă energie ce părăseşte grăbită trupurile ciuntite de scurtcircuitările pe care sudura tainică a vieţii le-a dăruit pe tot parcursul timpului trăit, ca pe un dat iertător, de care puţini dintre noi am hotărât în subconştientul nostru să îl venerăm. Păşim îndrumaţi de destin, peste fiecare secundă telurică şi ne chircim înaintea nimicului sodomizându-ne eul care se lasă îngropat în iadul dorit al fiecăruia dintre noi: Sub tristele becuri cu razele pale, /Tovarăş mi-i râsul hidos, şi cu umbra...(2) , spune la un moment dat marele iniţiat al citirii întunericului şi purificării prin simţirea greutăţii mormântului, George Bacovia. Poate singurul poet vizionar al apocalipsei şi al distingerii jocului saÎntr-o nuvelă a lui Cezar Petrescu, umbra apare ca întanic al umbrei: Sunt solitarul pustiilor pieţe/Cu jocuri de trupare a unei conştiinţe vinovate; Ion Burdea-Niculeşti a umbră ce dau nebunie. renunţat la iubire, la bucuriile simple şi la prieteni în numele unei cariere politice; ajuns la vârsta deplinei maturităţi, cu Frământările interiorului fiindual sunt rezultatul visul împlinit, izolat în singurătate şi mizantropie, se naşte vinovăţiei noastre în faţa neputinţei de a ne rupe de rău. în mintea sa gândul ratării; are un vis simbolic, în care se Lucian Blaga spune la un moment dat într-una dintre poeluptă cu propria umbră, sălbăticită şi duşmană. Din acest ziile sale: S-a-ntors ah în lume o stea. /Mi-s mâinile arse moment umbra începe să-l urmărească, amintindu-i toate de ea(3) , sugerând momentul în care destinul eliberează păcatele, iar în cele din urmă îl determină să se spânzure sufletul spre înaltul deusian şi, de ce nu, timpul începerii („Omul care şi-a găsit umbra”). purificării naturale pentru că ducerile noastre spre locurile În folclor, întâlnim şi motivul umbrei înlocuite de duhu- socotite sacre, nu sunt decât nişte manifestări artificiale; rile rele; de exemplu, Muma-pădurii poate lua locul um- adevărata rupere de tentaţiile telurice se produce când brei unui copil, inoculându-i teamă, aducându-i vise urâte. sufletul levitează, lovindu-se, în drumul lui spre ieşirea Omul s-a temut şi se teme şi astăzi de imaginea din spectrul de dominare a Pământului, de toate barierele imaginaţiei apocaliptice, pură şi neatinsă, urmare a tot ceea energetice ce l-au ţinut încorsetat în fiind. Blaga este prince îngrămădeşte în gândirea noastră ca fapte regretate, însă tre puţinii gânditori care observă că tot ceea ce se află în conştientul ne duce spre rostogolirea în haos, dând mereu drumul acesta chinuitor al sufletului este, sau poate să fie, vina pe subconştient. Literatul a cercetat şi a transpus în corupt răului:... /un glas îmi strigă ascuţit din întuneric, /că scrierile sale viaţa cu toată micimea, dar şi cu mărirea ei, dracul nicăiri nu râde mai acasă/ca-n pieptul meu?, („Pax avertizându-ne că în realitate, profanul este umbra pro- magna”). Este într-adevăr, o axă a adevărului, pe care nupriei umbre. El declanşează ura neputinţei de a se dovedi mai cel iniţiat o poate străbate şi tainic dăruieşte adevărul principiu şi rămâne scursură ejectivă a glandului excretor. vieţii şi morţii profanului, însă acesta cade răpus de vicii pentru că din tot ceea ce literatul supune minţii nimic nu Umbra este contrariul existenţial al spiritului, cumulul rămâne în abis. Ştiutul se înalţă şi coboară spre minţile luenergetic al vieţii pe timpul nopţii, obsesia creativă a fiin- minate, ei pricep lumina nevăzută care le atinge vibraţia, le dului şi totodată, lumina căutărilor găsibile, golul evident pune în mişcare perpetuă banda materiei cenuşii care nu al unei lumi ireale. Prin umbră ne dovedim nefiindul, fap- încetează nicio clipă să gândească prin egoul fiindului său. tul imprevizibil al unei reveniri dintr-o parte a UniversuLumea se află într-o continuă mişcare, o schimbare de lui: Uneori am senzaţia, ca şi când eu – nu ştiu dacă această declaraţie nu ţi se va părea absurdă – ca şi când eu aş face fond, esenţa este zdrobită de nevoi şi adusă într-o poziţie parte pe jumătate din alt om. Un incident fără importanţă, bipedă, păşind lipsiţi de cuget spre neant. Bipedul continuu un cuvânt în timpul unei conversaţii, un ton dintr-o melo- articulează cuvintele şi le vrea înţelese, literatul levitează die, o mireasmă rătăcită, un nume citit într-un ziar, vederea şi şopteşte cu adieri calde: Pân-atunci te salut cu o privire unui obiect sau a unui individ, trezeşte în sufletul meu trem- plină de-nţeles, ca să nu mă dai uitării(4), cere profanului În Legenda ciocârliei de Vasile Alecsandri, umbra o însoţeşte pe Lia spre palatul soarelui şi o avertizează în legătură cu primejdia pe care o presupune dorinţa ei de a ajunge la soare. În nuvela Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu, umbra reprezintă partea eternă a fiinţei; când personajul descoperă secretul cărţii lui Zoroastru, umbra prinde fiinţă: El întoarse şepte foi şi umbra prinse conturele unui bas-relief, mai întoarse încă şepte şi umbra se desprinde încet, ca dintr-un cadru, sări jos de pe părete şi sta diafană şi zâmbitoare, rostind limpede şi respectos: Bună sara! Lampa cu flacăra ei roşie sta între Dan şi umbra închegată. Călugărul ia locul umbrei sale căpătând acces la memoria tuturor avatariilor anterioare, în timp ce umbra cade în condiţia inferioară de fiinţă întrupată: Dan întoarse foile, şopti şi umbra deveni om. Omul sămăna cu el şi se uita spărios şi uitit la Dan, fixându-l ca pe o umbră, cu buzele tremurânde şi cu paşi şovăitori. Dan era o umbră luminoasă. În această formă eterică, personajul urcă spre lună şi descoperă puterea gândului, iar umbrei îi lasă misiunea de a consemna toate întâmplările pământeşti. O viziune asemănătoare are şi Lucian Blaga, pentru care umbra este nefiinţa, reflexul eternităţii: Toate-n preajmă vor să spună: /e şi umbra-ntruchipare/a nimicului din Soare, /a nimicului din Lună („Umbră”).

81

IDEI, ATITUDINI, AMINTIRI poetul, care simte că jocul lui de a fi este lipsit de lumină în faţa viciului profanului. Spiritul este magna spiritualităţii, a întregului magnific al lumilor detaşate de interes, nu a acelora care protestează la tribune accelerând la umbra acestuia dezastrul prin întuneric. Spiritul dă iz creaţiei, divinul succedă ideilor şi lumea se înalţă levitând, rupându-se complet de magnetismul teluric, de răul energetic viciat. Şpriţul este energie, deci este viaţă, iar viaţa este o formă pozitivă de procreare, fiinţe în lumină, umbre tăinuite în întuneric. Spiritul dezvoltă intelectul numai spre bine, este gândirea conştientă de sine, cunoaşterea despre eu, despre înfăţişările şi fiinţările sufletului. Esenţa spiritului constă într-o dualitate, analizată de Aristotel ca o raţiune activă şi o alta pasivă: Raţiunea pasivă este predispoziţia raţională a individului, ce este formată individual. Raţiunea activă este raţiunea genului, ce are menirea să formeze raţiunea individuală şi pe care se fundamentează totul care este comun, spunem noi că aceste două conştiinţe îmbină într-un sens cugetarea, acea reflecţie conştientă egoului cu fapta.

Este umbra imaginea fiindului nostru în obscur? Suntem noi captivi stăruinţei şi dorinţei de a fi? Sunt întrebări la care am găsit un singur răspuns: se vrea să existăm şi totodată, se doreşte să fim circumspecţi, pentru că acest fiind teluric este eul superior celest, care nu se vede, însă se simte ca vibraţie între toate energiile Universului.

