FIUL LUANEI

Eugen Baciu

FIUL LUANEI

Eugen Baciu (n. 14 septembrie 1962, comuna Podul Ursului, judeţul Prahova). La 5 ani, se mută cu părinţii lui în oraşul Slănic Prahova, unde va absolvi Şcoala Generală de băieţi, con­ tinuân­­du-şi studiile apoi la Liceul de Petrol „Teleajen” din Ploieşti. Odată cu încheierea stagiului militar (1984), îşi începe activitatea profesională la mina de sare din Slănic Pra­ hova, încadrat pe funcţia de conducător utilaje grele. După trei ani, se transferă cu serviciul la Exploatarea Minieră Aninoasa, din Valea Jiului, unde ocupă postul de dizelist subteran. După Revoluţia din decembrie 1989, lucrează tot aici, ca lăcătuş mecanic, şef de schimb subteran, la benzile transportoare de cărbune. După dis­ ponibilizările masive din toamna anului 1997, revine în oraşul Slănic Prahova, unde rămâne până la începutul anului 2000 (aprilie), când se hotărăşte să înceapă o viaţă nouă în Bucureşti. Aici, în cele din urmă, se angajează ca administrator al unei proprietăţi private, unde lucrează până în 2019, când pleacă la muncă sezonieră în Grecia. După câţiva ani de acomodare cu viaţa socială din Capitală, întâlnind un scriitor căruia îi dactilografiază lucrările, se trezeşte în el dorinţa de a-şi scrie viaţa, astfel apărând romanul autobiografic Aşa a fost să fie (2013, Editura RBA MEDIA, Bucureşti). Vor urma, în ordine, Eterna Moştenire (versuri, Editura RBA MEDIA, Bucureşti), romanele Emanuel şi Casandra (2015, Editura RBA MEDIA, Bucureşti), Împotriva Destinului (2016, Edi­tura Genius) și Misterioasa viață a domnului Marlow (2017, Edi­tura Favorit). Între timp, colaborează la antologiile literare Nemuritorii cuvintelor şi Iubirea dincolo de vis, tipărite sub egida Revistei Internaţionale de Cultură „Popasuri Culturale Româneşti”. În 2016, la îndemnul „Bibliotecii Cronopedia” (Club de scriere literar-artistic), participă cu un grupaj de poezii la o nouă antologie din ciclul „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”, intitulată Poezie şi suflet.

Eugen Baciu

FIUL LUANEI roman

Editura Favorit București, 2020

Copertă, redactare & layout: Dana-Irina Stănculea-Gîju

Editura Favorit 2020 © Nihil sine libris!

Editor: Dan Gîju Responsabilitatea asupra conținutului aparţine autorului.

Orice asemănare cu persoanele aflate în viaţă este întâmplătoare. e-mail: editura.favorit@yahoo.com telefon: 0727.309.606

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BACIU, EUGEN Fiul Luanei : roman / Eugen Baciu. - Bucureşti : Favorit, 2020 ISBN 978-606-8804-46-0 821.135.1

Capitolul I

Patimile Luanei

A

ugust 1955. Apusul era magnific. Prin imensita­ tea cerului, soarele aluneca uşor către asfinţit ca o roată mare de foc cu o strălucire pală, dar plăcută, de un roşu cărămiziu, care înflăcăra mirific crestele măreţe ale munţilor Buzăului. Un sfârşit de lună august plin de culoare. Astrul lăsa în urma lui o oază dintre munţi, unde dealurile şi văile înverzite erau încadrate dintr-un orizont într-altul de un cer deosebit de albastru cum niciunde în alt loc nu mai întâlneşti.

Se auzeau glasuri cristaline de fecioare pe o căra­ re presărată de o parte şi de alta cu splendide flori de câmp, şerpuitoare printre două dealuri, care străbăteau o porţiune din Ţara Luanei, adică de la satul Bozioru şi până la Nucu. Cinci la număr, fetele se întorc acasă, de la Bozioru, unde tocmai participaseră la o mică şe­ zătoare. Îmbrăcate în straie tradiţionale frumos croite şi înflorate, păreau nişte zâne care dănţuiau şi into­ nau cântece minunate. Glasurile lor răsunau prin toată

8

Eugen Baciu

acea imensitate a văii. Însă una dintre ele, cea mai fru­ moasă, purta pe creştet o coroniţă împletită cu flori de margaretă. Părul ei auriu, împletit în cosițe lungi, îi mângâia talia subţire. Faţa ei bălaie era dăruită cu doi ochi albaştri ca mărgeanul, iar gura ei frumoasă cu buze cărnoase, frumos conturate şi roşii precum trandafirii, acum când râdea, lăsa să i se vadă o dantură perfectă şi albă ca două şiraguri de perle. Era înăltuţă, cu un trup zvelt, tras ca prin inel. Sânii ei impunători de fecioară îmboldeau elegant pânza subţire şi înflorată a bluzei.

Râsul îi răsuna mai presus decât al celorlalte, umplând toată valea aceea dintre dealuri. Se numea Luana. O fecioară de optsprezece ani, fiica singurului şi celui mai priceput fierar din acel ţinut.

Fetele păşeau repejor pe cărare şi, după ce tra­ver­ sară acea vale fastuoasă, intrară pe drumeagul care tăia satul lor în două. Pe de o parte şi alta a acelei uliţe, de pe la geamlâcurile caselor se observa pâlpâitul găl­ bui al lămpilor. Înserarea se lăsa uşor şi în taină peste liniştea satului. Fetele încetaseră să se mai zbenguie şi să chicotească apoi, rând pe rând, luându-şi rămas-bun una de la alta, se retraseră pe la casele lor.

Doar Luana mai rămăsese pe drumul de acum pus­ tiu, în semiîntuneric. Luna îşi făcuse deja apariţia din spatele unor coline, rotundă şi strălucitoare. O însoţea pe fată la drum, care mai avea ceva cale de străbătut până în capul satului, unde îşi avea locuinţa. Casa se afla

Fiul Luanei

9

nu prea departe de poalele unui codru umbros. Mai avea câţiva paşi de făcut până la poarta ogrăzii când deodată, ca de nicăieri, îi apăru în faţă o pisică albă, care mieuna și nu contenea a i se împleticea printre picioare. Fata în­ cercă să o mângâie, însă mâţa fugea de colo-colo. Şi, tot căutând să o prindă, Luana nici nu îşi dădu seama că se îndepărtase de casă, iar acum se afla dincolo de mar­ ginea pădurii, într-un luminiş.

Oare cum am ajuns aici?, îşi zise puţin înspăimântată.

Parcă întunericul dispăruse pentru câteva minute şi îi facilitase deplasarea în urma acelei pisicuţe, care acum se făcuse nevăzută ca prin minune. Păşise fără niciun obstacol printre arborii uriaşi până într-o poieniţă pe care o recunoscu, căci aici îşi găsea refugiul de multe ori pentru a se relaxa. Apoi, dintr-o dată, spațiul acela începu să se lumineze. Se învăluia totul într-o lumină aurie venită de undeva din spatele unui trunchi de stejar. Inima Luanei începu să bată cu putere. Teamă.

Dădu să fugă, însă ceva de neimaginat o ţintuia parcă în acel loc. Frica ei se amplifică în momentul când lumina aceea se mişcă, devenind tot mai intensă şi care încet, încet se îndrepta către ea. Încremeni. Îi pierise și graiul când strălucirea prinse contur în silueta unui om.

Când se apropiase suficient, fata reuşi să desluşea­scă amănunțit întreaga făptură. Un bărbat înalt de statură, mult mai înalt ca ea, cu umerii laţi, care îi defineau pu­ terea, însă ceea ce îl făcea deosebit erau două aripi aurii

10

Eugen Baciu

ca două platoşe flancându-l către spate până aproape de pământ. Pe faţa lui luminoasă se distingeau doi ochi albaştri. Gura, nasul şi, de fapt, tot chipul lui erau de o frumuseţe nemaiîntâlnită. Părul negru ca smoala îi cădea lung, peste umerii imenşi, până aproape de talie.

Din acel unghi, fata îi cercetă repede aripile, care păreau poleite cu aur. În clipa în care ființa aceea încercă să se apropie mai mult, Luana reuşi să facă un pas înapoi însă, în acelaşi timp, el o cuprinse de umeri cu mâinile puternice şi grăi: – Nu te speria! Nu o să-ţi fac nimic rău. Numele meu este Gebeleizis, adică „Cel ce creează”. Vin dintr-o lume necunoscută vouă, oamenilor de rând. Nu este pentru prima oară când ajung în lumea voastră, de mii de ani vă vizitez. Dar de fiecare dată am venit cu un scop bine definit, şi anume de a crea, de a aduce în această lume pe cineva care va avea de îndeplinit o misiune importantă, vitală pentru salvarea oamenilor. Acum ai fost aleasă tu, cea prin care îmi voi îndeplini planul. Trebuie să ştii că nu te-am ales din întâmplare, ci ai fost sortită acestui plan încă înainte de a te întrupa în pântecul mamei tale. De fapt, chiar tu ţi-ai ales să faci parte din această misiune.

Sigur că nu-ți poți aminti, însă nu este momentul acum pentru a-ţi destăinui cum şi când ai acceptat toate acestea.

Luana privea nedumerită, dar şi îngrozită. Ce voia oare să spună această fiinţă!?

Fiul Luanei

11

– Cel ce va lua fiinţă şi se va naşte din pântecul tău, continuă el, se va numi Gabriel, iar la timpul potrivit, el va avea chemarea mea. În acel moment, fata îşi dădu seama cu stupoare că, fără voia ei, urma să-şi piardă virginitatea. Începu să tremure din tot corpul, apoi încercă să se smulgă din braţele lui, însă zbuciumul îi fu în zadar.

– Lasă-mă, te rog!, îl imploră ea printre lacrimi. Numi amintesc de nicio promisiune, însă nu poţi să-mi faci aşa ceva. Cum o să pot trăi cu asemenea ruşine pe capul meu?

Instinctul o determină să ţipe cât putu de tare după ajutor, însă strigătul ei de spaimă şi de disperare se auzea în acel moment doar ca o şoaptă. Făptura, prin puterile ei nebănuite, realizase asta doar printr-o privire. Apoi îşi trecu palma prin faţa ei hipnotizând-o şi făcând-o să i se ofere nesilită. Într-o clipită, Luana fusese ademenită fără voie în plăcerile dragostei.

Când totul fu împlinit, făptura o ridică pe fată şi o purtă pe braţe în zbor până la marginea pădurii, în apropiere de poarta ogrăzii ei. O lăsă acolo şi, după ce îi trecu din nou palma prin dreptul feţei, Gebeleizis dispăru fără urmă. Launa îşi reveni ca dintr-un vis urât, privind derutată de jur-împrejur. Beznă însă, doar lumina gălbuie venită din geamul unei case o făcu să înţeleagă că, de fapt, se afla chiar în faţa curţii ei. Se uită încă o dată prin întuneric, căutând să deslușească fiinţa care

12

Eugen Baciu

o înjosise, însă nici urmă de aceasta. Se gândi apoi că poate a leşinat aşa din senin şi că a avut doar un coşmar, însă în scurt timp descoperi niște pete pe rochia ei. Și se îngrozi iarăși. Prin întuneric nu distingea prea bine, dar nu puteau fi altceva decât pete de sânge. Nu fu­sese niciun coşmar, ci totul se înfăptuise cu adevărat, așadar. În secunda următoare, izbucni într-un hohot de plâns şi teama de a pătrunde în casa părintească o încorsetă ca o cingătoare.

Cum să dea ochii cu părinţii ei? Ce-ar fi putut spune aceştia când o să le povestească întâmplarea? Probabil că ar crede-o nebună. Îi venea acum să-şi pună cumva capăt zilelor, însă în minte îi răsunară din nou cuvintele „Celui ce creează”: „Misiunea mea este să creez; acum tu eşti aleasa; se va numi Gabriel şi la timpul potrivit va avea chemarea mea.”

Fără să mai cugete, împinse reţinută poarta şi, cu paşi șovăielnici, înaintă către tinda casei. Urcă cele două trepte din lespede de piatră apoi, ajunsă în dreptul uşii, apăsă clanţa şi intră. În camera luminată slab de un opaiţ, mama o aştepta îngrijorată, aşezată pe o laviţă şi răsucind de zor fuiorul cu lână. Când uşa se deschise, femeia îşi ridică privirea şi, observându-i rochiţa plină de sânge, scăpă din mână fuiorul. În acel moment, Luana căzu leşinată.

Magdalena, mama ei, o femeie plăpândă, cu faţa arsă de soare, sări în picioare ţipând după ajutor și re­

Fiul Luanei

13

pe­zindu-se spre fata ei. Strigătul de groază al mamei răsună aşa de tare, încât alarmă câinele, care începu să latre gă­lăgios prin curte.

Tudor, tatăl Luanei, care deja aţipise pe un pat de scândură într-o altă încăpere, sări în picioare speriat şi alergă să vadă ce s-a întâmplat. Se îngrozi la rându-i când îşi văzu fiica întinsă pe pomosteala camerei. O ridică în braţe şi o aşeză pe laviţă. Nu se pierdu cu firea.

Era un bărbat puternic. Viaţa îl clădise aşa. Iar ciocanul greu de fierărie îi întărise braţele. Avea mâini vân­joa­ se, cu degetele lungi, iar liniile muşchilor se conturau bine. Pe chipul prelung îi licăreau cei doi ochi mici, verzi-albăstrui, încadrați cu gene rare şi albicioase, măr­­­ginindu-i pleoapele grele, buhăite, totodată nişte ochi inteligenţi, vădind în acelaşi timp agilitate şi în­ căpăţânare.

Mama ei îmbibă un ştergar în oţet de trandafiri cu care îi tamponă obrajii. După câteva momente de in­ conştienţă, fata îşi reveni. Se ridică apoi în capul oa­selor privindu-și părinţii. Chipul ei limpede şi frumos, cu care îşi obişnuise părinţii, se umpluse acum de o amărăciune adâncă.

– Ce s-a întâmplat cu tine, fata mea? o întrebă mamăsa cu vocea aproape stinsă şi cu ochii înecaţi în lacrimi.

Te-a muşcat vreo jivină sau te-a rănit careva?

– Spune, fata tatei! grăi omul îmbrăţişându-şi fata.

O să-l pedepsesc pe acela care a îndrăznit să-ţi facă rău!

14

Eugen Baciu

– Nu ai pe cine pedepsi, tătucă! Șezi lângă mămuca, am să vă spun acum ceea ce mi s-a întâmplat. Vă rog, să nu credeţi cumva că sunt nebună, ceea ce vă voi spune este purul adevăr.

Apoi, pe nerăsuflate şi cu lacrimi în ochi, Luana le relată toată păţania.

Părinţii o priveau cu stupoare şi nu le venea să creadă urechilor. O ştiau de fată cuminte care nu s-ar fi dedat la lucruri necurate. Pentru nimic în lume nu i-ar fi făcut ea de ruşine în sat nepăstrându-şi fecioria.

Când termină de povestit toată tărăşenia, se lăsă în mica odaie o tăcere de mormânt. Până şi opaiţul ardea pâl­pâind solitar, făcând umbre mişcătoare pe pereţii de­coraţi cu carpete şi icoane. Mai auziseră ei de la bă­ trânii de prin partea locului întâmplări asemănătoare, care se petrecuseră cu zeci sau chiar sute de ani în urmă.

Moșii povesteau că pe acele magice ţinuturi au avut loc întâmplări ciudate. Tot ei spuneau că prin acele ținuturi s-ar afla o poartă către altă lume, o punte care ar duce la Dumnezeu. Ştiau că existau nişte locuri pe care oamenii nu prea îndrăzneau să le calce cu piciorul. Unul dintre acestea era Peştera lui Dionisie, în care se spunea că acesta ar fi trăit peste treizeci de ani, dar înainte ca pustnicul să-şi facă sălaşul acolo, cică spațiul acela ar fi fost locuit de zei.

Aşa că, având cunoştinţă despre toate aceste le­gen­ de, părinţii împreună cu fata discutară şi ajunseră la

Fiul Luanei

15

con­cluzia că ceea ce se întâmplase în acea seară putea fi un semn de la Dumnezeu şi că El a trimis un înger că să înfăptuiască acest lucru pentru un scop anume, precum făcuse şi îngerul Gavriil, atunci când o înştiinţase pe fe­ cioara Maria că din pântecele ei se va naşte un copil pe care va trebui să-l numească Iisus.

Se împăcară deci cu această idee, îşi îmbrăţişară fiica îndurerată şi deciseră că vor face totul cu putinţă ca întâmplarea să rămână o taină de familie, iar în timp vor găsi o soluţie pentru aceasta.

Mumă-sa încălzi repede o oală de apă pe plita sobei, după care fata se îmbăie şi se primeni cu haine curate. Pe cele pătate de necurăţenie le aruncară în sobă. Flăcările fierbinţi le mistui cât ai clipi şi le transformă în cenuşă.

Luana îşi sărută cu drag părinţii, după care se retrase în odaia ei. Însă undele străvezii ale întristării se sfărâmau în mii de stropi pe monolitul sufletului ei. Se întinse pe pat, îşi vârî capul între pernele moi umplute cu puf de gâscă şi plânse amar. Plânse astfel multă vreme, până când lacrimile îi topiră încetul cu încetul amărăciunea din suflet şi duseră cu ele ruşinea care o încercase în acea seară.

Perna umezită de lacrimi se încălzise, iar adierea căl­ duţă a vântului ce se abătea prin fereastra între­deschisă îi răvăşea molcom părul blond. Și adormi pe nesimţite. *

16

Eugen Baciu

Însă strigătul de disperare al mamei sale din acea seară nu alarmase doar câinele din ogradă, ci şi pe aju­ torul pe care tatăl fetei îl avea la fierărie. Şi el auzise țipătul acela sfâșietor, apoi tiptil, tiptil, venise și, ascuns în întuneric, se oprise lângă fereastra camerei. Stătuse acolo nemişcat fără nici un gând, fără nici o tresărire a inimii şi ascultase fiecare cuvânt. Doar relatarea Luanei îi lăsase în suflet un gol adânc şi obositor care îl cuprinse ca o mare. El o îndrăgea pe Luana, însă nu avusese vre­ odată curajul să împărtășească asta cuiva. O sorbea din priviri de fiecare dată când o vedea prin ogradă, dar îşi dădea seama că niciodată nu va avea şansa de a o cuprinde în braţe sau să-i destăinuie ce simte pentru ea. Însă după cele întâmplate în acea seară, tânărul îşi mai dădu o şansă.

Acum, în dreptul ferestrei întredeschise de la oda­ ia Luanei, luminată de licărul slab al opaiţului, se re­liefa limpede, ca într-un teatru de umbre, silueta înaltă şi slabă a calfei. Ochii lui negri, umbriţi de două sprâncene stufos arcuite, o priveau pe frumoasa adormită cu o dulceaţă obraznică. Pe buzele lui flutură un zâmbet fugar, apoi îşi dezveli într-un rânjet dinţii îngălbeniţi.

Mâine o să-i spun fierarului ce simt pentru fiica lui şi, după cele întâmplate, cu siguranţă mi-o va da de soţie.

Se dezlipi de pervazul geamului şi se îndreptă apoi către şura unde îşi avea culcușul. Silueta lui uscăţivă se pierdu pe cărarea îngustă, dantelată de umbre şi de

Fiul Luanei

17

lumina lunii. Astrul nocturn trimitea fâşii subţiri de argint printre crengile înfrunzite ale copacilor. Liniştea se aşternuse peste ţinut. Nici greierii nu se mai auzeau.

Totul adormise. Doar vântul gonea vălătucii foşnitori ai norilor prin neantul găzduit de puzderia stelelor.

Capitolul II

La limita răbdării

P

rin îngrămădirile de nori zdrenţuiţi, curgeau izvoarele de foc ale zorilor trandafirii. Un vân­ ticel zburdalnic, rătăcit prin neanturi, izgoni în joaca lui cea mai mică urmă de nor de pe albastrul infinit al cerului, eliberând chipul astrului Soare care, dintr-un orizont amorţit, porni la drum împrăştiindu-şi razele călduţe asupra fratelui său, Pământul.

Gospodăria fierarului Tudor, aşezată la poale de co­dru, era acum scăldată într-o undă de lumină caldă.

De prin pâlcurile de flori multicolore care împodobeau curtea casei, zburătăceau viscole de fluturi albi şi al­ baştri. În acel mic rai, câţiva bondari morocănoşi zum­ zăiau de zor pe la geamurile casei. Luana încă dor­mea, furată parcă de somnul dulce al dimineţii. Tatăl ei se trezise dis-de-dimineaţă. Nu prea dormise, gândurile îl frământaseră toată noaptea. Acum se afla la fierăria lui şi aprinsese focul la forjă. Dădea uşor la foale pentru a-l înteţi. Avea mult de muncă în acea zi, dar lucra fără chef.

22

Eugen Baciu

Gândurile i se îngrămădeau întruna la păţania fiicei lui.

Putea păstra taina acestei întâmplări ceva vreme, însă ce va face atunci când pântecul fetei va deveni vizibil? Dar când îi va veni sorocul nașterii? Cum va putea ascunde el acest lucru, că doar nu-şi va ţine copila închisă în casă? Şi ce vor zice oamenii dacă nu or s-o mai vadă pe uliţa satului? Zeci de întrebări îl frământau acum pe bietul om şi nu găsea niciun răspuns. Între timp, pe lângă el se aciuase şi soţia, care nici ea nu se prea împăcase cu somnul. Chipul Magdalenei parcă se ofilise prea mult pentru vârsta pe care o avea. Femeia era palidă şi obosită.

Sub ochi i se aşternuseră cearcăne vineţii, pomeţii cu pielița lor străvezie păreau mai proeminenţi, iar buzele i se veştejiseră. Stăteau amândoi gânditori, fără a scoate vreun cuvânt când, deodată, liniştea le fu întreruptă de tânărul care intrase acolo neobservat, iar acum le dădu bineţe.

– Bună dimineaţa! zise acesta cu o oarecare bună dispoziţie în glas.

Cei doi soți tresăriră şi îşi îndreptară simultan pri­ virea către el. Gavrilă, care până atunci pândise pe la geamlâcul deschis al fierăriei, încercând să tragă iarăși cu urechea, făcu câţiva paşi şi se opri în dreptul lor.

Faţa lui măslinie, încadrată de un păr negru ca pana corbului, ondulat şi lung până aproape de umeri, părea mai luminoasă ca niciodată. Fără a mai sta pe gânduri, bărbatul rosti:

Fiul Luanei

23

– Mă aflam prin preajma casei aseară când… domniţa Magdalena a strigat după ajutor. Și, pentru că sunt curios din fire, m-am apropiat de fereastra întredeschisă şi am asistat la tot ceea ce v-a povestit fiica voastră, apoi m-am gândit că eu v-aş putea fi cumva de ajutor.

– Curată nesimţire din partea ta, tinere! Ai îndrăznit să ne spionezi? Dar, în fine, cu ce ne-ai putea ajuta tu, un neisprăvit? îl ispiti fierarul înciudat că mai aflase cineva, iată, de păţania fetei lui.

– Păi m-am gândit, zise acesta lăsând să-i scape un zâmbet obraznic, etalându-şi totodată dinţii îngălbeniţi de tutun, că eu aş putea să o iau de soţie pe Luana şi, în acest fel, v-aş scăpa de… ruşine! În acel moment, fierarul scrâşni din dinţi şi se repezi nervos înspre el, ca un uliu asupra prăzii, înfigându-i mâi­nile în gât.

– Mama ta de nemernic! D-aia îţi dau eu să mănânci, ca să mă șantajezi!?

Acesta se învineţi la faţă şi încercă din răsputeri să scape din strâmtoarea ce-i înconjura grumazul ca un cleşte, însă zbaterea lui părea în zadar. Bătrânul avea braţele ca de oţel.

Intuind pericolul, femeia sări în ajutorul tânărului: – Da’ stai, Tudore, că-l omori!

Constrâns de situație, acesta îşi descleştă mâinile din grumazul calfei şi făcu câţiva paşi înapoi. Soţia se apropie de el şi-i zise subtil:

24

Eugen Baciu

– Bărbate, Gavrilă are dreptate! El ar fi singurul care ne-ar putea scăpa basma curată din necazul în care am intrat.

Tudor îşi dădu seama în acel moment că nevastă-sa gândeşte bine şi se calmă.

– Bine, zise acesta, întorcându-se către calfă. Aşa să fie! Dar trebuie să-ți im­punem câteva condiţii şi, dacă nu accepți, îți voi face de petrecanie.

Pe chipul femeii apăru o umbră de îmbujorare care îi coloră slab obrajii palizi şi buhăiţi de plâns în timp ce se întoarse și ea către calfă şi-i spuse: – Uite, Gavrile, noi suntem de acord cu propunerea ta de a o lua pe fiica noastră de nevastă, însă ar fi bine ca tu și soţul meu să cădeți la o înţelegere.

Tudor se apropie încet de Gavrilă şi-şi aşeză un braţ pe umărul său. Tânărul se încordă instinctiv, crezând că fierarul vrea să-l sugrume din nou, însă se linişti atunci când acesta i se adresă cu voce blândă: – Gavrile, uite, accept să ţi-o dau pe fiica mea de soţie, însă trebuie să-mi promiţi că niciodată nu vei dezvălui nimănui întâmplarea nefericită care s-a abătut asupra copilei mele.

– Niciodată, nene! rosti în grabă acesta, între­ru­ pându-l.

Fierarul însă continuă cu glas domol: – Şi încă ceva, tinere. După ce vă veţi lega creştineşte, te rog s-o laşi puţin pe fata mea să-şi revină sufleteşte şi

Fiul Luanei

25

să nu te atingi un timp de trupul ei. Ştii şi tu că dragoste cu de-a sila nu se poate face. Îţi cam fug ochii după ea, am văzut cum o sorbeai din priviri de fiecare dată când trecea pragul fierăriei, însă ce să spun, ea are alte gân­ duri, alte preferinţe. Dar acu’ norocul tău! Iacă, o să vor­ besc şi cu ea pentru a înţelege situaţia şi apoi degrabă vom face toate cele de cuviinţă pentru a vă lega aşa cum se obișnuiește, prin cununie şi creştineşte.

Zis şi făcut.

Timpul trecuse ca o respiraţie. O zi, două, trei. Acum era către amiază. Luana se trezise din somn, iar în acel moment se afla în curte lângă fântâna veche, cu cumpănă.

Cufundă ciu­tura de lemn în apa limpede ca lacrima, ce aproape că ajunsese până la ghizduri, şi o umplu. Soa­ rele nu ardea, însă avea o lumină fină ca de aur, iar vântul abia că adia. Cei trei o văzură şi ieşiră împreună din fierărie. Se apropiară de ea, apoi tatăl o invită să se aşeze pe banca din bârne înguste din lemn de mesteacăn, situată la umbra unui nuc cu coroana bogată şi plină de rod. Fata îşi ascultă docilă părintele. Bărbatul o privi cu dragoste, dar trist, cu ochii lui verzi-albăstrui înfundaţi sub fruntea împodobită de sprâncenele stufoase. Buzele îi erau arse şi uscate şi, după ce şi le umezi cu vârful limbii, rosti cu glas duios: – Fata tatii, după toate cele ce ţi s-au întâmplat, pentru ca totul să fie bine, am hotărât ca să te dăm după… Gavrilă.

26

Eugen Baciu

Luana sări ca arsă în picioare. Ochii ei albaştri se umplură numaidecât cu lacrimi, arătând ca două oaze pline, gata să se reverse.

– Nicidecum! se împotrivi ea cu glas răspicat. În acel moment, ochii negri şi mici ca două picături de păcură ai lui Gavrilă se căscară, devenind aprigi şi adânci ca fundul zării. Încercă să îngâne ceva, însă fie­ rarul îl opri, făcându-i un semn discret cu mâna.

Mumă-sa se apropiase între timp de fată şi-i spuse despre înţelegerea pe care o făcuse tatăl ei cu calfa.

Aceasta se linişti, și, după ce se gândi puțin la cele spuse de maică-sa, zise hotărâtă: – Bine! Dacă nu există altă soluţie, voi accepta şi po­ vara asta.

Apoi albă la obraz şi cu ochii trişti, se aruncă în braţele părinţilor şi îşi plânse la sânul mamei soarta cruntă ce se abătuse asupra ei.

Gavrilă se alătură celor trei, adresându-i-se de data aceasta Luanei, pe un ton plin de blândeţe: – Nu fi tristă! O să respect înţelegerea făcută între mine şi familia ta; totul o să fie bine şi, dacă doreşti, nu-i nevoie să convieţuim o perioadă…

Luana se întoarse către el şi îl privi blajin. Umerii obrajilor ei, înainte albi, se rumeniseră ca floarea ma­ cului, buzele trandafirii se întredeschiseseră, iar glasul cristalin îi mângâiară sublim urechile tânărului: – Mulţumesc, Gavrile!

Fiul Luanei

27

Apoi, cu mersul ei suav de căprioară, se strecură printre pâlcurile mari şi galbene cu flori de sânziene, ins­pirându-le parfumul. Gavrilă și tatăl fetei se retraseră la fierărie, în timp ce Magdalena îşi văzu de treburi prin gospodărie.

Luana se resemnase. Stătea acolo, în mijlocul tufelor cu flori, gânditoare şi cu privirea îndreptată către cerul albastru pe al cărui neant plutea în voie un erete. Vântul, cu miros cald de romaniţă, îi mângâia uşor părul auriu.

Ziua aceea trecu ca o ploaie repede de vară. Soarele se scufundă uşor spre asfinţitul vânăt roşiatic, trimiţând încă luciri portocalii norilor care se adunaseră buluc pe înălţimi. Pacea amurgului se aşternuse peste tot ţinutul ca o cortină de purpură. Noaptea nu se lăsă aşteptată şi se trase ca o cortină înnegurată, întunecând totul. În liniştea morbidă a nopţii, doar greierii se mai făceau auziţi cu orchestraţia lor nocturnă. Pe la casele din sat, opaiţele se stinseră unul câte unul; de acum, lumea toată intrase într-o adormire profundă. * Ce mare chin apăsa acum pe umerii părinţilor Luanei!

Ar fi trebuit ca în curând să înştiinţeze consătenii despre căsătoria fiicei lor cu Gavrilă, calfa de la fierărie.

Oare cum vor primi oamenii această veste? Ce vor zice ei? Cum de dăm noi aşa frumuseţe de fată după un băiat ca Gavrilă! Că de, el nu era nici frumos, nici bogat, se pripăşise prin satul lor venit de pe alte plaiuri, așa că

28

Eugen Baciu

nu avea de niciunele. Dar, în fine, se consolau ei, ce mai contau acum comentariile venite din gura lumii.

Aşa că, a doua zi, dădură vestea în sat şi începură pre­gătirile necesare pentru cununie şi, totodată, pentru petrecerea de nuntă. Și chiar la primul sfârşit de săp­ tămână, atunci când ceremonia legării creştineşti a celor doi tineri a fost înfăptuită, gospodăria lui Tudor fu invadată de invitaţi şi de o mulțime de gură-cască.

Aproape tot satul a participat la acest ospăţ, că de, fie­­rarul avea cam de toate în gospodăria lui, iar acum era rost de mâncare şi de băutură pe săturate. Printre meseni se aflau şi unii mai curioşi, care nu pricepeau de ce a dat-o Tudor pe unica lui fată după unul ca Gavrilă, însă socrul mic le-a închis gura, zicându-le: – Păi dacă s-au plăcut în ascuns!... Pot să știu eu oare cu ce a vrăjit-o pârlitul ăsta pe fiică-mea? Însă celor mai mulți nuntaşi nu le păsa de ce s-a dus Luana după Gavrilă, atâta timp cât acolo mesele erau încărcate cu mâncare şi băutură.

