Art Out nr. 6 by Art Out Magazine

Art Out – artă şi arhitectură, patrimoniu şi restaurare. ART OUT- ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 694 Art Out nr. 6 Redactor fondator: Laura Lucia Mihalca Director: Laura Lucia Mihalca Redactor şef: Laura Lucia Mihalca Comitet ştiinţific Prof. dr. Adrian Botez Coordonator număr: Cosmina Simona Mihalca & Laura Lucia Mihalca Echipa redacţională Andreea Giorgiana Nicolae Corina Vasile Ioana Niţică Laura Lucia Mihalca Lavinia Vieru Mihai Moldoveanu Oana Marinache Ramona Marinache Redactori colaboratori A.C. Cofan Adela Dumitriu Adrian Grauenfels Alexandra Putineanu Alin Chirculescu Anca Tatomir Andrei Constantin Brams Dana Simionescu Felix Nicolau Ioana Colac Irina Zamfirescu Corectura: Laura Lucia Mihalca Grafică copertă: Ruxandra Marin; Copertă: Lidia Nicolae Webadmin: Alexandru Alexandrescu Pr & marketing: Loredana Cristian, Miruna Albu, Oana Daiana Hamza Marketing online: Andrei Botezatu Redacţia îşi rezervă dreptul de a selecta materialele aduse spre publicare. Opiniile exprimate în cadrul revistei aparţin semnatarilor articolelor şi nu sunt neaparat ale redacţiei. Contact: www.artout.ro; redactie@artout.ro

Editorial Joc. Joacă. Jucărie. Jucat. De jucat/ Dejucat. - Plan. Idee. Vis. Dorinţă. Concept. Program. Luna iunie este luna copiilor, a jocului în soare, dar este şi luna în care se termină şcoala, se absolvă facultatea, urmând prezentările de licenţă şi master. În iunie, ne-am bucurat privind, observând şi punându-ne întrebări în cadrul vizitelor expoziţiilor dedicate sfârşitului de an universitar. Am descoperit fiecare autor prin ceea ce ne propunea la nivel vizual, plastic şi textual. Joc. Joacă. Jucarie. Jucat. De jucat/ Dejucat. - Plan. Idee. Vis. Dorinţă. Concept. Program. Pentru mine, cel mai frumos joc este cel pe care îl câştig. Pentru alţii, cel mai frumos joc este cel pe care ei îl imaginează sau crează. Pentru un copil, cel mai frumos joc este cel mai nou, ultimul învăţat. Pentru Ion Barbu, Joc secund era crezul său artistic. Jocul înseamnă curiozitate, dorinţă de cunoaştere, uneori chiar şi aventură. Jocul este, poate, momentul când uităm sau când ne amintim de noi înşine, când (re)descoperim. Presupune bucurie, culoare, varietate, curaj şi energie. Jocul ne însoţeşte pretutindeni în copilărie şi, cu voia noastră şi dacă lăsăm acest lucru să se întâmple, ne poate înfrumuseţa întreaga viaţă. Debutul fiecărui ar tist porneşte dintr-o joacă, din dorinţa de a experimenta şi de a descoperi ceea ce universul propriu poate produce în legătură cu mediul în care se regăseşte. Stilul academic sau studiul par să înfrâneze puţin acest elan ludic, transformând dorinţa de a descoperi în dorinţa de a cerceta. De noi depinde dacă mai departe, o dată încheiate aceste etape, lăsăm jocul să continue

şi îl urmăm...conştiincios sau îl anulăm cu brutalitate. În acest număr, discutăm jocul şi rolul său în viaţă şi în arte, fie că este vorba despre joc în artele grafice, în designul vestimentar sau în artele video. Cum păstrăm acel entuziasm, acel curaj al copilăriei şi acea energie a jocului? E o întrebare la care fiecare trebuie să găsim un răspuns pe tot parcursul vieţii. Până atunci, Joc secund - Ion Barbu rămâne un crez artistic şi o posibilă direcţie de urmat: “Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/ Intrată prin oglindă în mântuit azur,/ Tăind pe înecarea cirezilor agreste,/ În grupurile apei, un joc secund, mai pur./ Nadir latent! Poetul ridică însumarea/ De harfe resfirate ce-în sbor invers le pierzi/ Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi. /“.

Laura Lucia Mihalca Director, redactor şef Art Out

Art Out nr. 6/2011, anul I ART OUT - ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 6949 CUPRINS

DE-A LUNGUL ANILOR Geneza şi polenul artei – Adrian Grauenfels Madona maramureşeană – A.C. Cofan Fragmente din istoria patului – Ramona Marinache Nudul Micului Trianon - Adela Dumitriu

Arta de a distruge – Irina Zamfirescu GRAFICHERIE De-a spuselea - Corina Vasile

pg. 8 pg. 15 pg.17 pg.19

pg. 26

INTER VIEW Nicu şi Sorin Ilfoveanu, despre arta contemporană şi...nu numai – Laura Lucia Mihalca

OPINII Expoziţia “Imagini (im)posibile” a Iuliei Morcov şi Deliei Orman – Oana Marinache Love is what you want – Anca Tatomir

pg. 24

pg. 30

pg. 37

PROIECTE Antitesis –Denis Predescu Raluca Vulcan JOC SECUND Integrame ursite – Ioana Colac Joc(ul) de-a Dumnezeu şi Dragostea – Ioana Niţică Jocul artistului – Andreea Giorgiana Nicolae Arta ca joc şi joacă. Sugestii – Lavinia -Elena Vieru Joc secund – Dana Simionescu Unde stau jocurile? - Andrei Constantin Brams Dispariţia elementului ludic din artele vizuale – Alin Chirculescu Jocul video ca arta nouă – Mihai Moldoveanu Un altfel de joc – Alexandra Putineanu Jocurile secunde ale canonului – Felix Nicolau

pg. 52

pg. 42 pg. 44 pg. 46 pg. 48 pg. 49 pg. 53 pg. 54 pg. 70 pg. 76 pg. 78 pg. 79 pg. 81

PROIECTE STUDENŢEŞTI pg. 84 Proiectul “3+2=?” - Corina Raiciu Urme – Lidia – Alina Nicolae pg. 90 BUZUNARUL LITERAR Când diamantele se fisurează... - Constantin Stancu pg. 100

DE-A LUNGUL ANILOR

Geneza şi polenul artei Constantin Antonovici- revelat Perfecţiune, de fapt perfecţiunea a fost pasiunea lui poezia lui era înţeleasă de toţi mizeria umană a cunoscut-o din plin îl interesau infanteria şi marinarii când râdea, miniştrii râdeau împreună cu el când plângea, copii străzilor mureau cu el... (La mormântul lui Rodin, autor: W H Auden)

Nimic nu pare mai greu de scos la lumină decât o carte despre artă. Înzecit mai grea este reducţia impusă mediului sculptural în bidimensionalul colii de hârtie. O recentă producţie datorată efortului monumental al câtorva persoane motivate, ne face cunoştinţă cu activitatea şi moştenirea culturală a sculptorului român Constantin Antonovici. Cartea bilingvă,( engleză - română) numită ANTONOVICI - Sculptor pe două Continente, combină biografia, activitatea, relaţiile artistului, cu Arta Nouă şi marele sculptor Brâncuşi, într-o revărsare de informaţii, documente autentice şi fotografii ale statuilor produse de artistul român între 1937 şi 1985. Autorii acestei monografii sunt Doina Uricariu (Prezentarea operei), Vladimir Bulat (Biografie), Stephan Benedict (Colecţie şi arhive), Andreea Drogeanu (Fotografie) si Alexandru Drogeanu (tehnoredactare).

Date biografice Constatin se naşte în 1911 la Cârligi, judeţul Neamţ. La 17 ani este adoptat de familia Jacob Antonovici şi după şcoala primară la Iaşi este admis în anul 1934 la Academia de Artă din Iaşi. În 1938, produce primul proiect de succes: altarul catedralei din Jimbolia. În 1939 absolvă Academia de artă şi realizează în marmură Bustul lui Voltaire. Se perfecţionează timp de 6 luni în atelierul vestitului sculptor Ivan Mestrovic din ZagrebCroaţia. În toamna lui 1941 este admis la Academia de Arte Frumoase din Viena şi produce o primă Bufniţă din bronz. În 1945 - Se refugiază în Austria la Innsbruck şi lucrează ca asistent la sculptorul animalier Fritz Behn, iar în 1947 se stabileşte la Paris, unde devine elevul lui Brâncuşi, cu care petrece timp de aproape 4 ani în atelierul acestuia din Impasse Ronsin. În 1949 are o expoziţie personală în galeria Rue Jean de Beauvais, Paris. 8

DE-A LUNGUL ANILOR În 1951 emigrează în Canada. În 1953 se stabileşte în USA - New York. Primeşte execuţia unei statui monumentale pentru mormântul Episcopului William Manning. În 1961 are o expozitie personală la Philadelphia, iar în 1964 expune la galeria Corcoran Art Galllery NY. Motivul Bufniţei domină mai mult de jumătate din exponate. În 1967 participă la colocviul Brâncuşi la Bucureşti, alături de reputaţi critici, printre care şi Barbu Brezianu. În 1971 tine la Craiova conferinţa “Amintiri despre Brâncuşi”. În 1976 se publică în USA volumul “Antonovici sculptor of Owls”. În 1985 este decernat Premiul Oscar d’Italia de către Accademia Italia. În 2002 survine decesul artistului, după câţiva ani de suferinţă şi boală.

Opera lui Antonovici Din fericire, în afară de statui şi documente s-a păstrat un eseu autobiografic, semnat de artist: “Cum l-am cunoscut pe marele Brâncuşi”. Eseul începe cu anii de ucenicie în Croatia, studiile de sculptură în lemn în Austria şi fascinaţia pe care o are pentru marele Michelangelo în Italia. Dar nimic nu egalează cei 4 ani petrecuţi în compania Lui Brâncuşi la Paris. Brâncuşi îl învaţă cum să facă unelte, cum se polizează metalul şi piatra ce scule sunt necesare lemnului. Despre profesorul său Antonovici spune: “îi datorez enorm, mâna sa abilă şi geniul său au dus arta pe culmi neîntâlnite. El mi-a arătat drumul spre modernism şi nu spre abstract, pe care Brâncuşi îl detesta, chiar criticând pe Picasso cu care era prieten, spunând că mutilează subiectele.” După despărţirea de Brâncuşi, Antonovici rămâne un înfocat adept al stilului învăţat de la maestrul său. Spiritul liber are şansa detaşării de comunism şi de ideologia de stânga. Rămâne apolitic şi ca atare nu a primit comenzi de la stat, dar nici nu a făcut compromisuri vreunui stil impus. Majoritatea lucrărilor sale (peste 300) sunt executate în America şi expuse azi în galerii americane.

DE-A LUNGUL ANILOR

Ca şi alţi sculptori ai secolului XX, Antonovici este turmentat de multitudinea de stiluri şi curente în artă, el oscilează intre spectaculos şi sobru, între micile proporţii şi piesele monumentale care însoţesc urbanismul, arhitectura spaţiilor deschise, peisajul şi influenta ideologiei naţionale. Antonovici rămâne conectat de Brâncuşi în mod consistent, colecţia sa de bufniţe şi tratamentul sculptural aplicat reflectă adânca să preţuire pentru marele său profesor. Elevul nota despre maestru: “Brâncuşi este o fire impulsivă dar tare calculat la muncă. Măsoară de 10 ori ca să taie o dată”. La lucru, Brâncuşi dădea impresia că este foarte încet, dar de fapt înainta foarte repede. Calcula mereu în gând, făcând apel la inteligenţa care îi dirija sentimentele. Brâncuşi, spune Antonovici, “era migălos şi pretenţios la lucru. “ Aparenţa sa de ţăran a avut-o în obiceiurile mărunte, neimportante, nu însă acolo unde trebuia despicat firul în 4. Seriozitatea

sa în munca se reflectă în numărul mic de sculpturi realizate într-o viaţă destul de lungă. Elaborarea unei sculpturi de către Brâncuşi implica o prefacere a gândului direct în formă. Este un proces mental susţinut de o muncă fizică, uneori sisifică. Antonovici o consemna astfel: “Crează ca un Dumnezeu, Comandă ca un Rege, Munceşte ca un sclav..” Este clar că Antonovici lua notiţe şi munca sa de cronicar l-a ajutat ulterior în meşteşugul său. În Canada este primit cu răceală, sculptorul scrie lui Brâncuşi: “Lumea nu se pricepe, şi mai ales la lucruri moderne “. Ca să-l ajute Brâncuşi îi trimite în Canada un plic cu bani şi o scrisoare care sună aşa: “Subsemnatul atestează că domnul C Antonovici are mult talent la sculptură şi o lucrează cu înverşunare. C Brâncuşi Paris 9 mai 1951” Este singura piesă de acest gen oferită de Brâncuşi vreunui discipol.

DE-A LUNGUL ANILOR

Bufniţe şi flexibilitatea modernismului

Antonovici a sculptat bufniţe înainte de Picasso. Misterul acestor păsări de noapte rezidă în eleganţa şi elusivitatea mişcărilor, în privirea lor hipnotică. Ele simbolizează schimbare, versatilitate şi fascinaţie, iar Antonovici explica în catalogul publicat în 1976 :”Este o pasăre a cărei formă a inspirat mulţi meşteri în Europa în secolele XVI -XVII, dar şi pe cei moderni ca Picasso. La muzeul din Kõln există un pocal-bufniţă datând din 1540, iar o faianţă din Schaffhausen, de secol XVI este decorată cu o bufniţă ce poartă în pântec un oraş.

Spre deosebire de Picasso, care producea bufniţe din ceramică pictată şi arsă, Antonovici prefera materiale dure: metal, piatră, marmură. Ele populează atelierul artistului conferindu-i un aer mistic şi meditativ, artistul având înclinaţie spre figuri grave, cu linii pure. Alterate de influenţele Brâncuşiene, păsările lui capătă o alură modernistă, figurile sunt găsite în rădăcinile naturii, în fluxul vieţii, care nu îl întâlnim în arta abstractă. Cu seria de bufniţe, Antonovici dezvolta credinţa lui Brâncuşi - arta renaşte condiţia de copil pierdută de condiţia umană. Artistul este salvat de copilul din el. Perfecţionând siluetele, folosind cercuri concentrice în jurul ochilor deschişi, figurile lui Antonovici se apropie de Arta Nouă, cu fuzelaj delicat şi proporţiile alungite pe când finisajul perfect şlefuit aminteşte de păsările lui Brâncuşi. Există pe axa timpului o metamorfoză în seria de bufniţe, ele se schimbă, devin ironice, zeflemitoare, produc râs, par a fi marionete într-un carnaval modern, exact cum era proiectat de Tristan Tzara sau de Jean Arp. Zeci de sugestii prin orbire, ochii ţinuţi închişi, sugerează clarviziune, uneori premoniţie. Prin zecile de bufniţe realizate, Antonovici completează o călătorie de proporţii Ulissiene, el navighează de la complex la simplu, de la veghe la somn, trecând prin Scilla şi Charibda cu umor şi maliţie, demonstrând mereu postulatul că o capodoperă se naşte prin ştirbirea unui cub perfect.

DE-A LUNGUL ANILOR

Anti şi postmodernism

Autoarea cărţii de faţă plasează cronologic sculptura lui Antonovici decenii după încheierea avangardelor. La Paris sculptura la modă este pop art, suprarealismul domina Europa, la NY sculptura ludică este admirată şi mulţi artişti sunt invitaţi să producă arta urbană. Se vorbea mult despre postmodernismul hulit sau iubit după cum simte consumatorul de artă. Antonovici nu se încadrează în aceste noi experimente, el rămâne prea puţin cunoscut, deşi Alain Bosquet, poet şi critic expert în arta secolului XX’, îl aşează lângă Hans Arp, Henry Laurens, Alberto Giacometii, pe piedestalul marilor inovatori.

Homerus

El spune despre Antonovici în articolul “Decouvrons Antonovici, un rare exemple de sobriete”. La început sculptorul abordează clasicismul ţintind structurile solide şi reci în care tehnica este mai presus de inspiraţie. După relaţia sa cu Brâncuşi se descoperă pe sine şi indiferent de subiectul tratat linia sa devine pură,de o armonie reînnoită continuu. Într-o perioadă în care s-au produs atâtea confuzii din cauza ostentaţiei cu care se aleargă după senzaţii tari, Antonovici ne oferă exemplul rar al sobrietăţii şi perfecţiunii, “cu acea forţă interioară asemănătoare muzicii”. Găsim la Antonovici afinităţi dadaiste în lucrări asemănătoare cu portretele-măşti produse de Jean Arp, sau cadavre esquis, aşa cum vedem în “Moartea Cleopatrei”, o lucrare cu potenţial monumental. Ca şi Arp, Antonovici este obsedat de finisaj, de raportul între formă, textură şi suprafeţele care întâlnesc privirea.

Lucrarea “Floarea soarelui “, o marmură albă pe un suport verde, ne sugerează tratamente diferite: corpul antropomorf de femeie este finisat la perfecţie, floarea voit rugoasă sugerează starea naturală a plantei. Ne amintim de Arp care spunea: “Lucrez până când suficient din viaţa mea a trecut în corpul statuii”. 13

DE-A LUNGUL ANILOR

desene pt Torso

Spiritul zeflemist, urmuzian, îl găsim în lucrări ca “Venus fly trap” (Venus capcană de muşte) sau în Eva, o femeie fusiformă cu sâni mari şi cap de lebădă. Autoarea cărţii subliniază aceste intenţii de farsă şi teribilism în opera lui Antonovici, găsind paralelisme cu Marcel Iancu, a cărui arhitectură de avangardă nu exclude zonele ludice, polemice şi carnavaleşti, sau cu portretele sale cu măşti populare care sugerau ridicolul burgheziei, demonstrând că abstractul salvează arta de penibil. Autoarea sumarizează biografia lui Antonovici ca fiind o continuă fugă de autoritarism şi dictatură în viaţa personală, dar şi în arta sa. El caută simplitate, minimalism până la radicalizarea artei. Inocenţa formelor devine joc şi obsesie. Se întâmplă un paradox la Antonovici care simte decorativul ca un abandon

al condiţiei de artist. El se revoltă contra decorativului şi sucombă într-o altă formă decorativă a asimetricului, asimbolică, absconsă, abstractă. Se obţine deci decorativ prin abjurarea decorativului. Dacă sculpturile lui Laurens aveau nevoie de spaţiu, cele ale lui Antonovici cer amplificare la scară. Antonovici participa la căutările artei moderne, fără a trece pragul cubismului sau în expresionism. Să nu uităm că aprecierea artei este un act de percepţie împletit cu biasul cultural al individului şi cu memoria colectivă. Antonovici devine o extensie brâncuşiană cu o proprie interpretare a motivelor moderne inventate de maestrul predecesor: ovoidul, sărutul ochilor, păsările în spaţiu, melancolia iubirii, obsesia viului, toate combinate cu tehnica sa performantă şi modestia firii sale.

Adrian Grauenfels

Cu mulţumiri domnului Stephan Benedict Universalia Publishers 2011 Fotografie scanată: AG Fotografia de carte: Andreea Drogeanu

DE-A LUNGUL ANILOR

Madona maramureșeană

Este una dintre cele mai frumoase picturi ale maestrului Constantin Dipșe și, precum orice alt obiect de o frumusețe copleșitoare pe care-l contempli și căruia îi dai târcoale pentru a-i admira rotunjimile, îmbinările, selecțiile și pentru a-i înțelege resorturile creatoare ascunse privirii inocente, el îți stârnește o oarecare sfială, datorată măreției. Și acest lucru îl spun fără sfială: este o capodoperă. Este o capodoperă pe care am admirat-o în mărime naturală (aproape cât un stat de om), în expoziția organizată de soția regretatului maestru, d-na prof. univ. Maria Dipșe, anul trecut (2010) în luna decembrie. Chiar dacă inocența privirii îmi lipsește, fapt ce mă include în categoria contemplatorului profesionist, nu-mi lipsește și prospețimea percepției, și voi încerca printr-un discurs argumentativ și descriptiv, să decodific, pe cât îmi stă în putință, estetica Madonei cu Pruncul, pe care vi-o propun într-o primă lectură picturală. Tema religioasă este tratată laic, iar pictorul nostru abordează sacrul într-un mod profan, dând Fecioarei cu Pruncul înfățișarea unei țărănci din Maramureș, dar câți pictori de dinaintea lui, din vechime, nu au făcut oare același lucru, luând chipul Mamei și al Pruncului din preajma viețuirii lor? De fapt, se petrece o hierofanie, o

sacralizare a unui chip din viața curentă. E felul pictorului de a spune că femeia din viața lui, poate soția, și, poate, copilul lui, fac parte din Trinitatea divină, îi preamărește ca pe acea Fecioară cu Pruncul, de demult. In fond, fiecare mamă cu un prunc, repetă la infinită istoria sacră, a Fecioarei cu Pruncul. Particularul intră astfel în universal. În poziția șezând, Mama își ține Pruncul în poală, cu mâna dreaptă drept suport sub șezutul lui, iar mâna stângă, cea a inimii, ține mâna stângă a băiețașului așezată ușurel în palma ei. Este un indiciu a unei rezonanțe delicate între bătăile inimilor lor, cu atât mai mult cu cât copilul este pus pe partea stângă a corpului matern. Apropierea obrajilor este de origine renascentistă (ca la Filippo Lippi, de exemplu) sau, poate, bizantină (știut fiind că icoanele bizantine își permit reducerea distanței dintre Mamă și Fiu, în timp ce icoanele catolice o păstrează), dar, în această îngemănare a obrajilor, jumătate din fața Mamei dispare în umbra celei a Pruncului. Copilul Divin caută ochii materni, dar nu-i întâlnește în raza privirii lui, căci pleoapele Mamei sunt pe jumătate lăsate, poate, peste viziunea unui destin sumbru, al durerii.

