Chișinăul în literatură by Biblioteca Municipala B.P. Hasdeu

CHIŞINĂU – ORAŞ CÂNTAT, ELOGIAT, IUBIT, APRECIAT DE CHIŞINĂUIENI „…Trăim într-o lume uriaşă, care ne-a precedat şi care ne va supravieţui. Singurele lucruri pe care noi i le putem adăuga sunt gândurile noastre despre ea…”, spunea undeva Mircea Cărtărescu. Parafrazându-l, putem afirma că trăim în Chişinău, într-un oraş secular care ne-a precedat şi ne va supravieţui, pe noi, actualii lui cetăţeni. Datoria noastră, a celor care astăzi suntem Chişinăul, care zidim viitorul Chişinăului prin valorificarea trecutului, prin bogăţia spirituală, culturală a prezentului, constă în a-i adăuga capitalei basarabene gândurile şi faptele noastre bune. Antologia Chişinăul în literatură vine în susţinerea acestei aspiraţii. Este rodul muncii cercetătorilor de la Biblioteca noastră Municipală „B.P. Hasdeu” în anul aniversar al Chişinăului – 575 de ani; este contribuţia lor la zestrea cultural-artistică a Chişinăului. Recunoaştem participarea BM la procesul de cercetare istorico-culturală şi responsabilitatea socială şi civică pe care şi-a asumat-o BM vis-à-vis de valorificarea trecutului şi prezervarea prezentului capitalei noastre. Să amintim, în context, monografiile biobibliografice ale contemporanilor noştri ca Eugen Doga, Grigore Vieru, Glebus Sainciuc, Paulina Zavtoni, Ion Hadârcă, Nicolae Dabija, Ninela Caranfil, Vlad Pohilă, Eliza Botezatu, Vladimir Beşleagă, Mihai Cimpoi, Aurel Scobioală, Aureliu Busuioc, Serafim Saka, Ion Ciocanu, Petru Cărare, Andrei Burac, Agnesa Roşca, Iurie Colesnic şi alte, multe personalităţi chişinăuiene – peste 200 de lucrări. Despre calitatea lor vorbeşte scriitorul şi deputatul Ion Hadârcă: „În ritmurile apariţiilor solicitate ale serialu

Chişinăul în literatură

lui de Biobibliografii ale scriitorilor contemporani… de asemenea se întrezăreşte stilul aceleiaşi rigori exempla re”. O contribuţie incontestabilă la ocrotirea şi valorificarea prezentului chişinăuian este şi Bibliografia Municipiului Chişinău (1996, 2002, 2009), care a înregistrat tot ce a fost scris despre capitala R. Moldova din anul 1995 până în 2009. Ne bucurăm pentru această nouă apariţie editorială dedicată Chişinăului, şi prin ea recunoaştem aspectul cel mai important al activităţii unei biblioteci – cel al profesionismului creativ. Volumul Chişinăul în literatură este şi va rămâne un bilet de călătorie în trecutul, prezentul şi viitorul acestui oraş – dimensiuni pe care bibliotecarii noştri le gestionează foarte rodnic astăzi. Iar referitor la importanţa socială, culturală a acestei, absolut deosebite, inedite, lucrări a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” amintesc versurile poetului-bibliograf Iurie Colesnic: „Pe urmele noastre calcă / Nu umbra, / Ţinându-se de mâini, umblă / Faptele noastre” . Încă o faptă adăugată la multele şi frumoasele împliniri înscrise în biografia Primăriei Municipiului Chişinău. Dorin CHIRTOACĂ, Primar General de Chişinău 2 august 2011

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Prezenta antologie se doreşte un omagiu adus Chişinăului la cei 575 ani de atestare documentară, precum şi un dar pe care îl facem cititorului îndrăgostit de creaţia literară, pentru a avea la îndemână cuvântul turnat în vers, în proză sau în cântec despre oraşul natal. Volumul este o primă încercare de a cuprinde cele mai reprezentative opere literare consacrate oraşului Chişinău, scrise, publicate şi lansate pe parcursul anilor; de a le tezauriza şi de a insufla mândrie şi respect pentru localitatea în care trăim şi vor trăi generaţiile viitoare. Selecţia oferă cititorului o imagine cuprinzătoare asupra lucrărilor literare dedicate Chişinăului în ultimele două secole. Chiar dacă o parte dintre autori au creat în perioada unor presiuni ideologice dure, textele prezente sunt, în majoritatea lor, nişte gânduri sincere, mărturii de dragoste, de admiraţie faţă de locul natal, de oamenii din preajmă, inspirate din trăirile lor cotidiene şi aspiraţiile noastre spirituale, din farmecul şi frumuseţea plaiului chişinăuian. Iniţiativa de a edita o asemenea culegere a rezultat din dorinţa de a satisface doleanţele cititorilor noştri pasionaţi de istoria şi cultura oraşului în care locuiesc, dar şi de a facilita munca bibliotecarilor în a regăsi mai operativ şi mai amplu informaţia solicitată din acest domeniu. O asemenea antologie tematică oferă o cale specifică de acces către cunoaşterea trecutului şi prezentului urbei şi prin prisma textelor literare, contribuind, astfel, la formarea spiritului civic de apartenenţă comunitară şi de demnitate naţională.

Chişinăul în literatură

Deşi antologia noastră e concepută ca o oglindă literar-artistică a unei capitale, a centrului spiritual al unei palme de pământ românesc, în ultimă instanţă avem a face cu o lucrare multiculturală, în armonie cu realităţile de la noi, dar şi cu spiritul ce defineşte europenitatea contemporană. Mesajul pluricultural îşi găseşte expresie în faptul că textele incluse în antologie aduc împreună mai multe generaţii de scriitori: români, ruşi, evrei, ucraineni, bulgari, găgăuzi, reprezentanţi ai altor minorităţi etnice conlocuitoare în municipiul Chişinău, reflectând mişcarea literară pe parcursul anilor. Opera literară antologată cuprinde o selecţie din 130 autori (85 în română şi 45 în alte limbi) o prezenţă amplă formând-o poezia, atât recitată cât şi cântată. Aflaţi în această zonă a cifrelor mai precizăm că volumul antologiei a fost limitat la o cifră deloc întâmplătoare – 575 de pagini, exact câţi ani marchează acum Chişinăul. La fel şi prima tranşă a tirajului constituie 575 exemplare… Cercetarea şi acumularea materialului a fost făcută în baza fondului de carte şi de publicaţii periodice ale Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, la care şi-au dat concursul bibliotecari din mai multe structuri, inclusiv din filiale, în colaborare cu cei mai receptivi scriitori, pentru care le suntem profund recunoscători. Criteriile de selectare, chiar dacă nu au fost prestabilite cu maximă rigurozitate, pot fi formulate după cum urmează: • criteriul valoric, al calităţii literar-artistice a scrierilor; • importanţa istorică, de prezentare, reflectare, ilustrare a specificului unei epoci; • varietatea, diversitatea exprimată prin includerea unor lucrări de autori cât mai diferiţi ca abordare a subiectelor, a genurilor şi speciilor literare.

Aceste criterii (principii), ca şi alte câteva, în subsidiar, au oferit colaboratorilor la antologie largi posibilităţi de a depista şi aduna relativ multe texte literare, uneori inegale ca realizare artistică. Am lăsat în afara antologiei lucrările excesiv ideologizate, tributare unor concepţii depăşite de timp, precum şi pe cele de calitate îndoielnică. Atunci când unul şi acelaşi autor are un număr mai mare de poezii (sau alte scrieri) dedicate Chişinăului, am procedat la o limitare a selecţiei – maximum trei-patru lucrări. În ultimă instanţă însă, anvergura palierului de reprezentare s-a limitat la posibilităţile şi solicitudinea contribuabililor – fie ei bibliotecari, fie autori. Din acest motiv, nu putem pretinde la o antologie exhaustivă; nu excludem să mai fi rămas dincolo de zona căutărilor noastre şi alte scrieri de calitate, consacrate Chişinăului, dar care, în eventualitatea depistării lor ulterioare, pot fi incluse într-o ediţie nouă, revăzută şi întregită a prezentei cărţi. Pentru a nu diminua coloristica de exprimare a epocii şi pentru a menţine aroma Chişinăului de altădată, în general, s-a respectat modul de scriere a textelor de către autori, unificându-se scrierea cu „â” interior, ortografierea actuală a formelor „nicio”, „niciun” şi alte câteva mici intervenţii. Culegerea debutează cu o caldă evocare adusă de Primarul General, Dorin Chirtoacă, precum şi cu două studii introductive ale directorului general al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, dr. Lidia Kulikovski şi Vlad Pohilă, scriitor, publicist, redactor-şef al revistei „BiblioPolis”. Corpusul antologiei conţine texte grupate în următoarele compartimente: Poezie; Proză. Eseu; Versuri cântate şi Chişinăul în alte limbi. Un capitol aparte îl

Chişinăul în literatură

formează Utilizatorii BM despre Chişinău, mai modest din punctul de vedere al numărului de autori şi al volumului, dar care conferă antologiei o notă de originalitate. Scrierile incluse aici au fost selectate din cele prezentate la Concursul de microeseuri Chişinăul în 575 de cuvinte, organizat în 2011 de Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”. În interiorul capitolelor textele sunt aranjate în ordinea alfabetică a numelor autorilor, iar la sfârşitul fiecărei creaţii urmează bibliografia documentului din care a fost preluat. Pentru o utilizare mai eficientă, lucrarea este însoţită şi de două indexuri: de nume, de titluri. Ne exprimăm convingerea că prezenta antologie oferă un solid suport informaţional despre istoria şi cultura municipiului Chişinău şi va fi un document de reală utilitate pentru bibliotecari, profesori, studenţi, elevi, pentru alte categorii de cititori interesaţi, determinându-i să reflecteze asupra imperativului de cunoaştere a ceea ce istoriceşte ne aparţine, de cultivare a sentimentelor de dragoste şi stimă faţă de locurile natale, de valorile perene ale poporului nostru. ALCĂTUITORUL

O CONTRIBUŢIE DEOSEBITĂ LA ZESTREA CULTURALĂ A CHIŞINĂULUI Cercetătorul, istoricul, deputatul, scriitorul, bibliograful Iurie Colesnic, reflectând la rolul contemporan al bibliotecii scria: „Biblioteca, în viziunea mea, trebuie să devină nu pur şi simplu un focar de cultură, ci un centru ştiinţific, în care se sistematizează experienţa acumulată… şi se pun în valoare lucrări ce ar fi de folos şi contemporanilor, şi urmaşilor”. El se referea la activitatea ştiinţifică şi editorială a BM, care în viziunea sa „constituie o dovadă strălucită că la BM se cercetează, se scrie, se editează”. Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” participă şi implică chişinăuienii să participe la viaţa culturală şi civică a municipiului, iar subiectele de interes public, cultural sunt prezente permanent pe agenda noastră. BM lansează evenimente şi activităţi culturale din Chişinău, iniţiază şi organizează manifestări literare, artistice, omagiale etc. despre oraş şi personalităţile sale. Echipa „Hasdeu” nu abandonează trecutul – tezaurizează, prezervă, valorifică şi promovează patrimoniul scris şi cultural prin cercetări, elaborări, digitizări şi expuneri ale colecţiilor noastre speciale şi rare. BM continuă să joace un mare rol în viaţa civică a chişinăuianului, a comunităţii chişinăuiene, astfel permiţându-i să rămână relevantă necesităţilor comunităţii pe care o serveşte. BM continuă să contribuie la dezvoltarea comunităţii chişinăuiene ajutând la consolidarea sensului de comunitate, sensului de bun comunitar şi identitate comunitară. Prin tot ce face BM contribuie şi asigură aspiraţia Chişinăului de a fi un oraş european, civilizat, educat, informat.

Chişinăul în literatură

BM recuperează informaţii, evenimente, fapte, oameni şi completează petele albe din istoria Chişinăului, continuă valorificarea, promovarea contribuţiilor chişinăuienilor notorii prin studii şi publicaţii ca: bibliografii tematice (Bibliografia Municipiului Chişinău, Chişinăul în arta plastică, Chişinăul pierdut, Chişinăul în literatura artistică, Creatori de ex-libris basarabeni etc.); elaborează catalogul factografic Letopiseţul Chişinăului; biobibliografii ale scriitorilor, medicilor, oamenilor de ştiinţă notorii ai Chişinăului. BM acţionează ca agent central de diseminare a conţinutului local, de creare a conţinutului local. Biobibliografiile BM sunt conţinut local, sunt contribuţii la cunoaşterea mai bună a prezentului, iar bibliografiile retrospective – ale trecutului. Fiecare biobibliografie este o istorie individuală, a unei personalităţi participante la evenimentele prezentului sau trecutului, cu contribuţii la dezvoltarea prezentului sau trecutului comunităţii chişinăuiene. Din aceste istorii individuale se compune istoria colectivă a Chişinăului. BM a editat peste 150 volume de bibliografii şi biobibliografii. Ion Hadârcă scria în 2007, apreciind mult efortul BM, în acest travaliu: „La o recentă aniversare… Biblioteca Municipală ne-a uimit cu un set impresionant de apariţii editoriale, care jalonau în fond o întreagă epocă în istoria cărţii ba sarabene”. Astăzi, în această lume a variaţiei, a diferenţei, a diversităţii oamenii au nevoie de ceva care să-i unească. Pe chişinăuieni îi uneşte… Chişinăul. Volumul Chişinăul în literatură adună între copertele sale aproape tot ce au scris poeţii şi prozatorii, ce au pus pe note compozitorii şi ce au cântat interpreţii despre capitala ţării, oraşul Chişinău. Lucrarea este un instrument de „aducere aminte” celor care au participat la edificarea oraşului, în

diferite perioade, diferiţi oameni ai scrisului, ai muzicii; este un imbold generaţiei tinere, de astăzi, care beneficiază de pe urma contribuţiei generaţiilor anterioare, de imaginea pe care au construit-o chişinăuienii care i-au precedat; este şi un mijloc de impulsionare a ataşamentului sentimental faţă de oraşul în care trăim, un imbold de educare în spiritul apartenenţei la Chişinău; este temelie cultural-spirituală pentru generaţiile viitoare. În aceste vremuri fragmentate, trecutul, prezentul şi viitorul unui oraş nu mai prezintă nici interes, nici preocupare pentru unii chişinăuieni şi chiar pentru unii decidenţi. Viaţa noastră de zi cu zi devine tot mai globalizată iar cultura tot mai hibridizată, evidenţiind un conflict între global şi local. Pentru mulţi localul în sine nu mai reprezintă o sursă de unicitate, ca altădată… Prin această lucrare BM afirmă şi demonstrează că localul, Chişinăul nostru, şi-a păstrat unicitatea şi capacitatea de a genera diversitatea; prin această lucrare BM contribuie la perpetuarea localului… Volumul este o surpriză pozitivă, dorită şi necesară pentru Chişinău şi chişinăuieni în an aniversar… Este un volum inedit care demonstrează că BM produce valori într-un mod inimitabil. Apariţia acestei lucrări are şi un rol reparator. În 1968, la Chişinău, Editura „Cartea moldovenească” scoate un volum de 368 de pagini cu titlul Literaturnyj Kišinev, care includea 50 de autori chişinăuieni, toţi ruşi, evrei şi de alte naţionalităţi conlocuitoare şi printre aceştia doar unul, unul singur, moldovean – Victor Teleucă, cu o poezie. Studentă fiind pe atunci la USM, mi-a părut inechitabilă proporţia. Volumul nu era despre Chişinău, dar includea autori chişinăuieni, vorbitori de limbă rusă. Nu ştim pe ce criterii s-a făcut selecţia autorilor, dar categoric mai erau, la Chişinău, în

Chişinăul în literatură

1968, scriitori… De atunci, din anii studenţiei, mi-am asumat un angajament moral, civic, un obiectiv-dorinţă de a edita o antologie despre Chişinău în literatura artistică găsind un loc pentru fiecare scriitor chişinăuian şi străin care au cântat în versurile, prozele lor oraşul. Realizarea s-a produs în acest an aniversar, include 130 de autori din diferite epoci, din care 85 moldoveni/români şi 45 autori ruşi şi de alte etnii. Lucrarea este foarte importantă pentru Chişinăul zilelor noastre – în această lume imprevizibilă oferă chişinăuienilor o ancoră în local, în natal; ca printr-un tonometru măsoară dragostea chişinăuienilor faţă de Chişinău, ritmul vieţii municipiului natal. Dacă această carte are vreun merit aparte, atunci el este, în primul rând, al chişinăuienilor incluşi în antologie. Până la urmă, tocmai chişinăuienii determină ritmul în care bate inima Chişinăului la venerabila-i vârstă de 575 de ani.. Lidia KULIKOVSKI, director general, Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”

SCRIITORUL ŞI ORAŞUL: DOUĂ „VASE COMUNICANTE” Dacă li se poate reproşa ceva bibliotecarilor noştri… (repet: dacă!…), apoi în niciun caz nu li s-ar putea imputa necunoaşterea sau proasta cunoaştere a Chişinăului! Şi nu numai de aceea că în cadrul Bibliotecii Municipale „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, la Sediul Central, de un deceniu deja, activează energic şi fructuos un Departament întreg – CID „Chişinău” –, ale cărui scopuri, obiective, sarcini, rosturi, destinaţie etc. constau tocmai în a informa lumea cât mai bine, cât mai corect despre ce se face, ce s-a făcut şi chiar… ce se va face în capitala Republicii Moldova. La serviciile extrem de amabile, foarte generoase, şi incontestabil – competente, ale CID –, recurg mii de chişinăuieni, inclusiv bibliotecarii, astfel ei având o garanţie în plus că se documentează perfect despre viaţa municipiului, despre toate evenimentele ce au loc aici, despre personalităţile sale ş.a.m.d. De fapt, cine vrea să ştie mai mult despre activitatea CID „Chişinău” – iar aceasta echivalează cu un impuls nou, poate mai puternic, de a cunoaşte mai bine oraşul natal – le recomandăm să facă o „vizită de documentare” aici, ori să dea un telefon la 22.16.97. Sau, la urma urmei – să citească în paginile 18-21 al acestui număr de BiblioPolis nişte articole speciale, în această ordine de idei, ale dnelor Taisia Foiu şi Ludmila Pânzaru. Noi, profitând de ocazie, le felicităm din suflet, cu ocazia aniversării a 10-a de la fondare, pe colegele de la „cel mai chişinăuian departament” din cadrul BM „B.P. Hasdeu”: doamnele Ludmila Pânzaru, Taisia Foiu, Olga Detişin, Claudia Tricolici, Galina Neamţu; domnişoa-

Chişinăul în literatură

rele Ala Uncu, Eugenia Filip, Ana Popescu, urându-le să rămână şi în continuare harnici străjeri şi promotori ai istoriei, culturii, vieţii cotidiene a capitalei noastre. Aşadar, Mulţi ani trăiască CID „Chişinău”! şi… să ne conectăm şi noi puţin pe unda Chişinăului.* Ziceam că lucrătorii BM îşi cunosc bine oraşul şi rămânem în continuare la această opinie ce constituie şi unul din motivele pentru care revista BiblioPolis nu a prea inserat materiale cu tematică strict chişinăuiană. Deşi… an de an, am consemnat, totuşi, într-un fel sau altul, Hramul oraşului. Este o adevărată plăcere să vorbeşti despre lucruri şi oameni dragi, iar Chişinăul ne este foarte drag şi de ce nu ne-am permite, iarăşi şi iarăşi, această mică satisfacţie de a ne referi la locuri îndrăgite, la oameni scumpi sufletului nostru? Însă, renunţând la ideea de a scrie o tabletă siropoasă despre splendorile Chişinăului – aşa cum ar cere-o, parcă, „eticheta”, adică Hramul oraşului, în cazul dat –, am decis să aruncăm o privire retrospectivă asupra capitalei basarabene. O tradiţie a presei de la Chişinău, nu ştim de ce, identifică retrospectivul chişinăuian, aproape că obligatoriu, cu epoca în care s-a aflat aici Aleksandr Puşkin, „le soleil de la poésie russe”, cum l-a calificat, încă în timpul vieţii, un contemporan de al său – altul decât d’Antes! – mai mult, chiar un scriitor rus, atâta doar că pe atunci – adevăr cunoscut şi din romanul contelui Lev Tolstoi, Război şi pace, bunăoară – limba elitei ruse era franceza (cum era la noi rusa, pentru majoritatea orăşenilor, şi * În acest alineat este prezentată starea de lucruri din 2006; între timp, însă, au survenit unele schimbări. Astfel, actualmente dna Ludmila Pânzaru este director adjunct al BM „B.P. Hasdeu”, iar echipa CID „Chişinău” este formată din: Tatiana Baltag, Nadejda Ciocoi, Carolina Gîscă, Maria Gonţa, Eugenia Filip, Taisia Foiu, Claudia Tricolici.

mai este – pentru „elita partinico-de guvernământ”). Dacă e să alegem între Puşkin şi alţi poeţi ruşi din acea epocă, personal optăm pentru Lermontov. (Felicitări scriitorului Ion Hadârcă pentru o splendidă carte cu traduceri din Lermontov: Demonul meu. – Chişinău: Ed. Prut Internaţional, 2006. – 130 p.; de asemenea, un mulţumesc frumos tălmăcitorului pentru amabilitatea de a ne fi dăruit un exemplar al acestei cărţi). Dar cum Mihail Lermontov nu a ajuns în Basarabia, iar punctul nostru de pornire a fost literatura artistică versus Chişinău, ne oprim la alţi scriitori, din altă epocă – anii ‘20-’30 ai sec. XX, şi din alt spaţiu lingvistic – cel matern. Da, pare incredibil, şi totuşi e adevărat: fost-au vremuri când pe străzile Chişinăului au păşit, fără grabă şi fără teamă, nişte poeţi, pe atunci celebri deja, precum Octavian Goga, Ion Minulescu, George Topârceanu… ca să ne limităm la „trei, Doamne, şi toţi trei”!… Gala Galaction, care a predat la Facultatea de Teologie din Chişinău, lucrând aici şi la o traducere nouă, literară, a Bibliei, este recunoscut şi ca un prozator de real talent; poate nu de anvergura lui Mihail Sadoveanu, cel care a străbătut multe Drumuri basarabene şi pe aripile imaginaţiei, dar şi aievea. În 1905, într-un proiect de cunoaştere pe viu a zbuciumului românilor din jurul Vechiului (şi micului, încă) Regat, a poposit şi la noi inegalabilul Nicolae Iorga; a venit aici ca istoric, deşi, probabil, mai ales ca român. Panait Istrati a hălăduit pe la Tiraspol… nu că la Chişinău, dar nici măcar la Tighina, imediat peste râu, peste Nistru, nu a trecut, căci pe atunci Tighina „era cu Chişinăul”, ambele oraşe se aflau în aceeaşi Ţară, spre deosebire de Tiraspol, care a fost continuu în alt stat. A propos de provincie. La Bălţi, mai mulţi ani a funcţionat ca ju-

Chişinăul în literatură

decător (ba chiar ca magistrat! – care e ceva mai mult decât un simplu judecător…) Cincinat Pavelescu, bine cunoscut ca autor de creaţii umoristice şi satirice. Olguţa, dulcea eroină a romanului La Medeleni, în căutarea bărbatului iubit, parcurge traseul Iaşi – Ungheni – Chişinău – Bălţi – Făleşti. E de presupus că o fi călătorit pe acelaşi itinerar şi Ionel Teodoreanu, autorul acestei naraţiuni ce a încălzit adolescenţa, studenţia, tinereţea mai multor români, inclusiv din Basarabia. Chiar dacă devenise ieşean încă de la sfârşitul sec. XIX, apoi bucureştean şi prahovean („ploieştean cu viza de reşedinţă în localitatea Bucov”), Constantin Stere venea clandestin la Chişinău în lunile de apariţie a memorabilului ziar Basarabia, pionier de excepţie al presei româneşti din provincia pruto-nistreană sub prima ei ocupaţie rusească. În luna de graţie martie, 1918, este prezent la apel la lucrările Sfatului Ţării, ca pe 27 Martie, să lămurească cel mai bine, cel mai convingător, deputaţilor – cu deosebire celor ce reprezentau minorităţile etnice din provincie – importanţa, oportunitatea, necesitatea unirii Basarabiei cu Ţara cu care alcătuia acelaşi spaţiu istoric şi cultural. Între cele două războaie mondiale, C. Stere venea, mă rog, ca acasă – şi la Chişinău, şi la Soroca, şi la Bălţi sau Orhei… Anterior acestora, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi Zamfir Ralli-Arbore şi-au făcut în capitala basarabeană studiile gimnaziale, iar Mihai Eminescu, lucru ştiut, s-a aflat doar în trecere prin Chişinău, în trenul spre Odesa. Dintre alţi scriitori de seamă din epoca României Mari, a vizitat cu certitudine Chişinăul şi Geo Bogza, lăsând în presa epocii nişte răvăşitoare impresii. Rămân încă neelucidate, pentru publicul larg, condiţiile, motivele, iar în anumite cazuri – însăşi posibilitatea prezen-

ţei la Chişinău a unor celebrităţi literare din România Mare, cum ar fi Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Ion Barbu, Duiliu Zamfirescu, Tudor Arghezi, Gib Mihăescu… Diverse referiri la Chişinău pot fi găsite în opera tuturor literaţilor enumeraţi în propoziţiunea de mai sus; aşteptăm concretizări de la istoricii noştri (cu deosebire de la istoricii literari) care, în acest sens, ar trebui să tragă cu coada ochiului la febrila activitate a colegilor lor rusofoni de la Chişinău: aceştia au întocmit cronici pe zile, ba chiar şi pe ore, ale „exilului” lui Puşkin în Basarabia! Cu atât mai mult cu cât, veneau pe atunci la Chişinău şi în alte localităţi basarabene nu numai scriitori (şi politicieni, de care facem abstracţie aici), ci şi redutabili reprezentanţi ai artelor din România Mare. Astfel, a ţinut câteva concerte la Chişinău genialul George Enescu, inclusiv un concert consacrat Marii Uniri a provinciei basarabene cu Regatul României, pe 27 Martie 1918. A făcut furori în spectacolele jucate în capitala basarabeană, în perioada interbelică, faimoasa artistă Maria Filotti, de la Bucureşti. În timpul celei de a doua conflagraţii mondiale a cântat la Chişinău şi în alte oraşe basarabene, ba chiar şi la Tiraspol şi Odesa, marea Marie Tănase. Revenind la tagma scriitoricească, nu putem să nu consemnăm că ne-a vizitat oraşul – în cu totul altă epocă, şi în condiţii absolut diferite – şi poetul Necuvintelor, cel a cărui patrie era Limba Română. Poate că mergea Nichita Stănescu prin Chişinău, în frumoasa toamnă a lui 1976, fără grabă, dar la sigur că se plimba cu teamă anumită în jurul hotelului „Codru”, unde fusese cazat… În genere, aflarea la Chişinău a personalităţilor notorii ale poeziei şi prozei române a fost evocată, în di-

Chişinăul în literatură

ferite contexte şi în diferite forme de mai mulţi istorici literari şi publicişti de la noi. Ar fi nedrept să spunem că nu s-a scris la noi şi despre talentatul literator român Al. Robot, inclusiv despre relaţia, chiar că specială, pe care a avut-o el cu Chişinăul. Bibliografia cu acest subiect include numeroase articole şi studii semnate de George Meniuc (se pare că e primul care a repus în actualitate numele şi creaţia lui Al. Robot, în 1965, în Moldova socialistă (entitatea şi ziarul cu acest nume!); Simion Cibotaru (cred că lui îi revine meritul de a-l fi readus editorial pe Al. Robot în Basarabia sovietizată); apoi Mihai Cimpoi, Mihail Dolgan, Ion Ciocanu, Nicolae Bileţchi, Eliza Botezatu, Elena Ţau, Ioan Mânăscurtă, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu, Gheorghe Doni… Noi ne-am oprit atenţia, acum şi aici, asupra personalităţii lui Al. Robot din câteva motive. Poate, în primul rând, pentru că anul acesta (2006, n.n.) Al. Robot ar fi împlinit 90 de ani… (teoretic, putea să mai fie în viaţă…) şi nu ştim câte ziare sau reviste de la Chişinău ori de la Bucureşti şi-au amintit de marele aniversat. Dar a fost un talent precoce şi viguros, pitoresc, dispersat şi extrem de prolific. Ca poet, a debutat editorial la 16 ani! – în 1932, când abandonează Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti şi se angajează ca reporter la ziarul Rampa, tipărind în oraşul natal placheta Apocalips terestru, remarcată de mai mulţi critici literari ai epocii. Peste niciun deceniu, G. Călinescu îl „contabilizează” pe poetul Al. Robot şi în Istoria literaturii române de la origini până în prezent… (Bucureşti: Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, 1941. – 948 p.; Errata). Faimosul – deja – exeget reţine că Al. Robot e născut pe 15 ianuarie (în aceeaşi zi cu Eminescu!), 1916, şi îl caracterizează după cum urmează: „Bun versificator Al. Robot (Alter Rotmann)

[…], cu strofe căzând în valuri ca nişte mătăsuri grele. Fondul însă uşor mistificat. Sensualisme (şi uneori obscenităţi) […] puse într-un hermetism barbian galopant” etc. În afară de G. Călinescu, l-au mai apreciat elogios pe Al. Robot, în presa timpului, şi alte somităţi ale criticii literare româneşti: Perpessicius, E. Lovinescu, Ion Pillat, dar şi N. Costenco, în Viaţa Basarabiei din 1937. Mai târziu a fost obiectul unei solide exegeze a lui Dumitru Micu. Ca prozator, Al. Robot a lăsat un roman, MusicHall, original şi modernist de la titlu până la ultimele alineate, în care personajele, în general fantomatice, „ca după o incinerare, se vor preface în cenuşa amintirilor”. (În iulie 1941, la fel era să se prefacă, dar nu în cenuşă, ci mai curând în nămol sau în hrană pentru peşti, şi Al. Robot însuşi, cu alţi vreo trei mii de evacuaţi din Chişinău, când vaporul pe care fuseseră îmbarcaţi, s-a scufundat în Marea Neagră, pe fatalul traseu Odesa – Crimeea). A fost şi un excelent publicist – adevăr probat şi de acceptarea lui, ca reporter sau colaborator extern, la prestigioase ziare şi reviste ale timpului: Cuvântul liber, Universul, Viaţa literară, Revista Fundaţiilor Regale ş.a. din Bucureşti. La Chişinău a lucrat la diferite redacţii, poate cel mai mult la Gazeta Basarabiei. (După 28 iunie 1940 a fost angajat la Moldova socialistă, dar colabora – unul Dumnezeu ştie cum! – şi la Viaţa Basarabiei, a cărei redacţie se refugiase, din cauza ocupaţiei sovietice, la Bucureşti!). Ca poet, prozator, eseist şi gazetar, Al. Robot a fost un harnic şi abil Îmblânzitor de cuvinte – ca să recurgem la o metaforă cuprinsă în titlul unui ciclu de versuri pentru cel de-al treilea volum liric, needitat. (Al doilea, Somnul singurătăţii, văzuse lumina tiparului în

Chişinăul în literatură

Editura „Dreptatea” din Chişinău, în 1936, cartea fiind recenzată şi de G. Călinescu, în Adevărul literar şi artistic din noiembrie 1936, o dovadă extraordinară cât de intensă – şi cât de democratică! – era circulaţia cărţilor, cel puţin în mediile intelectuale, din România întregită!). Se pare că Al. Robot a avut o predispoziţie eminamente artistică, estetică, cu o largă deschidere spre valorile cosmopolite (alias universale), ceea ce se învederează în multe poeme, în romanul nominalizat, în zeci de tablete despre scriitori (Boccaccio, Cervantes, Goethe, Zola, Baudelaire, Pirandello, Esenin; Mateiu Caragiale, Camil Petrescu, N. D. Cocea, Ion Pillat, L. Rebreanu, P. Istrati, M. Sadoveanu) şi artişti (Maria Cebotari, Constantin Brâncuşi, Victor Brauner, Eduard de Max, Anna Pavlova, Vaţlav Nijinski…). Unor celebrităţi ale literelor şi artelor române le-a luat şi interviuri, poate cel mai insolit fiind considerat în epocă un dialog cu Liviu Rebreanu. A dialogat şi cu Maria Cebotari, redactând un text ce avea să devină foarte curând istoric. Precizăm că, în interviul la care ne referim, distinsa cântăreaţă, printre altele, expune şi nişte impresii din turneul ce-l avusese atunci la Riga, capitala Letoniei. Din câte ştim, au dialogat în hotelul „Suisse”, unde se cazase celebra artistă şi unde se află acum Sediul Central al Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”. Era un reporter „de teren” şi nu e de mirare că a scris despre diferite localităţi din Basarabia, vădind o greu explicabilă predilecţie pentru sudul provinciei: Comrat, Cahul, dar şi Cetatea Albă, Ismail sau Vilcov (astea din urmă, după 1940 fiind incorporate Ucrainei, chiar dacă şi Al. Robot arăta, dezinteresat, caracterul lor românesc). Desigur, cel mai mult a scris despre Chişinău. Vă propunem alăturat, în acest număr al revistei

BiblioPolis, o mostră de publicistică a lui Al. Robot, articolul Zgomotele Chişinăului*. Ce ar fi de spus în legătură cu acest articol sau, mai bine zis – care ar fi motivul acestei republicări? Primo, pentru că e o relatare subtilă despre oraşul al cărui Hram îl sărbătorim acum. Secundo: autorul abordează o problemă a anilor interbelici, dar care se vrea rezolvată şi acum: „să lăsăm oraşul să ciripească, dar să-l împiedicăm să urle”. Tertio: impresionează afecţiunea cu care bucureşteanul Al. Robot (era, după G. Călinescu, fiul unui „funcţionar comercial”, iar după alte surse – fiul unui paznic de cimitir al cultului mozaic din capitala Regatului) scrie despre Chişinău, numindu-l nu altfel decât „oraşul nostru”. Citind scrierile lui, rămâi cu impresia că Al. Robot şi Chişinăul compăreau în acei ani ca două vase comunicante. E, de fapt, la mijloc, încă un specific al Chişinăului: acest oraş a avut şi mai are foarte mulţi fii adoptivi şi nu mai puţine fiice adoptive. Şi noi, majoritatea chişinăuienilor de azi, am fost adoptaţi de Chişinău, părăsind satele şi târgurile natale… Aplecaţi-vă privirile şi peste paginile de publicistică a lui Al. Robot, peste alte file în care maeştri ai cuvântului au înveşnicit Chişinăul de altă dată. Răscoliţi parfumul fără şanse de întoarcere al anilor ’30… Nu veţi regreta. Septembrie 2006 Vlad POHILĂ Notă : Varianta iniţială a articolului de mai sus a fost revăzută şi completată în iunie-iulie 2011.

* Zgomotele Chişinăului şi alte câteva scrieri de Al. Robot au fost incluse şi în prezenta Antologie, a se vedea pp. 221229.

Chişinăul în literatură

Poezie

Ion Anton (n. 1950) Rivalitate

Rivalitate frumoasă în oraşul meu cu zâmbet de mireasă. ANTON, Ion. Rivalitate. In: Anton, Ion. Cădere sentimentală pe gânduri. Ch., 2010, p. 74.

Chişinăul în literatură

Aici, unde valuri, tot valuri şi valuri de lume te izbesc de pereţii zilei ursuze, unde graba te calcă mereu pe picioare, neavând, cel puţin, timp pentru a-şi cere scuze; aici, unde troleibuzele-aleargă, de la un capăt la altul al vieţii urbane, legate de sârme – să nu o ia razna, ursuze, şi să pască cumva iarba de pe peluze; anume aici, unde destinul tău a venit să viseze, puful de plop, arţăgos, cu destoinicia florii de tei se-ncumetă să rivalizeze…

Capitulare

Nimic imposibil

Poşta Veche mă priveşte cu ochi de fântână şi e atât de bine în această asemănare cu satul, încât copilăria vine şi îmi îngână câte un „Pluguşor”, apoi trece şi cu Semănatul. Nu se poate să nu fi observat, nu se poate: în faţa vieţii oraşul capitulează cu toate convenienţele vane, în loc de albe drapele, măi frate, scutece de prunci arborând pe la balcoane. O, Poştă Veche cu oglinzi de fântâni cristaline, în care oglindă să se fi dizolvat pruncul din mine?

Să ştii: Posibil să fii Piatra de temelie A unei ere ce trebuie să vină, Neîncepută cu nicio clipă, Netulburată de nicio aripă, Căci veşnicia e cerul Şi adevărul Din visul tău de copil, E valul ce sparge Catarge, Dar şi pisica ce toarce umil La picioarele tale…

ANTON, Ion. Capitulare. In: Anton, Ion. Viitorul ca moştenire. Ch., 1992, p. 59.

Nimic imposibil, În acest oraş miraculos, Când fătul din scutece iese Ca un fruct din petale. ANTON, Ion. Nimic imposibil. In: Anton, Ion. Cădere sentimentală pe gânduri. Ch., 2010, p. 75.

Chişinăul în literatură

Serafim Belicov (n. 1947) Oraşului Chişinău Vârsta ta şi-a luat începuturi Mai întâi din anotimpuri De luturi, Mai întâi din văpaie de ţărnă, Mai întâi din muguri de grâu, Mai întâi dintr-un răsărit Târziu, Ce amiaza şi-a înălţat Din soare şi horă de sat; Mai întâi dintr-o flamură vie Cu streşini de ciocârlie Vârsta ta a-nflorit, Ca o ramură de mit, Pe-acest picior de plai, Pe-această gură de rai… Adună-ţi cărările toate Din flăcări demult scuturate, Drept inimă pune-le, pune-le Şi caută-ţi numele, numele: Mai întâi, cine a fost? O toamnă în vânt, fără rost? O ploaie cu stropii goi? Caută-ţi numele, numele Din nume etern de eroi! O, numele, numele, numele Ţi-l poartă timpul pe umeri,

Iar timpul, iată-l, vuind În suflet de om şi pământ… Un cântec… să cânte cu toţii Întru sacrele, sacrele torţe, Ce-au trăit şi trăi-vor senin În fruntea anilor plini De ceruri şi de lumini… Un cântec… să curgă cascadă – Să ardă, să ardă, să ardă Vocea focului, cruntă (Azi de sub piatră căruntă Urcă-acest strigăt spre noi, – Astăzi sub piatră căruntă – Un glonte lăsat de război…) Paşnic respiră oraşul Prin somnul de maci ai ostaşilor Şi-un văzduh de floare s-aprinde Ca ochiul de fată, fierbinte, Crescându-şi cerul, întinsul De-asupra orei nestinse Din paşii noilor schele – Oraş al republicii mele… Numai cu adâncimi astrale Măsurăm împlinirile tale. BELICOV, Serafim. Oraşului Chişinău. In: Cultura. 1971, 21 aug., p. 2.

Chişinăul în literatură

Ion Bolduma (1933 – 1993) Ciocana Nouă Vânt de iarnă. Vânt bezmetic. Colţ de ţară cu-ntuneric. Drum abrupt. Hârtoape sure Poartă urme de pădure, Poartă urme de pârloagă, De pustiu şi lutărie, Unde s-a văzut trecutul În oglinzi de sărăcie. Azi, aici – Ciocana Nouă, Unde-i vara cuib de rouă, Poposit-au poposit Zorii albi din răsărit, Soarele din neguri sparte Cu-a lui rază de departe. Şi-a făcut să vadă Vremea Cuibul ista de hârtoape, Ce mureau în mucegaiul Câmpului, bâhlit de ape. Ce-a spus Vremea? Ce-a spus Timpul? – A luat în braţe câmpul Şi l-a şters de neagră gârlă, De pustii şi de mocirlă. Şi-a zis ziua cea senină Într-o vorbă de lumină, Când porni pe timp de pace,

Drum de fier s-aducă-ncoace, Drum de fier pe drum de ţară Cu zidari şi primăvară. BOLDUMA, Ion. Ciocana Nouă. In: Bolduma, Ion. Scrieri alese. Ch., 1991, p. 150.

Chişinăul Flăcău de la poale de codru, Sub umbra frunzişului verde, Tu vii tropotind pe şoseaua Bătrânului nostru Hânceşti. Te prinde tăcerea albastră A nopţilor verzi de la Centru, A nopţilor verzi din Sculeanca, A nopţilor verzi din Munceşti. Şi luna îţi farmecă viaţa La geamul uzinelor tale, Când versul cântărilor veşnici S-aude pe-o gură de rai. Flăcău de la poale de codru, Te prinde tăcerea albastră Şi-amurgul cum e liliacul Din gingaşa floare de mai. Tu creşti cartiere cu ceasul, Zidarii ţi-s toţi ca Topală, Porţi zâmbet pe orice alee Şi sporul la orişice strung. Eşti inima gliei-livadă Sub umbra azurului verde

Chişinăul în literatură

Şi-n ţara zborului cosmic Ţi-i visul ca zborul de lung. Eşti pruncul salvat dintre flăcări În noaptea de foc şi năpaste. Crescut pentru dragostea noastră Trudită, dar plină de dor, În tine s-aude izbânda, Căci simt peste tot o Moldovă – Eşti mândru de propria-ţi glorie, Sunt mândru de-al tău viitor. BOLDUMA, Ion. Chişinăul. In: Bolduma, Ion. Scrieri alese. Ch., 1991, p. 173.

Aurelia Borzin (n. 1984) lichefiată chişinăul e o tabletă de ciocolată nu ai cum să te rătăceşti lăsându-mă la miezul nopţii singură în mijlocul oraşului îmi zicea cu străzile intersectându-se în unghiuri drepte blocurile cutii de piatră după chip şi asemănare lui întronat în mijlocul odăii sprijinindu-i obscurul tavan în mâinile noduroase o ramă cu „marcu la 2 ani” singur în pătuţ figura boţită de plâns întinzând braţele care-i ies din cadru cum privirile azi la 63 vor să-i iasă la plimbare afară pe geam noapte ciocolată răvăşită nu ai cum să BORZIN, Aurelia. Lichefiată. In: Borzin, Aurelia. Chişinăul e o tabletă de ciocolată. Bucureşti, 2010, p. 39.

Chişinăul în literatură

Emilian Bucov (1909 – 1984) Salcâmii Chişinăului Bravi cântăreţi din fluiere-nfrunzite, Cu trăsături bătrâne, ca şi-akânii, Sorb din ţărână vremuri adâncite. Salcâmii Chişinăului, salcâmii. Tulpinile cu unduiri perene Sunt doldora de zile-aglomerate, De parcă Fidias cel antic al Atenei Sculpta în timp imagini minunate. Stând pân’la brâu în epoca trecută, Iar cu frunzişul nou în viaţa noastră Salcâmii în memoria lor mută Păstrează cer smolit şi boltă-albastră. Sub scoarţă – strămoşeşti comori. Din ele Un templu s-ar putea-nălţa – Al gliei sfinte. Nici Cresus n-a avut atâtea inele Cu vii carate-n măduvă fierbinte… BUCOV, Emilian. Salcâmii Chişinăului. In: Cartea poeziei-78. Ch., 1978, p. 12.

Oraşul meu, Chişinău Nu-i piatră de zid, nici stradă, Nici ornicul orelor, Nici farmecul florilor, Nici toamnă cu frunze-n cascadă, Ci suflet ce creşte mereu – Oraşul meu, Chişinău! Eu nu ştiu clipita în care Privirea ciobanului Din valea Buiucanului Zbură prima oară în zare, Spre un deal sunător de pini, Ca un clopot căzut din înălţimi. Dar cine şi-a aşezat prima stână La Bâc? Spune-mi, veacule, Şi tu, meleagule? Că-i pun monument, cât un plop, În grădină, Să fie alături de noi Sub soare, sub ploi! Sporeau sălaşuri şi stâne vecine… Când? S-au uitat datele. Pe urmă uliţa satului, Pornită din umbra grădinii, Şi-a pus în cap un etaj, Să fii, Chişinău, oraş. Te ardeau veac de veac pojaruri haine În paguba vieţilor. Şi lutul pereţilor Chirpici s-a făcut în cuptoare străine, Şi iar, după focul crunt,

Chişinăul în literatură

Ca Phoenix renăşteai din scrum. ……………………………………. Şi-ai trecut, Chişinău, prin furtună, Prin lava atacului, Dar cumpăna veacului Ţi-a hărăzit biruinţă-cunună. Ci doar în adânc de pământ Se află cei fulgeraţi, dormind. …Azi facem suflete pline, Şi cântec, şi pâine. Şi geamuri cu feţe senine, Urechea ne-o-ndreaptă spre mâine Săgeata prospectului tău, Oraşul meu, Chişinău. Te văd prin ochii copiilor Crescut, unde astăzi câmpiile Cu valul lanului bat În malul tău asfaltat. Te văd: Cu grădinile Şi uzinele, Şi cu schelele Ce-ating stelele, Cu pieţele – cântăreţele, Cu uliţele – nou-nouţele, Şi cu turnul alb, Şi cu steagul nalt. Să-mi trăieşti Şi să-mi creşti mereu, Oraşul meu, Chişinău! BUCOV, Emilian. Oraşul meu, Chişinău. In: Bucov, Emilian. Mi-i dor de ţara cu cireşi: poezii şi poeme. Ch., 2005, p. 33-35.

Andrei Burac (n. 1938) Oraş în ploaie Stropii aceştia răcoroşi sting setea din metal şi pietre, distrug legile geometrice trecute prin sticlă. E ora clară a sărbătorii, se întâlnesc liniile paralele pe obrajii noştri, aşa precum destinele pe margine de azur. Unghiurile toate pornesc din mâinile mele pline cu felii de cer. Prin cristalii lichizi îmbrăţişez un fragment din zare, – tot oraşul legănat de oglinzi. Iar oamenii, oamenii se strigă Şi-nseninaţi păşesc fără de griji printre aceste fire de cer albastru. BURAC, Andrei. Oraş în ploaie. In: Burac, Andrei. Ispita înfloririi. Ch., 1970, p. 17.

Chişinăul în literatură

Făptura albă

Măsură

Şi astăzi patinezi cu ochii străzile acestui oraş, făptură albă, cu obraji în crizanteme?

Acest oraş e un gând cu rădăcini înfipte până la os pe o pantă verde de pământ. Un gând ce-şi îngână ziua vârsta în zumzete duse pe vânt. El are trup de copil, ochi ademeniţi de înălţimi, graiuri sub frunte fierbinte.

Şi astăzi aştepţi cu inima la porţile lui, făptură albă, înălţată în tronul seral? Pentru cine păstrezi căldura acestor mâini avântate după soare, ca două păsări la primul zbor, făptură albă, născută din ecoul primăverii – carte nedeschisă încă? BURAC, Andrei. Făptura albă. In: Burac, Andrei. Ispita înfloririi. Ch., 1970, p. 43.

Cuvintele albastre ce le voi scrie vreau să cadă din nou în pământ. Iar deocamdată, se topeşte vocea mea pe bolta lui de smalţ, încinsă de cântecul muncii. BURAC, Andrei. Măsură. In: Burac, Andrei. Ispita înfloririi. Ch., 1970, p. 53.

Chişinăul în literatură

Iacob Burghiu (1941 – 2003) Floarea din fereastră Dincolo de fereastră cădelniţează о lumină slabă, turcoază. În piaţa centrală а oraşului oamenii mai comunică prin flăcările lumânărilor ce ard ici-colo cuiburi, cuiburi… Păsările nu mai zboară, cusute fiind în loc de nasturi la umeri şi buzunare. O ţigancă vinde ghiocuri cântătoare. Fotoreporterii propun trecătorilor imagini şi abecedare de la prima Mare Adunare Naţională…

Ecoul fixează pasaje apocaliptice din cărţi apocrife Apoi vulpea neagră а nopţii păşeşte peste toate… Şi în catedrala aceasta mare а oraşului, sub cupola cerului, vântul citeşte flăcările lumânărilor şi frunzăreşte о Biblie uitată pe cenuşa asfaltului… Astăzi, în blocul de vizavi, la ultima fereastră, о floare de lămâiţă, încheiată la toţi nasturii, moare de prea plinul dragostei. BURGHIU, Iacob. Floarea din fereastră. In: Burghiu, Iacob. Rup spice duminica. Ch., 2001, p. 195-196.

Chişinăul în literatură

Alexandru Buruiană

Aureliu Busuioc

(n. 1980)

(n. 1928)

Transilvania

Teii Chişinăului

transilvania(1) tu eşti vinovată de moartea mea cu cele optzeci mii de volume transpirate m-ai stâlcit în 91(2) ca pe-o broască râioasă am sângerat transilvania ţi-am spus că nu am ce să citesc şi tu mi-ai împrumutat patru cărţi patru călăi transilvania m-ai pulverizat sub 91 de atunci îmi cauţi cadavrul expediat tu te joci cu cadavrul meu transilvania te urăsc te iubesc te-am vizitat miercuri(3) ca să te bat cu picioarele în burtă nici măcar nu mi-ai deschis îţi spălai ciorapii creierii asta a fost scuza ta asta a fost m-am supărat tare transilvania şi l-am chemat pe ţepeş ţepeş a venit varză m-am făcut varză te-am făcut o varză transilvania te-am bârfit transilvania te-am tras în ţeapă transilvania mi-e dor de tine transilvania

M-au îmbătat teii Cu mireasma lor, Umblu pe străzi Clătinându-mă Ca de inaniţie. De-ar fi un miliţian Să mă vadă, de zor m-ar duce la miliţie!

(1) Transilvania – bibliotecă din oraşul Chişinău (2) 91 – număr de permis eliberat de către Biblioteca Transilvania (3) Miercuri – prima miercuri a lunii – zi pentru curăţenie BURUIANĂ, Alexandru. Transilvania. In: Noua poezie basarabeană: Antologie. Bucureşti, 2009, p. 103-104.

De-atâta polen arăt Ca un chinez, De-atâta parfum – Ca un îndrăgostit ori ca un lunatic. Meditez, meditez, meditez, Dar capul mi-e gol Ca pântecul unui buratic. Ştiu teii De când nu erau pe străzile-acestea. I-am îndrăgit din păduri Ori din vis. Şi-au venit. Stau teii Cu ciripit de vrăbii pe creste, Pe străzile oraşului meu Înnoit… BUSUIOC, Aureliu. Teii Chişinăului. In: Busuioc, Aureliu. Versuri. Ch., 1967, p. 105-106.

Chişinăul în literatură

Leo Butnaru (n. 1949) Diptic chişinăuian loc Locuiesc pe strada Frumoasa, în partea oraşului unde turnul televiziunii străbate asfaltul precum Osia Lumii. Aici totul e foarte concret şi concomitent – neobişnuit zi şi noapte persistând o stare de lumină şi de sunet vibrând printre nucii vecini cu plopii ce par uriaşe bujii la arderea internă a oricărui anotimp; aici – unde vrejurile viţei-de-vie se-ncâlcesc lesne cu firele electrice care la rândul lor se confundă cu celebre strune – aici zi şi noapte persistă o stare de lumină şi cântec.

an fără iarnă Golaşe sunt grădinile, parcurile oraşului. În jurul lor – macarale şi turnul televiziunii par foarfece întinse ce ar vrea să croiască pânza cerului: de şapte ori măsoară, apoi… Cade zăpada. Şi oamenii înfloresc asemeni crengilor de liliac alb.

1974

BUTNARU, Leo. Diptic chişinăuian. In: Butnaru, Leo. Aripă în lumină. Ch., 1976, p. 79-80.

Chişinăul în literatură

Uneori trec şi eu (bineînţeles invitat) pragul câtorva ambasade. La recepţiile de aici de regulă salonul miroase a pantofi noi. „Tule-o muică!” îmi zic în gând dar nu se mişcă nimeni. Stană cu pocalele de şampanie în mână îşi amână tulitul reprezentanţii partidelor de stânga partidelor de dreapta partidelor de dreapta-stânga-’mprejur… Cu (şi eu) pocalul de şampanie în mână privesc în jur şi înjur (în sinea mea) handi-capacitatea politicienilor prutonistreni (de la A la Z). Între timp (şi între spaţiu) politica stă prin toate colţurile zicându-şi parcă (niţel) roşind: „Poate a venit timpul să mă mai des(dez)-prostituez puţin?” …Ce mai fac (eu să zicem) pe la recepţii? Cum se şi cade mă mândresc pe drept cuvânt cu deocamdată limba încă ne-engleză a statului nostru. Discut cu diplomaţi de la Bucureşti întrebându-ne confidenţial-frăţeşte de ce unii dintr-ai noştri lasă lucrurile baltă în timp ce ăilalţi le lasă de-a dreptul băltoacă. Mai (chiar dacă nu suntem în luna mai) discutăm subtil despre diferenţa dintre căderea umană şi nevoia de josnicie a omului. Apoi

se întâmplă să intervină în discuţie şi prietenul meu Ioan Mânăscurtă zis şi Ţarălungă cu care din incurabila noastră obişnuinţă de a… calomnia imperialismul rus şi american sigur că până la urmă dereglăm (puţin spus) respectiva recepţie cosmopolită după care eu prind a înjura şi poeţii prea daţi cu politicienii uitând de cititor. (Dar domnii mei care cititor?…) La vestiar îmi trag brusc fermoarul la geacă şi el parcă mi s-ar prelungi peste frunte peste creier ca un fulger de gheaţă deloc metaforic… BUTNARU, Leo. Ambasade la Chişinău. In: Butnaru, Leo. Identificare de adresă. Timişoara, 1999, p. 16-17.

