Nr. I al revistei cultural-artistice Vox Authors

VOX

AUTHORS

VOX AUTHORS

❂Revistă cultural-artistică, Nr. I, MMXVI❂

www.BIBLIOCARTI.com Iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, 2016

ISSN 2501-9848 ISSN-L 2501-9848

Revistă cultural - artistică Anul I, Primul număr



AUTORI



Iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie 2016

Apariție bianuală sub egida Bibliocarti ISSN 2501-9848 ISSN-L 2501-9848 Culegere, tehnoredactare, ilustrare: Roberto Kuzmanovic Au contribuit: Sorina Ciocârlan și alții Parteneri: Fabrica De Branduri.com, Zevzeci Pe Veci.com, KRoberto.com Revista cultural-artistică „Vox Authors” poate fi descărcată fără plată de pe site-ul Bibliocarti.com și/sau de la site-urile partenere.

Materialele (poezie, proză, eseuri, fotografie, pictură, ilustrații etc.) se trimit numai în format electronic, însoțite de informațiile autorului, la:

Contact: contact@bibliocarti.com

Brîndușa Mihai: Pag. 6 / 8 / 23.

Georgiana Ursu: Pag. 9 / 19.

Sorina Ciocârlan: Pag. 11 / 30.

Ioana Opait: Pag. 12 / 13.

Ana Drobot: Pag. 15 / 17 / 49.

Milena Albu: Pag. 18.

Oana Heller: Pag. 20.

Bogdan Mereuță: Pag. 26.

Nicoleta Iacob: Pag. 27.

Veronica Untilă: Pag. 28.

Ana-Maria Bujor: Pag. 29.

Andreea Dumitru: Pag. 32.

Eliad Daiane: Pag. 33.

Roberto Kuzmanovic: Pag. 3 / 36 / 37 / 48 / 52.

Emaleth: Pag. 35.

Vasilica Marina Călușer: Pag. 44 / 47.

Ema Păvăloaia: Pag. 27 / 29 / 31 / 34.

Florin Radu, analogflow.com: Pag. 7 / 13 / 14 / 16 / 22.



Corectura/îmbunătățirea materialelor nu se face la redacție. În numele libertăţii de exprimare, autorii răspund în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub semnătura proprie.

Scurtă prezentare Vox Authors este o amplă revistă cultural-artistică, fondată de Roberto Kuzmanovic în anul 2016, cu apariție bianuală în format electronic, independentă de orice influență sau interes, distribuită gratuit, menită să susțină și să promoveze cultura în țară, dar și peste oceane, într-un mod creativ.

Autorii propun texte spre publicare (1-3 pagini A4 de proză scurtă, 1-4 poezii, recenzii, articole despre teme culturale), la adresa de e-mail contact@bibliocarti.com, însoțite de o fotografie personală în format .jpg sau .png și un scurt CV literar.

Recomandarea noastră este să nu fie trimise materiale care au fost publicate anterior sau care au fost propuse spre publicare altor reviste. Materialele trimise spre publicare vor respecta regula recomandată de către Academia Română, folosindu-se astfel forma de scriere cu „â” și „sunt”. Fiind o revistă “tânără”, apreciem persoanele care ajută la creșterea calității și popularității Vox Authors. Vă mulțumim!

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

2

Cultura, prin pupilele mele

Prima

revistă culturală pe care am cumpărat-o fusese prin perioada postdecembristă, de la o tarabă improvizată, din tablă și scânduri prinse-n piroane ruginite, aproape prăvălită de vânt, dar care era capabilă, mare mi-e mirarea cum, să atragă vânzări. Cel mai des se vindeau rebusuri, cărți de bucate, reviste de modă și un ziar local; fiind un oraș mic, socot că era dificil de estimat un interes considerabil față de alte tipuri de publicații decât cele menționate, neexistând multe alternative, astfel încât minoritățile pasionate de reviste literare, spre exemplu, erau volens nolens nevoite să-și pună pofta în cui. Și cum se cam întâmplă de obicei, pentru orașele mici se trece cu vederea mai mult sau mai puțin când se pune problema extinderii distribuției acestor tipuri de produse și/sau servicii, motivele fiind, desigur, multiple, era careva să zică, de așteptat ca posibilitățile să fie limitate. Totuși, avusese farmecul lui acel chioșc care încă mai dăinuie, doar că acum se vând murături, borcanele fiind probabil legate la gură cu ziarele și revistele nevândute, presupunând asta după modul în care le legase și bunica. Ce vremuri! Eram mic la vremea aceea; înclinam cu pași timizi spre artă, spre cultură, spre frumos, iar motivul (inocent și explicabil, de altfel) pentru care am achiziționat revista a fost ilustrația de pe copertă, dovedindu-se un alt pas pe care lam făcut dincolo de limite impuse de principii nejuste – în ciuda faptului că puțini erau cei care înțelegeau, încurajau sau sprijineau aceste

demersuri. E just ca la început să fim atrași de ambalaj, chiar dacă de cele mai multe ori acesta nare nici o legătură cu conținutul, iar oamenii tind să judece interiorul după exterior, dar spre norocul meu, revista mi se păruse atât de aparte, încât am decis să o pun la loc de cinste, un colțișor din biblioteca prăfuită și neatinsă până atunci de mâini gingașe (bunica își mai ascundea bani prin cărți).

Așa începuse călătoria mea nesfârșită, cu atracție și curiozitate spre acest univers și trecând prin toanele primăverilor, am sesizat că era o armată de oameni (era să spun roboți) care considerau, militând arar pentru asta, o pierdere de timp, ideologia de bază a supraviețuirii în societate, era în opinia lor, absolvirea școlii obligatorii, muncă, muncă, familie și iar muncă – orice altceva, precum pictura, teatrul, fotografia, cartea (alta decât cea din învățământ), tratânduse superficial și/sau cu ignoranță. Spun asta cu încredere că deși e promovată ideea omului care frecventează cinematografe, teatrul, bibliotecile etc., realitatea din acele vremuri ale comunităților era alta.

Fără a mai pomeni de sate, multe orașe mici n-aveau în posesie un spațiu adecvat destinat pentru astfel de activități sau resurse necesare pentru dezvoltare, iar unde era loc de ele, majoritatea cetățenilor ardeau de nerăbdare doar să se afle în treabă, un soi de spirit de turmă.

Pentru mulți, motivul de a merge la film, de pildă, nu era însuși filmul, ci consta în distracția ce avea să urmeze cu prietenii; piesele de teatru emanau amatorism, cenaclurile erau cam pustii, iar la biblioteci își făceau simțită prezența doar cei care aveau nevoie de o cercetare amănunțită asupra unui domeniu, ori „ciudații”, cum se mai definesc cei din generația mea, pasionați de carte; mărturie stându-mi nu doar vremurile trăite, ci și bibliotecari, scriitori ori filozofi cu care încurcam sau amestecam voit vorba și paharul, constatând astfel că susținerea și promovarea culturii se făceau prematur și asta nu se datora doar sistemului, nepunând accent pe aceste valori, vina fiind împărțită și la populația neinteresată de ele.

Totodată, nu afirm că acestea ar fi singurele probleme atunci când facem referire la cultură, deoarece în speță având de-a face, de-a lungul timpului și cu anumite tendințe (egocentrism,

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

3

antiteză, provincialism, permisivism, preponderență) moștenite de cultura noastră sau lipsa abilității de a stăpâni și mânui instrumentul numit marketing cultural.

Un prieten, avocat de meserie, îmi spunea că schimbarea, chiar și târzie, năzuie din orașele mici (îl mai contraziceam ironic că nu avem nevoie de schimbări, ci de dezvoltări, dar avea și el dreptatea lui), cert e că în pofida soluțiilor împotriva crizei culturii românești prezente în nenumărate studii, dar și a încercărilor de a remedia situația la nivel local sau național – orientat fiind spre concret – observ că de la prima tiparniță cumpărată, până în prezent, schimbarea ori dezvoltarea, fiind pe alocuri insesizabilă. Ca argumentare și exemplificare, îndeosebi pentru convingere proprie, pe vremea când eram tobar în fanfara orașului (fanfară nesusținută de primăria municipiului, însă, negreșit, folosită ca imagine) și mergeam la diverse evenimente prin țară, publicul se arăta neinteresat, cum se prezintă și acum. Miamintesc dezamăgirea avută la Festivalul Fanfarelor de la Pitești față de publicul deloc numeros, împrăștiat când-cum, având îndreptată atenția oriunde, dar nu la scenă; știind că acele fanfare s-au pregătit cu săptămânile, alături de dirijori, pentru a oferi tot ce e mai bun.

Așadar, chiar și trasând aceste aspecte doar la suprafață, neavând rost să aprofundăm, deducem faptul că există români care nu apreciază valorile, sunt paraleli din punct de vedere cultural și e foarte mult loc de mai bine, indiferent ce neau arătat până acum statisticile, dar asta nu s-a întâmplat doar acum, ci până acum, însă, pesemne ne e convenabil să vedem doar părțile bune și să ne consolăm cu: las-o naibii, că merge și-așa!

Datorită activităților mele, printre altele, de promoter cultural și publicist, am simțit că e loc și nevoie de o revistă ușor accesibilă pentru toată lumea prin intermediul căreia să promovăm în mod creativ cultura autentică, dar și valorile românești.

E greu (dar nu imposibil), ținând cont de faptul că azi, printul (excepție s-ar putea să facă tabloidele de doi bani, căci, nu-i așa, lumea pare să se învârtă în jurul lor, în jurul prostiei, al scandalului și câte n-ar mai fi de enumerat) se îndreaptă încet-încet spre uitare, în timp ce era digitală devine o

necesitate incontrolabilă. Incontrolabilă? De către simpli utilizatori, firește.

Așadar, editarea și publicarea unei ample reviste cultural-artistice sau a unui supliment altfel spus, în aceste vremuri mi s-a părut o reală provocare, dar satisfacția reușitei este nemărginită, rezultatul câștigându-și demnitatea de a fi la loc de cinste în bibliotecile digitale tuturor care-i apreciază textele, informațiile și utilitatea, neexistând limite de vârstă sau poziționare geografică pentru cititor.

Chiar dacă sunt puține persoane care ar citi o revistă cultural-artistică, darămite să o cumpere, noi, adică eu, Sorina Ciocârlan și colaboratorii Bibliocarti.com nu ne-am lăsat descurajați și am căutat metode eficiente de distribuire a informației și de a ajunge la inimile cât mai multor oameni, apreciind că aceștia, la rândul lor, vor răspândi mai departe.

Ne-am dorit ca această publicație online să fie clădită cu creațiile unor oameni simpli, frumoși și cu valoare considerabilă, majoritatea incontestabilă (chiar dacă nu au încă un renume), care au ales să împărtășească cu dumneavoastră frânturi din operele lor, opinii, picturi, informații vrednice de interes din lumea literară, recomandări și alte tâlcuiri pe care vă las să le devorați singuri.

Nu promitem nimic, nu avem așteptări de la cititori, nu ne încadrăm în tipare discutabile pentru unii, regulă pentru alții, dar ne facem treaba cuminți în limita posibilităților. Vă înștiințăm când, unde și cum va fi distribuit următorul număr, de regulă, apariție bianuală care poate fi procurată gratuit prin intermediul www.bibliocarti.com. Mulțumiri speciale tuturor care au sprijinit și contribuit la publicarea acestei reviste.

✎

Roberto KUZMANOVIC

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

4

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

5

Istoria literaturii române de la origini până în prezent – George Călinescu de Brîndușa Mihai Spui că eşti iubitor de literatură? Spui că îţi place să scrii? Sau, poate crezi că eşti cult, citit. Îţi pun o întrebare, dacă ştii răspunsul – chiar şi aproximativ – sunt de acord cu tine, dacă nu, dămi voie să-ţi recomand o carte minunată, care îţi va lărgi orizontul considerabil.

Deci, întrebarea mea sună cam aşa: De când crezi tu că datează primul document scris în limba română? Ţine minte răspunsul tău, să vezi dacă este corect.

Mărturisesc, că eu m-am înşelat rău de tot.

Se pare că este adevărat că lecturile noastre se îndreaptă mai mult către autori străini, că nu cunoaştem literatură română decât foarte superficial. Cum m-am gândit eu: Cervantes publică Don Quijote în ianuarie 1605, Shakespeare s-a născut în 1564, deci operele sale sunt scrise tot cam în acea perioadă cu Cervantes… Hai să mergem mai în urmă pe firul timpului pentru prima scriere în română. Nu roman, nu piesă de teatru, ci acolo o scriere să fie! 1300?

Orice întrebare ai despre literatura română şi despre oamenii de litere, de la începuturi şi până pe la 1940, George Călinescu te lămureşte.

Deschid „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” şi pot să-ţi dau cu tristeţe răspunsul: Primul document scris în limba română este o scrisoare trimisă de un domn Neacşu din Câmpulung, judelui Braşovului Hanas Benger în 1521!

Sigur, ştiam că limba oficială a vremurilor de demult era slavona, dar mă gândeam că aşa cum circulau documente scrise în greacă, latină, turcă etc., or fi fost găsite şi ceva hârtii scrise în română! Să-ţi mai spun lucruri care m-au mirat: primele versuri datează din 1635! Sunt scrise în slavonă de către un anume Udrişte Năsturel.

Tiparniţe se aduc pe vremea lui Matei Basarab în Muntenia, pe la 1635, iar în Moldova şapte ani mai târziu de către Vasile Lupu. Cam în această perioadă apar şi cronicarii Miron Costin, Grigore Ureche şi începem să vorbim despre literatura română. Nu comentez şi nu compar viaţa culturală,

artistică sau viaţa omului de rând din Ţările Române cu cea din Spania lui Cervantes sau cu cea din Anglia lui Shakespeare. Dar, citind Istoria literaturii române, înţelegi scriitorii şi operele lor prin raportarea la realităţile acelor timpuri.

George Călinescu a fost ajutat de faptul că la noi literatura s-a născut târziu în comparaţie cu alte literaturi, dar oricum munca pe care o presupune aşa o carte este impresionantă. Istoria literaturii române de la origini până în prezent studiază evoluţia fenomenului literar românesc în contextul literaturii universale, totul încadrat în peisajul socio-politico-cultural al timpului. Îmi plac şi ilustraţiile cărţii, care te ajută să înţelegi culoarea locală, să vezi cum arătau, cum se îmbrăcau, cum era viaţa în anii în care a scris cutare scriitor.

Talentul lui G. Călinescu transformă o carte de istorie literară într-un roman critic, pe care îl citeşti cu mare plăcere. Fiecare scriitor abordat are o prezentare biografică, uneori spumoasă, afli cine este, ce studii are, prietenii şi mediul în care trăieşte, cine i-a marcat creaţia şi pentru cine, la rândul său, a devenit sursă de inspiraţie. Sunt poze cu scriitorul, mărturii din viaţa sa publică şi personală. Apoi, istoricul G. Călinescu devine critic literar şi prezintă critic opera acelui autor, dând citate reprezentative.

Povestind despre lucrul la această carte, G. Călinescu mărturisea că tot ce a scris se bazează pe lecturi proaspete, că a citit integral operele celor pe care i-a înscris în Istoria sa şi pe a multor pe care nu i-a înscris. „Autori, trecuţi de noi repede, ca nefiind importanţi au fost totuşi citiţi sau recitiţi în întregime (Dragoslav de pildă). Tocmai în aceste cazuri conştiinţa ne-a dictat o mai atentă informaţie. E de la sine înţeles că am fost osândiţi să citim şi mormane de inepţii de care nu s-a mai adus vorba în istorie.”

G. Călinescu a început lucrul la această carte în 1936, Istoria literaturii urmând să apară în 1941, la prestigioasa Fundaţie Regală Pentru Literatură şi Artă. Se pare că Nicolae Manolescu va scoate în curând o nouă istorie critică a literaturii române. În aşteptarea acestei lucrări, îl citim pe G. Călinescu.

Câteva cuvinte despre G. Călinescu. O personalitate enciclopedică, un scriitor total, un om cu preocupări multiple şi o viaţă de roman, G. Călinescu a trăit între 19 iunie 1899 şi 12 martie 1965. A scris poezie, teatru, romane, istorie şi critică literară, publicistică, eseuri, cărţi de călătorie, studii de estetică şi literatură universală.

Alături de Titu Maiorescu şi de Eugen Lovinescu, el

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

6

este unul dintre cei mai importanţi critici literari ai României. Cititorul obişnuit îl cunoaşte mai mult pe G. Călinescu romancierul. A scris romanele: „Cartea nunţii” (1933), „Enigma Otiliei” (1938), „Trei nuvele” (1949), „Bietul Ioanide” (1953), „Scrinul negru” (1965).

Merită să citeşti „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” din o mie de motive.

Este baza după care se alcătuiesc manualele de Română, după care ai învăţat şi tu, este scheletul oricărui curs de Istorie a literaturii române , este cartea cea mai citată de criticii literari şi de scriitori deopotrivă. Cine nu este în această carte nu a existat. Plus că te vei amuza copios cum va reacţiona cel care te va întreba, aşa într-o doară: „Ce mai citeşti?” şi tu vei răspunde natural: „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, de George Călinescu.

8. „Dacă soţul tău va fi un bărbat excepţional, nu te extazia în faţa celorlalţi de ceea ce face, nu-l apăra de bârfeli. Îl vei obişnui să se considere intangibil.”

9. „Nu îndepărta brutal, fiind căsătorită, pe bărbatul pe care-l stimezi şi crezi că te iubeşte cu adevărat. Poţi întuneca astfel o existenţă. O prietenie delicată nu e un adulter.”

10. „Având copii, nu deveni ostentativ mamă. Întâlneşti la unele femei cu progenitură o voluptate şi o lipsă de pudoare neplăcute. Chiar cu copii, să fii pururi copilăroasă.”

G. Călinescu (19 iunie 1899 – 12 martie 1965).

Şi ca să ne despărţim cu zâmbetul pe buze, am pentru tine „Zece sfaturi pentru fete”, de la maestrul Călinescu, absolvent al Facultăţii de Litere şi Filozofie: 1. „Pentru o fată, reuşita în viaţă nu e o chestiune de studiu şi de energie. Rostul femeii este să placă, afară de asta nu poate fi fericire.”

2. „Poţi fi savantă, poţi fi artistă, dar nu uita că eşti femeie. Nu trece în tabăra bărbaţilor.”

3. „Esenţialul este nu de a fi desăvârşită trupeşte, ci expresivă. Bagă de seamă că expresia nu e numai a feţei. Sunt femei care par distinse facial şi sunt vulgare corporal. Genunchiul tău să inspire sentimente nobile.”

4. „Nu-ţi fortifica în aşa fel caracterul, încât să nu mai poţi plânge. O femeie care nu ştie să plângă şi-a pierdut jumătate din farmecul ei.”

5. „Fereşte-te de imperiul pe care îl au asupra fetelor fine firile înapoiate şi brutale. Nu confunda virilul cu grosolanul.”

6. „Dar nici nu cădea în greşeală contrară de a căuta cu tot dinadinsul un învăţat. Nu rareori aceştia sunt primitivi şi egoişti şi sufletul lor este sub nivelul intelectului. Caută un om adevărat.”

7. „Nu te căsători cu un bărbat care declară cinic că nu pricepe arta. Poate ascunde vicii îngrozitoare.”

Fotografie de Florin Radu

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

7

De ce să citim poezie? de Brîndușa Mihai În lumea medicală se folosesc cobaii pentru diverse experimente. Îmi amintesc de cuşca „standard”, în care cobaiul alerga pe treptele unei roţi, care se învârtea la nesfârşit. În celelalte cuşti, alţi cobai erau injectaţi cu substanţe şi le urmăreai reacţia la diferite doze: ce şi cât dai ca să alerge mai repede, dar mai încet, dar mai mult, doza terapeutică, doza letală. Fiecare dintre noi este la un moment dat, un cobai prins într-o alergare continuă. Mai vine un eveniment care te face să creşti ritmul, sau altul care îţi îngreunează picioarele. Nici nu ştii că eşti în cuşcă şi nici nu are importanţă. Tu doar alergi. Ai responsabilităţi care îţi lasă o singură opţiune. Până într-o zi, când se întâmplă un miracol şi te vezi în oglindă. Şi nu îţi place deloc viaţa ta. Parcă e prea puţin. Îţi reaşezi valorile şi priorităţile. Se deschid alte opţiuni, pentru ca această viaţă să ne aducă fericirea, împlinirea, aici şi acum, pe Pământ. Ştii că privim un tablou şi fiecare vede altceva şi înţelege altceva? Totul porneşte de la acuitatea vizuală diferită, de la educaţia diferită. Un pictor vede mai multe nuanţe, tonuri, decât un cunoscător în ale picturii, iar acesta din urmă, mai multe decât un neavizat. Lucrurile stau la fel în toate domeniile: în muzică, în teatru, în viaţa de zi cu zi. Ce văd eu este altceva decât ceea ce vezi tu, prietenul meu şi înţelesul este altul. Aceasta face ca noi să fim diferiţi şi să avem existenţe diferite.

De ce să citim poezie? Poezia este o subtilitate, un mesaj care merge dincolo de raţional şi ajunge în subconştient mai repede şi mai profund decât proza. Nu întâmplător ne începem viaţa în cântece şi poezii de leagăn. Cititorul de poezie îşi cultivă nişte valenţe sentimentale şi intelectuale aparte.

Ajunge să distingă nuanţe fine în realitatea înconjurătoare. Avem o viaţă cu atât mai bogată cu cât ochii noştrii văd mai multe lucruri, urechile noastre aud tonalităţi variate, pielea noastră simte diferenţa dintre mângâieri, gustul nostru distinge câte arome sunt în mâncarea din farfurie, iar nasul nostru priceput îţi spune că vinul a stat în butoi de stejar şi are miros fin de trandafir şi scorţişoară.

Poezie este în tot ceea ce ne înconjoară şi fiecare simte asta măcar câteodată. Spui că nu citeşti

poezie, dar ai cântece preferate ale căror cuvinte le ştii pe de rost. Nu îţi place poezia, dar te rogi spunând poezii. Când iubeşti şi îţi mărturiseşti iubirea e tot poezie. Poezie este imnul ţării. Poezie este când suferi. Sau când visezi. Toţi avem poezia în noi, unii recunoaştem asta, alţii nu. Depinde şi de măiestria profesorilor noştri din copilărie şi adolescenţă de a ne apropia de acest subiect.

Pentru că nu poţi iubi ceva ce nu cunoşti. E nevoie de timp, de răbdare. Poţi găsi de la primele lecturi poetul TĂU şi poezia TA – cea pe care parcă ai scris-o tu, cea în care atât de bine se vorbeşte despre tine. Sau poţi căuta mai mult. Există poezie pentru fiecare om, pentru fiecare tip de personalitate şi pentru fiecare grad de educaţie. Îmi aduc aminte cum, pe vremea lui Ceauşescu, o vânzătoare la „Pâine” mi-a făcut onoarea să-mi acorde încrederea şi mi-a dat o hârtie mototolită.

Pe ea era scrisă poezia Anei Blandiana – „Suntem un popor vegetal”. Am citit-o, am transcris-o şi am dat-o mai departe. Nimeni nu mi-a spus: „Eu nu citesc poezie!”. Citim poezie ca să înţelegem mai bine realitatea sau, dimpotrivă, ca să fugim într-o lume ideală. Hotărât că ne dezvoltăm vocabularul, imaginaţia, abilităţile de comunicare. Ne îmbogăţim cunoştinţele despre lume, dar, în acelaşi timp, ajungem să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine şi pe cei din jurul nostru. Indiferent dacă vedem poezia ca pe o plăcere sau ca pe un mod de instruire, este şi o cale de dezvoltare personală. Se vorbeşte tot mai mult despre inteligenţă emoţională, alta decât ceea ce înţelegem prin coeficientul de inteligenţă IQ. Un om de succes îşi dezvoltă şi îşi cultivă ambele tipuri de inteligenţă. Cititul poeziilor este o hrană foarte potrivită pentru inteligenţa emoţională. Te ajută să înţelegi mai bine concepte ca: iubire, empatie, spiritualitate, libertate, responsabilitate, viaţă şi moarte. Ca şi învăţatul unei limbi străine, poezia deschide porţi, orizonturi. Te ajută să ai o înţelegere care să te propulseze pe plan personal, profesional, social, financiar. Citeşti poezie pentru că meriţi. Opreşte-te din alergat şi fă-ţi viaţa frumoasă. Fă-ţi bucurii şi fă-ţi cadouri. Uită-te la cer, la stele, la oameni, la flori, la tine. Undeva aproape este poetul tău preferat care scrie exact pe gustul tău. Cu poezie, viaţa ta va fi mai frumoasă.

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

8

Cele mai lungi cuvinte din literatură Servicii de promovare Bibliocarti.com oferă pachete de servicii gândite a promova autori, edituri, anticariate, librării online și offline. Avantajul apariției pe acest site este existența unui public numeros, interesat de pentru cărți.

Site-ul făcând parte dintr-o vastă rețea, linkurile create distribuindu-se simultan pe site-urile și blogurile partenere. Numele autorului / editurii / anticariatului / librăriei și/sau titlul cărții nou apărute vor fi prezente pe rețelele sociale, pe motoarele de căutare, pe site-urile culturale și alte canale massmedia, iar publicul are posibilitatea de a accesa librăria / site-ul on-line de unde poate fi achiziționat produsul / produsele. La încheierea fiecărei campanii se va elibera un raport oficial, cu date statistice clare.

Pachetele prestabilite sunt disponibile la cerere, dar ele pot fi și personalizate, în funcție de bugetul alocat promovării.