Ginerele, îmbrăcat în haine de gală, arăta mai de Doamne-ajută. Nu mai părea urâţel, parcă şi babele sa­ tului, care o cam luaseră pe ulei, îl vedeau mai acătării. Îl pupau şi-l dănţuiau necontenit, că de, era totuşi tinerel. Însă pentru că totdeauna ce este frumos se termină repede, iată că petrecerea de nuntă luă sfârşit. Oamenii, bine dispuși, începură să se retragă pe la casele lor, unii mulţumiţi că îşi umpluseră burdihanele şi se distraseră

Fiul Luanei

29

de minune, iar alţii, ceva mai pricopsiți, bucuroşi că pu­ tuseră să ofere tinerilor căsătoriţi un dar de nuntă şi urarea tradiţională „Casă de piatră!”

După nuntă, aşa cum promisese, Gavrilă se retrase în odaia lui, însă nu în șura pe care o folosise până atunci, ci în alta, mai acătării, oferită de socrul său, o cameră largă, răcoroasă, în care mirosea a sulfină şi în care trona un pat mare, cu tăblii din lemn, acoperit cu o cergă groasă din lână, înflorată pe margini cu motive ţărăneşti.

Luana îi ură noapte bună şi îl îmbrăţişă aşa, ca de ochii lumii, sau poate ca o mulţumire pentru sufletul lui aprins de dorinţă, după care se retrase în camera ei din casa mare, a părinţilor. Se întinse pe pat şi privea către fereastra larg deschisă. Rochia de mireasă se aşternu peste toată suprafaţa patului. Părea ca o floare de crin care tocmai înflorise în puterea nopţii. În linişte, pe ce­ rul întunecat, tremura lacrima de aur a luceafărului de dimineaţă. Mai încolo, trei stele ca trei rubine în­sân­gerate licăreau, parcă dănţuind toate ca într-un re­fren. Privin­du-le, Luana adormi în patul ei îmbălsămat cu iasomie. * Trecuseră aproape cinci luni de la acel eveniment şi cei doi încă nu se apropiaseră unul de celălalt. Îşi petreceau ziua şi mâncau împreună însă, când venea seara, se retrăgea fiecare în odaia lui. Luna decembrie se apropia, iarna îşi intrase deja în drepturi. Ninsese. O pătură groasă de omăt acoperise ţinutul.

30

Eugen Baciu

Luana îşi petrecea timpul mai mult stând în casă şi, împreună cu mama sa, lucra la războiul de ţesut. Sarcina era de acum vizibilă, îi cam crescuse burtica. Se vedea că purta în pântece pruncul unei alt fel de fiinţe.

Ce-i drept, Gavrilă se cam săturase să privească la perna rece şi pustie alăturată de a lui pe patul unde îşi petrecea nopţile. Şi-ar fi dorit ca Luana să-i fie alături, să-i simtă trupul cald, apoi, înfierbântat de mrejele dra­ gostei, să se înfrupte avid din mlădiosul ei trup. Visa cu ochii deschişi şi parcă o vedea aievea lângă el. Din cauza jindului se cam dedase la băutură şi nu se culca fără să nu bea un kil de rachiu, apoi începea să-şi zică ca pentru sine: Ehe, poate că visele şi dorinţele mele se vor sfârşi într-un pahar de rachiu…

Dar într-o seară senină şi liniştită de iarnă, Gavrilă îşi consumase deja porţia de rachiu și, de această dată, visurile şi dorinţele lui nu doreau să-i dispară din minte, continuând să-i persiste pe retină. O dorea din ce în ce mai mult pe Luana şi nu-şi mai putea stăpâni porni­rile care i se revărsaseră asupra trupului într-o cascadă de transpiraţie. Ştia că nu este posibil acel lucru; ca să ajun­ gă cumva în odaia ei, trebuia să treacă mai întâi de socrul său. Nu se încumetase niciodată până atunci, poate şi teama îl ţinuse în loc, pentru că tatăl fetei era încă un bărbat puternic. Însă în seara aceea îi veni curajul. Înșfăcă o măciucă şi, tiptil, tiptil, se îndreptă către camera unde socrii lui se

Fiul Luanei

31

astâmpărau peste noapte. Ascultă mai întâi la uşă. Din cameră încă se mai auzeau voci; recunoscu glasul so­ţiei lui. Încercă totuşi să apese clanţa uşii, dar când atinse mânerul, auzi în spatele lui un mârâit. Când îşi întoarse privirea, dădu de un câine mare cu blana albă, imaculată, care îl țintuia cu niște ochi ca de foc, pregătit să-l sfâşie.

Gavrilă se înmuie, gata-gata să leşine de frică. Ar fi strigat după ajutor, însă graiul îi pierise. Se lipi de perete şi păşi lateral înspre camera lui. Era năucit. Nu îşi dădea seama de unde apăruse aşa, de nicăieri, acea namilă de „lup”. În curtea fierarului se aciuase doar o javră bătrână şi blănoasă, care abia de mai lătra din când în când la vreun trecător. Îşi aruncă cu teamă privirea ca să vadă cât mai are de mers până la uşa întredeschisă a camerei lui, după care iute şi-o reîntoarse către locul de unde venea pericolul. Dar minune! Câinele dispăruse ca prin farmec.

Se frecă la ochi şi se holbă din nou, însă nici urmă de jivină.

Doamne, am băut prea mult şi am halucinaţii, îşi zise intrând repede în odaia lui. Se tolăni pe pat şi, stând aşa dus pe gânduri la ceea ce se întâmplase, îi veni în minte o idee năstrușnică. Dacă tot nu pot să mă apropii cu trup şi suflet de soţia mea, am să dau în vileag tot ceea ce i s-a întâmplat, apoi mă reîntorc în satul meu. Mâine către seară, când s-or aduna oarece săteni la bodega satului, o să merg acolo şi le voi destăinui păţania Luanei şi motivul pentru care ne-am căsătorit, apoi de la ei va afla întreg satul; nu voi avea nimic de câştigat din toată treaba

32

Eugen Baciu

asta, dar nici de pierdut, însă răzbunarea mă va desfăta.

La început, nu mă vor crede, dar cel puţin îi voi pune pe gânduri, apoi bănuiala le va încolți şi vor aştepta poate cu nerăbdare naşterea pruncului; atunci vor vedea ei că nu se asemuieşte cu mine şi îmi vor da crezare. Aşa voi face.

O fericire scurtă și trecătoare îi străbătu atunci su­ fletul însă, obosit de atâta băutură, adormi imediat. * Zori minerali anunţau o zi frumoasă de iarnă. Gavrilă se trezi mai devreme ca de obicei şi, ieşit în ogradă, păşea pe zăpada bătătorită care-i scârţâia sub talpa groasă a bocancilor. Nu mersese ca de obicei la fierărie, ci luă toporul la subsuoară cu gândul de a intra în codru ca să taie oarece lemn pentru foc.

Aşa îmi va trece timpul mai repede, îşi zise el, nerăb­ dător de venirea înserării. Dorea să-şi descarce oful cât mai repede.

Se porni uşor prin făgaşul bătătorit către pădurea din apropiere apoi, ajuns în inima codrului, căută un lemn uscat şi pe măsura lui, pentru a-l putea căra cu uşu­rinţă acasă. Trecuse deja de orele amiezii, iar el nu se grăbea. Mergea încetişor cu lemnul în spate şi cu ţi­ gara în colţul gurii, pufăind gânditor când, deodată, ace­ laşi câine alb şi fioros, pe care avusese neplăcerea să-l întâlnească cu o seară înainte, îi apăru de niciunde şi i se opri înainte. Blana lui albă imaculată se contopea cu zăpada înconjurătoare.

Fiul Luanei

33

Lui Gavrilă îi îngheţă sângele în vine. Lăsă uşor lemnul din cârcă şi făcu câţiva paşi înapoi. Se gândi re­ pede la o variantă de scăpare şi alese să fugă, ca apoi să se caţere iute într-un copac. Privi rapid în jur pentru a alege un arbore în care s-ar fi putut căţăra mai cu uşu­ rinţă şi observă la vreo câţiva metri un gorun cu ramurile dese şi joase.

Acolo este scăparea mea, îşi zise prinzând oleacă de curaj însă, când dădu să fugă către copac, realiză că picioarele îi erau complet înţepenite în zăpadă. Degeaba încerca el să se mişte cumva, că zbaterea îi fu în zadar.

Nu-şi putea închipui că este posibil aşa ceva însă, înainte de a găsi vreo explicaţie, simţi cum întregul trup îi este înfăşurat într-o mantie geroasă venită de nicăieri ca un vârtej asupra lui. În câteva momente nu-şi mai simţi trupul deloc. Îşi vedea sfârşitul în faţă. Privirea i se în­ ceţoşa din ce în ce mai mult. Ca prin vis văzu apoi cum „lupul” se îndepărtează uşor, dispărând ca prin minune.

O negură adâncă îi cuprinse întreaga fiinţă, după care îşi dădu cea din urmă suflare. * Tudor nu îşi văzuse ginerele în acea dimineaţă şi se cam puse pe gânduri. Făcea acum parte din familia lui şi, chiar dacă nu arăta nimănui, îl avea la suflet pe Gavrilă. Îngrijorat, îşi întrebă soţia dacă nu cumva îl văzuse prin ogradă, după care merse şi-i bătu la uşa odăii. O fi bolnav, bietul de el; se vede că suferă cumplit din cauza condiţiilor

34

Eugen Baciu

impuse de mine. Deschise încăperea, dar înăuntru nu se afla nimeni; în cameră, totul se păstra în ordine. Gavrilă avusese grijă să îşi facă patul, dereticând înainte de a pleca la pădure.

Bărbatul părăsi valvârtej camera şi merse direct la fiică-sa. Se trezise şi ea dis–de-dimineaţă. O cam lovise pruncul cu picioruşele în pântec şi nu prea îi tihnise somnul. Întrebată de tatăl ei dacă îşi văzuse soţul, aceasta îi spuse că l-a zărit cum luase drumul către co­ dru cu securea la subsuoară, dar să nu-şi facă griji în privinţa lui, ca de fiecare dată se întoarce către seară cu un lemn în spinare.

Aşa se întâmpla de obicei, însă nimeni nu ştia ce se petrecuse de data aceasta. Se făcuse deja seară. Ca de fiecare dată, familia îl aştepta cu cina aburindă, însă el nu mai apărea nici cu lemn, nici fără. Îngrijorat, Tudor merse de strigă la nişte vecini mai săritori, cerându-le ajutorul.

Din cauza lupilor, sătenilor le era teamă să meargă noaptea prin pădure. Totuși se găsiră câţiva mai curajoşi care, cu felinarele în mână şi însoţiţi de câţiva câini ciobăneşti, luară calea codrului şi se afundară în inima lui.

Noaptea era senină iar luna le facilita căutarea cu reflexia ei argintie. Care mai de care începură să-l strige: – Gavrilă! Gavrilăăă!, se auzeau vocile lor care răz­ băteau prin desișul pădurii.

La un moment dat, unul dintre căutători zări un fel de stâlp înfipt în mijlocul unui luminiş. Mai fusese el prin

Fiul Luanei

35

acest loc, însă nu-şi amintea să fi văzut vreodată vreun trunchi de copac aici, în centrul acelei poieni.

– Staţi!, zbieră el şi făcu un semn cu mâna către ceilalţi. Haideți să vedem ce e cu trunchiul acesta!

Bărbații se opriră brusc, apoi, la îndemnul lui, îl ur­ mară tiptil până ajunseră în mijlocului luminișului. Iar când s-au apropiat cu felinarele, rămaseră înlemniţi de uimire. Ceea ce părea un trunchi de copac nu era altceva decât trupul neînsufleţit şi ţeapăn al lui Gavrilă. Fierarul nu mai stătu pe gânduri şi, ajutat de săteni, îl luară cu grijă şi îl puseră pe umeri, apoi, în cea mai mare grabă, se îndreptară către casă. Amuţiseră cu toţii. De undeva de după o buturugă groasă de stejar, doi ochi de foc îi privea cum se îndepărtează către marginea pădurii.

Ajunşi în ograda lui Tudor, oamenii îl ajutară pe bie­ tul om să aşeze corpul neînsufleţit pe patul din ca­mera defunctului. Apoi, cu căciulile trase de pe cap, îşi făcură cruce zicând fiecare „Dumnezeu să-l ierte!”.

Soacra şi soţia lui Gavrilă apucară a jeli la capul lui.

Oarecum, acesta făcuse parte din familia lor şi fiecare îl avea la suflet în felul său. După plecarea sătenilor, se apu­cară să facă pregătirile necesare pentru înhumare şi nu mai dormiră toată noaptea. În zorii zilei următoare, mai degrabă ca niciodată, clopotele din turla bisericii anunţau că un alt suflet de om părăsise această lume.

Tot satul aflase despre soarta cumplită a bietului om, venind să-i aprindă o lumânare la căpătâi. Și Gavrilă

36

Eugen Baciu

a luat cu el în mormânt secretul pe care voia să-l divulge oamenilor locului.

Cine, oare, îl împiedicase să facă acea destăinuire?

Cine dorea ca această taină să rămână nedescoperită? Şi de unde apăruse aşa, de nicăieri, acel câine mis­ terios? Să fi fost el oare protectorul Luanei şi al prun­ cului care avea să se nască în primăvara următoare?

Capitolul III

Gabriel

M

ulţimea de ţurţuri, care dantelaseră ca într-o maramă streşinile caselor, porni să se to­pească acum, când soarele călduţ al începutului de lună martie îşi trimitea razele strălucitoare peste acea mare albă de zăpadă. Pe alocuri, pârâiaşe cristaline se scurgeau încet printre făgaşurile de gheaţă, care încă persistau cu încăpăţânare şi nu voiau nicicum să se topească. Câ­ teva pâlcuri de ghiocei îşi scoseseră căpşoarele albe, bucurându-se şi ei că scăpaseră de pătura groasă a omă­ tului care îi acoperiseră până atunci.

Familia Luanei trecuse cu bine şi de această iarnă. În afară de evenimentul nefericit care se abătuse asupra lor prin moartea lui Gavrilă, nimic nu le mai stricase bunul trai. Părea că nici acel episod nu-i afectase prea mult.

Zorii albăstrii vesteau o zi însorită. Luana împre­ ună cu ai săi se pregăteau pentru o scurtă călătorie până într-o localitate apropiată, la Bozioru. Avuseseră în

40

Eugen Baciu

prealabil o discuţie în care deciseseră ca fata să se mute la mătuşa ei care îşi avea locuinţa în acea zonă, gândinduse că vecinii lor ar fi sceptici cu privire la pruncul care urma să se nască. Parcă îi şi auzeau cum cleveteau pe la colţuri: „Dar băietul ăsta nu aduce în partea lui Gavrilă!” Însă acesta era ultimul aspect la care luau acum seamă; la drept vorbind, după cum le povestise fata, pentru că adevăratul tată purta aripi, se temeau că şi copilul se va naşte cu niscaiva aripioare. Şi apoi ce ar mai fi comentat sătenii! Pe când acolo, la Bozioru, ar fi putut ţine pruncul departe de ochii lumii şi hotărâră ca fata lor să nască în casa mătuşii ei. Aşa că acum o însoţeau la drum.

Pântecele Luanei devenise destul de măricel. Se ve­ dea că fătul purtat era unul deosebit. Încă trei luni de aşteptare, nădăjduiau să nască pe la sfârşitul lunii mai.

Porniră cu toţii la drum, urcaţi într-o căruţă trainică la care fierarul înhămase doi armăsari focoşi, negri, cu coamele lucioase şi lungi, frumos ţesălate. Caii tră­geau fără nicio opintire atelajul şi pe la orele amiezii ajun­ seră la casa rudei lor din frumosul sat Bozioru. Gos­ podăria era aşezată la poalele unei coline. Parcă soarele încălzise mai mult prin aceste locuri, căci panta lină a colinei începuse să se coloreze într-un verde crud. Casa era situată în acea curgere domoală a văii, unde se des­ chidea o poieniţă ce părea că doarme într-o pulbere fină de sclipiri. Mai sus, pe umerii dealurilor învecinate, se conturau pădurile dese de stejar cuprinse parcă în

Fiul Luanei

41

pânze gri-cenuşii. Gospodăria era mult mai mare decât a lor. Pe faţada posterioară, zugrăvită într-un albastru deschis, se prosternase acum soarele călduţ al dupăamiezii de parcă nu-şi mai dorea să plece de acolo. De pe pervazurile ferestrelor mari râdeau muşcate tinere aşteptând în ghivece înflorate vremea când vor fi puse la locul lor, pe prispa casei. Intrară în curtea spaţioasă unde fură luaţi imediat în primire de un câine mare şi lăţos care se bucura nespus de prezenţa vizitatorilor, lă­­­trând totuşi pentru a-şi anunţa stăpâna că oameni cunoscuți îi călcaseră proprietatea. În cadrul uşii apăru o femeie între două vârste, oacheşă, sprâncenată, cu ochi minunaţi, care parcă zâmbeau acum de fericire la vederea musafirilor. Era îmbrăcată într-o cămaşă albă cu altiţe și o fustă albastră din stambă petrecută cu un brâu îngust, pieptănată strâns, cu cosițele bălăioare adu­se peste umeri, în dreptul pieptului.

– Bine aţi venit, dragii mei!, i se auzi vocea blândă.

– Bine te-am găsit!, rostiră într-un glas cei veniţi şi, după ce se îmbrăţişară, intrară cu toţii în casă.

Petrecură ceva vreme împreună în micul salon pe care gazda îl avea pregătit numai pentru vizitatori, îm­ podobit pe pereţi cu carpete şi câteva icoane, iar pe po­ dea un covor, care te îmbia să-l atingi cu fineţea lui și pe care ruda lor îl primise de prin străinătăţi. Aşezaţi în jurul unei mese din lemn de nuc, cu câte o ceaşcă de ceai înainte, discutară despre scopul vizitei lor în acea

42

Eugen Baciu

zi. Mătuşa fetei, care abia atunci era pusă la curent cu veştile, ba se minuna, ba se speria, ba se bucura la toate acele relatări și totuși acceptă pe loc să o aibă pe Luana alături de ea în casă, că şi aşa o cam luase urâtul de când rămăsese văduvă.

Soţul ei se stinsese din viaţă încă de tânăr şi nu apu­­caseră să plămădească vreun copil, iar ei nu-i mai trebuise alt bărbat. Îl iubise necondiţionat pe răposatul ei soţ, însă Dumnezeu îl răpise la ceruri prea devreme.

Nici măcar doi ani nu apucaseră să convieţuiască. Ce-i drept, cam târziu se legaseră cu cununie, când amândoi erau trecuţi deja de treizeci şi cinci de ani.

Aşa că, acum, femeia era tare bucuroasă să o aibă pe nepoată prin preajmă, ca să-i mai fericească zilele.

Nu se sperie de probabilitatea că pruncul se va naşte cu asemănări de la tatăl lui, fiindcă exista în sat o moaşă în care avea mare încredere. Apoi tot povestind ba de una, ba de alta, nici nu băgară de seamă cum amurgul de purpură se lăsase în taină peste sat.

– Rămâneţi peste noapte la mine, le propuse Anuca.

Nu are rost să plecaţi acum pe înserat la drum că doar, slavă Domnului, aveţi unde să dormiţi!

Casa ei spaţioasă avea trei dormitoare încăpătoare, cu tapet înflorat, în culori deschise, roz, galben şi verde ca mazărea, toate încălzite cu sobe de teracotă.

– Dacă tot insiști, rămânem! Că doar unde să mai plecăm acum, pe întunericul primejdios?

Fiul Luanei

43

Într-adevăr, înserarea nu se lăsă prea mult aşteptată şi se aşternu încet peste liniştea satului. Pe la case, opa­ iţele se aprinseră și se stinseră unul câte unul. Doar luna argintie privea din înalturi strecurată printre licăririle de stele. * Trecuseră deja trei luni de când Luana se mutase în casa mătuşii Anuca şi, după toate socotelile, mai avea cam trei zile până să se împlinească sorocul. Spre sfâr­ șitul lunii lui mai, acea aşezare părea un plai de basm.

Pădurile întunecate și umbroase înfrunziseră ca nişte epoleţi foșnitori pe umerii verzi și însoriți ai colinelor.

Era o zi senină şi numai bună de a face o plimbare pe uliţele pline de veselie ale satului.

Luana se întorcea către casă, singură, de la moaşa care avea să o asiste la naştere. Mătuşa ei îi făcuse cu­ noştinţă cu acea femeie îndată ce se stabilise acolo. Cam de aceeaşi vârstă cu mătuşa, moaşa era o femeie blândă, cu suflet bun, de la care nu te mai îndurai să pleci. Tâ­ năra mergea acum şi admira prin curţile oamenilor mi­ nu­natele flori cu diversitatea lor coloristică. Petuniile, lalelele, iasomia şi bujorii îi zâmbeau, scăldate în lumina blândă a soarelui. Mai avea de parcurs puţină cale până la casa mătuşii şi tocmai se opri ca să se odihnească sub coroana stufoasă a unui bătrân castan, care deja îşi etalase candelabrele albe şi înmiresmate ale florilor pe ramurile mlădioase împodobite cu verdele crud al frunzelor. Se

44

Eugen Baciu

aşeză pe o băncă de lemn din apropiere ca să-și tragă puțin răsuflarea. Greutatea pântecului o cam obosise.

Deodată, de nicăieri, în faţa ei îşi făcu apariţia un câine lup, masiv, cu blana de un alb imaculat, care o fixa cu nişte ochi albaştri deosebit de frumoşi. La vederea lui, fata tresări uşor, cuprinzând-o teama. Însă câinele nu dădu semne de ferocitate, din contră, începu a se tă­ văli prin colbul drumului ca şi cum s-ar fi bucurat de pre­zenţa ei acolo, apoi tiptil, mai mult târâş, se apropie de Luana. Cu timiditate, ea întinse mâna şi îl mângâie pe cap. Câinele o linse pe dosul palmei, semn că îi doreşte prietenia, se lipi de picioarele ei şi-i adulmecă burtica.

Sfiindu-se, Luana se ridică şi îşi continuă drumul către casă. Câinele, nici una nici două, apucă a merge în urma ei şi o însoţi îndeaproape până la poarta ogrăzii. Mătuşa ei trebăluia printre straturile de flori când se auzi strigată: – Mătuşică! Uite, acest „lup” s-a ţinut după mine până aici; nici nu ştiu de unde a apărut.

Câinele deja se postase în faţa porţii şi parcă aştepta ca să fie invitat în curte.

– A cui o fi frumuseţea asta de câine?, întrebă ea atunci când se apropie de poartă şi îl văzu.

– Nu ştiu, mătuşă. Și pare că nu ar mai vrea să plece...

– I-o fi foame! Hai să-i dăm ceva de mâncare.

Luana păşi în curte iar câinele o însoţi. Ciudat că, la vederea lui, bătrânului lăţos, în loc să latre sau să se agite, se apropie de „lup” şi se comportă de parcă l-ar fi

Fiul Luanei

45

cunoscut de când lumea. Se gudura şi scheuna bucuros pe lângă seamănul lui, de talie mult mai mare. Se mirară şi cele două de atitudinea blândă a câinilor, apoi Anuca merse în casă şi se întoarse cu un blid plin de mâncare, pe care i-l puse în faţă „lupului”, însă acesta nu dădea semne că este flămând, spre bucuria lăţosului, care se în­frupta acum pe săturate.

Luana îl mângâie duios și apoi intră în casă. Marele Alb se tolăni pe ţolul din tocul uşii şi acolo îşi petrecu restul zilei. * Adoptat cu drag, „lupul” se simţea minunat în preaj­ ma celor două femei. Nimeni din sat nu se plânsese că şi-ar fi pierdut câinele. Cei care îl văzuseră spuneau că poate o fi venit de prin satele vecine. O fi avut stăpâni răi! ziceau unii. Şi la cât de îngrijit și frumos arăta, toţi se minunau de el.

Ziua de 29 mai a acelui an 1956 nu se arătă prea prie­tenoasă. Cerul era înţesat de nouri fumurii. Acel rai păduresc aştepta acum să fie biciuit de stropii mari şi repezi ai furtunii care îşi anunţa prezenţa acolo din înalturi, cu tunete aprige şi fulgere care săgetau pă­mân­ tul ca rafale de foc.

Trecuse de orele amiezii, Luana se afla în camera ei aşteptând ca să-i vină sorocul. Lângă ea, pregătită să în­­tâmpine sosirea pe lume a pruncului, se afla moaşa ve­nită dis-de-dimineaţă. Durerile naşterii îi cuprinse

46

Eugen Baciu

deodată toată fiinţa gravidei. Chiar în acel moment, ro­ potul ploii biciui aprig pământul cu stropi mari şi repezi.

Moaşa, cu toate cele de trebuinţă îndeaproape, sări în ajutorul fetei cu meşteşug deprins în ani și ani de moşit, iar în scurt timp scoase la iveală pruncul. Se auzi atunci în casă primul scâncet de nou-născut. Ca prin minune, încetă şi ploaia. Printre două buze de nori, soarele îşi strecurase o rază puternică precum un reflector, pro­ iec­tând lumina cu un fascicol doar deasupra casei lor.

Apoi vântul se înălţă în văzduh şi împrăştie norii, lă­ sând în urmă un cer deosebit de albastru. Undeva de deasupra colinei şi până peste păduri, un curcubeu îşi deschisese arcada ca o aură binecuvântată. Apoi vântul se transformă într-o adiere şi cu suflarea-i tremurândă ondula pe la geam perdeaua, ca într-o oftare de şoapte strecurate înăuntru: „Bine ai venit pe lume, Gabriel!”

Marele Alb, căci aşa îi puseseră numele „lupului”, scheuna pe la uşă agitat şi, până nu i s-a dat voie în ca­să, nu s-a liniştit. Merse degrabă şi linse picioarele prun­­cului, apoi se aşeză protector la marginea patului privindu-l blând de acolo pe micuţul care scâncea uşor şi care stătea acum strâns la pieptul mamei. Femeile erau fericite fiindcă totul se petrecuse firesc, fără com­plicaţii, dar mai ales pentru faptul că micuţul nu se născuse cu aripioare, aşa cum se temeau. Nici urmă de acestea. Însă ochii lui albaștri-violet se asemănau cu ai misteriosului „creator”.

Fiul Luanei

47

În acea zi de 29 mai se petrecuseră fenomene ciudate într-un timp foarte scurt. Mai întâi ploaia aceea violentă, apoi soarele care îşi aruncase raza doar asupra casei unde se născuse pruncul și, în final, apariţia curcubeului. Şi asta nu fusese totul. Către asfinţit, soarele roşu intens înflăcăra ferestrele gospodăriei Anucăi şi tot cerul pă­ rea ca o pată de sânge scurs din rana astrului suveran.

Stropi de purpură pătau pe alocuri cupola azurie. Din ne­sfârşitele depărtări răzbeau vibrațiile melancolice ale pădurii. Vântul cu miros cald de petunie adia legănând uşor cumpăna fântânii din curte, făcând-o să scârţâie.

Seara se așternea liniştită, iar din întunericul lăptos începu să tremure lacrima de aur a celei dintâi stele ivite pe bolta cerului. * Anii trecură unul după altul şi Gabriel ajunsese un flă­căiandru frumos, în vârstă de şapte ani, înăltuţ şi bine legat la trup. Chipul bălai îi era încadrat de un păr negru ca de abanos şi ondulat, ce îi cădea lung pe spate până în dreptul umerilor.

Era un copil inteligent şi, atunci când mergea la bu­ nicul lui din satul vecin, îi plăcea să stea la fierărie şi să bată cu ciocanul în fierul roşu incandescent abia ieşit din focul cuptorului. Îl bătea cu atâta uşurinţă, încât şi bă­trânul se minuna de forţa cu care mânuia unealta. Într-una din aceste zile, băiatul prinse din neatenţie cu mâna de capătul înroşit al fierului. Se sperie, crezând

48

Eugen Baciu

că se va arde însă, în acel moment, în loc de durere, simţi cum mâna îi este rece ca gheaţa şi în jurul palmei i se formează o aură violet, care învălui fierul ca o protecţie.

Fierarul, care sărise îndată în ajutorul nepotului, rămase şi el uimit de ceea ce vedea. Başca fumul sau gazele ieşite din focul cu cărbune care nu-l afectau pe micuţ. Bunicul aflase de la mumă-sa că băiatul mai avea şi alte puteri, cum ar fi statul iarna în frig, fără să fie afectat de ger, iar vara se scufunda în lac şi ieşea la suprafaţă după un timp îndelungat.

La început, familia micuţului îşi făcuse griji, însă după un timp se obişnuiseră cu aceste abilităţi pe care le poseda băiatul. Apoi îşi dădură seama că toate acestea le moştenise de la tatăl lui, considerat probabil un înger.

De asemenea la şcoală, Gabriel dădea dovadă de o capa­ citate extraordinară în a-şi însuşi materiile predate de învăţător şi, mai târziu, de profesori. Îşi petrecea prin bibliotecă aproape tot timpul liber, căutând să citească lucrări deosebite, care explicau mai degrabă evoluţia ci­vilizaţiei umane sau aspecte legate de existența uni­ versului. Găsea foarte greu aceste cărţi şi, de regulă, le împrumuta de la profesorii care deţineau în bibliotecile personale asemenea exemplare.

Mai târziu, după terminarea gimnaziului, Gabriel a fost înscris la un liceu din Ploieşti, unde îşi continuă studiile şi, ca să nu mai facă naveta la Bozioru, a ales internatul şcolii. Din fericire, în acest oraş a frecventat

Fiul Luanei

49

mai multe biblioteci, găsind o mulțime de cărţi dintre cele care îl interesau. Însă cea mai mare atracţie a lui a de­venit Speologia. Atras din ce în ce mai mult de această ştiinţă, a început să o studieze intens, căutând să afle toate locurile speciale cu peşteri din munţi sau situri ar­ heologice de pe teritoriul României.

Liceul a fost pentru el doar un exerciţiu de antre­ nament în a-şi şlefui cunoştinţele şi a lua cu notă ma­ ximă bacalaureatul. Pentru calităţile sale excepţionale la învăţătură, directorul şcolii l-a recomandat la o fa­cul­ tate de prestigiu din Bucureşti, unde urma să primească bursă. Însă Gabriel nu părea interesat de acea ofertă şi a re­fuzat-o pentru moment, cu promisiunea că va reveni când va fi pregătit să înceapă studiile. Gândurile lui se îndreptau cu totul şi cu totul în altă parte, dorind să se ocupe de ceea ce îi plăcea cel mai mult, anume călătoriile pe munte şi explorarea peşterilor, iar pentru aceasta avea nevoie de timp liber. Simţea că trebuie să caute ceva prin toate acele văgăuni, însă nu ştia precis ce anume. Aşa că se întoarse acasă. Nu-l putură convinge nici mama, nici bunicii să-şi continue studiile la Bucureşti.

– La ce bun? Doar dacă vreau, pot învăţa orice disci­ plină fără să mă obosesc. Aş putea termina o facul­tate într-un trimestru sau poate chiar mai repede. De ce ­să-mi irosesc timpul, când am altceva mai bun de făcut?

Maică-sa şi bunicii îi dădură pace.

50

Eugen Baciu

Gabriel realiză în timp că era un tip deosebit faţă de ceilalţi tineri şi că posedă anumite puteri, însă nu fă­ cuse niciodată caz de acest lucru. Familia încă nu-i des­ tăinuise povestea conceperii sale.

Tot fierăria rămăsese loc de relaxare pentru el şi aici începuse să-şi confecţioneze obiectele necesare pen­­tru a escalada pereţii munţilor sau pentru a coborî în văgăunile adânci ale versanților. Avea de gând să ex­­ploreze munţii Buzăului şi nu numai, însă aici, pe aceste meleaguri unde copilărise, de la localitatea Nucu-Aluniş şi până la ColţiBozioru şi Braişte, se aflau câteva aşezări rupestre care îi treziseră interesul. Era atras în acele locuri fără nicio explicaţie. Avea de gând să exploreze Biserica de piatră de la Aluniş, despre care se spunea că fusese săpată în stâncă de doi ciobani în jurul anului 1274, apoi Peştera lui Dionisie, dar şi cea a lui Iosif, sculptată într-un perete oblic de stâncă, însă în mod special dorea să exploreze grota Fundul Peşterii, despre care se spunea că ar avea o vechime de 4 000 de ani înainte de Hristos, că ar fi ţinut loc de templu al fertilităţii şi că acolo s-ar afla un tunel săpat de entităţi necunoscute. În această peşteră voia el îndeosebi să ajungă. În afară de anii pe care şi-i petrecuse la Ploieşti, Marele Alb îl însoţise pe băiat în toate drumurile sale şi îl apărase oarecum în anumite situaţii. Îl însoţise şi în incursiunile lui prin munţi şi întotdeauna îi era un partener de nădejde, venindu-i în ajutor cu te miri ce.