Chişinăul în literatură

Ambasade la Chişinău

Ionel Căpiţă (n. 1949) Oraşul vieţii Chişinău, oraş frumos, Mi-ai întors viaţa pe dos. Azi, de-aş vrea s-o-ntorc pe faţă…, E departe acea viaţă. CĂPIŢĂ, Ionel. Oraşul vieţii. In: Căpiţă, Ionel. Lăsaţi-mi dragostea. Ch., 2010, p. 98.

Dor înjunghiat La Şirăuţii mei, acasă, Mă duce dorul deseori…, Dar cum să fac, când altă casă Mă ţine strâns de subţiori? Copii, nevastă, griji cu braţul M-au ţintuit la Chişinău, Şi sărăcia-mi pune laţul…, Dar mare este Dumnezeu. CĂPIŢĂ, Ionel. Dor înjunghiat. In: Căpiţă, Ionel. Dragoste şi neîmpăcare. Ch., 2002, p. 54.

Chişinăul cotropit Ce durut eşti, Chişinău, Hăituit ca niciodată, Imn de glorie uitată… Ştiu şi simt necazul tău – Icoană înstrăinată… Nu doar tu te zbaţi mereu, Ăla sunt şi eu, măi tată – Urmărit de un călău, Lacom de moşia toată. Cine crezi c-o să te scape, O dată pentru vecie? Tot noi, cei cu „răngi şi sape”, Rostuiţi un Neam să fie. Oştile de mercenari, Pângărind a ta moşie, – Iadul i-o-nghiţi prin ani. Tu – rămâi al României! (Versuri nepublicate anterior)

Chişinăul în literatură

Petru Cărare (n. 1935) Scrisoare mamei (Poem) O, mamă, dulce mamă… (M. Eminescu)

I Dragă mamă, bună mamă Îţi ştiu visul foarte bine: Ba poştaru-n drum te cheamă, Ba mă vezi venind pe mine. Şi când vremea s-o măsoare Plânge inima-ţi duioasă, Că de mult nu-ţi scriu scrisoare Şi de mult n-am fost acasă. Aş veni, cu bună seamă, Dar n-am vreme niciun pic. Hai visează, dragă mamă, O scrisoare într-un plic.

N-am să caut pete-n soare, Dar spun drept – ca jurnalist, Nu că n-am nicio valoare. Pur şi simplu, nu exist. Nu am drept să scocior tină Şi să nasc idee nouă; Pot să critic o găină, Când aceasta nu se ouă. III Tipi destui în capitală Ne tot strâmbă vechiul grai; De prin hăuri dau năvală Straturi verzi de mucegai. IV M-am mutat la altă gazdă, În Buicani, la o băbuţă Şi mă lupt s-o dau la brazdă, Însă dânsa nu mă cruţă:

Pentru nişte geamuri chioare Şi un pat ca o covată Îi plătesc două sutare – Peste-un sfert din leafa toată.

Mi-i sărac serviciu-n fapte Ce să-ţi spun? Mă port modern: Vin la nouă, plec la şapte Şi-s cu grad de subaltern.

Alţii vin de nu ştiu unde Şi te miri de cum răzbat, Dar primesc în trei secunde Locuinţe de la stat.

Chişinăul în literatură

Şi sub pălării de fetru Nu se-ntreabă de-s mai tari – Sunt mai groşi în diametru – Au şi camere mai mari. Iară mie dacă-mi vine Vreun prieten de la ţară, Eu îl culc în pat la mine Şi mă duc să dorm la gară. Un rănit şi-acela are Patul lui în lazaret; De amar şi ciudă mare Am intrat într-un bufet. În bodega cea bogată Singurel credeam să fiu, Când colo – o lume-ntreagă S-a-ntărtat şi bea rachiu. Răsunau în lanţ de tusă Ba regrete, ba proteste, Ba comenzi în limba rusă: „Daite nam eşcio po dvesti!” La mai mult n-aş mai pretinde – Să mai scap de suferinţi. Cât rachiu la noi se vinde Şi se bea scrâşnind din dinţi… V Despre masă ce-ţi pot spune? Umblu la ospătarii,

Unde din produse bune Bucătarul îţi propune Tot lături în farfurii. Tac şi-nghit mâncare proastă Şi-apoi peste-o vreme scurtă Simt că mă împunge-n coastă Şi mă fulgeră prin burtă. Pe la doctori când am fost Mi-au spus să nu iau în gură Nici tu vin, nici tu friptură Şi să ţin un fel de post. Iar acuma – şi mai bine! – Am dietă ideală Mă hrănesc cu vitamine Şi beau apă minerală. Situaţia mi-i tristă Intestinele mă dor O ieşire mai există Şi anume – să mă-nsor. Vai de ea, însurătoarea, Când stomacul ţi-i nănaş, Iar nevoia – nună mare! Vai de viaţa de oraş. Rându-mi va veni şi mie, Dar aş vrea o altă doză: Mai cu dor, cu poezie, Că-s sătul de-atâta proză.

Chişinăul în literatură

Şi-apoi, mamă uite ce e: Nu ştiu cum ai să socoţi, Dar îmi vine o idee Să te las făr’ de nepoţi

Unul şi-a-ntrecut măsura: Hohotind, nebun, deodată A deschis prea tare gura Şi-a rămas cu ea căscată.

Căci artista durdulie Joacă rolul unei sfinte, Iar în viaţă nici că ştie Ce e crez, ce-s jurăminte.

Şi cum stă să-nghită zarea Ca un lup urlând pe deal, Am chemat pe loc salvarea Şi-i şi astăzi la spital…

Orăşeancă – zi-i pe nume! – Cine-i ea, aş vrea s-ascult C-a avut pe astă lume Un bărbat şi nu mai mult. Buze roşii ce staţi moarte? Te-ai oprit, vestită limbă? Aţi văzut ce mai consoarte? Numa-n filme nu ne schimbă… VI Azi pun forţă uriaşă Şi mai fac un onorar – Vreau să-mi cumpăr o cămaşă Şi pantofii să-mi repar. Iar mai ieri ce am făcut? Iar am spus cu mult temei: „Eu mai mult nu împrumut!” Şi au râs colegii mei, Cum n-au râs de când îs ei.

VII N-am acum fotografie, Dar s-o vezi, păi, garantat, Ai cădea-n filozofie, Cum cad eu la frizerie: „Măi, că tare m-am schimbat!” Am o faţă-atât de slabă, Că-ntr-o zi o fată mare Serios de tot mă-ntreabă: „Nu eşti neam de-a lui Cărare ?” Dar când viaţa mă refuză, Nu mă-nvălui în tristeţe, Viitorul mă amuză Şi scriu versuri zâmbăreţe… VIII Dragă mamă, bună mamă Îţi ştiu visul foarte bine: Ba poştaru-n drum te cheamă, Ba mă vezi venind pe mine.

Chişinăul în literatură

Cu scrisoarea asta-n mână Ai să-mi plângi de cele scrise, Deci mai bine să rămână Printre cele netrimise. Ştiu că inima te doare Şi un dor demult te-apasă, Dar nu pot să-ţi scriu scrisoare Şi n-am timp să vin pe-acasă… Chişinău, 1956 CĂRARE, Petru. Scrisoare mamei. In: Cărare, Petru. Fulgere basarabene. Ch., 1997, p. 328-334.

Anatol Ciocanu (n. 1940) Cântec pentru fata-alb Tânjeşti? Uite-ţi aduc oraşul înalt, strălucitor. Cânt baciu-acestor cârduri de case noi-mioare, Din care fluier dulce să le mai cânt de dor Ca să le-opresc pe culme – să nu se mai coboare? Vin toate după mine, prin ierbi, cu paşii moi Şi parcă nu le pasă de culmi şi nu au frică – Când albe după mine se urcă-nspre Băcioi, Sau când doinind asemeni, cobor Mălina Mică… Din cântecele zilei niciunul nu-i uitat – Arată-ţi, zare, toate alămurile-albastre: Venim senini spre tine şi calmi ca niciodat’, Îţi cerem porţi deschise înaripării noastre! … Pe cei care spre Chişla veneau – tu nu-i mai ştii, Doar turmele sub zare cărări de mai lăsară – Azi poate treci pe ele sub sute de făclii, Când teii noştri tineri plutesc departe-n seară… Şi dacă-ţi port pe palme oraşul ca-n poveşti, Din când în când în mine vorbesc sfios ciobanii, Ce-l înălţară-aice-n Buicani şi la Munceşti – Acestor străzi şi case lăsându-şi, darnici, anii.

Chişinăul în literatură

Uite-l deschis asemeni primului nufăr, cald, În marea dimineaţă, ce-atâţia sori i-apleacă… Tânjeşti? Te cheamă-n vale tânăr, Sub cel mai roş stindard, Adus de toamna asta, ce parcă nu mai pleacă! 1963 CIOCANU, Anatol. Cântec pentru fata-alb. In: Ciocanu, Anatol. Sărutul soarelui. Ch., 1965, p. 39-40.

Lida Codreanca (n. 1954) Deşi te vreau modern (Chişinăului) Oraşule provincial cu iz vechi de salcâm eu te iubesc aşa cum eşti. Ţi-ador milogii degeraţi pe caldarâm şi penaţii tăi trufaşi şi iernile-ţi zgârcite fără de poveşti în nostalgia cărora mă laşi. CODREANCA, Lida. Deşi te vreau modern. In: Codreanca, Lida. Elegii de Parnas. Ch., 1994, p. 33.

Chişinăul în literatură

La Alma Mater La Alma Mater eu mă întorc din nou. Mă întâlnesc fantome gri de fum şi-un profesor uscat pe culoare ce bătrân îmi pare! dar nu-i spun la Alma Mater. Plouă domol pe vechea cetăţuie şi umedă-i vopseaua pe pereţi. Din de demult un glas alene suie şi mă inundă vechile tristeţi la Alma Mater. CODREANCA, Lida. La Alma Mater. In: Codreanca, Lida. Elegii de Parnas. Ch., 1994, p. 26.

Nicolai Costenco (1913 –1993) Salcâmii Chişinăului De treci prin Chişinău, pe străzi Salcâmii nu poţi să nu-i vezi, Salcâmi cu umbră rară, gingaşi… Tremure-şi frunza, floarea ningă-şi! Pe-aceste drepte trotuare Stropite printre crengi cu soare, Răsadniţă de vis – poetul Înaripa tot tineretul. Şi-acum salcâmii alba ceară Subtilizează-n cer de vară: Miresme dulci ce-ţi umplu firea, Ca dragostea ori amintirea… O lume nouă-n bucurii L-a ocupat: roi de copii Prin vechi şi nouă cartiere – Ca nişte flori scoase din sere. Privesc la cerul plin de stele, Mângâietor privirii mele. În parcurile largi şi noi Văd stele roşii de eroi.

Chişinăul în literatură

Câte schimbări în sânul tău, Baştina mea, drag Chişinău! Doar visul neschimbat rămâne, Ca floarea ce-a-mbrăcat salcâmii. COSTENCO, Nicolai. Salcâmii Chişinăului. In: Costenco, Nicolai. Versuri. Ch., 1966, p. 59-60.

Rondelul străzii Armeneşti Pe uliţa Armenească Un cobzar şi un calic Singuri să mă prohodească Merg prin ploaie după dric. Zbuciumare omenească, N-ai adus mai la nimic… Pe uliţa Armenească Un cobzar şi un calic. Soarta nimeni nu-mi râvnească: Lira nu mi-a dat câştig. Dragostea? Şi-aceea iască. Duc ce-am fost să putrezească… Pe uliţa Armenească. COSTENCO, Nicolai. Trei rondeluri: Rondelul străzii Armeneşti. In: Costenco, Nicolai. Versuri. Ch., 1966, p. 74.

Oraşul doarme Oraşul doarme şi copacii dorm… Copaci – ori nişte umbre îngroşate? Tăcerea se întinde uniform Peste clădirile încolonate. Oraşul doarme şi copacii dorm… Un ceas în turn încetinit îşi bate Al vremii puls. Al nopţii bloc, enorm, Îşi lasă-aripile peste cetate. Oraşul doarme şi copacii dorm… Pe-asfaltul străzii trec îngemănate Lungi umbre. Trecătorul e inform Ca şi gândirea în singurătate, Ca şi tăcerile de ziduri rezemate. …Oraşul doarme şi copacii dorm. COSTENCO, Nicolai. Oraşul doarme. In: Viaţa Basarabiei. 2003, nr. 2(6), p. 9.

Orgoliu bărbătesc Vei crede, poate, sincer, că m-a lovit durerea? Că părăsit de tine voi suferi nespus? Prea poate nu te-nşeli… Dar am de spus Că nu mă bat cu pumnii în cap, nu-mi crapă fierea! Mă plimb prin parcul Puşkin în fiece apus, Scriu versuri adecvate şi savurez plăcerea Activităţii simple în pacea şi tăcerea De care mă lipsiseşi când îţi eram supus.

Chişinăul în literatură

Cu fiecare oră, de ce-a fost mă descaier, De amintiri mă scutur ca ramul, fără vaier. E bine că trezia de-acum îmi ţine parte. Nu-n viziuni gonaşe pe-al visului tumult Şi amoros incendiu… Am devenit adult: Prefer prezenţei tale… distanţa ce desparte. COSTENCO, Nicolai. Orgoliu bărbătesc. In: Viaţa Basarabiei. 2003, nr. 2(6), p. 9-10.

Sonet urban Sunt orăşean: mi-i drag s-aud din robinet Curgând cu zgomot apa. Când vreau – o pot opri! Pictat de un maestru chinez, un colibri În cabinet pe-o pânză vreau să-l privesc discret. Privighetorii, mierlei, – ascunse în boschet, Ori tufe, – eu prefer s-audiez concret Pick-up-ul, simfonii de Bartok spre-a sorbi, Ori scripca lui Lunchevici cu rare potpuri. Stihia dirijată de omul la buton, Volan ori automate, în brâuri de beton Supusă, iată vrerea geniului uman, – Iar nu, pornind zănatic, haotic, dezmăţată! Romanticei acestea străin i-s deocamdată. Să nu vă mire faptul: născut sunt orăşean! COSTENCO, Nicolai. Sonet urban. In: Viaţa Basarabiei. 2003, nr. 2(6), p. 10.

Petrea Cruceniuc (1917 – 1988) Bună ziua, oraşule! Bună ziua, oraşule, bună! Cu ţărâna ta sfântă, străbună. Fruntea mândră ţi-o mângâie norii, Dulcea doină ţi-o poartă cucorii, Struna-ntinsă la toţi povesteşte Cine-ai fost, cine eşti, cum vei creşte, Toate stelele-ţi iese în cale, Luminându-te prin cincinale. Chişinău, te iubesc Tu eşti cântec şi floare aleasă, Peste tot te visez, Dacă drumul mă duce de-acasă. Chişinău, mă-ntristez, Dacă soarta pe-un ceas ne desparte, Ulicioare şi străzi, Nu mă duceţi de-aicea departe. Bună ziua, oraşule, bună, Să ne creşti an de an – totdeauna. Să te scalzi în verdeaţă şi soare, Să atragi ciocârlii şi cucoare, Luminosul tău strai să te prindă, Cânte-ţi farmecul struna vibrândă, Să fii drag, ca şi mie, fârtate, Fiecărui prieten şi frate.

Chişinăul în literatură

Chişinău, te iubesc, Tu-mi eşti cântec şi floare aleasă, Peste tot te visez, Dacă drumul mă duce de-acasă. Chişinău, mă-ntristez, Dacă soarta pe-un ceas ne desparte, Ulicioare şi străzi, Nu mă duceţi de-aicea departe. CRUCENIUC, Petrea. Bună ziua, oraşule!. In: Cruceniuc, Petrea. Scrieri. Ch., 1977, vol. 2, p. 336-337.

Chişinăului

Mai caută aşa codreni. Găseşte-i, Şi Lene-Cosânzene ca pe-aici. Din visurile lor oraşul creşte, Din inimile lor întinereşte, Şi tu cu el spre soare te ridici. De la obezi de lemn şi cruciuliţe – La televiziune şi tractor! Şi Moscova, şi Minskul, şi Tbilisi Cu toţii ne-au venit în ajutor. Oraşe sunt mai mari şi mai vestite. Vestească-se pe ape şi pământ… Tu eşti ursita noastră regăsită, Pe tine te ador, te plâng, te cânt.

Am colindat oraşe mici şi mari, Le-am admirat minunile sclipinde. Am ascultat poeţi şi lăutari Şi simplu grai de oameni, vii, fierbinte.

CRUCENIUC, Petrea. Chişinăului. In: Cruceniuc, Petrea. Vă chem, oameni!. Ch., 1985, p. 62.

Oraşele-s frumoase orişiunde, Căci omenescu peste tot pătrunde.

Oraş scăldat de primăveri

Şi fie ele sudice, pestriţe, Sau nordice, cu zâmbet reţinut, – Îmi place Chişinăul cel mai mult! Pe-acest meleag trăieşte Mioriţa Şi doinele aicea s-au născut. Te farmecă luminile sprinţare, Aleile de tei te-ademenesc… Atâta soare! O, atâta soare Mai caută pe globul pământesc.

Tovarăş bun şi primitor, Oraş moldovenesc, În versu-mi vesel, sunător Aş vrea să te slăvesc. Şi nu de-atâta că-n castani Şi tei te-ai îmbrăcat, Şi nu de-atâta, că „ţigani” Pe-aici au colindat. Şi nu de-atâta, că umbreşti Şi mai doseşti stingher Căsuţe albe pitoreşti

Chişinăul în literatură

Pe după porţi de fier… Şi nici de-atâta c-ai păstrat, Trecând prin anii grei, Acel năzbâtios palat Cu doi năstruşnici lei… Ai devenit aşa, cum eşti, Prin jarul minţii omeneşti. – Cu freamăt volnic de haiduci, Cu bunu-ţi suflet pe arcuş, Cu pâine şi cu sare-n prag Pentru prietenul cel drag, Cu ură-n piept pentru străin, Când el nutreşte-un gând hapsân. * Oraş, scăldat de primăveri, Oraş moldovenesc, Prădat de regi şi de boieri – De neamul tâlhăresc, Distrus în foc, Ţinut în chingi De pristavi şi jandari, Legat de mâini, Legat la ochi, Străbunule cobzar! ............................................ Eu te iubesc, oraş natal, Cu străzile-săgeţi, Cu lacul tău de după deal, Şi brazii veşnic verzi, Cu vântu-ţi rătăcit din vii, Ce-ţi cântă din cimpoi, Cu grădiniţe de copii,

Şi cu teatre noi, Cu huruitul de tramvai, Cu scânteieri de foc, Cu tot ce ai, Cu tot ce n-ai – Cu toate la un loc! Cu-avântul oamenilor tăi, Avânt înflăcărat, Că numai ei, şi numai ei, Oraşe, te-au durat. II Sunt multe oraşe în lume, Oraşe mai vechi şi mai mari, Scăldate de valuri şi spume Vre-unui râu legendar. Cu marea la poale întinsă, Cu zbuciumul ei ne-ncetat, Cu nopţi efemere ca visul, Şi cerul mereu luminat… Dar lasă să vină vreo dată La noi, cine vrea, pe ospeţi Cu ochii lui proprii să vadă Oraşul de flori şi livezi; Să vadă palate, depouri, Uzine, clădiri, institute… Să joace o singură horă, O singură doină s-asculte! Şi las-un pahar de „Fetească” Să guste, să soarbă, să beie, Şi brânza de oi, ţărănească, Cumva mai aproape să-i steie…

Chişinăul în literatură

Tovarăş bun şi primitor, Oraş moldovenesc, În versul cel mai curgător Am vrut să te slăvesc.

Nicolae Dabija (n. 1948) 1955

CRUCENIUC, Petrea. Oraş scăldat de primăveri. In: Cruceniuc, Petrea. Scrieri. Ch., 1977, vol. 1, p. 418-422.

Iarnă naţionalistă Iernii 1988–1989 şi membrilor cenaclului Alexei Mateevici

Iarna asta merită-o bătaie: Nu mai ninge, sau măcar să ploaie, şi, din nou, se adună – mic şi mare – la statuia lui Ştefan cel Mare; versuri zic, semnează sub o listă – vai ce iarnă naţionalistă! Iarna asta – cum e şi mai rău – nu ascultă nici de-un Dumnezeu, sau măcar de primul secretar – să mai ningă colo, cât de rar. Dac-ar fi o vreme viscoloasă, lumea asta ar mai sta pe-acasă – dar aşa nu plouă, nici nu ninge – se adună-aici şi râde-plânge. Cineva din cei „de sus” insistă: e o iarnă naţionalistă, care ţine cu aceşti copii adunaţi să-ngâne poezii şi să cânte ziulica toată – iarna asta trebuie-arestată!

Chişinăul în literatură

Or, la 40 de grade ger cui i-ar mai păsa de adevăr, cine-ar mai striga lozinci – în piaţă – când în gură limba îţi îngheaţă?! Ai venit din nou fără zăpadă, cu cei mulţi scandezi şi tu pe stradă, tot mai desperată şi mai tristă, iarna asta naţionalistă! …Iată că-n sfârşit – a prins să ningă. Însă viforul, în loc să stingă flacăra ce pâlpâie-n ninsoare, o învâltorează şi mai tare. Nu se vede cerul, nici pământul, nu se-aude lacrima, nici cântul – doar statuia lui Ştefan cel Mare de se mai zăreşte din ninsoare peste lumea care mai rezistă. Vai, ce iarnă naţionalistă!

1989

DABIJA, Nicolae. Iarnă naţionalistă. In: Dabija, Nicolae. Doruri interzise. Bucureşti; Ch., p. 381-382.

Ave Maria Elegie pentru marele cântec al acestui secol pe nume Maria Cebotari.

Zăpada aceasta ce cade de sus Atât de lin, că-mblânzeşte vecia, are ceva în tremurul ei, din vocea sopranei Cebotari Maria. E pân’ la turle-ngropat în zăpadă schitul Măzărache şi-i naltă câmpia, şi-n strană parcă se mai aude un glas: „Să luăm aminte! Cântă Ma-r-i-a-a…” Ea, căreia i-a fost dat înainte de naşterea noastră să cânte şi pentru noi, aprindea, cu vocea ei, teatrele din Europa în preajma celui de-al doilea război. Şi astăzi mi se arată, adeseori, zbătându-se – din umbre şi vise – cântecul, între cele două războaie, ca o lumânare-ntre două geamuri deschise. Când păianjenii prinseră de la o vreme să adune în plasele lor funebre frânturi de arii, cioburi de lieduri şi voci de soprane celebre. Cântec, cosit de mitraliere, pe maidane strangulat cu frânghia, lăţit cu şenilele tancurilor – tu o căutai pe Cebotari Maria; să te-nvieze, să te-oblojească,

Chişinăul în literatură

zările arse să ţi le zvânte; cea, de care îngerii se minunau, că ei nu pot astfel să cânte. Ave Maria! Înger rănit de turle, prin întuneric de cum zburai – credeai că glasul se-aude pe-o scenă din rai….

Şi-atuncea când avea, cântând să moară pe-o scenă, luminată slab de-o lampă – crezând c-aşa i-i rolul, spectatorii aplaudând, o mai chemau la rampă. Iar unii pomi din Chişinău şi-o amintesc şi, murmurat, al frunzelor descântec, pe Mărioara Cibotaru, fata care mormântul şi îl are într-un cântec.

Îţi era tot mai îngrelat zborul în clipă, de parcă te-a fost muşcat un câine de-aripă.

Şi într-o curte-n mart mai înfloresc sădiţi cândva de mâna-i toporaşii, iar lângă râuleţul Bâc şi azi cărările-i ţin minte paşii.

Glasul cu sonuri divine, îngere, când l-ascultai, simţeai cum de ţărâna din mine te vindecai…

Zăpada aceasta ce cade de sus Atât de lin că-mblânzeşte vecia are ceva, în tremurul ei, din vocea sopranei Cebotari Maria.

Zicând cum melodii timpanele-ţi spintec: „Nu am crezut nicicând că pot să mor de cântec!”

DABIJA, Nicolae. Ave Maria. In: Dabija, Nicolae. Aripă sub cămaşă. Ch., 1989, p. 133-135.

Ave Maria! Pe scenele neîncălzite ieşea să cânte în pâsle şi-ntr-o şubă de croială – dar – când cânta Maria Cebotari, intrau pădurile în sală!

Chişinăul în literatură

Liviu Damian (1935 – 1986) Lumea văzută de la etajul cinci De la etajul cinci se mai aude cum râde un copil în curtea casei. De la etajul cinci încă se vede o lacrimă sub soarele ce-asfinte. Pân’la etajul cinci vin urătorii mai plini de suflet, dacă vor să urce şi dacă au speranţa că stăpânul o să descuie lacătele grele. De la etajul cinci am perspectiva Oraşului de-un cat ce se ascunde în frunza de salcâm şi-n amintire. Văd blocuri-turn care îl înconjoară. De la etajul cinci văd cinci biserici. Cu turle de smarald e Sfânta Vineri şi Măzărachi-alături pe-o colină stă martoră a devenirii noastre. E sediul pompierilor în preajmă. Sirenele alarmă dau şi-n goană dispar în larma care le înghite a străzilor fierbând fără oprire.

Vuieşte ca ştiubeiul curtea şcolii numărul nouă peste drum de casă. Mai jos „Alimentara” vinde pâine Chefir şi ceai în oacheşe pachete. În scuarul de alături vin hulubii cotei de casă ies la promenadă se bea rachiu, se spune vorbă tare îndrăgostiţii tainic luminează. La orizont Ciocana Nouă creşte cu blocuri-tip sub cerul jos de toamnă. Râşcanovca pe deal, pădurea rară Îţi dau iluzia că-ai fi la munte. Dar două coşuri nalte pân’ la ceruri ale termocentralei cu ochi roşii ne amintesc cât combustibil ardem spre a-ncălzi aceste mii de cuiburi. Etajul cinci nu e-un meleag aparte. De-i ultimul – e cerul mai aproape. E aerul aici mai sprinten, frigul pe sus te caută cu insistenţă. De-aici se arată străzile în floare albinele se-aud muncind în parcuri. Gunoaiele rămase pe la dosuri de la etajul cinci se văd mai bine. Deci, la etajul cinci îmi e Parnasul. Şi el nu vrea să fie rupt de nalbă de vocile, de ochii ce admiră cum suie culmea unui pai furnicul.

Chişinăul în literatură

O serenadă pe strada Mateevici

Etajul douăzeci e pentru mine un fel de cosmos încă unde viaţa de-abia încearcă a păşi ca pruncul ca mai apoi să-nveţe ce-i pământul. De aicea, din balconul meu albastru când voi simţi că, vai, nu se mai scrie şi dragostea nu-mi zguduie fiinţa mă voi porni – direct – spre lancea ierbii. Glumesc, desigur. Şi e lume multă pe stradă ca în basmele lui Creangă. Azi prea se iau în serios poeţii ca să-şi permită trucuri cât îs teferi.

1982

DAMIAN, Liviu. Lumea văzută de la etajul cinci. In: Damian, Liviu. Scrieri alese. Ch., 1985, vol. 1, p. 39-41.

Vorbim mereu de cartiere noi dar mai există şi oraşul vechi. Oraşul vechi pe dealuri lângă Bâc. Oraşul cel cu caldarâm de-un veac. Oraşul cu biserici pitoreşti. Oraşul cu legende spuse-n vânt de loboda ce se arată-n curţi pe unde Puşkin cel rebel a fost. Fiecare casă-i filă de roman. Roman-visare şi roman-protest. Fiecare prag e un poem uitat. Izvorul e un cântec baladesc. Eu cred că-aici în clipe de amurg Stamati şi cu Donici se cobor dintr-o şaretă şi mai recunosc strada pe care au visat atunci. Avem atâtea datorii, de vrem să ne chemăm urmaşii lor pe drept. Există strada Mateevici, nu? Dar câţi dintre poeţi o şi cunosc? Cine i-a pus o floare sau vreun semn? Poate s-ar cade-acolo şi un bust? E-atât de greu să ştergem praful gros depus pe strada Bogdan P. Hasdeu?

Chişinăul în literatură

Acum când vine-ncet oraşul nou cu blocuri-turn înfipte lângă Bâc să ne-ntrebăm: ce mai rămâne-ntreg din Chişinăul vechi pentru nepoţi? Ghevorg Emin în vechiul Chişinău găsi pierdut lăcaşul armenesc. A fost o întâlnire cu noroc: e monumentu-aproape renăscut. Lângă-acest templu locuiesc şi eu. Veniţi, prieteni, să-l rugăm frumos Pe Sainciuc, distinsul trăitor al urbei vechi, să meargă azi cu noi să ne arate ce mai poate fi văzut şi contemplat într-un târziu. …Pe strada Mateevici luna iar a dat cu var portale şi pereţi. O serenadă să-i cântăm? Dar, vai s-au lepădat cuvintele de noi. În curgerea luminii strălucesc Plopii de strajă, troscotul umil. Păşind pe caldarâmul adormit un sentiment necunoscut ne ia la braţ şi ne petrece visător ca să dispară brusc după un colţ. DAMIAN, Liviu. O serenadă pe strada Mateevici. In: Damian, Liviu. Scrieri alese. Ch., 1985, vol. 1, p. 28-29.

Liviu Deleanu (1911 – 1967) Chişinău – 500 Ce fac clasicii în parc, Noaptea, pe-ndelete? Stau cu tihna la taifas Şi cu luna-n plete. Stau s-asculte sub copaci Timpul fără moarte, Timpul parcă slovenit Dintr-o veche carte. Şi văd surii cărturari Vechile fundacuri Ale târgului fundat Ice de cinci veacuri. Văd cum vodă Ştefan cel Marele pre nume Stă în sceptru rezemat, Cunoscut de-o lume. Iar cu sabia la şold Grig. Cotovschi pare A fi ca un Făt-Frumos, Precum stă călare. Că-i durată ca-n poveşti Noua-i ctitorire… Şi dau clasicii din parc Altei cărţi cetire. DELEANU, Liviu. Chişinău – 500. In: Deleanu, Liviu. Scrieri. Ch., 1976, vol. 1, p. 528-529.

Chişinăul în literatură

Oraş în noapte Mergeam, ţin minte, împreună Sub acel sobru clar de lună Şi sub acele Prelungi şi reci sclipiri de stele Din acea noapte Nu doldora de vis şi şoapte, Ci plină de goniri febrile De trenuri şi de-automobile Şi de vacarm de macarale Industriale… Iar fumurile alb-albastre I-au fost priit iubirii noastre Mai bine decât boarea, mite, Din parcurile adormite … DELEANU, Liviu. Oraş în noapte. In: Deleanu, Liviu. Scrieri. Ch., 1976, vol. 1, p. 377.

Nicolae Esinencu (n. 1940) Sosire la Chişinău Mă aduse trenu-n gară, Cum aduce Mulţi ostaşi Şi o stradă-n joc de soare Mi se tupilă sub paşi. Şi mi-s braţele Întinse Şi deschis îmi este Pieptul Ca-ntr-un lan Cu spice coapte – Eu pornesc cântând De-a dreptul. Tu, Oraş al tinereţii, Al luminii şi al trudei, Unde braţul meu, Voinicul, Vine astăzi să asude. Şi-mi şoptesc încet copacii Şi-mi şopteşte-ncet O fată: – Hai cu mine, Nicolae, Vezi la dreapta Şantierul Stă cu soarele în spate? Hai să mergem, Nicolae.

Chişinăul în literatură

Ş-ai să vezi Cum Buiucanii Nu încap în două dealuri. Cât Botanica-i de mare: Ca o mare fără maluri. Cum Râşcanovca Se-ntinde Să culeagă-un ram de stele. Şi stau fetele frumoase Ca un curcubeu pe schele. Cum flăcăi voinici, De-o seamă Smulg scânteie din metale Pentru caldele brăzdare Ca mantaua Dumitale. Hai să mergem Pe la lacul, Care doarme-ntre copaci, Ş-ai să vezi, cum orăşenii Te-or primi Cu braţe largi, Căci aşa-s chişinăuienii: Te-au văzut – Te-au îndrăgit. Hai să mergem, Nicolae, Unde-i cântul lor trudit… Şi mă duce strada asta, Şi-mi arată. Şi-mi arată. Câte zile-mi se vor cere, Să cunosc această hartă! ESINENCU, Nicolae. Sosire la Chişinău. In: Cultura Moldovei. 1963, 22 aug., p. 1.

Iulian Filip (n. 1948) Hulubul în Chişinău Când ai aripi şi-atâta cer, Ce mai cerşeşti pe trotuare Fărâmituri de trai mizer A celor ce nu ştiu să zboare! FILIP, Iulian. Hulubul în Chişinău. In: Filip, Iulian. Mergătorul. Ch., 2004, p. 56.

Chişinăul primăvara Ce repede a înfrunzit oraşul spălat de ploi şi îndemnat de soare. Neliniştit, aud sunând poştaşul şi-aştept din nou – de unde?! – o scrisoare… Mi-o scrie cineva înfrigurat şi-o rupe, şi iar scrie, şi mă vede… Ce repede oraşul s-a schimbat şi s-a pierdut întreg pe-un freamăt verde. FILIP, Iulian. Chişinăul primăvara. In: Nistru. 1980, nr. 6, p. 55.

Chişinăul în literatură

Emilian Galaicu-Păun (n. 1964) CH-ĂU (RAGTIME) Ch-ău oraş de câmpie pleoştit ca o balegă-n drum Ch-ău oraş de-ntuneric oraş-ebonită pe care un nebun îl învârte în degetul mic ca pe-un disc şi un milion de picioare merg aleargă mereu de la margini spre centru pe cer pe spirală unde golul se cască în locul Clopotniţei alături W.C.-ul întâiul cu plată-n oraş iei bilet de intrare şi stând pe closet cerci norocul dar – aş ! 1 9 ( sunt primele cifre) fac zece şi (altele două) 7 1 fac opt – an în care-ai văzut prima dată asfaltul şi case cu nouă şi mai multe etaje la numai o sută de paşi de W.C.-u te-a smucit de sub roata maşinii atunci Dumnezeu travestit în blue-geans ca să mergi peste câteva zile la şcoală să creşti mare să-ţi bucuri părinţii să pleci să revii capitală cu un nume de parcă-ai da drumul la apă în timp ce te… Ch(iş)in)ău albă chiuvetă în care se spală pe mâini prim-miniş-

trii schimbaţi la un an (ah albeaţa aceasta-i doar plicul disc-compactul negru the Ch-ău) în rotirea-i nimicul îşi arată de-odat’ lenjeria de spumă precum Dansatoarele lui Lautrec cu „ văzutu-ne-ai abilitatea ? ” culcaţi de-a picioarelea Christ şi Iuda se-nvârt zvârcolindu-se-n somn pân’ se schimbă cu locul jumătate la unu arată-orologiul acele căruia sunt chiar ei doi ventrilocul stă alături de dom’ preşedinte (acesta de-abia-nţelegând româneşte dă din buze estimp ventrilocul vorbeşte despre Ce Se I-mportă Republică Independentă) Ch-ău oraş apăsat ca o palmă de gură nicio providenţă nu coboară c-un grup de tovarăşi în vizită ordinară de lucru obţinerea vizei te fericeşte asemeni obţinerii Clauzei te închipui Guan Yin aşteptându-l pe Lao zi să-ţi dedice ’nainte să iasă pe poarta de vest Despre Dao şi putere vezi mamele de campioni alăptându-şi odraslele cu Cola-Cao

Chişinăul în literatură

ai o palmă întinsă-n stomac care cere pomana 91

ai un trup osândit să-l împarţi între Ana şi Caiafa ai dreptul la vot „Libertatea de-a trage cu puşca” o femeie închisă în propriul corp ca pantera în cuşcă Cimitirul Central de pe strada – Armenească loc bun de odihnă de veci şi plimbare ai ceva ce ea n-are şi exact pe măsura cerinţelor ei ai oraşul pe care-l învârte nebunul în degetul mic cu viteza de 33 şi în care chiar dacă stai locului eşti ca un ac pus pe disc Ch-ău nimb negru ca unghia lovită cu luciu de-onix Descântat: „ Soare sec din răsărit de soare din prânz din amiază din scăpătat de soare din miază-noapte din cântatul cocoşilor din revărsatul zorilor soare sec cu încântătură soare sec cu cuţitul soare sec cu ţeapa soare sec alb negru…” ai ţoapa naţiunii ajunsă-n Senat ai oroare de antologii ai dureri la ficat ai să crapi şi ce-mi pasă de vreme ce alţii cu zile s-au dus

în triunghiul pe disc aplicat vârsta lui Iisus îi comunică-acestuia o anumită viteză te-au văzut cum valsai cu Tristeţea femeie obeză (şi pe care-a avut-o fiecare al doilea bărbat din oraş) deschizi ochii din care pornesc două autostrăzi urmăreşti pătimaş circulaţia-n sensuri opuse vezi (de mic pân’la puci când îl duse) monumentul lui Lenin barbar simbol phalic vezi Arca de Triumf ca o poartă batantă pe care încearcă S-O S(!)educă – aş! vezi Zece Mii de Fiinţe ADAM-ite şi EVA-cuate prin uşi de maşini cazinouri temniţe vezi Ştiuletele gros cât un buncăr teşit ca o frunte de-agronom unde parlamentarii adesea o pun de mămăligă clădirea C:C:-ului (fostă) în formă de scoabă Catedrala căzută-n genunchi ca o babă sărutând crucea mitropolitului (nostru?) de Ch-ău Vladimir întuneric ca-n cur vezi greşeala din ziarul „ S.Ţ. ” prima pagină Mircea Snecur închizi ochii îndrepţi circulaţia străzii prin tunelele (două) scobite în os asculţi Pergolesi Stabat Mater Oraş disc-gigant în rotirea-i extatică sonorizându-l (postum) Ion Aldea şi Doina în ultimul drum

Chişinăul în literatură

Zece Mii de Fiinţe-au ieşit să-i petreacă flancându-le trecerea ca pe-o trenă purtată de pajul Neant şi subreta Etcetera Ch (rist să-i aibă în numele S)ău loc viran unde nu se întâmplă nimic ragtime hău gol lărgindu-se-n mijlocul discului gata să dea peste marginea plăcii gol graţie căruia aceasta se mişcă tot mai repede: 33 – 45 – 78 _ o morişcă: ţac ţac ţac pân’ la urmă-ntorci pagina (palma obrazul biletele dosul) întorci placa acelaşi final : şi în gol şi în plin se ascunde folosul se ascunde folosul ascunde folosul folosul

(1930 – 1990) O, vechi oraş al poeziei Eu nu te ştiu din vremi haine, Nici cronici vechi nu-ţi răsfoiesc. C-ai fost mereu sub tălpi străine, În piatra ta o desluşesc. O, vechi oraş al poeziei Şi-al frământării de demult, Tu porţi răsuflul cald al gliei, Şi-n spice freamătul ţi-ascult. În zorii zilelor de vară Şi-n serile târzii de ierni, Te străjuiesc cu ochi de pară Mereu luceferii eterni. În tine-i clocot de uzine Şi luciu proaspăt de bazalt, Un fluviu lung de limuzine Şi străvezimea din înalt.

GALAICU-PĂUN, Emilian. CH-ĂU. In: Galaicu-Păun, Emilian. Cel bătut îl duce pe Cel nebătut. Cluj-Napoca, 1994, p. 59-63.

Havuzuri îţi stropesc sprânceana Şi candele pe străzi îţi ard… Ce bine-ţi stă cu Cosânzeana Sub falduri roşii de stindard!

Mihail Garaz

O, vechi oraş al poeziei, Oraş al cântecelor noi,

Chişinăul în literatură

Tu porţi răsuflul cald al gliei Şi mirosul plăcut de ploi. Eu nu te ştiu din vremi haine Şi-n cronici nu te răsfoiesc… O, Chişinău, trăieşti în mine, Şi-n tine eu sălăşluiesc. GARAZ, Mihail. O, vechi oraş al poeziei. In: Nistrul. 1957, nr. 10, p. 79-80.

Anatol Gugel (n. 1922) Poşta Veche, 1927 Cânta un orb din caterincă un cântec trist şi monoton. Băjenărind cu o ţolincă la colţul străzii, sub şopron. Cânta un orb după ureche, sperios, la margine de drum. Drept rană neagră, Poşta Veche zăcea cu cuşmele-i de fum. Se tăvălea jos o opincă pe caldarâmul ros şi-ostil. Cânta un orb din caterincă urmat de-un câine şi-un copil. Pe-aici norocul, nenorocul erau alături, cai de ham. Iar eu, zburdalnic, năpârstocul – o, câte nu înţelegeam! De câte ori veneam încoace, nici pe departe meloman! Era un tânjit după pace şi-un dor albit doar de alean.

Chişinăul în literatură

Şi se făcea că huma crapă de arşiţe. Cântecul tânjea după un ochi curat de apă şi după flori de micşunea.

La iambii lui hipnotici, la bruma peste vii? „Să-mi fii, i-a spus Poetul, şi noaptea mea şi zi!”

Tânjea după un pic de soare şi după o creangă de mărgean, Mocnea în zări ne-ncăpătoare o stea ce-i fuse-un talisman.

Să nu fi fost aievea, totuna i-ar fi zis: „Te-oi plăsmui din cuget, pe temelii de vis!”

Băjenărind cu o ţolincă, cânta unor drumeţi târzii, cânta un orb din caterincă pentru cei morţi, pentru cei vii. GUGEL, Anatol. Poşta Veche, 1927. In: Gugel, Anatol. Am fost odată ca niciodată. Ch., 2004, p. 58-59.

Pe strada Veronica Micle

Ah, valurile vremii mugesc şi pier în larg. „Să-mi fii, i-a spus Poetul, credinţa-mi şi catarg!” Să nu fi fost aievea cu ochii-i mari, de-azur, n-ar luneca nici luna pe lacul dimprejur,

Nicicând nu aş cunoaşte, ce ştiu astăzi mai toţi, nici tânguiosul bucium, nici plopii fără soţ,

nici codrii de aramă n-ar mai vui în cor, n-ar fi pornit vreodată Luceafărul în zbor.

nici steaua-n leneş leagăn, nici fluierul de soc, n-aş fi ştiut ce-i dorul cu viscolu-i de foc.

Nici cea mai depărtată stea n-ar clipi spre noi. „Să-mi fii, i-a spus Poetul, şi viaţa-mi de apoi!”

Să nu fi fost Ea – oare la El am fi ajuns, la tainiţa luminii, la lumi fără răspuns?

GUGEL, Anatol. Pe strada Veronica Micle. In: Gugel, Anatol. Am fost odată ca niciodată. Ch., 2004, p. 165-167.

Chişinăul în literatură

Ion Hadârcă (n. 1949) Sonetul Văii Morilor Valea Morilor ce-mparte Jalea mutelor coline Valea Morilor stăpâne Peste râpele deşarte Valea Morii cu ciulinii Măcinaţi pe Valea Morii Din morişca sărbătorii Cavalcadelor străine Valea Morilor de vise Valea Morilor ucise Valea Morii – veac împins În fântâni de var nestins Valea Morii – Valea Morţii Dorm sub ierburi Don Quijoţii. HADÂRCĂ, Ion. Sonetul Văii Morilor. In: Moment poetic: culeg. de versuri. Ch., 2007, p. 11.

Sonet blindat Noului Chişinău Zid înalt pe pietre asudate Porţi de fontă neagră. Câini de fier Şi-un safeu trăgându-şi la parter Geamurile toate după gratii

Lacăt pe viteză şi pe fler Nou sistem de cifre urlă-n rate Sloi de gheaţă. După uşi blindate Stă la pândă-un neam de mamifer Nici lumini nici umbre nici ecouri Numai vântul scârţâie sub bolţi Şi-un schilod cerşeşte după colţ Euro-uri grase în zerouri Infinitul plânge-ngândurat Peste murii de beton armat. 26 martie 2004 HADÂRCĂ, Ion. Sonet blindat. In: Moment poetic: culeg. de versuri. Ch., 2005, p. 10.

Avatarurile lupoaicei Turnată-n bronz mahmur de Chişinău Însă din plin sfinţită cu tămâie Lupoaica-mama Noaptea a venit Şi noaptea a plecat subit Din fauna paleozoică A Muzeului nostru naţional S-a dus luând cu sine Fii adoptivi Lăsând în urma ei Pe postament Doar o inscripţie ciudată În aceleaşi litere latine:

Chişinăul în literatură

100

101

Bogdan Istru

„MONUMENTUL ESTE ÎN PROCES DE RESTAURARE”

(1914 – 1993)

(Fireşte că e vorba de-un PROCES kafkian, În proces de RESTAURARE fiind doar conştiinţele)

Chişinău Zidurile sunt încă fierbinţi, Dogorâte de amare lupte, Oţelite parcă de voinţi – Ziduri negre, ziduri mute.

Când şi cum a plecat Lupoaica-mamă Când şi cum se va întoarce Nimeni nu ştie Nici directoratul nici ministerul Nimeni nici cioara cea de pe gard

Tot mai fumegă cvartale suri, Vâlvătăi se văd prin vii, departe, Răbufniri răsună primprejur, – Te ridici, oraşul meu, din moarte!

Dar există totuşi o bănuială Că starul antic a plecat Pentru o operaţie cosmetică Şi în curând va reveni pe soclu Mai faină cu codiţa-mbârligată Cu bot turtit făcut cu ruj Şi galeş înzăuat cu sârmă

Libertatea în braţe o cuprinzi. Fiece ostaş cu stea în frunte, Cu-automat în mâini şi chip aprins, Îl petreci pe străzi, şi-ţi pare munte. 1.XII.2007

HADÂRCĂ, Ion. Avatarurile lupoaicei. In: Basarabia literară: 90 de ani de la MAREA UNIRE. Alba Iulia, 2008, p. 112-113.

L-ai opri, l-ai mângâia, l-ai săruta Şi i-ai povesti de multe toate; Dar nu-i când acuma. La şosea Iată, îl aşteaptă unitatea. Eu te văd în zori întinerit, Cum te-mbraci în straiul tău de soare Şi porneşti cu noi în pas grăbit, Luminat de lupta pentru ţară. 24 august 1944 ISTRU, Bogdan. Chişinău. In: Istru, Bogdan. Scrieri. Ch., 1971, vol. 1, p. 54.

Chişinăul în literatură

102

103

104

Leonida Lari

În oraşul ăsta casele s-au scufundat, În oraşul ăsta, în cavoul ăsta. Străzile pustii de sateliţi s-au agăţat Şi-n alcovurile-amintirii urlă pesta.

(n. 1949) Amurg la Chişinău

Oamenii sunt cocoşaţi de vremi, Adânciţi în descifrarea cărţii fără semne. Cât de van e însă ca să gemi Sub aceleaşi bezne şi îndemne…

Stau rezemat de-un vânt de seară Tăcut demult, ca fără grai, Pe când lichele fără ţară Trec pe alături cu alai.

Rar, cortegiul corbilor înviorează Sumbru atmosfera – şi femei cu părul despletit Stau atunci mirate în geamuri şi visează. Totuşi în oraşul ăsta mort nimeni n-a murit. 1937 ISTRU, Bogdan. Oraş mort. In: Istru, Bogdan. Scrieri. Ch., 1971, vol. 1, p. 21.

Şi câte unul, cum mă vede, Îşi strânge gura toată nod Şi în obrazul meu repede Scuipat şi cocoloşi de glod. Şi râd cu toţi, şi-o veselie De nedescris pe toţi îi ia, Pentru că-am plâns peste sicrie Şi nu se poate-aşa ceva; Şi nu-i primit să-nclini talentul Spre-un fleac, ca libertatea, vai! C-apoi te râde Occidentul, Şi printre geniali nu stai. Ei trec de mine mai departe, Către plăcerile din burg Şi-o întristare ca de moarte Mă-nvăluie-n acest amurg.

Chişinăul în literatură

Oraş mort

105

Şi-n fericirea lor de gloată, În râsul lor gâlgâitor, Cu o pătrundere ciudată Aud plângând copiii lor. LARI, Leonida. Amurg la Chişinău. In: Basarabia. 1991, nr. 7, p. 40.

Dumitru Matcovschi (n. 1939) Hora unirii Îşi scutură cojoacele Odochia. Albastre păpădii, albastre ore. La Chişnău, la Iaşi, la Cluj, la Drochia se joacă cele mai bătrâne hore. Mi-e greu, mi-e frig, mi-e teamă de cădere, de-alunecare-n hău, în gol, în vid, Durere, Doamne, crâncenă durere. Nu cred nici în Iehova în sfârşit. O zi, măcar o zi de primăvară, o floare, măcar una, de cais! Amara pâinea cea de saţ, amară, amar poemul meu încă nescris. Cum, Doamne, cum să mă despart de mamă? De prunci, soţie cum să mă despart? Nesăţioasă, hârca-mi cere vamă, iar eu doresc numai atât: să ard. Ca lumînarea cea de seu. Făclie nu voi mai fi, trecută clipa mea. Măcar un vers, un singur vers de poezie, când voi pleca, din cartea mea, va rămânea?

Chişinăul în literatură

106

107

Mi-e trist, mă dor cuvintele, mă-ncearcă păreri de rău: de ce anume eu? O mare, largă, cea mai largă. Şi o barcă... Departe ţărmul şi talazul greu… Îşi scutură cojoacele Odochia: albastre păpădii, albastru cad. la Chişinău, la Iaşi, la Cluj, la Drochia Iar eu de viaţă nu m-am săturat! MATCOVSCHI, Dumitru. Hora Unirii. In: Matcovschi, Dumitru. Pasărea nopţii pe casă. Ch., 2003, p. 257-258.

Iarnă nouă Iarnă-n ţară, ninge-afară, puhave zăpezile. În oraşul nostru iarăşi au scăzut vitezele. Prin troiene de la şcoală, vin, o ceată fetele, pici de-un cot – să le prăvală cearcă nătăfletele. Rătăcite, flămânzite, Ţipă negre, cioarele. Supărate, obosite sunt măturătoarele. Munca-i grea şi-i nemiloasă, le-au sleit puterile,

iar în casă, iar în casă – reci caloriferele. Rânduri mari la magazine, triste vânzătoarele. Huzureau cândva de bine, Azi le dor picioarele. „Mai cu suflet, mai cu viaţă!” – se revoltă masele. „Fiecare te învaţă!” – scapără frumoasele. Au dreptate, n-au dreptate, – asta li-i profesia. Ies în stradă, cad pe spate, strada-i, of, ca gresia. Şi-apoi iară ninge-afară, nu merg troleibuzele. Dimineaţa-mi fac gargară, Seara-mi pun ventuzele. Şi aştept. Pe cine oare? Mi-au crescut copilele… Trec încet, plictisitoare, monotone zilele… 8 decembrie 1986 MATCOVSCHI, Dumitru. Iarnă nouă. In: Matcovschi, Dumitru. Tu, dragostea mea!. Ch., 1987, p. 97-98.

Chişinăul în literatură

108

109

Chişinău Sunt oraşe de poveste, Au şi nume, şi renume, Nu mi-e dor de toate-aceste, Chişinău-i unu-n lume. Are juni şi are june, Un bufet cu o verandă, Are-o televiziune, Care face propagandă.

„Şto za gorod?! Şto za bât?!” Îl aude moş Vasile Şi-l ajunge, ca flăcăul: Ai venit de două zile Şi nu-ţi place Chişinăul?! Rusul nu-nţelege graiul Şi se face mititel: – Po moldavski ia ne znaiu! – Şto ne znaiu! Vrei bordel!? MATCOVSCHI, Dumitru. Chişinău. In: Moldova. 1990, nr. 9, p. 13.

Are-o stradă principală, Are câteva palate, Are-o fostă catedrală, Distrusă pe jumătate. Stă la colţ miliţianul, Brav, ca un miliţian, Îl salută moldoveanul. Rusu-i spune: „Ia Ivan!” – Foarte bine, dar mai bine Gheorghe-ai fi şi nu Ivan. Treci, de ce te uiţi la mine Ca un interplanetean?! – Ia Ivan – rusul, repetă, Priehal iz daleka – Cu o misie secretă? – Brat rabotaet v ŢK-a! Supărat pe astă ţară, Pleacă rusul mohorât. Soarele din cer coboară.

Chişinăul în literatură

110

111

George Meniuc (1918- 1987) Sărbătoare în oraşul meu E sărbătoare în oraşul meu natal, Acum atât de nou la-nfăţişare. Sub ceru-mbujorat de soare matinal Azi în oraşul meu e sărbătoare. S-au şters în ceaţă uliţele vechi, de ieri, S-au stins în zare paşii multor oameni. Din vremuri de restrişti şi frământări Ei n-or mai învia, de bună seamă.

Nu vreau (luându-mă după confraţii mei) Să-mi caut uliţa copilăriei. Probabil s-a schimbat. Şi-n înflorirea ei Împărtăşeşte-aceeaşi bucurie. Păstrez în suflet, ne-ntinat, un alt destin, Destinul celor stinşi, fără de care N-aş fi ajuns să simt şi să-nţeleg deplin Această falnică şi mare sărbătoare. Anul 1943 MENIUC, George. Sărbătoare în oraşul meu. In: Meniuc, George. Colind de viteaz. Ch., 1972, p. 10-11.

Dar i-auziţi cum vin cu noi, în şiruri lungi, Cu-aceleaşi cântece înflăcărate, Cum vin din gropile comune de pe lunci, Din temniţi reci, din ape-nsângerate? Ei vin cu noi, eroii zilelor de ieri, Spre a se bucura de viaţa noastră. De asta şi-au dat ultimele lor puteri Ca noi s-avem aceste zări albastre. E sărbătoare în oraşul meu natal, Acum atât de nou la-nfăţişare. Sub ceru-mbujorat de soare matinal Azi în oraşul meu e sărbătoare.