DE-A LUNGUL ANILOR scu, și de tușele foviste ale pictorului Camil Ressu (cum se poate vedea în «Moară în peisaj»), un alt spirit tutelar al lui Constantin Dipșe. Mai curând, în modul cum concepe relația sa cu aplicarea culorilor, Const. Dipșe este un Gaugin român (și-mi trec prin minte mai ales tablourile sale cu motive florale). Deseori, culorile din tablourile sale crează, prin alăturare, iluziile optice ale nuanțelor. In afară de asta, Dipșe iubește lumea satului, de care se simte organic și simbiotic legat. Dovezile acestei necontenite întoarceri la spațiul satului stau în nenumăratele forme decorative din fundalul pânzelor sale, care sunt inspirate de arta țărănească a țesăturilor din gospodăria rurală ori, poate, din elementele de arhitectură ale caselor de la țară. Monumentală, deoarece ocupă aproape trei sferturi din dimensiunea tabloului, ea este îmbrăcată într-o ie albă, închisă la gât, cu mâneci lungi și bufante, și, pe alocuri, cu irizări de roz, care corespund, simfonic, carnației rozalii a pruncului stând în poala ei, dar și culorilor complementare rozului (precum movul, lila) din motivele decorative ale covorașului, plasat în partea de jos a tabloului. In fota pe care o poartă, ea-însăși ocupând un mare spațiu pictural, sunt alternate albastrul (culoare a creației, dar și a imaginației, a divinității, dar și a visului) și roșul (culoare a vieții, dar și a morții, a patimei, dar și a pătimirii), culori primare care se regăsesc, în diferite asocieri derivate din culorile primare (grena, mov) în formele decorative din fundal. Pictorul are o preferință marcată pentru culorile pure, aproape cristaline, primare (albastrul, roșul, galbenul), pe care le întinde pe pânză printr-o tușă lineară, amplă, egală. Se deosebește aici, în modul cum întinde culoarea pe pânză, de impresionismul maestrului său, Nicolae Dără-

În fundalul tabloului «Madona maramureșeană», apar tocmai astfel de covorașe, prosoape sau țesături, toate lucrate cu migală și cu o mare pasiune, aproape chinezească, pentru detaliu. Ritmicitatea desenului și minuțiozitatea repetării, parcă la infinit, a aceleiași figuri, ne indică faptul că este un pictor care nu se prea lasă dus de inspirație, este un pictor iubitor de compoziții clasice, de migăloase perfecțiuni geometrice. Accentul pus pe decorativitate, cum face și Gustav Klimt, nu pare să fie în detrimentul temei generale, cel puțin nu în tabloul nostru, deși, în altele, tema propusă este doar un pretext pentru analiza cromatică sau «descompunerile» de culoare.

A.C.Cofan

drd. Institutul G. Călinescu Foto: Madona maramureșeană Photo credits: Ionut Dipşe.

DE-A LUNGUL ANILOR

Fragmente din istoria patului¹ ‘Odd jobs in bed’² sau Patul ca „birou” - preambul -

- Jocul preferat al copilăriei mele ? - Răspund fără ezitare: PUZZLE-ul.

Astfel, în următoarele şapte luni, vă propun un puzzle. Vă propun să ne jucăm cu fragmente din istoria patului ... În numărul din decembrie al revistei Art Out, vă va fi oferită ultima piesă a puzzle-ului. Ce tablou se vrea a fi reprodus? Din păcate tabloul s-a pierdut ... şi ca în orice puzzle, piesele sunt amestecate ... de această dată într-o cutie craniană. Faptele nu vor fi prezentate diacronic şi cum nu există o imagine care să ajute în ordonarea lor, lunar, va fi aleasă arbitrar spre înfăţişare una dintre năstruşnicele bucăţi. În final, se va putea face un exerciţiu impresionist: frânturile din istorie vor fi reordonate pentru a oferii impresia unei poveşti a patului. Despre unităţi din istoria cărui pati este vorba?³Despre o istorie a răsadniţei, a năsăliei, a părţii de lemn a pistolului sau a unei puşti, a unei albii de râu, sau a situaţiei din jocul de şah? Vă voi supune atenţiei frânturi din istoria unei piese de mobilier sau, mai bine spus, pasaje din păţaniile unor paturi. De ce? Pentru că, după cum remarcă autori precum L. Wright (1962/2004), R. Ekirch (2005), S. Williams (2007) sau T. Crook (2008), din istorie lipseşte aproximativ o treime, dacă se consideră faptul că aproximativ opt ore din activitatea de fiecare zi a indivizilor a fost privită ca nesemnificativă şi în consecinţă, ignorată. „Din aproape toată istoria socială [...] o treime din poveste lipseşte” (Wright,

1962/2004, vii); lipseşte povestea patului. După o analiză superficială a istoriei, cu patul în minte, se poate întrezări că istoria patului, ca mobilă, abundă în poveşti „jucăuşe”. Frânturile de astăzi (pentru mine)/ din acest număr (pentru cea/cel care va parcurge rânduri articolului) sunt cele ale patului ca „birou”⁴.

Ce se lucrează în pat? În parcursul său istoric, patul a reprezentat nu doar o scenă a inactivităţii sociale, aşa cum a fost adesea definit somnul, ci şi a iubirii, a naşterii sau a morţii⁵ (chiar şi a crimelor⁶). Piesă nelipsită de la banchetele romanilor⁷, căci „nu există adevărat ospăţ fără pat [...] romanii mâncau aşezaţi pe scaun numai la mesele obişnuite” (Aries şi Duby, 1994, 189); patul este şi cadrul unor activităţi precum scrisul sau al unora, catalogate de L. Wright (1962/2004, 177) ca fiind „ciudate”, precum frământarea pâinii sau mulsul vacilor.

DE-A LUNGUL ANILOR S-a scris în pat ca parte a ritualului pentru somn⁸. Dar lectura şi scrisul în pat apar şi ca practici independente de somn în rândul unor autori precum Cicero, Horace, Jean-Jacques Rousseau, Voltaire, Mark Twain, Proust sau Edith Sitwell (Wright, 1962/2004); şi nu scriau chinuiţi de insomnie ca Edward Young, Samuel Taylor Coleridge sau Wordsworth care îşi surprind în versuri suferinţa provocată de lipsa somnului din timpul nopţii. În pat s-a scris; s-a desenat – dacă Frida Kahlo, din cauza stării sale de sănătate, a lucrat astfel la tablourile sale, Henri Fantin-Latour desena în pat de plăcere. În pat s-a compus operă – despre Rossini se afirmă că ar fi preferat să rescrie un întreg duet decât să se dea jos şi să-l ia pe cel deja terminat (care îi căzuse de pe pat) (Wright, 1962/2004). Chiar şi activităţi domestice au fost desfăşurate în pat. În secolul al XVI-lea ţăranii dormeau seara în aceiaşi încăpere cu animalele⁹. R. Ekirch (2005, 279) analizând importanţa patului în familiile engleze ale secolului al XVIII-lea concluzionează: englezii „sunt de părere că vacile produc un lapte mai bun dacă li se permite să vadă un foc; şi că vacile sunt mai uşor de muls noaptea în casă.” Acest „mod de a locui”, cu animalele în casă (câini, pisici, vaci, oi, capre sau cai), persista în secolul XX în Alpi, Masivul Central, Bretania, Ţara Galilor, după cum arată P. Aries şi G. Duby (1995a, 167)¹º. Aici se încheie - abrupt şi stângaci – acest preambul. Pornind de la aspecte prezentate mai sus, urmează (din numărul şapte al revistei) şase poveşti ale patului.

Ramona Marinache

drd anul I, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Şcoala doctorală de sociologie a Universităţii Bucureşti

DE-A LUNGUL ANILOR

Nudul Micului Trianon

Te invit să acorzi 15 minute acestui scurt articol. Sunt sigură că o să-ți rămână în minte mai mult timp, probabil în principal din cauza imaginilor. Este un articol legat de monumente istorice, dar nu despre istoria lor pompoasă, ci despre PREZENTUL lor mizer. Despre cum arată arată dezgolite de poveşti. Cuvintele mele sunt un apel la atenția voastră activă, reală şi mai ales PREZENTĂ, de care să dați dovadă la vizitele viitoare ale monumentelor istorice.

DE-A LUNGUL ANILOR I. Primele 5 minute

L-am vizitat pentru prima oară în 2008. Cândva în februarie-martie. Ceea ce inițial doream să fie o clasică vizită a unui monument istoric ( o reuşită şi unică îmbinarea a artei, culturii şi istoriei) s-a dovedit a fi o ocazie de dialog cu sinele, de analiză, de punere de întrebări mute, de linişte. Povestea din spatele ruinelor o ştiam deja, deoarece monumentul este cunoscut pe întreg teritoriul județului Prahova. Numit Micul Trianon pentru asemănarea arhitecturală cu edificiul omonim din Franța, de la Versailles, a aparținut lui Grigore “Nababul” Cantacuzino şi a fost construit în prima parte a secolului XX.

Venirea Primului Război Mondial, moartea lui Grigore “Nababul”, declanşează o situație dificilă pentru familia Cantacuzino. Palatul nu a fost finalizat, iar destinul său a fost foarte tumultos. Perioada comunistă îl face victima furturilor şi vandalizărilor repetate ( s-au furat părți decorative de mare valoare – frontoane, blazon , s-au dărâmat şi mâzgălit pereți). Iar situația sa este din ce în ce mai rea şi acum, deoarece amplasarea în imediata apropiere a sanatoriului TBC a speriat mulți vizitatori, restauratori sau investitori. Aşadar, vă propun un ghidaj de 5 minute pe teritoriul acestui spațiu aproape ireal.

DE-A LUNGUL ANILOR II . După primele 5 minute - imagine Nu sunt porți mari de fier, închise cu lacăte ruginite, semn că locul poate fi vizitat. Păşesc singură şi temătoare în grădina imensă a acestui fost palat. Stă să plouă, iar atmosfera apăsătoare din jur invită la linişte şi solitudine. Nu este deloc ceea ce credeam că o să fie. Mă aşteptam la o simplă clădire spectaculoasă, la unul dintre miile de monumente încadrate în lista Ministerului Culturii, însă descopăr aici o altă lume. Un loc în care istoria doare, presează, nu te lasă să vorbeşti. Un loc care te întristează şi îți impune respect în acelaşi timp. Un loc care simultan te face să conştientizezi vidul şi plinul. Un loc năpădit de singurătate, care te

aşteaptă să-ți spună cu tristețe povestea lui. Cărămizi sfărâmate, pereți sparți şi căzuți, mucegai, avertismente de prăbuşire mânjite cu vopsea neagră…sunt câteva dintre imaginile spontane cu care te întâmpină acest loc. Turnul de apă vegehază sobru întreaga proprietate. De urcat nu se poate urca în turn. Deşi nu este foarte degradat, este plin de gunoaie şi noroi. Jos, în iarba înaltă, necosită, se văd ruinele unei fundații de biserică (începută, dar niciodată terminată) iar în spate, în departare una dintre laturile Micului Trianon.

DE-A LUNGUL ANILOR Impunător, te copleşeşte prin raporturile bine calculate, plăcute ochiului, prin decorațiile rafinate şi prin aerul sobru. Pentru că starea sa este deosebit de degradată, accesul în interior, deşi este facil, este periculos, astfel încât un tur făcut la exterior rămâne de bază. Intrarea principal are încă o mare parte a decorațiilor originale. Rămân aici puțin să văd atent cum au fost lucrate. Alăturarea aceasta

între decorațiile care duc cu gândul la o epocă a balurilor şi a seratelor cultural dinamice şi mucegaiul abandonului depus pe toți pereții clădirii este surprinzătoare. O oarecare asemănare cu estetica urâtului din versurile lui Arghezi sau ale lui Baudelaire. Mă bucură gândul că încă există porțiuni care pot să fie salvate şi mă tulbură imaginea de “os” bolnav pe care o au pereții clădirii.

Mă tulbură în mod constant imaginea de trup obosit, osos, vlăguit pe care această cladire o are. Ca un bolnav pe patul de moarte, dezgolit de straie şi arătat rudelor care speră la vindecare. Locul acesta exprimă măreție, dar din nefericire prin corpul unui “om” bolnav, singur, trist. Un loc care exprimă vidul, singurătatea, un “nud” pe care nu ştim cum să îl privim.

DE-A LUNGUL ANILOR Încerc, pentru câteva moment să reconstuiesc în minte imaginea acestui edificiu. Mă întreb, cum poate este şi firesc cum a arătat locul acesta acum 50 de ani, 70 de ani, 100 de ani. Oare atunci transmitea alte stări? Oare atunci era tot aşa gri şi singur? Oare atunci putea să fie salvat? Cât s-a furat? Cât din el a fost vandalizat? Cum ar putea să arate locul acesta restaurant? Cine l-ar putea restaura? Cum aş putea eu ajuta procesul său de restaurare? Aceastea sunt întrebări pe care majoritatea iubitorilor de artă şi istorie care vizitează acest loc şi le pun.

III. De la 5 la câte minute doriți – gândurile la rece.

Posibile răspunsuri la întrebările de mai sus, sau întrebări care ți se nasc în minte când vezi aceste poze sau vizitezi acest loc, ar trebui să vină pe loc, în timp ce faceți turul final prin grădina palatului. Specii de arbori rari vă vor sta alături în această plimbare fără cuvinte pe care o veți purta agale. E nevoie de răbdare, sinceritate, suferință, cultură şi dorință de a ajuta. Imaginează-ți că poți să fii nu doar un fotograf şi un observator al acestor locuri, dar şi un pilon important în refacerea acestora. Nevoie de astfel de implicare au nevoie mii de monumente din toată țara. Te invit să le vizitezi, să le înțelegi şi să le analizezi. Cu siguranță vei găsi locul unde vei dori să îți laşi o bucată de suflet şi câteva gânduri bune. Dacă ele prind contur, astfel de locuri singure, triste, dezgolite, vor putea să devină piese arhitecturale de rezistență în peisajul cultural românesc. Fii activ, atent şi PREZENT cu mintea şi cu sufletul la fiecare vizită a unor astfel de locuri ca să poți ajuta cu idei şi acțiuni soarta lor VIITOARE.

Adela Dumitriu 23

DE-A LUNGUL ANILOR

Arta de a distruge Valoarea patrimoniului (material și imaterial) este una intrinsecă, fără a fi necesare definiri ori contextualizări. Însă, patrimoniul este un termen normat – astfel că, introducerea ori excluderea unor clădiri de pe lista clădirilor de patrimoniu se face conform unor reguli și metodologii. Mai mult, valoarea unui imobil de patrimoniu este variabilă și influențabilă – poate fi adăugată o valoare, prin buna administrare a acestui imobil și prin utilizarea spațiului cu discernământ, ori poate fi afectată prin agresiune și abandonare. Constatăm că un imobil de patrimoniu este, totuși, condiționat – de proprietari, de administrație, de cetățeni. Într-o societate democratică, bazată pe un sistem axiologic responsabil cu și față de trecutul ei, sfera noțiunii de patrimoniu constituie fundamentul principiilor și practicilor de dezvoltare urbană. Curentul actual este de vehiculare a noțiunii de durabil . Toate trebuie să se gândească, decidă și să se facă în termen de sustenabilitate. Conceptul de dezvoltare durabilă nu este limitat însă la caracterul perisabil al resurselor. Valoarea și necesitatea conservării patrimoniului (necesitate ce decurge tocmai din valoarea acestuia) este una dintre dimensiunile dezvoltării durabile. Deci lucrurile stau relativ simplu – patrimoniul este oportun (valoarea istorică și de martor al celor ce au fost), este necesar (normativ, există limite între care putem să ne debarasăm de o astfel de clădire) și este universal dezirabil.

zonă vine parcă să contrazică toate axiomele sociale și administrative ce vizează rolul și importanța patrimoniului construit. Cronologic, lucrurile stau așa: în anii ’80, tovarășul Ceaușescu a creat acest plan pentru zona Buzești Berzei. Așa se făcea în acele vremuri urbanismul – demolând fără discernământ și construind așijderea. În anul 2006, Primăria Generală, prin Primarul General de atunci, Adriean Videanu a decis că planurile erau cum trebuie să fie pentru București. Proiectul este scos din sertarul comunist și adus în discuție în plen. Plenul democrat. În ciuda faptului că lipseau mai toate avizele care trebuie să fundamenteze un Plan Urbanist Zonal, PUZ-ul este, ca printr-o minune a lipsei de profesionalism, votat de majoritatea Consiliului General. La mai bine de 4 ani distanță, Sorin Oprescu începe subtil, însă decisiv, proiectul. Acesta poartă denumirea Diametrala Nord-Sud și presupune un fel de autostradă urbană – o șosea cu 4-6 benzi (nu exista o decizie finală). Iar costul pentru această uliță post-modernistă: 5 monumente istorice demolate, 74 clădiri neclasate demolate (asta nu înseamnă că nu sunt de patrimoniu, ci doar că nu sunt recunoscute ca atare de către stat), plus aproximativ 1000 de persoane expropriate și evacuate în luna decembrie. Acesta este aspectul cantitativ al problemei. În ceea ce privește aspectul calitativ, ca tot ce asumă valori, lucrurile se dezbat și se complică.

Avem lucrurile clar stabilite. Și mai avem o zonă a Bucureștiului – Buzești Berzei. Această 24

DE-A LUNGUL ANILOR Poate mai puțin metafizică, discuția despre cum s-au făcut lucrurile în zona Buzești Berzei a ajuns și în justiție. Astfel că, corolar cu caracterul imoral al acțiunii de demolare fără discernământ, stau și deciziile de ilegalitate a avizelor care stau în spatele proiectului. În ceea ce privește legalitatea, lucrurile sunt evidente și nu pot fi puse la îndoială – curţile de justiție au decis Problema calității actului de administrare a domeniului public, precum și revolta cetățenească sunt două variabile interdependente. Societatea civilă a fost vigilentă și activă. Pe de o parte, vorbim despre procese, despre implicarea actului justițiar în aceste probleme. Pe de altă parte, manifestări publice pentru conservarea zonei – așa cum funcționa ea înainte de intervenția administrației. Dincolo de intervențiile punctuale asupra unor imobile, această acțiune a afectat, nu definitiv însă, o zonă istorică, cu funcțiuni clar stabilite. Societatea civilă (ONG-uri și cetățeni, de-o potrivă) s-au strâns în fața Primăriei (unde domnul Oprescu a refuzat dialogul), în fata Ministerului Culturii și Patrimoniului Național (unde Ministerul ne-a trasmis că el tot ce face este legal, atat și nimic mai mult), în fața Ministerului Dezvoltării Regionale și a Turismului (de unde am plecat cu decizia sistării șantierului până la un plan de dezvoltare durabil pentru zonă). Si bineînțeles, nu a fost uitat chiar locul vizat de această plagă administrativă a lărgirii drumurilor cu orice preț. În plin șantier, pe Buzești, la Hala Matache, au avut loc mitinguri, ședințe de pictură (au aproximativ 200 de participanți) și flash-moburi.

Revolta față de actul administrativ lipsit de considerație pentru legalitate este complementară revoltei față de actul administrativ lipsit de considerație pentru patrimoniu. Reluăm teza patrimoniului normat versus patrimoniului în sine. Alipirea unor clădiri pe lista monumentelor protejate de lege este strict recunoașterea administrativă a valorii. Or valoarea, conform unor teorii de natură să ne aducă alinare în aceste vremuri, complicate din punct de vedere al administrării bunurilor publice, există în sine, dincolo de recunoașterea acesteia sau nu. Lucrurile se complică la următoarea etapă – a valorificării. Valoarea în sine este, în cele mai multe dintre cazuri, uşor de argumentat. Valorificarea, însă, se face doar prin efortul şi cu convingerea factorilor exogeni. Procesul de protejare al zonei Buzeşti - Berzei este un proces de valorificare a: imobilelor, pieţei tradiţionale, meşteşugurilor ce încă se înfăptuiesc aici, a unei zone istorice şi coerente. Lupta pentru această zonă este, deci, parte a procesului de valorificare. Pentru că, în Bucureşti, valorile patrimoniale, fie ele recunoscute ca atare de către instituţii, fie omise din hârtiile guvernamentale, au nevoie de aceste manifestaţii, uneori chiar la marginea legalităţii, pentru a-şi câştiga legitimitatea într-un mediu ostil conceptului de dezvoltare urbană durabilă.

Irina Zamfirescu

Platforma pentru Bucureşti

De-a spuselea... Când zic jucărie, joacă, joc, te gândeşti la copii şi copilărie? Eu da, adesea. Deşi urmând argumentul faptic, şi adulţii (se) joacă. Unul dintre elementele care stau la baza artei este joaca, experimentarea, netemerea de a greşi. Copilul, prin joacă, descoperă lumea, se apropie de realitate. Cunoaşte şi se autocunoaşte, îşi antrenează memoria, în aceeaşi măsură cu care îi stimulează creativitatea. Joaca e componenta de bază a copilăriei. Joaca copilărească evoluează, ajungând la maturitate să se transforme în activitatea serioasă numită serviciu, pe traseul: joacă-joc-job.

