BiblioPolis, 2008, nr. 2, vol. 26

Revistă de biblioteconomie şi ştiinţe ale informării, editată de Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu” din Chişinău Apare din anul 2002 Vol. 26 (2008) Nr. 2 (Serie nouă) Director: Dr. conf. univ. Lidia KULIKOVSKI

Redactor-şef: Vlad POHILĂ

Colegiul de redacţie: Larisa CÂŞLARU, Mariana HARJEVSCHI, Ludmila PÂNZARU, Elena VULPE, Alexandru-Horaţiu FRIŞCU, Genoveva SCOBIOALĂ, Tatiana ISCHIMJI, acad. Mihai CIMPOI, dr. conf. univ. Natalia GOIAN, dr. conf. univ. Nelly ŢURCANU Lector: Genoveva SCOBIOALĂ Tel. redacţiei: 22-11-86 http://www.hasdeu.md/bibliopolis/frame.html e-mail: bibliopolis@hasdeu.md Tipar executat la „BONS OFFICES”. Tel.: 500-577; 500-895

CUPRINS / СОДЕРЖАНИЕ / CONTENTS EDITORIAL / ПЕРЕДОВАЯ СТАТЬЯ / EDITORIAL Vlad POHILĂ Suntem o parte a Galaxiei Gutenberg Мы частица Галактики Гутенберга We are a part of Gutenberg’s Galaxy ..........................................................5

TEORIE ŞI PRACTICĂ / ТЕОРИЯ И ПРАКТИКА / THEORY AND PRACTICE Dr. Natalia GOIAN Arhitectura bibliotecilor: abordarea problemei Проблема архитектуры библиотек Library’s architecture: a point of view ....................................... 15

ANUL LECTURII / ГОД ЧТЕНИЯ / YEAR OF LECTURE Dr. Lidia KULIKOVSKI Tinerii şi biblioteca Молодежь и библиотека Youth and the library...............................8

Mariana HARJEVSCHI Evaluarea complexităţilor cadrului de reglementare de bibliotecă Оценка сложностей библиотечных регламентирующих документов The evaluation of the complexity of library regulation ............................. 18

Natalia REZNEAC Cartea şi eu, adică eu şi cartea Книга и я, т.е. я и книга The book and I, i.e. I and the book.....13

Ecaterina ERJIU Împrumutul de cărţi la domiciliu în cadrul bibliotecilor. Reglementări juridice actuale

Юридические аспекты выдачи книг на дом Legal aspects of the borrowing ........ 21 PUNCTE DE VEDERE / ТОЧКА ЗРЕНИЯ / POINT OF VIEW Alexandru-Horaţiu FRIŞCU Cu cartea după Robinson С книгой вслед за Робинзоном Searching Robinson with a book ..... 26 VIAŢA FILIALELOR / ЖИЗНЬ ФИЛИАЛОВ / LIBRARY BRANCHES’LIFE Elena DABIJA Eminescu-i vremea care vine Эминеску – это будущее время Eminescu is the future ......................... 29 ARTĂ ŞI INVENTIVITATE / ИСКУССТВО И ИЗОБРЕТАТЕЛЬНОСТЬ / ARTS AND INVENTION Concurs de caligrafie Конкурс каллиграфии Calligraphical competion ................... 34 PATRONUL NOSTRU SPIRITUAL / НАШ ДУХОВНЫЙ ВДОХНОВИТЕЛЬ / OUR SPIRITUAL PATRON Şerban CIOCULESCU „Un temperament năvalnic care scrie în fuga condeiului” «Стремительный темперамент едва поспевающий за своим пером» „A swift temperament running after his pen”...................................................... 35 REMEMBER „Seamăn pe lume nu are!...” Не имеющий равных в этом мире Speech about Stephen the Great .... 41 Leonida LARI La Putna В монастыре Путна At Putna Monastery .............................. 44 Ioan SLAVICI „Aşa era Eminescu...”

«Таким был Эминеску...» „Such was Eminescu...” ....................... 45 Mihai EMINESCU Doina Дойна Doina ......................................................... 47 ITINERARELE FRĂŢIEI / МАРШРУТЫ БРАТСТВА / FRENDSHIP’S ROUTE Angela TIMUŞ, Genoveva SCOBIOALĂ Sărbătoarea cărţii la Focşani Праздник книги в Фокшань The book festival in Focşani ............... 48 Radu Cârneci, sau despre Eros, Logos, Ontos Писатель и переводчик Раду Кырнеч: Эрос, Логос и Онтос The writer and translator, Radu Cârneci or about Eros, Logos and Ontos ................................................ 52 Genoveva SCOBIOALĂ Un talent generos, pe nume Silvia Kerim Великодушный талант по имени Силвия Керим A generous talent named Silvia Kerim............................................... 55 Ioan Adam, portret de creaţie Иоан Адам – творческий портрет Ioan Adam – a creative portrait ........ 57 ESEU / ЭССЭ / ESSAY Dr. Timofei ROŞCA Ispita limpezimilor infinite Притяжение безграничной душевной чистоты The attraction of the infinite purity........................................... 60 Nina SLUTU-SOROCEANU Scrieri de leac Лечащие произведения A book as a medecine .......................... 67

ANUL TINERETULUI TALENTAT / ГОД ТАЛАНТЛИВОЙ МОЛОДЕЖИ / YOUNG’S YEAR Grieg AVRUMUŢOAIE Catarge tinere, pe valuri de poezie «Молодые» мачты на волнах поэзии Young masts on the poetry waves ......................................................... 73 Bănuitele şi nebănuitele căi ale doamnei L.G. (Vl. P.) Исповедимые и неисповедимые пути г-жи Л.Г.

Known and inscrutable ways of Mrs L.G. ................................................. 75 Lucia GRIGORESCU Poster la un colţ de stradă...

Sâmbăta, la piaţă, pe la cozi Два городских очерка Two city essays ...................................... 77 Alungă tristeţea, învaţă limba slovenă!... (Vl. P.) Прочь грусть, выучи словенский язык!...

Away the sorrow, learn the Slovenian!... ........................................... 79 Iurie PROCA Voi pleca, pentru ca să mă întorc cîndva Уезжаю чтобы вернуться I’ll go to come back .............................. 80 OMAGIERI / ГОДОВЩИНЫ / ANNIVERSARY Vlad POHILĂ „Poate cea mai complexă personalitate culturală din Basarabia” «Одна из самых сложных личностей в культуре Бессарабии» „The most complicated personality in the Bessarabian culture” ................ 83 Vl. PRISĂCARU Simion Zamşa, un poliptic pictural de la Chişinău Симион Замша – живописный полиптик

Simion Zamşa a pictural polyptych from Chişinau .......................................... 90 FILE DE CRONICĂ/ХРОНИКА/ CHRONICLE Ion ŞPAC Revista „Şcoala Basarabeană” Журнал „Şcoala Basarabeană” (Бессарабская школа) The revue „Şcoala Basarabeană”....... 94 RECENZII ŞI CONSEMNĂRI / РЕЦЕНЗИИ И ЗАМЕТКИ / REVIEWS AND NOTES Un instrument lexicografic extrem de util (Ludmila BULAT) Полезный лексикографический справочник An extremely utile lexicographical tool .............................................................. 97 Oglinda sufletului unui apărător al fruntariilor... (Tamara GORINCIOI) Публицистика как зеркало души автора The publicism as a mirror of author’s soul ............................................ 99 Cartea vieţii lui Vasile Şoimaru (Ludmila DOROŞENCU) Книга жизни Василе Шоймару The life book of Vasile Şoimaru .......103 Zbor reconstituit peste ani (Grigore GHERMAN) Полет воспроизведенный через годы The flight reproduced after while ..106 IMPRESII DE LECTURĂ / О ПРОЧИТАННОМ / IMPRESSION OF LECTURE O carte-monument al unei epoci tulbure (Constantin BOBEICĂ) Повествование о смутной эпохе A book about the troubled times ..108

Ediţii jubiliare ale Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova (Aliona TOSTOGAN) Юбилейные издания Национальной Библиотеки Республики Молдова Jubilee books of the National Library of Republic of Moldova ......110 IN MEMORIAM Colea Răutu, deja la trecutul ireversibil... Об актере Коле Рэуту в прошедшем времени About the artist Colea Răutu at the irevesibil past ........................................112

Ne-a părăsit marele scriitor kirghiz Cinghiz Aitmatov (CRONICAR) Ушел в мир иной великий киргизский писатель Чингиз Айтматов The great kirghiz writer Chinghiz Aitmatov is dead ...............113 PENTRU AGENDA DVS. / НА ЗАМЕТКУ / FOR NOTES Calendarul aniversărilor culturale 2008 Календарь памятных дат на 2008 год Cultural Anniversaries Calendar 2008 .......................................115

Nr. 2 (2008)

EDITORIAL

SUNTEM O PARTE A GALAXIEI GUTENBERG Vlad POHILĂ Eram tentat să intitulez acest articol Mari aniversări bibliofile, şi nu era să comit o greşeală, dimpotrivă, poate. Posibil să fi observat şi alţii: anul acesta, 2008, este cu totul deosebit la capitolul aniversări axate pe diferite evenimente, nume, fapte şi înfăptuiri, realizări vizînd cartea tipărită, evoluţia ei întru binele omului, întru prosperarea societăţii prin carte şi cultură.

O trecere în revistă a acestor aniversări ar constitui, pe de o parte, un omagiu adus Măriei Sale Cartea şi unora dintre cei mai faimoşi ctitori ai acestei măreţe zidiri a civilizaţiei mondiale. Pe de altă parte însă, ar fi şi un prilej de a pune, la dispoziţia celor interesaţi, un set de cunoştinţe, date, exemple, nume, contribuţii ce ţin de istoria cărţii – fapte pe care e bine să le ştie orice persoană interesată, orice om cu o brumă de cultură. Or, bibliotecarii noştri, angajaţi ai unui foarte important sector al vieţii culturale, sunt şi interesaţi, şi obligaţi, într-un fel, să-şi cunoască domeniul de activitate, inclusiv din punct de vedere istoric. Şi cum pentru europeni cartea tipărită se identifică, în cea mai mare măsură, cu numele tipografului german Johann Gutenberg (1398-1468), de la el vom şi începe.

Aşadar, se împlinesc 610 ani de la naşterea şi 540 de ani de la stingerea „părintelui tiparului”, a acelui meşter-tipograf din oraşul nemţesc Mainz care a ajuns să fie supranumit „cel mai celebru tipograf al tuturor timpurilor”. Lui Johann Gutenberg i-a revenit misiunea cu adevărat revoluţionară, de-a dreptul istorică, de a fi inventat un nou tip de presă tipografică ce utiliza, în premieră pentru continentul european, litere mobile, prin crearea unui aliaj special pentru acest tip de matriţe şi realizarea unei serii de vopsele (cerneluri) pe bază Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

de uleiuri. S-a întîmplat această minune în anul 1445, cînd meşterul de la Mainz tipăreşte o poezie germană, după care apar un fragment de gramatică germană, apoi un calendar astronomic şi o bulă papală. În 1453 – printr-o coincidenţă, în chiar anul căderii leagănului Ortodoxiei, a Constantinopolului –, atunci, cu 555 de ani în urmă, J. Gutenberg a săvîrşit tipărirea unor texte din Biblie, în limba latină. Peste ceva timp, în 1456, după doi ani de efort, vede lumina tiparului Biblia, text integral, iarăşi în limba latină. Invenţia lui Gutenberg s-a dovedit a fi de o trăinicie nemaipomenită: generaţia mea de ziarişti, redactori de carte, editori, scriitori, mai ţine minte „maşina lui Gutenberg”, modernizată, desigur, numită linotip şi înlocuită de mecanisme şi mai sofisticate, pe bază de calculator electronic – cel puţin la noi, în R. Moldova – abia în anii ’90 ai secolului şi mileniului trecute.

Nu credem să fi fost o întîmplare că prima carte „serioasă” tipărită de Gutenberg era textul Sfintei Scripturi, mai exact – cea cunoscută în istorie ca Biblia cu 42 de rînduri, în 2 volume, cu un total de 1282 pagini. În scurt timp apare a 2-a ediţie: Biblia cu 36 de rînduri. Tipărirea acestei ediţii noi a început în 1458, deci, cu exact 550 de ani în urmă (fiind terminată munca de tipărire peste doi ani, în 1460). Importanţa deosebită a lucrării lui Gutenberg a fost relevată cu diferite ocazii, de cei mai diferiţi scriitori şi învăţaţi ai trecutului sau culturologi contemporani din lume. Astfel, francezii L. Fevre şi H.-J. Martin aveau să menţioneze: „Inventarea tiparului [de către Johann Gutenberg] a avut o funcţie esenţială în difuzarea scrierilor clasice [...]; a contribuit la fixarea limbilor şi a favorizat dezvoltarea literaturilor naţionale” [în Europa, şi nu numai, precizăm noi].

5

BiblioPolis

EDITORIAL

Este semnificativ faptul că numele lui Gutenberg a devenit sinonim cu tiparul, iar activitatea tipografică, editorială, difuzarea şi chiar citirea cărţilor au prins a se numi prin frumoasa îmbinare Galaxia Gutenberg. Nu ştiu ce simt alţi colegi – oameni ai scrisului, editori, bibliotecari, difuzori de carte – eu unul mă gîndesc cu bucurie şi mîndrie la faptul că suntem o părticică a acestei miraculoase Galaxii, care implică, ce-i drept, nu numai sentimentul mîndriei, dar şi pe cel al unei responsabilităţi faţă de cuvîntul scris, apoi imprimat şi răspîndit printre cei fascinaţi de magia cuvintelor.

Invenţia lui Gutenberg a fost apreciată la justa-i valoare în epocă, şi poate nu atît prin elogierea autorului ei, ci mai ales – prin felul cum s-a propagat realizarea sa, avîntul minţii, inteligenţei meşterului din Mainz.

Căci, în scurt timp după „patentare” în Germania, tiparul cu litere mobile a cunoscut un veritabil marş triumfal pe continentul european, apoi şi în alte părţi ale lumii. Nu vom ezita să prezentăm aici o listă cronologică a ţărilor în care a fost preluată metoda de tipărire inventată de Gutenberg. Astfel, puţin timp după Germania, au fost tipărite primele cărţi în Italia (1465), Franţa (1470), Ţările de Jos (actualele state Belgia şi Olanda – 1473), Anglia (1477), Austria (1482), Suedia (1483), Portugalia (1489), Danemarca (1493)... La începutul secolului următor, XVI, în acelaşi an – 1508 – se tipăreşte prima carte în Scoţia şi în Ţările Române; ceva mai tîrziu – în Rusia (1533). În 1556 tiparul devine un bun public şi în America Latină, mai exact – în Mexic, apoi în Asia (Damasc-Siria, 1610); în America de Nord prima carte se tipăreşte la Boston, în 1637, iar pe continentul african – în Egipt, la 1789...

Atenţie la anul primei cărţi tipărite în spaţiul românesc: 1508, aşadar, cu cinci secole în urmă!... Cei mai mulţi dintre noi ştiu că prima carte în Moldova veche a ieşit de sub teascurile tiparniţei de la Trei Ierarhi din Iaşi, în 1643: Cazania, sau Carte românească de învăţătură, a mitropolitului Varlaam; peste cîţiva ani, tot acolo văzînd lumina

6

tiparului şi Pravila lui Vasile Lupu. Într-adevăr, acestea au fost printre primele cărţi tipărite la noi în limba poporului, în limba română – după cum se specifică şi în prefeţele respectivelor volume scrise şi pregătite pentru tipar la Iaşi – capitala Moldovei istorice. În 1508 însă, la Mănăstirea Dealu de lîngă Tîrgovişte (vechea, prima capitală a Ţării Româneşti) a fost tipărit un Liturghier slavon, cunoscut mai ales ca Liturghierul lui Macarie. Precizăm că Macarie era sîrb de origine, iar meşteşugul tipăritului îl învăţase în oraşul italian Veneţia. Călugărindu-se de tînăr – deja în spaţiul românesc –, Macarie devine un cleric deosebit de cult, un adevărat cărturar al epocii sale. Un timp, a fost episcop al Moldovei şi mitropolit al Ungro-Vlahiei; este cunoscut şi ca autor al unei dintre primele cronici române, în limba slavonă, care, printre altele, descrie şi domnia lui Ştefan cel Mare. Liturghierul lui Macarie a deschis o listă de importante tipărituri româneşti, în mare majoritate – cărţi sfinte, foarte multe dintre ele ajunse în 2008 la remarcabile aniversări.

Subiectul acesta – aniversările unor mari cărţi româneşti – merită o atenţie aparte, sporită, şi-l vom aborda mai pe larg în numărul viitor al revistei noastre. Cu atît mai mult cu cît, tocmai pornindu-se de la această„avalanşa de aniversări”, Biserica Ortodoxă Română a sugerat a se considera 2008 An al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Liturghii, oferindu-se astfel, un prilej fericit de evocare a lucrărilor ce au stat la căpătîiul limbii literare române, dar şi al literaturii noastre.

Astfel, în 1558 – cu 450 de ani în urmă – în slăvitul oraş Tîrgovişte este tipărit un Triod slavon, în care este amintit numele diaconului Coresi (1510-1581) – faimos tipograf şi editor, cel care a pus în circulaţie unele cărţi fundamentale ale Ortodoxiei române, acestea stînd la baza limbii noastre literare şi contribuind masiv la unificarea graiurilor vorbite în cele trei provincii istorice: Muntenia (Ţara Românească), Moldova şi Transilvania (Ardealul). Cazania lui Varlaam a fost tipărită cu 365 de ani

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

în urmă, iar acum 360 de ani vede lumina tiparului Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia), prima traducere românească a unei părţi din Sfînta Scriptură. Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei apare în 1673, aşadar, cu 335 de ani în urmă.

Textul integral al Cărţii Cărţilor se tipăreşte în 1688 – acum 320 de ani – odată cu apariţia, sub auspiciile luminatului domnitor muntean Şerban Cantacuzino, a Bibliei de la Bucureşti, care a contribuit la cristalizarea limbii literare române. Vom menţiona că la elaborarea acestei lucrări cu adevărat monumentale, decisive pentru evoluţia spiritualităţii noastre, au conlucrat reprezentanţi ai celor trei provincii istorice româneşti: fraţii munteni Radu şi Şerban Greceanu, moldovenii Nicolae Milescu Spătarul şi Dosoftei, ei toţi pornind de la modelul oferit de către Coresi, care a activat în Transilvania, la Braşov. Astfel încît, unitatea noastră românească şi-a găsit expresie şi în apariţia celei mai importante cărţi a credinţei strămoşeşti. Cu 150 de ani în urmă, la 1858, mitropolitul Andrei Şaguna tipăreşte Biblia de la Sibiu – în română, dar cu litere latine deja. Iar acum 70 de ani apare traducerea literară a Bibliei în limba română, lucrare efectuată de Gala Galaction, distins cărturar, teolog, scriitor, asistat de teologul Radu Vasile, sub redacţia acad.

Al. Rosetti. Această versiune a Sfintei Scripturi se numeşte şi Biblia de la Chişinău, părintele G. Galaction trudind la tălmăcire în perioada cînd era profesor la Facultatea de Teologie din capitala Basarabiei. În acest periplu gazetăresc prin cărţi şi aniversări, ar fi nedrept să nu amintim, în final, încă vreo cîteva titluri şi date. Cu 225 de ani în urmă Gheorghe Şincai, reprezentant de vază al Şcolii Ardelene (Şcoală lingvistică, dar şi de culturalizare), a tipărit o gramatică latină, care ulterior a servit model pentru elaborarea gramaticilor limbii noastre.

Ceva mai tîrziu, cu 210 ani în urmă, la Sibiu apare un prim manual de istorie universală, iar la Buda – un prim manual de retorică, ambele în română. Anul 1883 este remar-

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

cabil pentru istoria literaturii noastre şi în genere pentru istoria noastră prin faptul că Mihai Eminescu tipăreşte primul (şi unicul) său volum de Poezii. S-a produs acest eveniment cu 125 de ani în urmă... Tot atunci, însă, Eminescu scrie cel puţin două capodopere ale sale: poemul Luceafărul, devenit foarte curînd antologic, şi poezia Doina, mult timp dosită de ochii, inima şi cugetul cititorilor cei numeroşi... În Anul Hasdeu se împlinesc mai multe „date rotunde” de la tipărirea unor opere capitale din moştenirea literar-istorică şi filozofică a patronului nostru spiritual: 135 de ani de cînd s-a tipărit volumul Poezie şi 130 – de la apariţia vol. 1 al studiului paleografico-lingvistic Cuvente den bătrîni; 120 – Din istoria limbii române şi un centenar va avea cartea Sic cogito. Ce e viaţa? Ce e moartea? Ce e omul?

Mai menţionăm, că UNESCO a declarat 2008 Anul Mondial al limbilor – eveniment deloc neglijabil şi pentru noi, măcar şi pentru simplul motiv că la Chişinău, alături de biblioteci româneşti şi mixte, funcţionează şi o serie de instituţii bibliotecar-culturale în limbile minorităţilor etnice de la noi (ucraineană, rusă, bulgară, găgăuză, evreiască, polonă), dar şi în unele limbi de circulaţie universală – este cazul Centrului de carte germană de la Sediul Central al BM „B.P. Hasdeu”. Tot la nivel internaţional, după cum s-a vorbit şi cu alte ocazii (inclusiv printr-o serie de articole din nr. 1/2008 al revistei BiblioPolis), 2008 este proclamat Anul lecturii. La nivelul R. Moldova, vom aminti că oficial 2008 este dedicat Dinastiei Cantemireştilor, precum şi scriitorului academician Ion Druţă, iar Uniunea Scriitorilor a desemnat anul curent ca An de luptă pentru protejarea limbii române, a simbolurilor şi valorilor naţionale.

Aşadar, aniversări, sărbători, prilejuri de a comemora şi propaga personalităţi, respectiv, fapte, împliniri spirituale – avem multe...

Rămîne să le fructificăm cît mai demn, cît mai captivant şi mai util şi pentru noi, şi pentru cei care găsesc în bibliotecă un reper sufletesc la care vin cu plăcere şi încredere.

7

BiblioPolis ANUL LECTURII

TINERII ŞI BIBLIOTECA Dr. conf. univ.

Lidia KULIKOVSKI În acest secol, secolul GOOGLE-ului, tot mai des reapare expresia cronicarului Miron Costin despre zăbava cetitului, expresie care a influenţat şi titlul primei părţi a comentariilor noastre despre rezultatele sondajului „Lectura tinerilor”. Numai că pe vremea lui Miron Costin această preocupare era una minoritară, dat fiind faptul că puţini oameni ştiau a citi, puţine erau şi cărţile.

Dacă e să-l credem pe Andrei Pleşu, atunci „Reapariţia, într-un context cu totul nou, a expresiei cronicăreşti sugerează reintrarea lecturii în condiţia minoratului”.

Scriitorii, editorii, ziariştii sunt de acord cu această afirmaţie, o susţin, ba chiar se apără cu ea atunci când trebuie să justifice tirajele mici la cărţile editate, diminuarea continuă a tirajelor la publicaţiile periodice, vânzările scăzute la cărţile noi… Nu o acceptă însă bibliotecarii, responsabili asumaţi ai actului lecturii… justificând, la rândul lor, cu statistici de bibliotecă care parcă contrazic afirmaţiile negative referitoare la starea lecturii în RM. Nu o acceptă pentru că „... bibliotecilor le revine o parte importantă din responsabilitatea faţă de cât şi cum se citeşte (mai mult sau mai puţin, ca în secolul XIX sau ca în secolul XXI). Bibliotecile cred că trebuie să conştientizeze această responsabilitate, să şi-o asume şi să se lupte să o facă recunoscută, recentrând astfel locul lor în sistemul de valori şi de priorităţi din comunitatea căreia îi aparţin” [ABIR, Nr. 4, 2004, p. 24].

Căutând argumente întru susţinerea ipotezei că în RM se mai citeşte, bibliotecarii încearcă diferite cercetări sociologice, printre care şi „Timpul şi spaţiul lecturii în Republica Moldova”, cea mai mare, o fun-

8

damentală cercetare de după anii ’70 ai secolului trecut. Sondajul Lectura tinerilor, realizat la 9 martie 2008, s-a bazat pe întrebările din cercetarea amintită.

Revenim, în acest număr de BiblioPolis, cu alte cifre şi rezultate, referitoare, de data aceasta, la relaţia tinerilor cu biblioteca, căreia cercetarea naţională i-a rezervat mai multe întrebări. Rezultatele obţinute încercăm să le analizăm şi să le comentăm. „Unde şi cât de mult citiţi?” - a fost întrebarea la care noi, bibliotecarii, am aşteptat să găsim răspunsuri pozitive, încurajatoare referitoare la utilizarea bibliotecii pentru că răspunsurile la întrebările comentate în prima parte [BiblioPolis, 2008, Vol. 25, nr. 1, p. 30] au constatat că tinerii citesc şi citesc mult, şi foarte divers. Respondenţii, însă, au mărturisit că citesc mai mult acasă (99% respondenţi) şi la universitate (30%). Doar 6% dintre ei merg să citească în fiecare zi la bibliotecă, 6,1% merg la bibliotecă pentru lecturi doar în zilele de odihnă, iar 54% foarte rar citesc la bibliotecă, 3,2% niciodată nu citesc la bibliotecă.

Din răspunsurile evocate putem desprinde clar că trăim într-o lume, unde pentru a învăţa nu-i numaidecât nevoie de bibliotecă.

Am urmărit dialogul Claudiei Şerbănuţă cu Ioana Dragotă, care comentau, pe ProLibro, cred, rezultatele studiului „Influenţa media asupra comportamentului electoral”, realizat de Centrul de Sociologie Urbană şi Regională (CURS), în care au găsit şi date referitoare la obiceiurile de lectură ale românilor. Vreau să spun că rezultatele obţinute de CURS, deşi au avut un eşantiBiblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

on stratificat conform componenţei demografice a populaţiei, iar chestionarul nostru a fost aplicat la un grup specific, studenţi, obligaţi să citească, nu diferă cu mult – 99% citesc acasă în RM faţă de 85% în România.

Dacă la noi răspunsul la întrebarea „Consideraţi că citiţi: foarte mult, mult, puţin, foarte puţin” - 71% din respondenţi au răspuns că citesc puţin; varianta mult au ales-o doar 22,5% şi 3% din ei foarte puţin.

Rezultatele înregistrate de CURS în România arată că 52% dintre respondenţi nu citesc niciodată cărţi, în timp ce 28% - citesc rar. Corect specifică I. Dragotă că răspunsul (oricărui sondaj, adăugăm noi), depinde de context… În România li s-a cerut părerea despre lectură în contextul unui sondaj electoral, iar cercetarea noastră a fost axată pe problemele lecturii tinerilor.

Dacă e să comparăm mai departe, diferă şi timpul acordat lecturii: (1) în România – 9% – sub o oră zilnic, 5% – una-două ore zilnic, 1 % – peste 4 ore în fiecare zi; (2) la noi – de la 1 la 2 ore citesc 57,8% studenţi, 19% dintre ei citesc 2-3 ore, 12% au indicat 3-4 ore zilnic. Câte un singur răspuns au înregistrat variantele 5 ore, 6 ore, 20 minute, nu citesc în genere.

Ioana Dragotă concluzionează: „E trist, dar bibliotecile în România fac în foarte mică măsură parte din viaţa de zi cu zi a oamenilor.

Bine măcar că oamenii mai citesc pe la casele lor…”. Aceeaşi concluzie putem trage şi noi.

Cum totuşi îşi onorează obligaţiunile academice? Răspunsurile acumulate la întrebarea „Aveţi bibliotecă personală?” nu ne-au convins în supoziţia că poate au biblioteci personale bogate. Varianta „DA” au bifat-o 71% de respondenţi, varianta „NU” au bifat-o 29% de respondenţi.

Cei care au ales răspunsul „DA” au fost rugaţi să bifeze într-un tabel elaborat câte cărţi, aproximativ, are biblioteca lor. Deci, la întrebarea „Câte cărţi conţine biblioteca dvs.? (în afara manualelor)” ei au răspuns în felul următor:

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Aproximativ 30 de cărţi Aproximativ 100 de cărţi 100 – 200 cărţi 200 – 500 cărţi Peste 500 de cărţi

45% 31% 3% 3% 0%

Biblioteci relativ mici, am constatat, dar poate conţin exact ce le trebuie unor tineri studioşi? Cele mai multe cărţi din biblioteca lor personală sunt din domeniile (după domeniile enumerate la întrebările nr. 26- 49 din chestionar) istorie, beletristică contemporană, manuale de limbi străine, literatură utilitară, opere ale clasicilor străini, enciclopedii, teologie, literatură cu caracter medical, scriitori autohtoni, opere literare ale clasicilor români, ştiinţe exacte, geografie, dicţionare, psihologie, arte, pedagogie, filozofie, literatură pentru copii, romane de dragoste, romane de război. Aceste domenii nu pot satisface procesul de formare profesională, mai mult reflectă interesele sau hobby-ul respondenţilor. Nici numărul de cărţi din bibliotecile personale nu ne convinge că pot să se descurce fără bibliotecă. Ne întrebăm atunci de ce aceste rezultate ar fi supărătoare pentru biblioteci şi bibliotecari?: 6% citesc zilnic la bibliotecă, 6,1% doar în zilele de odihnă, 54% foarte rar citesc la bibliotecă, 3,22% nici o dată nu citesc la bibliotecă.

Analizând rezultatele obţinute la întrebarea „Cele mai multe cărţi din biblioteca dvs. personală sunt editate…”, vedem clar că bibliotecile sunt constituite de părinţii lor, dacă peste 50% din ele revin cărţilor editate până la 1990. Respondenţii având vârsta între 18-19 ani nici nu prea citesc cărţi editate înainte de ’90, cu caractere chirilice. Deci, iarăşi, calitatea bibliotecilor lor nu este relevantă pentru formarea lor ca personalitate: Înainte de 1990 După 1990 În egală măsură

12,9% 22,5% 48,3%

9

ANUL LECTURII

Alături de casă / în blocul în care locuiesc Mai puţin de un km 3 km 3-5 km Mai mult de 5 km

19,3% 58% 12% 0% 0% 9,6%

Răspunsurile la întrebarea „Cum obţineţi / procuraţi cărţile pentru lectură? (unul sau mai multe răspunsuri)” sunt îmbucurătoare – peste 80% din ei le împrumută de la bibliotecă. Pentru o mai bună vizibilitate am structurat răspunsurile în ordine descrescândă: 1.

2.

3.

Împrumut din bibliotecă Împrumut de la cunoscuţi Cumpăr din librăriile raionale sau de la Chişinău 4. Cumpăr de la tarabă/chioşc 5. Descarc din internet 6. Primesc în dar 7. Copiez la xerox cărţi împrumutate 8. Cumpăr de peste hotare 9. Cumpăr din librăria de sector (sat) 10. Cumpăr din supermarket

80,6% 80% 50% 30% 27% 25% 25% 9% 0 0

Din tabelul de mai sus se vede clar că biblioteca concurează cu „cunoscuţii”. Aceşti cunoscuţi, cu siguranţă sunt cititori ai bibliotecilor, care împrumută cărţile necesare şi apoi le împrumută altora. Numărul mare de opţiuni „cunoscuţi”, cititori ai bibliotecilor, justifică răspunsurile la întrebarea „Cât de des mergeţi la bibliotecă?”, comentat mai sus. Merg rar pentru că dau cărţile împrumutate şi altora, sau le dau pentru a face xerox [p. 7 din tabelul de mai sus].

Presupunând că distanţa poate fi o piedică, constatăm că toţi respondenţii

10

0 50% 22,5% 25,8% 3%

Mai mult de jumătate din respondenţi se află foarte aproape de bibliotecă, deci, pot merge zilnic la bibliotecă 72,5% ; merg, însă, zilnic, puţin peste 6%! La nevoie faci uşor şi pe jos 3-5 km – vorbim doar de tineri de 18-19 ani. În schimb, respondentul nostru ştie foarte bine ce vrea de la bibliotecă – resurse bogate, condiţii bune, servire calitativă, promptă. Urmăriţi răspunsurile la întrebarea „Cât de importante sunt criteriile conform cărora preferaţi o bibliotecă?”, pe care le-am ordonat în descreşterea preferinţelor.

Colecţia bogată 99% 1 % Ambianţa plăcută 93,5% 6,4% Operativitate 86% 16% de servire Atitudinea faţă 74% 22,5% de cititor Conform specialităţii 49% 51,6% Comoditate 45,1% 51,6% de deplasare Altceva (precizaţi): împrumut la domiciliu; colecţii noi; linişte; 29% 0 comportamentul bibliotecarului

Deloc important

1-2 3-5 5-10 10-24 25 şi peste Niciuna

locuiesc aproape de biblioteci. Astfel, întrebarea „La ce distanţă de casa dvs. se află cea mai apropiată biblioteca?” a acumulat următoarele variabile:

Mai puţin important

Irelevante pentru acest scop sunt şi rezultatele de la întrebarea „Aproximativ câte cărţi cumpăraţi timp de un an? (în afara manualelor)”:

Foarte important

BiblioPolis

0 0 1% 1% 1% 1%

0

Întrebaţi „Ce cărţi (reviste) căutaţi şi nu leaţi găsit în biblioteca locală?” (Numiţi domeniul, autorul şi titlul)” au răspuns că nu a fost

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

aşa ceva (la Chişinău); nu am avut aşa situaţii, am căutat puţin, dar am găsit – răspunsuri prin care se recunoaşte calitatea colecţiei şi, cred, profesionalismul bibliotecarilor.

Respondenţilor, în mare [71%], le convine programul de funcţionare al bibliotecii; 32% vor programe mai extinse şi propun următoarele sugestii: (1) să nu se închidă atât de devreme; (2) să funcţioneze până târziu – până la ora 21, de exemplu; (3) să lucreze măcar până la 21.00; (4) să funcţioneze 24/24; (5) să fie prelungit programul până la 23.00; (6) măcar o zi pe săptămână să lucreze toată noaptea etc.

Tinerii actuali trăiesc într-o lume mai colaborativă, fără graniţe, vor ore de funcţionare care să coincidă cu stilul lor de viaţă – până seara târziu şi în week-end-uri.

Din declaraţiile studenţilor, ţinem să subliniem că, potrivit răspunsurilor la întrebarea „Cu ce scop frecventaţi biblioteca?”, biblioteca rămâne instituţia tradiţională, cu servicii tradiţionale – lectura cărţilor, revistelor, ziarelor. Aproape deloc, utilizatorul bibliotecii, nu asociază instituţia cu forme moderne de regăsire a informaţiei.

Parte pentru că elaboratorii, credem, au vrut să coboare cercetarea la starea bibliotecilor publice din RM, care nu au nici echipament tehnologic, nici soft-uri, nici personal pregătit. În schimb dacă în timpul nostru, al fast-food-ului, la tinerii de 18 ani există răspunsuri „îmi place să merg la bibliotecă” – înseamnă că instituţia cărţii are viitor.

1.

Pentru a citi cărţi

Cel mai des 71%

2.

Pentru a împrumuta cărţi, reviste

48,4%

25,8%

22,5%

19,3%

3.

Pentru a scrie un referat

45%

32,2%

6,5%

16%

4.

Pentru a citi reviste şi ziare

26%

38,7%

25%

9,8%

5.

Pentru anumite programe de calculator

9%

25%

32,5%

32,9%

6.

Pentru participarea la diverse evenimente culturale

6,5%

19,2%

42,3

39%

7

Pentru jocuri la calculator

3,2%

0

6,5%

90,3%

8.

Pentru întâlniri cu prietenii

3,2%

9,7%

42%

45%

9.

În alte scopuri (precizaţi) - pentru a mă regăsi; îmi place să merg la bibliotecă; pentru a-mi petrece timpul liber

13%

6,5%

3,2%

6,5%

Dacă e să comparăm cu studiul internaţional, organizat de OCLC, Percepţia bibliotecilor şi a resurselor informaţionale, găsim puncte comune – respondenţii au declarat că utilizează biblioteca doar pentru cărţi, pentru că nu sunt satisfăcuţi şi nici nu ştiu de serviciile electronice pe care le furnizează biblioteca.

Numai că, utilizatorul occidental, în căutarea informaţiei preferă motoarele

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

19,4%

Cel mai rar 6,5%

Nici o dată 3,2%

Uneori

de căutare din Internet; preferă utilizarea metodelor alternative de căutare ca, de exemplu, Google, în detrimentul utilizării serviciilor tradiţionale. Din studiul nostru nu putem afla dacă şi utilizatorul chişinăuian vrea servicii moderne. „Cât de des împrumutaţi de la bibliotecă?” este întrebarea, răspunsurile căreia completează rezultatele înregistrate la întrebarea „Cât de des citiţi”, care ni s-au părut

11

BiblioPolis

ANUL LECTURII

Deloc

Mai rar

Lunar

Săptămânal

Zilnic

neliniştitoare pentru tinerii studioşi. În schimb, tabelul de mai jos demonstrează variabile chiar foarte bune pentru un secol grăbit cu multe tentaţii mai interesante şi ademenitoare decât biblioteca:

Cărţi

0 61, 2% 19,4% 19,3%

Reviste

0

13% 22,5% 32,2% 32,5%

Ziare

0

12,9% 12% 41,9% 32 %

Casete/ CD-uri cu muzică

0

0

0

0

16% 83,8%

Răspunsurile la întrebarea „Cât de satisfăcut sunteţi de calitatea colecţiei bibliotecii?”, care s-a evaluat pe o scală de la 1 la 10, unde 1 însemna total nemulţumit şi, în ordine crescătoare, 10 însemna total mulţumit. Au înregistrat următoarele vari-

Cunoaşterea limbii de stat Profesionalism Amabilitate Abilităţi de servire rapidă Cunoştinţe privind tehnologiile informaţionale Cunoştinţe generale cu caracter enciclopedic Aspect atrăgător Altceva (precizaţi): comunicativ; să stabilească ora concretă de masă; oferirea ajutorului; ajutor şi susţinere

Utilizatorii moderni compară biblioteca cu Google-ul şi cer de la ea aceeaşi promptitudine, plinătate, calitate a servirii, punând după profesionalism – abilitatea de servire rapidă, complementate cu amabilitate. Comparând-o cu Google-ul, îi identifică uşor şi punctele vulnerabile,

12

abile: 1- 0%; 2 – 3,2%; 3 – 3,2%; 4 – 0%; 5 – 16,1%; 6 – 16,1% ; 7 – 29%; 8 – 25,8%; 9 – 6,4%; 10 – 0%.

Deşi nu a fost înregistrat nici un răspuns cu „total nemulţumit” şi nici un răspuns cu „total mulţumit”, rezultatele nu sunt chiar foarte bune, dar pozitive: 6,4% din respondenţi ne-au dat notă negativă; 16,1% ne-au apreciat cu nota trecătoare de 5; nota satisfăcătoare de 6 şi 7 ne-au oferit 45,1%; cu nota „bine” (8) ne-au notat 25,8%; o notă foarte bună (9) – ne-au oferit doar 6,4% din respondenţi!

Concluzia studiului OCLC, amintit mai sus, este că utilizatorii preferă biblioteci calde, echipate, mobilate, cu un personal binevoitor, inteligent, capabil să-i consilieze, îndrume, ajute. Cam aceleaşi calităţi le desprindem, ca preferate şi de utilizatorii noştri, din răspunsurile la întrebarea „Cât de necesare sunt următoarele calităţi şi cunoştinţe ale bibliotecarului în relaţiile cu publicul?” : În primul Destul de Nu prea Deloc rând importante importante importante 90,3% 6,4% 3.2% 0 87% 13% 0 0 74,1% 22,5% 3,2% 0 67,7% 29% 3,2% 0 45,1%

42%

9,7%

3,2%

35,5%

38,7%

22,5%

3,2%

16%

38,7%

38,7%

6,4%

9,75

16%

0

0

le cunosc, dar cunoaşterea lor nu influenţează negativ aprecierea rolului bibliotecii pentru viaţa unui om. Rugaţi să „Ierarhizeze, prin numerotarea de la 1 la 7, instituţiile enumerate, în ordinea în care sunt utile pentru ei”, beneficiarii au plasat biblioteca alături de biserică:

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

Instituţiile de învăţământ Biblioteca Biserica Instituţiile medicale Poliţia Primăria

Loc 1 67,7% 3,2% 12,9% 9,7% 3,25 3,25

Loc 2 19,3% 45% 16,1% 12,9% 3,25 3,25

Următoarea întrebare complementează răspunsurile la întrebarea precedentă – „Cât de important este după părerea dvs. rolul educaţional al bibliotecii în cadrul comunităţii?”. Opţiunile oferite au acumulat: foarte important – 71%, important – 29% şi puţin important 0%.

Rezultatele acestei cercetări sociologice, suntem convinşi, vor suscita discuţii.

Unii vor considera că prea bune, pozitive sunt rezultatele, alţii vor califica cercetarea ca superficială, vor considera-o irelevantă pentru domeniul biblioteconomic…

Loc 3 3,25 29% 38,7% 19,3% 3,25 3,25

Loc 4 3,25 12,9% 19,3% 51,6 3,25 9,7%

Loc 5 0 0 9,7% 6,45% 22,5% 54,8%

Loc 6 0 9,7% 3,25 0 61,3% 25,8%

Loc 7 6,45% 0 0 0 3,25 0

În acest final, pentru că concluzia generală va urma în numărul viitor al BiblioPolis-ului, acest exerciţiu sociologic demonstrează că tinerii, în pofida comentariilor activ prezente în mass-media despre declinul lecturii, despre diminuarea rolului bibliotecii în era Internetului, citesc şi recunosc importanţa instituţiei bibliotecare. Să nu cerem mai mult! Închei, parafrazându-l pe Vasile Vasilache: „Că doar n-o să citească tinerii de astăzi conform vechilor canoane... Alte timpuri, alte cărţi, alţi tineri!”

CARTEA ŞI EU, ADICĂ EU ŞI CARTEA Natalia REZNEAC, studentă, an. II, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale comunicării, USM Cartea, lucru ştiut, este un produs spiritual deosebit: benefic şi pentru suflet, şi pentru minte, şi pentru îmbogăţirea vocabularului, în general pentru viaţă. Eu sunt un biet produs material, ciudat la început (embrion), inutil şi nu chiar necesar. La prima vedere, aceste două materii par opuse, dar aceasta e doar la prima vedere, căci în realitate ele sunt dependente una de alta.

Eu – cititor sau public cititor, cartea – produs pentru publicul-ţintă sau cititor.

Ca lector activ şi devorator de carte m-am afirmat încă de mic copil, de pe când citeam în orele dimineţii (la răsăritul soareBiblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

lui), la geamul slab luminat, până a ajunge să mă joc „de-a bibliotecara” (joaca mea preferată, de altfel), şi mai apoi să mă bucur de supranumele „Mâna dreaptă” – a bibliotecarei liceului meu, încă în clasele primare.

Ca orice copil bun şi candid, am început cu poveştile lui Ion Creangă şi poeziile lui Grigore Vieru, ca mai apoi să învăţ pe de rost sfintele poezii eminesciene - până în clasa a 12-a am avut chiar o supradoză de Eminescu, un fel de exces – ce-i drept, unul benevol. Era însă şi lipsă de alţii, cum ar fi Mircea Eliade, Emil Cioran, ca să nu mai zic de scriitori şi gânditori din Vest. Păcat…

13

BiblioPolis

ANUL LECTURII

Să depăn, însă, în continuare istoria lecturilor mele…

Primul roman citit de mine, aşa, în mod serios, din scoarţă în scoarţă, la care am şi bocit mult, a fost Să vii ca o părere de Pavel Coruţ. Indiscutabil, m-a frapat această scriere. Nici nu se putea altfel, la vârsta ceea fragedă, teenageră, la care crezi că tot ce zboară se mănâncă. Pavel Coruţ nara despre o dragoste „telenovelistă”, inocentă, „virgină”… din cele ce-ţi atinge adânc sufletul şi... hormonii. Asta e!

Paradoxal, dar următoarea carte ce m-a impresionat puternic (cer scuze de atâta cronologie biblio-sentimentală) a fost Călugăriţa lui Denis Diderot. O-o-o! De la virginitate – la abordări atât de puţin obişnuite ale iubirii!… Unde mai pui că pe atunci eram minoră, deci, inamică a oricăror „devieri” în viaţa intimă a oamenilor – lucru firesc, aşa am fost educată de părinţi, în spiritul moralei creştine în starea ei cea mai pură. Astăzi însă, văd, desigur, mai nuanţat şi aceste aspecte ale vieţii omului, în plus, îşi spune cuvântul şi atitudinea de liber-cugetătoare, pe care mi-am asumat-o de la un timp.

După aceste două cărţi marcante în viaţa mea am început să citesc multă literatură artistică. Curios, dar fiecare operă citită îmi reda o anumită stare. Nu ştiu cum aş explica mai pe înţelesul tuturor această relaţie: lectură – stare. De aceea, voi mai da câteva exemple. Citindu-l pe Theodor Dreiser (Jennie Gerghardt), mă simţeam nu ştiu cum săracă material; la Guy de Maupassant (Bel-Ami), aveam o senzaţie de monotonie, dar şi de calm; iar la Paolo Coelho (Unsprezece minute) am simţit mai întâi un fel de plictiseală, care însă a fost învinsă de o adevărată fascinaţie... da, de viaţa unei prostituate! Fie ea şi de elită, prostituata. M-am gândit atunci că unele femei ce profesează... aceasta... merită şi ceva respect... Poate, mai ales, datorită romanului lui P. Coelho? Sau, posibil, datorită şi altor scriitori de talent, care au abor-

14

dat acest subiect extrem de delicat, mai înainte de Paolo Coelho, dar de cărţile lor ştiu mai puţini cititori.

Nu citesc niciodată „lecturi impuse”, „cărţi obligatorii”, conform programei de liceu, sau de la universitate, fie aceste cărţi necesare şi super bune. Pentru că nu poate să mă oblige nimeni să citesc Umberto Eco atunci când vrea cineva sau ceva (nişte circumstanţe, cum ar fi studiile), dacă eu plănuiesc să-l citesc mai târziu, şi pe îndelete, nu într-un „timp record”, foarte scurt, cum o cere programa. Doar citind ceva la timpul nepotrivit, şi încă în fugă, risc să nu simt cartea, să nu o înţeleg. Accept faptul că o carte necesită acomodare şi o anumită perioadă de timp pentru minte şi pentru altele de ce mai e nevoie.

Nu de mult, mi-a nimerit în mână un roman numit Karlik, e al unui tânăr prozator, Pavel Păduraru. L-am citit, ca să ajung la concluzia că e o carte „bolnavă”, cam „debilă mintal”; după ce am închis volumul, am înţeles că intru într-o stare de depresie. Da, viaţa noastră e grea şi încurcată – pentru foarte mulţi oameni, de aceea şi numeroşi concetăţeni de-ai noştri sunt într-un fel bolnavi, mulţi duc un mod de trai halucinant. Dar să facă un tânăr creator un fel de odă în proză acestei maladii sociale – nu cred că e lucrul cel mai inspirat. Unde mai pui că această viaţă a noastră, grea şi încurcată, ne oferă zilnic, la fiece pas, atâtea subiecte „mai puţin bolnave”. Dacă însă autorul vrea să contribuie şi el la „popularizarea” stărilor de boală şi debilitate mintală – e treaba lui, nu însă a cititorului.

Trebuie să recunosc: nu sunt eu bună la scris eseuri, aşa că nu ştiu cum să închei cele scrise. Da, da, aşa boemă şi neordinară cum sunt, nu o pot face pe originala când scriu. Mai ales când scriu despre cărţi! Deci, „oficial”, scriu aici, pur şi simplu: Încheiere.

Sau, pentru a ridica puţin dispoziţia eventualului cititor, voi scrie: End (engl.). Fin (fr.).

Ende (germ.). Koneţ (rus.)...

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

TEORIE ŞI PRACTICĂ

ARHITECTURA BIBLIOTECILOR: ABORDAREA PROBLEMEI Conf. univ. dr.

Natalia GOIAN, USM Din cele mai vechi timpuri, asigurarea securităţii cărţilor în bibliotecă se făcea prin intermediul unor căi foarte sofisticate de trecere în depozit. Accentul era pus pe păstrarea cărţilor, adică, pe aspectul de arhitectură. Păstrarea cărţilor putea fi asigurată, numai dacă trecerea, accesul la ele, era foarte complicat (7). În anul 1887 M. Dewey deschide prima şcoală de biblioteconomie (School Library Economy). În această şcoală, iar mai târziu, şi în alte şcoli din Occident, a fost introdus cursul de „Arhitectura bibliotecii”. Până în prima jumătate a secolului XX, în Rusia, au fost ţinute nişte cursuri despre construcţia clădirilor pentru biblioteci, despre utilarea lor, însă în următorii ani acest aspect a început să-i intereseze pe bibliotecari mai puţin. Aceasta s-a întâmplat, spune Iuri Stolearov, din motivul că în conştiinţa bibliotecarilor prevala biblioteca ca organizaţie, ca instituţie, şi nu ca un edificiu arhitectural.

Secolul XXI este numit secolul cunoştinţelor, nu al muncii, al capitalului, dar al cunoaşterii şi al informaţiei, care acţionează ca o resursă importantă a dezvoltării socio-economice a lumii. Generarea, crearea, procesarea şi utilizarea/aplicarea cunoştinţelor va fi marca noului secol. Angajaţi în aceste obiective primare a „ciclului cunoştinţelor”, bibliotecarii trebuie să joace un rol mult mai pro-activ (nicidecum pasiv) ca parteneri egali cu cei care învaţă, studiază, se interesează, caută, solicită (3).

Bibliotecile joacă un rol fundamental în societatea noastră. Ele reprezintă admi-

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

nistratorii, colectorii şi organizatorii moştenirii noastre; ele sunt organizatorii cunoştinţelor din cărţile pe care le mânuiesc, adăugându-le valoare prin catalogarea, clasificarea şi descrierea documentelor. Ca instituţii publice, ele asigură egalitatea accesului la informaţie pentru toţi cetăţenii.

Bibliotecile prezervează/conservează cunoştinţele din trecut şi din prezent pentru a le transmite în viitor (4).

Pentru a-şi onora obligaţiunile şi pentru a realiza obiectivele societăţii informaţionale, ale societăţii cunoaşterii, biblioteca are nevoie de un local adaptat sau conceput special, a cărui dispunere arhitecturală să permită o utilizare mai raţională a suprafeţelor. Amenajarea trebuie să ofere publicului un local bine situat, bine amenajat, primitor, în care consultarea documentelor să fie facilitată la maximum (5).

15

BiblioPolis

TEORIE ŞI PRACTICĂ

Celebrul arhitect Mario Botta consideră că biblioteca este „una din marile instituţii umane de care oraşul are nevoie. Ea trebuie să ofere un reper în interiorul oraşului”. Revistele de specialitate din lume, bogate în ilustraţii, permit să se identifice dimensiunile acestei concepţii, formulată de Botta, şi să se configureze tendinţe universal active (1).

Un exemplu de arhitectură compozită este Biblioteca din Tonsberg, Norvegia, concepută de Ivar Lunde şi Morten Lovsth.

Este o clădire modernă, cu faţade mari din sticlă, care îi invită pe vizitatori înăuntru.

Cu toate acestea, biblioteca este mai mult decât o simplă cutie din sticlă, structura sa fiind o compoziţie complexă, bogată în asocieri aluzive. Curbele, folosite pe scară largă, sunt o aluzie la o biserica circulară din ruinele unei mănăstiri medievale aflate în apropiere (8).

Când vorbim de construcţia de mâine, spune Jeannette Woodward, nu avem în vedere doar elemente de beton, fier, sticlă şi de tehnologie, incorporate într-un asemenea proiect, ci şi raporturile sociale presupuse de acesta.

Problema abordată de diferiţi specialişti, asupra bibliotecii ca spaţiu public, are două aspecte: − atractiv, − funcţional.

Jeannette Woodward, vizând organizarea interioară a spaţiului, susţine: „Din această perspectivă, vedem că, oricare ar fi aspectul exterior, clădirile nou-construite, cu destinaţia de biblioteci, au spaţii interioare cu deschideri largi, plafoane înalte, holuri centrale mari, intrări magnifice, ferestre de dimensiuni mari, aspect elegant, modern şi funcţional”.

J. Gascuelli dezvăluie principiile „one room library”: o planificare, o compoziţie, unde trecerea dintr-un spaţiu în altul este liberă, ceea ce ajută utilizatorii să valorifice clădirea în întregime, şi nu fiecare spaţiu

16

separat; persoana care a venit la expoziţie se va interesa de bibliotecă şi se va reţine în bibliotecă.

Sylvie Faget, abordând problema construcţiei de biblioteci, afirmă că „tot mai multe comune consideră în prezent biblioteca un adevărat instrument cultural şi un element al politicii municipale”. În ultima vreme marile nume ale arhitecturii franceze apar şi în domeniul construcţiilor de biblioteci publice (Botta – la Villeurbaine, Foster – la Nîmes, Riboule – la Limoges).

Tendinţa de monumentalitate apare pretutindeni. Se acordă mult spaţiu zonelor destinate publicului (documente cu acces liber, locuri pentru expoziţii şi animaţie).

Se are în vedere funcţionalitatea şi evoluţia viitoare a clădirii. O atenţie specială se acordă fluidizării şi raţionalizării circulaţiei publicului şi fluxului documentelor şi supleţei amenajării (2).