Chişinăul în literatură

112

113

Filip Mironov

Sergiu Matei Nica

(n. 1928)

(1917 – 1973)

Chişinău

Salcâmii sorb…

E noapte-n oraş. Luna cerne lumină, Iar vântul ne-aduce răcoare din luncă… Tu dormi Chişinău, pe braţ de colină Un pic obosit după ziua de muncă.

Salcâmii sorb azurul cerului în lumânări, Bălăi evantaie sub bolţi adormite, Noaptea vine blondă ca o duducă pe scări, Cu rochie neagră şi cosiţi despletite.

În frunzele verzi ale genelor tale Se-ascunde miracolul zilei de mâine. Îţi străjuie somnul în jur macarale Ca nişte giganţi din povestea cu zâne, –

În palma oraşului meu obosit De viaţă sfioasă ca o căţuie, Stă timpul ucis – cu zborul sfârşit, – Doar stele coboară şi stele se suie.

Să-ţi deie în spic visul alb să se coacă La razele calde-ale dragostei noastre; Sudorii în frunte îţi pun ca să-ţi placă. Ciorchini zburători de steluţe albastre.

Vezi buclele vieţii, – arşi zurgălăi, Hoţeşte trăgându-şi portiţa iubirii, Pe când firul cravatelor ascunse-n văi Simţi mugurul aspru al regăsirii.

Asculţi cum de-asupra ta în veşnicie Curg clipele vâslind fără oprire… Îţi punem în piatra de la temelie Lumina speranţei şi cânt de iubire. Cu inima trează ne-auzi jurământul Şi-urarea de bine, şi-ndemnul, şi cântul, Iar când ne răspunzi, ne răspunzi clar, în şoaptă, Şi nu prin cuvinte, ci numai prin faptă. MIRONOV, Filip. Chişinău. In: Mironov, Filip. Livada de cuvinte. Ch., 2007, p. 9.

„Alexandru cel Bun” cu mahalaua la sân, Îşi plimbă virtutea ca pe o pană cucoanele, Aroma tăcerii se topeşte lin Pe floarea ferestrei ce-şi strânge obloanele. Şi râde cristalul zorilor verzi, Când roua cu plânsul alintă ţăranii. Râd ciori pe-nfundate şi ţocăie berzi, Le-nghite căuşul de must: Buiucanii.

Chişinăul în literatură

114

115

Grădina Soborului – corolă de arţar – Îşi varsă tămâia ca-n vechile burguri, Trec fetele serii cu pasul de jar, Oraş, cu cele mai triste amurguri! Din creştetul zilei fug veştede frunţi Spre iarba lenei moldave. Viorile sufletului par umede punţi Spre piscul tăcerii bolnave. Surâsul oraşului e-nchis în clavir, Macul sărutului e undeva în pădure, Sângele – turmă de draci în delir – Aşteaptă pătrarul de lună să-l fure. NICA, Sergiu Matei. Salcâmii sorb… In: Basarabia. 1990, nr. 12, p. 155.

Adrian Păunescu (1943 –2010) Sosire în zori Nu mă-mpiedică să-l iubesc nici arhitectura sovietică Şi nici masivitatea lui uşor moscovită. El e oraşul De care mi-a fost dor, cum numai de Cluj Mi-a fost dor vreodată Şi cum numai de Cernăuţi îmi mai este. Chişinău, Chişinău, Chişinău, lăudat fie numele tău. Sosire în zori. Şi intrarăm în hotelul proaspăt numit „Dacia”, un hotel de valoare, că mi-e şi teamă Cât va costa şederea noastră aici Şi-n ce monedă plătim. Obosit e Grigore Vieru, prea obosit Şi prea dăruit celorlalţi. Acum intră cu mine-n hotel, îmi arată camera, Dragule, sper să te simţi bine, uite, mie mi-e rău acum, Iartă-mă, mi-a fost rău de pe drum, Dar n-am vrut să te supăr, cred că iar am tensiune, Ne vedem dimineaţă, vin să vă iau, Să mergem la televiziune. Doina a aranjat cu nişte minunaţi oameni Să apari în Telematinalul nostru, Care se transmite în direct în toată România. E nevoie să te vadă toată lumea de-acasă Şi lumea de-aici, ţine bănuţii ăştia, nu te supăra, Şi eu am foarte puţini, dar ţine bănuţii ăştia Să-i ai pentru un suc, pentru o apă Şi ne vedem dimineaţă.

Chişinăul în literatură

116

117

Sosire în zori. Şi două ore de somn. Şi degeaba mă roagă Doina la telefon, Sunt obosit şi nu cred că trebuie să apar aşa La televiziune. Dacă se poate, hai să amânăm pentru altă zi. Cenuşă albă la ferestrele camerei noastre. Şi aceeaşi senzaţie de trecere prin foc. Aceeaşi condamnare la carbonizare şi la uitare. PĂUNESCU, Adrian. Sosire în zori. In: Păunescu, Adrian. Trilogia căruntă. Vol. 1: Româniada. Bucureşti, 1993–1994, p. 197-198.

Ion Proca (n. 1945) Pe şapte coline Răsfrânt pe şapte coline ca Roma Tu-mi eşti balsamul şi aroma, Tu-mi eşti leagănul, dorul şi visul Prin tine se-nalţă în floare caisul Când poposesc prin parcuri şi-alei Întineresc parcă şi anii grei, De hălăduiesc prin Buiucani Dor mi-i de pădurea din Râşcani. De la Ciocana, sus pe zare, Privesc cum Coloniţa mea răsare, Iar la Botanica, de vin întâmplător, De Otăvasca mi se face dor. Prin târgul meu provincial Se plimbă Domnul c-un caval Şi-n Sala cea cu Orgă sunătoare Dumnezeieşte Doga-i zice o cântare. Aici îşi balansează veşnicia Poeţi, actori, făuritori şi iasomia Ce-n strada zisă Armenească Tristeţea vor să-şi ocrotească. (Versuri nepublicate anterior)

Chişinăul în literatură

118

119

120

Sunt veselul poet de Coloniţa, bogat cum n-a mai fost un altul, înfig în dulce aer furculiţa şi-s bucuros că m-a uitat asfaltul Că am la Crâşma Roşie o poiană şi la Stratan mai curge un izvor, că în hârtoape la Ciornei se-ntoarnă fazanii hărţuiţi de-un vânător Sunt bucuros că pot să plâng pe firul ierbii care m-a înţărcat, să-ngenunchez la poalele de crâng şi să mă spăl cu ramul de-un păcat. Sunt bucuros că am urmaşi şi-mi vor călca pe urme îndrăzneţ şi pe această palmă de imaş înţelepciunea ierbii am să-i învăţ. Sunt bucuros de oamenii cei buni cu milă mare pentru o jivină că-n târguri cu frumoşi nebuni ţăranii mei nu stau o săptămână. Sunt bucuros să am în clipa de la urmă o carte cu acest nevinovat poem şi cum îşi cheamă toamna flori din brumă aşa aş vrea copiii să mi-i chem.

Şi-n lunga mea absenţă de apoi să vin din când în când pe la Ciocana să văd furnicii roi în muşuroi şi pe colacul de fântână cana ce am lăsat-o anume pentru voi. (Versuri nepublicate anterior)

*** La Operă se cântă pe furişe, Vântul împrăştie fuioare de afişe, Oraşu-i viu, e numai freamăt, Tramvaiul nu mai scoate geamăt. Mi-i dor de urbea mea bătrână, De clasicii care un vers îngână, Mi-i dor de mama când mă aducea La dugheana lui Leiba de mă înţolea. Tihnit, duios, la oră dulce, matinală În toată măreţia el se scoală Şi ne întâmpină atât de solitar Cu îmbrăţişarea lui fără hotar. (Versuri nepublicate anterior)

*** La Mălina Mică am avut o fată Care azi deja e măritată. La Schinoasa, dacă nu mă-nşel, Am avut o jună ca un bujorel.

Chişinăul în literatură

Cana de la Ciocana

121

Dar avui şi una pe la Lac Ce-mi căzuse mult pe plac. Dar ce greu mai cucereşti Fetele de la Munceşti! Iar în centru, lângă Stadion, Am dat pe la Tanţa lui Scridon Şi m-au pus pe fugă cuţitari Că şi-acum un os mă doare. Dar avui nespus succes La căminul de la Arte, Unde fără interes Am avut de multe parte. Şi cu cine m-am ales? (Versuri nepublicate anterior)

Vasile Romanciuc (n. 1947) Toamnă studenţească S-au reîntors studenţii din vacanţă, În parc nu se văd clasicii din floare, Pici dintr-a-ntâia, plini de importanţă, Se-admiră-n uniformele şcolare. Şi-alei, şi bulevarde, şi prospecte – Acum întreg oraşul jubilează. Pe-o frunză – ca studenţii în conspecte – Un gând, în grabă, soarele-şi notează. O, unde-i firul blând al păpădiei S-aflăm, în el, ce semne are anul? Doar ştiţi, că zodiacul studenţiei Nu-l tălmăceşte liber nici decanul. Iar astăzi în oraş e sărbătoare. Matricolele-s noi, neîncepute, Deci, ne-ntâlnim abia la seminare, Subiecte, predicate, atribute! Pe lac pluteşte luna somnolentă. Pe banca lor citesc o poezie Doi tineri – un student şi o studentă Din anul doi de la filologie.

Chişinăul în literatură

122

123

Lângă cămin se-aprinde felinarul – E noaptea ca penetul unui graur. În visu-i de septembrie arţarul Pavează trotuarele cu aur.

Agnesa Roşca (1929 – 2009)

ROMANCIUC, Vasile. Toamnă studenţească. In: Romanciuc, Vasile. Ce am pe suflet. Ch., 1988, p. 146.

Zidire sfântă

Confuzii de iarnă

Dealuri, veşnicii îngândurate, Brâu de aur, râu de nestemate, Stea cu stea grăbesc să se aprindă În a cerului de vis oglindă.

Erorile sunt ambalate-n sărbători ca bomboanele-n hârtii strălucitoare sfor-sfor… sfori, sfori… sfor-sfor… sfori, sfori… cine le trage? se întreabă o ghicitoare. Peisajul citadin îmi dă fiori – la monumentul lui Ştefan cel Mare vin ieniceri cu laude şi flori… e sărbătoare… Cel strâmb, aud, ne-nvaţă lucruri drepte… îmi zic: e timpul, omule, s-o ştii – toate vorbele noastre deştepte sunt nişte prostii. ROMANCIUC, Vasile. Confuzii de iarnă. In: Romanciuc, Vasile. Un timp fără nume. Ch., 1996, p. 9.

Chişinău, în ochi de rouă Tu cuprinzi o lume nouă, Clipa calea ne îndreaptă, Scriind carte înţeleaptă. E atât de-nalt un steag Lângă tine, nume drag, E atât de dulce ea, Chişinău, lumina ta. Tineri gospodari, credinţă vie, Pom de dor sădesc în astă glie, Un izvor adânc respiră-n strună, Clopote fierbinţi mereu răsună. Chişinău, zidire sfântă, Ca a toamnei rază blândă, Tu doineşti în limba noastră Tot cu floarea cea albastră.

Chişinăul în literatură

124

125

E atât de-nalt un steag Lângă tine, nume drag, E atât de dulce ea, Chişinău, lumina ta.

Oraş străbun din stâncă milenară, Statuia demnităţii singur ţi-o creezi, În psalmii tăi de-olmaz e-o nouă ţară Pre limba ţarinei slăvită de aezi.

ROŞCA, Agnesa. Zidire sfântă. In: Viaţa Basarabiei. 2003, nr. 2(6), p. 78.

Cu crez adânc păstrându-ţi aşezarea În miezul codrilor de-nalţi stejari bătrâni, Mi se împrospătează răsuflarea, Acasă regăsindu-ne pe drept stăpâni.

Clopot întru veci Oraşului natal Chişinău Oraş străbun din rugăciuni de piatră, Aici de fulgere au ars străbunii mei. De scrum de sabie e osu-n vatră, De ceară sfântă-s lumânările de tei. Sodoma şi Gomora, osândite, Le văd la crucifixul tău mântuitor, Căci sufletele noastre-s bântuite, De geamăt, clopot întru veci pentru popor. Altarul tău de dor şi veşnicie E Ştefan voievodul, preasfinţitul mit. Căci la cetate este apă vie Şi-n fiecare cuget cheamă El din schit. În creştetul cu cruce şi cunună E-mpurpurată raza, inima de stea! Prin cronicile vremii se răzbună Destinul neamului, povara cea mai grea.

ROŞCA, Agnesa. Clopot întru veci: Oraşului natal Chişinău. In: Roşca, Agnesa. Corabia de dor. Ch., 2008, p. 221.

Miracol Oraşului natal Chişinău 1 Oraş al visurilor mele Cu cerul pururi înstelat, Peste frământu-atâtor schele Răsuni în piatra altui leat. Pe trepte – pas uşor tresare, Zorind de cine ştie când, Ca iar, în strai de sărbătoare, Să vie amintiri pe rând, Precum nici că-ar fi fost vreodată Război şi vitregul îngheţ, Copil şi Univers – fiu, tată, Îşi scriu al lor letopiseţ.

Chişinăul în literatură

126

127

Mii de-ntâmplări, dar nu-i poveste… Lumina clipelor rechem, Fermentul viu, ce-n om doar este, Ca veşnic timp l-adun pe ghem… 2 În tihna din grădina noastră (O insuliţă de mărgean) A despicat oglinda-albastră Sclipind în nori un buzdugan. Dar unde i-a fost dat să cadă, Şi ce voinic să-l fi atins, Când peste vraful de zăpadă, Alunecând în necuprins, O iarnă rumenă ca mărul A dezvelit câte se văd: Arzând până la sânge gerul, Pământul, un bătrân aed,

Veac după veac, i-a fost povară, Prin patimi, strălucit, un vis, Când fragezi zori întâia oară O lume nouă i-au deschis. Dar o cortină mai ascunde Amarul rocilor torent, Şi-un cuget care le pătrunde Va fi să cearnă timpu-atent. Suflarea altui ţărm o-nvie, Căldură, dragoste le simţi, Precum ivită din vecie O stea ce luminează minţi. A doua viaţă e-a virtuţii! Vor frământa-o albe mâini, Cei vrednici vor găsi soluţii, Nu vor tăia frunze la câini. 3

Ce suflă cu plămâni de taur… Vreau iar puterea-i să-nţeleg, Cu zăcămintele-i de aur, Din care toate se aleg,

Din nou pământul se reface, Sub bici de vânturi şi de ploi, Cu-ncredere în zi de pace, Cu teamă pentru-un nou război.

Şi ale lui uşi zăvorâte, Rotirea firului cel crud, Pe când în rocile trudite Ca-n ocne gemete se-aud…

În măduva acestor pietre, Ce-un gest pripit le-ar prăbuşi, Se află-adâncul altor vetre… Au toate-aici se vor sfârşi!?

Chişinăul în literatură

128

129

Într-o rotire zi şi noapte, Pământul are somn plăpând, Spinarea gârbovă-şi îndreaptă Şi îl simţim în noi vibrând. O, nesfârşit acest miracol! Gândirea ţie ţi-o închin, Când clipa, ce-i zidită-n veacuri, Străluminează un destin. ROŞCA, Agnesa. Miracol: Oraşului natal Chişinău. In: Roşca, Agnesa. Măsura de mărgăritar. Ch., 2005, p. 221-223.

Valentin Roşca (1925 – 1987) Chişinăul vechi În vechiul Chişinău pavajul sună De zorul unui secol agitat, Când paşii tăi prin bezna nopţii bat, Din aur pur o punte către lună; Când trenul unui vajnic întomnat Preschimbă valea Bâcului străbună În cea mai fermecată, poate, strună, Al cărei zvon e binecuvântat. Nu pentru vreun uitat de mult remediu Îmi port, târziu, concediu vlăguit, Pe străzi cu rădăcini în evul mediu. Îmi pace să privesc necontenit Modernul nostru cu asediu-i Pe-al devenirii munte de granit. ROŞCA,Valentin. Chişinăul vechi. In: Roşca, Valentin. Elementul meu. Ch., 2005, p. 148.

Chişinăul în literatură

130

131

Chişinăul în literatură

Metropolitanul Chişinăului Eu nu ştiu ce-mi veni să cânt metroul, Izvod al unui ţărm fără pereche, Planetă nouă în planetă veche Miracol ce-şi multiplică ecoul. Sau poate Calea-de-armonii! – Lactee A duhului. La stânga şi la dreapta: Luceafăr – gândul, sărbătoare – fapta, Sfârşit şi început de epopee. Unite suburbiile cu ceruri, Devin şi ele centre centripete, Şi-atunci e clar de ce cu-atâta sete Fiinţa mea adulmecă misterul. O, vis al meu, tu leac de drumeţie, Despică-mi Marea Roşie a vremii: Să-atingă ochiu-mi sclipătul emblemei Pe staţiile către veşnicie! ROŞCA, Valentin. Metropolitanul Chişinăului. In: Roşca, Valentin. Elementul meu. Ch., 2005, p. 10.

Marieta Russo (n. 1939) Oraşul meu Oraşul meu cu pomi în floare, Cu steagul toamnei auriu, Tu faci ca visul meu să zboare Şi-n faptul nopţilor târziu. Prin viaţă treci ca peste moarte Să-şi ştie lumea-ntregul stat Şi taina razei şi-a ta soarte Ca pe-un frumos şi brav bărbat. Gândul meu aici m-aduce, La cântul şi la pragul cel Ce trece-odată şi prin cruce Şi prin al lacrimii mister. Oraşul tainelor ascunde O floare-n piept, un zbor de gând, Şi cu-a lor veste-o altă punte Fac pe-acest loc străvechi şi sfânt. Se zbate pasărea să cânte Pe-acest meleag înstrăinat Şi-aleg credinţa din cuvinte Să fiu cu sufletul curat.

Chişinăul în literatură

132

133

Aleea Clasicilor duce Şi gând şi melodie-n cer, Când oceanul vorbei luce Peste-nfloritele tăceri… Oraşul meu scăldat în soare De cerul toamnei auriu Îmi face visu-n slăvi să zboare, Să am un drum în lume viu. RUSSO, Marieta. Oraşul meu. In: Russo, Marieta. Jocul gândului. Ch., 2006, p. 83-84.

Nina Slutu-Soroceanu (n. 1952) Întoarce-te la Chişinău! Un bilet, Un sărut – Şi-ai plecat… Mă încearcă regretele – amare Că, ducându-te, mi-ai luat Sufletul meu, iubirea cea mare. Telegramele vin ca un stol… Mă întrebi dacă-i vânt…, dacă-i ceaţă… Îţi răspund că mi-e sufletul gol Dacă nu eşti alături în viaţă! Îmi tot scrii că ţi-i dor…, că visezi Un oraş cu toţi pomii în floare Şi c-ai vrea chiar aievea să vezi Porumbeii zburând către soare… Întoarce-te la Chişinău! – Nu ştiu o vatră mai aleasă. Aici e cuibul tău şi-al meu… Hai, adu-mi dragostea acasă! (Versuri nepublicate anterior)

Chişinăul în literatură

134

135

Chişinăul în literatură

Aş vrea să cred… E prea puţin să cânţi de dor. Mai mult, e să împarţi iubire Şi să le dărui tuturor Căldură, crez în împlinire…

Stefan Sofronovici (n. 1957) Durleştiul s-a gătit de sărbătoare

Aş vrea să cred că-n viaţă-ntruna voi avea Prieteni buni, îndrăgostiţi de flori şi stea, Prieteni dragi, cu care să mă întâlnesc În casa mea din Chişinăul strămoşesc.

Se leagănă în vântul toamnei ramul Ademenind cu merele domneşti, Când Chişinăul îşi serbează hramul Şi-i mare veselie la Durleşti.

(Versuri nepublicate anterior)

Leagănul speranţelor

Vin oaspeţi dragi, vin oaspeţi de onoare Pe drumul de speranţe asfaltat, Durleştiul s-a gătit de sărbătoare Şi-n haine aurii s-a îmbrăcat.

Aici e cântec murmurul izvoarelor, Aici de basm lumina e, a zorilor, Spre aici ne-ndeamnă dorul-călător – Spre oraşul-leagăn al speranţelor.

În ziua când porni-vor mii de oameni Să-şi plimbe bucuria-n troleibuz, Ne bucurăm de darurile toamnei, De rodul muncii ce-n hambar l-am pus.

Niciodată n-aş dori să-l pot uita. Dragostea aici întruna m-a chema. O chemare sacră-i Chişinău – Leagănul în care vieţuiesc şi eu. Chişinău-i leagănul speranţelor, El e Casa Mare-a-ndrăgostiţilor. În această urbe a romanţelor Viaţa noastră-i luptă, cânt şi dor. (Versuri nepublicate anterior)

Veniţi dar oaspeţi dragi, veniţi încoace, Poftim de închinaţi câte-un pahar Din vinul ce mai fierbe-n poloboace Şi îndulceşte-al vieţii greu amar. Istoria ne este-ntortocheată Şi drumul vieţii nu-i deloc uşor, Fiind legaţi de moştenirea toată, Vom merge nu-n trecut ci-n viitor!

14 octombrie 2001

SOFRONOVICI, Ştefan. Durleştiul s-a gătit de sărbătoare. In: Sofronovici, Ştefan. Basarabie română. Ch., 2008, p. 100-101.

Chişinăul în literatură

136

137

Chişinăule, drag Chişinău

Înălţarea Tricolorului

Chişinăule, drag Chişinău, Unde mergi, unde-alergi zbuciumat? Vreau să ştii că de o vreme şi eu Prin destin sunt de tine legat.

E-april şi-i douăzeci şi şapte. În Parlament şi-n Chişinău O rază sfântă de dreptate Străpunge norul negru, greu.

Cu un vis, cu un sfânt ideal, Când de acasă în lume am pornit, Eu la tine, din satul natal, Chişinăule drag, am venit.

Având credinţă-n lucruri sfinte Speranţa reînvie iar, Când se alege-un Preşedinte În loc de primul secretar.

Tot grăbit ca acuma erai Şi cu mine cam rece ai fost. Într-o limbă străină-mi vorbeai Despre casă, serviciu şi post…

Dreptatea vine-ncet, încet… Şi iată-i fericit poporul, Că după limbă şi-alfabet Se-ntoarce acasă Tricolorul.

Chişinăule drag, vreau să ştii, Că speram toţi feciorii tăi buni Drept părinte-n sfârşit să ne fii Şi la pieptu-ţi cu drag să ne-aduni.

Şi-a fâlfâit în largul zării Şi mulţi duşmani s-au zguduit, Că vine-acasă „Sfatul Ţării”, Atâta vreme ce-a lipsit.

SOFRONOVICI, Ştefan. Chişinăule, drag Chişinău. In: Sofronovici, Ştefan. Basarabie română. Ch., 2008, p. 101.

Să ne adune cu iubire, Cu-nţelepciune-n jurul său, Să mergem iarăşi spre Unire – Aşa să ne ajute Dumnezeu. 27 aprilie 1990 SOFRONOVICI, Ştefan. Înălţarea Tricolorului. In: Sofronovici, Ştefan. Noi nu avem pământ de dat. Ch., 2001, p. 43-44.

Chişinăul în literatură

138

139

Nicolae Spătaru (n. 1961) Oraşul pierdut la cărţi acest oraş nu-ţi mai poate oferi nimic în venele lui circulă ca o otravă sodoma şi gomora (…) în acest oraş e tot mai greu să fii bun să visezi să fii tu însuţi (personaje diverse te dispută mereu) şi simţi că nu mai ai nici măcar şansa să înnebuneşti cu adevărat dacă nu eşti atent străzile te pot pierde în noapte denumirile lor au sensuri contradictorii sau şi mai rău par lipsite de sens în orice moment acest oraş poate fi câştigat sau pierdut la cărţi pentru că nu comunică în niciun fel cu stelele fixe ci doar exersează pe ascuns rolul unei cetăţi dispărute uitate acest oraş (cu dezastre mai mici sau mai mari) e destinul tău în care crezi SPĂTARU, Nicolae. Oraşul pierdut la cărţi. In: Spătaru, Nicolae. Tristeţea recită din Rilke. Timişoara, 2000, p. 53.

Să mai îmbătrânim puţin bacovia abia de-ar putea înţelege tristeţea acestei nopţi o tristeţe de după apocalipsă e linişte oraşul s-a oprit la intersecţie în grădina publică statuile îmbătrânesc de tot străzile pustii şi ude pătrund adânc în carnea oraşului ca o curea de piele prelucrată prost în grumazul unui câine hoţii şi cuţitarii plâng peste lespezi de morminte rătăcesc singur pe trotuarele învineţite de frig ca pe margini de milenii un afiş mă salută stingher umflându-se în pioneze prieteni în această noapte tristă se cade să mai îmbătrânim puţin vă mulţumesc SPĂTARU, Nicolae. Să mai îmbătrânim puţin. In: Spătaru, Nicolae. Tristeţea recită din Rilke. Timişoara, 2000, p. 53.

Chişinăul în literatură

140

141

Chişinăul în literatură

Ar vrea şi un nume ai născocit pentru oraşul acesta o stradă a singurătăţii o stradă fără staţii blocurile şi arborii sunt de nisip şi-ţi treci privirea ca o caravană de la un capăt la altul absorbind sub pleoape pisicile şi câinii vagabonzi spunându-i cerului să repete cuvântul nisip a devenit şi el de nisip

Irina Stavschi (1919 – 1994) *** Din nou, din nou sunt în oraşul tău. De-asupra-mi – cerul toamnei, sur şi greu. Aici totul ţie-ţi aparţine: Clădiri, şi străzi, şi florile grădinii.

strada ar avea şi un nume dacă iubita ta de nisip ar veni acum

De tine-i plin oraşul, viaţa toată – Din orice uşă poţi s-apari de-odată. Şi, fără să mă vadă, vântu-aleargă… Şi tu ca el te-ai dus în lumea largă…

SPĂTARU, Nicolae. Ar vrea şi un nume. In: Spătaru, Nicolae. Tristeţea recită din Rilke. Timişoara, 2000, p. 32.

Din plopii tăi el smulge frunza rară Şi-o zvârle jos pe ude trotuare. Stau singură. Mai pâlpâie-asfinţitul, Se-ngână începutul cu sfârşitul. STAVSCHI, Irina. „Din nou, din nou sunt în oraşul tău…”. In: Stavschi, Irina. Meditare. Ch., 1966, p. 53-54.

Chişinăul în literatură

142

143

Chişinău La 500 de ani De ce eşti alb? Şi albul tău nu-i oare Adus şi troienit de bătrâneţe? Cinci veacuri prin a vremilor vâltoare Au nins pe tâmpla-ţi, au spălat pereţii. Ai cunoscut înfrângeri şi victorii, Şi scrâşnetul de dinţi în grea robie. Ai urmărit pe cer, tânjind, cocorii, Ce lopătau spre zarea străvezie. Te ştiu bătrân, trecut prin rău şi bine, Cu răni adânci, din tălpi şi pân’ la creştet Dar mă priveşti atât de tinereşte Că mii de ochi – ferestre – adânci, senine! Te cheamă Viitorul în depărtare Pe-un drum de soare, cu lumini ţesut. Şi într-o viaţă nesfârşit de mare Cinci veacuri sunt abia un început. STAVSCHI, Irina. Chişinău: la 500 de ani. In: Stavschi, Irina. Treptele anilor. Ch., 1968, p. 22-23.

Victor Teleucă (1932 – 2002) Chişinău Numai o clipă staţi şi ascultaţi oraşul În fierberea de piatră, de frunze şi lumină. La nord, la vest, La est, la sud Livezile sunt zurgălăi de aur şi se aud Cum vin râzând cu gura lor de aur plină. Din fiece fereastră se uită încă-o lume Un univers de oameni Severi şi buni de glume: Ei duc de dimineaţă oraşul lor în spate. Oraşul îi ascultă, cu dânşii se socoate. E-acelaşi totdeauna cu soarele la braţ, Pe blocuri albe cerul se înalţă mai albastru Setos de înălţime el creşte cu nesaţ De atâta frumuseţe din timpurile noastre. Nu, nu vreau melancolia trecutelor oraşe Cu parcuri vechi, cu inimi vechi şi laşe. Când vin acum cu dragostea pe-alei, Vreau să răsuflu mireasma tinerilor tei Şi bucuria aspră din proaspete lăcaşe. Vreau simfonia vremii mele să mă-mbete Şi primăvara mea să-mi ningă-n plete, Şi trec pe trotuare fierbinţi de atâta muncă, Şi străzile aleargă din urmă să m-ajungă, Şi frunza se desface

Chişinăul în literatură

144

145

Cu floarea pe-ndelete, Vreau tot ce-i bun şi nou să mă îmbete. Oraşul meu truditul oraşul care vine S-a revărsat cu toată lumea lui în mine. TELEUCĂ, Victor. Chişinău. In: Chişinău. Gaz. de seară. 1978, 10 iun., p. 3.

Ianoş Turcanu (n. 1951) Simfonie Noaptea cade peste Chişinău brusc, precum cortina la teatrul Eugène Ionesco. O libelulă se zbate printre felinarele cu lumină stacojie de la MOLDEXPO. Rufe, pe funii la balcon, frunze, pe ram, luptă cu vântul din Valea Morilor. Lacul, nemişcat sub raza lunii, cu aburi albi peste mătasea broaştei, seamănă cu o ceaşcă uriaşă de ceai. Nu-i ţipenie de om în nesfârşita simfonie a nopţii. Doar moartea – Cu infinitul

Chişinăul în literatură

146

147

în căuşul mâinilor – rămâne cea mai vie. ŢURCANU, Ianoş. Simfonie. In: Ţurcanu, Ianoş. Izgonirea din Eden. Ch., 2008, p. 63.

Mi-eşti drag…

Când crengile-s plecate greu De nea, de floare sau de dor Şi visele se nasc şi mor, Mi-eşti drag, bătrâne Chişinău. ŢURCANU, Ianoş. Mi-eşti drag. In: Ţurcanu, Ianoş. Insomnii. Ch., 1994, p. 15.

Când fulgi cad peste somnul tău, Când ploi lovesc în trotuare Sau când salcâmii dau în floare, Mi-eşti drag, bătrâne Chişinău. Mi-eşti drag, când orele-ţi petreci La vorbă lungă cu-n poet, Când celor ce iubesc încet Le scuturi flori din lilieci. Când mă atragi pe vechi stradele Sau lângă universitate Şi-s nevoit capul pe spate Să-l ţin, ca să privesc la stele. Când cu un câine – bun amic – Pe lângă cimitir mă plimb Şi mă gândesc că cruntul timp Nu iartă nimănui nimic. Când des de îndoieli e ros Şi sufletul, şi trupul meu, Mi-eşti drag, bătrâne Chişinău – Dai existenţei mele rost.

Chişinăul în literatură

148

149

Ion Vatamanu (1937 – 1993) Vasile Coroban În amintirea cărturarului Era vremea-n Chişinău – Nori vopsiţi şi ploi de plan, Nu primea vopseaua vremii Ne-mpăcatul Coroban. El turna metal sarcastic Cu vederi de cărturar, Nu făcea agricultură Într-o foaie de ierbar. Erau critici sub vopsea Cu idei de paravan, – N-avea loc în mintea lor Răsculatul Coroban. El vedea-n cultura noastră O greşeală la pătrat, Nu, oricum, un rol de critic Pe o scenă de jucat… Literaţi sulemeniţi La cheremul unui clan, – Nu-i putea numi popor Înţeleptul Coroban, El visa rotund întregul, Parţial când îl scria, Ba se lumina pe-o clipă, Ba pe-un veac se-ntuneca. Pe o stradă-n Chişinău

Într-o vreme cu elan Doar în gânduri mai vedea Adevărul Coroban. Şi cum gândul alteori În provincie-i năprasnic – Profesa o alchimie, Căutând metal sarcastic. VATAMANU, Ion. Vasile Coroban: în amintirea cărturarului. In: Vatamanu, Ion. Atât de mult al pământului. Ch., 1990, p. 76-77.

Marea Adunare Naţională Şi noi răzleţiţi, însinguraţi, cumva reci, Şi-a noastră Moldovă – săgetată de boală Ca-ntr-o zi să pornim spre al ei căpătâi – La Marea Adunare Naţională. Să se zdruncine somnul şi teama, tăcerea. Să piară în inimă amorţirea totală – În ziuă de august porniră poporul La Marea Adunare Naţională. Răbdătorii câmpiei, izgoniţii din suflet, Ai lor fraţi şi surori, şi-a lor osteneală, Ai pământului prunci veniră din sate La Marea Adunare Naţională. Veniră să-ntrebe de grai şi de drepturi. Veniră pe jos spre-a lor capitală, Cum vin re-nviaţii din mormintele lor – La Marea Adunare Naţională. Mai mare pe ei – doar inima lor, Răbdarea ce-n sânge focuri răscoală,

Chişinăul în literatură

150

151

Cuminţii pământului, supuşii icoanelor – La Marea Adunare Naţională. O singură zi într-un veac umilit – Să plângă, să râdă şi să se-nfrăţească – O, Doamne, nu stinge lumina de august Şi ziua aceea Moldovenească. VATAMANU, Ion. Marea Adunare Naţională. In: Vatamanu, Ion. Atât de mult al pământului. Ch., 1990, p. 102-103.

O zi şi-o noapte în oraş, Ca vântul de pribeag Sau ca ninsoarea ce clădea Uitările la prag. VATAMANU, Ion. O zi şi-o noapte în oraş. In: Vatamanu, Ion. Nimic nu-i zero. Ch., 1987, p. 256.

O zi şi-o noapte în oraş O zi şi-o noapte în oraş A nins, crescând nămeţii, Aşa se nasc copiii lumii, Când, părăsind-o, mor poeţii. O zi şi-o noapte în oraş, Printre zăpezi – alb teiul. Aşa-n imagini se îngroapă, Nămeţit, condeiul. O zi şi-o noapte în oraş, Ca într-o legendă albă, Am auzit chemarea Ei Cu o blândă voce, slabă. O zi şi-o noapte în oraş, Ca într-o răcire gravă – Cu chipul palid de spital, Iubita mea bolnavă.

Chişinăul în literatură

152

153

Renata Verejanu

Oamenii capitalei Mai comod e cerul decât o ispită – Iau o-mbrăţişare fără amanet, Iată, în sfârşit, am o reuşită: Vorbe dulci şi sacre expediez în pachet… Un ecou mă absoarbe, Peste străzi mă duce Fără viză, fără paşaport: Două capitale – şi eu, o răscruce, Cu oamenii politici cum să mă comport?

(n. 1949) Chişinăul în aşteptarea lui Eminescu Oraş moldav, depozit de statui, Ascunse răni lăuntric te bocesc. Străină mână pe dureri de-ţi pui – A vieţii legi norocul îţi ştirbesc. Împrejurimile-ţi, sădite cu sicrii, Rodesc ciuperci. Hrană pentru iarnă. În felul unui fulger să mă scrii Cu versu-mi, peste-un veac dacă se-ntoarnă.

Să păstrez distanţa, nu e mare lucru – Ar fi mai bine să produc o sărbătoare: Trec pe roşu, fac o încercare – Rămâne-voi în istoria capitalei Unica mirare…

Străinii care scuipă şi strada centrală Ei nu-s născuţi aici, ruşine nu îndură. C-un mare interes de-a trăi în capitală Ce vor alege: dragoste sau ură?…

VEREJANU, Renata. Oamenii capitalei. In: Verejanu, Renata. Stema destinului. Vol. 3: Cartea Stăpân pe suflet. Ch., 2006, p. 44.

Oraş moldav, cu-amiezile prelungi În grai matern visezi frumos acuma. Oricine nu ţi-ar cere visul să-ţi alungi – Să ştii, mai visează-un om, mai visează huma.

1980

VEREJANU, Renata. Chişinăul în aşteptarea lui Eminescu. In: Verejanu, Renata. Ofrandă omeniei. Ch., 1989, p. 8.

Chişinăul în literatură

154

155

Ion Vieru (n. 1941) Iarnă la Munceşti Primii fulgi Dansează la Munceşti, Fug cărări Şi drumul prin zăpadă – Iarnă, Tu de ce mă iscodeşti, Iarnă, Tu de ce să-mi fii iscoadă? Gânditor, Păşesc pe-acelaşi drum Prin Munceşti, Precum odinioară, Eu cu tine, iarnă, Sunt acum Şi mă încălzesc la o ţigară. Eu cu tine, iarnă, Mă reţin Printre plopii albi Întâia dată, Tu mă iscodeşti cu ochi de fată Şi cu primii fulgi Mă-nvălui lin.

Primii fulgi Dansează-n jurul meu Şi prin orice fulg Te văd pe tine, Şi prin fulgi tu, iarnă, Creşti mereu La Munceşti, Când drumul mă reţine. La Munceşti Cu tine sunt acum, Iarnă, Rece iarnă şi frumoasă, Tu mă faci să nu mai ştiu de casă, Să-ţi vorbesc de dragoste În drum: Iarnă, tu-mi eşti dragostea acum.

Anul 1969

VIERU, Ion. Iarnă la Munceşti. In: Vieru, Ion. Cer şi pământ. Ch., 1991, p. 14-15.

Chişinăul în literatură

156

157

Petru Zadnipru (1927 – 1976) Povaţa Veniţi, băieţi, veniţi la carte Şi-n Chişinăul nostru drag Aduceţi vorba de la sate Şi cântecul doinit în prag. […] Veniţi, băieţi, veniţi la carte De pe la Nord, de pe la Sud, În paşii voştri de departe Eu paşii proprii mi-i aud. Sorbiţi cu ochi cuminţi licoarea Steluţelor din patru zări, Când noaptea-şi leagănă răcoarea Pe-a Chişinăului cărări. Şi fie-n piept să vă tresalte Nepotolitele dorinţi, Dar scrieţi câte-un rând, încalte, O dată-n lună la părinţi. C-aman ce-i frige aşteptarea, Mai lungi şi nopţile devin. Le tremură-n privire zarea Când simt vacanţele că vin. Măi, nu luaţi nimic de-a gata Din câte-n jurul vostru sunt Şi rubla ce-o trimite tata Stimaţi-o ca pe-un lucru sfânt. Măi, voi ce ştiţi şi de căruţă,

Nu pierdeţi timpul în zadar, Citiţi-l pe Lupan, pe Druţă Şi pe Zadnipru, ci mai rar. Veniţi, băieţi, veniţi la carte, Că tare vă aştept demult, În paşii voştri de departe Eu paşii proprii mi-i ascult! ZADNIPRU, Petru. Povaţa. In: Zadnipru, Petru. Însetat de depărtări. Ch., 2007, p. 132-133.

Chişinăul în literatură

158

159

Proză Eseu

Ana Bantoş (n. 1951)

Dincolo de interesele de grup, Chişinăul literar, la începutul unui nou secol, îşi dispută o imagine marcată de lupta pentru ieşirea din provincialism. Zbaterile sisifice, cunoscute nu de azi sau de ieri, sunt acum mai spectaculoase. Lucrul acesta se întâmplă şi din cauza că „provincia” a devenit o noţiune mai relativă ca oricând. Că ne aflăm la margine, „la Nistru la mărgioară”, după cum spune cântecul popular, sau „pe marginea vuindelor fruntarii”, după cum scria poetul Liviu Damian, Basarabia fiind „răspântia răspântiei” (Al. Zub), e un lucru cunoscut. Alta a devenit însă raportarea la „centru”, care acum se relativizează şi se abstractizează chiar. De fapt, relativizarea acestuia din urmă este cea care duce în mod inevitabil la aproximarea noţiunii de „provincie”. Ca o consecinţă, în peisajul literar prutonistrean, aşezarea temeinică a eului artistic în sine este determinată, inclusiv, de modul în care autorul ştie să dea expresie acestui raport: „margine-centru”, „închidere-deschidere”. Altădată, mai exact prin anii ’60, scriitorul îşi proiecta eul şi năzuinţele pe un fundal urban panoramic „ca pe grele talazuri”, peisaj în care el se vedea încadrat perfect cu toate trăirile sale tumultuoase, războindu-se cu anii şi cu noianul zilelor, „urmat de ochii iubirilor mari şi setea bântuind fără alean”. Poetul, identificându-se cu „ciudata fire”, aşa cum se întâmpla în cazul

Chişinăul în literatură

O imagine a Chişinăului literar

163

lui Andrei Lupan, îşi vedea rostul în „harul năstruşnic al înnoirii”. Grandioasa figură afişată de poetul grav, „stăpân pe a graiului taină şi faptă şi nebiruit făurar de poemă”, era priincios adumbrită şi dedublată, în cheie şăgalnică, uşor ironică, de către o altă ipostază a poetului „prea risipit” prin bucurie şi „prea neadunat pentru tristeţe”, alias Aureliu Busuioc. Biografia personajului său liric, mereu aceeaşi, se află sub semnul „tăierii buricului” şi al „planificării” destinului. Viitorul lui este în mâinile Parcelor „tot încurcând fuiorul”. Unde s-ar putea afla în aceste condiţii centrul spre care ar trebui să se îndrepte personajul liric din poezia lui Aureliu Busuioc, tentat şi el, la rându-i, de înnoire, însă de o înnoire altfel înţeleasă? „Râsul” celor tari şi lipsa de apărare a celor slabi care nu au scuturi – iată cei doi poli între care se consumă, ca într-o „mazurcă de altă dată”, spectacolul trăirii autorului Îmblânzirii maşinii de scris. Sub „pavăza” unui atare crez jocul destinului e înscenat cu dezinvoltură: Când trece pe stradă Bătrânul Poet, Bătrânul, grozav de bătrânul poet, se scurge şi timpul atunci mai încet, ei bine, cu mult mai încet. (Aureliu Busuioc, Bătrânul Poet). Vizarea parodică de către Aureliu Busuioc a „absenteismului” Bătrânului Poet nu lasă niciun dubiu: Dar el e atât de voinic şi absent, Poetu-i atât de absent, că nu mai desparte trecut de prezent. El vede, dar unde anume în timp, ei, unde anume în timp? Echilibrul situaţiei se restabileşte însă prin tinerele voci, „îngânând ca în vis un cântec de glorie încă nescris”, care are menirea de a motiva nevoia de revenire

permanentă a poetului la uneltele sale, cu alte cuvinte, circumscrierea procesului de creaţie într-o continuă necesitate de perfecţionare. Este evident că procesul convertirii timpului social în unul artistic nu este mai puţin anevoios decât convertirea „marginii” în „centru”. Drept dovadă, iată un fapt ce ţine de istoria culturală a urbei noastre. Mi l-a relatat prozatorul Vladimir Beşleagă, care îşi aminteşte cu exactitate că la Chişinău prima grădiniţă în limba, pe atunci „moldovenească”, a fost deschisă abia în 1957. Dornici să-şi educe copiii în limba maternă, părinţii de prin toate cartierele capitalei îşi aduceau odraslele la această instituţie amplasată la periferia Sculeni. Grigore Vieru care, la fel ca şi Vladimir Beşleagă, îşi ducea copiii, prin anii şaizeci, la singura grădiniţă moldovenească din capitală, a scris multe din poeziile sale pentru copii în scopul de a susţine instituţia respectivă cu „materialele didactice” necesare. Astfel începea calea de creaţie a unei generaţii, „îngânând ca un vis un cântec de glorie”, pe atunci „încă nescris”. Tinerele voci aveau să se contureze cu tot mai multă certitudine şi mai distinct în corul literaturii vremii, dislocând timpul social. În linii mari, generaţia scriitorilor şaizecişti, cei mai mulţi dintre ei veniţi de la ţară, se lăsa antrenată în procesul de orăşenizare, în timp ce Chişinăul îşi acumula imaginea sa de capitală a culturii autentice, inclusiv din cioburile adunate din straturile cele mai adânci ale fiinţei naţionale pe care scriitorii le făceau să zuruie în auzul fermecat al copiilor. Intrând la facultate, viitorii scriitori aduceau cu sine cei şapte ani de la „universităţile” de acasă. Cele patru clase româneşti pe care le avea majoritatea părinţilor, experienţa dură a războiului, a foametei şi a deportărilor au stat la baza formării unui „cod” al re-

Chişinăul în literatură

164

165

zistenţei la „încercări şi la situaţii”. Titlurile volumelor publicate în anii ’60 vorbesc de la sine: Darul fecioarei şi Ursitoarele de Liviu Damian, Numele tău de Grigore Vieru, Aripi pentru Manole de Gheorghe Vodă, Piatra de citire de Anatol Codru, Casă părintească de Dumitru Matcovschi, La ruptul apelor de Victor Teleucă etc. Lansat pe la sfârşitul anilor ’60, îndemnul poetului Petru Zadnipru Veniţi, băieţi, veniţi la carte De pe la Nord, de pe le Sud, Că-n paşii voştri de departe Eu paşii proprii mi-i aud exprima deja instituirea unei continuităţi în sensul stabilirii unui cadru clar al autohtonizării culturii în urbea Chişinăului. Delimitarea între vechi şi nou trece de pe planul strict ideologic, cu frecvent pomenitele, în primul deceniu postbelic, diferenţe de clasă, pe unul al necesităţii de a revendica valorile culturii. Investigaţia în planul culturii deschidea alte perspective susţinute şi de accesul la literatura română de bună calitate care se difuza prin intermediul librăriei „Meridiane”, situată în cartierul Botanica. Aici, până în anul 1968, când după evenimentele din Cehoslovacia librăria a fost închisă, atât scriitorii, cât şi cititorii, în special studenţii, procurau, la un preţ accesibil, literatură română şi universală. Păstrez ca pe nişte relicve, în biblioteca mea, câteva volume din Vasile Alecsandri, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, dăruite mie, pe atunci elevă, de către sora mea, care era studentă la Facultatea de Biologie a USM. Studiul autodidactic, completându-l pe cel din instituţiile de învăţământ superior se va dovedi a fi decisiv pentru ieşirea din lumea împestriţată şi împieliţată a unui provincialism programat.

Comunicarea pe viu cu scriitorii din alte foste republici unionale, în special cu cei din Ţările Baltice, de asemenea a contribuit în mare măsură la cunoaşterea de sine prin raportarea la celălalt. Stigmatizată de regim şi reprimată pe plan public, conştiinţa de sine lucra în adâncurile unui eu care, în fond, se rezema pe gândul la cei de acasă, termenul „acasă” fiind foarte încăpător şi comportând nuanţe şi subtilităţi de interpretare. În intimitatea sa personajul literar conceput de scriitori, acomodându-se la ritmurile unei civilizaţii urbanizate, nu-şi are rupt definitiv gândul de la sat, cu alte cuvinte, de la continentul civilizaţiei rustice. Oraşul ca modalitate de ieşire într-un alt plan al exprimării, al punerii în valoare va continua să rămână un tărâm care trezeşte reticenţe. Fenomenul ţine de un proces sinuos de adaptare la o altă lume. Itinerarul acesta începea, în anii imediat postbelici, la George Meniuc, bunăoară, în felul următor. Întors de pe front, din evacuare sau din refugiu, şi găsind ruinat cuibul casei părinteşti din oraş, scriitorul îşi va căuta bunicii de la ţară, singurele rude rămase în viaţă. Îi va căuta ca pe o certitudine a nevoii de a o lua de la capăt, provincia fiind locul ideal unde se realizează un sfârşit după care trebuie să urmeze un început. Spre deosebire de personajul lui George Meniuc, care păstrează şi unele trăsături de orăşean, cel din poezia lui Grigore Vieru rămâne un incurabil reprezentant al civilizaţiei rustice. Ipostaza ideală a acestuia este mama. Venită de la ţară la oraş, ea până la urmă rămâne inadaptată. Poetul îşi face o mea culpa pe care o adresează casei de pe margine de Prut: Ţi-am luat-o şi pe mama Şi-aţi rămas acuma, ia, Vai, nici tu în rând cu lumea Şi nici orăşeancă ea.

Chişinăul în literatură

166

167

Un dialog de o manieră similară este susţinut de către poetul Vasile Romanciuc, pe care îl vizitează sus, la etaj, viţa de vie, amintindu-i de rădăcinile de acasă. Iar Liviu Damian va închipui o serie de Dialoguri la marginea oraşului, volum de publicistică axat pe teme de filozofie, literatură şi etică cu scopul investigaţiei lumii unui personaj desprins de sat şi neancorat definitiv în nişte realităţi stabile. Anul 1989 a constituit momentul de cotitură: oraşul identificându-se cu Agora – Piaţa Marii Adunări Naţionale. De aici au fost lansate poezii şi texte în care se răzbuna o jumătate de secol de reducere la tăcere. Scriitorii au posibilitatea să-şi asume deschis responsabilitatea identificării cu însăşi conştiinţa de sine a neamului, valul de poezie patriotică devansând unda lirismului şi a căutării de ordin estetic din deceniile trecute. Interpretat pripit, în derularea fierbinte a evenimentelor al căror ecou nu s-a stins definitiv, fenomenul a fost răstălmăcit. Este clar că elita scriitoricească în peisajul nostru interriveran este de neconceput fără asumarea din partea-i a realităţilor concrete de aici cu problemele spinoase pe care le conţin. Arhivele Golgotei şi biblioteca – spaţiul ideal al universului protector şi izolat în acelaşi timp – se întâlnesc în literatura anilor ’80-’90. Jocul intelectual, ludicul, în poezia lui Leo Butnaru, Eugen Cioclea sau Emilian Galaicu-Păun ajunge să se ia la întrecere cu sine însuşi. Chişinăul în varianta lui Emilian Galaicu-Păun fiind Ch-ău, plictisul de pe plan ontologic trecând spre cel filozofic. Fără însă a ajunge aici, el staţionează de mai multă vreme pe planul filologic. În concluzie, Chişinăul, care este centrul literar cu cea mai mare pondere în spaţiul dintre Prut şi Nistru, şi-a însuşit atât calităţile, cât şi deficienţele literaturii

de aici. Acum se conturează o imagine completă: de la adâncirea într-o interioritate ancestrală folclorizată şi până la avântul către cele mai sofisticate túrnuri şi turnúri de limbaj. Avânturile cele mai temerare spre orizonturile imaginare sunt trase către terestru de nişte realităţi care nu sunt altele decât cele care sunt. „Tânguirea” câştigă în intensitate şi poate, pe ici, pe colo, în spectaculozitate, umor şi dexteritate de limbaj, însă nicidecum în originalitate. Pesimismul şi relativismul, care în Occident se resimţeau încă în anii ’60, drept consecinţă a discreditării revoluţionarismului, la noi abia acum începe să se manifeste plenar. BANTOŞ, Ana. O imagine a Chişinăului literar. In: Bantoş, Ana. Recuperarea autenticului. Ch., 2006, p. 38-42.

