ÎN CINSTEA EI!, DE MARA MĂDĂLINA
M
i-am tras iubită. Cică e de bine. Frumoasă, deşteaptă, face acordul între subiect şi predicat, se îmbracă normal şi nu are părul curcubeu. Normalitate, frate! Fata citeşte, e liniştită, nu mi-e ruşine să ies cu ea în societate. Are mereu un ghiozdan sau o ditamai geanta, pune în ea vrute şi nevrute, ştie citate întregi pe de rost. Are şi un job ok. Cică scrie. Scrie de fapt non stop. La reviste, la ziare, în antologii, pe site-uri, pe Facebook şi lista e imposibil de reţinut. Mă, pe mine nu mă deranjează şi nici eu nu o deranjez pe ea. Toate bune şi frumoase, relaţia avansează până în momentul în care decidem (de comun acord, să nu credeţi altceva) să ne mutăm împreună. Pas important zic eu, aşa că măcar o perioadă, hai să stăm cu chirie, numai noi doi, să ne obişnuim cu viaţa de cuplu, cu tabieturile fiecăruia, că nah, aşa e, cred eu, normal. Ne găsim un apartament că fata are bagaje peste bagaje, iar majoritatea sunt cărţi şi reviste cu care aş putea umple o ditamai vila dacă le vreau aşezate mai aerisit. Ferească Dumnezeu! Nu vreau! E job-ul de vină. Pot înţelege de ce atâta maculatură. O iau în braţe, o sărut pe frunte. Mă, îmi place fata asta. M-am obişnuit cumva cu ea, cu felul ei de a fi, cu ochişorii ăia cafenii şi veseli, cu râsul contagios şi cu cafeaua fără lapte, dar cu o pungă întreagă de zahăr în ea. Primele zile au fost puţin cam dificile. Tot încercam să ne acomodăm în noul spaţiu, să ne aranjăm lucrurile… am crezut că nu mai terminăm, mai ales că un weekend întreg am fost nevoit să o las singură cu tot talmeş-balmeş-ul din casă, fiind plecat la o şedinţă în alt oraş. - Hmmm, să ştii că până vii tu e gata tot! Îmi spune asta după ce vâră în gură capătul pixului cu care scria pe un caiet. Fac ochii mari. Adică ne chinuiam de o săptămână să tot aranjăm, reuşisem abia pe jumătate şi ea îmi zice că dă gata totul în două zile. - Da’ ce faci, femeie? Îl aduci pe Mr. Proper din reclamă? - Nici gând. Eu singurică. - S-a făcut! zic frecându-mi mâinile bucuros. Pe bune că mă simţeam ca atunci când eram mic şi scăpam de făcut curat în cameră. - Auzi? Da’ să ştii că fac cum vreau eu! Ei na! Cum putea să facă? Părea perfect sănătoasă aşa că nu avea ce să fie rău. - Sigur, iubire! Cum îţi place ţie. Pune ce vrei tu! Şi aşa s-a întâmplat. Cum a vrut ea. Mă întorc peste două zile, mă enervez încă de duminică noapte când îmi găsesc locul de parcare ocupat, pierd o juma’ de oră căutând un loc unde să parchez maşina şi încă vreo câteva minute urcând scările până la 6, că se trezise vreunul să nu închidă uşa la lift. Iubita mea, o bomboană dulce, mă aştepta la uşă că o sunasem între timp. Avea un trening roz cu Minnie Mouse, botoşi pufoşi, din aia cu blană extra şi chiar o cordeluşă, pufoasă şi aia. Am zâmbit. Chiar era dulce rău. Ba mai mirosea şi a vanilie. Nu îmi plăceau prăjiturile, dar jur că pentru blondina asta aş fi înfulecat toată tava.
28