Fiul Luanei

51

Ni­meni nu bănuise până atunci că acel câine fusese tri­ mis special de „creator”, tocmai pentru a-l proteja ca nu cumva să i se întâmple ceva rău. Şi „lupul” avea puteri ne­bănuite, însă niciodată nu fusese nevoie să şi le arate.

Iar când băiatul se hotărî să exploreze îndeaproape as­ cun­zişurile munţilor, îl însoţea bucuros îndeaproape pe cărările munţilor, printre stâncile abrupte.

Dar toată plăcerea lui Gabriel de a scotoci prin vă­ găunile munţilor i se curmă atunci când, după ce împlini 19 ani, se trezi într-o zi că poştaşul îi înmânează un ordin de recrutare în armată. Toate visele şi pregătirile lui de a umbla prin munţi se năruiră în acea zi a anului 1975, când cu lacrimi în ochi îşi luă bun-rămas de la scumpa lui mamă, apoi de la bunici şi se urcă într-o maşină, cu geamuri fumurii, cu care urma să fie transportat la unitatea respectivă. Şi pentru că la centrul de recrutare unde fusese che­ mat Gabriel, specialiştii de acolo văzuseră în tânărul chipeş, înalt şi bine legat un posibil lider, îl intervievară şi rămaseră surprinşi de cunoştinţele vaste pe care acesta le deţinea în ştiinţa speologiei, dar şi în cea a astrologiei.

De aceea hotărâră ca tânărul să fie repartizat la o unitate militară de aplicaţii şi intervenţii deosebite. Din acest motiv, în ziua când a trebuit să se prezinte la unitatea respectivă, a fost preluat de o maşină specială la orele înserării, tocmai pentru ca să nu recunoască drumul parcurs până acolo. Era vorba despre o unitate secretă.

52

Eugen Baciu

Călătoria durase cam o oră, fiind singur în maşină. Încercase cumva să privească prin geamul fumuriu al vehiculului, însă nu putea distinge nimic. Se făcuse deja noapte. Când coborî, constată că se afla în mijlocul unei păduri. Doar atât se putea observa în lumina palidă a lunii înălţate pe bolta înstelată a cerului. Gabriel fu in­ vitat să intre într-o încăpere unde fu întâmpinat de un subofiţer cu un salut milităresc, la vederea căruia răs­ punse cu „Bună seara!”.

– Mă numesc plutonierul Turcu. Am fost înştiinţat că vei sosi în această seară, am primit ordin să-ţi predau ţinuta militară şi să-ţi arăt camera unde vei dormi.

Plutonierul, înalt şi spătos, cu o alură atletică, era un bărbat cu faţa plină, roşcovană, purta o mustăcioară bălaie și avea ochi veseli, vioi, de culoarea smaraldului.

Când tânărul luă cu îndoială uniforma care-i fusese înmânată, neştiind dacă i se potrivește, plutonierul îi și citi gândurile: – Stai liniştit, soldat, ţinuta o să-ţi vină ca turnată, îţi cunoaştem măsurile de la biroul de recrutare. Acum, uite, intră aici şi odihneşte-te. Mâine vom discuta pe larg şi îi vei cunoaşte pe ceilalţi camarazi.

Plutonierul închise uşa în urma sa, apoi se retrase la treaba lui. Gabriel păşi în interiorul camerei, care nu era mai mare de trei metri şi jumătate în lungime și în lăţime, fiind cadorisită cu un pat cu aşternuturi cazone şi o pernă albă, curată. Alături se afla o noptieră cu două

Fiul Luanei

53

sertare și o veioză cu abajur verde. Mai încolo, într-un colţ al camerei, văzu un rastel, tot verde, iar în partea dreaptă a camerei, faţă în faţă cu uşa de la intrare, exista încă o uşă de dimensiune mai mică. Gabriel apăsă clanţa și descoperi acolo o baie mică dotată cu o chiuvetă cu oglindă, un duş şi wc-ul.

Bun!, îşi zise. Dar ce fel de unitate este aceasta?

Hm, mă aşteptam să stau la grămadă, într-un dormitor de companie plin de soldaţi, nu repartizat singur într-o cameră… Îl cam puse pe gânduri situaţia şi, mânat de cu­rio­ zi­­tate, privi cu atenție afară, pe fereastră. Încercă să descopere dacă se afla totuşi într-o unitate militară şi nu altundeva. Îşi recăpătă încrederea când observă undeva, cam la cincizeci de metri depărtare, un foişor în care se vedea silueta unui om. Apoi văzu în spaţiul limitat de fereastră o lumină palid-gălbuie, provenită probabil de la un bec. Îşi privi ceasul „Racheta” şi constată că trecuse de ora 22.00.

Căscă. E timpul să mă bag la culcare, îşi zise în gând.

După ce îşi dezbrăcă hainele civile, se vârî în aşternut cu faţa în sus, proptindu-și mâinile sub cap. Gândurile nu-i dădeau pace. Îl rodea ideea că dormea singur și con­ fortabil în acea cameră şi nu cum se aşteptase el. Într-un final adormi şi toate frământările i se risipiră. *

54

Eugen Baciu

Un cânt de privighetoare străbătu aerul plăcut și Gabriel sări brusc în picioare. Îşi privi ceasul de la mână: fix ora 6.00. Camera era oarecum luminată de zorii acelei zile de 25 iulie a anului 1975. Tânărul căuta încă pasărea care îl trezise cu trilul ei armonios, însă în locul acesteia zări deasupra patului o cutiuţă pătrată și albă ce emitea sunete plăcute, imitând la perfecţie o privighetoare. Dar când încercă să pună mâna pe capac, aceasta se opri şi chiar în acel moment uşa se deschise, în cadru apărând acelaşi subofiţer care îl întâmpinase de cu seară.

– Bună dimineaţa, soldat! Îmbracă-te repede şi vino afară; ne întâlnim în curte.

Gabriel îşi puse la iuţeală ţinuta militară, care îi venea de minune, încălţă bocancii, îşi așeză boneta pe vârful capului şi se grăbi să se prezinte la raport. În curte, pe o alee betonată, încadrată de o parte şi de alta cu arbori înalţi de stejar, îl aşteptau plutonierul împreună cu câţiva soldaţi.

Slavă Domnului, nu sunt singurul recrut în mijlocul acestei păduri!, murmură el.

Se apropie de grup şi, după ce i se făcu cunoştinţă cu ceilalţi nouă camarazi, privi spre clădirea unde îşi petrecuse acea noapte. Voia cumva să se convingă că dormise în aceeaşi clădire cu ceilalți. Realiză că, întradevăr, acel loc era destul de încăpător ca să poată găzdui unsprezece persoane. Plutonierul le ordonă să-l urmeze şi păşiră împreună pe o alee pavată cu piatră

Fiul Luanei

55

cubică de granit, care părea că taie în două pădurea.

Aleea era străjuită de o parte şi de alta cu lampioane înalte de o jumătate de metru, plasate la o distanţă de doi metri unul față de altul. De fapt, acestea se încărcau la soare pentru ca noaptea să lumineze difuz. Aleea se sfârşi cam la cinci minute de mers şi la capăt se deschise o suprafaţă de teren gazonată şi proaspăt tunsă, care lăsa să se vadă câteva poteci presărate cu un fel de pietriş vineţiu, fiecare având propria destinaţie. Undeva, într-o parte, se vedea o clădire destul de încăpătoare, cu un acoperiş ciudat, de formă ovală, care, privit de sus, părea o colină înverzită. Plutonierul îi conduse spre interiorul clădirii. Înăuntru fură întâmpinaţi de câţiva ofiţeri, între care unul părea comandantul acelei unităţi. După ce au fost invitaţi într-o încăpere cu totul şi cu totul deosebită, mai degrabă o sală de conferinţe, dotată cu bănci din lemn ca la şcoală, ofiţerii se aşezară în faţa unui pupitru gen catedră mai mare, apoi comandantul li se adresă: – Numele meu este Roşca şi sunt comandantul aces­ tei unităţi.

Le prezentă pe rând ofiţerii superiori aflați în preaj­ma sa, fiecare după specialitatea lui. După care le descreţi frunţile soldaţilor, mărturisindu-le că acea unitate este secretă şi că acolo vor primi o instruire specială, vor fi pregătiţi pentru preîntâmpinarea unor cazuri de ex­cepţie şi fenomene la care oamenii nu au fost

56

Eugen Baciu

expuşi niciodată şi care par de domeniul fantasticului.

De aceea, unitatea a fost creată să arate mai degrabă ca un loc de vacanţă. Nimic din tot ceea ce există aici nu tră­ dează existenţa obiectivului militar.

– Fiecare lucru din acest loc a fost bine gândit de ex­perţii aflați în interiorul unităţii şi cu care veţi face cunoştinţă mai târziu. Sunt specialişti care vă vor ajuta să vă dezvoltaţi aptitudinile pe care le aveţi fiecare dintre voi, ca să le puteţi controla cu eficienţă atunci când va fi necesar. Poate v-ați descoperit sau nu aceste calități, însă noi vă cunoaştem mai bine decât vă aşteptaţi voi.

Gabriel știa că pe el nu-l afecta frigul și că avea o pu­ tere mult mai mare decât alţi tineri de vârsta lui, însă habar nu avea că bunicul său se cam scăpase la un pahar de vin în plus la bodega din sat şi se lăudase cu nepotul lui. Cine ştie pe la urechile cui mai ajunseseră aceste destăinuiri ale bunicului? Şi poate că cineva din umbră îl ţinuse mereu sub observaţie pe puştiul cu aptitudini speciale fără ca să se fi bănuit vreodată ceva.

Oare ce aptitudini au ceilalţi camarazi?, se întreba el. Însă toate acestea avea să le afle pe parcursul in­stru­ irii acolo şi, treptat-treptat, cunoscu pe fiecare individ în parte cu ceea ce avea fiecare mai special în firea lui.

De exemplu, unul dintre ei putea să se înalţe în aer fără a fi ajutat de vreun aparat special sau propulsor. Altul auzea zgomotul produs la o distanţă de un kilometru

Fiul Luanei

57

faţă de locul unde se afla. Un altul putea vizualiza un pericol iminent cu cel puţin cinci minute înainte de a se întâmpla. Dar şase dintre camarazii săi abia acolo urmau să-şi descopere cu adevărat aptitudinile cu care fuseseră înzestraţi de la naştere, fiindcă ceea ce încercaseră ei să facă până atunci se dovedise a fi irelevant. Cei trei însă, împreună cu Gabriel, aveau să-şi dezvolte la maximum acele meșteșuguri supranaturale cu care fuseseră în­ zestraţi din naștere. Într-adevăr, în subsolul acelei unităţi militare – care se dovedi a fi un laborator imens, extins pe o suprafaţă de aproape un kilometru pătrat, dotat cu aparatură necunoscută pentru ei –, cunoscură oameni de ştiinţă deosebit de bine pregătiți care, într-o perioadă destul de scurtă de timp, i-au ajutat pe fiecare în parte să-şi sporească aptitudinile şi să le controleze după bunul lor plac, însă numai atunci când va fi deosebită nevoie.

Nu a lipsit din pregătirea lor însuşirea cunoştinţelor despre armamentul pe care îl aveau în dotare, diferit faţă de acela obișnuit. Cu aceste arme se puteau doborî, dintr-un singur foc, un tanc, un avion sau un alt obiect zburător neidentificat. Mai târziu aflară că pregătirea lor se făcea acolo în mod special, pentru preîntâmpinarea unor evenimente care s-ar fi putut petrece prin vizita neaşteptată a unor entităţi venite din spaţiul necunoscut al universului ori din alte dimensiuni. Ceea ce învăţau ei era de domeniul științifico-fantastic, situații sau

58

Eugen Baciu

circumstanțe la care oamenii de rând nici măcar nu gândeau că ar putea exista.

Gabriel însă credea în toate aceste teorii şi îşi însuşea cu mare atenţie învăţăturile pe care le primea de la cei în măsură să-l pregătească astfel că, în scurt timp, devenise cel mai bun soldat din grupă. Avea aproape un an de când fusese înrolat, iar acum purta pe umeri, la epoleţi, tăbliţele de sergent. Îl îndrăgea mult comandantul uni­ tăţii şi, nu de puţine ori, în aplicaţiile pe care Gabriel trebuia să le execute, comandantul alegea postura de „victimă”. Dar, de fiecare dată, preferatul său soldat îl salva înainte ca acesta să păţească ceva. Aplicaţiile erau reale şi se folosea armamentul din dotare sau sub­ stanţe chimice periculoase. Însă chiar dacă nu ar fi fost recuperat la timp, comandantul nu ar fi fost afectat cu nimic, deoarece el însuși avea aptitudini speciale care îl puteau ajuta să se salveze singur de la orice pericol. Şi într-o zi însorită din iulie, Gabriel fu chemat în biroul comandantului și se prezentă imediat la ordin.

– Ia loc, sergent! îl îmbie comandantul.

Comandantul Roşca era un om deosebit de bun şi, în ciuda vârstei de şaizeci şi trei de ani, se prezenta ca un tip voinic, înalt, cu un corp atletic pe care ţinuta militară venea impecabil. Părul lui grizonant, tuns mi­lităreşte, încadra o faţă prelungă în care sclipeau ochii săi mari, verzi, protejaţi de sprâncene stufoase ca două acoperişuri de nepătruns. Vocea îi era gravă, dar blândă şi îmbietoare.

Fiul Luanei

59

Sergentul Gabriel se aşeză pe un scaun lângă birou, aşteptând să afle motivul pentru care fusese chemat.

– În sfârşit, am o misiune adevărată şi specială pen­ tru tine! O misiune specială, totodată şi secretă, de care nu trebuie să afle nimeni în afară de soldaţii cu care vei merge în zona respectivă. Cu toţii veţi afla ce se întâmplă la momentul potrivit, însă celorlalți nu trebuie să le destăinuim de la început adevărata dimensiune a acestei ope­raţiuni, am ceva rezerve că nu sunt încă suficient pregătiţi şi nu doresc să intre în panică dacă le explic pe larg scopul real. Aşa că, odată ajunşi acolo, îşi va asuma fiecare întreaga răspundere pentru a putea duce misiunea la bun sfârşit. Obiectivul misiunii voastre îşi are locaţia în pădurea Hoia Baciu, un loc din inima Ardealului, într-o zonă cu amprentă atemporală, un loc misterios situat în vestul oraşului Cluj-Napoca. Se spune că acolo ar fi o poartă către altă lume. În fine, s-a sesizat că prin acea zonă ar fi apărut nişte creaturi ciudate care ar fi îngrozit câţiva turiști ce explorau împrejurimile. Ei au descris aceste creaturi ca fiind înalte, cam la doi metri şi ceva, puțin peste înălţimea ta deci, pe cap poartă un fel de coarne ce par a fi din aur, au părul lung, feţele lor par umane numai că dinţii le sunt ca ai animalelor de pradă. Sunt echipaţi cu un fel de platoşe şi ziceau că ar avea şi nişte cozi „ca de diavol”, aşa cum mai vedem prin picturile realizate pe pereţii interiori ai bisericilor. Cam înspăimântător, nu!? Nu se ştie însă ce urmăresc acele

60

Eugen Baciu

creaturi, asta în caz că există cu adevărat, însă noi avem misiunea de a cerceta în acea zonă. De asemenea, nu ştim dacă aceste creaturi au acţionat în vreun fel, însă câţiva cetăţeni susţin că aceia care se abat pe acolo în toiul nopţii sunt atacaţi şi ucişi.

Gabriel se cam înfioră, însă nu se pierdu cu firea şi ascultă în continuare fără să clipească tot ceea ce co­ mandantul îi descria cu gravă seriozitate în glas.

– Unii dintre localnici, mai adăugă acesta, sunt siguri că au văzut în acea zonă un disc luminos care, la un moment dat, s-a pierdut în imensitatea pădurii. Imediat ce au fost semnalate aceste relatări ale unor cetățeni către autorităţile locale de acolo, oamenii noştri au se­ sizat departamentul special care se ocupă cu aceste fe­ nomene. Apoi, din diferite unităţi militare specializate pentru aceste intervenţii, au fost selectaţi soldaţi de elită care au format echipe şi au fost transportaţi pentru a păzi zona şi, eventual, să prindă acele presupuse cre­aturi. Însă cu regret îţi destăinui că nu au reuşit să întreprindă nimic, într-adevăr există acolo niște creaturi experimentate şi mult mai evoluate decât credem noi, care au făcut câteva victime în rândul soldaţilor aflați acolo la datorie, atunci când aceştia au încercat să le captureze. Acum a venit rândul unităţii noastre să-i trimită la fața locului pe cei mai temerari şi bine pregătiţi dintre voi. Tu, Gabriel, ai dat dovadă că eşti un soldat foarte bine pregătit, neînfricat şi destoinic. De aceea vei

Fiul Luanei

61

merge în acea zonă împreună cu încă alţi cinci camarazi pe care îi vei avea în subordine.

Tânărul privi cu atenție atunci chipul colonelului, care aştepta cu nerăbdare un răspuns afirmativ şi motivat de la soldatul său favorit. Chiar dacă ar fi refuzat această misiune, ştia că l-ar fi trimis oricum acolo colonelul Roșca şi, apoi, nu voia să pară cuprins de teamă. Şi chiar aşa era. Nu-i era teamă, mai degrabă curios să vadă acele creaturi, așa că răspunse favorabil: – Da, tovarăşe comandant, voi merge de îndată acolo unde mă trimiteți în misiune!

Colonelul se ridică în picioare, îi întinse palma pen­ tru o strângere sinceră de mână, bucuros că unitatea lui va participa cu un efectiv de nădejde în acea misiune.

Gabriel cuprinse palma mare şi puternică a colonelului care, în secunda următoare, rosti satisfăcut: – Bravo, sergent! Știam eu că mă pot bizui pe tine.

Eşti liber acum!

Sergentul salută milităreşte, făcu la stânga-împrejur şi părăsi încăperea. Se aştepta să-i fie prezentaţi cât de curând ceilalţi soldaţi împreună cu care va participa la acea misiune, însă ziua trecu fără alte evenimente. Primi doar informaţia, de la un locotenent, că mai multe detalii despre camarazii care îl vor însoţi i se vor da la timpul potrivit. Şi pentru că urma să se plece chiar a doua zi în zori, merse în dormitorul lui special şi se aşternu la somn mai devreme ca niciodată. Gândul îi era doar la

62

Eugen Baciu

această primejdioasă misiune, imaginându-și cum arată făpturile misterioase. Adormi repede, dar noaptea i se păru scurtă; trilul de privighetoare îl trezi la fel de brusc, încă o dată, din somnul lui dulce, din cutia muzicală.

Sări din pat şi dădu să se îmbrace ca de obicei, cu ţinuta lui militară, însă, în locul acesteia, descoperi una mai specială pe care încă nu o mai purtase până atunci.

Cel mai probabil, în timp ce dormea, cineva i-o adusese în dormitor. Îmbrăcă acea uniformă, care îi venea ca turnată, şi se prezentă în faţa comandantului. Acesta îl privi cu admiraţie şi îl invită să-l însoţească la nivelul unu al clădirii. Urca pentru prima oară la acel nivel, care părea un pod mansardat. Însă acolo se afla cu totul şi cu totul altceva. Podul era luminat de câteva proiectoare puternice și îl revăzu pe unul dintre camarazii săi, anume pe acela cu auzul foarte dezvoltat. Se salutară reciproc şi îşi zâmbiră discret.

La un moment dat, acoperişul clădirii începu să se deschidă lăsând să se vadă bolta albastră a cerului. Nu dură prea mult acea privelişte deoarece, dintr-o dată, deasupra lor apăru un elicopter, care uşor-uşor se pre­ gătea să aterizeze chiar acolo. Colonelul le făcu semn celor doi să se retragă împreună cu el într-un loc mai ferit, după care elicopterul ateriză însă fără să oprească motoarele. Gabriel realiză că, de fapt, sub acel acoperiş se afla o suprafaţă special amenajată unde orice tip de elicopter putea ateriza fără niciun fel de problemă. Dar

Fiul Luanei

63

rămase nelămurit pentru că nu-i observase încă pe ceilalți şase camarazi de care pomenise colonelul, ci doar pe unul dintre tovarăşii lui. Însă nu mai exista timp acum pentru explicaţii, deoarece uşa aeronavei se des­chise şi de acolo un ofiţer le făcu semn cu mâna să urce. Colonelul îi îndemnă să se îmbarce în aeronavă adăugând: – Mă bazez pe voi, bravii mei!

Gabriel se întoarse către colonel şi cu vocea lui pe­ netrantă, încercând să acopere zgomotul făcut de apa­ ratul de zbor, îl întrebă: – Dar, domnule colonel, unde sunt ceilalți până la şase?

– Vei face cunoştinţă cu ei în aeronavă, sergent, or­ dinul este ca fiecare soldat să provină din unităţi diferite.

Tu vei conduce această misiune! Sunt soldaţi buni, o să te convingi singur de asta.

Trapa se închise și aparatul se înalţă în văzduh. Sub ei, acoperişul se închise la loc, mascând totul sub două coline înverzite, brodate ici-colo cu câțiva arbuști. În aeronavă, Gabriel întâlni feţele zâmbitoare a încă cinci soldaţi, bine echipaţi, parcă de război – observă el, care păreau curajoşi şi plini de viaţă, şi a maiorului care îi condusese spre elicopter. Acest ofiţer făcu în­ da­tă prezentările, explicându-le celor cinci soldaţi că sergentul Gabriel îi va conduce în timpul misiunii, du­ pă care îi ceru tânărului să-l însoţească în cabina de pilotare. Acolo, Gabriel fu informat că niciunul dintre

64

Eugen Baciu

camarazii care îl însoţeau nu cunoşteau adevăratul scop al misiunii. Li s-a spus doar că trebuie să păzească zona respectivă şi să interzică accesul oricărui individ care s-ar abate pe acolo, cu menţiunea că este un obiectiv protejat.

La un moment dat, aeronava ateriză iar ei debarcară într-o poiană cu tot cu echipamentul pe care îl aveau în dotare, apoi elicopterul îşi reluă zborul, se înălţă în văzduh şi, în câteva clipe, dispăru de pe suprafaţa ce­ rului. Cu toţii se minunară de priveliştea pe care le-o înfăţişa acea poiană verde, perfect rotundă, şi se amuzau sperând că misiunea este una de relaxare; poate au fost trimişi aici în permisie; ce păcat că nu acasă, ci într-o vacanţă! Gabriel se amuză și el de spusele camarazilor săi, însă le ordonă să se grăbească în organizarea taberei şi întinderea corturilor de campanie, treabă destul de laborioasă atunci când ziua părea că trece foarte repede.

După ce au terminat de aşezat tabăra, soldații se dedară la discuţii şi se cunoscură mai bine. Fiecare se descrise cât putu de exact, adăugând locul de unde pro­ vine și diverse întâmplări pe care le-a avut în civilie.

Râdeau de fiecare dată când unul dintre ei îşi depăna aventurile mai deocheate şi nici nu băgară de seamă când genele înserării se lăsară peste împrejurimi. Păreau cu toţii obosiţi, gata să se bage în sacul de dormit pentru odihna binemeritată. Însă fiecare, pe rând, trebuia să rămână de planton în acea noapte, aşa că hotărâră a

Fiul Luanei

65

se organiza. La două ore, cineva urma să stea de veghe începând cu ora opt seara. Gabriel se putea odihni câteva ceasuri bune, rândul lui la veghe căzând între orele patru şi şase către dimineaţă. Se grupară să doarmă câte doi în corturile amplasate undeva la marginea pădurii, la umbra unui aluniş care le masca perfect tabăra. Și acea noapte trecu fără niciun eveniment neplăcut.

Următoarele zile şi le planificară în aşa fel ca să nu se depărteze prea mult de tabără şi patrulau doar pe mar­ ginea pădurii, fără a intra în desișul acesteia. Noaptea, stăteau rând pe rând de veghe. Se obişnuiseră cu această rutină, satisfăcuţi că nimeni nu le tulburase liniştea.

Se scurseseră deja cinci zile de când se aflau acolo şi nu se întâmplase nimic deosebit, plus că nici picior de om nu călcase pe acolo. Se cam plictisiseră ei stând degeaba, însă misiunea era misiune. În a cincea zi, lui Gabriel îi veni rândul să facă de veghe tot între orele patru şi şase dimineaţa, ca în primul lui serviciu de planton aici, aşa că în acea seară caldă de sfârşit de iulie, după ce se în­ tunecă şi luna se proţăpi cât roata căruţei de mare pe bolta înstelată a cerului, el se retrase în cort şi se băgă la somn. Ca de fiecare dată, voia să fie bine odihnit, ca nu cumva să-l apuce somnul în timpul „gărzii” sale.

Corul greierilor, care îşi începuseră deja concertul nocturn, îl purtară în vis cu armonia lor şi adormi într-o clipită. La ora stabilită, cel care fusese până atunci de veghe îl trezi uşor.

66

Eugen Baciu

Gabriel se frecă la ochi, îşi puse uşor mâna pe umă­ rul camaradului, apoi se ridică şi îşi luă în primire pos­ tul. Se echipă corespunzător cu arma, aşezându-se în locul de unde avea cea mai bună vizibilitate asupra obiectivului păzit. În acea noapte cu lună plină, pădurea părea fanto­ matică. La câţiva metri de el, pe cărăruia care făcea in­ trarea în pădure, apăreau forme stranii care se disipau ca un abur. Luminiţe miraculoase sclipeau din loc în loc.

Gabriel se ridică de la locul lui şi se apropie curios de acel drumeag. Văzu cum, în faţa lui, pe potecă se for­mau urme de paşi fosforescenţi, care dispăreau apoi ca prin minune.

Fără să-şi dea seama, păşise şi el în urma acelor paşi străvezii. Un zgomot de vreascuri rupte îl ţintui locului pe dată. Îndreptă fascicolul de lumină al lanternei spre punctul de unde venise sunetul şi acolo zări o căprioară. Îi trecu prin minte năstruşnica idee de a o transforma în friptură, după ce se va lumina de ziuă, căci unul dintre camarazii săi era priceput în ale gătitului. Stinse lanterna şi înaintă uşor către ea. Lumina lunii îl ajută să distingă clar zona în care se afla animalul. Ar fi tras un foc de armă, însă zgomotul ar fi fost prea puternic, riscând săși trezească din somn camarazii. Aşa că se hotărî să-i vină de hac cu baioneta pe care o avea în dotare. Păşea încet către acea făptură nevinovată, care aproape că nu se mişcase din loc. Mai avea câţiva metri şi era sigur că, de la distanţa aceea, cu o singură aruncare de cuţit, ţintit

Fiul Luanei

67

în greabănul bietului animal, l-ar fi răpus. Se concentrase perfect, gata să se arunce, când, de undeva din inima pădurii, se auzi un zgomot ne­o­bişnuit, un fel de şuierat, care pornise din mijlocul desișului şi se terminase undeva în înaltul cerului. În clipa aceea, căprioara ţâşni din faţa lui şi se afundă în negura codrului. Dezamăgit, se lăsă păgubaş şi hotărî să se întoarcă în tabără.

De-abia atunci îşi dădu seama că se depărtase destul de mult de camarazii lui. Lumină precipitat cu lanterna pentru a găsi cărarea pe care se afundase în pădure. O regăsi repede, însă distanţa i se păru considerabil de mare. Îşi privi instinctiv ceasul. Nu-i venea să creadă: tre­cuseră douăzeci de minute de când intrase în pază şi pierduse aproape cincisprezece minute prin pădure. Un fior ca de fier înroşit îl străpunse şira spinării.

Mi-am lăsat camarazii nesupravegheaţi… Oare ce-o fi fost în capul meu; ce fel de lider sunt eu?

O luă la fugă şi, în câteva momente, ajunse în poie­ niţă. Gâfâind se apropie de tabără şi proiectă lumina lanternei într-unul dintre cele trei corturi. Priveliştea care i se înfăţişa îl învălui într-o mantie a groazei. Corpul colegului său cu care împărţea acel cort zăcea neînsufleţit într-o baltă de sânge. Stupefiat, alergă şi la celelalte două corturi, unde întâlni aceleaşi imagini înspăimântătoare.

Se apropie cu înfrigurare de trupurile neînsufleţite şi constată că toate cadavrele aveau beregata tăiată. Căzu în genunchi şi izbucni în plâns.

68

Eugen Baciu

Ce-am făcut, tocmai eu?! În mine avea colonelul cea mare încredere! Doamne, unde mi-a fost capul?

Turbat de mânie, dar şi cu durere în suflet, îşi pregăti arma şi se hotărî să plece atunci pe urmele făptaşilor.

Crezând că s-ar putea ascunde undeva în pădure, se afundă cât ai clipi printre arborii deși, însă nu pe cărare, ci de-a dreptul pe unde nimerise. Păşea în linişte şi cu atenţie sporită, doar-doar va depista pe cineva ascuns acolo. Din nou, figuri ciudate i se arătau în cale, de data aceasta scoţând zgomote stranii.

Oare aceste fantome ciudate să-mi fi omorât cama­ razii?, gândi el. Sau să fi fost acele creaturi de care-mi vorbea colonelul?…

La marginea unui dâmb de pământ zări, în bătaia luminii de lanternă, două siluete ciudate în formă de broaşte ţestoase de mai mari dimensiuni cu ochii lu­ minoşi, fosforescenţi. Se apropie oarecum temător.

Scoase baioneta din teacă şi se pregăti să se apere, însă acolo descoperi doar două forme ciudate de viaţă.

Se aplecă asupra uneia dintre ele, precaut şi gata să-i aplice o lovitură în caz de atac. Însă creatura inofensivă nici gură parcă nu avea. O apăsă cu mânerul baionetei: părea moale şi pufoasă ca un burete. În acel moment, ochii făpturii deveniră albaştri, de forma unor diamante prelucrate, cu teşituri perfecte, însă vietatea rămase în continuare inofensivă. Gabriel nu se lăsă atras de acei ochi ca două nestemate, cine ştie ce primejdie îl pândea

Fiul Luanei

69

din spatele lor? Dar, între timp, îi atrase atenţia o lumină puternică venită dintr-un loc nu departe de el. Părea că se deschide un luminiş. Și se grăbi să ajungă acolo. Când se află foarte aproape de acel loc, se opri. Nu voia să fie luat prin surprindere. Precaut, privi cu maximă atenţie în acel luminiş şi cu stupoare descoperi un platou, un teren perfect plat, pe care se afla un fel de aeronavă de provenienţă necunoscută, exact aşa cum i se descrisese de către ofiţerii superiori. Cel mai probabil, chiar atunci aterizase în acel spațiu. Dintr-o dată, din desişul care înconjura platoul, îşi făcură apariţia două creaturi ciudate, care arătau exact aşa cum i le descrisese co­ lonelul. Între timp, o trapă luminoasă se deschise de­ desubtul aeronavei de unde îşi făcură apariţia alte două creaturi, diferite de cele aflate la sol. Acestea din urmă aveau o formă umanoidă, cu un cap mare, ţuguiat, în care clipeau arar doi ochi mari, negri.

Nemaiputându-şi stăpâni mânia, convins fiind că acele creaturi îi omorâse camarazii, Gabriel ţinti şi, apă­sând trăgaciul, năpusti o rafală de gloanţe asupra creaturilor venite din desişul pădurii. Vizibil panicați, dar fără să răspundă atacului desfăşurat asupra lor, umanoizii dispărură înapoi în nava pusă rapid în miş­ care. Atunci, sergentul trase şi asupra mașinăriei, însă aceasta părea indestructibilă şi se înălţă în văzduh, dispărând brusc în negura cerului. Însă celelalte două creaturi panicate o luară la fugă fără să riposteze. Însă

70

Eugen Baciu

fuseseră rănite grav, lăsând în urma lor o dâră roșiaticăfosforescentă pe suprafaţa solului.