Chişinăul în literatură

168

169

Geo Bogza (1908 – 1993)

Misterele Chişinăului Când, după târgurile mizerabile şi pline de întuneric de la Nord, am ajuns într-o bună zi în oraşul lumină al Basarabiei, de pe zidurile lui m-au întâmpinat câteva sute de afişe care aduceau, pentru basarabeni, vestea acestui reportaj. Aşa se face că primul om pe care l-am cunoscut a antrenat după el alte zeci de cunoştinţe, pentru prima oară din altfel de lume decât din aceea de până acum. În locul ovreilor bătrâni şi macabri, în locul birjarilor, în locul oamenilor neciopliţi şi plini de murdărie, cu care mă obişnuisem în mahalalele desfundate ale târgurilor pierdute, mă pomeneam acum prizonier în cartierele elegante ale Chişinăului, învârtindu-mă între oameni bine îmbrăcaţi, care veneau să dea mâna şi să invite la un aperitiv pe autorul unui reportaj despre provincia lor, anunţat cu afişe enorme, pe toate zidurile acestui oraş. Bodegile din Chişinău sunt spaţioase, cu scaune confortabile şi cu lucruri bune pe care nu le găseşti în celelalte oraşe ale ţării. Dar pentru asta venisem aici? Şi o surdă nemulţumire era tot timpul în mine. Simţeam că am călcat greşit, că alunecasem pe un strat fals, că aşa cum am pornit-o, nu voi putea întâlni niciodată viaţa adevărată, pulsul autentic de sânge şi de scrâşnet al oraşului acesta, frământat de atâtea tumulturi. Străzile pe care mă învârteam, strada Puşkin şi Alexandrovskaia prea erau largi, prea erau frumoase,

pentru ca toată această frumuseţe să nu fie plătită cu mizerie, pentru ca pe undeva să nu se afle un corolar sinistru al ei. Pentru aceste realităţi, oamenii, în mijlocul cărora căzusem, nu aveau niciun fel de înţelegere. Şi furia împotriva mea însumi creştea. Dar lucrurile aveau să ia o nouă întorsătură, douăzeci şi patru de ore mai târziu, când am cunoscut pe redactorul pentru Basarabia, al unui ziar din Capitală. – Păi de ce n-ai venit la mine de la început? m-a luat el în primire, când mi-a aflat preocupările. Te duc eu să vezi nişte lucruri teribile. Mahalale mai tenebroase şi mai pline de mister ca ale Chişinăului, nici la Londra n-ai să găseşti!… Noul meu prieten se anunţa drept omul pro videnţial; mahalalele tenebroase erau singurele care mă interesau. Or fi oare „mai teribile” ca la Londra? Poate că da. N-aveam niciun motiv să mă îndoiesc, când pe seama oraşului acesta circulă atâtea zvonuri, când situaţia lui de capitală a celei mai blestemate provincii te face să bănui, că aici s-au scurs toate ororile Basarabiei, şi s-au luat la întrecere una cu alta. Uliţe infecte, boli, mizerie, viaţă de câine, aici se vede că şi-au dat mâna lor canceroasă şi au pornit un asalt nemilos împotriva oamenilor. Să străbat încă o dată prin locurile acestea, să ajung până în fundul mocirlei în care se zbate, atât de tragic, viaţa basarabeană! – Domnule C., când pornim în mahalalele-acestea? – Un moment, răspunde el, să telefonez chestorului, dacă ne dă o escortă, nişte poliţişti… – Escortă de poliţişti? Nouă? – Sigur, nu putem merge aşa, trebuie să luăm poliţişti care să ne păzească. – Domnule C., scuză-mă… dar vezi d-ta… eu nu pot înţelege… nu-mi poate intra în cap… merg: doar

Chişinăul în literatură

170

171

să fac un reportaj… mahalale… mizerie… Poliţişti?… Sunt împotriva poliţiştilor. – Dragul meu, trebuie să mergi cu această escortă. Altfel… – Altfel? – Altfel rişti să te întorci pe targă cu un cuţit în spate. – Aşa sunt mahalalele Chişinăului? – Aşa sunt. Am acceptat dezorientat. Poate, m-am gândit, are dreptate. Cine ştie ce taverne, cine ştie ce spelunci… – Domnule C., ce fel de mahalale sunt acestea ? Eu cunosc mahalalele. Nu mi s-a întâmplat niciodată nimic. – Dragul meu, aici ţi s-ar înfunda. Cine intră într-o astfel de mahala, după ora opt seara, nu mai iese viu. Ce vrei ? Trebuie să-ţi închipui, borfaşi, cuţitari, dezertori, peşti, prostituate… Eram puţin trist că am ajuns atât de repede ca ziariştii care nu merg în mahalale decât când însoţesc poliţia la descinderi, dar eram şi bucuros, că am să particip la o expediţie teribilă, cum numai în romanele de aventuri se întâlnesc. Iar între timp, expediţia se aranja. Aflând la telefon despre ce este vorba, chestorul anunţase că va sosi personal. Un ziarist din Bucureşti, începuse C., vrea să viziteze mahalalele suspecte ale oraşului, trebuie să ne dai poliţişti ca să pătrundem acolo. Chestorul pe care mi-l închipuisem un poliţist cu figură feroce, şi mi-era necaz că va trebui să fac cunoştinţă cu el, era un om molcom care ne-a vorbit cu oboseală în glas. Părea să fie tare plictisit şi parcă pradă unei suferinţe lăuntrice. Numai când a auzit despre ce e vorba, o umbră de preocupare a trecut peste faţa lui. Era şapte seara, şi noi voiam să mergem chiar în aceeaşi noapte.

– Domnii mei, a început el cu voce domoală, lucrul nu este atât de uşor pe cât v-aţi închipuit. Trebuia să mă preveniţi mai din vreme. Dar dacă spui mata că nu mai rămâi decât noaptea asta în Chişinău, o să caut să procur agenţii de care avem nevoie. Şi chestorul a început să telefoneze pe rând la toate circumscripţiile de poliţie. – Se va face, ne-a spus el într-un târziu; o să avem zece agenţi conduşi de un comisar. Bine înarmaţi, vor fi de-ajuns. Vă voi însoţi şi eu, aşa ca să n-aveţi nicio teamă. Pentru plecare, ne întâlnim la zece jumătate, la cafeneaua „Varşovia”. Romanul de aventuri creştea în intensitate. Zece agenţi conduşi de un comisar, zece agenţi conduşi de un comisar, zece agenţi conduşi de un… aşa mi-a ţăcănit în cap, fără întrerupere, de la şapte, până la zece jumătate seara. Zece agenţi conduşi de un comisar. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, unde o să ne ducem oare? Se vede că sunt nişte locuri grozave, de e nevoie de atâta pază. Şi nu mai îmi părea deloc rău că o să mergem cu poliţişti. Ratasem reportajul despre mizerie, despre viaţa mahalalelor. Dar aveam pentru prima oară ocazia să fac un reportaj senzaţional, cu asasini, cu bandiţi, cu taverne teribile, cu tot ceea ce aveam să descoperim la noapte. Nu, nu m-am simţit o singură clipă tovarăş de acţiune cu cei zece agenţi conduşi de un comisar. Dar încheiasem, interior, un fel de pact provizoriu cu ei. Să vedem, ce are să fie. Ceasurile au trecut repede, unul după altul. La zece şi jumătate, eram la cafeneaua „Varşovia”. Şedeam toţi în jurul unei mese şi priveam, cu un uşor dispreţ, spre consumatorii obişnuiţi ai cafenelei cari n-aveau să plece ca noi, într-o escapadă atât de temerară.

Chişinăul în literatură

172

173

– Mai aştept un răspuns şi pornim, ne spune chestorul. – În afară de chestor şi de C., mai sunt doi domni tineri, cunoscuţi de ai acestora, care au ţinut să participe şi ei. Din clipă în clipă, lucrul pe care suntem gata să-l începem capătă tot mai multă importanţă. Omul aşteptat să aducă răspunsul soseşte. Părăsim cafeneaua. De unde aseară era un cer senin, o vreme frumoasă, a început să bureze încet, şi câte o răbufneală de vânt aduce de pe străzi valuri de ceaţă rece. Pare o noapte londoneză, aşa cum au descris-o atâtea romane de aventuri. Un frig subţire ne pătrunde în oase, şi ne strângem în haine. Plecăm cu tramvaiul, spune chestorul, să nu se observe nimic deosebit. Automobilele au să vină mai târziu, în urma noastră. Tramvaiul se desprinde din întuneric, cu nimburi de pâclă în jurul luminilor. Când ne suim pe platformă, cineva dintre noi se caută în buzunarul de la spate. Revolver? întreabă chestorul, l-ai uitat? Nu-i nimic, avem oameni destui. Aveam oameni destui. Mergeam să descoperim misterele Chişinăului. În cartierul gării… Vă închipuiţi: cartierul gării din Chişinău. Ce de lucruri trebuie că se ascund acolo! Şi tramvaiul înainta prin întunericul rece al nopţii. Cu câteva staţii înainte de gară, ne dăm jos. Strada făcea acolo o cotitură. Am mers câţiva paşi prin noroi. Şi deodată din colţ, din întunericul des al unor copaci, la un semn al chestorului, au venit înaintea noastră, elastici, disciplinaţi, bine înarmaţi, cei zece „oameni” despre care fusese vorba. Din mijlocul lor, s-a desprins unul scurt, gras, roşcovan, cu muşchii obrazului bine conturaţi. Chestorul l-a arătat cu mâna într-un gest de

prezentare, şi apoi, întorcându-se spre mine, a ţinut această scurtă cuvântare: îţi recomand pe comisarul cutare, cel mai bun din câţi am. Are sub conducerea lui circumscripţia gării care e una din cele mai grele circumscripţii din oraş. Dintre toţi comisarii, el singur e în stare să o conducă. La fiecare două, trei vorbe ale chestorului, comisarul făcea în faţa mea o uşoară plecăciune. Surprins de scena aceasta neaşteptată, eu care faţă de comisari mă plasasem întotdeauna în delicvent, i-am întins mâna, şi el a făcut atunci o plecăciune mai pronunţată, arătânduşi în mod vizibil încântarea. Ceilalţi agenţi au ţăcănit numai din tocuri şi au salutat, milităreşte. În toate cele ce au urmat, apoi, aşa a continuat să fie atitudinea comisarului şi a oamenilor săi, spre stupefacţia mea tot mai mare. Atunci când pătrundeam de exemplu într-un loc, după ce strigau: mâinile sus, după ce aduceau lumină şi scoteau la iveală tot ce era de văzut, ei se întorceau cu faţa la mine şi aşteptau să vadă ce am să spun. Oameni în cămăşi şi izmene, prostituate dezbrăcate, vagabonzi murdari şi nebărbieriţi, toţi încremeneau în mijlocul odăii păziţi de agenţii care ştiindu-şi treaba terminată, aşteptau de la mine primul gest. Mi-am dat seama că n-am încotro, că trebuie sămi joc rolul. Pentru oamenii aceştia, apăream ca un personaj faimos, cineva de la Bucureşti care a venit să facă o anchetă în Basarabia, să le cerceteze mizeria, şi să se încrunte la ei, pentru păcatele pe care le au. Mi-am dat seama, dar asta n-a făcut să-mi înceteze stupefacţia. Şi în timp ce pe dinafară mă complăceam în razia care continua, în fundul sufletului mă simţeam atât de puţin apt pentru un asemenea rol, încât mă gândeam că nu se poate ca, până la urmă, agenţii să nu observe că au de-a face cu un fals personaj.

Chişinăul în literatură

174

175

Dar mahalalele Chişinăului, împotriva cărora por niserăm înarmaţi până în dinţi, ne-au dat în noaptea aceea o lecţie teribilă. În destăinuirile pe care mi le făcuse de cu seară, asupra lucrurilor pe care o să le vedem, camaradul meu de meserie C., pomenise în primul rând despre bombe. Locuri ascunse, magazii dosnice în care se adăpostesc, peste noapte, borfaşii, vagabonzii. La început, când de-abia ne întâlnisem cu ceata de agenţi şi eram încă pus pe lucruri senzaţionale, îmi închipuiam bombele acestea ale Chişinăului ca pe nişte văgăuni întunecoase, în care se petrec tot felul de fapte suspecte, cunoscute numai de cei iniţiaţi, de vagabonzii înverşunaţi. Cu câtă emoţie pătrundeam în cea dintâi bombă! O casă mică, pipernicită, cu zidurile scorojite. Agenţii au înconjurat-o de jur-împrejur, unul bate puternic în uşă: deschideţi! îmi închipui spaima, panica celor dinăuntru. Uşa plesneşte de perete. Coborâm câteva trepte. Miros greu de paie vechi, de respiraţii împuţite, de dinţi stricaţi. O baterie de buzunar luminează. Un om şi o femeie, bătrâni amândoi, stau într-un colţ, cu nişte mutre plouate, aşa cum au fost treziţi din somn, numai în cămăşi, nişte cămăşi murdare soioase, care îţi întorc maţele pe dos. Aprindeţi! răcneşte chestorul la ei. Un chibrit scapără şi o lampă de gaz luminează galben toată încăperea. Chestorul înaintează cu paşi îndesaţi înspre cei doi, se propteşte în faţa lor. Vă mai ţine pământul? îi întreabă el, scrâşnind silabele printre dinţi; şi cei doi se clatină sub această întrebare, parcă le-ar fi pusă de Dumnezeu, la judecata de apoi. Se vede că sunt nişte vechi ticăloşi, ale căror isprăvi chestorul le ştie de mult. Hai? face el a doua oară, cu o voce mai năprasnică, vă mai ţine pământul, blestemaţilor? Iar blestemaţii tremură din toate încheie-

turile, şi îngăimă un răspuns, din care nu se poate vedea decât că le clănţăie şi dinţii în gură. Au amândoi, într-adevăr, nişte mutre foarte sus pecte. Bărbatul are un cap de cal, osos, lăbărţat, de pe care curge o barbă aspră şi neţesălată, parcă ar fi de cânepă. Şi ochii îi sunt suspecţi, tulburi ca nişte ouă stricate. Pe spatele femeii atârnă două coade grosolane, parcă ar fi funii de pe care s-a smuls tot usturoiul. Şi-au mai luat câte o haină pe deasupra cămăşilor soioase, şi în picioarele goale pe podele, tremură în faţa chestorului. Pe cine aveţi aici ? îi întreabă acesta la fel de răstit, de-i bagă în sperieţi, şi nu se înţelege nimic din bâlbâiala lor. Ochii îmi cad fără voie peste patul din care s-au sculat, şi se întorc cu oroare în altă parte, de parcă ar fi dat peste un cadavru descompus. Nu era decât patul lor, deasupra cu o plapumă abjectă şi macabră, pleznită şi purulentă, ca un hoit. Urmaţi de stăpânii casei, perechea spurcată şi bătrână, am trecut în camerele din fund, coborând încă. Şi de-abia acum mi-am dat seama că la faţă era salonul, camera de invidiat a stăpânilor. Acestea din fund erau cu adevărat îngrozitoare. În primul rând n-aveau ferestre. Mergeai la ele prin nişte ganguri umede, pline de viermi şi de şobolani. În prima cameră ne-am oprit şi lampa a luminat toată încăperea. Mirosea atât de urât, încât ne venea ameţeală. Sute de ploşniţe şi de gângănii roiau în toate părţile pe zidurile galbene, afumate, coşcovite. Singura culoare proaspătă era a sângelui de la ploşniţele strivite pe ziduri. În această duhoare sinistră, trezit de intrarea noastră, întins mai departe pe laviţa pe care dormise, un om tânăr ne privea liniştit, cu nişte ochi limpezi, uimitor de albaştri. Cine eşti?, a răsunat întrebarea chestorului. Şi omul fără să se tulbure a scos biletul de voie şi a răspuns cu voce domoală, blajină:

Chişinăul în literatură

176

177

– Sunt un soldat care mă întorc din concediu. – De ce nu te-ai dus la regiment? – Am sosit prea târziu şi regimentul e departe. – De ce nu te-ai dus cu tramvaiul? – Tramvaiul? Apoi tramvaiul costă bani. – Bine, dar aici nu plăteşti? – Aici dau numai doi lei. Tramvaiul este trei. Am privit încă o dată pereţii siniştri, de pe care curgea zeamă de ploşniţe. Pentru o economie de un leu… Şi omul avea nişte ochi senini, uimitor de albaştri. Am trecut iar prin gangurile umede, prin care şobolanii speriaţi fugeau chiţcăind, şi am ajuns în altă cameră, atât de scundă, încât trebuia să stăm aplecaţi. Aici era deja aprinsă o lampă. Putoarea era puţin, puţin de tot atenuată, contrafăcută, de un fum de tutun care plutea în aer. Pe un pat de scânduri, acoperit cu o rogojină, două fete, aşteptau. Tot mobilierul camerei era rogojina aceasta, un lighean de tablă într-un colţ şi lampa de petrol, Nr. 5, cu sticla plină de funingine. La intrarea noastră, fetele s-au sculat şovăitoare în picioare. Dar se vede că erau atât de lihnite, atât de şubrede, încât după câteva clipe s-au aşezat din nou pe marginea patului, căutând să compenseze această impoliteţe prin nişte priviri cât mai respectuoase. Erau atât de slabe, atât de inumane, încât cum le priveam contrazişi şi nimeni nu le mai întreba nimic, scena părea că se petrece la o menajerie. Cred că le-ar fi fost mai puţin penibil dacă le-ar fi luat cineva la bătaie, decât această curiozitate stupefiată din ochii noştri, care le cobora sub umanitate, le punea în rândul unor animale de bâlci. Fardul de pe obrajii lor se năclăise, erau scofâlcite, scheletice, cu pielea mumificată, două apariţii îngrozitoare, macabre. Una din ele avea o rochie de mătase albastră, care îi curgea pe umerii slabi, ca dintr-un cuier.

Şi cum ţinea mâna pe rochie, deasupra genunchiului, o mână enormă, lăbărţată, roşie, cu pielea plesnită, contrastul dintre mătasea albastră oricât ar fi fost ea de năclăită, şi mâna diformă, de monstru aproape, a trecut peste retina celor care au privit amănuntul acesta, ca o linie subţire de vitriol. – Dar aici ce e? Aici ce e? şi-a recăpătat chestorul glasul, după ce ne-am aflat din nou, în gangul pestilenţial. Aduceţi lumină să vedem ce e aici. În fundul gangului, un perete forma un fel de scorbură, o firidă în care se aflau fiinţe omeneşti. Când lumina a căzut din plin înăuntru, un fior rece ne-a trecut pe şira spinării. Părea că este o bucată de cal ciopârţit, cu carnea sângerândă. Era în realitate un om şi o femeie, de vârstă mijlocie, pe jumătate dezbrăcaţi, dormind împreună. Dar nu ştiu ce bubă roşie, ce plăgi purulente se întindeau pe trupurile lor, încât păreau nişte halci de carne de cal, un animal monstruos jupuit de piele. Înăuntrul acestei văgăuni, ploşniţele şi păduchii roiau, păreau nişte albine vrednice într-un stup. Când am ieşit afară, pământul se învârtea în jurul nostru. Au urmat, apoi, încă trei, patru bombe, cu acelaşi spectacol dezgustător şi macabru. Într-una din ele am găsit un căpitan dat afară din armată, decăzut, devenit haimana bătrână în cartierul gării. În alta, un fost notar, cu o barbă uriaşă de apostol, citea la lumina unei lumânări Biblia, în timp ce duzini de păduchi îi sugeau cu înverşunare sângele. Mi-am dat seama că misterele pe care mi le anunţase C., nu sunt. Oamenii de aici n-au cuţite. Când fac rost de o bucată de pâine, o rup în două cu mâna. Treptat, cei zece oameni ai poliţiei şi-au băgat revolverele în buzunar. Era trecut de două noaptea şi mai mergeam încă.

Chişinăul în literatură

178

179

La una din bombe, uşa unei camere e încuiată şi agenţii bat cu putere. Ce vreţi? strigă câteva glasuri dinăuntru. – Deschideţi! Poliţia! Ce înspăimântătoare e porunca aceasta. Uşa se dă de perete. Înăuntru se află patru oameni tineri, cărţi împrăştiate pe jos. Comunişti? – Suntem învăţători, spune unul din ei, şi toţi îşi scot legitimaţiile pe calea ferată. Era în zilele acelea la Chişinău un examen, la care trebuiau să vină toţi învăţătorii din Basarabia. Cărţile de pe jos erau manuale de pedagogie. – Învăţători? La examene? întreabă chestorul. – Da, învăţători, la examene. – Succes, băieţi, succes, spune chestorul cu vocea muiată de o subită emoţie. Şi în alte câteva bombe, din acestea mizerabile, am găsit grupuri de învăţători preparându-şi, la lumina unei lămpi fumegânde, examenele pentru a doua zi. Iar la un hotel de mâna a şaptea: Deschideţi! Poliţia! Uşa se deschide anevoie. E baricadată cu scaune, cu mese, cu toată mobila camerei. Înăuntru, tremurând în pardesie, două învăţătoare cu părul răvăşit ne arată carnetele. La examene. Învăţătoare din judeţul Lăpuşna. Când ies afară, îmi dau seama că teribila escortă a celor zece agenţi conduşi de un comisar nu mai e pe urmele noastre. A rămas doar chestorul, C. şi cei doi domni. Singuri, fără nicio pază, mergem mai departe să cunoaştem până la capăt toate misterele Chişinăului. Învăţători, învăţătoare, soldaţi, prostituate. Târziu ne întoarcem spre oraş pe jos. Ploaia a stat. Vorbim cu tristeţe, iar alţii cu dezgust despre mahalalele pe care le-am părăsit. Am uitat că am venit asupra lor cu revolvere, cu o armată de poliţişti.

Misterele Chişinăului? Ploşniţe, păduchi, foame, mizerie. Aşa sunt poate, de altfel, misterele tuturor ma halalelor din lume. BOGZA, Geo. Misterele Chişinăului. In: Bogza, Geo. Basarabia, ţară de pământ. Bucureşti, 1991, p. 84-94.

Chişinăul în literatură

180

181

Leo Butnaru (n. 1949)

Chişinăul: eseu aniversar (1996) În deloc puţinii mei ani de îndeletnicire jurnalistică, ce-ţi dă şi ceva pâine, dar mai mult îţi dă de furcă, nu am prea scris la zile de sfinţi sau la orişice fel de aniversări. Însă iată că oraşul Chişinău împlineşte 530* de ani de la atestarea sa documentară, subcerească. Şi eu prind a aşterne prezentele rânduri îndemnat emotiv nu atât de cifre şi ani, cât de faptul că urbea noastră în care, strâmtoraţi de alţii, ne-am găvozdit cam la jumătate de milion de ex-săteni, a fost pentru prima dată amintită într-un hrisov dat de Domnitorul Ştefan cel Mare. Apoi, imboldul de a scrie despre Chişinău porneşte şi din considerentul că, astăzi, acest eveniment de cinci secole şi trei decenii nu cred că va fi sărbătorit în mod triumfalist, fastuos, lăudăros şi prea nefiresc în raport cu bunul-simţ şi cu realitatea concretă, în care realitate de tranziţie nu trăim pur şi simplu, ci foarte dur ne trăim un fel de viaţă pentru viaţă. Cu toate astea, sudicul nostru optimism sfidător de vitregii nu suprimă categoric posibilitatea trecerii de la cenuşiu la roz. Numai nu la roşu (comunist!), îmi zic la vreme de celebrare a polisului cel mai important din stânga Prutului, în care sunt tot mai multe maşini, însă în care s-a făcut, totuşi, oarecum mai spaţios, graţie dislocării şi * Autorul aminteşte cifra vehiculată în perioada publicării eseului, când nu erau făcute precizările ulterioare, vizând atestarea documentară a Chişinăului încă.

expedierii aiurea a atâtor pseudomonumente de tipul Lenin-cu-laba-întinsă & K0. O atare constatare şi reconstatare zău că face bine sufletelor dezechilibrate pe lamele postcomunismului. Numai – îmi mai zic – nu care cumva în această jalonare să se infiltreze clovneria prost mascată a bişniţarilor ideologici mărunţi, foarte mărunţi în hipermoldovenismul lor, şi subtila artă carnavalescă greu de sesizat a speculanţilor politici sadea, rude bipede ale acelui instrument meteorologic care se dă după cum bate vântul, giruetă numit. Pentru că, orice s-ar spune, la Chişinău se poate depista destulă scăpărime de minte caragialescă, ceea ce, de fapt, şi atestă românitatea unei părţi isteţe şi aproape considerabile a urbei noastre. De altfel, de mulţi ani sunt cuprins de curiozitatea de a-mi răspunde la următoarea întrebare: „Şi totuşi, dom’le, cine şi cum sunt concitadinii mei?”. Mă tot interoghez şi mă tot surprind privind atent mulţimea străzii. O privesc îndelung şi aiuritor de concentrat, până dau cu ochii de vreun semen care îmi dă sentimentul că el, acel semen, aş fi chiar eu. Eu, privit dintr-o parte de mine însumi. Şi acea persoană, care îmi dă senzaţia că aş fi chiar eu, se apropie, mă priveşte concentrat, îndelung, după care zice: „Ai obosit. Pleacă şi te odihneşte. În locul tău rămân eu să mă dumiresc ce e, de fapt, cu această mulţime de oameni, forfotitoare aici, între paralelele 44 – 48 ale sudului nostru relativ”. Aşadar, fără a face vreun pas înainte şi doi înapoi, în stânga sau în dreapta, pur şi simplu vânturându-mă prin propriile mele îngândurări, ca să nu le zic meditaţii, ceea ce ar presupune un surplus de gravitate, privesc atent concitadinii, cu mulţi dintre ei chiar intrând în vorbă. Cum altfel, dacă, cel puţin 10-15 procente, cred eu, dintre ei îmi sunt, în diverse grade, cunoscuţi?

Chişinăul în literatură

182

183

Cunoscuţi prin profesii şi preocupări, vârste şi condiţii, calităţi şi ambiţii diferite. Să zicem, tot cu titlul de diversitate (şi chiar cu ei s-o începem), îmi sunt cunoscuţi şi aceşti patru aşa-zişi politicieni care păşesc în Piaţa Marii Adunări Naţionale – unul de dreapta, altul de stânga, al treilea de îndărăt, de avangardă cel de-al patrulea, hipermodernist al tertipurilor, care, când e cazul şi conjunctura, devine, brusc, extremist de… centru (găselniţă basarabeană). Întregul lor „cvartet” trage cu coada ochiului spre locul rău famat, unde fusese statuia mahărului cel-mai-bolşevic în absoluta lui minoritate. Privind, deci, vidul rămas pe urma pe-drept doborâtului monstru, politicienii sus-amintiţi dau cu ochii de feţele energice şi – cum să ascunzi? – cam vulgare ale câtorva businessmeni, răsăriţi peste noapte din sânul şi din clădirea fostului c.c., şi care, în consfătuirea lor fulger din preajma unei firme Coca-Cola, pun, vede-se, ceva important la cale. După o vreme, politicienii pornesc mai departe, în neatenţia trecerii lor zburătăcind de pe Marea Piaţă un stol de hulubi de culoarea pietrei de caldarâm. (Pe timpurile sovieticilor pacifico-războinici, aceste păsări – sau, poate, părinţii lor – se numeau hulubaşii păcii.) Minţile rău intenţionate presupun că respectivii patru politicieni ar ţine calea spre vreo recepţie oarecare, acest fel de petrecere oficială proliferând simţitor în capitala moldavă de la deschiderea unor ambasade încoace. De obicei, ce se face la recepţii? Ia, participanţii la ele îşi mai pospăiesc şi foamea şi setea la nişte à la fourchette-uri… caudine. Fireşte, şi citadine. Căci la citadinismul chişinăuian ne referim. De-a valma, fără etalări sau discriminări, toţi chişinăuienii contribuie la animarea citadinismului. Toţi. Inclusiv poetul X, bunul meu cunoscut, fericit în căsătorie şi nefericit în versurile pe care le scrie. Toţi. Şi

vânzătorii de bilete de loterie, plini de intenţii bune ca nişte Moşi Crăciuni nu prea bogaţi, ca să nu le spunem săraci. Treci pe lângă aceşti loto-slujitori şi te surprinzi că-ţi zici că nu se poate ca, barem o dată în viaţă, să nu ai şi tu noroc. Şi, plăteşti, tragi biletul. Ioc! Dar, întrucât loteria îţi stimulează instinctiva necesitate de a nu fi învins, în faţa altor chioşcuri-loto eşti din nou gata de asalt precum Don Quijote, etern pionier al zădărniciilor. Apropo, fără pionierii timpurilor de odinioară, gălăgioşi cu sloganul şi trompeta, Chişinăul pare a fi mult mai firesc şi mai liniştit. Cel puţin, nu prea vezi roşu înaintea ochilor, pe străzi, în pieţe sau în parcuri uluitoare de încântările erotice ale guguştiucilor. Din când în când, chiar în Grădina publică centrală, poţi avea norocul să auzi câte vreo partitură din demult deja nepoetica cosmooratorie a privighetorilor nezburătăcite de trompetele pioniereşti. (Ah! în oraşul nostru destul de mare – aproape milionul de locuitori, nu? – care, din fericire, încă nu a ajuns să aibă faima negativă a monstrului, guguştiucimea aceasta ce garniseşte gutural-nostalgic parcurile, şi izbucnirea surprinzătoare a câte unui tril de privighetoare uneori îţi prilejuiesc întâmplarea suprafirească a inspiraţiei artistice!) Iar seara târziu, dinspre iazul Albişoarei răzbate degringolada brotăcărişului guraliv care unora le provoacă un irezistibil dor de sat… Oricum, Chişinăul devine tot mai atrăgător. Nu doar cu ocazia jubileelor care, pe timpuri, mobilizau lumea la pospăieli de faţadă. Astăzi, businessul, domnule, cere oficii arătoase, evropeneşti! Şi iată că pe schele urcă deja tencuitoare moderne în salopetele firmei „Dedal & Icarus”. Câte vreuna din tinerele de la înălţime se întâmplă să-ţi zâmbească, însă nu mai e cazul să trâmbiţezi, ca pe timpul socialismului tainic-foarte-

Chişinăul în literatură

184

185

dezvoltat, că tânăra de pe schelă te-a făcut, cică, mai fericit cu un zâmbet. Fleacuri! Astăzi, pentru fericire există altceva decât simplul zâmbet. Şi lumea îşi caută de treabă. Efervescenţa căutării de treabă se simte, în special, la piaţă, în acea rumoare de bazar ce aduce a bizar recital de Coran. Şi cu toate că nu am, consider, priceperea de a descrie pieţe şi vitrine, nu pot să rămân indiferent, cu verbele, la provizoria populaţie a bazarului în care ici şi colo pâlpâie surâsurile trudite de-o amabilitate excesivă a comerciantelor de-o mie şi două flecuşteţe, aduse din străinătatea apropiată. Ah, piaţa chişinăuiană cu jocurile ei de noroc ca dovadă a surprinzătoarei popularităţi a prostiei post-comuniste! Ce să-i faci, trăim în tranziţie, de la gogomănie la ceva deşteptăciune… Deocamdată, însă, nicio zi nu trece fără păcăleli, fie că ele vin din partea celor din anumite posturi de conducere care au false concepţii despre datorie şi patriotism, fie din cealaltă parte, a mahărilor ce seamănă unor bufoni care nu mai pot să amuze lumea. Din contra, o întristează. Nu rămân mai prejos nici celelalte pături ale tranziţiei la economia de piaţă: paiaţa lăudăroasă care inventează întâmplări regale; vagabondul care merge împotriva succesului; ţigăncile înveşmântate în fuste-fuste, stil curechi-varză de Soroca; alogenii (ca ieri, fraţi mai mari) bleduind (înjurând), din viscere cuprinşi de tremuriciul după-beţiei şi erupând damful oţetit; recidivistul în ochi cu tristeţe de hienă hăituită; inşi aciuaţi, cu zilele şi nopţile, prin berării, pentru a demonstra nenumărate moduri de a nu fi om. Iar de jur-împrejurul bazarului – inşi trişti din simplul motiv că sunt trişti din plictiseală; muieruşte cu sugari închiriaţi pentru cerşit; pungaşi de cartier şi de CSI; cocote cu şoldurile anume mişcate în euritmii provocatoare (cum vă place acest refren: „De la intra-

rea-n economia de piaţă / Societatea noastră e tot mai iubăreaţă?”); vlăjgani obraznici cu bicepşii tatuaţi, asemănători unor şolduri de godac ştampilate de medicul veterinar spre a garanta sănătatea ex-animalului jertfit; traficante de valută cu sub-unghiile înnegrite de jegul de pe bancnote. Şi tot acolo, la piaţă, mi se întâmplă să discut despre astea şi multe altele cu câte vreun ţăran care se aghesmuieşte (alcool – la tot pasul!), căci nu prea sunt, pe la noi, ţărani care să nu se cherchelească şi care, odată aghesmuiţi, să nu prindă a vorbi literar, adică pă româneşte. De obicei, în această metamorfoză a limbajului simt cum, retrăgându-se din înjurături ca dintr‑o stare animalică a cuvintelor, nişte metafore neaşteptate vin spre poezie. Astfel stând lucrurile, îmi schimb cu bucurie părerea în baza căreia îmi spuneam că chişinăuienii şi unii oaspeţi ai capitalei au doar simţul umorului, însă nu au şi simţul poeziei şi simţul baletului şi alte simţuri care nu înveselesc, ci te pun pe gânduri. Cu toate că, sincer vorbind, în aprecierea stării de lucruri din urbea noastră, care împlineşte 530 de ani de încrâncenată supravieţuire, „Da” şi „Nu” mi se par răspunsuri egal valabile. De obicei, dimineaţa, când, refăcut oarecum peste noapte, nu prea am densitate în sarcasm, despre Chişinău emit idei suportabile, nesupărătoare. Uneori, chiar idei frumoase, cum ar fi, de pildă, părerea că e tot mai în scădere nomenclaturista liotă de ieri-alaltăieri, plină de partinică delicateţe care friza laşitatea în a-şi acorda circumstanţe atenuante în necesitatea de a-şi recunoaşte gogomăniile. Chiar dacă, în această reîntoarcere la o orânduire cu societate civică înaltă, chiriţoaicele bişniţarilor căpătuiţi reînvaţă arta leşinului, în comportamentul oamenilor apare tot mai multă francheţe, mai mult curaj în oblicirea politicaştrilor snobi, care vor să ne menţină într-o stare de

Chişinăul în literatură

186

187

confuzie naţională, istorică, lingvistică etc. Chişinăul a început să-şi recapete înfăţişarea şi expresia de oraş românesc, ceea ce nu este deloc puţin la momentul jalonării acestei aniversări de supravieţuire a sa, începând cu acel an 1466, când Marele Domnitor confirmă o nouă temeinicie de vatră. E o aniversare ca o constatare a dăinuirii unei demnităţi de cetate care nu s-a recunoscut niciodată ca înfrântă definitiv. Altfel spus, care, cred, stă sub protecţia divinităţilor vegetaţiei şi proliferării, şi care nu a fost nicicând un oraş al deznădăjduirii istorice. Latenta speranţă întru reedificare şi recâştigare de adevărată identitate a devenit realitate. Mai departe, depinde de noi. Depinde de modul cum îi vom asigura o existenţă civică pe potriva renumitelor oraşe româneşti şi europene. Deci, în ziua în care calendarul fixează cifra aniversară 530, el, calendarul, neavând, de fapt, nicio împuternicire specială, decât una simplă, de figurant, de statist, Chişinăul îşi continuă mişcarea în timp. Sperăm, mişcarea în sensul bun al Cuvântului şi al Istoriei. Omnia fausta urbis nostrum! Butnaru, Leo. Chişinăul: eseu aniversar. In: Moldova. 1996, nr. 7-8, p. 2-3.

Val Butnaru (n. 1955)

Clopotniţa 1 Blestemul ne-a ajuns pe la un miez de noapte, în 22 spre 23 decembrie 1962… Dacă Ion Druţă a plasat acţiunea naraţiunii lui despre Clopotniţă într-un sat din nordul Moldovei, noi ne vom referi la dărâmarea Clopotniţei din Piaţa Catedralei din capitală. Istoria aruncării în aer a Clopotniţei s-a dovedit a fi, aşa cum am descoperit-o eu, o istorie a ruinării spirituale a martorilor cu care am stat de vorbă. Explozia din noaptea de 22 spre 23 decembrie mai răsună în urechile lor şi azi. …Ştefan Tănase, maistru la trustul ,,Injdorstroi”, auzise de dimineaţă vorbindu-se de nişte autocamioane ce urmau să fie trimise la căratul molozului din centrul Chişinăului. Se zvonea că va fi dărâmată Clopotniţa, el însă, nu dădu crezare vorbelor, îşi văzu de treabă, şi, revenind seara la casa lui din Durleşti, uită de zvonuri. Noaptea fu trezit din somn de o bubuitură năprasnică. Cei ai casei se treziră speriaţi, dar Ştefan îi linişti cum putu. Clopotniţa, şi-a zis cutremurat. …Cam pe la aceeaşi oră, ziaristul Nicolae Stuart, se întorcea acasă de la un amic. Vrând să treacă prin Parcul Catedralei, fu oprit de un miliţian. La câţiva metri depărtare, se afla un alt miliţian. Ceva mai departe se mai desluşea o siluetă a unui om în uniformă. Stuart

Chişinăul în literatură

188

189

s-a strecurat, totuşi, dincolo de cordonul de miliţieni şi s-a apropiat de un grup de muncitori ce trebăluiau lângă un compresor. Ziaristul urmărea cu uimire cum găureau ei pereţii Clopotniţei şi plasau dinamita. Individul care a răspuns la vocativul ,,şef”, l-a sfătuit să părăsească de urgenţă teritoriul parcului. Ei au ordin de sus, şi vor arunca în aer Clopotniţa, orice s-ar întâmpla. Nicolae Stuart ieşi în grabă din parc, traversă strada Puşkin în căutarea unui aparat de telefon. 2 Exista un ordin de sus… Mă gândesc la toţi care dăduseră acel ordin şi la acei care ştiau de cele ce urmau să se întâmple în Piaţa Catedralei. Ce făceau ei în acea noapte? Aş vrea să cred că nu dormeau. Aş vrea să le ofer, post-factum, o şansă de a apărea în faţa noastră drept nişte executori docili ai unui ordin venit de mai sus. Probabil că şi ei trăiau, în acele clipe, nişte sentimente de regret. Nu dormea, probabil, Bodiul, omul căruia i se atribuie ideea demolării Clopotniţei. Cică, l-ar fi enervat priveliştea pe care o contempla de la geamul cabinetului său. Aş vrea să cred că şi Şciolokov, pe atunci locţiitor al preşedintelui Consiliului de Miniştri al republicii noastre, da, până şi Şciolokov nu dormea, ci fuma nervos în apartamentul său şi privea cu încordare la întunericul de afară străfulgerat de flacăra criminală. Înţelegea el oare că această Clopotniţă a noastră a marcat începutul tuturor fărădelegilor săvârşite de el, fărădelegi ce au lăsat urme de sânge oriunde s-ar fi aflat el şi orice posturi ar fi ocupat? Şi dacă, mă întreb acum, pe timpul lui Andropov, nu s-ar fi pus capăt ,,activităţii” lui, am fi putut noi astăzi să-i cerem socoteală ca să ne spună la ce se gândea el în acea noapte?

Nu dormea, probabil, nici Ioachim Grosul, preşedintele Academiei de Ştiinţe, încă o persoană implicată în distrugerea Clopotniţei. Nu dormeau sau, cel puţin au fost treziţi din somn de zgomotul exploziei, arhitecţii Smirnov, Voiţehovski, Kurtz, Mednek şi alţii, care au consimţit şi au validat un act de vandalism. Iată doar un număr mic de persoane numele cărora le-am aflat în procesul de lucru asupra acestui articol, persoane care au avut o legătură directă cu ce s-a întâmplat cu Clopotniţa, şi de decizia cărora a depins soarta monumentului. Am spus că aş vrea să cred că trăiau cu toţii clipe de regret. Ar fi fost frumos. Să le descriu starea lor sufletească, frământările flancate de sentimente pur omeneşti şi de raţionamente pur funcţionăreşti. Dar teamă mi-i că toţi dormeau buştean la acea oră. Sau, în cel mai bun caz, erau frământaţi de alte gânduri. …Nicolae Stuart traversă strada Puşkin şi găsi un aparat de telefon. Îl găsi chiar pe Mihail Dieur, preşedintele Comitetului Executiv orăşenesc Chişinău. Aşteptă o bună bucată de timp până cineva a ridicat receptorul. ,,Kto tam?” (Cine-i?), întrebă o voce somnoroasă. Stuart s-a prezentat şi-l informă pe preşedintele Executivului că în oraşul pe care-l conduce se pune la cale o crimă. Se cer măsuri urgente. Peste o jumătate de oră poate fi târziu… ,,Ne suite nos ne v svoio delo. Est’ prikaz svâşe!” (Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala. Este un ordin de sus!), i-o reteză Dieur şi închise… Peste o jumătate de oră, într-adevăr, era târziu să mai faci ceva. O bubuitură năprasnică a trezit Chişinăul şi suburbiile, o explozie puternică a şters de pe faţa pământului încă un monument al măreţiei noas-

Chişinăul în literatură

190

191

tre spirituale. Până dimineaţă, autocamioanele (chiar acele de la trustul „Injdorstroi” despre care aflase Ştefan Tănase!) au cărat molozul. A doua zi chişinăuienii, credincioşii şi ateii, de-a valma, veneau să vadă cât de operative pot fi autorităţile. Între Arcul de Triumf şi Catedrală locul era nivelat şi aşternut cu un strat de pământ proaspăt… Unii martori susţin că erau plantate chiar şi flori! Nicolae Stuart (de altfel, ar trebui să cunoaştem în amănunte biografia acestui ziarist…) a aflat că toate clopotele urmează să fie duse la topit. Ziaristul a bătut pe la multe uşi şi a scris mai multe scrisori până a ajuns să primească un răspuns de la acelaşi Dieur, prin care i se comunica faptul că toate clopotele date jos nu vor fi duse la topit, ci vor fi expuse în aer liber. Cu timpul, însă, majoritatea clopotelor au dispărut. În prezent, doar trei dintre ele se „păstrează” în curtea Muzeului republican de studiere a ţinutului natal. 3 Cu doi dintre arhitecţii mai în vârstă am avut mai multe întrevederi. Şi poate că n-aş fi insistat asupra unor detalii din convorbirile noastre, dacă în discuţiile ulterioare ei n-ar fi negat ceea ce-mi declaraseră de la bun început… Pe Valentin Mednek l-am cunoscut acum un an adunând materiale pentru un articol privind restaurarea mănăstirii de la Vărzăreşti, unul dintre cele mai vechi monumente pe care îl regăsim în hrisoavele lui Alexandru cel Bun. Din cercul destul de impunător de persoane cu care am stat atunci de vorbă, doar Valentin Mednek a susţinut ideea restaurării mănăstirii. M-am bucurat nespus că am fost sprijinit de un specialist competent.

În prezent, Valentin Mednek nu mai lucrează la Academie. E pensionar. L-am sunat acasă şi l-am rugat să-mi ajute să culeg informaţii referitoare la istoria dărâmării Clopotniţei. Am înmărmurit atunci când interlocutorul meu începu să-mi explice, isterizat, că ar fi o greşeală din partea redacţiei să publice un asemenea articol, că ăsta ar fi doar un material senzaţional scos dintr-o groapă de gunoi (citat fidel după Mednek). Ce-o să demonstrăm noi răscolind fapte demult uitate? Că Şciolokov a fost un potlogar? Asta o ştie toată lumea, fără sclifoselile noastre despre Clopotniţă. M-am săturat, – continua arhitectul, – să tot aud vorbindu-se despre Clopotniţă. Toţi mă întreabă cum de s-a întâmplat aşa ceva? Eu una vă pot spune: personal nu port nicio vină. Noi am fost cu toţii împotriva acestei idei: şi Voiţehovski, şi Kurtz, şi ceilalţi. Şi atunci când Şciolokov ne-a chemat la el, i-am spus verde-n ochi ce credem despre eventuala dărâmare a Clopotniţei. Dar Şciolokov ne-a declarat: ,,În prezent în URSS se desfăşoară o campanie de nimicire a lăcaşelor de cult’’. Şi a repetat: ,,În toată Uniunea Sovietică…”. Până la urmă, am fost siliţi să semnăm documentele respective. Dar ce-am putut face noi dacă Hruşciov, din câte ştiu, a dat ordin să fie demolat chiar şi castelul Trakai din Lituania, monument considerat un bastion al feudalismului? Spunându-mi toate acestea şi sugerându-mi o temă ,,deosebit de importantă” – casa lui Gladilin(?!) din Chişinău – Valentin Mednek refuză categoric să ne întâlnim. Pornit în căutarea unei fotografii inedite a Clopotniţei, am ajuns la un alt arhitect, David Palatnic, actualmente pensionar şi el. Ne-am întâlnit în una din secţiile Institutului de proiectare ,,Moldghiprostroi” (pe lângă fotografia mult râvnită, Palatnic mi-a pus la dispoziţie şi monografia Chişinăul, semnată de Ştefan Ciobanu

Chişinăul în literatură

192

193

şi editată în 1925. În una dintre fotografii se vede clar cupola Catedralei, care avea un alt aspect decât cel pe care-l cunoaştem astăzi. În timpul războiului, o parte a cupolei a fost afectată, iar arhitectul Voiţehovski, restaurând-o, n-a făcut o copie fidelă a originalului). Ne-am înţeles cu Palatnic că îi voi restitui fotografia după publicarea materialului, şi am continuat discuţia. A venit vorba şi de reconstrucţia Clopotniţei, idee care plana, bineînţeles, neoficial, şi prin culoarele mai multor instituţii din Chişinău. Bătrânul arhitect a susţinut cu entuziasm această idee, menţionând că reînălţarea Clopotniţei e o datorie civică a noastră, una mai veche… Martori ai acestei manifestări de entuziasm sunt inginerii-constructori Ştefan Tănase şi Abraam Kijner, care au asistat la discuţia noastră. Voi avea nevoie de susţinerea lor, fiindcă peste o lună… 4 Din acest moment, naraţiunea noastră va devia de la obiectul propriu-zis al articolului, fiindcă vom vorbi, deopotrivă, despre oamenii care au comis, acum un sfert de secol, o greşeală gravă şi nu vor s-o recunoască nici în ruptul capului, dar şi despre oamenii care, acum un sfert de secol, n-au comis greşeli. Din simplul motiv că pe atunci erau prea tineri ca să poată decide ceva. Astăzi, însă, ei nu se deosebesc prea mult de primii. M-am gândit că această deviere va constitui, dimpotrivă, o apropiere de înţelegerea dramei care s-a întâmplat în acel miez de noapte din 22 spre 23 decembrie 1962. Aşadar, dintre toţi acei arhitecţi, de decizia cărora a depins soarta Clopotniţei, mai este în viaţă doar Valentin Mednek. Am reuşit, până la urmă, să ne întâlnim, pentru a sta de vorbă mai pe îndelete.

– Să vă dau un sfat? porni el atacul. Lăsaţi Clopotniţa în plata Domnului şi scrieţi despre palatul ,,Prietenia”. 12 milioane de ruble aruncate în vânt! Oare acest mastodont, construit iniţial pentru AŞP ,,Victoria”, nu e o temă bună? La urma urmei, se poate scrie despre havuzul din faţa Catedralei. Au fost cheltuite zeci de mii ruble, dar a meritat oare? – Să revenim, zic, la temă. – Ce mai temă! îmi răspunde. – În perioada postbelică, la Moscova au fost distruse 3400 de monumente de arhitectură, iar voi nu vă puteţi linişti din cauza unei Clopotniţe! Nu, Valentin Mednek nu e dispus să se pocăiască. Încerc să-l provoc… – Se vorbeşte că oraşul Chişinău a fost distrus mai tare în anii de după război decât în timpul operaţiilor militare. – Nu e adevărat! Chişinăul a fost ruinat cu mult înainte de război! – Bătrânul arhitect făcu o pauză şi adăugă: – Despre toate aceste fapte nu se scrie nicăieri, însă anume aşa a fost. În 1941, în toate oraşele şi orăşelele din Moldova au fost create batalioane speciale de distrugere a clădirilor. Eu cu mâna mea am aruncat în aer Banca de Stat din Bender. La Chişinău a fost deteriorată toată strada [actuală] Lenin. Pe locul unde acum se află clădirea Comitetului Securităţii de Stat, pe atunci se înălţa cea mai frumoasă casă din oraş – Liceul Doi pentru băieţi. A fost dărâmată Casa Eparhială, faimoasă prin faptul că în sălile ei au concertat Enescu şi Şaleapin. Au fost ruinate Gara şi clădirea în care în prezent îşi are sediul Comitetul executiv orăşenesc de deputaţi ai poporului… Astfel, se îndeplinea ordinul lui Stalin de a distruge totul în calea duşmanului. În timpul răz-

Chişinăul în literatură

194

195

boiului, Chişinăul a fost bombardat puţin, dar în pofida acestui fapt, a apărut o versiune oficială precum că oraşul a fost distrus de bombele inamicului. La drept vorbind, specificarea lui Valentin Mednek că această informaţie ,,nu e pentru presă” mi-a părut cam stranie. E tocmai „pentru presă”, mi-am zis, continuând să notez cuvintele arhitectului. Dar şi mai straniu mi se păru faptul că arhitectul nici n-a încercat să protesteze. Până la urmă, am ajuns şi la Clopotniţă. Arhitectul părea iritat, nervozitatea nu-i permitea să-şi ducă gândurile până la capăt. Din această cauză, poate, multe afirmaţii de-ale lui se băteau cap în cap. Altele erau bazate pe neadevăr. Mai ales cele care se refereau la valoarea arhitecturală a Clopotniţei. Dar mai cu cale ar fi să reproduc monologul lui, aşa cum mi-l notasem. ,,Cu dărâmarea Clopotniţei, n-am pierdut aproape nimic. Catedrala a rămas întreagă şi nevătămată. Iar Clopotniţa nu prezintă niciun interes din punct de vedere arhitectural şi, pe deasupra, a şi fost construită cu mult mai târziu decât Catedrala. După acele evenimente, am trecut de mii de ori prin piaţă, şi de fiecare dată îmi ziceam că e o crimă, totuşi, să distrugi ceea ce a fost înălţat prin sudoarea frunţii. Dar trebuie să recunoaştem faptul că această Clopotniţă era de prisos în ansamblul arhitectural din Piaţa Catedralei. În primul rând, situată în faţa Catedralei, ştirbea din privelişte. Catedrala noastră, care aminteşte de Panteonul din Atena, are în faţă un turn de piatră! La Bolgrad se înalţă o catedrală asemănătoare cu a noastră, dar acolo n-a existat şi o clopotniţă. În al doilea rând, ea a fost ridicată doar pentru a trage clopotele, dar unde aţi văzut să se tragă clopotele, în ziua de azi? Nu, nu, n-am greşit prea tare, aruncând-o în aer. Iată la Bălţi, însă, a fost comisă

o adevărată crimă. În faţa bisericii Sf. Nicolae se înălţa o Clopotniţă de o frumuseţe rară şi dărâmarea ei nu poate fi justificată în niciun fel. Dacă merită să scriem azi despre o problemă gravă, să ştiţi că numai despre casa lui Gladilin (?!) merită să scriem. Dar toate ideile astea de restaurare a Clopotniţei sunt nişte prostii. Care va fi gradul de utilizare practică a Clopotniţei? Zero. Nimic mai mult.” M-a surprins faptul, de ce Valentin Mednek contrapune ideea de restaurare a Clopotniţei ideii de salvare a casei lui Gladilin. E firesc ca despre aceste două monumente să se vorbească în acelaşi context al salvării. Nu-i aşa? – Nu-i chiar aşa. Clopotniţa nu figurează în nicio monografie, în niciun ghid turistic apărut – în anii postbelici, iar casa lui Gladilin e inclusă în ghid. Sincer vorbind, oamenii au şi uitat demult ce-a fost cândva în locul havuzului din faţa Catedralei. La despărţire l-am întrebat pe arhitect cam pe unde aş putea găsi documentele pe care le-au semnat ei în 1962. – Nu există niciun fel de documente! mi-o tăie interlocutorul meu şi plecă în grabă… 5. Ca să nu iniţiem o polemică inutilă cu arhitectul Mednek, vom cita doar câteva rânduri din cartea lui I. Taras Pamiatniki arhitekturî Moldavii (Monumentele de arhitectură ale Moldovei. Chişinău, ,,Timpul’’, 1986): ,,La 11 mai 1830 a fost pusă temelia Catedralei, şi în 1836 au fost finisate toate lucrările de construcţie… Concomitent cu înălţarea Catedralei, la o depărtare de 40 de metri, se construia şi o Clopotniţă cu patru caturi. Primele trei caturi, cu planul pătrat, au fost concepute

Chişinăul în literatură

196

197

în formă de trepte, al patrulea, rotund, lungit în formă de cilindru, se încununa cu o cupolă. La catul întâi se afla biserica cu geamuri ovale deasupra uşilor şi cu un mic portic. Pe din afară pereţii au fost vopsiţi în culori clasice – albă şi galbenă, iar cupola şi acoperişul erau de culoare verde. A.I. Melnikov, elaborând proiectul Catedralei din Chişinău şi cel al Clopotniţei, a recurs la experienţa pe care a acumulat-o la înălţarea bisericii coreligionare din Petersburg şi la proiectarea renumitei catedrale Sf. Isaac. …Compoziţia şi planificarea ansamblului se bazează pe îmbinarea şi contrapunerea dimensiunilor Catedralei, Clopotniţei şi Arcului. Principiul simetriei, al evidenţierii axei – un procedeu tipic clasic – e respectat fără nicio abatere. Axa principală a ansamblului, trecând prin Catedrală, era accentuată de Arc, de Clopotniţă, şi de clădirea Mitropoliei (ultimele două edificii nu s-au păstrat)”. 6. Trecu o lună… Într-o bună zi, îmi telefonă David Izrailevici Palatnic, şi-mi spuse pe un ton rece să-i restitui de urgenţă fotografia. Înţelegerea zic, a fost alta. Nimic! Las’că-i bine, să vedem cum îşi va argumenta dumnealui gestul. Ne-am întâlnit în aceeaşi secţie a Institutului de proiectări „Moldghiprostroi”. David Izrailevici, foarte înţepat, a trecut direct la monolog: ,,Ar fi o prostie să pledăm pentru restaurarea Clopotniţei. Nu trebuie să scriem despre asta. Vom tulbura doar masele. Trebuie reparată casa lui Gladilin(?). La Uniunea Arhitecţilor toţi sunt împotriva acestei idei. Are dreptate Mednek, acum trebuie să ne îngrijim de zona puşkinistă a oraşului. În plus, Clopotniţa a fost construită cu mult mai târziu decât Catedrala. Ce va-

loare poate avea ea? Vă daţi seama pentru ce pledaţi? La Moscova nu e acceptată ideea restaurării turnului Suharev, iar noi vom arunca banii în vânt pentru un monument de o valoare arhitecturală dubioasă? Şi chiar de-ar fi acceptat cineva această idee, cum va fi restaurată Clopotniţa? Lipsesc schiţele. Or, având în faţă doar fotografiile, nu poţi face nimic…”. Toate acestea au fost spuse pe nerăsuflate. După ce-şi mai trase sufletul, David Izrailevici îmi puse la dispoziţie două articole din presa moscovită. În ambele era respinsă ideea restaurării turnului Suharev. Parcurgeam textul şi mă întrebam, de ce oare David Izrailevici nu mi-a adus şi mulţimea de materiale în care e susţinută această idee? Mă întrebam de unde provine o asemenea reorientare bruscă a opticii lui David Izrailevici? (Vă mai amintiţi: la prima întâlnire, dumnealui mi-a declarat contrariul.) Parcurgeam cele două textuleţe şi-mi ziceam că e greu să crezi că la Uniunea Arhitecţilor chiar toţi să fie împotrivă, dar şi mai incredibil mi-a părut faptul că un arhitect ca David Izrailevici să nu cunoască nişte lucruri elementare privind construcţia Clopotniţei. Cu siguranţă, le cunoaşte! Însă David Izrailevici a conştientizat că nu se mai află la vârsta când te cerţi cu prietenii, că odihna binemeritată nu trebuie să fie tulburată de emoţii inutile (la asta, probabil, s-a gândit şi atunci când m-a sfătuit ,,să nu tulburăm masele”). Eram cu gândul la Valentin Mednek care-mi declarase că turnul Clopotniţei ştirbea din vizibilitatea Catedralei, că această construcţie ,,era de prisos”. Aşadar, ar trebui să le fim recunoscători lui Smirnov, Kurtz, Voiţehovski, Mednek, Şciolokov, Bodiul, Hruşciov etc., pentru că au reparat greşeala arhitectului A. I. Melnikov? Mă întrebam cum de poate acelaşi om mai întâi să afirme că toată lumea îl întreabă de Clopotniţă, iar

Chişinăul în literatură

198

199

apoi să spună senin că lumea a uitat de Clopotniţă? (De altfel, anume ultima afirmaţie a lui Mednek pare a fi adevărată. În una din zilele de primăvară m-am oprit în preajma havuzului din Piaţa Catedralei şi am efectuat un mic sondaj. Din 56 de tineri chestionaţi, pentru atâţia mi-a ajuns timp şi răbdare, doar unul singur mi-a răspuns cu siguranţă că ştie ce-a fost cândva pe locul havuzului…). Mă întrebam când a fost sincer Valentin Mednek: atunci când a fost luat prin surprindere şi, ca să-şi justifice fapta, a zis că nu poartă nicio vină, că a fost obligat să semneze documentele sau atunci când, pregătinduse pentru întâlnirea noastră şi chibzuindu-şi vorbele pe care avea să mi le spună, a declarat că n-au existat niciun fel de documente? Nicolae Stuart, care a fost amic cu Valentin Mednek aproape o viaţă întreagă, înclină să creadă că arhitectul spune neadevărul. Atunci, după acel miez de noapte din 22 spre 23 decembrie, Stuart l-a întrebat cum de a putut un om care ţine la patrimoniul nostru, să semneze un document de distrugere a Clopotniţei? La care, tânărul de atunci, Mednek, i-a răspuns că Şciolokov are pile la Moscova şi că ar fi mai bine să nu te pui în poară cu el. Smirnov, pe atunci arhitect-şef al oraşului, a semnat fără prea multe ezitări. Pentru el totul era străin aici. Voiţehovski, care se încuscrise cu Ioachim Grosul, nu voia nici el să intre în conflict cu preşedintele, părerea căruia conta. Cei care au decis atunci soarta Clopotniţei au motive serioase de a face totul ca să iasă basma curată din daravera în care i-a implicat Şciolokov. Ei bine, asta o putem înţelege. Aşa erau timpurile, aşa erau oamenii şi moravurile. De ce, însă, o tot ţii morţiş cu Bolgradul unde există o Catedrală asemănătoare cu cea din Chi-

şinău, dar „e fără Clopotniţă”? Deci, Clopotniţa noastră ,,reducea vizibilitatea Catedralei”. Frumos, mon şer! 7. E tocmai momentul potrivit să ne referim la ideea de restaurare a Clopotniţei. Cine a lansat-o? Când a apărut? Nu se ştie, dar nu-i exclus că în dimineaţa neguroasă din 23 decembrie în sufletele oamenilor veniţi în piaţă a încolţit speranţa că e posibil… Altceva pare straniu: persoanele care-mi vorbiseră despre refacerea Clopotniţei, acum bat în retragere, nu mai sunt sigure că ideea va avea sorţi de izbândă. ,,Pentru cei mai mari şefi din republică ar putea să pară absurdă intenţia de a modifica peisajul arhitectonic existent la ora actuală în Piaţa Catedralei.” Şi atunci, care-i ieşirea din situaţie? îi întreb. ,,Există una, îmi răspund. – Clopotniţa, ca şi întreg complexul arhitectural, a fost înălţată în cinstea frăţiei de arme moldo-ruse, consolidate în 1812 în luptele cu turcii. Aşadar, restaurarea Clopotniţei ar constitui un act de pietate şi pentru poporul rus, şi pentru prietenia moldo-rusă…” ş.a.m.d… 8. În vara anului 1987, Comitetul executiv orăşenesc Chişinău a anunţat un concurs pentru cea mai bună schiţă a centrului istoric şi monumental al capitalei. Au fost admise patru proiecte, unul dintre care era prezentat de un grup de arhitecţi leningrădeni. În trei dintre aceste patru schiţe (inclusiv în cea a leningrădenilor), figura Clopotniţa din Piaţa Catedralei. Părerea mai multor specialişti cu care am stat de vorbă e că cea mai reuşită schiţă a fost cea prezentată de grupul lui T. Goţonoagă, arhitect-şef la Comitetul executiv Chişinău. A fost acceptat, însă, proiectul prezentat de S. Şoihet,

Chişinăul în literatură

200

201

arhitect-şef la ,,Moldghiprostroi”. Aceste jocuri de culise nu ne-ar fi interesat, dacă, printr-un concurs ciudat de împrejurări, ideea ce părea să câştige cât mai mulţi adepţi, n-ar fi tras să moară. Ce s-a întâmplat? O indicaţie de sus? Sau alegerea unei schiţe mai puţin reuşite a generat indiferenţa şi neîncrederea? N-am putut afla răspunsul. De ce? O fi poate şi din motivul că oamenii care n-au făcut greşeli grave în 1962, din simplul motiv că erau prea tineri, astăzi se deosebesc prea puţin de cei care au greşit atunci… Nu voi da nume. Asta ne-a fost înţelegerea. Le-am făcut această promisiune în schimbul informaţiei ce mă interesa. Oamenii cu care am stat de vorbă deţin posturi destul de importante şi au o anumită influenţă. Toţi susţin cu înflăcărare ideea restaurării Clopotniţei. Cu toţii mi s-au părut a fi oameni de treabă, competenţi şi sufletişti. Dar de ce niciunul dintre ei nu mai vrea să lupte? E o luptă cu morile de vânt? E inutil? Se tem de neplăceri? ,,Nu mă tem, mi-a răspuns unul dintre ei, dar m-am săturat de toate.” Atunci când mă pregăteam să aştern pe hârtie acest material, îmi dădu târcoale gândul să le spun pe nume sau, cel puţin, să-i supun unei critici… în spiritul restructurării. Mi-am dat seama, însă, că nu trebuie sămi calc cuvântul dat. O fi având ei, într-adevăr, motive serioase pentru a-şi păstra anonimatul. Esenţialul este că ei împărtăşesc ideea restabilirii echităţii şi a adevărului, ideea triumfului forţelor antibodiuliste. Şi atunci când problema va fi pusă la vot, vor introduce şi ei în cutie o bilă albă. Pe neobservate, dar vor fi cu noi… Materialul a fost revăzut şi redactat de autor, în martie 2011 BUTNARU, Val. Clopotniţa. In: Orizontul. 1988, nr. 8, p. 38-42.