Cine are gândire puternică are raţiune şi acţiune, iar cine se motivează static se dezintegrează. Spiritul este masa energetică ce vibrează în Univers, umbra, tremurul energiilor telurice.

Bucureşti, 12.05.2012 Fotografie asigurată de autor

82

(1)James Hilton, Umbre, Ediţia a II-a, Editura Contemporană, Bucureşti, 1943.

(2)George Bacovia, Pălind, vol. „Versuri”, p.47, Editura Tineretului, Bucureşti, 1960.

(3)Lucian Blaga, Cerească atingere, vol. „La cumpăna apelor” din poezii Poemele iubirii, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1968.

(4)Walt Whitman, Unei femei de stradă, vol. „Poeme”, Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1960

Ştefan Lucian Mureşanu

IDEI, ATITUDINI, AMINTIRI

Multilingvism

în Uniunea Europeană „Cândva, târziu în toamna anului 1985, jumătate din populaţia de rinoceri albi din Kenia a dispărut subit – un singur rinocer alb vânat de un braconier...” Cam aşa începea un articol din revista Naţional Geografic – un număr din 2006. Ideea este că rinocerii dispar, elefanţii dispar, dispar rechinii... Un institut din Australia se străduieşte să cloneze un diavol tasmanian cu genele extrase dintr-un embrion din întâmplare conservat. Pentru ce atâtea eforturi? Cu banii cheltuiţi pentru asta am putea obţine – pentru că ne aflăm cu gândul în Australia – oi mai mari, mai productive, cu lână mai fină, cu carne şi lapte mai gustoase...

Răspunsul este evident: menţinerea biodiversităţii. Zeci de specii de plante şi animale dispar zilnic din lume – şi dispar definitiv. „Nu-i nimic! – O să spuneţi – vor apărea altele. Şi dinozaurii au dispărut şi-au apărut păsările şi mamiferele, ba chiar şi oamenii.” Partea proastă e că nu-i de loc aşa! Restrângerea arealurilor, creşterea poluării, mărirea zonelor locuite de oameni fac să nu mai apară specii noi, ci doar să ne despărţim – pentru totdeauna – de cele vechi.

Impunerea unei limbi ca unică limbă de comunicare în Uniunea Europeană s-ar putea face în două moduri: ca limbă cu adevărat comună, impusă a fi cunoscută şi vorbită – în paralel cu limba natală, desigur – de către toţi cetăţenii ţărilor membre ale Uniunii; ca limbă comună pentru guvernanţii şi oficialii europeni, pentru actele şi documentele emise de Uniunea Europeană, eventual şi de către guvernanţii şi funcţionarii statelor membre. Să analizăm pe rând cele două variante. În mod vădit, cunoaşterea de către toţi europenii a unei limbi comune ar duce la avantaje enorme. Ce economii uriaşe s-ar face! N-ar mai fi necesare armatele de translatori, traducători şi profesori de limbi străine (după un timp, fiecare ar învăţa limba „europeană” de la părinţi, educatoare şi învăţători). N-ar mai fi necesară editarea în mai multe limbi a cărţilor tehnice, a manualelor, costurile de comunicare şi informare prin Internet s-ar ameliora considerabil. Şi ce facilităţi! Muncitorii şi specialiştii români se vor putea duce în Franţa, Germania sau Anglia şi – pentru că nu doar limba va fi comună, ci şi legislaţia, cunoştinţele şi pregătirea se vor uniformiza – nu vor mai întâmpina nici o dificultate de adaptare. Desigur, şi nemţii:

când va fi nevoie de ei în Germania, vor lucra în Germania, când vor fi utili în Anglia se vor duce acolo. Aş putea aprofunda analiza. Se cer o mie de siderurgişti în Suedia: se vor analiza resursele şi se vor trimite o mie de siderurgişti din ţările membre. Şomajul va scădea aproape de zero, întreprinderile nu vor mai rămâne fără mână de lucru, totul va funcţiona ca într-o mare uzină în care fluxurile de oameni, materii prime, subansamble, produse finite sunt atent raţionalizate, dirijate, trimise în debite controlate exact acolo unde este nevoie, exact atunci când este nevoie.

S-ar putea merge şi mai departe. De ce să utilizăm doar o limbă comună? Şi casele se pot tipiza (proces, de altfel, deja destul de avansat) şi mobilierul, îmbrăcămintea (desigur, adaptată după climă), hrana etc. Se va ajunge la crearea unei uriaşe întreprinderi cu o organizare perfectă, cu randament maxim. Bineînţeles, fiecare naţiune, ba chiar fiecare comunitate, îşi va păstra specificul şi tradiţiile, culoarea sa particulară. Românul va vorbi româneşte acasă şi limba europeană – care va fi ea – la serviciu, la cumpărături, pe stradă. Va mânca sarmale şi mămăliguţă acasă cu familia şi pizza, hot dog, hamburgeri şi mâncare chinezească la cantină. Va bea acasă Cotnari şi Murfatlar (Uniunea Europeană se va îngriji, după un grafic bine pus la punct, de aprovizionare) şi votcă, whisky şi gin cu coca cola la ieşirile cu colegii de serviciu internaţionali (parcă-mi sună destul de cunoscut, mai puţin mămăliguţa, sarmalele şi Murfatlarul). Dar hai să împingem absurdul până la capăt: românul va purta acasă iţari şi bundiţă, iar scoţianul kilt în timp ce pe stradă va merge în uniforma Uniunii Europene.

Iar pentru păstrarea arhitecturilor naţionale se vor organiza „muzee ale satului” cu case englezeşti cu ziduri din cărămidă aparentă acoperite cu iederă, case olandeze cu acoperişuri ţuguiate şi contravântuiri exterioare din lemn alb, case franţuzeşti cu lucarne triunghiulare la mansarde şi geamuri cu ochiuri mici. Se pot chiar organiza staţiuni cu specific naţional: hanuri româneşti din bârne de lemn cu hangiţe – bilingve, bineînţeles! – Cu ie şi fotă care vor servi tochitură şi ţuică de prune, berării germane cu chelneri rotofei – mai e nevoie s-o spunem: bilingvi – în cămăşi albe, pantaloni negri bufanţi şi cizme din piele care ne vor aduce la mese caltaboşi aburinzi şi halbe cu capac pe platouri de lemn, cafenele franţuzeşti unde vom bea absint

83

IDEI, ATITUDINI, AMINTIRI din pahare de sticlă groasă amestecat de noi înşine cu apă din carafe pântecoase ori cognac din boluri enorme. Iar toate acestea vor funcţiona peste tot în Europa pentru ca nimeni să nu uite specificul naţional, culoarea particulară a comunităţii, oriunde ar fi...

Limbajul este legătura, mecanismul care menţine o comunitate unitară. Desigur, nu este singurul mecanism: mai sunt religia, cultura, interesele de grup şi multe altele. Însă dacă unul dintre aceste mecanisme se defectează apar disfuncţiuni grave în tot sistemul. Religia poate provoca, nu poate împiedica războiul. Au existat şi din păcate vor mai exista probabil războaie religioase, însă religia comună nu i-a împiedicat, de pildă pe germani şi francezi să se lupte în repetate rânduri. Cultura şi originea comună a englezilor şi americanilor n-a fost un obstacol în calea Războiului de Independenţă. Interesele comune nu-i opresc pe suniţi şi şiiţi de-a pune la cale atentate sângeroase unii împotriva celorlalţi, de multe ori sinucigaşe.

Să simplificăm lucrurile. Să dăm ca exemplu un cuplu soţ-soţie. În acest caz, legăturile sunt – sau cel puţin ar trebui să fie – mai strânse ca în cazul oricărei alte comunităţi.