Adultul, în angoasa contemporană, foloseşte jocul ca metodă de cunoaştere şi socializare. Adesea, în workshop-uri, schimburi de experienţă, re/integrare oamenii se joacă. Jocul ne pregăteste gândirea într-un anumit fel, ne îmbunează şi ne relaxează, iar dacă renunţăm la joacă, uităm să ne bucurăm.

idei frumoase, interesante şi creative. Nu întâmplător cîteva tehnici grafice îndeamnă la joacă, experiment: colajul, fotografia, pictura, decalcul, ceara, chiar şi teatrul, dansul, scenografia sau muzica şi coregrafia (baletul). Cred cu tărie că pierzând latura ludică, arta devine rigidă, contondentă, seacă. Raţiunea suprasaturată ştiinţific ne epuizează ingeniozitatea, şi-mi răsună în gând vorba cuiva: Cu importanţă psihologică, jocul, ne „Joaca neprogramată conduce la un exerciţiu „trimite” la simplitatea şi inocenţa copilului. creativ”. Astfel ne apropie de Dumnezeu şi ne aminteşte latura noastră umană pe care o dezvoltăm în Recomand două cărţi: zona autosuficienţei şi plictiselii maşinăriilor. 1.„piua! joacă, jocuri, jucării” apărută la Desigur că în joc există convenţii/ reguli, dar Muzeul Ţăranului Român, o mini-enciclopeexistă şi morală, bucurie, relaxare, şi, mai ales, die de jocuri, din care vă citez unul: învăţare. „Vrei să te îmbăt? Vrei să te îmbăt? -Da. -Repetă dupa mine: whisky. -Whisky. -Gin. Ca definire, joaca poate fi: -Gin. -Rachiu. –Rachiu. -Vodcă. -Vodcă. -Pune „Activitate spontană”, „Activitate atractivă, mîna la ceafă (şi tu pui mâna la frunte). Dacă care produce stări afective pozitive”, „Activi- celălalt duce mâna la frunte imitându-te, îi spui tate dezinteresată, în vederea trăirii bucuriei „-Ce faci, mă, te-ai îmbătat numai din cuvinte! activităţii autonome şi gratuite”; „Activitate Dacă nu, continui cu numele de băuturi după recreativă compensatoare, prin care omul inspiraţie sau te laşi bătut.” (pag. 24). caută destindere şi distracţie”; „Activitate 2. „Prinţese date uitării sau necunoscute”, totală care solicită funcţiile cognitive, psihice, editura Vellant 2007, din care învăţaţi: „A afective, volitive, motrice”². NU SE UITA SĂ VĂ ADUCEŢI AMINTE CĂ TREBUIE SĂ VĂ AMINTIŢI.” (pag. 36). De la distanţă, putem afirma că şi arta este un joc. Poate de aceea e generatoare de

Aflăm că până la sfârşitul secolului al XVI-lea „şi adulţii se jucau foarte mult”...dar „Aceasta dăuna productivităţii muncii şi unii au început să interzică jocurile. Abia începând cu secolul al XVII-lea, când se dezvoltă meşteşugurile şi apoi industria, oamenii încep să muncească din greu şi nu mai au timp de jocuri.”¹.

¹Ziarul Lumina, de Duminică, 17 ianuarie 2010, articol semnat de Ana Pascu, pag. 16.

² Jocuri şi cuncursuri distractive, Federaţia Romînă Sportul pentru Toţi, Piatra Neamţ 2004, pag. 6.

arca lui noe cu parantezÄ&#x192;

Corina Vasile-decoraţiuni Crăciun Haideţi la joacă!, Corina

Vasile

MA în Arte Vizuale 14 iunie 2011 Fotografii de Corina Vasile, reprezentând echipa Minitenis România şi lucrări naive.

INTER VIEW

Nicu şi Sorin Ilfoveanu, despre arta contemporană şi...nu numai Familia Ilfoveanu este o foarte frumoasă poveste de îmbinare a artelor. Sorin Ilfoveanu, tatăl, a ales să se exprime prin culoare şi prin desen. Fiii săi au ales direcţii diferite: Nicu Ilfoveanu se exprimă prin fotografie şi prin artele video, în timp ce Adi Ilfoveanu este strâns legat de sculptură. Fiecare din ei are un univers propriu pe care îl putem simţi în lucrările lor. Împreună, sunt un caz cu totul aparte.

Sorin Ilfoveanu Laura Lucia Mihalca: În viaţă există (şi) momente declanşatoare. A existat vreun asemenea moment care să vă facă să vă hotărâţi un anume traseu în artă? Pot fi incluşi aici anumiţi artişti? Care? Sorin Ilfoveanu: Au existat mai multe momente. Descoperirea picturii de pe vasele greceşti şi a picturii prerafaelite în biblioteca liceului Brătianu, într-unul din volumele Propilee (una dintre puţinele cărţi rămase din biblioteca Brătianu de la Florica, arsă de comunişti). Mai târziu, albumul Van Gogh, în ediţia Schira. Pădurea Trivale, în care desenam primăvara, atmosfera atelierului din Institut, creată de meşterul Baba şi de colegii mei. Arta bizantină, arta frescelor din Catalunia, arta miniaturilor, din Pirinei până în Athos şi desenele sgrafittate ale crucilor gorjene. L. M.: Sunteţi ataşat mai mult de o anume lucrare sau de o serie de lucrări din cele pe care le-aţi semnat? Care şi de ce? S.I.: După ce am “terminat” o lucrare, ea nu-mi mai aparţine. Un timp mă urmăresc lucrările din ultima perioadă, până încep o altă serie de lucrări. L.M.: În luna mai aţi deschis expoziţiile “Ilfoveanu 2011”, la sala Dalles, dar şi “Desene 2009-2011” la AnnArt Gallery, tot în acest context a avut loc lansarea cărţii “Sorin Ilfoveanu/Atelier 1995-2010” . Este vorba de o retrospectivă? Ce schimbă acestea la ceea ce ne era cunoscut despre opera lui Sorin Ilfoveanu?

S.I.: Cele două expoziţii, “Ilfoveanu 2011” şi “Desene 2009-2011” sunt gândite împreună. O întâmplare fericită a făcut să mi se propună să deschid galleria AnnArt cu expoziţia de desene, pentru că desenul se cere privit în intimitate (Dalles-ul fiind impropriu pentru asta). Expoziţia de la Dalles nu este nicicum o retrospectivă, lucrările aparţin perioadei 2005-2011 (în continuarea lucrărilor din expoziţia de la Mogoşoaia). La expoziţia de la Dalles am lansat cartea “Atelier 1995-2010”, carte care are o altfel de concepţie decât albumele de artă care se fac acum, în sensul că aproape jumătate din structura ei o constituie lucrările în spaţiul atelierului, şi nu lucrarea reprodusă, propriuzis. În ceea ce priveşte expoziţia de la AnnArt Gallery, expun desene în creion şi în creion conte, tehnică de care m-am ataşat în ultimii patru ani. L .M.: Stefan Agopian scria: „Singurătatea personajelor lui Sorin Ilfoveanu, tristeţea lor venită parcă din alte vremuri. Lumea fără timp, dar nesfârşită tocmai din cauza asta. Gesturile încremenite într-un ceremonial al morţii, când nimic nu mai e tragic, ci numai un moment a ceea ce suntem”. Sunt personajele din 2011 altfel? S.I.: Puteți afla răspunsul privindu-mi lucrările. 30

INTER VIEW

L.M.: Ajungem încet-încet la piaţa de artă, un subiect sensibil pentru mulţi.În România, după părerea dumneavoastră, avem un public de artă format? Arta se vinde? Cum vedeţi arta contemporană românească, aşa cum reiese din programul galeriilor şi al caselor de licitaţii? Ce i-ar trebui pentru a fi competitivă cu ceea ce se întâmplă pe plan artistic la nivel internaţional? S.I.: Nu avem un public de artă format. Este un început de vânzare de artă, prin puținele galerii profesioniste și case de licitații. Arta contemporană românească nu are vizibilitate, din cauza lipsei unui muzeu de artă contemporană cu expunere permanentă, a revistelor de artă, a unei istorii a artelor contemporane. Pentru a fi competitivi pe plan internațional, artiștii români contemporani ar trebui preluați de galerii de artă de circulație internațională, nu să fie nevoiți să-și facă singuri promovarea. L.M.: Într-o lume dominată de evoluţia tehnologică continuă, ajungem tot mai mult să fim virtuali. Artistul, în ziua de azi, are cumva pus în pericol demersul său de aceste apariţii de tip new media? S.I.: Fiecare își croiește drumul lui și nu trebuie să fie “atins” de ceea ce face celălalt.

INTER VIEW

L.M.: Care este proiectul la care lucraţi acum? Ce vă propuneţi pentru viitorul apropiat? S.I.: Proiectul la care lucrez acum este cartea “Însemnări de atelier 1985-2010”. Pentru această vară, îmi doresc să-mi regăsesc liniștea în grădina mea de la Rădești.

L.M.: Mulţumim mult că aţi acceptat acest interviu.

Fotografii publicate cu acordul artistului.

INTER VIEW

Nicu Ilfoveanu L au ra L uc i a M ih a lc a : În viaţă există (şi) momente declanşatoare. A existat vreun asemenea moment care să te facă să hotărăşti un anume traseu în artă? Pot fi incluşi aici anumiţi artişti? Care? Nicu Ilfoveanu: A venit pe nesimțite… am declanșat, am developat: a ieșit un accident, o imagine rebut. Chestia asta mi-a placut la nebunie, am încercat s-o perpetuez. Altfel am cam fost tot timpu’ înconjurat de artisti, astfel că n-am avut șansa unei anumite întâlniri revelatoare. L. M.: Eşti ataşat mai mult de o anume lucrare sau de o serie de lucrări din cele pe care le-ai semnat? Care şi de ce? N.I.: “Fotografii de casă”, o serie din 2005 rezultată in urma unei selecții făcute printre poze trase între 1995 și 2000. Imaginile astea au fost înregistrate fără vreo dorință de a le expune, reprezintă oameni pe care-i cunosc sau cu care m-am intersectat la un moment dat, af lându-le astfel povestea. Probabil că de aceea sunt și atât de atașat de ele: sunt îndeajuns de naïve încât să mă pot detașa de valoarea lor.

Nicu Ilfoveanu(foto) L.M.: Ai rămas încă în învăţământ. Am putea spune că aici diferă modul de abordare. Tu ai ales să rămâi să predai în cadrul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, la secţia foto-video. Tatăl tău, într-un alt context, a ales să plece. Ce te face să rămâi? Cum vezi tu relaţia Nicu Ilfoveanu profesor şi artist? N.I.: Sunt destul de la început, din cauza asta nu există vreo relație între starea mea artistică și cea profesorală. Adică nu am ajuns încă să mă simt profesor, acesta fiind și motivul care mă face să rămân… L.M.: Cum vezi studenţii cu care lucrezi acum la UNARTE? Se face mereu o comparaţie cu a ”ceea ce era înainte”, de multe ori înainte de 1990. Vezi schimbări faţă de mediu şi de mentalitatea studenţilor din perioada în care ai absolvit tu? N.I.: Când am intrat în 1995, am prins studenți care dăduseră la facultate încă dinainte de ’90 când erau locuri foarte puține. Erau oameni foarte mișto, plini de viață și maturi în același timp( am învățat mult de la colegii mei mai mari de atunci, asta à propos și de momentele declanșatoare de la începutul interviului). 33

INTER VIEW Asta nu înseamnă că studenții de acum ar fi mai blazați. Doar că fiind mai mulți pare că blazarea își găsește mai multe voci, însă și lucrările interesante sunt în număr mai mare. Astfel că până la urmă, diferența e dată de faptul că studenții de acum par din ce în ce mai tineri… L.M.: Ajungem încet-încet la piaţa de artă, un subiect sensibil pentru mulţi.În România, după părerea ta, avem un public de artă format? Arta se vinde? Cum vezi arta contemporană românească, aşa cum reiese din programul galeriilor şi al caselor de licitaţii? Ce i-ar trebui pentru a fi competitivă cu ceea ce se întâmplă pe plan artistic la nivel internaţional? N.I.: Public de artă format de cine?! Altfel arta se mai vinde din când în când și acest din când în când reiese și din programul galeriilor, iar ca să devină vizibilă( competitivă ar fi) pe piețele internaționale, i-ar trebui o infuzie de capital mică, dar susținută. L.M.: Într-o lume dominată de evoluţia tehnologică continuă, ajungem tot mai mult să fim virtuali. Artistul, în ziua de azi, are cumva pus în pericol demersul său de aceste apariţii de tip new media? Întâlnim din ce în ce mai multă fotografie digitală şi prelucrată şi acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul filmului. Cum vezi tu relaţia fotografie digitală versus cea pe film? Ar trebui să existe nişte limite în prelucrarea fotografică? N.I.: Păi, eu cred că fotografia digitală e mai limitată decât cea analogică… Așa că nu, nu ar trebui impuse deloc limite în fotografia digitală, poate că în felul acesta ar reuși să atingă forța de surpriză și imprevizibil pe care o implică tehnica analogă. Pericolul îl eviți prin renunțare sau prin obișnuință. Un artist poate să evite afișarea virtuală renunțând la ea sau obișnuindu-se cu aceasta și continuând astfel să fie și virtual fără nicio problemă. Partea nasoală apare atunci când începe să-ti placă să fii virtual sau când transformi reticența la nou în virtute. 34

INTER VIEW

L.M.: Se întâmplă şi în rândul studenţilor tăi să ai unii pasionaţi de prelucrare foto şi alţii care să vrea să evite acest lucru? Cum îi îndrumi? N.I.: Susținând tehnica digitală în fața celor împătimiți de analog și pe cea tradițională să-i spunem, în fața virtualilor. L.M.: Din ce în ce mai mulţi aleg fotografia comercială, gândind că rămânând în sfera celei artistice nu vor avea succes şi nici suport financiar. Cum vezi lucrurile? Se poate rămâne doar pe fotografie artistică? Cât de mult se cumpără fotografie azi şi care sunt potenţialii clienţi? N.I.: Atât timp cât ceea ce muncești nu te face să-ți uiți visele, poți să-ți ei orice job. Iar dacă job-u’ ăsta îți mai lasă timp să-ți realizezi și din vise, e super-cul cum spun francezii. În rest, strategiile de supraviețuire apar de la sine.Statisticile arată că de 10 ani se cumpără foarte multă fotografie, iar cota fotografilor este în continuă creștere. Inclusiv în Europa. Iar noi suntem pe aproape.

INTER VIEW

N.I.: Sunt două cărți pentru care am primit o finanțare și pe care trebuie să le termin pâna-n toamnă: Ghid Electroturistic în colaborare cu Agnès Birebent și Găsiți și pierduți în colaborare cu Octav Avramescu. Mai lucrez la niște serii de fotografii: Gangs of Bucharest, o serie cu soldațimonumente din Primul Război Mondial și un docu-fiction, remake după Așteptându-l pe Godot, în colaborare cu frate-miu.

Fotografii publicate cu acordul artistului. 36

OPINII

Expoziţia „Imagini (im)posibile” a Iuliei Morcov şi Deliei Orman 16 – 31 mai, organizată de Danaartgallery la Ceainaria Librăriei Cărtureşti

Oana Marinache: Ne puteţi spune câte ceva despre pregătirea voastră? Iulia Morcov: Am absolvit Universitatea Naţională de Arte, secţia grafică, în prezent sunt doctorandă în cadrul aceleiaşi facultăţi. Delia Orman: Şi eu la fel, după care am făcut un Master în Arte Vizuale pe care l-am terminat în 2009. O.M.: Ce vă inspiră în tot ceea ce faceţi? I.M.: La originea lucrărilor pe care le realizez stă experienţa mea, uneori mă inspiră şi dramele celorlalţi si felul particular în care acestea se insinuează în propria mea viaţă. Sunt preocupată de ireversibilitatea lucrurilor, de transformarea permanentă a oamenilor şi a situaţiilor, de perceperea acestor fenomene prin intermediul unei hipersensibilităţi care denaturează şi împinge imaginea despre lume spre ireal. D.O.: Arta este pentru mine o oglindă în care pot (re)descoperi unele încăperi din interiorul meu mai puţin vizibile, misterioase, greu de descifrat, în care există temeri, melancolii, obiecte fragile, dar peste care plutesc păsări diafane ce au puterea de a deschide alte uşi către alte trăiri ascunse. Fiecare element din lumea relevată de această oglindă mă ajută să continui călătoria pornită, fiecare demers artistic finalizat mă descoperă pe mine insămi şi întreaga lume pe care am absorbit-o.

unde se duc lucrurile pierdute

blak tears 37

OPINII

din ce pese stranii se compune seara

O.M.: Cum v-aţi descrie lucările? I.M.: În lucrările mele apar de cele mai multe ori elemente geometrizate, obiectele sunt esenţializate, dar nu au o rigoare în realizare, ele exprimă intenţia mea de a extrage din lucruri ceea ce este mai sincer şi mai important dintr-un punct de vedere cu totul subiectiv. În instalaţii sau chiar şi în simpla organizare a unei expuneri încerc să pun în valoare spaţiul ca loc unde se desfaşoară o “lucrare” din care toţi facem parte, unde toate lucrurile şi noi toţi suntem personaje distincte ce împărţim un spaţiu comun. Este vorba, pe de o parte, despre spaţiul de expunere, dar şi de un interval interior cu care vin încărcate obiectele expuse şi privitorii. Caut să aduc obiecte (şi nu tablouri) care fac parte din demersuri conceptuale, din idei, schiţe, desene pe diferite suporturi întâmplătoare ce păstrează mai bine urma gestului spontan, nealterat. D.O.: Imaginile născute nu sunt doar reprezentări, un nor nu este doar un nor, el ascunde o parte din cer şi închide în sinea lui picături de apa în care se va reflecta până când acestea, în goana lor după necunoscut, vor atinge pamantul.

OPINII

ce se întâmplă pe cealaltă parte a lumii O.M.: Cum aţi conceput expoziţia „Imagini (im)posibile” de la Librăria Cărtureşti Verona? Danaartgallery: În expoziţia „Imagini (im)posibile”, problematica centrală a demersului nostru a fost cea a dialogului dintre două artiste, despre relaţia stabilită între acestea şi insuficienţa cuvintelor pentru a putea suplini un limbaj interior împărtaşit. Din cauza acestei limitări, limbajul poate deveni uneori confuz, poetic, în acest caz imaginile putând completa sau descrie cu mai multă concreteţe un gând, o idee, un sentiment. I.M.&D.O.: Expoziţia a fost stratificată pe trei planuri, alcătuind fiecare câte un dialog. Întâi exista un dialog între text şi imagine: la o posibilă întrebare reieşită prin selectarea unor trăiri instabile din interior, noi ofeream posibile imagini ce se articulau într-un răspuns. Al doilea plan a fost cel al dialogului dintre noi două. Una dintre noi a adresat o întrebare celeilalte, iar cealaltă a raspuns la întrebare prin intermediul unei lucrări care a luat ca titlu întrebarea primită. Al treilea plan a fost cel capabil să genereze un dialog între obiectele conceptului nostru şi observator. Prin acest dialog atipic, noi ridicăm anumite întrebări în mintea privitorului. Posibilele noastre răspunsuri s-au transformat pentru fiecare dintre privitori, în funcţie de aceştia, în raspunsuri particularizate... 39

OPINII

Love is what you want

Love is what you want este titlul expoziţiei aniversare de la Hayward Gallery, London 18 Mai - 29 august, ce marchează 20 de ani de lucrări Tracey Emin. Debutul din 1997 în expoziţia Sensation prin instalaţia Everyone I’ve Ever Slept With 1963 -1995, iar doi ani mai târziu prin My Bed (alături de numeroasele scandaluri în care a fost implicată) o fac pe Tracey figura emblematică a YBA şi unul dintre cei mai renumiţi artişti britanici contemporani. Love is what you want este o retrospectivă a întregii sale opere artistice. Trauma, disperarea, romantismul, furia, umorul sunt toate prezente în piesele expuse la Hayward Gallery. Tracey explorează teme sociale tabu dar şi teme ca familia şi spiritualitatea folosind medii de expresie din toate etapele ei artistice. Nota autobiografică gravitează asupra întregii opere a artistei, după cum explică ea însăşi: ‘’lucrările încep cu mine, o experienţă prin care am trecut sau ceva la care am participat ca martor’,’ rezonând asfel cu trăirile publicului. Opera lui Tracey constă mai degrabă în urme, relicve ale propriei sale existenţe. Trebuie specificat că

biografia artistei este una extem de încărcată - marcată de un viol la vârsta de 13 ani, urmat de numeroase experienţe romantice eşuate, două avorturi şi dependenţa de alcool - lucrările sale remomerează totul. La sfârşitul ‘turului biografic’ spectatorul iese impovărat de aceste detalii traumatice. Întreaga sa intimitate este dezvelită publicului. Este şocantă, provocatoare, controversată şi obscenă, lucrările au însă puterea de a transcede aceste categorii. O amatoare în acest labirint biografic, am ieşit din expoziţie clătinându-mă pe picioare. Sinceritatea debordantă exprimată spontan şi jucăuş (fără nicio urmă de victimizare) te cucereşte instantaneu. După cum ea însăşi recunoaşte: ‘’Când pictez încerc să mă detaşez de ceea ce văd, însă în acelaşi timp ştiu exact la ceea ce mă uit. Mă văd în cel mai intim mod cu putinţă - la ceea ce nu-mi place să recunosc sau la care să mă gândesc. În consecinţă ajung să accept ceea ce îmi repugnă la propria persoană.’’ Vibraţiile transmise de Tracey sunt extrem de puternice, dacă nu copleşitoare. Există trăire adevărată în fiecare piesă expusă, trăire cu care orice individ poate relaţiona direct. Notele biografice sunt estompate de aceste trăiri puternice exprimate brutal de Tracey.

OPINII Textul este elementul central al operei, cum însăşi artista admite. În seria de lucrări expuse textul este omniprezent: apare sub forma paginilor de jurnal, instalaţiilor de neon (publicitatea unor trăiri intime), pe cuverturi sub forma patchwork-ului, srijelit pe obiectele ‘sacre’ ale copilăriei sale. Forma ‘primitivă’ a însemnărilor ei redă cât se poate de sincer rana deschisă a sufletului său. Trăirile sunt captate în operă imediat ce s-au întâmplat (uneori cu greşeli gramaticale, cu nepăsarea-i caracteristică pentru norme) păstrând astfel proaspătă memoria evenimentelor. Dezordinea caligrafică a lui Tracey este organizată cronologic la Hayward şi împărţită în medii de expresie şi teme. Începând cu seria de cuverturi, urmată de

neon, film, pânze, mono-printuri expoziţia urmează un fir narativ clar - un curatoriat excelent care o contrazice într-un fel pe neîmblânzita Tracey. Înjurăturile, confuzia sex - dragoste, abuzul, traumă, depresia, relaţia tată-fiică sunt toate împletite într-un curatoriat excepţional culminând cu proiecţia ‘Love is what you want’ ce dă şi titlul expoziţiei- un film având ca subiect o femeie masturbanduse. Nu ştiu dacă mesajul este doar ironic - îmi place să cred că nu.

