Catalog Salon BD Brașov - România 100 in benzi desenate

4

POVESTEA PRIMEI EDITII

Aflat la prima ediție chiar în anul Centenarului României, SALONUL B.D. BRAȘOV 2018 și-a propus să provoace artiștii de bandă desenată la (re)descoperirea istoriei recente și cu ajutorul lucrărilor lor să demonstreze publicului, așa cum a afirmat deja maestrul Puiu Manu, că istoria este cea mai frumoasă poveste.

Acest salon a fost și rămâne deschis tuturor artiștilor și pasionaților de benzi desenate, de la mic la mare, de la începător la maestru. Astfel, selecția artiștilor salonului a fost făcută printr-un apel la nivel național. În scopul producerii unor lucrări relevante de popularizare a istoriei recente, cu ajutorul unor personalități culturale care au încurajat demersul nostru, am direcționat încă de la început salonul folosind un portofoliu de subiecte istorice alese din perioada 1918 – 2018, dar am acceptat și subiecte propuse chiar de artiști.

Acum, după închiderea selecției artiștilor salonului nostru, am plăcerea să notez că foarte multe lucrări sunt B.D., adică Bune și Deosebite! Provocarea noastră a primit un răspuns care ne încurajează să continuăm această abordare neconvențională a istoriei ultimului secol din istoria românilor. Încă de la prima ediție, SALONUL B.D. BRAȘOV și-a propus să fie mai mult decât un salon de benzi desenate. Noi le dăm artiștilor B.D. întâietatea cuvenită, dar dorim și să dezvoltăm un produs cultural prietenos cu toți cei care vor să vadă istoria prezentată altfel.

Inspirați de farmecul „Olimpiei”, gazda noastră principală, construită acum peste un secol de brașovenii care își imaginau altfel petrecerea timpului liber, ne-am propus și ne străduim să facem din acest salon național locul de întâlnire preferat al tuturor artiștilor care prin talentul și pasiunea lor dau „viață” istoriei: autorii de benzi desenate, ilustrații de cărți și reviste, filme de animație. Și pentru că spiritul acestui salon trebuie să rămână mereu tânăr am ales să atragem în lumea noastră pe cei care acum duc „lupta” cu manualele de istorie. Având de partea noastră experiența unei cărți de benzi desenate aleasă cartea anului 2017 în Brașov, am continuat să organizăm întâlniri cu elevii brașoveni, atât pentru formarea și educarea unui public tânăr dedicat benzilor desenate cu tematică istorică, cât și pentru impulsionarea dezvoltării artistice a celor mai „cutezători” dintre elevi.

Acest catalog este „suvenirul” salonului dedicat României 100! El cuprinde primele pagini din povestea primei ediții a SALONULUI B.D. BRAȘOV. Un început de poveste care mă încurajează să spun că banda desenată istorică din România avea nevoie de salonul nostru așa cum noi aveam nevoie de ea !

Nicolae Pepene autor concept Salon B.D. Brașov manager Muzeul Județean de Istorie Brașov

5

Subiectul istoric abordat, unul extrem de interesant, ne obligă și la o anume adecvare. De ce?

Pentru că noi avem în minte evenimentul istoric, dar artiștii trebuie să-i găsească și corespondentul grafic. Și atunci nu poți să transpui orice eveniment, în orice fel. De aceea, când am ales temele pentru concurs, discuția noastră a fost foarte laborioasă și au fost zeci și zeci de subiecte tentante.

Consider că sarcina istoricului este să se plieze și după cererea publicului. În ultimul timp este o tendință, irepresibilă, să i se ofere publicului în pastile cât mai scurte informații cât mai multe și, dacă se poate, și cu un corespondent de imagine. Se merge mult pe ideea că oamenii se plictisesc, că sunt grăbiți, că nu mai vor să se mai apropie măcar să răsfoiască o sinteză, o monografie, o lucrare de peste 100 de pagini. Și atunci, ne place sau nu ne place, și noi istoricii trebuie să ne adaptăm la genul acesta de abordări.

Banda desenată nu este o formă de comunicare accesibilă numai copiilor. Sunt foarte mulți adulți care iubesc acest stil grafic de prezentare a istoriei. Indiferent de beneficiar, elaborarea lucrării responsabilizează și pe istoricul care sugerează subiectul și pe cel care face banda desenată.

Nu trebuie să subestimăm această abordare a istoriei și mie mi se pare salutară. De fapt, nu trebuie să renunțăm la nici o modalitate de a face cunoscută istoria.

Georgeta Filitti - istoric Sunt sigur că Salonul de bandă desenată de la Brașov va crea o tradiție. Dacă nu aș fi fost convins de acest lucru, cu toată prietenia și stima pe care o am pentru domnul Nicolae Pepene (inițiatorul proiectului – n.n.) nu m-aș fi entuziasmat și nu aș fi participat la comisia de stabilire a temelor salonului.

Consider banda desenată una dintre artele grafice cu o valoare deosebită de expresie. Nu se poate spune că artiștii dedicați benzii desenate sunt niște amatori, că sunt niște începători care n-au habar de artă de fel. Dimpotrivă, am văzut capodopere. Este vorba de acele benzi desenate care sunt în zona realismului. Se vede foarte clar că acei artiști cunosc bine perioada pe care o ilustrează. În privința continuității salonului, consider că trebuie să avem constant sub ochi victoriile pe câmpurile de luptă, victoriile diplomatice, victoriile politice și trebuie să le sărbătorim nu neapărat numai în punctul zero al împlinirii unui centenar.

Adrian-Silvan Ionescu, istoric, directorul Institutului de Istoria Artei „George Oprescu” Bucureşti Pentru că mie îmi plac foarte mult benzile desenate, evident că mi se pare o idee foarte bună organizarea acestui salon la Brașov. Însă trecând de acest lucru, ideea de a transpune istoria recentă în benzi desenate îi va atrage nu doar pe iubitorii de gen. În plus este și un bun pretext de a-i convinge mai ales pe tineri că istoria nu e ceva prăfuit. Banda desenată are de obicei ca protagoniști eroi - negativi și pozitivi, întâmplări și acțiuni incitante, iar istoria României din ultimul secol abundă de astfel de exemple. Banda desenată are puterea de a-ți descrie în relativ puține cadre o întreagă poveste. De aceea comunicarea între text și imagine e foarte importantă. Prea mult text poate să sufoce, să aglomereze desenul, deci scriitorul trebuie să aibă o bună putere de sinteză. Iar desenatorul trebuie să suplinească lipsa cuvintelor cu desene expresive, în care emoțiile, tensiunea personajelor să fie ușor de descifrat pentru privitor.

Nu trebuie să uităm că oricât de interesantă este povestea pe care vrem să o spunem, concurăm cu multe alte povești, deci cred că istoricii și profesorii trebuie să fie cât mai ingenioși în a-și atrage publicul. Din păcate cred că foarte mulți profesori nu folosesc tehnicile vizuale, considerându-le triviale, confundând astfel forma cu fondul. Șerban Georgescu, regizor Interviuri realizate de Mădălina Corina Diaconu pentru Radio România Cultural

6

CÂŞTIGĂTORII CONCURSULUI DE BANDĂ DESENATĂ AL SALONULUI BD BRASOV 2018

Șerban Andreescu - „29 decembrie 1933: Asasinarea prim-ministrului I.G. Duca” Felician Petru Crișan - „Atacurile aviației anglo-americane împotriva României: 1 august 1943, operațiunea Tidal Wave” Șerban Anghel - „23 August 1944” Xenia Pamfil - „14 mai 1981: Dumitru Prunariu, primul român în Cosmos” Ionuț Popescu - „1992-1994: Escrocheria jocului piramidal Caritas”

PARTICIPANŢII SALONULUI BD BRAŞOV ROMÂNIA 100 ÎN BENZI DESENATE

ANDREESCU ŞERBAN

pag. 31-32

Pregătire profesională: ilustrator, diplomă graphic-design, şcoală regie film animație clasică, inginer energetică. Activitate grafică de peste 28 ani, cu ilustraţii la peste 600 de cărţi de copii și beletristică; câștigător la concursurile pentru manuale şcolare la grafică; participant la expoziţii internaţionale de benzi desenate la Bucureşti, Constanţa, Craiova, Timişoara, Sibiu, Bruxelles, Madrid, New-York; 14 albume de benzi desenate la patru edituri, selecţionate pentru Bolognia Fiera 2015. Are o carte de copii publicată în SUA, în 2005, în colaborare cu scriitoarea americană Renee Fersen şi o carte ilustrată de copii în 2018 cu o scriitoare din Anglia, publicată în SUA. A primit pemiul „Sandu Florea”(SUA), acordat pentru întreaga operă de bandă desenată. A făcut animaţie 2D pentru cinci studiouri de desene animate şi filme difuzate în Spania, Franţa, Germania. Ilustrator pentru două firme de advertising (România şi SUA). Este scriitor de scenarii pentru benzi desenate.

7

ANGHEL ȘERBAN

pag. 50-53

Cu studiile terminate la Universitate de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, activitatea sa profesională se compune din expoziţii în cadrul festivalurilor de bandă desenată din Bucureşti (2014) şi Sibiu (2017), poveşti grafice publicate şi vândute la Comic Con în 2017 şi diverse colaborări în domeniul ilustraţiei sau al benzii desenate. O parte din lucrări le publică pe pagina sa de facebook Comic Gianchi sau pe contul de instagram Comic.Gianchi.

CĂLIN CRISTIANA

pag. 78

Este absolventă a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, activă în scena Vocaloid, grafician și ilustrator freelance de când se știe. A avut apariții în antologii de ilustrații în SUA și Japonia, pe lângă cele câteva concursuri de bandă desenată câștigate de-a lungul timpului. Se distrează experimentând mereu cu noi stiluri de a contura povești și personaje prin lucrările sale, luând inspirație din propriile experiențe și interacțiuni interioare sau exterioare.

Portofoliu: https://ccalin.carbonmade.com/ ; Social media: https://twitter.com/rokurinnn ; https://www.instagram.com/_ccalin/ ; https://www.facebook.com/6lin.shiva/

CIOLACU ELENA

pag. 16-19

S-a născut în 1989 la Râmnicu Vâlcea. Este ilustratoare, creatoare de bandă desenată și realizatoare de animație 2D, iar în activitatea sa artistică este preocupată de potențialul narațiunii vizuale de a fi un factor de schimbare pozitivă în societate.

Sursele sale de inspirație sunt viața de zi cu zi și experiențele proprii, viața și personalitatea figurilor excepționale ale lumii și sublimul uman prezent în întregul spectru social – de la muncitorul de rând la conducătorul de oști –, credința și spiritualitatea creștină, pasiunea pentru rădăcinile proprii și identitate națională, dar și fotografia, natura, literatura, muzica, cinematografia și arta clasică europeană.

Elena Ciolacu a studiat Design Grafic la Universitatea de Vest din Timișoara, în 2013 a absolvit secția de Ilustrație și Animație din cadrul School of Art and Design - Coventry University, Marea Britanie, iar în 2018 a absolvit masteratul în Film de Animație al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București. Printre lucrările cele mai reprezentative din portofoliul său se numără două scurtmetraje de animație - „Amintiți-vă de mine” (2013) și „Micul erou” (2018) - și două romane grafice – „A Story of Hope for the Bullied”(2012) și „Omeni de unică folosință” (2015), dintre care primul este câștigător a două premii în cadrul unor concursuri internaționale din Marea Britanie (Creative Conscience Awards și NOISE Festival), iar cel de-al doilea a fost publicat în doua ediții în limba română și o ediție în limba engleză, în România. Mai multe lucrari ale artistei pot fi văzute pe pagina de Facebook: www.facebook. com/ElenaCiolacuArt și pe pagina web www.elenaciolacu.weebly.com

CRIȘAN PETRU FELICIAN

pag. 41-44

S-a născut în 1971, în orașul Mărășești, județul Vrancea. În 1974 ajunge în Brașov, în urma repartiției părinților în orașul de la poalele Tâmpei. Urmează cursurile gimnaziale la Școala de Artă, la clasa doamnei profesor Gosh. Anii petrecuți în această instituție au fost deosebit de prolifici. Pregătirea artistică a cuprins ore de sculptură și modelaj cu profesori remarcabili din lumea artei, cum ar fi domnul profesor I. Daicu sau profesorul M. Darius. A urmat Liceul Dr. Ioan Meșotă din Brașov, clasa de arhitectură. Majoritatea lucrărilor cu caracter istoric provin din acea perioadă. Primele încercări de participare la concursuri de bandă desenată au fost apreciate cu două mențiuni, la Craiova în 1985 și 1986, subiectele fiind desprinse din lumea SF. A urmat cursurile Școlii Populare de Arte „Tiberiu Brediceanu” din Brașov, la clasa profesor Alexandru Iacubovici. Şcoala îi oferă o înțelegere profundă a fenomenului artistic concretizat în absolvirea cu nota maximă a celor şase ani de școală. Șase ani în loc de trei doar pentru că plăcerea de a participa la lumea miraculoasă a formelor era de nestăvilit. Activitatea profesională se află tot în sfera artistică, fiind pe rând animator 2D, 3D, editor imagine și editor post-producție, specialist cameră sau participând activ la activitățile caracteristice Centrului Cultural Reduta din Brașov unde își desfășoară activitatea în acest moment.

Studii: diploma în IT, în 3D Animation, licențiat Maya Alias Wavefront. În prezent, este student al Universității Transilvania din Brașov, Facultatea de Litere Română- Engleză.

8

CUROȘU OCTAVIAN

pag. 33-36

„Desenez de când mă știu, de mic copil îl urmăream pe tata cum picta, desena, ilustra cărți… Acum îmi imaginez că la un moment dat în mintea mea s-a format ideea că: «Şi eu vreau să pot face la fel»”. A studiat Designul Poligrafic la Colegiul de arte din Chișinău, apoi și-a continuat studiile în domeniul Graficii Digitale la Universitatea de Arte și Design din Cluj. În momentul de față face ilustrație, benzi desenate și visual development pentru desene animate, dar pentru a-și aprofunda cunoștințele continuă să schițeze regulat.

Domeniul în care își dorește să se specializeze (tehnic vorbind) este creare de «IMAGINI NARATIVE», ceea ce presupune crearea imaginilor sub diferite forme ce comunică un mesaj, iar banda desenată se încadrează cel mai bine în acest parametru. Povestioarele care îl inspiră cel mai mult sunt cele pline de profunzime. Acelea care la prima vedere par voalate, dar după ce dai cortina la o parte descoperi în spatele ei oglinda de aur care îți șoptește toate adevărurile lumii. Ca artist, își dorește ca oamenii din zilele noastre să interacționeze cât mai mult cu FRUMOSUL, căci el e capabil să îmblânzească inima omului.

DANIL DANIEL

pag. 79-81

S-a născut la data de 30.11.1964, în Sf. Gheorghe, jud. Covasna, iar la momentul actual locuiește în Buzău.

Studii: Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport - Iaşi, Şcoala Populară de Artă din Buzău, ŞCOALA DE PICTURĂ BISERICEASCĂ din cadrul Patriarhiei Române. Profesia actuală: pictor bisericesc. În paralel cu toate acestea, de-a lungul timpului, a studiat ca autodidact şi grafica de bandă desenată. A luat mai în serios această frumoasă artă, abia de anul trecut, când a obţinut şi un premiu de debut, cu un episod inspirat din istorie, intitulat „Copilăria lui Mihai Viteazul”, adaptat după o poveste de Dumitru Almaș. În afară de subiectele istorice, a abordat și teme religioase. Astfel, a creat două episoade, din Vechiul Testament, care au fost apreciate în cadrul unui colocviu francofon, organizat la Craiova, anul acesta. Unul dintre aceste episoade, „Jertfa lui Avraam”, a fost publicat în revista belgiană, „Gabriel”, care apare trimestrial. Totodată, a avut onoarea să realizeze şi afişul colocviului francofon. Un alt domeniu pe care îi place să-l abordeze, este cel al artelor marţiale, de aceea, a realizat două episoade, adaptate după romanul „Musashi”, scris de Eiji Ioshikawa. Ca practicant al artelor marţiale, a realizat şi câteva planşe cu lecţii de autoapărare, sub formă de bandă desenată.

pag. 46-49

FORSEA VLAD Are 27 de ani. Este crescut în Brașov, absolvent al Liceului „Johannes Honterus” și al Facultății de Arhitectură

și Urbanism „Ion Mincu” din București. Desenul este o pasiune de când se știe și face tot posibilul să poată să trăiască din asta. A expus la câteva ediții ale Salonului European de Bandă Desenată din București, la Festivalul Internațional de Bandă Desenată din Sibiu și la Salonul de Bandă Desenată din Leskovac. A apărut în diverse publicații independente, ca „ZI-NE”, „Glorioasa Fanzina” sau „Revista COMICS” și a publicat independent mici cărți ca „MAC”, „Oameni de Zapadă” sau „Mesaje din Cluj”. Pe internet este de găsit sub numele „Nilu Crocodilu” pe Instagram și Facebook https://www.facebook.com/NiluCrocodilu/ ; https://www.instagram.com/nilu.crocodilu/ ; https://www.behance.net/VladForsea

GEORGESCU ANCA

pag. 45

A absolvit Universitatea de Arte „Nicolae Grigorescu” din București în 2002, specializarea grafică de șevalet. De când se știe desenează. Mereu s-a ținut de glume, începând prin a o caricaturiza pe una dintre bunicile sale care nu s-a amuzat deloc pentru că la vremea respectivă avea cam 5 ani, iar caricatura era un mod de a se răzbuna pe ea, pentru te miri ce jucărie nu i-ar fi cumpărat. Mereu a desenat din imaginație, din memorie. Își amintește ce le spunea profu’ de anatomie din facultate: „Scopul studiului după model este să puteți desena corect, din memorie, orice”. Până în acest moment, banda desenată a rămas pentru ea un hobby. Nu a publicat nimic până în prezent pentru că majoritatea desenelor sale au/aveau un caracter personal. A expus totuși la Salonul București în Bandă Desenată 2016, 2017, 2018, toate lucrările având tematica București.

Portofoliul: https://www.behance.net/ancageorgescu

9

GOLD ALEXANDRA

pag. 58-59

-ilustrator.

A absolvit Master în grafic design la UNARTE București, iar în prezent lucrează ca ilustrator freelance în Brașov. Este membră a Clubulului ANTARES Science-Fiction și Fantasy. A debutat în decembrie 2014 în Revista COMICS cu prima ei bandă desenată intitulată „Suflu”. Au urmat și alte proiecte de benzi desenate printre care un prolog la webcomicul „Ora 12” (început în iunie 2015) și „Os pentru os” în antologia UN1.ON publicată de EAT Comics (2016). A finalizat albumul „Ora 12” în 2017 și „Selected works”, un album în care a colectat cele mai bune creații proprii de întindere mică, în 2018.