Pe cei doi îi leagă sentimentele reciproce, de regulă copiii, un patrimoniu comun, pentru stabilitatea cuplului ar fi de preferat ca cei doi să aibă o cultură comună, religie comună. (Să ni-l imaginăm pe Andrei Pleşu căsătorit cu Andreea Marin. Asta îmi aminteşte de o glumă. Marilyn Monroe îi propune lui Einstein să facă împreună un copil, spunând: va fi frumos ca mine şi inteligent ca dumneavoastră; da - spune savantul - dar dacă va fi frumos ca mine şi inteligent ca tine?). Dacă dragostea dintre cei doi se stinge, dacă motivaţia iniţială – oricare a fost ea – dispare, de regulă cuplul se desparte. Uneori, acesta se poate menţine, dar cu ce eforturi şi sacrificii cel puţin din partea unuia dintre parteneri. Dereglarea oricărei legături transformă un sistem negentropic într-unul entropic; (acelaşi lucru se întâmplă în cazul căsătoriilor din interes ori a celor contractate greşit din lipsă de experienţă şi cunoaştere a cel puţin unuia din cei doi; repet, nu este obligatorie despărţirea sau divorţul; personalitatea mai puternică a unuia dintre soţi poate duce la continuarea căsătoriei, însă cu costuri nejustificat de mari).

Când vedem câteva furnici cărând un grăunte, gândim: uite ce bine colaborează, cum unele împing iar altele trag povara, când, de fapt, furnicile trag grăuntele în toate direcţiile iar deplasarea se face după rezultanta sumei vectorilor (de multe ori o singură furnică s-ar descurca mai bine singură decât cu „ajutorul suratelor”). „Ei bine – veţi spune – dar nu se pune problema renunţării la tradiţii şi nici la limba naţională”.

Daţi-mi voie să mai utilizez o metaforă: Pe un carton presărăm pilitură de fier şi plasăm dedesubt un magnet.

Constatăm că pilitura capătă o anume configuraţie, pare să capete un sens. Dar ce se întâmplă dacă plasăm doi sau mai mulţi magneţi? Desigur, şi atunci pilitura capătă o anume grafică, rezultat al sumei vectorilor determinaţi de atracţia fiecărui magnet, dar cea mai mare parte a forţei de

84

atracţie se va cheltui pentru anularea altor forţe de atracţie.

Tendinţa fiecăruia dintre noi este să căutăm calea cea mai directă spre scopul propus (maximizarea profitului cu un minim de cheltuieli). Uneori, nu avem scopul precis conturat, alteori nu găsim, din lipsă de abilitate, calea pe care s-o urmăm ori intervin alte scopuri care ne obligă să urmăm rute ocolitoare. Însă, dacă în familie toţi cunosc şi limba „X” oficială şi limba „Y” maternă, după o vreme celor mai mulţi li se va părea efortul prea mare de a le utiliza pe amândouă. Şi cum magnetul cel mai puternic va fi „X”, vor sfârşi prin a renunţa la „Y”.

Nu vă cer să mă credeţi pe cuvânt; am să dau un exemplu cunoscut. Imigranţii italieni şi sicilieni, cei mai numeroşi imigranţi din America începutului de secol trecut, se stabileau în cartiere locuite tot de imigranţi italieni; lucrau în echipe cu conaţionali de-ai lor conduse de şefi bilingvi, cumpărau de la magazine italiene şi frecventau localuri italiene. Majoritatea nu ştiau – şi nici nu erau interesaţi să cunoască – limba engleză. În schimb, copiii lor născuţi în America, mergând la şcoli de limbă engleză, cu colegi americani „pur-sânge”, se simţeau înstrăinaţi de părinţii lor, vorbeau engleza-americană pe cât posibil fără accent străin, renunţau la Paşte pentru beeftec şi la vinul roşu, dulce, pentru whisky, mergeau la cluburi de dancing – într-un cuvânt, încercau să se integreze. Erau jenaţi de părinţii lor care se adunau seara pe străduţele înguste din Little Italy şi discutau despre rude pe care le ştiau doar din poze, într-o limbă pe care ei aproape o uitaseră, sub frânghiile de rufe care se întindeau de la o clădire la alta şi sub ferestrele de la care mamele lor îşi împărtăşeau în gura mare noutăţile pe deasupra străzii. Totuşi tinerii americani „pur-sânge” nu-i acceptau, îi numeau macaronari, nu-i invitau niciodată la petrecerile ori la partidele lor de tenis, nu le invitau surorile la dans, îi tratau – pentru a folosi un eufemism: ca pe nişte purtători ai maladiei lui Hansen, ce mai! Preţul plătit pentru a se integra era mare – deşi ei nici nu realizau asta: înstrăinarea de rudele lor, pierderea identităţii naţionale, ruperea de tradiţii – şi în schimb nu primeau nimic din ceea ce ei nici nu realizau că au plătit. Terminau prin a se aduna în „găşti” de cartier, încercând să obţină prin violenţă ceea ce nu obţinuseră prin eforturi de adaptare. Şi mai târziu intrau în bandele de mafioţi alcătuite tot din imigranţi italieni. Iată ce păstrau din identitatea naţională: bandele erau alcătuite pe principii etnice...

Să fie oare la noi – şi spun „la noi” în înţelesul de Europa – şi în ziua de azi, altfel? Şi mai ales – pentru că nici nu s-ar pune neapărat problema deplasărilor masive de populaţii departe de casă, ca să nu mai vorbim de mijloacele mult mai rapide şi mai facile de deplasare din ziua de azi – s-ar ajunge oare la acelaşi rezultat? E vorba doar – pentru simplificarea comunicării, eficientizarea informaţiei şi crearea unor valenţe – de deschiderea unor porţi posibile, nu obligatorii – de cunoaşterea impusă a unei limbi comune.

Cum la şcoală s-ar preda tot în limba natală, ar fi practic obligatorie şi cunoaşterea acesteia. Da, dar cunoaşterea limbii natale ar fi obligatorie doar pe durata şcolii şi mulţi

IDEI, ATITUDINI, AMINTIRI ar proceda ca elevii tocilari, care învaţă pe de rost lecţia de geografie şi iau nota zece, iar mai târziu, dacă-i întrebi ce capitală are Australia îţi vor spune Sydney; imediat ce obligaţia asta plicticoasă va înceta, cei mai mulţi nu-şi vor mai bate capul să vorbească o limbă „moartă” doar de dragul tradiţiei. Acum, când singura limbă obligatorie este româna, vedem (ori mai degrabă: auzim) deja „vedetele” T.V. şi mulţi puşti sau tineri sau chiar oameni maturi, vorbind o limbă hibridă: „şi acum «guest starul» emisiunii noastre: cântăreţul de muzică popuularăăă!!!...

Iooon Dolănescuuu!!!” Cât despre specificul naţional, ce să mai spun! S-a umplut ţara de formaţii româneşti care – ce-i drept, cântă mai mult sau mai puţin româneşte, însă – pe lângă faptul că majoritatea „cântă” manele – ceilalţi „cântă” (adică vorbesc) rap. Ba sunt cântăreţi – că altfel nici nu pot să le spun! – care cântă folclor românesc, dar transpus tot pe stil rap!

ni să vorbească engleză după bătăliile de la Poitiers şi Crécy sau după Trafalgar şi Waterloo? Sau englezii să accepte germana după blitz-ul asupra Londrei şi bombardamentul de la Coventry? Vedem ce patimi şi violenţe declanşează un meci internaţional de fotbal şi ne putem imagina că o naţiune mare şi orgolioasă ar accepta aşa o „jignire” ca limba altei naţiuni să fie considerată mai importantă ca a ei? Bun, să găsim altă variantă, care să nu trezească patimi şi orgolii: esperanto. Dar esperanto nu este o limbă funcţională, în ea nu se pot exprima fără echivoc legile, hotărârile şi actele Uniunii Europene. Să aşteptăm până va fi pusă la punct şi-abia apoi vom reveni la aceasta. Pot însă să propun o soluţie mai potrivită! O limbă care nu e europeană; ca să nu stârnească invidii, este vorbită de cei mai mulţi oameni de pe glob, este veche şi rodată: chineza!...

Intenţiile celor care propun – într-o formă sau alta – instituirea unei limbi unice europene, pot fi – până la proba Să nu ne facem iluzii: putem face bilingvi din 10-20% contrarie cel puţin – foarte bune, dar realizarea se va dovedin populaţia unei ţări, în nici un caz din 70-80 sau 100%. di o utopie. Iadul e pavat cu bune intenţii... Încercaţi să vorbiţi franceza în partea flamandă a Belgiei!

