INTERVIU CU ALEX BUȘILĂ, psiholog: despre bucurie și recunoștință

ALEXANDRU BUȘILĂ „Ca să găsim bucurie în fiecare zi există o rețetă care nu dă greș: recunoștința.”

În ultimii doi ani am avut nenumărate conversații cu oamenii din jur și am auzit preponderent discuții despre pandemia prin care trecem, sub toate formele posibile. Este clar că au fost extrem de multe schimbări în viețile noastre, pe care ne-a fost greu să le procesăm și care au trezit emoții puternice în fiecare dintre noi. Am rămas cu toții cu o sumedenie de întrebări, pe care le-am auzit în mod repetat în jur. Așa că am decis să caut o parte dintre răspunsuri într-un interviu cu Alex Bușilă, psiholog, care „antrenează” de mulți ani mințile oamenilor și își petrece (parțial) verile convingându-i la Cortul Terapeutic că psihoterapia este foarte importantă pentru o viață bună și sănătoasă. Și cum nu este cineva care să nu vrea o astfel de viață, mai ales în contextul acestui haos cotidian, l-am rugat pe Alex să ne îndrume. Iar cel mai important lucru pe care mi-ar plăcea să îl păstrați din acest interviu este că puteți găsi bucurie în fiecare zi, chiar și atunci când sunteți asaltați de vești și întâmplări negative. Interviu realizat de BIANCA BĂDESCU.

În primul rând vreau să aflăm câteva lucruri despre tine. De ce ai ales psihologia și cum este să practici această meserie, să fii mereu în contact cu tot felul de cotloane ale firii umane? De mic știam că voi fi medic chirurg, iar visul meu era să fac transplant de creier. Când i-am spus tatălui meu, a fost sincer cu mine: „Tată, acum, cel mult poți face transplant de inimă dar, până crești tu, nu e exclus să se poată face și transplant de creier”.

Nu am fost dezamăgit, ba, mai mult mi-am dorit să mă fac chirurg. Și așa a rămas până m-am întâlnit cu chimia din liceu... Pur și simplu creierul meu a refuzat să asimileze carbonul. Pe vremea aceea chimia era obligatorie la admiterea la medicină. În clasa a XII-a mi-a fost clar că la medicină nu mai dau. Salvarea a venit din trecut, din clasa a IX-a, când doamna dirigintă Anca Pavel m-a întrebat: „Tu de ce nu dai la psihologie? Cred că ți s-ar potrivi”.

Revenind în clasa a XII-a, la momentul când a trebuit să decid la ce facultate voi aplica, am hotărât că merg la psihologie. De ce? Simplu! Era o singură carte de învățat și era scrisă în limba română, nu în limba lui Mendeleev. Așa am ales eu psihologia! Mai mult m-a ales ea pe mine...

Facem acest interviu după doi ani ciudați, de pandemie, care au adus multe schimbări și multe provocări. Care au fost cele mai grele încercări din această perioadă pentru psihicul oamenilor, din perspectiva ta? Pandemia a venit cu multă suferință directă și indirectă pentru mulți oameni. Din punctul meu de vedere, cel mai greu a fost să învățăm sau să reînvățăm să vorbim cu noi înșine. Greu a fost pentru că nu am mai putut ascunde fricile și frustrările în stresul de zi cu zi care devenise o pâclă pandemică și perfidă în existența noastră. Am fost nevoiți să ne vedem, să ne auzim gândurile, să ne simțim emoțiile. Asta a fost cel mai greu.

Este multă sinceritate, mult realism, dar și multă cruzime și angoasă în a trăi cu gândul că poți muri în orice moment sau că pot dispărea cei pe care îi iubești, așa cum ni s-a întâmplat în ultimul timp aflându-ne sub amenințarea acestui virus. Cât ne ajută și cât ne încurcă să realizăm asta zi de zi în trăirea unei vieți autentice? „Trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima.” Ar fi ideal să punem în practică această învățătură veche. În realitate este imposibil, dar dacă din când în când ne amintim și, mai ales, dacă acționăm, ne va fi traiul muuuult mai bun. Când realizezi cât de norocos ești pentru că te-ai trezit și azi, când conștientizezi cât de fragilă îți este existența și cât de puțin o poți controla (aproape deloc), nu mai ai timp să trăiești în afara autenticului. Din păcate, confundăm de multe ori existența cu viața (carieră, situație financiară, statut social etc.) Și, ca să nu rămânem într-o notă dramatică, vin și cu o recomandare pentru cel ce și-a găsit vreme în existența lui ca să citească până aici: „Spune MULȚUMESC! Des, cât de des poți, pentru orice – pentru că te-ai trezit, pentru că există cafeaua, pentru că există roata, pentru că vezi, auzi, pentru că există

„Fiecare om are normalitatea lui. Restul este nebunie.”

usturoiul, pentru că…”. P.S. Dostoievski spunea că iadul poate fi rezumat în două vorbe: „prea târziu!”