Mihai Cimpoi (n. 1942) Marca ontologică a Chişinăului Se pare că marca ontologică a Chişinăului, dedusă din descrierile documentar-literare, este închiderea. George Meniuc vorbea în acest sens de „orizontul închis” basarabean, pe care îl scruta din mahalaua Munceştilor, zisă şi mahalaua Balan. Tot el îşi amintea de bălăriile şi stufărişurile Bâcului ca de un tărâm al visării şi al născocirilor imaginare. E un orizont închis ce visează la deschidere, cel puţin prin intermediul proiec ţiilor fantasmagorice. Ce este în fond Chişinăul, înscris într-un cerc al închiderii fiinţiale? Stea încremenită, după cum se credea în vechime? Oraş-sat, adică o localitate hibridă ruraloorăşenească? Un Turn Babel al naţionalităţilor, în care alături de români (moldoveni), atestaţi cu o prezenţă de circa 50 de procente la sfârşitul secolului al XlX-lea, locuiesc evrei, ruşi, ucraineni, germani, armeni conduşi de Manuc Bei, greci conduşi de fraţii Ipsilanti? Oază de viaţă patriarhală, loc de exil (cazul Puşkin) sau penitenciar, căci, după mărturisirea lui Elisée Réclus, clădirea principală a oraşului era, la un moment dat, uriaşa puş cărie cu patru turnuri dinţate, care se înălţau deasupra caselor joase? Oraş de margine, centru de provincie, centru natural al Basarabiei, prin căile ferate şi şoselele care îi lipsesc, după cum îl credea Gheorghe Bezviconi, învăţatul? Selişte a străinilor care veneau (vin) să petreacă şi să uite de probleme şi necazuri, îmbrăcat în costum arlechinesc de dolmane husăreşti, şepci căzăceşti, mitre

Chişinăul în literatură

202

203

greceşti şi tichii evreieşti, căciuli de miel autohtone (aşa îl vedea şi Negruzzi, cu streini petrecând, în nuvelele sale). Cuibar al nacialnicilor, ofiţerilor, pomoşnicilor, vlădicilor, namestnicilor, serdarilor, moşierilor şi boierilor, guvernatorilor, spătarilor, logofeţilor (în 1436 voievozii Moldovei Ilie şi Ştefan dădeau un hrisov logofătului Vancea, în care se precizează, ca hotar, şi Chişinăul pe Bâc), generalilor (ruşi), mitropoliţilor, senatorilor, preoţilor, jicnicerilor, velpitarilor, stolnicilor, „fruntaşilor”, căminarilor, burgomiştrilor, medelnicerilor, vistiernicilor, paharnicilor? Oraş blestemat, vorba lui Puşkin, care poartă pecetea unui blestem negru, al unui fatum iremediabil? Târg al ocârmuitorilor civili sau şi centru de cultură cu scriitori, preoţi luminaţi şi cărturari puşi pe fapte culturale? Oraş oriental, după cum îl vedeau mulţi călători? Să ne oprim un pic la această din urmă întrebare. Dovezi că avem de-a face şi cu un Chişinău literar şi artistic sunt destule. Maria Cebotari şi Bogdan Petriceicu Hasdeu ar fi două nume de ajuns. La ele se adaugă, însă, multe altele de prestigiu cultural deosebit: Al. Hâjdeu, Negruzzi, Russo, Stamati, Donici, Moruzi, Stere, Mateevici, Dobronravov, Bănulescu-Bodoni, Gurie Grosu, Bernardazzi, Grecu, Sulac, Loteanu, generaţia de intelectuali care a votat Unirea în şedinţa Sfatului Ţării din 27 martie 1918, toate generaţiile de scriitori interbelici şi postbelici. Chişinăul a inspirat excelente pagini de beletristică, de memorii şi filozofie a culturii – ale lui Sadoveanu, Gala Galaction, Goga, Rebreanu, Crainic, Blaga. El semnifică, etimologiceşte, izvor, după cum spune legenda, şi constituie o sursă de inspiraţie pentru o cohortă întreagă de oameni de litere şi artă. Revenind la marca sa ontologică paradoxală pe care i-o dă închiderea/deschiderea, ne amintim, cu strângeri spasmatice ale creierului nostru şi ale fiinţei noas-

tre de margine de ţară şi de margine de continent, de ceea ce spunea Wiegel, fost viceguvernator (centru de „murdărie morală sau acea fizică”), de ceea ce spunea într-un „negru” reportaj al său, din 1939, Geo Bogza: „Chişinău. În pata neagră a pământului, oază de culori albe şi verzi, case şi copaci, interferenţe cromatice. Case aliniate, egale, acoperişuri roşii de ţiglă. Şi în partea de nord a oraşului, spectacol straniu, cimitirul evreiesc, puzderie de pietre albe, mortuare. E singura pată albă, compactă, din toată Basarabia” (vezi Basarabia, ţară de pământ. Bucureşti, 1991, p. 15). Tot astfel, înfundat în noroi, îl vede şi Stere. La constatarea lui Vania Răutu că este murdar, un personaj din romanul În preajma revoluţiei al lui Constantin Stere, pe nume Manin, replică: „- Bre, bre, bre, câte fasoane! Apoi noi suntem deprinşi ca să ne aduceţi de sus glodul boieresc. Aşa-i făcut Chişinăul. Pe străzi se scurge noroiul de sus în vale, din cartierele boiereşti spre mizeria Broscăriei. Aşa-i toată societatea basarabeană. Aşa-i toată Basarabia. De sus se scurg murdăriile boiereşti şi îneacă mizeria din vale”. Pe noroiul acesta fatal a mai căzut totuşi câte o rază de lumină. Şi dacă la 1912 Nicolae lorga remarca lipsa unei conştiinţe basarabene (în volumul Basarabia noastră), iată că ora stelară care a fost perioada interbelică, anii ’60-’80 şi în special ultimul deceniu al secolului al XX-lea, a schimbat marca ontologică a Chişinăului şi însăşi hlamida Chişinăului literar şi artistic. El a fost repus în matricea lui stilistică firească, devenind o cetate a culturii româneşti. „Oraşul asiat” are parte de o deschidere europeană. S-a restrâns şi acţiunea neantizatoare a noroiului. Oricum, are şansa supravieţuirii prin cultură. CIMPOI, Mihai. Marca ontologică a Chişinăului. In: Limba Română. 2003, nr. 4-5 (94-95), p. 9-10.

Mai 2003

Chişinăul în literatură

204

205

Dumitru Crudu (n. 1967)

O pădure neumblată din mijlocul oraşului (Fragment din romanul în curs de apariţie) După ce Vova intră în baie şi începu să facă duş, sună telefonul. Cu toate că de mai bine de cinci minute zbârnâia întruna, eu nu m-am dat jos din pat şi nu m-am apropiat de aparat, pentru că speram că cel care încerca să ne bage de-a surda o sârmă, o să se potolească într-un târziu şi o să renunţe. De aia, stăteam cu mâinile înlănţuite după ceafă şi mă uitam marţială în tavan. Ei aş! Telefonul ţârâia fără încetare, bruindu-l pe Vova care încerca să ia un tril sub duş şi făcândumă pe mine să-mi ies cu totul din papuci. Văzând că telefonul sună fără oprire, în cele din urmă, am ridicat iritată receptorul şi m-am răstit la tipul sau la tipa aia obraznică ce voia cu orice preţ să discute cu careva dintre noi, vorbindu-i cu o voce groasă, ca din beci. Vova se spăla cu uşa deschisă şi nu am putut să nu observ că stătea drept puşcă şi îşi săpunea fesele, cântând cât îl ţinea gura. Vocea lui mi se împlântă în urechi ca un cuţit într-o ciozvârtă uriaşă şi moale. Glasul lui mi se înfipse atât de adânc în minte, încât din prima nu mi-a picat fisa cu cine stau de vorbă. […] În celălalt capăt al firului gâfâia Nataşa, care peste trei ore pleca la Moscova. Nu putea să nu-l audă pe Vova lălăind, dar nu a comentat în niciun fel treaba asta, ci doar ne-a invitat s-o conducem la autogară şi eu i-am zis că să stea fără griji că o să venim neapărat. […] Inima îmi bătea din ce

în ce mai tare, aşa că m-am întors cu spatele spre baie şi m-am apucat s-o descos pe Nataşa cui i-a vândut apartamentul. Nu, încă nu-i găsise un cumpărător. Fără să vreau, ochii mi-au glisat spre oglindă, unde l-am văzut pe Vova alb din cap până în picioare cântând întruna şi privindu-mă lacom. Vocea i se suprapunea peste glasul Nataşei, care mă pisa pentru a n-şpea oară ca să vin s-o conduc la autogară şi eu din nou i-am promis, cu o limbă de marmeladă, că o să vin numaidecât. Vocea lui Vova îi ciopârţea mărunt glasul, dar, totuşi, nu am putut să n-o aud cum insistă, cu o gură muiată, ca să ne întâlnim mai repede, cam peste o oră şi nu la autogară, ci în faţa policlinicii de pe fosta stradă a Kievului şi eu am asigurat-o, cu o mică întârziere, că o să venim neapărat. Vova ieşi ud din baie şi prinse să-şi frece corpul cu un ştergar colorat în mijlocul vestibulului. […] Urechea de care îmi ţineam lipit receptorul îmi transpirase şi eu pufăiam ca după un sprint prin ploaie. Vova pătrunse în odaie, cu ştergarul învălătucit în jurul trunchiului, care, nici una, nici alta, îi alunecă pe podea. După vreo câteva secunde, receptorul îmi căzu din mână, iar când peste o jumătate de oră l-am cules de jos, Nataşa deja închisese. M-am sculat şi m-am retras şi eu în baie ca să mă spăl. M-am dezbrăcat şi m-am băgat sub şuvoiul fierbinte de apă, când Vova a deschis uşa. Peste o oră ne-am întâlnit cu Nataşa în faţa policlinicii şi eu eram tare blegoşată şi obosită. Parcă simţind asta, ea o luă, tăcând, înainte. Vova mergea în dreapta mea şi nu mai pregeta să-mi tragă clopotele, furându-mi, din când în când, câte un pupic. […] Ce mai încolo şi încoace, pur şi simplu îmi dădea roată cocoşându-se şi salivând ca un elefant în călduri. Nataşa încremeni în faţa stadionului Dinamo şi

Chişinăul în literatură

206

207

îşi aminti cum ne plimbam în trei prin acest cartier şi regretă că pleacă. Mai că nu plângea. Apoi chiar se puse pe smiorcăit. Cu greu, am convins-o să nu mai bocească. Opriţi în faţa Clubului de şah, Vova ne-a propuse să urcăm într-un maxi-taxi, dar eu i-am înduplecat s-o luăm pe jos, pe o scurtătură prin parcul Valea Morilor. Mângâiaţi de viitura gălbuie a soarelui, lipăiam amuzaţi pe aleile spiralate care se căţărau spre ţeasta împădurită a dealului. Eu mergeam alături de Nataşa şi încercam s-o conving să rămână în Chişinău, dar Vova se îndepărtă la o aruncătură de piatră în faţa noastră, fluierând nepăsător, cu toate că vedea că una dintre cele mai bune prietene ale noastre părăseşte pentru totdeauna Moldova. Hodoronc-tronc, asfaltul se încreţi şi ne-am trezit că nu mai mergeam pe o alee din parc, ci tropăiam pe un drum prăfuit de ţară, prin pădure. Jurîmprejur pădurea se întindea ca o pătură, până aproape de Gara de Sud. Cât te-ai freca la ochi, cerul se tulbură şi începu să ţârcâie mărunt. Vova se pierduse printre copaci, şuierând vesel, undeva departe în faţa noastră, pe când eu ţineam morţiş să-i amintesc Nataşei, că în fiecare zi, cel puţin un conaţional de-al nostru părăseşte Moldova, iar asta nu putea să însemne decât un singur lucru: că, în curând, nu o să mai rămână nici urmă de rus în ţara asta, şi asta, după ce bunicii noştri au vărsat sânge pentru a elibera aceste pământuri, pe care, însă, noi le părăsim de bună-voie. Totuşi, nicidecum nu o puteam convinge să-şi vândă biletul şi să rămână, mai ales că ea îmi replica senină că nu merge oriunde, ci în Moscova, iar Moscova, cum-necum, e capitala patriei noastre istorice. Eu, însă, nu eram de acord cu părerea ei, fiindcă doar aici, departe de Rusia, te mai poţi simţi cu adevărat rus, având o misiune nobilă de îndeplinit, pe când acolo, în Moscova, de fapt, eşti o persoană

oarecare, ca multe altele, cum sunt milioane de ruşi, pentru că, pe cine oare ai putea să impresionezi acolo cu faptul că eşti rus, odată ce toţi din jur sunt ruşi, pe când aici, unde suntem împresuraţi de moldoveni, e o altă mâncare de peşte. Nataşa, însă, m-a contrazis, zicându-mi că, plecarea ei în Moscova nici pe departe nu însemna că o rupe cu Moldova, ci, dimpotrivă chiar. Brusc, începu să toarne cu doniţa, iar ploaia care se înteţi îi şterse lui Vova zâmbetul de pe faţă şi îl făcu să mă privească cu nişte ochi tulburi şi injectaţi. Îşi întoarse capul spre mine şi îmi reproşă că i-am cărat în aceste locuri sălbătăcite pe o asemenea vreme. Totuşi, încă mă mai ţinea galeş de mână. Dar cărarea pe care avansam către autogară se pierdu prin noroi şi asta îi strică şmahul, dar nu-l indispusese chiar atât de tare, încât, după ce Nataşa ne depăşi, să nu mă înghesuie într-un copac şi să nu îmi şuiere în faţă, că, dacă acum am fi singuri, m-ar fi regulat în pădurea asta, oricât de tare ar fi plouat în jur. Dar nu, nu eram singuri şi şuvoiul se înteţi, răpăind ca o tobă. Vova se dezlipi de mine şi vru s-o ajungă pe Nataşa din urmă, dar se dezechilibră şi, dacă nu s-ar fi agăţat de creanga unui ulm, ar fi dat de mult de fundul râpei. După ce ne-am căţărat pe creasta prăvălişului, am constatat că eram uzi ciuciulete. De departe cel mai nevricos era Vova pe care priveliştea pantofilor săi negri, cu bombeul ascuţit, înecaţi în nămol îl afectase foarte tare şi îl scotea din sărite şi eu nu mai ştiam ce să fac ca să-i alung cucuveaua din grădină. Am încercat să mai apropii şi să-i vorbesc, dar el îşi plimbă disperat privirile peste pantofii săi murdari de noroi şi ofta întruna că Autogara de Sud e aşa de departe. Apoi se chiorî la mine şi îşi smulse mâna din mâna mea, insistând să ne întoarcem numaidecât în oraş ca să luăm un taxi, dar buba era panta abruptă şi uleioasă.

Chişinăul în literatură

208

209

Oare o vom putea traversa în picioare? Nataşa se îndoi, dar Vova ne sfidă pe toţi, şi se porni pe repeziş, în direcţia lacului secat din vale, dar, inopinat, picioarele îi alunecară în sus şi se prăbuşi pe spate, împodobindu-şi costumul său negru cu nenumărate pete de noroi. Eu i-am întins mâna, ca să-l ajut să se ridice, dar iubitul meu mi-o împinse supărat într-o parte şi o apucă pe Nataşa de braţ. După ce îşi suflecă pantalonii, traversă dealul garnisit cu tufani şi pătrunse într-un crâng cu arţari lucioşi. Am iuţit paşii ca să-l ajung din urmă. Dar şi el se apucă să meargă mai repede, aşa încât distanţa dintre noi de la o secundă la alta se făcea tot mai mare. Numai Nataşa mergea nu ştiu cum mărunt şi îmi dădea senzaţia că parcă nu se mai grăbea nicăieri, cu toate că ploaia răpăia cu o intensitate şi mai mare şi preschimbă, pe o nimică pe ceas, cărarea bătătorită într-o baltă smârcoasă şi lipicioasă. Acum iar mă ţinea de mână şi îmi turui în ureche o mulţime de vorbe voluptuoase. Apoi am ajuns-o din urmă pe Nataşa şi m-am pus ciocan pe capul ei ca să nu plece nicăieri din Chişinău. În vârful clinei cleioase, Vova călcă în leşul unui pârş şi o substanţă verzuie îi năclăi pantofii. Se făcu alb la faţă şi nasul începu să-i tremure. Acum iarăşi mergea cu ochii în pământ, cercetându-şi cruciş pantofii şi porcăind întruna. Eu şi cu Nataşa l-am depăşit în timp ce-şi ştergea pantofii cu un smoc de iarbă. Chiar nu înţelegeam la ce bun, odată ce drumul era desfundat? Dar el şi-i curăţa cu încăpăţânare şi furios. Cu cât ne căţăram mai sus pe măgura înceţoşată, cu atât rămânea tot mai departe în urmă şi era tot mai posac. De la un punct încolo, am refuzat să-i mai acord vreo atenţie şi o dădeam când la deal, când la vale, ca să o conving pe Nataşa să rămână în Moldova. De undeva din vale, Vova ne strigă că, până la plecarea autobuzului, mai aveam doar douăzeci

şi cinci de minute. Deşi între noi şi el să fi fost cam vreo câteva sute de metri, îl auzeam cum scrâşnea din dinţi şi bodogănea oţărât. Făceam eforturi supraomeneşti ca să-mi scot, pe de o parte, picioarele din glod şi, pe de altă parte, ca să-i bag Nataşei şarpele în sân şi s-o determin să rămână. Da, trebuie să recunosc că nu voiam să părăsească Chişinăul, dar mă temeam că, aşa sau altfel, va pleca. Dacă e să fiu sinceră, de aia am şi adus-o pe acest drum impracticabil, ca să scăpăm autocarul. Cam la o aruncătură de chibrit în faţa noastră, o droaie de poliţişti simulau o bătaie printre copacii înnegriţi. Îl aşteptăm pe Vova dosite după un arţar ca să-l prevenim că nu eram singuri în pădure. Cât ai bate dintr-un picior, poliţiştii ne-au înconjurat, dar ne-au lăsat în banii noştri, auzindu-ne că vorbeam în rusă. De parcă nu ar fi observat peste cine am dat în pădure, Vova îşi văzu mai departe de drum, privindu-şi neliniştit pantofii murdari de glod. Mormăia întruna, fără să-i pese că i-ar fi putut călca pe curcani pe coadă, dar poate că nu-i văzuse. […] O vreme nu l-am scăpat din ochi, dar pe urmă mi-am dat seama că pur şi simplu i se pusese pata pe mine şi, de aia, mă ignora cu ostentaţie. Oricum, ori de câte ori se supărase, de fiecare dată îi trecuse. Nu avea cum să-l ţină prea mult nici de data asta. Iată de ce, nu el era marea mea problemă, ci Nataşa, care e una dintre cele mai bune vorbitoare de rusă din Chişinău şi care pleacă pentru totdeauna la Moscova şi asta mă întrista foarte tare, aş putea spune chiar, mă frigea la ficat. Cât despre Vova, nu avea cum să stea o veşnicie cu capsa pusă. Pe când Nataşa! Cu Nataşa era o altă treabă pentru că ea era pe cale să o taie din Chişinău, pentru totdeauna. Or, mie nu putea să-mi intre în cap faptul că mâine nu o să mai am cu cine să beau o cafea la Panipit şi asta mi se părea că era un soi de trădare […]. Chiar şi dacă ştiam

Chişinăul în literatură

210

211

că nu mai am cum s-o conving, mă ţineam grapă de ea şi-i povesteam cum, uneori îmi lăsam maşina în coasta Ambasadei Rusiei şi traversam, cu urechile ciulite, centru pe jos, numărând câţi oameni vorbesc moldoveneşte şi câţi în rusă ca să văd cine sunt mai mulţi, ruşii sau moldovenii, şi uneori majoritari erau ruşii, iar alteori moldovenii şi dispoziţia mea varia în funcţie de treaba asta. Acum vreo lună, am parcat maşina în coasta Ambasadei Rusiei şi am luat-o pe jos până la magazinul universal şi am fost tare fericită în ziua aceea, pentru că aproape toţi care treceau pe lângă mine discutau în rusă. Dar asta a fost mai degrabă o excepţie, căci, de atunci şi până astăzi, aproape la tot pasul aud doar papotaj moldovenesc. Ieri mai să mi se înece toate corăbiile, întrucât aproape toţi oamenii pe care îi întâlnisem pe fostul bulevard Lenin trăncăneau în moldoveneşte, ceea ce înseamnă că erau moldoveni. Până şi în zona cinemaului Patria unde, de obicei, vorba rusească predomină, aseară doar două bătrânele se întreţineau în rusă şi, brusc, părul mi s-a făcut măciucă la gândul că toţi ruşii au părăsit Moldova. Înţelegi, Nataşa, îi spuneam, pur şi simplu m-a apucat groaza, iar acum mai pleci şi tu. Vova mergea cu ochii în pământ, cam la vreo zece metri în faţa noastră. Sărea peste băltoacele care-i ieşeau în cale şi cânta acelaşi cântec pe care, acum câteva ceasuri, îl cântase şi în baie. Cânta şi îşi curăţa tălpile pantofilor de smocurile înrourate de iarbă în timp ce eu nu mai pregetam s-o bat pe Nataşa la cap. Tam-nisam, mi-am aruncat ochii asupra ceasului şi inima mi s-a făcut cât un purice: până la plecarea autobuzului mai rămâneau doar cinci minute. Am băgat viteză, dar abia de mă mişcam, de parcă aş fi avut plumb în pantofi. Sau cărbuni încinşi, dacă ochii îmi alunecau spre acele ceasului. Pe de o parte, îmi doream ca Nataşa să

piardă autobuzul, dar pe de altă parte, nu mă puteam pune ca un bolovan în calea ei. Din când în când, Nataşa mă fulgera cu nişte ochi atât de vinovaţi, de parcă nu eu aş fi târât-o în pădurea aia silhuie. Privirile-i gâtuite şi opaline fugeau tot timpul spre mine. Deja pierduse autobuzul. Chiar în aceste secunde acesta părăsea autogara, dar nu le-am suflat nicio vorbă nici Nataşei şi nici lui Vova care, nici una, nici două, se apucă să-şi spele pantofii într-o băltoacă cu apă cristalină. Eu l-am apucat de braţ şi l-am smucit cu putere. În autogară am intrat gâfâind şi nu ştiam să mă bucur sau nu când am descoperit că autobuzul încă mai era în staţie. De bucurie, Nataşa mi-a înlănţuit gâtul cu mâinile. Totuşi, încă mai speram că se va răzgândi şi nu va pleca nicăieri. Vova stătea ca o găină plouată şi sugea dintr-o ţigară, pe când eu o ţineam pe Nataşa în braţe. Oricum ar fi, pe undeva aşteptam ca Nataşa să plece ca să-i scot sticleţii din cap. Şoferul încă mai repara nu ştiu ce la motor şi asta a enervat-o pe Nataşa. Vova îi ţinea hangul pe când eu mă gândeam să mai fac o încercare ca s-o conving să rămână. Totuşi, ea nu m-a ascultat şi a urcat în autocar, în ciuda tuturor smiorcăielilor mele. Nu ştiu de ce, dar îmi venea să mă sui după ea şi s-o trag de mână afară. Vova, însă, avea o faţă râzătoare, ca şi cum nu ar fi plecat una dintre cele mai bune prietene ale noastre. Stăteam la o întindere de braţ unul de altul şi ne uitam cum autocarul se desprinde de peron şi el surâdea fericit în timp ce mie mi se cam stricase inima. Se făcea că nu mă vede, cu toate că, de obicei, şucăreala nu-l ţinea mai mult de cinci minute, după care îmi dădea rotocoale cu şapca de piele în mâini. Acum, însă, probabil, voia să mă apropii eu prima. Aş fi vrut să alerg după autobuz şi să-i strig să nu plece nicăieri. În acelaşi timp, mă gândeam cum dra-

Chişinăul în literatură

212

213

cului să scot mai repede acul din miere şi să-l îmbunez pe Vova. Din această cauză, mă rupeam între Nataşa care pleca şi Vova care stătea în dreapta mea şi nu zicea nici pâs. La un moment dat, m-am gândit că tot la mine se va întoarce şi, din clipa aceea, nu mi-am mai făcut nicio grijă în privinţa lui. Totuşi, i-am zâmbit cu mai multe subînţelesuri, dar Vova îşi dezdoi spinarea şi mă şfichiui cu ochii. M-am dat, volens-nolens, doi paşi înapoi. Ghemuită pe un scaun de lângă geam, Nataşa mesteca impasibilă un sandviş. În acele clipe, când autocarul se dezlipea în marşarier de peron, îmi doream să se detracheze din nou ca Nataşa să mai rămână măcar o zi în plus la Chişinău. Dar autobuzul se apropia deja de ieşirea din autogară şi asta mă făcu să mă posmăgesc foarte tare, mai ales că nu puteam să nu observ că, în afară de noi, nimeni din jur nu mai vorbea rusa. Cât încă eu îi mai fluturam Nataşei energic din mână, Vova părăsi în fugă peronul, fără să mai aştepte ca autocarul să părăsească autogara şi asta mi s-a părut a fi culmea nesimţirii. Autobuzul sfâşie ceaţa lăptoasă ce acoperea ţeasta pleşuvă a dealului şi eu nu l-am mai văzut. Dar, cu toate astea, alergam din urma lui. Cât îl priveşte pe Vova, eram sigură că deja revenise la sentimente mai bune şi că mă aşteaptă acasă cu o sticlă de coniac în mână. Eu fugeam din urma autobuzului ca să-i spun Nataşei să meargă neapărat la alegerile din 29 iulie şi să voteze, ştie ea pentru cine. Am sărit în caroseria galbenă a unui taxi şi acesta s-a ţinut o vreme de autocar, până când i s-a spart o roată. Pe lângă mine a vâjâit un alt taxi care m-a stropit cu noroi din cap până în picioare. Pe scaunul din faţă stătea ghemuit Vova, dar mi-am alungat din minte acest gând extravagant, căci de unde şi până unde să se ia acesta pe măgura pustie a Durleştiului? Am dat buzna în casă, căutându-l cu ochii

pe Vova şi strigându-l tandru pe nume, dar iubitul meu tăcea. M-am învârtit ca o ţicnită prin toate odăile, dar acesta nu era nicăieri şi nici măcar nu mă tăia prin cap unde ar fi putut fi la ora nouă seara. […] Peste puţin, am sărit pe duşumea şi am dat rotocoale odăii, cu o ţigară înfiptă în gură, neputând pricepe unde putea să fie Vova la ora asta. Şi pentru că nicidecum nu-mi cădea fisa, am ieşit în goană din casă, fără să mai încui uşa şi am dat o tură prin toate cafenelele din oraş ca să-l aduc acasă cu cangea. Mai întâi, am mers la Admiral, apoi la Petru Întâi, pe urmă sus la Universitate, după care la Muzcafe şi am tot ţinut-o sfoară prin oraş până când orele au început să se facă tot mai mici. Nu, nu l-am găsit nicăieri. O amărăciune uriaşă şi insuportabilă îmi inundă gura pe bulevardul Tineretului. Deodată, miam amintit de Nataşa şi m-a tras aţa să merg acasă la ea, că, poate, cine ştie, s-o fi răzgândit şi s-o fi întors. Am luat în mare grabă un taxi, din care am coborât gâfâind chiar la intrarea în blocul ei, pe care l-am înconjurat de câteva ori. Bureza din nou. Picăturile de ploaie cădeau peste mine ca un roi de viespi. Dar nu, ferestrele ei erau cufundate în beznă. După ce m-am întors acasă, le-am zbârnâit pe prietenele mele din Moscova, şi am multe prietene în Moscova, şi le-am rugat s-o ia neapărat cu ele pe Nataşa, pe 29 iulie, la Ambasada Moldovei ca să voteze. Am stat toată noaptea cu uşa deschisă, fără să închid un ochi până în zori, dar el aşa şi nu a mai venit acasă. Aia fusese prima mea noapte de insomnie după ce zece ani am dormit butuc şi neîntoarsă alături de el. Zece ani. A doua zi m-am pornit iar să-l caut, deşi ştiam că, de fapt, căutam un ac în carul cu fân. Obosită de atâta umblat prin oraş, am aterizat la Andy’s Pizza, unde m-am pus să hăpăiesc o pizza pentru a-mi reface puterile. În acelaşi timp, îmi roteam gâtul prin cafenea

Chişinăul în literatură

214

215

numărând câţi moldoveni şi câţi ruşi erau în local. Predominau ruşii şi asta îmi ridică pe loc buna dispoziţie. Dar în timp ce clefăiam de zor, am rămas lată, când Nataşa, pe care nu mai departe decât ieri sau alaltăieri am condus-o la autogară, nici eu nu mai ţin minte când anume, trecu radioasă prin faţa cafenelei. După ce am realizat că, totuşi, nu plecase la Moscova, inima mi se umplu de bucurie. Deci, m-a ascultat şi a rămas. Deci, a rămas. A rămas! Îmi venea să sar într-un picior de bucurie, că una dintre cele mai bune vorbitoare de rusă din Chişinău nu a plecat la Moscova! Da, da, a rămas şi acum îi sări în gât unui tânăr suplu şi înalt, care o privea ca pe un cireş înflorit. Pe neprins de veste, tipul a ridicat-o deasupra pământului şi Nataşa a închis ochii de plăcere. Şi atunci l-am recunoscut pe Vova. Da, cel care o strângea cu foc pe Nataşa în braţe, zâmbind larg şi năvalnic, cum mie nu-mi zâmbise niciodată, era nimeni altcineva decât Vova. Amândoi râdeau zgomotos, din adâncul rărunchilor. Fără să stau prea mult pe gânduri, am abandonat mâncarea abia începută şi am uşchit-o afară, cu chelnerul după mine care ţipa să-i plătesc pizza. Cei doi m-au văzut şi s-au topit în mulţime şi eu m-am întors în cafenea şi pentru prima dată în viaţă am traversat pizzeria, cu ochii în pământ. Am ieşit afară, cu corăbiile scufundate. Eram complet distrusă, încât nu aveam niciun chef să mă întorc acasă sau să mă sui la volanul maşinii mele. Începu din nou să plouă şi m-am pornit haihui prin oraş. Nici nu mai ştiu când şi cum am ajuns pe fostul bulevard Lenin care era plin ochi cu tineri ce fluturau tricoloruri deasupra capului, tot aşa cum nu mi-am putut da seama cum de, nitam-nisam, m-am trezit în faţa pantei pe care, acum vreo câteva zile, o urcasem împreună cu Nataşa şi cu Vova, uzi până la piele. Versantul era şi acum umezit

de ploaie. Ceaţa cădea ca o draperie peste prăvălişul, pe care, parcă odinioară, îl traversasem în trei. Fără să-mi propun neapărat asta, am intrat în pădurea aia neumblată care se întindea ca o pătură până în vale şi m-am apucat s-o străbat de una singură, dar, de data asta, dinspre gara de sud spre lacul secat din Valea Morilor şi cu cât mă adânceam mai tare în pădure, cu atât eram mai sigură că, la un moment dat, undeva prin mijlocul hăţişurilor, voi da numaidecât de cei doi. CRUDU, Dumitru. O pădure neumblată din mijlocul oraşului: (fragment din roman). În curs de apariţie.

Chişinăul în literatură

216

217

Nicolae Dabija (n. 1948)

Aleea Clasicilor În fiecare zi a anului, locul nostru drag, de vis şi zăbovire a paşilor, este Aleea Clasicilor… …Aici veşnicia e-atât de aproape că o poţi atinge cu mâna… Aici şi-au dat întâlnire marii ctitori ai literelor române. Istoria a vorbit cu glasurile lor. Timpul şi-a încetinit mersul în preajma paginilor scrise de ei. Graiul s-a purificat rostit de buzele acestora. Gândurile le sunt neatinse de cărunţie. Timpul lor este altul. Aerul din preajma acestor busturi e curat şi limpede, ca aerul din preajma munţilor. Ei au însemnat trecerea vremurilor cu cele scrise. Ei au trăit în logos, ca într-o ţară. Nicolae Milescu Spătarul, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Asachi, Constantin Negruzzi, Alexandru Hâjdeu, Alecu Russo, Alexandru Donici, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mihai Eminescu, George Coşbuc, Ion Luca Caragiale, Alexei Mateevici, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Constantin Stere, Mircea Eliade, Octavian Goga, George Călinescu, Nichita Stănescu, ale căror nume le poartă şi le vor purta, fără a osteni să le tot rostească, „…secolii din gură-n gură”.

Ca meşterii ce se modelau după catedralele pe care le-au zidit, ei s-au modelat după chipul şi asemănarea operelor pe care le-au scris. Ca şi cum vremuri trecute şi viitoare s-au întâlnit aici. Veacuri s-au concentrat într-o clipă. Istoria însăşi într-o pagină de carte. Aici, chiar frunzele au în foşnetul lor ceva dintr-un răsfoit de cronică. Aici, arborii par mai îngânduraţi şi mai demni… Aleea Clasicilor… Respiraţia oraşului în acest loc e mai domolită. Ca şi cum ne-am afla undeva pe un ţărm de ape ori la un mijloc de codru. Sau la o margine de Veşnicie… DABIJA, Nicolae. Aleea Clasicilor. In: Limba Română. 2003, nr. 4-5, p. 147.

Chişinăul în literatură

218

219

Ion Druţă (n. 1928)

Ultima lună de toamnă. (Fragment) VI Într-un târziu tata simte o mână ce-l tipăreşte pe umăr. Gestul ista, familiar şi oarecum umilitor, nu l-a putut suferi niciodată. Se întoarce supărat, vede în faţa lui un miliţian. Se ridică de jos, scotoceşte prin buzunare o rublă, dar miliţianul nu se lăcomeşte la averea lui. Îl ia frumuşel de braţ, îl trece dincolo de gărducean. Abia după gardul de fier tata începe a-şi aminti pentru ce-a venit. Trece prin clădirea aerogării, urcă într-un autobuz micuţ şi prăpădit. E o bătaie de joc să mergi cu un asemenea autobuz după ce ai zburat cu avionul, e o răzbunare a celor de pe pământ împotriva celor coborâţi din cer. Tata se aşează pe un scăunaş lângă fereastra colbăită, aşteaptă când s-a arăta oraşul. Autobuzul se mişcă încet de tot. Chişinăul la marginile sale pare un sat ca vai de dânsul şi bătrânul aţipeşte. În centrul capitalei o zi frumoasă de toamnă cu soare plin, cu miroznă de struguri, cu răcoare. Copacii de pe strada centrală seamănă pete aurii de soare pe hainele trecătorilor. Şiragurile de maşini şi autobuze încep a-şi reduce viteza, de parcă le-ar fi prins somnul din mers. Şoferul micuţului autobuz de la aeroport frânează brusc şi tata se trezeşte în centrul oraşului. Strada Le-

nin e împănată cu maşini şi troleibuze. S-a întrerupt circulaţia. Pe trotuare aleargă mulţime îngrijorată să vadă ce s-a întâmplat. Coboară şi tata. În Piaţa Victoriei tocmai au început mari întreceri sportive. Vreo şase rânduri de triciclete. O împuşcătură de pistol şi grădiniţele de copii ale oraşului încep o luptă crâncenă pentru locul întâi. Publicul, mai ales mamele şi bunicile, lăcrămează de emoţii, arbitrii, elevi din clasele primare, numără secundele, iar voinicii suflă greu: – Măi, al naibii! Tata ţinteşte o bască roz, care, după socoteala lui, pare să se claseze prima. Şi e aproape de adevăr, căci basca roz, găsind pe neaşteptate o bomboană în buzunărel, se rupe înaintea celorlalţi, dar se împiedică de un vecin şi cad amândoi cu tot cu triciclete. Acum, cât nu e târziu, tatei i se cuvine să aleagă altă bască ce se poate clasa prima, dar bătrânul cată în sus la soare şi oftează – în Chişinău sunt multe de văzut şi, când ajungi încoace, principalul e să ştii pentru ce ai venit, să nu-ţi pierzi timpul. *** O casă lungă cu cinci etaje, o inscripţie pe poartă – strada Lenin 64. Bătrânul deschide poarta-naltă de fier, intră în curte zâmbind trecătorilor, bănuindu-i pe toţi vecini şi prieteni ai feciorului său. Urcă la etajul doi, ţinteşte cu degetul o sonerie, dar, după o mică frământare, renunţă la ea. Cineva i-o fi spus că dacă întrerupi un scriitor la un mijloc de carte, n-o mai scoate el la capăt. Bătrânul, bănuind că am de acum destule cărţi neterminate, n-ar vrea să mai stric o carte pentru sunetul lui neaşteptat. Stă şi ascultă. Nu se aude maşina de scris şi el bate încetişor. Nu i se răspunde şi el ridică degetul la sone-

Chişinăul în literatură

220

221

rie. În liniştea stătută a locuinţei zbârnâie prelung şi îndurerat soneria, dar nu vine nimeni să-i deschidă. Şi i-am spus, şi i-am scris de atâtea ori că sunt plecat la Moscova – bătrânul se face a nu pricepe vorbele mele şi cum vine la Chişinău, începe a mă căuta. În sfârşit, coboară dezamăgit scările. Păşeşte domol de-a lungul bulevardului, aducând oraşului un umblet purtat de alte griji, şi ba se pierde, ba răsare iar din mulţime. Zăreşte deodată, peste drum, redacţia gazetei „Moldova socialistă”, stă o clipă pe gânduri şi trece strada. De vreo zece ani nu mai lucrez aici, dar ce s-o fi gândit moşneagul în capul lui: mare lucru ar fi să intre şi sa mă găsească la aceeaşi măsuţă de scris. La redacţie se fac, ca în fiece sfârşit de toamnă, reparaţii capitale. Sună telefoanele aşezate de-a dreptul pe podea, odihnesc scaunele puse grămadă de-a lungul coridorului, aleargă alarmaţi tinerii lucrători literari, ducând corecturi, scrisori, căci reparaţiile sunt reparaţii, iar gazeta trebuie să apară. După ce crapă toate uşile pe rând şi nu mă găseşte, bătrânul porneşte înapoi spre ieşire, şi, tocmai când coboară scările boiereşti ale redacţiei, aude: – Hei, căpitane! Curierul redacţiei, care tocmai se aşezase să-şi ia prânzul, 1-a recunoscut. Se salută încetinel şi arţăgos ca doi oameni vrednici ce sunt. Apoi tata, zărind paharul de ceai ce abureşte pe măsuţă, întreabă îngrijorat: – Nu cumva vătămătura? Curierul se bate cu palmele peste buzunare – nimic, absolut nimic! Tata, căutând cu ochiul în părţi să nu adune prea multă lume, îl îmbie pe curier cu sprânceana spre ieşire.

Petrecerea o fac la bufetul din subsol de peste drum, stând în picioare la măsuţe înalte. Tata aduce din bufet o sticlă cu vin şi umple două pahare. Aşteaptă să vadă ce-i spune curierul, dar acela, fire rea de păgân, mai întâi îşi soarbe încet vinul, de parcă s-ar fi temut să nu facă gâlci. Apoi ia o bucată de pâine, o drege cu muştar, o presară cu sare şi abia după asta prinde a-i înşira tatei povestea, înfierbântându-se pe măsură ce se îndoapă cu sare şi muştar. De la el tata află că-i jale de mine. I se spune în taină că am fost straşnic criticat la ultima plenară de partid, ca fiind fecior de culac, duşman de clasă, antisovietic. S-au şi luat măsuri. Zace la redacţie un articol care mă face praf, nu lasă piatră pe piatră. Duşman de clasă, nici mai mult, nici mai puţin. Bătrânul urmăreşte gesturile curierului, gesturi ce demonstrează puterea de distrugere a articolului şi prinde a căta pe sub sprâncene răutăcios, a bătaie. Apoi curierul aprinde o ţigară. Tata nu suferă fum de tutun şi iese din bufet, lăsându-l pe curier să termine sticla. Vine înapoi pe aceeaşi stradă centrală, se opreşte la toate vitrinele de presă şi caută prin gazete articolul cu pricina. Publicaţiile tărcate de după sticlă i se par o haită de şacali ce-au sărit asupra mea. Păcat, se gândeşte bătrânul în sinea lui, degeaba m-am apucat eu de meseria asta. Că mai bine m-aş fi dus la şcoala de pădurari. Câştigi mai puţin, dar trăieşti slobod, mai în voie. La un colţ de stradă, din fereastra unui troleibuz gata să pornească, răsare o faţă prietenoasă şi cineva îi strigă din urmă: – Noroc, moşule! Troleibuzul abia pornit se mai opreşte o dată. Coboară, înjurat de mulţime, un băietan uscăţiv, puţin

Chişinăul în literatură

222

223

adus din spete. Tata, cum îşi aminteşte că l-a văzut în casa mea, îl apucă de mânecă, îl duce într-o curte şi prinde a-i înşira, foarte îngrijorat, ceea ce a aflat despre mine. Băietanul uscăţiv râde cu multă poftă, apoi, la rândul lui, începe a-i tălmăci cum vine povestea. Bătrânului i se lămureşte că de la un articol scris până la unul publicat e cam cât ar fi de la pământ până la cer, şi apoi, chiar de apare, cine a spus că un membru al Uniunii Scriitorilor se teme de un articol! Câte s-au scris! Câte se vor mai scrie… Să vezi însă cum se aprind ochii cititorilor, când apare fiul dumitale în faţa lor! Bătrânul s-a întors la acelaşi bufet din faţa redacţiei. Colegul meu de condei aduce o sticlă cu vin, umple două pahare. Tata scoate din fundul coşului darurile pe care mi le aducea, le pune pe masă. După ce sticla cu vin e golită, deşteptul meu prieten scoate câteva ruble pe care nu mi le datora şi i le întinde tatei. Asta îl convinge definitiv pe bătrân – atâta vreme cât prietenii îmi mai întorc datoriile, nu-i ea, jalea, tocmai atât de mare. *** A doua petrecere a ţinut mai mult, şi bătrânul era cât pe ce să-şi scape trenul. A urcat din fugă. În vagoane a dat de-o zăpuşeală nemaipomenită – lume, coşuri, legături fel de fel. Abia acum bătrânul îşi aminteşte că avea de gând să cumpere ceva din Chişinău. Ce anume îi trebuia nu ţine minte, şi, ca să-şi amintească, porneşte prin vagon, păşind printre oameni şi cercetând cumpărăturile altora. Zăreşte într-un colţ o bătrânică cu o farfurie în braţe şi zâmbeşte – tocmai farfurie îi trebuia. Se aşează pe o margine de scaun lângă mătuşică, îi cercetează cumpărătura şi prinde a-i şopti ceva dulce la ureche. Mă-

tuşa ţine farfuria cu amândouă mâinile, dar zâmbeşte visător şi până la urmă tata o convinge. Băbuţa leagă banii în basma, iar el, ca să nu se răzgândească baba, se mută cu tot cu farfurie în alt compartiment. Majoritatea călătorilor sunt colhoznici de prin apropierea oraşului şi, după primele patru-cinci gărişoare, vagoanele rămân aproape pustii. Tata se pomeneşte singur în compartiment, i se face urât şi porneşte în căutarea unui tovarăş de drum. În fundul vagonului dă de un ţăran bătrân ca şi el. Se aşează alături. Pentru a prinde capăt de vorbă, îi arată farfuria cumpărată şi acela o laudă. Apoi, la rândul lui, acela scoate nişte pahare cumpărate, pe care tata le laudă grozav. Ce să-i faci, oamenii sunt oameni şi la beţie fiecare rămâne cu feleşagul lui – unul strică farfurii, altul pahare… La o vreme de noapte se stinge lumina în vagon, rămân să facă de strajă câteva becuri albastre. Oamenii ce mai au de mers se culcă pe cuşetele goale, dar tata nu poate dormi în tren. Nici tovarăşul lui nu se culcă. Stau doi bătrâni alături, încălziţi de-un singur drum, de-o noapte lungă şi de-o prietenie proaspătă. Stau la un pahar de vorbă. Ba unul îşi înşiră domol povestea vieţii, pe când celălalt o ascultă împietrit, ba celălalt porneşte a-şi descărca sufletul, pe când trenul fuge şi şuieră, şi geme prin noapte. Acum tata, întorcându-se, va povesti tuturor vecinilor despre omul cu care a mers în tren, despre necazurile lui, iar acela multă vreme se va întreba în auzul tuturora cam cum o fi făcut tata, ca s-o scoată la capăt cu şase copii risipiţi prin lume?! Pe la zori răsare printre deluşoare un tren fierbinte fără pic de fum. Ferestrele vagoanelor clipesc ca o cureluşă de argint, strecurându-se prin perdeaua rară a unui rând de salcâmaşi. Răsar din depărtare plopii îm-

Chişinăul în literatură

224

225

preună cu cunoscutul acoperiş al gării noastre, trenul fluieră haiduceşte a „bun sosit”, iar tata, stând la uşa scărilor, se întreabă îngrozit: „Oare chiar să nu oprească?!”. Departe de gară, pe pietrişul drumului de fier, vine la vale rostogol farfuria cumpărată de tata. În urma ei cade bătrânul, o prinde, o sună, o duce la ureche şi se bucură că a ştiut ce să cumpere. A rezistat. E întreagă. Trenul porneşte din loc şi vine la peron să mai oprească o dată. Tata rămâne locului până la plecarea trenului. E o boală veche a ţăranilor, să vadă cu ochii lui cum a plecat trenul. Apoi vine, să vadă de nu cumva li s-o fi închis ceainăria, trece răscrucea cu pietre şi glod. La marginea gării câteva maşini aşteaptă, dar tata, numărând pe bâjbâite banii din buzunare, hotărăşte să vie pe jos. E o zi posomorâtă şi friguroasă. De sus cerne o ploaie mărunţică, o ploaie ce n-o vezi, dar o simţi cu pielea, cu suflarea. Pământul a îngheţat adânc, ploaia nu-l răzbeşte, dar îl face lunecos şi e greu de umblat. Ca să vezi, se cruceşte bătrânul, s-a dus şi toamna asta. Când plecase din sat cu o săptămână în urmă, vremea era caldă şi frumoasă. Acum frigurile dau năvală şi moşneagul se grăbeşte, vine cu paşi mari, legănând braţele, de parcă ar fi la coasă. În mijlocul primului sat, prin care avea să treacă, tata se opreşte prins în mrejele unei melodii fierbinţi, sclipitoare, o melodie ce mustea din gardurile, din casele, din drumurile acelui sat. Muzicii i-a fost dat să fie moartea moşneagului – orice griji ar fi avut, le schimba totdeauna pe-o frântură de cântec, oricum ar fi fost cântecul cela. Îşi amână dar întoarcerea pentru o jumă tate de ceas. Se strecoară prin ulicioarele satului. Vreo două sute de nuntaşi stau înghesuiţi într-o ogradă, câţiva lăutari tineri zguduie pământul cu vese-

lia lor. Apoi vine unul cu un mănunchi de ogrinji, îi aşterne în bătătură, ca să nu lunece piciorul dansatorului – şi pe ogrinjii proaspăt aşternuţi se încinge o sârbă. Se prind de umeri vreo şase bărbaţi, câteva femei. Sunt feluriţi ca vârstă, dar seamănă între ei, mai ales bătrânul seamănă cu cei trei feciori ai săi. Oameni simpli, ară şi seamănă pământurile din an în an. Acum, uite, îl însoară pe cel tinerel, cu floare la piept. Hora, totuşi, nu se prea leagă – copiii ori că îi poartă de frică moşneagului, ori că se ruşinează de el, şi bătrânul, ca să-i aţâţe la joc, suceşte puţin piciorul când la stânga, când la dreapta, făcând nuntaşii să râdă grozav. Bătrânul nostru stă amestecat printre oameni străini şi se gândeşte că degeaba şi-a amintit el minunea ceea de joc – acum nu ne mai adună el în ograda lui. Suntem, slavă Domnului, sănătoşi cu toţii, o ducem bine, avem de toate, dar simte bietul bătrân că s-a întâmplat ceva şi acum nu mai poţi face o sârbă cu noi. Risipitu-s-a casa noastră prin lume, n-o mai aduni înapoi la vechea-i vatră. Şi-i păcat, căci moştenise un joc atât de frumos din bătrâni, şi are atâta loc slobod în faţa casei, şi un sat de oameni atât de binevoitori s-ar aduna să petreacă… Prin ploaie începe a rătăci zăpada măruntă ca nisipul şi bătrânul e iarăşi la drum. Vine prin câmpurile goale. Cei şaptezeci de ani încercaţi în fel şi chip îl grăbesc, îi spun să calce mai iute, că îl prinde iarna la drum, dar tot cei şaptezeci de ani i-au irosit puterea picioarelor, puterea braţelor şi moşul ar veni el, dar os teneşte, se umple de suflet. La marginea altui sătişor bătrânul se opreşte repezind cuşma pe ceafă în semn de mare mirare. Vede alături, peste gard, într-o livadă, un copac fără pic de frunze, dar îşi ţine pe crengi toată roada. Mere mari,

Chişinăul în literatură

226

227

gălbui, cu stropi de rumeneală, iar în jur livezi goale, degerate. E o minune pe care tata o întâlneşte pentru prima oară în cei şaptezeci de ani. Se reazemă de gard să vadă mai bine roada copacului. Latră un câine în ogradă, apare în prag un omulean puţin la trup, ceva mai tânăr decât tata. – Auzi mata, şi cum se face că nu pică merele celea? – Apoi, pentru că au codiţe. Omuleanul vine în livadă, alege un măr frumos, îl duce şi i-l întinde peste gard. Înainte de a-l fi luat, tata îşi scarpină o tâmplă şi-i spune puţin ruşinat: – Apoi, dacă vrei să-ţi faci o pomană, fă-o încaltea întreagă. Că am o babă acasă şi nu crede pân’ nu gustă. Omuleanul se întoarce înapoi în livadă, dispare pe jumătate în coroana mărului cu roadă – şi, după o clipă de şovăială, întreabă: – Poate mai ai pe cineva? Tata coboară fruntea jos şi, înfruntând o mare durere pe care n-o cunoscuse până atunci, dă moale şi trist din cap în semn că nu mai are acum pe nimeni. Iar mama stă la poartă nemişcată şi caută lung, iscoditor în fundul ulicioarei. Ulicioara e pustie – rar când trece un vecin cu căldarea spre fântână. Fumegă domol, a început de cină, acoperişul casei noastre, fac focul vecinii din dreapta şi cei din stânga, şi apoi de-a lungul văilor, de prin sate se ridică acum, în pragul iernii, suluri de fum. Tresare bătrânica. Se uită încruntată – nu cumva i s-o fi năzărit? Zâmbeşte larg, din adâncul inimii. Acum vede bine cuşma ţuguiată în fundul ulicioarei. O mai urmăreşte o vreme şi plesneşte din palme a necaz – iar vine moşneagul cherchelit! Porneşte grăbită în întâmpinarea lui, şi se mişcă încet perdelele la ferestre,

căci punerea în scaun a bărbatului cherchelit rămâne un adevărat spectacol pentru muierile satului. Noaptea târziu, din adâncul rece şi necuprins al cerului, încep să se desprindă primii fulgi de zăpadă. Vântul s-a aciuat şi fulgii plutesc deasupra bulgărilor încet ca nişte albine ce caută flori. Ninge peste dealuri, peste văi. Cad fulgi la fântâna ce poartă numele tatei, cad fulgi pe aripile nemişcate ale cioroiului de pe cumpănă. Fulgi mari se aştern peste apele reci şi tulburi ale Nistrului, ninge în jurul cetăţii. Creşte o pânză albă şi subţire peste frunzişul auriu al pădurii, se lasă ninse avioanele de pe marginea aerodromului, cad fulgi pe străzile Chişinăului. Ninge şi la noi în ogradă. Se aştern straturi de zăpadă pe prispe, pe acoperişul vechi al casei. S-a dus toamna. S-a dus, împreună cu ea, şi vremea musafirilor în Moldova. Acum, când va veni vorba despre noi, cei plecaţi, neamurile noastre vor rosti furate de gânduri: – Apoi, da-va Domnul, la toamnă poate ne-om mai vedea! A doua zi însă, pe la zori, când din acoperişul casei noastre abia răsare o şuviţă de fum, de-a lungul ogrăzii înzăpezite porneşte şi vine făcând prima pârtie mândrul nostru cucoş. Cum ajunge la uşă, se înalţă din pinteni şi cântă frumos, de trei ori la rând. Frumoasa şi înţeleapta mea pasăre! De mi-a fi dat să mă întorc şi eu odată, am să-ţi aduc un sac cu grăunţe şi cârduri nenumărate de puicuţe, să se păstreze în vecii vecilor sămânţa neamului tău. 1963 DRUŢĂ, Ion. Ultima lună de toamnă [fragm.]. In: Druţă, Ion. Opere. Ch., 2009, vol. 3, p. 272-280.