Putem oferi, de asemenea: ✓ Design grafic pentru copertă de carte, semne de carte, afiş, cărţi de vizită, logo etc; ✓ Tehnoredactare computerizată; ✓ Scriere conţinut textual pentru articole, descrieri şi recenzii produse, eseuri, rapoarte etc; ✓ Traduceri din engleză sau franceză în română și viceversa; ✓ Recenzii sponsorizate; ✓ Corectare sau rescriere text, introducere diacritice, îmbunătăţire text.

de Georgiana Ursu Uneori, cititul este perceput ca fiind o activitate puțin plictisitoare; un hobby pentru introvertiți sau chiar pentru antisociali. Cu toate acestea, sa demonstrat că numeroase beneficii asupra psihicului uman se datorează cititului. De exemplu, previne boala Alzheimer.

Niște cercetători au descoperit că oamenii care citesc zilnic sunt mai puțin predispuși la această afecțiune datorită faptului că menține activitatea la nivelul creierului. Desigur, nu e ca și când cititul ar putea îndepărta această boală, însă cu toții știm că „e mai bine să previi, decât să tratezi”. Și, în afară de asta, cititul te face mai deștept și mai sexi. Cuvintele spuse cu grijă, discuțiile interesante sau abordările cu totul și cu totul filozofice au impact destul de puternic și plăcut asupra persoanelor, în general.

Lăsând asta la o parte, vreau să îți prezint cele mai lungi cuvinte din literatură, de care nu aș fi auzit dacă nu aș fi citit. Te-ai gândit vreodată că există cuvinte care conțin mai mult de zece litere?

Ei bine, da, există așa ceva. Unii știu, alții nu.

Un prim exemplu este „hippopotomonstrosesquipedaliophobia”.

Ironia sorții, acest super-cuvânt se referă la persoanele care au o aversiune pentru cuvintele foarte, foarte lungi. În componența sa, termenul conține mai multe segmente cu anumite semnificații, aparent, fără o legătură concretă. Să vedem în detalii ce înseamnă acest cuvânt. „Hippo” este echivalentul grecesc pentru cal, iar „potamos” înseamnă râu; exact, ați citit bine, prima parte a cuvântului este „Hippopotamus”, care se referă la erbivor: un fel de cal mai mare de apă. Cu toate acestea, Oxford Dictionary folosește cuvântul „Hippopotamine” pentru a defini ceva foarte mare, voluminos sau chiar exagerat de mare. Următoarele părți sunt „sesquipedalian”, care înseamnă „ceva foarte lung”, „monstrum” (monstru) și, desigur, „phobia” (fobie, teamă exagerată, frică). Originile cuvântului

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

9

sunt destul de incerte, însă câteva surse pretind că latinescul „sesquipedalian” a fost folosit prima dată pentru a desemna o persoană care are o afinitate pentru cuvintele lungi în lucrarea intitulată „Cranford”, scrisă de Elizabeth Gaskell în anul 1853; așadar se poate spune că este antonimul lui „hippopotomonstrosesquipedaliophobia”.

Fiindcă literatura este un loc foarte complex și, uneori, cât se poate de întortocheat, al doilea cuvânt este și mai lung decât primul: „babadalgharaghtakamminarronnkonnbronntonne rronntuonnthunntrovarrhounawntoohoohoordene nthurnnuk”. Declar cu onestitate absolută că habar n-am cum se pronunță și simt că mi se sleiește trupul de putere la simplul gând că aș putea încerca, însă ar fi un experiment destul de interesant. Te invit să încerci tu și să ne spui dacă ai reușit. Acest termen – care seamănă cu niște litere suferinde de schizofrenie – este folosit de James Joyce în opera Finnegans Wake (1939) pentru a marca sunetul simbolic al tunetului care a însoțit căderea lui Adam și a Evei. Cuvântul este compus din mai multe cuvinte, logic, care înseamnă „tunet” în diferite limbi: garaj (Hindi), kaminari (japoneză), tonnerre (franceză), tuono (italiană), thunder (engleză), trovão (portugheză) și toohoohoordenen (posibil daneză).

De asemenea, Thomas Love Peacock, romancier și poet englez, a inventat două cuvinte: „osseocarnisanguineoviscericartilaginonervomedul -lary” şi „osseocarnisanguineoviscericartilag inonervomedullary”. Acestea se referă la oase, sânge, carne, organe, nervi, cartilaj, măduvă; practic, autorul le utilizează pentru a descrie corpul uman.

Nici francezii nu sunt mai prejos în ceea ce privește inventarea unor termeni proprii.

Astfel, binecunoscutul François Rabelais, autorul capodoperei Gargantua și Pantagruel, născocește un titlu pentru o carte care apare pe rafturile bibliotecii din opera sa puțin cam deocheată, „Antipericatametaanaparcircumvolutiorectumgust poops of the Coprofied”.

referă la statutul ori la poziția care permite cuiva să primească onoruri. Cuvântul lui Shakespeare, se pare, este cel mai lung termen englezesc care conține vocale și consoane alternante; acesta mai este cunoscut și sub denumirea de „MaryPoppinsLycs hapax legomenon”, adică un cuvânt sau o frază care apare doar o singură dată într-o lucrare a unui anumit autor. Mai mult, cuvântul a fost preluat de către adepții baconismului – cei care pretind că piesele de teatru au fost, de fapt, scrise de Francis Bacon – pentru a-și susține teoria conform căreia „honorificabilitudinitatibus” ar fi o anagramă, hi ludi, F. Baconis nati, tuiti orbi, care, în traducere liberă, înseamnă „aceste piese de teatru, desprinse din însuși Francis Bacon, sunt păstrate pentru lumea întreagă”. Un alt cuvânt destul de cunoscut este „supercalifragilisticexpialidocious”. Cine a văzut clasicul film din anul 1964, Mary Poppins, desigur, cunoaște acest termen care a dat bătăi de cap tuturor copiilor care au încercat din răsputeri să-l pronunțe, uneori fără șanse de izbândă.

Cu toate acestea, cel mai lung cuvânt din literatură este cel din comedia lui Aristofan, „Adunarea femeilor” (cca. 392): lopadotemachoselachogaleokranioleipsanodrimhypotrimmatosilphioparaomelitokatakechymenokichlepikossyphophattoperisteralektryonoptekephalliokigklopeleiolagoiosiraiobaphetraganopterygon.

Acesta reprezintă numele unui fel de mâncare fictiv care conține carne, pește și vin. Tu cunoști cuvinte asemănătoare? Pe care dintre ele le poți pronunța corect?

Totuși, înclin să cred că următorul cuvânt este cel mai cunoscut din această categorie, fiind inventat de William Shakespeare: „honorificabilitudinitatibus”. Acesta apare în piesa de teatru intitulată „Love’s Labour’s Lost” și se

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

10

Manuscrisul lui Voynich de Sorina Ciocârlan Lucrarea despre care scriu acum nu este tocmai o „carte de citit”. Asta pentru că nu poate fi citită.

Astfel, „Manuscrisul Voynich” este o carte de 232 de pagini, care nu a fost descifrată timp de peste 500 de ani; în ciuda cercetărilor, nu a fost identificată limba în care a fost scrisă, prin urmare, conținutul său rămâne necunoscut. Necunoscute sunt și autorul și data apariției, manuscrisul fiind denumit după Wilfrid Michael Voynich, un anticar polonez care la achiziționat în 1912. Textul este alcătuit din cuvinte neidentificate, fără tăieturi sau corecturi și din desene ce reprezintă plante și animale, majoritatea inexistente pe Pământ, semne zodiacale complexe și siluete feminine, majoritatea nud, care se scaldă în bazine sub forma unor organe interne pline cu un lichid ciudat. Lingviștii au constatat că alfabetul folosit la scrierea manuscrisului seamănă cu toate limbile de circulație din secolele al XVI-lea – al XVII-lea, dar că nu are corespondent cu niciuna dintre ele. Mai mult, niciun cuvânt din manuscris nu conține mai puțin de 3 litere și mai mult de 10, lucru neîntâlnit în vreo limbă cunoscută. De asemenea, semnele de punctuație lipsesc în totalitate, ceea ce i-a determinat pe cercetători să creadă că este vorba despre un cod folosit în perioada medievală. O altă concluzie a specialiștilor este că documentul ar fi scris de două persoane diferite, existând două tipuri de scrieri: Voynich A și Voynich B. În prezent, manuscrisul se află la Biblioteca Universității Yale din S.U.A. Cum am mai spus, misteriosul document a fost achiziționat de anticarul Voynich, care l-a găsit într-un castel vechi din Europa, la iezuitul Mondragone di Frascati. Între paginile sale a fost găsită și o scrisoare datată: Praga, 19 august 1666 și adresată lui Athanasius Kircher, gânditor și lingvist al vremii. În scrisoare este menționat că misteriosul document ar fi fost achiziționat de regele Rudolf al II-lea de Habsburg, în speranța că în el se află secretul

transformării oricărui metal în aur. Tot în această scrisoare, autorul notează că a renunțat la descifrarea manuscrisului, după ce și-a dedicat întreaga viață acestui scop. De-a lungul timpului, au fost lansate mai multe ipoteze cu privire la originea documentului. Astfel, manuscrisul este considerat de unii carte de botanică sau de grădinărit, fiind prezente multe ilustrații ale plantelor; totuși, unele desene ilustrează plante ce nu au existat vreodată. Altă ipoteză este cea menționată mai devreme și anume că documentul ar reprezenta un tratat de alchimie, explicând interesul regelui Rudolf al II-lea pentru el. Unii mai cred că ar fi vorba de un tratat de magie, plantele reprezentate acolo fiind utilizate la prepararea poțiunilor magice. Persoanele mai excentrice consideră că manuscrisul ar putea fi scris de extratereștri, date fiind limbajul inaccesibil și desenele plantelor nemaiîntâlnite. O teorie plauzibilă este cea a unei farse; există ipoteza ca Voynich însuși să fi falsificat manuscrisul, pentru un venit substanțial. Însă, ipoteza poate fi infirmată prin faptul că manuscrisul nu a fost vândut în timpul vieții anticarului; după moartea lui Voynich, secretara și amanta sa a vândut documentul, obținând mult mai puțin decât valora. În ultimul timp, circulă zvonul cum că specialiștii ar fi pe cale să descifreze conținutul manuscrisului. Astfel, Stephen Bax, profesor de lingvistică la Universitatea Bedfordshire, susține că a decriptat 10 cuvinte din document: un cuvânt ce se referă la constelația Taur, țintaură (plantă medicinală din Evul Mediu), ienupăr, coriandru, spânz, bumbac, negrilică, șofran, Chiron (numele unui corp ceresc în astrologie). Totodată, se crede că un desen ilustrează floarea-soarelui: Dr. Arthur Tucker, de la Universitatea Delaware, susține că „Manuscrisul lui Voynich” ar fi redactat în limba nahuatl, vorbită de vecii azteci înainte de cucerirea spaniolă. Chiar dacă „Manuscrisul Voynich” va fi decriptat într-o zi, asupra sa va plana în continuare misterul, rămânând unul dintre cele mai controversate documente.

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

11

Cărţile care (ne) corup de Ioana Opait Când aveam 12 ani, mama mi-a interzis să citesc Scarlet, continuarea ultracelebrei „Pe aripile vântului”, de Margaret Mitchell. Evident că, aşa cum se întâmplă mereu în asemenea situaţii, curiozitatea mea a fost pusă pe jar şi, cu prima ocazie în care m-am văzut singură, am pus imediat mâna pe fructul oprit. Am descoperit cu nedumerire că paginile bietei cărţi nu ascundeau nicio grozăvie. Câţiva ani mai târziu, când am întrebat-o pe mama ce anume o determinase sămi impună acea interdicţie inexplicabilă, a râs şi mi-a răspuns că nu îşi mai aduce aminte. Sigur că exemplul e unul benign, care va stârni cel mult râsete. Dar ideea care se ascunde în spatele micii mele peripeţii e una cât se poate de serioasă: este sau nu bine să introducem anumite cărţi pe o listă interzisă? Iar dacă răspunsul e afirmativ, ce categorie de cărţi ar trebui să se regăsească pe această listă? Şi, poate, cel mai important lucru: se pot preveni anumite situaţii şi evenimente doar prin interdicţie? Îmi închipui că vor fi destui care vor sări ca arşi, condamnând orice încercare de a îngrădi libertatea de exprimare, un drept atât de preţios. Îi înţeleg cât se poate de bine şi sunt de acord că multe intenţii bune (de a proteja inocenţa copiilor şi a tinerilor, de a îndepărta influenţele pernicioase şi a menţine ordinea socială) pot derapa înspre restricţie nejustificată, represiune şi, de ce nu, regimuri totalitare. În favoarea acestei idei invoc exemplul scriitorului englez de origine iraniană Salman Rushdie, care a suferit de pe urma romanului Versetele satanice. În 1988, ayatollahul Khomeini, liderul religios al Iranului, i-a condamnat cartea, pe care o considera o blasfemie la adresa Islamului, şi a emis un edict care cerea executarea autorului. S-a declanşat un adevărat scandal internaţional. În câteva oraşe din Anglia, comunităţile musulmane au organizat mitinguri în care au ars exemplare ale cărţii lui Rushdie. Londra a fost luată cu asalt de un mare număr de demonstranţi protestând împotriva cărţii. Editurii Penguin Books, care a publicat volumului lui Rushdie în Anglia, i s-a cerut să prezinte scuze în mod public faţă de comunitatea musulmană din

întreaga lume, să retragă cartea de pe piaţă, să distrugă exemplarele deja existente şi să oprească orice publicare viitoare. Probabil vi se pare o absurditate, o glumă proastă. Un alt exemplu de interdicţie este romanul anti-război „Pe frontul de vest”, nimic nou, scris de Erich Maria Remarque, apărut în 1928 în Germania. Romanul prezintă foarte realist ororile primei conflagraţii mondiale.

Germanii l-au considerat o calomnie la adresa noţiunilor de cămin şi pământ strămoşesc. Naziştii l-au hărţuit pe E.M. Remarque, interzicându-i cartea în 1930, iar în 1932 i-au ars cărţile. Autorul a reuşit să scape de persecutări autoexilându-se în Elveţia. Adevărul crunt pe care Remarque îndrăznise să-l dezvăluie publicului german a deranjat, se pare, autorităţile germane. După cum am demonstrat mai sus, interdicţiile pot fi deseori ridicole şi de neînţeles. Dar la fel de adevărat e şi că este bine ca anumite titluri care apar pe piaţa cărţii să fie privite cu un ochi cât mai critic. Acum câţiva ani am avut nefericita ocazie de a face cunoştinţă cu autorul japonez Ryu Murakami şi cu al lui „Albastru pur, aproape transparent”. Nici nu vă trece prin cap cât de amăgitor este titlul în comparaţie cu conţinutul cărţii. Am fost absolut îngreţoşată descoperind cât de oribilă e cartea lui Murakami: musteşte de o sexualitate violentă, murdară, care violentează şi – de ce să n-o spun?

– violează mintea bietului cititor. Nu există scuze pentru acest autor. A devenit imediat evident că sexualitatea asta era absolut gratuită. Nu am desprins nici o morală din ea, nu am învăţat absolut nimic. Nu cred că Murakami a pus enormităţile găsite în carte în slujba vreunei idei.

Pur şi simplu s-a distrat împroşcând paginile cu dejecţii… Nu pot să-mi explic de ce a fost publicată cartea asta şi, mai mult, tradusă în alte limbi!

Pentru orice om cât de cât chibzuit e limpede că anumite opere nu au ce căuta în mâinile unor copii.

Dar soluţia nu e ca părintele sau alte autorităţi să interzică pur şi simplu cărţile respective, eludând orice explicaţie. Cred în puterea raţiunii şi sunt de părere că, dacă tinerilor li s-ar explica limpede şi cu răbdare de ce e bine să mai amâne o anumită lectură, marea majoritate ar pricepe şi şi-ar îndrepta atenţia către alte opere. Literatura universală e atât de vastă, încât e imposibil să nu se găsească ceva pe gustul fiecăruia, indiferent de vârstă sau sex. Nu apăr pe nimeni – nici pe detractorii anumitor autori, nici pe cei care propovăduiesc la orice oră din zi şi din noapte libertatea absolută de exprimare. Sfat: judecaţi, fiecare, cu propria minte, ce e bine şi ce e rău.

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

12

Despre BIBLIOCARTI.com Suntem receptivi înspre orice înseamnă cultură.

Suntem la un click distanță chiar și pentru cei din diaspora.

Oferim, independenți de orice influență sau interes, informații culturale, susținem valori, promovăm lectura, evenimentele, arta și autorii din România și din Republica Moldova. Ne adresăm unei audiențe formată din zeci de mii de vizitatori prin intermediul dispozitivelor mobile, ne implicăm în acțiunile partenerilor și cu ajutorul echipei și colaboratorilor noștri, continuăm să dezvoltăm brandul Bibliocarti.

Am desfășurat cu succes măsurabil campanii, am donat cărți, am organizat evenimente culturale, am dăruit suplimente culturale cititorilor fideli, am promovat autori, ne-am implicat, cu dăruire și profesionalism, oriunde-am considerat că e cazul și, mai ales, oriunde-am fost solicitați. Și nu ne oprim aici.

Fondată: mai 2013 Fondator: Roberto Kuzmanovic Lansare librărie: 2016

SOCIAL MEDIA (click pe link)

Facebook Google+ eMail Blog RSS

Fotografie de Florin Radu

Despre autorii români, cu sinceritate

de Ioana Opait

Nu ştiu dacă merit sau nu să mi se bată obrazul pentru ceea ce urmează să scriu, dar o fărâmă de sinceritate face bine din când în când: citesc destul de rar autori români. De ce? Pentru că mi se pare că în ultimii ani au apărut în peisajul literar românesc foarte puţini scriitori români de valoare (mă refer în special la proză). Pe de altă parte, e adevărat că nici nu iau pulsul literaturii române prea des, aşa că nu m-am familiarizat cu autorii mai recenţi, mai altfel. Prin urmare, nu sunt cea mai în măsură să dau un verdict despre acest subiect.

Cea mai recentă carte românească pe care am citit-o este „Despre frumuseţea uitată a vieţii”, de Andrei Pleşu. Recunosc că mi-a plăcut mult. De altfel, sunt o admiratoare a scriiturii domnului Pleşu. E greu să nu îi admiri uşurinţa în exprimare, fluenţa, elocvenţa, bogăţia limbajului, a vocabularului şi a cunoştinţelor. Este o plăcere să îi citesc articolele sau studiile. Mereu îmi lasă impresia că îşi respectă cititorii şi că pune la bătaie tot ce are mai bun. Nu am aceleaşi sentimente faţă de mulţi autori români.

Când aveam 16 ani, am citit pentru prima oară „Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu şi am rămas vrăjită. Stilul şi limbajul elaborat, delicat, adesea visceral, pasajele hipnotice şi senzuale m-au sedus şi m-au determinat să-l respect ca autor. Da, Cărtărescu se pricepe să scrie, dar asta nu înseamnă că nu s-a pretat uneori la mici „trucuri” comerciale – a se vedea lansarea extrem de popularei „De ce iubim femeile?”. La fel ca G.G. Marquez, cu timpul Cărtărescu a început să se repete, să se autopastişeze. Proza lui a început să

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

13

se subţieze, ca o supă lungită. Sau cel puţin aşa mi se pare. E drept că seva creaţiei nu poate curge din belşug la nesfârşit. E cazul să fim îngăduitori cu cei care au o meserie atât de… delicată.

Da, avem autori buni. Şi foarte buni. Parcă vă văd dând ochii peste cap, plictisiţi şi sătui de numele astea, dar nu mă pot abţine să-i invoc pe Eliade şi Cioran. Am citit „Maitreyi” la 12 ani şi mam îndrăgostit de cartea asta. Mă rog, trebuie să luăm în considerare şi vârsta impresionabilă. Sigur că mai târziu am recitit romanul datorită programei de limba română din liceu, iar impresia pe care mia lăsat-o a fost la fel de agreabilă. Acum, dacă mă gândesc mai bine, „Maitreyi” ar putea face oricând subiectul unei telenovele de senzaţie. Iubire interzisă, secretă, peisaj exotic, tensiune, emoţii, palpitaţii, leşin. Proza fantastică a lui Eliade poate fi mai greu de digerat pentru unii cititori, dar merită explorată, cel puţin pentru ideile originale şi neobişnuite pe care le prezintă. Cât despre Cioran, îi ador „maximele” caustice, mizantrope, alteori pline de graţie. Mă înclin în faţa eleganţei spiritului şi a scriiturii sale.

Când ajungem la poezia românească, lucrurile se complică. Poezia nu mai e de mult un gen gustat de o categorie largă de cititori. A ajuns un gen marginal, ostracizat şi oropsit. Asta nu i-a împiedicat pe Ştefan Foarţă şi Emil Brumaru să încânte amatorii de versuri cu măiestria (şi uneori îndrăzneala) lor. Personal, mi-au plăcut poemele lui Vasile Voiculescu („Ultimele sonete închipuite ale lui William Shakespeare” în traducere imaginară de Vasile Lovinescu sunt splendide şi extrem de sensibile). Chiar şi versurile depresive ale lui Bacovia mi-au atras atenţia în liceu, cu scăpărările lor simboliste. Lirica lui Blaga mi-a mers la suflet şi acum, privind în retrospectivă, îmi dau seama că versurile lui diafane şi misterioase îmi amintesc de Rilke, un poet foarte drag mie. În schimb, am o oarecare reticenţă cu privire la Eminescu, mai mult ca sigur din cauza faptului că de zeci de ani este vârât pe gâtul elevilor de liceu şi ridicat în slăvi cu fiecare ocazie, de persoane mai mult sau mai puţin avizate. Sigur că respect tehnica şi efortul investite în poemele sale, dar

preferinţele mele se îndreaptă în altă direcţie.

Acum câţiva ani, vâlva iscată în jurul Hertei Müller mi-a stârnit curiozitatea şi aşa am pus mâna pe Încă de pe atunci vulpea era vânătorul.

Mărturisesc, fără ruşine, că nu am înţeles nimic din acest volum. Tot ce ştiu e că tratează – probabil în cheie simbolică sau alegorică – perioada comunistă din România. Oricum, am rămas dezamăgită şi nu i-am mai acordat o a doua şansă bietei doamne Müller. În 2012 am avut o revelaţie majoră, dar, din păcate, nu are de-a face nici cu proza, nici cu poezia românească, ci cu antropologia culturală.

De mult nu am mai devorat o carte cu atâta poftă cum mi s-a întâmplat în cazul studiului lui Andrei Oişteanu, „Narcotice în cultura română”, publicat de Polirom. E un studiu fascinant (şi o scriu cu toată seriozitatea), extrem de documentat şi de bine scris. Îl recomand cu multă căldură celor care vor să afle mai mult despre obiceiurile şi cultura românilor atât din urmă cu câteva secole, cât şi din vremurile mai recente.

Mai am foarte multe de învăţat despre literatura română. O recunosc fără ocolişuri. Dar pentru asta trebuie să mă dezbrac de prejudecăţi, de impresia că literatura străină e mai importantă şi că românii nu vor putea scrie niciodată la fel de bine ca autorii sud-americani, francezi sau americani. Mi-e dor să descopăr un autor român care să mă lase cu gura căscată şi să îmi deschidă noi perspective. Mai devreme sau mai târziu, sunt convinsă că îl/o voi găsi.

Fotografie de Florin Radu

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

14

Visele ca surse de inspiraţie pentru scriitori

coordonate şi în alt stil.” E posibil să fi existat pentru el această preocupare de a scrie un nou roman şi soluţia să-i fi apărut în vis. La fel ca în cazul altor scriitori.

Pentru a deveni scriitor, ai nevoie în primul rând de inspiraţie, pe lângă talent şi creativitate.

Imaginaţia este cea mai de preţ pentru un scriitor. Aceasta se manifestă prin visarea cu ochii deschişi sau prin folosirea viselor din timpul somnului. Până la urmă, şi acestea fac parte din creativitatea fiecăruia, inconştientă însă. Imaginile care se formează în somn sunt create inconştient de visător pentru a-şi exprima, deghizat, dorinţele, temerile.

Într-un mod asemănător, Mary Shelley a visat, în urma unei discuţii despre reanimarea trupurilor umane folosind curent electric, trupuri omeneşti revenind la viaţă. Ȋn vis i-a apărut imaginea monstrului lui Frankenstein. Ȋn romanul său şi-a imaginat modul în care acesta a fost creat.

La început, Mary a scris o nuvelă, urmând ca, la insistenţele soţului ei, să o dezvolte într-un roman. Şi Robert Louis Stevenson s-a trezit plin de inspiraţie în urma unui vis despre un doctor cu personalitate scindată – astfel a apărut romanul Dr. Jekyll and Mr. Hyde. Lui Richard Bach o voce iar fi şoptit titlul romanului său: Jonathan Livingston Seagull, pentru ca, opt ani mai târziu, să aibă un vis despre pescăruşul din titlu, vis care să-l ajute să termine manuscrisul început.

de Ana Drobot

Nu puţine sunt visele care sunt precum adevărate opere de artă. Există scriitori români sau autori celebri care s-au folosit de “creaţiile” lor din somn pentru a-şi construi romanele, scriitori precum Stephenie Meyer, Stephen King, Mary Shelley, Robert Louis Stevenson, Richard Bach ş.a. Ȋn asemenea cazuri, strategia constă în a porni de la o anumită imagine din vis sau de a dezvolta o întreagă intrigă pornind de la cea care apare schiţată în vis.

Astfel, Stephenie Meyer şi-a creat seria de romane „Twilight” având la bază o imagine ce i-a apărut în vis, şi anume aceea a doi îndrăgostiţi (o fată obişnuită şi un băiat frumos, un vampir) întinşi pe o pajiște, discutând despre problema relaţiei lor.