La începutul pandemiei, toți am trăit cu speranța că se va termina repede. După un timp, am început să ne pierdem și speranța. Iar noi suntem obișnuiți să trăim făcându-ne speranțe și planuri. Totuși, poate un om să funcționeze bine fără speranțe și fără planuri? Altă întrebare, altă vorbă din popor: „Speranța moare ultima!”. Tehnic vorbind, dacă ne pierdem speranța, viața, existența nu-și mai au rostul. Cu toate acestea viețuim, deci?!... Speranța că va trece pandemia poate a fost pierdută dar, dacă ne uităm atent la gândurile noastre, vom găsi speranța sub alte forme: poate masca mă va salva, poate eu nu mă voi îmbolnăvi, poate vaccinul, poate moare virusul înaintea mea, poate ne imunizăm toți cumva, poate…

Chiar dacă uneori pare că suntem fără speranță, ea e acolo ascunsă, timidă. Și dacă o găsim, putem vorbi și despre plan. Deci, nu, nu cred că un om poate funcționa bine fără speranță și fără un plan (cât de mic, conștient sau nu).

Mergând dincolo de efectele negative ale pandemiei asupra psihicului și modului de viață, îți propun să vorbim și despre părțile bune. Ce s-a schimbat în bine în noi, ce efecte pozitive ai observat? Momentan mă abțin să vorbesc despre efectele pozitive tocmai pentru a nu strica ceea ce am observat că se întâmplă – oamenii au început să fie mai atenți la 2022 | primăvară | styler 133

sufletele lor, la mințile lor, la corpurile lor. E semn de schimbare! E semn că pandemia a mișcat ceva și în direcția bună. Nu știu încă să pun degetul pe „i” dar am o presimțire bună. Și dacă cineva m-ar contrazice, i-aș răspunde: Speranța moare ultima!

În interacțiunile interumane pe care le am sau la care sunt un simplu observator, simt din ce în ce mai des că lipsesc două componente importante: bunătatea și empatia. De unde vin ele, sunt mai degrabă înnăscute sau se pot educa? Și de ce mulți nu reușesc să le acceseze? Cum nu ne naștem răi, nu ne naștem nici buni. Devenim! Prin informația genetică putem moșteni temperamentul și culoarea ochilor. Bunătatea, empatia sunt trăsături caracteriale, iar aceasta din urmă își începe dezvoltarea imediat după naștere. Și acum, ghici cine sunt primii ctitori ai caracterului nostru. Părinții, bunicii, tutorii, cei care ne cresc cel puțin în primii doisprezece ani de viață. Mediul și activitatea (jocul) sunt foarte importante în dezvoltarea caracterului nostru și, implicit, în dezvoltarea bunătății, empatiei.

Pe scurt, nu ne naștem buni și/sau empatici; devenim. Minunea este că de la un anumit moment dat (adolescenți sau adulți fiind) putem să decidem singuri ce „lup” vrem să hrănim – lupul alb (bunătate, empatie) sau lupul cenușiu (răutate, dezinteres față de semeni). Mulți nu reușim să hrănim lupul alb, cu toate că ne dorim sau declarăm că vrem, din cauza programelor și mecanismelor de supraviețuiere și apărare dezvoltate în copilărie. Schimbarea doare și cere efort conștient și continuu, disciplină. Aici mulți pierdem lupta. Dar cred cu tărie că avem toți resursele necesare ca să ne antrenăm bunătatea și empatia.

Una dintre cele mai mari probleme cu care ne confruntăm astăzi, când o bună parte din timp ne-o petrecem pe rețelele sociale, este că trăim bântuiți de imaginea (de multe ori falsă) a realizărilor altora.

Succesul (sau aparența lui) se trâmbițează și se măsoară continuu, iar această practică este, din punctul meu de vedere, un simptom al nefericirii. Cum scăpăm de asta într-o societate care se învârte în jurul acestei practici?

În teorie e simplu, practica ne încurcă…

Avem nevoie să învățăm să ne alegem sursele de informare. Mai apoi, cred că ne-ar ajuta tare mult să facem diferența dintre ceea ce (am ajuns să) îmi doresc și ceea ce am nevoie. Și ca să nu rămână răspunsul doar în parte teoretică (filosofică), uite și un exemplu – dorință vs. nevoie: Îmi doresc o mașină de teren, dar 90% dintre drumurile mele sunt în oraș. 134 styler | primăvară | 2022

Mă întrebi cum scăpăm, nu cred că scăpăm dar cred că putem gestiona situațiile, pulsiunile dacă suntem sinceri când răspundem la întrebarea: „Ce am eu nevoie cu adevărat?”.