LAMBA ALEXANDRU

-scenarist.

S-a născut în 1980, la Brașov. Are un masterat în rețele de comunicații digitale, iar în prezent lucrează în domeniul IT. Este membru fondator al Clubului ANTARES Science-Fiction și Fantasy. A debutat ca autor de SF în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași revistă, precum și în Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia, Argos Magazine, Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF), Anticipația (Nemira, 2015), Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în diverse antologii. E prezent și în volumul colectiv „3.3” (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce revista online Gazeta SF (fanzin.clubsf. ro). Primul său volum de proză scurtă, „Singurătatea singularității”, se află actualmente în curs de apariție la editura Herg Benet.

Prin eforturile comune ale celor doi, Alexandra Gold ca desenatoare și Alexandru Lamba ca scenarist, în 2018 a apărut albumul BD „Focurile lumii noi”, iar o altă bandă desenată, „Moș Ion Roată și Vodă Cuza”, urmează să fie publicată în antologia pe care clubul Antares o pregătește cu ocazia sărbătoririi centenarului Marii Uniri. De asemenea, tot în colaborare, au în curs de finalizare un alt proiect, „Fum și abur”, care urmează să se concretizeze printr-un album BD la începutul anului 2019.

GRĂJDEANU MIHAI IONUȚ

pag. 37-40

S-a născut în 1987, la Mangalia. Autor prolific de bandă desenată şi romane grafice, este implicat în multiple proiecte editoriale, precum „Legendele Dacilor” și „Comics Didactic”. Participă la expoziții personale și de grup în țară și peste hotare (Leskovac și Belgrad, Serbia). Este organizatorul expozițiilor „Artă la pachet”, București (2010-2011), fondatorul Clubului de benzi desenate din Mangalia, Râșnov, de la colegiul „Spiru Haret” București și Opera Comică pentru Copii București. Este co-organizatorul Salonului BD - „Povești din București în benzi desenate” la Muzeul Municipiului București (2014-2018). Alături de istoricul Nicoale Pepene, managerul Muzeului Județean de Istorie Brașov, este inițiatorul Salonului BD Brașov - „România 100 în benzi desenate”.

Susține ateliere de benzi desenate în cadrul festivalurilor, în școli, muzee și teatre din întreaga țară. Din 2017 este profesor de scriere creativă prin benzi desenate la Școala Primară Montessano București. A reprezentat România la Festivalul Internațional de Benzi Desenate din Bruxelles (2016) și Salonul de Benzi Desenate din Veles, Macedonia (2017), unde a primit Premiul organizatorilor. Printre alte premii primite: Diplomă pentru realizarea Primului Roman Grafic despre fotbal din România „Ciutanul”, Clubul Presei Transatlantice, 2012.

Premiul I, Concurs de bandă desenată în cadrul festivalului Otaku, București, aprilie 2012. Diplomă pentru activitatea artistică, Fundația Internațională Mihai Eminescu, 2013. Premiul Eveniment pentru romanul grafic „Tata Moșu” primit la Gala premiilor Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România în 2015. Cartea anului „Brașov 15 Noiembrie 1987 – doi ani prea devreme”, editată de Muzeul Judeţean de Istorie Braşov, premiu acordat de Consorțiul Cultural Corona în cadrul Galei Premiilor Anului 2017 în Cultură, Brașov. A participat la realizarea filmului documentar „Brașov 1987 – Doi ani prea devreme”, producţie Muzeul Judeţean de Istorie Braşov & TVR, 2017, regia Liviu Tofan, film nominalizat la premiile Gopo 2018. http://mihaibd.blogspot.com/

IONESCU TRAIAN

pag. 54-57

Este din Bacău. Profesează ca medic stomatolog de 10 ani. A fost din totdeauna un fan al benzii desenate așa că în urmă cu câțiva ani a început să ia lecții online de desen. Cele mai multe benzi desenate le-a trimis la revista Comics de care se îngrijește Octav Ungureanu, iar o scurtă povestire pe nume „Tomozei” a apărut în ultimul număr tipărit BDC (Clubul Benzii Desenate). Majoritatea lucrărilor le postează pe blogul personal: ianiceacapa. blogspot.ro. De curând îl găsiți și pe facebook, pe pagina IaniCeacaPa.

10

KAPE ILLUSTRATION

pag. 28-30

Este formată din Evelyne Krall și Andrei Puică.

Andrei Puică este ilustrator, absolvent al Liceului de Artă „Sabin Drăgoi” din Arad și al Facultății de Arhitectură și Urbanism din cadrul Universității „Politehnica” din Timișoara. În prezent activează în domeniul ilustrațiilor și al designului grafic. Activitatea lor acoperă o zonă largă cu înclinație spre industria muzicii. Ca atare, colecția lor de lucrări cuprinde: afișe pentru diverse evenimente culturale, desene de tricou, design de albume muzicale, design de viniluri, decor de scene, icoane pentru diverse aplicații, character concept, illustrații pentru cărți și benzi desenate. În cadrul echipei Kape Illustration, au participat de-a lungul anilor, la diverse expoziții și evenimente culturale precum: Romanian Design Week (patru ani consecutivi, 2015-2018), Vienna Design Week 2017, Festivalul Internațional de Benzi Desenate Sibiu (trei ani consecutivi, 2016-2018), Experimentalist Gallery 2015, CAT x Otaku 2017 (Comics and Animation Timişoara).

Portofolii online: http://kapeillustration.com/; https://creativepool.com/kapeillustration/projects; https://www.behance.net/kapeillustration ; https://www.facebook.com/KapeIllustration/

PAMFIL XENIA

pag. 67-69

Ilustrator şi artist de benzi desenate. A absolvit Facultatea de Arte Plastice şi Decorative „George Enescu” din Iaşi, secţia grafică publicitară. În anul 2004 a câştigat o bursă de studiu „Erasmus” la The Manchester Metropolitan University în UK. Lucrările ei au apărut în publicaţii ca: The Book of George 2011 (publicat de Hardcomics), Glorioasa Fanzina (Comics Club Cluj), Otaku Magazine, Revista Comics, Următorul Cadru, dar şi în publicaţii străine ca: VDM illustre, Zombie Tramp şi Doll Face. A participat la o serie de evenimente de profil în ţară şi în străinătate ca: „Artaction” Paris și „Romanian talents exibit” din Bernay, Franţa, proiectul Muzeul Benzii Desenate (2013), Salonul European de Bandă Desenată (2013) care a avut loc la Bucureşti, cu un work-shop despre web comic-ul său, „Papoi”, Bucureşti Comic fest (2016) şi Festivalul Internaţional de Bandă Desenată de la Sibiu (2017-2018). Una dintre realizările remarcabile ale artistei a fost lansarea propriului roman grafic „Mishka and the Sea Devil”, în cadrul celebrului Festival Comic Con din New York, ediţia 2014. Romanul „Mishka and the Sea Devil” editat de Action Lab US, s-a vândut în Satele Unite într-o serie de 1000 de exemplare. În 2017 a fost invitată de către ICR Bruxelles pentru a reprezenta România la „Fête de la BD”, unul dintre cele mai importante evenimente de bandă desenată din Europa.

PITICA ADELINA MIHAELA

pag. 70-72

Are 19 ani. A studiat la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București. În prezent studiază la Universitatea Națională de Arte din București, la secția design grafic. Illustrează de puțin timp, iar acesta a fost primul concurs la care a participat. Pagina de instagram- @piticaadelina.

PITICA IZABELA

pag. 60-63

A absolvit Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti unde a studiat animația timp de doi ani la secția de animație. În prezent este studentă la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, la secția de animație, înființată în anul 2017. Până în prezent a mai participat la două concursuri cu ilustrații. Primul în clasa a XI-a, unde trebuia să facă o ilustrație cu tema „Violența”, unde a câștigat locul 1.

Al doilea a fost anul acesta unde a trebuit să-și aleagă un model de la agenția ESteem Model și să îl deseneze: https://www.fanbook.me/event/detail/27. Încearcă să deseneze/ilustreze zilnic și să posteze pe pagina sa de instagram @piggysart: https://www.instagram.com/piggysart/

11

POPESCU IONUȚ

pag. 74-77

Este un artist vizual care lucrează și locuiește în București. A absolvit secția grafică la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București, dar și la Academia de Arte „Nicolae Grigorescu” din București - și de asemenea, este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Folosește în lucrările sale tehnici de abordare clasică (peniță/pensulă/acuarelă/cărbune-desen), dar și digital - de multe ori, mixând ambele tehnici.

Creează ilustrații, benzi desenate, grafică, storyboard-uri, picturi și, în funcție de proiect, și graffiti. Încă din liceu pasionat de benzi desenate și artă grafică, a participat (și participă) la saloanele de benzi desenate organizate în țară. Începând din liceu, a publicat la diferite reviste de profil ilustrații și comics - Universul copiilor, Mini-Azi, Jurnalul S.F., Pop-rock & show, Abracadabra, Super-Kid, Comics, s.a.

Participant la diferite expoziții legate de bandă desenată în țară, dar şi în străinătate: 2012 - expoziția „77 de ani de bandă desenată românească” la Centrul Belgian al Benzii Desenate din Bruxelles, Belgia. 2013 - expoziția de grup „EABDRPS - Expoziția Autorilor Români BD Publicați în Străinătate”, în cadrul Salonul European de Bandă Desenată, București. 2014 - expoziția de grup „Arta Benzii Desenate”, Biblioteca Națională a României, București. 2017 - expoziție colectivă „A 9-a artă”- expoziție de bandă desenată ca formă de artă - organizator Complexul Național Muzeal Astra Sibiu și Asociația de prietenie „Ille et Vilaine“ Sibiu. Premii: 1993Premiul 1 în cadrul Salonului de benzi desenate, organizat la Craiova de Asociația Bedefililor din România 1994 - Premiul 1 la concursul de bandă desenată cu tema „Dracula” în cadrul festivalului EUROCON, organizat la Timișoara – președintele juriului Jean Giraud / Moebius. 2014 - câștigător al concursului „În căutarea lui Zaharia Zalomit” organizat de revista Jazz Compas, pentru a ilustra în benzi desenate noul personaj al publicației.

RUSU GABRIEL - VIRGIL

pag. 13-15

Are 51 de ani, cadru didactic la Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie şi Filosofie.

Autodidact în materie de grafică, a realizat primele benzi desenate în anii de liceu în oraşul natal Gherla, jud.

Cluj, lucrând de multe ori împreună cu prietenul său, Dorel Bindea. A debutat în anul 1990 în „Universul copiilor” (fosta revistă „Cutezătorii”) cu banda desenată „Aventură pe planeta Ohm”, fiind descoperit şi promovat de scriitorul Ovidiu Zotta, în timp ce era student la Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti. În cei peste 30 de ani de activitate, Gabriel Rusu a realizat 56 de lucrări, din care 36 au fost publicate în reviste pentru copii, suplimente culturale, fanzine, cărţi şi site-uri, dintre care amintim: Universul copiilor, Jurnalul SF, Strip-top, MiniAzi, Mesagerul transilvan, Helion, Nautilus, BDC. Clubul Benzilor Desenate şi altele. Este autor a trei albume: „Premiera” (1996), „Porţile creaţiei” (1999) şi „Eternul Adam” (2015), acesta din urmă fiind considerat de Adrian Cioroianu drept unul dintre cele mai bune BD-uri româneşti pe care le-am citit în ultimii ani.

Desenator realist, acordând o atenţie deosebită haşurilor şi detaliilor, Gabriel Rusu a creat benzi desenate science-fiction, fantasy şi istorice, inspirându-se din operele literare ale lui Jules Verne, Isaac Asimov, Pierfrancesco Prosperi, Frederic Brown, Herbert Frankie, Xiao Jianheng, Lucian Merişca, Rodica Bretin, Ovidiu Bufnilă şi alţii. A organizat 10 expoziţii personale în ţară şi a expus planşe la diferite saloane de benzi desenate naţionale (Timişoara, Craiova, Iaşi, Constanţa, Sibiu) şi internaţionale (Charleroi, Belgia şi Leskovac, Serbia). Cariera de autor de benzi desenate i-a fost răsplătită cu un număr de 12 premii, premii de excelenţă şi menţiuni. În prezent, Gabriel Rusu lucrează la un nou album ce se va intitula „Povestiri din Transilvania” ce va cuprinde mai multe benzi desenate inspirate din istoria şi tradiţiile acestei provincii.

SERGHIE ADRIAN

pag. 23-24

Este născut la Iași, în 1984, iar lumea îi spune Adi. În timpul liber ilustrează tot felul de lucruri, majoritatea amuzante și sarcastice, iar multe dintre ele au legătură cu pisicile. Uneori este atât de amuzat de ceea ce desenează, încât nu se poate concentra la propriul desen. :)) Ilustrația îi este în sânge, iar crezul său este Nu lăsa pe mâine ce poți face ieri. Ilustrația lui a ajuns pe piele, pe pânză, pe hârtie și-n mediul online.

A fost tatuată, a personalizat haine, a apărut în cărți aduse tribut formațiilor, a umplut paginile benzilor desenate și a cărților de colorat, a apărut în invitații de nuntă și botez, a fost dăruită cadou, a reprezentat și reprezintă diferite produse și diferite companii din domeniul medical, farmaceutic, iar lista continuă.

Studii: Universitatea de Arte „George Enescu” Iași, grafică, master (2009 - 2011). Universitatea de Arte „George Enescu” Iași, grafică, licență (2006 - 2009). Liceul de Arte „Octav Băncilă” Iași (1996 - 2003). www. adrianserghie.ro

12

SOLEANU MARIA ANASTASIA

pag. 25-27

Născută în București, la data de 13.03.2002, într-o familie de muzicieni, i se face remarcată atracția către desen încă de la vârsta de trei ani. În paralel cu frecventarea cursurilor gimnaziale (Școala Centrală), la vârsta de șase ani începe să urmeze cursurile Școlii de Muzică și Arte Plastice nr. 4, din București, la clasa doamnei profesoare Ioana- Lavinia Streinu, ulterior la prof. Constantin Kessler. De-a lungul anilor participă la numeroase concursuri de arte plastice, câștigând premii la pictură, desen și modelaj. Are în portofoliu până în acest moment ilustrații pentru patru cărți și patru expoziții, dintre care două personale.

Din anul 2017 este elevă la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București. Este pasionată de benzile desenate și de desenele animate, avându-l ca model pe celebrul Hayao Myazaki. „Anastasia Maria Soleanu este o adevărată profesionistă! La vârsta de numai doisprezece ani ce poate să susțină o asemenea afirmație?

Atitudinea, curiozitatea, bucuria, un fel de lăcomie cu care cercetează, exersează și experimentează. Timpul alocat pregătirii, sub îndrumare sau prin exerciții pe care și le propune singură. Disciplina de lucru, deprinderile și dezinvoltura.” - mai 2014, prof. Constantin Kessler.

TĂTĂRĂȘANU ANDREEA-CRISTINA

pag. 64-66

A absolvit Colegiul de Artă „Carmen Sylva” din Ploiești. În cadrul acestei școli a colaborat cu diverse muzee din Ploiești în realizarea unor expoziții de artă precum: „Ploieștiul de altă dată, sursă de inspirație în arta plastică”, „Cărțile poștale îți arată lumea”, „Florile, culorile” și „Maria, regina tuturor românilor” în cadrul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova. În cadrul Muzeului Județean de Științele Naturii Prahova a participat la expoziția „Miraculoasele nevertebrate”. În cadrul Muzeului Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” a susținut un workshop în Noaptea Europeană a Muzeelor 2016. De asemenea, a participat în cadrul proiectului internațional Erasmus+ contribuind cu proiecte atât la nivelul liceului din Ploiești, cât și la liceul din Portugalia, partener în proiect. În ceea ce privește benzile desenate a publicat în revista școlii „IntegralArt” prima bandă desenată intitulată „Luptătorul zeilor”.

TOMA ALEXANDRU

pag. 20-22

- ilustrator.

Comediant, ilustrator și autor de bandă desenată. Este autorul a patru volume de comicuri Cevamarunt, care sunt de tip gag-a-day. A publicat de asemenea și câteva albume de bandă desenată inspirate de albumele cunoscutului Matty. Are un podcast pe YouTube/Cevamarunt, dar şi canal personal - Toma Alexandru Official - unde postează clipuri despre desen şi ilustrații. www.mache.ro

DOBA GEO - scenarist.

A studiat Scenaristică la ScreenArts Institute din Londra. A scris și regizat sketchuri de comedie, un scurtmetraj și a lucrat ca producător pentru câteva producții media locale. Are un podcast pe Youtube, GeoCast, iar acum se pregătește să filmeze un alt scurtmetraj. Este pasionată de banda desenată, iar acest proiect reprezintă debutul ca scenarist de bandă desenată.

UNGUREANU OCTAV

pag. 73

aka SmokingCoolCat Autor de comics și benzi desenate, cunoscut pentru blogul său www.smokingcoolcat.blogspot.com, redactor RevistaCOMICS.ro, organizator BucurestiComicsFest. A debutat în 2007 cu serialul de benzi desenate „Iepurașul Urban” în ziarul Compact, apoi timp de 4 ani a publicat săptămânal, în revista Șapte Seri, 186 de episoade, care mai târziu au fost prinse în albumul „Zobb, un extraterestru în București”. Următorul serial a fost „Harap Alb se întoarce” în revista Harap Alb continuă..., unde a lucrat și ca redactor și storyboard artist.

Acum publică jocuri și benzi desenate în revista pentru copii „Amintiri din copilărie”, cât și webcomicul „Auzite în RATB”.

13

14

14 decembrie 1918: Regele Ferdinand I Primeşte rezoluţia adunării naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 Autor: Elena Ciolacu

21

24

26

27

28

29

31

32

33

34

38

39

40

41

42

46

47

51

55

56

57

58

59

61

62

63

64

65

68

71

72

73

74

78

79

80

81

Episcopul ortodox de Caransebeș, dr. Miron Cristea, ținând cuvântarea în fața românilor strânși pe „Câmpul lui Horea” la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (foto Samoilă Mârza).

18 noiembrie / 1 Decembrie 1918, Marea Adunare NaTionala de la Alba Iulia În contextul sfârșitului Războiului cel Mare și al destrămării imperiului austro-ungar, Consiliul Național Român, constituit în 18/31 octombrie 1918, ca singura autoritate politică reprezentativă a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, format din șase reprezentanți ai Partidului Național Român și șase ai Partidului Social Democrat, a decis convocarea unei adunări naționale, la Alba-Iulia, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, pentru a decide în privința autodeterminării românilor. În actul convocării, Marele Sfat al națiunii române din Ungaria și Transilvania afirma: „Istoria ne cheamă la fapte. (...) Ne-am trezit din somnul de moarte și vrem să trăim alături de celelalte națiuni ale lumii. (...)