Anatol Gordeev, în interviul acordat revistei Moldova urbană spune că „la Chişinău, în ultimii cincisprezece ani nu s-au dezvoltat construcţiile arhitecturale orăşeneşti”. În continuare autorul afirmă că la noi totul s-a dezvoltat haotic şi că este necesar de a crea monumente noi de arhitectură. Aceste monumente trebuie să fie supermoderne (clădiri înalte) şi să fie plasate în centrele de cultură şi de afaceri ale oraşului. Chişinăul are toate posibilităţile de a fi un centru modern, care să atragă turişti, nu numai cu monumentele de artă vechi, dar şi cu obiective noi, demne de exigenţele secolului XXI. Este evident, că un loc aparte, şi nu ultimul, ar reveni între aceste monumente noi şi clădirilor pentru biblioteci. În Republica Moldova problema arhitecturii bibliotecilor nu a fost abordată de aproape 25 de ani. Astăzi, când se conturează tendinţa de a aborda la modul serios problema arhitecturii bibliotecilor din Moldova, este binevenit un studiu care ar pune un început pentru realizarea acestei

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

probleme. Apare necesitatea unor cercetări aprofundate ale aspectului arhitectural al bibliotecilor din ţară.

Directorul general al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, dr. Lidia Kulikovski afirmă într-un interviu că „...tentativei de a scrie o carte aş da preferinţă construirii unei clădiri moderne”. După cum relatează dna Lidia Kulikovski, au fost mai multe tentative de a construi un sediu nou pentru Biblioteca Municipală, dar care au eşuat din diferite motive. Studiind experienţa mai multor capitale şi ţări (la Helsinki, Copenhaga, Ierusalim, în SUA etc.), directorul Bibliotecii Municipale a fost foarte impresionată de sediul Bibliotecii Judeţene „O. Goga” din Cluj, autorul proiectului fiind un arhitect basarabean.

O deosebită atenţie acordă dna L. Kulikovski accesului fizic la potenţialul informaţional al Bibliotecii Municipale, considerând că la proiectarea, construirea, reconstruirea edificiilor bibliotecilor „vor ţine cont de necesitatea amplasării acestora în spaţiile unde locuiesc majoritatea persoanelor care au nevoie de ele...; vor prevedea eliminarea din spaţiile aferente bibliotecilor a bordurilor caldarâmurilor, evitarea scărilor la intrarea în incinta bibliotecii; vor lua în calcul mişcarea cititorilor în scaune cu rotile sau în cârje; vor amenaja interiorul bibliotecii astfel încât cititorii să nu întâlnească obstacole în timpul deplasării etc.” Generalizând problema, autorul spune, că „proiectul arhitectural al unei construcţii sau renovării ei şi echipamentele respective constituie o investiţie mai întâi de toate socială, pentru că biblioteca este destinată modificării unor atribuţii sau caracteristici ale reţelei sociale”.

Clădirile pentru biblioteci se deosebesc de alte edificii mari şi această diferenţă poate fi sesizată numai de bibliotecari.

Jeannette Woodward afirmă că bibliotecile sunt unice în felul lor în industria construcţiilor. Numai rareori, antreprenorii sau

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

arhitecţii ştiu, în detaliu, ce este o colecţie de documente sau care sunt modelele de stocare şi circulaţie ale acestora. În cursul carierei lor, arhitecţii pot proiecta sute de blocuri de apartamente, complexe de birouri, centre comerciale, dar foarte puţini au executat vreodată o bibliotecă. Bibliotecarul este cel care trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru această parte a informaţiilor despre natura şi funcţiile bibliotecii, de care constructorii au nevoie în acest tip de proiect (6).

Pentru optimizarea funcţională a bibliotecii este foarte important ca bibliotecarul să fie iniţiat, să posede anumite cunoştinţe în domeniul arhitecturii, construcţiilor, gestiunii fondurilor. Din aceste considerente la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale comunicării, în programul de masterat profesional a fost introdusă disciplina „Gestiunea strategică, finanţarea şi arhitectura bibliotecilor”. Unul din componentele acestei discipline este managementul arhitecturii de bibliotecă, în care bibliotecarii vor fi iniţiaţi în cunoştinţele de bază din domeniul arhitecturii, construcţiilor, instalaţiilor şi altor elemente ce ţin şi de organizarea spaţiului interior al bibliotecii, şi de problematica securităţii şi siguranţei în biblioteci. O deosebită atenţie în cadrul acestei discipline se va acorda asigurării accesului fizic al persoanelor dezavantajate. Propunând această disciplină, nu urmărim un scop major de a pregăti arhitecţi, constructori, dar avem intenţia să furnizăm nişte cunoştinţe de bază din aceste domenii utile pentru bibliotecarii de azi, conducători de structuri infodocumentare.

Referinţe: 1. Craia, Sultana. Construcţia de biblioteci – noi tendinţe // Biblioteconomie: Culeg. de trad. prelucrate. – Bucureşti, 1995. – An XXII, Nr 1. – P. 82-84.

2. Faget, Sylvie. Construcţii de biblioteci municipale: Tendinţe generale // Biblioteconomie: Culeg.

17

BiblioPolis

TEORIE ŞI PRACTICĂ

de trad. prelucrate. – Bucureşti, 1997. – An XXXIII, – Nr 3. – P. 32-34.

3. Kulikovski, Lidia. Cartea, modul nostru de a dăinui: Contribuţii la dezvoltarea domeniului biblioteconomic. – Ch., 2006. – 267 p.

4. Reding, Viviane. Rolul bibliotecilor în societatea informaţională // BiblioPolis. – 2006. – Vol. 17, Nr 1. – P. 28.

5. Richter, Brigitte. Ghid de biblioteconomie. – Ch. : Ed. ARC, 1997. – 318 p.

6. Woodward, Jeannette. Biblioteca secolului XXI: Managementul construcţiilor de biblioteci. – ClujNapoca, 2005. – 204 p.

7. Столяров, Ю.Н. Библиотека – хранилище? // Библиотековедение: Избранное. 1960-2000 годы. M., 2001. – P. 248-251.

EVALUAREA COMPLEXITĂŢILOR CADRULUI DE REGLEMENTARE DE BIBLIOTECĂ Mariana HARJEVSCHI, Catedra Biblioteconomie şi Asistenţă Informaţională, USM (Urmare din nr. 1 / 2008) Abordarea cadrului de reglementare de către factorii de decizie Următorul aspect supus cercetării a fost dacă bibliotecarii s-au aflat în situaţia ca organele de decizie să nu găsească de cuviinţă să interpreteze corect actele normative emise în ajutorul bibliotecilor: 78,4% au motivat că organele de decizie nu ajută la oferirea unor consultaţii referitoare la legislaţia de bibliotecă, iar 27,5% au argumentat că respectivele organe interpretează corect actele normative.

Problematicile ce sunt abordate în discuţiile cu factorii de decizie: Plata pentru condiţii nocive Situaţii de concedii Finanţarea bibliotecilor Normative pentru achiziţia cărţilor Elaborarea bugetelor Prestarea serviciilor cu plată Salarizarea Statutul juridic al bibliotecilor Angajarea bibliotecarilor

18

Amplasarea bibliotecilor Statele de funcţii Tab. 3. Problematicile în discuţiile cu factorii de decizie.

Bibliotecarii, de altfel, nu apelează la organele competente pentru a soluţiona problemele, ci se rezumă la discuţii cu administraţia, ceea ce de multe ori nu interpretează corect norma juridică sau nu soluţionează realmente problema.

Din cei chestionaţi, 84,3% apelează la organele competente pentru a interpreta corect normele legilor referitoare la biblioteci, doar 21,6% din cei chestionaţi sunt decişi să apeleze la serviciile avocaţilor etc.

Cu certitudine, experţii trebuie să ofere explicaţii privitoare la solicitările bibliotecarilor – printre cele mai frecvente subiecte/acte normative la care bibliotecarii au avut nevoie de asistenţă juridică au fost următoarele: Legea cu privire la biblioteci 6,9% – aici bibliotecarii s-au confruntat cu probleme precum completarea colecţiilor, includerea funcţiei de inginer etc.; Legea cu privire la sistemul de salarizare – 5,9%; Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

Regulamentul privind modul de conferire a categoriilor de calificare a cadrelor bibliotecare – 1,0%.

Bibliotecarii chestionaţi întâlnesc divergenţe în legislaţia de bibliotecă, circa 39,2% nimeresc deseori în situaţii dificile.

Printre acestea amintim: servicii cu plată (4,9%), salarizarea, dezvoltarea colecţiilor, condiţii nocive de muncă, Depozitul Legal, finanţare (3,9%). La fel, bibliotecarii au menţionat necesitatea reflectării următoarelor aspecte în cadrul de reglementare: asigurarea instruirii bibliotecarilor, eficientizarea împrumutului interbibliotecar, dezvoltarea colecţiilor, expedierea coletelor poştale prin intermediul serviciilor bibliotecare, realizarea schimbului internaţional de publicaţii, îmbunătăţirea tehnică a sediilor bibliotecilor, modificarea statutului bibliotecilor publice. Sub aspectul impactului Legii: aceasta nu funcţionează, nu întotdeauna se respectă, nu reflectă tehnologiile informaţionale, nu include servicii moderne, nu prevede accesul public la internet etc.

Legea cu privire la biblioteci ar trebui îmbunătăţită în următoarele domenii: Depozitul Legal – 16,7%, finanţare – 18,6%, servicii cu plată – 14,7%, protecţia socială a bibliotecarilor – 12,7%, salarizare – 11,8%.

Bibliotecarii utilizează legislaţia de bibliotecă atunci când iau decizii şi în relaţiile cu factorii de decizie privind obţinerea unei finanţări bugetare sau extrabugetare, completarea colecţiilor, protejarea intereselor administrative, soluţionarea conflictelor (comasarea cu bibliotecile şcolare), prestarea serviciilor cu plată, situaţii de angajare şi cooperarea cu instituţiile de învăţământ.

Organele de decizie nu găsesc de cuviinţă să interpreteze corect actele normative emise în ajutorul bibliotecilor atunci când bibliotecile se confruntă cu: îmbunătăţirea sau extinderea spaţiilor de bibliotecă / condiţiilor de funcţionare; utilizarea Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

mijloacelor provenite din prestarea serviciilor cu plată; comasarea bibliotecilor; scăderea numărului de bibliotecari per bibliotecă (sau de la o normă întreagă la 0,5 normă); interpretarea corectă a statutului juridic al bibliotecii; egalarea salarizării personalului cu studii medii de specialitate şi a celui cu studii superioare; nerespectarea normativelor pentru achiziţii; nerestituirea documentelor pierdute sau furate de către utilizatori, precum şi mecanismul împrumutului interbibliotecar.

Actele interne de bibliotecă asigură reglementarea scopului, structurii, modului de funcţionare a bibliotecii, garantarea stabilirii ordinii şi bunului mers al activităţii bibliotecilor, asigurând subordonarea la actele normative cu valoare generală. Atât bibliotecile publice, cât şi cele universitare au subliniat următoarele acte interne care au fost elaborate în concordanţă cu Legea cu privire la biblioteci: statutul bibliotecii, nomenclatorul serviciilor cu plată etc.

Corelaţia dintre actele interne şi legislaţia de bibliotecă Referitor la faptul dacă sunt elaborate actele normative interne de bibliotecă în conformitate cu legislaţia de ordin general bibliotecarii s-au pronunţat în modul următor: Da – 85,3% şi 14,7% – Nu. Influenţa actelor externe poate fi destul de puternică asupra activităţii bibliotecilor. Corectitudinea actelor externe semnifică corectitudinea actelor interne. Actele legislative îşi găsesc reflectare în următoarele acte interne: • • • •

Statutul bibliotecii, regulamentul de organizare şi funcţionare de bibliotecă; Politici de acces, strategii de dezvoltare, politica de dezvoltare a resurselor informaţionale; Fişa postului; Regulamentul serviciilor cu plată.

19

BiblioPolis

TEORIE ŞI PRACTICĂ

Respondenţii revizuiesc actele interne de bibliotecă ori de câte ori este nevoie (90,2%), mai rar – anual (16,6%). Motivele care îi determină să actualizeze actele interne de bibliotecă sunt următoarele: • • • •

urmăresc tendinţele în domeniul biblioteconomic – 66,7%; iniţiative parvenite din partea autorităţilor locale/superioare – 34,3 %; modificări în structura organizatorică de bibliotecă – 67,6%; schimbarea administraţiei – 7,8%.

Din cele monitorizate se vede că cea mai mare parte a managerilor de biblioteci fac public documentele interne – 78,4% şi doar 27,5% menţionează că nu le fac cunoscute utilizatorilor.

Modalităţile de a le face public sunt oglindite în tabelul 4: Modalităţile pentru a le face public publicarea separată (pliante, afişe etc.)

55,9% publicarea unei culegeri de acte interne 25,5% publicarea într-o revistă de specialitate 24,5% afişarea pe panouri de avize 1% plasarea pe web 1% difuzarea prin intermediul presei locale 1% organizarea şedinţelor 1% Tab. 4. Modalităţile de a face public actele interne.

Actele internaţionale şi legislaţia naţională Cel mai cunoscut act internaţional la care bibliotecarii revin în activitatea zilnică este Manifestul UNESCO pentru bibliotecile publice (39,2%). Actele internaţionale sunt aduse drept argumente în discuţiile cu factorii de decizie şi servesc drept sursă de inspiraţie pentru elaborarea actelor interne de bibliotecă: regulamente, instrucţiuni,

20

reguli interne etc. Acestea se actualizează ori de câte ori este nevoie şi conform noilor tendinţe în domeniu, modificări în structura organizatorică de bibliotecă sau conform iniţiativelor parvenite din partea autorităţilor locale/superioare. La fel, bibliotecarii apelează şi la: Declaraţia de la Glasgow (13,7%), Declaraţia de la Berlin privind accesul deschis (4,9%), Declaraţia de la Copenhaga (2,9%), Procesul de la Bologna (2,9%), Manifestul de la Oeiras (2,0%), Iniţiativa de la Budapesta – „Accesul Deschis” (2,0), Liniile directoare de dezvoltare a bibliotecilor (2,0%), Standardele internaţionale (2,0%) şi Declaraţia de la Alexandria (2,0%).

Unii bibliotecari au menţionat – Manifestul pentru biblioteci şcolare (1,0%), Edificarea Societăţii Informaţionale (1,0%), Carta bibliotecilor (1,0%), Biblioteca Europeană (1,0%), Împrumutul interbibliotecar internaţional AGLINET (1,0%).

Integritatea programelor naţionale prin intermediul legislaţiei naţionale Concomitent, chestionarul a încercat să studieze în ce măsură comunitatea bibliotecară cunoaşte care sunt programele guvernamentale derulate actualmente la nivel naţional ce includ acţiuni şi în domeniul bibliotecilor. Majoritatea bibliotecarilor au consemnat: SALT (4,9%) – pentru bibliotecile universitare şi SIBIMOL (9,8%) – pentru bibliotecile publice. De asemenea au fost specificate: Programul Satul Moldovenesc (2005-2015) (5,9%); Programul Modernizarea ţării – bunăstarea poporului (2005-2009) şi Strategia Naţională de edificare a societăţii informaţionale „Moldova electronică” (24,5%).

Concluzii În final, putem împărtăşi următoarele rezultate: nivelul culturii legislative este ridicat în mediul comunităţii bibliotecare, dar cadrul de reglementare trebuie îmbunătăţit conform cerinţelor bibliotecarilor

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

şi specificului actual al bibliotecilor; legislaţia de bibliotecă trebuie armonizată cu tendinţele europene şi internaţionale, având la bază cadrul internaţional specific de bibliotecă.

Bibliografie: 1. Stoica, Ion. Legislaţia bibliotecilor şi exigenţele sistemismului // Biblioteca. – 2001. – Nr. 2. – P. 38-39.

2. Vitiello, Giuseppe. The four core issues of the “Guidelines on Library Legislation and Policy in Europe”. – P. 35-37 // Library Legislation in Europe: Discussion Papers and Country Reports / ed.

Christiane Bohrer; Council of Europe, Strasbourg;

Goethe-Institute, Munich. – Bad Honeff : BOCKHERCHEN Verlag, 2000. – 77 p.

3. Nagrashi, Mohammad. Biblioteca universitară în contextul legislaţiei bibliotecare în vigoare // Magazin bibliologic. – 1999. – Nr. 4. – P.18-20.

4. Petursdottir, Kristin. Library Legislation in Iceland // Scandinavian Public Library Quaterly. – Vol. 17, Nr. 4. – 1984. – P. 100-102.

5. Heie, Bjorg. Public Library Legislation in Norway // Scandinavian Public Library Quaterly. – Vol. 17, Nr. 4. – 1984. – P. 103-106.

6. Afanasiev, M.D. K proektu Zakona Rossiiskoi Federatsii o bibliotekah // NTB. – 1992. – Nr. 8. – P. 27-30.

7. Bagrova, I. O reforme pravovyh osnov bibliotecinogo dela // NTB. – 1990. – Nr. 5. – P. 3-8.

ÎMPRUMUTUL DE CĂRŢI LA DOMICILIU ÎN CADRUL BIBLIOTECILOR. REGLEMENTĂRI JURIDICE ACTUALE Ecaterina ERJIU, magistru în Drept, lector la Facultatea de Drept, USM Cadrul normativ actual al Republicii Moldova prezintă reglementări foarte sumare privind activitatea bibliotecilor şi serviciile oferite de acestea.

Normele juridice aplicabile pot fi găsite în diverse acte normative, fapt care face dificilă cunoaşterea elementului juridic al activităţii bibliotecilor şi, respectiv, scade eficienţa acesteia.

Scopul prezentului studiu este a determina cadrul juridic legal al prestării serviciului de împrumut al cărţilor la domiciliu.

Practica actuală a împrumutului de documente la domiciliu, de cele mai multe ori, presupune reţinerea actului de identitate a beneficiarului cu scopul asigurării restituirii de către acesta a documentelor transmise în termen şi în starea fizică în care le-a primit.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Reţinerea actelor de identitate incumbă riscuri importante. De exemplu, în cazul în care actul de identitate va fi pierdut, biblioteca va fi obligată la restituirea costului acestuia şi la recuperarea prejudiciilor cauzate prin pierderea lui. În cazul în care actul de identitate este distrus sau folosit în scopuri ilegale, persoanele care erau responsabile de păstrarea lui pot fi trase la răspundere.

Deşi practica reţinerii actului de identitate este una eficientă întru asigurarea îndeplinirii obligaţiei de înapoiere a documentului transmis în folosinţă către beneficiari, această practică contravine mai multor prevederi legale. În primul rând, reţinerea drept gaj a actelor din sistemul naţional de paşapoarte (aici se include şi buletinul de identitate)

21

BiblioPolis

TEORIE ŞI PRACTICĂ

constituie o încălcare a Legii nr. 273 din 09.11.1994 privind actele de identitate din sistemul naţional de paşapoarte1. În al doilea rând, reţinerea drept gaj a buletinului de identitate2 constituie o încălcare a Codului cu privire la Contravenţiile Administrative şi persoana care se face responsabilă de o asemenea contravenţie poate fi atrasă la răspundere administrativă. În al treilea rând, aceleaşi acţiuni dacă se săvârşesc cu intenţia de a limita libertatea persoanei, poate fi pedepsită penal, în baza articolului 360 alin. (2) Cod Penal al Republicii Moldova3. Şi totuşi, care este soluţia?

Legislaţia civilă şi procesual-civilă a Republicii Moldova oferă mecanisme legale capabile să permită prestarea serviciului de împrumut la domiciliu într-un mod ce prezintă riscuri legale.

Astfel, primul mecanism este încheierea unui contract de comodat cu beneficiarul bibliotecii.

Contractul de comodat este reglementat de Codul Civil (art. 859-866). Menţionăm că Codul Civil prevede mai multe contracte care ar putea fi aplicate pentru reglementarea relaţiilor ce ţin de împrumutul de documente între bibliotecă şi beneficiari. Astfel, potenţial ar putea fi aplicată locaţiunea (art. 857-910 Cod Civil).

Totuşi, în virtutea faptului că contractul de locaţiune este un contract oneros (presupune achitarea unei plăţi de către beneficiarul care obţine bunul în folosinţă) şi se aplică ca regulă în scopul stabilirii unor legături economice între persoanele care îl încheie, cea mai oportună formă juridică pentru prestarea serviciului de împrumut la domiciliu este comodatul.

Trebuie să menţionăm că folosirea termenului „contract de împrumut” pentru a desemna acţiunea de transmitere a documentelor bibliotecii în folosinţă tempora-

22

ră beneficiarilor nu este corect din punctul de vedere al legislaţiei civile. Legislaţia civilă (art. 867-874 Cod Civil) prin „contract de împrumut” desemnează convenţia civilă în baza căreia împrumutătorul transmite împrumutatului bani sau alte bunuri fungibile (bunuri care pot fi înlocuite cu alte bunuri de acelaşi fel sau natură), iar acesta se obligă să restituie banii în aceeaşi sumă sau bunuri de acelaşi gen, de aceeaşi calitate sau cantitate, la expirarea termenului pentru care i-au fost date. Spre deosebire de comodat, în contractul de împrumut împrumutatul obţine dreptul de proprietate asupra bunului care i-a fost dat, fiind în drept să dispună de el după bunul său plac. Specificul bunurilor transmise de către bibliotecă beneficiarilor nu permite transmiterea dreptului de proprietate asupra lor, deoarece documentele din fondurile bibliotecilor prezintă o valoare aparte pentru societate. În cadrul comodatului beneficiarul va fi obligat să restituie acelaşi bun (individualizat: autor, ediţie, locul publicării, redacţie etc.) pe care l-a luat, iar la contractul de împrumut, împrumutatul poate întoarce alte bunuri, similare acelui împrumutat.

Trebuie să menţionăm că unele instituţii percep taxe pentru serviciile de împrumut la domiciliu pentru perioada de timp în care biblioteca nu funcţionează pentru cititori (ex. Biblioteca Naţională).

Legalitatea acestui tip de serviciu este reflectată în Hotărârea Guvernului cu privire la aprobarea nomenclatoarelor serviciilor cu plată prestate de către Ministerul Culturii şi Turismului şi instituţiile subordonate nr. 1311 din 12.12.20054. Cu toate acestea, menţionăm că documentele internaţionale aprobate de către asociaţiile bibliotecare, cum ar fi, de exemplu, Manifestul UNESCO pentru biblioteci publice, optează pentru gratuitatea serviciilor prestate de către biblioteci.

Comodatul este un contract în baza căruia comodantul (în cazul nostru biblioBiblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

teca) dă cu titlu gratuit un bun în folosinţă comodatarului (în cazul nostru beneficiarului), acesta din urmă obligându-se să restituie bunul la expirarea termenului pentru care acesta i-a fost dat.

La încheierea contractului de comodat dintre bibliotecă şi beneficiar trebuie să se ia în consideraţie următoarele: 1. Contractul se va încheia în scris.

2. Contractul va avea o anexă cu date detaliate de identificare a beneficiarului.

S-ar recomanda să se anexeze la contract copia buletinului de identitate al beneficiarului şi a carnetului de student.

3. Contractul se poate încheia pentru o perioadă determinată (fixă) sau nedeterminată (nelimitată). S-ar recomanda ca în cazul prestării serviciului de împrumut la domiciliu durata contractului să fie un an academic, sau să nu depăşească termenul studiilor persoanei la instituţia de învăţământ.

Dacă beneficiarul face parte din altă categorie decât studenţii, atunci contractul va indica expres un termen pentru astfel de beneficiari, la decizia bibliotecii.

4. Contractul poate prevedea şi achitarea uzurii documentului de către beneficiar. Modul de calcul al uzurii, suma percepută pentru uzură şi modul de achitare trebuie să fie prevăzut expres de către contract.

5. Contractul va avea o anexă – parte integrantă a sa, în care se va ţine evidenţa documentelor transmise în folosinţa beneficiarului şi a celor returnate de către acesta. Fiecare transmitere/returnare va fi confirmată prin semnătura beneficiarului şi a reprezentantului bibliotecii.

6. Contractul de comodat nu transmite beneficiarului dreptul de proprieta-

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

te asupra documentelor transmise, ci doar dreptul de folosinţă asupra acestora. Biblioteca este în drept să stabilească un set de reguli de utilizare de către comodatar a documentelor, inclusiv să interzică transmiterea lor terţilor, deteriorarea, multiplicarea etc.

7. Comodantul (biblioteca) poate solicita restituirea imediată a documentului şi plata prejudiciului cauzat în cazul în care comodatarul (beneficiarul) nu îşi onorează obligaţiile ce ţin de păstrarea, îngrijirea sau folosirea documentului obţinut în folosinţă.

8. În cazul în care documentul de bibliotecă obţinut în folosinţă de către beneficiar în baza contractului de comodat piere fortuit (dintr-o cauză ce nu poate fi imputată beneficiarului), acesta va purta răspundere, dacă nu va putea demonstra că pieirea ar fi survenit chiar şi dacă el şi-ar fi îndeplinit obligaţiile de păstrare şi conservare a bunului (documentului).

9. În cazul în care beneficiarul nu restituie documentele transmise spre folosinţă în termenul prevăzut de contract, acesta poate fi obligat la reparaţia prejudiciului cauzat prin restituirea tardivă a bunului (documentului) primit. Astfel, biblioteca poate percepe o penalitate pentru restituirea documentelor peste termenul stabilit. Suma penalităţii, modul de calculare şi modul de achitare va trebui să fie stabilită expres în contract.

10. Beneficiarul nu poate restitui echivalentul în bani al documentului sau un alt bun în locul documentului care i-a fost dat în folosinţă. Numai în cazul în care documentul a fost deteriorat sau pierdut din vina lui, beneficiarul va fi obligat să restituie un document identic celui pierdut sau deteriorat.

23

BiblioPolis

TEORIE ŞI PRACTICĂ

11. Contractul va prevedea că în cazul în care beneficiarul nu returnează documentele o anumită perioadă (aceasta va fi indicată expres), biblioteca se poate adresa în instanţa de judecată pentru a recupera documentele transmise în folosinţă şi prejudiciul cauzat.

12. Biblioteca poate desface contractul de comodat dacă: a) Beneficiarul foloseşte documentele într-un mod contrar modului de folosire a acestora. De ex.: le dă în folosinţă terţilor, supune documentele unui pericol mare drept urmare a lipsei de prudenţă; b) Beneficiarul a decedat; c) În virtutea unor circumstanţe neprevăzute, dacă biblioteca însăşi are nevoie de acel document.

Ce se întâmplă dacă beneficiarul nu restituie documentele ce i-au fost transmise în baza contractului de comodat?

Metoda juridică de rezolvare a unei asemenea situaţii este prevăzută de legislaţia procesual-civilă.

Totuşi, înainte de a descrie mecanismul juridic de acţionare într-o asemenea situaţie, trebuie să menţionăm că acest contract este unul care a fost instituit pentru a reglementa relaţiile dintre persoane, între care există o încredere incontestabilă. Aşadar, nu este interzis ca biblioteca să stabilească care sunt criteriile ce conferă beneficiarilor suficiente credenţiale încât aceştia să poată semna un contract de comodat cu biblioteca. Criterii la stabilirea încrederii în beneficiar ar putea fi, în opinia noastră, durata deţinerii calităţii de beneficiar de către respectiva persoană, precum şi modul în care persoana s-a manifestat în calitate de beneficiar.

Este recomandabil ca până la înaintarea acţiunii în judecată, biblioteca să

24

întreprindă măsuri pentru recuperarea documentelor transmise în folosinţă beneficiarului. Astfel, contractul ar putea să prevadă modalitatea extrajudiciară de soluţionare a litigiului. Biblioteca trebuie să întreprindă toate măsurile pentru a-l determina pe beneficiar să returneze documentele primite.

Revenind la modalitatea de recuperare a documentelor transmise către beneficiar sau a valorii acestora, în cazul când beneficiarul refuză să îşi onoreze obligaţia de bună voie, considerăm cel mai oportun recursul la procedura judiciară simplificată – procedura ordonanţială.

Această procedură este o modalitate de examinare a unor litigii în care obiectul litigiului este cert şi rezultă din nişte raporturi juridice clar stabilite (în cazul nostru, contractul dintre bibliotecă şi beneficiar).

Procedura ordonanţială este reglementată de art. 344-354 ale Codului de Procedură Civilă.

Astfel, în cazul în care beneficiarul nu restituie cărţile luate de la bibliotecă, reprezentantul bibliotecii va depune la instanţa în raza căreia se află biblioteca, în baza art. 39 (7) CPC (întrucât este o acţiune de revendicare a bunurilor), o cerere prin care va solicita emiterea unei ordonanţe judecătoreşti în vederea revendicării bunurilor (documentelor) transmise către beneficiar. Aici ar putea apărea o întrebare: după câte zile de întârziere poate biblioteca acţiona în judecată beneficiarul care nu restituie documentele ce i-au fost transmise? Legislaţia nu prevede expres un termen special pentru situaţia pusă în discuţie, de aceea se vor aplica termenele generale prevăzute de lege, şi anume termenul de trei ani care începe să curgă din momentul când biblioteca a aflat sau trebuia să afle că i-au fost încălcate drepturile5. Adică, după trei ani din momentul când s-a constatat că beneficiarul nu va restitui documentele, biblioteca poate să îl acţioneze în judecată pentru a le reBiblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

vendica. Este recomandabil, ca biblioteca înainte de înaintarea acţiunii în judecată, să întreprindă acţiuni pentru a recupera documentele de la beneficiar.

La cererea care se depune în judecată se vor anexa documentele ce adeveresc temeinicia pretenţiei – acestea vor fi contractul şi anexele sale. Depunerea cererii implică achitarea taxei de stat, care pentru persoanele juridice constituie suma de 3 % din valoarea litigiului, dar nu mai puţin de 270 de lei (în baza art. 3 al Legii nr. 1216 din 03.12.1992 cu privire la taxa de stat).6 În cazul în care cererea este admisă spre examinare, judecătorul o va examina fără citarea părţilor şi, dacă o va găsi întemeiată, va emite ordonanţa timp de cinci zile de la momentul depunerii cererii. După ce este emisă ordonanţa, o copie de pe ea este remisă debitorului şi acesta are la dispoziţie 10 zile din momentul primirii ei pentru a o contesta. Dacă debitorul nu îşi prezintă obiecţiile sau este de acord cu ordonanţa, atunci creditorului i se eliberează un al doilea exemplar al ordonanţei, care este executoriu.

Trebuie să menţionăm că încălcarea regulilor de folosire a fondului de cărţi se pedepseşte administrativ în baza prevederilor art. 922 al Codului cu privire la Contravenţiile Administrative.7 La fel, în anumite cazuri, nerestituirea cărţilor luate în folosinţă ar putea constitui şi infracţiune în cazul când sunt întrunite toate elementele constitutive.8 Note: Articolul 9. Răspunderea pentru încălcarea prezentei legi (1) Se consideră încălcare a prezentei legi: a) transmiterea către altă persoană a paşaportului sau a altui act de identitate ori a unei părţi a acestuia în scopul comiterii de acţiuni ilegale; b) sustragerea, distrugerea, deteriorarea sau dosirea actelor de identitate; (…)

2 Extras din Codul cu privire la Contravenţiile Administrative (29.03.1985)

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Articolul 190. Ridicarea ilegală a paşapoartelor şi luarea lor în gaj Ridicarea ilegală de către persoanele cu funcţii de răspundere a paşapoartelor de la cetăţeni, precum şi luarea de către ele a paşapoartelor în gaj, – atrage după sine un avertisment sau aplicarea unei amenzi în mărime de până la cinci unităţi convenţionale.

[Sancţiunea art. 190 modificată prin Legea nr. 1295-XII din 23.02.93] 3 Articolul 360. Luarea, sustragerea, tăinuirea, degradarea sau distrugerea documentelor, imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor 4

Monitorul Oficial al R. Moldova, nr. 172-175/1423 din 23.12.2005 5

Art. 267, 272 Codul Civil al Republicii Moldova.

6

În principiu, acţiunile depuse de către bibliotecă în scopul revendicării documentelor de la beneficiari ar trebui să fie scutite de plata taxei de stat.

Totuşi, legea este echivocă în acest caz, deoarece nu există o prevedere directă a legii care ar elibera reclamantul de la plata taxei de stat în asemenea cazuri, iar prevederea art. 85 (1) pct. f ) poate fi aplicată situaţiei noastre prin interpretarea extensivă a normei date.

7 Extras din Codul cu privire la Contravenţiile Administrative (29.03.1985): Articolul 921. Încălcarea legislaţiei cu privire la biblioteci Încălcarea modului de predare Bibliotecii Naţionale şi altor centre biblioteconomice a exemplarelor Depozitului Legal pentru controlul bibliografic naţional şi evidenţa statistică – atrage după sine aplicarea unei amenzi persoanelor cu funcţii de răspundere în mărime de la douăzeci şi cinci la cincizeci de unităţi convenţionale.

Distrugerea sau deteriorarea fondului bibliotecii – atrage după sine aplicarea unei amenzi cetăţenilor în mărime de la cincisprezece la douăzeci şi cinci de unităţi convenţionale.

[Art. 921 introdus prin Legea nr. 1583-XIII din 27.02.98] 8 De exemplu, fapta ar putea fi încadrată juridic ca escrocherie.

25

BiblioPolis PUNCTE DE VEDERE

CU CARTEA DUPĂ ROBINSON Alexandru-Horaţiu FRIŞCU, bibliotecar, scriitor

Scriitorul american Mark Twain avea obiceiul de a repeta: „Ce uşor e să-i faci pe oameni să creadă o minciună şi ce greu e să le-o scoţi din cap!” Aşa este. Or, nouă, minciuni şi tot felul de sinapse demagogice, ne-au băgat în cap cît pentru două vieţi... Cea mai stupidă, însă, şi cea mai caraghioasă invenţie din acest arsenal ideologic, a fost introducerea de către bolşevici a sistemului de planificare în toate domeniile societăţii, inclusiv în domeniul culturii. Absolut toţi primeau un plan „de sus”: şi uzinele de tractoare, şi cinematografele, şi maternităţile, şi cimitirele. Nu au scăpat de planuri, evident, nici bibliotecile. Aici mai-marii zilei au trudit cu un zel deosebit, antrenînd procesul de lectură la făurirea „omului nou”, sovietic, care trebuia să devină un model universal în materie de cultură şi comportament. Biblioteca era obligată, în aria sa de acoperire, să propage cartea în fiecare casă, la fiecare individ. Imperiul s-a transformat într-o imensă sală de lectură, autoproclamîndu-se „samaia citaiuşciaia strana v mire”. Atunci au fost inventaţi şi nişte indici, numiţi parcă în derîdere, „de performanţă”, cu care trebuiau să fie departajate bibliotecile incluse în deşănţata „întrecere socialistă”.

Aceşti indici, introduşi pentru a substitui valoarea şi a merge doar pe cantitate, creînd astfel iluzia abundenţei şi a perspicacităţii omului sovietic, atît de adînc s-au gravat în creierul nostru, încît nici 26

pînă astăzi nu putem scăpa de ei. Or, măsura de bază în socialism, aflat mereu în crize economice şi morale, întotdeauna a fost cantitatea. Prost dar mult. Şi în această goană după cantitate se umflau nişte cifre atît de tare, încît cei din afară, cînd le vedeau, îşi puneau mîinile în cap.

Aşa procedau şi bibliotecile. Numărul cititorilor, de multe ori, ajungea să fie mai mare decît numărul populaţiei. Cred că mulţi străini îşi ziceau în sinea lor cam ce a zis cîndva un scriitor cu mult spirit: „Ce deştepţi mai sînt şi tîmpiţii ăştia!”.

Pe cine prostim noi totuşi, pînă la urmă, cu acest plan? Pe lumea din exterior, ca să rămînă cu gura căscată la performanţele uimitoare ale moldovenilor în materie de carte? Pe contribuabil, pentru a justifica cumva cheltuiala din banii publici, la care a cotizat şi el? Pe factorii de decizie, pentru a avea obraz de a cere salarii mai mari?... În primul rînd, ne prostim pe noi înşişi! Ne furăm singuri căciula... Repet, comuniştii, cei de stil vechi, aveau tot motivul de a-l aduce pe „constructorul socialismului” în bibliotecă sau a-i duce cartea la domiciliu, înţelegeţi cum vreţi, fiindcă biblioteca şi cartea erau instrumentul ideal de îndoctrinare şi de spălare în permanenţă a creierului. Şi cum s-o faci altfel, dacă nu sub un pretext nobil – grija „părintească” a partidului pentru ridicarea nivelului cultural al omului simplu. Frumos? Frumos!

Dar cum bolşevicii au prostit poporul cu Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

ajutorul cărţii, cred că n-au făcut-o mai mult nimeni în lume, nici pînă, nici după ei. Ce s-a ales totuşi din această acţiune cu cititul în masă? La scară naţională, nici n-are rost să mai vorbim... Recent UNESCO a dat publicităţii un document, în care toate ţările lumii sînt clasificate după coeficientul de inteligenţă (IQ). Ei bine, toate statele care au făcut parte din imperiul sovietic, deci din „samaia citaiuşciaia strana v mire”, s-au situat pe locuri din cea de a doua sută! De ce oare? E uşor explicabil: cînd alergi după număr, pierzi calitatea...

Japonia, de exemplu, unde nu există prin biblioteci plan de cititori, nu organizează „uşi deschise” şi nici programe, gen „ Tokio citeşte o carte”, deţine recordul pentru cel mai mare IQ determinat la scara internaţională. IQ-ul japonezilor născuţi în perioada de după 1960 este de 115, iar 10 % dintre aceştia au IQ peste 130. Ca să vă daţi mai bine seama ce înseamnă aceste cifre vă dau un exemplu: J.F. Kennedy, fostul preşedinte al SUA, asasinat la vîrsta de 46 ani, deci cam de aceeaşi vîrstă cu japonezii testaţi, a fost cotat cu 119. Din acest exemplu se poate trage concluzia că acei care susţin ideea că aducerea cu orice preţ a individului la bibliotecă ar însemna cultivarea şi ridicarea gradului de cultură, greşesc amarnic. A pune unui om cartea în mînă contra voinţei lui, nu e o garanţie că el va deveni neapărat înţelept. Filozoful francez Denis Diderot era şi mai categoric: „E periculos a-i face omului bine contra voinţei lui!” Întotdeauna am susţinut ideea că planul în bibliotecă anulează în mare parte calitatea prestaţiei acestei instituţii. Straniu mi se pare că şi acuma, cînd trăim alte vremuri şi cînd aceste vremuri cer imperios alte criterii de evaluare a activităţii unei biblioteci, se merge în

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

continuare pe clişee comuniste (număr mare de cititori, împrumut, vizite), de parcă omenirea n-ar fi inventat nimic mai bun în materie de bibliologie...

Noi în continuare sîntem nevoiţi să umblăm cu căciula în mînă pe la diferite instituţii de învăţămînt pentru a aduce copiii în bibliotecă, ca să ne facem „numărul”, sau „să umplem” cu ei, cît de cît, sala la vreo activitate culturală. Zilele acestea o directoare de bibliotecă, colegă de a mea, mi-a spus că într-o zi a mers la şapte şcoli, consumînd întreaga zi, în căutare de elevi la manifestările culturale din cadrul „Zilelor uşilor deschise”, care aveau să demareze peste cîteva zile.

Doar la două şcoli i s-a promis că va veni cîte o clasă.

Mă întreb pe mine şi vă întreb pe dumneavoastră, cui îi trebuie o asemenea „performanţă”? Care-s eficacitatea şi randamentul unei asemenea „activităţi” cu publicul, cu nişte copii obosiţi şi flămînzi după şase ore de studii şi care sînt nevoiţi, din rînza cuiva, să mai stea încă două-trei ore pentru a asculta nişte idei savante, care se lipesc de creierul lor surmenat ca nuca de perete? De dragul unei bife puse în raportul de activitate în dreptul unor manifestări culturale? Cred că da. Nu ştiu cine cîştigă din toată afacerea asta, dar copiii, cu siguranţă, nu... Să nu dea Domnul, ca drept rezultat al „activităţilor” noastre „prodigioase” să vină vremea, cînd elevii şi toţi ceilalţi aduşi la bibliotecă cu arcanul, să se bucure mai mult de uşile închise ale bibliotecii, decît de „uşile deschise”...

Nu de mult, în cadrul unui seminar de specialitate, o distinsă doamnă ne avertiza că, dacă va trebui, noi îi vom duce cărţi şi lui Robinson Crusoe, pe insulă. Eu aş fi de acord cu Domnia sa doar pînă într-un anumit punct. Da, aş face o

27

BiblioPolis

PUNCTE DE VEDERE

mică bibliotecă pe insulă, special pentru dînsul, aş dota-o cu toate cele necesare, dar în colibă cartea nu i-o duc...

Vorbeam mai sus că planul e în detrimentul calităţii şi cred că am dreptate.

Oare chiar e greu de înţeles că dacă eu, de exemplu, ajung la sfîrşit de decembrie şi constat că pentru a îndeplini planul îmi mai trebuie vreo 50 de cititori, o să-l fac pe dracul în patru şi o să-i găsesc, pentru a nu genera animozităţi. Cum? Simplu, salvarea vine tot de la elevi. Mă duc la o scoală cu o cutie de bomboane, la cine trebuie şi o / îl rog să-mi pună la dispoziţie 50 de elevi pe care să-i înscriu urgent în bibliotecă, fiindcă îmi „arde” planul. Astfel procedînd, salvez şi planul, şi salariul meu, şi o unitate (un colaborator), pe care l-aş fi putut pierde în caz contrar. Mai adăugăm aici şi, eventual, nişte laude pentru planul împlinit. Deci, toată lumea rămîne împăcată... Dar relevanţa, impactul, folosul pe care trebuie să-l aducă biblioteca societăţii, care este? Mai gîndiţi-vă şi dumneavoastră...

Datoria scriitorului este de a trage alarma, de a ridica probleme, nu de a le rezolva. Pentru aceasta sînt factori de răspundere şi oameni competenţi.

Din moment ce sînt şi bibliotecar, încerc să expun nişte principii, care ar sta la baza unor criterii de evaluare a performanţelor unei biblioteci. Acestea ar fi: un

28

spaţiu adecvat, colecţii de cărţi bogate, un colectiv profesionist, o voinţă mare şi o atitudine tolerantă... Şi nicidecum numărul cititorilor sau alte aberaţii similare... Numărul de cititori trebuie să fie un criteriu de control, un factor de statistică şi nu un plan în sine.

Dar să revenim la cititorul nostru.

Să nu creadă cineva că el, odată adus la bibliotecă, cu atîta chin şi milogire pe la toate uşile, necazul nostru se termină aici. Aş! Mai trebuie, ca tacîmul să fie complet, să-i şi dirijăm lectura. Să nu citească el ce vrea, aşa din capul lui, fiindcă noi, la sfîrşit de an, trebuie să facem o „analiză” a lecturii şi să justificăm de ce, de exemplu, numărul cărţilor împrumutate din compartimentul „Matematică. Ştiinţe naturale” e mai mic decît cel din anul trecut. Cu cît cifrele sînt mai ajustate la cele din anul precedent, cu atît biblioteca este mai performantă. Exact ca în anul 1975, cînd am venit eu la lucru în bibliotecă. S-a schimbat ceva? Nimic.

Adică, în mentalitatea noastră nimic, în rest s-au schimbat toate: şi lumea, şi secolul, şi mileniul... şi a venit primăvara, la propriu şi la figurat, cu multă lumină şi aer proaspăt. Păcat că noi încă mai stăm cu ferestrele închise şi cu perdele trase...

Mai detaliat, însă, despre lectură şi „analiza” ei, în condiţii de „primăvară”, vom vorbi în numărul viitor.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

VIAŢA FILIALELOR

EMINESCU-I VREMEA CARE VINE! Elena DABIJA, director CAIE „Păşiţi încet cu grijă tăcută, feţii mei, Să nu-i călcaţi nici umbra, nici florile de tei.

Cel mai chemat s-aline din toţi şi cel mai teafăr Şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul din luceafăr”.

Tudor Arghezi E păcat că timpul creşte-n urma noastră... Ca lumina stelei ce a apus, Mihai Eminescu ne luminează chiar şi după 119 ani de la dispariţia lui tragică, şi atât de prematură. Eminescu este veşnic, cum veşnic este şi Timpul.

Eminescu nu încetează să fie un spirit tutelar al literelor româneşti şi o expresie definitorie a culturii şi limbii noastre. Fiind un gânditor profund şi un Poet cu infinite resurse expresive, el este cel mai mare şi mai iubit Poet român, iar „fiind foarte român, Eminescu e un poet universal”, după cum aprecia Tudor Arghezi.

Astăzi orizonturile gândirii şi artei eminesciene s-au lărgit foarte mult, datorită tipăririi şi difuzării tot mai ample a creaţiei sale, a traducerilor sale în mai mult de 60 de limbi ale lumii. Pe Eminescu l-am citit, îl citim şi îl vom citi din generaţie în generaţie. Eminescu merită acum să fie citit şi promovat în toată întinderea operei sale, deoarece a avut ce spune şi a spus adevărul vieţii, cu limbajul cel mai expresiv, în care fiecare cuvânt, încărcat de înţelesuri, vorbeşte adânc minţii şi inimii omeneşti. În eseul Momentul Eminescu (1935), Mircea Eliade afirma: „Eminescu rezistă

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

vremii, opera lui creşte cu cât trec anii, viaţa lui ne ajunge mai scumpă cu cât se împuţinează amănuntele inedite. Se revine mereu la Eminescu pentru că scrisul său încurajează orice punct nou de vedere, orice interpretare nouă”. Este purul adevăr al zilelor noastre. De eternitatea Poetului au grijă deosebită eminescologii, criticii literari, traducătorii, scriitorii, pictorii, compozitorii, interpreţii de muzică, sculptorii, editorii, într-un cuvânt, toţi acei ce sunt conştienţi de comoara lăsată nouă de cel care a fost Mihai Eminescu.

Miile de volume mai vechi şi mai noi, fie Opera sau Critice sunt studiate la Centrul Academic Internaţional Eminescu de la mic la mare: elevi, studenţi, profesori, bibliotecari etc. Poetul naţional azi e o pagină deschisă a culturii noastre.

Trăim anul 2008 şi suntem la un jubileu a două mari capodopere eminesciene: 125 ani de la publicarea LUCEAFĂRULUI şi a DOINEI. Nu cred că este vreun om de bună-credinţă să nu fi citit, recitit sau chiar învăţat pe de rost aceste opere de o valoare deosebită. În fondul CAIE sunt volume aparte ale acestor opere, zeci şi zeci de volume ale căror pagini cuprind aceste creaţii sau despre ele şi la care mă voi referi pe scurt. ... Uniunea Astronomică Internaţională a decis pe 14 ianuarie 2008, ca denumirea unui crater descoperit de nava mesager a NASA, în timpul survolării istorice a planetei Mercur, să fie EMINESCU. Misiunea a permis observarea a 6 milioane de mile pătrate din precedentul te-

29

BiblioPolis

VIAŢA FILIALELOR

ren nevăzut, cât şi a mii de cratere. Craterele de pe Mercur sunt numite după mari artişti, cum ar fi Matisse, Vivaldi, Mozart... şi acum Eminescu. O scurtă caracteristică ştiinţifică: CRATERUL EMINESCU are 125 de kilometri în diametru şi este interesant din mai multe motive: (1) este relativ tânăr; ştim asta pentru că are alte câteva cratere suprapuse peste el; (2) este înconjurat de un jet impresionant de cratere secundare, trasând urma impactului; (3) inelul de vârfuri de la centrul lui Eminescu este uşor

30

albăstrui. Pe o lume preponderent gri cum este Mercur, acest lucru este foarte ciudat.

După cum se ştie, omul Eminescu s-a îndrăgostit de poeta Veronica Micle, şi i-a dedicat unul dintre cele mai mari poeme de dragoste din toate timpurile: Luceafărul. Acum Mihai Eminescu are un loc unic pe Mercur, LUCEAFĂRUL însuşi. Îmbucurător e faptul că colecţia CAIE deţine şi Manuscrisele Mihai Eminescu, editate de Academia Română, volume reproduse în condiţii grafice deosebite, însoţite

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

şi de DVD-uri. Aceasta permite cititorului să lectureze Luceafărul şi Doina în original, cuprinse în manuscrisul 2261 – vol. VIII. Un alt document deosebit de valoros este şi ALMANACHUL SOCIETĂŢII ACADEMICE SOCIAL-LITERARE „ROMÂNIA JUNĂ”, apărut la Viena la 24 aprilie/6 mai 1883, în paginile căruia se publică pentru întâia oară acea capodoperă a liricii eminesciene şi a literaturii române, despre care Tudor Vianu spunea: „Dacă moartea ar voi ca în noianul vremurilor viitoare întreaga operă poetică a lui Eminescu să se piardă (...) şi numai LUCEAFĂRUL să se păstreze, strănepoţii noştri ar putea culege din ea imaginea esenţială a poetului”. Studiind acest ALMANAH am rămas oarecum mirată, m-am întrebat: de ce LUCEAFĂRUL s-a publicat anume la pagina 39? Semnifică oare poemul LUCEAFĂRUL destinul Poetului? Această coincidenţă nu pare deloc întâmplătoare, parcă LUCEAFĂRUL publicat la această pagină i-a prezis şi destinul...

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Colecţia CAIE deţine şi CD-uri cu aceste opere, casete audio cu baletul LUCEAFĂRUL de compozitorul Eugen Doga, oferite cu autograf la inaugurarea CAIE: „Cu drag, pentru Centrul M. Eminescu. 2000”.

Autorul a participat la comemorarea eternităţii poetului, publicul a rămas frapat de muzicalitatea şi feeria interpretării la pian a mai multor opere de către maestru.

Dumnealui ne-a mărturisit: „Eram atras de subiectul Luceafărului, dar nu eram pregătit să-l abordez. Faţă de clasici am o atitudine aparte. Portretele lor atârnă pe pereţi, în rame aurite. Ce se întâmplă dacă nu reuşeşti să urci la înălţimea lor? Ce să mai zic de Eminescu, care străluceşte nu ca un portret, ci ca un astru pe cer?... Totuşi, odată, împreună cu Loteanu, am hotărât să creăm un balet după poemul eminescian. Dar ne doream un balet neobişnuit, cu versuri, căci cum ne-am putea lipsi de verbul lui Eminescu? E atât de amplu, de viguros şi expresiv, încât e aproape imposibil să-i găseşti un echivalent adecvat. De

31

BiblioPolis

VIAŢA FILIALELOR

la început mi-a fost clar că va fi ceva de genul balet-operă, balet-oratoriu... „Autorul a început să compună baletul încă prin anul 1973, dar când a ajuns la caracterizarea Luceafărului, s-a oprit. Nu era gata, nu găsea expresiile muzicale potrivite. Numai după 10 ani de meditaţie asupra universului etern al cerului înstelat, unde trăia Luceafărul, într-un timp-record, de două luni şi jumătate, a finisat baletul”. Pentru prima oară, baletul Luceafărul, pe libretul semnat de Emil Loteanu, a văzut lumina rampei la 6 iunie 1983, pe scena Teatrului Naţional de Operă şi Balet, în coregrafia lui Valeri Kovtun din Kiev. Pentru acest balet, compozitorul a fost distins cu Premiul de Stat al URSS. Şi i-a reuşit de minune maestrului Eugen Doga. M-am convins în calitate de spectator în sala arhiplină a Filarmonicii de Stat, la 21 octombrie 2007, şi am trăit clipe cu adevărat fericite şi irepetabile, de parcă totul era un vis, o poveste...

Scriitoarea Eugenia Cernei, colaborator superior la Institutul de botanică al AŞM, îndrăgostită de Eminescu, a înveşnicit poemul, printr-un soi nou de stânjenel, drept confirmare este Adeverinţă pentru soi de plantă Nr. 58.2, cultura STÂNJENEL, soiul / hibridul TAINA LUCEAFĂRULUI, eliberată în corespundere cu hotărârea Consiliului Naţional al Republicii Moldova pentru Soiurile de plante din 12.011998. Dna Eugenia Cernei are selecţionate mai multe soiuri de stânjenei cu denumirile: PECETEA LATINIEI, VERONICA MICLE, LIE-CIOCÂRLIE, CANDIDA, CALEA IZVOARELOR, GRAFIE MAGICĂ, FULGUIRE STELARĂ, DOINA DORULUI, CANDELA MEMORIEI, VRAJA LUMINII. Cercetătoarea a oferit copia acestor adeverinţe pentru fondul de documente al CAIE. Iar celor curioşi nu le rămâne decât să vadă aceşti stânjenei la Grădina Botanică, e de dorit în timpul înfloririi.

Despre odiseea Luceafărului puteţi lectura nenumărate ediţii reprezentative:

32

1. Eminescu, Mihai. Luceafărul / Mihai Eminescu. – Ediţie bibliofilă îngrijită de Petru Creţia. – Bucureşti: Ed. Muzeul Literaturii Române, 1997. – (Colecţia Manuscriptum).

2. Eminescu, Mihai. Luceafărul / Mihai Eminescu. – Iaşi: Timpul, 2001. – 348 p.

– (Opere).

3. Eminescu, Mihai. Luceafărul / Mihai Eminescu. – [S. l.].: Ed. Muzeul Brăilei, 1993. – 58 p.

4. Eminescu, Mihai. The Legend Of The Evening Star = Legenda Luceafărului / Mihai Eminescu; trad. de Adrian George Sahlean; gravuri de Traian Alexandru Filip. – [S. l., s. a.] – 47 p.

5. Eminescu, Mihai. Luceafărul: În 10 limbi / Mihai Eminescu. – Bucureşti, 1984.

– 303 p.

6. Eminescu, Mihai. Luceafărul / Mihai Eminescu. – Bucureşti: Editura Ion Creangă, 1991. – 48 p.

7. Eminescu, Mihai. Legenda Luceafărului // Eminescu Mihai. Manuscrisele Mihai Eminescu. Vol. 8 / ed. coord. şi cuv. înainte: acad. Eugen Simion; [pref.]

“Introducere la miracolul eminescian (fragmente)”: Constantin Noica. – Bucureşti: Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă; Biblioteca Academiei Române; Editura Enciclopedică, 2007. – P. 198-212.