Nu-ți cer rețeta fericirii (desi știu că o ai , dar te rog să îmi spui ce este de făcut ca să ne găsim bucurie în fiecare zi, chiar și atunci când suntem asaltați de multe vești și întâmplări negative? Normal că știu rețeta fericirii, cea a fericirii mele. Ceea ce poate te va surprinde este că nu totdeauna nimeresc rețeta, chiar dacă este a mea. Și e foarte bine că e așa. Ca să merg spre răspunsul pe care imi imaginez că îl aștepti, vin cu o recomandare. Hai să înlocuim fericirea cu bucuria. Ce zici?!

Ca să găsim bucurie în fiecare zi există o rețetă care nu dă greș – RECUNOȘTINȚA. Poate vei spune că ai avut o zi oribilă și că nu ai niciun un motiv, chiar niciun motiv pentru a fi recunoscătoare… Permite-mi să te contrazic. Pentru a avea o zi oribilă e musai să te trezești – uite, un motiv de bucurie. Și dacă mai și vezi, auzi, miroși mai ai niște motive în plus. Ceea ce spun pare așa, o filosofie abstractă și lipsită de realitatea cotidiană, un concept parcă rupt dintr-o carte de dezvoltare personală care propăvăduiește idealul. Da, pare, dar e atât de (și îmi asum când spun atât de) miraculos, simplu, adevărat. Avem nevoie doar să conștientizăm că ne-am trezit și deja avem un motiv de recunoștință.

Și ca să nu pară că doar recunoștința este cheia bucuriei, îți mai propun o temă de gândire care cred eu că are legătură cu „veștile și întâmplările negative” – ACCEPTAREA. Dacă accepți că ai călcat strâmb și că o perioadă vei șchiopăta, vei ajuta corpul să se vindece mai repede. Dacă te vei opune întâmplării, vei bloca inflamația (vindecătoare de altfel) din articulație mai mult timp decât e necesar și… vindecarea va dura mai mult. Am auzit de multe ori vorba asta: „Barierele sunt doar în mintea noastră”. Așa că te întreb pe tine, care studiezi și lucrezi cu mințile oamenilor, care sunt cele mai frecvente și mai importante piedici pe care și le pun oamenii lor înșiși? Barierele sunt în mare măsură în mintea noastră, e adevărat. Nu toate sunt construcțiile noastre. Pe unele le-am moștenit, pe altele le-a primit „cadou” de la cei care ne-au crescut. Altele sunt condiții nescrise care ne asigură un loc în grupul de prieteni, colegi, vecini. Acestea din urmă sunt „darurile” societății.

Pot să-ți spun care convingeri limitative (injoncțiuni așa cum le numește Eric Berne) sunt cele mai des întâlnite la noi: nu fi apropiat; nu aparține, nu fi important (nu merit); nu reuși. Am ajuns la aceste concluzii alături de colegii mei de la Cortul Terapeutic (www.cortulterapeutic.ro) după ce timp de patru ani am aplicat peste 2000 de chestionare.

Într-o stare de euforie perpetuă mi-e clar că nu putem trăi, așa că cel mai important mi se pare să ne găsim un echilibru în noi. Care sunt primii pași către echilibrul interior? BINE, FRUMOS ADEVĂR, RECUNOȘTINȚĂ, ACCEPTARE, DISCIPLINĂ, IGIENĂ EMOȚIONALĂ, EFORT CONȘTIENT ȘI CONTINUU. Nu te așteptai la un răspuns atât de scurt, nu? 

Observ des exprimată cu voce tare această dorință de a ne întoarce la normalitate sau întrebarea „când ne întoarcem la normalitate?”. Ce (mai) înseamnă de fapt această normalitate, după ce tânjim de fapt? Doamne ferește să ne întoarcem la „normalitate”! Dacă pandemia a rănit trupuri și suflete, să ne întoarcem ar însemna să ne închinăm ei, să o lăsăm să ne răpească și ultima și, cred eu, cea mai importantă parte din călătoria numită viață – ÎNVĂȚAREA.

Este esențial să ne primim lecțiile și să le învățăm. Pentru unii dintre noi au fost lecții scumpe, foarte scumpe și atunci, cu atât mai mult avem nevoie să nu ne mai întoarcem ci să învățăm lecțiile unei noi normalități.

Intuitiv ți-am răspuns în legătură cu ultima și poate cea mai mediatizată provocare – pandemia, Dar cred cu tărie că „a învăța” concentrați pe prezent și cu un ochi privind spre viitor este cea mai sigură cale prin care să (NU) ne întoarcem la normalitate în orice situație care ne scoate din ceea ce subiectiv numim normalitate. Și mai cred ceva: fiecare om are normalitatea lui. Restul este nebunie.