Națiunea română din Ungaria și Transilvania vrea să-și hotărască soarta sa de-acum înainte”.

Delegații au fost stabiliți conform actului convocării: episcopii români din Ungaria și Transilvania, protopopii în funcție ai celor două confesiuni românești, delegați ai societăților culturale, delegate ale reuniunilor femeilor române, un reprezentant pentru fiecare colegiu profesoral, un reprezentant de la fiecare școală medie, câte doi delegați de la fiecare reuniune de învățători, câte un ofițer și un soldat de la fiecare secțiune comitatensă a gărzii naționale, câte doi delegați din fiecare reuniune de meseriași, delegații Partidului Social Democrat, doi reprezentanți ai tinerimii universitare și câte cinci delegați pentru fiecare cerc electoral locuit de români.

La Adunarea Națională de la Alba-Iulia au participat 1.228 de delegați. Le-au fost alături peste 100.000 de români, veniți la apelul Consiliului, din toate teritoriile locuite de români în fosta monarhie austro-ungară.

84

La 1 decembrie 1918, fiind duminică, după ce au asistat la slujbele efectuate în cele două biserici românești din Alba Iulia, delegații s-au întâlnit în sala cazinoului militar, care după această dată s-a numit „Sala Unirii”, unde au dezbătut Rezoluția de Unire a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Țara Ungurească cu România, care a și fost adoptată de toți cei prezenți.

Adunarea a aprobat și un organ legislativ, Sfatul Național, și un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent, care să conducă Transilvania până la unirea administrativă cu România, și a numit o delegație care a înmânat Actul Unirii Regelui Ferdinand I, la 14 decembrie 1918, la București.

Declarația de Unire a fost citită românilor strânși pe „Câmpul lui Horea” de către episcopul unit Iuliu Hossu. Încredințat că o viață întreagă cei prezenți vor mărturisi cu mândrie „Și eu am fost la Alba-Iulia!”, în cuvântarea care a însoțit prezentarea rezoluției, Iuliu Hossu a arătat că „Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită, rostind fericiți, toți românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu ȚaraMamă, România. (...) A biruit dreptatea!

Acesta-i ceasul dreptății lui Dumnezeu și al răsplătirii Lui pentru suferințele veacurilor purtate de un neam, cu credință în Dumnezeu și cu nădejdea în dreptatea Lui”. După ce s-a îmbrățișat cu episcopul ortodox Miron Cristea, episcopul greco-catolic a spus: „Pe cum ne vedeți aici îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români”.

Președintele Marii Adunări de la Alba Iulia a fost Gheorghe Pop de Băseşti. A doua zi, la încheierea ședinței Marelui Sfat Național, al cărui președinte a fost ales, bătrânul patriot român a ales să se inspire din Sfânta Scriptură și să spună: „Iar acum slobozește, Doamne, pe robul Tău în pace, că am văzut mântuirea neamului meu”. Peste puţin timp, la 23 februarie 1919, Gheorghe Pop de Băseşti a trecut în eternitate.

Alte personalități marcante pentru momentul istoric de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 au fost episcopul ortodox de Caransebeș, Miron Cristea, episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Vasile Goldiș, Ştefan Cicio Pop, Aurel Vlad, Teodor Mihali, Ioan Flueraș, Iosif Jumanca, episcopul ortodox al Aradului, Ioan Papp.

Episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, citind Declarația de Unire în fața românilor strânși pe „Câmpul lui Horea” la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (foto Samoilă Mârza).

Palatul Regal la sfârșitul secolului al XIX

14 decembrie 1918

Regele Ferdinand I primește Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 A doua zi după Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, Marele Sfat Național Român a ales delegația care să prezinte Rezoluțiunea de Unire Regelui Ferdinand I, la București.

Au fost numiți patru membri: doi români greco-catolici (fostul preot militar în armata austroungară și episcop greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, și Alexandru Vaida-Voevod) și doi români ortodocși (episcopul de Caransebeș, Miron Cristea, și Vasile Goldiș). Delegația a fost însoțită și de Caius Brediceanu și Mihai Popovici.

Alexandru Vaida-Voevod era cel care citise în Parlamentul Ungariei, în 5/18 octombrie 1918, declarația de independență a Transilvaniei, adoptată de Partidul Național Român la Oradea, iar Vasile Goldiș prezentase proiectul de rezoluție care decreta Unirea cu România, la ședința Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, în 1 decembrie 1918.

Pentru drumul până în capitala Regatului a fost folosit „un… tren special compus dintr-un vagon de clasă tras de o locomotivă mânată cu stânjeni de lemne așezați în tenderul care ne adăpostea de fumul

gros al coșului ce înfrunta urcușul spre Predeal. Era în ziua de 12 decembrie”, și-a amintit Iuliu Hossu după 50 de ani de la călătoria istorică.

Pe tot drumul, trenul delegației Unirii a fost întâmpinat cu mult entuziasm și aclamații. Pe 29 noiembrie /12 decembrie 1918, în gara Brașov, autoritățile locale au primit delegația cu garda națională și drapele. Brașovenii veniseră la gară într-un număr impresionant pentru a saluta pe cei ce duceau actul ce înmormânta o frontieră și făcea din Brașovul, care până în ajun fusese un oraș la margine de imperiu, unul din principalele orașe din inima României Mari.

La 29 noiembrie/12 decembrie 1918, în ziua când delegații de dincolo de munți se aflau în drum spre Capitală, guvernul generalului Coandă demisionează și Ionel I. C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, a fost însărcinat de rege cu constituirea unui nou guvern. Pentru prima dată în istoria țării în componența guvernului României intrau și miniștrii din provinciile istorice românești unite cu țara mamă.

86

Sosiți în București la 13 decembrie 1918, membrii delegației Marii Adunări Naționale au fost întâmpinați în Gara de Nord de membrii guvernului, în frunte cu primul ministru Ion I. C. Brătianu, membri ai Marelui Stat Major, de generalul C. Prezan, de reprezentanți ai Academiei Române și de mii de bucureșteni care le-au făcut o primire sărbătorească.

O zi mai târziu, la 14 decembrie 1918, a avut loc recepția în Sala Tronului din Palatul Regal. Au urmat un banchet și un dineu oficial. „Prin această Unire, după aceea a Basarabiei, apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc: unirea într-un singur stat a tuturor românilor», a spus Vasile Goldiș, președintele delegației, în fața Regelui.

Delegația Actului Unirii: episcopul de Caransebeș, Miron Cristea, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, Vasile Goldiș, Alexandru Vaida-Voevod și Caius Brediceanu.

Sala Tronului din Palatul Regal

„În numele românilor din Vechiul Regat, din Basarabia și Bucovina, astăzi uniți, cu profundă recunoștință primesc hotărârea fraților noștri de peste Carpați de a desăvârși unitatea națională a tuturor românilor și declar pe veci unite în Regatul României toate ținuturile locuite de români de la Tisa până la Nistru”, a răspuns Regele Ferdinand I al Românilor.

Episcopul Iuliu Hossu a fost cel care i-a înmânat suveranului Actul Unirii. „De o mie de ani vă așteptam – a spus Ion I. C. Brătianu, la banchetul din seara zilei de 14 decembrie – și ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată.

Sunt clipe în viața unui neam de fericire atât de mare că răscumpără veacuri întregi de dureri. Bucuria noastră nu e bucuria unei singure generații, ea e sfânta cutremurare de fericire a întregului popor românesc, care de sute și sute de ani a stat sub urgia soartei cele mai cumplite, fără a pierde credința lui nestrămutată în această zi ce ne unește și care nu se putea să nu vie”. În discursul ținut în Parlamentul României, episcopul Iuliu Hossu a spus: „Dacă pentru strămoşii noştri romani toate drumurile duceau la Roma, pentru noi, românii ardeleni, toate drumurile duc la Bucureşti.

Acesta este Sionul Neamului Românesc...”

1924

87

Grafică timbru: Radu Oltean.

PRINCIPII AERODINAMICE Banda desenată propusă de noi, „Principii Aerodinamice”, surprinde momentul în care Aurel Perșu, inventatorul român al automobilului aerodinamic, primește o ofertă pentru achiziția brevetului din partea firmei americane Ford.

Suntem in anul 1924, București. În vremea aceea era foarte comun pentru marii producători de mașini să cumpere brevete de invenții pe care apoi să le facă uitate pentru a nu-și strica afacerile. Perșu era foarte conștient de acest lucru, și spre deosebire de alți inventatori, el știa că brevetul lui are toate șansele să schimbe modul în care se construiau mașinile la acea vreme - își construise propria lui mașină și o condusese personal din Berlin până la București pentru a o testa - prototipul lui obținuse viteze de până la 80 km/h datorită formei sale aerodinamice.

Atunci când a fost abordat de Ford, inventatorul și profesorul Perșu a condiționat vânzarea brevetului său de producția în masă astfel încât toată lumea să poată beneficia de avantajele invenției lui. Pentru producătorii de mașini ar fi fost o schimbare radicală a procesului de fabricație, dar pentru publicul larg ar fi însemnat performanțe mai bune și bani mai puțini cheltuiți pe combustibili.

Americanii n-au vrut să îi garanteze în niciun fel această cerință, iar vânzarea nu a avut loc. Perșu le-a refuzat oferta pentru că principiile, inclusiv cele aerodinamice, au avut întâietate în fața banilor.

Vederea fațadei principale a Palatului Justiției și Administrativ din Iași, după scoaterea schelelor (foto Lonyai, în Revista enciclopedică ilustrată, decembrie 1925).

11 octombrie 1925:

Inaugurarea Palatului de Justiție și Administrație din Iași Construcția Palatului de Justiție și Administrație din Iași a fost începută în timpul Regelui Carol I, în anul 1907, pe locul Palatului Domnesc, după ce, în anul 1904, a fost luată decizia demolării acestuia.

Edificiul este construit în stil neogotic, după planurile arhitectului Ion D. Berindey, ajutat de arhitecții Filip Xenopol și Grigore Cerchez. În Primul Război Mondial, în clădirea neterminată au fost cantonate trupe rusești, apoi palatul a fost ocupat de trupele noastre, de Corpul IV de Armată, Serviciul geografic, Automobilele „Regina Maria”, Aviația, Telegrafia fără fir, și, în fine, spitalele care s-au perindat până la sfârșit. Războiul și anii grei ce au urmat au amânat realizarea finisajelor până în 1925.

Palatul are 298 de încăperi, o amprentă la sol de 7330 mp și o suprafață desfășurată de 34.236,35 mp. Turnul central al palatului are înălțimea de 55 de metri.

Holul de onoare al edificiului, conceput în stil neogotic, a fost decorat în două etape diferite: epoca de început, până în anul 1914 („epoca lui Carol I”), preponderent neoclasică, și „epoca lui Ferdinand I”, predominant barocă, îmbinată cu Art Nouveau.

Mozaicul din holul central al Palatului este o reproducere fidelă a rozetei din biserica abaţiei SaintPierre-sur-Dives (1235-1245), din nordul Franţei, însă cu modelul realizat în mozaic și nu în plăci de teracotă. Prin reluarea acestui model, specific unei catedrale gotice, arhitectul Berindey a dorit să confere edificiului său o atmosferă de sacralitate.

Scările monumentale simetrice sunt construite din marmură de Carrara.

Regina Maria s-a implicat în cea de a doua etapă a decorațiunilor palatului, în „Sala Voievozilor” găsinduse și monograma suveranei. „Sala Voievozilor”, situată la etaj, este cea mai frumoasă şi monumentală încăpere a palatului.

Numele sălii se datorează unei galerii de portrete ale domnilor Moldovei, dar pornind de la Decebal, Traian şi Aurelian, şi terminând cu regii României până la Carol al II-lea. În sală a fost amenajat un monumental șemineu de marmură, decorat cu un basorelief care reprezintă un „Arbore istoric”, împodobit cu portretele celor mai însemnaţi domni ai Moldovei, în vârful căruia tronează portretul Regelui Ferdinand I.

89

Palatul a fost dotat cu instalații şi echipamente tehnice achiziționate din Germania. Feroneria a fost realizată de Casa Haug și de companiile franceze Krieger, Mericier și Bagvès. Mobilierul Palatului de Justiţie, în stil neogotic, a fost desenat şi realizat în atelierele Albert Goumain din Paris şi Mappel din Anglia. (sursa descriere palat: www.palatulculturii.ro).

Palatul de Justiție și Administrație din Iași a fost inaugurat la 11 octombrie 1925 de către Regele Ferdinand I și Regina Maria, în prezența Principelui moștenitor Carol și a principesei moștenitoare Elena.

Iată cum își amintește în jurnalul său Regina Maria ziua inaugurării: „Primire mare la ora 9 ½. O dimineață frumoasă.

Tot orașul în picioare, toți arătând extrem de emoționați și încântați să ne primească.

Dragul vechi Iași mă umple de fiecare dată de o emoție puternică când mă întorc la el.

Fiecare piatră, fiecare colțișor, fiecare casă, aproape fiecare fereastră e o amintire. (...)

Toate aceste amintiri m-au copleșit în timp ce treceam cu mașina printre rândurile de soldați aliniați pe străzile aglomerate.

Mai întâi, la Mitropolie, pentru un mare Te Deum. (...) De la Mitropolie, la Marele Palat Administrativ, care este o clădire imensă și impunătoare, începută acum 19 ani, și care nu s-a mai terminat din lipsă de fonduri. În cele din urmă, a fost completată, și astăzi am inaugurat-o solemn, cu multe discursuri.

Colţul faţadei palatului dinspre apus, după scoaterea schelelor.

Sitta (Principesa moștenitoare Elena – n.n.) și cu mine ne îmbrăcasem foarte elegant. Ea, într-o minunată catifea purpurie pe care i-o adusesem de la Rodiers, și eu, în albastru regal cu garnitură de sconcs. Am stat împreună. Am mers prin toată imensa clădire, conduse de arhitectul Berindey care s-a căsătorit, pentru a treia oară, cu Roro Bogdan - Mavrocordat, și care aranjase camerele în care urma să ne odihnim după ceremonii.

Un imens banchet, cu două discursuri, cel al lui Brătianu, un discurs frumos. El vorbește bine întotdeauna și la obiect, la care a răspuns Maiestatea Sa cu un discurs care a făcut mare plăcere Iașului”. (Regina Maria a României, Însemnări zilnice, vol. VII, ediție îngrijită de Vasile Arimia, traducere de Sanda Ileana Racoviceanu, Editura „Historia”, București, 2008).

Prof. arh. I. D. Berindey și echipa sa de arhitecți (foto Lonyai, în Revista enciclopedică ilustrată, decembrie 1925).

1928: „Monumentul Eroilor“ de pe Vârful Caraiman „Monumentul Eroilor“ de pe Vârful Caraiman a fost sfințit și inaugurat la 14 septembrie 1928, de sărbătoarea creștină a „Înălțării Sfintei Cruci”. În 1928, la inaugurarea sa, „Crucea de pe Caraiman“, ridicată la altitudinea de 2291 m, era cea mai înaltă structură metalică situată într-o zonă montană din Europa, putând fi comparată ca realizare tehnică și simbolistică cu turnul Eiffel din Paris, Statuia Libertății din New York sau cu „Hristos Mântuitorul” din Rio de Janeiro.

Monumentul ridicat chiar pe marginea abruptului către Valea Seacă, cu scopul de a fi văzut de la o distanță cât mai mare, are o înălțime totală de aprox. 39,30 metri, din care 8,35 metri este soclul, și o deschidere a brațului orizontal de aproximativ 15 metri. Crucea propriu-zisă, executată din profiluri de oțel, are o înălțime de 28 de metri și două brațe de câte 7 metri fiecare.

Soclul din beton armat, placat cu piatră de calcar fasonată și îngrijit rostuită, realizat pentru o mai bună încastrare a structurii metalice, adăpostea în cele două niveluri interioare, un generator electric care punea în funcțiune 120 de becuri de 500 W, distribuite pe corpul central și pe brațe. Crucea era luminată în noaptea de „Sfânta Marie Mare” (15 august) și în noaptea de Înălțarea Domnului, când era comemorată Ziua Eroilor.

A fost construit la inițiativa suveranilor României Mari, a Reginei Maria și a Regelui Ferdinand I, pentru a cinsti memoria eroilor căzuți la datorie în Primul Război Mondial.

Pe piatra plăcii comemorative, fixată pe partea nordică a soclului, a fost săpat înscrisul: „Ridicatu-s-a acest monument întru slava și memoria eroilor prahoveni căzuți în Primul Război Mondial 1916-1918 pentru apărarea patriei – construit între anii 1926-1928“.

91

Întregul proiect al ansamblului a fost opera arhitecților români Georges Cristinel și Constantin Procopiu. Studiile de rezistență ale monumentului au fost realizate de Alfred Pilder și Teofil Revici.

Ridicarea „Crucii” s-a făcut cu eforturile lucrătorilor Direcției de Poduri din cadrul Direcției Generale C.F.R., având diriginte de șantier pe Nicolae Stănescu și șef de șantier pe V. Bumbulescu.

Materialele mari au fost duse pe Vf. Caraiman cu funicularul fabricii de hârtie din Bușteni (proprietari frații Schiel). Cu ajutorul instalației care căra bușteni din Bucegi au fost transportate elementele metalice mari necesare ridicării „Crucii“.

Restul materialelor au fost duse de locuitorii comunei Bușteni, care și-au folosit atelajele și animalele de povară, și de un număr mare de elevi și studenți mobilizați de Societatea „Cultul Eroilor”. În timpul regimului comunist, monumentul a fost neglijat. Se pare că în anii 1950 au fost activiști care au cerut secționarea brațelor laterale ale monumentului și montarea unei stele roșii în vârful coloanei metalice.

Foto: Vârful Caraiman cu Monumentul Eroilor Neamului, aprox. 1930 (foto Karl Lehmann, Muzeul Județean de Istorie Brașov).

1932:

Smaranda BrAescu, prima femeie paraSutist cu brevet din România, devine campioanA mondialA la paraSutism

Smaranda Brăescu (21 mai 1897, Hănțești, județul Covurlui / Galați – 2 februarie 1948, Cluj) a fost prima femeie din România cu brevet de parașutist.