8. Eminescu, Mihai. Luceafărul: Antume / Mihai Eminescu. – Chişinău: Litera, 1997. – 360 p. – (Biblioteca şcolarului).

9. Eminescu, Mihai. Luceafărul = Der Abendstern = Az esticsillag / Mihai Eminescu; trad. în maghiară şi germană de Ubersetzt von Forditota, Franyo Zoltan. – Timişoara: Facla, 1972.

10. Eminescu, Mihai. Luceafărul. Poem / Mihai Eminescu; il. de Eudochia Zav-

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

tur. – Chişinău: Editura Cartea Moldovei, 2002. – 32 p.

11. Eminescu, Mihai. Luceafărul / Mihai Eminescu. – Ediţie bibliofilă la 150 de ani de la naşterea Poetului. – Baia Mare: Editura Universităţii de Nord, 2000. – 68 p.

12. Marian, Rodica. „Lumile” Luceafărului: (o reinterpretare a poemului eminescian) / Rodica Marian. – Cluj-Napoca: Editura Remus, 1999. – 500 p.

13. Mazilu, D.R. Luceafărul lui Eminescu: Expresia gândirii, text critic şi vocabular / D.R. Mazilu. – Bucureşti: Cartea Românească, 1937. – 184 p.

14. Eminescu Mihai. Luceafărul //Almanachul Societăţii Academice Social-Literare„România Jună”. – Viena. – Editura Societăţii „România Jună”. – 1883. – P. 39-58.

O altă operă, ajunsă la 125 de ani de la prima publicare este DOINA – poem politic, strigătul de durere al Poetului pentru soarta neamului său. Cercetătorii creaţiei eminesciene, şi în primul rând D. Panaitescu-Perpessicius, datează cu certitudine primele variante ale ei în anii 1878-1879. Însă DOINA a fost definitivată în iunie 1883, la Iaşi, cu prilejul dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare. Este publicată în prima ediţie de Poesii alcătuită de T. Maiorescu, şi a fost citită de poet tot în luna iunie 1883, „în şedinţa ad-hoc a „Junimii”, în casa lui Iacob Negruzzi... cu glasul său grav şi muzical, întristat acum şi amar, în aplauzele zgomotoase ale celor de faţă...”, după cum nota G. Călinescu.

Pe lângă ediţiile apărute mai demult, în acest an au văzut lumina tiparului noi cărţi cu textul Doinei şi despre Doina. Cea mai reprezentativă este „Doina” lui Eminescu – 125 de ani, autor Victor Crăciun, eminescolog, preşedintele Ligii Culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni, scoasă la Ed. Semne şi lansată la CAIE

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

în Ziua Comemorării a 119 ani a trecerii în eternitate a Marelui Poet.

Ediţia are un cuvânt-înainte de acad. Eugen Simion şi fundamentări de: D. Panaitescu-Perpessicius, D. Murăraşu, G. Călinescu, I. Rotaru, D. Vatamaniuc, Gh. Bulgăr, C. Popovici, Haralambie Corbu, Olivia Nedelcea, Ghiţă Florea, M. Cimpoi. În volum găsim variantele Doinei A-H, odiseea DOINEI în lume – variante în limbile: albaneză, aromână, engleză, franceză, germană, maghiară, olandeză, portugheză, sanscrită şi Bibliografia cronologică a Doinei în anii 1883-1938.

1. Eminescu, Mihai. Doina // Eminescu Mihai. Manuscrisele Mihai Eminescu.

Vol. 8 / ed. coord. şi cuv. înainte: acad.

Eugen Simion; [pref.] “Introducere la miracolul eminescian (fragmente)”: Constantin Noica. – Bucureşti: Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă; Biblioteca Academiei Române; Editura Enciclopedică, 2007. – P. 294-296.

2. Eminescu, Mihai. Doina / Mihai Eminescu; ed. îngrijită de Magda şi Petru Ursache – Iaşi, 2000. – 192 p.

3. Eminescu, Mihai. Doina / Mihai Eminescu. – Craiova: Ausrom, 1998.

4. Eminescu, Mihai. Doina / Mihai Eminescu. – Chişinău, 2008. – 30 p.

5. Crăciun, Victor. „Doina” lui Eminescu – 125 de ani / Victor Crăciun. – Bucureşti: Semne, 2008. – 255 p.

Având toate aceste ediţii, nu ne oprim la ele, deoarece aşteptăm noi apariţii, inclusiv cu ocazia acestor şi altor date marcante atât în viaţa poetului, cât şi pentru opera sa. Îndemnăm pe toţi iubitorii de frumos, în special pe tineri, să se aplece mereu asupra Operei eminesciene – un izvor nesecat de cunoaştere, de îmbogăţire estetică, de familiarizare cu splendorile limbii şi literelor române.

33

BiblioPolis ARTĂ ŞI INVENTIVITATE

BIBLIOTECA MUNICIPALĂ „B.P. HASDEU” SOCIETATEA BIBLIOFILILOR DIN MOLDOVA Concurs de caligrafie dedicat aniversării a 125-a de la publicarea poeziei eminesciene „Doina” Scopul profesional al concursului este de a arăta frumuseţea caligrafiei tradiţionale, de a promova şi cultiva acest gen de artă în rîndurile tinerei generaţii.

Organizatorii concursului contează ca manifestarea, graţie elanului tineresc al participanţilor, să aibă un impact şi mai larg: să contribuie, şi pe această cale, la cultivarea dragostei pentru valorile perene precum ar fi limba maternă, cartea, lectura, artele figurative, cultura. Pornind de la valoarea intrinsecă a operei eminesciene, participanţilor li se pune sarcina de a scrie caligrafic o stofă din poezia Doina.

I. • •

•

Concursul este deschis pentru tinerii (pînă la 35 ani) din R. Moldova care acceptă prezentul regulament.

Concursul se va desfăşura în incinta Bibliotecii Municipale, la 19 octombrie 2008, la o oră, ce se va preciza pe parcurs. Pentru realizare se vor acorda 3 (trei) ore.

Pentru înregistrare şi comunicarea strofei din poem ce urmează a fi scrisă caligrafic, telefonaţi la numărul: 22-11-86.

II. • Lucrările vor fi executate pe hîrtie, format 80 x 60 cm.

Hîrtia şi instrumentele de lucru (pensule, peniţe, acuarele) vor fi acordate de organizatori (nu se va interzice nici folosirea instrumentelor proprii).

• Fiecare participant va avea rezervate două coli de hîrtie, însă spre jurizare se va prezenta numai o lucrare.

34

•

III. Lucrările premiate devin proprietate a Bibliotecii Municipale; ulterior vor forma o carte originală, care se va păstra în Colecţiile speciale ale Bibliotecii.

IV. Un juriu specializat, din cinci persoane, va selecta lucrările pentru expunere şi premiere.

Jurizarea şi acordarea premiilor se va face în ziua realizării lucrărilor.

•

•

V. Vor fi acordate următoarele premii: – Premiul I 800 lei – Premiul II 600 lei – Premiul III 500 lei – Premiul publicului 300 lei

VI. • Lucrările se vor expune în Sala de lectură a Bibliotecii Municipale, pe adresa: bd. Ştefan cel Mare nr. 148, Chişinău.

Pentru documentare recomandăm să studiaţi: V. Toots. Современный шрифт; Л. Проненко. Каллиграфия для всех; I. Bogdesco.

Monografie, precum şi alte materiale ilustrative (cîteva mostre de scriere caligrafică ale specialiştilor în domeniu) despre concepţia proiectului, pe care le puteţi consulta (găsi) la BM, adresîndu-vă la Sediul Central al BM, în Sala de lectură, la dna Elena Şendrea.

Director general al Bibliotecii Municipale B.P. Hasdeu” dr. Lidia KULIKOVSKI Preşedinte Secţia ex-libris, Societatea Bibliofililor Valeriu HERŢA

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

PATRONUL NOSTRU SPIRITUAL

„UN TEMPERAMENT NĂVALNIC CARE SCRIE ÎN FUGA CONDEIULUI” (Observaţii asupra creaţiei literare a lui B.P. Hasdeu) Şerban CIOCULESCU [...] Răzvan-vodă (1867, mai tîrziu Răzvan şi Vidra) are meritul primei noastre încercări de dramă romantică; versul de avînt liric lipseşte compunerii, ca să-i confere caracterul unei realizări desăvîrşite. În schimb piesa e solid construită, iar personajele sînt caracterizate în acţiune; autorul manifestă libertate deplină faţă de adevărul istoric, compunînd obscurului voievod o personalitate nouă, inventînd figuri şi evenimente, după modul romantic, al contrastelor şi antitezelor. Prin aceste procedee, drama nu se inserează în realitate, neajutată de concursul eventual al istoricului, care ar fi putut da o mai mare atenţie „culorii locale”. Răzvan este apologia nobleţei morale, necondiţionată de naştere, satira boierimii, reluată cu mare aparatură şi complicată cu slăvirea haiduciei: „...eu am voit a depinge aristocraţia românească din secolul al XVI-lea”, scrie Hasdeu în Prefaţă, iar în lecţia sfîrşitului, un avertisment împotriva deşertelor ambiţii. Impresionantă la Vidra este puterea de stimulare a energiilor latente din Răzvan; prin credinţa femeii în „zodia” eroului „scrisă pe frunte”, Hasdeu a dat eroinei sale un fundament etic; ea nu face parte din familia spirituală a femeilor politice, care se slujesc de bărbaţi ca de nişte unelte; singură îşi defineşte rolul în acest fel: Vidra-i pentru tine-n lume Ca izvoarele de munte Ce fac Dunărea să spume Din pîraiele mărunte.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

În acest citat, cu o licenţă uimitoare (spume = spumege), la cenzorul de mai tîrziu al îndrăznelilor formale, se cuprind poate şi versurile cele mai plastice din piesa care năzuieşte la idealuri etice, prin parcurgerea treptelor perfecţiunii morale, de tipul sublimului.

Deşi lucrarea e construită imaginativ, ca o adevărată dramă romantică, iar nu ca o fidelă transcriere istorică, Hasdeu are unele comportări de erudit, nerenunţînd la note în text, prin care, bunăoară, relevă caracterul „aristocratic” al cronicii lui Miron Costin, reabilitează împotriva acestuia pe Ştefan Tomşa, sprijinindu-se pe caracterizarea favorabilă ce i-o dă o cronică grecească, „bun mai ales pentru săraci, dar aspru cătră boieri, pentru că aceştia erau nedrepţi cătră sărăcime” şi menţionînd că „tot această linie de purtare ţinură în politica lor interioară Petru Rareş, Ion cel Cumplit şi Aron Vodă”; într-o altă notă ar vrea să explice demofilia domnitorilor prin presupusa absenţă a „aşa-numitului drept divin” în trecutul nostru şi aminteşte că a expus teoria şi probele în cursul de drept constituţional românesc ţinut în sala Ateneului în septembrie-noiembrie 1856(!?).

Izvoarele sînt date chiar în corpul piesei, pentru susţinerea textului. [...] Activitatea versificatorului e mai mult neînsemnată decît inegală, Hasdeu nu are temperamentul contemplativ al unui poet; nici pasiunile ideologice nu i-au ascuţit pana satirică, destul de abundentă

35

BiblioPolis

PATRONUL NOSTRU SPIRITUAL

în invective; chiar cînd îşi revizuieşte versurile, nu e călăuzit de un instinct artistic; de altfel, reflectînd asupra condiţiilor poeziei, se arată covîrşit de superstiţia ideii, pe care o consideră hotărîtoare; aşa se explică statornica aversiune faţă de inovaţiile artistice eminesciene, independent de lupta sa contra Junimii, încuviinţările pentru platitudinile sprintene ale lui Gheorghe din Moldova şi admiraţia pentru versurile în genere corecte ale lui Heliade şi ale lui Alecsandri. Intuitivul cu scăpărări geniale în istorie şi lingvistică nu are sensibilitate, aşadar, pentru intuiţiile lirice; poate dintr-o concepţie pragmatică a poeziei, pe care o socotea în serviciul naţionalităţii şi al educaţiei morale. În prefaţa la Poezie (1873), crede a-şi defini formula proprie, astfel: „Genul imperios a inspiraţiunii mele poetice oferă aspra idee sub o formă dură”.

Hasdeu îşi cunoaşte temperamentul, dar se înşală asupra corespondenţei avantajoase dintre „formă” şi „idee”, după cum îşi exagerează experienţele sumbre, recomandîndu-şi cărţulia ca o „anatomie a suferinţelor sale” echivalentă cu „violenta pictură a lui Caravaggio, în care vezi numai oase şi muşchi în loc de frageda şi catifelata carne”. Foarte lucidă e recunoaşterea că unele poezii „explică pînă la un punct ţîţînele sociale, pe саrе se mişcă acest fenomen psihologic”. Ce sînt oare ieşirile contra boierimii, schiţate încă din adolescenţă şi apoi statornic repetate, în toate operele de imaginaţie, decît atitudini cu substrat de conştiinţă de clasă? În vocea lui Hasdeu nu se exprimă însă revolta plebei, ci a vechii clase boiereşti, cu dospeli de declasare, exaltată de mitul unei ascendenţe princiare.

Oda la ciocoi (primul titlu, Oda la boieri) e o compunere corect retorică, a cărei temă, deşteptarea din letargie a ciocoiului, crezut mort, inspirată de evenimente politice astăzi date uitării, nu reuşeşte să insufle groaza şi îndemnul final de luptă. Nici Sărăcia, cu accent subiectiv, nu are ecouri în sensibilitatea cititorului.

36

Hasdeu manifestă predilecţie pentru zugrăvirea teratologiei, în care viziunea plastică e covîrşită de intenţia moralistului.

Sabatul leproşilor, din Complotul bubei, nu e, cum pretindea să indice strofa liminară, din prima versiune, un tablou medieval, ci o satiră contemporană, care nu se susţine prin figuraţie şi nici măcar prin legătura cu un eveniment notabil.

Iată ce ar fi voit să fie poezia lui Hasdeu: O poezie neagră, o poezie dură, O poezie de granit, Mişcată de teroare şi palpitînd de ură, Ca vocea răguşită pe patul de tortură, Cînd o silabă spune un chin nemărginit.

Nota senină, contemplativă, e înlăturată cu voinţă: Ar fi o ironie să cînt eu flori şi stele, În veacul nostru pe pămînt, Cînd ele sînt o larvă, grimată cu văpsele, Iar adevărul geme tempeste şi resbele, Blăstem, urgie, neguri, pucioasă şi mormînt!

Efectul cumulativ e contrar celui scontat, din cauza verbalismului care ar vrea să asigure pe cititor că ...Totul împregiuru-i printr-o imensă rană Exală din cangrenă un colosal miasm!

Cu toată prevenirea din Prefaţă („De cîte ori mi s-a întîmplat a fi dulciu şi molatec, mă miram eu însumi”), recunoaştem în versul adeseori fluid şi polimetria sprintenă factura lui Bolintineanu, ca amprentă formală hotărîtoare. Ideolog şi moralist, ispitit de alegorii şi simboluri (Frunzele, Muntele şi valea, Bradul), pamfletar cultivînd macabrul ca şarjă socială (Complotul bubei) sau ca meditaţie filozofică (După bătălie), prea încrezător în facultăţile lui descriptive (Tabloul flamand), Hasdeu nu are o personalitate lirică bine definită.

Versurile lui Hasdeu suferă de oarecare sărăcie plastică. Teoreticianul crede în

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

eficacitatea ideii poetice, „adică ceva cu totul neatîrnat de metru, de rimă, de haina cea meşteşugită, astfel că ai putea s-o pui în proză şi poţi s-o traduci în orice altă limbă, rămîne tot poezie” (Revista nouă, L, 3, 1888). Mai tîrziu şi-a completat gîndul, susţinînd că „poezia consistă în idee şi în ritm” şi considerînd rima ca „un accesoriu”; nimic însă despre figuraţie! În fond, Hasdeu teoretiza propriile lui aptitudini: înclinarea către ideile generale şi uşurinţa ritmică. *** Temperamentul său spontan şi direct se manifestă mai liber în proză. Duduca Mamuca (1862), nuvela scandaloasă, e scrisă cu un surprinzător „brio” în povestire şi dialog, amîndouă la fel de cinice şi spirituale. La această bucată se gîndeşte probabil Hasdeu peste un sfert de veac, în mărturia de credinţă din fruntea periodicului Revista nouă, prin care se dezvăluie evoluţiile succesive, ca tot atîtea erori: „Fost-am şi realist á la Zola într-o vreme, ba chiar înainte de Zola, visînd că omenirea cea sănătoasă se apără de molimă, dacă, – ceva ca în teoria lui Pasteur, – dacă-i vom altoi, într-o meşteşugită quintesenţă, toate gunoaiele omenirii cele stricate”. Caracterizarea e însă greşită; povestirea nu e zolistă, nici realistă, deoarece nu stăruie în descrieri amănunţite şi nu se sprijină pe teorii ştiinţifice; zugrăvirea societăţii ruseşti galante e executată cu verva unei „posade”; iar a doua versiune, Micuţa, din 1864, prezintă cercul studenţesc, de altfel cosmopolit, într-un mediu german, ca într-un travestiu oarecare, tot atît de plauzibil ca şi un altul. „Scelerateţea cea mai neagră” a povestitorului, seducător lucid şi cinic ca Lovelace, e o trăsătură din secolul al XVIII-lea; prin unele note, ca fiziognomonia, pe care Hasdeu avea s-o folosească curînd apoi şi în studiile istorice, se vădeşte lectura lui Balzac, care se entuziasmase de Lavater; dar adevărata geneză a nuvelei e probabil atmosfera petrecerilor studenţeşti din Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Harkov, cu destăinuirile, uneori sincere, alteori fanfarone, ale tinerilor; şi mai este proiecţia imaginară a unui alter ego, căruia orice experienţă erotică i-ar fi reuşit (ipoteză confirmată întru cîtva prin notele din jurnal, în care Hasdeu se credea, într-adevăr, fascinant faţă de femei, cu un aer de modestie, faţă de puterea lui de seducţie).

Mascaradă libertină, Duduca Mamuca e o povestire spumoasă, de o cuceritoare vioiciune, din al cărei joc de spirit nu lipsesc nici săgeţile împotriva ortografiei cipariene şi junimiste. Denunţul profesorilor protestatari e explicabil, în mediul rigorist, destul de nesincer, de la Iaşi, care avea să se întoarcă şi împotriva lui Maiorescu, peste cîţiva ani; la drept vorbind însă, nuvela merită o analiză a procedeelor umorului hasdeian, nicăieri mai strălucit, care cunoaşte devieri şi coborîşuri în Aghiuţă, revistă umoristică (1863) şi în multe alte manifestări ulterioare.

Cu mobilitatea sa spirituală neîntrecută, de la stilul adaptat scenelor scabroase şi limbajului cinic, Hasdeu înfăptuieşte un adevărat salt mortal, prin stilul artificial, cu năzuinţe sublime, în monografia despre Ion-Vodă cel Cumplit (1865).

Am denumit acest stil artificial, prin raportare la stilul firesc din Duduca Mamuca; el rămîne însă natural, prin raportare la autorul care, schimbîndu-şi punctul de perspectivă şi scopurile, îşi propune să învie o figură puţin cunoscută din trecutul Moldovei şi să-i imprime o fizionomie de viteaz, de strateg şi de iubitor al mulţimilor. Ce mijloc mai nimerit pentru asemenea restauraţie istorică decît entuziasmul, expresie a pasiunii, adică a unei alte laturi temperamentale de care dispunea multiplul Hasdeu?

Prefaţa nu îşi ascunde intenţia, de a urma exemplul lui Bălcescu, din Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul, de curînd dată la iveală de Odobescu în Revista română: numai că noul monografist recomandă pe maestrul său ca„adevărat istoric,

37

BiblioPolis

PATRONUL NOSTRU SPIRITUAL

adevărat uvrier şi artist”, omiţînd pasiunea pentru model care l-a însufleţit pe maestru şi-l stăpîneşte şi pe dînsul, – element esenţial în naşterea şi susţinerea proiectului.

Abia în paragraful ultim din Prefaţă, după ce autorul îşi explică metoda picturală („trei scalpeluri de artă: critică, perspectivă şi colorit”), recunoaşte pentru sineşi substratul patetic al operei: „...inima simţea în adîncul său ceea ce scria condeiul; iar cînd inima simte, condeiul devine scurt, laconic, iute ca bătăile pulsului...”. Operă de aprinsă dragoste pentru eroul său, IonVodă cel Cumplit e scrisă, aşadar, cu stilul pasiunii. Numai că generalizarea lui Hasdeu, asupra scrisului pasionat, e discutabilă. La Bălcescu, altul e modul de expresie al fervorii: interior, profund, stăpînit; Hasdeu, în dragostea sa pentru prototipul ideal al domnitorului, căruia nu-i descoperă nici o greşeală şi nici un viciu de structură, e exterior, risipit, exploziv. Caracterul propagandistic şi apologetic al lucrării e mai evident la Hasdeu decît la Bălcescu, cu toată superioritatea sa în erudiţie şi metodă.

Prin temperament, într-un fel cu totul paradoxal, istoricul mai pregătit oferă totuşi spectacolul îndoitului exces, în supraestimarea meritelor eroului său, precum şi în sacadarea retorică a scrisului, Ion-Vodă cel Cumplit nu e opera unui pictor, cum credea Hasdeu, ci a unui orator, doritor să-şi cîştige publicul prin focuri de artificii. Genul scrierii e patetic, pînă la melodramă, cu simplificarea datelor esenţiale, spre a-l arăta pe voievod nu victima firii sale şi a împrejurărilor, văzute în complexul lor, ci a trădării negre, din partea unui „amic devotat şi nedespărţit, boierul moldovean Ieremia Golia, emigrat încă sub Lăpuşneanu”, ba chiar „cel mai intim al său amic cu carele îl văzusem mîncînd împreună pîinea străinătăţii”. Ca în genul caduc mai sus-numit, domnitorul întruneşte un summum de virtuţi şi genialitatea completă, manifestată atît în reformele interne, cît şi în

38

arta războiului, în care ar fi întrecut pe toţi contemporanii, cu deosebire prin intuiţia rolului hotărîtor al artileriei. Hasdeu are o adevărată latrie faţă de subiect, iar nu libertatea de spirit, prin care se garantează critica obiectivă, în interiorul unei discipline ştiinţifice.

Exaltarea admirativă sau indignarea, sentimente dăunătoare istoricului, îi inspiră tipare stilistice, ridicole prin solemnitatea tonului: „Ion-Vodă, privind din tabăra de Ungă Bender, aplauda pe copiii geniului său” (în speţă, căpitanul cazac Szwierczewski). „Ei bine! pentru treizeci pungi cu aur, al doilea Iuda, pîrcălabul Ieremia Golia vîndu o suvenire, un amic, o patrie, o religiune!!” (Cele două semne de exclamaţie sînt ale autorului, fireşte). „Dar însăşi fatalitatea dete astădată peste un Prometeu gata a provoca la luptă toate fulgerele Olimpului!” „Le punem aci numele pentru a rămîne în vecii vecilor stigmatizate în memoria strănepoţilor”. „Dar nu fu, nu este, nu poate fi nici o penalitate destul de crudă pentru a corespunde cu fapta unui vînzător de patrie!

A împinge milioane de fraţi pentru secoli în abisul sclaviei este un atentat nu contra unui om, nici chiar contra unei singure naţiuni, ci contra a zece, a douăzeci de popoare, ce se nasc unul după altul şi se numesc generaţiuni!...

Cain fusese alăturea cu pîrcălabul Golia!”

Nenumărate sînt exagerările retorice din atît de bine documentata monografie.

Materialul lexical e foarte bogat, cuprinzînd un mare număr de neologisme, intrate mai apoi în uz, latinisme ale momentului lingvistic (famă, famos, duplu, prevăzut, fact, resbel, a recepe etc.), barbarisme de tip galic (situri, caşet, desolaţiune, a voltija, spectatrice, a reva) şi chiar inovaţiile verbale de acelaşi calapod (vitalitaBiblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

te pentru faună). Cu toată împestriţarea limbii, cartea s-a citit cu plăcere timp de cîteva decenii şi poate interesa şi astăzi pe cercetătorii de curiozităţi, prin barocul romantic al facturii. Monografia nu se sfieşte să-şi însuşească stilul liric direct, cu laitmotivuri în interiorul aceluiaşi paragraf şi chiar cu intercalări de texte din alţi autori, ca unele versuri eroice populare sau de Alecsandri.

Devotat amintirii voievodale, autorul ilustrează cartea cu gravuri, planuri de bătălii şi hărţi în care-şi dezvăluie variate talente de desenator şi topograf, culminînd cu falsul portret al domnitorului, dat ca reproducere după pictura unui autor necunoscut.

Hasdeu nu e un artist: izbutirile sau neizbutirile stilistice sînt efecte ale hazardului, ca la o natură spontană şi vivace, cu scăpărări numeroase, dar a cărui lipsă de gust sau autocontrol se resimte. După cum poetul nu se îngrijeşte de figuraţia plastică, a cărei însemnătate îi scapă, tot aşa şi prozatorul nu caută cuvîntul expresiv, dar îl găseşte adesea. Hasdeu e un „inspirat”, adică un temperament năvalnic, care scrie în fuga condeiului, ca sub îndemnul unei puteri străine, care i-ar dicta cuvintele; asemenea naturi nu sînt întotdeauna şi bine inspirate. De aceea, în sectorul istoriei patetice din Ioan-Vodă cel Cumplit, întîlnim o neînchipuită tensiune în entuziasm şi în traducerea ei formală care este hiperbola.

Hasdeu susţine fără întrerupere aceeaşi notă înaltă, în sublim, fără să-şi dea un moment seama de stridenţele la care i se expune glasul; foarte lucid la ridicolul celorlalţi, umoristul nu-şi exercită niciodată controlul asupră-şi. Observaţia e valabilă şi cu privire la literatura lui satirică de juneţe integral caducă. În exerciţiul polemic, de asemenea, Hasdeu e nepăsător cu privire la calitatea instrumentelor sale. Aci panoplia e foarte bogată şi armele cele mai des folosite sînt cele uşoare. Ca şi junimiştii,

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

cu care are multe note comune, deşi li se opune ca adversar aproape statornic, e un zeflemist; deosebirea stă în aceea că membrii Junimii cultivă zeflemeaua dintrun scepticism raţionalist, pe cînd Hasdeu e un fanatic al convingerilor, prevăzut cu un spirit spontan, săltăreţ, de lăcustă, care sare des de la una la alta, sau ca purecele, care ciupeşte în toate părţile. Inteligenţa sa este digresivă şi spiritul său, înţepător fără prea mare răutate.

Evoluţia sa către spiritism ni se pare firească, după ce i-am surprins nota temperamentală, de posedat al pasiunilor, al căror copist se făcea. Îşi pierduse în Iulia o copilă dotată care compunea în limba franceză (fusese crescută la Paris) versuri corecte, caligrafice, cu o mare abundenţă. Lovitura a fost teribilă. Suferinţa tatălui se agrava prin iluzia dispariţiei unui geniu. Sub copleşirea durerii, într-una din frecventele stări de prostraţie, cînd sta la masă, absorbit de amintirea Iuliei, simţi o pulsaţie precipitată a venei temporale stingi, „întocmai ca şi cînd ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic” şi mîna sa scrise maşinal cuvintele dictate cu aceeaşi precipitare: „Je suis heureuse; je faime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu”. Aceasta e geneza spiritismului său şi a filozofiei sale spiritualiste din Sic cogito, prin care o constituţie cerebrală pînă atunci nededată ideilor generale a căutat să împace, printr-o construcţie arbitrară, ştiinţa cu religia. În cursul şedinţelor de spiritism – mistificare pioasă, pusă la cale de prietenii săi, doritori să-l consoleze – mesajele Iuliei nu erau decît efluvii rezultate din aşteptările sale, adică ale unui subconştient stăpînit de o prezenţă permanentă. Omul deprins să se joace cu mai multe discipline ştiinţifice, ca un prestidigitator, căruia literatura îi era aşadar cu atît mai uşoară, era acum jocul unei mari pasiuni, revelată postum, şi a pietăţii unui grup de prieteni, improvizaţi spiritişti. El îşi atinsese apogeul carierei

39

BiblioPolis

PATRONUL NOSTRU SPIRITUAL

ştiinţifice, precum şi echilibrul de scriitor, într-o proză largă, periodică, digresivă dar logic condusă, cu un ton firesc, apropiat, bonom. Consultaţiile filologice din ajun, ca aceea intitulată Buccea şi Căpăţînă (Revista nouă, 1888, nr. 2), erau largi excursuri prin numeroase limbi şi dialecte indoeuropene, cu o dialectică sfătoasă, pe înţelesul tuturora, dar nu vulgarizatoare, deoarece îşi vădea o impunătoare originalitate. Criza spiritistă puse capăt cercetărilor ştiinţifice ale savantului, la vîrsta de 50 de ani; el îşi mai supravieţui aproape 20 de ani, cu numeroase zvîcniri de vitalitate intelectuală, cu agerimi de condei, ca în perioada cea bună.

NOTA REDACŢIEI Analiza critică de mai sus este preluată din vol. Istoria literaturii române moderne, Bucureşti, 1985, p. 117-123, de acad. Şerban Cioculescu. Titlul şi subtitlul aparţin redacţiei BiblioPolis.

Poate părea, pe alocuri, excesiv de critică abordarea raţionalistă a lui Şerban Cioculescu, însă observaţiile sale critice, apreciate ca judicioase în epocă, nu şi-au pierdut valabilitatea, nici spiritul obiectiv, realist. În plus, acestea, oricum lasă loc şi pentru destule judecăţi elogioase privind talentul literar incontestabil (mai ales de prozator şi dramaturg) al lui Hasdeu.

Exprimăm mulţumiri dnei conf. univ. dr. în filologie Ala Cojocaru-Zavadschi, care ne-a pus la dispoziţie acest şi alte materiale despre viaţa şi opera „Magului de la Cîmpina”. Altele vor fi publicate în numerele viitoare ale revistei noastre, astfel oferind cititorului o imagine mai largă, cu crîmpeie mai puţin cunoscute generaţiei actuale, asupra complexei personalităţi a patronului spiritual al Bibliotecii Municipale.

Noi intrări hasdeene în BM ”B.P. Hasdeu”

40

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

REMEMBER

„SEAMĂN PE LUME NU ARE!...”

Ştefan al III-lea, supranumit Ştefan cel Mare (născut în 1433, Borzeşti – decedat la 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 şi 1504. Calităţile umane, cele de om politic, de strateg şi de diplomat, acţiunile sale fără precedent pentru apărarea integrităţii ţării, iniţiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admiraţia unor iluştri contemporani, iar, graţie tradiţiei populare, a fost transformat într-un erou legendar. Papa Sixtus al IV-lea l-a numit „Athleta Christi” (atletul lui Christos), iar poporul l-a cântat în balade: Ştefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare. După uciderea tatălui său Bogdan, Ştefan vine cu oaste, ajutat de Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti, şi – după înfrângerea lui Petru Aron în „tina de la Doljeşti” la 12 aprilie şi la Orbic pe 14 aprilie 1457 – merge la Suceava şi pe locul ce se chema Câmpia Direptăţii, lângă cetatea de scaun, întreabă pe toţi de faţă, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveţi, ostaşi şi „toată ţara” proclamară pe Ştefan ca domn legiuit al Moldovei în scaunul părinţilor şi strămoşilor lui. *** În vremea lui Ştefan cel Mare, Moldova se întindea peste toate ţinuturile de la Carpaţii răsăriteni până la Nistru. Ţăranii răzeşi, proprietari de pământ, erau chemaţi la solicitarea domnului „la oaste” în schimbul unor privilegii. Alături de ei, un rol important jucau cetele boierilor, care veneau cu oşteni de pe moşiile lor, şi ceBiblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

tele târgurilor, alcătuite din târgoveţi, care se puteau strânge mai repede în caz de nevoie. Oastea mare a lui Ştefan era deci o “oaste de ţară”, la vremea aceea puţini fiind lefegii (mercenari). Fiind apărată de cetăţi ca Soroca, Tighina şi Cetatea Albă la Nistru, cetăţile Hotinului şi Sucevei la Nord, spre Carpaţi Cetatea Neamţului, iar pe Siret cetatea Romanului, ţara era stabilă politic şi bogată. Incursiunile pretendenţilor la domnie rare, opoziţia boierilor slabă şi buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi sau armeni să treacă prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg) şi invers, aducând din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale şi pietre preţioase, iar din Apus postavuri şi arme. Vămile culese de la aceştia aduceau mulţi bani în vistieria domnească. Astfel se explică cum a avut Ştefan mijloace materiale ca să lupte şi să construiască fără încetare în lunga lui domnie. Căci el trebuia să se bizuie numai pe puterile Moldovei, pe sprijinul vecinilor – polonezi, cazaci sau unguri – nu se putea bizui, mulţi voiau să aibă sub suzeranitatea lor Moldova. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care – după cucerirea Constantinopolului la 1453, de către sultanul Mahomed II Fatâh – îşi continua înaintarea în inima Europei. *** După urmărirea lui Petru Aron, care se refugiase în Polonia, cade la înţelegere cu regele Cazimir, restituindu-i-se cetatea Hotinului, ceea ce atrage duşmănia regelui Ungariei, Matei Corvin. Într-o luptă decisivă la Baia (1467), pe valea Moldovei, oas-

41

BiblioPolis

REMEMBER

tea ungurească este înfrântă, regele fiind rănit de trei săgeţi şi o lovitură de lance. Ştefan năvăli în Ardeal pe urmele armatei ungureşti în retragere şi îşi asigură liniştea la graniţa apuseană a ţării. În iarna anului 1474, Mahomed II trimise în Moldova pe beylerbeyi Hadân Suleiman Paşa (Hadin Süleyman Paşa), cu 120.000 de oameni, cu misiunea de a supune pe domn şi a-i nimici oastea. Ştefan îşi organizează tabăra în faţa Vasluiului, în locul numit Podul Înalt şi în dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475, dădu atacul pe neaşteptate. Marea oştire a turcilor se destrămă într-o învălmăşeală cumplită. Locul mlăştinos, ceaţa, necunoaşterea terenului, mări turburarea turcilor, care se risipiră. După alungarea lor, Ştefan trimise o scrisoare în limba latină către toţi principii creştini din Europa, vestindu-le marea izbândă şi cerându-le sprijin pentru încercările viitoare. Dar în afară de felicitări din partea Papei şi a veneţienilor, ajutor nu veni de nicăieri.

Turcii se pregăteau din nou să pornească asupra Moldovei. Mahomed II luă comanda oştirii turceşti, îndreptându-se spre Suceava pe valea Siretului, iar dinspre Nistru se iviră cetele tătarilor. În codrul de la Valea Albă sau Războieni, turcii covârşiră puterile moldovenilor în seara zilei de 26 iulie 1476. Mahomed II atacă cetăţile Suceava, Neamţul şi Hotinul, dar nu le putu cuceri. Aflând că Ştefan pregăteşte o nouă oaste, că ungurii şi polonezii se apropie de graniţele Moldovei cu ajutor armat, văzând că hrana se împuţinează, că se ivesc boli în rândul oştenilor, Mahomed II se hotărî să se retragă şi părăsi Moldova hărţuit de cetele lui Ştefan. În 1476, Ştefan ajută pe Vlad Ţepeş să reia tronul Munteniei, însă acesta este ucis la puţin timp de boieri. Cinci ani mai târziu, în iulie 1481, Basarab Ţepeluş este înfrânt de Ştefan la Râmnicu Sărat. În amintirea acestei bătălii, domnul Moldovei ridică în Râmnic o biserică cu hramul Sfânta Parascheva. În 1484, noul sultan Baiazid II, atacă

42

pe neaşteptate sudul Moldovei utilizând o mare parte din flota sa. Superioritatea artileriei otomane a dus la căderea cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă. Acest fapt a avut urmări nefavorabile pentru Moldova, rămânând închis drumul spre Marea Neagră. Văzând că este în pericol să fie răpus de turci, Ştefan se hotărî să ceară ajutor regelui Poloniei. Regele Cazimir îi ceru lui Ştefan să se recunoască vasalul lui şi să-i depună jurământ de credinţă în tabăra militară de la Colomeia. Ştefan acceptă această umilinţă, în speranţa că va primi ajutorul aşa de necesar împotriva turcilor. Dar nici polonezii, iar mai târziu nici regele Ungariei nu s-au ţinut de cuvânt. Lipsit de orice sprijin din partea vecinilor, Ştefan încheie în anul 1503 un tratat cu sultanul Baiazid II, care asigură independenţa Moldovei în schimbul plăţii unui tribut sultanului. Între timp reuşise să respingă o invazie a noului rege polonez, Ioan Albert, nimicind oastea poloneză în bătălia de la Codrii Cozminului din anul 1497. În vara anului următor Ştefan întreprinde o expediţie de pedeapsă, ajungând până în apropierea Cracoviei, capitala de atunci a Poloniei. În cele din urmă se încheie pace în 1499 la Hârlău, pe bază de egalitate. *** Ultimii ani de domnie fură ani de pace.

Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei a zidit 44 mănăstiri şi biserici, conform tradiţiei, după fiecare luptă – o biserică. Bătrân şi bolnav de gută, i s-a amputat piciorul.

După o domnie îndelungată de 47 de ani – neobişnuită pentru acele vremuri – marele domnitor închise ochii la 2 iulie 1504.

Iară prea Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toţi ca pe un părinte al său... (Grigore Ureche) În cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal cu vecini mult mai puternici, ŞteBiblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

fan cel Mare a reuşit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. Din nefericire, mărimea redusă a populaţiei şi resursele limitate au făcut ca, odată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe şi greu de manufacturat) Moldova să nu mai poată ţine pasul cu vecinii mult mai bogaţi. *** Popularitatea lui Ştefan cel Mare în rândul românilor se poate vedea, de exemplu, în desemnarea sa la 21 octombrie 2006 ca fiind „cel mai mare român al tuturor timpurilor”, în cadrul emisiunii „Mari Români” de la TVR 1. Peste 77 mii de telespectatori, reprezentând 21,3 % din totalul de voturi, au acordat votul lor lui Ştefan cel Mare.

Figura şi perioada lui Ştefan au fost o puternică sursă de inspiraţie pentru scriitorii români. Iată o listă neexhaustivă de asemenea creaţii: • Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ştefan cel Mare; • Dimitrie Bolintineanu, Visul lui Ştefan cel Mare; • Vasile Alecsandri, Dumbrava roşie; • Vasile Alecsandri, Imn lui Ştefan cel Mare; • Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri, Ştefan, Ştefan, domn cel mare; • Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri, Movila lui Burcel; • Gheorghe Asachi, Ştefan cel Mare înaintea Cetăţii Neamţu; • Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Apus de soare; • Alexandru Vlahuţă, Din trecutul nostru; • Mihail Sadoveanu, Fraţii Jderi; • Ştefan Octavian Iosif, Cântec despre preafericita izbândă de la Podul-Înalt; • Nicolae Gane, Stejarul din Borzeşti; • Liviu Damian, Cavaleria de Lăpuşna (poem);

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

• • •

Nicolae Dabija, Domnia lui Ştefan cel Mare (eseu istoric); Andrei Strâmbeanu, Oltea (piesă de teatru); Nicolae Rusu, ...Şi ne izbăveşte de cel viclean (dramă) etc.

A propos de monumentul lui Ştefan cel Mare la Chişinău În 2008 se împlinesc 80 de ani de cînd harta culturală a Chişinăului s-a îmbogăţit cu un obiectiv de valoare greu estimabilă: monumentul Domnitorului Ştefan cel Mare. Este o operă de vîrf a sculptorului prof. Alexandru Plămădeală, secundat de arhitectul E. Bernardazzi. Dezvelirea, mai exact sfinţirea monumentului, a avut loc în ziua de Paşti, evenimentul fiind pus în legătură cu aniversarea a 10-a a unirii Basarabiei cu Ţara. Deşi are o istorie de numai opt decenii, acest măreţ monument a cunoscut o adevărată odisee, cu multe momente dramatice. Cu atît mai important ni se pare faptul că, odată cu proclamarea suveranităţii, apoi şi a independenţei Republicii Moldova, frumoasa statuie a lui Ştefan cel Mare şi Sfînt se află neclintit pe locul meritat: în inima Chişinăului, generînd admiraţia băştinaşilor şi atrăgînd atenţia vizitatorilor străini.

43

BiblioPolis

REMEMBER

LA PUTNA Se lasă un abur de dor peste munţi, Se-aude o lină cîntare, Pe albe zăpezi trec călugări cărunţi Şi ochii lor ard de credinţă sub frunţi La Putna lui Ştefan cel Mare.

Leonida LARI Spun toate acestea tăcînd încordat Şi sfinţii privesc cu mirare, Şi-n grava tăcere măreţ, sacadat Se-aude în seară cum clopote bat La Putna lui Ştefan cel Mare.

Păşesc în tăcere pe dalele reci, Mă-nec într-o rugă amară, Dar duhu-i ce nu-are moarte în veci Şi nici poticnire în capete seci Mă-ntreabă ce este în Ţară.

Prelung bat, şi aspru, şi tînguitor, Se varsă pe deal şi pe vale, Şi-aşa ţi se pare, prin sunetul lor, Că Ştefan vesteşte: nu moare-un popor, Vîndut de mişei pe parale.

Se zbate-ntrebarea pe-arzînde făclii, Mă reazem de cripta-mpărată, Mă reazem cu-o lume de suflete vii Şi spun cu puterea iubirii dintîi Că Ţara nu e ca odată.

Popor ce de veacuri s-a statornicit Pe munţii, pe văile-aceste, De ce a fost dus, umilit, nimicit?

Cu pumnul la gură şi laţul la gît – Din simpla pricină că este.

Că zimbru-i gonit din blazonul divin Şi trage prin mirişte carul, Că fraţii de-o mamă aparte se ţin Şi sîngele lor declarat e străin, Fiindcă e altul hotarul.

Popor de păstori, de plugari, de năieri Va fi pe aice şi mîine, Că cine-a trecut prin atîtea-ncercări, De drag pentru Ţară găsi-va puteri Să mînce doar apă şi pîine.

Că, după ce Neamul a fost răzleţit Şi limbă o alta se face, Ei bine, dar verbul nu-i chip de robit, Că-atunci împotriva lui Domnu-ai pornit, Că-n verb însuşi spiritul zace.

Bat clopote tare, de vuie-n cuvînt Neînduplecata-ntrebare: Sînt două popoare cu-acelaşi pămînt?!

Un singur popor e cu-acelaşi mormînt La Putna lui Ştefan cel Mare!

2 iulie 1989

44

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

„AŞA ERA EMINESCU... “ Ioan SLAVICI Eminescu era om al singurătăţii: îi plăcea deci să stea acasă, şi ţinea să aibă locuinţă curată, luminoasă şi bine aerisită. În toamna anului 1877, cînd i-am făcut propunerea să vie la Bucureşti, el părea a fi fost lipsit de acestea, căci în scrisoarea de la 12 octombrie, prin care-mi dă răspuns, el zice între altele: ,,Dar n-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi ţin gura pînă acuma – 100 de fr. am pe lună; din ce dracu să plec? Am şi bagaje: cărţi, manuscripte, cioboate vechi, lăzi cu şoareci şi molii, populate la-ncheieturi cu deosebite naţionalităţi de ploşniţe. Cu ce să transport aceste roiuri de avere, mobilă, în sens larg al cuvîntului?”

După ce-a venit la Bucureşti, gîndul lui şi al nostru era să înceapă o viaţă mai potrivită cu slăbiciunile lui şi i-am căutat, înainte de toate, o locuinţă pe cît se poate de plăcută. Am şi găsit în Strada Speranţei, unde acum se află, dacă nu mă înşel, locuinţa d-lui profesor Dinicu, o căscioară în stil ţărănesc, singura în curte, cu pridvor de stîlpi de lemn, două odăi la mijloc cu o tindă, în fundul căreia se afla o mică bucătărie, un fel de cuib liniştit pentru un om cu slăbiciuni de poet. Pe lîngă aceasta mai avea la îndemînă şi o babă, care i le ţinea toate-n bună rînduială. Lărgime, lumină, curăţenie şi bună rînduială avea şi la redacţiune, al cărei local se afla în palatul de atunci al Daciei, Strada Lipscani – colţ cu Podul Mogoşoaiei, în fundul curţii, la primul etaj, două saloane mari şi un iatac, pentru slugi. Aici mai avea şi „societate”, cînd Haralamb Grandea, redactor la Războiul, cînd Scipione Bădescu, redactor şi el tot la Timpul, cînd Ronetti Roman, care publicase poemul Radu, şi mai ales Caragiale, cu care nu se potrivea, ce-i drept, la fire, dar la care ţinea cu toate acestea mult, fiindcă era om cu mijloace mari şi felurite, de nu te mai săturai a sta de vorbă cu el. N-avea deci Eminescu nevoie să-şi petreacă timpul prin cafenele, ceea ce nu i-a plăcut niciodată.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Orişicît de mult i-ar fi plăcut însă discuţiile, pe care le avea mai cu unul, mai cu altul, el tot acasă îşi petrecea mai bucuros timpul, fie scriind, fie citind, fie stînd pe gînduri, fie mai ales dormind, ceea ce în gîndul lui era partea cea mai plăcută a vieţii. Masa, cea mai urîtă dintre supărările vieţii, şi-o lua, cînd o lua, mai ales la birtul economic al lui Duro, Strada Academiei, colţ cu Strada Doamnei. Pentru ca să poată scapă cît mai des de supărarea aceasta, îşi avea totdeauna pe masă maşina de cafea, şi sertarul mesei era de obicei plin de fel de fel de mezeluri, care nu rareori i se mucegăiau.

Orişicît de nesuferit i-ar fi fost însă să iasă de acasă, nu cred că s-a întîmplat vreodată să fi lipsit de la redacţie ori să fi venit prea tîrziu. Nu era cîteodată în stare să-şi dea seama dacă a mîncat ori nu, dar nu uita niciodată să-şi facă datoria, să se ţină de cuvînt ori să se prezinte la timpul hotărît pentru o întîlnire. Deşi însă nicăieri nu se simţea atît de bine ca acasă la el, mult n-a stat în casa din Strada Speranţei. Nu-mi aduc aminte cu cît anume era retribuit la redacţia ziarului Timpul. Mult nu era; fără îndoială, nu destul pentru dînsul. Mai era apoi şi alta. Cîtă vreme se afla el acasă, baba n-avea voie să-l supere măturînd, scuturînd praful, dereticînd, iar cînd pleca de acasă, el lăsa de cele mai multe ori masa plină de manuscriptele şi cărţile, în care citise, aşezate una ici, alta colo, încît numai el însuşi ştia să se descurce din ele şi încuia uşa pentru ca nu cumva baba, voind să i le pună în rînduială, să i le zăpăcească. Iar îi erau deci toate claie peste grămadă şi pline de praf – cum fuseseră la Iaşi. Nu mai era apoi nici starea lui sufletească tot cea de mai-nainte.

El s-a mutat deci în curtea Mînăstirii Caimata (a fost dărîmată demult, pe Bulevardul Republicii, aproape de Strada Caimata, o troiţă marchează locul altarului), care era atunci mai mult surpături decît zidire.

45

BiblioPolis

REMEMBER

Acolo, sub nişte bolţi scunde şi afumate, şi-a mutat masa de brad, lăzile cu cărţi şi cu manuscripte, scaunele scîrţîitoare, şi aşa cum au fost aruncate în ziua cînd le-a dus, au şi rămas tot timpul cît a stat acolo. N-a mai avut timp ca să le mute de la un loc la altul spre a le pune în oarecare rînduială şi se simţea în adevăr acasă la el în mijlocul „boarfelor” sale, cum zicea dînsul. Dus mereu cu gîndul la altele şi la alţii, el n-avea purtare de grijă pentru sine însuşi. Niciodată însă lipsa lui de purtare de grijă pentru sine n-a fost atît de deplină ca în acel timp. *** El şi-a schimbat însă gîndul şi s-a mutat pe la Biserica Sf. Constantin, în casele unui săpunar, unde închiriase două odăi cu intrare separată. Întrebîndu-l de ce a făcut-o, el mi-a spus că are să se căsătorească, luîndu-şi soţie pe Veronica Micle, care atunci era văduvă. Eram de părere că pentru dînsul căsnicia ar fi un mare noroc. El ar fi fost fără îndoială un foarte bun soţ, numai însă avînd drept soţie o femeie devotată, careşi dă seama despre datoriile ce are după ce a primit sarcina purtării de grijă pentru un om ca dînsul. Nu îndrăzneam cu toate acestea să mă bucur, căci stăteam la îndoială dacă e ori nu Veronica Micle o asemenea femeie. Cu mijloacele de care dispunea, nici n-ar fi putut apoi să întemeieze o casă potrivită cu exigenţele unei femei ca dînsa.

Dîndu-şi, precum se vede, şi el samă despre aceste, el a părăsit după cîteva luni noua sa locuinţă şi s-a mutat la mine, în Calea Victoriei, lîngă casele în care azi se află librăria Pavel Suru, aproape de redacţie, care se afla lîngă Ministerul de Interne, unde azi se află birourile Siguranţei (la colţul Străzii Academiei cu Strada Aristide Briand).

Eminescu era foarte bun chiriaş, un fel de copil cuminte, care ramîne unde-l pui, face tot ceea ce îi zici şi bagă în toată clipa de samă ca nu cumva să supere pe cineva.

Gest necuviincios nu era la el cu putinţă, vorba proastă din gura lui nu ieşea, la orişice ocară el numai prin zîmbet dispreţui-

46

tor răspundea, şi nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată certîndu-se cu cineva. Era, ce-i drept, aspru şi necruţător şi îşi dădea fără de înconjur părerea pe faţă, dar vorba n-o lungea. Pe lîngă toate acestea era totdeauna în voie bună, rîdea cu multă poftă, se mulţumea şi cu mai puţin decît ceea ce i se cuvenea şi chiar şi mîhnit ori supărat dacă ar fi fost, el nu se posomora, iar chiria şi-o plătea totdeauna-nainte – pentru ca nu cumva să se încurce... Atît în timpul cît a stat aici, şi în urmă, după ce ne-am mutat în Piaţa Amzei (la etaj, lîngă brutărie), el ţinea la curăţenie şi la rînduială. Nu le păstra, ce-i drept, dar se bucura cînd, întorcîndu-se acasă, îşi găsea locuinţa curată şi-n bună rînduială. Dacă se-ntîmpla s-o găsească tot cum o lăsase, el pleca iar, mărginindu-se a-i spune servitoarei că se va întoarce curînd. *** Cîteva zile după ce s-a mutat la Bucureşti, ne-am dus să-l vedem pe dr. Teodor Nica. Acesta primise de curînd un butoiaş de vin, un tulburel înşelător, din care am băut împreună cîteva pahare, nu multe, dar destule pentru ca să ne înveselim. Eminescu îndeosebi ţinea capul sus, umbla înţepat, era parcă se simţea zburînd prin aer. Cînd ne-ntorceam la redacţie, era lapoviţă şi el călca pe ici, pe colo prin băltoace. Trecînd peste Strada Colţii în Strada Doamnei, la colţul căreia se zidea atunci palatul Creditului Funciar Rural, venea dinspre Poşta Centrală spre noi un om desculţ şi zdrenţăros.

– Uite! grăi Eminescu arătîndu-mi-l.

Iată mizeria lumii, în care ne trăim zilele.

Răzămat apoi de unul dintre pachetele de cărămidă, care se aflau în drumul nostru, el îşi dete silinţa să se descalţe pentru ca să-i deie nenorocitului aceluia încălţămintea sa.

– Ai căpiat, omule?! I-am zis. O să-i dai tu ghetele tale, dar rămîi însuţi desculţ.

– Eu?! răspunse el. De mine să nu-ţi pese. Eu pot să umblu şi desculţ; dar el, săracul?!

Aşa era Eminescu...

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

DOINA Mihai EMINESCU De la Nistru pân’ la Tisa Tot Românul plânsu-mi-s-a Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân’ la Mare Vin Muscalii de-a călare, De la Mare la Hotin Mereu calea ne-o aţin; Din Boian la Vatra Dornii Au umplut omida cornii Şi străinul ne tot paşte, De nu te mai poţi cunoaşte.

Sus la munte, jos la vale Şi-au făcut duşmanii cale, Din Sătmar până ’n Săcele Numai vaduri ca acèle.

Vai de biet Român săracul! Îndărăt tot dă ca racul, Nici îi merge, nici se-ndeamnă, Nici îi este toamna toamnă, Nici e vară vara lui, Şi-i străin în ţara lui.

De la Turnu-n Dorohoi Curg duşmanii în puhoi Şi s-aşează pe la noi; Şi cum vin cu drum de fier, Toate cântecele pier, Sboară păsările toate De neagra străinătate; Numai umbra spinului La uşa creştinului. Îşi desbracă ţara sânul, Codrul – frate cu Românul – De secure se tot pleacă Şi izvoarele îi seacă – Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii, Mânca-i-ar inima câinii,

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Mânca-i-ar casa pustia, Şi neamul nemernicia. Ştefane, Maria Ta, Tu la Putna nu mai sta, Las’ Arhimandritului Toata grija schitului, Lasă grija Sfinţilor În seama părinţilor, Clopotele să le tragă Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, Doar s-a-ndura Dumnezeu, Ca să-ţi mântui neamul tău!

Tu te-nalţă din mormânt, Să te-aud din corn sunând Şi Moldova adunând.

De-i suna din corn o dată, Ai s-aduni Moldova toată, De-i suna de două ori Îţi vin codri-n ajutor, De-i suna a treia oară Toţi duşmanii or să piară Din hotară în hotară, Îndrăgi-i-ar ciorile Şi spânzurătorile!

1883

47

BiblioPolis ITINERARELE FRĂŢIEI

SĂRBĂTOAREA CĂRŢII LA FOCŞANI Angela TIMUŞ, Genoveva SCOBIOALĂ, BM „B.P. Hasdeu” Cu o consecvenţă demnă de o bogată tradiţie, Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” din Focşani, a organizat cea de-a VI-a ediţie a Tîrgului de Carte, în perioada 8-11 mai 2008, desfăşurat sub semnul Anului European al Dialogului Intercultural.