Sau nu...

Nu, s-ar ajunge la limbi corcite şi agramate formate din Paul Mihalache perechi de limbi pentru care ne-ar trebui armate de translatori de zeci de ori mai mari ca acum. Iar costurile? Crearea unor naţiuni şi popoare care nu vor mai şti cine au fost Shakespeare, Baudelaire, Goethe sau Eminescu, vor şti în schimb de Adi Mutu şi de Adi Minune.

Să vedem însă ce s-ar întâmpla dacă nu s-ar cere decât oficialilor Uniunii Europene şi eventual guvernanţilor şi funcţionarilor ţărilor membre să vorbească o limbă comună. Am să încep prin a face o glumă: cel puţin în România, ar trebui să se înceapă de la a-i învăţa pe majoritatea, româneşte. Dar – deşi gluma asta e tragic de lipsită de comic – să trecem la chestiuni serioase. Care ar putea fi limba oficială a Uniunii Europene? „Bineînţeles, engleza!

– Vor spune englezii; noi am avut cel mai mare imperiu din istoria omenirii, peste vapoarele noastre şi peste vorbitorii de limbă engleză nu apunea niciodată soarele. Şi apoi, noi l-am dat pe Shakespeare!” „Ba, franceza! Vor sări francezii. Parisul a fost Oraşul Luminilor, şi noi l-am dat pe Baudelaire!” „Dar de germană ce spuneţi? – Vor întreba mai timid nemţii. La urma urmelor suntem strămoşii lui Kant şi Goethe, ai lui Beethoven şi Bach, iar acum suntem ţara cu cea mai mare populaţie din Uniune...” „Da – se vor repezi ceilalţi – dar l-aţi dat şi pe Hitler! V-am bătut doar pentru ca acum să vorbim cu toţii nemţeşte?”

Lăsând gluma deoparte, problema este foarte spinoasă: orgoliul. Orgoliul l-a făcut pe Lucifer, Prinţul Dimineţii, să fie alungat din Cer şi să târască după el o treime din Oştile Domnului! Orgoliul i-a făcut pe francezi să tragă în flota foştilor lor aliaţi englezi la Mers-el-Kebir (Oran, Algeria), pe Hitler să-l sacrifice pe von Paulus împreună cu armata a şasea la Stalingrad sau pe japonezi să prelungească războiul pierdut cu americanii.

Conducătorii Uniunii Europene sunt schimbaţi odată la cinci ani; ce vom face? Vom schimba şi limba unică odată la cinci ani pentru a mulţumi pe toată lumea? Cum credeţi că ar accepta francezii ca parlamentarii lor europe-

85

ARHITECTURĂ, MODĂ, DESIGN

Sagrada Familia

(Jurnalul unui artist)

Atunci când vorbim de jurnalul unui artist observăm că însăşi opera artistului este jurnalul său. Şi atunci când opera este una care se construieşte chiar sub ochii noştri, atunci putem spune că suntem martori la însuşi procesul de gestaţie, prin care artistul îşi dă viaţa sa vieţii lucrărilor sale. Şi chiar dacă artistul moare, opera sa îşi continuă gestaţia, independent de artist, ca o fiinţă de sine stătătoare, ca un alter ego al creatorului său, iar artistul trăieşte prin creaţia sa.

Atunci când eşti martor al naşterii unei opere de artă este ca şi cum ai studia la ecograf evoluţia unui embrion, minunându-te de forţa creatoare a naturii. Embrionul trece prin mai multe faze, de la cea mai telurică, de celulă, apoi, trecând prin starea asemănătoare unei şopârle ajunge la condiţia umană. Tot aşa şi Sagrada Familia pare a se naşte din pământ, din regnul mineral, cu abundenţă de amănunte concrete, mustind de forţă materială, tipică artiştilor catalani inspiraţi din stâncile Andaluziei, precum stânca ce se înalţă cât un munte, suie prin regnul vegetal, apoi animal, pentru a ajunge la lumina soarelui, până la divinitate. Pe zidurile sale se odihnesc şopârle, iar turnul central, ale cărui fundaţii încep acum să se vădească, va înălţa după sine întreaga catedrală până la cer, acolo unde se va întâlni cu soarele. Şi catedrala se construieşte întruna de peste o sută de ani.

Atunci când vezi o operă de artă care se naşte chiar sub ochii tăi eşti martor al Creaţiei. Gaudi, marele creator, a suflat peste pământ, şi pământul a prins viaţă şi s-a urcat înspre cer, aşa cum şi Marele Creator a suflat asupra pământului şi l-a creat pe Adam. În interior, catedrala îşi înalţă stâlpii precum nişte arbori mediteraneeni. Sunt simbol al vieţii care se naşte din pământ şi tinde către cer. Iar în pântecele catedralei, aidoma unei umile sămânţe, stă mormântul lui Gaudi, cel din care s-a născut Marea Catedrală.

Gaudi este A.D.N.- ul Sagradei Familia, iar umilul său trup, ce stă închis în creaţia sa, joacă rolul unei jertfe sacre, a Anei lui Manole. Doar că aici cel sacrificat este chiar artistul, aidoma unui Faust care îşi vinde sufletul pentru a deveni nemuritor. Iar sufletul său se înalţă din pământ, ca un munte catalan crescut din câmpie şi se îndreaptă către înalt, arătând că într-un trup atât de mic stătea ascunsă o operă atât de mare.

86

ARHITECTURĂ, MODĂ, DESIGN

Sagrada Familia se înalţă din pământul Barcelonei, căutând soarele.

87

ARHITECTURĂ, MODĂ, DESIGN

Când va fi gata, turnul central se va ridica peste vechea catedrală gotică, continuată de Gaudi şi apoi de sculptorul Josep Maria Subirachs, dominând linia urbană a oraşului.

88

ARHITECTURĂ, MODĂ, DESIGN

Faţada dinspre sud-vest, realizată de sculptorul Josep Maria Subirachs.

89

ARHITECTURĂ, MODĂ, DESIGN

Cei patru Evanghelişti reprezentaţi în medalioane.

90

ARHITECTURĂ, MODĂ, DESIGN

Pădurea de arbori adăposteşte statuia lui Iisus.

91

ARHITECTURĂ, MODĂ, DESIGN

Plafonul deasupra căruia se va înălţa turnul central.

92

ARHITECTURĂ, MODĂ, DESIGN

Interiorul catedralei aduce aminte de stilul gotic

93

ARHITECTURĂ, MODĂ, DESIGN

Anumite elemente par a aminti de un joc Lego.

94

ARHITECTURĂ, MODĂ, DESIGN

Jocul de lumini şi volume este impresionant în anumite momente ale zilei.

95

ARHITECTURĂ, MODĂ, DESIGN

Şi aşa am ajuns la soare.

Fotografii realizate de autor

96

Mihai Moldoveanu

ARHITECTURĂ, MODĂ, DESIGN

Bazilica Euphratius din Poreč, Peninsula Istria, Croaţia

Bazilica Euphratius, ridicată în a doua jumătate a secolului al VIlea, este un excelent exemplu de arhitectură bizantină pură din zona mediteraneană: doar mici cutremure şi un incendiu i-au alterat câteva detalii, în rest a păstrat forma iniţială. Ca în majoritatea cazurilor şi aceasta a fost ridicată pe ruinele unei bazilici mai vechi, se pare din secolul al IV-lea, dedicată Sfântului Mauritius, primul episcop local ce fusese martirizat cu un secol mai devreme. Relicvele lui se află într-o capelă, iar pe dânsul îl putem vedea într-un mozaic ţinând o coroană de martir într-o mână. Au mai rămas de atunci doar mozaicurile pavimentale din grădină, care şi ele poartă istoria unei vile private romane. Nimic nu se pierde, totul se transformă.