La 5 iulie 1928 a executat primul salt cu parașuta, de la înălțimea de 600 de metri. După numai trei ani, pe 2 octombrie 1931, bătea recordul european la parașutism, în urma unui salt făcut deasupra Bărăganului, de la înălțimea de 6000 de metri, depășind vechiul record european de 4800 metri și recordul american de 5384 metri. În urma acestui succes a fost decorată de Regele Carol al II-lea cu ordinul „Virtutea Aeronautică”, clasa Crucea de Aur. La 19 mai 1932, Smaranda a devenit campioană mondială la parașutism, cu un record mondial absolut de altitudine, în urma unui salt realizat în California, cu o parașută de producție românească, de la înălțimea de 7.400 de metri, cu durata de 25 de minute. Recordul precedent era de 7233 de metri, fiind deținut de un american. Recordul româncei a fost depășit cu doar câțiva metri, abia peste 20 de ani. În 1951, românul Doru Negulici a sărit 7.250 metri în 104 secunde.

93

Smaranda Brăescu pozând îmbrăcată în ie ziariștilor pe aeroportul din Sacramento.

În ziua zborului planificat pentru recordul mondial, Smaranda a îmbrăcat o ie românească și s-a dus la aeroportul din Sacramento, California. După ce a pozat pentru jurnaliști, a mers și s-a echipat în costumul de parașutist, apoi s-a urcat în avion. A urmat saltul și aterizarea pe un câmp acoperit cu lanuri de grâu. „Un fermier din Sutter County, un liniștit comitat din California, a luat-o la fugă buimac spre un lan de grâu unde tocmai văzuse cum a căzut un parașutist, după ce a fost la un pas să se agațe de firele unui cablu de înaltă tensiune.

A reușit să-l scoată din parașută și a încercat să-l readucă la viață pe omul picat din ceruri. A avut un șoc și mai mare atunci când a descoperit că «îndrăznețul» era de fapt o tânără frumușică. Nu a putut să comunice cu ea, abia respira, suferea de frig, îi era rău și nu se putea ține pe picioare. A urcat-o în mașina lui și a transportat-o la cel mai apropiat aerodrom. După ce s-a hidratat și și-a recăpătat suflul, fata și-a regăsit calmul și zâmbetul. Nu vorbea engleză, dar prin gesturi s-a făcut înțeleasă când a transmis că a reușit să doboare recordul mondial la saltul cu parașuta, de la aproape opt kilometri înălțime. Pilotul avea să confirme altitudinea ce a stabilit recordul mondial.

Presa americană a prins ocazia de a prezenta o versiune amuzantă a evenimentului, cum au fost unele relatări din ziare locale. De fapt, după aterizare, Smaranda s-a ridicat bravă și s-a dus direct într-un magazin din orășelul aflat în apropiere, fără a avea cea mai mică idee unde se afla. Îmbrăcată în costum de aviator și vorbind o engleză de neînțeles, cumva a reușit să-i spună proprietarului magazinului că ea tocmai a depășit recordul la saltul cu parașuta și a adăugat arătând în sus: «L-am lăsat pe pilotul avionului la aproape 8000 de metri înălțime».

Ca orice om normal, proprietarul a alertat autoritățile forțelor aeriene să vină și să vadă ce-i cu femeia căzută din cer”.

(Mira Kaliani, De la înălțime, fata modestă din ținutul Tecuciului care a bătut recorduri mondiale la saltul cu parașuta – Smaranda Brăescu, https:// editiadedimineata.ro/de-la-inaltime-fata-modesta-din-tinutul-tecuciuluicare-batut-recorduri-mondiale-la-saltul-cu-parasuta-smaranda-braescu/).

Smaranda Brăescu, prima femeie din România cu brevet de parașutist, aprox. 1931 (colecția de fotografie Muzeul Național de Istorie a României, documentare Oana Ilie).

29 DECEMBRIE 1933: ASASINAREA PRIM-MINISTRULUI I.G. DUCA În noiembrie 1933, după eșecul unor guverne supuse autorității sale, Regele Carol al II-lea îi cere președintelui Partidului Național Liberal, I. G. Duca, să formeze guvernul până la alegerile programate la sfârșitul anului.

Una din sarcinile guvernului liberal era interzicerea participării organizației naționaliste de extremă dreaptă, „Garda de Fier”, la alegerile parlamentare. La 9 decembrie 1933, Consiliul de miniștri a decis dizolvarea „Gărzii de Fier”. I. G. Duca știa la ce se expune: „Știu că îmi risc viața”, i-a spus președintele P.N.L. lui C. Argetoianu.

Liberalii au câștigat detașat alegerile și regele l-a chemat pe I. G. Duca la Castelul Peleș pentru a-i încredința formarea guvernului.

Marți, 29 decembrie 1933, la 20 de zile după dizolvarea partidului său, mișcarea legionară reacționează criminal și un comando format din trei legionari îl asasinează pe I. G. Duca pe peronul gării din Sinaia.

După ce a primit invitația regală, primul ministru a plecat la Sinaia cu primul tren, păzit ca întotdeauna numai de un singur agent al poliției. După audiența de lucru, el trebuia să revină la București cu trenul de 21 și 15 minute. Trenul a întârziat aproape o oră și Duca s-a dus la vila ministrului de finanțe, dr. Costinescu. Asasinii au așteptat liniștiți în restaurantul gării și apoi pe peronul aflat aproape în întuneric.

Când I. G. Duca s-a apropiat de vagonul guvernamental, care era garat la capătul trenului, legionarul Nicolae Constantinescu s-a apropiat de el și a tras o rafală de patru gloanțe. Un glonț l-a lovit pe premier în ceafă.

Duca a murit imediat. După comiterea crimei, Nicu Constantinescu a ridicat mâinile și s-a predat fără împotrivire. Asasinul era student la Academia comercială și candidase cap de listă pentru „Garda de Fier” la Făgăraș.

Corpul neînsuflețit al primului ministru a fost așezat pe o canapea în biroul șefului de gară, apoi depus la Castelul Peleș, înainte de a fi dus la București. Însă, regele nu și-a ascuns antipatia față de I. G. Duca nici în acest moment tragic. Carol al II-lea a prezentat condoleanțe familiei printr-un aghiotant și nu a participat la înmormântarea dușmanului său politic.

Cei trei asasini au luat asupra lor toată vina. Ei au declarat că nu au acționat din ordinul conducerii legionare ci din proprie inițiativă. Au fost condamnați la închisoare pe viață. Din ordinul Regelui Carol al II-lea au fost asasinați la Tâncăbești, în noaptea de 29-30 noiembrie 1938, sub pretextul unei tentative de evadare, împreună cu conducătorul lor, Corneliu Zelea Codreanu.

5 februarie 1939:

Dezvelirea monumentului Regelui Ferdinand la Chişinău La 16 ianuarie 1937, în memoria a 20 ani de la Congresul Militar Moldovenesc din Chișinău, ofițerii de rezervă din Basarabia prin delegații lor adunați la Chișinău, au organizat un comitet cu scopul ridicării, prin colectă publică, a unui monument dedicat Regelui Ferdinand la Chișinău. Președintele comitetului a fost Gherman Pantea.

Comisia pentru edificarea monumentului, alcătuită din edilii Chișinăului, comandantul garnizoanei locale și comitet, a ales locul amplasării monumentului în mijlocul pieței de pe bulevardul Alexandru cel Bun (azi bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt), în dreptul Catedralei mitropolitane.

Macheta monumentului Regelui Ferdinand I, executată de sculptorul român Oscar Han, a fost aprobată de Regele Carol II-lea al României, iar colectarea rapidă a fondurilor, a permis așezarea pietrei de temelie la 27 martie 1938.

Sculptura din bronz executată de Oscar Han a fost anterior expusă la București, în grădina Ateneului Român, spre a fi admirată de locuitorii Capitalei. Apoi, lucrarea a fost așezată la Chișinău pe un soclu de beton placat cu piatră.

Pe una dintre laturile soclului a fost săpat textul telegramei adresată de Regele Ferdinand președintelui Sfatului Țării din Basarabia: „Cu adâncă emoție și cu inima plină de bucurie am primit știrea despre importantul act ce s-a săvârșit la Chișinău. (...) Un vis frumos s-a înfăptuit.

Din suflet mulțumesc bunului Dumnezeu, că mi-a dat în zilele de restriște, ca o dulce mângâiere, să văd, după o sută de ani, pe frații basarabeni iarăși la Patria-Mamă.”

Dezvelirea monumentului a avut loc la 5 februarie 1939, în prezența reprezentantului regelui, general Nicolae Ciupercă (fost ministru de război, inspector general al armatei române). La festivitate au mai participat ministrul cultelor și artelor, Nicolae Zigre, rezidentul regal al ținutului Nistru, Gr. Cazacliu, primarul Chișinăului, Vladimir Cristi, Ștefan Ciobanu din partea Academiei Române etc.

Ferdinand I, 1922 (colecţia Victor Emil Ştefãnescu).

„O mulțime imensă a cuprins străzile și piața gării, curtea catedralei și piața pe care s-a înălțat monumentul, predominând țărănimea venită în straiele naționale pitorești de sărbătoare.” (Universul, 8 februarie 1939).

Ceremonia a început cu o slujba religioasă în memoria Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, oficiată la Catedrala Mitropolitană, de episcopul Tit Simedrea al Hotinului, cu un sobor de preoți. Au urmat discursurile oficiale ținute în fața monumentului și o paradă militară.

Ion Antonescu și Adolf Hitler, München, 12 iunie 1941 (Signal, august 1942)

97

22 iunie 1941: Armata română trece Prutul

În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, la ora 2, generalul Ion Antonescu a dat legendarul ordin: „Ostași, treceți Prutul!“ În planul operației „Barbarossa” prin care Germania a atacat Uniunea Sovietică, atacul peste Prut a fost de importanță secundară. Însă pentru România a însemnat un „Război sfânt” care s-a încheiat cu eliberarea teritoriilor ocupate de U.R.S.S. în 1940 şi readucerea la patria-mamă a milioanelor de români din Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța.

La întâlnirea din 12 iunie 1941, Hitler i-a spus lui Antonescu că nu-i solicita participarea României la război, ci numai înlesnirea operațiunilor militare ale trupelor germane, aflate pe teritoriul românesc.

Antonescu a replicat imediat că dorea participarea armatei române la Campania din Est din prima zi, întrucât „România nu i-ar ierta niciodată generalului Antonescu dacă ar lăsa armata română cu arma la picior în timp ce trupele germane ar fi în marș prin România împotriva rușilor”.

Totuși, trupele române au trecut Prutul sub comanda germană. „Grupul de armate general Antonescu” era format din Armata 11 germană și două armate române (3 şi 4). Comandantul general al trupelor româno-germane a fost din rațiuni politice,

în mod formal, generalul Antonescu. În momentul declanșării ofensivei, comanda efectivă a aparținut generalului-colonel E. von Schobert, comandant suprem al „spațiului românesc“, care primea ordine de la feldmareșalul von Rundstedt, comandantul Grupului de Armate „Sud”. Subordonarea unei armate de campanie unui eșalon străin de același nivel era o formă de integrare umilitoare pentru români și reflecta părerea lui Hitler și a generalilor săi despre pregătirea armatei noastre pentru un război modern.

Acțiunile de luptă au fost sprijinite de Flota 4 aeriană germană și de Gruparea Aeriană de Luptă română, compusă din trei flotile de aviație de bombardament, o flotilă de aviație de vânătoare, o flotilă de hidroaviație, escadrile de recunoaștere, legătură și observație. În zona de operații se găseau patru grupuri de artilerie antiaeriană cu 12 divizioane. Marina militară română dispunea de 39 de nave de luptă mai importante, din care 22 la Marea Neagră şi 17 pe Dunăre. În cele 33 de zile de luptă pentru eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, trupele române au angajat 473.102 de militari, din care, pe arme, 402.747 armata de uscat, 56.176 aeronautica și 14.180 marina.

98

În perioada 22 iunie - 1 iulie, grupul de armate „General Antonescu” a primit misiunea de „așteptare strategică”, de fixare a forțelor sovietice și de stabilire a capetelor de pod dincolo de Prut.

Ulterior, pe măsura înaintării Grupului de armate „Sud” în Galiția, urmau să treacă la ofensivă și trupele de pe frontul român. Atacurile Armatei Române au început în dimineața zilei de 22 iunie 1941, când soldații noștri au forțat trecerea Prutului pe la Bogdănești, Fălciu, Albița și Oancea. Până la 1 iulie, subunități române au realizat mici capete de pod la est de râu, care au fost supuse ripostei forțelor sovietice. Mai multe centre urbane din partea de est și sud-est a țării au fost supuse bombardamentelor aeriene sovietice, precum Constanța, la 26 iunie. În Bucovina, Armata a 3-a a declanșat ofensiva propriu-zisă la 3 iulie 1941. La 5 iulie, după lupte îndârjite, a fost eliberat orașul Cernăuți, printr-o manevră dublu învăluitoare a brigăzilor 1 şi 4 mixtă munte. La 8 iulie, Brigada 2 munte a eliberat orașul Hotin, încheind campania de eliberare a nordului Bucovinei și a ținutului Herța.

La 2 iulie, Armata 4 română a trecut la forțarea Prutului. Până la 7 iulie capetele de pod au fost lărgite, dar pe 8 iulie Divizia 35 infanterie a suferit o grea înfrângere în masivul Cornești, considerat cheia strategică a Basarabiei.

La 14 iulie, ofensiva a fost reluată cu ajutorul Corpului 54 armată german.

La 16 iulie, Divizia 1 blindată română şi 72 infanterie germană au eliberat oraşul Chișinău. După restructurarea de comandament din noaptea de 17 spre 18 iulie – în urma căruia în locul Grupului de armate „General Antonescu” s-au constituit Frontul de „Nord” şi Frontul de „Sud”, acesta din urmă aflat sub comanda generalului Antonescu – Armata 4 a trecut în urmărirea inamicului. La 21 iulie, subunități de infanterie au trecut Dunărea pe la Ismail, înaintând spre Cetatea Albă. La 26 iulie 1941, întreaga Basarabie era eliberată.

Paradă la sărbătoarea națională a României, București, 10 mai 1943 (Signal, iulie 1943) Cu o armată pregătită mai mult să se apere decât să atace, cu o dotare insuficientă, România a pierdut în luptele desfășurate între Prut și Nistru 24.396 militari (5.011 morți, 14.898 răniți și 4.487 dispăruți), având o medie zilnică a pierderilor mai mare decât cea din întreaga Campanie din Est sau din Vest, precum şi pe durata întregului război.

La 27 iulie 1941, cancelarul Adolf Hitler i-a cerut lui Ion Antonescu continuarea participării militare a României și dincolo de Nistru. În 31 iulie, generalul i-a oferit Führer-ului răspunsul așteptat: „Voi merge până la capăt în acțiunea ce am pornit la Răsărit împotriva marelui dușman al civilizației, al Europei și al țării mele: bolșevismul rus”.

1 august 1943 Operațiunea „Tidal Wave” Valurile de B-24 Liberator ale Armatei a 15-a aeriană americană în zbor peste zona țintă, Ploiești (Alexandru Armă, ASTRA 1-4, 2014).

În iunie 1942, s-a desfășurat primul raid aerian asupra României. Au fost folosite 12 avioane B 24 Liberators, care și-au luat zborul de la baza aeriană Fayidh, de lângă Canalul Suez. Rezultatul a fost considerat de americani un succes deplin: zece bombardiere au lovit rafinăria „Astra”, un altul a lovit portul Constanța și cel de-al doisprezecelea, o țintă neidentificată; numai două avioane au fost avariate și ambele au ajuns cu bine în Turcia.

Bombardamentul a determinat armata germană să organizeze în zona petrolieră Ploiești o apărare antiaeriană extrem de puternică: sute de piese de calibru greu de apărare antiaeriană, de la 88 la 105 mm., și tunuri de calibru mic, camuflate în căpițe de fân.

De asemenea, pentru regiunea Ploiești, Luftwaffe

putea trimite imediat două escadrile de avioane de vânătoare Messerschmitt 109 şi Messerschmitt 110 (52 de aparate conduse de piloți germani, iar restul de piloți români). Generalul Luftwaffe Alfred Gerstenberg, şeful Misiunii Militare Germane din România, dispunea la Atena și de un centru secret de interceptare și descifrare pentru transmisiunile radio ale Air Force 9, staționată în Africa de Nord.

După un an şi două luni, pentru distrugerea rafinăriilor de la Ploiești, Brazi și Câmpina, neluând în calcul capacitatea de apărare şi ripostă a inamicului, americanii au decis un atac masiv, desfășurat pe vreme de ziuă. Operațiunea „Tidal Wave” (Valul nimicitor) a fost una dintre cele mai costisitoare misiuni ale forțelor americane de pe teatrul din Europa, dar și dintre cele mai sângeroase.

100

Pentru a rămâne „invizibili”, americanii au recurs la „muțenia” radiofonică și la zborul razant, cu o înălțime cât se poate de mică de sol și de obiectivele care trebuiau bombardate. În cel de-al doilea atac asupra teritoriului României au fost angajate 178 de bombardiere de tipul B-24 „Liberator”, cu un total de 1.764 de oameni la bord. Era, în acel moment, cea mai numeroasă și mai puternică forță combatantă desfășurată de Statele Unite în Europa.

Decolarea pentru atac a avut loc de pe aerodromurile din Benghazi (Libia), la 1 august 1943. Bombardierele au fost prima dată reperate de nemți de la postul de veghe din insula Corfu, informația ajungând repede la București.

Deasupra României au ajuns 162 de avioane.

Bombardamentele s-au desfășurat pe fundalul unor lupte dramatice între avioanele americane cu avioanele de vânătoare și cu antiaeriana germană.

Americanii au apreciat că și-au îndeplinit misiunea, reușind să-și lanseze bombele asupra țintelor programate. Estimările lor au indicat distrugerea a 40 % din capacitatea de producție a rafinăriilor. Însă, deși au fost cazuri precum cel al rafinăriei „Steaua Română”, care a fost scoasă din funcțiune până la sfârșitul războiului, majoritatea rafinăriilor a rămas neatinsă sau a fost repusă în stare de producție în numai câteva săptămâni.

Pentru americani, operațiunea a fost totuși un eșec. 53 de avioane au fost pierdute, doborâte

de inamic sau scufundate în Marea Mediterană pe drumul de înapoiere, iar 55 de avioane au revenit în Libia avariate grav. Atacul a reprezentat cea mai mare pierdere suferită de aviația Statelor Unite într-o singură misiune. Data de 1 august avea să fie cunoscută drept „Duminica neagră”, iar Ploieștiul avea să devină în rândul aviatorilor americani „Cimitirul bombardierelor».

Operațiunea „Tidal Wave” a fost probabil prima mare bătălie terestro-aeriană din istorie, în care au pierit mai mulți oameni în aer decât pe pământ.

Efectivul echipajelor americane căzute în România totaliza 350 de aviatori, din care 112 morți, 110 prizonieri (valizi și răniți) și 128 dispăruți, mulți dintre ei carbonizați în aparatele doborâte.