Chişinăul în literatură

228

229

Victor Dumbrăveanu (n. 1946)

Lecţia de amor (Fragment) Înainte mai aveam încă patru ani de studenţie cu multe surprize, cu întâlniri neprevăzute. Chişinăul începea să-mi placă, să mă captiveze, să-mi pătrundă în sângele meu. Căminul studenţesc se afla chiar în centrul oraşului, în preajma Catedralei, care îşi schimbase profilul, devenind sală de expoziţii. Circula un banc printre studenţi că unul dintre viitorii poeţi dăduse jos, pentru o recompensă, crucea din vârful templului, dar mai târziu, lucrând cu el, l-am întrebat dacă-i adevărat ce vorbeşte lumea şi el mi-a recunoscut cu mâna pe inimă că n-are nimic în comun cu dărâmarea crucii. Pur şi simplu, la numeroasele bancuri despre el, i-au mai atribuit încă unul. Unul în plus, unul în minus, situaţia nu se schimbă. Încă în anul întâi fiind, după ce le povestisem şi le scrisesem atâtea despre Chişinău, tata n-a mai răbdat ispitei şi într-o sâmbătă după amiază a luat o geantă de merinde şi o damigeană de vin, vrând să se convingă dacă spun adevărul despre acest oraş misterios. Cunoştea destul de bine Bălţiul, târgul din preajma satului nostru, dar la Chişinău încă nu ajunsese. Şi iată că mă trezesc cu el în ograda căminului de pe Frunze nr. 124 (actuala stradă Columna). – Cum te-ai pornit, tată, fără să mă anunţi?

– Te-aş fi găsit eu, că lumea e strâmtă, glumi tata, cedându-mi să duc damigeana. Eu pornii cu ea ţanţoş înspre odaia noastră de o jumătate de hectar, ce adăpostea paisprezece paturi. Colegii din anii superiori se uitau cu invidie în urma mea, gândinduse de ce ospăţ grandios o să aibă parte cei care locuiau cu mine. N-aveau să fie tocmai paisprezece deoarece o parte dintre colegi erau de prin vecinătatea Chişinăului şi sâmbăta plecau cu regularitate acasă, întorcându-se doar luni dimineaţa ca să reuşească la ore care, pentru cei de la Litere, erau în schimbul de după amiază. Tata, care nu făcuse armata la viaţa lui, camera noastră grozav ce-i plăcu. Eu îi explicai că în căminul de alături odăile sunt mai mici şi acolo locuiesc câte patru-cinci studenţi, pe când nouă, bobocilor din anul întâi, ni s-au repartizat cele mai mari camere. – Nu-i nimic, las’ că-i bine. Pe de o parte, n-o să-ţi fie urât, iar pe de alta, de la fiecare din cei treisprezece inşi tot o să deprinzi câte ceva şi te ţii tu cumva din urma lor. Curios, de ce tata îi considera pe toţi colegii superiori mie şi anume eu trebuia să preiau deprinderi de la ei şi nu ei de la mine? Dar asta era dintr-o altă operă, ci tata după ce dădu mâna cu vreo cinci-şase aflaţi în cameră la ora aceea, îşi luă rolul de gazdă ospitalieră, aranjând pe masă fel de fel de merinde pregătite de mama, dar şi câte un pahar de vin din cel tulburel. Văzând că toţi colegii mei sunt mai maturi şi de ani, şi de trup, îi ruga să aibă grijă de mine ca să nu mă simt obidit de soartă şi de lume. După un păhărel colegii prinseră să mă laude şi să-l asigure pe tata că feciorul său e în mâini de nădejde, cine intră la universitate iese om de aici. Unii chiar oameni mari. Şi asta îl linişti pe tata.

Chişinăul în literatură

230

231

Iar a doua zi, duminică, mă trezi mai dimineaţă şi mă îndemnă să-i arăt talciocul, apoi piaţa de produse agricole. N-a prea făcut mari cumpărături, în schimb a vrut să afle preţurile şi, în concluzie, a constatat că Chişinăul e mai scump ca Bălţiul şi de asta e şi mai bogat. I-am arătat apoi centrul oraşului, parcurile şi tata a plecat cu inima împăcată. În concepţia lui oraşul merita pe deplin să-i lase feciorul, adică pe mine, ca să prind la minte şi să-mi aflu un rost în viaţă. Vara, în timpul vacanţei, deseori mă întreba despre Chişinău şi eu îi mărturiseam fel de fel de amănunte. Numaidecât mă povăţuia: – Într-un oraş atât de mare trebuie să fie şi mulţi răi. Vezi să nu te dai cu răii. Căci tu eşti cel mai mare şi după tine o să vină şi ăşti mai micuşori. Şi dacă tu o apuci cu răii… Îmi asiguram părintele că n-o să-i pălească obrazul din cauza mea. DUMBRĂVEANU, Victor. Lecţia de amor: [fragm]. In: Dumbrăveanu, Victor. Lecţia de amor: Unsprezece nuvele de dragoste. Ch., 2010, p. 7-19.

Gala Galaction (1879 – 1961)

În vacanţă Oricum ar fi, cei patru pereţi între care a trebuit să trăieşti o bucată de vreme, ei încep să fie prieteni şi să te însoţească în visurile şi gândurile tale. De alaltăieri munca şcolară s-a terminat. Chilia aceasta în care am intrat astă toamnă mi se pare un suflet de care trebuie să mă despart. Sărăcia ei călugărească e bogată în amintiri şi în reculegeri… Pe această masă neobişnuit de lungă am început să scriu romanul Roxana. Aceste două icoane cu capace de sticlă mă privesc în ochi de doisprezece ani. Lângă soba aceasta, zidită după tipicul rusesc, am mutat patul în nopţile de iarnă, când în faţă, în grădină, plesnea de ger până şi statuia lui Puşkin. …Prin aceste trei ferestre am pândit luni întregi revenirea primăverii şi dezmorţirea mugurilor îngheţaţi. Sub lampa aceasta, cu verde cupolă, am răscolit atâtea pagini din Profeţi şi am adunat sămânţa lecţiilor de a doua zi… Săracă şi totuşi bogată chilie! O masă cu icoane şi un pat milităresc, trei scaune dure, un pseudofotoliu şi două dulapuri… Dar în aceste dulapuri sunt o sută de cărţi alese, o duzină de Biblii şi un vraf de ziare şi de reviste cu recoltele mele literare… Şi, dincolo de ceea ce se poate vedea şi pipăi, chilia aceasta adăposteşte de ani de zile: proiecte, aspiraţii, spovedanii şi atâtea din spiţele Scării lui Iacob!

Chişinăul în literatură

232

233

Îmi adun lucrurile socotite trebuincioase şi le las pe celelalte cu vorbă bună şi cu mângâielile cuvenite unor prieteni de care te desparţi. Povara de drum este gata; ceasul plecării trenului se apropie… Ca să ajungi la gară, trebuie să traversezi Chişinăul, cum am zice, pe linia ecuatorului. Această excursie pe mine unul mă instruieşte şi mă desfătează totdeauna. Oamenii, prăvăliile, costumele, firmele, semnele de bucurie sau de întristare, din caleaşcă, tot şi toate, sunt vrednice să le aduni în vaste repertorii, fie pentru sociolog, fie pentru istoric, fie pentru romancier. Şi mai e loc şi interes pentru desenatorul ager, pentru pictorul care ar veni să noteze aceste vaste desfăşurări pleşuve, aceste coaste încinse cu case şi cu podgorii, aceste dealuri care prelungesc până la Nistru frumuseţea pământului moldovenesc. Dar izvorul lui de studiu şi de note ar fi tot Chişinăul, cu miile lui de curiozităţi topografice şi antropologice… Ori de câte ori, în trăsură sau pe jos, trec prin străzile şi prin uliţele Chişinăului, leagăn părerea de rău mereu aceeaşi, mereu nelecuită, că treburile şi chemarea mea de profesor anulează, pentru mine, în acest oraş, curiozitatea vagabondă, întârzierile şi pânda scriitorului. Când pleci din gara Chişinău spre Visterniceni, faci înapoi cei 2-3 kilometri, străbătuţi din centru până la gară… Şi ai prilejul să vezi, de jos în sus, stratificaţia şi bârnele suburbane ale ciudatului şi eteroclitului oraş. Poalele pe care Chişinăul le târăşte de-a lungul liniei ferate, aşa zdrănţăroase, sordide şi muiate în noroiul Bâcului precum sunt, s-ar preface, sub mâna unui artist, în notaţiuni, şi în viziuni care să-i asigure celebritatea. Mi-a spus cineva care a plecat deunăzi din Chişinău cu avionul:

– Aspectul Chişinăului, văzut din avion, este uimitor de frumos! Eu ştiu acest lucru din observările mele fragmentare, din priveliştile întregite pe care le-am tot cules din grădina dinspre Buiucani, din largul Mitropoliei, din grădina Zozzi şi din şoseaua Şcoalei de Viticultură. Centrul Chişinăului, bogatele şi unduioasele lui împrejurimi, chiar şi periferia lui… n-au găsit încă printre noi pe marii dăruiţi, capabili să ridice, din varietatea şi din aspectele vieţii, dijmele de aur ale talentului. O anecdotă pe care am auzit-o acum în urmă, merită să fie anexată dosarului. O femeie din popor, o fiică a Chişinăului, care n-a ieşit niciodată din pitoreştile lui mahalale, multă vreme după izbucnirea marelui război, n-a voit să crează că e război în lume şi că împăratul s-a luptat cu alţi împăraţi… În casa boierească unde slujea, ea stăruia în încredinţarea că tot ce se zvoneşte despre război este scornitura oamenilor fără treabă… Dar, într-o zi, se înfăţişă preocupată şi misterioasă înaintea stăpânei sale: „Duducă, de acum şi eu cred că este război şi muscalii se taie cu săbii şi se împuşcă… Da ştii, mata, duducă, cum s-a pornit războiul?… Apoi, ian ascultă… Când s-au văzut, mai anţărţ, împăratul nostru şi cu împăratul nemţilor, împăratul nemţilor – ce i-o fi venit lui – că i-a spus împăratului nostru aiastă vorbă: – Să-mi faci un dar împărătesc, sămi dăruieşti Chişinăul! Împăratul nostru a stat oleacă pe gânduri şi i-a răspuns: – Aşteaptă să mă duc să văd şi eu Chişinăul, că până acum nu l-am văzut. După ce l-oi vedea, ţi-oi da răspuns: ori aşa, ori aşa…

Chişinăul în literatură

234

235

Şi atunci a pornit împăratul nostru cu tot alaiul lui împărătesc şi a venit la Chişinău, şi s-a plimbat şi l-a cercetat, şi a băut din vinul lui care nu se mai află în toată lumea… După aiasta i-a trimis vorbă împăratului nemţilor: – Puneţi pofta în cui! Nu-ţi dau Chişinăul!… Chişinăul nu se dă cadou! Şi aşa, duducă, s-a pornit războiul cu nemţii!…” GALACTION, Gala. În vacanţă. In: Galaction, Gala. Zile Basarabene. Ch., 1993, p. 85-88.

Toamna în Basarabia Când am văzut întâia oară aceste dealuri lung ondulatoare, era într-o vară de secetă cumplită. Pe aceste culmi basarabene domneşte, în general, o curioasă pleşuvie. Uitându-te, de pildă, de pe linia înălţimilor separatoare dintre cele două bazinuri ale Prutului şi ale Nistrului – mulţimea colinelor pleşuve îţi pare un sobor de uriaşi placizi şi chei. Aceeaşi privelişte dezolantă mi-a arătat-o Basarabia aproape an cu an. Dar între timp lucrurile s-au schimbat. Coastele cele mai argiloase şi mai aride, culmile cele mai secetoase s-au lăsat înduplecate de stăruinţa ploilor şi s-au acoperit cu iarbă şi cu păiş. Cât despre văile de pe poale şi de pe şesurile largi, străbătute de pâraie, ele s-au prefăcut în pajişti fericite, pe care se revarsă toată ziua cirezile vacilor roşcate. Iar stuhăriile de pe bălţi, dumbrăvile de sălcii, crângurile şi cărpinişurile din Basarabia de mijloc au stat mândre şi proaspete, până în cele din urmă zile ale lui octombrie. Această a zecea lună din calendar – splendid împodobită în ţara noastră – anul acesta a trecut peste frun-

ţile şi peste ochii noştri cu mângâieri şi fericiri îndoite. A fost luna cea mai frumoasă din anul 1933. Dar poate că nicăieri frumuseţile lui octombrie nu cad atât de pătrunzătoare şi de adecvate, ca în bălţile, în podgoriile şi în peisajul basarabean. Stăruieşte în această latură a moştenirii noastre româneşti o specială îmbrăţişare, dulce şi duioasă, între lumina cerului şi pământul cu ondulaţii de cosiţă. Desigur că sufletul basarabenilor noştri – mai uman, mai naiv şi mai curat decât al tuturor celorlalţi fraţi ai lor, înfăţişează o misterioasă impregnare din natura molcomă înconjurătoare. Şi pe valea Oltului cade toamna cu prestigiile ei de aur şi de purpură, şi pe valea Prahovei, şi pe valea Mureşului, dar poemul ei de vrajă şi de melancolie îşi păstrează toate strofele lângă vastele lacuri basarabene şi pe dealurile dintre Nistru şi Prut. Am ieşit, deunăzi, împreună cu câţiva prieteni, să privim, la apusul soarelui, grădinile şi văile din jurul Chişinăului. Erau musafiri care vedeau întâia oară Basarabia şi Chişinăul şi nu erau la prima lor călătorie prin ţara noastră. Primul oraş al Basarabiei, dacă ai putea să-l priveşti numai din sfera dezintereselor supreme şi al estetismului glacial, ar face desfătarea şi norocul unui pictor mare. Pornind de jos, de la trestiile şi de la apele putrede lăsate de Bâc în revărsări şi trecând în inventar cartierele populare, agăţate printre biserici şi clopotniţe – ca nişte funii de zdrenţe între nişte stâlpi de zidărie – ochiul cunoscător descoperă până sus, unde stau turnurile şi crucile marilor catedrale, un pitoresc ciudat, exploatabil în zeci de tablouri. Chişinăul, la prima vedere, dominează pe o culme unitară, vâslind în mlaştinile Bâcului în nişte mizera-

Chişinăul în literatură

236

237

bili galoşi suburbani, dar răscumpărându-se pe înălţimi, cu palate, cu grădini şi cu măreţe sfinte lăcaşuri. Cu cât urci mai sus prin străzile geometrice, cu atât dai de edificii mai impunătoare şi de curţi mai bogate. Dincolo de linia de sus a frunţilor arhitectonice, cazi într-un complex de depresiuni, acoperite de podgorii şi crânguri. În spatele acestui oraş eteroclit se întind livezi de pomi, hectare de vie, gospodării răzleţe şi iarăşi fluctuaţii de văi şi de coline, caracteristice întregului ţinut. Aşezat între punctele săteşti depărtate: Suruceni, Cojuşna, Budeşti, Bubueci, Ialoveni…, Chişinăul pare păzit de Goliat, plin de desene în relief şi căzut, oblic dar dominant, în mijlocul oilor lui David. Acum, în aceste strălucite zile de toamnă, împrejurimile Chişinăului sunt de o fermecătoare policromie. Şi fiindcă pretutindeni elementul mobil şi uman completează elementul static şi pur pitoresc, iată printre vii, pe sub coaste, pe drumurile desfundate – cele mai lamentabile drumuri de pe glob – ţărănimea noastră basarabeană, domoală în pas, blajină în vorbă, răbdătoare şi filosoafă. Este evident că între aceşti oameni iubitori de pace, inflexibili tradiţionalişti, şi noi, cei ce venim de pe valea Oltului, există oarecare deosebire de ritm şi de temperatură sufletească. Dar pentru ce nu căutăm, frăţeşte şi înţelepţeşte, să-i înţelegem şi să-i menajăm? Va veni desigur vremea când – după sufletească convieţuire şi interpretare – caracterele specifice provinciale să se atenueze. Dar până atunci nişte oameni înţelepţi trebuie să respecte realitatea şi să clădească numai pe ea lucrările consolidărilor şi îmbunătăţirilor sociale. Am putea să ne bucurăm mai mult de această munificenţă de planuri, de linii şi de culori pe care Dumnezeu a dăruit-o provinciei noastre.

Am putea – luptând cinstit şi frăţeşte, ca să cruţăm şi mai mult sufletescul basarabean – să lăsăm gândurilor şi visării noastre mai largă albie şi mai multă tihnă. Căci am fi nişte fraţi denaturaţi, să admirăm splendoarea toamnei în Basarabia şi să ne împietrim inima faţă de durerile basarabene. GALACTION, Gala. Toamna în Basarabia. In: Galaction, Gala. Zile Basarabene. Ch., 1993, p. 88-90.

Chişinăul în literatură

238

239

Constantin Virgil Gheorghiu (1916 – 1992) Arde Chişinăul!… …Acum, înainte de plecare, caut să fac un bilanţ al distrugerilor săvârşite de bolşevici la Chişinău. Dar nu-i cu putinţă. A fost distrus aproape tot ce era de preţ în acest oraş. Fabricile, magazinele, morile, toate clădirile din centru, şcolile, gara, tramvaiele, totul a fost ars, distrus cu dinamită, devastat. Trec pe strada Alexandru cel Bun; această stradă im presionat de largă, pe care poate face şarjă un escadron de cavalerie, cum spunea odată domnul colonel Brătescu, este acum străjuită de o parte şi de alta numai de ruine. Casele acelea mari, spaţioase, care nu erau făcute din cărămidă, ci din piatră moale, de calcar, care se tăia cu ferăstrăul în carierele de la marginea oraşului, au fost transformate în vetre pustii de scrum şi de cenuşă. Ce destin sfâşietor a avut acest oraş. La început, Chişinăul era aşezat acolo unde este astăzi bariera Sculeni şi aşa-zisul Chişinău Vechi. Au venit asupra lui urgiile şi focul şi oraşul s-a mutat mai sus, ridicându-se pe deal. Centrul era acum pe unde se află strada Haralambie, care se chema Strada de Aur, fiindcă locuiau pe ea zarafii şi bogătaşii. Dar centrul oraşului s-a mutat şi de acolo, ridicându-se mai mult pe deal. În ultima vreme, centrul Chişinăului era pe str. Alexandru cel Bun, pe care se afla Soborul, unde se aflau

clădirile tuturor instituţiilor, marile magazine, teatrul, cinematografele, grădina publică… Se vede însă că ursitoarele au sortit acestui oraş să-şi mute mereu vatra. Acum, strada Alexandru cel Bun este atât de distrusă, încât vatra oraşului se va muta aiurea. Centrul oraşului va fi, de-acum, undeva, mai sus, aproape de vârful dealului. Cât de impresionante sunt destinele oraşelor! Ca şi ale oamenilor! Acum e o oră târzie de noapte. Pe străzi nu mai trece nimeni. Paşii mei răsună pe caldarâm şi ecoul se pierde printre movilele uriaşe de cărbune, cenuşă şi dărâmături. Toate imaginile Chişinăului pe care le purtam lângă suflet fierbinţi, se şterg una câte una. În locul lor se aştern imaginile oraşului ars. Mă aşez pe o movilă de dărâmături. Iau apoi în mână un pumn din cenuşa oraşului şi o împrăştii în aer, presărând-o printre degete. Închid ochii, ca să împiedice lacrimile. Dar ele trec pe gene. Mâine dimineaţă, la ora şapte, voi părăsi Chişinăul. Nu ştiu unde voi dormi noaptea asta. Dar în oricare pat mă voi afla, cu siguranţă că nu voi putea aţipi. Mă voi deştepta din somn, leoarcă de sudoare, şi voi avea impresia că dorm pe cenuşa celui mai drag oraş din ţară, pe cenuşa şi pe scrumul Chişinăului. Şi toată noaptea va fi un coşmar. Acum închid iar ochii, şi cum stau pe această movilă de dărâmături, singur în mijlocul oraşului ars, cu mâna dreaptă înnegrită de cărbune, mă gândesc la colegii mei cu care am învăţat şapte ani în acest oraş şi care îl iubesc şi ei, cu siguranţă, la fel de mult ca şi mine.

Chişinăul în literatură

240

241

Aproape toţi colegii mei sunt acuma sublocotenenţi. Oare dintre dânşii nu a căzut vreunul chiar aici, peaproape, în luptă pentru dezrobirea Chişinăului? Gândul că vreunul dintre ei ar fi murit pentru dezrobirea oraşului copilăriei şi al adolescenţei noastre, mă înfioară. Şi încep să-i strig, cu glas tare, de acolo din mijlocul ruinelor, după cum erau scrişi în catalogul şcolii, ca să văd dacă mai sunt în viaţă. – Buruiană Gheorghe!… Busuioc Ioan!… Creangă Vasile!… Cozac… Şi strig aşa, tot catalogul cu voce tare. Ecoul revine de departe şi se prinde de movilele negre, dintre care multe mai fumegă încă. Întreb la sfârşit: – Sunteţi cu toţii în viaţă?… – Dar nu-mi răspunde nimeni. Undeva, pe aproape, se aud împuşcături de armă. Desigur că sunt tot evreii, care trag de undeva, din case, în ostaşii şi în ofiţerii noştri… GHEORGHIU, Constantin V. Arde Chişinăul. In: Gheorghiu, Constantin V. Ard malurile Nistrului. Bucureşti, 1993, p. 155-157.

Octavian Goga (1881 – 1938) Mustul care fierbe Sunt aspecte care nu se uită… La Chişinău, în primele zile de clocot după realipirea Basarabiei, era un haos cu adevărat pitoresc. Capitala Moldovei răpite, cu uliţele ei drepte şi largi, forfotea de viaţă proaspătă într-un vârtej zgomotos şi isteric. Se prăbuşise stăpânirea recentă, era măturată şi nebunia bolşevică care decapitase vechea ordine de drept, dar la adăpostul trupelor noastre nu se fixase încă în mod de finitiv noul regim. Era o epocă de intermitenţă plină de aventuri, de întrebări şi de surprize. Potentaţii de ieri, căzuţi pe brânci, nu mai ieşeau din casele lor, în vreme ce „Sfatul Ţării” cu deputaţii lui improvizaţi, în şedinţe interminabile, punea lumea la cale. O atmosferă de noutate, o nelămurire vagă plutea împrejur, accentuată parcă la fiece pas de strălucirea ciudată din ochii trecătorilor în care ardeau frigurile de morbideţă slavă cu toate misterele lor. În ziua de Rusalii, mi-aduc aminte, tabloul mi s-a părut mai agitat ca oricând. Stăteam în faţa catedralei cu un grup de noi-veniţi şi ne uitam la marea de capete din jurul nostru. Pe bulevard trecea în arşiţa dogoritoare un escadron de husari moldoveni, echipaţi cu uniforme ruseşti din vremea păcii, găsite în te miri ce depou descoperit atunci. Era ,,armata Basarabiei”, pusă sub comanda unui domn marţial, care mi se spunea că e ministrul de război al provinciei dezrobite. O enormă

Chişinăul în literatură

242

243

muzică militară călare defila în frunte, în acelaşi costum decorativ, cântând Marseillaisa. Pe urma acestui marş postum al ţarismului prăvălit, un regiment de infanterie românească închidea cortegiul cu soldaţii noştri mărunţi şi vioi, mi se pare din Mehedinţi. Era ieşirea din biserică şi în faţa noastră se strecurau în toată mândria lor reprezentativă notabilităţile actuale ale ţării: miniştri, secretari generali, dignitarii zilei, fel de fel, o largă eflorescentă, urcând în automobilul cu sirena ascuţită… Deodată un murmur străbate mulţimea şi în jurul monumentului lui Alexandru I, învelit în zdrenţe, pâlcuri de femei de mahala se agită cu gesturi nervoase, cu stridente manifestaţii guturale. Le strălucesc ochii sub broboadele negre, poporul se mişcă şi câteva braţe împing o scară pe soclul statuii. O clamoare generală, strigăte, agitaţie.. Vine poliţia… – Ce e leliţă? întreb pe o surată din dreapta mea, care strigă şi ea pe moldoveneşte. – Ce să hie cocoane? – îmi răspunde dârz vecina mea, vrem să descoperim pe ţarul. – De ce? – Până nu ne milostivim noi cu el, nici Dumnezeu nu se milostiveşte cu noi şi nu ne dă ploaie, – îmi replică cu toată hotărârea moldoveanca fanatizată. Cele văzute şi auzite m-au pus pe gânduri şi pe mine şi pe tovarăşii mei. Retraşi pe o bancă în parcul de peste drum, am rezumat culorile vii ale acestui tablou, am trecut în revistă toate înfăţişările proaspetei alcătuiri de stat. Eram de acord cu toţii că biata Basarabie se găseşte într-o stare haotică, dar nu ne prea dam seama de ziua de mâine şi nu prea pricepeam în ce chip şi de unde vor ieşi energiile de conducere ale zbuciumatei provincii.

Un profesor de la Iaşi, cu zâmbetul lui obişnuit de filosof sceptic, ne-a dat formula situaţiei: – Domnii mei, acum ţara s-a făcut, mai trebuie şi oameni în ea şi atunci toate lucrurile sunt în perfectă ordine… – Fiţi pe pace, se nasc… răspunse unul. E o veche axiomă în biologie: funcţiunea creează organul. – Bine, dar pân-atunci? – am replicat îngrijoraţi trei deodată. Bătrânul doctor francez care era cu noi, venit în inspecţie sanitară la diviziile de peste Prut, a intervenit în discuţie cu admirabila lui bonomie galică. – Pân-atunci e mustul care fierbe. Toate revoluţiile, oricât de creatoare, au o perioadă de elaborare. Vă spune acest adevăr consacrat un om ai cărui înaintaşi au fost de patru ori pe baricade în ultima sută de ani. E mai lungă sau mai scurtă, după cum societatea a fost mai curând ori mai târziu fecundată de ideea biruitoare. E, cu alte cuvinte, procesul normal de procreaţie, care trebuie să-şi facă cursul ca în toate domeniile vieţii organice. – Ai dreptate, doctore, surâse profesorul. Ce te faci însă în vremea când procesul de procreaţie e abia la începutul lui şi nu poţi să-ţi dai seama care va fi rezultatul: un exemplar de elită ori un monstru?… – Aştepţi liniştit şi mai ales îngrijeşti pe bolnav, făcu glumeţ înţeleptul breton. Împrejurul nostru a început să roiască unda de pe stradă, lumea Chişinăului pestriţă cu amestecul de neamuri şi de limbi, de la evreii din Polonia până la bulgarii de la Ismail, toată zgura azvârlită de vitregia vremii pe pământul lui Ştefan cel Mare. Erau şi diverşi mandarini ai fostei republici moldoveneşti care treceau

Chişinăul în literatură

244

245

din zece în zece paşi, plimbându-şi sub ochii noştri prezumţia şi norocul… Conversaţia s-a oprit o clipă şi ne-a lăsat pe gânduri. Doctorul privea cu indulgenţă la trecători şi mişca din cap întorcându-se spre toţi cei de faţă: – Un lucru însă, d-lor, din experienţa mea de medic. Toate chinurile facerii dor şi, credeţi-mă, sunt profund antipatice… Nu mai era nevoie nici de argumente, nici de răspuns, aici îi dădeam cu toţii dreptate. * Mustul care fierbe… De patru ani Ardealul liberat îl văd sub ochii mei în goana lui înfrigurată de viaţă nouă. Povestea e la fel şi la Tisa şi la Nistru. Şi aici istoria a venit cu avansul ei. Întâi s-a făcut ţara şi acum e pe cale să se facă societatea care o conduce… În vinovata opresiune seculară a regimului unguresc, un popor despoiat zilnic, retranşat după izolarea sărăciei şi neştiinţei lui, n-a avut nici vremea, nici putinţa să-şi închege o clasă diriguitoare. Libertatea cu praznicul ei formidabil ne-a surprins peste noapte. La masa ei ne-am aşezat în pripă ca toţi scăpaţii din puş cărie, cu o învechită foame şi fără straie de sărbătoare. Din clipa liberării însă, deodată cu fatalele noastre neajunsuri s-au dezlănţuit într-o tumultoasă năvală şi energiile acumulate în anii de inerţie. Suntem în plin proces de procreaţiune astăzi. Sub ochii noştri se face societatea, se recrutează statul-major al unei grabnice prefaceri sociale. Din ascunzişul satelor, unde în deplina conştiinţă a unei protestări naţionale se zbătea din vechime ţărănimea noastră, singura pătură normal constituită, un val vijelios de sănătate se ridică la suprafaţă şi apucă drumul oraşelor. Centrele streinis-

mului de ieri sunt năpădite de acest asediu permanent. Un popor chemat la viaţă îşi afirmă drepturile cu îndrăzneală şi vivacitate, strângând ca cu o suflare de foc cercul împrejurul insulelor deplasate ale dominaţiunii de ieri. Pretutindeni pe ruinele alcătuirilor dărâmate e zbucium şi culoare, sunt pachetele de nervi pe cari le risipeşte cu profunziune ceata năvălitorilor robuşti ce au umplut arena cu strigătul lor… O, desigur, un scupulos estetism nu este un agreabil tovarăş în aprecierea acestei viitori. Doctorul de la Chişinău avea atâta drept să spuie că chinurile facerii dor şi sunt antipatice. Societatea noastră conducătoare în truda ei de închegare are, fireşte, destule momente brutale şi respingătoare. Valul e inform şi deasupra lui plutesc multe apariţii meschine. E atâta zgomot împre jur, e aventură uneori, e lăfăială parvenită pe alocurea, e rapacitate adese şi o largă eclipsă a bunului simţ. Ca în casa nouă a unui îmbogăţit în pripă care şi-a chemat la el rudele, sub acoperişul confecţionat de curând se întâlnesc figuri stângace şi rudimentare. Odată şi odată, observatorul de mâine în opera lui de retrospecţiune după ce valorile s-au clasat şi procreaţia s-a înfăp tuit, îşi va putea permite luxul să scrie pagini glumeţe despre goana contemporană cu care oaspeţii grăbiţi la banchetul vieţii noi de stat, se prezintă să puie stăpânire de tacâmul lor. Sunt aşa de sigur că o justiţie târzie îi va ajunge cu verdictele ei, încât ironia iertătoare o putem anticipa de pe acum. Deocamdată însă suntem organismul în epoca de elaborare care cu tot plusul lui de sănătate, sau poate tocmai din acest motiv, trebuie urmărit cu îngrijire ca să nu dea greş. Această burghezie care se naşte astăzi în labirintul atâtor tranzacţii de conştiinţă, această faună agitată a libertăţii care şi-a însuşit acţiuni la bănci şi

Chişinăul în literatură

246

247

opinii politice, trebuie ţinută în frâu, ca să nu apuce pe panta povârnişului moral, scoţând la iveală deodată cu triumful clipei şi germenul fatal al disoluţiei. Aici e, poate, cel mai delicat punct din întregul proces de transformare febrilă care se petrece sub privirile noastre. Criza morală a societăţii ce se face acum în Ardeal explică atâtea şi atâtea balansări de diferit ordin şi nu sunt excluse zguduiri apropiate pe urmele ei. Încolo, trecut odată momentul critic, selecţiunea liniştită va începe şi poporul nostru va apuca să primească binefacerile societăţilor constituite. Această zi însă e departe încă. Noi cei de astăzi n-o vom ajunge niciodată. Suntem generaţia sacrificată, care nu poate avea altă consolare decât ideea că a făcut din jertfa ei puntea de trecere între trecut şi viitor. Fericiţi cei de mâine. Ei din mustul ce fierbe astăzi vor putea gusta vinul pur, după ce fermentaţia a încetat, unda s-a limpezit şi drojdiile, vai, drojdiile s-au coborât la fund… GOGA, Octavian. Mustul care fierbe. In: Goga, Octavian. Opere. Ch., 1994, p. 671-674.

Anatol Gugel (n. 1922) Fereastra cu trei muşcate (Eseu) Ştiţi cine e moşneguţul, încă în toată firea, care merge domol pe ulicioara cu bătrânii nucari, căzând pe gânduri? Oare sunt chiar eu, iar noua mea realitate trebuie s-o accept fără crâcnire? Şi deodată tresar. Iată se profilează o fereastră, acea cu trei muşcate, ce incredibilă arătare! Casa părintească? Am apucat un Chişinău patriarhal, cu ghivece la ferestre, cu trăsuri şi tramvaie, cu ulicioare tihnite, cu vestitul circ „Kludsky”, care venea cu elefanţii lui, de obicei în vacanţe, pe terenul viran de lângă Liceul „A. Russo” (azi Universitatea de Stat din Moldova). Pe atunci erau două licee de fete şi patru – pentru băieţi. În Liceul „A. Donici” (în toamna lui 1939 fuzionat cu Liceul „B.P. Hasdeu”) învăţam eu. Iată-i pe profesori – Ilică, apoi Bordea la română, Malenda la franceză, Orza la germană, Râpeanu la latină… Cu imensa-i pălărie neagră, aplecată într-o parte, Bordea străbătea coridorul liceului urmărit de muzica stanţelor ştiute pe de rost. Cu voce catifelată fredona: „Plângea caterinca-fanfară lugubru în noapte târziu…” Mă ia prin surprindere: „Mai scrii versuri? Dar proze?”. Bănuieşte că port în sinea mea umbra primului cuvânt tipărit. Tocmai apăruse Licuriciul, martie 1940,

Chişinăul în literatură

248

249

cu două poezii semnate de A. Gugel, elev clasa VIII „a”. Oare de ce tânjesc după acea fugară, abia perceptibilă, nălucă a debutului? Poate de aceea că într-o viaţă de poet se petrec multe începuturi, dar are loc un unic debut? De mic copil mă plimbam în parcul marelui Voievod, unde cânta de-a-rândul, pentru cei mici şi mari, fanfara militară. De astă dată iată-mă pe strada centrală „Alexandru cel Bun”. Cafenele în aer liber, prăvălii cu articole de modă, afişe de tot felul. Mă sui în tramvai să nu scap cumva filmul cu Loretta Young la „Express”. Ceva zângăneşte în mine şi se desprinde brusc. O negură deasă acoperă dintr-odată fereastra, dispar fără urmă muşcatele cu năluciri de petale albe şi roşii… Ah, unde sunteţi, flori care nu se ofilesc niciodată! (Eseu nepublicat anterior)

Nicolae Iorga (1871 – 1940) Chişinăul Deocamdată-mi dau seama că o stradă largă, lungă de nu-i vezi capătul, se desfăşoară drept înainte, printre căsuţe urâte. Strada nu e pavată cum trebuie şi brişca evreului tremură pe caldarâmul neregulat. Felinarele de gaz nu sunt aprinse, fiindcă sus Crai Nou străluceşte, între multe altele, şi pentru a lumina Chişinăul. Cotim în dreapta aşa de bine, încât nemerim asupra unei căruţe care vine din sus. Strada cea nouă e cea dintâi între stradele Chişinăului, marea Alexandrovscaia însăşi, strada împăratului Alexandru. E despărţită în două printr-o alee şi are o lărgime neobişnuită. Aceasta face multă vreme singura ei frumuseţe. Casele ce se văd, deşi au în parte două rânduri şi sunt destul de mari unele din ele, n-au nimic deosebit sau măcar plăcut în ele. Dar de la casele risipite şi joase ale unui sat s-a ajuns la un târg bunişor. Aici felinarele luminează. E cel dintâi pas spre mai bine. Deodată lumina electrică scoate la iveală cu limpeziciune un cartier de palate albe, de mari clădiri ale negustorilor. Vitrine scânteie de o parte şi de alta. Înainte e o mare grădină, o biserică spaţioasă în fundul ei şi un turn cu ceasornicul luminat. Aici e centrul, un centru frumos. Iarăşi felinare cu gaz, şi cotim la dreapta, într-un bulevard întunecos. Bietul birjar evreu, zăpăcit de strălucitele echipaje ce au trecut strigând pe lângă dânsul,

Chişinăul în literatură

250

251

se opreşte la otelul ce ne fusese recomandat: Otelul de Sviţera, sau „sviţerscaia gostiniţa”. Înainte de a merge prin oraş, intrăm în restaurant. E aşa de bine ţinut în acest mare hotel, încât ne ruşinăm de biata noastră îmbrăcăminte de pe drum. La o masă iau prânzul un domn blond şi două domnişoare, care par armence. Şi numele proprietarului, Muracov, sună armeneşte. Armenii moldoveni şi alţii, veniţi pe urmă, au jucat şi joacă un mare rol în viaţa economică basarabeană. Moşii mari sunt ale lor, şi ei au milioane în mână. Cer „ham and eggs”, pronunţând cum se scrie, ca să fiu înţeles mai bine. Aceasta pune pe gânduri pe chelneri. – Haman, hamân, aceasta e evreieşte. E veche ca vorba „şibolet”, care se cerea de către evrei cananeilor, ca să se vadă dacă sunt străini şi trebuie ucişi. Bănuiala că am fi evrei a trecut o clipă pe lângă noi. Mai ştii? poate că ar fi de ajuns ca să ni se arăte uşa. Asemenea lucruri se pot critica, dar se pot şi înţelege. Liberalii americani, oameni fără prejudecăţi – nu-i aşa? – nu primesc pe negri în unele restaurante mai subţiri. Ca să ne dovedim creştini buni, cerem şi cotlete de porc. Dăm o raită chiar atunci seara prin centru, unde prăvăliile cele mari nu s-au închis încă. Argintăriile sunt foarte bogate: un evreu din Otac, pe Nistru, care poartă numele, rusesc, de Ataţchi, vinde frumoase colane de plăci de argint, lucrate mai mult sau mai puţin în Caucaz, dar care poartă hangere şi litere care amintesc această ţară. Caucaziene mai vreau să fie mânerele de umbrelă, condeie şi câte altele. Dacă arată cineva îndoieli asupra adevărului şi a preţului, Ataţchi se jură în

tot felul şi se arată gata să plătească sute şi mii de ruble dacă a minţit. Vinde şi în România, la Iaşi, altor evrei, schimbă bani austrieci foarte bucuros şi se pricepe a-şi scoate la sfârşit tot preţul lui. Vorbeşte binişor româneşte şi e un tip interesant. Intrăm apoi într-o papetărie ca să cumpărăm frumoasele vederi din Basarabia pe care le-a editat firma Wolkenberg, un alt papetier evreu, aşezat chiar lângă otelul nostru. Vânzătorul e un ovreiaş strâns în umeri. Şi el rupe moldoveneşte şi, aflând de unde suntem, pune o sumă de întrebări ca acestea: – La voi sunt jidani? – Nu la voi, ci la dumneavoastră. – La voi, la dumneavoastră sunt jidani? – Dar unde nu sunt? Crezi că în rai nu sunt! – Şi ce fac ei acolo? Ce drepturi au? – Multe. – Măcar dreptul de a trăi, pe care nu-l aveţi aici, întregeşte d. Flondor. – Aşa? Eu vreau să merg undeva, oriunde, în America. Aici nu-i câştig. Apoi, mai gândindu-se… – Şi voi, din Moldova, ce ziceţi, de ce este pe aici? – Nu voi, dumneavoastră. – Dumneavoastră etc. – Noi nu zicem nimic. – Se poate? Eu am auzit că vine Moldova aici cu oaste moldovenească. – D-ta-i fi auzit; noi nu. E neaşteptat să-ţi auzi cele mai nebune şi nesocotite visuri spuse, de frica măcelurilor ca acel de dăunăzi, prin gura acestui biet băietan cu mintea slabă şi neluminată! Pe stradă se mişcă multă lume, cuprinzând tot trotuarul din dreapta, înaintea dughenilor scânteietoare.

Chişinăul în literatură

252

253

Mulţi sunt evrei şi evreice, foarte gătiţi. Câţiva funcţionari cu familiile. Studenţi în uniforme. Tineri intelectuali cu plete lungi, gulere ridicate, căutături întunecate. Ofiţeri stau răzimaţi de părete, foarte cocheţi în uniformele lor perfect ţinute. Se aud adesea, cu toată frica de prigoniri şi ura de care sunt încurajaţi evreii, accentele cântătoare, jalnice ale jargonului evreo-german: „vuăs”, „niştu” (was, nicht) îţi sună din când în când la ureche. Cei mai mulţi însă, toţi creştinii şi unii evrei cărturari, emancipaţi, trecuţi prin Universităţile Rusiei, vorbesc ruseşte. Niciun cuvânt românesc, precum mai niciodată n-auzi, chiar din partea românilor, un cuvânt românesc pe stradele Cernăuţului. Lipsa de cultură a păstrat aşa de româneşti satele. Cei ce fac şcoala ruseşte încep însă a vorbi ca băiatul de la Dinăuţi, un fel de grai ruso-românesc, precum graiul evreilor de aici e germano-rusesc. Cine trece la „gimnaziul întâi” sau la „gimnaziul al doilea” din Chişinău, la seminarul din acelaşi oraş, la institute şi orfelinate, acela pierde pe încetul tot simţul pentru limbă. La Universitate, care nici nu se află în Basarabia, ci la Odessa, chiar la Moscova, la Petersburg, înstrăinarea merge mai departe. „Intelighentul” e rus ca limbă, cu toate că de un timp începe a se recunoaşte naţionaliceşte ca român. Când alţi studenţi neruşi, finlandezi de pildă, îi cer să spuie ceva despre limba, datinile, trecutul poporului său, bietul băiat se simte foarte încurcat, căci, de fapt, nu ştie nimic din ce-a ştiut şi nici ceva nou cu privire la ai săi, cei ce i-au dat trupul în care se sălăşluieşte acum sufletul străin. Mai ştii? Poate că tânărul oacheş care cetea în librărie cărţi ruseşti, cu căciula de astrahan pe cap (în aprilie) şi cu palton blănuit cu astrahan în spate, era

un român de aceştia. Dar poate şi un armean, un grec, un rus, un polon, un bulgar, un evreu, toate neamuri foarte bine reprezentate în această Basarabie cu oraşele şi târgurile de mozaic. Aveam o cunoştinţă aici, pe avocatul G…, care a fost şi prin Bucureşti pentru a-şi găsi spiţa neamului. De la el aşteptam îndreptări şi sfaturi. Se întâmplă însă că e plecat fără soroc. Mă gândisem iarăşi la archivarul Halippa, care a tipărit două volume groase de acte, unele româneşti, cu privire la trecutul Basarabiei; dar nimeni nu-i poate da de capăt. Orice gând de a pătrunde în Archiva Senatorilor, unde se păstrează toate hârtiile administraţiei ruseşti la noi, în anii 1806–1812, trebuie părăsit. De altminterea, nici nu mai am vreme, şi tovarăşul meu, din parte-i, se găteşte de plecare pentru mâine, luni. Ne vom mulţămi deci să cutreierăm oraşul cu un isvocic. În hotel sunt şi români: una din scrisorile ce aşteaptă în cutie e din România şi are adresa unui Dragomir, din familia actorului de la Iaşi, poate. A doua zi am auzit vorbindu-se româneşte, aşa şi aşa, de doi domni în vârstă, pe terasa otelului. Încolo însă, par a fi numai străini. Toţi umblă foarte măreţ, chiar şi un moşneag pleşuv, care are un cucui mare, ca un nasture, drept în vârful goliciunii capului său. Femeile, toate pudrate, foşnesc din rochii de mătase. Mă gândesc la echipajele de o înaltă şi scumpă eleganţă, trase de cai focoşi, care au fulgerat pe lângă birja nenorocitului ce ne-a adus aici. Am văzut şi rochii de dantele târâte prin praful stradelor. Aici ne-au întrecut. E interesant şi personalul otelului şviţerian, stăpânit de un armean. Portarul cu favorite lungi negre e un polon din Cameniţa Podoliei, şi e foarte bucuros că d. Flondor îi poate vorbi în limba lui. Femeia de la

Chişinăul în literatură

254

255

odăi e moldoveancă, nu din Chişinău, ci „de afară”, de la un sat. Cutare chelner ştie bine moldoveneşte, altul mai puţin; mulţi, deloc. Dumnezeu îi ştie ce-or fi fiind aceştia: par ruşi, dar de aiurea decât din Basarabia. Despre hotel trebuie să spun că doresc laşului, cu spurcatele-i tainiţe jidoveşti, unul aşa de bun, de bine orânduit şi servit, de ieften şi de elegant ca acesta. Şi nu e singurul hotel de „întâiul rang” în Chişinău. Cu mai puţin de cinci lei pe zi are cineva o odaie care nu lasă nimic de dorit. De mult n-am avut o noapte aşa de liniştită ca aceasta… Mă trezesc în cântecele sălbatece, de război, durere şi moarte, ale soldaţilor, „muscalilor” ce trec pe bulevard. Corul lor răsună, prevestitor de tulburări şi vărsări de sânge, pare că, în acest oraş unde 80 000 de jidani stau în calea a 40 000 de creştini cari nu se vor putea împăca niciodată cu fiinţa şi câştigul acestor „necredincioşi”. Isvocicul din Chişinău are pălărie naltă cenuşie, manta de aceeaşi culoare, cu două rânduri de nasturi argintii la spate şi o cingătoare de piele cu alămuri. Trăsura lui e joasă, foarte uşoară, dar destul de largă ca să poată cuprinde comod doi oameni. De cele mai multe ori e un singur cal. La evrei, el e destul de păcătos, pe când caii creştinilor, ruşi sau moldoveni, mari, graşi, plini de foc şi de avânt, sunt neîntrecuţi ca frumuseţă şi iuţeală. Isvocicul, de altminterea, nu-i lasă niciodată să meargă în voia lor şi nici nu-i croieşte jidoveşte cu biciul. Abia dacă-i atinge cu sfârcul; încolo, el îi îndeamnă printr-o hăţuire dibace la fiece clipă. Niciunul nu vrea să se lase întrecut de altul, şi un drum la gară e o adevărată întrecere, în care şi caii par a simţi că e o datorie de cinste să nu rămâie în urmă, cât se mai poate.