Love is what you want

Anca Tatomir

MA Applied Imagination in the Creative Industries - Central Saint Martins College - University of the Arts London

PROIECTE

Sâmbătă, 14 mai, ora 11, în parcul Luigi Cazzavillan a fost prezentată colecţia de modă ANTITESIS conţinând lucrări ale designerului Denis Predescu. Prezentarea de modă a fost iniţial plănuită a se desfăşura în faţa Halei Matache, însă, în ciuda lipsei legalităţii lucrărilor din zonă (aşa cum a decis Curtea din Cluj), şantierul este încă deschis, astfel că nu a fost organizat evenimentul în zona Halei. Jocul contrastant de texturi, versatilitatea voalurilor, accentele cromatice şi luxuriante individualizează întreg spectacolul, definit de diversitate. Contraste se întâlnesc şi la nivelul croielii: linii şi tăieturi aspre şi precise se împletesc armonios cu organicitatea şi mlădierea texturilor utilizate.Antiteza, prezentă în diferite aspecte, conturează trăsături şi evidenţiază elemente-cheie ale colecţiei. Urmărind acelaşi principiu al contrastelor, cadrul de desfăşurare ales pentru găzduirea acestui eveniment este în imediata vecinătate a zonei direct afectate de proiectul Diametrala Nord-Sud din zona Buzesti. Colecţia a plecat de la premisa coexistenţei armonioase a contrastelor. Creatorul de modă susţine necesitatea acestor contraste şi în dezvoltarea urbană şi, astfel, îşi dedică colecţia de modă cauzei Hala Matache şi a conservării zonelor istorice din Bucureşti. Fotografii publicate cu acordul artistului.

PROIECTE

Notă: Denis-Alexandru Predescu, designer vestimentar şi arhitect, îşi începe cariera în aceste domenii de la vârsta de 12 ani, odată cu participarea la ediţiile şi concursurile emisiunii de profil “LEVINTZA PREZINTĂ”, Prima TV. Câştigător a 5 premii “Tineri designeri”, a 2 premii pentru design de accesorii, al premiului “Pantene-FASHION în cadrul GALEI PANTENE BEAUTY AWARDS” în anul 2005, al numeroase premii de desen conceptual, cât şi colaborarile în domeniul media, cele 10 prezentări de modă organizate, participarea la Festivalul de Modă de la Iaşi, sunt câteva elemente-cheie ce favorizează sedimentarea direcţiilor propuse în domeniul vestimentar. Aceste direcţii se concretizează în produse expuse şi vândute în numeroase magazine de profil, ca DADA, MELKIOR - concept store by Andreea Esca, etc. Toate acestea sunt completate şi de pasiunea pentru arhitectură, design interior şi de produs, pasiune ce se concretizează în proiecte de acest gen. 43

PROIECTE

RALUCA VULCAN

Felicia-1

Née en Roumanie, dans une famille de médecins, Raluca Vulcan est passionnée pour le dessin dès sa plus tendre enfance et, à 5 ans, réalisait dèja des portraits ressemblants et expressifs. Malgré çela, comme ses parents la destinaient à une carrière médicale, elle n’a reçue aucune formation artistique. Après le bac, elle à quitté la Roumanie, où les possibilités de choisir sa voie étaient très limitées, pour venir suivre en France les cours d’une école de publicité. Elle a ensuite débutée dans le monde du travail comme graphiste-maquettiste, avant de devenir infographiste dans les Jeux Vidéos. Parallèlement, pour satisfaire son besoin de dessiner, elle réalisait des croquis dans le métro, ce qui lui a permis de gagner en maitrise et en rapidité. Il y a 5 ans que Raluca a choisi de risquer le tout pour le tout, en renonçant au travail en entreprise et de gagner sa liberté en commençant une carrière d’artiste peintre. Elle s’est orienté vers le nu et le portrait, parce qu’elle veut exprimer la vie, le mouvement, l’expressivité d’un corps ou d’un visage. Raluca a été récompensée les 5 dernières années par une vingtaine de prix de peinture, elle a été 3 fois invitée d’honneur, et elle a eu 5 articles dans des revues d’art. Elle sait d’ores et déja que, toute sa vie, elle poursuivra dans la voie de la peinture. Photos publiées avec l’accord de l’artiste.

Felicia-8

PROIECTE

LE BOA

REPOS-3 45

Integrame ursite

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND

Suntem desprinşi din integrame, jocuri de cuvinte. Simpla noastră existenţă a început cu-un gând, ca mai apoi acesta să fie rostit, exprimat şi sintetizat în două litere unite ce-i dau sens: om. Pornim ca oameni, fiinţe cu viaţă adăpostită într-o cutie a pieptului şi ne identificăm purtând un nume. Mai departe cum trăim? Ne învăluim în hârtie îmbibată cu sute de cuvinte şi înaintăm în a ne contura un destin ce stă deja sortit şi spus pe undeva anume, în bolta cerului. Deşi zicala spune: ”Suntem creaţi din pământ şi în pământ ne întoarcem.”, eu mi-aş permite să-i modific esenţa, dată fiind viziunea mea. La baza materiei noastre sufleteşti stă o integramă, care ne defineşte şi ale cărei pagini evoluează cu timpul. Începutul este întotdeauna îngenuu. Dacă ar fi să-l comparăm cu acel joc de cuvinte, am putea spune că atunci descoperim imaginile, micile şiretlicuri ale sale, atunci cumpărăm prima revistă de acel gen. Precum numele din integrame, astfel învăţam şi noi a percepe micile gesturi, care ulterior au să devină reflexe, precum păşitul. Aş putea da un exemplu fictiv, care să certifice cele spuse. „Iulian Ionescu”, în joc, desemnează doi de „I” şi ne întroduce în taina acestor cheiţe, care ne conduc spre a desluşi alte cuvinte. După ce considerăm c-am reuşit să înţelegem imaginile, să le percem sensul, ne aflăm neştiutori în mijlocul unui oraş, ca şi studenţii proviciali şi începem a dezlega integramele generale. Acesta-i următorul pas, din momentul în care cele de copii au fost terminate cu fala unui adolescent neserios. Aici petrecem cel mai mult timp, încercând să distingem substratul din sintagmele ce ne preocupă.

Astfel căutăm răspunsuri, deşi întrebări nu există pentru a ni le pune. Suntem curioşi pentru propriul nostru destin.Vrem dintr-o vanitate aproape de înţeles şi de necondamnat să ne oferim o lămurire. Însă cu timpul, apar şi acestea, iar sentimentul de mulţumire reprezintă principalul motiv de continuare. Eşecul probabil ne-ar marca atât de tare, încât am renunţa, probabil am claca, fără vreo cale de întoarcere. Odată ce înaintăm, pendulându-ne în aceleaţi clipe cu timpul şi mergând în aceeaşi trăsură cu el, atingem şi bătrâneţea, înţelepciunea. Putem compara această treaptă a vieţii cu integramele de specialitate, care deţin un subiect anume şi reprezintă încununarea cunoştiinţelor acumulate după atâtea sintagme necunoscute şi imagini fără grai. Tu ce număr al integramei ai? Câţi oameni te-au ajutat s-o editezi cu propriile sentimente şi amintiri? Toţi o trăim. VIAŢA.

Ioana Colac

Liceul Teoretic Mihai Viteazul, Caracal 46

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND

Joc(ul) de-a Dumnezeu şi Dragostea Dumnezeu are gusturile discutabile atunci când se plictiseşte. Îi plac lucrurile ce prind sens şi fuziuni complicate adunate laolaltă în palmele Sale. Şi cum există momente în viaţă în care doi inşi sunt despărţiţi tocmai pentru a vedea cât de importanţi sunt unul pentru celălalt, a luat Dumnezeu în mâna stângă Apa şi în cea dreaptă Focul. Aruncă cu vizibilitate şi către cubul de gheaţă şi către flacăra plină de viaţă. Nu de alta, însă fireşte că şi vizualul face parte din jocul nestingherit şi copilăresc al lui Dumnezeu. Pentru că ori de câte ori în viaţă priveşti de sus, înţelegi dimensiunea, micimea şi strigătul de inimi. Noroc că El n-are ferestre, ci doar uşi. Şi multe ceruri. În joaca Lui redimensionată, cubul de gheaţă în transparenţa lui aparte, se teme de cea care ar putea să-i ajungă pe buze şi ar putea să-i curme sensul. S-ar topi într-o fracţiune de bătaie de inimă iar teama de neant nu-i prea surâde. De parcă-I pasă Lui de fricile lor.

e de-ajuns în suficientul lor spaţiu atipic. Nu ştiu de nimeni şi nimic sau nu vor să ştie. Le e mai bine aşa. Bănuiesc ei că ceva stă în spatele veşniciei lor paradisiace. Însă preferă să-şi pună întrebările îngheţate sau înflăcărate-n gând, decât să le strige-n gura mare. Dumnezeu îşi continuă jocul şi jonglează zâmbind, de parcă ştia el că ceva, ceva, urmează să se petreacă. Şi Flacără şi Cubul de gheaţă sunt îmbâcsiţi în adâncuri neştiute. Însă şi unul şi celălalt aşteaptă parcă să-şi sufle Dumnezeu peste ei verdictul. E ca un fel de aprobare la rang înalt ce numai El o dă. Însă ei nu ştiu că au de trecut teste ca şi alţii ce-şi frâng visele şi le mototolesc abuziv. Ea pare imponderabilă, neînţeleasă, arbitrară. El pare calm, imuabil şi eliminatoriu. Genele ei lungi ar vrea să facă dragoste şi să încalce orice principii. Ar face dragoste cu lacrimile lui, de dragul lui. El ar lăsa-o, însă se preface uşor nepăsătaor. Însă ar dori-o şi ar iubi-o: vulcanic, pasional, mult. Până într-un negru de noapte când Dumnezeu a adormit obosit de jocul celor doi din aer şi a adormit (intenţionat).

Flacăra e puternică şi aruncă cu patimă, gând aprins de dor, disperare, pasiune, dăruire, curaj, n-are temeri (prea) mari, însă când îi mături gândurile umpli Nici întunericul, nici necunoscufăraşe întregi de vise. tul, nici vâltoarea ei nu l-au mai speriat. Nici gentileţea, tandreţea şi perfectele lui Cubul de gheaţă e misterios şi pare atingeri nu au mai speriat-o. Tumultul unei intangibil. E dornic să poarte pe braţe noi pasiuni nu se stinge decât când cei doi vor. vise şi să le defibrileze fără teamă de moarte Şi visele prind aripi tocmai atunci când nu au indusă. Şi mai ştie că sufletul suferă, suferă învăţat încă să zboare. Şi dragostea are puteri mult, când îl obligăm să trăiască superficial. nebănuite tocmai când polurile sunt ataaaaat de supărate pe centrul universului şi adorm Paradoxul divin e că ei nici măcar nu seară de seară spate în spate. ştiu ce e ăla joc, Dumnezeu şi dragoste. Ei ştiu doar atunci când vor unul de altul şi... atât. Le 47

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND

Şi dragostea nu trebuie nici înţeleasă. Nu trebuie nici să-şi ceară scuze că s-ar fi purtat nepermisibil de banal. Nici să se ruşineze. Dragostea nu trebuie decât să-L prindă de reverul sufletului pe Dumnezeu şi să-i ceară ca atunci când închide uşi, să deschidă la rândul Sau ferestre... Şi dragostea trebuie să fie lăsată să fie dragoste şi atât. Ca-n joc.

Ioana Niţică

MA în Psihologie

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND

Jocul artistului ”Joc secund” mi-a adus aminte de poezia cu același nume a lui Ion Barbu. Primul impuls. Departe însă de a rămâne în sfera literaturii - probabil și din cauza versurilor atât de ermetice ale acestui poet, încerc să găsesc o punte de legătură între amprentele ludice pe care le-am identificat în lucrurile banale din jur și obiectele artistice bi- sau tridimensionale. Nový Most, Bratislava. Al doilea impuls. New Bridge, în traducere englezească, se ridică peste Dunăre în capitala Slovaciei, fiind singurul pod din lume membru al Federației Internaționale a Marilor Turnuri. Susținut de un singur pilon în formă de A, culminează la 84,6 metri cu o atracție specială: UFO, o structură în formă de barcă adăpostind un restaurant. Motto-ul: WATCH. TASTE. GROOVE. Accesul se face cu liftul, sau, pentru cei mai entuziasmați dintre noi, urcând 430 de trepte. În 2001, Nový Most a fost declarat construcția secolului. Demn de menționat, numele lui încheie o listă în care se regăsesc Empire State Building sau Turnul Eiffel. Pe lângă aceasta, arhitectura cu adevărat impresionantă nu poate trece neobservată și neadmirată. Plutim într-o barcă, dar nemișcați, suntem undeva deasupra apei, între două spații azurii, unul infinit – cerul, altul pasager – marea, într-o țară care se apropie astfel de patria noastră. Pare un joc – ne duce cu gândul spre fantastic, spre o eră în care bărcile ar putea fi mai aproape de cer decât de apă. Rămâne însă artă prin ceea ce reprezintă, prin renumele unor arhitecți și prin finețea cu care ne mângâie văzul. Piesele de șah. Al treilea impuls. Văd imaginea unui sculptor care finisează cu multă minuțiozitate pionii, rotunjindu-le capătul de care noi îi vom ridica ulterior de pe tablă, în calitate de oameni pierduți într-un război ludic. Dar arta nu se reduce numai la partea materială a acestui joc – combinațiile de mutări

în sine sunt o artă, iar întregul proces de trecere a șahului într-un plan bidimensional, în tablouri, este cu siguranță o dovadă suficientă pentru a-i susține caracterul preponderent artistic. Klee și Kandinsky aduc noi abordări ale jocului de șah în ”Überschach” și respectiv ”Schach-Theorie”, iar Duchamp pictează concentrarea pe care jocul minții o solicită în ”La Partie d’échecs”. Un tablou ”elegant” ce redă acest joc nobil în cel mai potrivit mod probabil este ”Black to move” al lui Joseph Walter West – ideea se regăsește până și în jocul de careuri albe și negre al podelei. Șahul rămâne așadar o temă iubită în pictură și nu numai. Piese sculptate se regăsesc în parcuri, în mijlocul naturii, amintind de artistul din om acolo unde totul se înfățisează într-un mod artistic. ”La Cathédrale de Monet aux pixels”. Al patrulea și ultimul impuls. Un joc de lumini inspirat de celebra serie de tablouri a lui Claude Monet, aducând în prim plan catedrala din Rouen pe care acesta a redat-o de atâtea ori pe pânză, jucându-se el însuși cu culoarea. În prezent, fațada monumentului gotic joacă rolul de pânză pe care se aplică, de această dată fără o mână artistă, culorile folosite de marele pictor. Arhitectură, pictură și lumini. Un joc ideal, o minunăție ce s-a născut în anul 2004 și care urmează aceleași reguli an de an, în sezonul estival. Jocul propune concentrare și ulterior destindere. Arta ne invită la reflecție pentru a ființa, iar produsul final ne încântă sufletul. Se întrepătrund, dar jocul și arta nu se suprapun. Le putem așeza pe aceeași balanță, dar nu vor avea niciodată aceeași valoare. Și totuși, se completează atât de bine.

Andreea Giorgiana Nicolae

anul II licenţă, Facultatea de Limbi străine, Filologie franceză – germană, Universitatea Bucureşti 49

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND

Arta ca joc şi joacă. Sugestii

Artiştii sunt tocmai acea specie de homo ludens de care poate a vorbit Huizinga. Ei se joacă şi transformă asta într-un lucru serios, sau existenţial. Artiştii operează cu acele pulsaţii născute din joc, pulsaţii fără de care geniul nu ar putea să lovească în sufletul lor: bucuria şi pasiunea. Jocul presupune un demers creativ, drept pentru care toată lumea serioasă, în lucrul pe care îl face, ar trebui să se şi joace puţin. Şi dacă vorbim despre artişti, avem atâtea exemple cu “creatori “care “se jucau”: un Pieter Bruegel se juca la propriu, făcând farse apropiaţilor şi nu numai, dar când venea vorba de artă, desena cu pasiune crochiuri şi scene cotidiene pe file mototolite, achiziţionate cu greu. Un Mondrian se juca cu succesiuni de linii pentru a sintetiza ideea de copac- se naşte astfel o serie de lucrări şi încercări:”Copacul roşu”, “Măr în floare” sau “Copacul argintiu”. Un Duchamp se juca realizând “muzee” personale în nişte cutii de mici dimensiuni. Astfel de mini-muzee mai realiza şi un artist pe nume Joseph Cornell. Dacă e să luăm în considerare universul imaginativ transpus pe hârtie de copiii până la

vârsta de şase ani, putem afirma că un Joan Miró sau un Paul Klee chiar dădeau în mintea copiilor. Cum se joacă artiştii din ziua de azi? Găsind noi posibilităţi de exprimare artistică, realizând artă video sau instalaţii, artă conceptuală, şi cel mai mult am văzut că se joacă la performance sau la happening. Şi am uitat să vă amintesc de “Circul” lui Alexander Calder. Artistul îşi confecţiona din sârmă şi câteva bucăţi de cârpe, propriile păpuşi . Mai realiza şi jucării...cinetice. Jucăriile nu-şi aveau rostul dacă cineva nu se juca practic cu ele, aşa că artistul-creator devine copil şi pune în scenă un spectacol de circ inedit. Dar despre toţi artiştii prezentaţi ştiţi deja. V-aţi întrebat vreodată cum ar trebui să se joace un artist? Nici eu, până în momentul de faţă, când scriu în acest minuscul fişier word. Aşa că acum m-am hotărât să mă joc cu întrebările, cu termenii...cu absurdul, şi cu ce o să mai hotărăsc pe parcurs, o să fac jocuri de imaginaţie...nu ştiu ce va ieşi la final, poate doar o înşiruire absurdă de idei.

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND

1. Cum ar fi creat un Michelangelo azi? E prima întrebare care îmi vine în minte. Dar sunt sigură că dacă ar crea aici şi acum, în acest secol XXI, i-ar lipsi un Lorenzo de Medici. Oricum, s-ar putea să se reprofileze în alegerea subiectelor şi să fie absorbit de noile descoperiri din domeniul tehnicii sau...voi cum credeţi că ar crea? Sau dacă s-ar juca la propriu? Stiu o mărturie despre Leonardo, potrivit căreia, acest homo universales al Renaşterii şi-ar fi distrat invitaţii umflând diferite animale...dar, să nu exagerăm. 2. Dacă nu aţi mai avea voie să folosiţi creionul, pensula, culoarea, nici obiectele, cărţile, dacă nu aţi mai avea voie să faceţi nici instalaţii, nici land art, nici artă video, etc, ce fel de artă aţi...inventa? 3. Cum ar trebui să se joace un artist astăzi, când are practic voie să se “joace” oricum, când barierele dintre arte se dizolvă , când modalităţile de expresivitate artistică se multiplică ? 4. Artiştii ar putea să se joace împreună cu copiii şi să realizeze lucrări comune cu aceştia. Cred că un copil poate să surprindă prin ideile sale inedite pe orice artist contemporan. De ce să nu facă echipă? 52

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND 5. Câte tipuri de mâzgăleli cunoaşteţi? Pare de-a dreptul ridicolă întrebarea dar pentru spiritul graficii...! Nici eu nu am încercat, dar ar fi interesant să văd în câte sute de moduri se joacă linia inconştient pe hârtie. Puteţi încerca asta la cursuri! ( se ştie că artiştii au atenţie distributivă).

6. Ce tip de joc pe care vi-l amintiţi din copilărie l-aţi putea transforma în tip de artă?

7. Îl ştim cu toţii pe Felix Gonzalez-Torres. Artistul realiza covoare din bomboane pe care vizitatorii muzeului puteau să le mănânce. Arta lui Gonzalez se prezenta ca un dar, ca un gest frumos. Ce aţi dărui practic prin arta voastră vizitatorilor- asta dacă evident, ar trebui să expuneţi într-un spaţiu ales, sau într-un spaţiu neconvenţional. 8. Ce eveniment artistic original aţi vrea să organizaţi? Am văzut destui artişti care găteau pentru public. Dar cum ar fi ca şi publicul, fiecare persoană în parte, să creeze ceva împreună cu artistul? Ce anume ar crea? Dacă aş putea să fac tot ce-mi trece chiar acum prin minte, şi să mă joc acum aşa cum mi-aş dori, mi-aş face o cameră ca o explozie de culoare- ar fi camera bucuriei, plină de colaje, poate flori, şi aş inta în ea de câte ori aş vrea să întâlnesc bucuria şi poate să scriu. Aş colora cu vopsea toate maşinile parcate neregulamentar...ar fi artă stradală, nu-i aşa? Bine, le-aş picta cu tempera, ca să se ia la spălare. Aş deschide o tabără a jocului pentru artişti, unde ideile creative să aibe o finalitate şi să poată să aibe o implicare socială. M-aş juca în multe feluri. Dar cred că important este cum te-ai juca tu. Important este să te bucuri şi să tranzmiţi bucuria şi entuziasmul mai departe. Dacă uiţi să te joci, uiţi să te bucuri. Bucuria este de cele mai multe ori stimulentul unui artist în momentul când acesta creează. Picasso spunea că i-a luat o viaţă ca să picteze ca un copil. Redobândirea abilităţii, regăsirea acelei stângăcii sincere cu care desena un copil a fost o preocupare principală pentru mulţi dintre artişti. Poate că artistul contemporan ar trebui acum să caute voioşia cu care desenează un copil, acel copil universal, existând dinlăuntrul fiecărui artist. Poate că acel copil creează în locul artistului. Artistul l-a ignorat o bună bucată de vreme, şi-a însuşit un demers artistic serios, matur şi responsabil, dar ideatic, speculativ, ceva care ar avea de-a face pe undeva, departe, cu jocul. 9. M-aş juca “serios” făcând o listă cu lucrurile care mă bucură. Poate mă vor inspira pentru o creaţie viitoare. Dacă te bucură o melodie, cum ai transforma-o în artă vizuală, fără să alterezi acea atmosferă pe care o crează atunci când o asculţi? 10. Aş vrea să te joci şi tu. Cred că ai şi idei foarte interesante. Dacă te-ai juca o dată pe zi, cum ar fi?