Până în seara de 1 august 1943 au fost strânși aproape toți aviatorii americani salvați pe teritoriul României din avioanele doborâte. În total au fost capturați 110 prizonieri, dintre care 64 au fost prinși de români și 46 de germani. Mulți dintre ei, aflați în stare gravă, au fost transportați la spitalele din Ploiești, Câmpina și București. Începând cu 8 august 1943, cei mai mulți dintre răniți au fost transferați la Spitalul nr. 415 din Sinaia (fostul „Hotel des Baines”), unde clima răcoroasă de munte, dar și îngrijirile acordate, au contribuit la însănătoșirea lor grabnică. Astfel, pentru mulți prizonieri americani, tratamentul acordat în spitalele românești a însemnat o șansă la viață, aceștia putând să se întoarcă sănătoși acasă, în septembrie 1944.

Soldați români și civili privind un bombardier american doborât de apărarea antiaeriană în zona orașului Ploiești, 1943 (ASTRA 1-4, 2014).

4 aprilie - 10 august 1944: Bombardamentele aviației anglo-americane asupra Bucureștiului

Bombardiere B-24 Liberator zburând în apropiere de București la 4 aprilie 1944 (NARA).

În perioada 20 – 25 martie 1944, generalul Maitland Wilson, comandantul forțelor aliate din Mediterana, i-a cerut mareșalului Antonescu să retragă imediat trupele românești de pe Frontul de Est și să accepte capitularea. Întrucât până la 28 martie 1944, data ultimei radiograme, partea română nu dăduse nici un răspuns, a fost lansat ordinul începerii bombardamentelor aeriene asupra rafinăriilor de petrol şi căilor de comunicație din România, cu scopul sprijinirii ofensivei sovietice, care în acel moment se desfășura în nordul Moldovei și Basarabiei.

Cel de-al treilea raid al aviației americane asupra teritoriului României și primul al ofensivei aeriene din anul 1944 a fost declanșat în ziua de 4 aprilie. O formație de 350 bombardiere de tip B-24 și B-17, aparținând Forței 15 Aeriene a SUA, a decolat din sudul Italiei, având ca obiectiv Gara de Nord, Atelierele CFR şi triajul de la Chitila. La ora 10.30 a sunat prealarma. Bucureștenii, care ieșiseră pe străzi ca să se bucure de vremea frumoasă, nu s-au îngrijorat, pentru că exercițiul de prealarmă fusese anunțat în presă. Condițiile atmosferice de deasupra Balcanilor au determinat o parte din formație să abandoneze misiunea şi să se întoarcă la bază. Și-au continuat zborul spre obiectiv doar 170 de bombardiere.

Pentru interceptarea bombardierelor americane, aviația română de vânătoare a acționat cu 81 de avioane, cărora li s-au mai adăugat alte 91 de aparate germane.

Americanii au pierdut zece bombardiere. Artileria antiaeriană a intervenit prompt, însă efectele au fost reduse din cauza înălțimii mari la care zburau americanii (6500 - 7000 metri), proiectilele apărării antiaeriene explodând mult sub formațiile de bombardiere. Inamicul a ajuns în spațiul aerian al Capitalei la ora 13.45, venind în valuri ce variau între 23-35 de bombardiere. Câteva minute mai târziu în București s-a dezlănțuit infernul.

Bombardamentul s-a efectuat „în covor”, cu o lățime de circa 1500 metri, pe direcțiile satul Giulești Sârbi – Triajul Chitila – Gara de Nord și Șoseaua Militari – Cotroceni – Statuia Leul – Podul peste Dâmbovița. Sub sutele de imobile dărâmate au fost îngropați peste 5000 de morți și răniți, majoritatea femei, copii şi bătrâni. Numărul mare de victime a fost provocat de faptul că o mare parte dintre bombele aruncate de valul doi de bombardiere, îndreptate către stațiile de cale ferată Gara de Nord și Chitila, au căzut deasupra cartierului de locuințe din vecinătate.

De asemenea, din cauza exercițiilor de alarmă aeriană, populația nu a luat în serios alarma reală și nu a coborât în adăposturi. Multe dintre victime aveau să fie îngropate într-un cimitir nou, numit „4 aprilie“, pe care autoritățile îl vor amenaja în grabă, pe o latură a fostului Cimitir Calvin din cartierul Giulești. Oficial, numărul victimelor produse de atac a fost de 2942 de morți și 2416 răniți.

Pe 10 august 1944, Bucureștiul a fost citat prin Ordin de zi pe națiune pentru grelele încercări pe care le suportase în cele cinci luni de bombardamente. Autoritățile considerau că, începând cu 4 aprilie, „bucureștenii au suportat incursiunile aeriene cu mult curaj, cu un calm desăvârșit, cu o disciplină exemplară, afirmându-se printrun spirit de jertfă și o putere de abnegație mai presus de orice laudă.”

Din datele centralizate de Comandamentul Apărării Pasive, în urma bombardamentelor americane și britanice, în București căzuseră aproape 10.000 de bombe explozive și incendiare, care au lovit peste 800 de străzi și 9500 de Distrugeri la Gara de Nord după bombardamentul din 4 aprilie clădiri din întreaga suprafață a orașului, provocând 5224 1944 (ANIC). de morți, 5482 de răniți și 43.565 de sinistrați. Cel mai mult a avut de suferit sistemul de transporturi feroviare, Gara Asupra Bucureștiului au urmat atacurile din 15 aprilie, de Nord fiind lovită de șase ori, Triajul de patru ori, gara chiar în Sâmbăta Paștelui, cu circa 400 de bombardiere Chitila de opt ori, gara Băneasa de patru ori, iar Atelierele B-24 Liberator, 21 aprilie, cu 258 bombardiere ajunse Grivița de cinci ori. Bombele nu au cruțat obiectivele civile. deasupra obiectivelor, și 24 aprilie, cu bombe lansate din peste 500 de bombardiere. În noaptea de 3 spre 4 mai 1944, capitala României a fost bombardată pentru prima dată de aviația britanică.

Atacul a fost executat cu 50 bombardiere. În noaptea de 6 spre 7 mai, aviația britanică a lovit din nou. Pe 7 mai, la aproximativ zece ore de la atacul nocturn britanic, Forța 15 Aeriană a declanșat un alt raid asupra Bucureștiului, cu o forță impresionantă, formată din aproximativ 500 de bombardiere B-24 și B-17, escortate de 200 de avioane de vânătoare. Atacatorii sperau să dea o lovitură fatală instalațiilor feroviare din nordul Capitalei. În noaptea următoare, aviația britanică a continuat șirul bombardamentelor, folosind 45 de bombardiere de tipul Wellington, Liberator și Halifax.

Următoarele bombardamente americane au avut loc pe 28 iunie, 3 iulie și 31 iulie. Britanicii au continuat atacurile în nopțile de 23 spre 24 iulie, 27 spre 28 iulie și 9 spre 10 august. În ultimul atac, obiectivul principal era Rafinăria „Româno-Americana” de la Ploiești, însă câteva avioane britanice au survolat și Capitala unde au lansat Efectele bombardamentului din 28 iunie 1944 în zona stadionului CFR (ANIC). trei bombe.

Până la 23 august 1944, când România a ieșit din alianța cu Germania, Capitala nu a mai fost atacată de Au fost grav afectate numeroase clădiri publice, printre aviația anglo-americană. care descoperim unități de învățământ (Universitatea, Școala Politehnică, Institutul de Arhitectură etc.), spitale (Brâncovenesc, Witing, CFR, Militar, Colțea, Spitalul de Gara de Nord după bombardamentul din 4 aprilie 1944 (ANIC).

Copii etc.), biserici (Sf. Vineri, Sf. Spiridon, Olteni, Albă, Reformată, Albaneză etc.), instituții de stat (Președinția Consiliului de Miniștri, Ministerul de Externe, Ministerul Muncii, Ministerul Propagandei, Primăria Municipiului București etc.), muzee (Muzeul de Stat, Muzeul de Științe Naturale, Muzeul Etnografic, Pinacoteca Municipiului București), hoteluri („Athénée Palace”, „Ambasador”, „Splendid”, „Capșa”, „Union”, „Stănescu”, „Majestic” etc.). De asemenea, au fost lovite rețelele de alimentare cu apă, electricitate, gaze, de transport public și telefonie. (sursa: Alexandru Armă, „Bombardamentele aviației anglo-americane asupra Bucureștiului, 4 aprilie - 10 august 1944”, ASTRA, nr. 1-4, 2014).

Piața Palatului Regal cu statuia Regelui Carol I, 1940 – 1944.

23 AUGUST 1944 În vara anului 1944 – așa cum raporta Carl Clodius, ministrul Reich-ului în România, Conducătorul statului român, Ion Antonescu, „a rămas întotdeauna încrezător și nu și-a pierdut nervii”, fiind convins că „rușii pot fi la fel de bine bătuți decisiv pe plan militar în Carpați, ca și pe Volga sau în Caucaz”. În același timp, mareșalul era convins că „războiul nu poate fi câștigat, în ultimă instanță, pe plan militar, ci trebuie sfârșit printr-un compromis politic”.

Sigur, nu de aceeași părere erau liderii opoziției din România. În vederea înlăturării regimului Antonescu și a desprinderii României de cel de al treilea Reich, la 20 iunie 1944 s-a constituit Blocul Național-Democrat, o alianță politică la care au aderat Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat și Partidul Comunist din România. Informat de activitatea forțelor de opoziție, mareșalul nu s-a agățat de putere și nu a ordonat măsuri pentru lichidarea sau restrângerea pregătirilor de îndepărtare a sa de la conducerea statului.

La 2 august 1944, Stalin a semnat directiva privind operațiunea Iași – Chișinău, care ordona armatei sovietice încercuirea și zdrobirea forțelor româno-germane din nordul Moldovei.

La ultima întrevedere Hitler – Antonescu, ținută la Rastenburg, în zilele de 5 - 6 august, mareșalul a încercat să obțină asigurări din partea Führerului în privința stabilizării frontului în România și protecția spațiului aerian de atacurile aviației anglo-americane.

Hitler a făcut promisiuni neconvingătoare. În schimb, l-a întrebat pe Antonescu dacă România și conducătorul ei, sunt gata să meargă până la capăt alături de Germania. În nota sa, mareșalul a scris că a încheiat discuția după 5 ½ ore, „fără să-i fi dat un răspuns nici negativ, nici pozitiv”. În nota de conversație, redactată de interpretul lui Hitler, Antonescu apare declarând, la sfârșitul discuției, că România „va rămâne, de partea Germaniei și ar fi ultima țară care să părăsească Germania, căci el știe că sfârșitul Germaniei înseamnă de asemeni și sfârșitul României”. În dimineața zilei de 20 august, după o puternică pregătire de artilerie pe direcțiile principale de atac, forțele sovietice au trecut la ofensivă și, în scurt timp, au spart frontul româno-german. Mareșalul a plecat imediat din Capitală pe front. În discuția cu generalul german Hans Freissner, Antonescu afirma: „Sunt singurul conducător din Europa care poate să meargă în mijlocul poporului său fără gardă de corp, fără teamă că i se poate întâmpla ceva. (...)

Regele Mihai I și Conducătorul statului, mareșalul Ion Antonescu (Signal, nr. 16, 2 august 1942).

Poporul român a mers din totală convingere și ca cel mai corect și loial aliat al Germaniei va merge mai departe”.

Imediat după întoarcerea de pe front, încă din noaptea de 22/23 august, Antonescu s-a întâlnit pe rând cu Clodius, Ion Mihalache şi Gh. Brătianu. În dimineața zilei de 23 august, într-un ultim efort de a-l convinge pe mareșalul Ion Antonescu să încheie armistițiul cu Aliații, liderii opoziției, Iuliu Maniu și Constantin Brătianu, i-au cerut istoricului Gheorghe Brătianu, nepotul liderului liberal, care se bucura de respectul conducătorului statului, să îl convingă să se întâlnească cu Regele Mihai în acea după-amiază.

La întâlnirea ținută la Snagov, mareșalul a ascultat argumentele lui Brătianu și a acceptat să meargă la Palat, dar cu condiția ca Maniu și C. Brătianu să-i trimită până la ora 15 o scrisoare în care să confirme susținerea semnării armistițiului în condițiile dure impuse de Aliați. Apoi, Antonescu a dat ordin să se solicite regelui o audiență la ora 16.

Iuliu Maniu a tergiversat semnarea acordului.

Mareșalul Antonescu s-a prezentat la audiența stabilită cu regele, chiar și în lipsa scrisorii de garanție politică. A sosit la Palat la ora 16.05.

Complotul condus de rege pentru înlăturarea mareșalului fusese plănuit pentru 26 august. Întâlnirea din după amiaza zilei de 23 august a devansat momentul schimbării regimului politic.

La discuțiile mareșalului cu suveranul a asistat și ministrul de externe, Mihai Antonescu.

Conducătorul statului a scuzat întârzierea semnării armistițiului, arătând numeroasele demersuri făcute pe lângă Aliații occidentali și condițiile dure puse de sovietici în legătură cu pierderea Basarabiei și a nordului Bucovinei și clauza unor despăgubiri de război neprecizate. Mai mult, semnarea armistițiului era legată de o înțelegere cu germanii. Până atunci luptele aveau să continue.

La finalul audienței, regele în vârstă de 22 de ani a dus până la capăt planul înlăturării de la putere a lui Ion Antonescu și a ordonat arestarea acestuia: „Domnule mareșal, am ascultat expunerea dv., consider situația foarte gravă, care pune în pericol chiar existența neamului românesc. Din această cauză vă demit din funcția de Conducător al statului”.

Ion Antonescu și Mihai Antonescu au fost escortați la etaj și încuiați în camera blindată a Palatului Regal.

La ora 22 și 12 minute, radio București a difuzat înregistrarea proclamației Regelui Mihai către țară, în care era anunțată înlăturarea regimului Antonescu și încetarea ostilităților cu Aliații.

Solidaritatea poporului cu acțiunea regelui a fost generală, toți ofițerii importanți fiind de partea suveranului. După difuzarea mesajului la radio, au izbucnit demonstrații populare de entuziasm. În jurul orei 1 noaptea, omul de încredere al sovieticilor în România, Emil Bodnăraș, și un grup de muncitori înarmați, i-au preluat pe cei doi Antonești din Palatul Regal și i-au dus într-o ascunzătoare din București, în cartierul Vatra Luminoasă.

Potrivit specialiștilor, actul de la 23 August 1944 a grăbit căderea Germaniei naziste cu circa șase luni. Principalul beneficiar a fost Uniunea Sovietică, ale cărei trupe au putut înainta rapid și fără pierderi între 620 și 750 km. în Balcani și spre Europa Centrală.

Armata Roșie a ignorat proclamația regală și întoarcerea armelor făcută de români. Unitățile române de pe frontul din Moldova au fost dezarmate și capturate, numărul prizonierilor ajungând până la semnarea armistițiului (12 septembrie) la aproximativ 140.000. (sursa principală: Florin

Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, editura „Univers enciclopedic”, București, 1999).

La recepția organizată cu ocazia aniversării a 60 de ani de la actul de la 23 August 1944, Regele Mihai a spus: „Actul pe care l-am condus nu a fost o capitulare fără condiții. A fost o încercare a mea de a salva suveranitatea României, prin încercarea tuturor șanselor, oricât de subțiri, care ne mai erau la îndemână. Mai mult, a fost o încercare de a readuce democrația în colțul acesta al Europei”.

Carte poștală emisă în toamna anului 1944

Octombrie 1944 – 9 mai 1945: Participarea armatei române la luptele din Ungaria și Cehoslovacia Pe 12 septembrie 1944, la Moscova, între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, s-a semnat convenția prin care România accepta condițiunile Armistițiului prezentate de către Guvernele celor Trei Puteri Aliate și se angaja să lucreze în interesele tuturor Națiunilor Unite.

Prima condiție a convenției, cuprindea și participarea României cu nu mai puțin de 12 divizii de infanterie, împreună cu serviciile tehnice auxiliare, la războiul dus de Puterile Aliate împotriva Germaniei și Ungariei, cu scopul de a restaura independența și suveranitatea României. Operațiunile militare din partea forțelor armate române urmau să fie purtate sub conducerea generală a Înaltului Comandament Aliat (Sovietic). Guvernele Aliate socoteau hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă și neavenită și erau de acord ca Transilvania să fie restituită României sub condiția confirmării prin Tratatul de Pace, și Guvernul Sovietic era de acord ca forțele sovietice să ia parte în acest scop, în operațiuni militare, conjugate cu România, contra Germaniei și Ungariei.

Operațiunile de eliberare a Transilvaniei de Nord prin lupta comună a trupelor române și sovietice au luat sfârșit la 25 octombrie 1944. Ziua eliberării orașelor Carei și Satu Mare era și ziua de naștere a Regelui Mihai, omagiat astfel de către armată. Între 23 august 1944 și obținerea victoriei finale a Națiunilor Unite, la 12 mai 1945, armata României a străbătut prin lupte 1.700 de km. de la țărmul Mării Negre până în apropiere de Praga, într-un ritm mediu de 6,5 km. pe zi. A purtat lupte împotriva trupelor germane și maghiare în 20 de masive muntoase, a forțat trecerea a 12 cursuri mari de apă, a cucerit 3.831 de localități din care 53 de orașe mari. România a angajat în luptă peste 560.000 de militari. Au fost pierduți 169.822 militari din care 42.700 în Ungaria şi respectiv 66.500 în Cehoslovacia. Ostașii români la rândul lor au ucis sau au luat prizonieri 126.529 de militari, echivalând cu 15 divizii, iar efortul financiar a fost enorm, fiind peste 1,2 miliarde de dolari raportați la anul 1938. Faptele de vitejie ale ostașilor români au fost citate de Comandamentul român în numeroase ordine de zi pe întreaga armată, pe armate, corpuri și divizii, precum și de Comandamentul sovietic prin

106

Trupele române trec Tisa pe un pod de pontoane, noiembrie 1944

7 ordine, 21 de comunicate de război și alte ordine.

Peste 300.000 de soldați, subofițeri și ofițeri au fost decorați cu ordine și medalii de război românești, sovietice și cehoslovace. Efortul României la războiul contra Germaniei se plasează pe locul patru în cadrul Națiunilor Unite.

Pe „Frontul de Vest”, ostașii români au luptat pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și a unor zone din Austria.

Pe timpul celor aproape patru luni cât a luptat pentru eliberarea Ungariei, armata română a întrebuințat în lupte 17 divizii de infanterie, munte și cavalerie, un corp aerian, două brigăzi de artilerie antiaeriană, o brigadă de căi ferate și alte unități și formațiuni militare, însumând peste 210.000 de militari. Armata română a pătruns pe teritoriul Ungariei 250-300 km, a străbătut prin lupte trei masivi muntoși, a forțat patru cursuri mari de apă, a cucerit 14 orașe și a produs inamicului pierderi de 30.745 de militari (prizonieri și morți). În Cehoslovacia, armata română, acționând în continuare alături de armata sovietică, a desfășurat acțiuni în perioada 18 decembrie 1944 - 12 mai 1945.