Gabriel poziționă laserul armei către zona în care crezu că fiinţele se îndreptară şi descoperi cum siluetele lor încercau să se refugieze către un cerc luminos. Și trase încă o rafală zdravănă asupra lor, de data aceasta însă gloan­ţele nu le mai atingeau. Îndată o aură lu­ minoasă de culoare albastră le învălui şi le protejă, pre­ cum un scut, de proiectilele care ricoşau ca dintr-un­zid.

Doar pri­ma rafală le prinsese nepregătite de un atac iminent şi fuseseră efectiv ciuruite, căci acum abia se mai puteau deplasa. Înaintau cu greutate către acel cerc de lumină. Gabriel aruncă repede arma, crezând că îi este de prisos, şi apucă cu nădejde baioneta de mâner.

Creaturile se apropiaseră deja de acel cerc care, după cum îşi aducea el aminte, nu putea fi decât portalul de salvare către o altă lume. Dorinţa de a le împiedica să intre acolo îl determină să o ia la fugă și le ajunse chiar în momentul când acestea păşiră în portal. Tânărul soldat se aruncă în urma lor însă, în clipă în care încercă să le înțepe cu baioneta, o lumină puternică îl orbi instantaneu și apoi o izbitură în moalele capului îl doborî la pământ. Vederea i se înceţoşă dar, înainte de a-şi pierde cunoştinţa, se simţi luat pe sus. După care nu mai ştiu nimic. Leșină. *

Fiul Luanei

71

Zorii zilei apăruseră. Ceaţa deasă care acoperise pă­ durea în acea dimineaţă începuse să se disipeze, lăsând peste tot urme de umiditate. Soarele se înălţa uşor, razele lui blânde și călduţe făcându-și loc treptat printre crengile arborilor. Lângă trunchiul găunos al unui copac odihnea trupul lui Gabriel. O creatură lungă, ciudată, un fel de miriapod, îi cerceta faţa, încercând să-i pătrundă printr-o nară. Zgândărit de vietate, tânărul sări brusc în picioare. Își pipăi chipul şi îndepărtă ciudatul vizitator. Apoi duse mâna la ceafă şi cercetă locul lovit. Încă simţea durere. Privind cu atenție de jur-împrejur, observă că arma pe care o aruncase undeva în mijlocul pădurii se afla lângă el, cu muniţia completă şi nefolosită. La fel şi cuţitul, aflat acum în teacă. Ciudat! Crezu că visează şi se frecă la ochi. Îşi derulă şirul evenimentelor petrecute în noaptea precedentă, amintindu-și de camarazii găsiți fără viaţă, zăcând toţi într-o baltă de sânge. Alergă iute către locul unde amplasaseră tabăra. Și realiză că de fapt aceasta se afla la două zeci de metri de el, apoi, când ajunse în dreptul corturilor, inima începu a-i bate puternic, gata, gata, să-i sară din piept. Ştia că nu va găsi altceva decât trupurile neînsufleţite ale colegilor săi. Se apropie de primul cort şi intră. Privi înăuntru și rămase înmărmurit. În interior nu se vedea nicio urmă de sânge, iar camaradul lui se întoarse pe partea cealaltă sforăind uşor și plescăind din gură de parcă atunci ar fi savurat somnul dulce al dimineţii.

72

Eugen Baciu

Complet uluit, Gabriel ieşi din cort însă, înainte de a merge şi la celelalte două corturi, îşi privi ceasul. Și constată cu stupoare că pe cadranul acestuia se afişa aceeaşi dată, şi anume cea de cu cinci zile în urmă, chiar ziua în care veniseră acolo şi când el făcuse de pază prima oară între aceleaşi ore, de la patru la şase di­mineaţa. Stupoare! Oare ce se întâmplase? Doar îşi vă­­zuse cu ochii lui camarazi ucişi, cu beregatele tăiate. Însă uimirea îi fu curmată în momentul când, dintr-unul din corturi, ieşi căscând un camarad care, întinzându-şi oasele, zise zâmbind: – Bună dimineaţa, sergent! Bag de seamă că nu mai aveai de gând să ne dai deşteptarea.

Unul câte unul ieşiră din corturi. Gabriel nu zicea nimic, aflat încă sub influenţa acelui coşmar care i se întâmplase cu adevărat, însă acum părea ireal.

Totul părea mai degrabă un déjà vu, căci se repetau aceleaşi lucruri de care avusese parte în dimineaţa de după prima noapte de misiune petrecută lângă pădure, în care cu dinadinsul îşi lăsase camarazii să doarmă puțin mai mult. Însă uşor, uşor, se împăcă cu situaţia de faţă, iar sufletul i se umplu de bucurie. Îi venea să plângă, dar se abţinu. Cu aproape două ore în urmă îi văzuse morți pe toți, iar acum se bucura că îi aflase în viaţă. Ce se întâmplase în acel portal? Oare fusese el aruncat în timp, cu cinci zile înapoi?

Fiul Luanei

73

Gabriel ştia acum fiecare pas pe care îl avea de făcut până în ziua când avea să se întâmple măcelul. Iar în a cincea zi, când negura înserării îşi făcu apariţia, Gabriel hotărî ca în acea noapte să nu doarmă nimeni, pentru că avusese o presimţire stranie şi ar fi sesizat într-una dintre nopţi nişte fenomene neobișnuite, când în poiană şi-au făcut apariţia nişte fiinţe ciudate. Niciunul dintre camarazi nu a comentat şi nu a cerut descrierea acelor fiinţe, doar s-a executat ordinul dat de sergent şi toţi au stat de gardă în acea noapte. Şi, într-adevăr, către dimineaţă, pe la orele patru, două creaturi ciudate îşi făcură apariţia la marginea pă­ durii. Soldaţii îşi încărcară armele şi aşteptau ordinul de a trage asupra lor, însă auzind zgomotul făcut de în­ chizătoare, fiinţele se afundară în pădure şi dispărură fără urmă. Gabriel le ordonă să rămână pe loc. Se gân­ dea că acestea ar putea adopta strategia de a-i atrage în pădure şi acolo să le vină de hac. Însă el știa acum că, dacă va porni în urmărirea lor, undeva în mijlocul pădurii va întâlni din nou acea navă, apoi se gândi că va trebui să deschidă focul asupra lor, în caz că i se va simți prezența. Şi dacă voi fi nevoit să pătrund iarăși prin acel portal, oare ce s-ar întâmpla? Dacă întâmplarea de acum câteva zile nu se va mai repeta şi dacă nu se va mai produce acea buclă temporală, ce s-ar petrece cu mine? Dacă era singur, cu siguranţă ar fi acţionat. Nu şi-ar fi permis să pună din nou viaţa camarazilor lui în pericol, aşa că se lăsă păgubaş.

74

Eugen Baciu

În acea dimineaţă, prin mijloacele de telecomuni­ cație pe care le aveau în dotare, Gabriel sesiză pe co­ mandantul unităţii şi-i relată despre acele fiinţe care apăruseră, însă nu-i povesti ceea ce i se întâmplase cu adevărat cu câteva zile în urmă. Se gândea că, pentru siguranţa lui, mai bine ar ţine secret acea întâmplare.

Ciudat era însă faptul că superiorul le transmise să se pregătească pentru a strânge tabăra, deoarece trecuseră cele zece zile şi, după regulament, o trupă nu trebuia ca să stea mai mult într-o tabără de campanie.

Nici camarazilor lui nu le venea să creadă.

– Cum se poate să fi trecut zece zile? Astăzi ar fi doar a şasea!

– Probabil că, în această zonă, trece timpul mai în­ cet, le răspunse Gabriel zâmbind. Mi-a şoptit mie co­ lonelul, înainte de a pleca în această misiune, că pe aici s-ar petrece fenomene ciudate; doar aţi văzut şi voi ce creaturi stranii au apărut în dimineaţa aceasta.

– Şi nu numai ele, interveni un alt camarad. Eu am văzut, în timp ce stăteam de pază, un fel de fantome care se plimbau la marginea pădurii şi am mai auzit niște zgomote ciudate venind din interiorul codrului, aşa ca o chemare, parcă îmi strigau numele; am stat cu inima strânsă, gata-gata să trag, însă nu a fost nevoie. Nu v-am relatat toate astea de teamă că o să mă credeţi nebun.

– Și eu am observat acele presupuse fantome! re­ cunoscu un alt soldat.

Fiul Luanei

75

Până la urmă, toţi avuseseră parte de acele viziuni ciudate, cu fantome şi voci ce parcă îi chemau de undeva din inima pădurii. Aşa că nu excluseseră acum ideea că poate, în acea zonă, timpul s-a mişcat mai încet ca de obicei. Însă Gabriel îşi dădu imediat seama care a fost adevărata cauză. Bucla aceea temporală fusese de vină şi probabil că acele creaturi o activaseră pentru a se salva şi ele de la moarte, deoarece corpurile lor fuseseră ciuruite de rafala gloanţelor venite din arma lui. Însă el nu-şi putea explica mai multe lucruri: ce a fost acea lumină care aproape că îl orbise, de unde sau de la cine primise acea lovitură în cap şi cine a fost acela ce l-a purtat în văzduh și care cu siguranţă îl salvase cumva de la pericol? Dar ce mai conta acum!

Se organizară şi strânseră tabăra. Nu după multă vreme, un elicopter îşi făcu apariţia, se îmbarcară şi părăsiră zona. În urma lor, un alt elicopter ateriza, de­ barcând acolo un alt grup de militari. Gabriel privea la ei de sus, prin geamul aeronavei, iar în gând le ură „succes băieţi, o să aveţi nevoie!”. Îi părea rău oarecum că nu putuse face pe eroul şi să prindă măcar una dintre acele creaturi ori să le ucidă în ultima seară când stătuseră cu toţii la pândă, însă teama de a nu se repeta nenorocirea l-a împiedicat să acţioneze. Încorsetat de aceste gânduri nici nu băga de seamă că deja aeronava se pregătea de aterizare pe acelaşi platou de unde îşi luase zborul cu zece zile în urmă. Acolo îi aşteptau colonelul împreună

76

Eugen Baciu

cu câţiva ofiţeri din statul-major. Trapa elicopterului se deschise iar el coborî şi merse direct la colonel. În urma lui coborâră şi ceilalţi cinci soldaţi. Gabriel era ferm convins că numai el şi camaradul său vor rămâne la acea unitate însă, spre surprinderea lui, aici coborâră toţi. Îşi salutară regulamentar superiorii şi aşteptau acum să fie preluaţi şi duşi împreună undeva în sala de conferinţe pentru a dezbate şi a relata, fiecare în parte, experienţa pe care au avut-o în cele zece zile petrecute în obiectivul Hoia Baciu. Însă nu se întâmplă nimic din toate acestea.

Cei­lalţi soldaţi au fost preluaţi de către ofiţerii care îi aşteptaseră acolo, iar Gabriel însoţit de comandant se retraseră într-un laborator special pe care tânărul nu-l cunoștea. Era pentru prima dată când intra aici, într-un spațiu nu prea mare, dar dotat cu o anticameră, toată împrejmuită cu pereţi de sticlă în care se afla un fel de aparat asemănător celor „de la dentist”, din care ieşeau niște tuburi colorate în verde, roz şi albastru. Colonelul îl invită să meargă în acea cameră precizând: – Aşază-te pe acel scaun, sergent! Nu-ţi fie teamă!

Avem aici un sistem de deparazitare care va înlătura de pe tine orice urmă de reactivitate depusă pe trupul tău în cele zece zile petrecute în obiectiv. Dezbrăcă-te complet şi pune-ţi hainele în acel coş din colţul camerei; vor fi incinerate.

Sergentul avea mare încredere în colonel, de aceea execută ordinul fără niciun fel de reţinere. Intră în acea

Fiul Luanei

77

cameră. În urma lui, uşa se închise acţionată automat de un mecanism electronic. Se dezbrăcă, puse hainele în coş, apoi se aşeză pe scaun şi se relaxă. Aparatul prinse a se mişca și simţi apoi cum este încătuşat de nişte brăţări metalice care îl imobilizară. O înţepătură scurtă îi străpunse grumazul şi văzu cum prin acele tuburi începe să se mişte serul de culori diferite, pompându-ise în corp. Un gaz violet se pulveriză automat printr-un furtun, peste faţa lui, de undeva de deasupra capului. În acel moment, îşi dădu seama că ceea ce i se întâmplă nu era deparazitare, ci o metodă de a-i şterge din memorie tot ceea ce văzuse în timpul misiunii. Ceea ce nu ştiau ofiţerii superiori era faptul că Gabriel avea imunitate la aceste seruri şi gaze toxice. Însă, ca să le facă jocul, se prefăcu că este afectat de tot ceea ce i se întâmplă. Închise ochii şi aşteptă în continuare. Aparatul robotizat îşi făcu treaba şi se opri după o vreme. Uşa laboratoru­ lui se deschise. Colonelul făcu un pas în interior, apoi ordonă: – Luați-l! Procedura este completă; duceţi-l la el în cameră! Când se va trezi, nu-şi va mai aminti nimic, memoria i-a fost ştearsă şi nu-şi va aduce aminte despre acea misiune. De fapt, nu-şi va aduce aminte că ar fi fost plecat în vreo misiune.

Atunci Gabriel îşi dădu seama că la fel s-a întâmplat şi cu ceilalţi camarazi ai săi, de aceea fuseseră aduşi cu toţii în această unitate. Va trebui să mă prefac că nu

78

Eugen Baciu

ştiu nimic despre misiunea pe care am avut-o şi va trebui să intuiesc punctul de plecare din nou în viaţa militară; cred că tovarăşului colonel i-a fost îndeajuns să-i relatez că acolo, în zonă, noi am văzut acele creaturi; el doar atât a vrut ca să ştie; „că există”; de aceea a debarcat în urma noastră acea trupă; probabil, una mai specializată, pregătită să poarte un război cu fiinţe superioare omului, își zise Gabriel în timp ce, printre gene, văzu cum doi bărbaţi solizi îl iau pe sus şi îl aşază pe un pat cu rotile, apoi îl împinseră într-o cabină. Imediat, aceasta începu să se mişte şi parcă urca undeva, la un alt nivel. Când se opri, observă cum două uşi glisante se deschiseră de undeva dintr-un perete, iar indivizii împinseră patul în interiorul unei camere. Îl ridicară şi îl aşezară, după cum simţi el, pe un alt pat.

Apoi, cei doi dispărură prin aceeași uşă prin care veniseră, care se închise ermetic, lăsând să se vadă în urmă un perete bine zugrăvit în alb. Gabriel nu se ridică din pat, ci rămase în poziţia în care fusese lăsat, gândindu-se că acolo ar putea exista camere de supraveghere care l-ar fi putut da de gol. Încerca doar să privească prin ochii întredeschişi şi îşi dădu seama că, de fapt, fusese adus în camera lui.

E clar, am fost supravegheat permanent şi poate că, în timp ce dormeam, cineva mă tot vizita, îşi zise. Şi pentru că tot se simţea obosit atât fizic, cât şi mintal, după toată această experienţă pe care o avusese,

Fiul Luanei

79

se gândi că ar fi bine în continuare să facă pe leşinatul şi să tragă un somn zdravăn.

Totuşi, acele substanţe care îi fuseseră administrate îl ajutară să adoarmă destul de repede, însă nu-i afectară memoria, aşa cum se aşteptau ofiţerii superiori, ci doar îi provocaseră o oarecare greaţă care, peste noapte, se înteți şi îi tulbură somnul. Deranjat de simptome, Gabriel se ridică din pat şi merse la baie. Se aplecă peste vasul toaletei şi vomită. O substanţă galben-verzuie țâșni din el. Elimină cât putu și se întoarse înapoi în pat. Gândurile îl măcinau şi nu mai adormi la loc însă, în scurt timp, din cutiuţa muzicală se făcu auzit glasul privighetorii. Se ridică din pat şi își spălă faţa la baie. Descoperi apoi la locul știut ţinuta militară, împăturită frumos, uni­forma pe care o folosise zi de zi până la plecarea în misiune.

Se echipă rapid regulamentar şi ieşi în curtea unităţii.

Fu preluat de un plutonier şi, împreună cu alţi camarazi, începu instrucţia zilnică, după care fură cu toții duşi în laboratoarele subterane ale unităţii. Acolo îl întâlni pe colonel care, elegant, cu întrebări subtile, îl testa să vadă dacă i-a mai rămas în minte vreo frântură din experienţa avută în misiune. Însă Gabriel se descurcă de minune la acest interogatoriu, iar ofiţerul se mulţumi cu ideea că soldatul nu-şi mai reamintea nimic. Urmă un ultim test, deja îşi imaginase că superiorul va apela și la acest tertip şi, în momentul când îl întrebă „în ce dată suntem azi?”, el îşi privi ceasul şi, fără a schiţa vreun gest de nedumerire

80

Eugen Baciu

sau mirare, îi răspunse exact cu data pe care cadranul i-o indica. Se găsea cu unsprezece zile mai înainte decât ar fi trebuit să fie în acea zi. Trebuia să reacţioneze exact aşa cum se aştepta ofiţerul. Cele unsprezece zile rămâneau pierdute pentru totdeauna, undeva în timp şi spaţiu, fără vreo explicație, căci acele substanţe care i se administraseră aveau cel mai probabil şi alte proprietăţi, de pildă adăugarea în memorie a unor activităţi care s-ar fi petrecut în acea perioadă de unsprezece zile. În cele din urmă, ofiţerul îl lăsă să-şi vadă de treaba lui prin laborator şi părăsi încăperea satisfăcut, cu zâmbetul pe buze. * Cele şase luni care mai rămăseseră de efectuat din stagiul militar trecură foarte repede. În tot acest timp, Gabriel străbătu nestingherit vastele laboratoare din subsolul unităţii, încercând să descopere şi alte in­for­ maţii care ar fi făcut plauzibilă întâmplarea din mi­ siune. Trăgea de limbă în felul lui pe oricine îi putea da detalii şi informaţii despre ceea ce îl interesa. Așa aflase despre existenţa vortexurilor, a portalurilor, a buclelor temporale, cu detalii logice pentru fiecare în parte, însă ce păcat că toate aceste explicaţii erau prezumtive şi neconfirmate. Erau doar nişte ipoteze, chiar dacă se știa despre existenţa lor. Doar el ar fi putut confirma, dar se abținea fiindcă nu voia să se dea de gol, putând fi supus din nou acelei „deparazitări”.

Fiul Luanei

81

Ziua trecerii în rezervă se apropia. Cu 24 de ore înainte, toţi soldaţii fură convocaţi într-o şedinţă de bunrămas. Comandantul și ofiţerii superiori le-au explicat, în cel mai serios mod posibil, că ei nu au voie să ofere nimănui detalii despre ceea ce au făcut acolo şi despre ce au învăţat în timpul instrucției. Totul era secret militar, nimeni nu trebuia să afle despre existenţa acelei unităţi şi o perioadă de timp vor fi ţinuţi sub observaţie datorită abilitaţilor speciale pe care le deţineau fiecare dintre ei.

Ziua plecării acasă veni cu bucurie la 26 februarie 1977, iar Gabriel luă cu el secretul acelei experienţe neplăcute cu gândul că, odată şi o dată, va afla adevărul despre ceea ce se petrecea în realitate în pădurea Hoia Baciu.

Capitolul IV

Disparitia ,

Î

ntors de la cătănie, Gabriel nu se grăbi să se înscrie la vreo facultate, ci rămase alături de mă­tuşa şi de mama lui. Era încă iarnă. Aşa că, în afara faptului că mer­gea din când în când la pădure după un lemn, şi asta nu că ar fi fost mare nevoie, ci doar pentru a mai evada în mijlocul naturii, nu intenţiona să facă nimic. Acolo se simţea cel mai bine şi era în largul lui, însoţit de tovarăşul său de încredere, Marele Alb. Avea de gând să-şi ridice o fierărie în curtea casei mătuşii sale şi începuse uşor, uşor, să-şi adune cele necesare. Bunicul său îl ajuta, aducându-i din fierăria lui piesele de bază precum nicovala, foalele, cleştii speciali şi un ciocan pe măsura nepotului său. În sinea lui se arăta bucuros că băiatul voia să ducă mai departe meseria de fierar. De ţânc învăţase nepotul cum stă treaba cu fierăria, iar în timp devenise foarte priceput. Şi era recunoscător că din mâna băiatului ieşeau lucruri minunate şi de calitate, aşa că îl încuraja şi îl ajuta cu mare drag.

86

Eugen Baciu

Nici nu venise bine primăvara, că în curtea mătuşii se auzea sunetul strident al nicovalei, văitându-se parcă sub lovitura aprigă a ciocanului. Lucrările de primăvară se apropiau, aşa că tot omul avea nevoie de o sapă bine ascuţită, de o cazma, de potcoave pentru cai, topoare, cuţite şi câte şi mai câte se puteau prelucra acolo, în fierăria lui Gabriel. Iar el se pricepea de minune la făurirea lor. Oamenii erau mulţumiţi şi îl răsplăteau pe măsură.

Aşa munci toată primăvara şi nu ducea lipsă de nimic.

Dar odată sosite zilele toride ale verii, când nu prea mai avea de lucru, îşi lua în spate rucsacul, corzile, toate cele de trebuinţă și pornea pe cărările munţilor, cotrobăind prin fiecare văgăună, în căutare de ceva nou, nemaiîntâlnit.

Nu-şi uitase vechea lui dragoste pentru munte şi pentru ascunzişurile lui. Trecuseră doi ani şi ceva de când se liberase din armată şi încă îl măcinau gândurile cu expe­ rienţa avută acolo, care îl marcase profund, pe undeva.

Cunoştea că prin acele locuri magice din munţii Buzăului se întâmplaseră lucruri stranii, pe care bătrânii satului le considerau doar nişte legende. El însă era convins că pot fi adevărate şi tare şi-ar fi dorit să descopere pe acele plaiuri „poarta către Dumnezeu” despre care povesteau oamenii din zonă. Se încumeta prin cele mai neumblate locuri numai pentru a descoperi ceva. Însă destinul îi dădu să descopere cu totul şi cu totul altceva. Într-una dintre zile, pe când cotrobăia prin cres­te­le munţilor, întâlni undeva la poalele unui versant o poiană

Fiul Luanei

87

vastă pe care iarba verde se aşternuse din abun­denţă.

Undeva, în mijloc, zări o persoană care păştea o turmă mică de mioare.

Un cioban, gândi el, merg să mai schimb o vorbădouă cu el. Când se apropie, fu sesizat de doi câini mari ciobăneşti, care se puseră pe lătrat. Marele Alb, care niciodată nu-şi lăsase stăpânul la greu, ieşi în în­ tâmpinarea lor şi lătra de două ori mai tare, suficient de grav ca să-i acopere pe ceilalți, încât aceştia se domoliră.

Parcă le spusese ceva, căci ciobăneștii amuțiră de îndată. Și atunci, o zări pe ciobăniţă, care se întoarse cu faţa către locul de unde se auzise lătratul puternic şi, când dădu cu ochii de namila de lup, făcu un pas înapoi. Câinii ei păreau potăi pe lângă Marele Alb, care acum îşi urma cu paşi înceţi stăpânul către ea.

– Nu te speria! o linişti Gabriel, câinele meu nu-ţi face niciun rău.

– Ziua bună-i! rosti ea puţin surprinsă de prezenţa neaşteptată a celor doi.

– Bună-i ziua!, îi răspunse el, măsurând-o din cap până în picioare.

Avea şi ce admira. Fata era nespus de frumoasă şi îl privea cu nişte ochi luminoşi, albaştri. Avea faţa bălaie, iar părul ei auriu ca spicul grâului era petrecut de două cosiţe împletite care-i veneau peste frunte ca o bentiţă, după care se împreunau la spate într-o singură coadă, tot împletită. Era minunată! Gura ei și buzele

88

Eugen Baciu

cărnoase, frumos conturate, te îndemnau să le săruţi.

Destul de înăltuţă, capul ei trecea cu câţiva centimetri peste umerii lui. Avea un trup bine clădit, purtând niște pantaloni albi, ce păreau mai degrabă bărbătești, însă care îi veneau de minune pe fese şi pe pulpele zdravene.

Prin pânza subţire şi înflorată a bluzei se ițeau sfârcurile sânilor ei cruzi împungând ţesătura. La brâu se încinsese cu un chimir lat, din piele maro, iar în picioare purta o pereche de cizme bărbăteşti, înalte, care-i acopereau elegant gamba. Ce să mai, o mângâiere sufletească în chip de femeie!… Ca majoritatea ciobanilor, se sprijinea și ea într-o bâtă de lemn cu măciucă la capăt, părând desprinsă dintr-o pictură bine realizată.

– Ce te aduce prin aceste locuri? îl ispiti ea, lăsând la vedere dantura albă ca un şirag de perle perfecte, întrun zâmbet discret.

– Îmi place aventura! Muntele este deliciul meu; pe cărările lui neumblate îmi găsesc relaxarea. Iar el este Marele Alb, câinele meu, de care sunt nedespărţit; mă însoţeşte şi în cele mai vitrege locuri. Dar tu? Ce caută o fată frumoasă ca tine aici, în vârful muntelui?

– Tatăl meu este cioban, iar eu vin, aparte de el, cu această mică turmă de mioare ca să le pasc aici. Sunt oile noastre, pe care nu vrem ca să le amestecăm cu celelalte, lăsate în primire de săteni. Avem strunga nu departe de aici. Uite, o poţi vedea acolo, la poalele acelei pădurici de conifere.

Fiul Luanei

89

Gabriel văzu cam la un kilometru depărtare un fel de căsuţă împrejmuită probabil de un gard cu uluca înnegrită.

– Aha, acolo! exclamă el, apoi privi către crestele munţilor.

Soarele se pregătea să coboare către asfinţit, alu­ necând uşor după conturul unui munte. O pală de vânt venită dinspre miazăzi umplu de freamăt copacii aflaţi în apropiere.

– E timpul să-mi instalez cortul, îşi zise ca pentru sine, însă destul de tare ca fata să-l poată auzi.

– Dacă doreşti, îl îmbie ea, poţi rămâne peste noapte la noi; avem destul spaţiu la stână.

El o privi şăgalnic. Cum ar fi putut-o refuza? Și-ar petrece o viaţă întreagă în compania ei, nu numai o noapte prin preajmă! Uitase până și să se prezinte, la rândul lui, să afle cum se numeşte gingaşa fiinţă.

– Mai înainte de toate, își aminti brusc el, aş dori să mă prezint: numele meu este Gabriel şi accept cu plăcere invitaţia de a înnopta cu voi la stână.

– Amelia! lăsă fata să-i scape un zâmbet timid în colţul gurii. Și în scurt timp se auzi cum mâna ea mioarele – Brrr, oiţă, brrr!... –, umplând valea cu un glas cristalin.

Ciobăneştii se ridicară şi începură să-şi facă treaba lă­ trând, dând ocol micuţei turme, orientând-o pe dru­ mul de întoarcere către stână. O porniră şi ei în urmă,

90

Eugen Baciu

­­ cați­ din spate, ca străjer de nădejde, de Marele Alb. flan­ Din când în când, glasul ei vesel răsuna limpede până în crestele munţilor: Brrr, oiţă, brrr!... Nu peste multă vreme, ajunseră la mica aşezare păstorească, unde el remarcă de îndată ţarcurile pline de oi. Fata îşi mână turma într-un ţarc separat, special construit pentru mi­ oarele proprii, şi le închise acolo. De undeva din preaj­ ma casei se auziră câteva lătrături distincte. Gabriel îşi aţinti privirea şi zări un bărbat însoţit de doi câini ciobăneşti cu o statură impresionantă. Lupul său le ieşi şi acestora în întâmpinare şi lătră grav asupra lor. Însă ei nu se potoliră şi dădură să înainteze către el. În acel moment, lupul rânji amenințător, arătându-şi colţii.

Atunci, ciobăneştii amuţiră şi se puseră cu botul pe labe, scheunând la picioarele stăpânului.

– Ține-ţi lupul, tinere! strigă ciobanul puţin agitat.

– Stai liniştit, nene! E inofensiv dacă nu-l aţâţă careva.

Apăru şi fata lângă Gabriel, îndemnându-l să se apropie.

– Este tatăl meu!, apoi strigă: Tătucă, izgoneşte dulăii de lângă mata! Trimite-i te rog în strungă.

Ciobanul îndepărtă câinii, iar tinerii se apropiară.

– Seara bună!, salută tatăl fetei cu o voce baritonală.

Bucur este numele meu.

– Bună seara! Eu sunt Gabriel.

Fiul Luanei

91

Tatăl fetei, om voinic, era destul de înalt, doar câțiva centimetri în minus față de Gabriel. Ciocul subţire, mus­ tăţile stufoase, sprâncenele ridicate îi dădeau un aer de crai al munţilor. Ochii de culoare verde erau încadraţi de o faţă mare, ovală, și o splendidă coamă albă, ca o au­ reolă, îi împodobea capul.

– Ce-i cu tine, voinice, prin pustietăţile astea?

Nu apucă însă tânărul să răspundă, că fata îi şi destăinui tatălui într-o suflare: – Caută prin văgăunile munţilor, tătucă!, aruncă scurt, după care se strecură degrabă în casă.

– Ehe, nu-i chiar aşa! o contrarie tânărul. Şi, în timp ce se îndreptau către ușă, el încercă să-i explice omului, prin câteva cuvinte, despre pasiunea lui în speologie. Intrară.

– Ia loc colea, pe laviţă! îl îmbie ciobanul, care nu în­ ţelesese pe deplin cu ce „se mănâncă” speologia şi ce be­ neficii ar putea avea cineva de pe urma ei. Dar, în fine, pe el îl interesa mai mult ciobănitul.

Gabriel măsură cu privirea interiorul încăperii: trei laviţe acoperite cu cergi groase din lână, o sobă cu plită în care focul ardea şi pe care fusese aşezat un tuci, în care fata mesteca de zor cu o lingură mare de lemn, câteva crăticioare, găleţi şi alte blide a căror între­buinţare nu le cunoştea, vreo trei şube mițoase, de oaie, atârnate pe unul din pereţii odăii şi o masă cioplită din lemn, lângă care se aflau patru taburete tot din lemn. Cam atât. Dar

92

Eugen Baciu

curiozitatea îi fu risipită de vocea ciobanului care, cu un zâmbet larg, lăsând ca să i se vadă un şirag de dinţi îngălbeniţi probabil de la tutun, rosti: – Un voinic ca tine, tare mi-ar fi mie de trebuinţă…

Zău dacă am mai văzut până acum pe vreunul ca tine!

Mă uit ca la un falnic cavaler…

– Nici dumneata nu eşti mai prejos! îl complimentă Gabriel.

– Am fost, nu zic nu! Odată, în tinereţile mele, ca tine eram: nimeni şi nimic nu-mi stătea în cale.

Amelia asculta tăcută discuţia lor şi, pe furiş, îl sorbea din priviri pe chipeşul tânăr, care părea pe placul tatălui şi care îi cam provocase un viscol de fluturi în stomac. Dacă aş fi ştiut că avea să ajungă la noi așa om, cu siguranţă pregăteam ceva pentru cină, își zise gândin­du-se la iahnia de fasole, mămăliga aburindă şi brânza proaspătă de burduf. Sper totuşi că-i va plăcea mâncarea aceasta; tânărului nu pare a fi mofturos şi, dacă va dori să mai zăbovească pe aici, îi voi găti şi ceva bunătăţi... În sufletul ei îşi dorea ca Gabriel să mai rămână o vreme, voia să-l cunoască mai bine, căci – deh! – îi cam căzuse cu tronc… Se îmbujoră dintr-o dată atunci când îşi auzi tatăl: – Apoi tinere, dacă doreşti, mai poţi rămâne aici la stână, îi spuse în timp ce se apropie subtil de el şi, mai în şoaptă, îl provocă: Ei, şi dacă cumva îţi place de fata mea,

Fiul Luanei

93

veţi avea timp să vă cunoaşteţi mai bine; că n-a găsit pe nimeni demn de ea până acum…

Vorbea bătrânul de parcă îi citise gândurile fiicei sale. Lui Gabriel îi surâse ideea, că într-adevăr, Amelia era o fată deosebit de frumoasă. Cine nu şi-ar fi dorit un asemenea înger ca ea! Și se şi potriveau de minune: înalţi şi frumoşi amândoi.