97

ARHITECTURĂ, MODĂ, DESIGN Euphratius, episcopul care a decis că are nevoie de un edificiu mai mare, după modelul celor de la Ravenna, a construit un complex de clădiri pe care le-a împodobit cu mozaicuri în stilul strălucitor şi opulent cultivat de Iustinian. Euphratius era cam narcisist devreme ce iniţialele lui apar mai peste tot, într-o insolită neconcordanţă cu regulile iconografice. Fusese excomunicat de Papă şi probabil că avea nevoie de o afirmare a puterii, măcar la el în grădină. Bazilica este, de fapt, dedicată Fecioarei Maria, dar este cunoscută sub numele episcopului care ne şi apare într-un mozaic dintr-o absidă, cu biserica în mână, în urma lui Mauritius. Pe peretele frontal al absidei centrale apare o decoraţie cu rugăciuni de-ale lui şi elogii pentru munca pe care o face. Tronul de episcop are ornamente bogate din fildeş.

98

ARHITECTURĂ, MODĂ, DESIGN

Mozaicurile sunt excepţionale. De altfel, Ravenna este un fel de vecin apropiat, de peste Adriatică, aşa că mozaicurile sunt asemănătoare prin stil şi colorit, fiind executate de meşteri bizantini aproape în acelaşi timp (Sunt Apollinaire în Classe este sfinţită de Maximian în 549, iar Euphratius a început-o pe-a lui în 553).

Noutatea construcţiei stă în forma poligonală de la exterior, care în interior ascunde una dintre primele forme de absidă triplă din Europa Occidentală. Aici navele laterale se sfârşesc în interior cu două abside scobite în perete.

Este impresionantă reprezentarea din arcul triumfal a lui Cristos ţinând o carte cu textul Ego Sum Lux Vera, înconjurat de Apostoli. Arcul se continuă dedesubt cu o friză cu medalioane, în cel central cu Mielul lui Dumnezeu, iar în celelalte cu 12 martire (da da, femei nu bărbaţi).

Absida altarului este decorată cu Fecioara Maria cu Pruncul aşezată pe Tronul Ceresc, iar deasupra are o ghirlandă ţinută de o mână (simbolul Tatălui Ceresc). Este îmbrăcată în haine bizantine şi i se vede pe cap vălul alb maforion, sim-

99

ARHITECTURĂ, MODĂ, DESIGN

bolul virginităţii, împrumutat din arta siriană. Aici apar Mauritius urmat de Euphratius într-o scenă votivă. De unde ştiu eu că-s ei? Păi scrie chiar deasupra lor.

Este încântătoare imaginea tuturor stând pe un câmp plin de flori de tot felul. Verdele este identic cu cel din Sunt Apollinaire în Classe.

Celelalte mozaicuri reprezintă scene obişnuite din Buna Vestire sau Vizita Mariei la Elisabeta.

Ciborium-ul este important pentru că este o copie a celui din Veneţia (iată expresia controlului veneţian), comandat de un alt episcop al Porečului în secolul al XIII-lea. Cele patru coloane de marmură aparţin primului ciborium, cel din secolul al VI-lea, doar baldachinul este decorat mai târziu cu mozaicuri cu scene din Buna Vestire. La acestea, după vreo 200 de ani, un alt episcop a adăugat nişte reliefuri renascentiste din argint şi un altar poliptic pictat de un veneţian. Nu mult după asta a apărut şi un ornament baroc, Cina cea de Taină, pictat de Palma cel Tânăr.

Emilia Cernăianu

Fotografii realizate de autor

100

ARHITECTURĂ, MODĂ, DESIGN

101

PREMIUM BONUS

Omul Vălurit (eseu)

Acesta este un punct de vedere al unui scriitor care crede că ştie că universul, oamenii şi timpul se văluresc în toate direcţiile.

Motto: Singurul lucru pe care îl ai cu adevărat este ceea ce eşti. Şi-l ai tot timpul cu tine (Mihaela Bufnilă).

Premise: Dacă Dumnezeu ar fi murit, ce sens ar mai avea vorbirea frumoasă şi de ce ar mai fiinţa sau funcţiona frumosul în adâncul oceanelor?

Multiplicându-mă şi metamorfozându-mă într-un nor de puncte sub presiunea câmpurilor magnetice, îmi pot mări suprafaţa informaţională?

Miracolul ultim e felul în care o mulţime de puncte îşi dă seama că este o mulţime de puncte.

[2] Omul vălurit pare să fie omul pe care îl simţi alături de tine, aidoma ţie, navigator prin furtunile de sens sau lipsindu-se de sens, fiindu-şi suficient.

Adeseori, Omul vălurit sfârşeşte în ridicol, în tragic sau în anecdotic. E ca şi cum, supărat că înaintaşii nu-i sunt alături în încercările sale, i-ar pedepsi, sfârşindu-i odată cu el, aceasta fiind expresia felului lui de a înţelege finitul.

De multe ori, fiind fiinţă fragmentată, Omul vălurit nu reuşeşte să înţeleagă, să cuprindă, să afle, să i se releve sensul lucrurilor şi atunci este ras din registrul de navigaţie dintr-o singură mişcare. Dar poate că nici nu vrea, acesta fiind un semn al felului în care îşi înţelege el libertatea de a fi liber.

Pare să fie vălurit nu numai pentru că e învecinat cu tine, ci pentru că într-un fel intim, profund, eşti solidar cu el. Fie că îl judeci aspru, fie că îl deplângi, fie că îl ucizi Omul vălurit pare să fie omul tuturor timpurilor, tur- într-o metaforă, într-un articol de ziar sau într-un schimb nat în corporalitatea contemporaneităţii. Dacă nu e tocmai de focuri, fie că nu-l cunoşti sau refuzi să iei la cunoştinţă aşa, atunci trebuie să fie la mijloc doar greşita mea rapor- de prezenţa lui, nu va muri decât odată cu tine. tare la real, nerămânându-mi decât să accept ficţiunea Fie că e un roman sau un incaş, fie că e un pigmeu, un generalizată şi generalizantă potrivit căreia eu nici nu exist, neputând fi martor al meu. Aceasta însemnând că, iacobin sau un puşcaş marin ucis, fie că e primul om ajuns fiind doar un cuprins, nu-mi pot construi nicicum exte- pe Lună sau încântătorul om al cavernelor sau vecinul de rioritatea din care să mă spionez pe deplin, dedat plăcerii pe strada ta de la numărul trei, fie că este preşedintele imperialei contemporane sau al comunistei de serviciu, un perverse a principiului lui unu care se multiplică.

Omul vălurit pare a fi prins în fălcile istoriei gata gata om vălurit. să fie făcut praf fie de patimile lui, de propriile lui ficţiuni, Ştii o mulţime de lucruri despre el sau eşti pe cale să fie de mulţimile care se unduiesc ca valurile unui ocean afli totul despre el, fie că vrei, fie că nu vrei, iar el te umple lărmuitor, fie de revoluţii şi războaie sau de acte adminisadesea de sens. trative impersonale, fie de vicisitudinile naturii care şi ea nu mai e natură.

Omul vălurit ar putea deveni nu doar modelul, sarCa şi construct de lumi, Omul vălurit nu pare a fi con- cina sau misiunea ta, chinul tău, sensul tău. Omul vălurit struit prin adăugire părelnică, părând să fie ideea unui locuieşte sau se pregăteşte să se aşeze în sinele tău, pe timp aflat în scurgere. Mai degrabă timpul pare vălurit, negândite. Şi aceasta se întâmplă să fie aşa pentru că ubicuitatea dând aparenţa talazului care, iată, se vede din- este expresia tuturor oamenilor care au trăit vreodată pe coace de orizontul nostru vizibil, când sus, sub reflectorul această planetă şi despre care, tu crezi sau vei fi încredinţat conştiinţei, când dispărut în adâncurile oceanului plin de că ştii sau că simţi o mulţime de lucruri, aceasta fiind, să spunem, enciclopedia ta. universuri, spre neliniştea navigatorului.

[1]

102

PREMIUM BONUS

[3]

Omul vălurit este tocmai învecinarea ta cu restul lumii, fiind în acelaşi timp, întregul lumesc, este chiar enciclopedia ta. Nefiind limite, astăzi eşti la fel de vălurit cu împăratul cel viu, cu preşedintele care tocmai a murit şi cu legendarul spadasin care bântuie marele ecran şi propriul tău imaginar, tu fiind godzila.

Poate că nu e tocmai în acest fel şi atunci se cheamă că graniţele ar putea fi chiar aievea. Dar în propriul tău imaginar lucrurile nu stau chiar aşa. Imaginarul te guvernează cu perversitate în timp ce raţionalul încearcă din răsputeri să-şi revendice rolul de busolă. El e permanent de cart, în timp ce imaginarul, undeva, în gabie, sus, pe catarg, adulmecă depărtările tropăind.