Ideea lui Stephen King pentru romanul său „Misery” i-a apărut în somn, în timpul unei sieste în avion. Visul său a fost despre un fan care îşi răpise autorul preferat şi-l ţinea ostatic. După ce sa trezit, Stephen King era foarte nerăbdător să-şi scrie romanul; chiar a stat la aeroport până a scris primele 40-50 de pagini. Şi acesta nu e singurul său roman despre care spune că i-a fost inspirat de un vis.

Acestea sunt doar câteva exemple de vise care au dus la scrierea unor romane importante.

Se spune că şi „Divina Comedie” ori „Paradisul Pierdut” ar fi fost create ca urmare a unor vise. Ca să nu mai vorbim despre poemul „Kubla Khan” al lui Coleridge, rezultat al unei reverii pe bază de opiu.

Desigur, contează şi cum ne folosim de asemenea vise pentru a crea ceva de valoare. Nu oricine are talentul unui scriitor. Nu e suficient să ai vise deosebite şi să le reţii. Contează şi felul în care le prelucrezi pentru un roman. Însă visele pot constitui un punct de plecare pentru un viitor roman, o sursă de inspiraţie. Orice scriitor aspirant se află în căutarea unei “reţete” care să nu dea greş. Iar visele pot fi parte dintr-o astfel de “reţetă”.

La fel s-a întâmplat şi în cazul romanului „Salem’s Lot”, inspirat de un coşmar din copilărie. Ȋn cuvintele psihanalistului Ioan Ionuţ: “Mintea lucrează şi în stare de somn, dar pe alte

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

15

Opinia unei adolescente despre cărțile electronice

S

crisul, încă din antichitate a fost şi rămâne una dintre puţinele posibilităţi de a transmite idei şi poveţe măreţe generaţiilor următoare. Începând de la scrisul pe tăbliţe şi până la cărţi tipărite a evoluat această calitate omenească pe scara dezvoltării. Succesul său a constituit multiple controverse şi bariere, iar parte de carte aveau doar cei de viţă nobilă. Odată cu apariţia tiparului lucrurile s-au mai simplificat, iar cărţile au devenit un moment natural şi accesibil tuturor celor care au nevoie de ele. Astăzi, fiind în era informaţională, informaţia curge către noi cu un pas extrem de rapid, motiv pentru care astăzi citim mai mult ca ieri. Astfel, din nevoia mult mai vastă de a citi, literatura a ajuns la alt stadiu în societatea noastră grăbită, făcându-şi loc tot mai mult în lumea virtuală. Trecerea de la cărţile clasice tipărite la cărți electronice a stârnit nenumărate indignări şi discuţii. Ce presupune această schimbare radicală?

Cum se va manifesta ea asupra cărţilor tipărite, vor fi procurate tot mai puţin iar autorii nu vor mai fi motivaţi să scrie?

Toate aceste gânduri sunt doar o concepţie a creierului nostru faţă de carte, ne este greu să acceptăm aceste schimbări de care ne lovim zilnic şi care sunt extrem de radicale.

Pentru a lupta cu acest fenomen s-a elaborat o serie de reguli care să prevină

pirateria şi răspândirea ilegală a cărţilor electronice.

S-au construit programe de administrare a copyrightului aferent produselor digitale. Adevărat că nici un astfel de program nu poate stopa complet multiplicarea cărţilor, dar totuşi este un pas. Pe lângă toate acestea nu putem spune că pirateria este un lucru rău pentru societatea noastră. Aceasta este o metodă foarte bună pentru o dezvoltare culturală adecvată tuturor celor care se află în condiţii social vulnerabile şi nu dispun de resurse financiare pentru cărţi, filme. Odată cu apariţia e-book-urilor s-au uşurat şi ghiozdanele celor care citesc. Eu, care pe lângă rechizite şcolare şi câteva cărămizi de cărţi, fiind pasionată de lectură trebuia să mai car şi câte o carte artistică în rucsac pentru pauzele care le aveam între cursuri, eram extrem de fericită când am avut parte de prima e-carte. Este şi logic, îmi încarc o bibliotecă întreagă de cărţi şi iau cu mine doar un reader, nu tot dulapul de acasă. Spatele meu are de câştigat o doză de sănătate şi oriunde m-aş duce am toate cărţile alături de mine. Consider că platforma de cărţi electronice va ajuta tinerii care sunt tot mai mult atraşi de mediul on-line să îmbrăţişeze cu drag lectura.

Fotografie de Florin Radu

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

16

Romanele literaturii franceze ale secolului al XIX-lea

N

de Ana Drobot

e atrage literatura acestei perioade poate mai mult ca a altora pentru că problemele personajelor din romane sunt acelea ale oricărei epoci, dar şi pentru farmecul epocii unui secol trecut. Cadrul istoric nu poate fi de neglijat. Ne impresionează pentru că nouă, celor de azi, ne aduce un plus de farmec pentru povestea pe care o urmărim. Manierele, obiceiurile, decorurile luxoase, modul de a socializa al personajelor, felul în care sfidează unele reguli ne încântă.

Când spunem literatura franceză a secolului al XIX-lea ne gândim, sau eu cel puţin, la romane de genul „Adolphe”, de Benjamin Constant, „Bel Ami”, de Guy de Maupassant, „L’education sentimentale”, de Gustave Flaubert sau „Germinie Lacerteux”, de Edmond şi Jules de Goncourt. Cred că majoritatea le citim pentru că au de-a face cu trăirea unei experienţe de dragoste. Aceasta sfidează adesea regulile şi se dovedeşte adesea distructivă pentru eroi. În special pentru eroina din „Germinie Lacerteux”, abuzată în tinereţe şi apoi blamată pentru diferenţa de vârstă între ea şi iubit.

Dar şi Adolphe este ameninţat cu pierderea şansei la o carieră, precum şi cu izolarea, datorită dragostei sale pentru Ellénore, o refugiată poloneză mai mare decât el cu 10 ani, şi iubita unui conte şi mamă a unui copil. Fréderic Moreau, tânărul de 18 ani din „L’education sentimentale”, se îndrăgosteşte fulgerător de Mme Arnoux, care nu-i va ceda şi care-i va mărturisi sentimentele abia mulţi ani mai târziu. Fréderic şi prietenul său ajung spre final la concluzia că nimic nu egalează iluziile adolescenţei. Bel Ami este un fel de „Joe Lampton” al lui John Braine din „Viaţa în înalta societate”.

Rămân descrierile sentimentelor, descrieri pe care le regăsim şi în cărţi mai vechi, şi în cărţi mai noi din istoria literaturii. Probabil pentru că impactul lor rămâne acelaşi chiar dacă timpul trece. Prima întâlnire între Fréderic şi Mme Arnoux este frecvent citată ca un exemplu al aşa-numitei experienţe de “coup de foudre”, dragoste fulgerătoare, la prima vedere.

Vrem o poveste pasională de dragoste?

Mergem într-o epocă trecută, poate însă nu chiar atât de îndepărtată, nu chiar în Evul Mediu, ci în secolul al XIX-lea. Vrem ceva bine scris, nu vrem un roman aflat la începuturile creaţiei acestui gen.

Poate ne-am plictisit de epoca plină de tehnologie a zilelor noastre, epocă în care trăim şi care nu ne mai impresionează. Vrem ceva nou. Poate şi altă cultură. Mergem la francezi. Şi nu la orice francezi.

Vrem rafinamentul secolului al XIX-lea. Când o experienţă naturală cum e iubirea iese în evidenţă tocmai pentru că atunci regulile erau mai rigide.

Sfidarea lor e cu atât mai mult subliniată.

Sinceritatea la fel.

Secolul al XIX-lea este o perioadă de trecere de la romantism, care domină prima parte a secolului, la realism. În ultima parte a secolului asistăm la apariţia curentelor naturalismului, poeziei parnasiene şi simbolismului. Este o perioadă diversă şi poate de aceea o vedem ca fiind plină de farmec.

Romantismul şi realismul fac parte din viaţa oricui, din aspiraţiile oricui. Este epoca romanului lui „Flaubert Madame Bovary”, roman care până azi şi-a păstrat valabilitatea. Îl vedem rescris în alte romane din alte culturi, precum „Dust Over the City” al lui André Langevin (1927-2009), autor canadian. Se spune că şi eroina romanului „The Return of the Native” al lui Thomas Hardy (autor victorian britanic), Eustacia Vye, e inspirată tot de Emma Bovary. Eustacia visează la un alt loc decât acela al sătucului de la deal unde locuieşte retrasă, în special la Paris, şi la o iubire puternică. La fel ca Madeleine, eroina din „Dust Over the City”, pare o fire neîmblânzită, mereu dornică de nou. Din păcate, pentru ele visele nu se pot împlini, din cauza societăţii în care trăiesc şi a regulilor lor. Nu au şansa de a scăpa de societatea în care trăiesc şi de regulile lor, nu au şansa de a putea pleca întro altă lume în care poate s-ar potrivi. Emma Bovary la fel, visează la o altă lume, ea însă este mai sentimentală, deşi la fel doreşte să-şi schimbe viaţa la care o condamnă lumea în care trăieşte. Eroinele doresc altceva, însă nu li se îndeplineşte visul de a trăi o altă viaţă.

Astfel de neîmpliniri sunt trăite de oricine în orice epocă şi, de aceea, aceste romane ating ceva universal în psihologia cititorilor şi rămân la fel de actuale peste epoci.

Sfârşitul tragic al acestor eroine contrastează cu privirea şi atitudinea ironică asupra regulilor societăţii ale eroilor şi eroinelor romanelor picareşti de secol optsprezece, din literaturile engleză şi franceză. Moll Flanders nu vede viaţa în mod tragic, ci ironic, în mod defensiv parcă. Şi ea visează să scape de sărăcie, lucru ce pare imposibil în lumea în care trăieşte… Însă ea mereu va găsi o cale, sau cel puţin mereu va priv i

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

17

totul cu ironie. În literatura secolului al XIX-lea, lucrurile stau altfel. Eroinele – majoritatea – se sinucid – Emma Bovary, Eustacia Vye… Dragostea care sfidează regulile are sfârşit tragic, în romane de genul „Educaţia sentimentală…”. Iluziile şi visele se izbesc de realitatea care le pune în cale personajelor obstacole. Viziunea asupra lumii şi vieţii nu este una optimistă. Viziunea aceasta aminteşte de literatura franceză a secolului al XVIIlea, aceea din romanul „La princesse de Clèves”.

Cum împăcăm visele noastre cu realitatea în care nu avem încotro şi trebuie să trăim? E normal sau nu să dorim o schimbare? E mai bine să ne adaptăm unei lumi căreia nu-i putem aparţine? Din păcate, suntem forţaţi să trăim întro anumită epocă, cu anumite obiceiuri, indiferent de structura noastră interioară. Şi vom fi judecaţi conform acelei epoci. Aceasta este lecţia din romanul lui Thomas Hardy, din romanul „Madame Bovary”, şi nu numai.

Librărie on-line Vă informăm că a fost lansată librăria online a Bibliocarti.com, aceasta putând fi accesată de pe orice dispozitiv cu acces la internet.

Librăria găzduiește, în prezent, cărți semnate de autori mai mult sau mai puțin cunoscuți, însă, indiscutabil, autori valoroși, recomandați de critici de specialitate. În plus, e singura librărie care pune la dispoziția cititorilor cărți cu autografe.

Scopul librăriei este de a promova cât mai multe cărți ale autorilor din România și Republica Moldova, acestea fiind puse la dispoziția publicului larg la prețuri modice.

S-a optat pentru un sistem de comandă simplificat (completând un formular), astfel încât cumpărătorul să poată plasa o comandă într-un mod rapid și ușor fără a fi nevoie de a naviga pe o sumedenie de pagini web pentru finalizarea procesului. Pentru a vă asigura că nu întâmpinați dificultăți, echipa noastră vă oferă suport imediat.

Cei care au citit cărți din librăria noastră, au opțiunea de a creiona o recenzie pentru a-i ajuta pe ceilalți potențiali cumpărători să-și formeze o părere despre produs.

De asemenea, dacă sunteți autor și doriți ca scrierile dumneavoastră să apară în librărie, vă rugăm să ne contactați.

Eu, când rup o pâine, mai citesc o carte

de Milena Albu

Crescând, n-am avut o familie mare: în dulcele stil clasic, vorbeam cu toţii limba tălpii casei seara, adunaţi şi puţini în jurul mesei, şi rupeam la ciorbă câte-un colţ de pâine. Spun pentru că mie dor; dar şi pentru că nu mă întreba nimeni de ce mâncăm cu pâine. La fel şi cu cititul: citeam de drag cu toţii, citeam de poftă, citeam de plăcere, poate de foame – dar nu ne-ntreba nimeni. Acum, lumea mai întreabă: de ce citeşti? Uneori le răspund: pentru că mănânc cu pâine. Dar mai ales pentru că respir asistat, cu poveste. Unii oameni fumează, alţii sar cu paraşuta şi mai sunt încă şi alţii care, ajunşi în loc străin, iau o piatră-n gură; eu le fac pe toate trei, citind o carte. Pentru că, dincolo de toate, o carte adună-ntre coperţi o lume, de fiecare dată alta, de fiecare dată ţesută să se potrivească-n mine. Eu, când rup o pâine, mai citesc o carte. Cumva, cine citeşte vrea să fumeze fără să fumeze, să se-arunce atârnând deun fir fără să se-arunce şi să guste noul fără să îl guste – și nu numai că vrea, dar reuşeşte. În plus, ar mai fi ceva: imaginaţii largi trăiesc adesea în case mici şi strâmte. Le-ar mai prii o cameră, barem o ramă de fereastră – imposibil. Dar nu şi dacă se deșteaptă şi deschid o carte: fiecare carte, o-ncăpere şi-n fiecare încăpere – o carte. E-atât de mare lumea dintre rânduri şi dăinuie de-atâta amar de vreme, încât unii scriitori, prinși ca fluturii de noapte în jurul lămpilor cu parafină, nu-şi mai doresc să scrie cărţi, ci să fie cărți. Citiţi fiind, să rămână între umerii unuia sau altuia, dar, în acelaşi timp, mereu cu multe pagini, carte; iar dintr-o carte – cărţi – în multe exemplare. Increaţi în creatură, cum ar veni: un mister pentru geneză, precum cel cu oul. Şi găina. Iată deci, de ce, când mi-e foame, mănânc pâine, iar când mi-e strâmt și dor, citesc o carte. „Când eram mic, ambiţia mea era să cresc într-o carte. Nu un scriitor. Oamenii pot fi ucişi precum furnicile. Scriitorii nu sunt nici ei greu de ucis. Dar nu cărţile: oricât de metodic încerci să le distrugi, există mereu șansa ca o copie undeva să fi supravieţuit și să-și continue viaţa pe un raft într-un colţ ferit dintr-o librărie din Reykjavik, Valladolid sau Vancouver.” – Amos Oz.

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

18

Librex sau povestea unor cărți

C

de Georgiana Ursu

u ceva timp în urmă, o prietenă îmi spunea despre „un târg fain de carte ce va să vie în primăvară”. Ei bine, primăvara deja a venit de vreo săptămână și iată că a adus mirosul frumos al miilor de cărți ce așteaptă zâmbitoare să le cumperi. Când vine vorba de astfel de evenimente – târguri – cel de carte este în topul preferințelor mele și, dat fiind faptul că provin dintr-un orășel unde nu se întâmplă nimic de genul acesta, mă bucur de faptul că acum am șansa să iau contact și cu alt fel de… lumi.

De când mă aflu în Iași am profitat, atunci când s-a putut, de evenimentele care implicau și cărți, printre altele; unul a fost FILIT care, pe lângă multitudinea de obiecte livrești, a pus într-o altă lumină meseria grea, dar frumoasă, de traducător.

Acum, această sărbătoare primăvăratică a cărților – pe numele ei mic Librex – s-a axat, așa cum îi spunea și descrierea, pe „sute de povești/ mii de cărți/ milioane de pagini/ miliarde de cuvinte – 22 de ani de istorie”.

Mai mult, titlul oficial al acestei mari activități a fost Târgul de Carte, Artă și Muzică Librex, ceea ce a reprezentat un punct de atracție nu numai pentru cititori sau scriitori, dar și pentru cei care cochetează cu muzica. Orice iubitor de cultură știe cât de ademenitoare este îmbinarea aceasta între literatură și muzică! Sub sloganul „Primăvara cărților la Iași”, acest târg a reunit peste 125 de expozanți din domeniul editorial la nivel național, dar și din subdomeniile conexe acestuia precum papetăria sau alte diverse industrii creative.

Mărturisesc cu un oarecare regret că nu am ajuns chiar din prima zi, adică pe 12 martie, însă am recuperat în zilele ce au urmat.

Forfota din impunătorul Atrium al Palasului – cel mai solicitat loc din Iași când vine vorba de evenimente de genul acesta – mi s-a părut puțin greoaie, dar presărată cu interes, căci oamenii au venit în număr cât mai mare pentru a-și procura tot soiul de cărți, dar și pentru a asculta prelegerile susținute de cei care cu atâta mărinimie își lansau cărțile, spre încântarea noastră, a cititorilor care mereu așteaptă ceva nou. Deși sunt un om care, de cele mai multe ori, preferă doar compania cărților în detrimentul oamenilor, mi-a părut, totuși, bine să văd că Librex a reușit să stârnească interesul ieșenilor în ceea ce privește cititul, arta,

muzica; într-un cuvânt – cultura. Chiar dacă, poate, unii se aflau acolo doar din cauza faptului că au fost „aduși” de oarecare prieteni sau de părinți, am fost surprinsă să observ că majoritatea aveau în mână câte o carte, sau – în cazul meu – un dicționar. Ce-i drept, e greu să te abții din a „mângâia” vreo carte într-un loc unde se află numai cărți! Cel mai interesant mi s-a părut modul de organizare pe zile: fiecare zi a avut un motto diferit, activități diferite și invitați diferiți. Astfel, prima zi a Târgului, adică 12 martie, a început prin a da sfoară-n țară: „cărțile bune ne adună la Iași”.

A doua zi, „la Librex citești toate cărțile autorilor tăi preferați” a fost o zi foarte plină. Chiar dacă nu am fost prezentă de dimineață până-n seară, când am ajuns parcă m-a izbit un val imens de bucurie la vederea tuturor rafturilor pline cu cărți. Locația, deși plină de ochi curioși și de strigătele țâncilor veniți cu părinții, mi-a dat senzația că se potrivește perfect cu evenimentul desfășurat. Cei care vindeau cărțile chiar au fost amabili și au prezentat – fiecărei persoane care a solicitat – informații cu privire la un anumit roman, enciclopedie sau dicționar. Nu știu dacă făcea parte dintr-o strategie anume, însă buna lor dispoziție ia influențat și pe cei care, timizi, răsfoiau filele unor cărți.

A treia zi niște doamne drăguțe ne-au întâmpinat cu bomboane și zâmbete, iar o fată din personalul care se ocupa de eveniment ne-a rugat să-i răspundem la un chestionar foarte simplu și deloc enervant, așa cum sunt majoritatea. Ba chiar mi-a recomandat și niște cărți și a mărturisit că îi plac aceleași edituri ca mine, lucru ce m-a bucurat.

Fiindcă nu a fost doar un simplu târg de carte, Librex a oferit momente artistice publiculu i – câteva acorduri melodioase la vioară și violoncel a studenților din cadrul Universității de Arte, „George Enescu”, activități pentru cei mici și chiar expoziție de picturi. Ba mai mult, am zărit multe standuri cu cărți pentru prichindei: cărți de colorat, cărți de basme, nuvele românești sau chiar culegeri de gramatică în limba engleză, redactate pe măsura și capacitatea lor de înțelegere. De asemenea, a existat un locșor dedicat muzicii clasice și unul pentru muzica ușoară românească, fapt ce a atras nu numai tineri, dar și persoane mature, cu un gust aparte pentru frumos. S-au organizat tombole și chiar erau cărți care costau doar 5 sau 10 lei! Pentru un cititor, asta înseamnă o gură de Rai! Ultimele două zile ale evenimentului au fost cele mai pline. Atriumul a găzduit zeci de suflete

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

19

care au venit, cu mic cu mare, ori pentru a cumpăra un braț de cărți, ori pentru a participa la activitățile dedicate copiilor, ori pentru a-i asculta pe specialiștii care și-au prezentat cărțile sau pe cei care au fost atât de binevoitori șlibrexi au oferit multe momente muzicale. Atriumul a fost, la propriu, încărcat cu oameni.

Mi-a părut bine să văd că puștii au lăsat deoparte desenele animate sau alte activități pentru a veni cu părinții la acest târg; mulți dintre ei răsfoiau fie cărți de colorat, fie romanele adresate lor; cert e că nu am zărit niciunul care să fie plictisit sau să facă nazuri, așa cum mai fac țâncii de obicei.

Ca orice cititor care se respectă, mi-am cumpărat două cărți, deși tare greu mi-a fost, pentru că mi-am dorit una anume, iar când am fost special s-o cumpăr, aceasta nu mai era. Așa sunt târgurile de carte, provoacă euforie și parcă îți vine să iei tot ce vezi cu ochii. Ca și cum ai fi drogat cu literatură. Au fost zile încărcate nu numai de cărți, dar și de speranța că poate de-acum încolo, cei care întorceau capul atunci când auzeau de literatură sau de artă în general, vor judeca aceste domenii cumpănind toate eventualitățile lor și nu vor mai trata cu superficialitate nimic legat de acestea.

Despre Zevzeci Pe Veci .com Zevzeci Pe Veci.com este un site de satiră (ușor amăruie), știri tălmăcite șindelung răstălmăcite, șuete și pamflete cochete, idei nepereche lovite de streche, parodii și-alte multe nebunii. Incapabili de compromisuri, scriem despre buni și nebuni, despre sporturi de orice fel, despre cultură și incultură, despre ce nu vă trece prin cap, iar o dată pe săptămână, lunea, tragem șiun editorial, ca orice fițuică respectabilă.

Recunoaștem, nu trudim decât pentru cei cu gusturi alese.

Cum se scrie un roman de Oana Heller Înainte de toate, vreau să atrag atenția asupra faptului că mi-am trecut numele în titlu și la sfârșitul acestui articol cu un scop (altul decât posibila gâdilare a unui orgoliu personal): vreau să fie clar de la început că aceste sfaturi și îndrumări sunt sugestiile mele personale și nu semnifică, în nici un caz, singurul fel în care se scrie un roman și nici nu vreau să spun că toți cei care procedează altfel decât mine greșesc. Nu. Eu, când scriu, folosesc aceste guidelines și m-am gândit să le împărtășesc altora. Dacă sunt de vreun ajutor, mă bucur să ajut, iar dacă nu, asta e.

Cum se scrie un roman

De ce ai nevoie pentru a scrie un roman?

Unii oameni zic că, pentru a fi scriitor, trebuie să citești, să citești și să citești și abia apoi, când ai barba până la pământ și nu mai ai energie de nimic, să cutezi să scrii propriu tău roman, abia după ce ai citit tot ce au scris alții și nu mai ai idee cum te exprimi tu, să începi să scrii un roman care să copieze stilistic și ideologic chestiile pe care leai citit înainte.

Eu sunt de altă părere. Nu cred că trebuie să fii cititor pentru a fi scriitor, dar trebuie să știi anumite lucruri. Ei bine, pentru început, ai nevoie să știi să scrii (acum hai că iertăm excesele de „i” sau foamea de virgule, dar în general, trebuie să știi să te exprimi în limba în care vrei să scrii) și mai ai nevoie de definiția romanului. Nu, nu strâmba din nas. Da, exact la definiția aia a romanului mă refer, la cea care se învață în clasă la „Limba și Literatura Română”. Este absolut irelevant dacă îți place materia sau dacă ai o profă nasoală. Dacă vrei să faci un fel nou de prăjitură, de care nu ai mai făcut până atunci, trebuie să urmezi rețeta; dacă vrei să scrii un roman, trebuie să-i știi definiția și caracteristicile, în caz contrar poți adăuga, din greșeală, prea mult dintr-un ingredient și prea puțin din altul și să faci ceva care nu este comestibil.

Cei mai rebeli vor spune „dar de ce să urmez definiția? Iar reguli? Vreau să scriu un roman fără reguli, e romanul meu și o să fie cum vreau eu!” Ei bine, pentru a încălca niște reguli

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

20

trebuie mai întâi să le cunoști, pentru a te ține departe de ele trebuie să știi că ele există, iar înainte de a le respinge, este indicat să le înțelegi.

Conform definiției, romanul este o ficțiune în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă care se poate desfășura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase, a căror personalitate este bine individualizată și al căror destin este determinat de trăsăturile de caracter și de întâmplările ce constituie subiectul operei. Cam așa ceva, nu? Poate în manuale e mai alambicat explicat, mai apare și genul epic pe acolo să încurce treaba, mai apar și tot felul de franțuzi care îl definesc altcumva, dar ideea de bază este asta: Romanul, o scriere lungă, în proză și nu în versuri, în care sunt povestite, arătate, descrise multe întâmplări, apar mai multe puncte de interes.

Acțiunea romanului se întâmplă într-un loc (sau mai multe) și într-un timp (sau mai multe), iar cei care suferă de pe urma acțiunii sunt niște personaje sau, în romanele care-mi plac, niște personaje provoacă acțiunea. În timp, dacă vor fi cerințe, voi detalia fiecare subpunct într-un articol separat, în care voi vorbi mai pe larg despre el, dar deocamdată le voi înșira încă o dată și voi începe cu personajele, pentru că eu consider că ele constituie 80% din calitatea romanului.

Elemente ale romanului:

* Personajele – sau oamenii care locuiesc și trăiesc în lumea unui roman – constituie, pentru mine, cel mai important element constructiv al unei cărți și le consider chiar punctul de plecare pentru un roman. De fiecare dată când m-am apucat de scris un roman – și am avut multe tentative – am pornit de la personaje, pentru că ele sunt cele care modelează (sau după care se modelează) lumea în care locuiesc, la fel cum, și în realitate, un mediu este într-un fel sau altul datorită oamenilor din el.