Lavinia-Elena Vieru, Artă Murală, Anul III

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND

JOC SECUND

“Trebuie sa inveti regulile jocului. Si atunci trebuie sa joci mai bine decat oricine altcineva.” (Albert Einstein) „Oamenilor le place fotbalul pentru că înțeleg regulile jocului.” (Cioran)

Viața este un spațiu pe care îl descoperim treptat şi ne dăm seama că nu are reguli precise sau constante, şi de aceea avem mereu nevoie de jocuri în care totul să pară bine determinat şi să avem iluzia siguranței şi să ne simțim protejați.Viața este jocul principal în care fie acționăm, fie asistăm, fi pendulăm nehotărâți între acțiune sau contemplare. Şi astfel alegem jocuri secundare, care de multe ori înlocuiesc principalul joc şi ne pierdem în cuvinte, gesturi şi detalii. Am ales în acest articol să prezint jocul de şah, un joc al minții ce reprezintă sursa de inspirație pentru colecția mea vestimentară de debut. Prin utilizarea jocului de şah, care presupune reguli în contrast cu jocul liber, am realizat în intermediul acestei colecţii: împletituri, în genul tapiseriei, prin care vor rezulta în urma suprapunerilor tabla de şah propiu- zisă. Astfel, un alt titlu alternativ pentru această colecție vestimentară ar fi : “Şah – mat”. Prin această colecţie doresc nu numai să prezint contrastul dintre două lumi ideatice opozite, dar şi felul în care şahul şi simbolistica sa şi a pieselor sale pot fi alternate creativ alături de turcuaz.

Colecția se adresează unei femei tinere şi inteligente, care nu se teme de joc, nonconformism şi de ieşirea din tipare, o femeie care dincolo de frumuseţe işi construieşte viața cu un puternic accent intelectual şi cultural, dar în acelaşi timp nu uită să zâmbească, să respire, reuşind astfel să pastreze un echilibru între femeia de carieră şi femeia-copil. Este o femeie ce face alegeri poate uneori contrastante, dar fiecare mişcare este strategică, şi ceea ce poate părea întamplator să fie de fapt o opțiune îndelung gândită, sau invers, iar acest lucru să fie vizibil prin creaţiile vestimentare pe care le poartă şi prin care alege să iasă în evidenţă făra a fi stridentă sau ţipătoare, ci doar prezentă şi evidentă într-un mod subtil, dar care sa aibă o persistență asupra memoriei privitorului. C o l e c ț i a p ro p u s ă re p re z i n t ă o interferență între două lumi diferite, dar o interferență în care voi utiliza simbolistica: pieselor de şah (calul,regele, regina, nebunul), pătratului, albastrului-turcuaz. Ca şi documentare am vizualizat şi lucrările pictorului Victor Vasareli, reprezentând o sursă de inspiraţie. Cromatica propusă pentru această colecție cuprinde tonuri de alb, griuri colorate, închise şi metalizate, iar ca accent turcoazul.

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND O colecție simbol – simbolurile colecției si elementele cheie

În simbolismul jocului de şah, trebuie să avem în vedere, pe de o parte jocul în sine, şi pe de altă parte tabla pe care se joacă el. Simbolismul lui este originar din India şi se leagă limpede de cel al strategiei de război, iar bătălia se dă între piesele negre şi cele albe, între întuneric şi lumină, între bine şi rău, între titani şi zei. Tabla de şah este întruchiparea lumii manifestate, ţesută din umbră şi lumină şi în care alternează yin şi yang. Tabla normală are 64 de pătrate, cifră a realizării cosmice, fiind câmpul de acţiune al puterilor cosmice, mărginit de cele patru zări. Jocul cere inteligenţă şi rigoare, iar iscusinţa jucătorului ține de inteligenţa universală. În toate limbile celtice, jocul de şah înseamnă inteligenţa lemnului şi întotdeauna se joacă pe o miză înaltă. În domeniul celtic, şahul simbolizează partea intelectuală a autorității regale, în scopuri care nu au de a face cu morala.1 Jocul este fundamental, un simbol al luptei cu viaţa şi moartea, cu elementele, cu forţele potrivnice, cu sine. Chiar şi atunci când nu urmăresc decât simpla plăcere, jocurile aduc strălucirea victoriei, cel puţin de partea învingătorului. Luptă, hazard, simulacru sau vârtej ameţitor, jocul este un întreg univers, în care fiecare trebuie, cu şanse şi riscuri, să-şi afle locul, el nu este numai activitatea specifică pe care o denumeşte, ci totalitatea figurilor, simbolurilor sau instrumentelor necesare activităţii respective, sau funcţionarii unui ansamblu complex. Aidoma vieţii reale, dar într-un cadru dinainte stabilit, jocul asociază noţiunile de totalitate, de regulă şi de libertate. Diferitele combinaţii ale jocului sunt tot atâtea

modele de viaţă reală, personală şi socială. Jocul tinde să aşeze o anumită ordine în locul anarhiei dintre raporturi, şi permite trecerea de la starea de natură la starea de cultură, de la spontan la voit. Dar de sub respectarea regulilor, jocul lasă să răzbată spontaneitatea cea mai profundă, reacţiile cele mai personale la convingerile de afară. La origine, jocul se leagă de sacru, ca orice altă activitate omenească, şi din această origine derivă chiar şi jocurile cele mai profane, cele mai spontane, cele mai lipsite de finalitate conştientă. Jocurile au şi o valoare incantatorie, opunând una alteia două tabere, ele opun în realitate doi poli, două principii, iar triumful uneia dintre acestea trebuie să asigure o binefacere, cum ar fi venirea ploii sau binecuvântarea mortului sau a strămoşilor, tabăra de răsărit şi cea de apus, principiile uscat şi bărbătesc, ori umed şi femeisc, din a căror împreunare se naşte lumea, aşa cum din sufletul vegetativ şi sufletul subtil se naşte omul. Jocurile mai dețin valorea şi îmbracă aspectul unei ofrande, rivalii se intrec in indemanare şi rezistenţă, ajungându-se uneori şi la vărsare de sânge, însă nu şi în cazul jocului de şah, unde liniştea şi pacea sunt prezente fizic şi războiul este unul de natură intelectuală. Analiza psihologică a vazut în joc un soi de transfer, de energie psihică, fie că aceasta se schimbă între doi jucători, fie că ea transmite viaţă obiectelor. Jocul surescită imaginaţia şi stimulează emotivitatea. Oricât ar fi de lipsit de intentie, cum se spune adesea, jocul ramâne totuşi plin de întelesuri şi de consecinţe.

1Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant –„Dicționar de simboluri”, Editura Artemis, Bucureşti, 1993, volumul 3, pag.287-288

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND Să te joci cu ceva înseamnă să te dăruieşti obiectului respectiv cu care te joci, rezultă deci că jocul este o acţiune magică ce trezeşte viaţa, rezultând o punte între fantezie şi realitate, iar caracterul lor aparent frivol şi gratuit nu trebuie să disimuleze simbolismul agonistic fundamental, ele fiind sufletul relaţiilor umane şi factori de educare eficienţi. Doctrinele ezoterice au descoperit o întreagă ştiinţa iniţiatică în numeroase jocuri, precum zaruri, arşice, domino, şah etc. Jocurile prezintă aspecte dintre cele mai variate, potriviet nevoilor unei epoci. Ele sunt nu numai un prilej de destindere, ele pot fi iniţiatice, didactice, mimetice, competitive. Jocurile se dezvoltă din exigenţele vieţii şi dezvoltă facultăţile de adaptare socială. Succesul, în acest secol, al jocurilor electronice constituie preludiul naşterii unei noi forme de inteligenţă, capabilă să înţeleagă reuşitele tehnologiei mai degrabă decât subtilităţile retoricii .Jocurile predominante simbolizează interesele majore ale unei epoci, aşa de pildă Monopoly, jocurile de afaceri şi de bursă, cubul Rubik, etc. Ele

reflectă vremea lor, aceste jocuri vestind era electronicii şi telematica. Matematica, mecanica şi robotica, însă prin prezentarea jocului de şah, încerc să produc o întoarcere la adevaratele valori, şi la simplitatea unui joc, mult mai complex decât orice tehnologie avansată. Tabla de joc – acest ansamblu de figuri geometrice(pătrate, romburi, etc), unde non-culorile alb şi negru alternează, este utilizat la jocul de dame, de table, de şah, etc. sau ca motive decorative, simbolizând forţele contrarii care se opun în lupta pentru viaţa şi care se regăsesc până în structura persoanei şi a universului. Din acest motiv el se potriveşte foarte bine jocului, formând cadrul unei situaţii conflictuale. Ansamblul de pătrate este semnul bătăliei care începe. Conflictul pe care tabla de şah îl exprimă poate fi acela dintre raţiune şi instinct, dintre ordine şi hazard, dintre o combinaţie şi alta sau dintre diversele potenţialităţi ale unui destin. Ea simbolizează locul opoziţiilor şi al luptelor.

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND

Şahul este jocul regilor şi regele jocurilor. Tabla de şah simbolizează exercitarea treptata a unui control nu numai asupra adeversarilor şi a unui teritoriu, ci şi asupra ta însuţi, căci divizarea interioară a psihismului uman este şi ea teatrul unei bătălii.Deasemenea reprezintă acceptarea şi ţinerea sub control a alternanţei, a entuziasmului şi stăpânirii de sine, a beţiei şi a reţinerii, fiecare piesă având repercusiuni asupra altor piese.Astfel se poate afirma că tabla de şah este un simbol al nenumăratelor relaţii, al multiplelor raporturi de forţe ce se pot dezvolta într-un ansamblu unic, fiind chiar imaginea faptelor pe care o fiinţă omenească le săvârseşte în funcţie de mijloace şi ambiţie. In simbolismul jocului de şah, trebuie să avem în vedere, pe de o parte jocul în sine şi pe de altă parte, table pe care se joacă el.Simbolismul jocului, originar din India, se leagă limpede de cel al strategiei razboinice şi se aplică, întocmai ca povestea din Bhagavad – Gita, la casta războinicilor. Bătălia se dă între piesele negre şi cele albe, între intuneric şi lumină, între titani şi zei. Jocul cu tabliţe dintre regele Wuyi şi Cer era lupta dintre bufniţă şi fazan, miza este întotdeauna supremaţia asupra lumii. Tabla de şah este întruchipare a lumii manifestate, ţesută din umbră şi lumină, şi în care alternează şi se echilibrează ying şi yang. Sub forma sa elementară, tabla de şah este mandala cuaternară simplă, simbolul

lui Shiva-care-transformă, echivalentul yinyangului chinezesc. Tabla normală are 64 de pătrate, cifră a realizării cosmice, ea este Vastupurshamandala care slujeşte drept schemă la zidirea templelor, la fixarea ritmurilor universale, la cristalizarea ciclurilor cosmice. Tabla de şah este aşadar câmpul de acţiune al puterilor cosmice(Burckhardt), câmp şi al pământului(pătrat), mărginit de cele patru zări. Bineînţeles, cum mandala este simbolul existenţei, lupta dintre diferitele tendinţe poate fi transpusă în interiorul omului. Mai mult, jocul cere inteligenţă şi rigoare. Iscusinţa jucătorului ţine aşadar de inteligenţa universală(Viraj), simbolizată de Vastumandala. Dominaţia asupra lumii prin participarea la Vraj este o artă a războinicului – arta regală. Jocul de şah, care în toate limbile celtice înseamnă inteligenţa lemnului este practicat de către rege timp de a treia parte din zi, spun unele texte. Partenerul este întotdeauna un prinţ sau un înalt demnitar, niciodată o persoană de condiţie joasă. Dacă se joacă pe o miză, aceasta este de mare preţ, regele Irlandei îşi pierde astfel soţia, pe Etain, caştigată de zeul Midir, pe care, din nechibzuinţă, îl lăsase să aleagă miza. De fapt, în domeniul celtic, jocul de şah simbolizează partea intelectuală a autorităţii regale, în scopuri care nu au de-a face cu morala.2

2Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant –„Dicționar de simboluri”, Editura Artemis, Bucureşti, 1993, volumul 3, pag.287-288

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND

Calul - Există o credinţă, înrădăcinată în memoria tuturor popoarelor, potrivit căreia, la origine calul ţâşneşte, galopând ca sângele în vine, din bezna adâncurilor htoniene, fie din măruntaiele pământului, fie din adâncurile marii. Fiul al nopţii şi misterului acest cacom arhietipal este purtătorul vieţii şi al morţii, fiind legat de focul ce nimiceşte şi triumfă, dar şi de apa care hrăneşte şi îneacă. Multiplicitatea întelesurilor lui simbolice decurge din semnificaţia complexă a marilor figuri lunare, în care imaginaţia asociază, prin analogie, glia în rolul ei de Mamă, luna ce-o luminează, apele şi sexualitatea, visul şi divinaţia, vegetaţia şi periodica ei reînnoire. Astfel calul reprezintă pentru multe culturi un simbol important şi este prezent şi pe tabla de şah. Iată de ce psihanaliştii au făcut din cal simbolul inconştientului sau al psihismului neuman, arhetip apropiat de cel al Mamei ca memorie a lumii, sau de cel al timpului, de vreme ce se leagă de marile ceasornice naturale, ori de cel al dorinţei nestăvilite. Dar după noapte urmează ziua şi se întâmplă ca, urmând acest proces, calul să-şi părăsească originile întunecate, înălţându-se la ceruri, în plină lumină. El apare într-un alb veşmântat de slavă şi încetează să mai fie lunar şi htonian, devenind, în lumea zeilor buni şi a eroilor, uranian sau solar, lucru ce largeşte şi mai mult sfera înţelesurilor lui simbolice. Acest cal alb ceresc reprezintă instinctual stăpânit, strunit, sublimat, el este potrivit noii etici, cea mai nobilă cucerire a omului. Dar nu există cuceriri veşnice şi în pofida acestei imagini luminoase, calul întunecimilor îşi urmează neclintit, în străfundurile fiinţei noastre, galopul infernal, el este când benefic, când malefic, întrucât calul nu este corabie şi destinul lui este deci inseparabil de cel al omului. Între om şi cal intervine dialectica specifică, sursă de împăcare sau de conflicte, a psihicului şi a mentalului.

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND

Ilustraţia de modă Am fost mereu fascinată de ilustraţia de modă. Poate pentru că ea reprezintă prima formulare cu subiect şi predicat – adică formă şi culoare – pentru modelul imaginat de creator. Poate pentru că fără ea moda pur şi simplu nu ar fi existat. Cu acelaşi bagaj de creion ascuţit şi imaginativ, ilustraţia de modă aduce mai multă autenticitate în „portretul” unui costum decât fotografia.Declinul ilustraţiei de modă îşi găseşte începuturile în anii ’30 când Vogue începe să înlocuiască binecunoscutele coperţi ilustrate cu fotografii. Camera de developat câştigă în faţa blocului de desen. Preferinţa pentru fotografie în dezavantajul ilustraţiei, devine evidentă în anii ’50. Din 1960 până în 1980 ilustraţia de modă este în declin. Abia după aceea, ea începe să cunoască o perioadă de renastere care acum este în plin avânt. De fapt, acest lucru s-a întâmplat atunci când mai multe reviste – în special Vanity din Italia – au început să folosească ilustraţia pe coperţi semnate de Francois Berthoud. Reclamele ilustrate au reapărut cu succes, cele mai importante fiind cele realizate de Jean Philippe Delhomme pentru Barneys

New York. Primele serii de reclame au apărut în 1993 şi au rulat până în 1996. Ilustraţiile lui Delhomme erau însoţite de copy-uri inteligente semnate de Glenn O’Brian. Tocmai pentru că erau ilustrate, reclamele Barneys au reuşit să aibă un iz în egală măsură retro dar şi foarte nou. Astfel că, după o perioadă de absenţă, ilustraţia redevenea contemporană şi foarte la modă, dar într-un mod extrem de familiar şi autentic. Mai mult, reclamele lui Delhomme pentru Barneys erau antiteza pentru perfecţiunea studiată a supermodelelor şi pentru apariţiile vedetelor. Desenate în acuarelă, hainele ilustrate se vedeau vag şi ambiguu. Şi totuşi, chiar dacă prezentate surealist, hainele, styling-ul şi parfumurile aveau trecute creditele în copy. În mare parte, avantajul ilustraţiei de modă este statutul ei de artă. Fie că este desenată pe hâtie sau facută în Photoshop ori Illustrator, ilustraţia presupune prezenţa unei mâini talentate. Ea crează fantezii şi în cele din urmă ramâne un „lux vizual” care rezonează perfect cu lumea modei. 59

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND « Nici o zi fără o linie...Învăţaţi să desenaţi şi veţi avea gândurile voastre în vârful creionului » Eugene Delacroix.

Desenul este modul în care un artist ajunge să gândească. El face trecerea de la dezordine la ordine. Dar această ordine nu este una abstractă ci este o ordine care poate să te ajute să răspunzi dezordinii, este conştiinţa necesară pentru a pătrunde în inconştient. Desenul este ceva care începe în cap, în memorie, într-o memorie care nu este a ta, ci este mult mai veche, este memoria vieţii noastre, trecute prin inimă, apoi prin braţe, mână, creion, şi care se aşează pe hârtie. Desenul face drumul invers, revine

în memorie; astfel, există în desen această dialectică extraordinară care este însăşi dialectica creativităţii, a unei gândiri creative. Astfel un pas important în realizarea acestei colecţii, după ce documentarea şi alegerea conceptului şi a materialelor au fost realizate, a fost demararea procesului creativ de desenare a unor ilustraţii de modă, crochiuri de modă cu scopul de a obţine idei noi şi creative, care să definească conceptul colecţiei prin linia vestimentară aleasă.

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND

Colecţia vestimentară propusă se adresează sezonului de primavară-vară, datorită croiului şi materialelor utilizate, şi este prêt – à - porter de lux, întrucât nu prezintă nici ţinute vestimentare casual, dar nici un croi înalt, haute-couture. Colecţia are un croi modern, având ca scop anticiparea tendinţelor pentru anul 2011-2012, înfăţişând o siluetă sculpturală cu ritmuri şi mişcări grafice, promovând o personalitate feminină puternică şi echilibrată, cu o tentă intelectuală accentuată, şi cu o vârstă cuprinsă între 18-30 de ani. Creațiile vestimentare realizate sunt destinate sfârşitului de zi, pentru seară, pentru scenă şi pentru o persoană dornică să iasă din banalitate printr-un look nou, ieşit din tipare, prin care reuşeste să atragă atenția asupra ei datorită inteligenței şi curajului său de a aborda o frumusețe aparte, şi nu una comună. Această colecție iese din obişnuit prin tehnica împletiturilor, prin aplicațiile realizate, dar şi prin forme sau volum, conturând o personalitate feminină complexă, care nu rămâne blocată într-un singur tipar, ci încearcă prin aceeaşi personalitate să exprime aceeaşi idee,dar prin mai multe metode.

În această colecție vestimentară, în care şahul, joc al minții, este plasat ca temă centrală, ochiul uman poate fi folosit ca modalitate de exprimare a faptului că, într-un joc, ochiul şi privirea sunt importante, pentru că pot ascunde sau descoperi urmatoarea acțiune sau inițiativa jucătorului. Astfel, am folosit ca accesoriu ochelarii cu lentilă închisă la culoare, ce ascund privirea şi învăluie jocul în mister, accentuând ideea unui jucator care ascunde următoarea sa mişcare şi care este conştient de faptul că ochii sunt oglinda sufletului. În şedința fotografică a acestei colecții am abordat un spațiu închis, cu un fundal gri neutru, care să scoată ținutele vestimentare în evidență, iar accentul să cadă asupra lor. Pentru ca fotografiile de modă să fie mai atrăgătoare am introdus în decor şi o masă patrată albă, peste care am aşezat tabla şi peisele de şah. Am executat la fiecare ținută vestimentară nişte fotografii standard de modă, în care haina să fie vizibilă şi evidentă, prin plasarea modelului în poziția față, lateral şi spate, iar apoi manechinul a adoptat o atitudine cât mai spontană şi puternică, debordând atributele acestei colecții: feminitate, inteligență şi putere.

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND Pentru ca şedința foto să aibă un ritm consecvent şi alert am folosit două manechine şi am realizat un set de fotografii în care cele două personaje joacă şah, se luptă, gândesc sau interacționează.Pentru ca fotografiile să atingă scopul colecției am utilizat un décor luminat, neutru, minimalist, în care creațiile vestimentare transformă modelele în personaje cu roluri puternice şi esențiale .Prin intermediul acestor fotografii de modă am încercat să exprim vizual conceptul şi ideea acestei colecții, dar prin alegerea acestor manechine şi silueta feminină adecvată, alături de atitudinea potrivită. Pentru ca şedința foto să introducă echipa de lucru în atmsofera colecției vestimentare, pe fundal am proiectat coloana sonoră a acestei colecții, reprezentată printr-o melodie ritmată, cu inflexiuni ritmice, electro-pop, cântată de Stromae, un cântăreț francez, al cărei melodie se numeşte:”Alors on danse”, melodie ce va fi utilizată şi la prezentarea de modă.

CONCLUZII Prin realizarea acestei colecții vestimentare am încercat să introduc un nou concept, dar să şi exploatez tehnica împletirii, ce oferă prețiozitate materialului. Am încercat să mă joc atât cu împletirea şi cu dispunerea paspolului, panglicilor, benzilor, cât şi cu volumele şi formele rezultate din dispunerea materialelor în diverse moduri. Această colecție vestimentară a avut elemente şi direcții clar trasate, dar care au condus spre o diversitate vestimentară ce conturează o colecție vestimentară unitară şi atrăgătoare prin diversitatea găsită. Deşi colecța prezentată conține doar 10 ținute vestimentare, această temă a condus la naşterea mai multor idei, pe care sper că le voi dezvolta pe viitor şi vor creea o continuitate a acestei colecții .Astfel ideea acestei colecții poate conduce la naşterea altor idei şi poate evolua şi progresa în nenumărate feluri, fiind o abordare şi o temă ce permite dezvoltarea a numeroase ținute vestimentare.