– Eu ştiu, nene! Dacă dumneata zici, iaca voi mai rămâne ceva vreme pe aici la stână.

Inima fetei se umplu de bucurie. Cu câtă vioiciune aşternea acum cina, în suflet cu nădejdea că poate în zi­ lele care vor urma îi va cuceri inima tânărului. Nu ştia că şi chipeşului băiat i se înmuiase inima după ea, de aceea acceptase propunerea tatălui său. Puse la re­pezeală un platou de lemn pe masă şi răsturnă acolo mămăliga.

Aşeză alături un blid plin cu brânză de burduf, apoi umplu cele trei străchini cu fasole. Aduse tacâmurile şi se aşezară la masă pe taburete.

– Poftă bună! rosti ea cu ochii aţintiţi mai mult către Gabriel.

– Păi nu ne dai şi nişte acritură? întrebă tatăl.

– Pff! Na că uitai, făcu tulburată şi, ridicându-se, ieși iute afară din casă.

– Hm, s-a cam îndrăgostit, de-aia a uitat de murături, insinuă în barbă ciobanul.

Gabriel îl privi atent, zâmbi şi aprobă timid spusele acestuia.

94

Eugen Baciu

Fata se întoarse degrabă cu un blid plin cu murături, pe care îl puse cu bucurie pe masă.

– Aşa, fata mea! Acum intră altfel fasolea, cu o acreală pe lângă.

Obrajii Ameliei ardeau, aruncând un ochi fugar către tânăr, dar nu zise nimic.

Mâncară în taină. În liniştea camerei se auzea doar zăngănitul lingurilor în străchini. Se priveau din când în când şi îşi zâmbeau reciproc. După cină, ciobanul îşi aprinse o ţigară şi, aşezat în pragul uşii larg deschise, pufăia în linişte. Amelia se apucă de spălat vasele, iar Gabriel ieşi afară cu o bucată de mămăligă în mână pentru Marele Alb. Ciobanul se ridică atunci de pe pragul uşii: – Stai aşa, tinere! Am altceva mai bun pentru câinele tău; cum o să se sature bietul lup doar cu un boţ de mămăligă?

Merse undeva în spatele casei şi reveni cu un vas de lut plin cu coaste proaspete de oaie.

– Ia! Dă-i din astea; şi câinii mei tot aşa ceva mănâncă; numa’ că ai mei sunt acum sătui; dacă le mai dau, le ia şi le îngroapă te miri pe unde.

Gabriel alese din cantă o coastă zdravănă pe care o întinse lupului. Acesta o prinse imediat între fălci şi începu a roade cu poftă.

Soarele asfinţise, lăsând într-o umbră clară de trans­ parenţă acea măreaţă privelişte care-i înconjura, con­ tinuând totuşi pentru câteva minute să scânteieze, ca

Fiul Luanei

95

un foc încremenit, crestele munţilor care păreau că-şi înfipseseră piscurile în cerul înflăcărat doar acolo, la orizont.

– Mâine, o să avem vreme frumoasă! exclamă cio­ banul către Gabriel, arătându-i cerul. Aşa se întâmplă de fiecare dată când cerul se aprinde la orizont.

Tânărul îl aprobă tăcut din cap, cunoștea fenomenul de la bunicul său.

După ce mai fumă o ţigară, baciul îl pofti înăuntru pe flăcău.

– Noi ne culcăm devreme; dimineaţa ne trezim îna­ inte de a se ivi zorile; avem multe rânduieli de făcut aici, la stână. O să vezi tu dacă tot te-ai decis să mai rămâi pe la noi.

Intrară.

Amelia aprinsese deja opaiţul, care îmbrățișa încă­ perea într-o lumină palidă, gălbuie, suficientă pentru a distinge interiorul.

– Uite, ţi-am pregătit culcuşul acolo, pe laviţa aceea! îi arătă Amelia locul unde avea să-şi odihnească trupul.

Laviţa era destul de mare şi, ca să nu simtă duritatea scândurii, fata aşternuse o cojoacă de lână, mare şi mi­ ţoasă, peste care adăugase o cergă curată. La fel de mari erau şi celelalte, așa că baciul se lungi pe laviţa lui şi, cât ai zice peşte, începu să sforăie uşor.

– Tata…, cum pune capul pe pernă, gata şi adoarme.

Eu câteodată abia ațipesc.

96

Eugen Baciu

Gabriel o privi. Chipul ei părea şi mai frumos acum, la lumina pâlpâindă şi aurie al opaiţului. Tare s-ar mai fi dus lângă ea ca să o strângă în braţe şi să-i gus­ te din dulceaţa buzelor roşii ca petalele trandafirilor.

Ace­laşi lucru simţea şi ea, însă niciunul dintre ei nu îndrăznea. Abia se cunoscuseră, aşa că se mulţumiră să se îmbrăţişeze din priviri.

– Cred că și eu o să adorm curând, zise el. M-am cam obosit astăzi în drumurile mele. Noapte bună, Amelia!

– Noapte bună, Gabriel! Și dintr-o dată se aşternu o linişte ca de mormânt, în timp ce lumina opaiţului desena forme fantomatice pe pereţii încăperii. Luna se ridicase deja în înalturi printre miliardele de stele. Lumina ei argintie pătrundea în interiorul casei prin geamlâcul zăbrelit cu bare de fier, încadrat pe unul dintre pereţi. De afară nu răzbătea niciun zgomot. Natura cu flora şi fauna ei încremenise parcă într-o tăcere tainică. Gabriel, aproape adormit, își trase cerga peste trup. Gândul la frumoasa Amelia îl duse însă într-o altă lume, cu închipuiri gingaşe şi pline de dorinţă. Acolo, în acea dimensiune, el îşi lăsa trupul să se odihnească înfăşurat în mantia viselor. Însă cum nopţile de vară par a fi scurte, orele plăcute de odihnă trecură pentru el ca o boare călduţă, cu mirosul de rozmarin al unui vânticel care, rătăcit printre umerii colinelor, trecuse în viteză prin acele locuri încercând să-şi prindă din urmă frăţiorii.

Fiul Luanei

97

Zgomotul făcut de oile din strungă îi izgonise som­ nul. Privi prin încăperea care acum era luminată prin micul geamlâc de razele blânde ale soarelui şi îşi dădu seama că era singur. Fata şi tatăl ei se treziseră dis-dedimineaţă, iar acum roboteau prin stână în rutina lor zilnică. Se dădu repede jos de pe laviţă, se încălţă şi ieşi afară. Aerul rece al dimineţii îl întâmpină și-i îmbujoră obrajii. Îşi dezmorţi oasele cu o întindere. Peisajul care i se deschidea acum în faţă părea unul de basm. Toată valea sclipea într-o baie de aur. Vârfurile munţilor se scăldau în aburii văilor care îşi scuturaseră de pe umeri roua rece şi care în acel moment, încălzită de soare, se transformase într-o pânză transparentă de abur ce se ridica uşor-uşor în văzduh.

– Bună dimineaţa, flăcăule! Sper că nu noi ţi-am de­ ranjat somnul dulce al dimineţii? se auzi vocea puţin răguşită a baciului, care se îndrepta către el, ducând în mână două ciubere pline cu lapte.

– A, nicidecum, nene! Însă nu neg că noaptea asta mi s-a părut puţin cam scurtă.

Baciul râse pe sub mustaţă, mergând în spatele casei, unde vărsă laptele în două ciubere mai mari. Tot acolo se afla şi fata lui, prinsă în oarece treburi. Gabriel merse în urma ciobanului şi, la vederea ei, inima îi zâmbi de fericire.

– Bună dimineaţa, Amelia! o salută el, lăsând să-i scape un zâmbet fragil în colţul gurii.

98

Eugen Baciu

– Bună dimineaţa! îi răspunse fata, care îl privi din cap până în picioare.

Ochii ei se scăldară în acel moment într-o lumină aprigă, căci şi-ar fi dorit o îmbrăţişare. Cio­banul îi privi pe furiş şi simţea cum între cei doi se înfiripă ceva. Se bucură. De fapt, asta însemna pentru el îndeplinirea unei mai vechi dorinţe. După planurile lui, acel an părea ultimul în care îşi va mai putea dedica viaţa oieritului.

Voia să se retragă de la această muncă plăcută, dar is­ tovitoare pentru vârsta lui. Aşa că, dacă şi-ar fi văzut fata măritată, putea să-şi mai ia o greutate de pe inimă. Apoi, flăcăul era pe placul inimii lui. De aceea, cu o oarecare speranţă că între cei doi se va înfiripa ceva, grăi către fiica lui: – M-am gândit, draga tatii, că astăzi să laşi turma noastră de oiţe în seama mea şi să mergi cu acest tânăr.

Arată-i ascunzişurile şi frumuseţile acestor locuri. Că el singur, nici dacă le-ar visa, nu le va găsi vreodată.

Fata îşi privi cu duioșie bunul ei părinte. Parcă îi citise încă o dată gândurile. Nici lui Gabriel nu-i displăcea această propunere.

– Cu drag, tătucă! replică ea, încercând să nu scoată un chiot de bucurie, apoi merse în casă.

Ciobanul se apropie de tânăr şi-i aşeză mâna lui grea şi mare pe umăr, zicând: – Ţi-o las în grijă, băiete! Nu că nu şi-ar putea purta singură însă, dar aşa vine vorba…

Fiul Luanei

99

Parcă şi-ar fi dorit să i-o spună mai pe şleau tânărului, că tare ar mai vrea să o dea pe frumoasa fată în grija lui pe viaţă, însă lăsă lucrurile să decurgă de la sine şi, dacă era să se întâmple vreo minune, să fie alegerea lor.

– Fii fără grijă, nene! atât putu să mai zică Gabriel, când în cadrul uşii îşi făcu apariţia ea, ca într-un tablou.

Era îmbrăcată într-o rochiţă înflorată care-i scotea bine în evidenţă liniile taliei în toate amănuntele; în picioare purta o pereche de ghete bine strânse pe glez­ nele subţiri, lăsându-și la vedere gambele fine şi frumos conturate. Părul galben ca aurul și-l prinsese într-o coa­ dă bogată, care pornea din creştetul capului în bucle regulate până peste umeri. Un înger! Amelia îl privea zâm­bitoare din rama uşii cu ochii ei albaștri minunaţi.

El parcă amuţise. Era vrăjit de frumuseţea ei. Nici nu simţise când baciul plecase din preajmă şi în acel moment se îndepărta ușor cu turma lui de mioare. Fata se apropie de el şi, instinctiv, îl prinse de mână. Gabriel tresări la acea atingere suavă şi catifelată a degetelor care i se culcuşiseră în căuşul palmei.

– Să mergem!, îl îmbie fata. Am în traistă ceva de-ale gurii. O să luăm o mică gustare într-un loc minunat, asta dacă nu doreşti să mâncăm ceva chiar acum.

– A, nu! reuşi el să gângurească.

Numai de mâncare nu-i era lui aminte acum, când simți cum între ei se înfiripa o atracţie mai puternică decât prietenia. Plecară.

100

Eugen Baciu

Marele Alb porni agale în urma lor. Soarele se ros­ togolise pe cer şi se oprise deasupra munţilor, învă­lu­ indu-i într-o lumină magică. Aerul era cald şi pur. Ceaţa dispăruse. Pe o cărare bine bătătorită dintre două coline umblau, în acel moment, paşii celor doi tineri. Florile în diferite culori, care încadrau pe de o parte şi de alta poteca, îi îmbiau cu aroma parfumului lor. Apoi siluetele celor doi se pierdură dincolo de umerii înalţi ai colinelor.

– Am ajuns! grăi cu satisfacţie fata, arătându-i din priviri unde urmau să facă popas. Acolo, în acea vale fermecată, exista un loc de odihnă special amenajat pentru drumeţi.

Două băncuţe şi o masă din lemn alb de mesteacăn, cine ştie de când făurite de un meşter lemnar, fuseseră clădite pentru oricine dorea să-şi odihnească trupul şi apoi să privească în tihnă de acolo Munţii Siriului, acel peisaj magic în care cerul se oglindea într-un lac legendar.

– Aici o să ne odihnim şi o să gustăm din merinde…

Gabriel era fascinat de privelişte. Niciodată în dru­ murile lui nu mai întâlnise un loc ca acela. Tânăra femeie îi simţi starea de bine, dar şi curiozitatea de a cunoaşte unde se află şi, după ce se aşezară, aşternu pe un ştergar bucatele special aduse, iar în timp ce mâncau cu poftă ea începu a-i destăinui câte ceva despre acele locuri.

– Acela este Lacul Vulturilor, i se mai spune Lacul fără Fund. Ne aflăm acum pe partea de vest a versantului Mălâia, iar lacul se află cumva situat în zona comunei

Fiul Luanei

101

Chiojdu. Din centrul comunei şi până aici sunt aproape treizeci de kilometri. De acolo vin şi eu cu tătuca. Avem casă în Chiojdu. Când pornim cu turma către aceste lo­ curi, trecem prin Poarta Vânturilor, locul unde se în­ tâlnesc cei mai puternici curenţi de aer din Carpați. Între opt şi zece ore ne ia ca să ajungem până aici.

– Oho! exclamă el fascinat, aveţi de mers, nu glumă.

Dar de ce i se spune Lacul Vulturilor?

– Numele îi revine de la scriitorul Alexandru Vlahuţă, care spunea că aici s-ar afla sălaşul de primăvară al vul­ turilor. Aici obișnuiesc să-şi înveţe puii să zboare, chiar deasupra oglinzii fermecate a lacului, plutind lin cu ari­pile întinse ca nişte regi ai înălţimilor. Uită-te, chiar acum observ doi vulturi la înălţime. Îi vezi? Într-adevăr, la o înălţime nu prea mare, pe deasupra lacului, doi vulturi pluteau graţios.

– Magnific! susură el. Dar celălalt nume de unde pro­ vine, a încercat careva să-i dea de fund şi n-a reuşit?

Ea continuă zâmbind: – Nu! N-a încercat nimeni să-i caute adâncimea, nu­ mele i se datorează altei legende. Se spune că un cio­ban, sătul de transhumanță, şi-ar fi părăsit turma de oi şi a aruncat vechea lui bâtă în acest lac. După o vreme, însă, regăsindu-și întâmplător bâta plutind pe apele Dunării, el a fost mistuit de amintirile plăcute pe care le avusese în trecut în acest loc, de aceea şi-a propus să se întoarcă la vechea sa îndeletnicire şi a început să-şi caute turma

102

Eugen Baciu

prin munţi. O altă legendă spune că ar exista un drum pe sub lac, iar alta susţine că unii locuitori de la poalele muntelui îşi aruncau în apele lui bogăţiile de frica tăta­ rilor, cu gândul că le vor recupera după trecerea cotro­ pitorilor, însă niciodată nu le-au mai găsit. Cam asta este legenda Lacului fără Fund...

– Fascinant! După cum văd eu, plaiurile acestea sunt pline de legende.

– Aşa este! îi răspunse zâmbind Amelia, şi mai sunt încă multe alte locuri pe care oamenii nu le cunosc, spații ascunse şi misterioase de care lumea nici nu-şi închipuie că ar exista. Haide, strâng ştergarul şi vreau să-ţi arăt un loc magic, numai de mine ştiut şi poate de zânele ori ielele care bântuie prin aceste locuri în nopţile cu lună plină.

Gabriel o privi curios. Chipul ei, de zână bună, stră­ lucea de fericire. El o îmbrăţişă cu privirea, şi-ar fi dorit să o răsplătească cu un sărut, însă nu avea suficient curaj pentru a face gestul suprem de tandreţe.

Porniră la drum. Fata îşi culcuşi din nou degetele în palma lui. El îi strânse uşor suava mână şi inima i se umplu de speranţa… că, poate, îi va putea mulţumi cu un sărut şi că o va putea simţi mai aproape de pieptul lui. Nici nu-şi închipuia că dorinţele lor coincideau. Însă măcar unul dintre ei va trebui să aibă curajul necesar într-un moment bine ales pentru a deschide porţile iubirii.

Fiul Luanei

103

Nu după multă vreme, fata se opri din mers în a­pro­­­pierea unui versant cu pereţii stâncoşi, acoperiţi de muşchi şi licheni, într-o fantastică culoare galbenverzuie. Drumul părea că se termină acolo, la poalele acelui perete de stâncă, nici urmă de potecă sau drum, continuare a traseului pe unde ar fi putut înainta. În stânga şi în dreapta versantului nu se zăreau decât hău­ rile adânci, care îţi dădeau senzaţia de frică şi ameţeală.

– Aici e, am ajuns! exclamă ea bucuroasă.

El o privi nedumerit.

– Aici este misterul! continuă ea. Vino după mine, nu-ţi fie teamă!

De teamă nici nu se putea vorbi, Gabriel fiind un împătimit temerar al munţilor, aşa că o urmă îndea­ proape. Fata păşi ca pe un fel de treaptă ce ieşea în afară de la baza versantului şi care se afla deasupra prăpastiei.

Acea presupusă treaptă nu era de dimensiuni foarte mari, ci doar cât să faci un pas destul de îngust. Amelia se ţinu cu mâinile de colţurile stâncoase ale versantului apoi, ca prin minune, dispăru, pierzându-se undeva în peretele muntelui.

Gabriel încremeni, însă îşi reveni când zări mâna fetei făcându-i semn. El păşi cu o oarecare teamă pe acea treaptă, ţinându-se totodată zdravăn cu mâinile de colţurile stâncii, aşa cum făcuse şi fata, iar când ajunse în dreptul mâinii ei, descoperi o crăpătură în inima masivului, destul de mare încât un om putea

104

Eugen Baciu

trece lejer pe acolo. Intră prin crăpătură, timp în care fata îl prinse de mână şi îl trase după ea. Merseră cam trei metri printre acei pereţi şi, deodată, totul se lumină. În inima muntelui, aşa cum îi pomenise Amelia, se afla un loc cu totul şi cu totul misterios. Într-un spaţiu destul de încăpător, împrejmuit de pereţii colţuroşi ai muntelui, fără niciun fel de ieşire în exterior, ci doar cu o gaură imensă deasupra, prin care se vedea cerul albastru, se afla oglinda fermecată a unui lac. Părea o oază în pustietatea deşertului arid, căci pe o parte, şi anume aceea pe unde intraseră, locul era flancat de o porţiune pe care crescuse iarbă virgină, verde-fraged, iar în cealaltă parte din faţa lor nu se vedea decât stânca pustie și tristă a versantului. Lacul nu părea adânc, în lumina venită de sus şi care străpungea suprafaţa apei se putea observa vegetaţia de pe fundul lui, de un verde crud, mai mult străveziu.

El rămase mut de uimire: nu şi-a închipuit vreodată că ar putea exista un asemenea loc pe pământ. Își reveni puţin din feerie când auzi glasul cristalin al fetei: – Numai eu ştiu de acest loc, sau cel puţin aşa cred. Însă asta nu este totul; o să ai parte de altă surpriză la care poate, ştiinţific vorbind, nici măcar nu te aşteptai.

Aruncându-i tânărului o privire provocatoare, ușor complice, Amelia începu a-şi desface ghetele. Și rămase desculţă. El, complet nedumerit, neştiind ce va urma.

După ce păşi cu picioarele goale pe iarba moale şi crudă

Fiul Luanei

105

de pe marginea lacului, ea îşi lepădă rochia, apoi și lenjeria şi se lăsă goală precum Eva. Gabriel înmărmuri. Oare… aceasta să fie surpriza!? Încercând să n-o privească în ochi, se întoarse sfios într-o parte, după ce apucase să-i vadă totuşi, în toată splendoarea, trupul virgin şi graţios. Dar ce este ştiinţific în treaba asta? se întrebă el. În acel moment, tânăra păşi pe luciul apei şi se cufundă până la gât.

– Haide, vino! Nu te sfii! îl îmbie ea. Surpriza este aici, în apă…

Gabriel se răsuci nedumerit. Broboane mari de trans­piraţie îi invadară fruntea. Ea îl fixă cu privirea.

Așa că el păşi pe iarba moale ca mătasea şi nu șovăi nicio clipă, intenționând să intre îmbrăcat în apă. În mintea lui se cuibărise gândul că fata se dezbrăcase înadins pentru a-l răscoli. Deh, era şi el bărbat, apoi nu mai cu­noscuse nicio femeie până atunci şi gândea că fata pe care, iată, o îndrăgise este uşuratică. Nu-i surâdea ideea, mai cu seamă că, în noaptea dinainte, visurile îi fuseseră măreţe. Chiar își dorea să o ia de soţie, dar acum parcă îi displăcea alegerea. Făcu un pas în apă, când fata îl opri: – Dă-ţi hainele jos, Gabriel! O să-ţi fie greu să te în­ torci acasă cu hainele ude, apoi ai văzut că, spre seară, se face răcoare…

Ce seară!?, gândea el. Ceasul lui de mână arăta doar unsprezece dimineaţa. Doar n-o să ne petrecem aici toată

106

Eugen Baciu

ziua? Dar gândindu-se să nu-i strice jocul, se dezbrăcă în costumul lui Adam. Ea îl privi pe furiş, apoi se întoarse cu spatele până când băiatul intră în apă. Nu era ceea ce îşi imagina; nici vorbă de vreo partidă de amor pe care i-o propunea fata fără voia lui, ci el avea să vadă şi să simtă alte lucruri cât de curând. Şi, în timp ce se afunda în apă, simţi cum întreg corpul îi este învăluit de căldură.

Apa nu era rece ca gheaţa, aşa cum se aşteptase, ci caldă şi plăcută. Înotă până ajunse lângă Amelia. Acolo apa părea mult mai adâncă, abia dacă mai atingea fundul lacului cu vârful picioarelor.

– Ei, ce zici? Tocmai te scufunzi într-o apă călduţă și aceasta este prima minune pe care ai simţit-o; o să descoperi şi altceva mai târziu. Și, te rog, șterge-ți mi­ rarea de pe chip. Da, nu m-am sfiit în faţa ta, m-am gân­ dit că poate, chiar de nu aş fi o noutate pentru tine, îmi doream în sinea mea să descoperi un trup atrăgător, fără cusur. Nu neg, încă din clipa în care te-am cunoscut am simțit un viscol de fluturi în stomac, dar îți declar că acum și aici nu am intenţii neserioase…

El tăcu privind-o cu admiraţie Dar o lăsă o vreme să se frământe şi nu-i destăinui că are şi el aceleaşi sentimente pentru ea. O auzi ca prin vis cum reluă: – Te-am avertizat că nu vom putea merge acasă cu hainele ude şi ai să descoperi singur motivul. Acum, haide să ne bălăcim un pic. De câte ori vin aici, simt că trupul mi se purifică. Există ceva magic în acest lac.

Fiul Luanei

107

Lui Gabriel îi mai veni inima la loc. Fata nu era uşu­ ratică. Se bucură de momentul acela și înotă alături de ea. Din când în când, trupurile lor goale se mai atingeau, creându-le furnicături. Atunci se priveau şi se îndepărtau unul de celălalt râzând. Să fi trecut o oră de când se aflau acolo, și Amelia ieşi din apă. Urmată în­deaproape de el. Se zvântară și se îmbrăcară, pregătiți să părăsească acel loc cu adevărat magic. Gabriel era pregătit a săvârşi prima lui destăinuire, așa că îi prinse din senin palmele fine: – Amelia… Știi, aş dori ca magia acestui tărâm mis­ terios să înfăptuiască dorinţele noastre, de aceea îţi mărturisesc că şi eu te-am îndrăgit din prima clipă în care te-am văzut. Cine, oare, nu s-ar îndrăgosti de o zeiţă ca tine? Cu permisiunea ta, dă-mi voie să te sărut şi să te cer a-mi fi soaţă până când moartea ne va despărţi. Şi, fără să mai scoată vreun cuvânt, fata îi dărui bu­ zele într-un sărut pasional. În acel moment, o aură de lumină coborî prin deschizătura de deasupra muntelui şi-i învălui într-o mantie aurie. Buzele aprige de dorinţă se descleştară din sărutul nevinovat al dragostei, iar privirile li se intersectară.

– Da! Te voi urma ca soţie! Tata este de acord; am văzut că te place şi apoi ar cam fi şi timpul… Luna aceasta împlinesc 23 de ani. Dacă şi mama te-ar plăcea...

Era atât de entuziasmată, încât şi-ar fi povestit întreaga viaţă într-o clipită. Obrajii îi deveniseră roşii ca nişte bujori înfloriţi. Gabriel o strânse ușor la piept.

108

Eugen Baciu

– Și eu am tot 23 de ani, i-am împlinit în luna mai, într-a 29-a zi. Suntem deci de-o seamă. Într-adevăr, tatăl tău mi-a spus aseară că şi-ar dori să aibă prin preajmă un flăcău ca mine, aşa că nu cred că ne va sta împotrivă.

– Să mergem! îl îndemnă ea după ce se desprinse delicat din braţele lui. S-a făcut târziu… În acel moment îşi privi ceasul şi, spre stupoarea lui, acesta arăta ora șapte şi jumătate.

– Cum se poate aşa ceva? Nu este cu putinţă să fi trecut opt ore şi jumătate de când suntem aici!

– Ba este cu putinţă! îi confirmă ea. Prima oară când am descoperit acest loc, am intrat singură în apă și, considerând că nu mă vede nimeni, m-am bălăcit goală cam o jumătate de oră, cel puțin așa am apreciat eu.

N-am stat mai mult, dar când am ieşit afară, mi-am dat seama că ratasem orele amiezii şi că se scurseseră cel puţin patru ore, deşi părea că nu trecuse mai mult de cum ziceam. Locul acesta are ceva magic, timpul trece aici mai repede decât ar fi normal și cred că nu există nicio explicaţie ştiinţifică… Să ieşim acum!

Odată ajunşi afară din spațiul acela straniu, tinerii fură întâmpinaţi de aerul rece al muntelui. Soarele se tră­ gea de partea cealaltă a acestuia într-un asfinţit roşiatic.

– Ai avut dreptate! E ciudat, făcu el, noroc că stâna nu se află departe de aici…

Plecară ţinându-se de mână, cu Marele Alb pe ur­ mele lor, ca un străjer care nu se sinchisise să intre

Fiul Luanei

109

după stăpânul său în acea crăpătură a muntelui, ci doar aşteptase cuminte afară. Vânticelul care tocmai hoinărea pe crestele munţilor îi întâmpină răcoros, răvăşindu-le pletele. Apoi se pierdură toţi trei în valea în care oglinda Lacului Vulturilor odihnea într-o lumină albastră. Înserarea îi prinse şezând la masă împreună cu baciul, care se ocupase singur de cină în acea seară.

Omul îi privea cu candoare şi văzu cum fericirea le strălucea pe chipurile tinere. Doamne, fă te rog ca aceşti copii să rămână împreună! Ce mare mulţămire ar fi în sufletul meu... Gândurile îi fură însă curmate de glasul lui Gabriel, care i se adresă ferm: – Nene Bucur, aş dori să-ţi împărtăşesc oarece gând…

– Ia zi băiete! Care ţi-i ofu’?

– Nene, fiica dumitale și cu mine avem sentimente bune unul faţă de celălalt; chiar dacă abia ne-am cunoscut, îngerul iubirii a cam pus stăpânire pe noi; a fost aşa… un fel de dragoste la prima vedere însă, stai liniştit, am fost cuminţi cât am petrecut ziua de astăzi împreună.

Ameliei îi adreau obrajii, căci deveniră purpurii ca doi trandafiri abia înfloriţi. Ciobanul o privi zâmbitor, îşi aprinse o ţigară, trase cu poftă un fum în piept, pe care îl dădu afară rotocoale, către uşa larg deschisă şi, după ce îşi drese glasul, rosti: – Apăi, măi băiete, dacă zici că aşa stă treaba, io n-am nimic împotrivă. Ia zi fata tatii, aşa este cum zice feciorul acesta?

110

Eugen Baciu

– Aşa-i tătucă! Mi s-au cam aprins şi mie călcâiele după el…

– Bine, draga tatii! Fă atunci un bilet în care să scrii următoarele: „Anuţă, spune-i ciobanului Marin să urce la stână, că îi dau turma în primire. Eu şi cu Amelia coborâm. Nu te gândi la ceva rău, suntem sănătoşi; alta este problema şi are să te bucure; vei afla la momentul potrivit. Semnează soţul tău, Bucur.” Pune apoi biletul înăuntrul fluierului ce-l poartă la gât câinele nostru cel mai destoinic, Ursu, şi trimite-l către casă; va şti el ce are de făcut.

Fata pregăti întocmai cum zisese tatăl ei, iar Ursu plecă în goană către vale. Avea de parcurs douăzeci şi şapte de kilometri, fiind însă un câine puternic, pentru el nu era nevoie de şase sau şapte ore ca să ajungă în comuna Chiojdu, la gospodăria ciobanului. Aşa că, în acea noapte, soţia lui se trezi, după miezul nopţii, cu Ursu lătrând grav la uşa casei. Ca de fiecare dată, umblă iute la gâtul lui şi extrase bileţelul din fluier; îl citi la iuţeală, apoi alergă la casa ciobanului Marin, care nu locuia prea departe de a lor, şi-l înştiinţă despre treaba pe care-o avea de făcut dis-de-dimineaţă. * Între timp, Gabriel începuse a-şi face griji, gândin­du-se la mama şi la mătuşa lui. Nu lipsise niciodată de acasă mai mult de două zile şi acum avea să meargă la casa fetei din comuna Chiojdu. Asta însemna că urma să

Fiul Luanei

111

mai lipsească încă niște zile. Amelia îi sesiză frământarea şi îl întrebă care-i este neliniştea. El îşi spuse păsul, însă tatăl fetei, care asista la discuţie, îl linişti imediat: – Lasă, tinere, stai fără de grijă! Un ARO 10 ne aş­ teaptă dincolo de Poarta Vânturilor; până acolo îl va aduce ciobanul Marin, apoi, dacă doreşti, mâine-seară pornim împreună către comuna Bozioru; sunt vreo şaizeci şi ceva de kilometri până acolo.

Tânărul se mai linişti. Părea că viitorul lui socru era nu doar înstărit, ci și extrem de binevoitor. Mașina le făcea astfel deplasarea mai uşoară în ziua ce urma să vină.

Aşa se şi întâmplă. Drumul până în comuna Chiojdu i se păru la o aruncătură de băţ. Anuţa, mama Ameliei, nu mai putea de fericire auzind că fata ei cea frumoasă îşi găsise perechea potrivită. Apoi spre seară, după cum hotărâse Bucur, porniră către comuna Bozioru, la casa mătuşii lui Gabriel, şi dădură acolo de veste despre eve­ nimentul ce avea să se înfăptuiască între odraslele lor.

Cu mare satisfacţie primiră oaspeţii vestea, iar mama lui Gabriel era fericită că băiatul ei se va aşeza în sfârșit la casa lui, abandonând pasiunea pentru periculoasele lui călătorii prin munţi. Fixară data nunţii, urmând ca, până în luna septembrie a acelui an, 1979, să facă toate pregătirile necesare pentru marele eveniment. * Zilele trecură una după alta, fiecare cu bucuriile şi grijile ei, şi iaca veni şi ziua mult-așteptată în care cei doi

112

Eugen Baciu

tineri fură legaţi creştineşte pentru întreaga lor viaţă.

După nuntă, Gabriel se mută în comuna Chiojdu, la casa socrului său, care nu mai putea de satisfacție că are în preajma lui un asemenea fecior. În scurt timp, în toamna anului 1980, din rodul dra­ gostei celor doi tineri veni pe lume, o minunăţie de fetiţă pe care o botezară Rebeca. Ciobanul era mulțumit, însă el tare şi-ar mai fi dorit un nepoțel și spera ca Amelia să-l fericească cât mai curând cu unul, ca să se poată bucura de prezenţa lui, căci de acum îl cam apăsau bătrâneţile şi se aştepta ca, într-o bună zi, să-l viziteze „cea cu coasa”.