Evenimentul a adus în faţa publicului tot ce e nou pe piaţa editorială din România, dar şi personalităţi culturale locale, naţionale şi, pentru prima dată, din străinătate.

Publicul participant a avut bucuria de a cunoaşte producţia de oră recentă a multor edituri din ţară, alte volume ale unor biblioteci din Spania, oraşul Gandia, precum şi standuri cu cărţi ale rromilor şi ale comunităţii evreieşti din România. Ca şi la ediţiile anterioare, BJ „Duiliu Zamfirescu” a venit în atenţia comunităţii cu un program interesant şi variat pentru toate categoriile de public şi de vîrstă.

Prima zi a avut în centrul atenţiei simpozionul Valori şi valorizări ale multiculturalismului, găzduit de Sala Mare a Consiliului Judeţean, la care au luat parte oaspeţi din Spania, reprezentanţi ai Comunităţii Evreieşti şi ai Centrului Rromilor, ataşatul cultural al Centrului Cultural American din cadrul Ambasadei SUA. Au prezentat comunicări: – Gisela Sendra Perez, coordonator la Junta Multicultural – Biblioteca Centrală Convent de Sant Roc, Gandia, provincia Valencia, Spania – Adaptarea biblioteci48

lor pentru noile cerinţe sociale: experienţa Juntei Multiculturale din Gandia; – Mircea Rond, preşedinte, Comunitatea Evreiască Focşani; – lect. univ. dr. Delia Grigore, preşedinte al Centrului Rromilor „Amare Rromentza”, Bucureşti – Bilingvism şi biculturalism în mediul şcolar – o soluţie pentru educaţia copiilor rromi; – Kathy Kavalec, ataşat cultural, Centrul Cultural American din cadrul Ambasadei SUA în România; – Matei George, preşedinte al Asociaţiei „Tricolorul” a comunităţii de români din Tivoli, Italia.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

Rapoartele vor constitui obiectul unei culegeri ce se va edita la Focşani, unde vor fi tipărite şi textele unor comunicări trimise de către autori solicitaţi, dar care dintr-un motiv sau altul, nu au putut veni la Focşani. Printre acestea, îşi va ocupa locul cuvenit şi studiul Diversitate culturală la BM „B.P. Hasdeu” – sinonim al dialogului şi valorilor împărtăşite, de conf. univ. dr. Lidia Kulikovski, director general al BM. Activităţile au continuat cu lansarea cărţii Noi contra Noi, scrisă dintr-o mare dragoste pentru România de către omul de afaceri Monica Tatoiu.

Fundaţia Noi citim, dirijată de Monica Tatoiu, a expus un stand generos de cărţi cu preţ redus. Sloganul Fundaţiei Pune mîna pe o carte a marcat succese în cadrul caravanelor, organizate în toată ţara cu susţinerea voluntarilor.

La actul cultural au mai participat invitaţi de onoare din RM: scriitorul şi publicistul Vlad Pohilă, redactor-şef al revistei BiblioPolis a BM; conf. univ. dr. în economie Vasile Şoimaru şi subsemnatele; precum şi autori locali, reprezentaţi prin Mariana Vicky Vârtosu, Constanţa Cornilă, Alexandru Cucereanu.

Au fost lansate mai multe cărţi noi, care au atras atenţia vizitatorilor Tîrgului, dar şi bibliotecarilor, cadrelor didactice, altor persoane interesate. Ne-a bucurat curiozitatea manifestată la lansarea volumelor de la Chişinău: albumul-monografie Românii din jurul României în imagini, de dr. Vasile Şoimaru, şi noua carte de publicistică a lui Vlad Pohilă Şi totuşi, limba română!, tipărită la editura „Prometeu”, sub auspiciile BM „B.P. Hasdeu”.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Gazdele au organizat un RetroEXPO – un perpetuu al ediţiilor anterioare ale Tîrgului, realizat într-o construcţie a cărţilor expuse, precum şi o expoziţie de flori şi cărţi cu titlul Bibliocorole.

Bibliodialogul intercultural a fost pretextul unui schimb de experienţă, cu accent pe unele aspecte de constituire şi realizare a procesului de automatizare a bibliotecilor din mediul rural.

La acest dialog au participat: – delegaţia din Gandia, provincia Valencia, Spania; – Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, Chişinău; – Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati”, Brăila; – Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu”, Buzău; – Biblioteca Judeţeană „G.T. Kirileanu”, Neamţ; – Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia”, Galaţi; – Emil Vasilescu, redactor-şef al revistei Biblioteca din Bucureşti; – Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu”, Vrancea.

49

BiblioPolis

ITINERARELE FRĂŢIEI

Programul zilei a doua a fost complex şi consistent, lansările alternînd de la acţiuni cu caracter cultural general la cele de strictă specialitate biblioteconomică. Vom menţiona aici lansarea Ghidului bibliotecilor publice din România, o importantă lucrare de referinţă, realizată de către ANBPR sub coordonarea domnului prim-vicepreşedinte Constantin Bostan, care a şi prezentat-o. Într-o manieră bine structurată, lucrarea cuprinde date esenţiale despre cele peste 2.900 biblioteci publice din România.

O lansare inedită: Ghidul trilingv român-castilian-valencian „Europa”, ghid de termeni pentru o societate multiculturală, un prim proiect – rezultanta unei activităţi comune a bibliotecilor la nivel internaţional.

Printre activităţile desfăşurate în aceeaşi zi la Galeriile de Artă, Biblioteca Judeţeană a lansat şi un nou număr al revistei Lector. Acest număr este unul special. Fiind consacrat Anului European al Dialogului Intercultural, el conţine dialoguri profesionale, impresii ale vizitatorilor din străinătate pe meleaguri vrîncene şi treceri în revistă ale unor experienţe ale bibliotecarilor români în lume.

Rod al activităţii Bibliotecii Judeţene este şi antologia Duiliu Zamfirescu – 150 de ani de la naştere. Lansarea ei s-a făcut cu participarea prof. univ. Ioan Adam, a prof. univ. Constantin Frosin, a prof.

Mircea Dinutz, Gheorghe Neagu, preşedintele Asociaţiei Duiliu Zamfirescu.

Cărţile sus-amintite, având în vedere valoarea lor aparte, fiind o expresie mai puţin obişnuită a eforturilor susţinute de colegii noştri de la BJ „D. Zamfirescu”, le vom recenza – pentru bibliotecarii şi cititorii noştri, în numărul viitor al revistei BiblioPolis. La fel, vom prezenta pe larg numărul special al revistei de specialitate Lector, precum şi Oglinda literară 50

– prestigioasă publicaţie de cultură, editată de Asociaţia Vrancea a Uniunii Scriitorilor din România.

Programul a cuprins şi festivitatea acordării diplomelor şi distincţiilor cu prilejul omagierii scriitorului Duiliu Zamfirescu, înmînate de către directorul instituţiei, drd. Teodora Fîntînaru, de care s-a învrednicit şi BM „B.P. Hasdeu” pentru contribuţii la valorificarea operei lui Duiliu Zamfirescu, elaborînd în cooperare cu Biblioteca din Focşani biobibliografia Duiliu Zamfirescu – Diptic. Încă o invitată de onoare, scriitoarea şi publicista Silvia Kerim, a apreciat şi a felicitat gazdele pentru eforturile lor de a da Tîrgului, la cea de-a VI-a ediţie, o anvergură internaţională, donînd pentru Biblioteca Centrală „Convent de Sant Roc” din oraşul Gandia (provincia Valencia), cîteva exemplare din fiecare titlu, prezent la Tîrg. Exemplul a fost urmat de Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu”, care la rîndul său, a făcut o donaţie de carte pentru comunitatea de români din acest oraş spaniol.

Evenimentul spiritual de la Focşani a fost îmbogăţit de nota specială dată de scriitoarea Silvia Kerim, care le-a oferit copiilor cărţile Puf şi O poveste cu nouă poveşti – o lucrare ce a reprezentat recent România la Tîrgul Internaţional de carte pentru copii de la Bologna, Italia. Pentru publicul adult scriitoarea a prezentat volumul Amintirea ca un parfum..., apărută într-o ediţie de lux, în 2007, la Editura Carminis. Antologia cuprinde referinţe la nume importante de artişti români: regizori, actori, dansatori, interpreţi de muzică. Lucrarea a fost premiată la Gala UNITER, 2008.

Lansările de carte Povestea vorbelor de Ioan Adam, Flacăra nevăzută, Roua cuvîntului de Victoria Milescu au fost secvenţe inedite ce au completat ziua a doua a manifestării.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

Cea de-a treia zi a fost marcată de vizita delegaţiei din Spania la Sediul Central al Bibliotecii Judeţene, unde oaspeţii au rostit cuvinte frumoase de mulţumire organizatorilor.

Programul a continuat cu un dialog pe tema interculturalităţii, avînd printre invitaţi: prof. univ. Constantin Frosin – traducător, ambasador al Francofoniei; prof. univ. dr. Ioan Adam, critic şi istoric literar; poetul şi traducătorul Radu Cârneci, scriitoarea Victoria Milescu.

Nu au lipsit din programul manifestărilor nici momentele artistice: un program artistic prezentat de ansamblul folcloric profesionist „Ţara Vrancei”, director Maria Murgoci. În cea de a patra zi a fost inclusă lansarea proiectelor Păpuşa, jucăria universală şi a Cărţii cu păpuşi, realizate de un grup de cadre didactice din Focşani şi Iaşi. În centrul atenţiei au fost copiii, atît de puri, receptivi şi spontani în ceea ce gîndesc. Programul Tîrgului de carte a cuprins expoziţii de artă, prezentări de filme documentare, vizite în judeţ ale oaspeţilor din străinătate.

La ediţia din acest an a Tîrgului au fost expuse peste 2000 de titluri – producţie a mai bine de 20 de edituri. Au fost achiziţionate, de către biblioteci, numeroase volume; la fel, multe cărţi au procurat bibliofilii. Primele trei titluri în lista celor mai vîndute cărţi s-au dovedit a fi următoarele: M. Tatoiu, Noi contra noi, D. Budeanu, Manual de stil, S. Kerim, O poveste cu nouă poveşti.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Un punct impresionant în registrul manifestărilor de la Focşani, l-a constituit şi deschiderea unei Secţii de carte străină, în cadrul BJ „D. Zamfirescu”. Baza a fost pusă de o donaţie de carte în limba engleză, într-o cantitate apreciabilă – cinci tone de volume cu diverse formate, teme, mesaje.

Această generoasă donaţie se datorează participării BJ Focşani împreună cu colegii de la Baia Mare şi Suceava la un proiect al Fundaţiei americane „1000 de cărţi”. Proiectul dat a însemnat îmbogăţirea considerabilă a colecţiei de carte şi este „un prim exemplu concret de colaborare şi acţiune comună între bibliotecile judeţene din România şi primul care a presupus crearea unei minireţele profesionale care să lucreze cu exteriorul”. Menţionăm cu recunoştinţă că, prin bunăvoinţa conducerii BJ „D. Zamfirescu” o selecţie din cele mai bune cărţi din „tonele americane” va fi pusă şi la dispoziţia cititorilor Bibliotecii „Ştefan cel Mare” din Chişinău.

Această nouă ediţie a Tîrgului a contribuit, ca de fiecare dată, la o mai bună cunoaştere a roadelor activităţii editoriale din ultimul timp, a activităţii curente a unor personalităţi ale vieţii culturale.

Am rămas plăcut impresionaţi de şirul evenimentelor derulate la Tîrgul de la Focşani, determinate de fascinanta şi miraculoasa lume a cărţilor.

Exprimăm calde mulţumiri colegilor focşăneni pentru donaţia valoroasă de carte, oferită generos pentru cititorii chişinăuieni, dornici de a cunoaşte trecutul, prezentul şi chiar viitorul omenirii.

51

BiblioPolis MARI SCRIITORI LA FOCŞANI

RADU CÂRNECI: FIŞĂ BIOBIBLIOGRAFICĂ

Poet, eseist, traducător, jurnalist literar, editor.

Născut la 14 februarie 1928, în satul Valea lui Lal – comuna Pardoşi, jud. Râmnicu Sărat (azi, Buzău).

Licenţiat al Facultăţii de Silvicultură din Braşov (1954).

A înfiinţat, în 1964, la Bacău, revista de cultură Ateneu (serie nouă). A fost secretar al Uniunii Scriitorilor (1972–1976), apoi şef al secţiei de literatură şi artă la revista Contemporanul (1976–1990). Actualmente, director al Editurii Orion (din 1991) şi director executiv al Fundaţiei Naţionale „Izvoare” pentru protecţia Naturii şi Artelor în România (începând cu 1997).

Din bogata-i operă subliniem: Orgă şi iarbă – 1966; Umbra femeii (sonete) – 1968; Centaur îndrăgostit – 1969; Grădina în formă de vis (noi sonete de iubire) – 1970; Cântând dintr-un arbore – 1971; Oracol deschis – 1971; Cântarea cântărilor (parafrază modernă la celebrul text omonim, din Vechiul Testament, atribuit regelui Solomon) – 1973; Banchetul – 1973; Temerile lui Orfeu – 1978; Un spaţiu de dor (col. „Cele mai frumoase poe52

zii”) – 1980; Sonete (de iubire şi moarte) – 1983; Clipa eternă (col. „Poeţi români contemporani”) – 1988; Scrisorile către Dorador (text român-francez) – 1997; Heraldica iubirii (col. „Biblioteca pentru toţi”) – 1999; Scrieri (ediţie în trei volume, îngrijită de autor, selecţie din întreaga-i operă: I – Arborele memoriei; II – Heraldica iubirii; III – Clipa eternă) – 2004.

Din traduceri, notăm (numai pe cele editate în volume): Léopold Sédar Senghor (Senegal): Jertfe negre – 1969; Srečko Kosovel (Slovenia): Extazul morţii – 1975; Kahlil Gibran (Liban): Profetul – 1983; Charles Baudelaire (Franţa): Florile răului „Les fleurs du mal” (prima integrală lirică Baudelaire în limba română, înfăptuită de un singur traducător) – 1991; Jacques Chessex (Elveţia): Elegiile lui Yorik – 1995; Mousse Boulanger (Elveţia): Inimă de aur – 1998; Delmira Agustini (Uruguay): Dulci elegii – 2002.

Radu Cârneci este şi autorul unor mari antologii literare, astfel: Sonete – Shakespeare – Voiculescu – 1996; Arborele neuitării (cuprinzând poeţi de limbă română din Israel) – 1997; Mioriţa – în şapte limbi (română, franceză, spaniolă, italiană, engleză, germană, rusă) – 1997; Poezia Pădurii române (patru volume; I – poezie populară de inspiraţie silvestră; II – clasicii; III – modernii; IV – contemporanii) – 2001; Cinegetica (trei volume de texte din literatura universală şi română) – 2003 etc.

Premii ale Academiei Române şi Uniunii Scriitorilor, Doctor Honoris Causa al Universităţii Bacău.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

REFERINŢE „(…) Radu Cârneci, opera sa – amestec rafinat de sensibilitate şi inteligenţă artistică, de virtuozitate, de orfevru şi de inspiraţie tumultoasă, precum şi de încredere ilimitată în puterea Cuvântului şi a frumosului va dăinui. Pentru că această apologie a iubirii prevesteşte viitorul. Cel puţin şansa noastră cea bună. Deoarece, în acest veac de hipertrofie a inteligenţei, a gândirii calculatoare, a lucidităţii adesea dezabuzate, trebuie să reînvăţăm să iubim, să nu mai comprimăm puterile afective ale sufletului uman, pasiunile sale generoase. Iar această sever selectată antologie reprezintă un popas înalt pe drumul indispensabilei şcoli a dragostei autentice”.

Radu ENESCU (Din Prefaţă la antologia Clipa eternă, Editura „Eminescu”, 1998) „ [...] Adâncimea viziunii poetice [a lui Radu Cârneci] se esenţializează încă în Pasărea de Cenuşă (1986) şi în special în amplele poeme Omul cu barca şi Jurământul în care Marele Tot, ce contopeşte iubirea şi iubirile capătă culoarea existenţială a Neantului, desacralizându-se.

Pe ecranul cosmic al acestuia se proiectează acum omul-monstru aducător de moarte: „Să rămânem cu morţii? Deasupra-i teroare: / câmpii otrăvite, munţii de

bombe / şi păsări cu aripi de sânge / neruşinate imnuri, destrăbălării de cuget, acolo deasupra / se fierbe sfârşitul fiinţei divine ! / să rămânem cu morţii?...“ (Omul cu barca). În contratimp cu omul-monstru, poetul devine Omul cu barca, omul purtător de putere şi destin.

Marele Tot are acum şi o fascinaţie neagră, negativă, atingând demonicul, perechea plutitoare transformându-se într-o unitate de două singurătăţi ce se îndepărtează unul de altul: Euridice e pierdută de Orfeu în marele noian al Neantului, Cerul se transformă în „apocalips frumos izbânditor”: „... Am semne dinspre moarte: / se desrobesc nălucile-n văzduh / ca steaguri largi desfăşurate ceţuri / şi Timpul-gâde îmi culege clipa / – când toate-s vii / şi sângele-i sonor – / ci nefiinţa-şi mugureşte aripa / Ah, unde eşti?” (Jurământul).

Viziunea asupra vieţii – cu toate ale sale – se întregeşte, aşadar, asociind Erosului şi Logosului, Ontosul, adică însăşi fiinţarea. Ars amandi se întreţese nu doar cu ars poetica, ci cu ars ontologica.

Radu Cârneci rămâne, fără îndoială, unul din cei mai reprezentativi poeţi români, impunând o viziune adâncă asupra existenţei”.

Acad. Mihai CIMPOI, Decembrie 2001

DESPRE POET Se închină lui Lucian Blaga Poetul! o, Poetul vorbeşte toate limbile aude toate zborurile – ale ierburilor! şi merge cu capul în cei mai înalţi nori întrecându-se cu zeii, întrecându-i!

Poetul! o, Poetul se aseamănă unui iris imens în care se oglindesc galaxiile!

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

El este legat de pământul inimii sale şi naşte din cugetu-i o moarte frumoasă – deşi se teme de ea – şi plânge că n-a fost prima femeie – amândoi! – spre-a locui într-un paradis al iubirii.

53

BiblioPolis

MARI SCRIITORI LA FOCŞANI

Poetul! o, Poetul! Voi credeţi că el se joacă, poate, cu vorbele, înfrumuseţându-le!

Ei, nu! asemeni lui Scaevola el tinde braţul pe rug, apoi cu osul ars înseamnă trecerea vremii, trecerea astrelor trecerea noastră, a lui, veşnicia!

Noaptea şi ziua Poetului sunt mileniile paşii lui stelele înseamnă, ivindu-le pe fruntea sa timpul stă-n albastru şi aur; profet este el şi judecător – profeţind, judecând – hrana lui: fericirea mulţimilor, taina din care puterea-şi aprinde!

Nu-l doare! El râde pentru voi şi plânge pentru toţi. Lacrimile lui nu sunt amare ci au o dulceaţă celestă, iar păsările i le ciugulesc de pe obraz şi din creier şi păsările devin frumoase şi înţelepte asemenea Poetului!

El nu este al sieşi! Viaţa lui este un cântec un plâns pe buzele fiecăruia; dăruindu-se el se multiplică la infinit şi intră în toate chipurile, în toate sufletele!

Nu-l învăţaţi pe Poet pe dinafară El se află înlăuntrul vostru, ascultaţi-L!…

MELANCOLIE Alt cântec, deci, e toamnă de-nviere pădurile smerite vin spre noi şi zarea-i parcă de-ntristată miere coboară cerul palidelor ploi –

Şi peste tot privirea ta să fie înnoitoare ca un vin de foc să-ţi cânte dimineaţa ca o ie amiezile să-ţi râdă cu noroc

Alt cântec despre tot ce ne-nconjoară: timpul se face pasăre tânjind iar noi veghem în pasărea-comoară şi tâmpla nalţă un altar de-argint…

Zadarnic însă!… Toamnă e afară şi toamnă-n carnea ta ca-n lupii suri iar amintirea urlă solitară ca ameţită haită în păduri

(Jur împrejur stau spaimele la pândă jur împrejur bat clipele tăcut privirea-ncearcă lacrima s-ascundă iar sângele-i un şarpe lung, durut

Şi amintirea vrea să ne devore tot ce-am rămas: privirea din priviri; e timpul care ne împinge-n ore începe taina marii risipiri…)

Din tot ce-am spus cu aurite şoapte umbrită, oda se întoarce-n dar şi-aştepţi târziu şi noapte după noapte să-ţi înfrunzească trupul, în zadar

E toamnă, deci, frumoasa mea, priveşte cum cântă-n vânturi dragostele lor cum se nuntesc frumoşi, dumnezeieşte! o! cum te-ai vrea, de fericiri izvor!…

Aştepţi chemări să bată înspre tine şi urmele să-ţi înflorească, vechi să zumzăie în părul tău albine şi imnuri să-ţi danseze în urechi

E toamnă, însă!… Desfăşoare alţii mari steaguri de putere peste ploi – noi să rămânem doar ce-am fost: înalţii cu-o singură statuie-n amândoi…

54

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

UN TALENT GENEROS, PE NUME SILVIA KERIM Genoveva SCOBIOALĂ, manager Departamentul Marketing, BM „B.P. Hasdeu”

De şase ani, în fiecare primăvară, Focşanii din judeţul Vrancea, trăieşte zile de frumoasă sărbătoare culturală, prin organizarea Târgului de carte, ajuns la ediţia a VI-a şi la care am avut satisfacţia de a participa şi noi, un grup de bibliotecari din Basarabia, invitaţi fiind de Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu”.

Actuala ediţie a constituit un act de revelaţie pentru exegeţii operei zamfiresciene, cu ocazia celor 150 ani de la naşterea lui Duiliu Zamfirescu, patronul spiritual al BJ Focşani – Vrancea, precum şi pentru scriitori, cadre didactice, bibliotecari, numeroşi simpli cititori... Astfel s-a confirmat o dată în plus necesitatea cooperării între instituţiile cărţii, care pot face lucruri frumoase şi de durată – să pună în valoare viaţa culturală din judeţ, precum şi aspecte ale vieţii literare din Ţară. În spaţiile expoziţionale am cunoscut efervescenta activitate a unor edituri importante de la Bucureşti, Focşani, Iaşi, Galaţi, alte oraşe din România. Pe lângă oferta generoasă de carte, ele au Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

făcut posibile şi impresionante întâlniri cu autorii lor, cu editorii, cu aducătorii de lumină în mintea şi sufletul celor ce caută adevărul în carte.

O personalitate distinctă, prezentă la acest Festival al Cărţii, a fost dna Silvia Kerim care, pe lângă cele trei titluri de carte prezentate, a mai iniţiat şi un proiect, la care şi-ar dori nespus de mult să participe şi cititorii bibliotecilor din Chişinău.

Deşi nu a avut parte până în prezent de întâlniri cu publicul cititor din Basarabia (dar ne-a mărturisit sincer că ar vrea ca aceasta să se întâmple cât mai repede posibil), Domnia sa este cunoscută copiilor noştri prin cărţile pe care ei le savurează la filialele Bibliotecii Municipale – „Alba Iulia”, „Transilvania”, „Ştefan cel Mare”: Poarta de sticlă, Bunica albă, Poveştile bunicii albe, Moşul din oglindă, Fereastra de la Veneţia ş.a. Iar adulţii îi citesc cu interes şi plăcere publicistica dumneaei din revista atât de cunoscută şi îndrăgită la noi – Formula AS, unde semnează pagina de Cultură şi cea Din lumea necuvântătoarelor.

Pentru o documentare mai amplă vă prezentăm şi alte „îndeletniciri” literar-culturale ale dnei S. Kerim: peste 20 titluri de beletristică (pe lângă cele nominalizate mai sus vom mai aminti doar două, lansate în cadrul recentului Târg – Puf şi O poveste cu nouă poveşti, lucrare care a reprezentat România la recentul Târg internaţional de carte pentru copii de la Bologna şi de care iarăşi se vor putea bucura copiii din Chişinău graţie bunăvoinţei autoarei); mai multe traduceri 55

BiblioPolis

MARI SCRIITORI LA FOCŞANI

din literatura universală (fiind absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia Limba şi Literatura franceză), printre care vom aminti: Mary Poppins de P.L. Travers, Poveste de Crăciun, de Ch. Dikens, Vladimir sau zborul întrerupt de Marina Vlady, Moartea doctorului de Fekete Gyula, Monologul pictorului de Georges Charbonnier etc.

Mai este coautoare a câtorva muzical-uri pentru copii, cum ar fi: Gulliver în Ţara piticilor, Mary Poppins, Frumoasa din pădurea adormită, piese jucate pe importante scene din Ţară; serialul de televiziune Căsuţa cu poveşti, pe care au avut posibilitatea să-l vizioneze şi o bună parte din telespectatorii din Basarabia, ce au crescut şi s-au format cu emisiunile TVR-ului; cariera publicistică şi-a format-o la mai multe reviste de prestigiu: Contemporanul, România liberă, Cinema, Secolul XX, din 1997 fiind redactor la Formula AS. Pentru meritele deosebite în arta scrisului Silvia Kerim a fost distinsă cu: Premiul Uniunii Scriitorilor (în mai multe rânduri), Medalia de bronz pentru meritele culturale excepţionale, acordată de Academia Carpatica, Premiul Emil Gârleanu. A fost decorată cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler.

Ultimele două premii au fost acordate pentru cartea prezentată la recentul Târg de la Focşani. De această scriere vor beneficia şi iubitorii de artă şi frumos de la Biblioteca Municipală (carte care a câştigat un plus de valoare prin autograful autoarei) – Amintirea ca un parfum... – Premiul special al Preşedintelui Uniunii Teatrale din România (Gala UNITER 2008) şi Premiul Gaudeamus „Cea mai râvnită carte a Târgului prin votul publicului”. Cartea a apărut în ediţie de lux la Editura Carminis în 2007 şi este o senzaţie prin ineditul ei – o mărturisire de dragoste a autoarei pentru oamenii de cultură, pentru artişti. Prin talentul de 56

a dialoga, cei 42 de protagonişti (actori, dansatori, interpreţi de muzică, regizori) au fost provocaţi la confesiuni, povestind cititorului crâmpeie din activitatea profesională, precum şi amintiri, detalii din viaţa personală. Din compoziţia cărţii fac parte: Mircea Albulescu, Ion Besoiu, Mia Braia, Dina Cocea, Horia Moculescu, Sergiu Nicolaescu, Dan Puric, Mircea Veroiu, Colea Răutu – marele artist originar din Basarabia, decedat de curând, alte nume importante din cultura românească. I-a prezentat exact aşa cum i-a cunoscut: cu aspiraţiile lor, cu neliniştile, cu bucuriile lor... „Este o tulburătoare poveste în imagini şi cuvinte despre vieţi trăite, despre vieţi şi experienţe unice, o poveste pe care numai Silvia Kerim o poate spune aşa, ca şi când ar fi povestea ei”, scrie în prefaţă Laurenţiu Damian.

Adierea acestui parfum dorim să ajungă şi la sufletele cititorilor basarabeni, ca atunci când vor lectura-o să exclame: Carte frumoasă, cinste cui te-a scris! În cadrul Târgului de carte a mai fost lansat concursul literar cu premii Unde a fugit copilăria?, proiect iniţiat şi prezentat tot de scriitoarea Silvia Kerim. Acest concurs este destinat copiilor talentaţi, cu aspiraţii şi abilităţi în ale scrisului şi în ale desenului. La el pot participa elevi până în clasa a IV-a.

Condiţiile concursului: 1. Scrie o poveste pe două pagini de caiet.

2. Desenează o poveste pe o coală de desen.

Chestionar 1. Ce înseamnă pentru tine Povestea?

2. Care e povestea ta preferată?

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

Doritorii de a se înscrie sunt rugaţi să prezinte lucrările până la 1 august 2008 la Biblioteca„Ştefan cel Mare”, cu sediul în str. Decebal nr. 91 (responsabilă de proiect la BM „B.P. Hasdeu” este dna Angela Timuş, tel. 55 14 83). Lucrările vor fi mai întâi apreciate de specialişti în domeniu de la Chişinău, iar cele mai reuşite, mai incitante, mai originale vor fi expediate la Bucureşti. Pentru a-şi ridica premiile, câştigătorii vor avea posibilitatea de a merge pentru câteva zile la Bucureşti cu unul din părinţi sau cu bibliotecarul, să o cunoască, să-şi deschidă sufletele şi să se bucure de noii eroi şi de aventurile lor împreună cu dna Silvia Kerim, demonstrând că, în pofida impresiei generale, copilăria nu fuge de la nici o generaţie, oricât de automatizată şi informatizată nu ar fi epoca în care trăim.

Aşadar, printr-o paletă largă de manifestări, Târgul de carte de la Focşani a fost şi un amplu schimb de informaţii culturale, făcând pentru a câta oară dovada faptului că biblioteca este şi rămâne un amplu generator de evenimente culturale, de care avem atâta nevoie.

Le mulţumim colegelor noastre de la Biblioteca Judeţeană Focşani, şi pe această cale, pentru bunăvoinţa de a ne invita şi de a ne oferi bucuria întâlnirii cu atâtea valori spirituale. Acest spaţiu de vis, trăit de noi la Focşani, ne-am dori să devină realitate pentru cititorii noştri, să avem prilejul de a dialoga cu distinsa Doamnă, scriitoarea Silvia Kerim (şi nu numai) la Chişinău şi pe care o aşteptăm cu multă bucurie şi viu interes.

IOAN ADAM, PORTRET DE CREAŢIE Născut la 19 august 1946, în municipiul Mediaş, judeţul Sibiu. Între 19531964 urmează cursurile primare, gimnaziale şi liceale la Mediaş.

Din 1964 până în 1969 este student la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti, absolvind-o cu media 10. Doctor în filologie, cu teza Ideologia literară a lui Duiliu Zamfirescu, susţinută la Universitatea Bucureşti. Din 1969 până în 1974 este redactor la Scânteia, apoi şef al secţiei culturale la ziarul Scânteia tineretului. În dezacord cu propaganda „epocii de aur”, pleacă din presă în 1988, lucrând ulterior în sistemul editorial. După Decembrie 1989, activează ca publicist comentator la Adevărul (1991-1992), redactor-şef adjunct la cotidianul Vocea României (1993-1996). Din 1996 până

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

57

BiblioPolis

MARI SCRIITORI LA FOCŞANI

în prezent este realizator de programe culturale la Societatea Română de Radiodifuziune.

Autor a nouă cărţi de critică şi istorie literară: Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu (1979), Planetariu (1984), Inelele lui Saturn (1998), Oglinda şi modelele (2001), Zidul şi Litera (2004) şi publicistică: Bat clopotele pentru Basarabia (1995), Panteon regăsit. O galerie ilustrată a oamenilor politici români (2001), Proba exilului (2002), unele distinse cu importante premii literare.

Un loc distinct revine volumului Povestea vorbelor (2007), care stă şi la

dispoziţia cititorilor noştri şi pe care o prezentăm mai pe larg în paginile următoare.

A îngrijit numeroase ediţii critice, antologii din opera unor scriitori de prima mărime (Duiliu Zamfirescu, G. Călinescu, Ion Pillat ş.a.), a făcut traduceri. Semnează numeroase articole (circa 2000) în presa cotidiană şi culturală. La Radio a realizat emisiunile Citesc, deci exist!, Cum ne văd? Cum îi vedem?, Istoria secretă a limbii române, Parole, parole, Valori româneşti în Biblioteca Babel (pentru internauţi), Orizonturile clasicismului românesc.

POVESTEA VORBELOR, CITITĂ DE CONSTANTIN STAN […] Semnalele de alarmă sunt însă totdeauna binevenite. Şi e bine când ele nu se rezumă la lamentări, ci provoacă acţiuni practice, precum cea întreprinsă de Ioan Adam în Povestea vorbelor (Editura Paralela 45, 2007). Înclinat mai degrabă spre studiu, spre cercetare, criticului îi reuşeşte de minune acest tip de scriere şi de scriitură. Mizele lui Ioan Adam nu sunt mereu mari, ci temeinice. Şi-a risipit mulţi ani prin biblioteci pe urmele lui Duiliu Zamfirescu, întocmind ediţia critică, a cumpănit bine şi îndelung atunci când a făcut cronica literară, a practicat şi practică un jurnalism cultural de nuanţă, căutând mai degrabă o idee în textul despre care scrie, iar atunci când ea este doar întrezărită, Ioan Adam se joacă de-a posibilitatea de a fi.

Om cultivat, tratând deseori literatura cu hedonism, imaginând-o şi comportându-se cu ea de parcă ar face parte dintre plăcerile vieţii – şi, în fond, de ce nu ar face parte?! –, spirit în acelaşi timp 58

curios şi ludic, I. Adam şi-a găsit în cercetarea vorbelor româneşti spaţiul plenar de manifestare.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

I-au trebuit mulţi ani de mers pe firul expresiilor şi al zicerilor, fapt ce i-a satisfăcut partea livrescă din orice compunere a sa.

Odată găsite prin opere cronicăreşti, prin autori de mult şi de mulţi uitaţi, apelând mai apoi la autorităţi şi somităţi lingvistice (Sextil Puşcariu, Lazăr Şăineanu, Al. Rosetti şi încă mulţi alţii), le-a descusut semnificaţia şi le-a aşezat în interpretări care au necesitat ample cunoştinţe: de istorie, logică, numismatică, botanică, despre obiceiuri, credinţe populare, arta războiului, vestimentaţie şi modă, bucate şi arta culinară, geografie şi multe altele.

Pe acest tărâm al cunoştinţelor diverse, dar temeinice, Ioan Adam se află în mediul său aşa cum se află peştele în apă. Uneori, poţi să nu îl crezi, să observi că interpretarea e un picuţ forţată, dar toate astea nu te vor împiedica să nu admiri modul scânteietor, zburdalnic şi profund cu care abordează vremurile, oamenii şi cuvintele de odinioară.

Ce vrea să însemne „a câştiga la belciuge”, dar „a vorbi în dodii”, ce semnificaţie are „a umbla cu fofârlica”, dar „de haram vine, de haram se duce”? Cel mai adesea, explicaţiile sunt savuroase.

Iată ce spectacol al istoriei face autorul spre a pune la punct o expresie – „A da sfoară în ţară”: Spre deosebire de „a trage pe sfoară” şi „a trage sforile”, care au şi un substrat comic, o zicală precum „a da sfoară în ţară”, cu înţelesul de a da de veste, a anunţa pare nedumeritoare atât în varianta ei literară, cât şi în cele regionale ce mizează pe cuvintele sfară, şfară şi sfoară. De fapt, tocmai şfară ar trebui să fie forma corectă, fiindcă ea este cea mai apropiată de slavul şkvara, care denumea fumul înecăcios.

Ajunşi aici, plonjăm în plină tragedie.

Când năvăleau podgheazurile leşeşti, pâl-

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

curile prădalnice de tătari, sotniile căzăceşti, ordiile turceşti ori armiile ungureşti, sunau buciumele şi se aprindeau focuri pe culmi pentru a vesti primejdia.

Rugurile se înălţau din deal în deal pentru ca bărbaţii în putere să se ridice la arme, iar femeile, bătrânii, copiii şi neputincioşii să se retragă spre cetăţi, munţi ori în codrul „frate cu românul”. Tot atunci clopotniţele lăcaşurilor de rugăciune erau scufundate în lacuri şi iazuri spre a nu fi topite şi preschimbate în gloanţe, bisericile pe roţi erau trase sub geana pădurii, avuţiile erau ascunse în pământ ori în alte locuri tainice.

Năvălitorii veneau, prădau, omorau, cei puţini rezistau şi mureau, apărându-şi bruma de bunuri ori se bejeneau... Cei ce scăpau luau totul de la capăt.

Ioan Adam este un spirit enciclopedic şi are talentul de a şti să folosească ceea ce ştie.

Fiecare zicere cuprinsă în volum beneficiază de astfel de incursiuni în istorie, politică etc., luând practic forma unui articol dintr-o enciclopedie.

Dacă adăugăm faptul că lucrurile nu se opresc aici, ci urmează o aşezare a zicalei, a sensului ei într-o operă, ne uimim şi mai mult de puterea de cercetare a lui Ioan Adam, dar şi de spiritul lui enciclopedist. Pentru că, este clar, cercetarea a fost una bazată pe lecturile anterioare, pe cunoaşterea profundă a scriitorilor români, spre a putea afla una sau alta dintre expresii şi contextul în care se foloseşte ea, muncă asemuită şi de autor cu migala, optimismul şi perseverenţa de a căuta acul în carul cu fân.

Povestea vorbelor este o carte încântătoare, care nu lasă limba română să sărăcească în astfel de vitrege vremuri pentru dânsa!

59

BiblioPolis ESEU

ISPITA LIMPEZIMILOR INFINITE Timofei ROŞCA, conf. univ. dr. în filologie,

UPS „Ion Creangă” Debutul lui Andrei Burac (Ispita înfloririi, „Cartea Moldovenească”, 1970) era destul de promiţător, de vreme ce poetul îşi propunea, de la bun început, să comunice în graiul „tăcerii”: „Zarea-i atât de adâncă / într-o clară mişcare, / ca piepturile noastre-n emoţii. / Chiar respinsă şi ea în tăcere. / Mâinile albastre ale codrului / o ţin în îmbrăţişarea de seară, / şi zarea rosteşte sfioasă...” (Tăcere). Cu o asemenea vibrantă sensibilitate autorul versurilor citate poate să simtă fiorul germinării, să se cufunde în abis şi să ne „raporteze” de acolo: „În aşteptarea primăverii / aud lovituri în geam, / suspine de fruct nenăscut, / zguduiri de perete, / erupţia unui colte din gravitate. / De munca lui transpiră / geamul şi fruntea mea...” (Ispita înfloririi). Sau să-şi contopească vocea „în grai de ciocârlie”, adică să se lanseze în cântec, unde îşi regăseşte lumea. Căci lumea poeziei, e „lumea fără de hotar”, continuând în „soare”, în „lumină”, în curcubeu: „Ce mică e, ce mare, / Lumea mea – făclie, / Lume fără de hotare, / În grai de ciocârlie. // Trec din val în val, / Clădesc culori în curcubeu, / În vis şi 60

în real, / Chemândul pe Anteu. // Mă ţin lipit de pământ / Şi un strugure, o zare! / Să fredonez un cânt, / Admirând făpturi din soare” (Lumea). În jocul acestor proiecţii imaginare îşi adânceşte poetul trăirea vizionară referitoare la „suflet”, stingherit de inerţiile senzaţiilor: „Înot în culori şi imagini, / sunt chiar sclavul lor, / mă sforţez să ridic în mâini / imaginea sufletului meu” (Sentiment).

Observator abil al realului, A. Burac ştie să-i descopere cele mai surprinzătoare faţete. E un cititor în zodiile existenţei. Fragmentul de viaţă pentru el devine un cod prin care descoperă adevăruri, peste care lumea trece prea liber.

Poetul priveşte lucrurile „vertical”. Iată de ce multe din instantaneele sale din ciclul Orizont vertical se apropie de arta aforismului: „Bunica nu mai are cu ce-şi bucura nepoţeii. / Mi-a spus că bomboane ieftine / copiii nu mai primesc... / Oftează şi nu mai ştie / din ce sunt făcute visele copiilor / dacă nu din zaharicale...” (Nu mai ştie); „În primăvara aceasta / vechea casă de sub deal / a fost ornată pe dinafară / de cuiburi. / „E semn bun, – zice mama. / Au simţit ele... Casa nu se cade / Să rămâBiblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

nă pustie...” (Vechea casă); „Ocrotiţi calea celui / ce cântă. // E orbit de lumina / din noi” (Unde începe poezia).

Burac este scriitorul de excepţie, şi în sensul că el şi-a sacrificat o carieră în numele poeziei. Aidoma lui Ion Barbu – matematicianul, sau Ion Vatamanu – chimistul, Andrei Burac a venit în literatură cu un simţământ de regăsire de sine plenară. Pentru el poezia nu este doar o preferinţă sau o altă poză spirituală, ci necesitate existenţială. Zodia sa îi prevestise limpezimile necunoscutului şi el îmbrăţişă cuvântul cu tainele lui ancestrale, unicul mesager al gândului şi al sensului, care poate trece dincolo de cunoaşterea programată. Se aventurează într-un asemenea demers doar omul de caracter. A. Burac este în acest sens un model.

El însuşi se surprinde de propria fiinţă, se autorevelează dincolo de aparenţe. Într-o poezie din volumul Culegători în amurg (1976) autorul nostru are starea de vis, care îi readuce şi îi justifică prezenţa în timpul şi spaţiul trăit, adică sentimentul comuniunii şi organicităţii cu lumea, cu infinitul. Un fel de „parcă” blagian, ce exprimă neîncrederea în simţire, şi un gust de profunzime intelectuală se prefigurează de pe acum în poezia lui A. Burac: „Uneori se face: parcă n-aş fi avut niciodată o copilărie, / parcă nicicând n-am fugit cu picioarele goale / prin poiene cu fluturi şi flori, / parcă nicicând n-am stat în serile primăvăratice / să îngân ecoul, ce zbura / ca o poruncă sau o vrere din inima mea / peste mări şi ţări, / parcă nicicând, nici măcar o dată / n-am avut atâta lux de timp / să stau culcat fără somn, / în pătulul din grădină, / şi să număr stelele...” (Se face).

Adâncirea se va produce, mai întâi, ca şi la alţi consacraţi de condei prin spectrul mitologiei satului, al naturii rustice, prin amprentele testamentare, incrustaBiblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

te pe faptele generaţiilor. În dreptul lor tremură fiorul intim al poetului cu toate cauzele lui. Sinceritatea cristalină a poetului este însoţită în permanenţă de replica inteligentă, uneori tăioasă. Autorul ciclurilor de versuri din volumul Întoarcerea lui Traian (1990) ocoleşte fantezia stufoasă, barocă, şi preferă articulaţiile limpezi, nu, însă, şi sterile. Dincolo de simplitatea expresiei, îşi face loc axiomaticul, raţionamentul logic, provenit din practica şi observaţia subtilă a vieţii: „Constat cu tristeţe, / că am mijit ochii printr-o pâclă deasă / din ceea ce cândva se numea lumină. / Mi-am trăit şirul de zile / mereu necrezându-mi sufletului / că totul poate fi aşa cum este...” (Trăind în continuare). Cei „doi demoni” în timp ai poetului, cum rezultă din aceeaşi piesă, sunt „Trecutul” şi „Viitorul”. Ei stau sub semnul de întrebare al rosturilor: unul irizează cu „departele” luminii, străbătând cu greu „printr-o pâclă deasă”; celălalt – iluzoriu, licărind într-un „aproape” reprobabil, aleatoriu. Eul poetic se simte un captiv, orbecăind în „Prezentul” „devorat” de cei „doi demoni”. Tonul elegiac, lamentaţia, ce-i drept cam epicizantă, definesc, în fond, trista ironie a unui destin poetic sau a destinului uman, în general.

Odată atinşi indicii unei transcendenţe avansate, poetul îşi va asuma alte riscuri abisale, orientat Cu toată fiinţa spre altundeva – astfel se intitulează alt volum de poezie, apărut la editura „Cartier” (1998). Acel „altundeva” e căutat până şi în universul eului poetic, în „preajma” sa, cum spune autorul ciclului omonim. În tot ce scrie A. Burac în acest ciclu, persistă obsesia de sine a eului poetic, o autoexaminare, privind relaţia sa cu lumea, precum şi o ireductibilă definire sau apreciere a acesteia din urmă.

Deşi se recurge la oximoron, simbol, metaforă şi alte coduri pretenţioase, 61

BiblioPolis

ESEU

necesare într-un asemenea context poetic, totuşi, nu ele domină. Forţa supremă a poeziei este starea de spirit a eului poetic, manifestată prin vis, onirism, halucinaţie, spaime (de infinit, bineînţeles), vedenii, senzaţii glaciale, taine etc.

Spasmul ontologic, strădania de a cunoaşte tainele lumii, coincid, ori se confundă cu actul creaţiei, cu ceea ce se numeşte profesiune de credinţă, artă poetică, în care nu lipsesc raţiunile polemice. Se trăieşte o criză identitară. Fiorul creaţiei se confundă cu sentimentul trecerii, cu starea de neant, în spiritul „Odei...” eminesciene, un fel de „De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet”: ”Este atât de imposibil / să ajung cu umbra-mi acolo / unde adesea mă simt. / Între os şi visare – / un pod şi o capelă incendiată. / Înspăimântat de trăire / în sudori, îmi tot zic: / la ce bun – oricum visez / şi nicicând nu voi ajunge / dincolo, cu trupul – / prea multă cenuşă albastră-i acolo / unde-mi cuibăreşte visul” (Oricum visez).

Incertitudinea şi „păcatul” de a o depăşi este cazna creaţiei poetului: „O scară de aburi / mă pândeşte-n amurg. / O scară se vrea să m-ajute / în clipa de piatră rară. / Se bănuie c-aş putea nimeri / într-un paradis de ceară / Se promite o plimbare pe verticală. / Cel puţin un drum fără saţiu...” (Fără să ştiu).

De data aceasta, nu mai avem „o timiditate în el, un fel de complex în faţa celor mari...” care „îl face să tatoneze mereu, să caute şi să cumpănească înfrigurat...” (M. Cimpoi, Amiaza culegătorului, „Literatura şi arta”, 1988, 25 august).

Soarele poeziei lui A. Burac trece dincolo de zenit, împovărat de „un roşu cu vag contur”, iar „De pe terasă / a posibil noroc / îmi clipesc doi ochi – / ochii amurgului / ca o preîntâmpinare” (Vedenie în nesomn). Crepusculul, în cazul de faţă, presupune fascinaţia pentru infinit, sau absolut. Eliberat de „complexe”, persona62

jul liric are curajul, de a-şi etala „Averea mea de o viaţă” (titlu de poezie). Acum poezia e o visare cu ochii deschişi, cu ochii (i)raţiunii. Optica se sinestezează, poetul se vede asaltând „umedul visceral al nopţilor”, iar „Prin acoperişul casei / cu o bucurie sonoră / năboiesc apele”.

E o „visare” elitară, intertextualizată, cu structuri geometrice, amintind de „pseudofigurile bătrânului Euclid”, ca „O ultimă reprezentare postmodernistă”.

Poezia atinge, o concentraţie excesivă, comunică cu sinteze şi axiome, se include în dezlegări arhetipale, în sondaje filozofice adânci. Acum taina stă sub semnul unei atitudini demiurgice, cu ton sfidător. Se condamnă „pământul” şi „cerul”, ca şi la Tudor Arghezi: „Astăzi / ca şi ieri / în cer şi pe pământ / nu se citeşte nimic. / În preajmă / tronează o taină / cu rădăcini / în neliniştea nemişcării” (În preajmă). Antinomicul devine la A. Burac principiu de creaţie. Este vizată zădărnicia titanului: „Cu inima rătăcită / cu mâna lacomă / neobosită. / Întru sfidarea tainelor nopţii / scumpe şi exotice carate / în stânga şi în dreapta ai risipit. / Le-ai semănat / în fără de viaţă nisipuri. / Şi ce-ai izbândit?/ Ferestre deschise / nasc monştri / şi aţâţătoare de reci focuri – / vedenii” (Vedenii).

Privită din acest punct de vedere, poezia lui A. Burac îmbracă haina unui fel de neosuprarealism, marcat, în primul rând, de o stare de vis, păstrător de taină şi mister. Taina ar fi centrul nuclear al activismului existenţei umane, în general, constată personajul liric al poeziei lui Andrei Burac: „Ce bine îi stă omului cu o taină / prinsă ca floarea la butonieră. / Mai ales în puterea nopţii / când întretaie calea / un cârd întreg de peşti japonezi” (Cu o taină). Exoticul, în cazul dat, ascunde sugestia arbitrarului, în lume şi în viaţă, poetul trăieşte timpul crepuscular, însăşi poezia fiind asaltată de dicteul gândirii: Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

„Constat că sunt una / cu albul peretelui. / Ard în tăcere viaţa / moştenită în mine. / Uneori prind curaj / şi murmur / îndărăt spre ceruri / din acei / ce nu mai au nici o vină” (De lângă albul peretelui). Nu lipseşte revolta, deşi aclamată, nu iritantă ca în limbajul exasperant al suprarealiştilor „tradiţionali”: ,,Mai apoi, nu cred / să-mi găsească cineva urmele / prin labirintele de gunoaie / ale secolului. Şi la ce bun? / Ştiu aceasta-i preaplinul! / că vrăjită-i viaţa celuia / ce-şi face chip din cuvinte. / E imperioasă chemarea de sine / prin simţire.

Sunt taina / ce-şi tace ruga” (Nu cred). Astfel, poetul mobilizează toate facultăţile spirituale ale fiinţei sale „spre altundeva”.

Un semn al virtualităţii poetice e şi schimbarea perspectivei. În ciclul „Numărătoarea inversă” atestăm o viziune răsfrântă. Poetul investighează acelaşi spectacol diversificat al lumii şi al existenţei de la efect spre cauză. Ni se sugerează, mai întâi, dispariţia în enigma genezei, adică în timp anistoric, „ornic din fum şi cărbune” –, apoi „întâmplătoarea”, întorcându-ne, în sfârşit, la zodia „primei brânduşe, muşcate peste umăr” (Poem II). Istoria s-a tocit, sugerează poetul, faţetele ei sunt uzate. Iată de ce timpul trebuie foiletat îndărăt. Întrebarea ce se iscă e: „Cine vom fi fost în imensa / oglindă a cerului...?” (Suntem). Rolul decisiv îl are, totuşi, hazardul: „Totul e pregătit. / Doar întâmplarea nu vine” (Şi mai cu seamă).

Această metafizică dadaistă domină, de fapt, tot ciclul şi ne aminteşte de vechea metafizică schopenhaueriană. Personajul liric e un neresemnat, hotărât a se convinge de vremelnicia lumii şi a vieţii, de o „voinţă” necunoscută, de trista existenţă umană „cu sufletele... înhămate la carul” perpetuării (Carul). Viaţa nu e altceva decât „Un soi de ceva / arhaic şi demodat... / un gust de efemeră şi plină de miez / înflorire” (Din astăzi spre ieri). Cerul e „un pustiu în văpăi”, unde „am murit de Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

nenumărate ori... neiertat”. Existenţa pământească, „Locul cu mai multe rădăcini de deal”, ar fi unica şansă, unde sufletul ar putea fi „cu adevărat cruţat” (Pentru prima oară). Cât priveşte trecerea propriu-zisă, aceasta e „Somnul cu chip de fluturoaică / şi miros de mac amar” (Numărătoarea inversă). Eclipsat de abis, eul poetic „se-acoperă cu propria-i tăcere în aşteptarea „somnului istovit” (Sâmbătă).

Abstracţiile metafizice particularizează, „coboară” lângă structurile vitalului efemer. Poetul analizează cu scrupulozitate „semnele”, care duc în taină, în enigmele infinitului. Se încearcă un fel de hermeneutică semiotică, o interpretare a presupuselor coduri în permanentă iscare şi dispariţie. Acestea se „dezghioacă” în contraziceri, în antinomii. E o consacrare în structurile abisului macrocosmic şi microcosmic, sufletesc. Acum, „Crepusculul” e „Un zid – cât în ceruri / atât şi în adâncimi / desparte o inimă de alta... / iar apele-s atât de adânci / în imperiul unde tronează luna” (Crepuscul). Eul poetic trăieşte o stare de imponderabilitate, dincolo de contingent. Pe de altă parte, îl preocupă „intrările labirintice” în fenomenologia lumii, inclusiv a dragostei (Poem I). Semnul în poezia lui A. Burac nu are doar o valoare numenală, şi nici vechea valoare conceptuală: e o întreagă perspectivă labirintică, incitantă şi derutantă, în acelaşi timp. „Luna”, de pildă, nu este ochiul raţiunii universale, care scrutează vremelnicia lumii, ca la romantici, ea are privire ispititoare, mistuitoare de gând şi sens: „clipeşte cu ochi de foc”; tot astfel cum „trandafirul” este „infinit”, iar „surâsul” „Ei” este „etern” (Poem II). Evoluţia e o perpetuă născătoare de semne – proiecţii enigmatice, cu ameninţări predestinate: „Pe verticalul orizont eşti un indescifrabil semn / pe care în clipa aceasta / îl naşti / chiar de latră tânguitor câinii...” (Întoarce-ţi privirea).

63

BiblioPolis

ESEU

Nu peste tot poezia lui A. Burac păstrează o asemenea ţinută. Uneori eul poetic lunecă spre un orgoliu spiritual, spre un fel de „capriciu” de a-şi etala dispoziţia, ca în piesele: Cum, O singură poveste, Pasărea norocului, Ghilotina de aur, Ţipătul din noi ş.a. Exaltat de gânduri „terorizante”, poetul se grăbeşte să nu le piardă din câmpul inspiraţiei şi se mulţumeşte cu deschiderea perspectivei, fără să ajungă la „aluviunile” ei: „...atâtea vorbe printre ruine se rostogolesc. / Să fie oare ultima avere / pe care o mai putem risipi?...” (Cum). Evident, poezia nu se vrea confundată cu jurnalul intim, oricât de zguduitoare ar fi motivele unor (in)dispoziţii sufleteşti. Dar chiar şi cu riscul unor asemenea „spaţii libere”, poezia lui A. Burac trăieşte fiorul unui zbor la mari înălţimi spirituale, abstracte, este obsedat de ideea nestatorniciei, infidelităţii, efemerului existenţei. Personajul liric este un fenomenolog şi se angajează într-o examinare a formelor de viaţă, prin care trece fiinţa umană. Concluzia pe alocuri este dezolantă, de unde şi inventivitatea termenului tautologic sau paracalculul conotativ, menit a sugera trista lege a existenţei învălmăşite: „... norul străin şi dus / începând cu ziua z-3+7 / nu va mai fi valabil / nici măcar pentru bănuţii / de pus pe ochiul sticlos / al celui învins şi pregătit / pornit cu alai / într-o altă viaţă / hăt, cu mai fără de fără noroc” (Cu mai fără). Pe această dimensiune cosmogonică A. Burac se apropie de viziunea apocaliptică bacoviană, ocolind-o pe cea romantică, eminesciană; „nenorocul” dăinuie atât în existenţa umană, „chip de lut”, cât şi în veşnicie.