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND Această temă a fost aleasă pornind de la împletirea panglicilor, care apoi mi-au sugerat tabla de şah şi astfel am descoperit universul fascinant al acestui joc, care a condus la definirea unei feminități inteligente, întru-cât în zilele noastre femeia tinde să devină un trofeu al frumuseții şi mai puțin al inteligenței, mai ales în rândul tinerelor care duc lipsă de modele adevărate, ce sunt înlocuite cu nonvalori. Astfel am dorit să trag şi un semnal de alarmă asupra faptului că femeia trebuie sa fie privită în societate ca o piesă esențială şi fundamentală, dar care nu ocupă doar un loc în décor ci participă la joc, şi fără de ea nu există victorie. Prin cromatica restrânsă şi folosirea a doar câtorva materiale, am încercat să demonstrez că prin resurse puține şi mijloace restrânse pot lua naştere efecte estetice numeroase, care să ofere prețiozitate şi să înfățişeze până la urmă ideea că designerul este cel care transformă un material şi o ținută în ceva valoros, iar parcursul nu trebuie să fie invers, căci orice persoană poate face lucruri frumoase din materiale scumpe, luxoase, şi orice ar face de la bun început arată bine datorită resurselor bogate. Astfel în realizarea acestei colecții a trebuit să țin cont şi de costul financiar, căci în momente de criză economică, este absurd să investeşti într-o piesă vestimentară un preț pe care nici o persoană nu ar fi dispusă să îl acorde. Trebuie să existe şi un echilibru preţ – produs, căci şi acest aspect face parte din atributele unui designer vestimentar, care doreşte nu doar să propună idei şi concepte, dar doreşte ca creațiile sale vestimentare să fie adoptate şi purtate de femeia – cumpărător. Şi deşi am ținut cont de aceste aspecte, nu am dorit să creez o colecițe comercială, comună, cu piese care există deja în comerț, ci am incercat să ofer o alternativă la piața plictisitoare, iar consumisul, boala acestui secol, să fie îndreptată spre alegerea unei individualități şi unicități femine şi inteligente, în care femeia nu cumpară ceea ce se poartă, ci fiecare mişcare şi alegere vestimentară este gândită, ca în cazul unui joc de şah. Mi-a făcut deosebită plăcere să lucrez la acestă colecție vestimentară, şi datorită ei mi-am dat seama că a fi designer vestimentar nu este uşor, şi de multe ori am întâlnit dificultăți tehnice sau financiare, dar mai presus de orice, nu am uitat nici o clipă a mă bucura de ceea ce fac, având intenția să împărtăşesc viziunea mea asupra acestei lumi şi altor oameni.

Dana Simionescu

licenţă textile-modă la Facultatea de Arte şi Design Timişoara, promoţia 2010

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND ALTE FOTOGRAFII

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND

Unde stau jocurile? Când mă gândesc la joc, ceea ce îmi apare imediat în minte este jocul copiiilor adunaţi laolaltă, care utilizează o subţire recuzită de jucării, schimbându-le între ei şi folosindule în mai multe scopuri, de exemplu lopăţica pe post de pistol sau găletuşa pe post de caschetă. Acest joc este circular, deseori copiii rotindundu-se în jurul gropii cu nisip, în jurul copacului, în jurul vreunei băncuţe ori în jurul unuia dintre ei. Adulţii nu pricep cu exactitate miza şi farmecul acestui joc dar se amuză deseori privindu-i şi înţelegându-le mirajul cu o nostalgie plină de viaţă. Jocul copiiilor este în mare parte însufleţit de puterea imaginaţiei lor. Lopăţica pe post de pistol are virtuţile unei adevărate arme, atât cât imagineaţia copilului poate atribui unei arme adevărate. Copiii sunt capabili să aloce unei bucăţi de plastic colorat adevărate capacităţi mistice. Adulţii care privesc jocul copiiilor nu sunt departe de aceleaşi sarcini. Bunăoară dacă vor să priceapă mai mult decât ceea ce este evident, trebuie la rândul lor să aloce privitului o bună cantitate de imaginaţie, dispusă să transforme simple contururi în forme pline de culoare. Micuţul Ovidiu trăgea cu toată forţa de o tufă slabă, pe jumătate uscată ce se ridica fără prea mare fast lângă piciorul unui leagăn. O bunicuţă l-a întrebat pe un ton răstit de ce chinuia biata plantă. Ştiţi ce a răspuns Ovidiu? Eu nu chinui o plantă, ci călăresc un cal. Jocul copiiilor se strecoară sub duşumeaua realului, iar pentru a ajunge acolo, nu ai nevoie de scule pentru a desface cuiele, ci doar de imaginaţie. Jocul ale cărui fascinaţii sunt vădite, la îndemâna oricărui ochi raţional, nu mai este joc, ci este exerciţiu. Un exerciţiu prin care sunt rulate instrumente ale realului

lipsite de încărcătură emoţională. Jocul este sufletul de vreme ce exerciţiile sunt simple trupuri, muribunde şi comune. Jocul adulţilor este însă mai subtil. El nu este strecurat sub duşumeaua realului ci stă în vopseaua care îmbracă această duşumea. Jocul lor este atât de subtil şi uneori palid încât poate trece neobsevat. Nu este de mirare că adulţii uită să se joace. Uită această metamorfoză deoarece nu mai ştiu să caute dincolo de ceea ce este clar. Sau dacă ştiu atunci poate nu mai au resursele unei cercetări interioare. Totuşi, de multe ori, adulţii sunt parte din jocuri. Chiar dacă nu le vede toate lumea, aceste jocuri există şi palpită, ele sunt vii şi dau naştere la fascinaţii şi revelaţii. Ele există chiar dacă le vede un singur om. Nu ai nevoie de o armată de visători pentru a crea un vis ci doar de cineva care să poată face saltul dintre real şi imaginar. O lumină palidă se strecura printre zăbrelele de la fereastră. Pe pianul din odaie, dungi luminoase brăzdau lemnul lăcuit cu vii particule de praf ce se jucau în lumină. Nu îmi era clar unde mă aflu, dar ştiam că este o încăpere vastă dintr-un conac, ori o vilă. Toate lucrurile erau bine orânduite pe rafturi, iar parchetul şi toate celalte mobiliere de lemn păreau de cea mai bună calitate. O femeie îmbrăcată în rochie roşie, elegantă, cu spatele gol, intră în încăpere ca şi cum nici nu m-ar fi observat. Se aşeză la pian şi începu să cânte. Un cântec vesel, ritmat, ce îi deschidea pe chip un zâmbet delicat. Mi-am spus că este o femeie deosebit de frumoasă, care părea îndrăgostită şi gata să îşi cânte iubirea în fiecare notă smulsă de pe corzile pianului. 70

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND Braţele ei cafenii erau îmbrăţişate de un voal roşu care se scurgea înspre coate precum o cascadă ce se frânge printre pietre. Era Femeia în roşu, a lui Boldini. Un superb portret al unei femei blonde, privită din spate într-un decor sumbru, plin de umbre. Mirajul din spatele acestei femei cu spate frumos este pruncul imaginaţiei, este ceea ce o face o femeie cu adevărat specială, care nu doar atinge bezmetic clapele pianului, ci cântă în adevăratul sens al cuvântului.

Poate ne este la îndemână să credem că această femeie cântă cu glasul şi nu doar cu degetele. Dar nu ne este clar cât este de frumoasă, nu ne este clar cât de intimă, ori vastă este încăperea în care se află, nu ne este la îndemână cât de fericită sau cât de tristă este. Toate aceste amănunte care ne pot face să vibrăm în faţa unei imagini sunt aripile imaginaţiei: sunt jocul, sunt capacitatea noastră de a transforma vorba în cânt, mersul în alergat, atingerea în mângâiere.

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND Un domn cu barbă albă şi mustaţă arcuită în sus intră jovial în atelierul pictorului Giovanni. Salută elegant pe domnişoara de menaj care strângea pe o tavă paharele şi carafele de vin din încăpere şi apoi schimbă câteva replici cordiale cu gazda sa. Un miros greu de vopseluri şi tutun plutea în încăpere, amestecat pe ici - pe colo cu nuanţe de colonie de la elegantul domn. După câteva replici hazlii, bătrânul cu barbă albă se aşeză pe scaunul din faţa şevaletului. Pictorul începu să creioneze contururi şi linii cu o repeziciune ireală, căscând ochii la fiecare detaliu, transformat practic într-o maşinărie de creionat în cele mai mici detalii. Jobenul domnului elegant strălucea în lumina străvezie a încăperii precum un felinar într-o noapte ploioasă. Niciodată pictorul Giovanni nu picta sau nu

desena la lumină nenaturală. Întodeauna voia să redea detaliile sub influenţa luminii naturale, a soarelui, a zilei. Desigur, jocul este cel care desluşeşte toate aceste detalii. Dacă privim portretul lui Verdi, nu vom observa decât un bătrân cu joben, barbă albă şi mustaţă arcuită în sus. Banal, poate chiar sec. Dar dacă ştim Traviata sau dacă ştim câteva lucruri din biografia compozitorului italian, acest banal portret poate exploda de imagini şi senzaţii. Toate aceste lucruri care aleargă pe lângă portretul său ţin de imaginaţie, ţin de transpunerea unui compozitor într-un actor care joacă rolul unui compozitor şi care trebui să redea mai mult decât simplitatea unui om: harul şi talentul unui genial. Fără joc, Verdi n-ar fi fost Verdi, ci un simplu bătrân cu joben, barbă albă şi mustaţă arcuită în sus.

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND Răpus de viciile şi obsesiile sale, Henri lenevea la barului unui bistro elegant, conversând cu o damă durdulie, cu forme lasciv dezgolite şi zâmbet rujat. Henri este mic, cu defect locomotor, cu un chip urâţit şi netrăgător, cu vorba sâcâitoare şi colţuroasă, atârnând după el un baston şi purtând pe cap o pălărie rotundă, cu borul subţire. Dar acest bărbat mic şi urât este renegatul Henri de Toulouse-Lautrec, post-impresionistul cu rădăcini aristocrate şi corp bolnav căruia i-au plăcut întodeauna traiul efervescent, damele, excesele şi bunăstarea imediată. Un veritabil risipitor de frumuseţi, un nebun al vremii sale, un pitic fantastic. Oare unde a strecurat Giovanni Boldini toate aceste amănunte despre Henri în portretul pe care i l-a realizat? Poate doar dacă am şti despre Henri de Toulouse-Lautrec câte ceva am putea desluşi mirajul său în gesturile

fandosite şi privirea afectată din acest portret. Papionul bleu-ciel şi mănuşile de catifea trădează un extravagant, un nebun al vremii. Dar nimic din acest portret nu ne povesteşte mai multe despre Henri. Acum vedem mai fascinant pe acest dichisit actor principal din portret? Este mai viu acest bărbat uscăţiv care pozează o afectată stare de spirit? Uneori adevărul unui portret nu stă în formele şi culorile pe care pictorul le eliberează privitorului, ci în capacitatea privitorului de a vedea dincolo de acestea. Desigur, a nu se minimiza aportul portretistului. Gesturile lui Henri de Toulouse-Lautrec, văzute în ansamblu împreună cu biografia sa, creează un joc şi mai minunat, şi mai plin de detalii, un teatru cu adevărat amănunţit, capabil să redea fiori.

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND Dar cine este această femeie? Vedem un nud. Un trup de femeie gol, fără istorie, fără trecut. Amănuntele trupului ei nu ne duc spre nicăieri. Cel mult ne strânesc simţul erotic, ne fac să ne gândim la explorări senzoriale, ne duc cu gândul spre un obscen poate savuros dintr-un registru nepermis menit să intensifice simţirile. După privirea sa joasă, cu bărbia aplecată şi sprincenele arcuite, aceasta parcă priveşte lipsită de emoţie spre individul care tocmai i-a trecut pragul. Contra unui pumn de franci, acesta îi va mângâia trupul, îi va simţi căldura, îi va respira aerul călduţ şi umed. Decorul, rupt din La ţigănci, mă face să plasez intimul budoar într-o casă ţigănească, la graniţa dintre vis şi realitate, într-o odaie slab luminată doar de câteva lampadare diafane. Cine este acel individ spre care femeia priveşte? Pot fi eu, poate fi un adolescent miop, mânat de pasiuni şi nervi juvenili, poate fi un nebun, un eretic,

un inchizitor, un comisar caragialesc. Poate fi oricine. Atât de curent şi nemuritor este sentimentul care supură prin roşul din spatele acestui nud, încât jocul său este infinit. Pe acea canapea pe care o deduc datorită braţului circular din spatele genunchilor stă culcată o femeie, un trup gol, o amatoare de iubiri frivole şi iuţi ca ploile de vară, o vampă a tuturor viselor. Aş putea privi acest portret incitat şi ars de pasiunea unei imaginaţii nebune, infinite. Nimic nu m-ar opri din imaginat, iar ceea ce este doar o femeie într-un pat roşu ar deveni un adevărat templu al pasiunilor. Chiar dacă în spatele acestei femei se presupune a sta Luisa Casati, o excentrică iubitoare de artă, acest Nud Culcat al lui Boldini ar fi un simplu nud culcat, incapabil să fie altceva decât un simplu nud. Dar jocul transformă anonimul în păsări de foc, femeia în amantă, culoarea în vrajă.

Jocul este vibraţia care transformă suntele în muzică. Jocul este măsura simţului artistic, este ceea ce tranformă cutia unei supe într-un obiect de artă. Jocul este motorul criticii, este coarda de susţinere din spatele poveştilor, este Dumnezeul bisericilor, este încrederea din spatele anonimatului, este tot ceea ce nu stă scris, dar care există în mod absolut. Jocul este libertatea de a zbura, de a înţelege, de a simţi, de a iubi.

Andrei Constantin Brams

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND

Dispariţia elementului ludic din artele vizuale

“Play up! Play up! And play the game!” Henry Newbolt, Vitai Lampada

În forma sa clasică, jocul a devenit o activitate desuetă, simulările pe calculator ocupând tot mai mult spaţiu în preocupările tinerilor. Dacă un copil este chestionat despre jocurile pe care le cunoaşte, multe dintre cele menţionate de acesta vor include simulările virtuale, care elimină interacţiunea cu alte persoane. Jocul s-a transformat într-o activitate solitară, care presupune doar prezenţa unui computer. O situaţie asemănătoare poate fi observată în domeniul artelor, unde interacţiunea cu publicul este înlăturată ca urmare a izolării artistului în propriul joc. Din această cauză, spectatorul nu mai reuşeşte să cunoască, să înţeleagă şi să participe la jocul artistic. Arta este un joc la care contribuie artiştii şi publicul, iar jocul este o parte importantă în realizarea operei de artă. Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, domeniul artelor vizuale s-a fundamentat pe relaţia ludică care se stabilea între operă, artist şi public. Jocul numit „artă” constă în preluarea unor elemente din lumea reală sau imaginară, transformarea acestora de către artist sub diferite forme şi expuse public pentru a fi descoperite. Opera de

artă devine astfel o ghicitoare care aşteaptă să fie dezlegată de privitor. În epocile anterioare, artistul căuta ca operele sale să fie exprimate clar, ca spectatorul să participe activ la jocul iniţiat de el. De asemenea, relaţia artistului cu opera de artă a fost concepută ca o joacă, ceea ce a dat naştere unor expresii ca „jocuri de culori”, sau „jocuri de lumini şi umbre”. Suprimarea componentei ludice din artele vizuale este, în mare parte, favorizată de instituţiile de educaţie şi cultură, care promovează ideea (nu întrutotul falsă) că acest domeniu necesită cunoştinţe şi deprinderi pe care doar persoane înzestrate cu o inteligenţă deosebită pot să le dobândească. Interesul şi fascinaţia pentru lucrările copiilor se fundamentează pe faptul că acestea au fost concepute prin joc şi sub forma unui joc. Prin concentrarea doar asupra studiului şi acumulării de cunoştinţe, artele se transformă într-o rutină autodistructivă, lipsindu-se de energia pe care o exercită jocul. Una dintre problemele actuale este faptul că activităţile creative (desenul, modelajul etc.) nu mai sunt percepute ca jocuri, ceea ce face ca domeniul artelor vizuale să devină puţin atractiv pentru persoanele care se implică în acest proces.

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND Odată cu apariţia muzeului, opera de artă capătă un alt statut, care transformă modul de raportare al publicului la obiectele expuse. Pe deoparte, modificarea relaţiei dintre spectator şi opera de artă a însemnat introducerea observării ştiinţifice, iar pe de altă parte, eliminarea dimensiunii ludice. Mişcările moderniste şi de avangardă au sesizat procesul de transformare al artelor într-un domeniu mult prea complex şi rigid, care se reducea la învăţarea unor tehnici şi la tratarea unor anumite subiecte (mai puţin accesibile publicului larg). Futurismul, dadaismul, suprarealismul au observat dispariţia elementului ludic şi au susţinut necesitatea reîncorporării sale în manifestele şi operele pe care le-au produs. Revolta avangardei nu avut impactul scontat, deoarece nu a existat o coeziune între mişcările artistice, iar jocul propus nu s-a fundamentat pe baze solide. În perioada contemporană, jocul artistic se realizează prin intermediul ideologiilor, ceea ce înseamnă accentuarea elementului ideologic şi mai puţin a relaţiei ludice dintre artist, operă şi public. Cu alte cuvinte, avem de a face, de fapt, cu o simulare a jocului, atât în conceperea operei de artă, cât şi în

legătura care se stabileşte cu privitorul. În acest context, jocul artistic captează atenţia doar unui grup restrâns, cum ar fi artiştii sau criticii de artă, şi este utilizat împotriva unor acţiuni politice, sociale sau economice. Pentru artistul contemporan, jocul are relevanţă atâta timp cât susţine o cauză socială sau umanitară şi nu mai este jucat pentru farmecul său, ci doar pentru că răspunde la anumite probleme ale societăţii. Dacă spectatorul se identifică cu artistul, este datorită tematicii ideologice şi mai puţin interesului faţă de joc (se poate vedea în cadrul performance-urilor), care nu mai produce satisfacţii asemănătoare participantului. Prin schimbarea modului de gândire al instituţiilor care se preocupă de problema artelor vizuale şi dezideologizarea jocului, opera poate să redevină un spaţiu deschis publicului, care să-l implice cu adevărat pe acesta. Elementul ludic constituie o parte importantă în procesul creativ şi de receptare a operei de artă, excluderea acestui aspect generează forme manieriste de exprimare, care nu sunt accesibile publicului larg, şi o izolare a artistului şi a creaţiilor sale.

Alin Chirculescu

Masterand – Facultatea de Istoria şi Teoria Artei, Bucureşti

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND

Jocul video ca artă nouă

Mă voi referi în acest articol la joc, căci aceasta este tema revistei din această lună. Dar până să ajung la joc, voi începe să vorbesc despre artă. Mai exact voi începe prin a face inventarul celor șapte arte, așa cum le percep eu în momentul de față. Printr-o analiză subiectivă am ajuns la o clasificare a artelor după cum urmează: Arta Imaginii, formată din desen și pictură, grafică ( dar și design) și arhitectură, Arta Modelajului cuprinzând sculptura, moda și lucrul în materiale precum ceramica, sticla sau, metalul. La Arta Sunetului am inclus vocea, instrumentele și compoziția. În ceea ce privește Arta cuvântului am ajuns la concluzia că s-ar împărți în genurile epic, liric și dramatic. La aceasta se adaugă Arta Teatrului cu actorie, regie și scenografie. Ultima dintre cele șase arte clasice ar fi Arta Mișcării, care după mine ar cuprinde baletul, dansul și mimica. Am făcut această analiză mai detaliată pentru a demonstra că nu am scăpat din vedere niciuna dintre arte și că toate domeniile artistice se regăsesc în cele șapte arte. În secolul XX, prin combinarea acestor șase arte cu tehnologia a rezultat Arta Cinematografică, în care includ regia, operatoria, dar și fotografia, având în vedere că este o artă tehnică. Am ajuns așadar să avem în zilele noastre șapte arte, ca un număr magic, aproape sacru. Și, cu toate acestea, se pare că nu ne vom opri aici. O a opta artă pare că își croiește drumul spre nomenclator. Poate părea caraghios ceea ce voi spune, dar această a opta artă este chiar Arta Jocurilor

Video. Sigur, acest lucru ne-ar face să zâmbim mirați, dacă nu chiar sceptici, și să spunem că activitatea puștilor care chiulesc de la școală pentru a merge la net-cafe-uri sau la ei acasă și să se joace în rețea nu poate fi numit chiar un act de cultură. Și așa și este. Deocamdată. Căci cine a avut ocazia să tragă cu ochiul la acest subiect nu a putut să nu observe excepționala dezvoltare tehnică a acestor jocuri din ultimii ani. Și tocmai progresul tehnic va fi, ca și în cazul cinematografiei, cel care va transforma jocul video în artă. La început, ne amintim că și teatrul a fost depreciat sute de ani, iar actorii erau considerați niște paria. Pe urmă vedem că și filmele de la cinematografe erau considerate nedemne pentru o înaltă cultură și disprețuite în înalta societate. Putem considera prin analogie că și în zilele noastre se întâmplă ceva asemănător. Desigur, nu orice joc video este o capodoperă artistică. Cele mai multe sunt chiar sub orice critică. Dar potențialul jocului video este cel care mă fascinează pe mine acum. Grafica de care beneficiază unele jocuri se apropie de calitatea unui film artistic. Pentru a nu mai spune că majoritatea jocurilor beneficiază de scenarii profesioniste și de actori care dublează personaje. Chiar un mare studio de jocuri video se numește Electronic Arts. Desigur, am putea spune că jocul video, în cel mai bun caz, nu este nimic altceva decât un film pentru calculator. Să fie oare așa?