(Aici ar fi foarte multe lucruri de menționat, așa că personajelor le voi dedica în curând un articol separat.) * Desfășurarea acțiunii – adică ceea ce se întâmplă în roman, felul în care evoluează evenimentele, cum se dezvoltă intriga și așa mai departe. Desfășurarea acțiunii este strict legată de personaje și de locul în care se află ele fizic sau mental (adică atitudinile lor), prin urmare voi mai vorbi despre acţiune și atunci când voi discuta despre loc, dar mai ales despre personaje. * Locul – efectiv toposul, orașul sau lumea în care sunt plasate personajele și acțiunile. Am observat că majoritatea celor care scriu, mă refer

la scriitorii noi, nepublicați, care sunt încă elevi la liceu sau studenți, tind să își plaseze personajele în New York sau în Paris, dar dacă îi întrebi „ai locuit tu în New York?” sau „Ai vizitat vreodată Parisul?” spun că nu. Ba mai mult chiar, majoritatea celor care fac asta nu au plecat niciodată din cătunul în care s-au născut.

După o conversație mai lungă cu cei care își plasează personajele în orașe de film, afli și motivele pentru care fac asta. O fată care își plasase personajele în Los Angeles – deși ea nu ieșise niciodată din județul în care s-a născut, mia spus că nu își poate imagina personajul ei principal într-o țară „ca România” și că „un personaj așa de rebel și de wild ca al ei nu are cum să existe la noi”.

Nu vreau acum să mă cert iar, indirect, cu fata, vreau doar să spun că, din moment ce tu, omul în a cărui minte se dezvoltă ideea pentru un roman, ești capabil să te naști și să trăiești în Gherla sau în Cârța, atunci fii sigur că și personajul tău principal, născocire a minții tale, fâșie a personalității tale, este perfect capabil să existe într-o variantă imaginară a acelui oraș. Cât despre „un personaj așa de rebel ca ea/el” și incapacitatea rebeliunii de a se etala în România, am de spus doar un singur lucru. Într-o țară ca Statele Unite ale Americii (țară la modă printre liceenii care scriu), este, bănuiesc, mai simplu și mai puțin ieșit din comun să fii „rebel” și asta din cauza nivelului de trai și a mentalității. Tot așa și în alte țări mai răsărite din Europa.

De ce fugiți și în proză de România? De ce vă exilați personajele rebele sau nonconformiste într-o țară construită din fâșii de imaginație? Cei care scriu despre personaje aflate în New York cunosc New York-ul din filme, seriale sau alte romane, deci este o cunoaștere la mâna a 7-a. De ce nu scrii despre ceva ce cunoști? Nu ar fi mai interesant să pui acel personaj rebel sau goth sau transsexual sau extraterestru, acel personaj care „nu are cum să existe la noi” tocmai la noi, la tine, în mediul tău de zi cu zi care îți este atât de familiar?

Făcând asta, aducând un element străin în mediul tău cunoscut, îți dai seama exact cât este de rebel sau de outsider, știi ce fel de oameni l-ar accepta și câți ar semna o petiție de expulzare din comunitate, și asta pentru că tu, scriitorul, de bine, de rău, locuiești în mediul ăla. În timp ce, dacă îți muți imaginarul într-un New York imaginar format din mai multe straturi de ficțiune, vei fi forțat să inventezi totul, de la vecina de scară a personajului

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

21

până la textura aerului (pentru că, atenție, e alt continent, altă latitudine, alte condiții atmosferice!), asprimea soarelui și mirosul autobuzelor. Nu e mai simplu să te ajuți de ceea ce cunoști; chiar dacă acel lucru cunoscut nu e deloc ideal, fă satiră! Arată-i tu vecinei de la doi!

Fă-ți personajul să se strâmbe mereu când intră în bloc de mirosul de varză călită – sau de pipi de pisică – care iese de la ea. * Timpul – adică anul sau anii în care se petrece acțiunea romanului. Aici nu am prea multe mențiuni, cred că ne descurcăm cu toții să scriem despre evenimentele din perioada în care trăim noi. Totuși, dacă acțiunea romanului tău se petrece prin 2005, fii atent ce fel de tehnologie folosesc personajele tale, să nu aibă Iphone sau Instagram. În caz că vrei să menționezi puține întâmplări din trecut, scurte amintiri, keep it simple: dacă nu știi exact la ce nivel tehnologic se afla lumea, nu menționa. E suficient să spui pentru personajul tău că era anul 2005, nu trebuie să faci un raport tehnologic, sociologic și politic; e suficient să spui că răspunde la telefon sau că se joacă pe calculator, fără să îți pierzi ore din viață căutând pe Google un joc pe calculator care era popular (și disponibil în România sau de piratat) în perioada aia și modele de Nokia. Nimeni nu te poate certa pentru ceva ce nu ai scris, dar poți fi tras la răspundere dacă scrii ceva greșit. Cum ar fi ultimul model de Iphone din 2014 în mâna unui puști din 2005.

Treaba se complică când te apuci să scrii o carte despre personaje care sunt mai în vârstă ca tine și ajungem la acel curent mare și roșu care vine din Rusia – comunismul – despre care este atât de greu să afli detalii obiective.

Dacă trebuie, totuși, să scrii neapărat despre personaje care sau născut în 1900, atunci îți urez lectură plăcută și te sfătuiesc să îți iei o pernuță cu tine când mergi la bibliotecă să nu înțepenești pe scaun în timpul multelor ore de cercetare. * Mesajul romanului – sau ceea ce rămâne în mintea cititorului când pune cartea jos, este, poate, cea mai importantă trăsătură a romanului sau cel puțin, vine imediat după personaje.

La multe romane mesajul transpare sau se deduce abia la sfârșit, când ai închis cartea și ai

pus-o înapoi în raft. La altele, mesajul este atât de cifrat, încât îți pică fisa abia după zile întregi. La unele, însă, mesajul este evident din primele zece pagini, la fel cum este și sfârșitul. Ideea este că sunt romane și romane, pentru oameni și oameni. * Subiectul – sau despre CE e romanul dacă privești dincolo de personaje, de timp, de acțiune și de toate artificiile de scriitură. Când un amic te întreabă despre ce e cartea la care lucrezi, ce îi spui? Cum îi spui? Dacă ai un personaj principal feminin, te apuci să spui că este un roman despre o fată care face și drege? Dar dacă ai un roman care este despre mai multe lucruri, cum îl explici?

Ce faci dacă îți este absolut imposibil să spui despre ce este romanul tău; sau dacă este despre lucruri atât de abstracte și de greu de numit încât nu poți pune degetul pe el, ce te faci? În orice caz, odată ce ai structurat povestea și ai construit personajele, nu prea poți controla subiectul romanului și, de la o vreme, subiectul sau tema nu mai sunt responsabilitățile tale, de scriitor.

Am o cunoștință care a scris un roman și l-a trimis la mai multe edituri pentru a-l publica, iar câteva edituri au respins chiar romanul, din cauză că subiectul acestuia era greu de numit – nu putea fi explicat în trei rânduri pe spatele cărții – și se adresa unui public restrâns. Dar despre publicare, edituri și prezentări vom vorbi mai târziu.

Deocamdată, ocupați-vă de partea ușoară, de singura parte pe care o puteți controla și face după bunul plac, adică de scris. Oana Heller.

Fotografie de Florin Radu

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

22

Mari personalitați, mari religii: Confucius și confucianismul

P

de Brîndușa Mihai

uţine sunt personalităţile fără de care nu ne-am putea imagina lumea de azi. Spunem Iisus Hristos, Gautama Siddhartha (Buddha), Confucius şi nu foarte multe alte nume sonore. Aşa cum este pentru europeni Iisus, aşa este Confucius pentru asiatici. Confucianismul a fost ideologia oficială a statului chinez timp de mai bine de două mii de ani, din secolul al II-lea î.e.n. până la revoluţia din 1912, care a îndepărtat familia imperială de la conducerea Chinei. Dar, dacă ne imaginăm o revoluţie europeană care ar interzice de mâine creştinismul, ne dăm seama că acest lucru nu are şanse de reuşită. Aşadar, confucianismul rămâne adânc înrădăcinat în traiul de zi cu zi al chinezului, în modul său de a se comporta, în modul cum gândeşte, cum îşi stabileşte valorile, priorităţile, în politica, arta, cultura acestui popor. Şi nu este vorba numai despre milioanele de chinezi; influenţa gândirii lui Confucius s-a extins în toate ţările asiatice, cu precădere în Hong Kong, Taiwan, Japonia, Coreea, Vietnam. În plin fenomen de globalizare, când toată lumea este în mişcare şi civilizaţiile sunt în contact permanent una cu alta, când oameni de diferite cetăţenii şi convingeri religioase lucrează cot la cot şi trăiesc împreună, îndrăznesc să spun că principiile acestei ideologii se regăsesc peste tot în lume, nu numai în Asia.

Haideţi să vă dau câteva exemple din cugetările lui Confucius, cuprinse în cartea Analecte, care este Biblia confucianistă:

Ceea ce nu doreşti să ţi se facă ţie, să nu faci nici tu altora. / Nu contează cât de încet mergi, atâta timp cât nu te opreşti. / Cel care este stăpânul minţii sale este stăpânul Universului. / Când vezi un om bun încearcă să-l imiţi, când vezi un om rău analizează-te. / Natura ne aseamănă, educaţia ne deosebeşte.

Vi se par aceste precepte noi, exotice, îndepărtate şi fără legătură cu noi, cei care trăim în România? Şi gândiţi-vă că acest om a trăit acum 2500 de ani, la mii de kilometri de Europa. Cu cât citesc mai mult, cu atât îmi dau seama că marile

adevăruri nu sunt apanajul unor aleşi, ci le găseşti sub o formă sau alta, peste tot în lume, mai devreme sau mai târziu.

Cine a fost Confucius?

Confucius este numele latin dat de misionarii creştini, care i-au citit învăţăturile sute de ani mai târziu, lui Kong Qiu, numit de chinezi Kong Fu-zi, adică Maestrul Kong. A trăit între 551 î.e.n. şi 479 î.e.n., fiind contemporan cu alte mari personalităţi, ca indianul Gautama Siddhartha, întemeietorul budismului şi chinezul Lao Zi, fondatorul taoismului (numit de Eliade şi Culianu daoism; în literatură găsim ambele denumiri).

Tatăl lui Kong Qiu era războinic şi făcea parte din aristocraţie. Avea trei neveste, primele două dăruindu-i nu mai puţin de zece fete, dar numai a treia, mama lui Confucius, i-a împlinit în sfârşit visul de a avea un băiat. Viaţa lui Kong Qiu nu a fost una uşoară: la nici trei ani rămâne orfan de tată, ca pe la 18 ani să moară şi mama lui. În perioada vieţii sale, China era divizată în multe regate mici, rivale, care îşi disputau mereu teritoriile. Se pare că aceste vremuri războinice, dominate de anarhie, sărăcie, nedreptate i-au sporit lui Confucius aprecierea faţă de înaintaşi (cultul strămoşilor fiind oricum foarte puternic) şi faţă de valorile morale eterne. Este un filozof idealist, care a încercat să aducă pace şi să rezolve problemele vremii prin sfaturile sale. Nu a avut parte de averi, recunoaştere şi slujbe guvernamentale decât sporadic, o parte a vieţii sale petrecând-o în exil prin regatele vecine. Este primul profesor particular, am putea spune. Exclus din formele de învăţământ şi de conducere existente, în acele vremuri când doar aristocraţia era învăţată şi participa la guvernare, Confucius vine cu conceptul avansat conform căruia toată lumea are dreptul la educaţie, iar promovarea în funcţii trebuie să se facă pe baza meritelor, nu a originii sociale. Bineînţeles că aceste idei inovatoare n-au pătruns uşor într-o societate nedemocratică şi cu o organizare ierarhică foarte strictă. Aceasta nu l-a împiedicat pe Kong Fu-zi să îşi împărtăşească cunoştinţele la mai mult de 3000 de discipoli în timpul vieţii sale. Maestrul, pornind de la ideea că nobil nu este cel născut într-o familie nobilă, ci acela care este educat, civilizat, a încercat să-şi transforme discipolii în oameni

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

23

desăvârşiţi, jun-zi. Ioan P. Culianu ne povesteşte în Dicţionarul Religiilor: “Modelul pe care l-am putea avea în minte ca să ne facem o idee despre jun nu este cavalerul medieval, ci gentleman-ul care excelează prin corectitudine formală în toate împrejurările vieţii, de la cele mai banale până la cele mai neaşteptate. Faptul care asigură lucrurilor caracterul lor propriu (li) situaţiilor sociale continuitate, omului poziţia sa în ansamblul societăţii este ritualul.”

Confucius a trăit mult pentru acele timpuri, 72 de ani, moartea acestuia afectându-i profund discipolii, care se pare că au rămas la mormântul maestrului trei ani. Învăţăturile lui Kong Fu-zi, aşa cum se va întâmpla mai târziu cu Socrate, au fost adunate de elevii săi în lucrarea „Cugetări” (Analecte sau Lunyu). După moartea lui, discipolii au fondat şcoala de gândire care-i poartă numele şi care a durat sub diferite forme până în 1912. Ţiai putea imagina cum ar arăta lumea de azi, dacă nu ar fi existat niciodată marile personalităţi ca: Iisus Hristos, Siddharta Gautama (Buddha), Muhammad, Confucius şi alţii, nu mulţi, care au fondat religii, tradiţii, norme după care ne conducem viaţa? Confucius este pentru Asia, ceea ce este Iisus Hristos pentru Europa. El a trăit între anii 551 î.e.n. şi 479 î.e.n., într-o perioadă în care China era divizată în regate mici, aflate mereu în război unele cu altele. Viaţa sa zbuciumată, în contextul anarhiei şi al sărăciei din jur, imoralitatea societăţii în care trăia l-au făcut să se întoarcă spre vremurile glorioase ale trecutului, încercând să renască religia şi disciplina morală, ritualurile din timpul apusei dinastii Zhou. Dacă vrei să afli mai multe despre Confucius, pe numele său chinezesc Kong Qiu, sau denumirea respectuoasă Kong Fu-zi (Maestrul Kong). Cum s-a întâmplat deseori în istorie, Maestrul Kong a murit considerând că nu a reuşit să schimbe cu nimic societatea în care trăia şi că învăţăturile sale vor rămâne cunoscute doar discipolilor săi. Două secole după moartea lui, adică prin secolul al II-lea î.e.n., China devine împărăţie prin unirea micilor regate şi clasa conducătoare realizează că învăţăturile lui Confucius sunt foarte importante pentru consolidarea stabilităţii feudale, deci le acordă statutul de doctrină de stat şi interzice celelalte şcoli şi curente ideologice. Această situaţie a durat

peste două mii de ani, până în 1911, când revoluţia chineză îndepărtează familia imperială de la conducerea ţării. Dar, chiar dacă nu mai constituie o ideologie de stat, normele confucianiste sunt regăsite în comportamentul, cultura, societatea chineză, cât şi la popoarele învecinate din: Hong Kong, Taiwan, Japonia, Coreea, Vietnam şi nu numai.

Ce este confucianismul?

Confucianismul se bazează pe şase cărţi clasice, dintre care doar una realizată cu participarea directă a lui Confucius: Primăvara – Toamna ţării lui Lu (Lu guo Chun-Qiu). S-a păstrat şi o versiune a culegerii de dialoguri dintre maestru şi discipolii săi, datând din secolul al II-lea î.e.n., numită Analecte (Lunyu). Această carte este Biblia confucianistă, cunoscută de toată lumea şi reglementează societatea sub toate aspectele ei: moral, cultural, politic, social, ajutând omul să îş i găsească reperele existenţei. „S-ar putea spune că, în China antică, toate tendinţele gândirii religioase aveau în comun un anumit număr de idei fundamentale. Cităm în primul rând noţiunea de dao, ca principiu şi sursă a realului, ideea alternanţelor determinate de ritmul yin-yang şi teoria analogiei dintre macrocosmos şi microcosmos. Aceasta din urmă era aplicată la toate planurile existenţei şi de organizare umană: anatomie, fiziologia şi psihologia individulu i, instituţii sociale, locuinţe şi spaţii consacrate (cetate, palat, altar, templu, casă). Dar, în timp ce unii (în primul rând daoiştii) considerau că o existenţă desfăşurată sub semnul lui Dao şi în perfectă armonie cu ritmurile cosmice era posibilă numai la început (adică în stadiul precedând organizarea socială şi avântul culturii), alţii (confucianiştii) considerau acest tip de existenţă realizabil mai ales într-o societate dreaptă şi civilizată.” scrie Mircea Eliade în Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase.

Aşadar, filozofia morală a lui Confucius pornea de la ideea că omul este reflectarea macrocosmosului, adică este un microcosmos care urmează legile naturii, ale lui Dao: ordine, dreptate, adevăr, bunătate. Centrul Universului este omul, el trăieşte în societate, scopul vieţii este atingerea fericirii individuale, care se obţine prin

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

24

pace, pacea se obţine prin respectarea ordinii, ordinea se menţine prin civilizaţie, civilizaţia prin educaţie.

Nu prea sună a religie, nu-i aşa? Confucius nu şi-a atribuit nimic divin, nu existau preoţi. Dar, merge în continuarea ideilor străvechi conform cărora Dao există datorită dorinţei Cerului, suveranul (regele, împăratul) este Fiul Cerului şi asigură legătura între Pământ şi Cer. Suveranul are datoria să se îngrijească de bunul mers al ţării, de bunăstarea supuşilor, acestora revenindu-le datoria de a-l sluji necondiţionat pe suveran. După suveran, omul simplu datorează respect şi supunere superiorilor săi, apoi părinţilor, mai apoi vin datoria şi responsabilităţile faţă de familie şi loialitatea faţă de prieteni. Culianu precizează despre Confucius: „Vocaţia sa este de a demitologiza credinţele chinezeşti: fiinţele supranaturale se transformă în virtuţi, Cerul încetează să fie un zeu, dar rămâne ca un principiu care garantează ordinea etc.” (în cartea Dicționar al Religiilor). Virtuţile puse în evidenţă de Confucius – respectul faţă de semeni, iubirea, loialitatea, înţelepciunea, pietatea filială – sunt apanajul omului educat, jun-zi. Confucianismul nu este o filozofie, în sensul strict al termenului, pentru că este preocupat de aspectele practice ale existenţei şi nu de partea ezoterică, mistică, cum o face taoismul. Kong Qiu defineşte cinci tipuri de relaţii individuale pe care le are un om oarecare: relaţii conducător-supus, părinte-fiu, soţ-soţie, frate-frate, prieten-prieten, relaţii bazate pe datorie, dragoste şi care arată ierarhia în societate.

Stabilind că scopul omului în viaţă – desăvârşirea personală – se realizează doar dacă devii jun-zi „adică dacă îţi ştii foarte clar locul în societate şi îţi respecţi îndatoririle şi ritualurile care fac parte din viaţa, omului nobil”, înţelegem de ce ideologia confucianistă a fost două mii de ani ideologia Chinei imperiale. Asigura ordinea în imperiu, devotamentul total al supuşilor. Când mergem prin Asia şi vedem cât de disciplinaţi, tradiţionalişt i, încorsetaţi în reguli de comportament sunt chinezii, japonezii etc., să ne amintim de perceptele de etică şi conduită ale lui Confucius. Sunt actuale şi în ziua de azi. Întoarcerea spre valorile trecutului şi tradiţionalismul explică izolarea acestor ţări faţă de Occident timp de sute de ani. Unii atribuie

confucianismului militarismul japonez de după deschiderea târzie a graniţelor acestei ţări şi impunerea sa ca putere militară, ani de zile, în zona sa de influenţă. Ascultarea faţă de superiori şi simţul datoriei explică, pe de altă parte, seriozitatea cu care tratează munca aceşti oameni şi progresul economic uimitor al Chinei, Japoniei.

Gândirea noastră de europeni nu poate cuprinde nuanţele subtile ale confucianismului, nici ale celorlalte religii asiatice. Simţi că înţelegi, dar totodată este ceva inefabil, care îţi scapă. În Beijing, în Templul lui Confucius – Kong Miao, se găsesc o sută nouăzeci şi opt stele funerare cu numele a 51 624 de învăţaţi jun-zi celebri. Alături de Templu este Colegiul Imperial, care a fost cel mai înalt for de învăţământ superior din China şase sute de ani (1308- 1911). Dincolo de cunoaşterea la nivel general a confucianismului care era firească, cei care doreau funcţii publice studiau la acest Colegiu, renumit prin duritatea examenelor la care îi supunea pe elevii săi. O zicală spunea: „De ţi-ai însuşit măcar o jumătate din ideile cuprinse în Analecte, vei fi capabil să pui un stat în ordine.” Nu am citit Analectele, dar am aflat că primul cuvânt din această carte este “ÎNVAŢĂ”.

Asta mă face să cred că, citind despre Confucius şi confucianism, înţelegem mai bine lumea asiatică, dar şi lumea în întregul său, că învăţătura maestrului este vastă, profundă şi actuală, că a avea oameni educaţi este un deziderat pentru orice societate paşnică, tolerantă, prosperă, indiferent în ce timp şi spaţiu s-ar afla. Închei, citându-l pe Mircea Eliade din „Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase”:

Pentru Confucius, nobleţea şi distincţia nu sunt înnăscute; ele se dobândesc prin educaţie.

Devii om nobil prin disciplină şi prin anumite aptitudini naturale (...). Bunătatea, înţelepciunea şi curajul sunt atributele specifice ale nobleţei.

Suprema satisfacţie constă în dezvoltarea virtuţilor proprii. << Acela care este cu adevărat bun, nu este niciodată nefericit. >> Valabil și în secolul al VI-lea î.e.n. și douăzeci și șapte de secole mai târziu, nu credeți?

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

25

Când cititul se îmbină cu muzica de Bogdan Mereuță Muzica a reprezentat întotdeauna un element individual, caracteristic fiecăruia, care ne definește.

La fel și cititul. Citim și ascultăm muzică, ascultăm muzică și citim, iar câteodată putem să le facem pe amândouă simultan. Dar oare e posibil ca lucrurile să fie atât de apropiate, încât să se întrepătrundă și subiectele? Mai jos avem o serie de melodii inspirate din cărți.

1. Skeleton in the closet – Anthrax. Stilul lor heavy este inconfundabil, iar temele variază: de la teme sociale la cele legate de libertate, libera exprimare, lipsa timpului sau, pur și simplu, diferite stări de spirit duse până la extrem: paranoia sau chiar apariția nebuniei (Madhouse). În al treilea album lansat, „Among the living”, Anthrax a ales surse de inspirație diferite față de lansările anterioare: filme, benzi desenate, incluzând și romanele lui Stephen King. Skeleton in the closet face referire la una dintre scrierile autorului, Apt Pupil (Un copil capabil). Aceasta relatează povestea unui băiat care întâlnește un soldat nazist în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. El începe să aibă o dorință puternică de a ucide și începe să aibă coșmaruri atunci când refuză să o facă. Au existat pe parcurs diferite neînțelegeri pe baza drepturilor de autor, însă s-au rezolvat, dovedindu-se că și Stephen King este un fan Anthrax.

2. Lord of the Flies – Iron Maiden. Se pare că și britanicii de la Iron Maiden apreciază romanul lui William Goulding, „Împăratul muștelor”. Potrivit versurile lor: I don’t want existence to the end /

We must prepare ourselves for the elements / I just want to feel like we’re strong / We don’t need a code of morality , cu toții ar trebui să devenim câteodată niște Ralphi sau Piggy și să ne simțim cu adevărat liberi.

3. Symphathy for the Devil – Rolling Stones. Cântecul se bazează pe întâmplările din

cartea „Maestrul și Margareta”, scrisă de Mihail Bulgakov. De-a lungul timpului, creația a fost destul de controversată, fie din motive religioase, fie din cauza unor întâmplări neobișnuite. Mick Jagger a fost inspirat de Marianne Faithfull, iubita sa în acea perioadă, care i-a și recomandat cartea, de altfel. Sympathy for the Devil a trecut printr-un proces îndelungat, inițial având ritmul specific lui Bob Dylan, apoi trecând prin alte șase încercări până la forma finală. Mai târziu, în cele cinci zile în care membrii formației au înregistrat piesa, a avut loc un incendiu în studio. Instrumentele lor au fost afectate, însă, din fericire, casetele au fost găsite intacte. Piesa a avut un imens succes, dar din cauza mesajului și a referirii la Diavol, a avut parte și de remarci negative. Un incident nefericit a avut loc la unul dintre concertele lor (Festivalul Altmanont), când un fan al trupei a fost înjunghiat în timpul piesei „Symphathy for the Devil”.

Povestea s-a dovedit a fi cât se poate de greșită, ei cântând piesa „Under My Thumb”, însă dat fiind scandalul creat, nu au mai cântat piesa cu pricina în următorii șapte ani.

4. Pigs (three different ones) – Pink Floyd.

Piesa face referire la romanul lui George Orwell, „Ferma Animalelor”. În cântec, porcii sunt reprezentări cât mai fidele ale oamenilor, ale celor influențați de putere, care nu îşi respectă cuvântul dat și se folosesc de promisiuni fără sens. Versurile reflectă perfect ideea scrierii lui Orwell, iar atmosfera psihedelică oferită de Pink Floyd reprezintă tot ce poți cere mai mult după o zi extenuată de lucru: And when your hand is on your

heart/ You’re nearly a good laugh / Almost a joker / With your head down in the big pig bin.