Timpul „goleşte” orice unitate de viaţă („suflare”) (Clipe golite de timp). Eul poetic refuză „revenirea” şi condamnă, în spirit postmodernist, „singurătatea” – legi, stabilite de „cel mai bătrân peste toate stelele zeu” (Verde-n ochi). Însăşi unita64

tea de timp („zilele”) îi serveşte poetului drept măsură de apreciere a structurii existenţei, arbitrând pe această cale, ca şi N. Breban, sugestia biblică: „La finele unor astfel de zile / stau cu ochiul înfipt în apus şi mă tot gândesc / ce o fi oare avut în vedere / şmecherul acela de apostol / scriindu-şi una din puţinele / şi cutremurătoarele sfârşituri de fraze: / ,,... şi mâna care face / şi mâna care strică” (Şi mâna). Şi în ciclul Cu aripa, din care au fost citate exemplele de mai sus, poetul are viziunea „viscerală” a „timpului” şi a „visului”, trece cu „aripa protectoare”, cu simţul său analitic totul şi îngrozeşte „ochii sufletului” (Praguri reci). Acum ne aflăm într-un transcendental, unde avem a face cu sufletele, dar nici aici nu lipsesc contradicţiile, conflictele. Ele se developează, cristalizate, în „ninsorile înceţoşate” (Vrerea noastră comună). O halucinaţie creatoare, cu „petale de apă / în calea luminii”, face eul poetic să comunice cu cei dispăruţi, „rătăcind” prin neant. Prelungirea contactului cu ei nu poate avea loc decât prin abilităţile evoluate, prin faptul împlinirilor, de data aceasta, pe calea auzului sau a văzului, ca lumină a raţiunii perpetue: „Surâde doar fructul / întru desfătarea omniprezentului ochi” (Să audă). Ochiul ar fi arhiva memoriei, prin el se perpetuează sufletul „alarmat” în conflict cu „trupul”. Cunoscând adevărata „proprietate” existenţială – „stropul” de viaţă, constrâns şi el de artificialitate, poetul avertizează: „...să nu-mi suflaţi în ceafă / a mare şi nepotolită grabă / atunci când mă opresc să contemplu / o pasăre. / Un vultur. Un pescăruş. / Am putea rata cel mai important mesaj pentru civilizaţie / transmis de la ochi la ochi. / Şi cine ştie, poate chiar ceva / mult mai departe” (Ceva mai departe). Este alarma unui „alter ego”, a „celuilalt”, al eului plural, perindat. El se pronunţă din „nefiinţă” Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

şi are practica eşecurilor şi ascensiunilor lumii. Poate avertiza sau intui o perspectivă aleatorie: „Noi nu putem doar să fim. / De când ne-aţi cunoscut – suntem. / Şi tot atât de tremurători / în câmpia unde rătăcesc acordurile / lui Beethoven, Grieg sau Enescu” (Dintotdeauna). Confruntarea cu sine-le presupune, de fapt, o verificare a timpului trăit: „Ambii la chip nu suntem altceva decât un simplu / ochi. / Deci ne pândim unul pe celălalt. / Eu îl bănuiesc de aventura invenţiei / unui nou soi de timp. / El mă acuză de evadare. / Până la urmă / constatăm cu satisfacţie / că toată larma nu-i altceva decât că / ne-a înmugurit ceasornicul” (Regula focului).

Cu totul altfel se prezintă Andrei Burac în proză. Din obscurităţile şi nebulozităţile transcendentale naratorul coboară în real, în viaţa lumii cu problemele ei cotidiene. Accentul cade acuma pe latura psihologică a fenomenului uman, pe valoarea etică sau morală. În ciclul de povestiri şi schiţe, inclus în volumul Întoarcerea lui Traian (1990), subiectele sunt „rupte” din realitatea cunoscută şi trăită nemijlocit de către autor. De aici şi notele biografice în Dealul cu aripi, Întoarcerea lui Traian sau din povestirea Necunoscuta din largul lumii ş.a. Datele, întâmplările amintesc de oameni şi locuri din părţile Cârnăţenilor – baştina prozatorului, iar gara şi orăşelul din preajma Căuşenilor şi a satului natal este pista de lansare a protagonistului – narator în universul necunoscutului.

Dotat cu spirit de observaţie, antrenat şi desăvârşit în activitatea sa de medic şi poet, propagator fidel al culturii şi literaturii naţionale, urmând parcă exemplul lui Vasile Voiculescu, A. Burac ştie să se apropie de fenomenul uman cu o abilitate de expert, diagnostician şi analist. E un creator de situaţii. ÎmprejuBiblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

rarea, consecinţa, decizia, însă, nu constituie doar un prilej de a se complăcea în exerciţiul descrierii, cum ar părea la prima vedere. Fenomenul descris e şi un prilej de regăsire în timpul şi spaţiul trăit, ca unitate a organicului: „Ne-am trezit peste câtva timp. Cerul era presărat cu stele mari, sclipitoare. Din ele izvora o lumină blândă, coborând spre trupurile noastre. Anume prin noi se unea cerul cu pământul. Cu noi – crâmpeie de timp, de spaţiu. Pe o clipă mi se păru chiar că acea imensă cupolă se sprijinea pe braţele mele, iar acele sclipiri, acea dinamică astrală, reverberaţiile de lumină existau fiindcă exista ritmul inimii mele, ritmul inimilor noastre” (Necunoscuta din largul lumii).

Graţie acestei imaginaţii, personajul-protagonist ca şi cum ar renaşte în propria şi trista lui aventură destinală, cum ar fi în cazul „Întoarcerii lui Traian”: „M-am dezbrăcat de suman şi i l-am întins. L-a luat. Dar aşa a şi rămas cu dânsul în mână, de parcă nici nu înţelegea la ce i-ar putea servi o astfel de haină. L-am îmbrăcat eu singur ca pe un copil – el se supuse resemnat, de parcă anume de asta mă şi chemase înapoi cu atâta disperare, ameninţându-mă. Mă chema pe mine sau pe altul... Pe oricine, numai ca acela să-i cedeze şi lui puţină căldură întremătoare...”

A. Burac îşi angajează talentul şi în dramaturgie. Piese ca Primăvara în doi, Moartea de după prânz, Fântâna Anghelinei şi altele au fost înscenate la teatrele din Chişinău, în Tiraspol, la televiziunea naţională, dar şi pe scene din alte ţări.

Autorul vine cu o formulă proprie. „Dacă vii cu măsura tradiţională (fapte şi ciocniri exterioare, motivare caracterologică, deznodământul sau soluţionarea conflictului), remarcă criticul Mihai Cimpoi, ai putea să nu accepţi acest fel de scriitură dramaturgică. Totuşi, trebuie să ne 65

BiblioPolis

ESEU

apropiem de autor, prin cheile pe care ni le propune el” (Un cuvânt la început, în cartea lui Andrei Burac Primăvara în doi: Piese de teatru. – Chişinău: Literatura Artistică, 1988, p. 5). Într-un interviu cu Ognian Stamboliev, apărut în revista Fakel din capitala Bulgariei – Sofia –, însuşi A. Burac avea să-şi exprime „convingerea că experienţa umană a fiecărui individ, luată în parte, este unică, irepetabilă” (De vorbă cu autorul, în acelaşi volum, p. 10). „Cheia” despre care amintea criticul Mihai Cimpoi ţine de fondul valoric, etic al individului. Spre acel fond ţinteşte dramaturgul, şi mobilizează în această direcţie o „unică irepetabilă” inteligenţă procedurală, transmisă şi personajelor angajate în acţiune. În Moartea de după prânz, deşi simpli şi istoviţi de foame şi război, Mitrea, Darie, Serafim sau Anica nu se aruncă în conflicte exterioare spectaculoase, cum le-ar cere situaţia (de război). Drama se mută din exterior în interior. Ultimele cuvinte de iertare ale lui Darie, apoi straniul zâmbet al surdomutului Serafim ţin de altă sferă a existenţei umane – aceea unde sălăşluieşte liniştea şi pacea, puritatea şi credinţa. Ca şi în Fântâna Anghelinei, avem un contrast (catifelat de autor, cu bună ştiinţă, cu hârjoana studenţească, pentru a face decantarea mai lentă şi deci pentru a reţine mai mult atenţia în cadru) între aventura hazardată, spontană a tinerei generaţii, instruită şi educată în spirit tehnocrat, şi cumpătul „bătrânului” cu o mentalitate angrenată în tradiţiile testamentare ale poporului şi în legile sacre ale pământului.

Fântâna, izvorul simbolizează nu numai puritatea, permanenţa, continuitatea, dar şi centrul de re-îngândurare, de reverificare a conştiinţei, când individua-

66

litatea umană are sentimentul pulsului universal, care nu admite nimic în afara echilibrului, armoniei, temeiniciei. Aflat în adâncul fântânii, la „cumpăna apelor” (L. Blaga), Pavel iese din aventură, din starea de inerţie, trăieşte senzaţia integrării cu izvorul, adică atinge limita echilibrului universal, se luminează, iar lumina nu poate fi alta decât una „stelară”: „Când am rămas acolo, la fundul fântânii, singur... în adâncul negru al pământului... – lămureşte Pavel, grăbit de Marta să se înscrie „ori acum ori niciodată” la vreun soviet sătesc – am simţit că m-am atins de o taină... Era întuneric. În palma mea se zbătea izvorul... şi pământul, şi eu, şi izvorul – eram un întreg... M-a cuprins un fel de bucurie, mi s-a părut că am înţeles cum e aranjată viaţa... Altfel de cum gândim noi... Am vrut să vă strig din fântână, dar... dar am răguşit. Am ridicat capul în sus, cu speranţă să vă văd pe voi..., dar am văzut stelele”.

Izvorul este şi un simbol al plinătăţii, al fericirii, tăinuit în inima pământului şi a Anghelinei. Taina nu se înfăţişează, ea poate fi doar presimţită, intuită prin suprasemne, precum o intuise şi „bătrânul”, visând o „iarbă albă” şi „o pasăre aşa de mare şi frumoasă la pană, că n-am mai văzut niciodată prin părţile noastre”.

Revenind la cheia dramaturgică a lui Andrei Burac, ne convingem că ea este mobilă, îşi schimbă forma, şi poate fi aplicată în diferite perspective de creaţie, graţie unui temperament artistic adaptiv şi a unei inteligenţe destul de cultivate. Ca şi în poezie, de altfel, unde poetul încearcă tot mai insistent zonele abisale – risc pe potriva unui talent în plină forţă şi continuă afirmare.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

SCRIERI DE LEAC Nina SLUTU-SOROCEANU, scriitoare De-ar fi să-şi editeze scriitorul Ion Proca operele sale complete, lesne şi legitim le-ar putea da genericul Scrieri de leac. Ideea am desprinso dintr-o poezie de-a autorului, publicată în îndepărtatul an 1989, la debutul său editorial, în placheta colectivă intitulată Şapte poeţi tineri (Chişinău, „Literatura Artistică”). Iată citatul: „Pre limba-mi versul e de leac...” (Bucurie, pag.

202). Nu doar versul, ci întreaga, variata şi bogata operă literară a acestui harnic publicist-scriitor tinde şi reuşeşte a fi de leac, graţie unei doze de moralitate purificatoare, însănătoşitoare, obligatoare, pe care le conţine ea... Îndemnul nedeclarat, însă mereu sesizabil în scrierile lui Ion Proca e spre o deşteptare spirituală.

Editorial, aşadar, Ion Proca debutează târziu. Şi nu din vina lui! El, care scrie probabil de foarte timpuriu, debutează la Cultura Moldovei cu un ciclu de versuri, fiind elev în clasa a zecea; care încă din anii de studenţie la Universitate nu era numit altfel decât poetul Ion Proca, fără pic de ironie sau de îndoială de către colegi; el, care era admirat şi oftat în taină de către multe fete-colege, şi nu numai, care-i căutau într-adins poeziile lirice pe care le publica în ziare şi reviste; acel Ion Proca ce avea de mult un nume şi un renume în mediile literare din capi-

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

tală, a debutat editorial cu versuri hăt la peste 40 de ani, şi atunci, întro culegere colectivă, pe care critica literară a vremii a trecut-o cu vederea.

Astăzi ar fi extrem de greu să-i explici unui pretins inveterat modernist, să zicem, de ce se întâmplau asemenea lucruri stranii pe atunci? Şi de ce pentru a debuta, era nevoie neapărat să-ţi permită (!) să faci acest lucru funcţionăraşii de partid, aşa-zişii consultanţi literari din cadrul Uniunii Scriitorilor, care te purtau ba cu zăhărelul, ba cu păhărelul (de la caz la caz), însă mereu tărăgănau, amânau, uitau să consulte autorii tineri.

Aceştia, tinerii, aveau dreptul inalienabil, ba chiar foarte salutat de a admira autoconsideratele somităţi în ale scrisului, poate, li s-ar mai fi permis tinerilor autori să îndrăznească din când în când să dea un telefon întru a se interesa dacă „maestrul a citit...” adică, scuzaţi – consultat manuscrisul? Dar nu, manuscrisele erau pierdute, uitate, abandonate, restituite autorului fără vreun comentariu sau motiv, şi aşa, ani de zile, până îmbătrânea bietul tânăr autor...

Vreau să subliniez la acest capitol că ideea actuală cu autori „importanţi”, mai puţin importanţi, sau total neimportanţi, deşi nu se vehicula pe acele vremuri atât de insistent ca în prezent,

67

BiblioPolis

ESEU

a făcut, face şi va mai face mult rău procesului literar de la noi. Şi iată de ce: ierarhizările în artă sunt păguboase. Să ne imaginăm că, odată fiind constatată şi absolut aprobată ideea că un autor e important, s-ar întâmpla... ce? Să fie emis un decret să nu mai creeze nimeni nimic de-acum încolo?... Să fie forţaţi ceilalţi (toţi) autorii să creeze doar ca acel decretat important?... Să rămână lumea analfabetă, întrucât, urmând logica „importanţei”, nu mai e nevoie să creeze cineva ceva?... Absurdităţi reieşind din absurditate.

Ierarhizările sunt dăunătoare procesului literar-artistic. Nimeni nu contestă faptul că există autori dotaţi şi foarte dotaţi, harnici şi mai puţin harnici... Însă când sunt promovaţi mereu doar doi-trei autori, cu o insistenţă şi într-un stil de zeificare, iar despre alţii nu se spune nimic, ca şi cum nici n-ar exista, faptul acesta e în detrimentul procesului cultural.

Să ne amintim din nou, de perioada sovietică, când ni se spunea mereu că e mare şi tare cutare şi altcutare (mai ales, dacă mai erau şi membri de partid...), ba chiar în programe şcolare, universitare, acei autori erau prezentaţi ca modele.

Istoria i-a dat la groapa cu gunoi, dar cui să-i ceri socoteală acum, pentru idiotizarea forţată, sistemică, diavolească, la care am fost supuşi? Unde-s cei cocoţaţi în glorii odinioară?

Cazul lui Ion Proca (şi e un caz!) e simptomatic. Să ne imaginăm că Ion Proca, fiind atâta amar de timp nesusţinut de cei cu „consultanţa” ar fi abandonat scrisul (căci mulţi, chiar foarte promiţători autori, l-au abandonat, sunt sigură, în mare parte, pe motiv că au fost trataţi doar ca nişte „neimportanţi” etc.).

Odată abandonându-l, ar fi devenit mai „importanţi” cei cocoţaţi în vârful Olimpului glorificat atât de râvnit de ei?... Ar fi suportat statul pierderi materiale?... Un 68

lucru e cert: dacă ar fi abandonat scrisul Ion Proca, literatura noastră ar fi avut cu un autor bun mai puţin. Şi multe file inspirate n-ar mai fi văzut lumina tiparului.

Nu pricep de ce sunt incluşi cu atâta greu unii autori în istorii, calendare, cronici literare? Că o fi vorba de o inerţie a autorilor de a vehicula mereu unele şi aceleaşi nume?... că o fi vorba de altceva?... Oricum, trebuie să înţeleagă toţi, dar mai ales autorii de manuale şi de istorii ale literaturii, că ele nu pot fi decât mereu deschise. Că doar vin mereu alţi autori, cu alte opere, cu alte merite. Şi atunci se poate întâmpla ca ierarhizările constituite anterior să nu mai corespundă cu situaţia nou-creată de nişte autori care, posibil, s-au aflat ori au fost intenţionat lăsaţi într-un con de umbră.

Dar, cred eu, pentru un autor onest nu contează atât locul ce i se atribuie (sau nu i se atribuie, deşi o merită) în ierarhizări, ci el e preocupat mai mult şi mai ales de a-şi cuceri cititorul, de a-i oferi opere lizibile, solicitate.

Că nu doar bolile propriu-zise îl macină pe om. Da, sunt grave bolile incurabile, cele de inimă, de nervi, de ficat etc.

Dar şi cele sociale, cum ar fi indiferenţa, uitarea, nepăsarea, dezrădăcinarea şi încă atâtea altele, care macină societatea, o pot distruge. Scrierile de leac ale lui Ion Proca sunt nişte pastile – când dulci, când amare, când mai dozate, când mai greu de înghiţit, însă totdeauna trebuincioase în dorinţa şi tendinţa de însănătoşire a sufletului hărţuit de inconsecvenţă.

Din fericire, Ion Proca a demonstrat că are personalitate, caracter, meticulozitate, rezistenţă. Că har, slavă Domnului, îi ajunge pentru doi-trei. Scrie versuri, proză, dramaturgie, scenarii de film, aforisme... şi nicicând nu abandonează publicistica. E şi ea o dovadă că autorul, pe Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

lângă faptul că e un virtuoz al cuvântului artistic, mai e şi cetăţean, om cu o poziţie de neindiferenţă pentru soarta plaiului şi a cetăţeanului. Şi ca publicist cazul (şi e un caz!) lui Ion Proca e simptomatic şi ne demonstrează că în acea perioadă de idiotizare a maselor acei care s-au condus de bun-simţ şi de netrecătoarele principii morale, etice ale omenescului, n-au călcat prin gropi şi nici nu s-au dat prinşi de capcanele ideologizării socialiste. Editorial, el a debutat cu scrieri publicistice: Pe un mugure de pământ (1982) şi Prispe de sâmbătă seara (1989). A fost redactor-şef adjunct la ziarul Biruitorul din Criuleni (1972-1974). Între 1974-1978 îl găsim redactor la studioul Moldova-film, între 1978-1981 – şef de secţie la ziarul Tinerimea Moldovei (îi compătimesc pe tinerii de azi din republica noastră că nu mai au un ziar combativ, scris de către condeieri profesionişti, cum era pe vremuri acea Tinerime a Moldovei, care a servit ca pistă de lansare sau de afirmare pentru foarte mulţi publicişti, scriitori talentaţi, printre ei fiind şi protagonistul acestor rânduri); între 1981-1992 – şef de secţie la redacţia revistei Femeia Moldovei. Închei fraza aici, despre activităţile de publicist ale lui Ion Proca, deşi el a mai fost ulterior şi secretar general la revista Glasul Naţiunii (1991-1998), şi consultant la Ministerul Mediului (1998-2003), iar actualmente (din 2003) e redactor-şef la Glasul Naţiunii (numit actualmente ca la începuturi – Glasul). Dar vreau să vorbesc în special de activitatea de publicist a lui Ion Proca din perioada sovietică. De ce?

Pentru că anume atunci s-a văzut cine şi ce prezintă. Linguşitorii, profitorii nu mai conteneau cu odele la adresa partidului. Publiciştii oneşti, însă, au ştiut a opune rezistenţă prin a omite să glorifice partidul comunist, şi Ion Proca e unul dintre publiciştii noştri de caracter. El a Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

cântat omul simplu, femeia, iarba, plaiul, părinţii ş.a.m.d., însă nu şi-a compromis numele cu linguşiri partinice. Şi faptul acesta trebuie şi merită a fi consemnat şi cunoscut de toţi acei care-şi dau aere de patriotişti, azi, uitând că ieri erau brute partinice.

Elocvent e şi felul de a fi al lui Ion Proca în literatură. Nu-i place zgomotul.

Nu aleargă după glorie. Nu se vaicără şi nu declară, cum o fac toţi pretinşii „importanţi” la stânga şi la dreapta, că i-ar fî strâmt în literatură, că cineva (sau toţi ceilalţi) îi umbresc gloria şi meritele.

Nu face spume la gură minimalizând meritele, succesele confraţilor de condei, cum, din nou, procedează nesăţioşii de glorie. Din contra, susţine, promovează, încurajează. Şi-i stă bine atât alături de tradiţionalişti, cât şi de modernişti.

Fiindcă nu cade în extreme. Fiindcă scrie de leac, iar de sănătate au nevoie toţi.

Ce-ar fi fost, de nu poseda Ion Proca enorma-i plăcere, dar şi perseverenţa de a scrie în pofida piedicilor ce le-a avut în calea-i literară? L-ar fi căpăcit, cu siguranţă, vreun funcţionăraş în ale culturii ca pe un analfabet oarecare, şi pe urmă tot el, funcţionăraşul, ar fi dat ochii peste cap a nedumerire că de ce se lasă unii de scris, că de ce mor scriitorii atât de timpuriu, că de ce-s nemulţumiţi scriitorii de modul cum sunt trataţi de potenţialii zilei, că de ce nu ajunge şi vreun scriitor din Moldova a fi cunoscut în lumea întreagă? Încă de la debut, Ion Proca-poetul era considerat de către criticul Gheorghe Mazilu un tradiţionalist. Citez: „Versul său (al lui Ion Proca – n.n.) e cel tradiţional, întovărăşit de expresii neaoşe, asamblat cu imagini de culoarea şi aroma grinzilor împovărate de busuioc şi gutui”.

Se cuvine, cred, să facem distincţie între două „cazuri” de tradiţionalism: unul – când autorii reiau la nesfârşit teme, imagini bătătorite, nefiind în stare 69

BiblioPolis

ESEU

să creeze viziuni noi, proaspete despre ceea ce relatează. Acest soi de tradiţionalism, incontestabil, e păgubos, perimat şi indezirabil.

Dar există şi alt soi de tradiţionalism: acel de început, de pornire, de cinstire a modului ce şi cum, şi cât s-a creat până la tine. Dar în acest caz, autorul nu imită, el doar porneşte de la nişte modele, însă le completează cu idei, viziuni proaspete, inedite, originale. E tradiţionalist Ion Proca în scrierile sale? Şi da, şi nu. Da, fiindcă scrie despre sat, despre oamenii câmpului, şi s-a mai scris despre aceasta...

Nu, deoarece ne prezintă o altă viziune asupra acestei teme. De exemplu – La oină. Păcatul celor care purced să analizeze o scriere de amintiri despre copilărie, imediat fac o paralelă între Marele Humuleştean şi autorul supus analizei. Ion Creangă nicidecum nu putea scrie ceea ce ne relatează Ion Proca, din simplul motiv că a trăit şi a creat în altă epocă. Ion Proca, incontestabil, l-a citit (poate chiar l-a studiat aprofundat) pe humuleştean, dar nu se face vinovat în a-l imita. E alta realitatea, mediul despre care vorbeşte, altul este limbajul eroilor săi. Deşi într-un caz, şi în altul, scrierile sunt create în limba dorului. Trăiască un asemenea tradiţionalism! Când ceea ce ţi-e drag şi scump, drag şi scump îi e şi cititorului tău.

La noi, cum e? Dacă-ţi intitulezi, să zicem, un ciclu de versuri La o grindă cu gutui, sau o antologie Părinţi, eşti etichetat imediat tradiţionalist, perimat. Ca şi cum nu ar mai exista grinzi cu gutuie, nici de părinţi nu ar trebui să ne mai fie dor... Poate fi dragostea perimată? Poate fi plaiul perimat? Să ne imaginăm că ar trece toţi condeierii la teme super, puper moderne, şi numai moderne. Ei le-ar cânta ode (în metru modernist, bineînţeles...) computerelor, motoarelor şi... cui încă?

70

Mă voi referi şi la poezia lui Ion Proca.

Ea e atât de policromă, neordinară, doldora de idei, sugestii, viziuni, metafore, gânduri; e atât de suavă uneori şi atât de incisivă alteori; atât de universal-umană, dar alteori atât de lirică, şi încă în multe feluri e, încât ar servi unui cercetător literar laborios la scrierea unui studiu amplu despre particularităţile creaţiei poetice a lui Ion Proca. Dar, din păcate, deocamdată nu are nimeni timp, sau, posibil, priceperea de a elabora acel studiu, rămânând ca împătimiţii de poezie să savureze farmecul, conduşi doar de propria-le plăcere şi de gustul lor artistic, pe-atât pe cât le posedă.

O altă temă de studiu pentru un cercetător literar ar fi particularităţile umorului în scrierile lui Ion Proca. Sau, un lingvist, lesne ar găsi material elocvent pentru un alt studiu – particularităţi lingvistice în creaţia lui Ion Proca. Şi tot particularităţi, şi tot teme de studiu. Problema e: cum şi cine să le efectueze? Şi de ce nu le recomandă, să zicem, profesorii universitari de la facultăţile de litere studenţilor astfel de teme, mai de actualitate literară, să fie şi ei mai în pas cu timpul. Că mereu o tot duc în repetări de subiecte perimate, cercetate şi răscercetate, pastişate şi răsuflate.

E o enigmă de ce se întâmplă aşa, dar asta este! Literatura se scrie pentru suflet, pentru a menţine în om sentimentul, viul, emoţia. Or, fără ele, omul nu mai e om. Acest soi de tradiţionalism – de îndrăgostire de tot ce-i sfânt şi drag – va dăinui. El constituie acel fir al Ariadnei care-i indică omului contemporan calea spre menţinerea echilibrului moral, spiritual, de nedezrădăcinare. În caz contrar – bate vântul şi ne duce. Şi se duc toate de râpă. Când curge sufletul la vale, nu-i nici o scăpare. Şi iar mă întreb: de n-ar fi avut Ion Proca tăria de caracter să scrie, în pofida faptului că a fost o habă ignoBiblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

rat (sau neapreciat la justa-i valoare) de către cei cu „consultanţa”, ar fi câştigat ceva literatura? Ar fi scris altcineva filele inspirate pe care le-a propus cititorilor Ion Proca? Nu, ceea ce a scris până în prezent acest autor, nu ar fi făcut-o un altul.

Fiindcă, pe lângă faptul că posedă şi mânuieşte la perfecţie un lexic bogat, variat, sclipitor, acest autor le mai şi conferă scrierilor sale o viziune de îndrăgostire de viaţă, de optimism sănătos, viziune ce i se transmite cititorului spre purificarea-i spirituală, spre deşteptarea şi îndemnul la fapte demne. Iar revista Glasul Naţiunii, în fruntea căreia se află publicistul de ani buni, e un glas al celor mulţi, al celor care păzesc rădăcinile, izvoarele şi cerul întru zbor şi înălţare spirituală.

Pe unii i-ar putea pune în gardă faptul că Ion Proca scrie şi publicistică, şi poezie, şi dramaturgie, şi proză... Dar sunt lucruri, teme care pot fi tratate mai bine în proză, să zicem. Şi Ion Proca apelează la ea, dând la iveală pagini memorabile, cum sunt cele din romanele Ridicarea şi Mareşalul umbrelor, despre care (acesta de la urmă) cunoscutul în ale scrisului contemporan din Moldova, neobositul comentator literar Tudor Palladi notează: „Condeier ironist-liric şi reflexiv, dublat de un inspirat întotdeauna publicist şi de un cronicar împătimit al zilei, ţinându-şi cuvintele în razele luminii şi ale umbrei precum butoiul îşi ţine doagele de stejar în braţele cercurilor de fier, Ion Proca, prin romanul Mareşalul umbrelor, aduce un spor personal de cunoaştere epică (tragicomică, în fond...) a vieţii şi a destinului dramatic”.

Cronicarul consemna acest adevăr la 2005, când au şi fost editate romanele sub aceeaşi copertă – Ridicarea. În 2007 Ion Proca ne propune o carte cu totul şi cu totul deosebită – Poiana cu heruvimi e intitulată (Editura „Grafema Libris”), specificând că e vorba de nişte „Amintiri de Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

pe când erau cu noi”. S-au mai scris, nu-i vorbă, cărţi de aduceri-aminte despre cei trecuţi la cele veşnice, însă cartea lui Ion Proca e una aparte. De ce? Pentru că autorul reuşeşte să creeze nişte portrete atât de vii ale celor plecaţi dintre noi, încât, chiar de nu i-ai cunoscut, îţi dai seama că viaţa omului e comoara cea mai de preţ pe care o are el, şi că fapta e cununa ei. Nici urmă de bocet în aceste pagini! Evocare – da. Autorul îi învie parcă, prin detalii, fraze ce le-au rostit, prin vise ce le-au realizat sau de-abia sperau să le dea aripi. Între copertele acestei cărţi vecinează somităţile cu oamenii (nu obligatoriu de litere sau de artă) mai puţin cunoscuţi, însă pentru fiecare autorul ştie a găsi ceva semnificativ, elocvent, ce l-ar caracteriza pe cel despre care ne vorbeşte. Mi-a tresăltat inima de uimire şi preţuire pentru autor când, printre cei evocaţi de către el, i-am găsit şi pe doi colegi de breaslă despre care, posibil, arareori cineva îşi mai aduce aminte, însă care au fost jurnalişti: regretaţii Petru Comarovschi, acel care îi uimea, pur şi simplu, pe toţi cu care se întreţinea, prin erudiţia, elocinţa de care da dovadă; şi de regretatul Mihai Roadedeal, jurnalistul-fotograf care şi-a risipit bonomia şi harul, însă ne-a dat o frumoasă lecţie de omenie. Şi această carte are parte de un cronicar de excepţie care nu e altcineva decât Traianus, care semnează postfaţa şi prin această zicere: „Zburând de pe un cuvânt înflorit al Creatorului pe un altul înrodit, până devin, la rândul lor, Cuvânt îmbietor ca o miere duhovnicească”.

Adevăr vorbeşte Traianus: Ion Proca posedă arta de a scrie „cuvânt îmbietor ca o miere duhovnicească”.

E la fel de îmbietoare şi o altă scriere de a sa – La oină, altfel zis, amintiri de pe când Ion Proca era Ionel, şi se minuna de colăceii de nalbă ca de o mare minune.

Evocându-şi copilăria, autorul demon71

BiblioPolis

ESEU

strează că literatura poate fi – şi chiar este! – o memorie istorico-artistică. Nu e vorba aici de sentimentalisme (deşi, ce fel de literatură artistică fără sentiment!).

E vorba de o perioadă în care copilul Ion Proca descoperă lumea, oamenii, natura şi odată descoperindu-le, le îndrăgeşte într-atâta, încât şi la maturitate tot cu drag de ele trăieşte şi activează. Citindu-i aceste amintiri, înţelegi că literatura de acest gen e o temă inepuizabilă, inegalabilă pentru orişicare autor. Chipuri dragi, vii – cele ale bunicului Onofrei, ale mamei şi tatei, ale prietenilor de oină, dar şi ale copilului-narator de azi îţi stăruie în memorie şi-ţi încălzesc sufletul prin dragostea pe care o emană scrierea. Chipul părinţilor îl aflăm şi într-o altă scriere de-a lui Ion Proca – în antologia de versuri chiar aşa intitulată – Părinţi! (Ed. „Grafema Libris”, 2005).

Ajunşi la poezia ce o semnează Ion Proca, ar fi cazul să-i consacram multe file şi atenţie sporită, deoarece, cum ziceam, acest autor mânuieşte fraza, cuvântul, imaginea cu atâta virtuozitate, încât e de neînţeles de ce e atât de puţin promovată opera lui poetică? Dar, veţi zice, nu doar opera lui Ion Proca e promovată insuficient. E şi mai tristă această completare! E nevoie să fie elaborat un

plan concret de promovare a literaturii.

Că e nedrept, e de neînţeles de ce, să zicem, la Radio, la TV, în mai toate ziarele există emisiuni de durată şi, corespunzător, pagini întregi despre sport (de la noi, dar mai ales – de pe aiurea...), şi atât de rar, şi atât de zgârcit despre oamenii de creaţie. Mi s-ar putea explica: cititorul, ascultătorul preferă sport... Să fim serioşi! Vreau să fiu înţeleasă just: nu contest importanţa sportului, nici chiar a paginilor de sexologie sau cele despre curele de slăbire. Insă dacă o publicaţie de 24 de pagini, să zicem, e doldora de asemenea teme – acea revistă sau acel ziar îndobitocesc cititorul.

Educaţia culturală nu o poţi face o dată pentru totdeauna. Vin alte generaţii, vin tineri, copii care trebuie orientaţi spre cultură. Lucrul acesta îl face în paginile revistei Glasul Ion Proca, redactor-şef, şi echipa de colaboratori de aici. E un exemplu demn de urmat, e o lecţie care poate fi şi trebuie însuşită de către alţi capi de publicaţii. Astea fiind spuse, revin la ideea anterioară: de n-ar fi avut Ion Proca personalitate, caracter, literatura moldavă ar fi fost văduvită de un autor care-i face azi cinste prin scrierile sale pe care deja le-a creat, şi pe care sperăm şi-i dorim sincer să le scrie. Că-s de leac şi-s de drag de noi.

SCRISUL Ion PROCA Nu scriu că mi-i drag a scrie, mai bine în puşcărie.

Nici că scriu să mă hrănesc – mai bine să putrezesc.

Ci aşa mi-a fost lăsatu – un nebun să aibă satu şi să scrie o poveste despre ham, despre căpestre, despre multe vicleşuguri numai să nu trag în pluguri.

Dar gândindu-mă a bine plugul ară tot în mine

72

şi boroana boroneşte peste cuib ce veştejeşte.

Câte au trecut prin el mi-a rămas cuibuţul chel.

Două fire de mătase de prin ochi mi-s scoase.

Scrisul ăsta-i năduhos scrie-mi-ar lutul pe os!

Scrisul ăsta-i mângâios dă-mi-l, Doamne, mai haios!

Să nu am de el scăpare până-n fund de mădulare...

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

ANUL TINERETULUI TALENTAT

CATARGE TINERE, PE VALURI DE POEZIE Grieg AVRUMUŢOAIE, student Orice poet tânăr, fie că se află la vârsta primelor versuri trecute prin ficţiunea sa şi revărsate pe hârtie, fie că a depăşit faza adolescentină şi se află în plină afirmare a creaţiei, este nerăbdător să-şi vadă primele roade ale creaţiei adunate într-o carte. După ce a încercat bucuria debutului în presă, el aşteaptă cu emoţie momentul debutului în volum. Dar puţini au norocul să se producă dintr-odată cu un volum de autor. Tocmai de aceea, majoritatea debutanţilor se mulţumesc cu faptul de a li se include unele scrieri, mai întâi, într-un volum colectiv.

Pe lângă dobândirea încrederii în propriile forţe (abilităţi... poate chiar talente...) literare, poetul tânăr mai capătă, cu această ocazie, şi curajul scrisului. Trăind la confluenţa realului cu ficţionalul, proiectându-şi gândurile în regimul imaginarului, confesându-se, el comunică mai altfel decât în mod obişnuit cu lumea, cu cotidianul. În 1996, la o editură din Adâncata (Hliboca), regiunea Cernăuţi, vede lumina tiparului o culegere de versuri, Mănăstiri de cuvinte, cuprinzând încercările poetice ale primei generaţii de poeţi români din Nordul Bucovinei, de după destrămarea URSS-ului. Freamătul literar care a condus la debutul editoBiblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

rial colectiv al acestei generaţii vine din primăvara anului 1993, când ia fiinţă, la Catedra de Filologie Clasică şi Română, cenaclul literar „Mircea Streinul”.

Peste trei ani, apare şi placheta primelor speranţe ale cenaclului. Unii dintre membrii acestuia nu s-au mulţumit cu atât, şi-au luat în serios vocaţia şi şi-au construit un destin literar, câştigând concursuri de poezie, participând cu versuri la diverse antologii, debutând cu volume de autor. Alţii au încetat să mai scrie, concomitent, dând curs altor preocupări, năzuind spre alte piscuri ale afirmării profesionale. Dar verva literară, dorinţa de a-şi fi încercat talentul, plăcerea de a fi visat în cuvinte aşternute pe hârtie le-a fost de folos tuturor. Alcătuitorul antologiei, conf. univ. dr. Lora Bostan menţiona în cuvântul de deschidere: „Expresivă şi îndrăzneaţă se desenează [...] tânăra generaţie formată din studenţi sau proaspeţi absolvenţi ai Facultăţii de Litere a Universităţii cernăuţene”.

Valul de tineri poeţi cernăuţeni din anii ‘90 este urmat acum de un nou val, pe a cărui creastă se află noi membri ai Cenaclului „Mircea Streinul”. Fascinaţiile, viziunile şi trăirile lor nasc metafore, simboluri, antiteze, epitete care îi prezintă 73

BiblioPolis

ANUL TINERETULUI TALENTAT

într-o constelaţie poate nu chiar atât de strălucitoare, dar în rezonanţă cu vechea tradiţie a „iconarilor”, fructificată, de cele mai multe ori creator, în spiritul epocii actuale. Amintim în context că „iconarii” au fost tinerii scriitori grupaţi în jurul revistei Iconar, ce a apărut în anii 19351938 la Cernăuţi. Deşi a avut o existenţă atât de scurtă, această publicaţie diriguită de Mircea Streinul şi Liviu Rusu, a lăsat o urmă adâncă în starea de spirit a epocii şi a Bucovinei din cadrul României Mari.

Mai menţionăm că, în scrisul lor, „iconarii” se ghidau, în temei de preceptul potrivit căruia „naţionalul e un sentiment, şi nu o dorinţă”, „o nouă formulă de viaţă”, lansat de Nae Ionescu în eseul Primejdia celor de pe urmă, ce fusese tipărit în unul din primele numere ale revistei. La Iconar au publicat mulţi scriitori de seamă – cel puţin la timpul lor – inclusiv Aron Cotruş, Radu Gyr, G. Drumur, V. Posteucă, Th. Mureşeanu, Barbu Sluşanski ş.a. ...Şi iată că la finele anului 2007, după numai doi ani de travaliu liric în cadrul cenaclului revitalizat în 2005, vede lumina tiparului o altă antologie de „alcătuiri”poetice. Numele mai multor tineri captivaţi de cuvântul românesc se anunţă, prin volumul colectiv Catarge tinere, o nouă generaţie de poeţi cernăuţeni.

Printre autori vom găsi liceeni, studenţi şi tineri absolvenţi ai universităţii. „Douămiiştii” şi-au probat talentul şi iscusinţa prozodică în cenaclurile „Mircea Streinul” de la Universitate, „Vasile Leviţchi” de pe lângă Societatea Scriitorilor Români din Cernăuţi, în şedinţele cenaclurilor de la şcoli şi licee din regiune sau din capitala Bucovinei.

Despre aceste vlăstare ale scrisului românesc, dna Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, directorul editurii „Alexandru cel Bun”, la care s-a tipărit volumul colectiv al tinerilor poeţi, scrie: „Am pe masă 74

poeziile lor, poveştile unor copilării care visează şi inventează cu toată naivitatea sentimentului copilăresc... Este o poezie în stare născândă, cu aromă de înţelepciune primordială. Printre ei sunt şi poeţi al căror condei liric anunţă deja o viziune critică, o poezie de expresie matură, trecută prin lecturi mai serioase... Cei mai mulţi dintre tinerii poeţi s-au format sub conducerea grijulie a profesorilor de literatură... La vârsta lor fragedă, copiii sunt aproape de natură, de bunici şi părinţi. Sentimentele lor spontane şi sincere ne oferă posibilitatea de a privi lumea cu ochii lor încă nealteraţi de „relele” acestei lumi. Sunt nespus de sincere şi pline de poezie confesiunile poeţilor aflaţi la vârsta adolescentină, care exprimă dragostea lor pentru poezie, muzică, artă în general”. Este, aşa cum afirmă editoarea volumului, şi un fel de naivitate în creaţiile elevilor şi studenţilor atraşi de „poetism”, ea însă consună cu filozofia vârstei la care se află aceştia. Oare dragostea adolescentină nu e mai mult decât un exerciţiu de naivitate? Oare visul copilului nu continuă să lucreze poetic, la fel de productiv, şi dincolo de vârsta copilăriei propriu-zise? Nu e corect să numeşti destăinuirile altora nişte naivităţi! Nu e potrivit să afirmi că un tânăr este naiv doar pentru că a simţit dezamăgirea în dragoste sau că încearcă un sentiment propriu care, în acelaşi timp, e şi general-uman sau că are vise etc.

Cei patruzeci şi patru de autori incluşi în antologie dovedesc, prin însăşi prezenţa lor, că generaţia nouă, „douămiistă”, este în plină afirmare. Nu poezia scrisă în urma unor lecturi sau scrisă după un model oarecare, ci poezia născută din bucurie sau durere, din realitate şi vis este cu adevărat preţioasă. Cele patruzeci şi patru de condeie tinere pun în vers esenţe şi fonduri spirituale care ţin mai mult de viaţă decât de teorie.

Subiectele lor preferate sunt visul, dorul, Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

trecerea ireversibilă a timpului, dragostea de părinţi şi iubirea de limba maternă, împlinirea şi dezamăgirea în dragoste ş.a. Geografia suprapusă peisajului poetic al tinerei generaţii cuprinde, aşa cum rezultă din CV-urile autorilor, localităţile Cernăuţi, Storojineţ, Carapciu, Ostriţa, Buda Mare, Buda Mică, Pasat, Cupca, Târnauca, Tereblecea, Opriţeni, Dimca, Mămăliga, Crasna, Budeni, Stroieşti, Bălcăuţi, Prisăcăreni. Mai e de adăugat că volumul Catarge tinere e şi opera Festivalului de poezie „Ilie Motrescu – 2005”, organizat de Liga Tineretului Român „Junimea” din Cernăuţi, în cadrul căruia un juriu exigent a apreciat cu competenţă creaţia poetică a participanţilor, propunând-o spre publicare într-un volum colectiv. În final, vom înşira şi unele nume de creatori, luate mai mult la întâmplare din sumarul culegerii, pentru că nu ne propunem aici să dăm note versurilor scrise de ei, primele note fiindu-le date deja, de către juriul Festivalului amintit, de către alcătuitori şi editori, iar următoarele note ei le vor primi de la cititori, posibil şi

de la critica literară, dar cel mai sigur ele vor trece prin sita care va cerne valorile estetice – domol şi, totodată, fără patimă. Aşadar, câteva nume de „călători” de pe vela cu catarge noi, din Nordul Bucovinei, transcrise aici în ordine strict alfabetică: Valentin Amihălăchioaie, Cristi Arseni, Mariana Bejenaru, Nicolae Bilan, Mariana Buligă, Leontina Cimburovici, Mariana Gaza, Grigore Gherman, Alina Guţu, Irina Megheden, Ana Mitric, Mihaela Motrescu, Tamara Petrov, Maria Plantus, Silvian Rusu, Elena Sidac...

Asemenea momente lirice pot să dea aripi imaginaţiei unor poeţi ai viitorului cu nume de largă rezonanţă. Şi adolescentul Mihai Eminescu debutase cândva ca „învăţăcel gimnazist” în această urbe, şi tot într-o plachetă colectivă. Trăind cu dragoste de Cuvânt, de Om şi de Patria istorică, dar şi cu speranţă, vom dăinui peste ani şi decenii, şi în literatură, deoarece numai ce este autentic şi frumos nici scurgerea nemiloasă a timpului nu poate cu uşurinţă şterge, iar nepotrivirile sociale în genere sunt incapabile să distrugă.

BĂNUITELE ŞI NEBĂNUITELE CĂI ALE DOAMNEI L.G. „O zvăpăiată”, va spune despre Lucia Grigorescu (L.G.) oricine o vede şi o aude prima dată, o singură dată. „O zbuciumată”, vor spune cei care o cunosc mai bine, de mai multă vreme. Dacă o întîlneşti pe la Universitate, e greu să-ţi dai seama de e studentă în anul I sau poate, totuşi, o profesoară, doctor în vreo ştiinţă. În vreo disciplină umanistică, mai curînd, în unul dintre domeniile cele extrem de necesare omului de ieri şi de astăzi.

Ea însăşi pretinde că nu o interesează modele, nici măcar revistele de modă Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

şi totuşi, mereu este „în pas cu moda”, se echipează conform sugestiilor unor celebri arbitri ai eleganţei, din lumea liberă – liberă de complexe şi de îndeletniciri inutile este şi Lucia. Zice că e cam leneşă, dar e un adevărat perpetuum mobile: mereu în mişcare, mereu în acţiune, mereu vrea să facă ceva inedit, surprinzător, plăcut celor dragi sufletului ei. Unii cred că e slabă, că se lasă uşor pradă problemelor şi deznădejdii. Nu e decît o aparenţă, căci de fapt e o neînfrîntă: dacă o şi indispune sau o supăra cineva sau ceva, totul e de scurtă durată.

75

BiblioPolis

ANUL TINERETULUI TALENTAT

Am trăit pînă nu de mult cu convingerea că o cunosc bine şi, iată, recent, am înţeles că această concluzie a mea este una pripită. Ştiam că-i place să cînte muzică populară şi că are nişte preferinţe „de neclintit”: Ioana Radu, Maria Tănase, Maria Lătăreţu... De aici şi alergia ei la manele: la Bucureşti, de cîteva ori, a coborît din taxi, la mijloc sau chiar la început de drum, numai pentru că taximetriştii încercau „să-i ridice dispoziţia” punînd casete ori CDuri cu manele. „Interesant, cum ar cînta manele marele Gheorghe Zamfir, la naiul său fermecat?! Sau Vasile Iovu... Sau Eugen Doga, la pian... Sau, aşa, fără vreun acompaniament, Angela Similea, Mirabela Dauer, Ducu Bertzi, Mădălina Manole, Gabriel Dorobanţu, Vasile Şeicaru, Olga Ciolacu, Anastasia Lazariuc, Ştefan Petrache, Nina Crulicovschi, Nelly Ciobanu?!

Cred că ar prefera să şomeze, decît să cînte asemenea „ticăloşii muzicale”.

Ultima oară, am surprins-o citind un roman care mi s-a părut foarte curios chiar de la titlu: Insuportabila povară a uşurinţei noastre. Impresionat de titlu, am uitat numele autorului! Poate să fie albanezul Ismail Kadare, nominalizat de cîteva ori la Premiul Nobel. Dar poate altcineva, căci Lucia „devorează” multe romane „la modă”, traduceri din diferite limbi: Marquez, Ungaretti, Moravia, Camus, Unamuno, Amos Oz, Murakami, Coelho, John Fowells, Kundera, Makine, Erofeev, Akunin etc., etc. Se apleacă şi peste pagini de filozofie sau estetică: Kierkegaard, Ortega y Gasset... „Deci, eşti o „străinomană”?!, deduc eu, provocator. Chiar nici un român nu e vrednic de atenţia ta?!” „Ei!... face, vădit emoţionată L.G. Pur şi simplu, lista de preferinţe româneşti ar fi prea mare... Un adevărat amalgam de pasiuni literare am!

Eminescu, Grigore Vieru... Stănescu, Sorescu, dar şi Păunescu... Caragiale, Marin Preda, Mircea Eliade, Constantin Noica... Şi 76

Andrei Pleşu – chit că una scrie, şi alta face în viaţă... La altitudinea celor de teapa lui Mircea Cărtărescu nu am putut coborî, încă...”, rîde ea.

Fără vreo legătură cu gusturile lui Lenin, de care, cred, nici nu prea ştie, L.G. trece în capul celor şapte muze... cinematografia. Nu i-a scăpat nici un film premiat la Cannes; a văzut toate peliculele încununate cu Oscar-uri. Totuşi, are o febleţe deosebită pentru Papillon – era cîndva un roman francez, despre un puşcăriaş foarte simpatic, numit aşa, Papillon, adică „Fluturaşul”, pentru abilitatea sa, ieşită din comun „de a zbura”, de a evada din celule.

După acest roman s-a turnat un film, pe care L.G. l-a văzut ori de cîte ori l-au transmis unul din cele vreo 50 de canale TV disponibile.

Mai curios mi se pare că Lucia include în lista celor şapte muze şi... călătoriile. Îi place să vadă (şi să revadă!...) Parisul, Veneţia, Barcelona, Londra, Oxfordul, insula Creta... La munte şi la mare merge numai în România, adică – în nici un caz, nu în Ucraina. Are o atracţie deosebită pentru Braşov, pentru braşoveni... (E de bănuit că şi din cauza vreunei idile amoroase ce i s-a întîmplat pe acolo! Bănuiesc, pentru că este L.G., totuşi, o sentimentală; dar nu pun mîna în foc, pentru că ştiu că e o femeie din cele cu caracter!... de invidiat...).

Cu Bucureştii însă are cu certitudine nişte „socoteli sentimentale”, dar de cu totul de altă natură sunt aceste legături cu „Micul Paris”.

Nu ştiu dacă, vizitînd atîtea oraşe, L.G. face acolo cumpărături costisitoare, poate doar nişte parfum fin; cosmeticale, care lasă cele mai discrete urme pe faţa omului (pardon, a femeii), nu foloseşte. Ştiu bine că merge pe la muzee, fiind o mare admiratoare a picturii italiene („de la Caravaggio pînă la Modigliani!”), a celei franceze („toţi impresioniştii! – de la Manet la Monet!”, spune dînsa), spaniole (Goya, Zurbaran, El Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

Greco...); în place Matisse („picturile roşii”) şi Picasso (perioada „bleu”) etc. Nu cumva această pasiune pentru pictură îi generează ciudate „dureri de cap”, cum ar fi: unde se află liniile de demarcare între culorile din spectrul cromatic, adică dintre culorile curcubeului? Ceea ce nu înseamnă că nu are bătaie de cap şi cu alte probleme, griji, spaime chiar, cotidiene.

Cît priveşte „problema” cu delimitarea spectrului cromatic, e la mijloc, mai curînd, o stare metaforică a Luciei, o viziune uşor literaturizată asupra lucrurilor, fenomenelor, oamenilor din jur. Asta chiar nu o ştiam şi, recunosc, nici nu bănuiam: în orele de solitudine, L.G. scrie. Înşiră pe foi de blocnotes

un fel de tablete, surprinde nişte „momente”, dar pe care le arată numai anumitor persoane. Pentru nu ştiu care merite, mam învrednicit şi eu să intru în acest „cerc strîmt” de cititori ai scrierilor Luciei. Cîteva pagini am ales şi pentru cititorii noştri, cărora le urez şi acum Lectură plăcută! Nu înainte însă de a face o ultimă remarcă: deşi cunoaşte bine sau foarte bine rusa şi cîteva limbi europene, L.G. scrie, totuşi, în română. Exclusiv în română. Pentru că, crede ea: „Numai în limba mamei poţi face o declaraţie de dragoste... Iar cînd e cazul, o durere sau o vorbă cu adevărat tare vei spune-o tot în această limbă...”

(Vl. P.).

Lucia GRIGORESCU, manager

POSTER LA UN COLŢ DE STRADĂ...

AVERS: Aşchii, surcele, ţăndări...

Eu cred, DEX-ul afirmă?!...

La anii pe care i-am strâns, „vară după vară”, – nici mulţi, dar nici puţini – m-am simţit brusc îmbătrânită, înţeleaptă, vulnerabilă şi plină de amurguri crepusculare. (Ce culori estompate! Ce abundenţă de ocru!...).

Clepsidra vieţii mele nu s-a răsturnat, dar a pierdut din strălucire, este fisurată... Pe alocuri, am lipit fisurile. Ba chiar am pus clepsidrei şi minutare – e o amânare, pentru o reîntâlnire cu o masă, să zicem...

Mai apoi, m-am simţit împăcată cu ideea Armaghedonului biologic... Iar acum am hotărât – nu, chiar vreau! – să-mi fac un abonament la optimism. La ghişeu – culmea! – nu este nimeni... În schimb, la ghişeul cu idealuri secondhand e coadă mare, mare!

Secolul XXI: tehnologii performante, high-tech-uri, clonări, artă maximalistă, artă minimalistă (ex.: un bideu răsturnat – câtă ingeniozitate!...).

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Dar... „pe vechi”, ziua este lumină şi noaptea-i întuneric beznă. Plouă tot de sus în jos, şi nu invers. Frunza tot în pământ se întoarce. Şi dacă e să comparăm viaţa cu sportul extrem, iar înaintarea în viaţă – cu mersul prin nămeţi până la brâu... atunci... este foarte dificil pentru cei ce nu practică sportul. Dar ce să fac, dacă nu-mi place sportul?! (Nu o să înţeleg niciodată cum poţi să alergi ore în şir după o minge!... bine, după un balon!

– dar tot acolo e!).

REVERS: Frunzele cad precum anii, florile se ofilesc aidoma ceasurilor, norii fug precum visurile, lumina se topeşte ca inteligenţa, soarele se potoleşte cum se potolesc iubirile, râurile îngheaţă tot aşa cum viaţa noastră îngheaţă (uneori).

Toţi ţes tainice legături cu soarta.

Unii caută fericirea, alţii se consumă în iluzii deşarte. Cei din urmă, se pare, nu mai caută nimic. Sau poate?...

Poate le sună în urechi ceva de genul: „Când număr timpul orele cum bate 77

BiblioPolis

ANUL TINERETULUI TALENTAT

/ Şi cum în noapte trece dalba zi... / La frumuseţea ta un gând mă poartă: / Te treci şi tu, precum se trec şi mor / Atâtea frumuseţi cu-aceeaşi soartă, / Şi alte nasc şi vin în locul lor. / Iar coasa vremii nu e de temut / Decât urmaşi când au să-ţi fie scut”.