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND Fiecare din cele șapte arte are ceva specific, ceva ce nu poate fi găsit la nici o altă artă. Pictura nu poate înlocui sculptura, teatrul nu poate înlocui literatura etc.. Toate aceste arte sunt diferite și au fiecare un element numai al lor ( culoarea în cazul picturii, forma în spațiu în cazul sculpturii, sunetul în cazul muzicii, senzația de spațiu tridimensional locuibil în cazul arhitecturii, trăirea umană transmisă direct de actor la teatru și armonia mișcarii transmisă de dansator. Ca să nu mai vorbim de imaginația pe care ți-o stimulează literatura și de fascinația și grandoarea unui film. Și am putea vorbi mult despre unicitatea fiecăreia dintre arte. Dar ce oferă arta jocului video în plus? Este vorba despre interactivitate. Căci arta jocului video este singura care poate să ofere participarea directă a consumatorului acesta este însăși ideea de joc. El, cel care joacă acel joc, este cel care participă în mod direct la desfășurarea acțiunii. El este cel care spune

cum începe și cum să se termine. De aceea, consumatorul de artă al jocului video devine el însuși un creator. Iată elementul de unicitate al acestei noi arte, adică cel care îl face să devină o artă de sine stătătoare. Și nu este puțin lucru. Interactivitatea este poate cea mai modernă tehnică artistică, ce își va găsi prin jocul video modul optim de a se manifesta . Jocul video se transformă încet dintr-o pierdere de vreme pentru cel care îl joacă într-o operă de artă, devenind practic un film interactiv, cu reguli artistice specifice. Atunci când jocul video va ieși din sfera strict comercială și se va orienta spre valoare, va deveni cea de-a opta artă. Această nouă artă are un potențial uriaș, de care nici ea nu este conștientă. Este nevoie poate chiar de un astfel de articol pentru ca noi să devenim conștienți de noua artă care se pregătește să apară, de faptul că jocul însuși poate deveni o artă, atunci când este făcut de artiști.

Mihai Moldoveanu

Student anul III, Facultatea de Istoria și Teoria Artei, Universitatea Națională de Artă din București

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND

UN ALTFEL DE JOC Acţiunea începe pe 7 decembrie 1941, sub comanda preşedintelui american Roosevelt (1933-1945), în Statele Unite ale Americii, la Pearl Harbor în Hawaii. Acea zi, pentru americani va rămâne în istorie ca fiind ziua în care SUA a fost atacată în mod deliberat de către Japonezi şi acest lucru a marcat intrarea americanilor în cel de-al doilea război mondial. După şase luni de război, japonezii aveau puterea, controlul asupra unei mari părţi din acel grandios imperiu din istoria umanităţii. În vara anului 1942, americanii înaintaseră cu trupele foarte aproape de continentul australian.Ajunseseră până la o mică insulă din Pacificul de sud, numită Guadalcanal.

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND Soldaţii, plecaţi fiind, aveau doar ca informaţie faptul că trebuie să ajungă pe o insulă deţinută de japonezi. Ei practic nu au fost informaţi despre adevărata acţiune pe care o plănuiseră cei de sus, aceea că soldaţii de fapt pleacă la război. Aceşti tineri erau astfel manipulaţi spre o luptă care nu se dorea a fi a lor. Una din secvenţele pe care le-am admirat şi pe care le-am remarcat numai bune pentru temă noastră se întâmplă chiar într-o luptă dusă pe această insulă. Bătălia are loc noaptea şi este câştigată de americani. În dimineaţa următoare luptei, un japonez scăpat cu viaţă este surprins de către armata americană. Aceştia încep să-l împuşte, dar nu să-l omoare, ci să-l sperie pentru a ceda psihic. La un moment dat, acesta îşi aruncă arma şi le cere americanilor să fie împuşcat. Aceştia continuă jocul până când unul dintre ei îl împuşcă direct în inimă pentru a-i curma suferinţa. Ceea ce vreau să evidenţiez este faptul că prin acest joc macabru ei au reuşit să-l facă să-şi piardă controlul.Ca remarcă, americanii profitau la maximum de acest joc al superiorităţii, al învingătorului. În concluzie, încă de când facem primii paşi, ne jucăm şi continuăm să ne jucăm, însă jocurile cu trecerea timpului devin altfel de jocuri, jocuri mai agresive, mult mai mult axate pe psihologie. Povestea de mai sus este extrasă din mini seria HBO “The pacific” având ca subiect războiul dintre americani şi japonezi. Mini seria este produsă de Steven Spielberg, Tom Hanks şi Gary Goetzman.

Alexandra Putineanu

studentă în anul I la Facultatea de Teatru şi Film, secţia Scenografie

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND

Jocurile secunde ale canonului

De la Harold Bloom şi până acum, dezbaterea asupra canonului a deviat mai cu seamă înspre modalităţile de existenţă ale ierarhizării. O deviere paradigmatică, aşadar. Acum jumătate de an, în introducerea la volumul Anticanonice, propuneam un canon de tranziţie, respectiv un vicecanon. Discuţia despre canon se desfăşura sintagmatic, pe orizontală, fiind vorba despre imperativele selecţiei estetice. Dar, ca să mă autocitez din nou, democraţia canonică tinde să devină ierarhie. De unde o repede întoarcere a privirii spre paradigmă, spre clasificare.

Unii esteţi liberalizează în mod absolut formele estetice şi susţin anihilarea ierarhiilor, ierarhilor şi ierarhizărilor. Un laissez-faire care are ca rezutat pseudo-estetismul sălbatic. Demersul critic este până la urmă unul etatist. Semnalează un supra control neutru şi strict raţional. Cel puţin în teorie. Cum nu cred în pretenţiile de neutralitate ale criticii, nu mai cred nici în obiectivitatea ierarhiei. Dar dacă nu mai cred în ierarhie, cred în ierarhii. Un sistem nu monocentrist ci pluricentrist. Cam ceea ce spunea într-o formulare mai pitagoreică Paul Claudel: ,,Ochiul nu se satură să confirme că proporţia e acest umăr care nu poate fi reprezentat prin nici o cifră’’.(Doi bambuşi verzi)

Beneficiile unui melting pot fisurat Contrare ideii de non-ierarhie sunt şi tendinţele de depăşire ale postmodernismului: performatismul, noua sinceritate, himerismul, manifestul poeziei europene, neomodernismul, post-postmodernismul. Toate fac apel la ordine, profunzime, mitizare. Mi se pare că blenderul postmodern are soarta aristocraţilor, aşa cum o analiza Hannah Arendt în Originile totalitarismului:

bogăţia fără putere provoacă ură. Postmodernismul a rămas inventiv până la sfârşit (să fie aceasta hiperliteratura? ), dar şi-a pierdut credibilitatea. Oamenii au obosit de ironie, relativism, mixaje ciudate. Aşa cum pe oameni îi oboseşte/sperie mereu o prea mare libertate şi în consecinţă aleargă repede înapoi la ordine şi claritate.

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND Descentrarea postmodernă s-a dovedit fertilă, totuşi. Sau, parafrazând plasticităţile lui Radu Aldulescu din Amantul colivăresei, cenuşa (postmodernismului) e pentru vie (postpostmodernintate) ca puiul fript pentru noi. Convieţuirea cu ideea de ierarhii, nu de ierarhie, a devenit mai uşoară. În fond, ierarhia cunoaşte o dizlocare sinonimă cu cea a canonului. Să ne uităm retrospectiv la ultimii zeci de ani: promoţiile s-au succedat cu repeziciune şi s-au contestat feroce, chiar dacă diferenţele erau mai puţin importante decât asemănările. Niciodată ieşirea din modă (din canon) nu a survenit atât de rapid. Semnala şi Radu Voinescu fenomenul cu pricina: ,,câţi mai caută cărţile optzeciştilor cu excepţia studenţilor acelora dintre ei ajunşi universitari, determinaţi de o relaţie în care se amestecă fascinaţia şi obligaţia?’’ (În chestiunea unei noi generaţii literare, Paradigma, 1-2, 2003). Carevasăzică, mulţi autori au acumulat doar un succes ,,de istorie literară’’.

Vina este dublă, aş zice. Cu cât nivelul cultural al publicului a fost diminuat de mass-media, cu atât scriitorii valoroşi s-au retras tematic şi stilistic, în turnul de fildeş. Fenomenul a fost înregistrat şi de un politolog şi istoric al mentalităţilor ca Hannah Arendt. Ea sublinia ,,dezvoltarea constantă a plebei moderne – adică a acelor déclassés din toate clasele’’. Postmodernii nu au mai avut parte de publicul elevat de care s-au bucurat moderniştii. Asta e realitatea! Însă publicul lor a avut o percepţie mai largă şi mai pestriţă asupra culturii. Acum au intrat în scenă contracultura şi subcultura, cu cortegiul lor de ingrediente: droguri, vrăji, kitschuri, fetişuri. Un nou tip de frumuseţe, aşadar! Criticii n-au avut decât să se racordeze sau să se retragă pe poziţii elitiste. Poziţii pe care eu le bănuiesc ipocrite, în sensul vizat de Martial: ,,Laudant illa, sed ista legunt’’ (Epigrame, IV, 49). Adică una susţin, dar consumă din belşug şi altele.

Media aritmetică a elitismului cu chicklit-ul

Tocmai din cauza faptului că există mai multe mentalităţi critice, ierarhia s-a fisurat în ierarhii. Unii mai nutresc nostalgia arhicriticului, ultimul fiind Nicolae Manolescu. Alţii chiar au încercat să-i ia locul. Curând s-au cuminţit – îşi dăduseră seama că riscau să fie anacronici. După revoluţie au răsărit editurile ca ciupercile. Mulţi autori buni nu mai au răbdare să se căciulească pe la case mari, aşa că publică pe speze proprii. După cum şi edituri

cu pretenţii, mânate de foame, au ajuns să publice chicklit - colecţii cu coperte roz pentru consumatorii înrăiţi, destul de înfumuraţi ca să nutrească niscaiva snobisme culturale. Ce fac criticii în situaţia dată? Păi sau scriu despre volume apărute la edituri mari – deci bine promovate – sau despre cele purtând sigle anonime, dar care aparţin unor persoane ce pot declanşa avantaje.

TEMĂ NUMĂR: JOC SECUND Bun, burghezul consumist a înlocuit cetăţeanul doritor să-şi rafineze gusturile. Virginia Woolf a fost înlocuită de San Antonio. Avem două variante: ori ne retragem pe meterezele elitismului şi lăsăm masele la cheremul autorilor de mâna a şaptea, ori încercăm să le transmitem idealurile noastre captivându-le cumva interesul. Dacă dispreţuim, atunci n-avem decât să ne plângem că nu putem trăi din arta noastră. Aşa cum remarca Baudrillard, realitatea dispare în postmodernism, este înlocuită de realul comercial, imagistic şi strict figurativ. Burghezul a fost absorbit de ,,ideologiile neantului’’, cum le boteza Jacques Ellul în Les metamorphoses du bourgeois. Dar tot Ellul spunea că burghezul este omul cu

un gol interior, de unde şi uriaşa lui putere de asimilare. Ce poate el asimila în lipsa ierarhizărilor, însă? Trei gânditori ai sfârşitului de secol XX anuntă dezintegrări succesive. Lyotard vesteşte moartea metanaraţiunilor, Foucault semnalează dispariţia puterii, iar Vattimo filosofează în marginea ontologiei declinului. S-ar spune că niciodată nu a fost mai mare nevoia de ierarhie. Şi, din nou – să disperăm? să dispreţuim? Dau peste o cugetare a lui Rilke ce zice că nu ar fi cazul, că traversăm doar o ciclică epocă de debusolare, o repetitivă Kali-Yuga: ,,Se schimbă mereu trei generaţii: una găseşte pe Domnul, alta face temple, a treia ia pietre din templu pentru case şi colibe’’.

Felix Nicolau

poet, prozator, critic literar

Bibliografie Michel Foucault, Istoria nebuniei în epoca clasică, Humanitas, ediţia a II-a, traducere de Mircea Vasilescu, Bucureşti, 2005. Christopher Gair, The American Counterculture, Edinburgh University Press, 2007, p. 9. Hannah Arendt, Originile totalitarismului, trad. Ion Dur şi Mircea Ivănescu, Humanitas, Bucuresti, 1994, p.24. Marin Preda, Albastra zare a morţii, Editura Militară, Bucureşti, 1990, p. 9. Octavian Soviany, Apocaliptica Textului, Palimpsest, 2008. 83

PROIECTE STUDENŢEȘTI

Proiectul 3+2=?

Casa Robescu, numită şi Scarlat -Ghica, în care, la etaj, s-a desfăşurat Proiectul nostru, “3+2=?”, a fost ridicată după proiectul arhitectului Ion Mincu în stil neoclasic. Până în 1901, aici au locuit magistratul Alexandru Scarlat Ghica (1837-1918). A.F. Robescu, a cumpărat casă la inc. sec. al XX_lea şi a dăruit-o Ministerului Cultelor. Casa a găzduit o vreme Liceul de Artă “N. Tonitza” şi apoi atelierele unor artişti precum Ion Bitan, Geta Brătescu sau Dan Perjovschi ¹. Conceptul proiectului 3+2=? are la bază anii de facultate, 3 de licenţă şi 2 master, şi cele 2 mari teme care ne-au marcat dezvoltarea artistică: studiul corpului uman pe de o parte , finalizat în an 2 cu prima noastră expoziţie din facultate, cu titlul Corp # crop (2008), an în care ne-am conturat ca grup artistic, “Ochi compus”2, şi cealaltă temă majoră, a Elementelor în viziune plastică, finalizată la rându-i în 2 expoziţii, Pământ şi cer, în 2009 şi Apă şi foc, în 2011.

Expoziţia 3+2=? a fost gândită pe 4 paliere expoziţionale, în corespondenţă cu cele 4 săli disponibile: Atelierul 1, cel al Elementelor: pământ, cer, apă, foc, metal, lemn, Atelierul 2, cel al Corpului: corp # crop, intervenţii pe corp, corp transparent, corp în agonie, s.a., Atelierul 3, al proiecţiilor, cu imagini din atelierul nostru, tabere, din expoziţii, şi Sala Documenta, o miniarhivă de afişe, texte, articole din presă şi 80 de fotografii cu noi, participanţii, lipite sub forma unui arbore. Proiectul 3+2=? este un proiect cu multiple sensuri: autobiografic colectiv, de arhivare, şi autoevaluator şi cuprinde lucrări de artă, fotografii, film, afişele expoziţiilor noastre, apariţii în presă. Este un proiect deschis, fiind un proiect autodocumentar colectiv, desfăşurat în timp real. Acum lucrez la un catalog 3+2=? , care va cuprinde activitatea noastră din 20072011, în 100 de pagini.

1 http://www.timeoutbucuresti.ro/orasul/6486/2467589/o-casa-veche-cere-proiecte-noi.html 2 Numele grupului, “Ochi compus”, face referire la aria preocupãrilor noastre generale din sfera vizualitãţii şi la caracterul compozit,

neomogen, al subiectivãrilor plastice, al viziunilor distincte care devin convergente doar prin focalizarea asupra unei teme comune şi prin asigurarea unei singure constante, asumatã deocamdata farã restricţii conceptuale, pe care am definit-o printr-o expresie intenţionat indeterminatã, deschisa tuturor semnificaţiilor pe care le poate avea, şi anume picturalitatea. Ochiul compus este ochiul insectei pe care entomologia ni-l prezintã ca pe un organ senzorial (vizual) alcãtuit din multiple celule oftalmice care descompun realitatea în fragmente pe care le remit apoi spre a fi recompuse într-o imagine de ansamblu. La fel şi noi fragmentãm realitãţile noastre individuale, deconstruim o temã de cercetare vizualã, apoi, alãturând percepţiile noastre distincte metamorfozate în imagini picturale şi impunându-le sã coexiste, reconstruim o pãrere vizibilã despre ceea ce ne-am propus sã observãm. (George Moscal, lector univ.dr. UNA)

PROIECTE STUDENŢEȘTI

3 plus 2 egal ? este: - un proiect pentru Noaptea Albă a Galeriilor, - un proiect autobiografic colectiv, prezentat publicului pentru o singură noapte în Casa Robescu, - un proiect autoevaluator, - un proiect multimedia. Trei plus doi îşi pune întrebări, fără să caute răspunsuri şi nu vrea să tragă concluzii. 3+2=? punctează o hartă exterioară a devenirii noastre artistice. Au participat artiştii : Ilinca Oprea(clasa prof. univ. dr. Al. Chira), Bianca Ioniţă (clasa lector univ.dr. Petru Lucaci), Elena Petre (clasa prof. univ. dr. Al. Chira), Corina Raiciu ( clasa prof. univ. dr. Al. Chira), Alex Şerban (clasa prof univ. dr. Al. Chira), Andrei Tudoran (clasa lector univ. dr. Marcel Bunea), Irina Lisca, Valentin Osadcii (Florenta), Mircea Dragomirescu (clasa prof. univ. dr. Al. Chira). Curatoare: Corina Raiciu.

PROIECTE STUDENŢEȘTI În concluzie, “…se poate spune că arta trasează o hartă exterioară sinelui nostru: “ Peter London, No more second hand art”. Iar Proiectul multimedia 3+2=? ( Proiecte 2007-2011), şi-a propus să puncteze o hartă exterioară a devenirii noastre artistice şi să marcheze cumva trecerea de la statutul de artist-student, la cel de artist freelancer. În timpul acesta, ne pregătim pentru susţinerea disertaţiei, care va avea loc în cadrul expoziţiei de la Sala Brâncuşi, a Parlamentului, bineînţeles, un alt prilej de arhivare/documentare. Fotografii:Corina Raiciu, Ilinca Oprea, Alex Şerban, Irina Epifan, Elena Petre

Alex Șerban, 150x150, Metal, acril pe panza, 2011

Corina Raiciu, Călătoria (Ashes and snow), ulei pe panza, 150x150, 2011

Bianca Ioniţă, Pierce I, 60x80, Bianca Ioniţă, Pierce II, 60x80, Bianca Ioniţă, Pierce III, 60x80, ulei pe pânză, 2011 ulei pe pânză, 2010 ulei pe pânză, 2011. 86

PROIECTE STUDENŢEȘTI

Corina Raiciu, Călătoria(Apa), 100x100, ulei Ilinca Oprea, Foc 100x100, ulei pe pânză, pe pânză 2010 2010

Ilinca Oprea, Frica de întuneric 12, 200x150, Ilinca Oprea, Reverie, 50x60, ulei pe pânză, cărbune pe pânză, 2011 2011

PROIECTE STUDENŢEȘTI

Elena Petre, Teatrul exoteric 3, 100x70, ulei pe pânză, 2011

Mircea Dragomirescu, Agonia, 200x150, ulei pe pânză, 2011

Integrare, A. Tudoran, detaliu mare

Corina Raiciu, artist Andrei Tudoran 88

PROIECTE STUDENŢEȘTI PROIECTUL 3+2=? ( Proiecte 2007-2011) cuprinde: ATELIERUL 1 ATELIERUL ELEMENTELOR. PĂMÂNT. CER. APĂ. FOC. METAL. LEMN. ATELIERUL 2 ATELIERUL CORPULUI. CORP # CROP. INTERVENŢII PE CORP. CORP UMAN – CORP ANIMAL. CORP FRAGMENTAT. MATERIALITĂŢI PE CORP. CORP TRANSPARENT. CORP ÎN AGONIE ATELIERUL 3 PROIECŢII. IMAGINI DIN EXPOZIŢII DE GRUP 2008-2011. PROIECTE PERSONALE. ATELIER. TABERE. ATELIERUL 4 DOCUMENTA. MICRO ARHIVĂ DE IMAGINI ŞI TEXT . 2007-2011.

Corina Raiciu

master în cadrul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, Facultatea de Arte Plastice, secţia Pictură

PROIECTE STUDENŢEȘTI

URME

Prin acest studiu am urmărit dezvoltarea unor compoziţii care au ca punct de plecare analogia viaţă-moarte. Pe măsura documentării m-am oprit la tema cautării nemuririi, abordată atât de filosofie cât şi de religiile diferitelor culturi. Kant şi Schopenhauer tratează subiectul sub numele de: metempsihoză sau reîncarnare, în timp ce cultele religioase o susţin ca pe o viaţă de după moarte, o trecere în registrul spiritual. Am canalizat atenţia in zona unei culturi, pentru a avea o arie clară de studiu, alegând în acest sens “Epopeea lui Ghilgameş”, unul dintre primele documente scrise, în zona Mesopotamiei, întoarcerea la arhetipuri fiind mult uşurată. Pentru a reda cât mai mult din esenţa temei alese, m-am oprit la analizarea unor elemente simbolice din epopee, şi nu numai.

Punctul de plecare al studiului a fost analogia viaţă-moarte, dar m-am oprit la felul în care era abordată idea morţii în aceasta cultură. Astfel subiectul lucrării mele este nemurirea sau viaţa de după moarte. Analogia viaţă-moarte devenind viaţă-viaţă de după moarte. Asocierea cu focul şi sângele, atribuie vieţii noi semnificaţii simbolice. Focul, la rândul lui este asociat soarelui şi eternităţii sau vieţii veşnice. Ochiul este un simbol al vieţii, reprezentând fereastra spiritului omului, element care conduce existenţa acestuia către eternitate. Ochiul se asociază soarelui (focului vieţii), luminii (zilei), cunoaşterii şi fecundităţii.

După studierea “Epopeii lui Ghilgameş” şi a elementelor regăsite acolo, am continuat cu religia, cultura şi ritualurile religiei Mesopotamiei, Sumerului şi Asiriei.