Lupul Marele Alb nu-şi urmase stăpânul, ci rămăsese cu mama acestuia în comuna Bozioru. În timp, Gabriel se obişnuise cu îndeletnicirile din gospodărie şi totodată cu rolul de tată. Nu mai avea vreme acum să se ocupe de vechea lui meteahnă, muntele. Speologia şi cutreieratul coclaurilor deveniseră amintiri plăcute. Însă din când în când, în unele nopţi, avea coşmaruri. Auzea o voce care îl îndemna să se întoarcă la pădurea Hoia, exact în locul unde apăruse acel portal pe care îl văzuse pe vremea misiunii lui din armată. În acele dimineaţi se trezea tulburat, însă nu-i destăinui nimic soţiei. Se gândea că, poate, într-o zi va porni într-acolo. În rest, viaţa lui alături de Amelia se derula în iubire și armonie, nimic de pe lume nu părea că ar putea interveni între ei ca să le tulbure liniştea. *

Fiul Luanei

113

Luana, mama lui Gabriel, era fericită ştiind că viaţa fiului ei decurgea absolut normal, fără să fi intervenit vreun eveniment nefast. În toţi anii care trecuseră până atunci se gândise mereu la vorbele „creatorului”, care o avertizase că fiul ei va primi o chemare din partea lui.

Nu-i dezvăluise nimic până atunci lui Gabriel despre adevăratul lui tată. Îi spusese doar că nefericitul de Gavrilă îi fusese părinte şi că acesta pierise îngheţat în mijlocul pădurii. Își trăia liniștită viața și se bucura în sinea ei că acel „zeu” – sau ce-o fi fost acela – nu-i chemase feciorul până atunci şi tindea să creadă că totul fusese doar scuza inexplicabilă a unei întâmplări stranii.

Asta până într-o noapte, când femeia avu o viziune cu acea fiinţă ciudată care o îndemna ca, atunci când se va trezi, să pornească de îndată către grota Fundul Peşterii, o aşezare rupestră de lângă comuna Nucu. Acolo avea să se întâlnească cu el pentru a-i face o mărturisire. În dimineaţa acelei zile, Luana nu-şi mai putea lua gândul de la acel vis sau viziune care îi tulburase somnul. Nu ar fi vrut să se ducă, însă gândul că totul ar putea avea legătură cu soarta băiatului ei o îndemnă să facă acest pas. Totuşi îi era teamă, de aceea îi povesti visul mătuşii ei, rugând-o să o însoţească până acolo. Așadar, porniră amândouă către acel loc însoţite și de Marele Alb, care mergea hotărât înaintea lor, parcă deschizându-le calea pe care o aveau de parcurs. Și, după o vreme, ajunseră în faţa intrării peşterii.

114

Eugen Baciu

– Rămâi aici, mătuşă dragă! O să intru doar eu…

– Bine, Luana, dar ai mare grijă; se spune că acest loc este periculos. Iar dacă nu apare acea fiinţă, întoarce-te repede, te rog.

– Fii fără grijă, mătuşică! Mă va însoţi lupul, are el grijă de mine… Și Luana păşi în interiorul peşterii. Pereţii reci şi neprimitori îi produceau fiori. Însă lupul mergea în faţă, dându-i curaj. După ce parcurse o porţiune destul de lungă printre pietrele masive, în faţa ei răsări un perete negru pe care se vedeau niște inserţii străvezii. Femeia se opri. Nu mai avea unde să înainteze, iar fiinţa încă nu-şi făcuse apariţia. Dădu să se întoarcă, însă câinele începu a lătra, îndemnând-o să se apropie mai mult de acel perete.

– Ce vrei tu, măi lupule? îl certă ea, doar nu vrei să trec prin zidul ăsta de piatră.

Puţin indignată şi parcă voind să se convingă că prin acel loc nu se putea trece, se apropie de zidul care arăta ca o rocă veche de mii de ani. Însă atunci când o lovi ușor cu palma, piatra începu să vibreze şi din mijloc se formă un fel de vârtej care o atrase în interior, împreună cu Marele Alb. Dispărură ca prin minune, amândoi, dincolo de peretele din stâncă.

Mătuşa Luanei, așteptându-i afară, simţi atunci un mic cutremur în locul unde se afla şi, de teamă ca ne­ poata să nu fi păţit ceva, se aventură la rându-l ei în

Fiul Luanei

115

peşteră. Cotrobăi prin toate cotloanele strigându-o pe nume, însă aceasta nu era nicăieri; dispăruse fără urmă.

Speriată de acest eveniment neaşteptat, femeia aler­ gă într-un suflet și alertă autorităţile din comună, care veniră de îndată şi căutară prin peşteră, dar nu găsiră nici urmă de Luana și nici de câine. Toată lumea se gândi că poate au căzut cumva în fundul peşterii, de care se auzise că era periculos şi că nimeni nu ar mai avea cum să iasă viu de acolo. Pentru că, de fapt, peştera nu ar avea fund şi niciun om nu s-ar fi încumetat să pătrundă prin acea deschizătură care se spunea că ar face legătura cu pântecele necunoscut de adânc al peşterii. Aşa că oamenii se întoarseră acasă fără niciun rezultat. Luana era de negăsit. Autorităţile o transportară pe mătuşa ei până la Bozioru, iar ea îi rugă să dea de ştire fiului ei din comuna Chiojdu despre dispariţia mamei sale. Acestea îi promiseră că vor face întocmai şi, chiar în seara acelei zile, la poarta ciobanului Bucur se prezentară doi agenţi de miliţie.

Gabriel se îngrijoră la vederea acestora, însă îi invită în curte.

– Bună seara! salutară aceştia, căutăm pe numitul Gavrilă Gabriel.

– Eu sunt, răspunse acesta puţin încurcat de prezenţa celor doi.

– Avem să vă dăm o informaţie… nu tocmai bună.

Mama dumneavoastră a dispărut, în dimineaţa acestei

116

Eugen Baciu

zile, fără urmă în grota Fundul Peşterii, împreună cu câinele care o însoţea. Nu se ştie cum s-a întâmplat acest lucru. Mătuşa ei ne-a relatat totul, ea a însoţit-o până acolo. Mai multe nu ştim.

Lui Gabriel i se înmuiară genunchii. Amelia, care între timp i se alăturase, izbucni în lacrimi.

– Cum ar fi posibil aşa ceva!? reuşi el să articuleze, trebuie să merg personal acolo şi să o caut.

– Cum doriţi, făcu unul dintre miliţieni, dar vă aver­ tizăm că locul este foarte periculos. Nu vă reco­man­dăm să vă încumetaţi a explora acea grotă.

Miliţienii îi prezentară un proces-verbal pe care îl rugară să-l semneze pentru luare la cunoştinţă a cazului petrecut, apoi salutară respectuos şi părăsiră curtea. Un timp, Gabriel rămase nemişcat în mijlocul ogrăzii, apăsat de amărăciunea veştii primite. Amelia îl îmbrăţişă şi, cu ochii înlăcrimaţi, încercă să-l consoleze; însă lui tot nu-i venea să creadă că mama lui dispăruse aşa… fără urmă.

– Chiar mâine în zori mă duc la acea grotă! Trebuie să găsesc ceva, măcar o urmă, orice…

– Bine, dragul meu. Dar acum să intrăm în casă, linişteşte-te puţin.

Bucur şi Anuţa rămăseseră şocaţi când primiră vestea.

– Doamne! Cum este posibil aşa ceva? se tânguia soacra lui.

Fiul Luanei

117

A fost cea mai tristă şi posomorâtă zi pentru întreaga familie; le căzuse pe cap prima năpastă din viaţa lor.

Dacă până atunci, la moartea cuiva drag, dar bătrân, se aștepta fiecare om odată şi odată, de dispariţia fără urmă a unui membru de familie nu avuseseră parte niciodată. În acea noapte, Gabriel se perpeli mult până să adoarmă, căci gândul că mama lui dispăruse îl tortura amar­nic. Apoi când, în sfârșit, reuşi să pună geană pe geană, coşmarurile sale mai vechi îl năpădiră, în timp ce vocea aceea îl chema insistent: „Vino, vino! A sosit momentul!”

Ce moment!? se deșteptă el brusc din acel coşmar şi, cu ochii larg deschişi, privea prin bezna camerei. Şi oare unde trebuie să merg?

Spre dimineaţă, însă, somnul puse stăpânire pe el.

Coşmarurile nu mai apărură, ci doar vocea se auzi din nou, parcă mai vibrantă ca niciodată: „Vino! Vino!...”

Apoi în faţa lui se deschise un tunel. Lumina ce răzbătea de acolo părea de argint. Fu absorbit în interior şi se simţi deodată purtat fără voia lui printr-o lume a cărei frumuseţe era de nedescris, fiind condus în adâncurile unui lac a cărui apă era fantastic de albastră. Văzu după aceea cum apa îl împinge la suprafaţă fără ca el să depună vreun efort şi se trezi de data aceasta plutind în mijlocul unui lac de culoare roşie ca sângele. Înotă şi reuşi să iasă la mal. Ţinutul în care se afla în acel moment părea unul în care îşi au sălaşul vrăjitorii din poveşti. Totul părea

118

Eugen Baciu

straniu. Apoi, din adâncul lacului prin care ieşise, se auzi iarăși vocea: „Aici trebuie să ajungi! Eu nu pot fi alături de tine în acest ţinut, dar vei avea de îndeplinit o misiune în acest loc.” După care, în faţa lui începură să se reverse din cer picături mari de foc şi de pucioasă. Cerul plângea. Una dintre picături îl atinse iar el începu să se zbată încercând să scape de rotocolul fierbinte care acum îl înfăşura ca o mantie. Ar fi vrut atunci să se servească de puterile lui, fără niciun rezultat însă. În zbaterea lui auzi o voce care-l striga pe nume, apoi o mângâiere caldă, feminină, străpunse acea mantie de foc şi pucioasă, îi atinse faţa și îl trase cu putere din acea învăluire. Scăpat din ghearele pericolului, el îşi privi recunoscător în față salvatoarea, nimeni alta decât mama lui, care-l îmbrăţişa plângând.

– Mamă! Mamă! Ce mult mă bucur că te revăd; unde ai dispărut?

– Sunt aici cu tine, dragul meu. Nu am dispărut ni­ căieri…

Extenuat și plin de sudoare, Gabriel primi o îm­ brăţişare caldă care, de fapt, era a propriei lui soții, căci Amelia, simțindu-i de mai mult timp zbaterea, încerca să-l trezească din vis. Bărbatul deschise ochii, trezinduse de-a binelea.

– Of, ce coşmar am avut! Am visat-o şi pe mama…

Amelia îl sărută cu dragoste şi îl îmbrăţişă din nou, fără a scoate niciun cuvânt. Nu voia să-l întrebe ce fel de coşmar avusese, l-ar fi necăjit, poate. Dar îi pregăti

Fiul Luanei

119

în tăcere hainele şi desaga cu care avea să pornească degrabă în căutarea mamei sale. * Afară, soarele încă nu se înălţase deasupra colinelor.

Dar ziua se vestea una însorită. Gabriel îşi luă rămasbun de la Amelia, consolând-o să nu-şi facă griji pentru el, indiferent cât de mult ar lipsi, în vreme ce ea îl petrecu în tăcere cu ochii plini de lacrimi. El îşi privi cu luare-aminte soţia şi fiica apoi, salutându-şi respectuos soacra abătută şi tristă, fără a se mai uita înapoi, urcă în mașina care îl aştepta cu motorul pornit în faţa porţii.

Socrul Bucur avea să-l ducă până în comuna Bozioru, de unde Gabriel îşi va începe aventura căutării mamei sale, răspunzând astfel, cine știe, şi chemării predestinate de Gebeleizis.

Capitolul V

O lume misterioasă

P

rintre grămezile de nori zdrenţuiţi curgeau iz­ voarele de foc ale zorilor trandafirii revărsați peste coline şi peste munţi.

Dis-de-dimineaţă, echipat cu doar câteva lucruri pre­­gătite anume atunci când se aventura prin munţi în căutarea necunoscutului, Gabriel păşea acum pe cărarea care ducea către locul unde dispăruse mama lui – grota Fundul Peşterii.

Colinele sclipeau de rouă și, tânărul, înviorat de aerul proaspăt şi umed al aurorei, făcuse drumul până la locul cu pricina mai repede ca altădată. Prin minte îi rătăceau frânturi de gânduri disparate, asemenea stropilor de ploaie într-o noapte vântoasă de toamnă.

Durerea din suflet şi gândul că o va găsi pe scumpa lui mama fără viață, printr-o văgăună a peşterii, îi perforau trupul ca un fir de argint înroşit, arzând şi lăsând în urmă un gol cenuşiu. Însă ceva îi dădea puterea şi credinţa unei fărâme de speranţă. În faţa lui se deschidea acum

124

Eugen Baciu

un drum pustiu care urca spre grotă şi se topea un­ deva între cer şi pământ. Razele soarelui colorau în roz creasta colinei, pătrunzând suave prin gura peșterii. Se aventură cu o puternică dorinţă de a se afla cât mai re­ pede pe acel drum.

Floare la ureche, îşi zise şi, parcă împins de la spate de o forţă necunoscută, ajunse cât ai clipi în dreptul in­ trării. Acolo studie cu multă atenţie vegetaţia care își făcuse loc și se adaptase pe pereţii interiori. Creştea în mănunchiuri fragile o iarbă pe care vântul nu o mângâia niciodată; tulpina îi era subţire şi neagră ca firul de păr iar frunzele, ca o dantelă palidă, căptuşită cu grăunţe de catifea. Le atinse uşor cu mâna ca într-o mângâiere, după care merse mai departe şi admiră inscripţiile de pe pereţi, care păreau nişte săbii scurte de tip akinakes (după cum studiase el, aceste arme fuseseră folosite de sciţi şi perşi), apoi urmări cu atenţie crucile şi inscripţiile în alfabet chirilic din epoca feudală. Cunoştea bine peş­ tera, mai fusese acolo, zăbovise cu altă ocazie pentru a descifra acele scrieri. De fiecare dată venea aici pentru că simţea o chemare anume, o invitație a străbunilor. Ştia de la bătrânii satului o legendă care spunea că în acel spațiu sacru al peşterii și-ar fi aflat locuinţa Zamolxe, zeul suprem al geto-dacilor.

Deodată, un fior îi fremătă şira spinării amintinduși motivul pentru care venise acolo. Îl captaseră din nou acele inscripţii şi desene. Înainta privind cu atenţie prin

Fiul Luanei

125

tot locul până ce ajunse, ca şi mama lui, în faţa acelui perete de stâncă rece şi neprimitoare care oprea călătoria vizitatorului. Cercetă cu privirea și pipăi pe­retele în căutarea unei falii abrupte sau a unui spațiu ascuns spre vreo prăpastie în care presupunea că ar fi căzut mama lui, însă nimic de genul acela nu exista prin preajmă.

Cum se poate!? Atunci cum o fi dispărut aici? Se gân­ dea că mătuşa lui n-a observat cu atenţie, iar mama nici măcar nu a intrat în peşteră. Poate s-a strecurat pe lângă intrare şi a căzut în golul din partea laterală a peşterii dinspre exterior. Am să verific și acolo. Se întoarse şi dădu să plece, însă în acel moment auzi în spatele lui un zgomot ciudat. Văzu cum peretele inert de piatră glisă ca o uşă spre interiorul stâncos al muntelui. Rămase mut de uimire când în faţa lui apăru o deschizătură din al cărei miez țâșni o lumină albă, pură, argintie. Gabriel păşi netemător şi, deodată, în faţa lui se așternu o privelişte de neimaginat. Un masiv muntos – făcut parcă cu totul din argint și inserţiuni de aur cu diamante – se ridica semeţ cu vârful învăluit în nori sângerii. Pădurea virgină, care-i încununa ca într-o maramă poalele, părea înecată în ceţuri rătăcitoare. O armată fantomatică de copaci falnici, purtând pe tulpini fâşii lungi și verzi de muşchi catifelați, schiţa parcă gesturi neliniştitoare în calea lui. Se afla într-o inefabilă atmosferă de mister.

Apoi în faţă i se deschise oglinda albastră a unui lac, situat într-o vale fermecată. Acolo, deşi mijlocul lui

126

Eugen Baciu

septembrie, azaleele şi rododendronii continuau săşi poarte podoaba primăvăratică. Un torent limpede potopea valea, repezindu-şi undele violacee, galbene și alb-strălucitoare asupra plantelor. În tăcerea desă­ vârşită a acelui loc tainic, pâraie cu ape limpezi şi reci ca gheaţa şipoteau cu voci cristaline. Pe malul acestui lac tăcut, o pasăre în penaj de aur privea întrebătoare către oglinda albastră. Eroziuni curioase, formând fa­ leze înalte, decorau locul unde se deschidea o altă vale largă, care apoi urca înspre un mic lac situat în apro­ pierea munţilor, ale căror piscuri erau înzăpezite. Și, mai încolo, un alt pârâu cu apă cristalină curgea într-o albie de pietre mov-cenușii, gri-verzui și trandafirii, alcătuind în jur un peisaj complet mineral de o măreţie şi o seninătate indescriptibile. Parcă toate anotimpurile deveniseră om­ni­prezente, ocupându-şi fiecare, pe unde a apucat, câte o felie de spaţiu.

Cu toate că Gabriel plecase dis-de-dimineaţă pentru a ajunge la acea grotă, acum, după ce păşise în acel tărâm fascinant, ascuns în interiorul muntelui, timpul trecuse parcă mult prea repede şi soarele apusese dintr-o dată cu o repeziciune de neexplicat pentru om. Chiar atunci, fantasmagorica procesiune a norilor luminaţi puternic de o lună nespus de mare, argintie, se desfăşura de-a lungul crestelor şi cobora către el, înconjurându-l cu fantome nebuloase. Una dintre acele fantome alerga pe o dâră de lumină proiectată brusc pe suprafaţa întunecată

Fiul Luanei

127

a lacului, ca un covor, înaintea paşilor săi. Acel uriaş diafan cu ochi de stele îi făcu un semn cu braţul său lung, care ieşea dintr-o mâneca largă. În acel moment, Gabriel se simţi învăluit de faldurile unei mantii uşoare şi reci, a cărei subtilă atingere l-a îngheţat pe loc. Ciudat cum, deși avea o rezistență mare la frig şi ger, mantia aceea reuşise să-l învăluie ca într-o cămaşă de forţă, provocându-i dintr-o dată un somn adânc. * O muzică magică – ce părea că evocă perfecţiunea pierdută a epocii în care fusese cândva creată – îi mângâia simțurile lui Gabriel, încă luptându-se cu somnul în care fusese cufundat fără voia lui. Sunetele acelea îi dădeau o senzaţie inexplicabilă de fericire şi melancolie ironic unite. Se simţea liber. Mantia rece ca gheaţa dispăruse.

Dintr-o dată îşi aduse aminte de strania împrejurare şi deschise ochii.

Privi în jur şi observă că fusese culcat într-un pat alb, în jurul căruia se ţeseau blândeţea şi liniştea. Suprafaţa pardoselii, care părea făcută din argint, era presărată cu şofran; câteva lumânări încă mai pâlpâiau răspândind în jur o mireasmă de mir şi tămâie. Pe cele patru colţuri ale patului străjuia câte un felinar falnic din aur, plin cu ulei ce emana o mireasmă aromată. Încăperea în care se afla era pătrată cu pereţii de un alb pur care păreau a fi din marmură; tavanul boltit era cadorisit cu însemne şi figurine pe care nu le cunoștea. Îi atrase atenția și ușa,

128

Eugen Baciu

cu totul şi cu totul din aur, brodată pe laterale cu rubine şi safire.

Gabriel sări repede din acel pat care de fapt plutea, după cum îşi dădu seama, nefiind susţinut de picioare şi nici suspendat de ceva. Se îndreptă către uşă nedumerit.

Când ajunse în dreptul acesteia, ca prin minune, se des­ chise singură. Păşi afară. Acolo îl întâmpină aceeaşi pri­ velişte minunată pe care o întâlnise când sosise în acel loc, numai că, de data aceasta, se afla undeva la poalele muntelui pe care doar îl observase în acea panoramă. De undeva, parcă din inima muntelui, se reflectă către el o lumină ca o cărare de aur pe care păşeau două siluete.

Când lumina îşi pierdu din intensitate, desluşi chipurile unui bărbat şi al unei femei. Bărbatul era înalt, solid, cu faţa prelungă, ornată cu doi ochi albaştri pătrunzători.

Părul îi cădea în râuri argintii peste umerii laţi. Pe cap purta un fel de cușmă, placată cu nestemate de felurite culori. Era îmbrăcat într-un veşmânt turcoaz, ţesut cu fire de aur.

Femeia i se înfățișă nespus de frumoasă. Pielea îi era străvezie şi catifelată aidoma petalelor de mac; părul negru şi ondulat părea că are moliciunea şi frăgezimea frunzelor de ferigă, iar ochii de peruzea aminteau de cerurile senine şi încărcate de făgăduieli. Îmbrăcată ca o luptătoare, într-un costum maroniu din piele, care-i venea impecabil pe trupul graţios.

Fiul Luanei

129

Cei doi se opriră în faţa lui Gabriel, când ochii li se intersectară într-o lumină profund albastră. Pe buzele bărbatului flutură un zâmbet fugar, după care, cu o voce caldă și totodată răsunătoare rosti: – Bine ai venit, Gabriel!

Tănărul rămase uimit. Oare de unde îi ştia această persoană numele!?

– Bună dimineaţa! Sau bună ziua! Încă nu mă du­ miresc în ce timp al zilei mă aflu şi nici în ce loc, domnule...

Dar observ că îmi cunoaşteţi numele.

Bărbatul îi curmă însă entuziasmul: – Mă numesc Gebeleizis, iar ea este Sonia; o să vă cunoaşteţi mai bine la timpul potrivit. Şi ca să îţi alung nedumerirea pe care o ai cu privire la acest loc în care te afli, e bine să ştii că grota prin care ai intrat este un portal către această lume. O lume în care numai cei aleşi pot păşi; iar tu faci parte dintre ei. Eu, Gebeleizis, sunt zeul pământului şi al fulgerului. Fără pământ, omul nu înseamnă nimic; pământul este sufletul omului, iar omul trebuie să-l apere de răuvoitori. Tu, Gabriel, nu eşti fiul unui simplu muritor, după cum ți s-a spus, tatăl tău nu a fost neînsemnatul Gavrilă. Ai fost pus în pântecele mamei tale de un zeu. De la acest zeu se trag şi puterile tale pe care nu ţi le-ai putut explica niciodată. Acele puteri ţi-au fost date cu un anumit scop, iar Sonia și cu mine te vom ajuta să le perfecţionezi aşa cum trebuie şi nu aşa cum au încercat unii și alții.

130

Eugen Baciu

Gabriel însă nu se putu abţine: – Ce tot spui acolo, domnule? Ce zeu m-a creat şi ce lume este aceasta în care mă aflu?

– Păstreză-ți cumpătul, tinere! Pe cel care te-a creat îl vei cunoaşte la timpul potrivit și ales de el însuși. Acum te afli în profunzimea muntelui, într-o lume binecuvântată de Dumnezeu, protejată și ascunsă de El aici. Populaţia lo­cului provine din strămoşii acestui pământ, geto-dacii, care de-a lungul timpului au primit sarcina de a stră­jui aceste meleaguri sfinte ale României. Pământurile acestea sunt încă pline de bogăţii, de comori ascunse, bine plasate, în ascunzişuri nebănuite, de către strămoşi. Va veni timpul când oameni puternici de stat, dar şi alţii din vastele tărâmuri ale terrei vor dori să pună mâna pe aceste comori. Însă pentru ei nu vor fi de găsit niciodată, fiindcă spiritul străbunilor acestui pământ le apără cu sfinţenie. Dar la timpul potrivit, aceste comori vor fi lăsate să fie descoperite, însă nu în totalitate, ci parţial de către generaţiile viitoare. Şi anume de către cei care vor supraviețui după evenimentul denumit „Punctul Zero”. Aceia se vor folosi de comori pentru a da naştere unei civilizaţii cu mult mai avansată decât cea care se dezvoltă în momentul de faţă pe întreaga planetă.

Gabriel nu înţelegea nimic din ce voia acest „zeu” să-i spună. Era obosit, şi-ar fi dorit să se aşeze undeva. Ființa aceea îi simţi numaidecât starea şi, la un semn făcut cu

Fiul Luanei

131

mâna, în munte apăru o deschizătură enormă care lăsa să se întrevadă o privelişte de neimaginat.

Dincolo, aproape de muntele care tocmai se des­ chisese ca o cortină, se vedea o mică aşezare. Casele, în formă piramidală și nu foarte înalte, erau aliniate perfect în jurul unei piramide de dimensiune mai mari.

Toate păreau făurite dintr-un material lucios, probabil din cristal, doar că nu era transparent. Aleile, care se încrucişau în linii perfecte prin mulțimea de piramide, erau pavate cu marmură albă. Dincolo de această mică aşezare se zărea un zid lucrat în argint şi mai încolo se vedeau cupolele de cristal şi aur ale altei aşezări care părea a fi mult mai măreaţă şi mai elegantă decât cea în care se afla.

– Să mergem! zise zeul. Și porni împreună cu Sonia spre mica aşezare.

Gabriel îi însoţi îndeaproape. Pătruns în acea aşezare mis­terioasă, simţi cum o energie puternică îi umple întreaga fiinţă. Pe drum, nu întâlniră niciun locuitor.

Aerul pur era călduţ.

Gebeleizis îl pofti să intre în acea piramidă ce părea a fi o reşedinţă sau un sediu principal al oraşului. Aici îl invită să se aşeze în dreptul unei mese de formă triunghiulară cu laturile perfect egale. Pe masă fuseseră aşezate tăvi din argint pline cu fructe, fiecare în faţă cu câte un pocal din argint în care se afla o licoare străvezie cu inserţiuni gălbui-roşiatice. Pereţii interiori

132

Eugen Baciu

de culoare alb-mată păreau că au în ei o formă de viaţă necunoscută. Din când în când, se unduiau schimbându-şi nuanţa de alb-mat în străveziu sau gălbui-violet.

Gebeleizis împreună cu însoţitoarea lui sorbiră cu plă­ cere licoarea din pocalele lor, după care îl îmbiară şi pe el să facă acelaşi lucru: – Fii fără grijă, i se adresă zâmbitor zeul, nu am niciun gând ascuns față de tine, flăcăule. Aceasta este licoarea zeilor; te va revigora şi îţi va da o senzaţie plăcută.

Gabriel luă în mână pocalul aflat în faţa lui şi sorbi. Într-adevăr, licoarea era magică. Îi dispăru ca prin far­ mec orice senzaţie de oboseală sau de foame; trupul lui începea să-și recapete puterea.

– Unde mă aflu? întrebă, lăsând pocalul pe masă.

– Acest oraş subteran, îi destăinui Gebeleizis, se nu­ meşte Dacos. Iar aşezarea pe care ai văzut-o din­colo de zid este Shambala. De fapt, aceasta nu se află aşa de aproape precum pare, însă se reflectă ca într-o oglindă tuturor oraşelor subterane aflate aici, în interiorul pământului.

Mai există şi alte aşezări în interiorul pământului la care nu se poate ajunge ori­cum. Accesul se face numai prin anumite portaluri spe­ciale şi secrete, toate fiind conectate la Shambala prin tuneluri subterane, care nu au fost create de mâna omu­lui. În Shambala trăiesc fiinţe sfinte care veghează cu înţelepciune asupra pământului şi vieţii pe această planetă. Se află în legătură permanentă cu Dumnezeu.

Fiul Luanei

133

– Dar eu, îl întrerupse Gabriel, eu ce legătură am cu toate acestea?

– Tu, tinere, alături de alții asemenea ţie, ai fost anu­me plămădit pentru a apăra acest pământ de fiinţe răuvoitoare care, deși fac parte tot din creaţia lui Dum­ nezeu, nu s-au supus însă voinţei Lui. Ți-am spus mai devreme despre „Punctul Zero”, moment care nu este altceva decât o comprimare a timpului despre care El pomeneşte în Biblia creştină cu următoarele cuvinte: „Anul va fi ca luna, luna ca săptămâna, săptămână ca ziua, ziua ca ora, ora ca minutul şi minutul ca secunda.”

Când se va ajunge în acel punct, timpul nu va mai exista.

Va fi doar întuneric, un moment dramatic de cotitură pentru întreaga omenire. Însă până atunci mai este ceva vreme. Iar tu, Gabriel, vei avea de îndeplinit mai multe misiuni. Şi, ca să înţelegi pe deplin rostul primei tale misiuni, o să-ţi reamintesc o experienţă care s-a petrecut în viaţa ta în timpul stagiului militar. Ţi-ai pus probabil atunci întrebarea cum de s-a întâmplat acel fenomen în care, după ce ţi-ai văzut camarazii morţi şi ai pornit pe urma răufăcătorilor, intrând în acel portal, ai avut parte de o experienţă care ţi s-a părut ciudată şi fără logică.

Află că acela care te-a salvat din acea „misiune” nu a fost altcineva decât tatăl tău biologic. El te-a purtat într-o buclă temporală şi a anulat acel eveniment nefericit, făcând să pară ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De fapt, într-o dimensiune paralelă, acel lucru s-a înfăptuit

134

Eugen Baciu

cu adevărat. Probabil te-ai întrebat cine au fost acele fiinţe şi care era scopul lor acolo.

– Doresc să aflu numaidecât! Pentru că acele fiinţe îmi apar deseori în vise, creându-mi adevărate coşmaruri.

– Da, tinere! Îţi apar pentru că ele ştiu precis că tu faci parte dintr-un plan măreţ şi vor să te elimine. Le este frică pentru că tu le poţi împiedica să-şi ducă planul la bun sfârşit. Planul lor se numeşte „Erev Rav”, dar nu sunt la prima încercare de acest gen. Şi, ca să pricepi pe îndelete, îţi voi detalia începând cu prima creaţie a lui Dumnezeu. Înainte să creeze omul, pe Adam şi pe Eva, El a conceput cinci lumi spirituale, dorind să le ridice la un nivel maxim de spiritualitate la scara întregului univers. Însă cele cinci lumi, contrar voinţei Lui, s-au înrăit şi au decăzut în faţa Creatorului, dedându-se la lucruri nepermise, indecente, unele chiar obscene. Apoi s-au re­voltat împotriva lui Dumnezeu. Văzând toate acele nelegiuiri, El a decis că lumile sale trebuiau eliminate şi, într-un final, le-a distrus. Însă din cenuşa acelor lumi s-au ridicat scântei nonconformiste, care mai târziu aveau să încurce planurile Creatorului.

După dispariția lumilor Sale spirituale, Dumnezeu s-a gândit la un alt plan, acela de a-l crea pe om şi că­ ruia avea de gând să-i dea cunoştinţe nemărginite. La acel moment, Îngerii şi Arhanghelii din cer s-au în­ grozit de măreţul Lui plan şi nu doreau ca Dumnezeu să-l înfăptuiască în vreun fel. Însă El îi crease deja pe

Fiul Luanei

135

bărbatul Adam şi pe femeia Eva în dimensiunea Lui, sub forma unor spirite anume întrupate. Dorea ca oamenii – copiii Lui – să fie perfecţi. Însă în interiorul lucrării Sale avea să se insinueze „şarpele”, nimeni altul decât demonul „reptilian” Şamaed, una dintre acele scântei nonconformiste, care scăpase din lumile distruse îm­ preună cu o altă scânteie pe nume Lilit, cei doi neputând să se reproducă pentru a se înmulţi. Atunci, profitând de lipsa lui Adam şi a lui Dumnezeu, „şarpele” Şamaed o ademenește pe Eva cu un măr. Acesta nu era, de fapt, un fruct banal, aşa cum s-a păstrat legenda până astăzi, ci reprezenta un atât de jinduit pentru el act sexual experimentat. Aşadar, Şamaed o amăgeşte pe Eva, iar ea cade în păcatul plăcerii trupești oferite de demon.

Când a constatat oroarea, Dumnezeu s-a supărat teribil, deoarece ar fi vrut să ofere celor doi copii ai săi „plăcerea permisă”, în sensul că actul sexual dintre Adam şi Eva trebuia să se producă prin deplinul Său consimțământ.