Vă amintiţi, nu-i aşa? Da, e „Celebrul Bill”, e William Shakespeare, Sonetul XII. O poezie cu cifră magică, biblică, brâncuşiană. Alături de acest sonet, posterele pierd orice semnificaţie, posterele pur şi simplu mor.

SÂMBĂTA, LA PIAŢĂ, PE LA COZI Lângă un butoi negru ca tăciunele, o tânără doamnă, după ce cumpără trei butelii cu ulei de floarea-soarelui, stă la mare încurcătură: cum să ducă tocmai trei vase, doar are numai două mâini? Se uită necăjită la fetiţa de alături: nu, fiica nu va putea-o ajuta, să aibă vreo cinci anişori, iar o butelie trage 10 kile.

– Mamă, dar uleiul nu se strică?

– Cum să se strice uleiul, draga mamei? Nu, nici vorbă, nu se strică...

– Dar nu mi-ai spus tu că produsele alimentare, cumpărate în cantităţi mari, chiar dacă le ţii la frigider - se strică...

– Eu? Eu să spun asemenea prostii?!

– Ba da, ai spus! Chiar adineaori, când te-am rugat să-mi cumperi două ciocolate... (Pauză medie)

unor vânzătoare zice ea, intervine un cavaler brunet – evident, un ţăran urbanizat. Şi continuă: – Dar şi voi... Cum se poate să săltaţi preţurile în halul ăsta?!

Trei fire de mărar – jumătate de dolar?!

– Bine, dom’le, dar cum vrei matale?

Curentul electric s-a scumpit, apa s-a scumpit, iar grădina trebuie udată întruna!... Să aduci un coş cu verdeaţă la târg - iar costă scump, nimeni nu te ia cu biletul ca pentru un om, trebuie să plăteşti şi pentru marfă! Şi apoi dolarul, eur-ul, nu ştii matale că s-au scumpit şi aceştia?!...

– Nu, mătuşă, nu s-au scumpit, din contra, s-au ieftinit! Dar, lămureşte-mi şi mie, te rog, ce are euraşul cu mărăraşul?!... (Pauză scurtă)

*** Aglomerare nemaipomenită la verdeţuri. La mărar, pătrunjel, ţelină, alte „condimente vii”, preţurile au crescut brusc. Parcă mai an legăturica se vindea cu 2-3 lei, acum totul s-a dublat.

- Kakie bessovestnâe!... Nu i jadinî eti ţarane!... se revoltă o doamnă blondă, strident şi abundent vopsită.

– Ia-auzi tu, cum ne face purcica asta... boită ca un papagal?... şopteşte, nu mai puţin revoltată, o vânzătoare. Ai înţeles? Zice că noi, ţăranii, suntem fără soveste, şi jidani ne face... dar cel mai urât e că ne face... nişte că...ţi!...

– Nu, nu vă mai numeşte rusoaica chiar aşa. Adică, numai de neruşinarea

*** – Vai, dragă, chiar te invidiez! Îţi permiţi să cumperi trei feluri de carne! Trei kilograme deodată!

– Ei, îmi permit şi eu o dată pe an!

Are fata zi de naştere... Şi-i vin colegii, prieteni... Şi e fată mare deja, împlineşte 16 ani...

– Of şi iar of! Şi băiatu’ meu face peste câteva luni 17 ani... Nici nu mă taie capul ce o să fac la aniversarea lui. Ăştia, de la conducere, vor să ne bage în mormânt!

Mai speram la o schimbare, dar de când s-a unit acesta... cu acela... Da, acesta... foarte simpatic, mereu elegant... Da, cu celălalt, mai gras, mai necioplit... Şi credeam atât de mult în acela simpatic şi elegant... Chiar îmi era într-un fel drag,

78

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

când apărea la televizor, lăsam totul baltă să-l văd... ce mai spune...

– Nu ai ce face! La cine să te uiţi?! Că doar e pe invers!

– El... el... – pe invers?! Nu te cred! Aşa spun cei care îl invidiază...

– Dar acum, după ce a făcut-o aşa de lată, unindu-se cu acela... de ce l-ar mai invidia?

– Acum cred că nu-l mai invidiază... Şi nici nu mai zice nimeni nimic de el... Ce să mai zică, dacă la noi toate-s pe invers?

Dar hai mai bine să tăcem şi noi... (Pauză indefinită: una dintre femei observă, stupefiată, la spatele lor, doi poliţişti). ***

La brânzeturi, stau lângă tejghea două femei şi un bărbat – poate rude, poate vecini.

– Bună-i brânza noastră... Dar ce caşcaval am mâncat eu în Germania! Doamne, Doamne, şi acum îi simt gustul!

– Las’ că şi italienii au brânzeturi foarte gustoase...

– A propos de Italia... Ştiai că s-a dus acolo soţia lui Andrei? Da, da, cumătra Marcela. Ca un făcut, s-a oprit la Verona, da, da, acolo unde Romeo şi Julieta... Şi peste câteva luni a găsit şi cumătra Marcela un Romeo. Nu de 17, de vreo 67 de ani... Dar totuna nu mai vrea să se întoarcă... Ce să vină, s-o snopească din nou în bătăi cumătrul Andrei?!

– Da, am văzut-o şi eu, nu o singură dată, cu vânătăi, săraca... O bătea cumătrul, cică, din gelozie...

– Din gelozie, din prostie... – ce importanţă mai are? A rămas, iată-l, singurcuc...

– Se mai ia şi el cu paharul... Zice că de jale bea...

– Ei, ei, femeilor, voi aţi venit aici să cumpăraţi brânză ori să vă bateţi joc de nenorocirea omului?! se răsteşte la doamnele bârfitoare bărbatul ce le însoţeşte. (Pauză lungă) Morală: Unde nu există economie de piaţă, nici Piaţa Centrală nu e chiar piaţă. Este mai mult un Hyde Park. Sau poate un Bâlci al deşertăciunilor?...

ALUNGĂ TRISTEŢEA, ÎNVAŢĂ LIMBA SLOVENĂ!...

Nu aş fi ştiut de existenţa lui, dacă nu m-ar fi căutat chiar el: mai întîi telefonic, apoi, făcînd o vizită la redacţie. M-a surprins plăcut marea lui curiozitate adolescentină: vrea să ştie multe, cît mai multe – ce e nou şi valoros în poezia, în proza, în publicistica noastră; ţine să precizeze anumite date, evenimente, fapte, din istoria naţională; să afle amănunte din viaţa unor personalităţi marcante ale Neamului.

Manifestă un viu interes pentru geografie şi pentru geopolitică, de unde şi o uşurinţă în a discuta despre aşezarea, numărul populaţiei şi destinele celor mai diferite popoare şi ţări din Europa, Asia ori America.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Discută, la un nivel prea matur pentru cei 16 ani ai săi, despre starea de lucruri de la noi, scoţînd la iveală, temerar, carenţe penibile, inacceptabile în politica regimului actual, în sistemul de învăţămînt, în relaţiile dintre oameni...

Impresionează sinceritatea discursului său; felul lui deschis de a vorbi despre oameni foarte apropiaţi: părinţi, fraţi, alte rude; despre profesori, colegi de şcoală, prieteni sau vecini „din mahala”. În povestirea sa, o afectuoasă căldură – ca în cazul cînd vorbeşte despre mamă sau despre fratele mai mare – este secundată de o uimire continuă: cum pot fi unii oameni, din 79

BiblioPolis

ANUL TINERETULUI TALENTAT

preajma sa, chiar atît „de altfel”... atît de indiferenţi la cei din jur, invidioşi, înrăiţi?

De altfel, această sinceritate a liceanului Iurie Proca o puteţi observa şi Dvs., citindu-i filele de jurnal pe care le-a încredinţat, spre publicare, revistei noastre şi pe care le inserăm mai jos, la rubrica rezervată pentru scrierile tinerilor autori.

Nu aş putea spune că Iurie bravează...

Totuşi, pe alocuri, posibil dintr-o dorinţă firească pentru vîrsta lui, emană un fel de optimism exagerat, încît, în spusele lui, visurile adolescentine şi realităţile cotidiene se contopesc într-un aliaj frumos, despre care însă îţi vine să crezi că este şi rezistent.

Iar realitatea primordială e că Iurie Proca face parte din cea mai bulversată categorie de adolescenţi din generaţia răsărită acum, în acest început de secol şi mileniu. Or, pentru această generaţie a devenit, aproape că normală, următoarea schemă: mama, frămîntată de nevoile vieţii, e plecată la munci peste hotare; tatăl, „supărat pe toată lumea”, s-a retras în alt capăt de oraş; fraţii mai mari caută să se descurce cum pot, iar mezinul rămîne în seama vreunei rude mai apropiate,

a şcolii şi a mahalalei. Este adevărat, şi în asemenea situaţii pot exista soluţii destul de reuşite. Însă oricît de reuşită ar fi o atare schemă, ea nu poate să nu lase o undă de tristeţe în sufletul şi în ochii unui adolescent sensibil. Şi nimeni nu poate şti: cine, cum şi cînd va putea schimba unda de care vorbeam, din nişte suflete care nici copii nu mai sînt, dar încă adulţi nu pot fi numiţi, chiar dacă ei văd deja lucrurile şi oamenii cu ochi maturi.

Cazul lui Iurie are toate premisele de a se bucura de un happy end. De aceea, îl şi îndemnăm: alungă întristarea şi foloseştete de ocazie. Fratele mai mare îţi acordă o şansă unică – de a merge acolo, unde, cum spui chiar tu, „lumea trăieşte... ca lumea”.

Deci, ţine-te de carte, sau, mai concret – oricît de ciudat ar suna –, învaţă pe rupte, cît mai serios, limba slovenă! Iar mai departe, lucrurile se vor limpezi, se va limpezi şi existenţa ta. Aşadar, învaţă slovena. Iar dacă îţi place cu adevărat – continuă să citeşti şi să scrii, în română. Cartea, cititul, cunoştinţele, şi limba maternă nu-ţi vor încurca niciodată. Şi niciodată nu te vor trăda.

(Vl. P. )

VOI PLECA, PENTRU CA SĂ MĂ ÎNTORC CÎNDVA (File din jurnalul unui adolescent, scrise în anul 2008 după Hristos) Iurie PROCA, cl. a X-a, Liceul „Ion Creangă”, Chişinău Pe la sfîrşitul iernii – începutul primăverii a.c., am descoperit, din întîmplare, o revistă de a cărei existenţă, recunosc, nu ştiam. Se numeşte BiblioPolis, este editată de Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” şi, cum am înţeles, poate fi citită numai în sălile de lectură ale bibliotecilor din Chişinău.

Am răsfoit cîteva numere de BiblioPolis, am citit unele articole: serioase, interesante, am găsit teme şi informaţii pe care mai înainte nu le-am întîlnit în alte 80

ziare sau reviste. De exemplu, am aflat că aproximativ fiecare al doilea locuitor al Chişinăului este cititor al Bibliotecii Municipale care este, de fapt, o reţea mare, formată din peste 30 de biblioteci situate în diferite colţuri ale capitalei. Deci, oamenii nu trebuie să vină după cărţi, ziare şi reviste numaidecît în centru, căci au o bibliotecă nu departe de casele lor.

Am citit mai multe articole despre personalităţi de vază ale culturii române: B.P. Hasdeu, Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

Constantin Brâncuşi, Grigore Vieru, Eugen Doga ş.a.

Dintr-un articol am aflat multe lucruri interesante despre regina României Elisabeta, care avea pseudonimul Carmen Sylva. Deşi era venită din Germania, regina Elisabeta iubea mult Ţara şi poporul român, era o femeie înţeleaptă şi talentată, scria poezii şi povestiri, îi aprecia, îi lăuda şi îi susţinea pe clasicii noştri Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu ş.a.

M-a impresionat faptul că în această revistă se publică multe lucrări ale tinerilor, inclusiv eseuri şi poezii scrise de liceeni din Chişinău şi din alte oraşe. Pe urmă am înţeles de ce se acordă o atenţie aşa de mare tineretului: cei mai mulţi cititori ai Bibliotecii „Hasdeu” sînt elevi, liceeni, studenţi. Cînd dl Vlad Pohilă, redactor-şef de la BiblioPolis, ma întrebat dacă nu am vreun eseu sau vreo poezie de calitate, pe care le-ar publica în revistă, m-am gîndit la un eseu despre romanul Singur în faţa dragostei de Aureliu Busuioc. L-am citit recent şi m-a impresionat stilul autorului, adică limba românească frumoasă, curată, pe care o vorbesc personajele romanului. Şi aceste personaje, mai ales profesorul de matematici Radu Negrescu şi profesoara de franceză Viorica Vrabie, îmi sînt foarte simpatice. Dar nu eram sigur că voi putea scrie un eseu la nivelul necesar şi mă frămîntam ce să fac.

Totul s-a schimbat după ce am citit într-un număr mai vechi al revistei BiblioPolis un articol despre literatura şi cultura popoarelor din fosta Iugoslavie: sîrbi, Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

croaţi, sloveni ş.a. Atunci am hotărît să scriu despre familia mea, căci noi avem o anumită legătură cu nişte ţări străine. Ştiu că nu este nimic deosebit în aceasta: foarte multe familii de moldoveni „se află cu un picior aici, iar cu altul – foarte departe”: în Italia sau în Rusia, în Portugalia ori în America. Se discută dacă e bine sau e rău că moldovenii pleacă în alte ţări. Unii spun că e bine, căci moldovenii fac acolo bani şi consolidează bugetul statului nostru sărac, iar totodată – îşi rezolvă şi problemele de familie. Da, aşa este. Însă cum e în realitate această situaţie ar fi cel mai bine să fie întrebaţi copiii ale căror mame au plecat să lucreze peste hotare.

De mic, părinţii mă învăţau să fiu cuminte şi cinstit, mă puneau să citesc, să învăţ cît mai mult, „să rod manualele”, să fac sîrguincios temele pe acasă. Eu îi ascultam, ca să nu-i supăr, dar nu-mi plăcea să aud la adresa mea replici de tipul: „Uite la el, cum toceşte, vrea să ajungă om mare!” Îmi era milă de mine, dar şi mai mult de mama, care mereu a lucrat la munci grele, pentru a ne întreţine pe noi, şi mereu plîngea cînd eu făceam la şcoală sau printre rude şi vecini vreo gafă sau spuneam ceva care supăra pe cineva. Pe urmă mama a plecat peste hotare, mă ajută cum poate de acolo şi se îngrijorează ce fac eu aici, dacă învăţ bine şi dacă nu fac şotii. Despre tatăl meu nu am de spus prea multe cuvinte de laudă şi sper că mă veţi înţelege de ce. Cred că el are o fire egoistă, mi se pare că întotdeauna l-au interesat mai mult distracţiile decît familia. Din cauza acestor distracţii au apărut între membrii familiei noastre certuri şi supărări. Îmi aduc mereu aminte de vorbele fratelui meu mai mare: „Tata şi-a asumat numai datoria să ne fie tată, dar nu şi un prieten, care la momente dificile să ne dea un sfat, să ne ajute la greutăţi...”

81

BiblioPolis

ANUL TINERETULUI TALENTAT

Cu fraţii mei mai mari totul este altfel, mai ales cu fratele Anatol. E un om foarte deştept, şi nu numai de aceea că a absolvit excelent Facultatea de inginerie, proiecţia şi construcţia maşinilor, la UTM. El are o familie reuşită, cu care de la un timp trăieşte într-o ţară unde oamenii care doresc şi ştiu a munci, sînt plătiţi ca lumea şi au toate cele necesare pentru viaţă, pentru a creşte copiii, pentru a călători, a se odihni. Anatol ştie că eu de mic doresc să devin inginer-constructor de aparate de zbor, poate chiar aparate zburătoare de luptă. Altcineva ar rîde de aşa intenţii, ar spune că sînt nişte visuri copilăreşti, dar fratele meu vrea să mă ajute să obţin această profesie. Mi-a propus ca după absolvirea ciclului gimnazial să merg la el şi să-mi fac studiile acolo, la un colegiu tehnic. Însă, pentru aceasta trebuie să cunosc măcar bazele limbii acelei ţări unde se află Anatol cu familia. Este o limbă rară, vorbită de vreo două milioane de oameni, dar nişte oameni harnici, corecţi şi talentaţi. Pus în faţa acestei şanse unice pe care vrea să mi-o acorde fratele, am încercat să caut un manual, poate chiar un profesor de limba slovenă. Astfel am ajuns la dl Vlad Pohilă, am aflat de la nişte rude că este un bun şi apreciat jurnalist şi lingvist. Am citit şi cîteva numere de BiblioPolis, inclusiv un formidabil eseu despre sloveni şi alte popoare din fosta Iugoslavie. Însă dl redactor-şef al revistei BiblioPolis cunoaşte foarte bine mai multe limbi sla-

82

ve: sîrba, croata, bulgara, polona, rusa, pe cînd slovena o ştie mai slab. Oricum, mi-a promis să-mi facă rost de un ghid de conversaţie român-sloven şi să-mi dea unele consultaţii de ordin general. Între timp, fratele mi-a trimis un manual de slovenă şi m-am apucat să învăţ această limbă.

Nu ştiu ce-mi va reuşi, dar nu aş vrea nicidecum să-l dezamăgesc pe fratele meu Anatol. Cu atît mai mult cu cît prezentul meu, dar poate mai ales viitorul meu depinde foarte mult de el. Însă principalul – un frate mai mare, deştept şi bun, ca şi mama, este pentru mine ceva sfînt.

Dacă soarta va ţine cu mine, peste un timp s-ar putea să plec la frate-meu.

Voi pleca acolo cu plăcere, căci vreau să fac studii serioase, vreau să văd altă lume care, aşa cum înţeleg de la frate, diferă mult de societatea în care trăim noi. Căci la noi este o societate în care sînt foarte mulţi oameni trişti. Însă după un timp eu oricum mă voi întoarce acasă. Cred că odată şi odată se vor întoarce acasă măcar o sută de mii de moldoveni din cei aproape un milion plecaţi peste hotare. Şi aceşti oameni, cu noi deprinderi de muncă, unii cu studii serioase, cu alte viziuni, vor schimba lucrurile în aşa fel, încît să trăiască şi în Republica Moldova oamenii mai bine, mai omeneşte, măcar pe aproape cum trăiesc cetăţenii ţărilor dezvoltate şi libere din Occident.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

OMAGIERI

„POATE CEA MAI COMPLEXĂ PERSONALITATE CULTURALĂ DIN BASARABIA” Dificultatea de a scrie despre Nicolae Dabija începe de la tentativa de a-i da o definiţie. O lume îl cunoaşte, la noi, ca poet, publicist, politician... Însă lista de valenţe pe care le deţine, pe care şi le-a acumulat N. Dabija nu se poate epuiza aici.

Prea vastă este activitatea sa, prea multe şi variate sunt domeniile în care s-a impus, de-a lungul a aproape patru decenii. În consecinţă, pe lângă binecunoscutele calificative de poet, jurnalist de marcă, om de stat (politic), se cere să mai adăugăm alte câteva – fie calificative, fie nuanţări ale acestora: eseist, traducător; scriitor pentru copii şi autor de manuale şcolare; alcătuitor de antologii şi culegeri cu diverse texte literare; istoric, fruntaş al mişcării de deşteptare şi eliberare naţională, orator, lector universitar şi autor sau moderator a numeroase manifestări literare, culturale, de viu, real interes public... Este Nicolae Dabija, neîndoios, o prezenţă remarcabilă în viaţa spirituală de la noi, din întreg spaţiul etnocultural românesc, apoi – un vrednic sol al literaturii şi culturii naţionale, al gândirii, trăirilor şi mişcării întru primenirea viziunilor în segmentul geopolitic dintre Prut şi Nistru (şi chiar dincolo de Nistru), pentru o evoluţie civilizată, mai norocoasă a societăţii noastre cea sfârtecată de drame şi tragedii cu începuturi simţite, dar fără sfârşituri palpabile. Acest alineat introductiv ar necesita, parcă, şi o concluzie, o definiţie sintetică. Nu am găsit nimic mai potrivit decât o constatare a maestrului Grigore Vieru, care nota, cu referire la Nicolae Dabija, că este: „Poate cea mai complexă personalitate culturală din Basarabia”.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nicolae Dabija la 60 de ani

Primii paşi. Drumul sinuos spre afirmare S-a născut nu departe de Căinarii cântăreţului Limbii noastre, Alexe Mateevici – în satul Bişcotari, azi Codreni, de lângă or. Cimişlia. Aici vede lumina zilei, pe 15 iulie 1948, în familia lui Trofim Ciobanu, „ţăran cu bibliotecă”, şi a Cristinei Dabija, descendentă dintr-o familie de preoţi.

După absolvirea şcolii medii de cultură generală nr. 1 (în prezent – Liceul teoretic „Ion Creangă”) din Cimişlia, în 1966 dă admiterea la Facultatea de Filologie, secţia de ziaristică a Universităţii de Stat din Chişinău. În anul III de studii este exmatriculat, „pentru activitate proromânească şi antisovietică”, ca un an mai târziu, în 1970, să fie reînscris la aceeaşi facultate, dar nu la ziaristică, ci la specialitatea „Limba şi literatura moldovenească”.

Licenţiat al Universităţii de Stat din Chişinău în 1972, în acelaşi an devine reporter la Redacţia emisiuni pentru tine83

BiblioPolis

OMAGIERI

ret a Televiziunii Moldoveneşti. Este apoi şef al secţiei „Poezie şi critică literară” la Nistru (ulterior – Basarabia) – revista Uniunii Scriitorilor din Moldova (1975). Iniţiază, pe lângă revista USM cenaclul Dialog care, de-a lungul unui deceniu, a adunat în „convorbiri literare” numeroşi intelectuali basarabeni, concomitent promovând mai multe tinere talente în poezie, proză, critica literară, cultură, arte, istorie etc. În 1984 contribuie la fondarea unei reviste de literatură şi cultură pentru tineret – Orizontul, cu o versiune în rusă, devenind şi primul ei redactor-şef. A putut conferi acestei publicaţii (numită ulterior Columna) o linie originală, ferind-o de excesele ideologizării specifice acelei epoci, punând accentul pe estetic şi, fireşte, pe valorile spirituale româneşti. În 1986, la Congresul al VII-lea al Uniunii Scriitorilor din Moldova, este numit redactor-şef al săptămânalului USM Literatura şi arta, această publicaţie fiind prima în Moldova sub ocupaţie sovietică ce a fructificat, cu multă abilitate, şansele oferite de politica de relativă liberalizare („perestroika”, „glasnost”), promovată de ultimul lider al URSS, Mihail Gorbaciov.

Astfel, pe lângă faptul că tipărirea scrierilor literare şi publicistice a început să se facă pe nişte criterii estetice mai riguroase, Literatura şi arta publică numeroase articole, dezvăluiri, documente privind istoria noastră adevărată: despre trecutul românesc al pământului dintre Nistru şi Prut, inclusiv despre perioada de după Unirea Basarabiei cu Vechiul Regat, în 1918; despre ocupaţiile ruseşti din 1812, 1940 şi 1944; despre deportări, foamete organizată, colectivizare forţată; despre colonizarea cu sute de mii de „specialişti” din Rusia şi Ucraina, despre cumplita rusificare a românilor basarabeni etc. La fel, Literatura şi arta pune, printre primele publicaţii periodice de la noi, probleme acute precum: acordarea sta84

tutului de limbă oficială (de stat) – limbii băştinaşilor, revenirea la grafia latină, anularea barierelor pentru un acces la întregul patrimoniu spiritual românesc, valorificarea acestuia şi în stânga Prutului etc. Credibilitatea, respectiv, popularitatea revistei Literatura şi arta este într-o continuă ascensiune, încât în anii 1989-1990 atinge un tiraj record de peste 250 mii de exemplare, având abonaţi în, practic, toate localităţile RSS Moldoveneşti, în Nodrul Bucovinei (regiunea Cernăuţi), Sudul Basarabiei (regiunea Odesa), Maramureşul istoric (regiunea Transcarpatică) – încorporate Ucrainei; la Moscova, Leningrad (Petersburg), în alte mari centre urbane din Rusia, până în Siberia şi Extremul Orient, în alte republici pe unde mai trăiau moldoveni / români. Spiritul non-conformist, disident, accentele anticomuniste şi antisovietice ale acestei reviste, făcută de o excelentă echipă de ziarişti şi scriitori, condusă de N. Dabija, au generat reacţii refractare, apoi agresive şi chiar punitive ale autorităţilor comuniste de la Chişinău: întreaga redacţie, dar mai ales redactorul-şef devin obiectul unor continue hărţuieli, ameninţări, procese judiciare.

Literatura şi arta insera, număr de număr, scrisori prin care mii de simpli cetăţeni, colective, organizaţii, instituţii îşi manifestau adeziunea la iniţiativele pentru o schimbare radicală a situaţiei lingvistice, pentru promovarea adevărului istoric, a valorilor culturale naţionale şi în genere pentru democratizarea societăţii. În 1989 devine membru al Comisiei de Stat pentru problemele limbii, acel organism care a avut un rol decisiv, inclusiv prin implicarea lui N. Dabija, la proclamarea limbii de stat şi revenirea la grafia latină în istorica zi de 31 August 1989. Nu e întâmplător faptul că în 1990 poetul a fost ales preşedinte al Societăţii Limba noastră cea română, creată pe Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

valul unui nemaipomenit entuziasm popular, de revitalizare a dragostei pentru graiul matern, pentru valorile spirituale româneşti. Mai menţionăm faptul că în chiar anul întemeierii ei, această Societate scoate de sub tipar o primă carte: Dulce grai... : [aforisme despre limbă] / selecţie de Nicolae Dabija.

Este ales deputat în ultimul for legislativ al URSS, Congresul deputaţilor poporului (1989-1991), unde a putut aduce – la cunoştinţa metropolei, a colegilor din alte republici, a unor foruri internaţionale –, motivaţii şi desluşiri privind mişcarea de eliberare naţională ce se declanşase la noi, opţiunea pentru suveranitate şi independenţă, adevărul despre istoria, limba şi spiritualitatea românească din Basarabia. A fost deputat şi în primul Parlament ales democratic în Moldova sovietizată (1990-1994), contribuind, în această calitate, la promovarea unor legi istorice precum cele despre Tricolor, Imnul şi Stema de Stat, la Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova etc. Atât la primul mandat de parlamentar, cât şi la cel de-al doilea (1998-2001) a participat la elaborarea / adoptarea mai multor acte legislative de o importanţă magistrală, care vizau dezvoltarea culturii, artelor, ştiinţei, dar şi lansarea unor reforme de ordin social şi economic de natură să scoată Basarabia din hăul totalitarist, să o îndepărteze de influenţa nefastă a Rusiei imperialiste, optând în cadrul grupului parlamentar ADR pentru revenirea noastră la valorile europene.

Ghidat de dorinţa de a consolida rândurile intelectualităţii basarabene, în 1991 întemeiază Asociaţia oamenilor de ştiinţă, cultură şi artă din Moldova, devenind primul ei preşedinte. În condiţiile unor schimbări defavorabile evoluţiilor democratice, neglijării sau chiar sfidării valorilor naţionale, ale unei grave diminuări a numărului populaţiei, cauzat de Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

exodul masiv al moldovenilor în lumea largă, pe fundalul unei dezbinări a forţelor democratice şi naţionale, N. Dabija iniţiază şi lansează, în anul 2005, Forul Democrat al Românilor din R. Moldova, la care în scurt timp aderă zeci de mii de conaţionali decepţionaţi de starea de lucruri creată la noi. Popularitatea acestei structuri „consolatoare”, dar şi cu un neîndoios impact de educaţie civică, patriotică şi culturală, se întemeiază, în mare parte, pe credibilitatea fruntaşilor ei, inclusiv pe verticalitatea civică a lui N. Dabija, deşi, nu mai puţin – pe apreciabila sa experienţă şi elocvenţă politică, organizatorică, oratorică etc., precum şi, fireşte – pe impresionantele sale talente intelectuale – de poet, publicist, om de aleasă cultură, tribun al valorilor naţionale. „Autorul care pune talentul în slujba naţiunii române, nota acad. E. Simion, cu referire la scrisul lui N. Dabija, are imaginaţie şi, prin chiar propria existenţă, are credibilitate morală”.

Lider de generaţie poetică, valorificator al „vechilor cazanii”, autor de scrieri cu mare priză la cei mici Debutează în presă din anii de şcoală – în 1965, cu un ciclu de versuri, publicat în Tinerimea Moldovei, beneficiind de o elogioasă recomandare a lui Mihai Cimpoi. Debut editorial cu placheta Ochiul al treilea (1975), care a beneficiat de mai multe recenzii favorabile, metafora din titlu fiind ulterior extinsă ca un calificativ pentru o întreagă generaţie de remarcabili poeţi basarabeni din anii ’70 ai secolului trecut. Pentru Ochiul al treilea, în 1977 i se conferă Premiul Tineretului din Moldova. Urmează altă plachetă de succes: Apă neîncepută (1980); în acelaşi an tipăreşte şi o carte pentru copii: Poveşti de când Păsărel era mic..., ca în 1984 să editeze Alte poveşti de când Păsărel era mic. Între timp, în 1983, scoate de sub tipar volumul de eseuri Pe urmele 85

BiblioPolis

OMAGIERI

lui Orfeu – rod al unor migăloase cercetări ale unor pagini inedite de literatură românească veche şi premodernă, prin arhive, biblioteci şi muzee din Moscova, Leningrad (Petersburg), Kiev, Lvov, Harkov, Cernăuţi. Manuscrisul fiind tratat cu suspiciune de către cenzură – deranja pasiunea autorului pentru valorile naţionale şi creştine –, a putut fi editat, totuşi, şi graţie intervenţiei lui Pavel Boţu, preşedintele de atunci al USM, care i-a scris o prefaţă judicioasă, punând accentul pe mesajul estetic şi umanistic al lucrării. Şi această carte s-a bucurat de un fulminant succes – şi la publicul cititor, şi în rândul criticilor literari, fiind considerată în epocă o revelaţie, un veritabil eveniment editorial. În 1990 autorul scoate ediţia a 2-a, revăzută şi completată, a respectivului volum, deja în grafie latină.

Pe aceeaşi linie a valorificării literaturii şi culturii noastre din trecut se situează şi Antologia poeziei vechi moldoveneşti (1987), conţinând unele texte poetice inedite, traduse din limbile slavonă şi greacă. Deşi e, mai curând, la mijloc o întâmplare, este semnificativ faptul că în acelaşi an, 1987, Nicolae Dabija trece în premieră Prutul, vizitând Iaşii, Suceava, Putna, Voroneţul, alte capodopere ale istoriei, culturii şi cultului, arhitecturii medievale româneşti. În 1988 lui N. Dabija i se acordă Premiul de Stat – pentru cărţile Antologia poeziei vechi moldoveneşti, Pe urmele lui Orfeu, Alte poveşti de când Păsărel era mic... – curios însă –, nu şi pentru vreun volum de poezie. Ca o indirectă recompensă, în 1989, culegerea de poeme Aripă sub cămaşă este considerată Cea mai bună carte a anului. Foarte curând după prăbuşirea comunismului în Europa, atunci când imperiul sovietic se zbătea în ultimele sale convulsii, o plachetă cu acelaşi titlu (şi, parţial, cu acelaşi sumar – poetul Andi Andrieş făcând o selecţie 86

antologică) vede lumina tiparului la Iaşi, în faimoasa editură Junimea, beneficiind de o prefaţă pe cât de judicioasă, pe atât de exaltantă, a prof. univ. dr. Constantin Ciopraga şi de o frumoasă prezentare grafică a pictorului Dragoş Pătraşcu.

Astfel, Aripă sub cămaşă deschide larg, creaţiei lui N. Dabija, calea spre editurile din Ţară, dovedindu-se a fi cu adevărat de bun augur – în următorii 15 ani îi apar circa zece volume (şi ne referim doar la cele de poezie), în diferite oraşe ale României: Lacrima care vede (Iaşi, 1994); Oul de piatră (Bucureşti, 1995, în prestigioasa colecţie „Poeţi români contemporani”); Fotograful de fulgere (Bucureşti, 1998; în faimoasa colecţie BPT – „Biblioteca pentru toţi”, cu o prefaţă de acad. E. Simion); Între dragoste şi moarte şi Poezia, bucuroasă tristeţe (ambele la Timişoara, 1998); Tăceri asurzitoare (Galaţi, 1999); Fulger înrourat (Ploieşti, 2005) etc.

Alte cărţi de poezie scoase de N. Dabija: Dreptul la eroare (volum selectiv, 1975-1992, tipărit în 1993, gratificat cu Premiul USM), Cerul lăuntric (1998, col. „Biblioteca şcolarului”), Doruri interzise (ed. întâi, 2002, urmată de alte ediţii: 2003, 2004, 2006). Cum am menţionat, creaţia lirică a lui N. Dabija s-a bucurat de multiple şi variate aprecieri, aproape că exclusiv favorabile şi laudative, de la chiar debuturile sale. Pentru conformitate, vom cita dintre acestea doar câteva, suficiente însă pentru a ne face o imagine despre nota înaltă pe care o dau criticii literari poeziei dabijiene: „Lider de generaţie [...], N. Dabija scrie o poezie în cheie imnică, elegiacă sau monodică, programatic mesianică în ultimele volume.

Formula lirică este ferm conturată, limpede, cu aerul filtrat al clasicităţii [...]. Poet al unui univers al candorilor, în care dispare materialitatea şi obiectivitatea [...], el îmbrăţişează mai apoi registrul inspiraţiei naţionale şi sociale, care implică, fireşte, Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

hieratism, oracularitate, înverşunare polemică” (Mihai Cimpoi); „Virtuoz al unui grai cu iz de „limbă sfântă”, de limbă a „vechilor cazanii” [...], Nicolae Dabija ştie să-l mlădieze în funcţie de stări sufleteşti diverse, de la cele proprii intimităţii şi reveriei, la modurile revoltei şi ale dezgustului” (Dumitru Micu); „Nostalgie difuză, un anumit gen de smerenie, o discretă seninătate pe un fond reflexiv-liric iradiază din confesiunile de iubire ale romanticului însingurat, de o constantă gingăşie a sentimentelor. [...] Între viaţă şi moarte, între pământesc şi astral – necontenit în căutarea unui echilibru –, poetul [N. Dabija] e un centru de balans, o voce caldă care-şi reprimă accentele înalte. Efuziunile sale cheamă, în contrapunct, propoziţii în surdină, tăceri, elocvenţe, pauze” (Constantin Ciopraga).

Mai multe poezii de N. Dabija au fost puse pe note, unele menţinându-se ani în şir în repertoriul unor formaţii de muzică populară (Mugurel, Folclor, Fluieraş), altele devenind şlagăre, iar piesa Cât trăim pe acest pământ (muzică Tudor Chiriac) a fost un adevărat imn al participanţilor la Mişcarea de eliberare naţională din anii 1988-1991.

S-a întors la cititorii săi mai mici devenind coautor al unui manual de literatură română pentru cl. a V-a; împreună cu profesorul şi scriitorul Aurelian Silvestru, din 1991, editează un ciclu de eseuri, apoi şi manuale de istorie şi etică naţională – Daciada, cu versiuni în limba rusă. Copiilor şi adolescenţilor le este destinată şi culegerea de povestiri istorice Nasc şi la Moldova oameni (1992), graţie căreia autorul primeşte Premiul Ion Creangă – pentru cea mai bună carte a anului. Pasiunea lui N. Dabija pentru istorie, dar şi cunoştinţele sale temeinice în acest domeniu, plasarea accentelor - din punct de vedere metodologic, întru câtva beletristică (N. Dabija scrie, în opinia acad. M. Cimpoi, „o istorie poetică”), dar totuşi corectă –, se învedeBiblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

rează cu pregnanţă şi în eseul Domnia lui Ştefan cel Mare (1991). Anterior (1990), N. Dabija tipărise studiul Moldova de peste Nistru – vechi pământ strămoşesc, cu un larg ecou printre locuitorii de pe ambele maluri ale acestui râu. Este semnificativ faptul că în timpul aşa-zisului „conflict de pe Nistru” – un adevărat război nedeclarat de Rusia şovină Moldovei independente – bande de cazaci dezlănţuiţi au confiscat din bibliotecile şi din librăriile de la Tiraspol exemplarele cu versiunea în rusă a acestei cărţi, arzându-le pe ruguri în pieţele oraşului. În 2002 editează cartea În căutarea identităţii: Istoria Neamului românesc din Basarabia povestită pentru elevi – un excelent manual de educaţie patriotică, etică şi estetică. În pofida sărăciei materiale şi morale de la noi, în ciuda atmosferei sufocante şi agresive de sfidare a istoriei şi spiritualităţii naţionale, prima ediţie a volumului s-a epuizat surprinzător de repede, în anii următori fiind tipărite ediţii noi.

Publicistul Nicolae Dabija: sub pana lui, cuvântul arde...

Este, fără doar şi poate, unul dintre cei mai de seamă publicişti de la noi, fapt general recunoscut, inclusiv prin nominalizarea sa, ani la rând, în topul celor mai buni 10 jurnalişti ai anului (1995, 1996, 1997) şi în alte competiţii similare (2001, 2003, 2005 ş.a.) – atât la Chişinău, cât şi la Bucureşti sau în alte mari centre culturale româneşti. Este demnă de reţinut aprecierea pe care a dat-o Gr. Vieru eseisticii şi publicisticii lui N. Dabija: „Un eminent publicist, inima celei mai vibrante publicaţii basarabene, Literatura şi arta, în care curajosul bărbat răstoarnă aproape săptămânal câte o brazdă de aur la rubrica ei editorială, N. Dabija e o dovadă că Basarabia n-a murit şi n-are când să moară”. Nu vom exagera spunând că dacă în poemele lui N. Dabija cuvintele – cântă, apoi în scrieri 87

BiblioPolis

OMAGIERI

publicistice şi eseistice cuvintele sale ard, emanând şi lumină, şi căldură, dar provocând şi arsuri! Dincolo de o atitudine militantă, clară şi constantă, scrierile sale publicistico-eseistice conţin o apreciabilă încărcătură informativă, cognitivă, în multe cazuri – cu reluări, repetări ale faptelor, exemplelor, datelor. Să nu uităm însă că trăim într-o societate lovită crunt de amnezie – istorică, şi nu numai; şi pentru numeroşi conaţionali de-ai noştri anumite adevăruri – chiar şi axiomatice, în genere cunoscute – pur şi simplu trebuie puse şi repuse în actualitate, tot aşa cum altădată se trăgeau continuu clopotele, în situaţiile de mari primejdii pentru obştea preocupată exclusiv şi excesiv de muncile câmpului şi ale casei.

Editorialele lui N. Dabija (ca şi alte articole, eseuri, luări de cuvânt şi de atitudine) se bucură de o largă audienţă, având un public cititor constant, fidel, pentru care dispariţia revistei Literatura şi arta, a publicisticii şi eseisticii dabijiene ar echivala cu un cataclism naţional. Acest auditoriu, format din numeroşi intelectuali, dar şi ţărani şi orăşeni, cu o pregătire medie sau superioară, preţuieşte mult curajul şi intransigenţa lui N. Dabija în a apăra şi promova adevărul istoric, valorile naţionale şi general-umane. Ei găsesc în autor un consultant, un sfetnic, dar şi un părtaş, un „tovarăş de drum”, care le vorbeşte accesibil, limpede, dar şi cu maximă francheţe şi încredere – în nişte vremuri grele şi confuze, când mulţi sunt copleşiţi de tentaţia de a scrie / a vorbi cu oamenii cât mai sofisticat, adeseori ambiguu şi chiar fariseic. Ca şi în alte epoci „dificile”, şi la noi, acum, „costă” mult a enunţa adevăruri, a fi un opozant al curentelor de opinie oportuniste; tocmai din această cauză publicistica lui N. Dabija, însuşi scriitorul, constituie obiectul unor atacuri continui şi vehemente, al unor agresări (la figurat, dar şi la propriu – inclusiv fizice!) – din partea unor nostal88

gici ai regimului de ocupaţie, a unor „dezmoşteniţi”– deznaţionalizaţi; a numeroşi şovini, indivizi „pur şi simplu” contaminaţi de românofobie... Ciudat, însă – săgeţi înveninate, uneori şi rafale de Kalaşnikov, vin şi din tabăra unor zişi democraţi de factură europeană, în realitate – adepţi mai vechi sau mai noi ai „internaţionalismului proletar”, ai kominternismului botezat acum „vocaţie europeană”, „globalizare” etc. Dar chiar şi în aceste condiţii, cei mai mulţi dintre oponenţi nu pot să nu recunoască adevărul că, fiind în poezie un talent fecund şi (deocamdată, cel puţin) inepuizabil, în publicistică N. Dabija este un model de consecvenţă, un condeier ce diagnostichează cu maximă precizie starea de spirit nu doar a unor elite sau grupări, ci a majorităţii conaţionalilor săi de la Est de Prut.

Numeroase din articolele şi eseurile sale au fost tipărite în volume, unele numindu-se după genericul la care apar în revistă: Vai de capul nostru (2000), La Est de Vest (2001); altele – după titlurile unor semnificative scrieri publicistice: Libertatea are chipul lui Dumnezeu (1997), Icoană spartă, Basarabia (1998), Harta noastră care sângeră (1999), Însemnări de pe front (Scrisori din Basarabia) (2002), Râul în căutarea mării (Scrisori din Basarabia) (2003), Basarabia, ţară de la răspântii (2004), Bezna vine de la Răsărit (2005) ş.a.

E de menţionat că toate aceste volume au fost tipărite în prestigioasa editură Scrisul Românesc din Craiova.

Traducător tălmăcit, la rându-i, în zeci de limbi Nicolae Dabija s-a manifestat şi ca traducător – şi avizat, şi măiestrit –, tălmăcirile sale făcând o dovadă în plus a unei vaste culturi generale, dar şi a unei subtile perceperi a literaturii, în special a poeziei universale. A tradus Romancero ţigan de F. Garcia Lorca (1983), romanul Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

Suferinţele tânărului Werther şi poeme de J. W. von Goethe (1987), poezii de G. Apollinaire şi fabule de Jean de La Fontaine. Este autorul unor izbutite versiuni româneşti din mari poeţi ruşi (M. Lermontov, S. Esenin, A. Voznesenski, E. Evtuşenko etc.), dar şi din unii conaţionali de ai noştri care au scris în rusă (Antioh Cantemir, Alexandru Hâjdeu). A transpus relativ mult din lirica ucraineană, a popoarelor musulmane din fosta Asie Centrală sovietică, şi, cu multă inspiraţie – din poezia popoarelor baltice (Justinas Marcinkevicius – Lituania, Ojars Vacietis, Leons Briedis, Imants Ziedonis - Letonia, Elen Niit, Paul-Erik Rummo – Estonia etc.) şi caucaziene (din armeanul Ghevork Emin, din georgianul Moris Potzhişvili).

La rându-i, poezia lui N. Dabija, precum şi unele eseuri de ale sale, au fost traduse în circa 30 de limbi, astfel încât putem vorbi de o anumită recunoaştere internaţională a creaţiei sale. Volume cu versuri i-au apărut în Rusia, Ucraina, SUA, Italia, Franţa, Letonia, Serbia etc.; cicluri de versuri i-au fost publicate în antologii sau în reviste literare din numeroase limbi europene, precum şi în unele idiomuri „exotice” – georgiană, armeană, albaneză, ebraică (ivrit), japoneză, chineză ş.a.; ba chiar şi în limbi pe cale de dispariţie, cum ar fi irlandeza.

La ora bilanţurilor prealabile, preţuit la justa-i valoare Ca şi alţi scriitori de seamă, în viziunea criticii literare, N. Dabija oscilează între elogii şi atitudini rezervate, primele prevalând categoric. Ca un condeier ceşi pune scrisul în serviciul unei publicistici angajate, combative, cum am mai menţionat, devine adeseori ţinta unor atacuri furibunde – de obicei, pur demagogice, aceste atacuri; în genere însă, fiind jurnalistul şi eseistul ce şi-a găsit un loc distinct printre simpatiile publicului cititor. Preţuirea harului literar al lui N. Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Dabija se învederează şi într-un număr impresionant de premii, alte distincţii: Marele premiu pentru poezie Nichita Stănescu (1992), Premiul Academiei Române Mihai Eminescu (1993, 1995), Premiul pentru proză şi publicistică Gib Mihăescu (1997), Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1999), Premiul Titu Maiorescu al Asociaţiei Juriştilor din România (2000), Marele Premiu pentru poezie Sf. Gheorghe al Festivalului de poezie de la Uzdin (Banatul Sârbesc, 2006); Ordinul Republicii (1995), Medalia comemorativă Mihai Eminescu a Guvernului României (2000), Ordinul Steaua României în grad de Comandor (2000) ş.a. Indirect, virtuţile lui N. Dabija sunt confirmate şi de un şir impresionant de afilieri, demnităţi: membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, al Uniunii Jurnaliştilor din Moldova, al Uniunii Scriitorilor din România; membru de onoare al Comisiei de istorie bisericească din România (1993, cu recomandarea / binecuvântarea mitropoliţilor Nestor Vornicescu şi Antonie Plămădeală). Este unul dintre primii scriitori basarabeni contemporani ales membru de onoare al Academiei Române (2005).

Aşa îl vedem acum pe Nicolae Dabija, la ora unor bilanţuri prealabile. Cum îl vom vedea peste cinci, peste zece, peste alţi ani şi decenii? În literatură, în meşteşugul scrisului, pronosticurile sunt poate cele mai riscante, ca să nu spunem că-s şi ingrate prognozele ce ţin de activitatea unui creator. Tocmai de aceea ne vom rezuma la o simplă constatare, cu un substrat de dorinţă aniversară: cel născut în Zodia Harului este, într-un fel sau altul, sortit succesului, aprecierii, recunoaşterii publice. Posibil şi cu unele repausuri, dar oricum, zodia aceasta îi asigură împliniri de durată şi durabile. Aşa-l vedem noi pe Nicolae Dabija astăzi, aşa ne-am dori, aşa i-am ura să-l vedem şi mâine.

Adică, mulţi, mulţi ani înainte, încă.

Vlad POHILĂ 89

BiblioPolis

OMAGIERI

SIMION ZAMŞA, UN POLIPTIC PICTURAL DE LA CHIŞINĂU Se pare că fiece om de artă – veritabil, consacrat –, are cîteva forme sau formule de expresie.

Una, bineînţeles, figurativă, pur şi simplu plastică (adeseori, şi complex plastică). Alta, desigur, strict personală, poate intimă sau intimistă. A treia (posibil, a patra, a cincea... ordinea, aici, nu contează atît de mult) – o expresie matematică, aritmetică, statistică, de vreţi.

Vom începe, mai puţin obişnuit pentru un maestru al artelor plastice, cu nişte detalii ce vizează „aspectul matematic” al existenţei lui Simion Zamşa.

Născut într-o zi de vară, la Oniţcani, nu departe de Chişinău, pictorul marchează, iată, 50 de ani... Tot acum, se împlinesc 35 de ani de la debutul care, cum consideră chiar el, l-a consacrat: lucrarea Înainte de ploaie, expusă la Muzeul Naţional de Arte Plastice, în cadrul unui concurs de creaţie al elevilor din şcolile de arte pentru copii. Era pe atunci elev la instituţia numită acum Liceul de arte plastice „Igor Vieru”. Abia peste cinci ani avea să fie admis la Academia de Arte Frumoase „Ilia Repin” din Sankt Petersburg, secţia grafică de carte, al cărei licenţiat devine în 1984. După şase ani, în 1990, devine membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova, concomitent încadrîndu-se, în calitate de profesor, în învăţămîntul artistic. Pe lîngă funcţia de conferenţiar universitar la UPS „Ion Creangă”, pe care o deţine şi astăzi, ofi90

cial, Simion Zamşa mai e pictor, grafician, organizator al procesului de creaţie – din Chişinău, din R. Moldova. Neoficial, este unul dintre cei mai apreciaţi graficieni de la noi; un lider al generaţiei sale artistice. În perioada de referinţă (de la debutul său „prevestitor de ploaie”...), artistul (tînărul artist, totuşi!...) şi-a putut alcătui un frumos palmares, o listă de performanţe şi împliniri pe care mulţi semeni şi le-ar dori, unii le-ar visa doar. Ne vom ilustra şi această aserţiune prin cîteva date matematice, aritmetice. Opt expoziţii solo, 24 de participări la expoziţii reprezentative peste hotare, 18 invitaţii, respectiv, participări la simpozioane şi tabere de creaţie. Mai modeste din punct de vedere numeric, dar defel mai neglijabile sunt bursele de care a beneficiat S. Zamşa: iniţial, în anii 1988-1990 – bursa UAP a URSS, la Moscova; apoi – bursa Alianţei Franceze, la Paris (1995), în fine, bursa Fundaţiei Soros-Moldova (2002).

Dacă e să trecem – virtual – de la matematică la geografie, observăm că, în ceea ce priveşte locaţia expoziţiilor personale, cel mai generos, a fost cu Simion Zamşa... ei, da, Chişinăul; mai concret – Centrul Expoziţional „C. Brâncuşi” şi sălile Muzeului Naţional de Arte Plastice. Sunt demne de reţinut şi: Centrul Japonez din capitala basarabeană, precum şi Galeria First din Timişoara. Dacă e să căutăm reperele geografice ale participării sale la Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

expoziţii şi tabere de creaţie, vom străbate puncte cardinale foarte diferite: Moscova şi Bucureşti, Tallinn şi Tbilisi, Barcelona şi Berlin, Milano, Frankfurt pe Main, Helsinki, Cluj-Napoca... Aşadar, o duzină de centre culturale de talie mondială, cărora li se alătură nişte localităţi mai puţin importante, pentru omul comun, nu însă şi pentru cei care cunosc bine itinerarele artistice: Metz şi Die (Franţa), Majdanek (Polonia), Dobrici (Bulgaria)...

Plus, prezenţe la expoziţii de grup în ţări exotice, din punctul de vedere al şanselor de a nimeri acolo, ale artei noastre plastice: Islanda, pe de o parte, sau Nepalul ori Tunisia, pe de altă parte. Un cuvînt aparte urmează a fi spus despre Bacău, oraşul-gazdă a două importante expoziţii-concurs: Saloanele Moldovei şi Bacoviana, la care au fost depistaţi şi s-au impus numeroşi artişti plastici de pe ambele maluri ale Prutului.

Aici ne vedem obligaţi să spunem cîteva cuvinte şi despre distincţiile de care s-a învrednicit Simion Zamşa. Primele succese remarcabile – pentru vîrsta sa, pentru tinereţea sa de creaţie – le-a înregistrat chiar la expoziţiile sus-amintite, de la Bacău, în 1993, apoi în 1994. Alte două premii importante „le-a cules” tot în oraşul binecuvîntat de creaţia şi amintirea lui George Bacovia. Aceste performanţe l-au condus spre titlul onorific Maestru în Artă (1997), apoi spre Bursa de excelenţă a Fundaţiei Soros-Moldova (2001), în fine – spre Premiul UAP pentru grafică (2002) şi spre Premiul Centrului Internaţional de cultură şi artă George Apostu, la ediţia a XII-a a Saloanelor Moldovei (Bacău-Chişinău). În ceea ce priveşte formula plastică, figurativă, a lui Simion Zamşa, ea este una complexă, capabilă să genereze emoţii şi percepţii dintre cele mai contradictorii. Ea provoacă admiraţie, dar şi stupoare, uimeşte, uluieşte, epatează...

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

chiar dacă autorul mai curînd nu şi-a propus vreodată acest scop pe care francezii îl numesc „epater le bourgeois” = „a scandaliza lumea”. Totuşi, uimirea, iar pe alocuri şi nedumerirea persistă, ceea ce se poate deduce chiar din unele titluri sau fraze de articole vizînd expoziţii ori creaţii aparte de S. Zamşa: „ciudăţenii artistice”, „artă sau joc”, „diagrame” a ceea ce înseamnă „demers de alcătuire”, „realităţi dincolo de aparenţe” etc. E la mijloc, fără doar şi poate, recursul la anumite procedee, tehnici şi materiale – unele inedite, altele mai rar practicate sau chiar nepracticabile de către generaţia optzecistă a graficii de şevalet basarabene: cera colla, mezzo-tinto, creneluri tipografice, tipar de autor, tipar înalt etc.

– astea, pe lîngă acvaforte, acvatinta; stampă, gravură, xilogravură; peniţă, tuş, ulei, creion; hîrtie, carton, pînză ş.a.

E, cu certitudine, şi preferinţa sa pentru o tematica neobişnuită, „bizară”, pentru nişte linii de subiect de largi şi neordinare amplitudini geografice, şi mai ales istorice, implicit – estetice, etice, morale.

Dacă valorificarea în grafica lui S. Zamşa, a unor motive dacice, îşi găseşte relativ uşor „justificarea”, motivaţia, se pune aproape că firesc întrebarea: care să fie, pentru un pictor de la Chişinău, resortul, motorul de căutare /găsire a unor subiecte sumeriene, etrusce, africane etc.?

Motive etno-folclorice precum Capra sau Colindătorii „convieţuiesc paşnic”, în creaţia lui S. Zamşa, cu subiecte mitice sau cvasimitologice: Regele arzînd, Cardinalul plimbîndu-se sau Charon. Iată, însă, şi un Peşte, enigmatic numerotat, apoi o Pasăre măiastră şi luna africană; între acestea „făcîndu-şi loc” o versiune modernă pentru poemul eminescian Împărat şi proletar. Grafica lui de carte se opreşte la poezii de cea mai variată factură, „de la Eminescu la Esinencu”; un loc distinct revenind stampelor inspirate de 91

BiblioPolis

OMAGIERI

lirica lui Nicolae Dabija – dintre contemporanii noştri, şi cu totul aparte – lucrărilor grafice axate pe motive din Bacovia şi din Paul Verlaine. Fantezia îl poartă pe S. Zamşa prin bizare Grădini, pe lîngă nişte Turnuri roşii şi o Casă roşie - de o frumuseţe şi o expresivitate ieşite din comun, dar, evident, de sorginte locală; ca să poposească – fantezia pictorului – tocmai pe Insula Paştelui...