Omul vălurit pare să fie doar o construcţie fictivă, dar de trebuinţă nouă tuturor celor cărora aparenţa oceanului plin de universuri le construieşte un amăgitor continuu temporal.

Poate că finitul e doar o construcţie de trebuinţă pentru ca tu să capeţi sens. În afara lui, existenţa ta nu ar mai avea noimă. Sau poate că tu însuţi fiind omul vălurit.

Tu eşti subiectul ştirilor macabre de televiziune.

Tu, obiectul sondajelor de opinie; tu, care umpli gropile comune ale războaielor de enclavă. Tu, care ai fost ciopârţit, hulit, strivit, gazat, ridicat pe soclu, adulat, otrăvit şi curtat, ars pe rug, gonit şi chemat în sânul lucrurilor de taină de-a lungul istoriei.

Despre tine spun filozofii că eşti expirat şi primitiv, că eşti stupid şi necivilizat, că eşti sfârşitul istoriei sau chiar Satana în persoană.

Poate că eşti înger decăzut. Eşti ticăloşit. Eşti plin de păcate. Un fragmentat.

Eşti aşa, o construcţie imperfectă. Eşti fie fascist transmutat în antifascist, fie rebelul anilor şaptezeci devenit birocrat sadea, fie comunist pur-sânge reeşapat sub masca neoliberalismului.

Dar nu imperfecţiunea este şansa ta de a fi?

Eu cred că eşti doar vălurit. Şi înţeleg prin aceasta că îmi eşti învecinat, că te pot atinge fizic sau metaforic, în imaginar, că te pot înţelege, cunoaşte şi numi.

Ca om vălurit, eşti omul tuturor timpurilor. Eu nuţi sunt superior şi nici nu mă simt aşa. Cred că eşti doar bulversat şi tulburat de existenţa ta în lume.

Nu l-ai îngropat pe Dumnezeu. Îl păstrezi într-un fiind al tău, de taină. Poate că nici nu ştii că fiindul e în cuprinsul tău.

[4] Eşti fie un Napoleon, fie un Elvis, fie Godzila sau un Berlioz, fie bătrâna cerşetoare care aseară mi-a urat sănătate pentru bancnota pusă în palmă, fie un Sartre sau un Eminem sau un Vangelis sau un Larry King sau o Shakira sau un Nostradamus sau Le Pen sau Ataturk sau Ghandi sau Maria Calas sau Queen sau Gagarin sau Garbo sau Joan Baez sau Pink Floyd sau The Truks sau Hruşciov sau Camus sau Bellow sau Borges sau Ciociolina sau Diana sau Peter, Yoko sau Abdul sau Freddy sau Maiusea sau chiar întreaga enciclopedie.

Pentru tine au pervertit arta cinematografică. Au răscolit imaginile de la propaganda împotriva lui Hitler sau Tito sau Bush sau Blair sau Dudaev sau Putin sau Mata Hari sau Eminem sau AC/DC sau Osama Bin Laden sau Sex Pistols sau XXX Movies sau Godzila, la scufundarea sensului teribilului Titanic, a cărui ecranizare enunţă principiul de ordine al noii lumi care ar fi, spun unii cu maliţie, acela că superbogaţii sunt salvaţi de subbogaţi.

Dar superbogaţii şi-au pierdut misiunea, clevetesc midinetele aporiilor. Superbogaţii sunt arestaţi în corporalitatea maselor flămânde aşa cum filozoful desuet e arestat de utopice. Filozoful desuet aşteaptă mulţimile sublunare ale minelor minierilor, care sunt gata gata să radă centrul, mărşăluind simbolic cu garoafă la butonieră şi scrie cu nesaţ despre fiinţa fragmentată, expirată.

Dar cum să fie expirată fiinţa când ea navighează încă spre ultimul sens?

Căci am putea descoperi, ridicându-se vălul de pe ochii noştri, că însuşi Dumnezeu are de construit un sens anume, schimbându-şi înfăţişările sub masca corporalităţii omului apropiat. Iar dacă nu e sens, atunci trebuie să fie manifestarea lui ludică sau poate a atitudinii lui mustrătoare.

Ovidiu Bufnilă

103

PREMIUM BONUS

Jean Dubuffet: The Last Two Years

The Pace Gallery (through March 10, 2012)

Jean Dubuffet (1901-1985) began his professional life as a wine merchant, but by age 41 he had devoted himself full-time to painting - his true passion, and one that had begun years earlier when he briefly attended the Académie Julien in Paris. After the French liberation, Dubuffet developed a “Surrealist desire” to seek inspiration from street artists, reclusive madmen and other eccentrics, as well as from the art of children all over Europe.

He called this work “l’art brut” or ”raw art”; it possessed ”a strength that derived from desire, from magic…Isolated from society [the brut-ists] create their own feasts.” Over time Dubuffet amassed a considerable collection of such work, which now resides at the Musée de l’Art Brut in Lausanne, Switzerland.

As for his own practice, Dubuffet was busy scratching the canvas with his palette knife, a brush, or a trowel. He used sand, tar, charcoal, glass and varnish to paint cruel portraits of the intellectuals and writers of the 1940s, depicting them like caricatures of monsters.

A French art critic greeted one of his exhibitions with the farcical title of “Ubu-du BluffDubuffet,” at first sharply criticizing him and then reluctantly recognizing his complexity, aligning Dubuffet with Eugène Ionesco and the theater of the absurd.

In his old age during the early 1980s, Dubuffet was still the bad boy of the avant-garde or perhaps was resurrected as such. By this time, he was France’s most famous and critically acclaimed artist, known for messy, tactile paintings that read like expressive updates of cave drawings and tribal totems. The 26 works on view at Pace were created, as the title of the show states, in the last two years of his life, from 1983 to 1984. They make use of bright pri-

104

PREMIUM BONUS mary colors, displaying graffiti-like abstract doodles painted with acrylic on paper and then mounted on canvas. The artist’s gestural marks appear as if they were intended for larger surfaces, breaking through borders imposed by the edges of the paper.

Twelve of the works, all but one from 1983, bear the general title ”Mire” occasionally followed by playful subtitles in parentheses, such as ”Kowloon” or ”Boléro”. Dubuffet assigned each name with care.

Paintings titled ”Kowloon” evoke the colorful, noisy world of an imaginary Hong Kong bazaar at night, while ”Boléro” is applied to a group of paintings in a palette limited to blue, red and white, suggesting the rhythms of a Spanish dance or perhaps the colors of the vests worn by matadors.

In the back room of the gallery, dark walls highlight paintings from 1984 with black backgrounds, some with color overlays of blue on red creating a deep purple. Dubuffet’s method of applying lines of color relates to the then-historicized styles of American Abstract Expressionists like Kooning and Pollock. An existential narrative dominates this section of later work, with paintings titled ”Epanouissement (Fulfillment)”, ”Fluence” and ”Expansion”.

105

PREMIUM BONUS

106

PREMIUM BONUS

Writing to Arnold Glimcher (founder) of Pace, in a letter reproduced in the catalogue for this exhibition, Dubuffet explained his conception for the paintings as â&#x20AC;?intended to challenge the objective nature of being. The notion of being is presented here as relative rather than irrefutable: it is merely a projection of our minds, a whim of our thinking. The mind has the right to establish being wherever it cares to and from as long as it likes. There is no intrinsic difference between being and fantasyâ&#x20AC;?. Simply put, Dubuffet created a metalanguage of chaos, entertaining endless irresolvable contradictions of light and void.

His paintings are not disturbing, yet still invigorating; not threatening, yet challenging!

Valery Oisteanu

107

PREMIUM BONUS

REPRODUCTION GUIDELINES FOR JEAN DUBUFFET: REDACTIE ART OUT •Permission is granted for one-time only, non-exclusive, all world, all language rights. Any further usage must be negotiated with The Pace Gallery.