5. Guns’N’roses – Catcher in the rye.

Cântecul face referire atât la romanul lui J.D. Salinger, „De veghe în lanul de secară”, cât și la asasinarea lui John Lenon. Astfel, se ridică întrebarea de ce anti-eroul Holden Caulfield inspiră atât de mulți tineri să pună mâna pe o armă și să recurgă la gestul lui Mark Chapman. Momentele de cumpănă care apar pe parcurs, dezamăgirile redate atât de fidel în „De veghe în lanul de secară” nu ar trebui să ne determine să procedăm precum acel Catcher in the Rye din cântec: Oooh, The

Catcher in The Rye again / Won’t let ya get away from him / (Tommorow never comes).

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

26

6. The Cure- Killing an Arab. Piesa se bazează pe opera lui Camus, „Străinul”. Versurile redau momentul de transă al protagonistului, Meursault, momentul în care se lasă vrăjit de crima săvârșită în mijlocul plajei. Membrii trupei The Cure recreează în ritmul specific de post-punk transformarea personajului lui Camus în acel străin absolut față de lume.

7. Anthrax- Misery loves company. O altă piesă de la Anthrax, despre un alt roman al lui Stephen King: „Misery”. De data aceasta, Joey Beladonna pur și simplu strigă suferința lui Paul și ura sa față de „zeița” Annie. Ca şi romanul, melodia inspiră aceeași atitudine de revoltă, aceeași suferință, care nu conduc altundeva decât înspre acel joc psihologic specific lui King: What the

hell is, what the hell is happening? / I’m the one that make you into the king / don’t turn your back on, turn your back on, my help / I’ll kill you I’ll kill you, I will.

Pictură de Ema Păvăloaia

Bibliotecile – porți spre viitor și comori ale trecutului

de Nicoleta Iacob

Carlos María Domínguez, scriitor argentinian, spune că „A construi o bibliotecă înseamnă a crea o viață.

Biblioteca nu va fi niciodată o colecție întâmplătoare de cărți.” Dar câte biblioteci se mai construiesc azi? Câte „vieți” mai sunt create?

Câți dintre noi conștientizează că ele au un rol important în dezvoltarea culturală a unei societăți? Într-o eră în care tehnologia ia amploare și totul devine din ce în ce mai modernizat, ar fi bine să nu uităm de biblioteci, pentru că ele reprezintă trecutul și viitorul nostru. Această modernizare a dus la crearea de biblioteci virtuale, cu cărți în format electronic. Există, bineînțeles, o serie de avantaje ale acestora, însă, pentru mine, nimic nu se compară cu „mirosul” unei cărți, mai ales a unei cărți vechi și cu sentimentul pe care îl simt când pășesc într-o bibliotecă. Te ademenește pur și simplu spre tot mai multă cunoaștere, spre o lume care poate să-ți ofere totul. În toată lumea există multe biblioteci grandioase, unele mai vechi ca altele, unele care nu s-au schimbat cu trecere anilor, iar altele care s-au modernizat și sunt spectaculoase. Și în România avem biblioteci frumoase, dar noi nu prea ne gândim la asta.

Trebuie să ne bucurăm și să prețuim ce avem, să criticăm mai puțin și să ne facem timp să trecem și pe la bibliotecă.

Poate puțini știu că Biblioteca Națională a României se află printre cele mai mari biblioteci din lume, depășind chiar și Biblioteca Publică din New York și are peste 11 milioane de cărți.

Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din București se află printre cele mai mari și mai frumoase biblioteci din România. A fost incendiată în timpul Revoluției din 1989, fiind distruse mii de manuscrise și cărți rare.

Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași este cea mai veche bibliotecă universitară și una dintre cele mai importante din țara noastră. Este o construcție deosebită cu săli

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

27

impresionante și cu 30 de săli de lectură. Biblioteca deține aproximativ 2,5 milioane de cărți.

Tot printre cele mai frumoase biblioteci universitare se află și Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj Napoca și Biblioteca Centrală UMF „Carol Davila” din București, înființată încă din 1857.

Biblioteca Franceză Omnia din Craiova, filială a Bibliotecii Naționale, adună zeci de mii de volume și are sediul într-o clădire, monument arhitectural, numită Casa Pleșia. Aceasta a fost fondată cu sprijinul Institutului pentru Dezvoltarea Relațiilor Culturale cu România din Lyon, Franța și cu ajutorul Primăriei din Lyon, imediat după Revoluție.

Biblioteca ASTRA din Sibiu este una din bibliotecile județe cu o istorie aparte. A fost fondată în 1886, iar înființarea ei a reprezentat o afirmare a culturii și a literaturii românești într-un spațiu sub ocupație austro-ungară.

Acestea nu sunt singurele. Fiecare bibliotecă e frumoasă, indiferent că e mare, modernizată, cunoscută sau mai puțin cunoscută.

Toate au același scop, acela de a ne trece spre o lume imensă, o lume a cărților. Bibliotecile înseamnă cunoaștere, educație, libertate de gândire și de exprimare.

Avem obligația de a sprijini bibliotecile.

Trebuie să mergem și să-i încurajăm pe alții să meargă la bibliotecă. În învălmășeala zilnică, când suntem împărțiți între școală, casă sau serviciu, trebuie să ne facem timp și pentru lectură și pentru bibliotecă, căci acolo găsim tot ce ne trebuie pentru a ne simți împliniți. Se pot spune multe despre biblioteci, dar închei printr-un citat de Ray Bradbury: „Fără biblioteci, nu există civilizație.”

Ofertă pentru scriitori Achiziționați unul dintre pachetele de servicii Bibliocarti.com (bibliocarti.com/servicii) și vă vom include cea mai recentă carte în librăria noastră on-line, fără a reține comision.

Pachetul Gold vă asigură apariția nelimitată a titlurilor dumneavoastră.

Istoria cărții

L

de Veronica Untilă

a întrebarea – ce a apărut primul, oul sau găina? – eu pot răspunde cu certitudine: cartea a fost prima.

Omenirea a căutat mereu un mod de a-şi păstra gândurile şi ideile, amintirile, trăirile sufleteşti şi sentimentele.

Au fost destul de ingenioşi în modalităţile de a descoperi formatul de astăzi al cărţii. Primele au fost cărţile sub formă de tăbliţe de argilă. Apoi, au evoluat la papirusurile egiptene şi în unele ţări, pieile animalelor. Până când Eumenes al II-lea a descoperit pergamentul – unul dintre cele mai scumpe materii pe acele timpuri.

Fiind o astfel de raritate, puţini îşi permiteau să scrie cărţi. De aceea, majoritatea cărţilor din Evul Mediu sunt de natură religioasă, Biblia fiind prima carte care poate fi numită originea tuturor cărţilor. Într-un final, în Occident a apărut hârtia, ceea ce a revoluţionat total menirea cărţilor. Încetul cu încetul, în jurul anilor 1550 cartea s-a transformat în ceea ce găsim azi pe orice raft în biblioteca noastră.

Desigur, au variat mărimile, tiparul şi chiar coperta. Omenirea a devenit din ce în ce mai evoluată şi cu gândurile expuse pe hârtie. Dacă la început se vorbea doar de dogme religioase şi legi ale statului, cu timpul, oamenii au devenit mai curajoşi. Încep să apară cărţi cu poezii, romane şi detalii interzise în acele vremuri.

Drumul cărţii de astăzi a fost presurat de scandaluri, trădări şi în unele cazuri drastice chiar şi de sânge. Scriitori erau blamaţi, acuzaţi şi aspru pedepsiţi pentru libertatea gândirii lor. Însă, personal, cred că anume în acele timpuri anevoioase au apărut operele cele mai valoroase.

Nu pot să nu menţionez „Mizerabilii”, de Victor Hugo, „Coliba Unchiului Tom”, de Harriet Beecher Stower, „Anna Karenina”, de Lev Tolstoi, „Lolita”, de Vladimir Nabokov.

Dar, puterea cărţii nu putea fi oprită aici şi, odată cu dezvoltarea informaţională, era de aşteptat că şi ea să evolueze. Astfel, am făcut cunoştinţă şi cu cărţile electronice (e-book). Un mod simplu şi accesibil pentru toţi de a-şi procura cartea mult dorită, iar la momentul actual avem diverse stiluri şi genuri de cărţi. Există site-uri

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

28

specializate unde putem vorbi despre ele, le putem nota şi, la dorinţa noastră, chiar şi să discutăm cu autorul. Ne putem bucura de coperţi sofisticate, unele cărţi chiar fiind ecranizate. Valoarea cărţilor a crescut considerabil; ele au puterea de a influenţa generaţii, de a dicta tendinţe noi în modă, exemplu, seria „Harry Potter”, de J.K.Rowling.

Observăm o creştere considerabilă de autori tineri, fără studii specializate, dar care au succes pe piaţa editorială. Spre bucuria mea, majoritatea adolescenţilor preferă o carte în schimbul TV-ului. În metrou, fiecare a doua persoană ţine în mâni o carte, utilizând cu folos timpul liber. Cartea a devenit prietenul tuturor.

Chiar dacă a avut un drum anevoios, cartea nu şi-a pierdut menirea – de a aduce bucurie, de a ne face să uităm de lumea reală, de a ne permite să fim un personaj iubit într-o lume magică. Citiţi, apreciaţi şi respectaţi cărţile!

Pictură de Ema Păvăloaia

Cine mai vrea să fie librar, să vândă cărți?

de Ana-Maria Bujor

Îmi amintesc prima poveste cu librari pe care am auzit-o când eram mică.

Mama îmi povestea mereu de un „mustăcios” care lucra la singura librărie din oraș și dădea cărțile doar pe sub mână amicilor (mă refer la volume citibile), în timp ce ei și altora care nu reușiseră să se facă plăcuți nu le rămânea decât să cumpere câte „un metru de cărți” colorate și pline de înțelepciune marxist-leninistă. Pe măsură ce am crescut, am văzut că librarul nu mai are nicidecum o funcție de putere în oraș, dar mi se părea minunat să poți să citești toată ziua ce ai chef și să mai fii și plătit pentru asta (la mine în oraș nu se călca nimeni în picioare să cumpere cărți, mai ales că multă vreme au fost și foarte scumpe). Și am ajuns la facultate. Șoc cultural. Oameni faini.

Librării mari. Prin perindările mele cred că am apucat să văd majoritatea tipologiilor de librari – librarul care habar n-are cultură, dar te și leagănă în brațe dacă iei ceva, librarul doxă de carte care te face să te simți prost de parcă n-ai citit nimic, librarul complice – alături de care poți râde discret de „accidentele” care ajung în librărie căutând ceva care să dea bine în pozele de pe Instagram, librarul țâfnos – care pare deranjat că nu ai scos banii în primele trei secunde la casă, librarul atât de serviabil că vrei din tot sufletul să se răstoarne un raft ca să aibă treabă în altă parte dar și librarul care se uită la tine ca la o ciudățenie a naturii pentru că ai găsit în sfârșit cartea aia despre psihologia psihopatului pe care o căutai de vreo două luni. Și unii mi-au plăcut, iar alții m-au făcut să nu mai vreau să calc acolo vreo jumătate de an. Și-apoi am început să citesc povești de groază din lanțurile mari de librării, povești cu salarii de 800 de lei, teste de cultură generală obligatorii – dar în timpul tău liber, stat peste program fără să primești ceva și alte distracții, mai ales că trebuie să distrezi clientul – să îl faci să dea pe o carte cu 15 lei mai mult decât pe Internet. Așa mi-am explicat anunțurile perpetue de angajare în unele locuri și am oftat. Cred că mustăciosul e tare bucuros acolo unde-o fi acum. Oricum îți recomandăm să citești niște cărți frumoase.

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

29

Dolores Clairborne: carte vs film

D

de Sorina Ciocârlan

e cele mai multe ori, o carte este mai bună decât ecranizarea sa.

Teoretic, nici nu ar putea fi comparate, fiecare aparținând unei alte categorii, însă nu ne putem opri s-o facem.

Probabil mulți nu vor fi de acord cu mine, însă în ceea ce privește adaptarea romanului „Dolores Clairborne”, scris de Stephen King, îmi place mai mult filmul decât cartea. Știu că fără carte nu ar fi fost posibilă ecranizarea, însă pur și simplu îmi place mai mult. Desigur, este doar o opinie, îi rog pe cei care au citit cartea și au văzut filmul să mă contrazică sau să mă aprobe, depinde de ce crede fiecare. Personal, voi începe de acum să-mi argumentez părerea.

Atât în carte, cât și în film, povestea începe cu moartea suspectă a Verei Donovan, o bogătașă bătrână și paralizată. Totul o indică vinovată pe Dolores Clairborne, femeia aflată în serviciul Verei de ani de zile. În micul orășel din statul Maine, Vera este celebră pentru caracterul ei dificil, o stăpână mai mult decât exigentă, nefăcându-i deloc viața ușoară lui Dolores.

Anchetând-o pe Dolores pentru moartea Verei Donovan, se descoperă alt caz, legat de un secret oribil și tulburător. Și cum să nu ne placă ecranizarea din 1995, când protagonista este interpretată de geniala Kathy Bates? O actriță care poate aborda roluri variate, de la psihopata Annie Wilkes din „Misery”, ecranizarea altui roman de Stephen King, la sacrificata Dolores Clairborne.

Probabil veți spune: „Dar amândouă sunt cel puțin suspecte de crimă”. Corect, însă motivele și tipologiile celor două personaje diferă ca de la cer la pământ: Annie își sechestrează scriitorul preferat și îl obligă să creeze un roman numai pentru ea, în timp ce Dolores este, sub aspectul unei femei fioroase, o luptătoare, o mamă care face orice pentru copilul ei: ani de zile a muncit pe brânci, fără să crâcnească în fața umilințelor Verei, strângând bani pentru viitorul fiicei sale, Selena. Și este în stare de mult mai mult de atât. Nu știu dacă autorul a ales intenționat numele personajului, însă acesta se potrivește de minune, „Dolores” în limba

spaniolă însemnând „dureri, suferințe”. Prin multe „dolores” trece această femeie.

Un personaj-cheie este chiar Vera Donovan, interpretată pe măsură de Judy Parfitt.

Rece, calculată, exigentă, distinsă, cu mare clasă, dar în adâncul sufletului, nefericită cronic. În ciuda aparențelor, solidarizează cu Dolores și îi dă ideea vieții ei; ideea care pune tot romanul în mișcare.

Unul din personajele care în carte nu apare în mod direct, ci evocat, este Selena, fiica lui Dolores. În film din contră, apare pe toată perioada desfășurării acțiunii, în persoana actriței Jennifer Jason Leigh, care oferă o interpretare foarte bună.

Am fost surprinsă de asemănarea fizică dintre ea și actrița ce a interpretat-o pe Selena în copilărie, Ellen Muth. Dacă nu aș fi știut că sunt două actrițe diferite, aș fi crezut că printr-un procedeu cinematografic, Jennifer a fost „transformată” în copil, în ceea ce privește aspectul fizic.

Același lucru se poate spune și despre Vera; nu știu ce au făcut cei de la machiaj, dar au „îmbătrânit-o” extrem de credibil pe Judy Parfitt, atunci când Vera este bătrână și bolnavă. Pur și simplu, nimic nu a fost lăsat la întâmplare.

Distribuția filmului se bucură și de prezența lui Cristopher Plummer, în rolul șerifului Mackey.

Nu mai vorbesc de modul în care se realizează tranziția de la prezent la trecut și invers, atunci când Dolores evocă diverse amintiri. Mi-a plăcut foarte mult cum este filmat, iar imaginea vapoarelor în lumina soarelui acoperit de eclipsă este sublimă.

Alt motiv pentru care îmi place mai mult filmul? Totul este mai bine structurat și cursiv, pe când în carte, faptele îmi par „dezlânate”. De asemenea, lipsa capitolelor mă derutează. În carte, acțiunea constă în povestirea lui Dolores. În film, practic vezi lucrurile întâmplându-se. Și știu, probabil fanii Stephen King îmi vor sări în cap. Dar ce să-i faci, e o părere.

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

30

Lista de filme realizate după cărţi

I

ndiferent că am văzut mai întâi filmul sau am citit mai întâi cartea, dorim să cunoaştem şi cealaltă versiune. Uneori, una din versiuni câştigă. Filmele sau cărțile? De cele mai multe ori cea care câştigă este cartea! Un roman este un bun prilej pentru a crea un film de calitate. Din momentul în care află despre o ecranizare a unui roman, cititorii au deja anumite aşteptări, care nu sunt deloc de neglijat pentru succesul filmului. Se iau anumite libertăţi cu filmul, se omit anumite întâmplări, însă filmele nu trebuie să schimbe complet povestea. Fiecare cititor şi-a format deja o părere despre cărți sau o imagine asupra personajelor şi a locului în care se desfăşoară povestea. Aici filmul poate pierde sau câştiga spectatorii. Dacă, spre exemplu, vedem filmul înaintea cărţii, avem parcă senzaţia că merge mai uşor cititul; deja avem în minte o imagine a personajelor. Chiar dacă acţiunea nu corespunde întru totul, acceptăm diferenţele. Există şi cazuri în care comparăm filmul şi cartea şi, văzând filmul, ne vine în minte cartea şi la orice diferenţă ne vine să spunem că nu, nu era aşa. O astfel de senzaţie am avut eu urmărind un film din seria „Harry Potter”, după ce am citit cărțile. Putem spune că sunt cazuri în care filmul ajută la o înţelegere mai bună a cărţii, la o mai bună vizualizare a acţiunii şi a personajelor. Totuşi, cartea oferă ceva ce filmul nu oferă: pe lângă stilul autorului, avem şi posibilitatea de a ne imagina noi înşine anumite aspecte.

Menționăm câteva filme pentru toate gusturile și sperăm să vă fie de folos:

Cincisprezece cărți recomandate pentru citit seara în pat, pentru toate vârstele 1.

2.

3.

4.

5.

6.

Aleasa, de Eliza Roha Enigma, de Emil Lungeanu Pedeapsa Cerului, de Răzvan Nicula New Beijing, de Camelia Pantazi Tudor Zavera îngerilor, de Mihail Soare Bill Gates: Secretul Succesului, de Des Dearlove 7. Mănâncă, roagă-te, iubeşte, de Elizabeth Gilbert 8. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu 9. Schimbând gândirea îţi schimbi viaţa, de Brian Tracy 10. Spovedanie (Autobiografia) – Căutând sensul vieţii, traducere de Anca Irina Ionescu 11. Femeile şi dragostea. Dialoguri despre iubire, de Jerome Clement 12. Descoperă-ţi diamantul interior, de Steluţa Todea 13. Urzeala Tronurilor, de George R. R. Martin 14. Tai-Pan, de James Clavell 15. Adam și Eva, de Liviu Rebreanu

Numele trandafirului (1987), Plânsul lui Nietzsche (2007), Pretty Little Liars (2010), I Am Number Four (2011), Lore (2012), Under the Skin (2013), The Counselor (2013), The Monuments Men (2013), As I Lay Dying (2013), Syrup (2013), Odd Thomas (2013), Warm Bodies (2013), Safe Haven (2013), How I Live Now (2013), Pride and Prejudice and Zombies (2013), Percy Jackson: Sea of Monsters (2013), The Wolf of Wall Street (2013), Jack Reacher (2012), The Mortal Instruments: City of Bones (2013), Beautiful Creatures (2013) World War Z (2013), The Great Gatsby (2013), Divergent (2014), Dune (2014).

Vizionare plăcută!

Pictură de Ema Păvăloaia

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

31

Cinci cărți perfecte pentru toamnă de Andreea Dumitru

“E toamnă, e foșnet, e somn... Copacii, pe stradă, oftează; E tuse, e plânset, e gol... Și-i frig, și burează.”

P

(George Bacovia)

e o aşa vreme ce poate fi mai bine decât să stai în pat, înfofolit, cu o cană de cafea sau ceai cald alături? Pentru mine, toamna înseamnă mister, magie, iubire și – de ce nu? – Povești bune cu fantome, vârcolaci sau vampiri – dacă nu drăguți – cel puțin demni de visat. Intrând în spiritul tomnatic, vă propun spre lecturare cinci romane ce m-au fascinat în acest anotimp.

Voi începe cu romanul „Vampirul din Ropraz”, al lui Jacques Chessex. Înțesat de mister, e perfect de lecturat în ajunul Halloween-ulu i.

Legenda ce se naște în jurul profanatorului de morminte cade asupra lui Favez, un tânăr bolnav psihic, „cu ochii roșii și canini proeminenți”. Un motiv în plus de a lectura romanul este însăși originea lui, autorul inspirându-se dintr-o întâmplare reală. Te pune pe gânduri, nu?

Ca să rămân în atmosfera misterului, voi continua cu romanul „Fantoma de la Operă” al lui Gaston Leroux. Să fie cu adevărat bântuită Opera?

Să fie reală fantoma? Spre deosebire de Chessex, Leroux nu pleacă de la o întâmplare adevărată, ci, din punctul său de vedere, romanul atestă în întregime geniul unui „iubitor de trape”. Însoțit de Raoul și Persian, vei merge pe urmele „amatorului de trape”, vei traversa camera supliciilor și vei fi martorul deciziei Christinei, care trebuie să aleagă între „slujba de înmormântare sau slujba de căsătorie”. Romanul „Fantoma de la Operă” este lucrarea de referință a lui Gaston Leroux (n. 6 mai 1868 – d. 15 aprilie 1927). Deși cunoscut ca jurnalist, Gaston renunță la această carieră în anul 1907 dedicându-se scrierii prozei. În 1910 ia

naștere „Fantoma de la Operă” ce începe prin câteva rânduri adresate lui Joseph: Fratelui meu

mai mare Jo care, fără a avea nimic în comun cu vreo fantomă, nu este mai prejos decât Erik, un Înger al Muzicii.

Romanul dă glas unui adevărat act de iluzionism, o magie pe măsura „amatorului de trape”. El este cel care, din dragoste pentru Christine Daae, ajunge să treacă prin ziduri și oglinzi, să apară și să dispară folosind trapele mult iubite. Fiind un geniu al mecanismelor cu contragreutăți, construiește un pasaj ce duce de la cabina Christinei la lacul subteran (numit de ea Lacul Averno, aluzie la lacul considerat de romani intrarea în infern). Iar cu abilitatea de ventrilog ajunge să o cunoască pe preaiubita cântăreață sub numele de “Îngerul Muzicii”.

Ieșind din sfera tenebrelor, vă propun să lecturați „O singură noapte eternă”. Dacă vă plac romanele cu happy-end, atunci opera lui T eodor Mazilu n-o să vă încânte în aceeași măsură precum cele prezentate mai sus. Protagoniștii romanului, Veronica Dima și Ștefan Dumitrescu, au parte de o iubire imposibilă. El era invidiat de bărbați pentru succesul amețitor la femei, dar și pentru reputația de Don Juan și petrecăreț desăvârșit. Ea era o fire mai mult decât echilibrată, cu un ideal înalt: modestia, și așa cum Ușe Debiserică afirmă, „Valentina însemnă deseori un vis inaccesibil”.

Minciuna, ura, idealurile prea înalte, dar și iubirea superficială, timpurie le fac visul imposibil. Teodor Mazilu a scris începând cu anul 1949 – mai întâi în periodice – pentru ca mai apoi să publice colecții de nuvele și romane. În ciuda cenzurii severe din acea perioadă, el reușește să-și câștige publicul luând în zeflemea absurdul caracteristic regimului despotic, trăsătură dominantă şi în romanul mai sus citat.

Păstrând nota uşor zeflemistă a lui Teodor, vă recomand „Magicianul”, un roman în care personajul principal dă dovadă de un incurabil orgoliu, încredere exagerată în sine, în forţele proprii. John Fowles a dobândit recunoașterea internațională o dată cu apariția primului său

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

32

roman, „Colecționarul” (1963), al cărui succes de public i-a îngăduit să se dedice în întregime scrisului. A primit de îndată și elogiile criticii, fiind considerat un scriitor cu o forță imaginativă și inovatoare excepțională, reputație pe care următoarele sale romane au confirmat-o – „Magicianul” (1966; ediție revizuită in 1977) fiind unul dintre acestea. John Fowles introduce în roman noțiunea de paranoia și o potrivește ca fiind o artă, mai precis, o introduce într-o pseudo-piesă de teatru în care protagonist este Nicolas Urfe. El ajunge subiectul unui test „al hazardului”, joaca de-a Dumnezeu a bogatului Maurice Conchis, un bătrân de 60-70 de ani. Psihicul tânărului e bulversat, el încercând să rămână totuși lucid și să prindă firul întregii acțiuni, dar cade și mai mult în plasa Magicianului. Astfel renunță la iubita sa pentru schizofrenica Julie. Va putea el să renunțe la jocul Magicianului?

Ultimul, dar nu cel din urmă roman, „Adam și Eva” încheie lista cărților ce se așteaptă citite în jumătatea de toamnă rămasă. Pe data de 2 iulie 1924 Liviu Rebreanu începe prima versiune a romanului „Adam și Eva”. În ziua de 14 iunie 1925, scriitorul sfârșește prima versiune a romanului, iar în luna martie încheie și versiunea pentru tipar. În luna mai apare romanul. Scris pe baza metempsihozei și a mitului androginului, romanul are inserate pe parcursul celor nouă capitole temele iubirii imposibile şi a iubirii la „prima vedere”. Acțiunea se desfășoară în șapte perioade istorice diferite, în țări ca: India, Italia, Germania, Egipt, Franța, România, având ca final moartea lui Toma Novac. El are parte de momentul „verificării supreme”: „Am fost eu, Toma Novac!... Dar Mahavira și Unamonu, și Gungunum, și Axius, și Adeodatus, și Gaston?... Tot eu? Același eu? Atunci Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvonne ar fi tot Ileana?... Adică precum spunea Aleman?”

Dragilor, vă doresc lectură plăcută! Și ca să închei cum am început: Toamna este cel mai dificil

anotimp. Frunzele cad de parcă s-ar îndrăgosti de pământ. (Andrea Gibson).