PROIECTE STUDENŢEȘTI

3 desene (fiecare 30x40 cm) baiţ pe hârtie

30x40 cm baiţ și acuarelă pe hârtie

50x70 cm

tuș și baiţ pe hârtie

PROIECTE STUDENŢEȘTI

50x70 cm acuarelă și tuș pe hârtie

50x70 cm baiţ pe hârtie

50x70 cm baiţ pe hârtie 92

PROIECTE STUDENŢEȘTI La egipteni, Ochiul lui Horus, anterior numit Wadjet sau Udja (ochiul fardat) reprezintă un simbol sacru de protecţie şi de putere regală şi se regăseşte în aproape toate operele de artă. Acesta era considerat o sursă de fluid magic, ochiul-lumină purificator. Ochiul Udjat era cea mai des folosită amuletă, care avea rolul de a garanta păstrarea intactă a corpului după moarte. Ra, zeul soare avea un ochi strălucitor, fiind simbolizat printr-o cobră înălţată cu ochiul larg deschis (uraeus). Soarele de asemenea simbolizează viaţa, împlinirea spirituală, împlinirea în viaţa de după moarte. În vechile culturi mezo-americane, la azteci şi în cultura egipteană, soarele se află în raport cu peruzeaua (turcoaza), identificânduse cu focul şi razele. Există ideologia conservării vieţii, susţinută prin credinţa în existenţa zeităţilor. “Epopeea lui Ghilgameş” şi “Enuma Eliş” constituie primele surse de informaţie legate de percepţia vieţii si morţii de către o civilizaţie, teme regăsite mai târziu în Biblie.

50x70 cm baiţ și acuarelă pe hârtie

Această credinţă a nemuririi a fost susţinută de conservarea cadavrelor, învelite în lut şi ţesături de paie, constituind urmele vieţii. Modalitatea mesopotamiană pentru păstrarea trupurilor o precedă pe cea egipteană în care corpul neînsufleţit era îmbălsămat şi aşezat în sarcofag. Sarcofagul apare în textele sarcofagelor Imperiului Egiptean, ca un refugiu pentru viaţa de dincolo de mormânt, ca un loc al protecţiei de duşmanii vizibili şi invizibili, care rătăcesc în jurul defunctului şi ca un spaţiu al transformărilor ce asigură accesul la viaţa eternă. Conservarea trupului reprezintă o ofrandă adusă zeităţilor prin intermediul căreia se realizează contactul cu acestea. Trupul conservat are rolul de a mijlocii comunicarea celor în viaţă cu spiritul defunctului. Sarcofagul protejează spiritul ce a aparţinut trupului pe care îl găzduieşte, iar uşa din lateral, pictată pe una din laturile lui, permite accesul acestuia la lumea exterioară.

PROIECTE STUDENŢEȘTI

100x70 cm tehnică mixtă pe hârtie.

100x70 cm baiţ pe hârtie

PROIECTE STUDENŢEȘTI

100x70 cm aquaforte-aquatinta

100x70 cm baiţ pe hârtie

PROIECTE STUDENŢEȘTI

În Grecia a existat tendinţa de a transforma sarcofagul întrun templu datorită bogăţiei ornamentale şi arhitecturale. Sarcofagul este simbol al pământului, receptacul al forţelor vieţii şi spatiu al metamorfozelor acestora. Legătura cu material de origine este deja realizată în cazul culturii mesopotamiene. Pământul şi culoarea sa galbenă sunt associate aurului, considerat în Egipt carnea soarelui, zeilor şi faraonilor, având fundamente în simbolistica funerară. În Extremul Orient aurul se naşte din pământ (lut-aur), iar în China şi India este considerat elixirul nemuririi. Întoarcerea la arhetipuri prin anumite acţiuni şi ritualuri m-a ajutat să descopăr şi să exprim atmosfera acelei perioade. Materialitatea şi textura elementelor tratate în compoziţii sugerează de asemenea această întoarcere la “ab origine”. Prin folosirea structurilor de paie, piatră sau ceramică am încercat o proiectare în epoca mitică. Am urmărit realizarea contrastului nemuritor-muritor prin asocierea divin-terestru sau sacru-profan ilustrat printr-o formă simplă, ideală, armonioasă reprezentând divinitatea şi una complexă reprezentând desacralizarea umanităţii. În cadrul compoziţiilor am urmărit relaţia plin-gol, care mi-a uşurat organizarea elementelor în pagină. Contrastul închis-deschis este abordat cu atenţie, ca şi tratarea unor detalii care ajută la sugerarea centrului de interes.

Pentru plasarea centrului de interes am folosit punctele forte în compoziţie şi semnificaţia acestora în funcţie de ce am dorit să simbolizeze. Astfel am ales punctele a şi d pentru a ilustra analogia ideii începutului, naşterii cu cea a morţii, sfârşitului. Chiar dacă tema aleasă poate părea ca şi concept, statică, eu am dorit realizarea unor lucrări dinamice care să se dezvolte pe diagonală ajutându-mă de punctele forte, dar şi tratând diferit anumite zone ale desenului. De asemenea o culoare care poate fi regăsită ca un lait-motiv al compoziţiilor este verdele care păstrează o caracteristică stranie şi complexă, ce ţine de dubla lui polaritate: verdele mugurului şi verdele mucegaiului (naşterea şi moartea); sau verdele-turquoise (peruzea), care în vechile culturi se afla în raport cu focul sau soarele, ca zeitate. Ca elemente de documentare am folosit imagini (fotografii) cu obiecte de cult, statui, tablete cu scriere cuneiformă, mumii din zona Mesopotamiei şi Babilonului, fotografii ale unor fibre naturale văzute la microscop şi obiecte naturale pentru realizarea materialităţilor (piatra, ceramica spartă). De asemenea, am studiat semnificaţia unor ideograme, simboluri, inscripţii, stilizări şi scrieri, pentru a le asocia cu semnificaţiile elementelor alese.

PROIECTE STUDENŢEȘTI

100x70 cm tehnică mixtă pe hârtie

100x70cm tehnică mixtă pe hârtie

100x70cm baiţ pe hârtie

100x70cm tehnică mixtă pe hârtie

PROIECTE STUDENŢEȘTI

100x70cm

tehnică mixtă pe hârtie

Lidia-Alina Nicolae

absolventă Master a Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, Facultatea de Arte Plastice, domeniul Arte Plastice, Decorative şi Design, specializarea Arte Grafice ( Prof. coordonator: Conf.Univ. Dr. Nicolae Aurel Alexi)

PROIECTE STUDENŢEȘTI Bibliografie: 30.000 years of art, Editura Phaidon, London, 2007 Valeriu Andreiescu, Istoria religiilor, prelegeri René Guénon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008 Chevalier Jean · Gheerbrant Alain, Dicţionar de simboluri vol I, vol II, vol III , Editura Artemis, Bucureşti Flocon Albert, traducere Berceanu Radu, Universul Cărţilor. Studiu Istoric de la origini până la sfârşitul secolului al XVII-lea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976 Epopeea lui Ghilgameş, Editura Modero, 2004 Paris Jean, L’espace et le regarde, Edition du Seuil, Paris, 1965 Mitru Al., Legendele Olimpului – zeii, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1983 Drévillon Harvé · Pierre Lagrange, trducere Munteanu Emilia, Nostradamus – Eterna reîntoarcere, Editura Univers Eliade Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999 Eliade Mircea, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007 Nietzsche Friedrich, Aşa grăit-a Zarathustra, Editura Antet, 2005 Eliade Mircea, Sacrul şi Profanul, Editura Humanitas, 2007 Germer Renate dr., Mumii din toată lumea, Editura Rao, 2006 Resceanu Ştefan, Mesopotamia istorie, cultura, religie, Editura Univers, Craiova, 2006 Vinţan Gheorghe, Sumerul, Babilonia, Asiria – Convergenţe în timp şi spaţiu, Editura Bălgrad, Alba Iulia, 1999

http://www.info-portal.ro/articol/masoneria/345/1/0/ http://www.google.ro/search?client=firefox-a&rls=org.mozilla%3AenUS%3Aofficial&channel=s&hl=ro&q=masoneria&meta=&btnG=C%C4 %83utare+Google http://www.dictionar-de-vise.ro/semnificatia-viselor/moarte_809 http://www.africanartworld.com/ http://shaman70.ablog.ro/2006-12-01/amanism-i-amani.html http://shaman70.ablog.ro/categorie/1597/ http://www.monitorulexpres.ro/?mod=monitorulexpres&a=citeste&p= Monitorul%20Expres%20Magazin&s_id=28248 http://www.cinemagia.ro/filme/blueberry-lexperience-secrete-blueberry-experienta-secreta-8914/articole/10545/ http://www.conspiracyarchive.com/ http://www.dictionar-online.ro/mitologic.php http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/36/art10%20car.pdf http://search.yahoo.com/search;_ylt=A0geu5J42lpLs0MAX5cqk6B4?p =anticariat+esoteric+way+2+web&fr2=sb-top&fr=slv404-msgr&sao=0 http://en.wikipedia.org/wiki/Lydia http://www.civilisations.ca/cmc/home/cmc-home http://www.agonia.ro/index.php/prose/79837/index.html http://www.youtube.com/watch?v=ZeYpGsEdEZU http://ngcphotos.nationalgeographic.com/ http://www.si.umich.edu/CHICO/mummy/hieroglyphs.html http://philosophy.eserver.org/nietzsche-zarathustra.txt http://www.culture-pass.ro/history-hit-nr-1/epopeea-lui-ghilgames. html http://www.google.ro/search?svnum=10&um=1&hl=ro&client=firefoxa&channel=s&rls=org.mozilla:en-US:official&q=death%20symbol%20 in%20mesopotamia&oe=UTF-8&ie=UTF-8&sa=N&tab=iw http://www.scribd.com/doc/214549/Divinitati-si-semnificatii-in-Egipt http://ro.wikipedia.org/wiki/Ghilgame%C5%9F http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Mesopotamiei_antice http://www.referatele.com/referate/romana/online20/ Prozatorul-si-eseistul-francez---Marcel-Proust---In-cautarea-timpuluipierdut-referatele-com.php http://ro.wikipedia.org/wiki/Mesopotamia http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Petru_Culianu http://www.jsri.ro/old/html%20version/index/no_1/aurelcodobanarticol1.htm http://proscris.110mb.com/Ps02/Dincolo1.htm http://www.flu.ro/articole/Deco_si_Food/Animale_si_simboluri.html http://www.eternalegypt.org/EternalEgyptWebsiteWeb/ HomeServlet?ee_website_action_key=action.display.home&language_ id=1 http://www.ancientcivilizations.co.uk/home_set.html http://www.britannica.com/EBchecked/topic-art/180468/95274/ Detail-of-the-face-of-the-Colossus-of-Ramses-II http://www.artsmia.org/viewer/index.php?v=2&op=1232 http://www.fotosearch.com/photos-images/egyptian-pharaoh_3.html http://www.e-referate.ro/referate/Mumia2008-06-12.html http://www.solarviews.com/eng/sun.htm http://www.nasa.gov/worldbook/sun_worldbook.html http://coolcosmos.ipac.caltech.edu/cosmic_classroom/multiwavelength_astronomy/multiwavelength_museum/sun.html http://snews.bnl.gov/popsci/nuclear-energy.html http://www.astro-urseanu.ro/soarele.html http://www.nlm.nih.gov/exhibition/dreamanatomy/ http://www.getbodysmart.com/ap/muscularsystem/armmuscles/anteriormuscles/deltoid/tutorial.html http://www.nlm.nih.gov/hmd/greek/index.html

BUZUNARUL LITERAR

CÂND DIAMANTELE SE FISUREAZĂ… Adrian Botez prezintă sensurile existenţei în volumul de versuri Cartea profeţiilor1, acele sensuri care luminează fiinţa, o înnobilează şi deschide noi perspective sufletului dornic de iniţiere. Este un curaj spiritual ca în vremuri din urmă, vremuri de cădere, să mărturiseşti despre profeţie, despre taina ei, despre perpendiculara pe gând, pentru a da forţă gândului. Poemele scriitorului vin dintr-o convingere profundă în valorile creştine, asimilate prin prisma personalităţii sale, modelate de suferinţa proprie, de boala proprie, de luminarea care luminează pe oricine caută matricea, esenţele - dimensiunea Cristică.

Toate sunt dinamizate prin mijloace literare aparent clasice, atinse de formele moderne ale revoltei artistului, împinse la ultima limită: MANE, TEKEL, FARES („Numărat, cântărit, împărţit”). Zicerea aceasta de veghetor se structurează unitar în patru părţi: Cartea profeţiilor, Cartea glasurilor, gesturilor şi tăcerii, Cartea descântecelor, Cartea apocalipsei. Este o structurare cu semnificaţii, sunt patru Evanghelii canonice, fiinţa de lângă divinitate are patru feţe, lumea are patru dimensiuni, patru sunt direcţiile pământene pentru a focaliza în direcţia verticală a credinţei.

1Adrian Botez, Cartea profeţiilor, Editura „Rafet”, Râmnicu Sărat - 2010

100

BUZUNARUL LITERAR

Profeţia este despre cel născut într-un timp precis, despre judecată, înger, zi-noapte, Hristos-Viaţa, flori sub cenuşă, armonia divină, lucrătoare. Dinamica lumii vine din zicere, din gest, din mărturisirea simbolică şi una liniară, culminând în tăcere ca mărturie deplină a celui care zice luminos. Iar glasurile sunt glasurile apei, liliac cu gară pustie, om, moarte, artă, moartea şi forma supremă a zicerii: tăcerea, motiv preluat din Scriptură (Cartea Ezechiel), cu profunde trimiteri spre viitor. Descântecul, ia locul psalmului în Ţinutul Carpatic, e legănarea naturii, a munţilor, atingerea umbrei de brad, tristeţea realităţii, prezenţa Divină… Ultima carte este cartea pedepsei, dar şi descoperirea perfectă a lui Hristos, bazată pe stâlpii de rezistenţă a creaţiei: voinţa, ordinea, iubirea, cântecul la margine de lume. Mesajul de ansamblu a întregului volum este arborescent, trimiţând la copacul vieţii şi al morţii, la copacul cunoaşterii binelui şi răului. Versul pendulează între tandreţe şi imprecaţie, adună cuvinte luminoase şi vorbe de lut, uneori de noroi, revolta artistului în faţa căderii este reală, bucuriile simple umplu poemul, marile motive ale culturii române sau universale sunt prelucrate atent şi necesar într-o profeţie necesară. Din acest punct de vedere Adrian Botez îşi asumă riscul de a merge la limită, acolo unde poemul poate exploda în vocale sau consoane. Există la acest poet energii pozitive, dar şi unele negative, profeţia nu este una comodă, scriitorul are menirea de a zice, de a tăcea, de a mărturisi cumva adevărul şi frumosul, de a accepta judecata divină, ca ultimă instanţă, depăşind instanţele umane…

Se pune o presiune extraordinară asupra celui care trebuie să zică lumii taine. E vremea împărţirilor, a cântăririi inimilor, a numărării celor dedicaţi… Dumnezeu este activ în poem şi-n lume… O mână, brusc, scrie pe inima ta verdictul din care nu poţi ieşi, sentinţa-cerc din care nu poţi evada, cuvinte venite din altă lume pentru lumea aceasta în petrecere, în fast şi glorie mundană… Simplu, poetul dedică acest volum familiei, celor de lângă el, persoanele din Edenul de totdeauna, este semnul întoarcerii la zicerea primară… „nimeni nu a mai văzut atâtea/punţi de lumină – între/peticele întunericului lumii – nimeni/ nu a mai văzut atâta/speranţă – între cei care deja/plecaseră capul – pentru izbitura/ finală/” – Despre cel născut atunci, acolo… Deşi cartea se deschide profeţiei, aceasta este concretă, vine prin om ca zicere divină. Sunt puse în lumină necesitatea jertfei, carnea care doare, povara dureroasă, în acest drum pe pământ doar Hristos, călăuza… Viziunea poetului se împleteşte cu cea a profetului: „da va veni – curând - din nou/ vremea – când vei privi – deodată – cu/toate cele patru/feţe ale/ naşterii tale – în mistica/ ţară din nori – cum/numai Dumnezeu – acum/ mai poate/” – Cu toate cele patru feţe Poemul este dens, simbolistica profundă, străbate istoria credinţei şi istoria lumii, văzătorul devine desăvârşit, cum numai Hristos ESTE. Vederea aceasta în patru dimensiuni este de natură divină, poetul o prinde în cuvinte, atrage atenţia asupra viziunii, e posibil ca omul să vadă până la urmă, dacă îşi asumă starea perfectă, în adevăr…

101

BUZUNARUL LITERAR

În economia zilelor există o săptămână a patimilor care frânge ritmul vieţii, una de şapte zile, atunci lumina atinge spinii cununii lui Isus, neînţeles atunci, neînţeles acum, dar lumea a fost armonizată prin El: „împlinit este miezul în meri/chiar înainte ca mugurii să-şi/astâmpere frica vădirii/” – Săptămâna patimilor În lume există lucruri desăvârşite, floarea are o taină a albului desăvârşit, învierea vine din izvoare, e o nuntă mistică în nori, comoara armoniei divine se mărturiseşte în nuntă, în fecioară…: „copaci Grădinii, răstigniţi în floare,/împrumutatu-ţi-au şi mâini şi sânge,/ iar Învierea vine din izvoare –/dar nimenea de Tine nu s-atinge!/Maria a răzbit printre zăvoare:/în noaptea-sfântă-a Florii – nu mai plânge!” - Taina florii. Este un glas al apei, apa curgătoare de la lume la lume…poetul scrie pentru creaţie în ansamblu, e un scris cosmic, literele sunt îngeri… Zicerea metafizică este prezentată în poemul Rezolvarea metafizicii, lăuntru care este taina, toţi dau din umeri, nu înţeleg, dar sunt intrigaţi de metafizica interioară a omului atins de har… Şi mereu, argumentele artistului sunt din natură, liliacul dă măsura. În aceste poeme se simte lirismul unui poet pătruns de vers: „scăpărând misterios – maliţios/liliacul – cutie cu bijuterii/ acest animal purtând blana tuturor/constelaţiilor primăverii – s-a suit/ dintr-un singur salt/pe ramura/arcuită – a cerului/” - Liliac Poemele au grafia modernă a celui care se revoltă pe realitatea imediată, cuvinte fără literă mare, versul frânt, modelat de durerea

nespusă, dar în prezenţa numelui divin scris corect cu literă mare, aduce în mod clar la stilul vechilor profeţi, care dădeau cinste Creatorului, iar în limba ebraică veche, se ştie, existau cuvinte speciale, folosite doar pentru a mărturisi pe Dumnezeu, era ceva tainic, devoţiunea celui care scria era perfectă, smerită, o smerenie necesară, pentru ridicarea din noroiul vorbelor zilnice… Sunt unele poeme care au versuri grele de plumb, puţini scriitori au capacitatea de a întinde zicerea poetică până la limită, cuvintele par a nu avea doza de lirism necesară pentru a se aşeza în structura poemului după rigoarea literară general acceptată. „voi rămâne ca un avorton azvârlit de/ curva de mă-sa – abandonat la/containerul de gunoi –până la/Judecata de Apoi/…” – Recapitulare de statut. Acest exemplu ar putea intriga pe unii critici, sau lumea academică, dar, evident, Adrian Botez, pornind de la modul de a fi a unui profet, merge până la capăt în volumul acesta, exemplele sunt preluate din Vechiul Testament, din scrierile proorocilor mari sau a proorocilor mici, influenţa este penetrantă, acolo imaginile sunt mult mai şocante, pentru a se pune în lumină voia divină. De fapt, specific scrierilor profetice, este modul de a privi lucrurile, prin Ochii lui Dumnezeu şi, atunci, se poate observa nivelul căderii, a păcatului care face ravagii în fiinţa umană. Pentru poet, însă, este necesar a se reaşeza pe viziunea creştină a Noului Testament, de a vedea lucrurile prin Ochii lui Hristos, iar Adrian Botez depune acest efort vizionar, trimiţând mereu la Mântuitor, ca Salvator Universal. Dar, până la urmă, totul este perfectibil…

102

BUZUNARUL LITERAR

Volumul merită un studiu mai atent, temele, motivele, zicerile şi tăcerile artistului sunt calculat puse în operă, chiar dacă există un dezechilibru al stărilor în unele zone, instinctul de văzător al lui Adrian Botez nu-i dă pace, este instinctul poemului încarnat… Sunt legături de cuvinte care dau forţă poemelor: catedrala nerostitului cântec, nu e pace: e prea multă depărtare, miros de zei la masă, streaşină de suflet, miros de stea, buzele arzând de tăcere, furtuni de păsări, cutremure de verde, e atâta beznă în gândul zilnic, matematica ordine a cântecului… Vine vremea: MANE, TEKEL, FARES! Poetul nu pune pe nimeni să i se închine, este fulger şi devotat al Luminii de Spadă, cade universul real care împiedică privire, apoi se deschide panorama, de dincolo de realitatea imediată… Volumul se încheie cu preludii vechi, din lumea veche: „diamante se fisurează – pe linia/melancoliei: e gata/ alunecarea luminii în/ scrâşnet/” –Preludii hiperboreene Temele finale se dezvăluie: nunta, cavalerii eterni, moartea fără de nume moarte, profetul pierdut, speranţa, eonii… Profetul îşi găseşte locul într-o lume fără de profeţi,

poemul l-a preschimbat, lumea este eonul… Adrian Botez ţine să-şi regizeze volumul înserând câteva opinii asupra scrisului său, să lase un scurt „Curriculum Vitae” , argumente pentru o cunoaştere mai apropiată a scriitorului pierdut în profeţii, regăsit în poeme, echilibrat de spiritele iubirii. Mircea Dinutz scrie: „Ambiţios, profund, cu gust pentru textul cu anvergură cărturărească, Adrian Botez respiră lejer în aerul tare al ideilor…” Roxana Sorescu, cercetător ştiinţific principal I, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” – Bucureşti; notează: „ În critica literară românească nu există, deocamdată, lucruri de acest tip. Prin lucrarea SPIRIT ŞI LOGOS ÎN POEZIA EMINESCIANĂ, dl. Adrian Botez este un precursor. Pe drumul pe care înaintează se vor buluci multe persoane, ce vor confunda bolboroseala extatică, cu foarte severele discipline, care sunt Mistica şi Iniţierea…” Despre Spiritele Iubirii (Serafimii), Adrian Botez are revelaţia: „peste iubirea de Dumnezeu – doar/misterul adânc: Dumnezeul Feţelor/ Trei/”...

Constantin Stancu 31 mai 2011 ***

103

104

105

106