•Credit information must be listed as follows in bold: Show details: Jean Dubuffet: The Last Two Years January 20 through March 10, 2012 The Pace Gallery, 510 West 25th Street, NYC Images: (No. 17382—for reference only) Jean Dubuffet Epanouissement, November 11, 1984 acrylic on paper 39-1/2” x 52-3/4” (100.3 cm x 134 cm) Photo courtesy The Pace Gallery © 2011 Jean Dubuffet / Artists Rights Society (ARS), New York/ ADAGP,Paris (No. 54263—for reference only) Jean Dubuffet Mire G 67 (Boléro), May 11, 1983 acrylic on canvas-backed paper 26-3/8” x 39-3/8” (67 cm x 100 cm) © 2011 Jean Dubuffet / Artists Rights Society (ARS), New York / ADAGP, Paris Photo courtesy The Pace Gallery (No. 11648—for reference only) Jean Dubuffet Mire G 111 (Kowloon), August 4, 1983 acrylic on canvas 79” x 78-3/4” (200.7 cm x 200 cm) © 2011 Jean Dubuffet / Artists Rights Society (ARS), New York / ADAGP, Paris Photo courtesy The Pace Gallery Pizzuti Collection •These images may not be bled off the page, guttered, cropped, or digitally manipulated in any way.

•Nothing may be superimposed on the image.

•The Pace Gallery/the artist retain copyright of all images.

Kindly send two hard copies of the publication and a digital PDF of the article in which these images appear at your earliest convenience (please include the cover, TOC or any other pages of the magazine in which these images are reproduced). Thank you.

Sincerely, Lauren J. Staub The Pace Gallery

108

PREMIUM BONUS

50 cc de Aer de Paris

Marcel Duchamp „Eu sunt vagabondul Veşnicul nomad.

Ieri am sosit, Mâine dispar.

Sub nici o schelă nu doresc fundaţii, Nici rădăcini nu vreau să pun.

Am renunţat la amintirile amare, Mă simt uşor, ca aerul din bula de săpun.”

109

PREMIUM BONUS S-a scris şi comentat enorm despre Marcel Duchamp (1887-1968).

Artist de talent inepuizabil şi o forţă de invenţie ieşită din comun, a fost unul din cei care au dus la prăbuşirea artei cultivată de mediul burghez în Franţa, obiectul declarat al mişcării suprarealiste. Familia notarului Duchamp are 6 copii, din care 4 devin artişti (Raymond sculptor; Marcel, Suzanne şi Jaques Villon pictori). Marcel a studiat pictura la Academia Julian din Paris, dar prefera jocul de biliard. Desena pe carton caricaturi şi jocuri de cuvinte umoristice pe care le vindea. Tânărul pictor Duchamp este remarcat din tinereţe şi câteva tablouri executate la vârsta de 15 ani ajung la muzee de prestigiu. La început, pictorul este influenţat de neoimpresionism şi de Nabis, apoi este captat de marele Cezanne şi de fovişti pe care îi imită fără să producă un stil aparte. În atelierul fraţilor săi de la Puteaux de lângă Paris, cunoaşte cubismul adus şi discutat de Gleizes, Kupka, La Fresnaye, Archipenko, Juan Gris, iar din 1911 începe să picteze în stilul cubist la care adăugă mişcare şi elemente futuriste. Apar acolo figuri statice şi altele în mişcare, maşinării ciudate, împletite cu un simţ al timpului şi al fotografiei (sunt celebre: Nud coborând o scară, Rege şi Regină înconjuraţi de nuduri, Tânăra căsătorită - toate aflate la Muzeul de Artă Philadelphia). Era fascinat de tranziţie, de schimbare, de încercarea de a defini o ”a patra dimensiune” în artă.

110

PREMIUM BONUS Tot în 1911, la Salonul de Toamnă, face cunoştinţă cu Francis Picabia de care îl leagă o prietenie pe viaţă. Despre nudurile expuse la salon, criticul Apollinaire scrie: ”Duchamp expune nuduri, foarte urâte nuduri”.

Prin 1912 reduce munca la pictură, preferând călătorii (cu Picabia şi Apollinaire în munţii Jura, unde cei trei discută dezintegrarea conceptului de artă). În acelaşi an, se interesează de aviaţie şi tehnologia de zbor, îi spunea lui Brâncuşi: ”Pictura nu mai are rost. Cine poate face ceva mai bun decât o elice?” Ulterior, Brâncuşi sculptează din metal forme de păsări, eronat taxate de vama americană ca fiind piese de avion importate.

După anul 1913 Duchamp renunţă la experimentele artistice pentru a prefera ”note de lucru”, un sistem bazat pe meditaţie şi bizarerii axate pe ştiinţele exacte. Obiectele sale numite Ready-Made devin repede faimoase: O roată de bicicletă aşezată pe un taburet sau L.H.O.O.Q, joc fonetic care în franceză ar suna ”Elle a chaud au cul” (1919), în care artistul aplica cioc şi o mustaţă Giocondei DaVinciene într-o totală ireverenţă faţă de public şi de modelul considerat capodoperă.

Dar acesta este scopul artistului care împarte obiectele în categorii: simplu, sprijinit, rectificat, imitat, servit, după gradul de intervenţie asupra unor obiecte terminate, deja făcute înainte de a se întâlni cu spiritul său umoristic şi corectiv. Studiază fizică şi matematică într-o vreme în care descoperirile erau frecvente şi covârşitoare. O ipoteză lansată de Poincare îl frământa în mod deosebit. Matematicianul postula că legile care guvernează materia sunt create de mintea umană care le înţelege, dar nici o teorie nu poate fi aplicată unui anume obiect, ci doar relaţiei dintre obiecte. Duchamp îmbrăţişează acest aspect, tolerând interpretarea artei sale ca fiind o creaţie a unei persoane şi nu ca un adevăr absolut. În 1915 emigrează în America unde este primit ca o celebritate de avangardişti ca Man Ray, Katherin Dreier şi colecţionarii Louise şi Walter Conrad. Împreună cu Picabia, care era strâns legat de grupul Dada din Zurich, răspândesc la New York spiritul dadaist, ideile de absurd şi de antiartă. Multe obiecte produse de Duchamp s-au pierdut şi nu se ştie, în ciuda eforturilor făcute de Arturo Schwarz de a le cataloga, care precede pe cine. Timp de 10 ani Duchamp se consacră unei picturi pe sticlă - Mireasa dezbrăcată de celibatarii ei - proiect care durează până în 1923. Criticii au denumit-o ”plenul unei maşini a iubirii”, în care femeia este trasă spre înălţimi de imaginaţia ei, iar bărbatul tras în jos de instincte.

111

PREMIUM BONUS

În 1917 ”Fântâna”, un urinal agresiv din faianţă albă, produce un teribil scandal, exponatul este respins la expoziţia Independenţilor, unde produce şoc şi revoltă, este exact ce dorea Duchamp. În anul 2004 ”Fântâna” lui Duchamp a fost votată ca fiind cea mai influentă operă de artă a secolului XX. În 1918 Duchamp îşi ia rămas bun de la pictură. Refuză să participe la salonul Dada deschis la Paris în 1920. Continuă să lucreze la proiectul Miresei pe sticlă, mai produce câteva ”maşinării”, unele optice, dintre care una menită să perceapă relieful. Marea sa pasiune devine şahul, câştigă bani dând lecţii de şah unor elevi talentaţi. Este la apogeu, suprarealiştii îl admiră şi îl consideră un model de artist care s-a rupt de artă în favoarea experienţei trăite; îi citau aforismele şi biografia lui devine un exemplu de rigoare morală. Obiectele sale absurde care vorbesc despre umorul negru, sunt văzute ca o metafizică perfect coerentă. Admiraţia necondiţionată de care se bucură îl determină pe Breton să formuleze teoria ”Artistului în Viaţă”. Pe Tzara şi Duchamp, Breton îi denumea ”eroi destinaţi să elibereze opera de creaţie din tirania societăţii”. În cartea sa ”Pictura Surealistă” apărută în 1928, retipărită în 1934 şi tradusă de Simon Watson în limba engleză în 1946, Andre Breton dedica un important şi elaborat capitol picturii lui Duchamp pe care o analizează şi o comentează în spiritul manifestului surealist: ”Poziţia lui Duchamp este de pioner al tuturor mişcărilor moderne la care am fost martori în ultimii 20 de ani. Adevărul este că neobişnuita sa forţă şi originalitate nu vin, cum am crede, de la intuiţie sau impulsivitate. În general ele se nasc după o gândire profundă care cere invenţie în schimbul negaţiei. Există un mare număr de ipoteze legate de gândurile sale care produc aşa zisele obiecte ready-made. În opinia mea, lucrurile moarte capătă demnitate prin procesul de iluminare mentală la care sunt supuse de acest artist”.