De sînt necesare, anumite desluşiri, suplimentare, ale puţin ordinarelor opere create de Simion Zamşa, le găsim în nişte aprecieri făcute de unii critici de artă de la noi. Astfel, dr. Constantin I. Ciobanu vorbeşte, cu referire la grafica şi pictura lui S. Zamşa, despre o „arheologie a memoriei”, despre o „persistenţă a memoriei” în operele sale, acestea constituindu-se, de multe ori, în nişte „metafore ale tăcerii prin comunicare”. Menţionînd că „pictura este un domeniu autonom” al talentului şi al eforturilor artistice ale lui Simion Zamşa, alt specialist – dr. Vladimir Bulat, concluzionează că, în ultimă instanţă, avem a face cu „pictura unui grafician”. „Imaginile zămislite de S. Zamşa, mai consideră Vl. Bulat, [sînt] bazate pe inovaţii de ordin tehnic – ca rod al unor elaborări proprii, nimănui destăinuite [...].

Fiecare lucrare constituie o sinteză din mai multe subiecte (doar aparent disparate) care, toate împreună, dau naştere unei lumi plăsmuite de autor, învestită, de fiecare dată, cu sensuri tainice, magice, simbolice şi alegorice. [...] Relaţiile clarobscur, tuşă-linie, curbă-contracurbă sînt puse într-un comun acord, completînduse reciproc”.

Ca „pictor de cărţi”, S. Zamşa este şi coautor al unor excelente albume de artă, sau, mai bine zis – cărţi (albume) artistice. Mă voi referi la două, numai – în măsură în care am fost implicat, în calitate de lector şi prefaţator: Poeme în imagini şi Românii din jurul României în imagini, 92

ambele de dr. Vasile Şoimaru. M-a impresionat mult gustul ales şi precizia plasării grafice a ilustraţiilor şi legendelor, ca şi meticulozitatea, mai rar întîlnită la noi, simţul deosebit al unei responsabilităţi artistice, cu care munceşte la asemenea cărţi Simion Zamşa. Aş mai menţiona că în această muncă, numită concepţie grafică, la compartimentele design şi prepress – absolut obligatorii, pictorul este secundat de dna Svetlana Munteanu, care vădeşte nişte calităţi creatoare admirabile, acestea „dînd în floare” la Combinatul Poligrafic din Chişinău, şi graţie maestrului Vlad Crudu, soţul Svetlanei. În contextul BiblioPolis-ului, nu putem să nu evocăm încă un amănunt: Simion Zamşa mai este un bun, fidel prieten – şi de suflet, şi de creaţie – al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, al revistei noastre, fapt ce ne bucură sincer şi ne insuflă speranţe că vom beneficia de o conlucrare fructuoasă, acum şi pe viitor.

Amintisem, însă, la începutul acestei scrieri, şi de o formulă strict personală, poate intimă sau chiar intimistă a artistului. Deşi are mai multe faţete, această formulă, în cazul lui Simion Zamşa ar fi incomplet şi nedrept să nu spunem cîteva cuvinte despre familia sa – o familie eminamente artistică, de se poate spune şi astfel – „o familie eminamente grafică”. De fapt, polipticul pictural al lui Simion Zamşa, pe care l-am denunţat în chiar titlul articolului (şi de a cărui existenţă, sper, v-aţi convins, citind rîndurile de mai sus), acest poliptic începe de la un... triptic artistic, care se numeşte, convenţional, desigur: Simion Zamşa – Elena Karacenţev – Sanda Caracenţev.

Multe sunt neobişnuite, chiar bizare în existenţa artistului, inclusiv, după cum ne putem convinge – pînă şi diversitatea onomastică, ba chiar şi pur grafică a acestor trei nume, care, pînă la urmă – unul este, sub aspect strict matrimonial.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

Însă, ca să-l parafrazăm pe dr. Vladimir Bulat, „totul se constituie într-o sinteză din mai multe subiecte doar aparent disparate”, căci la mijloc e o frumoasă familie de graficieni talentaţi, ei da, fiecare, „cu postatele”, şi „cu pudurile” proprii de har artistic.

Soţia, Elena Karacenţev, originară din Petersburg, licenţiată a aceleiaşi Academii de Arte Frumoase din „capitala culturală a Rusiei”, şi-a făcut, prin dăruire şi perseverenţă, o nişă proprie în grafica basarabeană, „strîngînd, toamnă după toamnă”, un impresionant palmares de realizări în domeniu, multe gratificate prin participări la importante concursuri şi expoziţii, naţionale şi internaţionale; prin distincţii şi premii al căror număr şi pondere se află în continuă creştere. Este Elena Karacenţev, indubitabil, un nume – da, feminin, inclusiv sub aspect pur estetic – absolut distinct în grafica de la Chişinău. Iar acest caracter deosebitor, poate chiar de unicat al creaţiei sale este remarcat, ţinut în vizor mereu, tot mai departe de hotarele R. Moldova, atît la Est – prin oraşul natal, „Palmyra Nordului”, cît şi la Vest, prin „Micul Paris”. Deşi, după cum se confesează uneori chiar dna E. Karacenţev, toate drumurile sale de creaţie oricum de la Chişinău încep şi aici se întorc....

Sanda Caracenţev, fiica, după absolvirea Liceului român-englez „M. Eliade”, merge mai departe la Bucureşti, unde face studii la faimoasa Universitate bucureşteană, specialitatea de sociologie şi asistenţă socială / asistenţa socială a

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

familiei şi copilului. Este preocupată de drepturile omului, de refugiaţi şi de persoane cu dizabilităţi, alţi oameni necăjiţi... însă organizează şi festivaluri naţionale de coruri... Ceea ce nu înseamnă că se lasă de tradiţia familială, de grafică! Dă admiterea şi la UPS „Ion Crengă”, specialitatea grafică, studiază şi pictează mult.

Eforturile-i sînt confirmate de „o ploaie de distincţii”, numai în ultimii doi-trei ani. Să amintim cîteva din acestea: Premiul I pentru activitate artistică, acordat de două ori la Tabăra de creaţie G. Apostu, de lîngă Bacău; Premiul tineretului de creaţie al UAP din Moldova; Premiul III pentru grafică la Concursul Internaţional de artă „Ion Irimescu” (Fălticeni) şi – se poate să trecem cu vederea?! – Premiul I pentru caligrafie, atribuit în cadrul Concursului Crinii latini, pe care-l organizează, de anul trecut, BM „B.P. Hasdeu”. Şi să mai spui că nu este Simion Zamşa un artist realizat, împlinit - din cele mai diferite unghiuri de vedere...

Polipticul său pictural este, evident, „în plină desfăşurare”... Acum, la 50 de ani împliniţi. Peste cinci, peste zece, peste mulţi ani, va cunoaşte cu certitudine noi expresii, forme sau formule şi mai diverse, şi mai impresionate decît cele pe care le evocasem la începutul acestui eseu omagial, dedicat artistului plastic Simion Zamşa, născut în ultima decadă a primei luni de vară, din 1958, în comuna Oniţcani din zona de codru mereu verde a Basarabiei.

Vl. PRISĂCARU

93

BiblioPolis FILE DE CRONICĂ

REVISTA „ŞCOALA BASARABEANĂ” (1933-1940) Ion ŞPAC A fost o revistă de bun augur. Alături de Viaţa Basarabiei, care se trezise la viaţă cu un an şi jumătate mai devreme, Şcoala Basarabeană a activat în albia cultivării sentimentelor mândriei de baştină, de ţară şi de neam. Paralel cu abordarea problemelor ce ţin de şcoală, elev şi învăţător, ea venea să planteze în sufletul tinerei generaţii spiritul noului, să orienteze tinerii spre cultură şi progres, să le trezească dragostea de neam. Şcoala Basarabeană a fost, aşadar, o revistă de cultură pedagogică şi de apărare a intereselor învăţătorilor, editată de Asociaţia învăţătorilor din judeţul Lăpuşna. Conform foii de titlu a primului număr, revista “îşi ia zborul” spre cititor în aprilie 1933. Cât priveşte continuitatea acestui zbor, sunt mai multe opinii.

Ziaristul S. Nucă, într-un articol publicat în săptămânalul Literatura şi arta din 6 februarie 1992, afirmă că ultimul număr a fost cel din octombrie 1938. Această afirmaţie, însă, nu corespunde întru totul realităţii. Revista a continuat să apară pe parcursul întregului an 1939 şi în câteva luni ale anului 1940. Ultimul număr pe care am reuşit să-l consult a fost nr. 5 din 1940 care, de altfel, nu conţine nici o informaţie cu privire la încetarea existenţei sale. Periodicitatea revistei era de zece numere pe an. În 1933 apăruseră şapte numere. Următoarele numere (810) şi nr. 1-7 au apărut în cursul anului 1934. În 1935, respectiv, au văzut lumina tiparului nr. 8-17. Pe parcursul anilor 1936-1940, numerotarea se făcea de la 94

1 până la 10, unele reviste au apărut cu numere duble.

Revista, în existenţa sa, a cunoscut trei etape. Din 1933 până în septembrie 1936 ea a fost condusă de Comitetul de redacţie în componenţa căruia intrau: N. Dragomir, profesor de pedagogie; I. Cioabă, preşedinte al Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Lăpuşna; Sabin Popescu-Lupu, I.N. Chicu şi Spiru Vutcaru – toţi trei învăţători. În septembrie 1936 a fost ales un nou Comitet de redacţie: I. Arhip, preşedintele Asociaţiei; N. Dragomir, V. Harea, profesori de pedagogie; C. Cumpătă, profesor de filozofie, şi colegii: V.L. Neaga, P. Crihan, G. Balan, V. Muşinschi, Gh. Druţă, V. Voiciulis, N. Ermurache, N. Olaru, Ih. Balmuş, C. Roşu şi N. Zberea, care şi-au continuat activitatea până la sfârşitul anului 1937. Începând cu nr. 1 din 1938, după cum reiese din nota de la p. 92 a nr. 4 din 1938, revista „...a fost redactată efectiv de domnii Ion Bădărău (Bogdan Istru), învăţător, Drăsliceni, Vasile Luţcan, învăţător, Truşeni şi C. V. Roşu, învăţător, Chişinău”.

Programul de activitate al revistei, pentru început, a fost formulat de primul său redactor I. Cioabă în articolul Primul Cuvânt, unde citim: „Prin această revistă ne vom stărui – pe cât ne va sta în putinţă – să atingem toate chestiunile de interes şcolar şi profesional mai arzătoare la ordinea zilei, vom lupta pe toate căile cinstite ca politica să nu-şi vâre coada şi în Asociaţia corpului didactic” („Ş.B.” – 1933. – nr. 1. – P. 2).

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

Revista a fost bine primită de cititori chiar de la primele numere. De regulă, se publicau articole interesante din viaţa şcolii basarabene: despre metodele de predare a diferitelor obiecte, despre starea socială şi morală a învăţătorilor de la sate; materiale din istoria şcolii basarabene etc. Mai rar, apăreau şi articole de cultură generală, lucrări literare, inclusiv versuri, schiţe, nuvele; la fel era frecventă în paginile revistei şi publicistica pedagogică. În fiecare număr al ei apăreau recenzii la noutăţile editoriale, cu predilecţie la cărţile de pedagogie, psihologie, filozofie, literatură artistică.

La sfârşitul anului 1935 şi pe parcursul anului 1936 revista pierde din autoritatea sa, din simpatia câştigată anterior. Încep să apară articole de critică la adresa redacţiei. În urma apariţiei articolului Glasul Ţării de Gr. Adam („Ş.B.” – 1936.

– nr. 1. – P. 16-17) despre scopul revistei pedagogice şi posibilităţile ei s-a încins o discuţie aprigă cu privire la respectarea proporţionalităţii în oglindirea problemelor pedagogice şi profesionale, de apărare a intereselor învăţătorilor. Unul dintre ei, poate cel mai activ, şi anume V.L. Neaga, relatase în mai multe rânduri că o revistă învăţătorească trebuie să oglindească şi să canalizeze aceste preocupări: atât cea pedagogică cât şi cea profesională, însă, susţine autorul, nu excludem câtuşi de puţin, posibilitatea ca revista să se ocupe, bunăoară, şi cu producţiunile literare ale învăţătorilor; cu studiul folclorului regional; cu muzica populară şi cea de cult; cu arta; să trateze probleme culturale, sociale, agricole sau de orice altă specialitate, probleme ce vin în atingere directă sau indirectă cu scopurile urmărite de scoală („Ş.B.” – 1936. – nr. 3. – P. 1).

La sfârşitul anului 1936, deja după moartea redactorului Ion Cioabă (14 septembrie 1936) a avut loc reorganizarea Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

redacţiei. După cum s-a menţionat mai sus, a fost reînnoit esenţial Comitetul redacţional. Concomitent, ţinându-se cont de doleanţele cititorilor, s-a hotărât ca în continuare revista să cuprindă: materiale pedagogice, culturale, de activitate profesională şi cronică informativă. În consecinţă, pe parcursul următorilor trei ani revista dă prioritate acelor articole ce tratează o problemă practică în strânsă legătură cu organizarea învăţământului şi vieţii şcolii.

Problemele culturale erau realizate în concordanţă cu viaţa şcolii, îndeosebi evidenţiindu-se obligaţiile şi activitatea extraşcolară a învăţătorului. Revista avea o cronică bogată de informaţii, care furnizau cititorului toate noutăţile din cursul lunii: informaţii cu privire la viaţa şi activitatea Asociaţiei, comunicări oficiale, recenzii pedagogice, literare, ştiinţifice, diverse anunţuri etc. Erau susţinute permanent rubricile: „Buletinul profesional”, „Carnetul şcoalei”, „Viaţa satului”, „Însemnări şi polemici”, „Cronica culturală”, „Revista revistelor” ş.a.

Articolele mai reprezentative erau semnate, de regulă, de către colaboratorii redacţiei sau de oameni de ştiinţă, scriitori, învăţători: Ih. Balmuş, G. Balan, P. Crihan, N. Dragomir, Gh. Druţă, N. Moroşanu, V.L. Neaga, P. Ştefănucă, Gr. Adam, I. Bădărău, M. Curicheru, V. Luţcan, G. Meniuc ş.a. În coloanele periodicului erau nelipsite şi articolele consacrate oamenilor de cultură, unor personalităţi eminente. Cam sporadic, dar apărea şi rubrica Figuri din trecutul Basarabiei. Îndeosebi mi-au atras atenţia două materiale de acest fel: unul despre ziaristul – luptător pentru trezirea conştiinţei naţionale – Emanuil Gavriliţă (1847-1910), scris de Pal Vataman („Ş.B.” – 1939. – nr. 3. – P. 112), şi al doilea – Gheorghe Druţă, semnat cu criptonimele „I.B.” – Ion Bădărău 95

BiblioPolis

FILE DE CRONICĂ

– Bogdan Istru. Articolul este despre un coleg de breaslă, învăţător, director de şcoală la Ialoveni, judeţul Lăpuşna, întemeietorul unui teatru, luptător pentru demnitatea şcolii naţionale. În nr. 7-8 din 1937 (p. 83), găsim şi un necrolog, semnat de N. Corlăteanu, pe atunci student la Universitatea din Cernăuţi, despre Ion Eşanu, directorul de şcoală din Caracui, Lăpuşna. Posibil ca acest necrolog să fie una din primele publicaţii ale savantului-academician Nicolae Corlăteanu.

Constatăm că pe parcursul anilor 1933-1938 revista învăţătorească rezerva un loc aparte operelor scriitorilor-învăţători şi articolelor de istorie literară.

Materiale asemănătoare întâlnim şi în ultimii ani de existenţă a revistei, 19391940, însă mult mai rar. De menţionat că o bună parte dintre scriitorii de la Şcoala Basarabeană îşi publicau scrierile lor doar în revista pedagogică şi erau puţin cunoscuţi pentru cercul larg de cititori.

Printre aceştia sunt Alin Draner, Onoriu Hâncu, Ilie Isbăşescu, Gr. Maximilian, N. Olaru, D. Portase-Prut, Mihail Spiridonică ş.a. Întâlnim, totuşi, şi nume deja cunoscute din presa literară: N. Costenco, M. Curicheru, Elena Dobroşinschi, B. Frunte, S.M. Nica, Sabin Popescu-Lupu, Sergiu Sârbu, Nicolae Spătaru ş.a.

96

Compartimentul de critică şi istorie literară nu putem spune că e prea bogat în materiale, însă nici nu îndrăznim a afirma că era neglijat. S-a scris, probabil, conform evoluţiei procesului literar din acele timpuri. S-au publicat cronici şi portrete literare, recenzii la noutăţile editoriale, privind scriitorii: Alexe Mateevici, Tudor Vianu, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Liviu Rusu, Duiliu Zamfirescu, Petru Stati, Bogdan Istru, N. Costenco, Sabin Velican (Popescu-Lupu), L. Tolstoi, St. Zweig ş.a.

Aici ne rămâne doar să constatăm că revista Şcoala Basarabeană ar putea servi pentru specialiştii-pedagogi drept sursă valoroasă de informaţie pentru studierea istoriei învăţământului din Basarabia interbelică. Concomitent, ea ar putea completa esenţial unele goluri din cercetările literare, consacrate perioadei respective.

Finisăm aceste rânduri cu informaţia privitor la locul de păstrare a revistei.

Doritorii de a o consulta se pot adresa la Serviciul de carte rară a Bibliotecii Naţionale, unde vor găsi colecţiile din anii 1933-1940. Lipsesc din colecţie doar nr.

6 din 1939 şi nr. 3-4 din 1940.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

RECENZII ŞI CONSEMNĂRI

UN INSTRUMENT LEXICOGRAFIC EXTREM DE UTIL Apariţia unei cărţi de valoare este un eveniment, o sărbătoare, cu atît mai mult apariţia unui dicţionar. Cartea are cititori, pe cînd dicţionarul – utilizatori. Dicţionarul stă pe poliţă la îndemînă şi utilizatorul îl deschide ori de cîte ori are nevoie. Am scris aceste cuvinte, gîndindu-mă şi la Dicţionar de dificultăţi ale limbii române*, autor conf. univ. Andrei Crijanovschi, tipărit cu cîţiva ani în urmă la editurile ARC şi Museum. În introducere autorul aduce o serie de argumente privind necesitatea şi actualitatea unui asemenea dicţionar: rusificarea sistematică a limbii române vorbite pe teritoriul din stînga Prutului şi de dincolo de Nistru, proces ce a avut drept urmare poluarea, coruperea ei; născocirea şi promovarea insiduoasă a celor două limbi est-romanice; îndelungatul bilingvism slavo-român despre care în condiţiile aşa-zisului socialism dezvoltat se spunea că este un bilingvism armonios, se editau chiar studii pe această temă, dar în realitate era un bilingvism unilateral, egoist, colonial – numai în favoarea limbii ruse. „În asemenea condiţii lingvistice, o astfel de lucrare constituie pentru româ* Andrei Crijanovschi. Dicţionar de dificultăţi ale limbii române. – Chişinău: ARC, Museum, [S. a.]. – 436 p.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

nii basarabeni o călăuză în discernerea vocabularului literar românesc, a fondului lexical popular şi regional şi a formelor gramaticale”, constată cercetătoarea Carolina Popuşoi în revista Limbă şi literatură, vol. I-II / 2005 (Bucureşti).

Dicţionarul cuprinde peste 17.000 de cuvinte, dintre care 11.700 de termeni de bază şi neologisme, mai bine de 120 de variante literare, peste 750 de sinonime populare şi regionale, circa 350 de variante populare şi regionale, aproximativ 350 de împrumuturi lexicale nemotivate din limba rusă, circa 220 de calcuri (sensuri deturnate) după model rusesc, aproape 1.100 de forme deviate (deformări de cuvinte româneşti), circa 300 de cuvinte cu pronunţarea alterată sub influenţa limbii ruse. Este înzestrat cu două anexe: Nume proprii geografice, Nume proprii de persoane.

Dicţionarul este alcătuit pe principiul atenţionării, specificărilor: literar-popular, corect-greşit, recomandat-admisibil.

De exemplu: DUPĂ prep.

(A scrie după dictare. Nu: A scrie sub dictare. După părerea mea / noastră etc.

Nu: La părerea mea / noastră etc. Din iniţiativa... Nu: La iniţiativa...

97

BiblioPolis

RECENZII ŞI CONSEMNĂRI

Desen după natură. Nu: Desen din natură. Calc lingvistic după limba rusă.

Nu: ...din limba rusă. (În trecut) După doi ani a venit şi el. Nu: Peste doi ani a venit şi el).

Se ştie că pentru a folosi corect un cuvînt este nevoie să-l vedem în diferite contexte. În acest sens dicţionarul ne propune o impresionantă varietate de contexte. Astfel: ÎNCERCA (a verifica, a proba, a face probă; a se strădui (să...) vb. (A încerca un costum, o pereche de cizme. Nu: a măsura... A încerca o nouă metodă. A încerca un motor, un aparat. A încerca sentimentele cuiva. Încearcă să găsească o soluţie. Încearcă să fie amabil. A încercat multe nevoi. Cine încearcă cu mine la trîntă?).

La alcătuirea cărţii D-sale, dr. Andrei Crijanovschi a consultat un şir de dicţionare şi îndreptare, precum şi studii ale unor mari lingvişti români: Sextil Puşcariu, Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Mioara Avram, Luiza Seche, Mircea Seche, Anatol Ciobanu, Nicolae Mătcaş, Valentin Mândâcanu, Vlad Pohilă, Valentin Guţu etc. I-au fost de ajutor şi cele 14 fascicule de Cultivarea limbii, apărute la editura Cartea Moldovenească, în perioada 1961-1989, editură la care am trudit mulţi ani, îmi amintesc de ea cu drag şi toţi foştii colaboratori îi spunem editura noastră. Iar exemplele comentate au fost culese din diferite surse: vorbirea cotidiană, ziare, reviste, cărţi, emisiuni radio şi TV etc. – toate de la Chişinău, mai rar din provincia basarabeană şi de la Cernăuţi.

Aceeaşi cercetătoare Carolina Popuşoi apreciază astfel cartea lui A. Crijanovschi: „Dicţionarul normativ în discuţie semnalează dificultăţi specifice vorbitorilor din Basarabia, dar şi probleme comune ale limbii române, fapt ce conferă lucrării o mai mare valoare”. Reţinem şi o 98

opinie a reputatului lingvist Anatol Ciobanu, membru-corespondent al AŞM: „Prezenta lucrare este o operă de mare importanţă pentru cultura naţională şi pentru ştiinţa lingvistică aplicativă. Dl Andrei Crijanovschi se adresează tuturor doritorilor de a cunoaşte limba română, zicîndu-le parcă Vade mecum („Mergi cu mine”) prin labirintul nesecatului nostru vocabular. Alegeţi şi asimilaţi numai formele corecte ale limbii noastre bogate şi dulci „ca un fagure de miere”.

Regretatul profesor, filolog şi critic literar George Pruteanu (cît de greu ne este să scriem regretatul!...) spunea în timpul vizitei la Chişinău – era prin 1999 – că dînsul ar fi un om de cabinet, că pledează pentru cît mai multe cuvinte noi, dar cuvinte româneşti, cu scriere românească. În imaginaţia mea, îi asemui pe aceşti doi savanţi: George Pruteanu şi Andrei Crijanovschi, prin dragostea pentru limba română, prin pasiunea cu care trudesc la cultivarea ei.

Dr. A. Crijanovschi de asemenea consideră că locul său este la masa de lucru, înconjurat de dicţionare şi fişiere. Fiind bărbat înalt ca statură şi ca intelect, nu s-a implicat niciodată în intrigi şi în lucruri mărunte, nu a călătorit dintr-un partiduţ în altul, precum o fac unii. Partidul D-lui este „Limba noastră cea Română”, precum a afirmat şi profesorul Anatol Ciobanu.

După lansarea Dicţionarului..., care a avut loc în acelaşi an la Biblioteca Naţională, Andrei Crijanovschi mărturisea: „Prea m-au lăudat, tocmai nu mă simţeam bine, atac la persoană...”. La începutul carierei de muncă dl A. Crijanovschi a fost pus în situaţia de a părăsi funcţia de profesor universitar, chiar a fost învinuit de naţionalism, cum era la modă prin anii ’70 ai secolului trecut. „Nu v-au lăudat prea tare, i-am spus. Dumnezeu a Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

reparat nedreptatea ceea care vi s-a făcut în tinereţe...”

Dicţionarul... a apărut într-un tiraj de trei mii de exemplare, cu sprijinul Guvernului României – Departamentul pentru relaţiile cu românii de peste hotare – şi al Fundaţiei Soros–Moldova. Întregul tiraj s-a epuizat, 800 de exemplare fiind repartizate în bibliotecile din Republica Moldova. În prezent, prof. Andrei Crijanovschi munceşte la ediţia a doua, revăzută şi adăugită, a Dicţionarului de dificultăţi ale limbii române. Concomitent, alcătuieşte şi un dicţionar poliglot. Cînd oboseşte de unul, trece la altul. Întreaga viaţă sunt redactor de limbă română, îmi investesc cunoştinţele şi for-

ţele în limba română, cunosc rostul şi valoarea dicţionarelor, îmi dau foarte bine seama de cîtă muncă, asiduitate, competenţă şi meticulozitate este nevoie la alcătuirea unui dicţionar şi le păstrez la loc de cinste. Dicţionarele sunt instrumentele de lucru ale unui redactor, precum bisturiul pentru un chirurg.

Iar Dicţionarul de dificultăţi ale limbii române, de prof. Andrei Crijanovschi autorul mi l-a dăruit, simbolic, la Sărbătoarea Naţională „Limba noastră cea Română”. A fost un gest, un cadou, un omagiu dintre cele care nu se uită, în ciuda trecerii anilor şi a creşterii continue a numărului de cărţi bune şi necesare ce se editează la noi.

Ludmila BULAT

OGLINDA SUFLETULUI UNUI APĂRĂTOR AL FRUNTARIILOR DE EST ALE ROMÂNISMULUI La acest sfîrşit de Florar 2008, în urbea noastră s-a produs un eveniment cultural de zile mari: lansarea volumului de publicistică Şi totuşi, limba română!...* de Vlad Pohilă. O carte prilejuită şi de o frumoasă aniversare a colegului nostru – talentat publicist, care mai e şi un apreciat lingvist, traducător, redactor, cu adevărat un om de seamă al cărţii, al limbii şi al culturii româneşti.

Vlad Pohilă nu a mai editat vreo carte de circa 10 ani, motivele fiind modestia ce îl caracterizează, poate şi simţul excesiv al măsurii, exigenţa deosebită faţă de calitatea scrisului, dar şi pro* Pohilă, Vlad. Şi totuşi, limba română!... : articole, eseuri, prefeţe, recenzii / Vlad Pohilă; Bibl. Mun. „B.P. Hasdeu”; coord. proiect: Lidia Kulukovski, Genoveva Scobioală, Vasile Şoimaru; concepţie grafică: Vladimir Siniţki. – Chişinău: Ed. „Prometeu”, 2008. – 496 p.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

99

BiblioPolis

RECENZII ŞI CONSEMNĂRI

blemele de ordin financiar. Şi apariţia acestei preţioase şi rare tipărituri i-o datorăm atît inimoasei directoare a Bibliotecii Municipale “B.P. Hasdeu”, dna conf. univ. dr. Lidia Kulikovski, cît şi colegilor şi prietenilor săi Genoveva Scobioală, conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, familiei ing. Paul Bibicu şi dr. Alexandra Bibicu.

O primă surpriză ce îşi aşteaptă cititorul o constituie Prefaţa, scrisă cu multă căldură de marele împătimit al verbului românesc, poetul academician Grigore Vieru, care mărturiseşte că îi este drag Vlad Pohilă „pentru integritatea sa morală în toate sferele de activitate, pentru că aparţine cu toată fiinţa vieţii naţionale, pentru demnitatea sa de român, pentru concretele şi hotărîtele sale acţiuni întru apărarea Limbii Române pe tragicul pămînt dintre Nistru şi Prut”.

Finis coronat opus – Sfîrşitul încununează opera, spuneau strămoşii noştri romani. Mi-am amintit de această maximă latină citind Postfaţa volumului recenzat, semnată de dna Lidia Kulikovski. Într-o manieră marcată de o emoţionantă spontaneitate, autoarea postfeţei notează că „Vlad Pohilă poartă o povară ceva mai mare decît el – grija limbii române”. Cu adevărat, colegul nostru poartă, ani la rîndul deja, o povară ce nu revine oricui, ea fiind ca o rugăciune, ca un crez divin, care îl inspiră, îl face să strălucească în cuvînt, îl face, vorba lui, un om liber şi fericit în libertatea de a scrie şi a gîndi. În sfîrşit, o povară fără de care Vlad Pohilă nu ar mai fi Vlad Pohilă.

Fiind prin excelenţă omul neahtiat de averi, Vlad este, totuşi, unul dintre cei mai bogaţi contemporani de-ai noştri.

Cum am scris şi cu altă ocazie, el este un milionar... Numai că, spre deosebire de milionarii, parveniţi peste noapte, prin bani spălaţi sau furaţi de la părinţii noştri, milioanele lui Vlad se constituie

100

din comori spirituale, din mii de scrieri şi prelegeri şi pledoarii, pe care ni le oferă tenace, asiduu, generos - pentru cultura noastră, pentru menţinerea vie a făcliei românismului în Basarabia. Şi iată că recent, a devenit posibilă adunarea şi tipărirea, într-un volum aparte, solid şi frumos, a unei părţi din scrierile sale.

Participanţii la lansarea din 30 mai a.c. au rămas impresionaţi de felul cum autorul dona, fericit, exemplare ale noii sale cărţi.

E la mijloc sufletul generos al autorului, dar şi generozitatea BM „B.P. Hasdeu”, al cărei angajat este şi Vlad Pohilă, în calitate de redactor-şef al revistei de cultură BiblioPolis. A dăruit cu dedicaţie cartea Şi totuşi, limba română!... şi Bibliotecii „Vadul lui Vodă (pentru copii)”, şi subsemnatei, fapt pentru care îi mulţumim din suflet.

Prin această culegere de impresionante articole, eseuri, prefeţe, recenzii, alte pledoarii pentru limbă şi istorie, cu certitudine, cititorul de rînd, dar şi cel erudit, noi toţi împreună, ne-am ales cu o carte de căpătîi, de referinţă, graţie căreia te poţi iniţia în subiecte majore ca: Limba Română, Eminescu, file din istoria Neamului românesc, locuri scumpe sufletului din Patria noastră istorică, eternă, personalităţi marcante şi, nu în ultimul rînd - dragostea de carte, pasiunea pentru cultura naţională şi cea universală. Acestea ar fi subiectele principale tratate în cele şapte compartimente ale cărţii, deşi, trebuie să menţionăm că multe teme au diverse ramificaţii, interpătrunderi, trimiteri la alte motive, încît avem în faţă un şir caleidoscopic de scrieri, care ne poartă pe captivante şi impresionante cărări ale sufletului şi intelectului uman.

Răsfoiesc iarăşi şi iarăşi capitolul Ce mit frumos, dragostea de carte!... şi descopăr multe gînduri sclipitoare, ca nişte rînduri din vechi cazanii. „Cartea, această minunată creaţie a geniului uman, Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

este, indiscutabil, mai întîi de toate, o lucrare a Spiritului Divin”; „să nu trecem pe lîngă cărţi ca pe lîngă oricare alte lucruri frumoase – să ne aplecăm mai des şi mai atent privirile asupra lor; să ne ferim de întuneric, dîndu-ne mai aproape de lumină”.

Sau: “Calitatea şi necesitatea cititului (pe lîngă aceste două direcţii, celelalte – criza de timp, preţurile exorbitante ale cărţilor, concurenţa Internetului – pur şi simplu pălesc), respectiv, a tipăriturilor, dictează şi vor mai dicta încă mult timp în societatea noastră şi, probabil, în lumea toată”.

Pe urmele marilor noştri înaintaşi, nu ştiu, dintre contemporanii noştri, cine să fi scris, pe această temă, atît de frumos şi de inspirat, ca Vlad Pohilă!

Cărţile trebuie să fie oglinzile de aur ale realităţii, spunea Mihai Eminescu.

Pentru Vlad Pohilă, noua sa carte este nu numai o oglindă a sufletului său – cum o mărturiseşte undeva – e chiar o parte a vieţii sale de angajat în lupta de apărare a limbii, istoriei, a altor valori naţionale.

Cunoscut şi apreciat pentru scrisul său, unde este irepetabil şi inconfundabil, colegul de generaţie, bunul şi dragul nostru prieten, se arată ca un remarcabil învăţător (iar unii îi spun: profesor, şi chiar academician!) în materie de limbă română. S-a impus prin primul îndrumar despre cum Să citim, să scriem cu litere latine (1989), apoi prin Grafia latină pentru toţi (1990) şi alte cărţi de cultivare şi ocrotire a limbii materne, aici, în condiţiile specifice, deosebit de vitrege ale Basarabiei răpite, ocupate de străinii haini de la Răsărit. A fost unul dintre editorii primelor numere ale revistei Glasul – prima în grafie latină la Chişinău, tipărite în primăvara-vara lui 1989 în Ţările Baltice (la Riga şi la Vilnius), după 50 de ani de interdicţie a „crinilor Latiniei”. La Radio Moldova a avut numeroase emisiuniprelegeri de cultivare a limbii române.

A continuat să scrie pe această temă şi Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

fiind redactor-şef la faimosul hebdomadar de altădată Mesagerul, apoi la revista Limba Română, la ziare de mare tiraj ca Timpul, Literatura şi arta, Flux etc. Tocmai de aceea Vl. Pohilă este în drept, este cel mai motivat să ne spună tranşant, dar răsunător, adevăruri despre frumuseţea şi bogăţia limbii materne, ajunsă în Basarabia roşie ca „o frunză în bătaia vîntoaicelor, ca o căprioară sub bătaia puştii”.

Iar şovinilor de toată mîna, carieriştilor, oportuniştilor locali, mankurţilor, analfabeţilor cu titluri şi grade ştiinţifice, care pun din nou sub cuţit limba noastră, inclusiv denumirea ei, el le vorbeşte fără a lăsa loc pentru replică, căci adevărul istoric nu poate fi pus la îndoială.

Astfel, autorul constată că „politicienii de la Chişinău, care pun cu atîta rîvnă problema denumirii limbii noastre – alta decît cea română – desigur că ei o fac din raţiuni politicieneşti, ideologice”, din egoism, de dragul carierei, pentru comoditatea lor personală. Pentru menţinerea acestei confuzii convenabile lor, ideologii stîngişti de la Chişinău fac trimitere „la popor” – chipurile, „mulţimea”, „oamenii de rînd” („proletarii revoluţionari şi ţărănimea progresistă”!) trebuie să decidă cum se numeşte limba oficială a R. Moldova. Însă aceşti bravi discipoli ai şcolii de partid a „tătucului Stalin” se fac a uita că tocmai regimul lor, comunist, de ocupaţie, a interzis limba şi literatura română, istoria naţională, pedepsindu-i crunt şi nimicindu-i pe cei care se ridicau la apărarea acestor valori perene. „Această problemă, concluzionează Vl. Pohilă, poate fi soluţionată numai de cercurile savante, intelectuale şi culturale, în frunte cu Academia de Ştiinţe, care, de altfel, şi-au spus de mult, în 1994, opţiunea: numele corect al limbii scrise şi vorbite în R. Moldova este limba română”.

De aceea, convingerea lui Vl. Pohilă este univocă: Şi, totuşi, Limba Româ101

BiblioPolis

RECENZII ŞI CONSEMNĂRI

nă!… Aici, la noi, ea trebuie să fie mereu în capul mesei, şi numai atunci ea, Limba Română, va birui în acest spaţiu al multor nenorociri şi înfrîngeri. Această convingere, care consună, peste circa 150 de ani, cu celebra spusă a lui Eminescu: “Suntem români şi punctum!...” – vine să-i încurajeze pe oamenii de bună-credinţă şi să-i pună pe gînduri serios pe cei rătăciţi, pe falsificatori, pseudocercetători, bîlbîiţi... De altfel, încă în 1994, întrun foarte emoţionant articol, Recviem pentru “Deşteaptă-te, române!…”, scris după ce agrarienii au eliminat Imnul Naţional şi de Stat, Vl. Pohilă făcea apel la conştiinţa intelectualilor, scriitorilor, ziariştilor, profesorilor, politicienilor oneşti, tuturor patrioţilor, atenţionîndu-ne: „Dacă mai rămînem şi fără de Tricolor, şi fără de glotonimul Limba Română, şi fără de etnonimul români (din R. Moldova)? Şi dacă se mai legalizează rusa drept a doua (de fapt, prima) limbă de stat (oficială) în R. Moldova? Atunci răul va pogorî definitiv pe chinuitul pămînt al Basarabiei ciopîrţite, dar posibil, reunită cu Transnistria (dacă vor dori-o ruşii, fireşte)!”

Aceste rînduri îmi amintesc de cutremurătoarele versuri ale poetului basarabean Alexe Mateevici, care ne-a lăsat ca moştenire, odată cu Limba Noastră, şi poezia-testament Basarabenii, în care poetul preot şi profet accentua necesitatea ca noi să nu pierdem nimic din valorile strămoşeşti, ci, dimpotrivă, să căutăm noi şi puternice repere pentru continuitatea noastră. Într-o dedicaţie pe cartea recenzată, Vl. Pohilă nota că acest volum se vrea o oglindă a sufletului său, „poate chiar a sufletelor noastre de români „de la fruntarii”, care (fruntarii) trebuie apărate cumva...”. O vom spune fără exagerare că Şi totuşi, limba română!... este oglinda curată a sufletului unui apărător, teme102

rar, intransigent şi foarte bine pregătit, al fruntariilor de est ale românismului, care se numeşte Vlad Pohilă.

O caracteristică definitorie a personalităţii, respectiv a scrisului lui Vl. Pohilă e că, iubindu-şi fierbinte limba maternă, istoria şi cultura naţională, el nu este un închistat, lui îi ajunge pasiune şi pentru a studia şi a ne prezenta documentat, elegant şi pitoresc, realizările culturale ale altor naţiuni. De acest adevăr se poate convinge oricine va citi compartimentul Popoare, destine, culturi, precum şi multe eseuri din compartimentul consacrat unor personalităţi redutabile, sau în cel dedicat cărţii, lecturii, bibliotecilor. Ca o colegă de breaslă ce-i sunt, şi care am lucrat mulţi ani în preajma lui Vlad, pot confirma că el a scris zeci de articole, eseuri, tablete cu tematică ce s-ar numi acum „multiculturalitate”. Îi dorim să mai editeze şi alte cărţi, şi într-un volum aparte (sau chiar în douătrei!...) să adune scrierile „cu subiecte străine”, care ar fi de un mare folos tinerilor ce se doresc cetăţeni ai Europei, cetăţeni ai unei lumi noi, mai democratice şi mai umane. ...Tot lecturînd cartea lui Vlad, „călătorind prin gînduri, suflete şi frumuseţe”, cu o varietate de atîtea teme – lingvistică, istorie, literatură, note de călătorie, publicistică, memorii, portrete, abordate cu atîta profunzime, cu o informaţie foarte bogată, în perfectă cunoştinţă de cauză, cu certitudine, nu am exagera dacă am spune că în Basarabia de la răspîntia secolelor XX-XXI, în materie de eseu, lingvistică şi publicistică, avem parte de discipoli vrednici ai paşoptiştilor şi ai marilor clasici ce i-au urmat. Iar un discipol ce trebuie nominalizat printre primii este autorul volumului numit extrem de semnificativ: Şi totuşi, limba română!...

Tamara GORINCIOI

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

CARTEA VIEŢII LUI VASILE ŞOIMARU La 27 martie 2008, în ziua cînd mulţi români, de pe diferite meridiane, aniversau 90 de ani de cînd Sfatul Ţării a votat Actul Unirii Basarabiei cu România, la Biblioteca Academiei de Studii Economice din Moldova, în prezenţa unui numeros public, a avut loc lansarea albumului-monografie Românii din jurul României în imagini* a conf. univ. Vasile Şoimaru, dr. în economie.

Albumul a apărut la editura „Prometeu” de la Chişinău, are 272 de pagini şi conţine circa 850 de fotografii.

Este rodul muncii de cinci ani, autorul parcurgînd în acest scop o sută de mii de kilometri, în vreo zece ţări, ceea ce echivalează cu înconjurul de două ori şi jumătate a Terrei la ecuator!

Concepţia grafică şi designul aparţin pictorilor Simion Zamşa şi Svetlana Munteanu. Iar coperta reprezintă, aşa cum au remarcat şi alţii, Coloana Infinitului, de C. Brâncuşi, cu simbolice rădăcini în Marea Adunare Naţională a românilor basarabeni.

Vasile Şoimaru a vizitat aproape toate localităţile în care trăiesc sedentar românii: din Ucraina (Maramureşul istoric numit şi Transcarpatia; Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, românii de la Bug – regiunile Kirovograd şi Nikolaev, cei din regiunea Odesa), din Rusia (românii din Caucazul de Nord), din Bulgaria (românii din Vidin şi Cadrilater), din Serbia (Valea Timocului şi Voivodina), din Ungaria (Ţinutul Debreţin), din Croaţia şi Italia (istroromânii şi friulanii), aromânii din Grecia, Macedonia ex-iugoslavă şi Alba-

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

nia; populaţia românească slavizată din sudul Slovaciei, Cehiei şi Poloniei, inclusiv din Wadowice, baştina regretatului Papa Ioan Paul al II-lea.

Călătoriile au fost precedate de asidue documentări ştiinţifice, care au urmărit prezenţa comunităţilor româneşti în ţările în care românii locuiesc sedentar de sute şi sute de ani.

Lansarea albumuluimonografie a constituit o impresionantă manifestare culturală. Cu un cuvînt de deschidere s-a adresat celor prezenţi rectorul ASEM prof. univ., dr. hab. Grigore Belostecinic, menţionînd că acest album este a noua provocare a lui Vasile Şoimaru, o adevărată cercetare ştiinţifică la care autorul a lucrat cu multă plăcere şi satisfacţie, dar şi cu jertfire: de energie, timp, mijloace materiale... La alcătuirea noii sale cărţi autorul a pornit de la ideea lui Nicolae Iorga că România este poate unica ţară înconjurată de conaţionali, acest album este un omagiu, o ofrandă adusă românităţii, iar lansarea lui se înscrie reuşit în şirul evenimentelor dedicate Actului Unirii din 27 Martie 1918.

La propunerea lui V. Şoimaru audienţa a păstrat un moment de reculegere în memoria lui Paul Bran, fost rector al ASE Bucureşti, rector-fondator al ASEM, celui care îi este închinat acest volum cu inscripţia: „Dedic această lucrare * Şoimaru, Vasile. Românii din jurul României în imagini: [album-monografie] / Vasile Şoimaru; concepţie graf. Simion Zamşa, Svetlana Munteanu. – Chişinău: Ed. Prometeu, 2008. – 272 p.; il.

103

BiblioPolis

RECENZII ŞI CONSEMNĂRI

memoriei regretatului profesor şi prieten Paul Bran, cel care, prin propriul exemplu, mi-a demonstrat că re-întregirea este nu numai necesară pentru supravieţuirea noastră ca etnie, dar şi posibilă”.

Cu referire la album s-au pronunţat scriitori, jurnalişti, oameni de cultură, prieteni de suflet ai lui V. Şoimaru, lansarea evoluînd într-un adevărat spectacol, moderat cu pricepere de dna Silvia Ghinculov, dr. în economie, directoarea Bibliotecii ASEM. A participat o delegaţie din Maramureşul istoric, una din Timişoara, reprezentanţi ai românilor din Nordul Bucovinei, din regiunea Kirovograd, din Kaucazul de Nord etc.

Scriitorul Vlad Pohilă, care a prefaţat şi redactat cartea, a ţinut să spună publicului că acest album arată evoluţia in crescendo a autorului, astfel V. Şoimaru făcînd un pas înainte în istorie; albumul poartă mai multe mesaje: patriotic, cognitiv, estetic, iar fiecare pagină emană poezie.

Emoţionată ca la o premieră absolută, actriţa Ninela Caranfil a vorbit despre marele zbuciumat Vasile Şoimaru, citînd cuvintele lui Gala Galaction: Cu cît umblă omul mai mult prin lume, cu atît mai sigur că îl vede pe Dumnezeu. Apoi artista a prezentat un impresionant recital de poeme dedicate neamului românesc.

Dragul nostru Grigore Vieru a relevat momente din copilăria sa, cînd de Paşte, mama sfinţea bucatele în bătaia clopotelor bisericii din satul Niorcani, de peste Prut, satul natal al marelui scriitor român Ion Pillat. Poetul şi-a exprimat bucuria că răsar oameni ca Vasile Şoimaru, calificîndu-l drept „un nebun frumos care a înconjurat lumea”.

Eleonora Bizovi, îmbrăcată în costum naţional, profesoară din Bucovina, din Boianul lui Eminescu, al cărei soţ, regretatul profesor Vasile Bizovi, este auto104

rul unei splendide monografii Boian, pe care dînsa a donat-o şi Bibliotecii ASEM, a vorbit despre vizita lui V. Şoimaru şi a prietenilor săi Vlad Pohilă, Andrei Vartic, Nicolae Rusu în Bucovina, şi-a exprimat încrederea că poate cîndva Patria-Mamă va îmbrăţişa pe cele două surori înstrăinate, Basarabia şi Bucovina de Nord.

Iar Ion Paulencu a întregit cuvîntarea prin cîteva cîntece din dulcea Bucovină, care caracterizează trista situaţie din ziua de azi: „Când vezi ura dintre fraţi Şi părinţi la greu lăsaţi...”

Sergiu Cucoş, român de la Reni, unul dintre principalii sponsori ai albumului, a mărturisit că Vasile Şoimaru l-a molipsit de fascinaţia românismului, l-a convins că o carte este un produs material şi spiritual, rodul unei munci enorme, că dacă vrem să fim auziţi, trebuie să ne ascultăm unii pe alţii.

Au mai luat cuvîntul academicianul Sergiu Chircă, ex-prim-ministrul Valeriu Muravschi, scriitorii Vasile Vasilache, Nicolae Rusu, Ion Iachim, profesorii universitari Aurel Marinciuc, Alexandru Moraru etc. Au fost prezenţi şi trei mari fotografi: Pavel Balan, Mihai Potîrniche, Alecu Reniţă.

Toţi vorbitorii au evidenţiat gîndul că albumul este o enciclopedie în imagini, că sufletul economistului Vasile Şoimaru nu este împăienjenit de cifre, că albumul este o cărămidă în întregirea neamului şi că ne arată un anumit drum. Dacă fiecare aşezare ar avea cîte un Şoimaru, idealul de Unire s-ar realiza.

Ideea acestui album Vasile Şoimaru o purta mai de mult în adîncul sufletului. Vorba e că este de obîrşie din satul Cornova, de prin părţile Unghenilor, sat care în perioada interbelică s-a învrednicit de o multilaterală cercetare sociologică desfăşurată sub conducerea profe-

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

sorului, savantului şi ministrului Dimitrie Gusti. La cercetare au participat peste 50 de studenţi din Bucureşti, ulterior – mari personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti: Mircea Vulcănescu, Mihai Pop, Constantin Brăiloiu, Henri H. Stahl, Traian Herseni, Paula Gusty-Herseni, Anton Golopenţia, Petre Ştefănucă, Octavian Neamţu ş.a.

După o jumătate de secol s-a întreprins o reluare a cercetărilor. Atunci a fost turnat un film documentar despre viaţa de toate zilele a cornovenilor de regizorul Pompiliu Gîlmeanu, utilizînduse, comparativ, şi cadre făcute, în 1931, de membrii echipei lui D. Gusti. Cornovean este şi marele cărturar şi preot Paul Mihail, care i-a lăsat lui Vasile Şoimaru porunca testamentară de a scrie o carte despre satul de baştină. În anul 2000 V. Şoimaru a editat monografia Cornova, apoi şi o carte despre strămoşii săi – Neamul Şoimăreştilor (coautor – dr. Al. Furtună), iar nu de mult a coordonat apariţia unei culegeri de articole comemorative consacrate lui P. Mihail. A organizat mai multe conferinţe şi colocvii ştiinţifice în memoria unor marcanţi „cornoveni prin adopţie” – participanţi la cercetarea întreprinsă la Cornova de marele D. Gusti.

Sunt impresionante relaţiile stabilite de Vasile Şoimaru cu urmaşii acestor savanţi patrioţi: Mariuca Vulcănescu, Ioana Herseni, Sanda şi Dan Golopenţia, Zamfira Mihail etc. Deci, toate acestea i-au implantat în suflet datoria de a fi continuator.

Imediat după apariţie, albumul-monografie a focalizat atenţia elitei culturale atît din Republica Moldova, cît şi din România, beneficiind de numeroase recenzii, prezentări, cronici. În prima recenzie a acestui album, în Literatura şi arta (10 aprilie 2008), intitulată semnificativ „O carte de aplaudat pînă la lacrimi”, Andrei Vartic menţionează: „Românii Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

din jurul României în imagini” reprezintă astfel dorul Basarabiei de România, suferinţa Basarabiei pentru deciziile care au rupt, la 23 august 1939, Basarabia şi Bucovina din trupul Ţării noastre, dar mai ales faptul că aşa cum Basarabia are nevoie de România, tot aşa şi România nu poate deveni Ţară în toată puterea cuvîntului fără Basarabia”. În unul din editorialele sale – O carte de zile mari, Nicolae Dabija precizează: „În această carte Vasile Şoimaru se postează în rolul unui mare regizor: fiecare imagine vine ca o completare a celeilalte, o imagine parcă ar sugera-o pe alta, dovadă certă a vocaţiei de mare artist a autorului ei” (Literatura şi arta, 17 aprilie 2008). Într-un interviu cu Alecu Reniţă, din revista Natura (mai, 2008), V. Şoimaru mărturiseşte: „Fireşte, astăzi cînd mi-am văzut cinci ani din viaţă adunaţi în albumul Românii din jurul României în imagini, am acelaşi sentiment ca şi părinţii mei cînd se întorceau acasă de la un secerat bogat. Oricît ar fi fost de obosiţi, aveau pe faţă o lumină emanată de o bucurie lăuntrică ce mi-a rămas printre amintirile cele mai dragi”. Alecu Reniţă concluzionează: „Din 27 Martie 2008 oricine va porni la drum spre comunităţile româneşti pe urmele lui Teodor Burada şi Anton Golopenţia, va porni de acum înainte pe urmele lui Vasile Şoimaru”.

Delegaţia românilor din Maramureşul istoric, prezentă la lansarea de la ASEM, i-a adus în dar autorului albumului un tablou ce reprezintă un peisaj maramureşean şi un buzdugan simbolic cu semnificaţia: orice intenţie nobilă, orice operă de valoare, orice faptă merituoasă au nevoie de apărare. În lunile aprilie-mai a.c. au urmat o serie de lansări ale albumului-monografie şi în România, în cadrul unor manifestări dedicate celei de-a 90-a aniversări a votării Unirii Basarabiei cu Vechiul Regat, 105

BiblioPolis

RECENZII ŞI CONSEMNĂRI

unele organizate de Forul Democrat al Românilor din Moldova: la Academia de Studii Economice din Bucureşti, la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială. Prezentări ale albumului-monografie au avut loc şi la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Istorie, la Fundaţia „Gojdu” din Sibiu, în municipiul Bacău şi în alte localităţi din România. Un amplu interviu pe marginea noului succes editorial al lui V. Şoimaru a tipărit revista Formula AS din Bucureşti care, avînd un tiraj de un milion de exemplare, este una dintre cele mai citite publicaţii româneşti. La fel, autorul nostru a fost invitat la un dialog în cadrul emisiunii Parte

de carte, a lui Cristian Tabără de la PRO TV-Bucureşti. Cu aceste ocazii a fost accentuat gîndul că dincolo de graniţele actuale ale României mai locuiesc peste 10 milioane de români, iar albumul-monografie e un omagiu adus românităţii; aceşti români au nevoie de grija Patriei lor istorice pentru a nu fi deznaţionalizaţi.

Vom încheia prin menţiunea că apariţia acestei cărţi scumpe, şi la figurat, dar şi la propriu, a fost posibilă datorită unui număr mare de prieteni, rude, colegi ai lui V. Şoimaru. Ei merită toată lauda pentru că au dat un exemplu extraordinar, demn de urmat.

Ludmila DOROŞENCU

ZBOR RECONSTITUIT PESTE ANI În primul rând, e un clasic al literaturii din Cernăuţi. E un nume care de ani în şir se menţine în preferinţele cititorilor de orice vârstă. Activităţile realizate de acest poet, publicist şi scriitor sunt fără analogie, adică conţin originalitate atât integral, cât şi parţial.

E vorba de Simion Gociu, o fire creatoare de valori artistice care întotdeauna a ţinut să apară înaintea „consumatorilor” de literatură cu noi realizări. Acestea de fiecare dată fiind bine închegate şi, evident, inedite.

Cititorii mai mici ştiu pe de rost poeziile pentru copii „animate” de condeiul poetului. De asemenea, cititorul vârstnic îi cunoaşte bine poezia zămislită din dorul de „sărutul spicelor”. Iar articolele semnate de autorul respectiv familiarizează cititorii entuziasmaţi la un „ sincer vorbind”.