Poveşti de groază din copilărie

N

de Eliad Daiane

iciodată, de când mă ştiu, nu mi-au plăcut poveştile şi filmele de groază, fiindcă au avut grijă de acest lucru câteva persoane. Mai întâi, a fost bunicul meu, care, deşi mă iubea enorm, mă speria cu teribilul Bau-Bau sau cu Lupul, care vin şi mă iau dacă nu stau cuminte. Apoi, au fost vecinii, bunicii, copiii mai mari cu care îmi petreceam serile jucându-mă sau povestind pe marginea şanţului.

Nu era atmosfera aceea din tabere, cu copii adunaţi în jurul focului care se întrec într-ale îngrozitului.

Stăteam adunaţi pe şanţul lui nenea Nicu sau pe banca lu’ Nana Viorica şi povesteam până târziu. Adică ei povesteau şi eu ascultam, fiindcă eram prea mică să scot vreun cuvânt. Aşa am aflat poveşti despre strigoi, fantome, demoni şi tot felul de alte făpturi create de minţi bolnave. Dar nu eram speriată deloc de acele creaturi necunoscute, sau nu pe moment. Doar că apoi trebuia să merg ceva până la casa bunicii şi asta era partea grea.

O dată m-au speriat atât de tare, încât atunci când un vecin, care tocmai se întorcea de la crâşmă pe trei cărări, a trecut pe lângă mine, mam aruncat într-un tufiş unde am stat pitită până am auzit glasul bunicii pe uliţă.

Apoi, a fost clasa întâi şi ştim cu toţii că băieţii se simt grozavi când reuşesc să sperie o fată şi s-o facă să plângă. Şi, de parcă n-ar fi fost de ajuns încercările lor copilăreşti, a venit clasa a IIIa cu orele de engleză şi implicit petrecerea de Halloween. Mintea mea a început atunci să absoarbă poveşti şi istorioare sinistre şi să-şi creeze propriile versiuni de demoni, fantome, monştri, strigoi sau vampiri.

Trebuia doar să închid ochii şi Jack Spintecătorul era deja acolo cu coasa lui plină de sânge, Călăreţul fără cap mergea la trap în jurul meu, o pisică neagră cu spinarea arcuită şi ochii verzi mă privea din întuneric, Contele Dracula zâmbea sardonic arătându-şi dantura perfectă şi ascuţită. O vrăjitoare cu nas cârn şi plin de negi râdea aproape horcăind dându-mi fiori pe şira spinării, fantome buclucaşe apăreau şi dispăreau făcându-mă să tresar, iar la final apare Nenea cu Drujba – cum i-am spus eu – şi coşmarul e perfect.

Din mai multe motive n-am fost atunci la petrecere, dar cel mai convingător a fost că

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

33

„Halloween-ul e sărbătoarea diavolului” – așa miau spus părinţii ca să încheie discuţia şi asta i-am spus şi eu profesoarei când am fost întrebată de ce nu vin. Atunci am luat primul „Insuficient”.

Am crescut şi a trecut mult timp de atunci, iar zecile de poveşti citite ce vorbesc despre monştri şi creaturi nu-mi mai par înfricoşătoare, ba dimpotrivă, chiar amuzante. Însă, uneori încă mă mai uit în întuneric aşteptând să văd bărbatul înalt cu mantie neagră şi glugă trasă pe faţă, ori să aud acel râs sinistru ce-ţi ridică părul pe ceafă.

Pictură de Ema Păvăloaia

Femei celebre şi secretul succesului sub umbra pseudonimului masculin „Chiar și cei mai buni scriitori din toate timpurile au fost bărbaţi” – aceasta a fost replica

cu care m-a uimit un profesor de la facultate atunci când între noi (colegii) s-a înfiripat o discuţie aprinsă despre egalitatea între sexe. Să fi fost oare adevărat din cauza incapacităţii acestora de a scrie? Din cauză că acestea au fost zămislite doar pentru a creşte copii şi a aduce cafeluţa bărbatului care scrie, închis în birou zile şi nopţi, în timp ce femeia are grijă de familie? Sau poate din cauză că au fost supuse unor limitări şi presiuni sociale, religioase care le ţinea prizoniere?

De regulă, când citesc o carte care m-a marcat, scrisă de o femeie, caut cu toată curiozitatea să-i citesc biografia. Nu există femeie scriitor care să nu fi dus o viaţă deosebită, grea, plină de obstacole şi presiuni umilitoare, răscruci, piedici, dileme, curaj şi bârfe. Aceste femei care au beneficiat de o libertate în gândire rară pentru acea epocă şi au lăsat frica de a deveni personalităţi atipice, îţi arată că în viaţa asta totul se poate.

Multe dintre ele au publicat manuscrise sub nume de bărbat, unele din supunere, iar altele din comoditate reieşind din faptul că doar un bărbat este demn de a fi citit.

Unul dintre renumitele exemple este Gabrielle Colette care a cunoscut o libertate literară rară pe atunci. Devora cu cea mai mare plăcere cărţile, astfel ajunge să îl citească pe Balzac la șase ani. Mama sa Sido, avea o concepţie religioasă foarte bine pusă la punct şi căuta o variantă mai bună pentru fiicele sale decât să le trimită la şcoala de călugăriţe, îndemnându-le chiar să urmeze studii superioare. Ceea ce era o ciudăţenie pe atunci. Gabrielle iubea netezitul pisicilor, natura, soarele şi lectura cărţi sub umbra unui copac.

Se caută colaborator Se caută redactor pentru publicația ZevzeciPeVeci.

Detalii aici: zevzecipeveci.com/colaborari/

Aceasta femeie, de o inteligenţă uimitoare, a jonglat cu destinul său aşa cum a vrut. Cu o mână fragilă şi plină de curaj scrie nenumărate scrisori mamei sale, Sido. Acestea atrag atenţia soţului său Willy care o îndeamnă să scrie pentru a contribui la situaţia economică din familie deoarece cum spunea el „Collete se îndoapă ca o gâscă”. Aşa apare primul său volum „Claudine la şcoală” care urmează a fi publicat sub pseudonimul „Willy”.

Succesul nu a întârziat să apară, iar Willy, fiind considerat un geniu literar construit pe umerii

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

34

fragili ai consoartei sale, cade în patima băuturii şi amantelor. Urmează „Claudine la Paris”, „Claudine se mărită”, „Claudine îndrăgostită”, toate încununate cu succes sub numele de Willy.

Surorile Charlotte, Emily şi Anne Bronte au fost scriitoare în epoca victoriană. Sora mai mare Charlotte a devenit renumită prin cartea sa Jane Eyre. Aceasta a descoperit şi talentul ascuns al surorilor sale Emily şi Anne. Pentru a evada de presiunile sociale acestea au publicat toate scrierile sale sub numele masculin Currer, Ellis şi Acton Bell.

Nume care încep cu iniţialele lor adevărate.

Talentul lor a dus la publicarea unui set de poezii în 1846, poeziile lui Currer, Ellis şi Acton Bell.

Karen Blixen a fost una dintre femeile care a publicat fiind ascunsă sub umbra protectoare a unui bărbat. Scriitoarea obişnuia să fie ascunsă sub diferite pseudonime, toate androgine. S-a născut în anii 1885 în Danemarca. Prima sa carte metaforică, „Seven Gothic Tale”, a fost publicată în 1934 sub pseudonimul Isak Dinesen. Alte cărţi scrise au fost publicate sub numele Osceola sau Pierre Andrezel.

Astfel de cazuri întâlnim şi în timpurile noastre, atunci când casele de edituri sugerează autoarei să aleagă un pseudonim sau să se mulțumească cu iniţialele care ar aduce numelui o notă neutră. Din motiv că s-ar citi mai bine cartea dacă ar fi scrisă de un bărbat.

Autoarea britanică Joane Rowling născută în iulie 1965 este renumită mai ales prin cărţile de fantezie „Harry Potter”, sub pseudonimul J. K. Rowling. Este femeie, dar cărţile sale s-au vândut în peste 400 milioane de exemplare. Şi spun cititorii ei că se descurcă foarte bine.

u

Ne mai culturalizăm şi noi?

S

de Emaleth

unt destul de sigură că nu sunt eu chiar unica persoană care se minunează de felul în care revistele literare rezistă într-un mod aproape combatant în zilele noastre, în ciuda finanţării venite din părţi şi a publicului restrâns. Am dreptate?

Cunoscându-mi generaţia, m-am gândit mereu la felul în care revistele literare sunt privite ca fiind pur şi simplu inutile, motiv ce ar determina dispariţia acestora; şi le-am compătimit soarta atât lor, cât şi numărului insignifiant de cititori care ar putea rămâne şi fără singurul mod prin care-şi puteau clăti ochii cu ceva informaţii cu adevărat relevante şi hrănitoare din punct de vedere cerebral. Cu toate acestea, ele nu doar continuă să apară şi rezistă temeinic, dar se mai şi înmulţesc cu timpul.

Mai mult decât atât, acestea se extind şi în mediul on-line, ceea ce din punctul meu de vedere este un beneficiu pentru toată lumea, fenomenul virtual presupunând totodată interactivitate şi comunicare, şi pentru că internetul, o ştim cu toţii, este mult mai la îndemână. În acelaşi timp se anulează şi acel criteriu pueril care zice că o revistă se justifică numai dacă se vinde, ceea ce este mai mult decât absurd, pentru că nu despre asta este vorba, ele oricum îşi duc scopul la bun sfârşit, oferind informaţii revelatoare şi publicând literatură de valoare, promovând nume ce peste ani vor ajunge pe buzele tuturor, fără a cere în schimb reacţii.

Revistele literare au scopul, aşadar, de a promova valorile din anumite zone şi de a culturaliza, ducând un război mut, insesizabil, cu presa şi alte mijloace mass-media. În viaţa comunităţii o revistă literară este aceea care dă consistenţă, care dă din când în când câte un bobârnac societăţii ăsteia adormite ce se complace în neghiobie, nepunând câtuşi de puţin preţ, aşa cum am mai zis, pe faptul că noile generaţii nu le apreciază, însă ceea ce încearcă ele să facă este să combată mizeria din jur şi vulgaritatea ce sufocă totul.

Sintetizând lucrurile, asta este ceea ce ne propunem şi noi prin intermediul Bibliocarti.

Dorinţa noastră este de a instiga în primul rând la

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

35

citit, să trezim în fiecare persoană ce dă, accidental sau nu, peste revista noastră acel instinct, acea foame de literatură, de cultură, oferind nu numai recenzii elocvente, ci şi articole revelatoare, totodată prietenoase, îmbrăţişând o gamă largă de subiecte, articole pentru dezvoltare personală, dar şi culturală, articole utile ce îi îndrumă pe cititori, vorbindu-le despre cum şi-ar putea planifica timpul. Încercăm aşadar să încurajăm cultura, relaxând totodată mintea, păstrând în articolele noastre o notă caldă şi lejeritate. Ne propunem totodată să promovăm şi talentele literare nedescoperite încă, aflate sub anonimat, dar şi săi impulsionăm pe cei doritori să scrie.

Cultura are un rol foarte important în viaţa fiecăruia, iar ceea ce încercăm noi să facem este să o sporim într-un mod lejer, fără să o impunem şi, desigur, să o distribuim într-un mod gratuit, accesibil pentru toţi cei ce doresc asta.

Despre „Tălmăciri politicale” şi autor

A

de Roberto Kuzmanovic

re mereu pregătit un ac ascuțit și un colac de sârmă ghimpată pentru orice cojoc; asta ca să se asigure că nu mai e loc de comentarii. E neșovăitor în ceea ce urmează să facă, echilibrat și tipicar când face și doar pe jumătate mulțumit, vrând mereu tot mai mult, când termină de făcut. Argumentele sale se compară, ca tărie, cu Zidul Chinezesc. Într-o singură frază este capabil să-ți creioneze paradoxuri și să te poarte cu Titanicul prin capitală, alături de Orwell sau de Umberto Eco, prin benzile de desen animat cu Mickey Mouse, ori prin clubul habarniștilor notorii, apoi prin rețeaua de socializare Facebook, și așa mai departe, într-un voiaj intelectual de excepție. Se poate observa că spectatorii săi sunt ușor selectați, intenționat sau nu, după criterii precum creier funcțional și haz. Îl suspectez c-ar fi clarvăzător, deoarece deseori a anticipat lucruri care s-au întâmplat întocmai. De aceea nu știu dacă orice asemănare dintre personaje și realitate e pură întâmplare. „Tălmăciri politicale” nu e o carte, o culegere de texte tipărite, ci un regal de actorie de înaltă artă, cu autorul în rolul tălmăcitorului unor adevăruri nevăzute oricui.

Dar care dor pe toată lumea.

Tablou de Roberto Kuzmanovic

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

36

99 de umbre ale lui Nietzsche

A

de Roberto Kuzmanovic

cum mult timp ezitasem să dau atenție filozofilor precum Platon, Socrate sau Friedrich Wilhelm Nietzsche, probabil dintr-o teamă eterică, absurdă: că-mi vor schimba principiile, în pofida tentației grosolane acumulată. Desigur că nu rezistasem prea mult până la devorarea a cât mai mult din/despre ei. Start-up-ul mi-a fost dat de către filmul „Plânsul lui Nietzsche”, fiindu-mi suficient încât să încerc să intru cu profunzime și curtenie în lumea marelui Friedrich. Încă sunt viu.

Devenisem, oarecum, fascinat de el (chiar dacă cu unele lucruri nu vreau să fiu de acord), şi pentru că avea un mod de gândire total diferit față de oamenii din jurul meu. E arhicunoscută zicala „Tăcerea e de aur”, care (încă) e pusă în practică cu vanitate îndeosebi atunci când nu e cazul și ia naștere o altă problemă. (Din ‘89 tăcem și tot săraci suntem). Nietzsche are o altă opinie „Cuvântul cel mai josnic […] e mai bun decât tăcerea” iar asta mi s-a părut interesant și temeinic. El a fost unul dintre formatorii de opinii care nu mi-au schimbat principii ci, dimpotrivă, ma ajutat să cântăresc informațiile și alegerile întru găsirea unui echilibru satisfăcător al vieții. Evident, orice pilulă mai mult sau mai puțin paradoxală poate avea o sumedenie de interpretări care nu mai conferă nostalgii și-alte flori ale nopții – de la grădinarul creștin până la deținuții din Alcatraz și consider că pot avea atât efecte negative cât și pozitive, în funcție de o situație dată.

Allan Percy, autorul cărții „Nietzsche pentru stresați – 99 de pilule de filozofie radicală pentru a ține mintea trează”, publicată la editura Herald, formulează interpretările sale privitoare la aforismele filozofului german într-un fel armonios, aș putea spune.

strategii încât uităm să ne orânduim ceva timp şi pentru noi sau cei din preajma noastră. Care pot fi: colegii de muncă, vecinii, partenerul de viață, familia, eventualii prieteni.

Cred că start-up-ul meu în lumea lui Friedrich Nietzsche (care te poate ajuta să te dezvolți pe plan personal și, paradoxal oarecum, profesional) s-ar fi cuvenit să fie această carte. Nu e târziu nici pentru tine, cititorule, oricare ai fi tu.

Recomand această carte celor care încă nu au apucat să-l descopere pe cel mai influent filozof al epocii moderne, celor care distribuie foto-citate cu scrierile sale pe rețelele sociale fără să aibă tâlcuiri proprii, celui care dorește să devină un antreprenor mai elegant sufletește și, de ce nu, emoțional, tuturor celor care consideră că nu au nimic de pierdut, puși fiind în situația de a-și răspunde la o sumedenie de întrebări. Dacă nu au făcut-o deja.

Dar întrebările nu se termină niciodată.

Cititorii pretențioși în ale scrisului trebuie să aibă în vedere stilul simplist care, cred eu, e ales în favoarea determinării oamenilor să-și imagineze cu ușurință situațiile invocate de Allan pentru a-și găsi cât mai repede opțiunile și soluționările adecvate, aflați, pesemne, la răscruce de drumuri, poate în căutarea propriei identităţi.

Autorul oferă și câteva rețete – un fel de instrucțiuni simple pentru plimbări pe poteci filozofice -, care ne sugerează să punem în aplicare și să vedem dacă ne ajută cumva ceea ce abia am citit. Pentru cei care doresc și câteva lecturi suplimentare, pot fi tălmăcite ca sugestii, trimiterile autorului către alte cărți precum „Arta de a iubi”, de Erich Fromm sau „Călătoria lui Hector”, de François Lelord, către budism, Coran și așa mai departe. Restul descoperiți singuri.

Citind această carte m-am simțit ca într-o tavernă obscură savurând cu Allan Percy un pahar de vin roșu în timp ce dezbăteam tot soiul de subiecte pe care în viața cotidiană nu prea avem timp sau chef să le dezbatem, din pricina afacerilor, copii care trebuie crescuţi sau datoriilor la bancă. Suntem atât de preocupați în a acționa instinctual, fără o pregătire temeinică, fără

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

37

Interviu cu Răzvan Nicula Mihail Soare: Bun venit pe Bibliocarti, Răzvan Nicula. Poate știi, poate nu, dar unul din obiectivele noastre, înaintea altor chestii, ca să le zic așa, care țin de bătăi cu pumnii-n piept vizavi de ce mari și tari suntem noi (mă refer la site, desigur) este aducerea în prim plan ale unor nume din universul literar mai puțin cunoscute (aici e o altă discuție, pe care o vom aborda ceva mai încolo). Iar mulțumirea noastră este cu atât mai mare cu cât este vorba de un scriitor tânăr. Ai deja trei cărți publicate, însă nu vreau să aducem dialogul pe o linie deja știută, a recordurilor stahanoviste, gândindu-ne că sunt autori geniali care nu se pot lăuda decât cu două-trei cărți, sau cu numai una, cazul lui Baudelaire fiind arhicunoscut. Ia-o pe rând, te rog, spunându-ne câte ceva despre fiecare din volumele tale. Iar noi, cuminți cum ne știi, vom răspândi cele aflate cititorilor noștri.

Răzvan Nicula: Bună seara, domnule Soare. Având în vedere faptul că în societatea românească, din păcate destul de puţin interesată nu numai de literatură ci de cultură în general, iniţiativele de acest tip sunt tot mai puţine, salut în cunoştinţă de cauză existenţa şi activitatea Bibliocărţi. Mă puneţi într-o situaţie destul de dificilă întrucât îmi vine destul de greu să vorbesc despre cărţile mele, iar eu, în alte circumstanţe, afirm că ele o pot face mai bine decât mine. Într-adevăr, până în momentul de faţă „copiii” mei, pentru că aşa îmi numesc cărţile, sunt în număr de trei. Volumul de debut, „Nevermore sau Incursiune pe drumul spre Niciodată” a apărut în anul 2009, lansarea având loc în data de 23 decembrie. A fost o „obsesie” a mea, una atât de mare încât eram hotărât că dacă s-ar fi amânat publicarea, fie aş mai fi aşteptat luna decembrie a anului 2010, fie aş fi renunţat la el şi chiar la scris. Nu ştiu cât de mult îşi iubesc scriitorii, după un timp, cărţile de debut, eu pot spune, însă, că „Nevermore” îmi este în continuare cea mai apropiată de suflet. A fost gândită ca un şoc emoţional pentru cititor, un atac dezlănţuit înspre latura afectivă. Privind de dincolo de „cortină”, nu este o poveste de iubire, ci o poveste care descrie reacţiile imediate de după sfârşitul poveştii de iubire. M-am bucurat să aflu că au fost foarte mulţi oameni care s-au regăsit în ea şi că, oricâte răni a reuşit să redeschidă (pentru că sunt puţini cei care nu au suferit din iubire), au ajuns să o aprecieze.

Nu este o carte autobiografică, şi o spun cu fiecare ocazie, pentru că nu de puţine ori mi s-a întâmplat să fiu întrebat dacă este aşa. Poate ar mai trebui

spus şi că în „Nevermore” este un mix care la vremea respectivă mi s-a părut inedit, între proză şi poezie, în anumite momente versificarea susţinând sau chiar înlocuind proza. „Pedeapsa Cerului”, al doilea volum, apărut în 2014, este un roman parabolă care tratează dualitatea umană – în fiecare dintre noi se dă zi de zi o luptă între Bine şi Rău. Ca să dezvălui un secret, aş spune că este un mic „eşec” întrucât plecând de la ideea unei cărţi comerciale a ieşit contrariul. Elementul inedit îl reprezintă abordarea mitului modern al vârcolacului (un pretext comercial, dealtfel) dintro altă perspectivă decât cea hollywoodiană, ca simbol al Răului. O parabolă care, în cadrul poveştii, tratează probleme de religie, de psihologie, de filosofie şi de morală. În cursul anului 2015 a fost lansat şi al treilea titlu, „Din gândurile nopţii”. Este vorba despre un volum de eseistică şi proză scurtă, construit în jurul unui unic personaj care de la stadiul de aspirant la începutul cărţii ajunge, la finalul ei, să se întrebe dacă a ajuns scriitor. „Gândurile” sunt structurate pe trei secţiuni, cea de raţiune, care conţine variate dileme, căutări şi reflecţii, cea de simţire şi aceea a poveştilor născute din împletirea celor două atribute umane. Pentru că acesta este adevărul, fără să gândim şi fără să simţim nu putem scrie dar, mai ales, nu ne putem percepe pe noi înşine ca entitate, ca fiinţă.

Mihail Soare: O întrebare banală (iar mie nu-mi plac nici banalii, nici banalitățile), dar inevitabilă : De ce scrii, Răzvan Nicula ? Și pentru cine o faci ?

Răzvan Nicula: Vă rog să îmi permiteţi să zâmbesc, nu ştiu cât de banală este întrebarea, eu nu cred, ştiu în schimb că mie mi se pare foarte grea. Toţi trebuie să avem vicii, nu? Vedeţi dumneavoastră, sunt multe motive invocate de fiecare scriitor în parte, mai mult sau mai puţin personale, mai mult sau mai puţin sincere. Şi eu m-am trezit de multe ori întrebându-mă şi, în mod surprinzător, mi-am dat răspunsuri diferite. Sunt unii care spun că este un „dat”, o soartă, alţii spun că vor să îşi supravieţuiască lor – aşa se pare, scriitorii trăiesc în conştiinţa altora şi după ce au murit; sunt unii care spun că vor să lase lumii experienţele şi înţelepciunea lor, pe când alţii, tocmai prin actul scrisului vor să iasă din banalitate uitând, dacă îmi permiteţi să îl amintesc pe Shakespeare, că „nimic nu e mai comun decât să vrei să fii remarcabil”.

Răspunsurile mele atunci când m-am întrebat au fost variate, şi nu de puţine ori mi-am răspuns că trebuie să îmi umplu existenţa cu ceva, existenţa sau vidul ei, şi că trebuie să o fac prin scris. A nu

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

38

se înţelege, însă, că este vorba despre plictiseală.

Ce pot spune acum este că dacă nu aş scrie nu aş mai fi eu. Scrisul poate deveni dependenţă, una de care nu intenţionez să mă tratez. Pentru cine scriu?

Nu numai pentru mine, ci şi pentru câteva persoane foarte apropiate mie care m-au susţinut pe drumul acesta. Şi, bineînţeles, pentru cei ale căror suflete au nevoie de rândurile mele.

Mihail Soare: Vrând-nevrând, trebuie să tratăm și o latură văzută diferit de scriitori, cea referitoare la promovarea cărților, noțiunea de marketing fiind, obligatoriu, prezentă și aici, cărțile nevânzându-se singure. Sunt scriitori remarcabili cvasinecunoscuți din pricina unei slabe promovări sau a uneia inadecvate. Scrierea trebuie să ajungă la cititori, nu să se învârtă bezmetic în biblioteca autorului și a apropiaților acestuia. Am apreciat la tine oarece mișcare în sensul acesta. Spune-mi, te rog, părerea ta despre acest aspect vital, dar și despre demersurile făcute, știind bine că nu ai stat cu mâinile-n sân așteptând notorietate de unde n-o să vină în veci.

Răzvan Nicula: Eu cred că acela care scrie doar pentru a obţine notorietate face o mare greşeală.

Pe de altă parte, nu pot să nu fiu de acord, dăruindu-ne lumii este imposibil să nu ne dorim să ajungem în conştiinţele cât mai multora. Când eram mai mic în zona noastră, a Simeriei, exista o vorbă mai mult sau mai puţin ironică: ”Laudă-mă gură, că-ţi dau prăjitură”. Nu pot spune că mă pricep la promovare, cu atât mai mult autopromovarea o abordez cu mare stânjeneală.

Din fericire mediul virtual oferă anumite posibilităţi lipsite de costuri pentru aducerea la cunoştinţa publică a existenţei scriitorului Răzvan Nicula şi a cărţilor sale, o platformă de blogging căreia refuz să îi spun blog, ci „maternitate”, respectiv Facebook-ul. Dacă tot se spune că „dacă nu ai Facebook, nu exişti”, atât scriitorul cât şi „Pedeapsa Cerului” sunt prezenţi acolo deşi, cum spuneam, din pricina stânjenelii posibilităţile nu sunt folosite la maximum. Totuşi, cea mai reală promovare a cărţilor mele rămâne, pentru mine cel puţin, aceea venită de la cititorii care le recomandă altora.

Mihail Soare: Aceste instrumente despre care-mi vorbești, Facebook-ul și blogăritul, îți sunt la îndemână și datorită lor te cunosc mult mai mulți cititori, ceea ce este un atu în plus, ajungând acolo unde sunt iubitorii de carte, anonimii frumoși de peste tot, care știu, în pofida părerii unor zmei aparținători unor grupuscule care împart „valoarea”, ce e aia literatură și ce e aia

maculatură. Mai punem și noi paie pe foc, cu cele câteva mii de cititori ai noștri, făcându-i pe sus numiții să mai tragă un gard între ei și „restul” lumii.

Răzvan Nicula: Înainte de debutul editorial, la insistenţele celui mai bun prieten al meu, am început să scriu în mediul virtual, pe un blog personal. Scriam sub anonimat şi nu l-am răspândit printre cunoştinţe, considerându-l un test care să îmi demonstreze dacă pot sau nu să scriu.