Drumul acesta la gară e foarte puţin plătit, cu o jumătate de rublă (vreun leu şi 25 bani). Oara în oraş e numai 60 de copeici. Tarifele se văd pe toate trăsurile şi pe spatele birjarului atârnă un pătrat de metal cu numărul lui. Ceea ce nu împiedică pe isvocic a-şi cerca norocul în sama muşteriului. Mai ales dacă acesta i-a dat încă de la început prea mult. Într-o astfel de birjă vedem dimineaţa cartierele funcţionăreşti şi militare, care alcătuiesc deci un al patrulea oraş, – cel mai frumos din toate. Unele care sunt mici, acoperite cu olane roşii, umflate, după moda anilor 1830-40, când au fost zidite, pe vremea când poetul Puşkin, care şi-a aflat sfârşitul într-un duel aice, făcea farmecul caselor primitoare din Chişinău şi Costachi Negruzzi al nostru se întâlnea poate cu dânsul. Felul de clădire nu seamănă cu acela obişnuit la noi. Faţada casei priveşte totdeauna strada şi deasupra uşii de intrare se bolteşte adesea un pridvor pe stâlpi. Coloarea nu e niciodată alta decât cea albă. Aproape nu mai întâlneşti locuinţe care să-ţi amintească vechiul tip de casă boierească, ce a trebuit să existe totuşi, până pe la jumătatea veacului trecut şi aici ca în toată această ţară. Stradelele sunt desăvârşit drepte, tăiate geometric. Basarabeanul s-a deprins aşa de mult cu aceste oraşe făcute, iar nu născute, încât orice însuşire a Bucureştilor dispare pentru el înaintea cusurului hotărâtor al uliţelor înguste şi strâmbe. La capăt, se văd copaci aliniaţi şi un petic de albastru pe care-l pătează însă colbul năvalnic cu care necontenit se joacă vântul, ridicându-l de pe acele strade unde e gros de un deget. Într-o mică parte din oraş sunt trotuare pe margine şi lespezi la mijloc. De cele mai multe ori, ai şosea, care e straşnică, sau macadam bunişor. Pentru un oraş aşa de mare, capitala unei gubernii de 2 000 000 de locuitori,

Chişinăul în literatură

256

257

mai cât o treime din România, se poate crede că e prea puţin. Unele maidane neîngrădite au plantaţii rău ţinute. Multe grădini însă pot sluji drept model, şi în toate părţile dai numai de grădini. Ba am văzut un petec din stradă îngrădit pentru ca să se semene în el iarbă şi să se sădească pomi. Pretutindeni se încearcă bulevarde. Chişinăul e un oraş bisericos. Prin toate părţile, pe jos şi în trăsuri, vezi preoţii chemaţi pentru deosebite pricini la mitropolitul-exarh al ţării, care e astăzi un rus. Ei se înfăţişează neobişnuit pentru noi: pălărie neagră, tare sau moale, fără margini mari, un lung anteriu de culoare cenuşie, pantaloni cari se văd dedesubt. Poartă părul împletit în coadă sau răsfirat în viţe neunse, care fâlfâie sălbatec. Pe piept li atârnă o cruce argintie prinsă cu un lanţ de grumaz. Merg rău, repede şi nu fac nicio impresie de demnitate cucernică, în alergăturile acestea ale lor. Bisericile sunt multe, din toate stilurile. Una pare a-şi aduce aminte de clădirile moldoveneşti, dar, când te uiţi bine, vezi că are, în litere de aur, o inscripţie polonă. Altele au tot felul de umflături, turnuleţe, copereminte verzi. Am văzut chiar un paraclis, la şcoala de fete, care era săpat în piatră, cu o deosebită îngrijire. Cui îi place stilul muscălesc poate să le admire: oricum sunt mari, curate şi bine încunjurate. Multe clădiri publice măreţe. Tribunal, palat al guvernului, două gimnazii de băieţi, gimnaziu de fete, şcoală eparchială de fete, urcată sus, cu o cupolă de biserică, în drumul spre gară, orfelinat al nobililor, club al nobilimii, fundaţia bătrânului Balş, mort acum vreo cincisprezece ani, muzeu, care se clădeşte în stil maur cu brâul de smalţ. Se vede că împărăţia aceasta nemărginită a vrut să-şi vădească prin aceste enorme mase de

piatră puterea şi trăinicia ei, pe care nimic nu le poate zgudui, şi prin gospodăria cu care sunt ţinute, disciplina ei ostăşească, introdusă în toate. Pare că răsufli greu când vezi aceste uriaşe faţade de piatră albă care apasă şi pământul şi sufletele. Gâceşti o temniţă după acele împrejmuiri totdeauna închise, după acele uşi lăcătuite, după acele fereşti moarte. Pare că acea pajure de sus stă să-şi înfigă ghearele şi în inima ta. Ceea ce s-ar potrivi aiurea, în oraşe mari, deopotrivă de monumentale şi de curate, uimeşte şi înspăimântă aici, mai mult decât câştigă. Nici vorbă de o potrivire cu obiceiurile sau gusturile noastre. Totul e ca la Petersburg şi Moscova. Cine nu şi-a deprins ochii trebuie să simtă o mirare desplăcută văzând unele turnuri de pază, unele biserici aşa de urât împleticite şi înzorzonate. O strălucire, o bogăţie sălbatecă se desface din ele. Nu prea văd case mari ale particularilor, deşi boierimea stă destulă vreme în Chişinău, iarna, pentru petreceri mai ales. Numai într-o mare casă cu două rânduri, deasupra căreia flutură steagul alb-roş-albastru, mi se spune că ar locui un mare bogătaş. Unii proprietari stau pe la moşii, căutându-le singuri, sau păstrându-şi măcar casa, grădina, via. Alţii băciuiesc prin Petersburg. Sunt şi puţini, căci armenii şi evreii îmbogăţiţi, ba chiar cutare rus sau polon, om modern de afaceri, nu pot intra în socoteală. Şi e grozav acest lucru că aici nu poate fi vorba în niciun alt strat decât ţeranii de o viţă românească, oricât de slabă. Negustorii, câţi sunt „intelighenţia”, destul de multă la număr, boierimea aproape toată, sunt rusificaţi. Aici să te fereşti de a cerceta pe cineva acasă, nu numai pentru că prin aceasta poţi să-l pui rău cu poliţia rusească, dar şi pentru că n-ai ce vorbi cu el. Graiul

Chişinăul în literatură

258

259

lui va fi împestriţat sălbatec cu vorbe ruseşti, franţuzeşti, nemţeşti. El nu te va înţelege şi tu nu-l vei înţelege. Idealele tale nu sunt ale lui, precum nu e nicio carte românească la Biblioteca publică, nici în librării, aşa nu o vei afla nici la purtătorii celor mai bune nume româneşti. Ei se simt bine; în şcoală au învăţat că sunt slavi, că limba „moldovenească” e o limbă slavă, că Moldova a fost o umilă provincie turcească, foarte barbară, că România de astăzi e o nimica toată şi că în ea nici nu se vorbeşte „moldoveneşte”, ci o limbă amestecată cu franţuzisme, pe care basarabeanul n-o poate înţelege. Măreţia rolului şi chemării Rusiei le striveşte sufletele. Apoi fiecare se găseşte bine. Preotul e foarte bine privit şi are venituri frumoase; de ce n-ar cânta şi ceti numai în slavoneşte în biserică? Funcţionarul poate ajunge şi ministru plenipotenţiar, ca Onu de la Atena; unde-i pot da românii aşa ceva? Boierul are privilegii de clasă, şi în România ele au fost de mult înlăturate. „Tânărul generos” din Universitate se gândeşte mai mult la chestia socială în toată lumea, la nedreptatea ce sufăr cei săraci, cei mici fără deosebire de neam. Alţii, ca bietul Sârcu, ca Buzescul, autorul unei cărţi frumoase despre antichitatea greacă, înţeleg bine că o situaţie la Petersburg e lucru frumos, şi ei scriu ruseşte, numai ruseşte, ba poate nici n-ar putea scrie româneşte. Nu vorbi nimic acestor oameni; ei au ajuns prea străini de tine. Totuşi sunt legături de familie şi legături de interese cu Moldova, chiar cu Bucureştii. Se fac călătorii, dar nu se vede la noi decât răul. Fireşte că Bucureştii nu se pot compara cu strălucita Odessă, dar cât de mult te doare când ţi-o spune un român, care nu mai are nici faţa, nici de multe ori graiul românului! Şi în aceleaşi cercuri cu ei se învârte şi germanul din colonii, al cărui tată chiar a stat în Rusia de prin 1812, dar care e năs-

cut din mamă germană, şi-a luat o germană de soţie, vorbeşte perfect nemţeşte, fiindcă, zice el, ca funcţionar rus, e „limba sa”, şi are desigur acasă la locul de cinste clasicii Germaniei, din cari se soarbe frumuseţă şi înţelepciune. De fapt, basarabeni naţionalişti sunt numai aceia cari au trecut la noi din deosebite pricini. Astfel, d. B.P. Hasdeu, născut în părţile Hotinului, dintr-o veche şi vestită familie românească, în care s-a amestecat însă prin căsătorii un covârşitor sânge străin, e un mare duşman al Rusiei şi lumea vede în d-sa de mult timp un reprezentant al „românismului”. Dacă aceşti români din Basarabia ar face, cu toată prudenţa care poate să împiedice o nenorocire, acasă la ei a suta parte din ce zic la noi, lucrurile ar avea pentru neam o altă faţă dincolo de Prut. Aceasta fără să am de gând a supăra anumite persoane, ci numai ca o mărturisire de adevăr. Dar evreii, va zice cineva? Aceia pe cari i-au ucis acum câteva luni, aceia pe cari-i ameninţă un nou măcel? Puţini vor crede că în Chişinău evreii se simt mai puţini decât aiurea. Va fi fiind undeva şi aici o mahala evreiască, cu crâşme ieftene („vino” şi „pivo”, însă nu rachiu!), cu prăvălii de nimica toată, cu sărăcie, murdărie şi sălbătăcie. Dar aceste părţi nu se văd. Şi nu se prea văd nici locuitorii lor pe stradele mai mult umblate. Doar dacă vor fi fiind mulţi în piaţa murdară, cu bărăci de lemn urâte. Ei nu se ascund, dar se pare că aici privigherea administraţiei şi asprul regim milităresc al capitalei i-au mai cioplit. Pe Alexandrovscaia, în care e strâns tot negoţul – se poate zice cu adevărat: tot, – dacă vei urmări firmele de „magazine de stofe şi haine” (suc-

Chişinăul în literatură

260

261

noiu), de papetărie, librărie, argintărie, de băcănie, de pitărie ş.a., vei găsi alde „Groisman” (Grossman, pronunţat evreieşte), „Veisman” (Weissmann, aşijderea), Grobdruc (Grob-druck) şi câte multe de acest fel. Însă aceştia sunt evrei cari, deşi între ei, vorbesc dialectul, au luat haina vremilor noastre, ştiu ruseşte bine, ba chiar franţuzeşte – ca la Wolkendorf, unde şi muşterii aristocratici întrebuinţează această limbă „aleasă” – şi nu cheamă asupra lor despreţul şi ura prin înfăţişarea lor chiar. Dar, bogaţi şi săraci, la un loc, ei fac, mi se spune, vreo 80 000 din 120 000 de locuitori ai Chişinăului. Cam proporţia de la Iaşi, unde jidovimea se vede însă cu mult mai mult şi unde pe departe nu este viaţa vioaie de aici, strânsă în câteva strade largi, pe când dincolo ea se risipeşte prin multele strădiţe singuratece ale părţilor creştine. 80 000 de evrei, dintre cari doar 3 000 să facă vreun meşteşug sau vreun negoţ cu rostul lui, pe când ceilalţi umblă cu şoalda pentru a stoarce copeica prin care, fără muncă, să-şi poată târî zilele oricât de păcătos. Aşa zice Cruşevan. Cine e Cruşevan, ştie să-ţi spuie orice om din Basarabia. „E cunoscut şi… în Anglia”, mi-a spus proprietarul din trenul spre Bălţi: „cum de nu-l ştii d-ta?” „Domnul Cruşevan”, cum i se spune, merită să fie cunoscut, căci el e redactorul vestitei foi „Bessarabeţ”, care a înteţit vărsările de sânge din Chişinău. Tot poporul cetea „Bessarabeţ”-ul, adecă poporul de lucrători din târguri, care ştie ruseşte fiindcă a trecut prin şcoli; l-am văzut şi în mâna unui marinar din vaporul rusesc pe Dunăre, care n-a vrut cu niciun preţ să-mi vândă foaia. Cruşevan e „moldovean”, şi el a şi scris un articol, Doina, în care plânge asupra morţii poporului nostru. Dar, altfel, el e rus, gazetar rus. Menirea lui e să predice

lupte împotriva evreimii, – aceasta însă în aşa fel, încât să fie împăcată şi cenzura. „Dacă-l întrebi”, mi se spune, „el răspunde că n-are nimic cu evreii, că el iubeşte pe evrei.” Şi acelaşi adaugă: „El e cam nebun; ştii.” Cum am ajuns la Chişinău, m-am gândit să iau „Bessarabeţ”-ul. Tocmai se vând pe Alexandrovscaia gazetele, de nişte hamali greoi cu şăpci, ruşi cari ştiu şi ceva moldoveneşte. Au ziare din Kiev, din Odessa, din această „Iujno-Russiia”, din această Rusie de jos, în care intră şi gubernia Basarabiei. „Bessarabeţ”-ul pare că-l văd la unul, dar, când îl cer, mi se oferă altă foaie, „Drugu”. N-o primesc, între altele şi pentru că mi s-a spus că a cere altceva decât „Bessarabeţ”-ul, şi mai ales a refuza „Bessarabeţ”-ul face pe cineva bănuit că ar fi evreu. „Eu, cum vezi, am tip evreiesc”, îmi spunea un domn, de neam polon, şi odată, trecând prin Chişinău, un vânzător îmi întinde „Bessarabeţ”-ul, pe care n-am vrut să-l cumpăr. Ei bine, o doamnă la spatele mele a strigat vânzătorului: „Cum îţi vine să vinzi „Bessarabeţ”-ul la jidani; e doar o foaie pentru creştini”. Deci, pentru aceste motive, eu nu vreau altă gazetă decât „Bessarabeţ”-ul. Dar vânzătorul se ţine după mine şi îmi spune stăruitor că „Bessarabeţ”-ul nu mai este acum al lui Cruşevan, ci a rămas în mâinile altuia, că „Drug”-ul e acum „foaia cea bună”. Mă încredinţez deci, şi o cumpăr. E o gazetă mare, tipărită pe o hârtie lucioasă şi moale. Începe cu anunciuri şi are foaia din urmă plină de anunciuri. Foarte multe telegrame, poate de împrumut, ştiri despre „hotare”, despre război. Pe pagina a doua, un lung articol tipărit cu slove mari: acela va fi cuprinzând propagarea antisemită. Pe pagina a treia, ştiri mărunte, serbarea aniversării Împărătesei la Chişinău şi altele. Noutăţi basarabene, după scrisori: la Hotin, de

Chişinăul în literatură

262

263

pildă, un teatru de amatori a dat două piese ruseşti, pentru funcţionari şi ofiţeri, cu succesul cel mai mare. Cruşevan a fost silit, se pare, a-şi schimba titlul gazetei după tulburările pe care ea le-a stârnit. I s-a îngăduit să scoată altă foaie cu acelaşi scop. Ura împotriva evreilor e aşa de răspândită, în adevăr, încât ucigaşii sau schingiuitorii chiar au scăpat la judecată cu mai nimic. Mulţi erau moldoveni, de acei cari abia ştiu ruseşte. Unul din apărătorii lor, ex officio, îmi spunea că preşedintele le-a cerut să vorbească ruseşte. – Dar nu ştim. – Oricum ştiţi. Şi ei au vorbit în aşa chip ruseşte, încât preşedintele şi-a astupat urechile şi i-a rugat călduros să urmeze înainte tot moldoveneşte. În propaganda aceasta antisemită este însă şi ceva pozitiv. Ici şi acolo vei vedea, în Chişinău şi în târgurile basarabene, prăvălioare pe care se ceteşte numele „Bessarabeţ”-ului. Sunt magazine de consum ale săracilor, cari ei înşişi aduc şi vând ce le trebuie. Ce se va izbuti pe această cale, nu se poate şti. Mi s-a spus că evreii sunt gata să distrugă asemenea dughene, lăsând mărfurile lor pe preţuri neauzit de ieftine. Chişinăul e un mare centru militar. Trăsura se întoarce iute înapoi dintr-o stradă unde intrase: în fund se văd soldaţii venind. Merg în front desfăşurat larg, cântând; puştile mari fac cu adevărat un „gard înalt de suliţi”. Toată zarea e prinsă de mulţimea mişcătoare, străbătută de fiorul baionetelor. Şi această oaste, aceşti „muscali”, cum li se zice, şi de ruşi, prin înaintarea lor puternică şi greoaie, apasă sufletul în acelaşi fel ca şi marile clădiri de piatră pecetluite cu vulturul răşchirat şi, ca şi la dânsele, se amestecă o întipărire de sălbătă-

cie ciudată, venită din locuri foarte depărtate. Barbari năvălitori, mulţi, foarte mulţi, având încă mai mulţi, mii de mii, miriade în urmă, par că trec printre ziduri ciclopice şi monumente de faraoni, făcute cu munca robilor şi legate cu sângele lor. Căzărmi în toate părţile, muzici care încearcă imnuri războinice, ofiţeri în grupe strălucitoare, sau singurateci, pe jos, în trăsuri, pe velocipede. Această Basarabie rău câştigată e o ţară bine păzită. De la Bălţi am telegrafiat la Bucureşti cerând să mi se împrospăteze banii, pe cari-i plătiţi d-voastră, cei cari cetiţi această carte. Sunt trei zile de atunci şi mă duc să întreb la poste-restante. Poşta e o clădire neîncăpătoare şi proastă. În zădar ai căuta o împărţire potrivită şi toate acele forme care se obişnuiesc în alte părţi. Funcţionarii în uniforme şi jumătăţi de uniforme stau, ca la ei acasă, lângă maşinile de socotit, care se întrebuinţează – şi nu fără motiv – foarte mult aici. În faţa lor e numai o masă lungă, goală. Trebuie să aibă o mare dibăcie ca să îndeplinească bine, cu asemenea datini patriarhale, sarcina corespondenţei întinse a unui oraş mare. Bătrânul de la poste-restante nu prea poate ceti cu litere latine, şi-l ajutăm să transcrie cu chirilice adresa unei cărţi poştale venite din Iaşi. Altfel, toţi sunt oameni de omenie şi nu se supără dacă le vorbeşti „moldoveneşte”. Tovarăşul meu pleacă spre casă, luând linia care duce spre apus, în două ceasuri şi jumătate, la bariera tricoloră de deasupra Prutului, la Ungheni. El duce cu sine o convorbire variată şi plină de interes, o mare bucurie de a îndatori şi cunoştinţele de ruseşte şi de jidoveşte care ne-au slujit aşa de mult. În Nicu Flondor am cunoscut un adevărat boier român de rasă, care a luat de la cultura austriacă numai elementele care pot folosi neamului nostru.

Chişinăul în literatură

264

265

E rândul meu să plec. Plătesc odaia, care e foarte ieftenă, şi un comisionar rus, care nu mai poate de mirare că nu pot vorbi ruseşte. În tren aflu cu desperare că… am luat cheia odăii mele cu mine. Conductorul, care are aici şi atribuţii poliţieneşti, e gata însă să o ducă înapoi, şi pecetluiesc cu jumătate de carboavă făgăduiala lui. Am sosit la gară într-o alergare nebună. Trăsura mea a fost întrecută de un cal alb, mare, dar toate silinţele altui isvocic de a întrece au rămas zadarnice. Zburam ca vântul. Am ajuns înainte cu un cap de cal. E o mare învălmăşire în staţie, unde poate să intre oricine, fără să-şi plătească biletul de peron. Evrei furnică în toate părţile, aţinându-se după gheşefturi. Elevi în uniformă. În fiecare colţ ai ceva de văzut. O familie armenească se desparte de o rudă care venise din Armenia însăşi, judecând după căciula înaltă de astrahan şi caftanul cel lung, negru ce poartă; sărată lung nişte copii, cari par să fie ai lui, lăsaţi la Chişinău, ca să umble la şcoală. Un cinovnic cu drept de clasa întâia la tren ia cu dânsul un copilaş blond, pe care nu-l poate scoate destul de răpede pe fereastră când sună de plecare; şi mama care nu ştie ce să facă de frică… Aceştia sunt ruşi adevăraţi. Rusoaică e şi fata aceea bătrână cu faţa galbenă şi părul gros, sămănat cu fire tari, albe, tăiat scurt, şi pe care o întovărăşesc, ca domnişoare de companie, două tipuri albe, grase, blonde. Soldaţi încarcă bagaje, plecând la luptă. Sunt bine gătiţi; unii au şăpci roşii, alţii albe, pantaloni negri în cizme, sabia atârnă de cingătoarea prinsă de gât, peste tunica de kaki verziu, lucios. Nu par să aibă nicio teamă şi nicio durere; merge mândru, zvârlind din cale pe oricine şi sfiinduse foarte puţin de ofiţerii lor chiar. Unii dintre aceştia au legături negre la mânecă; de braţul unuia se ţine

o doamnă bătrână, în rochie cernită. Mâine va pleca poate şi fiul cel mic spre locul unde se ucide. Trenul pleacă în urale. Şi de aici la fiecare staţie, până la Bender, vagoanele de a treia clasă, înţesate de soldaţi, răsună de cântece, cântate altfel de fiecare, cântece răcnite mai mult − imnuri sălbatece către moarte. Le auzim cu toţii şi tăcem, pe gânduri. Din vagonul de clasa întâi se coboară un domn şi o doamnă cari vorbesc româneşte. N-am vreme să fac cunoştinţă lor, care mi-ar fi folositoare. El poartă căciulă de catifea înaltă şi un lung pardesiu negru, care par să înfăţişeze aici eleganţa; e slab, vioi, mândru. În vagon găsesc o garafă goală. Vagonul nu cuprinde acum decât un funcţionar şi un ofiţer. Acesta pare să meargă acolo unde se duc soldaţii cari se închină morţii. Un om urât, fălcos, negru, cu ochelarii pe nasul gros, strivit. Înaintea lui merge prin coridoare, fredonând cântece pariziene, o domnişoară cu apucături destrăbălate. E dintre acelea care pregătesc, pentru mulţi dintre ofiţerii bogaţi şi nobili, cari sunt chemaţi la război, dramul jertfei celei mari.

IORGA, Nicolae. Chişinăul. In: Iorga, Nicolae. Neamul Românesc în Basarabia. Bucureşti, 1995, p. 79-92.

Chişinăul în literatură

266

267

Bogdan Istru (1914 – 1993) Calamitatea taxelor Faptul a trecut neobservat. Îndată după sărbătorile Crăciunului tinereţea studioasă, revenită din vacanţă, stă ciorchine în preajma şcoalelor, pertracta aprins cu rudele însoţitoare, pentru a se lăsa în voia curentului, dezolată, pe strada principală a oraşului. Da, tinereţea studioasă avea privirea şovăitoare, entuziasmul i se frânsese izbit de realitate: achitarea taxelor… La Chişinău, ca nicăieri în altă parte, taxele şcolare ating proporţii exagerate. La „Şcoala Eparhială” se plăteşte anual 13 000 lei. Cam în jurul aceleiaşi cifre se ridică taxele la toate liceele cu internat şi la şcolile normale de învăţători. Ba chiar şi la şcolile profesionale – acum gimnazii şi licee industriale – taxa se cifrează la 10 000-11 000 lei. Şi doar se face destulă propagandă pentru urmarea cursurilor şcolilor practice şi descongestionarea şcolilor teoretice… Oare scopul „demonstrativ”, „profilactic”, poate servi drept justificare pentru mărirea taxelor şcolare? Şi ce ne facem cu şcolile practice? Unde sunt atât de des pomenitele burse şi scutiri pentru elevii şi elevele harnice, care de cele mai multe ori se recrutează din mediul sătesc? Cercetători versaţi, analizând factorul economic de care depinde mediul rural, au dovedit cu prisos de

cifră că balanţa bugetului ţăranului are de regulă capătul întinat în cheltuieli, decât înfruptat din venituri. Veniturile unei gospodării ţărăneşti pot atinge de abia modesta sumă de 5 – 7 lei zilnic. Cum să întreţină acest ţăran un copil la şcoală secundară, când veniturile i se ordonă a fi de aproximativ 11 000 lei anual? De nu, rezultatele se văd. Elevi exmatriculaţi, siliţi să îndure foame pe străzile oraşelor. Eleve mocnind inconştient finalul gest al abandonării… Există în Chişinăul acesta mare, peste drum de Şcoala Normală de băieţi, o casă pornită spre descompunere, proprietatea unor venerabile doamne, casă care, îndată după vacanţă, geme ticsită de victimele taxelor. Paturi sunt puţine, dar victime destule. Şi câte case n-or fi de acestea… 1937 ISTRU, Bogdan. Calamitatea taxelor. In: Istru, Bogdan. Scrieri. Ch., 1971, vol. 2, p. 29-30.

Chişinăul La rohatcă La rohatca Visterniceni maşina s-a oprit. Întuneric beznă. Iz de moloz, de fum şi de cenuşă. Cu toată noaptea aceasta de nepătruns, pe lângă noi este o activă şi zgomotoasă mişcare. Strigăte în şoaptă, chemări şi huruitul nesfârşit al căruţelor încărcate cu bruma de avere a celor care fuseseră evacuaţi din zona luptelor. Ei se întorc acasă. De prin beciuri uitate, de prin colibe, de departe, din mijlocul câmpului, oamenii se întorc acasă. Ei vorbesc în şoaptă, de teamă parcă. Legaţi de fundătoarea căruţelor, câinii, priete-

Chişinăul în literatură

268

269

nii nedespărţiţi ai gospodăriilor ţăranilor moldoveni, mai hrănesc din când în când pentru a sparge grosul nopţii fără fund. Băieţi şi fete, desculţi, mână din urma căruţelor câte o vacă ori câte un viţel. Oamenii se întorc acasă. Ei vorbesc pe şoptite. Nu le vine a crede că s-a terminat şirul chinurilor şi temerilor lor. Ei trec pe lângă maşina noastră, ca la defilare, rostind cald, rupt parcă din străfundurile inimii, câte un „bună seara”. În dreapta noastă – case ruinate. În stânga – aşijderea. Cândva fusese aici un han al orheienilor veniţi la Chişinău după târguială şi treburi. În faţă – drumul de fier. Gara! Gara Visterniceni este numai nume. Visternicenii anilor mei de ducă nu mai există. Nici podul de peste Bâc nu-şi mai profilează silueta în noapte. A fost distrus de nemţi. Multe au distrus fasciştii în Chişinău. Războiul dezlănţuit de ei a schimbat faţa Chişinăului, care parcă ar închipui un strigăt de răzbunare. Căutăm prin ruine urma Chişinăului anului 1940– 1941. Oraşul mucenic Înaintea ochilor ni se desfăşoară o privelişte dureroasă. Se îngână de ziuă. Zarea colbăită se desenează departe deasupra zidurilor acestora care mai-mai să se prăvale la pământ. Aici fusese cândva Pavlovscaia. Mai încolo – Nicolaevscaia, strada Kotovski, strada Şmidt… „Cândva” aceasta ţi se pare atât de departe, că la vederea crudei realităţi – ruinele Chişinăului – nu-ţi vine să crezi că amintirile te înşeală. Iată, la colţ, era odată auto-transportul. Acum zidurile sfârtecate ridică parcă de sub pământ braţele, blestemând, chemând, arătând drumurile pe unde haitele fasciste îşi mai poartă setea de sânge şi distrugere. Dincoace – cinematograful „Odeon”, doar nişte răni reci încremenite în sfâşieri de durere. Alexandrovsca-

ia? Un ţintirim al ruinelor. Şi de o parte şi de cealaltă. Alexandrovscaia, pe care s-a plimbat Puşkin, nu mai există. Ea ne strigă în tăcerea ei dureroasă: – Uitaţi-vă la mine! Întipărească-vi-se în minte chipul meu şi să nu mă uitaţi niciodată. Facă-se braţul vostru de granit şi voinţa voastră fie uragan! Dreptate să se facă pentru toate câte am suferit… Sunt şterse de pe faţa pământului magazinele celea frumoase din faţa băncii, restaurantele, teatrul, clădirea Comitetului Central, Casa Armatei Roşii. Pe Inzova mai ard încă înăduşit rămăşiţele depozitelor nemţeşti de conserve… Chişinăul n-are lumină, n-are apă. Chişinăul a fost lipsit de tramvaie. Chişinăul, ca şi Tiraspolul, ca şi Orheiul şi Benderul, este un oraş mucenic. Mai peste tot creşte buruianul, răzbătând printre pietre şi moloz, ca un document adânc grăitor al ocupaţiei fasciste. Maria Blănaru, care slujise ca servitoare la avocatul T. Păduraru, ne spune: – Se uitau chiorâş când încercam să mai deretic prin ogradă ori prin faţa casei. Şi rânjeau, scrâşnind printre dinţi: „A, îi aştepţi?” 1944 ISTRU, Bogdan. Chişinăul. In: Istru, Bogdan. Scrieri. Ch., 1971, vol. 2, p. 133-135.

Chişinăul în literatură

270

271

Leonida Lari (n. 1949)

Tei înfloriţi Fiindcă ai venit tu, teii daţi în floare abia azi au început să-şi răspândească miroasele. Oraşul e beat, tu eşti beat, eu sunt beată. Teii scot oamenii din case, noaptea, şi-i umplu cu dorinţe de tei. Şi ei păşesc ameţiţi pe străzi, se reazemă de tulpini, îşi cufundă capetele în frunze, stau cu obrazul lipit de flori, îşi amintesc de-o vreme, pe când erau copaci. Şi se îmbolnăvesc. De frumuseţe. Aerul e fericit şi trece ca un dar de la unul la altul, înfiorat de-un dulce miros de tei. Şi noi părem doi tei înfloriţi, dragule, smulşi din pământ de iubire. Mergi lin prin noapte, mergi lin, să nu-ţi atingi minunata coroană de sârme. Sunt multe în oraş. Poate ar fi fost mai bine să fugim pe lume, într-un crâng de tei deschis cerului. Şi mai bine ar fi fost să fugim într-o pădure bătrână, sub cel mai înţelept, cel mai înalt şi cel mai frumos copac de tei. Să ne apere. De pustiul de frunză, de floare, de miros. Ca pe Eminescu odată. Ce n-am pierdut noi, ce n-am putea pierde, pentru a ne câştiga pe noi înşine? Uită-te la tei: atât de bine ştie să-şi aparţină sieşi, încât niciun altul dintre copaci nu-i mai repetă mirosul.

De ce dar să-i întrebăm pe alţii când să înflorim, iubitule, şi cum să înflorim? De ce să-i întrebăm, dragule, şi ce au ei a ne spune, dacă nu sunt tei? LARI, Leonida. Tei înfloriţi. In: Lari, Leonida. Lira şi păianjenul. Ch., 1992, p. 144-145.

Chişinăul în literatură

272

273

Gheorghe V. Madan (1872 – 1944) Toamnele Chişinăului românesc de altădată (Amintiri de acum 50 de ani) Vine toamna cea bogată, Să ne veselim, măi frate. (Cântec vechi)

Aşa cânta odată, pe vremea asta, Chişinăul. Că vreo şaizeci de ani în urmă era încă multă viaţă românească în Chişinăul stăpânit de ruşi. De la Catedrală la deal – tot oraşul era al moldovenilor şi al altor creştini. Comerţul asemenea. Iar poporanii bisericilor Măzărachi, Sfinţii Voievozi, Blagoviştenie, Sf. Ilie, Sf. Haralambie, Sf. Gheorghe, Sf. Neculai de la Mălina Mare şi Sf. Dumitru de la Melesteu erau numai hireşi moldoveni curaţi. Boierimea, negustorimea şi meşteşugarii erau în mare parte moldoveni. Şi numai poporanii de la biserica Înălţării erau bulgari şi cei de la biserica Ciuflea – în mare parte ruşi. Şi tot pământul, şi toate viile şi livezile dimprejurul oraşului erau ale moldovenilor plugari, negustori sau boieri. Ce era pe atunci, toamna, pe la vii?!… Cu preţul de o copeică, adică mai puţin decât un leu de azi, aveai dreptul să intri într-o vie de la marginea oraşului şi să mănânci la poamă cât pofteşti. Pentru o altă copeică aveai să bei la cramă un căuş de must, cât un chersin de mare, şi să te sui apoi călare

pe un poloboc şi să-i tragi la vin cu ţevia pe vrană cât o încăpea în tine… Veselie cu cântece, cu chiote şi jocuri în toate părţile… Iar pe sub seară flăcăii şi fetele mari se luau la goană printre butucii de vie. Trânteli şi zghihote pe sub butucii mai umbroşi şi prin hindichiurile cu cătină şi boji. Seara mai toţi se întorceau pe două cărări acasă. D-apoi în târg?... Maica ta, Hristoase! Nuntă nu altceva!... În piaţa mare, unde stau acum carele cu harbuji, struguri şi lemne, era medeanul de vin. Sute de poloboace de vin nou!… Toţi beţivii – da’ ce toţi beţivii!… – toată lumea umbla cu ţevia de trestie în buzunar!… Că puteai să te urci în orice car, să te caţeri şi să te crăcănezi pe poloboc şi să-i tragi cu ţevia pe vrană, nu o duşcă, nu două, dar să dugheşti la vin pân’ ce o da din tine afară!… Acolo unde-i azi piaţa de zarzavaturi, era medeanul de struguri al celor de lângă Chişinău şi de mere al celor de la codru: mere domneşti de la Chituşca şi Zubreşti, de cele mistreţe de la Sadova şi Seliştea Călăraşului şi de cele mohorâte şi ţigănci de la Ciorăşti şi Vălcineţi. Şi puteai să iei din fiecare car câte un măr, că nu era bănat. La fel era şi în târgul vechi. Şi toate erau ieftine. Şi vinul, şi poamele, şi merele, şi perjele, şi coarnele, şi toate celea. Ce-i drept că şi ţăranul cumpăra pe atunci ieftin cele de trebuinţă lui şi casei sale. Ieftin vindea, dar şi ieftin cumpăra. Nu ca astăzi… În cerdacul cârciumilor din jurul medeanurilor cântau ca la nuntă lăutari din scripcă şi din cobză. Tot cântece bătrâneşti: de dor şi de jale, care îl ademeneau pe ţăran la petrecanie şi băutură.

Chişinăul în literatură

274

275

Pe la rohatcele târgului – tot aşa: la fiecare crâşmă lăutari sau cimpoieri. Şi ce pastrama bună de ied sau de vacă se făcea pe atunci toamna!… Şi ce cârnaţi, de cei din carne şi slănină de porc hăcuite – nu dată la maşină ca să-i piară zeama şi gustul – şi cu usturoieş!… Sau nişte friptură pe cărbuni!… Sau plătică ori sudac sărat, tăvălit prin făină de popuşoi şi prăjit în tigaie cu cepuşoară!… D-apoi acasă la tine – cu nişte curechi des, scăzut în cuptor, cu bucăţi de carne de porc cu şorici cu tot şi câţiva chiperi, iar după el o învârtită presărată înăuntru cu brânză frecată de putină?! După nişte asemenea bunătăţi s-aprindea creştinul în coş, îi ardea gâtlejul de o aşa straşnică sete, că-i venea să beie o fântână întreagă! Şi pe atunci încă nu se stricase viile de filoxeră. Soiurile de poamă plăvaie, sghihardă, flencheşă, galbenă moldovenească, târâtă, văratecă, neagră-rară şi căuşancă, ce-i drept, nu dădeau vinuri aşa de tari ca cele de azi, însă erau mai gustoase la băut şi te înveseleau fără să-ţi facă capul ciubăr. Însă şi vinurile acelea te culcau pe marginea uliţii şi te făceau să umbli uneori cu nasul julit şi vânătăi pe sub ochi. Şi când începeau, după Ziua Crucii, nunţile, clocoteau uliţele de chiotele nuntaşilor. Pe uliţa mare, prin faţa Soborului – Alexandru cel Bun de azi – treceau nunţile răzăşeşti de la Mereni şi Cobusca la Truşeni şi Cojuşna sau altmintrelea. Câte treizeci-patruzeci de căruţe şi şărăbane!… Şi cete de vornicei călăreţi pe cai buiestraşi cu plosca în mână şi ghiciul căzăcesc în tureatcă…

Şi mânau pe uliţa largă şi încă nepietruită ca pe câmpia Bugeacului, chiuind şi hăulind ca în mijlocul codrului… Să poftească acum un răzăş român, să treacă cu căruţa prin faţa Catedralei!… Boierimea şi negustorimea moldovenească nu se lăsau mai prejos. Chefuiau şi se veseleau deopotrivă cu norodul. Şi erau pe atunci lăutari vestiţi cum era Iancu, Costache, Corniţă şi Măslină, îndeosebi era meşter mare şi cânta cu foc Iancu. Dânsul a cântat şi împăratului Alexandru al Rusiei, când a venit la 1877 la Chişinău, să pornească oştile împotriva turcului. Şi se zice că atunci, când a început Iancu a zice la masa cea mare împărătească ciobăneasca − doina de azi −, a întors, cică, împăratul capul spre Iancu şi a po runcit apoi să i se dăruiască un ceas de buzunar cu venzel imperial din cabinetul său şi trei sute de carboave aur. De altfel, Iancu mai cântase cu tacâmul său de lăutari, împăratului Alexandru la 1870, când a venit la Bender (Tighina). Atunci boierimea, dorind să dovedească împăratului că Basarabia îi ţară moldovenească şi să-i arate şi o parte din obiceiurile poporului românesc al Basarabiei, a făcut la Bender o nuntă răzăşească, la care au cântat Iancu cu tacâmul său de lăutari din Chişinău şi Murgu cu tacâmul său din Dubăsarii Vechi de peste Nistru (orăşelul Grigoriopol). Mire a fost atunci un flăcău de răzăş mazil din Molovata, ţinutul Orheiului, unul Petre Bulat, frate cu Andrei Bulat, vechi revoluţionar şi naţionalist, care a trăit în România sub numele de Andrei Dumitrescu şi

Chişinăul în literatură

276

277

a ţinut în Bucureşti vestitul, înainte de război, marele restaurant, pe care l-au moştenit apoi fraţii Epurescu. Şi se zice că împăratul rusesc, văzându-i pe moldoveni chipeşi şi frumoşi, i-au plăcut şi a hotărât să-i ieie şi pe dânşii la oaste. Că pân’ la 1872 moldovenii au fost scutiţi de armată. Pe atunci trăiau în Chişinău şi doi buni cântăreţi din gură: diaconul Petcu şi dascălul Andrei Mădan de la biserica lui Măzărache. Dânşii învăţaseră psaltichia la mănăstirea Căprienii, unde pe vremuri a fost psalt, câtva timp, scriitorul Anton Pann, care ştia multe cântece de lume şi de stea. De altfel, Pann a cântat şi la Mitropolia din Chişinău. Se cântau pe atunci, pe la mese mari şi cumătrii: „Amărâta turturică Când rămâne singurică, O! sărmana, vai de ea”. ………………………… „Vino, vino lângă mine, Înger dulce te iubesc, Vino, vin că făr’ de tine Eu nu pot ca să trăiesc”. ………………………… „Ochii tăi cei negri, Negri, negrişori, Când te uiţi la mine, Zău, mă faci, să mor”. ………………………… „Copăcel de lângă drum, Te-aş tăia, dar nu mă-ndur!” …………………………… „Veniţi ale mele gloate, Să vă dau raiul cu toate!”

……………………… „Omul în lume născând Se naşte gol şi plângând…” …………………………… „Beau la fraţi, Beau la cumnaţi!” ………………………… „La şalul cel negru Mă uit în tăcere”. …………………………. Şi altele tot de acestea. …Şaizeci de ani de atunci!… Un veac de om!… Dar parcă a fost mai acum un an-doi!… Aşa de strâns se ţin de om amintirile bune şi frumoase… MADAN, Gheorghe V. Toamnele Chişinăului românesc de altădată: (Amintiri de acum 50 de ani). In: Madan, Gheorghe V. Scrieri. Ch., 2011, vol. 1, p. 140-143.

O podoabă a Chişinăului: talciocul (Văzute şi trăite) Talciocul se numeşte târgul de vechituri. Cuvântu-i rusesc şi înseamnă înghesuială. Ieşenii şi bucureştenii au un nume mai hazliu, dânşii zic: Târgul păduchilor. Noi ne mulţumim cu talcioc, ba am mai scos încă şi alt cuvânt din el: talciocar, adică: derbedeu şi haimana, şolticar şi găinar. Talciocul Chişinăului are două vaduri comerciale: unul – de dimineaţă în piaţa nouă şi altul de după amiază, în târgul vechi. Aceiaşi negustori cu aceleaşi mărfuri se cărăbănesc zilnic dintr-un loc în altul.

Chişinăul în literatură

278

279

În târgul vechi se mai adaogă înspre seară şi acei care ziua cutreieră oraşul, strigând „haine vechi şi stari veşci”. Vin şi dânşii de-şi descarcă cumpărătura de-a dreptul în stradă, ca să-şi aleagă şi să-şi cumpere fieştecare ceea ce-i place. Înghesuiala-i mare. Roieşte lumea nevoiaşă de tot soiul: bărbaţi şi femei de tot neamul; şi ruşi, şi ovrei, şi români, şi armeni, şi greci, şi ţigani. Trăiesc toţi în pace unii cu alţii, fiindcă nu-i întărâtă nimeni unul împotriva altuia. Aici vinde şi cumpără numai nevoia. Nimeni nu vinde şi nu cumpără de gust sau plăcere. Unii fac negustorie statornică, zilnică, dar cei mai mulţi vin numai atunci, când îi sileşte nevoia. Unii îşi poartă marfa pe umere şi pe braţe, umblând forfota de colo-colo, alţii – cei cu lucruri mai mărunte şi greu de purtat – stau locului. Cea mai mare îngrămădire de lume e în zilele de iarmaroc şi toamna, în ajunul iernii. Nu fac gălăgie mare. Nu se strigă, nu se ademenesc unul pe altul în gura mare, că marfa-i la vederea tuturor, cine vrea cumpără, cine nu – nu. Se vinde şi se cumpără orice, până şi lucrul căruia îi dai cu piciorul. Că ce nu se găseşte în talcioc?… Îmbrăcăminte veche de tot felul: bărbătească şi femeiască. Unele din haine sunt numai purtate, iar altele cârpite şi terfoase. Încălţăminte de asemeni găseşti de tot soiul: şi cibote, şi papuci, şi ghete, şi bocanci, şi galoşi, şi şoşoni; unele încă bune de purtat, dar altele – nişte potloage, să le arunci a doua zi după ce le-ai încălţat. Fel de fel de cărţi: şi ruseşti, şi româneşti, şi nemţeşti, şi franţuzeşti.

Sute de tacâmuri şi mii de unelte şi mărunţişuri. Samovare, farfurii, tăvi, lighene, ibrice, ceainice, paturi, scaune, ţoale, mese, dulapuri, saltele, sfeşnice, pahare, linguri, cuţite, perii, belciuge, furculiţe, pate foane, gulere, cravate, nasturi, oglinzi, sfredele, brice, foarfece, ochelari, beschii, schiţelnice, sticle goale, topoare, bărdiţe, icoane, căţui, mutelce, sule, candele, dălţi, lămpi, ghitare, vioare, ceasornice, inele, cercei, piepteni şi aşa mai departe, până şi oale de alte nevoi se vând. Şi fiindcă veni vorba, am să povestesc cum am mâncat eu odată, la o cumătrie de ţară, sarmale făcute şi fierte într-o oală de acelea, de alte trebuinţe. Gospodarul cu botezul, ţăran de la ţară, nu ştia care-i rostul adevărat al unei asemenea oale şi pentru care trebuinţe le fabrică fabricile. De unde să-i treacă lui prin minte? Că ţăranii au o vorbă că: „Numai cei nebuni se spurcă în ceaun”. Dânsul a văzut că oala-i pântecoasă şi joasă şi s-a gândit că-i bună şi potrivită pentru sarmale: încap multe şi fierb uşor. S-a nimerit ca sarmalele de la cumătria aceea să fie gustoase: micuţe, unsuroase, orezoase, cu mărăraş în ele şi bine coapte, aşa cum ştiu să le facă moldovencele noastre. Am poftit dar să ne mai aducă. Şi mă pomenesc că vine moaşa cu o nevoie de aceasta de oală în braţe şi ne răstoarnă din ea sarmale în farfuria cea mare… Ba moaşa încă zice: – Vă dau, cucoane Gheorghieş, sărmăluţe din oală boierească, nu din cele de lut. Dar eu în gândul meu: – Bătu-te-ar Dumnezeu, cu oala ta cea boierească. Eu de felul meu nu sunt scarandiu la mâncare, dar când am văzut una ca aceasta, mi s-a întors rânza pe

Chişinăul în literatură

280

281

dos şi am simţit că sarmalele din stomacul meu încep a se mişca şi a se opinti, să facă drumul înapoi. Am întrebat îndată pe gazdă: de unde a cumpărat această oală? Şi numai după ce mi-a spus cu nevinovăţie că a cumpărat-o nou-nouţă dintr-o dugheană de tacâmuri, mi-a mai trecut greaţa. Bietul ţăran nu ştia care-i rostul unei asemenea oale la oraş, ce fac cu dânsa boierii şi orăşenii. *** Lumea talciocului este alcătuită mai mult din lumea nevoiaşă a oraşului. Ţăranii nu cumpără decât încălţăminte purtată, dar de tacâmuri şi oale vechi se feresc, căci se tem să nu fie spurcate; de hainele vechi iarăşi se tem, să nu fie de la morţi sau bolnavi de oftigă sau tifos. De aici se răspândesc ele în toate părţile. A fost o vreme, mai acum vreo cincisprezece ani, când talciocul avea un negoţ înfloritor. Pe atunci se găseau la talcioc multe lucruri de aur şi argint, chiar pietre scumpe şi covoare persiene, de Hiva şi Buhara. Le vindeau foştii ofiţeri ruşi şi boierii cărora li se luase moşiile. Talciocul îşi are ospătăriile sale, tot călătoare şi ele. Sunt în oraş sărmane văduve cu copii mici şi din pricina aceasta nimeni nu le primeşte la slujbă. Şi atunci, unele din ele, s-apucă de pregătit plăcintele mici cu brânză, cu carne, curechi, cartofi, bostan, iar vara şi cu cireşe sau vişine. Şi vin cu ele la talcioc. Altele vin cu colţunaşi mari de o şchioapă, numiţi malorosieni, altele cu maţe umplute cu păsat sau crupe, iar altele frig aici, la faţa locului, peştişori, ficaţi, maiuri, mititei sau chiftele de cartoafe. Şi orice a-i lua, un leu bucata. Se ospătează de la ele nu numai talciocul,

dar şi sutele de femei, sărace, care vând zarzavat în medeanul pieţei. Şi să nu se creadă că aceste lucruri sunt gătite prost şi fără gust. Sunt gătite gospodăreşte şi curat ca la casa omului, atât doar că nu-ţi iau şapte preţuri pe ele. Talciocul are şi muzică, mai ales în timpul mesei, că cei cu patefoanele le dau drumul şi deodată pornesc a răsuna năstruşnic: câte un cazacioc, câte o horă, câte o zuralie sau sârbă îndrăcită. Mulţi au o părere greşită despre lumea de la talcioc. Cred că e o lume de şmecherie şi de pungaşi, care stă mai mult prin puşcării decât acasă în libertate. Greşeală mare… Chilipirgii da, însă nu şi pungaşi. Sunt nişte bieţi oameni paşnici şi săraci, unii de la ţară, care neavând niciun meşteşug mai bănos fac şi ei o ţâră de negustorie cu ce pot, ca să câştige un douăzeci-treizeci de lei pe zi şi să aibă de o pâine şi chiria casei. Rar care au un capital mai mare de o sută-două de lei. Când e vorba să cumpere un lucru mai de preţ, se întovărăşesc câţiva la un loc. Se mulţumesc cu un câştig de zece lei la un lucru cumpărat cu patruzeci de lei. Este adevărat că se strecoară uneori în talcioc şi pungaşi de buzunare sau de cei care înşeală lumea cu cele trei cărţi: „uite popa nu e popa” ori cu buburuzul de sub degetar. Însă aceştia sunt venetici, care cutreieră toate oraşele şi iarmaroacele şi nimeni nu se pune cu dânşii, căci lumea îi vede mereu liberi şi bănuieşte că sunt acoperiţi de către cei care ar trebui să-i prindă şi să-i lege. Eu odată am păţit o poznă cu unii de aceştia. Începuse a juca la talcioc, mai la o parte, după un colţ: „uite popa, nu e popa” cu cele trei cărţi, ca să-i înşele şi să-i cureţe de bani pe ţărani.

Chişinăul în literatură

282

283

Am căutat să-i împiedic de a jefui pe neştiutori. M-am răstit la dânşii şi am strigat să vie gardistul, ca să-i ducă la poliţie. Dânşii şi-au luat iute tălpăşiţa, dar mi-au strigat din depărtare: – Ţi-e necaz că nu-ţi facem parte… Îţi aduci aminte când am stat împreună în puşcărie? Noroc că lumea de la talcioc mă cunoştea. Altfel rămâneam de râs şi ocară. MADAN, Gheorghe V. O podoabă a Chişinăului: talciocul. In: Madan, Gheorghe V. Scrieri. Ch., 2011, vol. 1, p. 143-146.

Vasile Malaneţchi (n.1953) Arhitectura Chişinăului vechi: quo vadis? Ca aşezare geografică, Chişinăul, capitala actualei Republici Moldova, are un trecut de cca 600 de ani. Precum se ştie, prima atestare documentară a oraşului datează din anul 1436, localitatea fiind menţionată apoi în hrisoave emise de cancelaria domnitorului Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457–1504). Oraşul s-a dezvoltat în câteva faze, în funcţie de factorii istorici, socialpolitici şi economici care i-au determinat destinul. Din păcate, mai ales în anii de la urmă, când urbea a crescut vertiginos ca centru politic-administrativ şi, deopotrivă, industrial-economic şi cultural, nu întotdeauna s-a ţinut cont de specificul local în soluţionarea problemelor de ordin edilitar-urbanistic, ignorându-se, în parte, coloritul naţional, desconsiderându-se cu bună ştiinţă tradiţiile arhitecturii moldoveneşti, conservate parţial în unele edificii amplasate în cartierele vechi ale oraşului. Ca localitate de tip urban în sensul modern, Chişinăul s-a constituit către sfârşitul secolului al XVIII-lea, în partea sa actuală de jos, pe ambele maluri ale râuleţului Bâc ce îl străbate de la o margine la alta pe axa Nord-Vest – Sud-Est. În 1812 când, împreună cu întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru, a fost rupt din trupul Moldovei şi anexat Rusiei, Chişinăul era un târg tipic moldovenesc, cu străzi întortocheate şi înguste, cu case înconjurate de grădini, mai mult sau mai puţin omoge-

Chişinăul în literatură

284

285

ne ca tip de arhitectură. Prezenta, altfel zis, particularităţi caracteristice târgului moldovenesc medieval şi se înscria perfect în stilul arhitectonic specific perioadei respective al localităţilor de tip urban din Principatele Dunărene. Aşa cum rezultă din datele cu caracter istoric, definitorii pentru destinul oraşului au fost două evenimente ce s-au produs la răscrucea secolelor XVIII-XIX: 1) distrugerile provocate în timpul războiului din anii 1787–1790 şi 2) anexarea, în 1812, după un alt război ruso-turc, a teritoriului dintre Prut şi Nistru, numit în continuare Basarabia, la Rusia şi alegerea Chişinăului drept oraş de reşedinţă a administraţiei instituite pentru cârmuirea noii regiuni a imperiului ţarist. Ca întindere şi importanţă, Chişinăul medieval era un oraş de mărime medie, prosper din punct de vedere economic. Invazia ce a urmat a fost, însă, fatală pentru viitorul lui. Turcii, retrăgându-se, l-au dat pradă flăcărilor. Elocventă pentru ce s-a întâmplat atunci în urbea de pe Bâc este mărturia secund maiorului von Raan, ofiţer în armata rusă. Era o privelişte mişcătoare, constată martorul ocular, la fiece pas dădeai cu ochii de urmele pustiirilor şi jafurilor. Peste tot se vedeau sobe, hogeaguri şi rămăşiţe de ziduri – resturi ale celor mai bune case, vreo 300 la număr. Erau în ruine şi prăvăliile negustorilor care alcătuiau un pătrat de 300 de stânjeni, ca şi cele şase-şapte biserici prefăcute în cenuşă. În următorul deceniu târgul a fost în mare parte reconstruit. Astfel că pe planul topografic întocmit la 1800 de sulgerul I. Tăutu, apar schiţele-siluete a patru biserici (Râşcanu, pe malul stâng, care, fiind din piatră, nu a avut de suferit în urma incendiilor ce au bântuit oraşul; Buna Vestire, Soborul Vechi şi Mazarache, pe

malul drept, care, fiind din lemn, au ars până în temelii, dacă e să credem mărturiei ofiţerului von Raan) şi ale mai multor case mari din piatră, unele cu etaj, fiind cunoscute mai cu seamă cea aparţinând juristului Andronache Donici şi cea a stolnicului Dimitrie Râşcanu. Deja sub ruşi, după ce a devenit centru administrativ al Basarabiei, oraşul a crescut de jos în sus, extinzânduse, în câteva faze succesive, spre Sud. Chişinăul medieval, conservat parţial ca topografie şi edificii în cartierul vechi al oraşului, numit actualmente „Colina Puşkin-Moara Roşie”, poate fi regenerat şi, dacă se doreşte, acest lucru este pe deplin realizabil în procesul proiectărilor ce se fac acum în vederea sistematizării şi reconstrucţiei zonei istorice a urbei. Luând drept bază şi aprofundând, prin investigaţii proprii, studiile unor cercetători prestigioşi ai trecutului oraşului (Ioan Halippa, Ştefan Berechet, acad. Ştefan Ciobanu, Petre Constantinescu-Iaşi ş. a.), care au abordat diverse aspecte ale istoriei Chişinăului, inclusiv arhitectura edificiilor de cult şi a caselor de locuit, Valeriu Lupaşcu a tras concluzii demne de luat în seamă de cei ce îşi propun să se implice în opera de sistematizare-refacere a zonei vechi a capitalei. Deducţiile autorului se rezumă la următoarele: I). Bisericile înălţate la Chişinău până către anul 1800 s-au încadrat perfect în stilul tradiţional moldovenesc din ultima fază a evoluţiei sale. Planul acestor edificii era dreptunghiular, cu absidă decroşată, un turn-clopotniţă impunător cu acoperişuri înalte şi abrupte, cu poală dublă. Odată distruse şi refăcute, ele şi-au schimbat aspectul. Astfel că ceea ce noi avem şi păstrăm acum ca monumente ale epocii medievale moldoveneşti nu sunt altceva decât obiective construite pe temeliile vechi şi care conţin elemente implantate.