La operațiune au participat 248.450 de militari români. Trupele române au pătruns în dispozitivul inamic circa 400 de km., pe un front situat între 50 și 130 de km, au forțat 4 cursuri de apă, au străbătut prin luptă 10 masive muntoase mai importante și au cucerit singure sau în cooperare cu forțe sovietice peste 1700 de localități, între care 31 de orașe, și au provocat inamicului pierderi de aprox. 23.000 de militari (morți și prizonieri). Pierderile românilor au fost de peste 66.000 de militari, aproximativ 30% din efectivele angajate în luptă.

Ostași români înaintând printr-un baraj de sârmă, sub focul artileriei germane pe frontul din Cehoslovacia, februarie 1945

Aproximativ 2000 de militari români din Regimentul 2 Care de Luptă și-au adus contribuția la eliberarea părții de nord-est a Austriei. Ei au înfruntat inamicul în lupte grele la Mistelbach, Zistersdorf și Poysdorf.

Cele mai grele lupte s-au dat în asediul Budapestei și în munții Tatra, soldate cu mari pierderi de vieți omenești.

Prin Corpul 7 armată, comandat de generalul Nicolae Șova, românii au participat la operația „Budapesta”. După ce a trecut Divizia 9 cavalerie la vest de Tisa, în noaptea de 28 spre 29 octombrie 1944, Corpul 7 armată a atacat spre Budapesta.

107

Defilarea de ziua națională în Piața Palatului Regal, 10 mai 1945

În seara zilei de 31 decembrie, se afla la „porțile” Budapestei, în fața celei de-a treia centuri de apărare a capitalei ungare. Înfrângând succesiv rezistența inamicului, românii au cucerit suburbiile și au pătruns în orașul propriu-zis, înaintând în lungul Bulevardului Rakoczy. Până la 10 ianuarie au fost cucerite Poșta Centrală, Hipodromul și alte obiective din partea de est a Pestei. Prin lupte grele, trupele române au cucerit apoi cazărmile Franz Joseph, Gara de Est etc., ajungând la 15 ianuarie 1945 la mai puţin de 2 km de Dunăre. În acest moment al triumfului, comandamentul sovietic a ordonat scoaterea Corpului 7 armată din dispozitivul de luptă și deplasarea sa pe frontul din Cehoslovacia.

După 78 de zile de lupte crâncene desfășurate de la Tisa până la Dunăre, perioadă în care Corpul 7 armată român a pierdut 10.708 militari (morți, răniți și dispăruți), adică 29% din efective, acesta a fost îndepărtat „necamaraderește” de la „onoarea” de a participa la lichidarea completă a rezistenței inamicului din Budapesta, așa cum preciza, la 16 ianuarie, generalul Nicolae Șova.

În timpul luptelor din Cehoslovacia, sovieticii au început arestările unor generali români chiar de la postul de comandă de pe front. În ziua de 2 martie 1945, NKVD l-a arestat pe generalul Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei a 4-a, împreună cu șeful de stat major și alți ofițeri. Avramescu a murit în condiții neelucidate la 3 martie 1945.

A urmat generalul Nicolae Macici, comandantul Armatei 1 române, care a fost condamnat la moarte în mai 1945, pedeapsă comutată de Regele Mihai la muncă silnică pe viață (generalul a murit în 1950, la penitenciarul Aiud).

108

1945 - 1962: Rezistentaă armataă anticomunistaă

România a ieșit din al Doilea Război Mondial ca un stat învins și a fost tratat ca atare, și de sovietici, și de democrațiile occidentale. Jertfele românilor pe Frontul de Vest împotriva Germaniei naziste și a Ungariei hortyste au fost zadarnice. Soarta României a fost pecetluită pentru o jumătate de secol, încă înainte de terminarea războiului. Pe 6 martie 1945, Uniunea Sovietică a reușit să impună Partidul Comunist Român la conducerea României.

Guvernul Petru Groza a deschis șirul abuzurilor asupra cetățenilor și a inițiat instaurarea unui regim de teroare. În anii postbelici, românii erau un popor supus, dezbinat și înfricoșat de ororile războiului și de agresivitatea comuniștilor. Prezența Armatei Roșii în țară a reprezentat pentru mulți garanția că „lumina” pentru România venea numai de la Răsărit. „Rezistența armată anticomunistă” a fost reacția legitimă a unui popor oprimat, a fost un fenomen spontan care a început încă din martie 1944, când trupele sovietice au pășit pe pământul țării noastre. Primul grup s-a închegat în Bucovina și a fost organizat de ofițeri ai armatei române. La inițiativa Marelui Stat-Major al armatei române s-au organizat așa-numite batalioane regionale fixe, formate din militari și voluntari civili, care aveau drept scop oprirea infiltrărilor sovietice pe linia frontului, acțiuni de diversiune și culegere de informații. Între decembrie 1945 și sfârșitul anului 1947, cea mai importantă organizație a fost „Haiducii lui Avram Iancu, Divizia Sumanele Negre», formată la început în Transilvania din militari, ofițeri, voluntari civili, cu un profund caracter național îndreptată împotriva sovietizării și comunizării ţării.

Rezistența armată s-a întins apoi în toți munții României. Se pare că au fost peste 200 de grupuri. Nu a existat un comandament al luptătorilor din munți, chiar dacă aceștia aveau un țel comun: înlăturarea regimului comunist instituit în România.

A doua etapă, 1948-1962, reprezintă cea mai amplă și mai complexă manifestare a rezistenței armate anticomuniste. În această perioadă au existat zece centre de rezistență distribuite în toate zonele țării, fiecare dintre ele încorporând mai multe grupuri. Aceste centre au fost: Bucovina - 11 grupuri; Banat - 12 grupuri; Brașov - un grup; Vrancea - șase grupuri; Sibiu - cinci grupuri; Maramureș - șase grupuri; Munții Apuseni - 12 grupuri; Arad - cinci grupuri; Dobrogea - trei grupuri; Bacău - două grupuri; Muscel - două grupuri; Făgăraș - două grupuri.

Conducătorii cei mai cunoscuți ai grupurilor de rezistență au fost Teodor Șușman, maiorul Nicolae Dabija, Gheorghe Gheorghiu Mărășești și căpitanul Diamandi Ionescu în Munții Apuseni, colonelul Ion Uță, Nicolae Doran și Gheorghe Ionescu în Munții Banatului, Gogu Puiu în Dobrogea, Ion Gavrilă Ogoranu în Țara Făgărașului, Toma Arnăuțoiu și locotenent-colonel Gheorghe Arsenescu în versantul de sud al Munților Făgăraș, Victor Lupșa, frații Ion și Cristea Paragină în Vrancea, Lazăr Caragea în Hațeg, Vasile Popșa, Vasile Dunca și Nicolae Pop în Maramureș, Adrian Mihuț în Crișana, Vladimir Macoveiciuc și Filaret Gămălău în Bucovina, general Ion Carlaonț în zona Craiova, Ghiță Piele și Ion Oprițescu în Vâlcea etc.

109

Luptători din munţi capturaţi de Securitate în arhivele C.N.S.A.S.

„Bandele din munți”, cum le numeau autoritățile, au fost alcătuite dintr-un număr variat de membri, între 10 și 200. Erau compuse din tineri, bătrâni, femei (dintre care unele chiar gravide sau cu copii mici). Dintr-o situație statistică întocmită de Securitate în anul 1951 rezultă că, pentru cele 804 persoane arestate ca .membri sau sprijinitori a 17 grupări de rezistență din munți, situația din punct de vedere profesional era următoarea: 558 țărani de diferite stări, 71 muncitori, 30 mic-burghezi, 17 funcționari, 15 preoți, 15 comercianți, 13 militari deblocați și alții. Afilierea lor politică era neomogenă, grupurile fiind formate din 88 foști membri ai P.N.Ţ.Maniu, 79 foști membri în Frontul Plugarilor, 73 de foști legionari, 42 foști membri ai P.C.R., 15 foști membri ai P.N.L.-Brătianu și alții. „Pe vremea aceea nu te întreba nimeni din ce partid ai făcut parte, ci dacă ești gata să lupți și să mori pentru țara asta.”

(Ion Gavrilă Ogoranu, 1991).

Șușman Gheorghe lângă bordei

Structura taberelor sau a locurilor de refugiu din munți cuprindea depozite de muniții, adăposturi în funcție de anotimp și de acțiunile de urmărire executate de Securitate, căi de acces sau de refugiu în caz de pericol. Arsenalul „bandiților” din munți era format din puști, revolvere, puști-mitraliere, pistoale automate rămase din timpul războiului.

Problema principală era lipsa muniției.

Luptătorii anticomuniști au rezistat eroic vânătorii trupelor de Securitate datorită sprijinului primit de la populația satelor din împrejurimi. În această luptă au fost implicați zeci de mii de oameni.

Cei mai mulți dintre luptători au căzut în luptă sau au fost condamnați la moarte și executați. Locuitorii satelor de la poalele munților, care i-au ajutat și i-au aprovizionat cu alimente, când nu au fost executați, au ajuns în închisorile și lagărele de exterminare.

Fuga românilor spre Iugoslavia Viața militară, nr. 6, 1971

După instaurarea regimului comunist, mulți români au ales să fugă din patrie, trecând fraudulos granița în Iugoslavia. Riscurile încercării de a scăpa din România comunistă au fost foarte mari și mii de români au plătit cu viața, înecați în Dunăre, împușcați mortal, înjunghiați sau omorâți în bătaie de grăniceri. Și mai mulți au fost cei care au fost prinși, anchetați, condamnați la închisoare și trimiși să-și ispășească pedeapsa în pușcării. Astfel, frontiera de Vest a României este considerată una dintre cele mai sângeroase granițe din istoria Cortinei de fier.

Intrarea în zona de frontieră cu fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia era interzisă fără să ai un buletin local, permis de muncă, delegație de serviciu sau aprobare specială. Primul control era sarcina Miliției. Cine scăpa de filtrele miliției din trenuri putea fi imediat reperat atunci când intra în gară.

Pe uscat, granița româno-iugoslavă era securizată de trupele de grăniceri, cu garduri de sârmă ghimpată, înalte de doi metri și jumătate, și turnuri de control. Patrulele foloseau pentru oprirea fugarilor câini lupi și începeau să tragă cu armele din dotare cu ușurință. Grănicerii primeau recompense pentru vigilența lor. Când scăpau un fugar, grănicerii erau aspru pedepsiți. Ofițerii erau mutați la frontiera cu Uniunea Sovietică și nu mai erau avansați. Soldații nu mai primeau permisii ori învoiri. Dacă în urma cercetărilor se constata că fugarul a scăpat cu complicitatea vreunui grănicer, acesta risca o pedeapsă cu închisoarea până la șapte ani. De altfel, Securitatea avea un serviciu special pentru transfugi cu o rețea de informatori bine pusă la punct în lagărele din Serbia.

O altă cale pentru traversarea frontierei era folosirea călăuzelor. Pentru un singur transport erau plătite sume echivalente cu cinci-șase salarii din acea vreme. Însă, multe călăuze erau vândute Securității, fie pentru protecție, fie pentru că erau ușor de șantajat.

Pe timpul verii, în special în nopțile întunecoase, înotătorii buni aveau șanse mai mari să treacă Dunărea neobservați de grăniceri. Erau folosite camere de autovehicule, colaci și veste de salvare, cu hainele protejate în saci de plastic pe care îi legau de brâu cu sfoară. Pe timpul iernii, se ungeau cu tuburi de Revulsin (vasodilatator - n.n.) pentru a li se încinge pielea și îmbrăcau costume de izopren.

Locul cel mai bun pentru ieșirea din țară era pe la Cazanele Mari şi Cazanele Mici, pe unde albia Dunării este mai îngustă. În Clisura Dunării, la Dubova, unde Dunărea este foarte îngustă, de circa 150 de metri, erau și cele mai mari riscuri de înec din cauza curenților puternici.

După ce se predau autorităților iugoslave, fugarii români erau închiși în lagăre, unde de cele mai multe ori condițiile de viață erau restrictive și extrem de precare, atât din punct de vedere al alimentației, cât și al igienei atât pentru adulți cât și pentru copii.

Mulți români erau exploatați în fabrici și la minele de cărbuni din Bosnia-Herțegovina.

La Zrenjanin, aproape de frontiera cu România, funcționa un lagăr pentru trierea refugiaților și pe mulți dintre fugari, sârbii îi predau autorităților române. Persoanele cu studii superioare, cei bine pregătiți profesional, nu erau returnați, ci erau trimiși într-un lagăr la Padinska Schela, aproape de Belgrad. Aici erau ținuți două-trei luni până când își întocmeau actele pentru a emigra în Germania, Franța, Austria, S.U.A., Canada, Australia etc.

Sfârșitul regimului Ceaușescu a înregistrat o creștere teribilă a numărului românilor care căutau drumul spre libertate prin Iugoslavia. Pedeapsa pentru trecerea frauduloasă a frontierei şi tentativa de trecere frauduloasă era de la 6 luni la 3 ani de închisoare, conform Codului Penal din 1968. Se pare că în perioada 1980 - 1989 au încercat să fugă din țară peste 16.000 de români, dintre care 12.000 au fost prinși, iar numai în 1988 au fost omorâți 400 de fugari.

112

Pe 18 iulie 1976, la Jocurile Olimpice de Vară de la Montreal, gimnasta Nadia Comăneci a uimit lumea sportului cu exerciții considerate perfecte care au condus la o premieră istorică pentru Jocurile Olimpice: nota 10 „absolut”.

Afișajul electronic nu era programat să arate nota 10, așa că pe ecran a apărut nota 1.00. Nadia a obținut la această ediție a Jocurilor Olimpice, de șapte ori scorul perfect, câștigând trei medalii de aur (la individual compus, bârnă și paralele). Ea a mai câștigat o medalie de argint cu echipa și una de bronz (sol).

Prima dintre cele șapte note maxime primite de gimnasta din România la Montreal a venit în concursul pe echipe, la exercițiul impus de la paralele. În cartea sa „Nadia”, ziaristul Ioan Chirilă a rememorat cele 20 de secunde cu care fetița de numai 14 ani din Onești a intrat în istoria sportului mondial, purtând aureola perfecțiunii: „Nadia s-a pregătit de atac. Pare încruntată. Și-a țuguiat buzele.

(Un copil îmbufnat.) Atacul se produce pe neașteptate. Bara, curățată tot de Mariana (gimnasta Mariana Constantin – n.n.), tresaltă. I se aud încheieturile. Duelul e aprig. Paralele nu vor să cedeze. Un ochi atent le-ar putea surprinde vibrațiile aspre. Nadia ajunge în vârf. Echilibru perfect. Coboară rapid, într-o volută, evitând șocul cu paralele, care par să pândească cea mai mică deviere, pentru a frânge elanul cutezătoarei.

Nadia pe podiumul olimpic de la Montreal, în proba de paralele inegale. Medalia de argint a fost câștigată de Teodora Ungureanu. (olympic.ca) Părul fetei arde vâlvătăi, scăpat din strânsoarea codiței de cal. Marta (antrenoarea Martha Karolyi – n.n.) privește cu admiraţie, ca şi cum nu ar fi în cauză, looping-urile acestui mic avion cu reacție. Karolyi (antrenorul Bela Karolyi – n.n.) a şi parcurs mental tot exercițiul.

Așteaptă, fără respirație, aterizarea. (Pentru că aterizarea e singura care mai poate ciunti acest exercițiu de geometrie pură, cu intrări și ieșiri din orbită calculate până în umbra secundelor.)

Zbor final! Stop!! Urale!!! «Publicul simte, uneori, mai bine». Nadia e înfierbântată de efort. Pentru ultima oară în această seară obrajii ei sunt rumeni. Toate camerele TV o fixează. Viteza succedării planurilor e o dovadă a faptului că regizorul pare obsedat de prim-planul fetiței. Nadia așteaptă. Dorina (gimnasta Teodora Ungureanu – n.n.) își frânge mâinile, de nerăbdare. Mariana se întoarce cu spatele, de emoție. Gabriela (gimnasta Gabriela Trușcă – n.n.) își presează tâmplele, ca şi cum ar fi cuprinsă de migrenă. «Și deodată – cum avea să scrie mai târziu Karolyi – s-a prăbușit Niagara peste sala Forum». Ultimul lucru pe care l-am văzut clar a fost apariția notei pe tabela electronică, adică acel 1.00 – din lipsă de prevedere – care a făcut înconjurul lumii, exprimând, parcă, revolta omului împotriva tehnicii atotstăpânitoare.

Apoi, totul s-a transformat într-un tumult.

Fotoreporterii n-au mai respectat consemnul și au invadat sala. Vladislav Rastorski, antrenorul Ludmilei Turișceva, aplauda din fotoliul lui, cu jovialitatea sa de om incapabil de invidie. Nadia a ieșit, în sfârșit, din carapacea sa şi a ridicat brațele sus, oferind fotoreporterilor şi operatorilor cea mai adevărată imagine a victoriei”.

Pentru atmosfera performanței de la Montreal în arhiva de aur a Televiziunii române a rămas înregistrarea cu Cristian Țopescu comentând lupta pentru medalii și a treia notă de 10 obținută de Nadia, la paralele, aparatul ei preferat. „Calificativul maxim obţinut de Nadia Comăneci deschide o epocă nouă în istoria gimnasticii mondiale. De acum încolo se va vorbi despre gimnastica dinainte și de după Nadia Comăneci” („Daily Mirror”).

Nadia Comăneci la festivitatea decernării distincției de „Erou al Muncii Socialiste”. Era cea mai tânără româncă distinsă cu acest titlu. (Sport, nr. 8, august 1976)

Pe 4 martie 1977, la ora 21.22, s-a produs un seism cu o magnitudine de 7,2 grade pe scara Richter, care a durat aproximativ 55 de secunde. Mișcarea lui s-a înregistrat atât pe verticală, cât și pe orizontală, în direcția nord-sud și estvest. Epicentrul a fost în zona Vrancea, la o adâncime de circa 110 km. Planul în care s-a produs prăbușirea straturilor a fost de aproximativ 60°. Toate stațiile seismice de pe glob, aflate pe recepție, au reperat cutremurul. Se spune că energia distructivă eliberată de cutremur a fost egală cu cea emisă de 10 bombe atomice de tipul celei aruncate asupra Hiroshimei !