Bineînţeles, după ce numărul cititorilor a crescut în mod constant şi am considerat că am trecut testul, am ieşit din anonimat asumându-mi-l. În realitate mi-am dorit să fiu scriitor de la o vârstă foarte fragedă, dar din variate motive acest vis s-a împlinit mai târziu, în ciuda pregătirii universitare urmate. Cred, însă, că aveţi dreptate, îmi datorez statutul de scriitor nu vreunui organism specializat în literatură ci, în mare parte, anonimilor care miau citit rândurile, care m-au susţinut fără să mă cunoască altfel decât într-un mediu virtual şi care, chiar şi când aveam îndoielile mele, m-au convins că scrisul nu este în cazul meu risipă de vreme şi de suflet.

Mihail Soare: Probabil că sunt cititori care vor să știe și cum arată laboratorul tău de lucru, incluzând aici felul în care scrii (unii o fac cu ușurință, alții cu multă trudă), frecvența cu care o faci și ce presupune la tine actul scrisului, referindu-mă la eventualele obișnuințe ritualice ale oricărui autor.

Răzvan Nicula: Din fericire scrisul nu îmi pune mari dificultăţi, atâta timp cât am o idee, cred că aş putea-o scrie oriunde. Nu de puţine ori mi s-a întâmplat să scriu în baruri, în gări, în aeroporturi, pe carneţele, şerveţele, orice aş fi avut la îndemână. Scriu des, aproape în fiecare zi, şterg la fel de des şi îmi pare rău de acest lucru, dar mereu îmi spun că dacă eu nu sunt mulţumit de ceea ce iese, alţii nu au cum să fie. În cazul construcţiilor de mare anvergură am nevoie de intimitate, de o legătură pe care să o creez între mine şi locul în care sunt. La proiectele mari lucrez în camera mea, printre cărţi, pentru că aşa consider, fără să citim nu avem ce să scriem. Iar cărţile în general, chiar dacă sunt răspândite peste tot, îmi dau o stare de bine. În ceea ce priveşte obişnuinţele ritualice, cred că cea mai de seamă dintre ele este să aştept să vină noaptea. Şi, bineînţeles, înainte de a începe sesiunea de lucru, ţigara „condamnatului”.

Mihail Soare: O să te scutesc de întrebarea cu sertarul pe care orice fătucă făcătoare de recenzii pe la diverse săitulețe o pune, vrând în schimb să

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

39

știu cum ai ajuns la proză. Pentru că nu mă pot înșela afirmând că la începuturi ai scris versuri.

Răzvan Nicula: Nu, nu vă înşelaţi, scrisul l-am început cu versuri. Acele începuturi sunt, însă, departe, în timpul liceului. De altfel, cred că sunt puţini aceia care în adolescenţă nu au cochetat cu ideea de a scrie măcar o poezie. Pasiunea mea pentru scris s-a manifestat atunci, mai ales în timpul orelor de profil real, şi pentru că eram un elev problemă cu nota la purtare mereu scăzută, poezia, pe lângă plăcere, devenise o activitate care îmi făcea mai puţine probleme. Bineînţeles, au fost poezii confiscate sau distruse, dar cred că inclusiv acest lucru m-a îndârjit. Schimbarea drumului înspre proză nu a fost dictat de vreun eveniment major, pur şi simplu exersându-mi scrisul şi plăcerea de a scrie am simţit că acesta trebuie să îmi fie drumul. Dar, deşi scriu rar, nu am renunţat deplin la poezie şi, de câte ori simt impulsul, mă bucur să mai scriu una. Care, de ce nu?!, fără a mă considera poet, ar putea fi inclusă într-un volum de versuri ca proiect îndepărtat.

Mihail Soare: Cred că e timpul să-ți mulțumesc de prezență și să te trimit la treabă. Pentru că un scriitor, înainte de toate, trebuie să scrie. Succes, Răzvan Nicula ! E de prisos să-ți spun că ai ușile deschise la noi oricând vrei tu.

Răzvan Nicula: Vă mulţumesc şi eu, domnule Soare. La rândul meu vă urez câţi mai mulţi cititori, iar cititorilor dumneavoastră cât mai multe lecturi de calitate.

Pictură de Ema Păvăloaia

Interviu cu domnul Nicolae Roşu, directorul editurii Betta Mihail Soare: Am aflat despre editura Betta de curând, după ce prietenul nostru comun Emil Lungeanu, a pus pe coperta IV a ultimei sale cărţi un fragment dintr-un articol pe care i-l dedicasem nu demult. Şi, cunoscându-vă, m-a încercat regretul de-a nu vă fi ştiut mai demult. De aceea cred că se impune o prezentare, pe care vă invit so faceţi, începând, fireşte, cu istoricul activităţii.

Cum, când şi de ce s-a născut Betta ?

Dl. Nicolae Roşu: Simplu. În anii nouăzeci, imediat după evenimentele din decembrie 1989, am deschis o firmă, „Întreprinderea Mică Betta”, care se ocupa cu distribuția de presă, în principal în Capitală, dar și în câteva orașe apropiate. În 1991, avându-l ca asociat pe maestrul Constantin Codrescu, vocea de aur a teatrului, radioului și cinematografiei românești, plecând de la peștișorul betta splendens, am gândit să înviorăm puțin zona de presă, prin editarea primei reviste de modă românești de după revoluție, pe care am intitulato „Betta Moda”. Revista a avut o viață scurtă, datorită unor situații neprevăzute d.p.d.v. financiar, deși după primele trei numere, avea peste 1500 de abonați din țară. În anul 2000 am publicat primul roman, care era și primul roman al Elizei Roha, „Întâlnire la castel”. Activitatea de editare de carte a fost reluată deabia în 2008, tot cu un roman al Elizei Roha „Asasinat la Cracovia”. Într-un fel activitatea editorială, deși între timp au apărut și alți mulți autori, a fost strâns împletită cu apariția noilor cărți ale Elizei Roha, căreia, în perioada 2008-2015, i-am publicat 30 cărți: 18 romane, dar și volume de eseuri, povestiri, poezie, teatru, cronici literare.

M. S.: Ce face editura Betta astăzi, ce genuri scoate pe piaţă, câte cărţi aveţi în lucru, care sunt autorii reprezentativi, ataşaţi de colaborarea cu domnia voastră ?

N. R.: În timp, editura și-a dezvoltat activitatea, atât din punct de vedere al autorilor editați, cât și al cărților publicate, astfel că până acum am publicat peste 19 poeți (4 debutanți în volum), cu peste 30 volume, 17 prozatori (6 debutanți), cu 54

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

40

volume, 4 critici literari cu 12 volume, unii dintre autori rămânând atașați editurii. Dintre cei mai reprezentativi i-aș aminti pe Emil Lungeanu, Aureliu Goci, Paula Romanescu, Maria Calciu, Gabriela Banu, Constantin Kapitza, Constantin Codrescu, N.N.Negulescu, Marin Dumitrescu, Lucian Gruia, Valentin Hossu Longin, deși, după cum spunea un mare critic, fiecare autor își are locul său, bine definit, pe un fel de tabel al lui Mendeleev, creat pentru scriitori.

M. S.: De acord cu marele critic citat de domnia voastră. Deşi ştiu bine cum stau lucrurile din propria experienţă, dorind să aflu şi de la un (alt) editor, spune-ţi-mi, vă rog, cum se vinde cartea şi dacă aveţi colaborări cu reţelele de distribuţie în acest sens.

N. R.: Colaborez cu Centrul de Librării București și cu librării independente, dar cartea se vinde din ce în ce mai greu, mai ales poezia și beletristica.

Rețelele de distribuție s-au împuținat și ele, datorită randamentului scăzut și cheltuielilor mari presupuse de distribuție. Creșterea prețului la hârtie, servicii tipografice, salariile personalului, rabatul mare cerut de distribuitori și librării dublează prețul/ex., făcându-l neatractiv. Se cumpără și se citește, în general, din ce în ce mai puțin.

M. S.: Am remarcat ţinuta grafică a cărţilor de la Betta, eu fiind unul dintre cei care consideră că o carte este şi un obiect de artă, felul în care arată concurând, alături de conţinut, la creionarea unei imagini întregi, atât în ceea ce priveşte editura, cât şi în ceea ce priveşte autorul publicat. Detaliaţi, vă rog, acest aspect neglijat de alte edituri.

N. R.: Eu privesc Cartea ca pe un copil al autorului, ca pe o reușită în lupta pe care o poartă cu sine, ca rezultat al unui talent care-i vine de undeva de sus, și a unui efort extraordinar. De aceea talentul și efortul trebuie să se materializeze în ceva, în acest obiect de artă, cum îi spuneți Dumneavoastră. Ajutat de colaboratori, încerc să găsesc, vizual vorbind, o formă cât mai atractivă cărții. Cer de cele mai multe ori părerea autorului, pentru că fiecare carte poartă și trebuie să poarte amprenta energetică a acestuia, așa cum se întâmplă și cu picturile, sculpturile și alte opere de artă. Cititorul, văzând cartea, trebuie să-l vadă per

autor, să-i ghicească sufletul și sentimentele dar mai ales talentul. Trebuie, în același timp, să știe că acest „obiect” a trecut și prin laboratoarele Betta.

M. S.: Aveţi, din câte cunosc, o strategie elaborată şi integrată de promovare a volumelor nou apărute, ceea ce vă diferenţiază de multe alte edituri, mulţumite doar cu scoaterea pe piaţă a unor cărţi despre care se află doar accidental sau prin străduinţa personală a autorilor. Participaţi la târgurile de carte, organizaţi lansări, turnee de promovare ?

N. R.: Aici cred că stă secretul pentru care unii autori aleg editura Betta. Fiecare volum beneficiază de o lansare în București, de mai multe prezentări în cadrul turneelor pe care le face editura în țară și, obligatoriu, de o prezentare la Bookfest sau Gaudeamus, în raport de perioada când a apărut cartea. De anul acesta am organizat și un fel de bilanț al editurii pe categorii de carte: pe 23 iunie a avut loc bilanțul pe critică literară, unde au fost prezentați autorii și volumele lor editate de Betta (care a beneficiat de participarea a numeroși scriitori și critici literari, acțiunea fiind apreciată ca o reușită); pe 6 august va avea loc bilanțul pe poezie iar pe 20 august cel pe proză.

Aceste „bilanțuri” vor fi organizate anual, astfel încât să reunească „recolta” pe un an întreg. Prin aceste acțiuni, am făcut eu o estimare, despre un autor (pentru că se vorbește nu numai despre o carte, ci și despre autor și opera sa, în ansamblu), află nemijlocit, pe parcursul unui an, 1500-2000 de cititori, neluând în calcul, promovarea cărții, a autorului și acestor evenimente în presă și pe diversele site-uri de cultură. Un fapt, deasemenea apreciat de autori, este închegarea în jurul editurii, a unui colectiv de critici de valoare sau în curs de afirmare, care, chiar dacă nu scriu despre fiecare carte sau autor, participă dezinteresat la acțiunile organizate (I-aș aminti aici pe polivalentul scriitor – dramaturg, eseist, romancier, critic literar, publicist – Emil Lungeanu; criticul și istoricul literar Aureliu Goci, prozatorul, publicistul și criticul literar Florentin Popescu; prof.univ.dr.Ion Dodu Bălan, prof.univ.dr.

Nicolae Georgescu, cunoscut eminescolog; poetul, prozatorul și criticul literar Lucian Gruia; romancierul și criticul literar Mihai

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

41

Antonescu, scriitorii prof.Ion C.Ștefan, prof.

Floarea Necșoiu, Geo Călugăru, ș.a.

Printre stele și cărți cu Horia Muntenuș

M. S.: Am aflat istoricul editurii, am aflat ce faceţi la ora la care vorbim, ştim câte ceva şi despre micile secrete care fac din Betta un loc vizat de tot mai mulţi autori. Este legitim să dorim să ştim şi ce proiecte de viitor aveţi.

Producător, regizor, scenarist, poet și membru al Uniunii Scriitorilor Români, Horia Muntenuș, ne destăinuie în interviu – detalii despre romanul său „Dincolo de stelele reci” și nu numai.

Propunându-ne să evidențiem strălucirea scriitorului cu ajutorul unui site dedicat lecturii, vă invităm să urmăriți discuția noastră, redată mai jos:

N. R.: Pe lângă atragerea unui număr cât mai mare de autori, îmbunătățirea aspectului tipografic al volumelor, diversificarea acțiunilor de promovare; deși am publicat și câteva antologii, începând din acest an, trimestrial o să scot câte o antologie colectivă pe poezie, proză, critică și teatru, în principal cu texte ale autorilor editurii. Recent am deschis colecția „Restituiri” cu volumul „Însemnările unui răsvrătit!”, al marelui intelectual român, din păcate uitat de contemporanii săi, Mircea Vrânceanu, rod al eforturilor unui împătimit căutător și promotor al valorilor vâlcene, l-am numit pe prof. emerit Nelu Barbu din Băbeni, care a reconstituit volumul, apărut prin 1946. O să vedem și ce ne oferă viitorul.

M. S.: Ce-i oferiţi, domnule director, unui autor, eventual respins de alţii, care bate la uşa editurii dumneavoastră ?

N. R.: Tot ceea ce înseamnă editarea unei cărți, plecând de la manuscrisul oferit, într-o formă sau alta, de autor și, bineînțeles, promovarea autorului și a cărții prin formele despre care am vorbit.

M. S.: Personal, în urma acestui interviu, am decis ca după patru cărţi publicate la patru edituri diferite să aleg pentru publicarea următoarelor două, ale căror manuscrise sunt finalizate, colaborarea cu domnia voastră. Evident, dacă acceptaţi.

N. R.: Bineînțeles. Dacă veți fi mulțumit, aștept și alți autori argeșeni.

M. S.: Vă mulţumim pentru interviul acordat, domnule Nicolae Roşu, şi vă invităm ca ori de câte ori vreţi să comunicaţi ceva, să ne solicitaţi sprijinul. Şi-l veţi primi, promitem, cum nu se poate mai prompt. Mult succes în admirabila dumneavoastră activitate !

N. R.: Mulțumesc. Și eu vă urez: La cât mai multe cărți… la Betta!

Roberto Kuzmanovic: Pentru cei care nu v-au lecturat până acum, vă rog, să le comunicați câteva detalii despre activitățile dumneavoastră. Când auzim Horia Muntenus, la ce să ne gândim?

Horia Muntenuș: Cred că pot fi descris de cărțile mele de poezie, de activitatea mea de cercetător al operei lui Constantin Brâncuși, de apărător al integrității monumentului său de la Târgu Jiu, dar și de proza pe care o scriu. Sunt un scriitor, da, care nu trăiește pe spezele statului. Nu am primit și nici nu am solicitat vreun ban, până acum, din partea statului pentru publicarea cărților mele.

Sunt un om liber, independent, capabil de efort susținut, caracterizat de tenacitate, perseverență. În tinerețe mi-a fost greu să îmi stăpânesc revoltele și pentru această atitudine a mea, uneori încăpățânată, am plătit cu vârf și îndesat. Dar tot această atitudine a mea mi-a luminat drumul atunci când era mai întunecat.

R.K.: Fie ca acest lucru să se întâmple în continuare. O nouă ediție a romanului „Dincolo de stelele reci” va avea lansarea pe data de 5 decembrie, la Câmpia Turzii. Ce ne puteți spune despre roman?

H. M.: 5 decembrie e ajunul Sfântului Nicolae. Am fost invitat de prietenii mei, Dorin Nicolae Lojigan, Nicolae Ștefan și Edgar Ötvös să prezint cartea în contextul unei mari manifestări culturale. Aici, la Câmpia Turzii s-a născut o puternică grupare de susținere culturală. Da, acest oraș echilibrat, liniștit, cu oameni de bun simț, poate deveni un adevărat centru cultural. Omul sfințește locul și resurecțiile pleacă întotdeauna, după cum bine știm, din fermentul unor aspirații de ordin cultural. Întâi de toate, din elanul tinereții, pe care bine îl reprezinți, Roberto.

Romanul meu tocmai despre tinerețe vorbește.

Elan și luptă. Luptă pentru adevăr, bine și frumos.

Poate că e un donchihotism, într-un fel, însă depinde ce înțelegem prin donchihotism. Don Quijote de la Mancha, un ingenios hidalgo, cavaler prin urmare, se adăpostește, cumva în romanul

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

42

meu, m-a urmărit substanța lui hipnotică, așa cum l-am simțit în zilele și în nopțile mele de elaborare.

Pentru mine e un arhetip uluitor și fantastic, cu rezerve inepuizabile. Nu e neapărat o licență, dar avatarul său literar m-a prins, m-a vrăjit. Miguel de Cervantes Saavedra însuși a fost un luptător.

Citindu-i biografia rămâi impresionat. Numai un alt Miguel de Cervantes Saavedra i-ar putea romanța viața, altfel decât a făcut-o el însuși în această extraordinară metaforă a propriei sale vieți. Un avatar existențial, în fapt. Și, când percepi asta, devii conștient că ai la îndemână instrumentele stilistice necesare realizării unui roman. Simțeam că trebuia să scriu un roman. Am plecat de la această poruncă interioară. Nu știam prea bine de ce, poate pentru a trezi un zâmbet pe buzele cititorului. Zâmbetul e de veghe în cartea mea, îl însoțește cu pasiune pe cititor. Un prieten mi-a mărturisit chiar că se oprea din lectură pentru a putea să râdă în voie. Semnalele pe care le am de la cititori acestea sunt: cartea te ține cu sufletul la gură, îți înflorește zâmbetul pe buze. Dincolo de astea, cartea își are ciclul ei simbolic, de inelare.

Sunt înfățișări, sunt aventuri, sunt gânduri. Așa cum se petrece viața noastră, în încercări care leagă trăirile imediate de cele ale conștiinței, sentimentele de meditații, experiențele de proiecții, amintirile de visuri, obișnuitul de neobișnuit, întâmplarea de coincidență, realitatea de abstract, banalitatea de profunzime, sacrul de profan, senzațiile și percepțiile de analiză și de enunț. Personajul meu nu e tocmai o reîncarnare a lui de la Mancha, poate mai degrabă o transfigurare a lui, dar precizez: în anumiți timpi ai relatării. Altfel, își are vocația lui, independentă, caracterul său particular, unicitatea tipologică literară. Nu o să îl descriu aici, a făcut-o și o va mai face critica literară, îl vor percepe și îl vor înțelege cititorii. Prin dublul său, o călăuză răsfrântă din mitologii, un însoțitor ca un înger păzitor, l-am introdus într-o lume a semnificațiilor fabuloase. Pe mine m-a cucerit starea romanului meu, am intrat în acea stare pe care o descriam, eram acolo. Dacă aș fi rămas acolo, romanul meu poate ar fi fost un roman bun, dar nebulos. Însă am reușit să ies și de aceea e rotund, împlinit și limpede. Se observă tensiunea care este în creștere, se observă misterul care se potențează, glisajul senzațional, dar înspre finalul cărții lucrurile intră în calm, în imperturbabil, într-o eliberare. Ca de altfel și autorul.

R.K.: Negreșit; numeroasele premii, activitatea jurnalistică și operele publicate anterior pot sta la

baza recomandării de lectură a romanului. Ce altceva îl mai recomandă?

H. M.: Eu cred în destinul acestei cărți. Și o fac în calitatea mea de cititor, de acum. Devin obiectiv, m-am detașat, îl privesc ca pe romanul altcuiva (dacă mă refer la înțelegerea timpului din perspectivă hegeliană). Dar nu se poate face abstracție de cei peste treizeci de ani de muncă a mea pe tărâmul literaturii. Nu pot evita acumulările mele culturale, experiențele mele de viață.

Romanul se extrage din toate acestea. Am reușit să șlefuiesc fraza într-un moment în care proza contemporană românească e obosită de clișee întrun limbaj de lemn. Acest lucru îi conferă originalitate. Am reușit prin stilistică, am reușit să îi imprim un anumit ritm care să îl ferească de redundanțe. De fapt, eram conștient de această reușită în momentul în care am pus ultimul punct.

Pe urmă nu am mai așteptat decât confirmările. Ele au venit în momentul în care s-a afirmat că se citește pe nerăsuflate. Te prinde, te captivează.

R.K.: Titlul (dar și coperta) nu este deloc unul pe lângă care să trecem neobservându-l. Având în vedere că vorbim deja de o a doua ediție, suntem curioși de feedback-ul primit. Cum au reacționat cititorii?

H. M.: Am avut o primă lansare la Cluj, pe data de 30 martie. Aveam emoții, așteptam impactul ei la public. Prietenii m-au sunat mai apoi să o laude.

M-am bucurat pe urmă de alte șase lansări: Craiova, Baia Mare, București, Râmnicu Vâlcea, Sebeș Alba, Făgăraș. Peste tot am fost întâmpinat extraordinar, s-au scris multe cronici și toate elogioase. Am dialogat cu cititorii cărții, pe telefon, prin corespondența electronică sau față în față.

Indiferent de categoriile de vârstă, de gen, de profesii, cititorilor le-a plăcut foarte mult. Și sunt mulțumit de ceea ce am realizat. Sunt fericit.

R.K.: Lăsând la o parte CV-ul impresionant, ce considerați că ar trebui să mai știe cititorii site-ului Bibliocarti.com legat de roman?

H. M.: Un mare eseist și critic literar contemporan, poet la rându-i, François Bréda s-a exprimat în acest fel: ,,Picaresc, umoristic, epic şi liric, analitic şi sintetic, real şi metafizic, clasic şi modern, eseistic şi narativ, ezoteric şi filosofic, savant şi înţelept, realist şi suprarealist, romanul ,,Dincolo de stelele reci” ne oferă un model de scriitură impecabilă prin excelenţă, un exemplu de stil cu steluţe, demn de un mare stilist al expresiei literare în genul epic”. Și sunt onorat, fericit pentru acest elogiu. Un alt recenzent, poetul, romancierul și criticul literar Alexandru Petria, remarca faptul că

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

43

lectorul, odată ajuns la finalul cărții, regretă că s-a terminat. Nu pot ascunde faptul că și eu regretam, când am așezat acel ultim punct pe hârtie, că l-am terminat. Dar, cum ar spune cineva, ,,asta e viața!”

R.K.: Inițial, după răsfoirea primelor pagini ale romanului, m-am oprit și-am spus: Cine n-a apucat să facă armata, să citească această carte – dacă filmele nu l-au convins că nu-i o joacă. Totuși, știind că activați și ca producător, regizor şi scenarist, nu mare mi-ar fi mirarea să aflu că la baza unui film ar fi „Dincolo de stelele reci”.

Așadar, s-ar cuveni să vedem povestea cărții și în cinematografe?

H. M.: Da. Într-adevăr, așa după cum remarcați, cartea este cinematografică, de ecranizat. Mi s-a mai spus asta. Mi-a spus-o multă lume. Este ușor sesizabil lucrul ăsta. Și cred și eu că poate fi o propunere de film. Imponderabilele ar putea realiza acest lucru. Și poate că într-o bună zi o să finalizez un alt roman, romanul ecranizării cărții mele. Și ar ieși un alt film și o altă poveste.

R.K.: Deoarece orice interviu are și un sfârșit, vă invit să le comunicați celor care citesc acest interviu, câteva cuvinte de final.

H. M.: Am scris acest roman, nu din semeție și nici din orgoliu, ci dintr-o nevoie organică pe care încă nu mi-o pot explica, oricâte aș ști despre Artă, oricâte aș ști despre psihanaliză. Dar știu exact ce am făcut, ce am realizat, și ceea ce știu bine este că romanul meu este un roman frumos, curat, fluent. L-am dedicat cititorilor, simpli sau complicați, și cititorii acestui roman l-au primit ca pe un roman important. Și le mulțumesc.

R.K.: Vă mulțumim pentru timpul acordat și vă dorim în continuare multă inspirație. Până una alta, hrăniți-vă cu lectură.

Pictură de Vasilica Marina Călușer

De vorbă cu poetul Dan David Mihail Soare: După ce am citit şi recenzat trei volume de poezie semnate Dan David, cu amărăciunea de rigoare, am constatat că numele şi activitatea scriitorului sunt prea puţin cunoscute, comparativ cu ceea cred eu că merită. De aici şi demersul site-ului nostru. Firul biografiei domniei voastre nu este unul chiar obişnuit, dintr-un transilvănean autentic ajungând peste ani, datorită jocului sorţii, un onorabil cetăţean american care a dus cu sine, dincolo de Oceanul cel mare, sensibilitatea unui suflet de poet, materializată ulterior în câteva remarcabile volume. Aşadar, cine sunteţi cu adevărat, domnule Dan David?

Dan David: De fapt sunt un om cât se poate de obișnuit. M-am născut acum 79 de ani într-un minunat loc din Transilvania, și acolo, în primii ani ai vieții, m-am format mai mult decât în ultimii 65 de umblat aiurea, în lung și în lat prin lume. Părinții mei au fost învățători la țară, și acolo, în casa lor din Bocșa, judeţul Sălaj, pe care o iubesc și acum tot atâta cât în anii copilăriei, dacă nu chiar mai mult, am citit primele cărți, am auzit prima dată de oameni dragi nouă, de Goga, de Coșbuc, de Barbu, de Pillat, de Bacovia, pe care, la anii aceia, mi-i închipuiam ca fiind niște uriași buni și blânzi. Când tata îmi povestea despre Bacovia, al cărui elev a fost, la Școala Pedagogică din Bacău, și adesea îmi recita din poeziile sale, ascultam eterat, de parcă îmi vorbea despre un înger, iar eu îmi imaginam aripile sale de „plumb”. Viața m-a purtat apoi, cu școala, la Târnăveni, prin București, cu munca mai târziu pe la Copșa Mică, pe la Onești, pe la Pitești, până când mi-a sosit timpul pensiei și mi-am urmat copiii în America, unde îmi duc zilele și astăzi. Aici am mai lucrat 14 ani la prestigioasa University of California din Los Angeles, angajat la muzeul universității. În această perioadă, „americană”, am scris peste 80% din întreaga mea „operă” și am publicat 8 dintre volumele mele de literatură (7 volume de poezie și un volum de proză scurtă).