Resemnat, El a pregătit o dimensiune fizică pentru cei doi, apoi le-a creat trupuri materiale, „corpuri”, aşe­­ zându-i pe planeta Pământ, unde Eva urma să dea naş­ tere primului suflet malign, însămânţată fiind cu veninul lui Şamaed. Acel copil avea să poarte numele Cain, „fruc­ tul” împerecherii „şarpelui” cu Eva, înveninat la rândul lui cu ură, răutate, invidie şi dispreţ.

Văzând această înfăptuire pe care nu a putut-o împiedica, Domnul trecu la „Tikkun olam”, un nou plan

136

Eugen Baciu

de corectare a lumilor, în care îi implică pe Adam şi pe Eva, cerându-le să-și împreuneze trupurile. Din această zămislire asistată de El însuși, denumită în ebraică „Oneh”, vine pe lume fiul Abel. După cum spune Geneza, Cain își ucide fratele, pe Abel, după care, gonit de Dumnezeu, îşi părăseşte părinţii pentru a cutreiera pământul în lung și-n lat. Se presupune că el a ajuns acolo unde îl aşteptau Şamaed şi Lilith. Apoi Cain şi Lilit se împerechează şi, în acest fel, reptilienii distruși cândva de Dumnezeu încep să se ridice din cenuşă. Aceștia aveau să devină tot mai numeroși, astfel că, la un moment dat, s-au ridicat îm­ potriva oamenilor buni, anume poporul provenit din Adam şi Eva. Planul reptilienilor numit „Erev Rav” (în tălmăcire, „Seară mare”) a continuat până când Moise, cu ajutor divin, a reuşit să-i anihileze în drumul său către „Pământul Făgăduinţei”, însă aceşti reptilieni au renăscut de fiecare dată în trupuri perfecte alese din rândul oamenilor.

Acum ei vor să creeze din nou o dimensiune care să se suprapună primei dimensiuni fizice create de Dum­nezeu. În această nouă dimensiune reptiliană, deja creată în pădurea Hoia Baciu, ei vor să combine ADN-ul oricărei fiinţe – umane, animale, vegetale – cu otrava ADN-ului lor, distrugând astfel tot ceea ce există astăzi pe Pământ. Planul este de a captura în întregime Planeta Albastră pe care doresc să creeze o lume doar a lor, o lume a reptilienilor care, împreună cu alte fiinţe

Fiul Luanei

137

demonice venite din univers şi din interiorul pământului se vor răscula împotriva lui Dumnezeu. El însă, Atotputernicul, ştie despre planul lor, de aceea a creat un loc numit „Valea Ghedeonului”, unde Mesia va purta ultima bătălie cu Lucifer şi cu armata lui de demoni.

Planul „Erev Rav” este astfel denumit deoarece Şamaed a rămas cel mai destoinic cunoscător al astrologiei şi al magiei negre. Împreună cu alţii asemeni lui, Şamaed acţionează pentru a-şi duce planul la îndeplinire. Ei aleg nopţile cu lună plină şi acţionează în prima parte a nopţii, deoarece aceasta le dă posibilitatea de a-şi înălţa ne­stingheriți incantaţiile, căci, în a doua parte a nopţii, energiile pozitive îi împiedică să facă acest lucru.

Noua dimensiune creată nu poate fi dezvoltată de­ cât dacă ei reușesc să scoată la suprafaţa pământului o piramidă energetică aflată în adâncimile din Alaska.

Odată adusă la suprafaţă, această piramidă va activa toate celelalte piramide importante aflate pe suprafaţa pământului și, odată activate, acestea vor crea o ţesătură de câmpuri energetice care se vor uni într-un punct co­ mun undeva în univers. Acolo unde se vor focaliza acele câmpuri energetice se va crea un vortex de di­men­siuni uriaşe, prin intermediul căruia va lua calea către pământ o sferă gigantică. Din acea sferă vor ieşi nişte creaturi care vor cotropi pământul, ajutându-i pe reptilieni la extinderea noii dimensiuni create până când aceasta va putea înghiți pământul întreg. Așadar, sfera uriaşă,

138

Eugen Baciu

care va ieşi prin vortex, se află în permanentă le­gătură cu noua dimensiune reptiliană din pădurea Hoia şi, printr-o structură anume adaptată nevoilor lor, pentru că nu pot respira aerul nostru, creaturile vor încerca să invadeze planeta. Despre venirea lor se vor­beşte şi în Apocalipsă, în care se spune: „Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului şi a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului. Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, când înţeapă pe un om. În acele zile, oamenii vor căuta moartea şi n-o vor găsi; vor dori să moară şi moartea va fugi de ei. Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă la luptă. Aveau nişte cozi ca de scorpii, cu bolduri. Şi în

Fiul Luanei

139

cozile lor stătea puterea pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni. Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă «Abadon», iar pe greceşte, «Apolion».”

Gebeleizis își încheie monologul printr-un oftat adânc, apoi sorbi cu sete toată licoarea din pocal. La fel făcu şi Gabriel, după care rosti: – Creaturi asemănătoare celor din Biblie erau şi acelea cu care m-am confruntat eu în pădurea Hoia, în acea misiune. Oare au reuşit să coboare mai devreme pe pământ? Și care sunt acelea care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunte?

Zeul fu satisfăcut văzând că tânărul se arăta interesat de misiunea care i se pregătea şi, după ce zâmbi a mul­ ţumire, începu să-i explice şi alte amănunte pe care Gabriel era dornic să le cunoască.

– Acele creaturi pe care le-ai întâlnit în pădure sunt într-adevăr din rasa coborâtoare din spaţiu, fac parte din armata lui Abadon şi au venit din interiorul pământului prin acel portal în care te-ai aventurat. Şi nu ai fi supraviețuit dacă tatăl tău nu te salva la timp.

Acestea însă pot trăi şi respira în aerul nostru de la suprafaţa pământului. În legătură cu cei care poartă pecetea lui Dumnezeu, asta este o altă poveste. De fapt, ei se folosesc de această interpretare a Apocalipsei pentru a crea o diversiune, omenirea neștiind cu ce intenții vin aici. Însă cei aleşi de Dumnezeu și care poartă pecetea

140

Eugen Baciu

Lui cred în El şi în fiul său Iisus şi își conduc viaţa cu legile Lui în suflet. Ceilalţi sunt atei, criminali, reptilieni care trăiesc printre oameni cu chipuri asemănătoare de bărbat sau de femeie, dar şi demoni, care se află peste tot în interiorul şi pe suprafaţa pământului. Creaturile îi vor omorî de fapt pe cei care poartă pecetea, adică pe toţi care cred în Dumnezeu. Totuşi, şi acestea îşi doresc ca pământul să rămână intact, neafectat, pentru ca să se bucure apoi de el. Domnul le cunoaşte intențiile şi de aceea te-a ales pe tine pentru a-i împiedica să-şi de­ săvârșească planul.

– Şi cum voi face eu acest lucru? Cum pot eu să lupt de unul singur împotriva acestei armate de reptilieni? Şi de ce tot eviţi în a-mi dezvălui cine este tatăl meu adevărat? Oare n-ar trebui să-l cunosc şi eu? Poate că el mă va ajuta şi mă va învăţa cum să-mi dezvolt abilităţile pe care le deţin. În acel moment, zeul se ridică de la masă şi, puţin tulburat de întrebările tânărului, făcu câţiva paşi în interiorul piramidei, apoi glasul lui răsună mai tare ca de obicei, încât pereţii se frământară devenind violeţi şi câmpuri de energie asemenea fulgerelor începură să se înalţe către vârful piramidei.

– Bine, tinere semizeu! Dacă ţii cu tot dinadinsul să afli cine este tatăl tău, atunci află că eu sunt acela!

Gabriel amuţi rămânând cu privirea pironită către bărbatul care susţinea că îi este tată. Nu ştia dacă să

Fiul Luanei

141

fie fericit sau furios pe acesta, însă făcu un pas către el, rostind: – Tu, marele zeu Gebeleizis, tu îmi eşti tată!? Hm, mă cam îndoiesc. De ce a trebuit să alegi, pentru a mă crea pe mine, o fiinţă slabă, pământeană, şi nu una din această lume subpământeană, de exemplu pe Sonia?

Apropiindu-se, zeul îşi aşeză mâna pe umărul tână­ rului şi-i răspunse calm: – Da, sunt tatăl tău! Iar motivul pentru care am ales o fiinţă de pe pământ, şi anume pe mama ta, a fost că ea face parte din poporul ales de Dumnezeu. Trebuia să fie o fiinţă pură. Şi ea era aşa cum dorea El. Am multe săţi destăinui despre originea fiinţelor omeneşti, unde şi cum se creează înainte de a veni în această dimensiune fizică, așa cum a fost şi primul om, Adam.

Ascultându-l, Gabriel îşi aduse aminte scopul pentru care venise în peşteră şi o durere amară îi învălui sufletul când două lacrimi calde şi cristaline izvorâte din ochii lui albaştri i se prelinseră pe obraz.

Zeul, ca un tată iubitor, îl îmbrăţişă cu privirea, îm­ bărbătându-l: – Nu plânge, fiule! Mama ta n-a murit, este încă în slujba Divinităţii.

– Slavă Domnului! răsuflă Gabriel uşurat, aruncându-şi privirea spre frumoasa Sonia, care îl privea zâm­ bitoare. Mi-am închipuit eu, unde să fi dispărut aşa, fără urmă? Mi-e dor de ea...

142

Eugen Baciu

În acel moment, în inimă i se așternu o mare bu­ curie: aflase că mama lui trăiește iar acum era gata să accepte cu tărie orice misiune i se încredinţa.

– Acum ştiu că trebuie să lupt pentru o cauză dreaptă şi sunt gata pentru a merge în această misiune cu preţul vieţii mele, să o îndeplinesc.

– Nu vei fi singur, Sonia îţi va fi alături! îl încurajă zeul. De altfel, numai în anumite împrejurări şi locuri te va putea ajuta; există situații în care doar tu vei putea pătrunde, dar te vei descurca singur. Acum a sosit momentul în care te voi pregăti ca să poţi întâmpina pericolul împotriva oricărei arme inventate pe pământ sau în altă dimensiune. Iată, aceasta este o sabie spe­ cială cu care îţi vei întâmpina duşmanii și pe care o vei folosi pentru a distruge în mod deosebit portalurile prin care creaturile vor să obţină noua dimensiune, dar şi pe acela creat în Alaska, prin care intenționează să scoată la suprafaţă acea piramidă pe care nimeni nu a descoperit-o până acum şi despre care numai ei ştiu unde se află. Vezi tu, pentru ca să poţi ajunge la fiecare portal în parte, trebuie să treci prin focurile din interiorul pământului, acelea din lumea lui Abadon, apoi prin gerurile şi gheţurile din Alaska, populate de reptilieni. După care va trebui să traversezi apele otrăvite care fac legătura cu tunelurile din interiorul pământului. Vei întâlni în drumul tău creaturi precum demoni şi reptilieni, însă Sonia, războinică neînfricată, se va război cu ei. Din

Fiul Luanei

143

fericire, nu sunt prea mulţi în acele puncte strategice, de aceea îi va zdrobi fără nicio problemă. Armata lor se va aduna la celălalt pol al Pământului, de unde îşi vor începe acţiunea de cotropire. În acel loc aşteaptă ca, printr-un anume portal, ei să pătrundă în masă pe suprafaţa pământului. Acel portal se va deschide numai dacă piramida din Alaska va fi scoasă la suprafaţă, ceea ce cred cu tărie că nu se va înfăptui, deoarece planurile Dumnezeului nostru întotdeauna se rezolvă cu succes.

Acum, fiule, vei avea la dispoziţie doar o zi în care să te învăţ câteva trucuri, după care vei porni în această primă aventură de salvare a omenirii. Să mergem!

Capitolul VI

Lupta cu demonii

Z

eul se apropie de unul dintre pereţii piramidei şi îl atinse cu palma. Peretele prinse a fremăta, descoperind un tunel luminos de culoarea ametistu­ lui. Gebeleizis păşi în interior și făcu semn celor doi ca să îl urmeze. Tunelul avea o lungime destul de mare.

La celălalt capăt părea că se transformă într-o aură lu­ minoasă alb-imaculată. Odată intrat în suprafaţa tu­ nelului, Gabriel simţi cum este atras în interiorul aces­ tuia şi că înainta cu o viteză mult prea mare decât ar fi parcurs normal distanţa până la capătul celălalt. Aşa că, din trei paşi, ajunseră. Se uită nedumerit înapoi spre pardoseala străvezie a tunelului, care îl purtase până acolo fără să se mişte, ca o bandă rulantă. Cu ochii la el, ştiind că fiul va întâlni anumite fenomene inexplicabile, tatăl său îi descrise fenomenul: – Prin acest tunel, puterea minţii, a gândului, te-a purtat mai repede decât îţi imaginai. De fapt, curiozitatea te-a împins să ajungi așa de repede la capătul tunelului,

148

Eugen Baciu

te-a ajutat să-l străbaţi din trei paşi. La fel am făcut şi noi, însă prin altă metodă de gândire, şi anume aceea de a-l străbate din trei paşi.

– Minunat! exclamă Gabriel. Într-adevăr, oraşul Dacos ascundea neaşteptate mis­­­­ tere. Sonia, familiarizată cu acele fenomene, zâmbea din­a­­poia ochilor ei mari ca peruzeaua. Dar ce gânduri îndrăznețe îi mai treceau atunci războinicei prin minte, având în faţă un bărbat chipeş ca Gabriel!… Dar Gebeleizis îi citi repede gândurile şi o săgetă amuzat cu privirea sa de un albastru măreţ. Fata îi simţi mustrarea caldă şi îşi coborî privirea ruşinându-se de ispitirile ei, căci tânăra războinică nu cunoscuse încă plăcerea dragostei.

Intrară toţi trei într-o sală imensă triunghiulară, fă­u­rită în întregime din marmură albă mată. Pe pereţi, erau sculptate în relief diferite tablouri care înfăţişau scene de luptă între anumite fiinţe, unele prezentau uni­versul, cu luna, stelele şi planetele din sistemul so­ lar, iar altele înfăţişau lucruri a căror provenienţă lui Gabriel îi era total necunoscută. Din cupola care aco­ perea uriașa încăpere se făceau proiecţii circulare de lu­mină albă imaculată. Nu existau lămpi, becuri sau alte surse, ci pur şi simplu cupola proiecta lumină de jur-împrejur. Într-unul dintre colțuri se afla un fel de chivot, deasupra căruia era sculptat un înger. Gebeleizis se apropie şi făcu o plecăciune în faţa acestuia, după care îi atinse picioarele cu fruntea. În acel moment,

Fiul Luanei

149

chivotul se deschise, revărsând o lumină atât de pu­ ternică, încât Sonia şi Gabriel își protejară ochii cu brațele. Zeul scoase din chivot o sabie. Când lumina îşi pierdu din intensitate, Gebeleizis se răsuci către fiul său, întinzându-i acea sabie albastru-sidefată, cu mâner din aur bătut în rubine şi safire, reprezentând chipul unui dragon: – Aceasta este sabia de Kyanite. Fără această armă cu puteri magice, misiunea ta ar fi imposibil de îndeplinit.

Gabriel o prinse de mâner şi constată că, în ciuda mărimii impresionante, sabia era foarte uşoară. Nu ştia nicidecum să mânuiască o asemenea armă însă, en­ tuziasmat, spintecă aerul dintr-o mișcare.

– Nu va fi nevoie de abilităţi speciale ca s-o mânuiești, rosti tatăl, privindu-şi fiul care se minuna de măreţia prețiosului obiect de luptă. Uite ce trebuie să faci.

Zeul întinse mâna şi, cu puterea sa, creă în faţa lor un zid de lavă, continuând: – Acum, treci prin acest zid, fiule. Fără frică, nu o să păţeşti nimic, trupul tău este conceput de Divinitate pentru asemenea încercări.

Gabriel cunoștea deja că poate să treacă prin flă­ cări sau cuptoare încinse fără să păţească nimic. Expe­ rimentase în armată asemenea situaţii, ştia doar că nu trebuie să se gândească la pericol iar corpul său reac­ ţiona singur la acele fenomene extreme. Totuși ni­cio­ dată nu trecuse printr-un zid de lavă incandescentă.

150

Eugen Baciu

Puţin reţinut, se îndreptă către acesta şi întinse mai întâi brațul drept spre miezul lavei. Mâna lui căpătă atunci o culoare albastră care îngheţă interiorul spaţiului, protejându-l. Prin­zând curaj, înaintă prin peretele destul de gros până ajunse în partea cealaltă, fără să păţească nimic. În urma lui rămase doar forma violet-înghețată a siluetei umane, dar care în câteva secunde se umplu cu lavă, compactându-se la loc. La un moment dat se auzi din nou glasul tatălui său: – Ei, fiule, ai păţit ceva?

– Nimic, tată! Sunt nevătămat.

– Prea bine, însă, dacă în misiunea ta vei întâlni un asemenea perete, cum te va putea urma Sonia? Pentru că ea nu are abilităţile tale. Ia întinde acum sabia spre zidul de foc şi doar imaginează-ţi cum creezi în el un tunel de gheaţă.

Gabriel făcu întocmai. Îndată, din vârful sabiei se porni către zid o energie luminoasă de culoare albă care străpunse zidul şi formă un mic tunel de gheaţă, atât cât ar trece un singur om. Sonia se strecură prin acesta şi i se alătură. De data aceasta, însă, tunelul nu se topi sub presiunea lavei incandescente şi, după ce prin acesta trecu zeul, îi explică fiului să îndrepte din nou sabia către zid, cu gândul de a închide deschizătura respectivă.

Atunci, din vârful sabiei plecă un fascicol de lumină asemenea unui fulger şi spațiul se închise, umplându-se cu lavă.

Fiul Luanei

151

– Excepțional! exclamă Gabriel. Numai în basme şi legende am mai întâlnit asemenea minuni. Totuşi nu-mi vine să cred cum e cu putință asta.

– Este foarte cu putință, fiule! îi curmă tatăl entu­ ziasmul. În toată viaţa, de acum înainte, o să mai în­ tâl­neşti şi alte „minuni adevărate”, pe care oamenii de rând nici măcar nu şi le închipuie că ar exista. Însă dacă ei şi-ar folosi în totalitate creierul, aşa cum au fost concepuţi de bunul Dumnezeu, ar putea la rândul lor să facă o sumedenie de lucruri inimaginabile. Dar ce păcat că, încă de când se nasc, oamenii sunt îndoctrinaţi de părinţi și de sistemul ori ţara în care trăiesc cu niște li­mite impuse de ei, blocându-le anumite funcţii ale creierului, printre care şi glanda pineală, care i-ar putea ajuta să gândească şi să acţioneze asupra organismului lor într-o formă benefică. Ar fi multe de explicat în această direcţie, însă timpul ne presează şi ar trebui să continuăm antrenamentul.

Gebeleizis întinse din nou mâna şi în locul zidului de lavă apăru un perete de gheaţă.

– Cred că acum ştii ce ai de făcut! îşi ispiti fiul.

– Da, tată!

Gabriel îşi îndreptă spada către zidul de gheaţă și din vârful ei ţâşni de data aceasta o flacără imensă, care topi o porţiune din perete, făcând o gaură prin care se putea trece cu uşurinţă.

152

Eugen Baciu

– Bine lucrat, fiule! Aşa va trebui să procedezi în orice împrejurare, de exemplu acolo unde vei întâlni un spațiu toxic, plin cu otravă, vei putea crea cu sabia un tunel de oxigen pentru Sonia. Și cu asta s-a încheiat antrenamentul. În rest, îţi trebuie doar curaj şi să-ţi reaminteşti de fiecare dată că focul nu te poate arde, gerul nu te poate îngheţa, otrava nu te poate intoxica, prin ape te poţi scufunda şi înota sute de metri fără să respiri şi orice greutate care te va apăsa o poţi îndepărta cu puterea minţii. Dar haideţi să vă potoliţi foamea, fiindcă greul de abia acum începe pentru voi.

Zeul îi conduse într-o încăpere în mijlocul căreia trona o masă din argint pe care erau aşezate diverse tăvi pline cu fructe şi boluri aburinde cu o varietate aleasă de mâncăruri.

– Să ne aşezăm. Până şi zeii au nevoie de hrană, ră­ sună glasul lui Gebeleizis.

Prin pereţii încăperii își făcură apariția patru bărbaţi şi trei femei, toţi îmbrăcaţi în alb, care li se alăturară la masă. Gabriel îi privi în amănunt, fiind prima dată când vedea şi alte persoane din acel orăşel. Chipurile lor erau lu­minoase şi pline de viaţă. Bărbaţii purtau o barbă în­grijită, iar ochii lor verzi emanau căldură. Femeile, deosebit de frumoase, aveau toate trei părul blond prins într-o coadă bogată în creştetul capului. Ochii lor albaștri erau încadrați în tenuri excesiv de albe, împreună cu buzele cărnoase şi roşii ca trandafirii, frumos conturate

Fiul Luanei

153

sub nasurile mici şi drepte. După ce făcură o plecăciune, se aşezară pe scaune, femeile în stânga, iar bărbaţii în dreapta zeului.

– Ei au gătit astăzi pentru noi, sunt cei mai pricepuţi gastronomi ai aşezării. Suntem ca o familie şi de fiecare dată mă bucur să-i am în preajmă. Vă urez poftă bună! * Cerul se transformase parcă într-un joc de lumini.

Cerul din interiorul muntelui sau al pământului, din oraşul Dacos, era în acel moment încununat cu zeci de curcubeie, care luminau aşezarea ca o auroră boreală, într-o multitudine de culori. După ce îşi potolise foamea, Gabriel, sfătuit de tatăl său, îşi odihni trupul un timp, iar acum, după un somn bine-venit, se trezise cu forţe proaspete. Păşea decis alături de Sonia şi de tatăl lui către punctul de unde avea să se aventureze în misiunea încredinţată. Se simţea atât de puternic de parcă dormise două zile în continuu și, pentru că nu-şi dădea seama în ce moment al zilei se afla, îşi întrebă tatăl: – E zi sau noapte?

– Este noapte, fiule! Aşa sunt nopţile aici, diferite de cele de la suprafaţa pământului, în care poţi vedea pe cerul întunecat luna şi stelele.

– Da. Dar de ce, când am ajuns în această lume, am văzut soarele care se scălda în oglinda lacului, apoi imediat norii şi luna?

154

Eugen Baciu

– Totul este creat artificial, fiule. Acelea sunt pro­ iecţii holografice pe care mentaliştii din Shambala le creează pentru populaţia oraşului. În acest mod îi încântă ca şi cum ar trăi la suprafaţa pământului. Va veni o vreme când aceste oraşe subterane vor fi depopulate şi cu toţii vor trăi la suprafaţa pământului, în armonie şi sub atenta supraveghere a Mântuitorului Isus. Însă până atunci vor mai trece câteva zeci de ani, poate chiar mai mult.

– Minunat! grăi Gabriel. Oare o să apuc acele vre­ muri?

– Cu siguranţă, doar eşti semizeu.

– Dar soţia mea? Cu ea ce se va întâmpla, ca mu­ ritoare?

– Din păcate, dragul meu, ea va îmbătrâni şi va muri. Însă, fiica ta, fiind semizeiţă, ca şi tine, la rândul ei va contribui la salvarea pământului.

Gabriel se întristă puţin, însă din învălmăşeala de gânduri o altă întrebare i se strecură fugară: – Dar tu, tată, nu ai interveni cumva? Nu ai putea­ să-mi faci soţia aidoma mie?

– Din păcate nu, dragul meu. Dar nu te întrista, doar trupul rămâne muritor, însă spiritul ei va fi de-a pururea nemuritor şi va ajunge în dimensiunea unde a fost creat de Dumnezeu.

Gabriel se resemnă pe undeva, apoi, din vorbă în vorbă, ajunseră într-un loc în care domnea o linişte ca

Fiul Luanei

155

de mormânt. Acolo se afla un lac pe a cărui suprafaţă se oglindeau lumina curcubeielor, colorându-l.

– De aici va începe aventura voastră! sparse liniştea glasul puternic al zeului. Scufundându-vă în acest lac, înotați până ce veţi ajunge la suprafaţa altui lac dintr-o altă dimensiune, undeva în pădurea Hoia Baciu. Acolo se află o mică aşezare subterană a demonilor care păzesc cu sfinţenie două portaluri aflate în lumea lor: unul de culoare verde care duce la suprafaţă, şi anume în locul unde se formează dimensiunea reptiliană, şi altul de culoare argintie, care duce în Alaska, chiar în locul unde reptilienii încearcă să scoată la suprafaţă piramidamamă. Nu-ţi face acum griji pentru Sonia, îşi poate ţine destul de mult respiraţia ca să ajungă până în acel ţinut.

Dragii mei, să fiți curajoși! Haideți, timpul este preţios!

Fără a mai spune vreun cuvânt, cei doi se simţiră purtaţi prin aer până ce ajunseră deasupra lacului, iar pe la mijlocul acestuia căzură în plonjon, scufundându-se în apă. Înotară alături către adâncul lacului, care părea fără fund. La început, apa fuse limpede ca lacrima însă, la un moment dat, deveni neagră ca noaptea.

Mintea lui Gabriel vibră la glasul Soniei, care îi co­ munică telepatic: „Urmează-mă! Cunosc traseul pe care îl avem de făcut.” Apoi îşi îndreptă privirea către ea şi observă cum hainele i se luminară într-o culoare aurie.

El o urmă şi, nu după multă vreme, înotatul către fundul lacului părea a fi unul ascendent. În câteva clipe

156

Eugen Baciu

ieșiră la suprafaţă şi constatară că se aflau în scobitura unui lac, nu foarte mare ca suprafaţă, ale cărui unde păreau de culoarea sângelui. Înotară până ce ajunseră la mal şi păşiră pe uscatul ţinutului. Acolo cerul părea, de asemenea, o pată de sânge. Undeva pe mijlocul lui, lumina palid un fel de soare gălbui. Pământul negru, ca o cenuşă moartă, şi aerul – abia respirabil. Nu mai exista soare real, nici păsări înfoiate, nici flori, nici pajişti, nicio plăcere de a respira. La câţiva zeci de metri, o pădure fantomatică, aproape moartă.

Gabriel simţi o mână cum se aşază uşor pe umărul lui. Se întoarse. Era Sonia, care abia mai putea respira.

Nici nu băgase de seamă că acel aer devenise irespirabil pentru ea. Fusese atât de captat de priveliştea nepri­ mitoare încât uitase de însoţitoarea lui. Scoase la re­ pezeală sabia din teacă şi creă numaidecât un tunel de oxigen, până în dreptul acelei păduri. Primind aerul pur, fata îşi reveni, privindu-l mustrător.

– Iartă-mă, Sonia! se scuză el, m-a absorbit cu totul acest ţinut malefic…

– Asta este! Haide să mergem mai departe... Dar de acum îți voi sta la doi paşi în faţă ca să mă poţi observa tot timpul.

Ajunseră degrabă la marginea pădurii şi el observă cum tunelul de oxigen se prelungea singur mai departe cu fiecare pas făcut de ea. Un lucru bun care îl scutea să intervină constant. Observă apoi, undeva în mijlocul

Fiul Luanei

157

pădurii, două sfere mari, luminoase, care se mişcau cir­ cular, răspândind în jur o lumină aproape orbitoare.

– Acelea ar putea fi portalurile! rosti el în şoaptă.

– Cu siguranţă, îi confirmă ea. Să mergem într-acolo! Îşi continuară drumul cu atenţie sporită. Pădurea îi înconjura tăcută, tristă şi pustie. Doar demonii îi cu­treieraseră până în acel moment potecile. Printre arbori plutea o lumină gălbuie, lipsită de vlagă, ramurile golaşe nu mai făceau umbră. Arborii erau lipsiţi de frunze, iar trunchiurile căpătaseră culoarea smoalei.

Solul cafeniu era la fel de lipsit de viaţă. La câţiva paşi în faţa lor observară un trunchi de copac lung și cenuşiu, cam la doi metri, cu mici irizații albăstrui.

Părea un trunchi putred însă, când se apropiară, un fior le trecu amândurora pe şira spinării. Sonia scoase repede din teacă sabia, o lamă lată şi lucioasă cu mâner de aur şi incrustat cu nestemate, fiind gata să atace.

Trunchiul se mişcă ușor şi, de undeva de sub el, apăru un cap triunghiular albăstrui cu nişte ochi roşii rubinii, fioroşi, neîndurători, dar totodată calmi şi glaciali. Și trunchiul începu să se târască din calea lor, fără intenția de a le face vreun rău. Sufocată, probabil, de aerul pur creat în calea Soniei, arătarea fusese deranjată din hibernare. Curând se apropiară de cele două portaluri.

Lângă acestea văzură trei creaturi hidoase. Una dintre ele îi observă pe cei doi şi, parcă propulsată de un arc, sări la câţiva metri în faţa lor. Scoase de la brâu un fel

158

Eugen Baciu

de armă și apoi, într-o limbă necunoscută, îi somă să rămână pe loc.

Creatura înaltă, cu ţeasta pleşuvă, urechile galbenestrăvezii şi pielea pământie, era bipedă, îmbrăcată cu niște pantaloni dintr-un material special, maroniu în­ chis, iar pieptul, acoperit de o platoşă din aur pe care era încrustat un desen reprezentând o ființă asemenea celor descrise de Gebeleizis din Apocalipsă.

Când Sonia și Gabriel încercară să înainteze, creatura, probabil o specie de reptilian, simţi aerul pur din preaj­ ma lor şi începu să se sufoce. Căuta din răsputeri să iasă din acel tunel, însă o bulă de aer o învălui şi-o atrase în interior. Văzându-se fără scăpare, îndreptă arma către cei doi şi lansă două fascicole luminoase violete. Însă Sonia para cu sabia, de fiecare dată, acele proiectile şi, apropiindu-se de acea fiinţă, îi reteză capul cu o singură și bruscă lovitură de sabie. Capul se rostogoli însângerat printre copaci, iar trupul inert se prăbuşi la picioarele ei.

Celelalte creaturi care asistaseră la scenă, inițial fără să intervină, începură acum să lanseze asupra lor aceleaşi fascicole luminoase. Sonia abia dacă mai reuşea să le blocheze şi de aceea strigă cu disperare la Gabriel: – Foloseşte Kyanitul! Îndreaptă-l către creaturi şi for­mează un jet de foc.

Surprins de vitejia cu care Sonia încerca să lupte, Gabriel tresări ca dintr-un vis, apucă sabia de mâner şi lansă asupra fiinţelor un jet de foc mistuitor. Flacăra

Fiul Luanei

159

cuprinse în totalitate pe una dintre creaturi şi în câteva clipite o transformă în cenuşă. Cealaltă însă apucă să o ia la fugă, intră în viteză prin portalul verde şi dispăru. În câteva secunde, dispăru ca prin farmec şi portalul.

Rămăsese pe loc doar portalul argintiu.

– Ce păcat că l-am ratat! făcu nervos Gabriel. Dacă a dispărut şi portalul, nici măcar nu-l putem urmări.

– Nu, Gabriel, este mai bine aşa! Dacă îl urmăream, deviam de la traseul pe care îl avem de făcut. Cine ştie unde am fi ajuns!… Poate compromiteam misiunea şi ajungeam direct în braţele lui Abadon. Pe mine cu siguranţă m-ar fi ucis, iar pe tine te-ar fi înlănţuit pentru a-l pune în încurcătură pe tatăl tău. E mai bine aşa. Haide să intrăm în portalul rămas.

– Ai dreptate, Sonia!

Fata îl prinse de mână şi rosti cu hotărâre, privindu-l în ochi: – Să intrăm amândoi deodată.