Cutremurul din 4 martie 1977 a fost dezastrul natural cel mai grav care a lovit România în secolul XX. 55 de secunde seismice au avut urmări îngrozitoare: 1.578 morți, aproximativ 11.321 răniți, 32.900 locuințe prăbușite sau grav avariate, 35.000 de familii sinistrate, 763 de unități economice afectate. Seismul a lovit pe arii largi sudul și estul țării, dar cele mai mari pagube au fost semnalate în Muntenia, îndeosebi în zona Craiova – București. Orașul Zimnicea a fost distrus aproape în totalitate. Au fost înregistrate

1.570 de victime, dintre care 1.391 numai în București. Pagubele s-au ridicat la 10 miliarde lei, echivalentul atunci pentru 2 miliarde de dolari. În Capitală, peste 33 de clădiri și blocuri s-au prăbușit și peste 10.000 de oameni au fost îngropați sub dărâmături. Între cei care nu au mai putut fi salvați au fost actorul Toma Caragiu, cântăreața Doina Badea, regizorul Alexandru Bocăneț, poetul A.E. Baconski.

Capitala a doua zi după cutremur (Romania Today, nr. 4 / 269, 1977).

CUTREMURUL DIN 4 MARTIE 1977

„Nu am să uit niciodată acel cer atât de albastru, care mi s-a părut atât de hidos, din dimineața zilei de 5 martie 1977, pentru că niciodată nu mi s-a părut albastrul atât de urât ca în dimineața aceea și niciodată nu am mai avut acea senzație teribilă de frig, de frig de moarte, care era peste tot orașul (...). Șocul a fost atât de mare. S-a întrerupt lumina, aveam copil mic și primul gând a fost să mă duc să îl iau în brațe și să îl protejez și să mă așez sub cadrul unei uși, pentru că știam că acela este un element de siguranță. Dar balansul teribil al clădirii a fost absolut hidos și toată noaptea am stat afară. Noroc că era destul de cald. Nu am mai putut intra în casă de spaimă”. (arh. Cristina Olga Gociman, pentru www.news.ro, 4 martie 2017).

Prin decret prezidențial, s-a instituit starea de necesitate pe întreg teritoriul României. S-a dus o luptă eroică, zile în șir, pentru salvarea supraviețuitorilor de sub dărâmături. Au fost găsiți supraviețuitori chiar și după 11 zile de la zguduitoarea noapte de 4 martie 1977. Ultimul salvat a fost un tânăr de 19 ani, scos de sub ruinele fostului bloc „Continental” din centrul Capitalei, după nu mai puțin de 250 de ore de la cutremur.

Dumitru Prunariu și Leonid Popov la bordul complexului orbital (Romania Today, nr. 7 /320, 1981).

14 mai 1981: DUMITRU DORIN PRUNARIU, PRIMUL ROMÂN ÎN COSMOS S-a născut la Brașov (Orașul Stalin), la 27 septembrie 1952. Tatăl său, Simion, era inginer la Uzina de autocamioane, iar mama cadru didactic la o școală generală. A absolvit Liceul nr. 4 Brașov (actualul Colegiu Național „Grigore Moisil”) în anul 1971. A activat la cercul de aeromodelism al Palatului Pionierilor din Brașov. Nu împlinise încă 14 ani când a câștigat titlul republican la concursul de creații tehnice ale pionierilor „Minitehnicus”. La vârsta de 17 ani, în 1970, cu ocazia unei expoziții de aeronave, Dumitru Prunariu l-a cunoscut pe marele savant român și constructor de avioane, Henri Coandă.

Este de profesie inginer aeronautic. A lucrat ca inginer stagiar la Întreprinderea de Construcții Aeronautice (IAR) din Ghimbav (între anii 1976 1977). A absolvit apoi cursurile Școlii militare de aviație.

Dumitru Dorin Prunariu este singurul român care a zburat vreodată în spațiul cosmic și al 103lea din lume. Zborul său a fost posibil datorită programului „Intercosmos”, care implica țările din fostul bloc comunist.

În perioada martie 1978 – mai 1981, ofițerul român a urmat o pregătire de specialitate în calitate de candidat cosmonaut în cadrul Centrului de Pregătire a Cosmonauților „Iuri Gagarin” din „Orășelul Stelar” (aflat în apropiere de Moscova).

Cu aproape trei săptămâni înainte de lansare, cele două echipaje, principal şi de rezervă, au fost aduse din „Orășelul Stelar” la cosmodromul Baikonur din Kazahstan, unde au continuat pregătirea în vederea lansării. În seara zilei de 14 mai 1981, un autobuz special i-a adus pe cei doi cosmonauți din echipajul principal, Dumitru Prunariu și colonelul sovietic Leonid Popov, echipați pentru zbor, către Platforma 17 de la cosmodromul Baikonur.

La ora 20.17 (ora Bucureștiului), a fost lansată racheta purtătoare cu nava cosmică Soiuz-40 (în greutate totală de 300 tone). După opt minute și 50 de secunde, nava cosmică se desprindea de ultima treaptă a rachetei purtătoare, aflându-se deja la 220 km altitudine, aprox.

3.000 km de punctul de lansare şi deplasându-se în jurul Pământului cu o viteză de 28.000 km/h pe o orbită înclinată față de Ecuator cu 51,6 grade.

117

După ce nava cosmică cu echipajul mixt românosovietic a străbătut distanța de 10.500 km. s-a efectuat cu succes cuplarea cu complexul științific orbital „Saliut 6 – Soiuz T 4”. „De sus, noaptea, vedeai Pământul în funcție de gradul de civilizație a zonei respective. Zonele de Coastă ale Statelor Unite erau o mare de lumină, apoi venea din urmă Europa. Țările est-europene păreau de-a dreptul sumbre. Vedeai câte o pată de lumină ici-colo, unde erau orașe mai importante sau capitale. În rest, parcă harta zonei era goală.” (Annie Muscă, Dumitru-Dorin Prunariu – biografia unui cosmonaut, Editura „Adevărul”, 2012). În timpul zborului de șapte zile la bordul complexului orbital, echipajul comun a îndeplinit un program cu 22 de experimente științifice din domeniile astrofizicii, radiațiilor cosmice, tehnologiei spațiale, medicinei spațiale, biologiei și psihologiei, printre care cele denumite „Capilar”, „Biodoza”, „Astro” sau „Nanobalanța”. Experimentul „Capilar”, propus de specialiștii de la Institutul de fizică și tehnologie a aparatelor cu radiații din cadrul Institutului central de fizică din București, a urmărit elaborarea unei tehnologii pentru obținerea, în spațiul cosmic, de monocristale cu profil determinat, prin folosirea efectului de capilaritate în condiții de imponderabilitate, pentru o eventuală utilizare în etapele următoare în scopul elaborării unor tehnologii de mare eficiență. Experimentul „Biodoza” a însemnat o cunoaștere mai aprofundată a câmpului de radiații cosmice și în spațiul circumterestru.

Experimentul „Astro” urmărea identificarea de noi forme de existență a materiei nucleare. Experimentul „Nanobalanţa” a constat în culegerea de informații privind stabilirea straturilor protectoare subțiri de bioxid de siliciu, sub acțiunea mediului cosmic. Printre experimentele cu caracter biomedical, cele mai importante au fost „Miocard”, destinat modificărilor ce au loc în timpul zborului cosmic la nivelul aparatului cardiovascular, „Reo”, destinat investigării modificărilor circulației sanguine cerebrale, centrale și periferice, și „Imunitatea”, prin care s-a studiat influența condițiilor zborului spațial asupra unor substanțe

biologic active, care influențează protecția antivirus și imunitatea antivirus a cosmosului.

La ora 13.40 (ora Bucureștiului), Soiuz-40 s-a îndepărtat de complexul orbital pornind spre Pământ. La o altitudine de 170 de km, undeva deasupra Africii, la ora 16.30, capsula de coborâre s-a desprins de restul navei cosmice și a continuat drumul spre Pământ.

După cinci minute a pătruns în atmosferă. La ora 16.56, echipajul comun românosovietic s-a întors cu bine pe Pământ. Aparatul de coborâre al navei Soiuz-40 a aterizat în zona stabilită, la 225 de km sud-est de orașul Djezkazgan, din stepa Kazahstanului. Întrebat cum se simte după o săptămână petrecută în stare de imponderabilitate, într-o conferință de presă susținută a doua zi, cosmonautul român a spus: „Acum mă simt foarte bine. Firește, în primele momente după aterizare se simte foarte mult diferența dintre starea de imponderabilitate și forța de atracție a Pământului. În mod obișnuit, acest lucru nu se simte, dar de îndată ce te întorci din Cosmos îl resimți. Pur și simplu nu poți să-ți menții echilibrul”.

Cosmonautul sovietic de origine ucraineană Leonid Ivanovici Popov și cosmonautul român Dumitru Dorin Prunariu s-au întors cu bine pe Pământ (foto AGERPRES) Zborul în Cosmos al echipajului format din Dumitru Prunariu și Leonid Popov s-a desfășurat în perioada 14 – 22 mai 1981. Misiunea a durat 7 zile, 20 de ore, 42 de minute și 52 de secunde, după un parcurs circumterestru de 5.260.000 de kilometri.

21-22 decembrie 1989: Căderea regimului Ceaușescu

Anul 1989 a marcat căderea regimurilor comuniste în țările din Europa Centrală și de Est. România a fost singura țară la est de Cortina de Fier unde trecerea de la totalitarism la democrație s-a făcut prin violență și în care conducătorul statului a fost executat.

Pe 20 decembrie 1989, în ziua când Timișoara a fost proclamat drept primul oraș liber de comunism din România, Nicolae Ceaușescu a ținut o cuvântare difuzată la televiziune, în care a condamnat evenimentele de la Timișoara, afirmând că „grupuri de elemente huliganice” au provocat „acte cu caracter net fascist, provocator, de distrugere” cu scopul „de a distruge independența, integritatea, de a opri cursul dezvoltării socialiste a României, de a întoarce România înapoi sub dominație străină, de o lichida dezvoltarea socialistă a patriei noastre”.

Astfel, era „datoria tuturor cetățenilor Republicii Socialiste România să acționeze cu toate forțele împotriva tuturor celor care, în slujba diferitelor interese străine, a serviciilor de spionaj, a cercurilor imperialiste reacționare, își vând țara pentru un pumn de dolari sau de alte valute”. În noaptea de 20 spre 21 decembrie 1989, a fost decisă organizarea în Piața Palatului Republicii, din fața sediului Comitetului Central al P.C.R., a unui mare „miting popular” care să condamne „acțiunile huliganice” de la Timișoara și să reafirme atașamentul poporului față de conducerea statului. În dimineața de 21 decembrie au început manifestații și proteste anticomuniste și la Arad, Sibiu, Tg. Mureș, Cugir și Brașov.

Mitingul din București a început la ora 12 și a fost transmis în direct la radio și televiziune. La ora 12.40, de la balconul Comitetului Central al P.C.R., Nicolae Ceaușescu și-a început discursul, care însă a fost întrerupt de un zgomot puternic și de o forfotă neobișnuită a mulțimii, cu huiduieli și fluierături. Nicolae și Elena Ceaușescu au făcut încercări disperate la microfon pentru a-i liniști

pe participanți. Panica s-a generalizat. Ceaușescu a părăsit balconul, iar transmisia de la radio şi televiziune a fost întreruptă. După câteva momente, dictatorul a reapărut în balconul Comitetului Central și transmisiile de televiziune și radio au fost reluate. Într-un act de disperare, Ceaușescu promite „măsuri de creștere a nivelului de trai», între care majorarea retribuției minime cu 200 lei pe lună și a alocației pentru copii cu 30 și 50 lei în raport cu numărul de copii și venituri. Însă, „mitingul popular” era spart, iar pe străzile din centrul Capitalei mii de oameni au devenit manifestanți împotriva dictaturii, împotriva represiunilor sângeroase de la Timișoara. Țara fierbe. La ora 13 încep manifestațiile anticomuniste la Cluj-Napoca. La ora 16, în Brașov are loc o manifestație în fața Comitetului Județean de Partid, la care participă muncitori de la uzinele Tractorul, I.C.A. Ghimbav și Steagul Roșu.

La ora 14.00, în centrul Bucureștiului au fost aduse primele blindate și autoamfibii. În jurul orei 17.00 au murit primii oameni, în apropierea Sălii Dalles.

La ora 18.00, Ceaușescu a organizat o teleconferință cu prim-secretarii Comitetelor județene de partid pe care îi avertizează că integritatea și independența României erau în pericol și cere reprimarea drastică a revoltelor izbucnite în orașele din Transilvania. În cursul serii, demonstranții din București, majoritatea tineri, s-au adunat în apropierea Hotelului „Intercontinental” din Piața Universității și au ridicat o baricadă în fața forțelor de represiune. În cursul nopții, primind ordinul să „curețe zona”, forțele de ordine au deschis focul asupra baricadei.

49 de oameni au murit, 463 au fost răniți, iar 1245 au fost arestați și duși la închisoarea Jilava. Asfaltul a fost spălat de sânge. Însă, vestea despre crimele din Piața Universității a început să circule printre locuitorii Capitalei.

Foto: Magazin istoric, an XXIV, nr. 1 (274), ianuarie 1990

119

La primele ore ale dimineții, îndurerați și furioși, bucureștenii au început să vină către centru.

Muncitorii de la „Grivița Roșie”, „Vulcan”, „23 August”, „Republica” etc. au oprit lucrul și au ieșit în stradă. Înaintarea manifestanților a fost oprită de baraje formate din trupe de miliție, securitate și armată, la câteva sute de metri de sediul Comitetului Central al PCR. La ora 8.30, Nicolae Ceaușescu a organizat o ședință-fulger cu câțiva generali, în timpul căreia îl acuză de trădare pe generalul Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale. Milea a ieșit din ședință după un sfert de oră, și la ora 9.20, s-a împușcat sau a fost împușcat în sediul Comitetului Central. A murit câteva ore mai târziu.

La 10.45, în timp ce la Televiziune și Radio era transmis un comunicat care anunța sinuciderea „trădătorului Milea”, precum și instituirea stării de necesitate pe tot teritoriul României, armata, rămasă fără comandant, a început retragerea din

preajma sediului Comitetului Central, plecând spre cazărmi, la primul semnal de retragere dat de generalul Victor Atanasie Stănculescu, prim-adjunct al ministrului Apărării.

Scandarea „Armata e cu noi!” a devenit cel mai puternic slogan. Mulțimea s-a revărsat în Piața Republicii. O parte dintre manifestanți au forțat intrările și au pătrus în sediul Comitetului Central.

La ora 12.06, Nicolae și Elena Ceaușescu, însoțiți de Manea Mănescu, Emil Bobu, generalul Marin Neagoe și două gărzi de corp, au fugit de pe acoperișul clădirii C.C. al PCR la bordul unui elicopter. În jurul orei 13.00, sediile Radioului și Televiziunii Române au fost ocupate de manifestanți.

Televiziunea și-a reluat emisia având în platou un grup de manifestanți în frunte cu actorul Ion Caramitru și poetul Mircea Dinescu. În jurul orei 15.00, cuplul prezidențial a fost arestat lângă Târgoviște, la 80 km. de București. La ora 18.30, dictatorul și soția sa au ajuns în unitatea militară 01417 din Târgoviște, unde au rămas sub pază militară până la judecarea şi execuția lor.

Pentru Patrie, nr. 1, 1990 În cursul serii s-a constituit Consiliul Provizoriu al Frontului Salvării Naționale, care a preluat întreaga putere în stat, cu scopul „instaurării democrației, libertății și demnității poporului român».

Ultimul pe lista membrilor Consiliului F.S.N.: Ion Iliescu, fost secretar al C.C. al P.C.R. Aproape de miezul nopții, Iliescu citește „Comunicatul către Țară” al Consiliul Frontului Salvării Naționale care anunța dizolvarea tuturor structurilor de putere ale „clanului Ceaușescu” și promitea un program pentru democratizarea vieții politice și sociale în România: abandonarea rolului conducător al unui singur partid politic și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ; organizarea de alegeri libere; separarea puterilor în stat; elaborarea unei noi Constituții; „restructurarea întregii economii naționale pe baza criteriilor rentabilității și eficienței”; promovarea liberei inițiative în economie; „restructurarea agriculturii și sprijinirea micii producții țărănești”, respectul deplin al drepturilor şi libertăților omului etc.

120

23 Decembrie 1989:

Masacrul de la Otopeni

Patria Liberă, revistă ilustrată editată de Ministerul de Interne, ianuarie 1990 În noaptea de 22 spre 23 decembrie, la câteva ore de la fuga lui Ceaușescu, s-a declanșat psihoza teroriștilor. Televiziunea Română „Liberă” a început să transmită știri despre „teroriștii” fanatici, ucigași profesioniști, drogați, înarmați cu arme sofisticate, care trag în populație, atacă spitalele, otrăvesc apa, luptă pentru Ceaușescu. După câțiva ani, Teodor Brateș, fost director al TVR, a susținut că informațiile false sau diversioniste erau filtrate și aprobate de un comandament militar instalat la etajul 11 al Televiziunii. Toate indiciile scenariului criminal duc la comanda Ministerului Apărării, unde se afla, încă din după-amiaza de 22 decembrie, generalul Nicolae Militaru, un trădător de țară întovărășit cu Ion Iliescu.

Teodor Brateș: „Cerem urgent: Armata să intervină! Nu mai este timp de pierdut! Dați ordinele corespunzătoare așa cum v-ați angajat în fața poporului”.

Petre Popescu, crainic TVR: „Ostași, folosiți armele pe care le aveți în dotare fără a aștepta neapărat această dezlegare formală. Poporul vă dă acum ordine!”

Cu ajutorul TVR și a postului național de radio, Consiliul „Frontului Salvării Naționale” cerea insistent populației să participe la apărarea „obiectivele strategice”.

Un astfel de anunț a fost rostit de către crainicii Televiziunii, în toiul nopții de 22 spre 23 decembrie 1989, pentru a favoriza una dintre numeroasele manipulări din zilele sângeroase ale „Revoluției”: masacrul de la Otopeni.

Un detașament format din 220 de militari aflați în timpul stagiului militar la UM 0865 Câmpina, unitate aparținând trupelor de Securitate, a fost chemat la București încă din ziua de 21 decembrie să întărească paza Aeroportului Otopeni. Cei mai mulți dintre militari aveau mai puțin de 3 luni de armată.

La sosirea în Capitală, detașamentul din Câmpina a fost trimis în cazarma Comandamentului Trupelor de Securitate de la Băneasa.

Pe 23 decembrie, în jurul orei 5 dimineața, 82 dintre militarii aduși de la Câmpina s-au urcat în trei camioane și au plecat spre Aeroportul Otopeni, din ordinul generalului Grigorie Ghiță, comandantul Trupelor de Securitate, pentru a întări dispozitivul de apărare al aerogării.