106

Acel „sincer vorbind” al poetului şi scriitorului Simion Gociu pe de o parte l-au performantizat, pe de altă parte l-au demobilizat. Astfel, a scris tainic, a ascuns operele, mai ales, operele de proză, le-a ascuns prin sertarele părinţilor. Există şi un răspuns la întrebarea pe care o puteţi pune: „De ce?”. Pentru că îl tentau teme interzise, care îi erau apropiate de suflet – teme care îşi „formau aripi” din adevăr în acest suflet deschis. În 1973 Simion Gociu s-a despărţit de ziaristică, ajungând la Cupca să lucreze ca profesor de română. De atunci, începe o nouă viaţă – perioadă rodnică în plan scriitoricesc. Începe să scrie proză. Pe parcursul anilor unele texte au dispărut, altele – au fost furate. Din totalitatea operelor au „supravieţuit” doar Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

nouă povestiri. Acestea au fost introduse în volumul de rememorare Priporul căprioarelor*, volum ieşit de sub teascul tiparului la începutul bisectului 2008 şi lansat de Editura „Zoloty Lytavry” din Cernăuţi.

Povestirile sale au un mesaj arhetipal. Fiecare naraţiune, în fond, are o realitate şi o „istorie de existenţă” păstrată vie în memoria scriitorului.

Cartea pe care încercăm să o recenzăm acum ar fi prezentabilă şi sub alt titlu, bunăoară: O rememorare sau Necaz, sau Duelul – titluri destul de profunde şi semnificative. Însă semnificaţia pe care o implică titlul stabilit – Priporul căprioarelor – este arhisensibilă şi arhisemnificativă. Deoarece acest titlu este o metaforă, care face distincţiile cele mai subtile. Priporul (e sinonim cu povârnişul – o pantă abruptă, o suprafaţă înclinată) evocă spaţiul nefavorabil în care a scris Simion Gociu (fapt evidenţiat şi prin singularul acestui substantiv), fiind izolat de colegii săi de breaslă şi, nu în ultimul rând, de viaţa literară a Cernăuţiului în contextul căreia era activ „implantat”.

Al doilea constituent al titlului – căprioarelor – sugerează gingăşie prin diminutiv, prin corpul zvelt şi picioarele subţiri ale acestei fiinţe a pădurilor.

Pesemne, aceasta deschide nu doar sensibilul autorului, ci şi crezul roman-

tic cu care a păşit înainte sub semnul crezului şi sub steaua destinului.

Talentele sunt înnăscute, dar până ajung la vârful succesului, adesea au de învins multe obstacole şi trec prin multe încercări... Întorcându-se de la serviciu, Simion Gociu, observă că între cărţile preferate au umblat „degete străine”: o dată, de două ori. Nu era fiica scriitorului de vină.

Mai târziu, succesiunea de cărţi a fost cusută cu fire de păr, una de alta. Firele se tot rupeau, din când în cînd... Astfel, adevărul şi-a arătat faţa – nu era de vină curiozitatea copilei, ci era... un „control” în sensul deplin al cuvântului – control de la...

Simion Gociu este, neîndoios, un creator imuabil şi talentat. Chibzuit, cumpătat, drept, atent. Ca într-o povestire: „Nu voi şti niciodată dacă am greşit. Nu voi şti sau nu voi înţelege nimic din cele întâmplate. Sau, poate nu voi dori, pur şi simplu, să înţeleg. Acum mi-e totuna. Şi mă bucur. Mă bucur că sunt aşa cum s-a dovedit să fiu şi nu altfel” (Dar ochii, pentru cine-s?, p. 3). În parametri neexageraţi şi neatenuaţi, Priporul căprioarelor reflectă aspecte, situaţii, evenimente reale (trecute printr-o fină ficţiune) ale unor timpuri neşterse din memoria şi din sufletul scriitorului Simion Gociu, care, întotdeauna şi-a aplecat fruntea în faţa graiului matern şi a culturii româneşti din frumoasa şi dulcea noastră Bucovină.

* Simion Gociu. Priporul căprioarelor: [proză].

– Cernăuţi: Ed. Zoloty Lytavry, 2008. – 96 p.

Grigore GHERMAN, student, Cernăuţi

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

107

BiblioPolis IMPRESII DE LECTURĂ

O CARTE-MONUMENT AL UNEI EPOCI TULBURE Nu exagerez întru nimic: e un rar, fericit eveniment apariţia acestei cărţi, scrisă de un autor de la coarnele plugului, neîncununat cu diplome (nici chiar de studii secundare), dar care, neîndoielnic, a fost un harnic autodidact, judecând după maniera meşteşugită a scriiturii.

Dispune Alexandru Ouatu, purtat de valurile vieţii prin toate meandrele istoriei zbuciumate a sec. XX, de nişte virtuţi supreme: sinceritate şi cinste, dragoste de adevăr şi de lumină, iar, mai presus de toate – de memoria inimii oneste, care-i dictează cuvintele trebuincioase pentru a zugrăvi o situaţie, un eveniment, nişte trăiri, precum pictorul alege din paleta de culori cea mai potrivită, necesară.

Majoritatea capitolelor cărţii zugrăvesc viaţa satului basarabean, Hâjdeenii, cu greutăţile traiului ţărănesc, gustate din plin de autor, care la 12 ani devine stâlpul gospodăriei, din cauza că părintele orbise, după ani şi ani de grea slujbă în flota Rusiei ţariste.

Viaţa grea, plină de muncă, cu îmbrăcăminte fabricată de mâinile harnice ale gospodinelor în condiţii casnice (din pânză tort în tort, şiac etc.) dar care nu înăspreşte inimile oamenilor, ba dimpotrivă: îi face mai uniţi, mai săritori la nevoie, mai umani. Autorul descrie în amănunte şi frumoasele hore, şezătorile ghiduşe, clăcile, în vremea cărora dealurile, văile purtau cununi de cântece de fete mari şi flăcăi.

Un tablou mirific, dumnezeiesc prin naivitatea şi puritatea sufletească, autenticitatea căruia poate fi confirmată de puţinii octo- şi nonagenari ce au mai rămas, ca nişte seminceri, într-o pădu-

108

re defrişată prin satele basarabene. Nu întâmplător protagonistul şi-a intitulat capitolele: „Anii de şcoală, dar şi munca grea la coarnele plugului”, „Frumoasa poveste a cânepii în viaţa ţăranilor”, „Cumsecădenia oamenilor, dar şi a copiilor” etc.

Aceste şi alte capitole ale lucrării vin să dezminţească savant lucrurile, pline de minciuni ale unor „istorici” (V. Stati, Ţaranov etc.) despre asuprirea de clasă de către „regăţeni”, „ocupanţii români”.

Exemplificăm: „Dacă cineva se întâmpla să încalce ordinea publică, era, desigur, chemat la şeful de post, iar acolo repede era pus la punct. Era bine aşa cum era. Rar se întâmpla ca şeful de post să-i tragă vreo palmă cuiva. Acest lucru se întâmpla numai cu vreun beţiv şi derbedeu”. (Al. Ouatu. Istoria Vieţii Mele, pag.

19). Şi în continuare: „Până azi îmi amintesc câtă disciplină era în satul nostru.

Cât de mult erau cinstiţi bătrânii de către cei mai tineri şi copii, nemaivorbind de marea lor omenie” (Ibidem, pag. 20).

Vorbind de serviciul militar în Armata Română (1935-1957), fostul soldat găseşte cuvinte de laudă pentru căpitanul Constantin Bâzgu şi locotenentul Petre Ciucă. „El (căpitanul Bârzu – n.n.) ţinea foarte mult la soldaţii lui. Nimeni niciodată nu l-a văzut să-i tragă vreodată vreunui soldat măcar o sfârlă sau vreo palmă” (Ibidem, pag. 25).

Acest căpitan are grijă ca recrutul, Alexandru Ouatu, să fie trimis la spital, unde a fost operat de hernie. Făcând o paranteză, subsemnatul, veteran în ca-

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

drul Armatei Române, pot adeveri: cea mai aspră pedeapsă era numirea de planton (trebuia să stai santinelă la intrarea în clădirea unităţii).

Dar... a venit 28 iunie 1940 şi s-a schimbat foaia. În capitolul „Tragedia de la Ungheni din vara anului 1940”, la care fusese martor ocular, autorul descrie „vitejiile” tanchiştilor sovietici la intrarea în oraş: „Numai în câteva clipe un tanc s-a întors brusc şi s-a izbit puternic într-un stâlp de telefon de la răscrucea străzilor...” Şi, în continuare: „Mai îngrozitor era faptul că stâlpul a omorât dintr-odată trei oameni, soldaţi de-ai noştri, pe care-i cunoşteam personal, iar peretele de la dugheana din preajmă s-a răsturnat cu tot cu temelie”( Ibidem, p. 44). Mai departe este descrisă devastarea oraşului de către „eliberatori”; nu rămăsese măcar un geam întreg în întreaga localitate după „marşul victorios” al tancurilor sovietice.

Referindu-se la mobilizarea totală a basarabenilor din 1944 în Armata Roşie, autorul povesteşte : „Trebuie să vă spun că acolo, în regiunea Tambov, erau o mulţime de moldoveni la tăiatul pădurilor, din cei deportaţi în 1941. Vuiau pădurile de bocetele moldovenilor şi trăiau în nişte bordeie, care erau ca nişte galerii de cârtiţe” (Ibidem, pag. 50).

Foamea îi făcea pe cei mobilizaţi să se ceară cât mai de curând la front, în speranţa că acolo vor scăpa de chinurile subalimentaţiei.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Veni şi ziua sosirii la regiment, la Borisovo-Hleb (mai bine zis Borisovo, căci „hleb”, adică pâine nu era, remarcă autorul cu amărăciune).

Urmează tablouri din război, de ex: capitolul „În pădurea de lângă Poznan” cu groaznicul episod, când el se trezi lipsit de fapt de ambele mâini. Luni îndelungate în diferite spitale, operaţii după operaţii, care-i salvară doar un ciot din mâna dreaptă, cu trei degete, tânărul ostaş devenind invalid de gradul I. Mişcător, până la lacrimi este capitolul „Cu inima răvăşită în faţa casei mele”, în care e descrisa revenirea la baştină, întâlnirea cu a doua jumătate a fiinţei lui, cu consoarta şi fiica de şase anişori.

Mărioara, soţie credincioasa şi devotată, îl primi cu braţele şi inima deschise, aşa cum era, infirm...

Revoltătoare sunt paginile ce ne relatează şantajul medicului Râbacov care-i pradă pur şi simplu, fără a-i ajuta cu nimic soţia bolnavă. Pline de aceeaşi îndreptăţită indignare ne par episoadele în care protagonistul relatează cât a trebuit să lupte cu birocraţii corupţi pentru un bilet de tratament sanatorial pentru

109

BiblioPolis

IMPRESII DE LECTURĂ

soaţa suferindă, cinovnicii de la asigurările sociale minciunindu-i fără pic de ruşine, că ea (soţia) primise deja... trei bilete de tratament (de care ei, soţ şi soţie, nici nu auziseră).

Alexandru Ouatu, ţăran cu un car de minte – vorba nemuritorului Creangă – ştie să aleagă grâul din neghină şi orice împrejurare, eveniment îşi găseşte oglindirea veridică, obiectivă în paginile acestei emoţionante, cinstite, suferite cărţi-document, care, pe drept cuvânt, poate purta drept epilog nemuritoarele versuri ale îndureratului Ovidiu, adresate din exilul tomitan prietenilor credincioşi din Roma, prin care-i ruga să aibă grijă de manuscrisele sale: „Ori vreţi, ori nu, prieteni, Prin asta Muza mea,

Prin cărţile acestea La voi să vină vrea.”

(Ovidiu, Ponticele, Cartea 1, Scrisoarea I) ...Muza rustică, îndurerată mai mult a acestui OM al pământului, a ajuns în preajma sufletului nostru prin grija, omenia, stăruinţa vrednicului fiu al protagonistului-autor – a doctorului în medicină, managerului merituos şi neostenit al CREPOR (Centrului Republican experimental de protezare, ortopedie şi reabilitare), Domnului (cu majusculă) VASILE OUATU. Prof. Constantin BOBEICĂ, 27 Gustar 2007, com. Codreanca – Străşeni.

EDIŢII JUBILIARE ALE BIBLIOTECII NAŢIONALE A REPUBLICII MOLDOVA Dintre publicaţiile Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova face parte şi almanahul Imaginea Republicii Moldova în străinătate. A fost iniţiat în 2002, cu prilejul jubileului de 170 de ani ai instituţiei noastre şi, după cum menţionează în primul număr directorul general al BNRM Alexe Rău, acest almanah este una din cele mai atractive şi mai eficiente forme de configurare şi popularizare a imaginii noastre în străinătate.

Almanahul prezintă realizările Republicii Moldova în cele mai diverse domenii: politică, drept, învăţămînt, şti110

inţă, cultură, artă, literatură etc. Din volumele apărute în lumină aflăm cum este prezentată Republica Moldova în enciclopediile şi dicţionarele străine, spre exemplu, în The New Encyclopedia Britannica : Vol. 8.

– Chicago, 1993 ; Dicţionnaire encyclopedique : Vol. 4. – Paris, 1993 etc.; despre scriitorii români din Republica Moldova în lume: Spiridon Vangheli cu Zburdalnicul Guguţă, Mihai Cimpoi cu volumul de exegeze şi analize literare La Pomme d’or; despre Vasile Spinei cu versurile haiku, apărute în engleză; despre basarabenii remarcaBiblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

bili din diasporă: Sergiu Grossu, Alexandru Lungu, Valeriu Rusu...

Almanahul Imaginea Republicii Moldova în străinătate nr. 4 a văzut lumina tiparului în pragul jubileului de 175 de ani ai BNRM, propunîndu-ne şi compartimente noi faţă de numerele precedente: Ştefan cel Mare – ctitor de neam şi ţară, etnografie, folclor, numismatică.

Să spicuim unele informaţii din acest volum. La compartimentul Religie sînt prezentate amănunţit două cărţi cognitive: Ciocoi Gheorghiţă. Ghidul mănăstirilor din Basarabia. – Bucureşti: Arca Învierii, 2004; Cereteu, Igor. Biserici şi mănăstiri din Moldova (secolul al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea). – Brăila : Editura Istros, 2004.

La compartimentul Ştiinţă aflăm, bunăoară, că doi autori din ţara noastră – academicianul Ion Bostan, rector al Universităţii Tehnice a Moldovei, şi Valeriu Dulghieru, doctor habilitat, conferenţiar universitar, au fost prezentaţi în publicaţia de la Bucureşti Buletinul AGIR: Impactul calităţii asupra integrării României în spaţiul economic european. Industrie, Agricultură, Mediu (nr. 4, 2004).

La compartimentul Cultură ne putem informa despre succesul repurtat de Ansamblul de cîntece şi dansuri populare „Fluieraş” în China şi ce scrie presa chineză despre măiestria artiştilor moldoveni, despre turneul Teatrului de Operă şi Balet din Republica Moldova în Marea Britanie şi ecourile elogioase din presă, despre formaţia de muzică pop „O-Zone” – cel mai de succes grup din Europa în anul 2004. Însă autorii de peste hotare relatează nu numai despre realizările din Republica Moldova. Astfel, într-o revistă pariziană, o reporteră scrie despre

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

sărăcia şi mizeria existentă în republica noastră, chiar miraculoasa posibilitate de a supravieţui doar cu cîteva zeci de dolari pe lună, despre nivelul scăzut de iluminare a Chişinăului, care mai are mult pînă a deveni capitală europeană.

Dar, consemnează autoarea, există ceva de care R. Moldova poate fi mîndră: orăşelul subteran Cricova. În context cu almanahul se înscrie şi indicele bibliografic Republica Moldova în lume, elaborat de acelaşi serviciu „Moldavistica”. Volumul este structurat în trei compartimente: SUA – Republica Moldova: ieri şi azi; Republica Moldova în viziunea altor ţări şi SUA în viziunea moldovenilor.

Primele două capitole cuprind descrierile bibliografice ale documentelor apărute în străinătate, ce vizează viaţa socială, politică, economică şi culturală a Moldovei. Al treilea capitol conţine materiale selectate din publicaţiile editate în Republica Moldova despre viaţa social-politică şi culturală din Statele Unite ale Americii.

Ambele lucrări vor fi utile specialiştilor din diverse domenii. Lucrările nominalizate solicită o analiză profundă, o capacitate de concentrare, de prelucrare a informaţiei, de interpretare consecventă, de cercetare meticuloasă.

Merită, deci, menţionate numele colaboratoarelor care elaborează aceste lucrări: Aliona Tostogan, Tatiana Luchian, Larisa Bulat. Iar ideea indicelui bibliografic amintit aparţine dnei Hermina G.B. Anghelescu, un biblioteconomist de forţă, profesor asociat la Universitatea Wayne State din Detroit, care şi-a adus o contribuţie substanţială la realizarea ideii.

Aliona TOSTOGAN, şef serviciu Moldavistica, BNRM

111

BiblioPolis IN MEMORIAM

COLEA RĂUTU, DEJA LA TRECUTUL IREVERSIBIL...

(28.XI.1912 – 13.V. 2008) Celebrul actor de teatru şi film Colea Răutu (pe numele adevărat Nikolai Rutkowski), s-a născut la 28 noiembrie 1912, în satul Limbenii Noi, judeţul Bălţi, din mamă româncă şi tată polon. A fost cel mai mare fiu din cei patru copii ai familiei Rutkowski, alături de Larisa, Natalia şi Valentin.

Urmează Colegiul „Regele Ferdinand” din Chişinău.

Nu i-a plăcut niciodată cartea, aşa cum singur recunoştea, în schimb îi plăcea foarte mult fotbalul, jucând câtva timp în echipa uzinelor „Mociorniţa” din Bucureşti. A urmat apoi Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti. A fost mai întâi corist la Opera din Cluj.

A ajuns la Bucureşti la 17 ani, mânat de pasiunea sa pentru fotbal. Cinci ani mai târziu ajunge să facă figuraţie pe scena teatrului Cărăbuş. Câştigă faimă alături de Radu Zaharescu şi Grişa Tascarov, trio-ul fiind apreciat nu doar de publicul românesc, ci şi de cel din Turcia, Egipt şi Grecia, unde trupa face turnee. A debutat la Teatrul de revistă Cărăbuş condus de Constantin Tănase, unde a interpretat mai ales cuplete social-satirice. Tot acolo a cântat pentru prima oară faimosul şlagăr Ţi-a ieşit coşaru-n drum, de Gherase Dendrino, pe versuri de Puiu Maximilian.

La iniţiativa lui Sică Alexandrescu a jucat la Teatrul Naţional din Bucureşti. Între anii 1952-1968 a fost actor la Teatrul Giuleşti. A jucat pentru scurt timp şi la Teatrul din Piteşti. A interpre112

tat roluri în peste 70 de filme de lung metraj, atât româneşti, cât şi străine, precum şi în seriale de televiziune. Rolul sau de debut (Ilie Barbu) a rămas reperul întregii sale filmografii. A debutat în film interpretând rolul protagonistului din Desfăşurarea, regia Paul Călinescu, prima ecranizare după Marin Preda. A interpretat roluri memorabile în Moara cu noroc, Răscoala, Neamul Şoimăreştilor, Haiducii, Mihai Viteazul, Fraţii Jderi, Facerea lumii, Ştefan cel Mare, Nemuritorii, Pintea, Ultima noapte de dragoste, Mircea, Cel mai iubit dintre pământeni etc. Fizionomia interesantă, uşor asiatică, misterioasă şi totodată înfricoşătoare este remarcată de regizorii de marcă, care îl distribuie în filme antologice (Răzbunarea haiducilor, Răpirea fecioarelor, Zestrea domniţei Ralu, Haiducii lui Şaptecai). Colea Răutu interpretează roluri negative, precum Selim Paşa sau Spânul, din Toate pânzele sus! (1976). Are roluri memorabile şi în filmele lui Sergiu Nicolaescu: Accident (1977), Acţiunea Autobuzul (1978) şi Duelul (1981). La 90 de ani a impresionat publicul urcând pe scena Teatrului Naţional, interpretând un rol în Azilul de noapte. Actorul a primit premiul ACIN în 1988, pentru întreaga activitate, şi s-a numărat printre laureaţii Galei „Vârsta de Aur” din 2001, ai Premiilor Naţionale în Domeniul Teatrului şi Galei Premiilor în Cinematografie.

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

Colea Răutu, pe care românii şi-l amintesc din zeci de filme, s-a despărţit de această lume la vârsta de 96 de ani.

Cel pe care Nichita Stănescu l-a numit un actor de geniu, a fost însoţit pe ultimul drum de familie şi prieteni, colegi la Cimitirul Bellu din Bucureşti, şi a fost înmormântat pe Aleea Actorilor, cu ono-

ruri militare. Alături de familie, lui Colea Răutu i-au adus un ultim omagiu mai mulţi actori şi regizori de seamă, printre care Sergiu Nicolaescu, Mitică Popescu, Ion Besoiu, Sebastian Papaiani, Ştefan Iordache, Alexandru Bindea, Monica Ghiuţă, Ruxandra Sireteanu, Nicu Constantin ş.a.

NE-A PĂRĂSIT MARELE SCRIITOR KIRGHIZ CINGHIZ AITMATOV (12.XII.1928 – 10.VI.2008) „Unul dintre cele mai sonore nume ale literaturii Estului, Cinghiz Aitmatov, a plecat dintre noi, arătândune că nici chiar liniştea stepei kirghize nu te poate face să păcăleşti destinul”, au titrat mai multe agenţii şi portaluri de ştiri de pe mapamond. Ne-a lăsat însă o impresionantă moştenire literară, spirituală, care va avea o dăinuire, cu certitudine, mai lungă decât veacul în care am ajuns.

Cinghiz Aitmatov a fost scriitorul care a deschis poarta Occidentului către Rusia – arogantă şi preocupată mai mult de isprăvi ideologico-militare. Totodată, el a putut arăta Occidentului ce se ascunde dincolo de cortina de fier: o lume ce respiră sentimente şi emană dragoste.

Dar numai pentru cei care au suflete de simţit.

Firul vieţii lui Cinghiz Aitmatov se rupe însă brusc, la vârsta de 79 de ani. A fost internat de urgenţă la o clinică din Nürnberg, Germania, după ce starea sa

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

de sănătate i se deteriorase alarmant. I s-a făcut rău în Rusia, unde lucra la o adaptare a romanului său O zi mai lungă decât veacul. Potrivit medicilor, scriitorul a decedat din cauza unei infecţii pulmonare. Înmormântarea a avut loc la Cimitirul Ana Beyit, nu departe de Bişkek, capitala Kirghiziei. Conform dorinţei sale testamentare, a fost petrecut în ultimul drum conform tradiţiei musulmane, corpul neînsufleţit al celebrului scriitor fiind înhumat alături de mormântul tatălui său.

C. Aitmatov s-a născut pe 12 decembrie 1928, în oraşul Şeker, din nordvestul Kirghiziei, pe atunci republică sovietică. Tatăl său, activist al PCUS din Asia Centrală, a fost una din milioanele de victime ale atrocităţilor comise de regimul stalinist. Tragedia familiei sale, care era o reflectare a tragediei poporului kirghiz, l-a marcat profund, posibil, de la aceste dureri înăbuşite au şi pornit primele scrieri ale sale.

113

BiblioPolis

IN MEMORIAM

Talentul său este recunoscut încă de la primele povestiri publicate şi în 1956 este primit la Institutul de literatură „Maxim Gorki” de la Moscova. Urmează fulminantul său debut Jamila, romanul cu care sparge graniţele sovietice şi care îl face pe poetul francez Louis Aragon să declare opera drept „cel mai bun roman de dragoste din lume”.

Cinghiz Aitmatov va rămâne un nume de referinţă pentru marea literatură a Estului. Jamila, Vaporul alb, Cocorii timpurii, Adio, Gulsarî!... (tradus şi ca: Adio, floare galbenă!... ), Eşafodul, Cântecul stepei, cântecul munţilor, O zi mai lungă decât veacul (într-o versiune se numeşte Halta viscolelor), Înfierarea Casandrei, Norul alb al lui Genghis-Han, Când se prăbuşesc norii (Mireasa eternă) sunt nişte titluri de cărţi ce i-au adus celebritatea. Este autorul a 15 romane şi a câtorva zeci de povestiri, a făcut şi unele dramatizări, jucate cu mult succes în Kirghizia, la Moscova, în alte centre culturale din URSS. În special prozele sale, au fost traduse în circa 150 de limbi - numeroase limbi ale popoarelor din ex-URSS, dar şi din multe ţări de pe toate continentele. În română s-au făcut numeroase traduceri, ele fiind aproape fără excepţie de calitate, văzând lumina tiparului mai întâi la Chişinău, apoi şi la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Constanţa. Majoritatea scrierilor sale au fost ecranizate – atât în URSS, cât şi în ţări din Orient şi din Occident. Unele filme cu subiecte inspirate din opera lui C. Aitmatov au luat diferite premii la concursuri şi festivaluri internaţionale.

Un succes deosebit l-a avut, mai ales printre reprezentanţii popoarelor anexate prin violenţă, de către Rusia – URSS, Legenda mankurtului, de Cinghiz Ait-

114

matov. Prin această naraţiune, devenită concept arhetipal, şi care este un capitol din romanul O zi mai lungă decât veacul, scriitorul kirghiz a arătat tragedia şi primejdia pe care le prezintă omul deznaţionalizat, zombificat, mutilat sufleteşte, de către ocupanţi. Acesta devine duşman înrăit şi chiar ucigaş al propriilor părinţi, al poporului din care se trage, dar de care se leapădă, îmbrăţişând străinii, invadatorii. În 1988 la Chişinău s-a montat spectacolul Halta viscolelor, în care nu putea să fie lipsă Legenda mankurtului. Înscenarea, datorată lui Val Butnaru, Vsevolod Ciornei (text dramatic) şi Andrei Vartic (regie) s-a jucat cu mare priză la spectatori.

Prieten bun cu fostul preşedinte sovietic Mihail Gorbaciov, Cinghiz Aitmatov a devenit ambasador al Rusiei la Bruxelles, apoi pe lângă Uniunea Europeană şi NATO, după căderea URSS-ului.

Din 1995, el preia toate aceste atribuţii pentru ţara sa, Kirghizia. În timpul vieţii a primit zeci de premii de stat pentru prozele sale. La fel, i s-au decernat zeci de ordine, medalii, titluri onorifice, inclusiv de Scriitor al poporului din Kirghizia şi chiar Erou al naţiunii kirghize. Nu ştim cât preţ punea scriitorul pe ele. Cert e însă că a fost o personalitate foarte populară, iubită de multă lume, cu un prestigiu mai rar întâlnit.

Ca o ironie a sorţii, autorităţile kirghize au proclamat 2008 Anul Cinghiz Aitmatov, în onoarea celei de-a 80-a aniversări a marelui scriitor. C. Aitamtov se numără printre candidaţii la Premiul Nobel pentru literatură din anul curent...

CRONICAR

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

PENTRU AGENDA DVS

ANIVERSĂRI CULTURALE 2008 AUGUST 80 de ani de la naşterea istoricului şi profesorului universitar VICTOR STAHI (1 aug.

1928).

125 de ani de la naşterea lui PANTELIMON HALIPPA, poet, publicist, traducător, om politic (1 aug. 1883 - 30 apr. 1979).

100 de ani de la stingerea din viaţă a lui ŞTEFAN DIMITRIE GRECIANU, diplomat, istoric şi publicist (19 sept. 1825 - 1 aug. 1908).

70 de ani de la naşterea dirijorului şi profesorului SERGHEI CIUHRII (2 aug. 1938).

70 de ani de la naşterea lui MIHAIL MOLDOVEANU, medic, profesor universitar, inventator (2 aug. 1938).

200 de ani de la naşterea lui SIMION BĂRNUŢIU, filozof, istoric, estetician şi om politic (2 aug. 1808 - 28 mai 1864).

60 de ani de la naşterea poetului EUGEN CIOCLEA (4 aug. 1948).

60 de ani de la naşterea prozatoarei ZINAIADA CENUŞĂ (4 aug. 1948).

140 de ani de la naşterea lui PAUL CLAUDEL, poet, dramaturg, diplomat şi eseist francez (6 aug. 1868 - 23 febr. 1955).

130 de ani de la naşterea pictoriţei germane MARIA CASPAR-FILSER (7 aug. 1878 - 12 febr. 1968).

70 de ani de la stingerea din viaţă a lui KONSTANTIN S. STANISLAVSKI, pedagog, actor şi regizor rus (17 ian. 1863 - 7 aug. 1938).

75 de ani de la naşterea cântăreţei de operă (soprană) TAMARA ALEXANDRU (9 aug.

1933).

90 de ani de la naşterea lui ALEXANDRU I. GONŢA, specialist în istoria universală, originar din Basarabia (10 aug. 1918 - 24 ian. 1977).

75 de ani de la stingerea din viaţă a lingvistului şi filologului ALEXANDRU PHILIPPIDE (1 mai 1859 - 12 aug. 1933).

80 de ani de la stingerea din viaţă a poetei OLGA VRABIE (11 noiemb. 1902 - 14 aug.

1928).

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

320 de ani de la începutul domniei lui CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, domn al Ţării Româneşti, om politic, diplomat şi ctitor de biserici şi mănăstiri (15 aug. 1688 - mart. 1714).

80 de ani de la naşterea scriitoarei RAISA LUNGU-PLOAIE (15 aug. 1928).

70 de ani de la naşterea regizorului de teatru VENIAMIN APOSTOL (15 aug. 1938 - 14 dec. 2000).

70 de ani de la naşterea lui VALERIU ŞAUGA, specialist în domeniul tehnicii, profesor universitar, inventator (15 aug. 1938).

70 de ani de la naşterea flautistului şi fluieraşului LEONID MOŞANU (15 aug. 1938).

65 de ani de la naşterea cântăreţului de operă şi profesorului MIHAI MUNTEANU (15 aug. 1943).

65 de ani de la naşterea actorului MIHAIL CURAGĂU (15 aug. 1943).

60 de ani de la naşterea LUDMILEI NIKITIN, specialist în domeniul biblioteconomiei şi pedagogiei (15 aug. 1948).

125 de ani de la naşterea lui IVAN MEŠTROVIĆ, sculptor, pictor şi gravor iugoslav, membru de onoare al Academiei Române (15 aug. 1883 - 16 ian. 1962).

70 de ani de la naşterea scriitorului GHEORGHE C. MADAN (16 aug. 1938).

185 de ani de la naşterea lui ALEXANDRU HURMUZAKI (HURMUZACHI), jurist, publicist şi om politic (16 aug. 1823 - 20 mart. 1871).

70 de ani de la naşterea scriitorului ANDREI BURAC (17 aug. 1938).

60 de ani de la naşterea graficianului VIKTOR KUZMENKO (17 aug. 1948).

150 de ani de la stingerea din viaţă a lui BARBU (VASILE) LĂUTARU, cântăreţ, cobzar şi viorist (17 dec. 1780 - 18 aug. 1858).

85 de ani de la apariţia la Chişinău a publicaţiei „CUVÂNTUL BASARABIEI” (19 aug.

1923).

80 de ani de la naşterea cântăreţului VLADIMIR VASILIEV (19 aug. 1928).

115

BiblioPolis

PENTRU AGENDA DVS

80 de ani de la naşterea poetului de expresie găgăuză MINA CHIOSEA (19 aug. 1928).

75 de ani de la stingerea din viaţă a scriitorului NICOLAE LAŞCU (1859 - 19 aug. 1933).

125 de ani de la naşterea GABRIELLEI (COCO) CHANEL, creatoare franceză de modă (19 aug. 1883 - 10 ian. 1971).

175 de ani de la naşterea scriitorului şi traducătorului VASILE POGOR (20 aug. 1833 - 20 mart. 1906).

85 de ani de la stingerea din viaţă a compozitorului şi dirijorului ALEXIS CATARGI (17 sept. 1876 - 20 aug. 1923).

195 de ani de la înfiinţarea EPARHIEI CHIŞINĂULUI (21 aug. 1813).

80 de la naşterea actorului de teatru şi film JEAN CONSTANTIN (21 aug. 1928).

65 de ani de la stingerea din viaţă a scriitorului danez, laureat al Premiului Nobel, HENRIK PONTOPPIDAN (24 iul. 1857 - 21 aug. 1943).

50 de ani de la stingerea din viaţă a scriitorului şi prozatorului francez, laureat al Premiului Nobel, ROGER MARTIN DU GARD (23 mart 1881 - 22 aug. 1958).

90 de ani de la naşterea pictoriţei ADA ZEVIN (23 aug. 1918).

80 de ani de la naşterea lui ISRAEL GOHBERG (23 aug. 1928), matematician, membru corespondent al AŞM, stabilit în Israel.

60 de ani de la naşterea lui ANDREI PLEŞU, filozof, istoric, scriitor şi eseist (23 aug. 1948).

65 de ani de la stingerea din viaţă a scriitorului şi publicistului MIHAIL CURICHERU (12 aug. 1910 - 24 aug. 1943).

60 de ani de la naşterea interpretei de muzică uşoară MARIA CODREANU (24 aug.

1948).

135 de ani de la naşterea actriţei de teatru şi film LUCIA STURDZA-BULANDRA (25 aug.

1873 - 19 sept. 1961).

150 de ani de la naşterea lui CHARLESGUSTAVE-AUGUSTE LE BARGY, actor de teatru, regizor şi autor dramatic francez (25 aug.

1858 - 5 febr. 1936).

125 de ani de la naşterea lui GHEORGHI IAŢENTKOVSKI, violonist concertist, pianist, dirijor, compozitor şi profesor (27 aug. 1883 mart. 1934).

116

80 de ani de la naşterea lui MIHAIL LUPAŞCU, specialist în domeniul fitotehniei, profesor universitar, membru titular al AŞM (27 aug. 1928).

80 de ani de la naşterea lui MIRCEA ZACIU, eseist, critic şi istoric literar (27 aug. 1928 - 21 mart. 2000).

70 de ani de la naşterea publicistului, criticului de teatru şi film NICOLAE BĂTRÂNU (28 aug. 1938).

175 de ani de la naşterea pictorului englez EDWARD SIR BURNE-JONES (28 aug. 1833 17 iun. 1898).

85 de ani de la naşterea graficianului IURI RUMIANŢEV (29 aug. 1923).

65 de ani de la naşterea cântăreţului PETRE EŞANU (29 aug. 1943).

260 de ani de la naşterea pictorului francez JACQUES-LOUIS DAVID ( 30 aug. 1748 - 29 dec. 1825).

135 de ani de la naşterea lui ALEKSANDR I. IAŢIMIRSKI, lingvist, bibliograf, istoric, preocupat de relaţiile româno-slave (30 aug. 1873 - 12 febr. 1925).

100 de ani de la naşterea lingvistului şi profesorului universitar ANDREI BORŞCI (31 aug. 1908 - 1993).

60 de ani de la naşterea graficianului ANDREI ŢURCANU (31 aug. 1948).

100 de ani de la naşterea prozatorului şi dramaturgului american de origine armeană, WILLIAM SAROYAN (31 aug. 1908 - 18 mai 1981).

100 de ani de la apariţia la Bârlad a publicaţiei „ION CREANGĂ”, cu subtitlul „Revistă de limbă, literatură şi artă populară”, sub redacţia lui Tudor Pamfile (aug. 1908 - iul. 1921).

SEPTEMBRIE 70 de ani de la naşterea ZINAIDEI ANESTIADE, medic, profesor universitar, primul medic endocrinolog în republică (1 sept. 1938).

95 de ani de la naşterea sculptorului LEV AVERBUH (1 sept. 1913 - 4 ian. 1981).

70 de ani de la naşterea ceramistului SEMION ODAINIC (1 sept. 1938).

60 de ani de la naşterea poetului şi criticului literar ANDREI ŢURCANU (1 sept. 1948).

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008) 450 de ani de la stingerea din viaţă a ierarhului şi cronicarului român MACARIE (? - 1 sept. 1558), episcop de Roman; la solicitarea lui Petru Rareş, a redactat o cronică a Moldovei, între 1504 şi 1551.

70 de ani de la naşterea muzicologului ELEONORA ABRAMOVA (2 sept. 1938).

60 de ani de la naşterea lui ANDREI GALBEN, istoric, profesor universitar, academician (2 sept. 1948).

80 de ani de la naşterea lui ALEXANDRU DUŢU, comparatist, traducător, critic şi istoric literar român (2 sept. 1928 - 19 ian. 1999).

100 de ani de la naşterea scriitorului ALEXANDRU LIPCAN (3 sept. 1908 - 10 iun. 1977).

80 de ani de la naşterea lui ION DRUŢĂ, prozator, dramaturg şi publicist, membru titular al AŞM, membru de onoare al Academiei Române (3 sept. 1928).

70 de ani de la naşterea biologului şi profesorului universitar ANDREI ŞUTOV (4 sept.

1938).

240 de ani de la naşterea lui FRANÇOISRENÉ de CHATEAUBRIAND, gânditor, prozator, memorialist şi om politic francez (4 sept.

1768 - 4 iul. 1848).

120 de ani de la naşterea lui OSKAR SCHLEMMER, pictor, sculptor şi scenograf german (4 sept. 1888 - 13 apr. 1943).

150 de ani de la naşterea scriitorului ALEXANDRU VLAHUŢĂ (5 sept. 1858 - 19 noiemb.

1919).

75 de ani de la stingerea din viaţă a lui EUGENIU A. KOZAC, filozof, profesor universitar, slavist, rector al Universităţii din Cernăuţi, între 1907-1908 (21 dec. 1857 - 5 sept. 1933).

100 de ani de la naşterea lingvistului şi filologului PANDELE OLTEANU (5 sept. 1908 - 1995).

370 de ani de la naşterea lui LUDOVIC al XVI-lea, rege al Franţei şi al Navarrei, a condus Franţa timp de 72 de ani – cea mai lungă domnie din istoria europeană (5 sept. 1638 - 1 sept.

1715).

70 de ani de la naşterea lui PETRU GALEŢCHI, profesor universitar, specialist în imunologie şi virusologie (6 sept. 1938).

475 de ani de la naşterea ELISABETEI I, regină a Angliei şi Irlandei, a cărei domnie este

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

denumită „era elisabetană” sau „epoca de aur”, protectoare a artelor şi ştiinţelor (7 sept. 1533 - 24 mart. 1603).

70 de ani de la stingerea din viaţă a cărturarului şi iluministului basarabean, protoiereu-profesor MIHAIL CIACHIR (27 apr. 1861 - 8 sept. 1938).

60 de ani de la naşterea specialistului în domeniul biblioteconomiei RAISA CĂLDARE (8 sept. 1948 - 12 apr. 2007).

180 de ani de la naşterea scriitorului rus LEV N. TOLSTOI (9 sept. 1828 - 20 noiemb.

1910).

100 de ani de la naşterea lui CESARE PAVESE, prozator, poet, eseist şi traducător italian (9 sept. 1908 - 26 aug. 1950).

70 de ani de la naşterea pictoriţei-decoratoare KARMELA GOLOVINOVA (10 sept.

1938).

300 de ani de la naşterea scriitorului şi diplomatului rus, de origine română, ANTIOH CANTEMIR (10 sept. 1708 - 31 mart. 1744), fiul lui D. Cantemir.

175 de ani de la inaugurarea la Chişinău a GIMNAZIULUI DE BĂIEŢI Nr. 1 (12 sept. 1833), după 1918 – LICEUL „B.P. HASDEU”.

120 de ani de la naşterea lui MAURICE CHEVALIER, cântăreţ, dansator şi actor francez de film, laureat al Premiului Oscar pentru întreaga activitate în 1958 (12 sept. 1888 - 1 ian. 1972).

65 de ani de la naşterea pictoriţei NATALIA TARASENCO (13 sept. 1943 - 1 febr. 1995).

95 de ani de la stingerea din viaţă a lui AUREL VLAICU, inventator, pilot şi inginer-constructor de avioane (6 noiemb. 1882 - 13 sept.

1913).

100 de ani de la naşterea lui EDGAR PAPU, eseist, comparatist, traducător, critic şi istoric literar (13 sept. 1908 - 30 mart. 1993).

230 de ani de la naşterea poetului COSTACHE CONACHI (14 sept. 1778 - 4 febr. 1849).

70 de ani de la naşterea scriitorului evreu de expresie rusă RUDOLF A. OLŞEVSKI (14 sept. 1938).

85 de ani de la naşterea cimpoierului şi clarinetistului ALEXEI BOTOŞANU (15 sept. 1923 - 19 apr. 1984).

117

BiblioPolis

PENTRU AGENDA DVS

100 de ani de la naşterea dirijorului de orchestră şi compozitorului român, membru corespondent al Academiei Române, MATEI SOCOR (15 sept. 1908 - 30 apr. 1980).

85 de ani de la naşterea istoricului şi criticului literar ION RACUL (16 sept. 1923 - 11 apr.

1985).

120 de ani de la naşterea prozatorului finlandez, laureat al Premiului Nobel FRANS EEMIL SILLANPÄÄ (16 sept. 1888 - 3 iun.

1964).

120 de ani de la stingerea din viaţă a poetei IULIA HASDEU (2 noiemb. 1869 - 17 sept.

1888).

1955 de ani de la naşterea împăratului roman TRAIAN (MARCUS ULPIUS TRAIANUS) (18 sept. 53 d. Hr. - 8 aug. 117 d. Hr.).

100 de ani de la naşterea astrofizicianului armean VIKTOR AMBARŢUMIAN (18 sept.

1908 - 12 aug. 1996).

135 de ani de la naşterea lui LUDOVIC DAUŞ, scriitor, publicist şi traducător român de origine cehă, a fost director al Teatrului Naţional din Chişinău (19 sept. 1873-1954).

80 de ani de la naşterea graficianului VICTOR COVAL (20 sept. 1928).

130 de ani de la naşterea romancierului american UPTON BEALL SINCLAIR (20 sept.

1878 - 1968).

135 de ani de la naşterea scriitorului rus VEACESLAV I. ŞIŞKOV (21 sept. 1873 - 6 mart.

1945).

60 de ani de la naşterea VALENTINEI BULMAGA, chimistă, cercetător ştiinţific, inventator (22 sept. 1948).

135 de ani de la naşterea matematicianului DIMITRIE POMPEIU (22 sept. 1873 - 7 oct.

1954).

90 de ani de la stingerea din viaţă a lingvistului şi bibliologului francez AUGUSTE ÉMILE PICOT (13 sept. 1844 - 23 sept. 1918).

70 de ani de la naşterea actriţei austriece de film ROMY SCHNEIDER (23 sept. 1938 - 29 mai 1982).

60 de ani de la naşterea lui ADRIAN BEJAN, specialist în domeniul termodinamicii, profesor universitar român, stabilit în SUA, membru de onoare al AŞM (24 sept. 1948).

118

60 de ani de la naşterea pictorului-scenograf PETRU BALAN (25 sept. 1948).

95 de ani de la naşterea cântăreţei române de muzică populară MARIA TĂNASE (25 sept.

1913 - 22 iun. 1963).

80 de ani de la naşterea lui SVEATOSLAV MOSCALENCO, fondator de şcoală în domeniul teoriei corpului solid, opticii coerente şi neliniare, membru titular al AŞM (26 sept.

1928).

80 de ani de la naşterea lui VSEVOLOD MOSCALENCO, fondator al şcolii ştiinţifice în domeniul supraconductibilităţii şi fizicii statistice, membru titular al AŞM (26 sept. 1928).

75 de ani de la naşterea criticului şi istoricului literar şi teatral VASILE BADIU (26 sept.

1933 - 29 mai 1994).

75 de ani de la naşterea dirijorului şi compozitorului CORNELIU DUMBRĂVEANU (26 sept. 1933).

120 de ani de la naşterea lui THOMAS STEARNS ELIOT, scriitor, dramaturg şi eseist englez de origine americană, laureat al Premiului Nobel (26 sept. 1888 - 4 ian. 1965).

85 de ani de la naşterea prozatoarei ARIADNA ŞALARI (27 sept. 1923). (A se vedea şi CB 1998, p. 150-152).

280 de ani de la naşterea lui JAMES COOK, navigator şi explorator britanic (27 sept. 1728 - 1779).

80 de ani de la naşterea cântăreţei ELENA AFTENI (28 sept. 1928).

60 de ani de la naşterea graficienei VALENTINA BAHCEVAN (28 sept. 1948).

85 de ani de la naşterea actorului italian de teatru şi film MARCELLO MASTROIANNI (28 sept. 1923 - 19 dec. 1996).

60 de ani de la naşterea lui VICTOR VOVC, specialist în domeniul medicinii generale, profesor universitar, doctor habilitat în medicină (29 sept. 1948).

95 de ani de la naşterea lui STANLEY KRAMER, producător şi regizor american de film, câştigător a 16 premii internaţionale, filmele sale fiind nominalizate de 80 de ori la Premiile Oscar (29 sept. 1913 - 19 febr. 2001).

100 de ani de la naşterea lui DAVID F. OISTRACH, violonist şi pedagog rus (30 sept. 1908 - 1974).

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

Nr. 2 (2008)

OCTOMBRIE 155 de ani de la naşterea lui CIPRIAN PORUMBESCU, violonist, pianist, dirijor de cor, cântăreţ şi compozitor (2 oct. 1853 - 6 iun. 1883).

60 de ani de la naşterea lui PAVEL PELIN, prozator, publicist, eseist, critic de teatru (4 oct.

1948).

75 de ani de la naşterea actriţei de teatru şi film DANA COMNEA (2 oct. 1933).

135 de ani de la naşterea matematicianului GHEORGHE ŢIŢEICA (4 oct. 1873 - 5 febr.

1939), membru titular al Academiei Române.

125 de ani de la naşterea actriţei de teatru şi film MARIA FILOTTI (4 oct. 1883 - 4/5 noiemb. 1956).

75 de ani de la naşterea lui GEORGE ASTALOŞ, poet, eseist, dramaturg (fondator al „teatrului intruziunii”), romancier şi critic literar (4 oct. 1933).

295 de ani de la naşterea lui DENIS DIDEROT, filozof, scriitor, estetician şi critic de artă francez, iniţiator şi redactor principal a Enciclopediei franceze (5 oct. 1713 - 31 iul 1784).

600 de ani de la prima menţiune documentară a oraşului TIGHINA (6 oct. 1408).

135 de ani de la naşterea lui PETRU CAZACU, istoric, publicist, medic şi om politic (6 oct.

1873 - aug. 1956).

80 de ani de la naşterea lui BORIS MOVILĂ, redactor de film şi de carte, publicist, scenarist şi traducător (6 oct. 1928).

80 de ani de la naşterea lui VALENTIN ZELENCIUC, istoric, etnolog, profesor universitar, membru corespondent al AŞM (6 oct. 1928 - 31 mart. 2003).

600 de ani de la prima menţiune documentară a oraşului CERNĂUŢI, făcută printrun hrisov domnesc emis de Alexandru cel Bun (7 oct. 1408).

90 de ani de la apariţia la Chişinău a publicaţiei „BASARABIA”, organ cotidian politic independent (7 oct. 1918 - 2 iul. 1919).

135 de ani de la naşterea lui ALEXEI ŞCIUSEV, arhitect, restaurator, istoric şi teoretician al artei (8 oct. 1873 - 24 mai 1949).

120 de ani de la naşterea sculptorului şi profesorului ALEXANDRU PLĂMĂDEALĂ (9 oct. 1888 - 15 apr. 1940).

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

55 de ani de la naşterea compozitorului ANATOL CHIRIAC (9 oct. 1953).

80 de ani de la naşterea violonistului şi violistului MIRCEA CAZACU (10 oct. 1928).

80 de ani de la naşterea compozitorului MIRCEA NEAGU (10 oct. 1928).

70 de ani de la naşterea actorului de teatru şi film VALERIU DOGARU (10 oct. 1938).

195 de ani de la naşterea compozitorului italian GIUSEPPE VERDI (10 oct. 1813 - 27 ian.

1901).

60 de ani de la naşterea interpretei de muzică uşoară LIDIA BOTEZATU (12 oct. 1948).

2330 de ani de la stingerea din viaţă a oratorului şi omului politic grec DEMOSTENE (DEMOSTHENES) (cca 384 î. Hr. - 12 oct. 322 î. Hr.).

75 de ani de la apariţia la Chişinău a publicaţiei „DIN SĂPTĂMÂNĂ ÎN SĂPTĂMÂNĂ” (14 oct. 1933).

50 de ani de la naşterea lui ION MEREUŢĂ, oncolog, profesor universitar, inventator, doctor habilitat în medicină (14 oct. 1958).

85 de ani de la naşterea lui VICTOR KERNBACH, prozator, poet, eseist şi traducător, originar din Basarabia (14 oct. 1923 - 16 febr.

1995).

60 de ani de la naşterea scriitorului VASILE SPINEI (15 oct. 1948).

80 de ani de la naşterea pictoriţei SIMONA VASILIU (15 oct. 1928).

60 de ani de la naşterea regizorului VLAD DRUC (16 oct. 1948).

60 de ani de la naşterea graficianului GHEORGHI ZLOBIN (16 oct. 1948).

80 de ani de la naşterea actorului de teatru şi film ION ANGHEL (16 oct. 1928).

120 de ani de la naşterea scriitorului şi dramaturgului american, laureat al Premiului Nobel, EUGENE GLADSTONE O’NEILL (16 oct.

1888 - 23 mai 1953).

150 de ani de la naşterea lui ANDREI BÂRSEANU, folclorist şi poet (17 oct. 1858 - 19 aug.

1922).

70 de ani de la naşterea lui VASILE MICU, specialist în domeniul geneticii şi ameliorării porumbului, membru titular al AŞM (18 oct.

1938).

119

BiblioPolis

PENTRU AGENDA DVS

60 de ani de la naşterea regizorului şi scenaristului VALERIU JEREGHI (19 oct. 1948).

100 de ani de la naşterea lui DUMITRU ALMAŞ (pseudonimul lui Dumitru Ailincăi), prozator, istoric, scriitor, publicist şi profesor universitar; a fondat (1967) şi a condus revista „Magazin istoric” (19 oct. 1908 - 12 mart.

1995).

140 de ani de la naşterea geografului SIMION MEHEDINŢI (19 oct. 1868 - 14 dec. 1962).

100 de ani de la naşterea lui VASILI CERVINSKI, economist, profesor universitar, membru titular al AŞM (20 oct. 1908 - 16 apr. 1971).

90 de ani de la stingerea din viaţă a istoricului CONSTANTIN GIURESCU (20 aug. 1875 - 20 oct. 1918).

85 de ani de la naşterea lui EUGEN COMŞA, bibliotecar, istoric şi arheolog, originar din Basarabia (20 oct. 1923).

60 de ani de la naşterea lui ANDREI VARTIC, specialist în fizică şi spectroscopie, cercetător, actor şi regizor de teatru şi film, publicist, scriitor (21 oct. 1948).

175 de ani de la naşterea chimistului ALFRED BERNHARD NOBEL, întemeietorul Fundaţiei Nobel şi al prestigiosului premiu ce-i poartă numele (21 oct. 1833 - 10 dec. 1896).

165 de ani de la naşterea sculptorului rus MARK M. ANTOKOLSKI (21 oct. 1843 - 26 iun.

1902).

60 de ani de la naşterea scriitoarei SILVIA CELAC (22 oct. 1948), stabilită în Franţa.

100 de ani de la naşterea profesorului şi poetului OCTAV SARGEŢIU (DUMITRU V. POPA) (23 oct. 1908 - 11 mart. 1991).

95 de ani de la naşterea dirijorului şi compozitorului VALERI POLEAKOV (24 oct. 191317 ian. 1970). (A se vedea şi CN 2003, p. 234235).

75 de ani de la naşterea lui ANDREI ANDRIEŞ, fizician, profesor universitar, membru titular al AŞM, membru de onoare a Academiei Române (24 oct. 1933).

190 de ani de la naşterea lui DUMITRU GUSTI, cronicar dramatic, poet, prozator şi publicist, profesor şi bibliotecar la Academia Mihăileană din Iaşi (24 oct. 1818 - 26 mart. 1887).

75 de ani de la naşterea actriţei de teatru şi film DRAGA OLTEANU-MATEI (24 oct. 1933).

120

70 de ani de la naşterea lui VENEDIKT V. EROFEEV, prozator, dramaturg şi eseist rus (24 oct. 1938 - 11 mai 1990).

70 de ani de la naşterea biologului şi profesorului universitar NICOLAE POPA (25 oct.

1938).

70 de ani de la naşterea lui MIHAIL GUBOGLU, specialist în domeniul etnopolitologiei, sociolingvisticii şi turcologiei, profesor universitar, membru de onoare al AŞM (25 oct. 1938).

80 de ani de la naşterea VALERIEI GUŢU ROMALO, lingvistă, profesor universitar, doctor, originară din Basarabia (25 oct. 1928).

170 de ani de la naşterea compozitorului francez GEORGES BIZET (25 oct. 1838 - 3 iun.

1875).

165 de ani de la naşterea prozatorului rus GLEB I. USPENSKI (25 oct. 1843 - 6 apr. 1902).

100 de ani de la naşterea pictorului DUMITRU SEVASTIANOV (26 oct. 1908 - 1 noiemb.

1956).

80 de ani de la naşterea lui AURELIU BUSUIOC, poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist (26 oct. 1928).

65 de ani de la naşterea lui DUMITRU GRAMA, jurist, specialist în dreptul român medieval şi modern (26 oct. 1943).

335 de ani de la naşterea lui DIMITRIE CANTEMIR, Domn al Moldovei, istoric, geograf, folclorist, istoric al religiilor, compozitor, filozof şi savant umanist român, membru al Academiei din Berlin (26 oct. 1673 - 21 aug. 1723).

65 de ani de la naşterea istoricului şi arheologului, originar din Basarabia, VICTOR SPINEI (26 oct. 1943).

90 de ani de la naşterea lui ŞTEFAN BACIU, poet, eseist, memorialist, ziarist, critic de artă, traducător, diplomat, profesor universitar român din diasporă (29 oct. 1918 - 6 ian. 1993).

150 de ani de la naşterea lui DUILIU ZAMFIRESCU, poet, prozator şi dramaturg (30 oct.

1858 - 3 iun. 1922).

175 de ani de la naşterea lui ALEKSANDR P. BORODIN, compozitor clasic rus, cercetătorchimist (31 oct. 1833 - 15 febr. 1887).

(După Calendar Naţional 2008)

Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”