El aprobă şi intrară în portal ţinându-se strâns de mână. Odată ajunși în interiorul acestuia, se simţiră purtaţi cu o viteză ameţitoare printr-un tunel. Apoi ob­ servară cum corpurile lor se dezintegrează, devenind invizibile. Simţeau doar cum se ţin de mână şi vedeau cum trec cu uşurinţă prin roci, lavă incandescentă, ape aburinde, fără ca ei să simtă vreo durere sau orice altă senzație. La un moment dat, corpurile li se materializară devenind la fel ca înainte şi fură aruncaţi într-un alt ţinut,

160

Eugen Baciu

de data aceasta cu totul şi cu totul îngheţat. Într-o zonă vastă. Nu îşi dădeau seama dacă se află în interiorul sau la suprafaţa pământului. Aerul era însă respirabil pentru amândoi, iar cerul, senin şi albastru.

– Suntem la suprafaţă, rosti Sonia tremurând de frig. Încearcă să creezi un culoar cu aer cald pentru mine.

Gabriel luă Kyanitul şi-l îndreptă către ea, învălu­ ind-o într-o bulă cu aer cald.

– Încotro mergem acum? întrebă el gânditor, însă nu mai aşteptă răspunsul, deoarece de undeva de după un munte de gheaţă se auzi o detunătură puternică.

Se porniră către acel loc şi, odată trecuți de blocul de gheaţă, observară la vreo două sute de metri în faţa lor un platou imens. Acolo, creaturile construiseră un cerc imens al cărui interior gol şi negru părea un hău fără fund.

– Să fie portalul prin care vor scoate piramida? în­ gână Gabriel.

– Cu siguranţă, îl aprobă Sonia. Să acţionăm repede! Înaintară împreună. Ea păşea prin bula caldă și pro­tectoare iar el, neafectat de frig, mergea înaintea ei către portal, în jurul căruia se aflau cinci creaturi, fiecare anume poziţionată, fiind pregătite să pună în acţiune imensul vortex.

Deodată, în faţa lor apăru de nicăieri o fiinţă ciudată, parcă dăltuită pe de-a-ntregul în piatră, care li se adre­ să într-o limbă necunoscută. Vocea acesteia părea re­

Fiul Luanei

161

produsă de un ecou venit dintr-o prăpastie. Iar privirea i se aţinti năprasnic asupra lor cu doi ochi pătrunzători, verzui, străbătuți cu vinişoare roşii. Gabriel și Sonia sim­­țiră cum acea privire fixă, vâscoasă, împreună cu sunetul vocii sale profunde, însăşi figura lui masivă ca de monument erau menite să-şi cufunde orice adversar într-un somn hipnotic. Obrazul umflat, acoperit cu o re­ ţea deasă de vinişoare plesnite, de culoare vineţie, și sclipirea ciudată a ochilor săi, cu privirea fixă, îi cam bă­ gară pe cei doi în sperieţi. Uriaşul nu avea nicio armă asupra lui, însă începu să-i atace cu pumnii. Se feriră un timp, dar pumnii săi loveau cu putere în toate direcțiile, antrenând bucăţi mari de gheaţă care zburau peste tot în jurul lor. Dezmeticindu-se rapid, cei doi începură a-şi folosi armele împotriva inamicul ce părea indestructibil, însă uriaşul rezista cu neruşinare. Celelalte creaturi afla­ te pe platou, martore la această luptă în desfăşurare, nu acţionară în niciun fel. Nu li se permitea probabil să-și părăsească posturile şi nici armele nu le puteau folosi, deoarece scopul lor principal era de a activa portalul.

Singura care lupta acum și apăra zona era uriaşa creatură, nimeni alta decât cea care scăpase inițial de focul sabiei lui Gabriel şi dispăruse odată cu portalul, ajungând degrabă la superiorul său, la celebrul Samaed, căruia i-a relatat toată întâmplarea.

– Neisprăvitule! Trebuia să aperi cu preţul vieţii portalul spre Alaska sau să-l dezactivezi. Ai făcut o mare

162

Eugen Baciu

imprudenţă; cu siguranţă ei au ajuns acolo; vor lupta să distrugă vortexul prin care încercăm să scoatem la iveală piramida-mamă. După cum l-ai descris pe individ, nu poate fi altul decât acela care ne-a mai făcut probleme cu ani în urmă. Este fiul lui Gebeleizis. Chiar zeul l-a salvat atunci din ghearele mele, după care a dat timpul înapoi, creând o buclă temporală, transferând acţiunea noastră într-o dimensiune paralelă. I-am urmărit întreaga viaţă până acum, însă nu am crezut că el însuși va acţiona vreodată împotriva noastră. După ce şi-a întemeiat o familie, m-am gândit că marele zeu s-a răzgândit în in­ tenţiile pe care le avea inițial cu privire la fiul său şi l-a lăsat să-şi continue viaţa ca pământean. Văd însă că m-am înşelat. Nu-l putem opri decât într-un singur mod: îi vom răpi soţia şi copilul. În acest fel, îl vom obliga să renunţe la misiunea pe care o are de îndeplinit. Doar aşa vom reuşi să scoatem la suprafaţă piramida-mamă şi să activăm portalul. Voi merge personal la familia lui. Iar tu, neisprăvitule, vei veni cu mine; ia cu tine încă două brute şi fii pregătit pentru acţiune. Vom realiza un portal care să ne ducă direct în gospodăria lui din comuna Chiojdu.

Vom acţiona în următoarea lor noapte pământeană. Ai înţeles? Acum, mergi de pregăteşte activarea portalului.

Anunţă-mă când eşti gata! * Era o noapte senină. Cerul îşi trăsese peste toată întinderea sa o cortină strălucitoare de stele. Luna

Fiul Luanei

163

măreaţă, argintie, se rostogolise încet către mijlocul bol­ ţii cereşti şi de acolo străjuia comuna care se cufun­dase într-o tăcere sublimă. În gospodăria lui Bucur, socrul lui Gabriel, două fe­ linare aprinse străjuiau agăţate de streaşină, în drep­ tul uşii la intrarea în casă. Câţiva fluturi de noapte se învârteau în jur şi, ameţiţi, se loveau de sticla bine lus­ truită, atraşi de magia luminii gălbui care se reflecta. În rest, locul era cuprins de bezna nopţii ca într-o mantie de nepătruns. La una dintre ferestre, o luminiţă palidă pâlpâia încet. În acea încăpere dormeau liniştite Amelia şi fetiţa ei, Rebeca. Lumina venea de la o candelă pe care femeia o aprindea în fiecare seară, înainte de culcare, la icoana Maicii Domnului, pentru a le fi de veghe toată noaptea.

La un moment dat, în mijlocul curții casei se formă și se aprinse brusc un vârtej roşiatic. Din acel vârtej, care nu era altceva decât un portal creat de demonul Şamaed, ieşiră patru creaturi. Trei pătrunseră cu uşurinţă în casă fără a folosi uşa, direct prin perete, iar una rămase afară.

Câinele ciobănesc, care păzea gospodăria lui Bucur, în­ cepu să latre agitat, însă creatura împrăştie în toată curtea o substanţă care îl făcu să amuţească. Câinele se clătină puţin, apoi căzu ca mort lângă cușca lui. Una dintre celelalte fiinţe care intraseră în casă pulveriză la rându-i o substanţă asemănătoare prin interiorul casei, apoi, în câteva momente, ieşiră afară, de data aceasta pe

164

Eugen Baciu

uşă. Şamaed, cu un rânjet satisfăcut, ţinând-o în braţe pe Amelia, se îndreptă victorios spre portalul prin care venise. Un altul, cu Rebeca în braţe, îl urmă îndeaproape, apoi dispărură cu toţii, iar odată cu ei şi portalul. * Revenind la lupta dintre Gabriel şi monstru, aceasta se anunța interminabilă. O bucată mare de gheaţă o izbi cu putere pe Sonia, aruncând-o la pământ. Dar cre­ atura, rănită de tăişurile săbiilor, părea neafectată şi neobosită. Între timp, celelalte creaturi reuşiseră să activeze por­talul prin care începu, ușor-ușor, să se ivească din interiorul scoarței terestre, într-un zgomot asurzitor, vâr­ful unei piramide. Toată zona porni să trepideze. Un bloc uriaș de gheaţă se desprinse de undeva din vâr­ ful unui munte şi se prăbuși în spinarea monstrului.

Prăvălit la pământ, profitând de acest avantaj, Gabriel se năpusti asupra lui şi cu o singură lovitură puternică de sabie îi reteză capul. Sonia îşi revenise şi împreună se îndreptară repede către portalul de unde încet, încet, îşi făcea apariţia piramida activatoare, care se înălţase deja semeaţă, abia i se mai puteai zări vârful. Era ca un obelisc imens confecţionat dintr-un material albastru, lucios, cu laturile perfecte şi netede.

Pe lângă acea creaţie, ei păreau nişte furnici. Ne­ maipierzând timpul, Gabriel se năpusti asupra unei alte creaturi pe care, lovind-o puternic cu sabia, o lăsă

Fiul Luanei

165

la pământ fără suflare. Sonia făcu acelaşi lucru cu un alt monstru, căruia dintr-o lovitură îi reteză capul. Fiin­ ţele stranii nu aveau timp să se lupte, fiind pre­o­cupate să acţioneze rapid un segment al por­talului în formă de hexagon, cu ajutorul unui obiect lung de cristal, cu laturile perfect teşite în formă de triunghi, pe care îl introduceau într-un orificiu special din segmentul he­ xagonal. Baghetele triunghiulare aveau culori diferite.

Cristalul creaturii ucise de Gabriel era roşu, iar cealaltă baghetă, unde acţionase Sonia, avea culoarea verde. Miș­ cându-se extrem de repede pentru a deturna acţiunea lui Şamaed, Sonia şi Gabriel scoaseră simultan cristalele din lăcaşurile lor. În acel moment, marea piramidă în­cepu să se cutremure puternic, iar celelalte cristale rămase inițial pe poziție, de culoare galbenă, albastră şi albă, săriră brusc din lăcașul lor, obeliscul începând să se retragă uşor în vortexul prin care se înălţase.

Gebeleizis îi instruise pe Gabriel că va trebui să dis­ trugă numaidecât, prin lovitură de sabie, toate cele cinci segmente colorate, întrucât Abadon şi şleahta lui de creaturi avuseseră nevoie de câteva sute de ani pentru confecţionarea lor, folosind materiale rare aduse din întregul univers. Însă exact când tânărul se pregătea să se năpustească asupra lor, se auzi o voce ca un tunet care cutremură zona: – Oprește-te acum, fiu de zeu! Altminteri, cineva drag ție va avea de suferit.

166

Eugen Baciu

Gabriel se opri brusc, odată cu Sonia, între timp avân­tată să doboare o altă creatură, întorcându-și pri­ virile către locul de unde se auzise vocea. Acolo, Gabriel descoperi cu uimire ceea ce nu şi-ar fi dorit sau imaginat vreodată. Prin portalul pe care veniseră şi ei îşi făcu apariţia însuși Samaed. Lângă el, ameninţată cu un cuţit lucios care-i petrecea grumazul, se afla soţia lui, Amelia.

Tremurând de spaimă, femeia îi strigă: – Gabriel, fetiţa noastră e captivă! Ne-au răpit azinoapte…

Pentru Gabriel nu trecuseră decât câteva zeci de mi­nute de când se afla în misiune, însă în afara acestui univers, pe Pământ, se scurseseră deja două zile şi o noapte. Cu un rânjet animalic, Şamaed confirmă spusele Ameliei, adresându-se din nou lui Gabriel: – Da, eroule! Fata se află în mâinile noastre. Şi din portalul încă deschis îşi mai făcură apariţia încă două creaturi. Una ţinea în braţe o blană de urs în care era înfăşurată copila.

– Acum, dacă vei încerca să distrugi acele segmente ale portalului, îţi vom ucide soţia. Iar pe fiica ta o vom crește noi şi, la vremea potrivită, ne vom procrea prin ea. Ştim că este semizeiţă, însă o vom educa în legea noastră şi o vom ridica împotriva voastră. Din pântecele ei se vor naşte monştri cu puteri supranaturale pe care nimeni nu-i va mai putea distruge. Nici un semizeu ca tine, poate că nici măcar marele Gebeleizis. Aşa că fă

Fiul Luanei

167

bine şi, împreună cu aghiotanta ta, pune cristalele la locul lor în segmente. Chiar acum!

Constrâns de împrejurarea neașteptată, Gabriel luă de jos cristalul roşu şi-l introduse la locul lui, în seg­ mentul portalului. Sonia îl poziționă pe cel verde, iar creaturile rămase în viață le înfipseră pe celelalte trei, galben, albastru și alb. În secunda următoare, piramida începu să se ridice din nou semeaţă, ușor-ușor, către cer.

Gabriel privea neputincios către soţia lui, care, în ciuda faptului că acolo era foarte frig, rezista cu tărie ori poate că frica îi dădea puteri nebănuite, deoarece broboane mari de sudoare îi inundaseră fruntea. Sau faptul că auzise cum că soţul ei era semizeu îi dădea speranţe acum? Gabriel s-ar fi năpustit cu toată forţa asupra monștrilor care îi ameninţau soţia și copila, dar risca să o piardă pe una dintre ele.

Piramida încetă să se mai înalțe, consolidându-se pe acel platou într-o lumină orbitoare. Uimiţi de acea strălucire, toţi aşteptau să vadă, în acel moment, ce se va întâmpla în continuare. Fulgere de lumină ca nişte lănci imense se ridicau de la baza piramidei prin cei trei pereţi şi se uneau în vârful acesteia într-un jet multicolor către cer.

La un moment dat, pe suprafaţa cerului se formă o ţesătură de câmpuri electrice care porniră în zeci de direcţii, împânzind cerul. Piramida-mamă începu să emită nişte sunete stranii asemenea unei simfonii create

168

Eugen Baciu

special pentru demoni. Brusc, cerul se aprinse şi urmă un fenomen nemaiîntâlnit vreodată până atunci. Acolo unde fanta de lumină multicoloră părea că atinge cerul apăru un mic vârtej violet, care prinse a se mări din ce în ce mai mult, până când deveni o imensă gaură neagră cu margini violete. Din miezul acela negru ca de mormânt începură a se reflecta către exterior mii de raze aurii, apoi din mijloc prinse contur o sferă imensă aurie, care îşi continuă drumul străbătând vortexul uriaş creat de forţa tuturor piramidelor activate pe suprafaţa pământului, până ieşi în întregime şi se proţăpi ca o minge uriaşă din aur deasupra lor, umbrind totul cu imensitatea ei.

Ochii lui Şamaed străluceau de fericire, iar ceilalţi din haita lui de mutanţi rânjeau satisfăcuţi de izbânda şefului lor. Feţele lor hidoase etalau acum niște dinţi negri şi diformi. Singurul care nu se asemăna lor era Şamaed care, cu excepția celor două aripi imense din „dotare”, avea chip uman şi era destul de arătos. Şi cum priveau ei pe deplin mulțumiți către cer, din portalul rămas deschis apăru pe neaşteptate o femeie, mai degrabă o războinică, însoţită de un lup uriaş, albimaculat, din ai cărui ochi ieșeau flăcări. Războinica se năpusti asupra lui Şamaed şi îl lovi cu o sabie înflăcărată.

Luat prin surprindere, acesta căzu în genunchi şi, fără voia lui, o eliberă pe ostatecă, scăpând din mână arma ameninţătoare. Femeia eliberă prizoniera din sforile care îi înfăşuraseră încheieturile şi, după ce o îndepărtă

Fiul Luanei

169

puțin, se întoarse către Şamaed pentru a-i aplica încă o lovitură de sabie. Cu un ultim efort, acesta se feri de tăi­şul armei, însă nu îndeajuns, o aripă căzându-i re­ tezată la picioare. Încolţit de ciudata războinică şi luat pe nepregătite, Şamaed se avântă prin portal şi dispăru.

Nici lupul cel alb nu stătuse degeaba, ci se năpustise asupra celeilalte creaturi, determinând-o să elibereze fe­tiţa. Monștrii rămași pe loc, aflați mai departe de por­­­tal, nu avuseseră timp să fugă aidoma şefului lor, aşa că lupul îi sfâşie într-o clipită ca pe nişte biete ani­ măluţe. Amelia se repezi, luându-și în brațe copila îns­ păimântată. Frigul dispăruse ca prin minune din acel loc datorită efectului de piramidă, iar gheaţa porni să se topească. Sfera imensă aurie, care avea ataşată un fel de „coadă” în formă de dragon, înainta uşor către suprafaţa pământului şi în scurt timp părăsea în totalitate vortexul. Între timp, simțindu-se ajutați în misiunea lor, Gabriel și Sonia începură un nou atac cu săbiile asupra monştri­lor, scoțând din lăcaşuri cristalele multicolore.

Apoi, semizeul acţionă cu sabia asupra elementelor acti­ vatoare care fură distruse pe rând. Piramida îşi pierdu treptat din intensitatea luminii, ţesătura de câmpuri energetice dispăru, iar vortexul creat pe suprafaţa ce­ rului atrase în interior sfera imensă de aur şi, după ce aceasta ieși în întregime, se închise la rândul lui şi dispăru. Piramida începu de asemenea să se retragă, într-un zgomot asurzitor, în interiorul pământului, iar

170

Eugen Baciu

în urmă, o magmă fierbinte acoperi suprafața care, apoi, instant, se transformă în gheaţă.

Gabriel alergă într-un suflet către soţia lui, îmbră­ ţişând-o. Un pic mai la o parte, războinica şi lupul îi priveau cu dragoste. După ce îşi sărută soţia şi copila, semizeul se răsuci pentru a le mulţumi salvatorilor, însă nu mică îi fu mirarea când o descoperi în acea războinică pe scumpa lui mamă, Luana, însoțită îndeaproape de credinciosul Marele Alb. Dorea să-i ia în brațe de bucurie, însă observă cum portalul prin care veniseră părea a-şi pierde din intensitatea culorii. Glasul mamei îi trezi pe toți la realitate: – Să mergem! Portalul se va închide în curând, iar noi putem rămâne blocaţi în această dimensiune.

Se avântară pe rând, iar după ce lupul alb sări ultimul, portalul se închise brusc. Ajunşi la capătul celălalt, în dimensiunea creaturilor, dădură ochii cu o ceată de demoni pregătiți să-i distrugă. Între ei începu atunci o luptă încrâncenată. Doar Marele Alb rămase alături de Amelia şi de fetiţa ei pentru a le proteja. Dar demonii nu avură nicio şansă şi căzură unul câte unul răpuşi de săbiile cu puteri nebănuite, mânuite cu pricepere de cei trei războinici.

– Să mergem către Dacos! rosti Luana, în timp ce ochii ei albaştri priveau cu dragoste și admirație către fiul semizeu.

Fiul Luanei

171

Gabriel şi Sonia voiră s-o apuce pe acelaşi drum pe unde veniseră, însă mama lui îi opri: – Nu pe acolo, fiule! Marele Alb și cu mine nu am putea străbate acea cale, cu toate că ne-ai putea-o fa­ cilita, însă există din fericire un alt drum mai scurt, spuse femeia arătând înspre o arcadă care se deschidea ca o trecere la câţiva zeci de metri în faţa lor, emanând împrejur raze spectaculoase albe, pure, ca de argint. Și continuă: poarta aceasta a fost creată de Gebeleizis special pentru noi. Nici el nu se aştepta la o asemenea răsturnare de situaţie, aşa că a plăsmuit acest drum pentru mine şi lup, ca să venim repede în ajutorul vostru. La fel de neaşteptat a fost şi pentru inamicii noştri. Să mergem!

Razele argintii din acea amforă îi învălui ca într-o mantie catifelată şi în câteva secunde îi transportă chiar în mijlocul piramidei din oraşul Dacos. Acolo îi întâmpină zâmbind Gebeleizis, satisfăcut de reuşita lor: – Bine aţi revenit biruitori, vitejii mei!

– Viteji, viteji! Cum altfel? făcu Gabriel apropiindu-se de el și continuă: tată, oare ai să-mi oferi oarece explicaţii? Însă Luana se apropie de el şi-i mai atenuă din elan, îmbrățișându-l și sărutându-l pe amândoi obrajii. Într-o clipă uită parcă de toate întâmplările ciudate prin care trecuse și, la rândul lui, îşi sărută cu dragoste mama.

172

Eugen Baciu

Două lacrimi de fericire i se scurseră calde din ochii lui frumoşi de semizeu.

– Unde ai dispărut mămică? Credeam că ai murit… Între timp, apropiindu-se discret, Gebeleizis îi cu­ prinse pe amândoi între puternicele sale braţe ca într-o reuniune de familie, după care rosti cu voce blândă: – Ţi-am citit gândurile, dragul meu fecior, şi îţi voi aduce câteva răspunsuri lămuritoare. Mama ta, Luana, care nu s-a ştiut o fiinţă specială până când a dispărut în acea grotă, este de fapt fiica unui înţelept şi totodată mare războinic din Shambala. Ea a fost creată anume pentru mine în lumea voastră. Prin intermediul ei aveam să te creăm pe tine, semizeul Gabriel, aflat abia la începutul carierei de războinic, căci vei mai avea de în­deplinit multe misiuni de salvare a pământului şi a omenirii.

– Cum este posibil aşa ceva? îl întrebă fiul nelămurit pe deplin. Atunci ce rol au avut bunicul şi bunica în toată această poveste?

– Bunica ta, fiule, la vremea ei a fost o fiinţă frumoasă şi cuminte care nu s-a abătut niciodată de la legile firii.

Bunicul tău a luat-o de soţie, fiind fecioară. Însă el nu ştia că sămânţa lui nu era productivă, iar înţeleptul care privise în secret toată viaţa bunicii tale cunoștea acest lucru. Aşa că mai înainte cu o seară ca bunicul şi bunica ta să cadă în mrejele dragostei, el a însămânţat-o pe femeie în timp ce dormea. Bunicul tău nu a aflat niciodată că nu putea procrea, aşa că, după ce femeia lui a rămas grea, el

Fiul Luanei

173

a trăit cu gândul că pruncul ce urma să se nască este din sămânţa lui. Aşa a apărut pe lume mama ta, Luana. Iar la rândul ei a fost chemată într-o zi de poporul Shambalei să servească scopului inițial pentru care a fost adusă pe lume – de războinică în apărarea omenirii. Lupul, Marele Alb aşa cum l-aţi numit voi, este tot din lumea ei, fiind trimis pe Pământ cu misiunea de a te proteja. Mama ta îţi va destăinui mai multe amănunte.

Gabriel, uluit de această destăinuire, îl întrebă nu­ maidecât: – Dar tu, tată, de ce nu ai participat la această grea misiune? Mai ales că ştiai despre ce este vorba…

– Nu mă puteam implica direct, fiule. Rolul meu a fost de a te crea în primul rând pe tine şi, apoi, am şi alte rosturi asupra oamenilor. Nu puteam pierde de sub observaţie acţiunile împotriva acestor locuri, care se produc în fiecare moment. Mai ales că, în munţii Bucegi, „căutătorii” sunt pe cale să descopere o lucrare importantă făcută în mijlocul masivului, cu mii de ani în urmă, de o civilizaţie venită din univers care i-a ajutat pe aceşti oameni, care trăiesc acum în interiorul pământului, să se dezvolte şi să poată trăi acolo cu o tehnologie mult mai avansată decât cea de pe Pământ.

Acesta este motivul pentru care nu am participat în mod direct la această misiune de salvare a omenirii.

– Aşa e! confirmă Luana. Însă pentru că timpul ră­ mâne preţios şi nu am avea destul ca să dezbatem pe

174

Eugen Baciu

larg fiecare acţiune în parte, ar fi indicat să-l petrecem sub altă formă şi să ne bucurăm de această reuniune fericită. În acel moment, Gabriel realiză că mama lui avea să rămână pentru totdeauna în acele locuri, reîntoarcerea la casa din comuna Bozioru devenind practic imposibilă, cu­noscut fiind faptul că ea murise în grota Fundul Peş­ terii. Ce explicaţii ar putea da ea poliției sau altor per­ soane când ar revedea-o? Apoi se gândi că şi el lipsise de acasă o perioadă bună de timp, iar soţia lui şi copila fuseseră răpite după o vreme. Poate că socrul său, observând lipsa lor îndelungată, s-ar fi putut duce să anunţe autoritățile. Şi, fiindcă gândurile nu-i mai dădeau pace, i se adresă din nou lui Gebeleizis: – Tată, dar ce vor zice oamenii când ne vor vedea apărând aşa, deodată, Amelia, eu și fetiţa noastră?

– Nu-ţi face probleme, îl asigură zeul. În lumea cea­ laltă timpul trece altfel. În acest moment, acum este noapte. Mai exact, e trecut cu două ore de miezul nopţii.

Iar părinţii voştri încă sunt sub influenţa unor substanţe speciale pe care Şamaed le-a pulverizat în interiorul casei, pentru a le face somnul greu. Eu voi crea un drum pentru voi până în curtea casei. Veţi intra apoi şi vă veţi aşterne la somn ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Amelia încă îi privea nedumerită, ar fi avut multe întrebări de pus, năucită de tot ceea ce i se întâmplase și aflase: răpită împreună cu fiica ei de niște creaturi

Fiul Luanei

175

ciudate cu care a călătorit într-o altă lume, soţul ei de­ clarat semizeu, iar soacra nu murise în grota cu pri­cina, ci era de fapt o mare războinică a Shambalei.

Gebeleizis îi citise deja gândurile, așa că se apropie de ea, cuprinzând-o părintește cu braţele lui puternice, şi îi şopti cu blândețe: – Draga mea Amelia, tot ce ai văzut aici este adevărat şi de neconceput în lumea voastră. Ce ai trăit aici nu ar trebui să relatezi oamenilor de rând, fiindcă ei nu te vor crede, vor zice probabil că ţi-ai ieşit din minţi. Să nu spui nimic nici măcar părinţilor tăi. Rebeca, copila voastră, va creşte şi vei observa în timp la ea anumite „anomalii”; nu te speria, ea este înzestrată cu puteri nebănuite şi cu o minte mult mai dezvoltată decât un pământean obișnuit.

Gabriel o va ajuta să-şi dezvolte acele aptitudini şi, din când în când, ei vor călători în această lume unde ne aflăm acum. Vei duce o viaţă deosebită alături de ei, dar să nu te sperii când vei vedea că soţul tău nu îmbătrâneşte în acelaşi ritm cu tine. Fiind semizeu, pentru el anii nu se numără la fel cu ai tăi. În lumea noastră, atunci când un semizeu îmbătrâneşte şi ajunge la aproape o mie de ani, îşi alege singur timpul pentru marea trecere, lăsând în acest fel pe semizeii mai tineri să-i ia locul.

Amelia, oarecum resemnată, aprobă discret din cap.

Luana şi Gabriel i se alăturară între timp și cu toții se îmbrăţişară, după care Gebeleizis îi făcu un semn scurt Soniei, care merse numaidecât într-un anume loc al

176

Eugen Baciu

încăperii şi îi aduse un sceptru de aur. Zeul luă sceptrul şi îl îndreptă către ieşirea din vastul salon. Din vârful sceptrului – unde trona un dragon cu ochi din rubine aprinse ca sângele, care ţinea în gură un diamant negru și al cărui corp se prelungea până aproape de mâner – țâșni o fantă de lumină albastră, care creă în dreptul ușii un portal aidoma celui pe care veniseră din misiune.

– Este timpul să ne luăm rămas-bun acum, dar cu si­ guranţă ne vom revedea din când în când. Și în timp ce Amelia şi fiica ei însoţite de Luana se îndreptau către portal, zeul îl trase uşor către el pe Gabriel, spunându-i: – Să nu-ţi faci niciodată griji pentru mama ta. Ori de câte ori ţi se va face dor de ea, te poţi reîntoarce aici. Cunoşti drumul. În grota Fundul Peşterii ţi se va deschide mereu poarta către această lume. Timpul o să treacă, dar trebuie să ştii că soţia ta va îmbătrâni și se va stinge într-o zi ca toţi muritorii de rând. Fetiţa voastră va creşte şi va avea puteri deosebite însă diferite de cele pe care le posezi tu. Va deveni războinică fiindcă, la fel ca tine, ea este un semizeu. La vremea potrivită, Rebeca va participa alături de tine la alte misiuni de salvare a omenirii. Pământul pe care îl moşteniţi va trebui să trăiască veşnic, căci aici își va găsi loc tronul împăratului nostru Iisus Hristos şi va fi clădită Biserica împărăţiei Lui. După ce trupul Ameliei, soţia ta, va redeveni pământ, fiica ta și cu tine veți părăsi tărâmul oamenilor şi vă

Fiul Luanei

177

veți alătura nouă. În acele zile, Sonia te va acompania până când vă veţi cunoaşte mai bine. Pentru a avea în continuare putere în acţiunile noastre de supraveghere şi apărare a pământului, ca să putem lupta împotriva răului avem nevoie de semizei ca tine şi ca fiica ta. Cât de curând, în lumea oamenilor, Satan va pune stăpânire pe minţile lor, tehnologiile vor avansa, iar copiii vor fi tot mai lipsiți de o educaţie deosebită. Fetele nu îşi vor mai păstra castitatea până la vârsta optimă procreării, iar noi nu vom mai avea de unde alege pentru zămislirea semizeilor, aşa că vom fi nevoiți să facem acest lucru aici, în spațiul subpământean, începând cu tine, apoi cu fiica ta, treptat cu cei care se vor naşte ulterior vouă. Nici Sonia nu este o femeie obişnuită. Ea poate trăi o mie de ani. Şi, din fericire, este roditoare.

Gabriel întoarse instinctiv privirea către Sonia.

Aceasta îi surâse. Își cunoștea deja de mult viitorul ală­ turi de fiul zeului.

– Acum este timpul să ne luăm la revedere, fiule.

Gabriel îşi îmbrăţişă tatăl, apoi cu dragoste îşi strânse la piept mama. Se apropie și de Sonia, fiecare luâ­ndu-și rămas-bun prietenește.

– Te aştept, Gabriel! rosti ea în timp ce se desprindea din îmbrăţişarea lui.

El îi zâmbi, privind-o absent în ochi, și se îndepărtă. Îşi iubea prea mult soţia ca să se gândească în acel moment la o viaţă viitoare. Se alătură familiei lui și, fără

178

Eugen Baciu

să se mai uite înapoi, pășiră în portalul care îi ducea spre lumea pe care o cunoşteau cel mai bine şi pe care o îndrăgiseră în atâția ani petrecuţi acolo împreună. Într-adevăr, la celălalt capăt, ieşind prin portal exact în curtea gospodăriei lor, negura nopţii îi învălui în­tr-o tăcere înfiorată. Intrară repede în casă şi, odată cu în­ chiderea uşii, lăsară în urmă o poveste magică despre oameni şi zei, despre demoni şi tărâmuri necunoscute. O poveste despre Luana şi fiul ei, Gabriel. Poate că, în timp, ei au mai avut şi alte misiuni de îndeplinit şi cu siguranţă că veghează de acolo, din lumea lor, şi acţionează asu­ pra acelora care încearcă să calce necuviincios pe pă­ mânturile străbunilor noştri cu intenţia de a le scormoni şi a le fura comorile.

Comorile străbunilor nu se rezumă doar la aur şi argint, la nestemate sau alte feluri de bogăţii; ei, „cău­ tătorii” împreună cu demonii lui Abadon şi cu marele Şamaed, caută un alt fel de comoară. Una ne­bă­nuită la care oamenii nici nu au ajuns măcar să se gândească, fiindcă pentru ei asemenea comori par a fi doar legende, precum sunt poveştile cu zmei şi Feţi-Frumoşi pentru copii. Însă, la timpul potrivit, legendele vor deveni în­tâm­ plări adevărate. Timpul nu stă în loc şi trece nebănuit de repede „oamenii se nasc apă şi mor pământ”; viaţa va evolua sub altă formă doar atunci când ultima luptă va avea loc la Armaghedon, iar sita va cerne neobosită

Fiul Luanei

179

până ce neghina se va alege în totalitate şi va fi zdrobită pentru vecie.

Nimeni nu va şti, deocamdată, cum va fi.

Poate doar Gebeleizis. Întrebaţi-l pe el.

Asta, însă, numai dacă sunteţi în măsură ca să-l în­ tâlniţi.

CUPRINS

Capitolul I Patimile Luanei 4

Capitolul II La limita răbdării 18 Capitolul III Gabriel 36

Capitolul IV Dispariția 82

Capitolul V O lume misterioasă 120 Capitolul VI Lupta cu demonii 144