Se simte în tonul lui Breton invidie, dar şi admiraţie pentru marele suprarealist care este Duchamp. În 1946 cartea lui Breton este prezentată la New York într-o vitrină aranjată de Duchamp şi Enrico Donati. Succesul este imediat, cartea devine un bestseller mondial.

112

PREMIUM BONUS

Duchamp moare în octombrie 1968 şi este îngropat la Rouen, Franţa. Pe piatra de mormânt este gravat acest epitaf :”Este ştiut, de fapt, sunt alţii cei care mor”.

La un an după moartea artistului, Muzeul din Philadelphia prezintă un mare proiect ţinut secret de Duchamp.

Spectatorul era obligat să privească printr-un vizor făcut într-o uşă. El descoperea un nud de femeie culcată pe un aşternut de crengi. În mână ţinea o lampă de gaz care lumina un peisaj cu o cascadă. Încă o dată, artistul afirma post mortem credoul său care l-a călăuzit în viaţă: libertatea nelimitată.

Fotografii asigurate de autor

Adrian Grauenfels

113

PREMIUM BONUS

BONUS

Barocul în nuanţă engleză Albion (Partea a patra)

114

PREMIUM BONUS Renaşterea este recunoscută generic drept o epocă a polifoniei vocale. Revenind la ideea paradoxurilor engleze trebuie să ne amintim că, din punct de vedere muzical, această perioadă se detaşează pe teritoriul britanic drept epoca virginaliştilor – adică tocmai un moment al muzicii destinate pentru a fi cântată la un instrument.

Dacă Italia şi-a arătat influenţa “în principal în dezvoltarea monodiei vocale”, pentru Anglia atât punctele de plecare au fost diferite, cât şi modul de tratare al lor, iar “influenţa sa” s-a dovedit “decisivă în dezvoltarea unui stil instrumental abstract, care s-a împrăştiat din Anglia Ţărilor de Jos şi de acolo în întreaga Europă”(1) . Care să fie acest gen abstract la care face referire Manfred Bukofzer?

Ei bine este acea rezultantă a epocii virginaliştilor, în care John Dowland, William Byrd obişnuiau în mod firesc să apeleze la glasul instrumentelor, realizând o muzică despre care Shakespeare spunea că era “neclintită” (stillmusic); nemişcată în măreţia sa diafană, o muzică ce nu se adresa în mod special audienţei, cât celui care o interpreta şi o privea din interior, “that should be played rather than listened”(2) .

Spre deosebire de spaţiul italian, Bukofzer vorbeşte despre un stil instrumental abstract în Anglia, conchizând că “theme chanical patterns in English solo music for keyboard instrument sand in ensemble music for consorts were the only elements that had a direct bearing on the genesis of baroque style”(4). Analistul face referire la diversele metode de variaţie pe care englezii le aplicau discursului de gen passamezzo sau baladelor, muzicii de dans sau cântecelor populare. Cu ajutorul “rapid scale passages, inexorably repeated rhythms, syncopated and dotted figures, arpeggios, broken octaves, and percussive chord succesions”(5), modelul de la care se pleca uneori era schimbat în totalitate pe parcursul secţiunilor muzicale. Ca şi în Italia, muzica rămânea guvernată de un număr mare de secţiuni, de diverse intervenţii fugare şi felurite tehnici variaţionale. Numai că în Anglia toate aceste meşteşuguri tehnice se vor aplica pe tipare instrumentale gata existente şi nu exclusiv preluate din cântul vocal, pledând pentru emanciparea categorică a instrumentelor şi genurilor ce le vor deveni specifice. “The idea of mechanical severity that under lay patterned figuration – scrie Manfred Bukofzer – called for a peculiar kind of non-expressive, purely abstract musical imagination without which the future development of baroque organ music would not have been possible.”(6)

Există trei lucrări capitale care, păstrate până în zilele noastre, descoperă minunata moştenire lăsată de compozitorii englezi din epoca elisabetană a dinastiei Tudorilor, muzicieni care şi-au oprit cu măiestrie atenţia şi asupra virginalului. Astfel, o adevărată antologie nepreţuită a Fragment din cartea Barocul englez, comportament muzicii lui William Byrd se găseşte în colecţia sub generi- sau temperament? Apărută la Editura Muzicală. cul My Lady Nevells Booke (1591), lucrare care, alături de Fitzwilliam Virginal Book şi Parthenia (1611), conţine muzica reprezentanţilor de seamă în creaţia pentru virgin- Continuarea în numărul viitor al – William Byrd, Orlando Gibbons, John Bull sau Giles Farnaby. Suportul pentru alcătuirea catalogului The Fitzwilliam Book îşi află nebuloasa istorie în familia Tregian.

Descendentul acestora, aflat în închisoare pe o perioadă (1)Manfred Bukofzer. Music in the Baroque Era. w.w.Norton, New York, îndelungată, îşi găseşte pasiunea în a colecţiona şi cataloga 1947, pag.71 (2)Bukofzer, pag.74: “care nu trebuie ascultată, ci cântată”. detaliat majoritatea producţiilor compozitorilor contem- (3)“Preface tot he Revised Dover Edition”. The Fitzwilliam Book. Dover porani destinate virginalului. Aşa cum se evidenţiază în Publications, New York, 1979:„ The Fitzwilliam Book a fost considerată prefaţa la ediţia revizuită Dover, cităm: „The Fitzwilliam drept ”comoara care conţine cele mai sofisticate lucrări pentru instruVirginal Book has become recognized as the treasure house mente cu clape. Foarte dezvoltată şi analitic realizată, cartea este general recunoscută ca temelie a muzicii pentru instrumente cu claviatură, deof a most sophisticated keyboard music. Highly developed terminând existenţa viitoare pe cel puţin încă două secole mai departe. and idiomatic in style, the book is now generally acknowl- Această colecţie remarcabilă serveşte de asemenea şi ca un important docuedged to be the foundation for all keyboard music which fol- ment istoric, reflectând viaţa muzicală a acelor timpuri; datorită ei, o mare lowed in the next two centuries. This remarkable collectional parte a muzicii de diferite genuri din muzica engleză dintre 1560 şi 1620 a putut fi reconstituită.” so reserves as an important historical document reflecting (4)Bukofzer, pag.72: „tiparele mecanice din muzica solo engleză destinată the musical life of the time; from this source a large part of instrumentelor cu claviatură şi muzicii însoţitoare pentru ansamblu erau English music in many of its facet sandforms (including that singurele elemente care au avut o influenţă directă în geneza stilului baroc”. of the theater) from 1560 to 1620 could be reconstructed.”(3) (5)Bukofzer, pag.72: “(…) pasajelor rapide de game, ritmurilor repetate div-

ers, sincopate şi cu punct, arpegiilor, octavelor rupte şi a succesiunilor de acorduri”.

(6)Bukofzer, pag.73: „Ideea severităţii mecanice care supunea tiparele figurative cerea un tip special de non-expresivitate, o imaginaţie muzicală pur abstractă fără de care viitoarea dezvoltare a muzicii baroce pentru orgă nu ar fi fost niciodată posibilă.”

În schimbările şi scindările din interiorul lumii muzicale engleze la răscrucea dintre Renaştere şi Barocul timpuriu, Manfred Bukofzer conchide că doar prima generaţie de madrigalişti, reprezentată de William Byrd şi Thomas Morley ar defini cu fidelitate stilul renascentist şi că următoarele două generaţii – Thomas Weelkes şi John Wil- Fragmentele şi fotografia au fost publicate cu acordul autorului bye şi mai ales cea a lui Thomas Tomkins şi Orlando Gibbons – s-ar apropia foarte intens de maniera de pe teritoriul Irina Boga italian, întâlnită la Luca Marenzio şi Claudio Monteverdi.

115

116

117

118