\u00CEn cinstea ei, de Mara M\u0103d\u0103lina

ÎN CINSTEA EI!, DE MARA MĂDĂLINA

M i-am tras iubită. Cică e de bine. Frumoasă, deşteaptă, face acordul între subiect şi predicat, se îmbracă normal şi nu are părul curcubeu. Normalitate, frate! Fata citeşte, e liniştită, nu mi-e ruşine să ies cu ea în societate. Are mereu un ghiozdan sau o ditamai geanta, pune în ea vrute şi nevrute, ştie citate întregi pe de rost. Are şi un job ok. Cică scrie. Scrie de fapt non stop. La reviste, la ziare, în antologii, pe site-uri, pe Facebook şi lista e imposibil de reţinut. Mă, pe mine nu mă deranjează şi nici eu nu o deranjez pe ea.

Toate bune şi frumoase, relaţia avansează până în momentul în care decidem (de comun acord, să nu credeţi altceva) să ne mutăm împreună. Pas important zic eu, aşa că măcar o perioadă, hai să stăm cu chirie, numai noi doi, să ne obişnuim cu viaţa de cuplu, cu tabieturile fiecăruia, că nah, aşa e, cred eu, normal. Ne găsim un apartament că fata are bagaje peste bagaje, iar majoritatea sunt cărţi şi reviste cu care aş putea umple o ditamai vila dacă le vreau aşezate mai aerisit. Ferească Dumnezeu! Nu vreau! E job-ul de vină. Pot înţelege de ce atâta maculatură. O iau în braţe, o sărut pe frunte. Mă, îmi place fata asta. M-am obişnuit cumva cu ea, cu felul ei de a fi, cu ochişorii ăia cafenii şi veseli, cu râsul contagios şi cu cafeaua fără lapte, dar cu o pungă întreagă de zahăr în ea.

Primele zile au fost puţin cam dificile. Tot încercam să ne acomodăm în noul spaţiu, să ne aranjăm lucrurile… am crezut că nu mai terminăm, mai ales că un weekend întreg am fost nevoit să o las singură cu tot talmeş-balmeş-ul din casă, fiind plecat la o şedinţă în alt oraş. - Hmmm, să ştii că până vii tu e gata tot! Îmi spune asta după ce vâră în gură capătul pixului cu care scria pe un caiet. Fac ochii mari. Adică ne chinuiam de o săptămână să tot aranjăm, reuşisem abia pe jumătate şi ea îmi zice că dă gata totul în două zile. - Da’ ce faci, femeie? Îl aduci pe Mr. Proper din reclamă? - Nici gând. Eu singurică. - S-a făcut! zic frecându-mi mâinile bucuros. Pe bune că mă simţeam ca atunci când eram mic şi scăpam de făcut curat în cameră. - Auzi? Da’ să ştii că fac cum vreau eu! Ei na! Cum putea să facă? Părea perfect sănătoasă aşa că nu avea ce să fie rău. - Sigur, iubire! Cum îţi place ţie. Pune ce vrei tu! Şi aşa s-a întâmplat. Cum a vrut ea. Mă întorc peste două zile, mă enervez încă de duminică noapte când îmi găsesc locul de parcare ocupat, pierd o juma’ de oră căutând un loc unde să parchez maşina şi încă vreo câteva minute urcând scările până la 6, că se trezise vreunul să nu închidă uşa la lift. Iubita mea, o bomboană dulce, mă aştepta la uşă că o sunasem între timp. Avea un trening roz cu Minnie Mouse, botoşi pufoşi, din aia cu blană extra şi chiar o cordeluşă, pufoasă şi aia. Am zâmbit. Chiar era dulce rău. Ba mai mirosea şi a vanilie. Nu îmi plăceau prăjiturile, dar jur că pentru blondina asta aş fi înfulecat toată tava.

28

Serie de pupături. Mitralieră nu altceva. Îmbrăţişări, intoxicări cu iubire şi drăgălăşenie. Bun. Intru în casă. Şi din momentul acela mi-am spus că nu voi mai putea vreodată să chem pe cineva la mine. În faţa ochilor mei se întindea un alt univers, o lume cu care nu eram obişnuit, care mă speria la propriu şi care m-a făcut să înghit un nod inexistent ce mi se pusese în gât şi care mă sufoca. - Pe bune, femeie? Adică serios? Ochii îmi ieşeau din orbite mai ceva ca în desene animate, iar fata mea avea un rânjet mândru care le-ar fi demontat încrederea şi celor mai tari designeri de interior. Doamne, ce mă fac? Dumnezeu tăcea însă chitic, fără vreo putere în faţa blondei cu care mă alesesem. Dacă nici Dumnezeu nu poate, atunci cum dracu’ să mă opun eu, un biet muritor fără speranţă?

Fata ţopăia mai ceva ca Bugs Bunny în jurul meu aşteptând felicitări şi exclamaţii de uimire. Eu îmi tot frecam ochii cu palmele sperând că m-a lovit vreo problemă oculară şi că trebuie să îmi revin repede. Nu îmi revin însă şi cam trebuie să accept. Pentru moment îmi zic.

Mă trec căldurile. Nu am văzut niciodată atâta roz. Feţe de masă roz, lenjerie, veioză, papuci, perne, rama de oglindă, periuţa de dinţi, perdele, şampoane, prosoape… Lumeeeee, tot (da’ ştiţi ce înseamnă tot?) era roz. Mi-era frică să dau drumul la apa de la robinet şi nu cumva să curgă în vreo nuanţă de roz intens care să-mi mute nervii din loc.

Am tăcut cu convingerea că în câteva zile readuc totul la normalitate, încet încet, tiptil, fără să se prindă… Nici în ziua de azi, după 5 ani de relaţie, nu am reuşit să elimin vreun strop de roz din casă. Cumpăram, schimbam, înlocuiam. Făcea aceleaşi lucruri şi totul era roz din nou. E şi acum.

Zâmbesc. Dar azi zâmbesc pentru că a reuşit să-mi schimbe viaţa radical, să mi-o dea peste cap, să mă introducă într-o lume a poveştilor pe cât de reale pe atât de amuzante, acide, provocatoare. Am descoperit-o pas cu pas, de la roz până la o inteligenţă atât de ascuţită încât mi-am setat creierul pe turbo pentru a-i face faţă. Şi nu, nu mă pot plictisi vreodată cu ea. E o enciclopedie pe picioare, mereu cu ceva de făcut, de citit, de scris, de văzut, de ştiut, de comentat, de contrazis. Încă mă întreb ce avem în comun pentru că aparent nu ne potrivim. Cu toate astea, o iubesc azi puţin mai mult decât ieri, iar mâine mă va uimi din nou şi din nou mă voi îndrăgosti de ea. De ce? Habar n-am!

29