Mihail Soare: Lăsând la o parte biograficul, cu toată amprentarea evidentă a operei oricărui autor, vă rog să vă aplecaţi acum exclusiv asupra creaţiei dumneavoastră, rememorând începuturile, cu tainicele resorturi generatoare şi perioada de dezvoltare şi dependenţă (pentru că ştiu că aici se ajunge, în cele din urmă), practic de maturizare scriitoricească, în care hobby-ul a devenit necesitate de exprimare, fiind celălalt limbaj, dacă nu cumva întâiul.

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

44

Dan David: Trebuie să recunosc, un fior liric, poetic mă bântuia încă din primii ani de școală, imediat după ce am învățat să citesc. Îmi amintesc de prima mea încercare poetică, de prin clasa a șasea, prin 1948: era un poem închinat „marelui conducător” I.V. Stalin. Mândru de poezia mea, am încercat să i-o citesc tatei. Om înțelept, m-a sfătuit să scriu despre flori, despre pădure, despre iarnă sau despre celelalte anotimpuri, și să las subiectele oamenilor mari pentru mai târziu, când voi crește.

L-am ascultat, fără să înțeleg atunci prea bine sfatul său.

O lungă perioadă nu am mai scris aproape nimic. Am mai scris, poezie, sporadic, prin liceu, mai ales poeme de dragoste, impulsionat de vârsta iubirilor cu capul în nori și, desigur, nenumărate scrisori de dragoste cu care uimeam colegele, și ele sensibile, la vârsta aceea la cuvintele frumoase. Cel mai mult am scris poezie (proză am început să scriu mult mai târziu, în America fiind), în perioada cât am lucrat în Combinatul Petrochimic de la Pitești. Pe cele 500 de poezii scrise în anii petrecuți la Pitești le-am luat cu mine în America în 1997.

Unele dintre ele au fost rescrise și câteva au fost incluse în primele volume publicate în USA; încă nu am terminat de revizuit tot ceea ce am scris în acea perioadă. În America fiind, și slujba permițândumi, am început să citesc din poezia americană, tradusă sau în original, pe care o îndrăgeam tot mai mult, pe măsură ce o descopeream. Așteptam cu nerăbdare fiecare număr nou din periodicul „The New Yorker”, cu splendidele sale selecții de poezie americană. Am recitit tot atunci, de câteva ori, volumele lui Nichita, ale Anei Blandiana, ale Ilenei Mălăncioiu, l-am recitit pe Ion Barbu, am găsit cărțile lui Cărtărescu, și atâtea altele, hrănindu-mi sufletul în atmosfera calmă și caldă a Universității. În același timp a început să crească în mine celălalt eu, pe care aproape că îl uitasem, care mă copleșea și pe care nu îl puteam respinge, oricât am încercat; un alt eu, unul cu capul în nori, un frate mai mic, încăpățânat, care creștea însă uluitor de repede, îmi umplea capul și punea stăpânire pe toate orele zilelor și nopților mele. Așa am reînceput să scriu poezie, la început puțin chinuit de lipsa relativ îndelungată a exercițiului, mai apoi împins de valurile de imagini, de cuvinte, ca niște torente nebune, astfel încât mă trezeam repetând în minte ore întregi formulări diferite, permutări de cuvinte, rime și ritmuri, regulate sau șchioape, ca o obsesie adesea chinuitoare. Scriam în fiecare zi, oricând găseam un moment de liniște, de singurătate.

Mihail Soare: Probabil că însuşirea limbii engleze la nivelul instrumentului de comunicare cu semenii, la magazin, la cafenea, la locul de muncă, oriunde, a făcut ca poetul Dan David să ajungă la o esenţializare a exprimării pe care o comparam în recenzia volumului „Celălalt obraz al Pământului” cu sculptura lui Henry Moore. Mă refer la economia excepţională de mijloace, ce mă duce cu gândul către câţiva poeţi americani, ceea ce pentru cei români e mai greu de conceput.

Dan David: Așa cum menționam mai devreme, poezia americană m-a cucerit de îndată ce am întâlnit-o. M-a frapat de la bun început simplitatea versului, eficacitatea cuvântului pus potrivit la locul său, adresarea directă, puterea verbelor, preponderente în economia verbală a poemelor americane. Multă vreme bariera de limbă a fost pentru mine un important handicap, nu doar în pătrunderea sensurilor scrisului poemelor autohtone, dar și în viața curentă. Nu scoteam două vorbe, că și eram întrebat: „care vă este limba de origine?, din ce țară veniți?” Nu erau întrebări cu sens ascuns, de natură să jignească pe cineva; într-o țară de emigranți, cu străbuni emigrați din întreaga lume, arar poți simți un ton șovin în conversațiile cu cei cu care te întâlnești, chiar dacă nu te cunoști de multă vreme.

Această situație m-a deranjat mai mult pe mine decât pe interlocutori, dar m-a ambiționat și mi-am îmbunătățit mereu nivelul de stăpânire a limbii engleze. Mă rog, în această privință mai am de lucrat. În 2004 mi-am adunat toate textele pe care le-am scris în engleză și le-am publicat în volumul „Master and Servant” la editura i-Universe.

Așa cum scriam și în prefața volumului „Celălalt obraz al pământului”, Poezia, ca și literatura beletristică în general, nu este o întreprindere facilă în această perioadă. Mai ales pentru un scriitor în română, trăind în diasporă. Cei mai mulți dintre noi simțim asta. Chiar și în condițiile existenței internetului, a diverselor conexiuni, a relațiilor sociale în grupuri mai largi sau mai restrânse, rămâne izolarea fizică, mediul în care îți trăiești viața zi de zi, colegii de serviciu, vecinii și străinii, chiar și unele dintre rude, pe care le auzi vorbind continuu în jurul tău, dar care folosesc o altă limbă decât acea în care simți și scrii tu. Marea încercare o constituie însă promovarea și disponibilizarea cărții odată tipărite, pentru marele public. Nu găsești un lanț de distribuție fiabil, produsul pe care îl oferi are o nișă locală de interes extrem de redusă. Și câți dintre aceștia, dintre noi de fapt, inundați de valurile agitate ale mijloacelor

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

45

media moderne, mai citim astăzi poezie? Dar câți dintre noi mai citim azi carte, în general, în afara unor ghiduri de călătorie, poate? Cel care dorește să scrie, să publice, și are posibilitatea, cheltuieşte din propriul buzunar și rămâne cu cărțile sale în cercul său de prieteni sau în familie.

Mihail Soare: Eu am tot vorbit despre opera domniei voastre, considerându-mă un mic exeget, faceţi-o şi dumneavoastră. Despre ce scrieţi, domnule Dan David, şi cum o faceţi ? Uşor ca o curgere, aşa cum vă pare scriitura ori e doar o aparenţă, în spatele ei ascunzându-se trudă şi frământare ?

Dan David: În ultimul timp am scris mai puțin.

Recitesc și rescriu poeziile din perioada de început, din țară, de la Pitești. Le văd cu alți ochi acum: le critic, pe unele le abandonez. Nu, nu scriu năvalnic, ușor, productiv. Adevărul este că mă chinui scriind, și aceasta din cauză că mereu recitesc ce am scris, tai multe dintre cuvintele care mi se par de prisos, rescriu, știți, cred, și dumneavoastră cum este. Tot în această perioadă continui să scriu la o nuvelă mai consistentă, mai amplă, a cărui titlu provizoriu este „Iosif, tâmplarul”, despre viața unui tâmplar român, emigrant. Am reluat scrisul la ea după o întrerupere de câțiva ani, timp în care m-am întors, cu aceeaşi dragoste, la poezie. Referindu-mă la poemele scrise, și mai ales la cele publicate, în perioada trăită în America, uneori am primit observații legate de lipsa, sau insuficienta prezență, a poeziei de dragoste, a unei impregnări erotice, super sentimentale, frecvent întâlnită în poezia actuală, așa zisă modernă. Consider că sunt imputări, chiar dacă prietenești, rezultate din interpretarea eronată a sentimentalismului prezent în majoritatea poeziilor mele, Așa cum scriam undeva, nu ca o scuză, desigur, mai mult ca o clarificare. Nu veți găsi în poemele prezentate în i„Celălalt obraz al pământului” izbucnirile clocotitoare ale iubirilor pătimașe ale primei tinereți, ale primăverii sau ale verii timpurii ale vieții. Veți întâlni mai degrabă o vară târzie calmă, o toamnă bogată, o alunecare spre albul iernii vieții. O dragoste liniștită ca apele fluviului ajuns în brațele mării egalizatoare. Dar această iubire, tot iubire este! Mă apropii cu grijă de ființa dragă din ochii căreia fulgerele iubirii pătimașe s-au atenuat, dar a rămas în ei căldura sufletului îndrăgostit, de ființa iubită care a plecat, uneori atât de departe încât nu se va mai întoarce. Și dorul de anii care sau scurs, de întâmplările care s-au stins odată cu ei, de locurile prin care am trăit, de oamenii alături de care am respirat, tot dragoste este. Nu mai

sunt tânăr. Nu mă mai angajez la proiecte mari.

Dacă închei nuvela, voi continua să scriu poezie, pe care o simt ca pe un incendiu care mă copleșește din nou în ultimul timp.

Mihail Soare: Totdeauna, scriitorii, chiar şi cei care publică cu nemiluita tot ce le trece prin cap, au sertarele pline de manuscrise, considerate în marea majoritate a cazurilor cartea de căpătâi a existenţei lor. Pe care, în aproape tot atâtea cazuri, nu o publică. Ce conţin sertarele biroului dumneavoastră ?

Dan David: Nimic deosebit. Cu excepția poemelor scrise între 2013-2015, dintre care pe unele le mai strecor pe Facebook din când în când, am reușit să public, după o exigentă selecție, desigur, aproape tot ce am scris înainte. Dacă nu mi-au plăcut îndeajuns când le-am recitit, nu le-am selecționat pentru a fi incluse în volum. Din ce a rămas aș mai putea publica câteva volume, dar nu tot ce scriu merită să vadă și tiparul. Așa că în sertarul meu se mai află, pe lângă cele vreo 1000 de poeme neselecționate la vremea lor, încă vreo 200 de poeme nepublicate, scrise în ultimii 2-3 ani, și cam 25 de proze scurte ce vor apărea, când le va veni timpul, împreună cu nuvela mai amplă, în același volum de proză scurtă.

Mihail Soare: Faceţi-mi, vă rog, o prezentare a biografiei scriitoriceşti a domniei voastre, enumerând nu doar volumele apărute, ci şi povestea fiecăruia în parte, de la editurile cărora le-aţi încredinţat, şi până la persoanele înspre care v-aţi îndreptat gândul atunci când le-aţi scris.

Dan David: Nu am scris aproape niciodată cu gândul la volumul în care voi publica. De asemenea, arareori m-am gândit la anumite persoane când am scris; cu câteva excepții bineînțeles, pe care nu le voi destăinui acum. Am scris, pur și simplu. Mult mai apoi am publicat, adunând în volume poeme scrise în anumite perioade de timp. Deci volumele mele sunt, aproximativ, constituite pe trecerea anilor. Nu am publicat volume tematice, în care să introduc numai un anumit tip de poeme, selectate din întregul bagaj de lucrări scrise de-a lungul timpului.

Poate mă voi gândi la astfel de colecții/selecții cândva în viitor, dacă voi mai avea timp. Dacă o listă a volumelor mele vă poate completa interviul de față, iat-o: 2003 – Volumul de poezie în limba română „Bună Dimineața, America”, la Editura Criterion Publishing, USA/România.

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

46

2004 – Volumul de poezie în limba română „Leuștean pentru America” de Nord, la Editura Paralela 45, România.

2004 – Volumul de poezie în limba engleză „Master and Servant”, la Editura „i Universe“ din USA. 2006 – Volumul de poezie în limba română „Dealul galben”, la Editura „Lulu Publishing“ USA. 2008 – Volumul de proză scurtă în limba română „Gardul – Pustiul dintre noi”, la Editura „Lulu Publishing“ USA. 2010 – Volumul de poezie în limba română „Cerșetorul de Timp”, la Editura „Lulu Publishing“ USA. 2010 – Volumul de poezie în limba română „Zidul de zgură”, la Editura Lulu Publishing, USA. 2011 – Volumul de poezie în limba română „De dragoste… poate”, la Casa de Editură Lulu Publishing, USA. 2012 – Volumul de poezie în limba română „Mașina de copiat zile2, la Casa de Editură Lulu Publishing USA. 2013 – Volumul de poezie în limba română „Celălalt obraz al Pământului”, la Editura „Lulu Publishing“ USA. 2015 – Volumul de poezie în limba română „Fruntea albastră a dimineții”, la Editura „Self Publishing România“.

Vreau să mai menționez faptul că în toți acești ani am publicat aproape tot ce am scris, în reviste și antologii în engleză și în română, atât în țară cât și, mai ales, în străinătate. Le-aș putea enumera, dar sunt prea multe pentru un interviu. Pot fi găsite în ultimele pagini ale volumelor menționate mai sus, începând cu Revista „Clipa” din „Dandavid’s Weblog“ (dandavid.wordpress.com).

Mihail Soare: Odată ce te-a prins în mreje, literatura nu te mai lasă o clipă, ţinându-te în prizonieratul ei fermecător continuu, neîngăduindu-ţi altă libertate în afara celei de a scrie. Aşa că, ştiu bine, într-un fel sau altul scrieţi neîntrerupt. Chiar când nu scrieţi. La ce lucraţi acum ?

Dan David: Aşa e, într-un fel sau altul, v-am şi răspuns. Aş vrea, oricum, să scriu mult mai mult decât o fac.

Mihail Soare: Suntem siguri că cititorii noştri vor deveni de-acum şi ai dumneavoastră, acesta fiind rolul site-ului de faţă, menit să suplinească lipsa de promovare din jurul unor nume importante pentru literatură. Şi pentru a-i convinge, vom publica câteva dintre poemele lui Dan David. Încheiem, mulţumindu-vă pentru amabilitatea de-a ne accepta drept interlocutori !

Dan David: Am aflat târziu, abia de curând, despre site-ul bibliocarti.com, dar l-am îndrăgit imediat și m-aș bucura să pot fi printre colaboratorii săi în viitor. Și eu vă mulțumesc pentru acest interviu și sper să nu vă fi plictisit cu detaliile vieții unui om simplu, care iubește poezia, care iubește și respectă cuvântul scris. Vă împărtășesc o poezie dragă mie și alte două pentru următorul număr al revistei.

E septembrie, vara coboară în toamnă

de Dan David

Ieşim la plimbare în fiecare seară.

Ocazii bune să aflu ce gândeşti.

Pe-afară, prin parcuri, pe stradă, Te destăinui mai dihai decât la biserică în genunchi.

Nu că ţi-ai recunoaşte păcatele; câte-or fi fost.

Sari mereu peste ele ca o vrabie gureşă.

Dar aflu ce-ţi place, persoanele care te încântă, Cele pe care le deteşti.

De la o vreme te-ai schimbat, Aşa cum vara coboară în toamnă.

Braţul nu mi-l mai strângi aproape, Pasul nu ţi-l mai potriveşti.

Când îţi vorbesc, priveşti în altă parte; Parcă ţi-e teamă. Îţi prind palma, frunză sărutată de brume.

Fabuloasele amintiri nu ne mai îndeamnă.

Vraja care se ţesea între noi se destramă încet.

E septembrie; vara coboară în toamnă.

Pictură de Vasilica Marina Călușer

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

47

Cuvântare despre poeți Lui Beto

de Mihail Soare

Poeții sunt, domnii mei, (am mai spus-o, însă tot nebăgat în seamă am rămas) cei mai fericiți oameni de pe pământ deoarece nefericirile le sunt date nu ca să le trăiască așa cum li se întâmplă celorlalți când le pică cerurile, ci doar pentru a le transforma în poezie așadar, ele sunt un fel de material de lucru cum e tovalul cizmarilor, bunăoară, sau dimia croitorilor unii dintre ei se mai deșteaptă la bătrânețe, (în cazul lor acesta venind greu de tot, odată cu secolul) înțelegând că au fost folosiți și asta doar pentru meschinăria de-a exista poezia ca specie literară acești indivizi fac parte din ordinea firească a lucrurilor inutile (nu le mai înșir pe cele deja cunoscute) sunt din cale afară de norocoși născându-se exact în perioadele dorite de ei, chiar dacă îi știți de contemporani au niște iubite care, de regulă, arată altfel decât toate iubitele de fapt, ele nu arată nicicum tramvaiele scorojite cu care circulă ei merg cu viteza melcilor o călătorie putând dura și ani întregi mi s-a întâmplat și mie o asemenea trăsnaie de necrezut negătindu-le nimeni, sunt înnebuniți după conserve, cărora sunt în stare să le dedice elegii sau sonete să nu râdeți când veți întâlniți prin vreo fițuică sonetul conservei de hering în ulei ori cine știe ce elegie năstruşnică închinată vreunei zacuști pentru pâine cresc arbori, niște arbori aparte de înălțimea iubitelor pe care îi udă, ca și pe ele, zi și noapte cu lacrimi cristaline așteptând coacerea jimblelor la început sunt și ei oameni, însă mai apoi, pentru că s-au născut cu defectul ăsta de a transforma tot ce ating în versuri devin neoameni țin pe post de animal de companie câte-o idee

căreia-i umplu ieslele cu vocabule până ajunge obeză stârnind amuzamentul tuturor colegilor nebuni din aziluri (pentru ei pluralul acestora e, curios, azilee – poate de la vânt, poate de la azalee) anii lor au tot patru anotimpuri : toamna, toamna, toamna, toamna își ascund uneori în dosul unor nume fictive poeziile din dorința de a-și putea trăi nestingheriți fericirile travestite pentru care, oricum, nu i-ar pizmui nimeni…

A voastră nestemată de Roberto Kuzmanovic Sub clapele lui Chopin torturam zgomote lumești pluteam în armoniile lor nocturne din cărbune plăsmuiam chipuri eterne și le reproșam că nu sunt vii sau dumnezeiești apoi le distrugeam dintr-o nebunie de ocară de parc-ar decide zeii traiul astrelor am greșit; sunt doar un clopot din Turnul orelor de care timpul nici nu ține cont deseară e vremea să pier, scumpii mei, renasc într-o altă mătase poveste, emoție, ori lacrimă - nu m-am decis, oricum, voi renaște în gândul vostru prezis iar voi mă veți zămisli din nebunii încă tot frumoase de va simți divinul durerea nechemată să n-aveți temeri ori stări aiuritoare, maladive purtați-vă asemenea filozofilor, sleiți de motive și nu uitați să lăsați în urmă-a voastră nestemată!...

Tablou de Roberto Kuzmanovic

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

48

Haiku de Ana Irina Drobot strǎzi sub zǎpadǎ doar de la o fereastrǎ clopoţei de vânt iubiri de vară castelele de nisip încă pe plajă aglomeraţie bǎncile din parc pline de nea ultimul cârlig ne agǎţǎm de soare pânǎ la apus e primǎvarǎ ce repede trece râul pe lângǎ moarǎ vechiul meu caiet se cojeşte şi scoarţa mǎrului cu flori cântec de iarnǎ – vântul prin ramurile de la fereastrǎ cadou de Crǎciunprin iarba cu zǎpadǎ douǎ urechi lungi zori nebuloși – el deschide ochii după intervenția laser zi cu vânt – tremurând sub pod vechiul oraș vechea dantelǎ – îşi lasǎ umbrele pe cǎrare frunzele de cireş întorc privirea după un zâmbet mai larg floarea soarelui motanul cu dungi câteva raze de soare trec printre jaluzele

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

49

FABRICA DE BRANDURI.com De unde până unde…

Era un local greu de definit, nici cal, nici măgar, cum s-ar spune, ceva între bar de zi și cafenea, cu doar cinci mese, mici cât să încapă doar ceva mai mult de patru pahare și-o scrumieră pe fiecare, înconjurate de niște banchete tapițate cu stofă vișinie, suficient de tocită, cam cum sunt cele din sălile de așteptare ale gărilor noastre aproape ruinate. Nefiind nici un mușteriu la acea oră (nici nu era de mirare, ne aflam într-un colț de Ardeal) ne-am felicitat pentru alegere și am comandat câte un espresso scurt băiatului din spatele tejghelei, un tânăr frumușel și slăbuț, pieptănat ca-n anii interbelici, cu o cărare perfectă, și încins cu un șorț negru, un picuț cam lung din moment ce aducea cu trena unei mirese zurlii.

Muzica era una din cale afară de plăcută, un soi de blues ceva mai vintage, ca să zic așa (să mor dacă nu semăna până la perfecțiune cu Howlin’ Wolf), pe care am luat-o ca pe un accident fericit, cunoscând bine preferințele proprietarilor de localuri, care nicidecum n-aveau vreo legătură cu ce se auzea acolo, ci, mai degrabă, cu Nicolae Guță. Cafelele ne-au fost aduse în cești din porțelan fosfatic, mici cât degetarele unei croitorese ceva mai durdulii, așezate pe o tavă neobișnuit de îngustă, dar teribil de lungă, cum nu mai văzusem pe nicăieri, dintr-un aliaj bizar, argintiu, dar cu reflexe violacee.

Nu ne-am lungit ca în alte dăți, fiind cam osteniți după o noapte aproape polară, cu multă poezie, dar și cu nefericita noastră patimă de filozofie însoțindu-ne, astfel că, și așteptându-ne un drum de vreo patru sute de kilometri, cafelele noastre (surprinzător de bune) se terminară în mai puțin de o jumătate de ceas. Parcă anticipând, junele chelner ne pândea privindu-ne printre paharele atârnate de un grilaj din sârmă deasupra tejghelei, cu nota

de plată gata întocmită, ca și când ne aflam la ora închiderii, și nu la puțin timp de la deschidere, ceea ce în alte împrejurări ne-ar fi intrigat și ne-ar fi stârnit să mai stăm mult și bine.

Habar n-am cât au costat cafelele și cele trei ape plate, ceva cam calde pentru gâtlejuri atât de însetate ca ale noastre, dar știu că puștiul ne-a dat rest un leu, pe care n-a vrut, nici picat cu ceară să-l păstreze, temător pesemne de prigoana lui Orlando de la Finanțe împotriva celor care primesc bacșiș. Și uite așa am început să ne întrebăm (era să spun ca proștii) cam ce mama naibii ai putea, la urma urmei, face în ziua de azi cu un leu. Și ne-am răspuns: -poți târgui o pâine asemănătoare buretului din saltele, neambalată, și acrișoară precum corcodușele abia formate, pe care nici un câine, oricât de flămând, n-ar accepta-o decât bătut -poți cumpăra un ziar plin de anunțuri sau unul de cancan, pentru citirea căruia nici măcar nu trebuie să știi toate literele alfabetului -poți lua de la orice tonomat, din stațiile de autobuz ori de metrou, o cafea nespus de proastă, o spălătură mai curând, maronie ca viața în democrația noastră originală, pe care numai beat ai putea-o îngurgita până la fundul paharului Au mai fost înșirate încă vreo patrucinci opțiuni, mai toate năstrușnice, un leu fiind aproape echivalent cu nimic, și într-un acces de temeritate greu măsurabilă dacă nu treci peste granița patologicului, ne-am propus transpunerea în fapte a unei obrăznicii care presupune ca pentru un leu din acela amărât pe zi, noi, echipa proiectului „Fabrica de Branduri”, să oferim, pur și simplu, celor cu mintea dezghețată, publicitate de soi, grabnic aducătoare de profit. Și asta facem acum…

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

50

Revist ă cultural-artistică

VOX AUTHORS SUMAR 03 Cultura, prin pupilele mele 06 Istoria lit. române de la origini până în prezent 08 De ce să citim poezie?

09 Cele mai lungi cuvinte din literatură 11 Manuscrisul lui Voynich 12 Cărţile care (ne) corup 13 Despre autorii români, cu sinceritate 15 Visele ca surse de inspiraţie pentru scriitori 17 Romanele literaturii franceze ale sec. al XIX-lea 18 Eu, când rup o pâine, mai citesc o carte 19 Librex sau povestea unor cărți 20 Cum se scrie un roman 23 Confucius și confucianismul 26 Când cititul se îmbină cu muzica 27 Porți spre viitor și comori ale trecutului 28 Istoria cărții 29 Cine mai vrea să fie librar, să vândă cărți?

30 Dolores Clairborne: carte vs film 32 Cinci cărți perfecte pentru toamnă 33 Poveşti de groază din copilărie 35 Ne mai culturalizăm şi noi?

36 Despre „Tălmăciri politicale” şi autor 37 99 de umbre ale lui Nietzsche 38 Interviu cu Răzvan Nicula 40 Interviu cu domnul Nicolae Roşu 42 Printre stele și cărți cu Horia Muntenuș 44 De vorbă cu poetul Dan David 47 E septembrie, vara coboară în toamnă 48 A voastră nestemată 49 Haiku de Ana Irina Drobot Fotografii de Florin Radu și Roberto Kuzmanovic Picturi de Vasilica M. Călușer și Ema Păvăloaia

ISSN 2501-9848 ISSN-L 2501-9848 Abonarea la revistă poate fi solicitată aici.

REVISTA CULTURAL-ARTISTICĂ, NR. I © Toate drepturile rezervate. www.BIBLIOCARTI.com

VOX AUTHORS ✣ Revistă cultural–artistică Bibliocarti.com, Nr. I, MMXVI ✣

51