Au ajuns în zona aeroportului la ora 6.20, fiind opriți la punctele de control, primul la ieșirea de pe DN 1, București – Ploiești, al doilea pe strada care duce spre aeroportul civil. Au fost recunoscuți și li s-a permis să treacă mai departe. Mai mult de atât, locotenentul-major Constantin Ionescu a urcat în primul camion pe post de însoțitor, pentru a conduce coloana acolo unde era așteptată! Camioanele au plecat mai departe, dar, după ce au parcurs câteva sute de metri, s-a auzit o rafală de foc automat. Acest semnal a fost urmat de dezlănțuirea măcelului.

Militarii din camioane nu știau că în timp ce ei se apropiau de obiectiv, la TVR se anunțase că trei camioane pline cu teroriști se pregătesc să ia cu asalt Aeroportul Otopeni. „Interveniți de urgență!”

- era ordinul transmis de agitatorii din studioul televiziunii.

Monumentul eroilor de la Aeroportul Internaţional „Henri Coandă” Otopeni (foto 2018)

Circa zece minute, asupra celor trei camioane s-a tras în plin din mai multe direcții: de pe estacada aeroportului, de pe clădirea Departamentului Aviației Civile și de la sol, din fața aerogării, unde dispozitivul era format din militari și din gărzi patriotice de la Fabrica de vată Buftea.

Focul încrucișat a ucis pe loc 22 de militari, iar alți 6 au fost răniți grav. Câțiva dintre cei care au reușit să coboare din camioane s-au adăpostit în spatele mașinilor, alții s-au târât înspre liziera din dreapta șoselei. În confuzia creată de rafalele pistoalelormitralieră și de strigătele de disperare ale celor atacați, dispozitivele de apărare au tras și asupra unui autobuz care aducea la muncă angajați ai Aeroportului. Opt dintre ei au murit ciuruiți de gloanțe.

După câteva minute de la tirul asupra autobuzului, militarii de la unitatea din Câmpina au fost somați să se îndrepte spre clădirea aeroportului cu mâinile ridicate. Deși militarii din aeroport puteau vedea acum, fără niciun fel de problemă, că

au în față militari în termen și nicidecum teroriști veniți să cucerească aeroportul, focul a fost deschis din nou! S-a tras în plin, precum la plutonul de execuție! Încă 18 militari au fost omorâți pe loc, iar 11 au fost răniți.

Dintre cei care au scăpat nevătămați, 22 militari au fost luați prizonieri și duși în aeroport. Au fost bătuți și insultați: „Sunteți teroriști! Îl apărați pe Ceaușescu! Ați venit să ne omorâți”. Militarii omorâți și o parte din cei răniți au rămas întinși pe asfalt.

După câteva ore, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, supraviețuitorii masacrului au fost introduși în dispozitivul de apărare al aeroportului, printre cei care cu puțin timp înainte apăsaseră pe trăgaciul armei răspândind moartea printre tinerii nevinovați!

Cadavrele camarazilor au fost luate de pe șosea abia a doua zi, pe 24 decembrie. (sursa: http://www.asociatia21decembrie1989.ro).

1992-1994: Escrocheria jocului piramidal „Caritas”

România postdecembristă a fost scena multor escrocherii financiare de nivel național. Milioane de români au fost victimele unor grupuri infracționale care au profitat de lipsa de educație financiară și naivitatea unor cetățeni abia ieșiți dintr-un regim politic în care statul garanta economiile și dobânzile cetățenilor, de disperarea lor în fața devalorizării în ritm accelerat a monedei naționale dar și de lăcomia provocată de iluzia îmbogățirii rapide.

Jocul piramidal „Caritas” a fost prima țeapă națională din vremea regimului Ion Iliescu, în condițiile în care între 1992 și 1994 se pare că a adunat o treime din banii României, a isterizat și a păgubit o mare parte din populația țării.

Ioan Stoica, un contabil din Făgăraș în vârstă de 52 de ani, cu antecedente penale, a fost distribuit în rolul omului providențial care va scăpa țara de sărăcie. Pe 16 aprilie 1992, el a înființat la Brașov o societate comercială, cu obiect de activitate „organizarea unui circuit financiar de întrajutorare”. După o lună de la înființarea firmei, Stoica s-a mutat la Cluj și a obținut susținerea ziarului Mesagerul transilvan. Primul sediu Caritas din Cluj a fost chiar în redacția acestei publicații, în clădirea Prefecturii. Infractorul Stoica se lăuda că a descoperit o formulă matematică secretă prin care înmulțea banii şi oricine depunea bani la Caritas urma să primească, după trei luni, de opt ori mai

mult, iar respectarea acestei promisiuni în prima fază a jocului și mediatizarea „miracolului” financiar au creat o reacție în lanț. Chiar Televiziunea Română transmitea reportaje realizate de Mihai Tatulici, în care apăreau declarații entuziaste ale celor care „puneau” bani la Caritas. Oficial, jocul lui Stoica a atras un număr de 400.000 deponenți, care au investit 1.257 miliarde de lei (aproape 1 miliard de dolari).

Plățile către depunători au încetat în octombrie 1993. La 14 august 1994, Caritas și-a declarat falimentul, având de plătit 450 de milioane de dolari către 300.000 de români rămași pe listele de așteptare. Falimentul jocului piramidal a nenorocit sute de mii de oameni, a lăsat familii pe drumuri și l-a adus la un pas de linșaj pe patronul „Caritas” S.R.L. În 1995, Ioan Stoica a fost condamnat de Tribunalul Cluj la șapte ani de închisoare pentru fraudă, dar după judecarea procesului la Curtea Supremă de Justiție, pedeapsa a fost micșorată la un an și jumătate de închisoare, din care a executat numai câteva luni de zile, fiind eliberat pe 14 iunie 1996. O explicație pentru acest deznodământ este faptul că în culisele acestei escrocherii uriașe stăteau politicieni și membri ai serviciilor secrete, oamenii sistemului „democrației originale”, noua nomenclatură a României care în prezent formează o parte a clasei de bogătași.

Sursă foto: Gazeta de Transilvania, 7 octombrie 1992, 30 august 1994, 1 septembrie 1994

11 august 1999:

Ultima eclipsă de soare a secolului XX pe cerul României a fost pe 11 august 1999. Neexistând eclipse totale de Soare în anul 2000, această eclipsă a fost și ultima eclipsă din mileniul al IIlea, la nivel mondial. „Eclipsa mileniului” a durat 2 minute și 23 de secunde. A traversat 16 țări și un sfert din suprafața lumii și s-a văzut din toate colțurile României. Punctul maxim al eclipsei de soare din 1999 a fost atins la Ocnele Mari – stațiunea Olănești, lângă Râmnicu-Vâlcea.

A fost excepțională întrucât a avut cei mai mulți observatori din întreaga istorie. Mulți români s-au temut că vor orbi dacă se uită fix spre cer, așa că ochelarii speciali de protecție au devenit afacerea momentului. Îi găseai la fiecare colț de stradă, de la tarabe la farmacii.

Eclipsa a fost tot ce astronomii se așteptau să fie, „aproximativ două minute de întuneric ireal, cu orizontul colorat în culorile amurgului și cu fantastica coroană solară deasupra capetelor oamenilor înmărmuriți” (www. astroclubul.tripod.com).

La 2 august 1999, pentru aniversarea Eclipsei totale de Soare din 11 august 1999, Banca Națională a României a emis o bancnotă din polimeri cu valoarea nominală de 2.000 de lei, aceasta fiind prima bancnotă din polimeri emisă de România și totodată prima bancnotă din polimeri emisă în Europa.

Eclipsa de Soare văzută din România

Pentru un loc dat, eclipsele de Soare sunt mai rare decât cele de Lună, pentru că Luna trebuie să se interpună între Pământ și Soare. Cei aflați undeva în îngusta umbră a Lunii pot vedea o eclipsă de Soare, parțială sau totală. Avem cam o eclipsă totală la 40 de ani, vizibilă din aceeași regiune de pe pământ. Totuși, în România următoarea eclipsă de soare va fi vizibilă abia în anul 2081.

124

Participarea armatei române la Războiul din Afganistan

Statele Unite au atacat Afganistanul pe 7 octombrie 2001, pentru a înlătura regimul taliban care l-a susținut pe Osama bin Laden, liderul organizației al-Qaeda. La scurt timp, în decembrie 2001, Forța Internațională pentru Asistență și Securitate (ISAF) a hotărât să intervină în războiul din Republica Islamică Afganistan.

România a fost singura țară din Europa de Est și dintre țările candidate NATO care a decis în mod prompt să participe la misiunea ISAF, prin acordul Parlamentului României, obținut încă din decembrie 2001.

Primii militari români, din plutonul de poliție militară, au plecat în Afganistan la 28 ianuarie 2002.

Pentru operațiunea „Enduring Freedom” (OEF), de tip coaliție, România a dislocat în Afganistan, în iulie 2002, primul batalion de infanterie format din 405 militari, provenind din Batalionul 26 infanterie „Neagoe Basarab”.

Românii au participat la procesul de constituire și operaționalizare a Armatei Naționale Afgane, la Kabul și în alte provincii, începând cu 10 iunie 2003.

Una dintre cele mai importante misiuni a fost asigurarea unui climat favorabil desfășurării alegerilor din anul 2005. Astfel, în perioada 10 august – 10 noiembrie, a fost dislocat suplimentar un batalion de infanterie românesc în Kabul, cu sarcini de patrulare, acțiuni ca forță de reacție rapidă, executarea de misiuni în colaborare cu armata şi poliţia afgană, asigurarea securității unor convoaie și, împreună cu Brigada Multinațională (KMNB), de participare la asigurarea securității în zona Kabul pe durata procesului electoral.

În perioada 1 aprilie – 1 august 2006, militari ai Forțelor Aeriene Române au desfășurat o misiune fără precedent, constând în preluarea conducerii Aeroportului Internațional Kabul în numele României, ca națiune conducătoare. 39 de militari români au încadrat funcții în structura administrativă și în cea de comandă a aeroportului, desfășurându-și activitatea în cadrul ISAF, aflată sub comanda operațională a NATO. Această onorantă misiune a mai fost repartizată României, timp de un an, din primăvara anului 2011.

Securizarea autostrăzii A1, care face legătura între Kandahar şi Kabul, reprezintă o altă misiune foarte importantă pentru forțele românești, cu un nivel ridicat de risc, din cauza existenței a 35 de poduri, care sunt țintele preferate ale insurgenților.

Menținerea viabilității autostrăzii este esențială pentru libertatea de mișcare a forțelor ISAF. După anul 2014, când a fost anunțată retragerea din Afganistan a celor 2000 de soldați români cu misiuni operative clare, armata română nu a mai avut misiuni de luptă cu insurgenții. Efortul principal este concentrat pe asigurarea protecției bazei militare Kandahar, concomitent cu participarea la instruirea, consilierea și asistența forțelor de securitate afgane din comandamentele regionale Nord și Sud. Totuși, în ultimii doi ani, România a fost unul dintre cei mai mari participanți cu trupe în Afganistan, fiind al cincilea stat ca număr de trupe dislocate și al patrulea în cadrul NATO. În noiembrie 2017, țara noastră a avut o contribuție de aproximativ 630 de militari, iar în 2018, mai mult de 700. foto Mihai Florea, reporter Alina Grigore

125

foto Mihai Florea, reporter Alina Grigore În 16 ani de război, militarii români au ocupat peste 23.000 de funcții în misiuni și operații.

Misiunile armatei noastre au evoluat de la simplu la complex, de la misiuni individuale cu observatori la misiuni cu contingente de peste 2.000 de militari, de la misiuni de asistență medicală la misiuni de tip contra-insurgență și ulterior la misiuni de instruire și asistență instituțională. Ca urmare a misiunilor de luptă executate în Afganistan, până în prezent au căzut la datorie 26 militari.

126

PROIECTUL MUZEUL BENZII DESENATE

Proiectul Muzeul Benzii Desenate este un proiect de autor al artistului Alexandru Ciubotariu. A debutat în iunie 2011 ca spaţiu fizic la etajul IV al Muzeului Naţional de Artă Contemporană. „Muzeul” a avut două spaţii expoziţionale, o mediatecă (bibliotecă şi spaţiu de proiecţie), o zonă destinată creaţiei şi atelierelor, precum şi un spaţiu pentru dezbateri. Au fost organizate o serie de conferinţe consacrate imaginilor din zone paralele cu arta BD (caricatură, animaţie, ilustraţie de carte), dezbateri cu participarea unor autori şi editori, ateliere de creaţie, sesiuni de live drawing, lansări de carte, proiecţii de filme şi, nu în ultimul rând, concerte. În octombrie 2011 el a încetat să existe ca spaţiu fizic, dar continuă să activeze ca proiect, desfăşurând diferite activităţi de arhivare, restaurare, cercetare, încurajare şi promovare a benzii desenate româneşti, având mai multe activări fizice de atunci sub formă de expoziții punctuale.

Cele mai notabile au fost Arta Benzii Desenate din cadrul Bibliotecii Naționale a României între 2013 și 2014, Salon BD – Poveşti din Bucureşti în benzi desenate organizat împreună cu Muzeul Municipiului Bucureşti în 2015 sau A 9-a artă expoziție de bandă desenată ca formă de artă, organizată împreună cu Complexul Național Muzeal Astra Sibiu și Asociația de prietenie Ille et Vilaine la Sibiu în 2017. Dar și altele...

Lucrări selectate pentru Salon BD Brașov „România 100 în benzi desenate” Expoziția Națională cu tematică istorică, parte a Salonului de Bandă Desenată Brașov, beneficiază de aportul excepțional al artiștilor Puiu Manu, Valentin Tănase, Sandu Florea, Ioan Mihăescu, Adrian Barbu, Gențiana Iacob, Octav Ungureanu, Ionuț Popescu, Valentin Sava, Alexandru Ciubotariu, Mihai Grăjdeanu, Maria Surducan, Cristian Dârstar, Sorina Vasilescu, Matei Branea, Bogdan Chelaru, Robert Obert, Bogdan Topîrceanu. Încercând să inventariem banda desenată istorică pentru prima dată sub forma unei expoziții naționale, am reușit să acoperim o paletă foarte variată de subiecte, stiluri, abordări și formate. Toate însă oferind o panoramă a acestei laturi a benzii desenate românești și slujind temei generoase a salonului – 100 de ani de la Marea Unire.

Alexandru Ciubotariu este un artist care trăieşte şi lucrează în Bucureşti. Este cunoscut pentru creația de bandă desenată dar şi pentru proiectul Muzeul Benzii Desenate. Creaţia de street-art l-a făcut cunoscut ca Pisica Pătrată. Mai mult de 100 de expoziții şi intervenții în spații expoziționale în țară dar şi în Grecia, Franţa, Ungaria, Belgia, Maroc, Serbia, Republica Moldova, Germania, Cehia, Polonia, Italia, Portugalia, Elveţia, SUA, Spania, Finlanda, Croația. A publicat în peste 60 de publicații din România, Belgia, Slovenia, Polonia, Croația, Cehia, Franța, Grecia, Serbia şi a realizat ilustrații pentru mai multe cărți şi albume de benzi desenate, iar albumul personal „Povestea despre eu” a fost tradus şi a apărut în Ungaria, Germania şi Finlanda. A obținut mai multe premii naționale, majoritatea pentru ilustrație şi bandă desenată.

127

128

129

130

131

132

133

134

135

136

137

138

139

140

141

142

143

144

145

146

147

148

149

150

151

152

153

EDUCAȚIE PRIN BENZI DESENATE

Generațiile de copii și tineri trăiesc astăzi într-un univers în care ecranul este pe primul loc (telefonul mobil, tableta, televizorul, jocul video, computerul sau laptop-ul). Toate acestea modifică nu numai modul în care socializează ci și percepția lor asupra educației. De aici necesitatea unor activități care să-i desprindă de aceste obiceiuri mai puțin sănătoase.

Astfel, în urma atelierelor de bandă desenată, copiii și adolescenții redecoperă puterea imaginației și a exprimării atât prin desen cât și prin text (scriere creativă). O poveste spusă prin benzi desenate reprezintă o modalitate de exprimare directă, desenul și textul permițând exprimarea emoțiilor și trăirilor interioare care nu pot fi redate altfel: „ce îmi place...ce nu-mi place...”.

Banda desenată este cel mai bine folosită ca intermediar sau ca pretext pentru a transmite o noțiune continuă de informație: literară, istorică, civică etc. Prin această metodă, banda desenată devine aliatul pedagogic al transmiterii valorilor culturale.

Oprindu-ne, în cazul de față, la banda desenată cu subiect istoric, trebuie menționat că fenomenul nu este însă nou: picturile rupestre au fost considerate întotdeauna o formă de proto-benzi desenate, o modalitate primordială de comunicare a oamenilor și de păstrare a memoriei în relația cu lumea care îi înconjura. Picturile rupestre sunt considerate a fi cele mai vechi benzi desenate: Lascaux (Franța), Altamira (Spania) dar şi peştera Coliboaia din Munţii Apuseni, jud.Bihor, România, cu o vechime 35.000. Benzi desenate se regăsesc și sub forma frescelor (civilizaţia maiaşă, aztecă în America de Sud) şi a monumentelor sculptate (Columna lui Traian, Roma, Italia), dar şi pe bucăți de papyrus în Egipt sau mătase şi lână precum Tapiseria de la Bayeux (Franţa). (“Understanding Comics: The Invisible Art” de Scott McCloud; Comics Art Museum, Belgia).

Putem spune astfel că banda desenată face parte din viaţa oamenilor încă din preistorie și reprezintă o modalitate de a transmite și a păstra vie o informație (poveste) sau poate relata un eveniment important (amintire).

Odată cu apariţia tipografiei, hârtia a devenit principalul suport pe care se regăseşte banda desenată ca formă de artă vizuală. Capacitatea de a spune o poveste prin text şi imagini desenate secvenţial a fost perfectionată în timp prin banda desenată care, la rândul ei, s-a împărţit în mai multe genuri şi stiluri în Europa (Franţa, Belgia,etc), America de Nord şi Japonia. În concluzie, prin forța sa narativă și grafică, prin documentare, catalogul „România 100 în benzi desenate” se pretează foarte bine unui studiu în școli și licee. Mai presus de toate, permite elevilor să păstreze noțiunea de memorie cu toate aspectele sale: amintiri individuale, colective, naționale. Noțiunea de memorie este în centrul transmiterii istoriei.

Pentru generațiile viitoare, banda desenată istorică poate deveni în sine un document.

Mihai I. Grăjdeanu, Autor de benzi desenate, profesor de scriere creativă prin benzi desenate la Școala Primară Montessano, Bucureşti.

154

155

156

157

158

159

160

161

162