Chişinăul în literatură

286

287

II). Nu doar edificiile de cult care au apărut după 1800, ci şi cele laice au fost influenţate masiv de stiluri de împrumut, elementele eterogene schimbându-le în mare măsură caracterul arhitectonic specific locului. Casele existente la Chişinău înainte de 1812 erau de două tipuri. Mai vechi şi mai valoroase erau cele cunoscute sub numele de „culă”; aveau mai degrabă aspect de case de locuit decât de case-fortăreţe, fiind asemănătoare cu casele boiereşti de la ţară. De obicei, erau edificate într-un cat, cu subsol şi beci; spaţiul de la etaj era împărţit în două apartamente, aveau un cerdac deasupra gârliciului şi a pivniţei, în care se pătrundea printr-o uşă largă de la aceeaşi faţadă sau prin interior. III). Este necesar şi întru totul posibil ca, în procesul sistematizării-reconstrucţiei zonei istorice, de geneză a oraşului, sistemul stradal central-radian al Chişinăului medieval, atâta cât şi cum s-a păstrat, să fie regenerat, ţinându-se cont de practica şi principiile aplicate în urbanistica modernă, şi implantat în sistemul geometric-regulat al părţii de sus cu organizarea în zona de confluenţă a acestora a unui nou Centru cu edificii administrativ-locative şi cu o piaţă de menire social-culturală. Casele ar urma să fie zidite într-un stil axat pe tradiţiile arhitecturii moldoveneşti din secolele XVII-XVIII actualizate în conformitate cu exigenţele prevăzute pentru proiectarea la zi. MALANEŢCHI, Vasile. Arhitectura Chişinăului vechi: quo vadis?. In: Atelier. 2000, nr. 1-2, p. 36-38.

Gheorghe Malarciuc (1934 – 1992) M-am pornit la Chişinău …E primul vers dintr-un vechi cântec de cărăuşie, cu care ne amuzăm şi azi la concerte sau la petreceri: „M-am pornit la Chişinău cu-o căruţă ş-un cal rău”. Dar şi acel rudimentar turism era puţin cunoscut şi puţin ademenitor pe vremea bunicilor noştri. Mâca mea a răposat fără să fi văzut măcar ceva-ceva asemănător unei case cu două etaje. Cel mai înalt edificiu din visurile ei cred că nu a depăşit niciodată turla bisericuţei din satul nostru. În schimb taică-meu văzuse destule în anii războiului, numai că toate acele case şi oraşe erau cuprinse de pălălaia focului, se topeau în fum negru şi usturător, sub ochii lui se prefăceau în mormane de moloz şi piatră arsă. Aşa că istorisiri captivante despre cele văzute n-am prea auzit de la tata. La origini, precum v-am mai spus, sunt şi eu un bursucean de viţă veche. Nu ştiu din care pricină satul meu natal nici măcar nu-i scris, fie şi mărunt de tot, pe hărţile Moldovei. Puteţi să vă închipuiţi că nedreptatea aceasta îmi lezează amorul-propriu şi mă întristează. Până la 17 ani, lucru firesc pentru un veritabil bursucean de odinioară, nu văzusem încă cum arată lighioaia ceea de fier tuciuriu de-i zicea „tren”, cu toate că în nopţile senine îi auzeam ţivlitul enigmatic de undeva de peste dealul Camencii. Prin clasa a zecea m-au luat nişte măhăleni cu ei la gară, când se duceau cu maşina după cărbune. Am văzut atunci „lighioaia”. Deşi mă ţineam la o distan-

Chişinăul în literatură

288

289

ţă respectabilă de ea, când a pufnit odată pe sub roţi şi a urlat, am luat-o tiva la deal prin popuşoaie că de abia au dat de mine măhălenii. Chestia asta nu-mi prea face cinste, căci în clasa a zecea ştiam tot ce se cuvine şi despre locomotivele cu aburi, şi despre Stephenson, şi despre fraţii Cerepanov, aşa că, din punct de vedere teoretic, puteam să nu mă sperii ca un găgăuţă. Oricum, vă rog să rămână între noi pătărania aceasta cu lighioaia. Mai ales că peste vreo două-trei luni, după ce mi-am scuipat în sân să-mi treacă spaima, m-am suit în aceeaşi maşină infernală şi am plecat la Chişinău să intru la Universi tate. Era în primii ani de după război. Oraşul, distrus aproape în întregime de hoardele fasciste la retragere, abia îşi venea în fire, se scutura de toropeala letargică, prin care trecuse. Primele cuvinte ruseşti, pe care noi, studenţii din anul întâi, învăţasem să le rostim corect, fără accent, au fost: „Provereno, min net”. Acolo unde azi se înalţă falnic Teatrul Moldovenesc „A.S. Puşkin” ne întâmpinau doar nişte pereţi negri de fum, ştirbiţi de ghiulele, fără acoperiş, iar la „parter” zăceau mormane de cărămidă zdrumicată, pământ în două cu gunoi, din care creşteau nesăbuit spini şi bălării până la nivelul „amfiteatrului”. Uneori, după lecţii, noi întârziam prin aceste ruine şi „jungle”, ne căţăram până la „balcoane”, strigam ca să ne auzim ecoul. Au fost, cred eu, primele replici „artistice”, care au răsunat în incinta teatrului de azi. Până au venit într-o bună zi constructorii şi ne-au paşolit fără prea multe menajamente… Prin centrul oraşului treceau, hodorogind zi şi noapte, tramvaiele. Clădirea de azi a Universităţii nu exista poate nici măcar în proiectul general pentru restabilirea oraşului Chişinău. La periferie, acolo unde azi sclipeşte la soare Lacul comsomolului, unde se află Expoziţia realizărilor economiei naţionale, şi parcul

imens, şi cascada fluorescentă, şi multe alte atracţioane ispititoare, cunoscute de toţi chişinăuienii de la 7 la 77 de ani pe vremea aceea se întindea doar un pustiu priporos, un loc viran, pe care oamenii prudenţi îl ocoleau şi ziua, nu numai după amurg. Dacă vreţi să ştiţi, anume noi, studenţii, ne-am dat mâna cu tineretul muncitor din oraş şi am venit într-o bună zi cu cântece, cu hârleţe şi târnăcoape şi am început să nivelăm pământul, să scoatem tufarii netrebnici, într-un cuvânt, să facem ordine comsomolistă. Şi am făcut. Acuma e clar de ce lacul acela fermecător, o adevărată mare în miniatură, se cheamă „al Comsomolului?”. În primii ani ai vieţii mele de orăşean deseori scriam răvaşe lungi şi nostalgice. Cele mai multe erau adresate mamei, la Bursuc. Erau scrisori fără dragoste prea mare pentru Chişinău, fără urmă de încântare, fără amănunte extraordinare. Ce-mi pasă mie, că oraşul împlinise matusalemica vârstă de cinci secole, că în acest onorabil răstimp turcii şi tătarii îl şterseseră de câteva ori de pe faţa pământului, că până-n secolul XVIII era menţionat în documente doar ca un sătişor oarecare, iar la începutul secolului nostru nu avea decât „în total 4009 case în cele 4 secţii de poliţie”, cum spune o carte veche? Un sat poate un pic mai mare decât satele noastre de azi. Iar eu venisem dintr-un sat mai mic într-unul mare ca să învăţ carte, ba să pun şi umărul la restabilirea lui, să fac adică aceeaşi muncă, pe care o deprinsesem bine acasă: să sap pământul cu hârleţul, să-l curăţ de tufari, şi ciulini, şi pietre, să-l nivelez, să înfig puieţi de pomi frumoşi… Făceam totul cum se cuvine şi fără nicio mirare. Eram obişnuit încă de la Bursuc să nu mă mir de truda zilnică, de munca pământului, care e trebuincioasă fiecărui om ca şi soarele şi văzduhul…

Chişinăul în literatură

290

291

Numai că maică-mea, ca orice mamă, totdeauna mai afla printre rândurile scrisorilor mele câte un tâlc ascuns şi-l tot cerceta, şi-i căuta rostul în nopţile lungi de iarnă. Uite, să zicem, cum se face, că de la o vreme cam des a început să mi se schimbe adresa de pe plic? Oare chiar aşa să fie, că ne mutăm din internatele vechi şi mucegăite, de la gazde particulare în cămine studenţeşti noi? Pentru dânsa, care şi-a trăit traiul în aceeaşi casă veche a părinţilor, schimbarea adreselor mele nu era lucru curat şi o tulbura fără să vrea. Neliniştea ei spori şi mai mult, când a aflat că eu, de acum om în toată firea, cu diplomă şi cu familie, m-am mutat cu traiul la Râşcanovca. Mama hotărî pe loc, că pentru nişte şolticării – doar n-am mai fost eu cheie de biserică în copilărie! – am fost izgonit din oraş. Nici mai mult, nici mai puţin. Căci trebuie să ştiţi, că acum vreo 25 ani Râşcanovca aceasta era socotită un fel de gunoişte a Chişinăului, ba chiar separată de oraş printr-o barieră naturală de nepătruns – mlaştini şi viroage de-a lungul puţintelului râu Bâc. Mai departe, pe hectarele părăginite, unde nu mai răzbătea forfota de stup harnic a oraşului se afla o singură căscioară, dar cu firmă epatantă de asupra intrării: „Aeroportul Chişinău”. Pentru prima dată în viaţa mea mama îşi părăsea satul. Ajunse la centrul raional, iar acolo, dându-şi ghes şi rostind o rugăciune în gând, se urcă într-un biet „kukuruznik”. Într-o oră a fost la Chişinău. Venea să vadă la faţa locului ce e cu adresele mele tot mai suspecte, unde m-am poticnit şi cum s-ar putea repara greşeala. Pentru orice întâmplare mai neplăcută îmi aducea un cocoşel miţos, care se trăgea încă de la bunicul meu, precum şi o torbă cusută dintr-un zolnic şi umplutură cu posmagi, pe care îi uscase peste noapte în cuptor. Avionul aterizase departe de oraş, în aeroportul nou, alături de navele

aeriene sclipitoare „TU-134”. N-o fi încurcat cumva avionul oraşele? – se gândi fără voie mama. Tare i se păruse ei cam crud şi cam într-o ureche băietanul cela, care s-a pus la „volan”, s-ar fi putut şi să nu cunoască drumul. Dar autobuzul o aduse negreşit şi fără zăbavă până-n centru, iar de acolo – la Râşcanovca. Aici nu i-a trebuit mult mamei să se convingă, că în noul microraion al capitalei (dar de ce i se zicea „micro”, zău nu pricep) mai locuiesc încă vreo câteva zeci de mii de „exilaţi” alde mine. În case noi-nouţe, cu etaje multe, cu magazine la tot pasul şi cu troleibuzul „la prag”. Dar principalul este că mama s-a convins „pe viu” de purtările mele oneste la serviciu şi în orele libere. Ba i-am arătat şi Diploma de onoare, pe care o primisem de sărbători. De altfel, să ştiţi, că blocul, în care locuiesc eu se ridică chiar pe fosta pistă de decolare a aerodromului. Anume din acest loc îmi luam şi eu adeseori zborul, cu acelaşi „kukuruznik”, când plecam prin raioane din ordinul redacţiei. Peste drum se înalţă un adevărat palat din sticlă şi granit – Palatul sindicatelor. Iar între el şi noul cămin al Şcolii medii muzicale mai zăresc prin geam căsuţa jigărită – fostul sediu al „Aeroportului” de ieri-alaltăieri, pe care nu ştiu din ce motive sentimentale instructorii n-au demolat-o încă. Mă uit la ea şi-i zâmbesc ca unui cunoscut vechi, ca unui greieraş de pripas, rătăcit printre gigantice gângănii… De când a ieşit la pensie, mama vine mai des la Chişinău. Tot cu avionul, că e mai repede şi n-ai când să prinzi vreun guturai. „Kukuruznicele” s-au împuţinat cu totul şi care au mai rămas sunt folosite la muncile agricole, făcând loc avioanelor mai frumoase şi mai iuţi la zbor. Doar piloţii sunt tot tineri, însă geografia Moldovei o cunosc pe de rost, mama nu se mai teme, că vor încurca drumurile.

Chişinăul în literatură

292

293

Prima vizită, după tradiţie, mi-o face mie. Apoi se duce la soră-mea, care locuieşte în alt microraion – la Botanica, nu departe de Valea Trandafirilor. Apoi va trece numaidecât şi pe la nişte foşti consăteni, care au primit locuinţe noi la Buiucani, lângă Lacul comsomolului. Ei, dar seara, seara nu va pierde prilejul să se ducă la Teatrul „A.S. Puşkin”, pe care îl preferă celorlalte trei teatre din Chişinău pentru că aici au fost jucate trei piese de ale mele. Două i-au plăcut, una însă mi-a „desfiinţat-o” fiindcă eroii „prea vorbeau în dodii”, aşa a zis. Acuma stau şi mă gândesc cum să mă reabilitez în ochii ei… Cu clădiri noi, gaz centralizat, ca odinioară cu electricitate, cu apă rece şi fierbinte prin ţevi n-o mai miri azi pe mama. Multe din astea sunt de acum şi la Bursuc, cu toate că hărţile geografice continuă să-l ignoreze. Acuma mama are un alt interes, neadormit, ispititor: tare ar vrea să vadă şi ea cum va arăta Chişinăul de mâine. Şi nu e doar o curiozitate firească a unei bătrâne, tot aşa cum noţiunea „Chişinăul de mâine” nu e un simplu clişeu bun pentru orice oraş sau sat. Vedeţi, la noi toată lumea ştie, că noţiunea aceasta e absolut concretă şi ancorată în timp. E vorba de hotărârea CC al PCUS şi a Consiliului de miniştri al Uniunii Sovietice din iulie 1971, care deschide capitalei noastre perspectiva de a deveni, într-un timp record, unul din cele mai mari oraşe din ţară şi chiar din Europa întreagă. Perspectiva aceasta are şi o bază financiară impunătoare: „trei de opt magnifici” – 888 milioane ruble! Un ziarist american, Michael Davidow, care a studiat această importantă hotărâre punct cu punct, mărturiseşte: „În cursul celor zece ani, cât am scris articole în probleme de urbanistică, nu mi-a fost dat să văd niciodată vreun document asemănător emis de Congres

referitor la vreun oraş din SUA, afară de New York şi New Jersey. Iată prin ce se explică interesul meu. Numeroase oraşe americane cer mai demult subsidii de la autorităţile federale, şi nu pentru reconstrucţie, ci pentru a preveni distrugerea lor. Am hotărât, deci, să plec la Chişinău, pentru a vedea cum este tradusă în practică hotărârea menţionată. Cred că vizita mi-a permis să constat cât de diferit este modul în care abordează problemele urbanistice cele două guverne… Chişinăul este un şantier imens: tranşee de 40 mile lungime pentru canalizaţie şi conducte de apă, 60 de mile de conducte de gaz, drumuri în construcţie la periferiile oraşului. Trecând de la un şantier la altul, eram impresionat de grandioasa reconstrucţie”. La 10 iunie anul 1978, întâmpinat la scară cu pâine şi sare, în maiestuoasele acorduri ale Imnului de Stat a fost înscris în registrele pentru evidenţa stării civile cel de-al 500-miilea chişinăuian – Feodor Gurdiş. Împreună cu părinţii, tineri muncitori, într-o limuzină ornată cu flori şi panglici multicolore a făcut o primă excursie prin oraş. A călătorit, dormind dulce pe braţele maică-sale, Eudochia Gurdiş, aşa cum se cuvine la această onorabilă vârstă de câteva zile. În timp ce savanţii demografi proroceau de acum, că în jurul anului 1995, cam pe când Feodor îşi va primi paşaportul, prin oraş aşa sau un pic altfel, va fi primblat al milionulea chişinăuian. Transpunerea în viaţă a hotărârii din 1971 este evidentă. În capitala Moldovei au apărut de acum complexe unicale şi edificii moderne, cum sunt palatul „Octombrie”, Centrul tineretului „Iuri Gagarin”, Spitalul republican cu 16 etaje, hotelul „Inturist” şi multe altele, alături de noi întreprinderi industriale, şcoli, magazine şi multe, foarte multe case de locuit. Ajutorul, ca tot-

Chişinăul în literatură

294

295

deauna, vine de pretutindeni, de pe toate meridianele patriei. La precizarea aspectului estetic al oraşului, a „feţei” lui originale, irepetabile ne ajută arhitecţii din Leningrad. Un grup de constructori din Taşkent au ridicat la Râşcanovca o casă de locuit cu nouă etaje de mai mare dragul. „E cadoul Uzbekistanului” – aşa zic chişinăuienii şi au dreptate. …Unul dintre constructorii noului Chişinău e Eroul Muncii Socialiste, brigadierul unui colectiv de la direcţia de construcţii nr. 8 a trustului „Promstroi” Gheorghe Seleţchi. Demult vroiam să-l cunosc mai de aproape. Ne-am întâlnit deci într-o bună zi în microraionul zis „Ciocana Nouă”, unde brigada dumnealui ridică o mare uzină – „Pişcemaş”. Am intrat amândoi într-o gheretă şi ne-am aşternut la taifas domol, fără grabă. Despre viaţă şi literatură, despre profesia de constructor şi, fireşte, despre oraşul nostru drag. Îi povestii lui Gheorghe Seleţchi cum găsisem eu Chişinăul la începutul anilor cincizeci… – Ţin bine minte şi eu acele vremuri, confirmă brigadierul. Taman în 1951, după serviciul militar, am venit la Chişinău şi m-am făcut constructor. – Iar până la armată? – Am locuit la ţară, în raionul Cimişlia. La oraş am terminat tehnicumul de construcţii, m-am înscris la institut… – Curios: cum de şi-a ales profesia de constructor un fiu de ţăran? – Exact aceeaşi întrebare mi-a adresat-o odată un corespondent de peste hotare. I-am răspuns cam aşa: „Taică-meu a participat la Marele război şi a văzut atâtea ruine, câte pe vreme de pace nu vezi într-o viaţă. Am apucat şi eu ruine destule. Şi mi-a încolţit aşa, un

gând, o dorinţă să restabilesc ceea ce a fost distrus, să fac case noi, uzine, şcoli”. Afară de asta, şi pentru mine personal profesia de constructor nu numai că e necesară oamenilor, ci pur şi simplu îmi place mult, e foarte interesantă. Hai să luăm Ciocana Nouă. Cât s-a construit aici în ultimii 12-14 ani? Mai mult de zece întreprinderi uriaşe: uzinele de frigidere, „M.V. Frunze”, de reparaţii, de sticlă, fabrica de ambalaje şi altele. În jurul la 15 mii muncitori trudesc la ele. – De câţi ani eşti brigadier? – Peste un sfert de veac a trecut. Iar constructor sunt şi mai de demult… Am ieşit din gheretă şi am pornit încetişor printre carcasele enorme, care licăreau ici-colo cu focuri de sudare. Macaralele îşi purtau parcă a curiozitate gâturile prelungi de colo-colo. Oameni mai că nu se vedeau – toţi erau la cârma maşinilor şi aparatelor. – Aici, între Ciocana Nouă şi Râşcanovca, pe dealul Budeştilor, către anul 1998 va creşte un nou microraion. Ba chiar curat raion, cu o populaţie de vreo 80 mii de oameni, cu toate serviciile necesare unui orăşel modern. Se vor schimba mult şi celelalte suburbii ale Chişinăului: la Râşcanovca se va construi Centrul de calcul al tuturor ministerelor – un adevărat orăşel ştiinţific, la Petricani – complexul şcolilor profesionale, un profilactoriu, orăşelul Institutului agricol, la Buiucani – o nouă zonă industrială, altele – la Munceşti şi aici, la Ciocana Nouă. – Şi centrul oraşului? – Nu-l vom mai recunoaşte. În primul rând, se va realiza visul nostru al tuturora – amenajarea cheiului râului Bâc. Apoi de la aripile bulevardul Tineretului până la viitorul circ şi până la Palatul sindicatelor se va aşterne un lac de o frumuseţe rară…

Chişinăul în literatură

296

297

Aşa va arăta Chişinău-98. Dar nouă ne este drag şi cel de azi… …Când mă întorc din călătoriile mele de peste ţări şi mări, copiii, de acum copiii mei, îmi cer fără multe ocolişuri să le povestesc despre Varşovia şi Londra, despre Berlin şi New York, despre Paris şi Budapesta – despre toate oraşele, pe unde mi-am plimbat piciorul. Apoi la sfârşit numaidecât cade întrebarea: „Da Chişinăul nostru e mai frumos?” Iar eu le răspund aşa: „Dacă vouă vi-i drag, atunci e cel mai frumos oraş din lume”. Mie mi-i drag. Nu atât pentru arhitectură, nici pentru monumente, cât pentru soarele nostru blând, pentru văzduhul înmiresmat, pentru pomii, pe care i-am sădit eu. Pentru că Chişinăul e unul din puţinele oraşe din lume, unde poţi să auzi tril de privighetori, chiar în centrul lui, în Parcul „Puşkin”. Şi pentru că la Chişinău s-au născut copiii mei… Spre deosebire de taică-său, ei se pot considera orăşeni sută la sută. Spre deosebire de mine, care îmi împart dragostea între bătrânul, puţin ştiutul meu Bursuc şi Chişinău… MALARCIUC, Gheorghe. M-am pornit la Chişinău. In: Malarciuc, Gheorghe. Scrisori din casa părintească. Ch, 1980, p. 181-188.

Vera Malev (1926 – 1995) Recviem pentru Maria (Fragmente) …Pe strada din Grădina publică cânta orchestra simfonică. Jean Bobescu dirija Dansurile slave ale lui Dvořak. Doamna Nina Predescu îşi zise că acolo va putea mai mult ca sigur să-şi vadă prietenele. Îmbrăcă un taior gri-argint, îşi puse o pălărioară de un albastru închis, căreia i se asortau pantofii, mănuşile şi poşeta. Îl dichisi şi pe Niki care, fericit de găteală, merse cuminte de mână cu Tina, ciripind fel de fel de nimicuri. Doamna Predescu venea agale, cu pas de plimbare din urmă şi gândurile ei, tot atât de şovăitoare, nu reuşeau să se concentreze prea mult timp asupra unuia şi aceluiaşi fapt. Înaintând pe strada Kievului, de-a lungul livezii Mitropoliei, ea ba trăgea cu urechea la sunetele ce veneau dinspre Grădina Publică, concertul se şi începuse, ba constata cu o uşoară strângere de inimă venirea toamnei, care îmbrăcase în aur şi aramă întreg oraşul, ba auzea gânguritul neîntrerupt al lui Niki, ca peste câteva clipe să nu-i mai ajungă la urechi niciun fel de sunete. Tihna molcumă, ce domnea în această dupăamiază de toamnă, părea să-i învăluie sufletul într-un giulgiu, ţesut din linişte, dar şi din amare păreri de rău şi dureroase amintiri. Această stare o stăpânea încă de dimineaţă. Şi poate inconştient, o făcuse să iasă din casă în speranţa de a le întâlni pe surorile Dicescu, prietenele adolescenţei şi tinereţii, martore ale scurtei ei fericiri. Pe

Chişinăul în literatură

298

299

aici, prin această grădină, alergase, luându-se de mână cu Gleb. Sub dudul acela uriaş se ascundea, fugind de la lecţii ca să citească o carte care o captiva. Colo în colţ, la patinoarul Jockey-clubului, Gleb o învăţase să se ţină pe patine. Ah, la ce bun să-şi mai otrăvească sufletul! Şi păcat să-i fie să se mai lase stăpânită de aceste sentimente dureroase, care o îndepărtează de Teodor. Da. Căci Teodor e un bărbat demn, un soţ îngăduitor, bun şi atent. Are grijă de Tali, ca de propriul său copil. Ce-i drept, pe bruma de bani care-i rămăsese după dispariţia lui Gleb şi care pe bună dreptate îi aparţin fetei, el a cumpărat via aceea de la Valea Dicescu. Aduce un venit bunicel. Aşa că în ce-o priveşte pe Tali, nu cheltuie cu ea nimic din banii săi. Unde mai pui că au unde se refugia vara, din atmosfera îmbâcsită a casei lor închiriate şi care devine tot mai neîncăpătoare. Însă aceasta nu scuză defel frământările ei sufleteşti de genul celor ce o încearcă acuma. Păcatul e cu atât mai mare, cu cât Teodor lipseşte. E plecat pentru câteva zile la Bucureşti. Vasăzică e de ajuns ca el să nu mai fie în preajma ei ca să săvârşească această trădare, lăsându-se tot mai mult copleşită de amintirea lui Gleb? Doamna Nina traversă strada Gogol. Din sus, dinspre strada Podoliei, venea în goană o birjă. Ah, multe din străzile astea purtau acuma alte denumiri, dar cine mai ţinea seamă de ele? Intră în grădină şi merse pe sub cupolele ei aurii în întâmpinarea muzicii, ce devenea tot mai puternică, tot mai dominatoare. Acordurile ei împleau acum toată grădina şi cei care se plimbau sau se odihneau pe scaunele din aleea unde se ridica bustul lui Puşkin puteau să audă muzica lui Dvořak tot atât de bine ca şi acei ce-şi ocupaseră locurile pe băncile din faţa estradei.

Din când în când persoanele pe care le întâlnea i se închinau. Rigid unii, cei care nu aprobau căsătoria ei cu Predescu, respectuoşi şi serviabili alţii, clienţi de-ai lui Teodor, şi, în sfârşit, zâmbindu-i deschis şi prieteneşte – vechile colege sau cunoştinţe din tinereţe. Chişinăul e un oraş mic. Toţi se cunosc mai mult sau mai puţin şi toată lumea se întâlneşte duminica în Grădina Publică. Doamna Nina îşi văzu de departe prietenele. Figura înaltă şi uscăţivă a Anei cu pălărioara tip amazoană, cam demodată în sezonul acesta, şi cea a Elenei, mai josuţă, mai elegantă, în costumul ei de culoarea ciocolatei. Observă totuşi că Elena, sărmana, îmbătrânise. Se schimbase mult. Şi de ce s-o fi încăpăţânat să nu se mai mărite? Au cerut-o mulţi după moartea lui Mitea. Ce-i drept, războiul a făcut ravagii. Dar după încheierea păcii ar mai fi putut face o partidă convenabilă. Mai ales că era liberă, independentă, nu ca ea – văduvă şi încă cu un copil. Elena n-a făcut însă nimic ca să-şi încurajeze pretendenţii. A păşit pe urmele sorii sale, care totdeauna a fost un pic ţicnită, visând la o viaţă închinată exclusiv scenei. Dar parcă scena e o mănăstire? Şi acum iată-le îmbătrânite pe amândouă. Doamne, dar dacă Elena s-a schimbat în halul acesta, atunci cum s-a schimbat ea, Nina? Că doar sunt de-o seamă!? Ea, trecută prin două căsătorii, cu griji şi copii?! Dar dacă stai să te gândeşti, ce-i aicea de mirare. Anii trec. Are de acum treizeci şi şase. Cât a mai rămas până la patruzeci? Şi ce mai prezintă o femeie la patruzeci de ani? Doamna Predescu merse să ocupe un scaun ce albea liber chiar nu departe de margine. Din cealaltă parte Tali îi făcu semne amicale. Era fireşte aici cu Maria şi cu colega aceea a Mariei, evreicuţa. Teodor nu are cunoştinţă despre evreicuţă, că altfel nu se ştie cu ce ochi

Chişinăul în literatură

300

301

ar privi această prietenie. Are nişte concepţii… Nu, nu. Nu că ar fi antisemit, dar socoate că fiecare trebuie să-şi cunoască locul… Da-a-a. Tali a crescut. E o adevărată domnişoară. Dar s-a urâţit. Din dulcele îngeraş blond ce era, s-a prefăcut într-o făptură deşirată, cu mâini şi picioare lungi şi subţiri, şi mişcări violente. Şi au năpădit-o pistruii. Asemănarea cu Gleb a devenit şi mai izbitoare. Însă acele trăsături prelungi, ce făceau din el un bărbat atât de fermecător, pe Tali o lipsesc de delicateţe. Ce-i drept, rudele şi prietenele mai cu experienţă o asigură că pe la şaptesprezece ani, când se va forma definitiv, fata va mai trece printr-o schimbare şi aceea va fi spre bine. Să dea Domnul. Unei fete îi vine atât de greu să se aranjeze în viaţă în ziua de azi! Mai ales dacă a mai trecut-o şi Dumnezeu cu vederea. Uite la Maria. Câtă drăgălăşenie, câtă gingăşie. Şi doar trece şi ea prin aceleaşi schimbări ale vârstei. Ei, fie. Nu e bine să-ţi pizmuieşti aproapele. Maria are şi mai mult nevoie de un exterior plăcut. Şi apoi e o fiinţă atât de agreabilă, atât de bună la suflet… Concertul luă sfârşit. Lumea se împrăştia agale prin grădină. Surorile Dicescu se apropiaseră şi o izbăviră de platitudinile ce le debita Sonia Panuş, soţia unui avocat, prieten de-al lui Teodor, o bogătaşă cu câteva zeci de hectare de podgorii la Valea Dicescu. Făcură un tur până la pavilionul de vară a Jockey-clubului şi înapoi. – Apari rar în lume, Nina, constată Anet şi continuă cu sinceritatea ce o caracteriza. – O fi fiind turc avocatul cela al tău, că te ţine aşa închisă în casă. Nina nu se supără. Dacă ar fi fost să te superi pe Anet la orice pas, n-ar mai fi trăit acele fericite zile în casa lor, amintirea cărora îi luminează şi acum viaţa.

– Nu trebuie să ironizezi pe seama lui, Anet dragă, rosti îmbujorându-se. E un om în fond bun. Dacă aţi veni mai des pe la mine, v-aţi convinge de acest adevăr. – Nu prea avem noi timp de vizite. Anet îşi trase nervoasă mănuşile, pe care nu se ştie de ce cu o clipă înainte şi le scosese. – Haideţi să-l felicităm pe Berezovschi. Mi-a plăcut. Spre sfârşitul concertului orchestra lui Bobescu executase două noi bucăţi de ale compozitorului în sutană. Doamna Nina merse fără prea mare tragere de inimă. În jurul lui Berezovschi se şi adunase o întreagă societate, printre care mulţi dintre foştii ei cunoscuţi, ce în ultimul timp o evitau. Sau poate îi evita ea? Murmură câteva cuvinte stângace de laudă, pe care Mihail Andreevici le primi zâmbindu-i cu recunoştinţă. Ca orice artist era sensibil la laude. Profesorul Gheorghe Chicu o măsură cu privirea aceea a lui grea şi cercetătoare şi făcu un semn abia simţit din cap. Nu-i produse mai multă plăcere nici plecăciunea pe care i-o adresă doctorul Braşovan. I se păru prea exagerată. Şi numai Alexandru Plămădeală părea sincer încântat s-o vadă, iar Olguţa, fermecătoarea lui soţie, o îmbrăţişă şi o sărută cu multă afecţiune. …………………………………. … Maria îşi simţi obrajii în flăcări. Palmele în schimb îi deveniră reci şi în acelaşi timp, lucru de mirare, îi transpirară. De bună seamă, catedrala nu era Opera. Dar corul de acolo se bucura de mare prestigiu în oraş. Să cânte la catedrală… În corul celebrului Berezovschi. Parcă o auzea pe mama, cum duce mândră vestea în tot cartierul. Parcă-i auzea vocea, ce încercă să-şi înăbuşe bucuria, ca să nu pară că prea se laudă:

Chişinăul în literatură

302

303

„Maria cântă la sobor”. Parcă le vedea pe tuşa Zenobia în cea mai bună rochie a sa şi pe madam Terzi în pălărioara ei neagră şi cu mitenele ei de aţă pe mâini, obiecte ce-i întregeau toaleta numai la cele mai solemne ocazii. Parcă le vede cum stau timide şi smerite, undeva lângă perete, neobişnuite cu bogăţia şi strălucirea acestei biserici, în care călcau rar, dar alungându-şi totuşi sfiiciunea, ca să o audă pe Maria lor cântând la sobor. Ba chiar şi tata, cât este el de furios pe popi şi biserici, va veni fără îndoială să-şi asculte fata, ajunsă de-odată aşa de sus. Ca să nu mai vorbim de doamna Nina, care venea adesea să se roage la catedrală. Fie pentru izbăvirea sufletului acelui tânăr băiat, care fusese primul ei soţ, fie pentru binele şi succesele avocatului Predescu. Poate doar Riva… nu va putea veni. Posibil că nu-i va îngădui credinţa ei?… – Pentru numele lui Dumnezeu! Ce-ai amuţit, mon enfant (copila mea), o trezi din gânduri vocea înmuiată de o înţelegătoare compătimire a domnişoarei Dicescu. Ce zici? Primim sau nu primim propunerea domnului profesor? – O, da, da, dacă se poate! Dacă credeţi că o să… că sunt capabilă de a… – Oho-ho-ho, copila mea, oftă profesorul. De capabilă eşti dumneata atât de capabilă, încât mă tem chiar că va veni o zi când ai să priveşti de sus la corul meu. – Vai, cum puteţi să credeţi… – Da, da. Ştiu eu ce cred şi ce zic. Dar hai să cântăm acum ceva serios. De „Aleluia” lui Händel ai auzit? Pe strada Alexandru cel Bun e un necunten du-tevino. Lume grăbită, sănii ce zboară vertiginos. Vânzătorii ambulanţi expun pe tarabele lor calendare, ilustrate de Crăciun şi Anul Nou, gravuri ieftine, reprezentând ieslea de la Vifleem unde tocmai s-a născut

Isus şi au sosit cei trei păstori să i se închine, dar şi pe frumoasa Genoveva de Brabant, care, într-un costum mai mult decât precar, hrăneşte vietăţile pădurii. Ma ria îşi încetineşte paşii în dreptul casei cu patru etaje a lui Barbalat. Cea mai înaltă casă din oraş. De la parter, din magazinul de coloniale al lui Seferidis, răzbat arome ameţitoare. În primul rând se simţea, fireşte, cafeaua. Dar parfumul ei strident şi amărui se amesteca cu cel al lămâilor, portocalelor, scorţişoarei şi câte şi mai câte. Toate picante, pătrunzătoare. Maria îşi scutură în buzunarul paltonaşului cele trei monete. Un leu şi două a câte douăzeci şi cinci de bani. Cu asemenea capital în magazinul lui chir Dimos Seferidis nu avea ce căuta. Schimbându-se de pe un picior pe altul, stătu câteva clipe în faţa vitrinei, aranjată sărbătoreşte cu fructiere încărcate şi cutii multicolore, cu chipuri de negri şi plante exotice pe ele. Spre seară vremea se răcise şi picăturile ce începuseră a curge ziua din streşini se transformaseră în ţurţuri prelungi şi cristalini. Şi, pradă acelui vesel neastâmpăr, care n-o mai părăsea de când părintele Berezovschi îi făcuse acea fantastică propunere, hotărî să intre. Se va delecta puţin, privind la aceste bunătăţuri care nu-i erau destinate. Încă nu-i erau. Va sta câteva minute în acea atmosferă de belşug rafinat, de poveste orientală. Unde mai pui că-şi va încălzi şi picioarele, care după atâta umblet prin zăpada umedă începuseră să-i îngheţe. Împinse cu îndrăzneală uşa de sticlă. Magazinul era pustiu. Agitaţia de dinainte de sărbători se potolise, valul de cumpărători se subţiase. De altfel, după părerea lui chir Dimos nici nu fusese atât de tumultuos ca în alţi ani. Vremurile erau grele. Trecuseră, cum se vede, fără chip de întoarcere, acei prosperi ani de după război, când toată lumea avea bani şi se repezea să-i cheltuie

Chişinăul în literatură

304

305

cât mai repede. Şi iată că, după cât se pare, i-a cheltuit. Foarte repede i-a cheltuit. Acum nu că locuitorii mahalalelor, boierii din centru şi aceia-şi desfăceau cu greu punga şi în locul acelor multe pachete, pe care băiatul din prăvălie le ducea cu greu la trăsura proprie sau închiriată, se mulţumeau cu un pachet de smochine, un kilogram-două de portocale, o cutie de rahat-lucum şi alte asemenea mărunţişuri. „De vină sunt bolşevicii, îi scria fratele din Pireu, căruia i se plânsese că treburile merg din ce în ce mai rău. Aceşti bolşevici fără niciun Dumnezeu au răsturnat lumea pe dos, ce te mai miri că toate merg anapoda?”, îl probozea fratele şi-i înjura cu cele mai rele cuvinte, apelând şi la expresii turceşti, când nu-i ajungeau cele din limba maternă. A ma doxa! (halal înţelepciune). El, Stefanos, îşi poate permite să-i înjure. E departe şi apărat. În timp ce aici, cât e până la Nistru şi unde e garanţia că şi Nistrul ista nu poate fi trecut într-o clipită? De fapt, ce să mai treacă Nistrul? Parcă nu mişună pe aici, peste tot? Poate că uneori ei sunt chiar şi clienţi. Căci acum, de când regele i-a pus în afara legii, nu mai poţi şti în cine şi ce zace. În fond scuipă ei pe rege şi pe decretele lui. Dacă stai şi te gândeşti bine, pe aşa rege nici nu-i chip să nu scuipi. Ki ta xi mutra! (Ce mai mutră)! Pe rege scuipă ei, dar pe agenţii Siguranţei mai ba. Cu ei n-o scoţi la capăt cu una cu două. Ei şi ce? Arestări, procese, sentinţe. Pare că totul s-a sfârşit, când na-ţi-o bună, totul porneşte de la capăt. Iară apare drapelul roşu pe acoperişul lui Oxinoit. Iar e grevă şi manifestaţii, de într-o bună zi ai să te trezeşti cu vitrinele sparte şi marfa scumpă împrăştiată pe stradă. Chir Dimos oftă. Iar cât despre cumpărători – ioc. Cu ţârâita. Din noianul de gânduri negre îl trezi apariţia Mariei. Chir Dimos o cântări din ochi. Vreo vânzătoare

sau uceniţă de coafeză. Poate fi şi gimnazistă. Dar din cele sărace. La mare câştig n-ai ce te aştepta, Şi, totuşi, în puterea unei obişnuinţe înrădăcinate, ieşi de după tejghea în întâmpinarea cumpărătoarei. Unul din vânzători era ocupat în depozit, iar băiatul de prăvălie plecase să ducă nişte cumpărături doamnei Panuş. – Herete, chirie, o salută curtenitor şi mieros. Cu ce vă putem servi? Maria se fâstâci. Nu prevăzuse o asemenea onoare. Ca să-şi ascundă zăpăceala, trecu fără grabă de-a lungul rafturilor, ca omul care încă nu s-a hotărât definitiv ce să aleagă. Dacă-i spune imediat, că n-are de gând să cumpere nimic, ar putea s-o poftească să părăsească fără răgaz magazinul. Or, aici era atât de plăcut şi ea vroia să-şi prelungească vizita cât mai mult. Interiorul magazinului era cu adevărat un rai cald, multicolor şi înmiresmat. Aşa era, de bună seamă, la tropice, acolo unde înfloresc orhideele şi se zbenguie papagalii. Chir Dimos o urmărea tăcut şi răbdător cu ochii lui de olivă bine marinată. Şi încetul cu încetul de pe faţa lui dispăru acea expresie mohorâtă, chipul i se însenină şi el îşi aţinti privirea de cunoscător la tânăra copilă. Ar fi putut fi un pic mai năltuţă, dar şi aşa era bine făcută. Foarte graţioasă. Iar faţa albă, înrămată de şuviţe întunecate, ce i se iveau de sub căciuliţa sărăcăcioasă, îl făcu să-i găsească asemănare cu fetele din ţara lui. – Aţi ales ceva? o întrebă el totuşi în cele din urmă. – Da! declară îndrăzneaţă Maria şi în ochi îi apărură luminiţe jucăuşe. O jumătate de kilogram de arome coloniale. Probabil că nu costă cine ştie ce. Nu? – Domnişoara glumeşte la noi, zâmbi chir Dimos, făcând, însă, pentru orice eventualitate câţiva paşi înapoi şi se dădu în dosul tejghelei. „Poate-i o ţicnită?”, îl trecu o umbră de bănuială. Şi continuă, să-şi controle-

Chişinăul în literatură

306

307

ze presupunerea: Aromele nu costă nimic. Le dăm pe gratis. – Slavă Domnului, spuse Maria tristă. Măcar atâta lucru din partea burjuilor. „Îi bolşevică! îl fulgeră brusc o spaimă. Poate o urmăreşte Siguranţa şi s-a refugiat în prăvălia mea? Atâta îmi mai lipsea. Dacă-i aşa, nu scapi numai cu vitrina. De pun mâna pe revolvere, praf se alege din oglinzi şi în genere din tot interiorul. S-a mai văzut. Odată, la restaurantul Savoy…” – Da, chir Dimos, recunoscu cu un uşor oftat Maria. De data aceasta mărfurile dumitale nu-s de mine. Şi făcu un pas spre ieşire. – De ce vă grăbiţi? răsuflă uşurat grecul. Am zis doar că pentru mirosuri nu iau bani. – Mersi. M-am aprovizionat pentru toate sărbătorile Crăciunului, răspunse Maria. Îi revenise buna dispoziţie. Îşi aminti că numai peste câteva zile, la slujba de a doua zi de Crăciun, va cânta pentru prima dată în corul părintelui Berezovschi de la catedrală. Şi cum Seferidis se dovedise îngăduitor cu dânsa, iar ea ardea de nerăbdare să-şi împărtăşească cuiva bucuria, întrebă: – Vă duceţi cândva pe la catedrală? – De ce? se miră descumpănit chir Dimos de întorsătura pe care o luase conversaţia. La nostra avem biserica. – Veniţi totuşi o dată să mă auziţi cântând. Faţa băcanului se lumină de-a binelea. – Ah, dumneata cântaţi la domn Berezovschi? Aceasta e cu totul altceva. Noi putem deschide credit. În magazin intrară în sfârşit câţiva cumpărători. Două doamne cu feţele ascunse în gulerele pufoase, un bărbat, ducând de mână o fetiţă în paltonaş cu pelerină. Dar Maria totuna n-ar fi profitat de bunăvoinţa

negustorului. Îşi luă cuviincios rămas bun şi fără a mai simţi frigul, păstrând încă mult timp în nări mirosurile dulci ale colonialelor, porni spre casa ei din valea oraşului. Pe drum se opri la prăvălia lui Oganesian de la întretăierea străzilor Puşkin şi Haralambie. – Nene Carpis, dă-mi şi mie o pungă de smochine, îl rugă, punând pe tejghea trei monete. – La moment, geanic. Poate iei şi o prăjitură? – Altă dată, nene Carpis. – De la şcoală, de la muzică? – o mai întrebă în timp ce-i alegea smochinele. – Nu, zise Maria. De la chir Seferidis. Oganesian rămase cu mâna în aer, de-asupra cântarului. – Dar ce-ai făcut în vizuina acestui rechin, Mariagean. – Rechinii n-au vizuini, nene Carpis. Ei trăiesc în apă. Da în prăvălia lui chir Dimos am intrat şi eu aşa, să mă uit. – Aha. Să te uiţi! Mă miram şi eu… Şi cum? O fi ticsită dugheana de cumpărători. – Da de unde! Pustiu ca la ştrandul lui Ivancov iarna. – Ce vorbeşti, geanic? se înveseli armeanul. Ia vezi încoace. Îţi pun şi câteva curmale. Cadoul meu de Crăciun. Credeam că numai la mine au uitat cumpărătorii drumul. MALEV, Vera. Recviem pentru Maria: fragm. In: Malev, Vera. Recviem pentru Maria. Ch., 1986, p. 50-54.

Chişinăul în literatură

308

309

Chişinăul în literatură

Vizita bătrânei doamne la Chişinău Era un octombrie cu zile bune şi blânde ce-şi strecurau prin frunzişul încă viguros o lumină dulce şi aurie ca mierea. Peste sărmanele noastre capete descumpănite de dogoarea frontului, de urgia foametei trecură ca un iureş hotărârile privitoare la revistele Zvezda şi Leningrad despre existenţa cărora până atunci mulţi din noi nici habar nu avusesem, mai zdrobiţi, mai jumuliţi trecurăm şi prin campania de „stârpire până la capăt a burghezilor naţionalişti” din republica noastră. Acuma ne aflam în plină campanie împotriva cosmopoliţilor. Şi iată că în această ambianţă plină de însufleţire şi entuziasm începură pregătirile pentru aniversarea unui sfert de secol a Moldovei sovietice. Claxonau vesele primele câteva troleibuze, zburând vertiginos printre ruinele străzii principale – fostă Alexandrovskaia, fostă Alexandru cel Bun, fostă Regele Carol, fostă… În fine, acuma bulevardul Lenin. La intersecţie cu strada Puşkin se ridica nou-nouţă clădirea magazinului central universal căruia îi fusese adăugată o nouă galerie. Iar mai încolo, între fosta Bancă Naţională şi edificiul ani de zile nefinisat al teatrului, răsfrângeau razele soarelui molcom înaltele ferestre ale noului şi unicului res taurant şi hotel „Moldova”. Uniunea Scriitorilor, după toate aceste lupte şi campanii, se alesese cu un nou preşedinte, tovarăşul Ipatenco, care apăru în uniforma bleu-cenuşie a diplomaţilor sovietici. Ce o fi avut dumnealui comun cu diplomaţia nu putem şti. Că nu avea absolut nicio tangenţă cu literatura era un adevăr de necontestat. Dar aceşti naţionalişti burghezi, care erau scriitorii noştri fruntaşi la ora aceea şi care de curând scăpaseră cu viaţă ca prin urechile acului, tăceau intimidaţi, ba poate îngroziţi. De altfel Piotr Ipatenco era

un om maleabil şi înţelegător. La Uniunea Scriitorilor se înscăuna o linişte ce aducea mai mult a apatie. Preşedintele Ipatenco plecă la Moscova la cine ştie ce conferinţă, plenară sau pur şi simplu întrunire scriitoricească. Acolo, printre alte somităţi literare, o cunoscu pe Marietta Şaghinian. Vestita scriitoare se interesa insistent de Moldova, unde conaţionalii ei ctitoriseră cândva un oraş, şi cum marea aniversare a republicii se apropia, tovarăşul Ipatenco o invită la sărbătoare. Pelegrin neobosit, ce cutreierase o mare parte din lume, Marietta Şaghinian nu stătu mult pe gânduri. Se interesă când pleacă delegaţia Moscovei la Chişinău, îşi făcu bagajele şi sosi prompt la gara Kiev. Delegaţia avea la dispoziţie un vagon întreg şi nu fu greu să-şi găsească o cuşetă liberă şi sosind cu bine la Chişinău fu întâmpinată în gară odată cu ceilalţi delegaţi cu aclamaţii, cu flori, pâine şi sare. Mai departe însă lucrurile luară o întorsătură cu totul neprevăzută pentru pătimaşa călătoare. În incinta noului hotel, ce mai mirosea puternic a vopsea şi var, află că nu i se rezervase niciun loc. Iar după o cercetare minuţioasă a listelor, responsabilii de aici, descumpăniţi, nepricepând nici ei nimic, o anunţară că ea în genere nu face parte din nicio delegaţie. Aşa se face că la un moment dat în anticamera Uniunii Scriitorilor, care-şi avea acum sediul într-o casă încăpătoare de pe Vasile Alecsandri, apăru pe neaşteptate o doamnă necunoscută, mică la stat, adusă puţin din spate, dar robustă şi foarte mânioasă, din urmă un bărbat introduse o valiză şi o sacoşă de voiaj. – Iată şi bagajul dumneavoastră, o anunţă el. Necunoscuta îi făcu un semn din cap, lipsit de orice semnificaţie, şi-1 concedie cu un gest al mâinii. – Unde-i neisprăvitul acela, unde-i mototolul să-i spun câteva cuvinte să mă ţină minte.

Chişinăul în literatură

310

311

– Dar cine sunteţi şi pe cine căutaţi? se interesă un pic contrariată, ba chiar un pic nemulţumită de tonul ei agresiv Fanea Abramovna, secretara noastră. – Sunt o proastă bătrână, declară nou-venita. Îmi spune Marietta Şaghinian şi mă considerasem dintotdeauna o femeie deşteaptă, dar totuşi… Fanea Abramovna scoase o exclamaţie de uimire şi faţa ei ce mai păstra urmele unei veritabile frumuseţi iudaice se înroşi până la rădăcina părului castaniu cu luciri roşietice. Recunoscuse aceste trăsături, nici nu ştia de unde. Poate din jurnalele cinematografice, poate din vreo revistă ilustrată. – Vai de mine! Şi, fie de emoţie sau copleşită de importanţa momentului, sau poate pur şi simplu auzise că Marietta Şaghinian e o poliglotă, dar îi vorbi în franţuzeşte: – Ah, madame, excusez-moi, s’il vous plaît s’asseoir… Nu mai puţin uimită că în această fundătură de ţară, de stradă şi de casă destul de dărăpănată dă peste o dactilografă ce o rupe aproape corect în franţuzeşte, bătrâna doamnă se interesă: – Vous parlez français? – Un peu. Autre fois j’acheve L’ ecole Jeanne d’ Arc. – Voici de qoui il s’agit… Mais, aş vrea totuşi să dau ochii cu nătângul acela de Ipatenco, un scriitor care, chipurile, e şef pe aici pe la voi. Fanea Abramovna nu se simţi şocată, atât că vru să concretizeze: – Dar nu e scriit… Convorbirea, din motive ce vor fi înţelese mai târziu, avea loc în ton ridicat, ceea ce atrase atenţia tovarăşului Ipatenco. Deschise uşa biroului său să afle ce-i cu strigătele acelea.

– Aha! Uite-l! exclamă satisfăcută Marietta Şaghinian. Ipatenco o recunoscu la rândul său. – Vai de mine, tovarăşă Şaghinian, dumneata erai. – Aici s-ar potrivi de minune vorba pe care am auzit-o odată într-o colonie de deţinuţi: „Lupul sur ţi-i tovarăş”. Ce te miri aşa?! Nu dumneata m-ai invitat la ziua republicii? – Da, eu, din toată inima. – La ce mi-ar folosi acum inima dumitale? Eu de o cameră la hotel am nevoie. Nu te-ai gândit că ar fi trebuit să-mi reţii din timp una? Ipatenco se zăpăci. – Eu… Dar… Fireşte… – Ce te tot bâlbâi? Eu am luat în serios invitaţia dumitale. Te credeam o persoană oficială. Sau nu eşti? – Eu… într-un fel… – Am înţeles. Acuma am înţeles. Dă ordin să mi se comande o cameră. Ştiu că n-am să stau aici ca o babă într-o gară în care a pierdut trenul. Ipatenco se precipită, porunci ca tuşa Maria să mute valizele în biroul lui. Pe Fanea Abramovna o puse să comande prin telefon hotelul. Eu am fost rugată să prepar la repezeală un ceai. Toate bune. Dar ideea cu hotelul era pur şi simplu un caraghioslâc. Să nu fi ştiut preşedintele nostru că nu numai la noul hotel, ci şi la toate cele câteva primitive hanuri şi cămine toate până la ultimul pat erau rezervate oaspeţilor şi delegaţilor la solemnitate? Lucru ce se adeveri peste puţin timp, când Fanea Abramovna, după insistente, dar zadarnice tentative, fu nevoită să-şi recunoască eşecul. Marietta Şaghinian care, în urma ceaiului fierbinte, se mai calmase, se răzvrăti iarăşi.

Chişinăul în literatură

312

313

– Cum aşa? Dumneata îţi dai seama în ce situaţie mă pui? Îţi baţi joc de mine sau ce? Să mă laşi pe drumuri?! – Doamne fereşte! Ce spuneţi? Eu… Ipatenco se zăpăci cu totul. Cum aşa pe drumuri? Mergeţi la mine. Am o casă bine amenajată. O să vă simţiţi minunat. – N-am nevoie de casa dumitale şi de confortul ei. Eu n-am venit la dumneata în musafirie. De câte ori săţi repet?! Am înţeles că sunt invitată oficială. – Dar… – Eşti un netot, un încurcă-lume. Ce mai tura-vura, avea dreptate. Cum putuse Piotr Ipatenco să procedeze atât de necugetat? Altă socoteală dacă şi-ar fi permis una ca asta unul din genialii noştri poeţi la ora aceea (fiecare perioadă de timp îşi are genialii săi). Care, poet fiind, e normal să umble mereu cu capul în nori şi-şi poate permite cine ştie ce trăsnăi. Dar un fost diplomat? A cărui a doua natură e corectitudinea şi prudenţa… Ciondăneala între timp continua. În cele din urmă plictisită bătrâna doamnă ceru să i se ridice valiza pe un scaun şi cine ştie de ce vru s-o deschidă. În clipa aceea se abătu asupra noastră un nou necaz. – Na! Că mi-am pierdut şi cheia! Unde mi-i cheia! se repezi dânsa la preşedintele nostru. Ipatenco o privi aiurit. – Care cheie? N-am văzut nicio cheie. Supărarea bătrânei doamne ajunse la apogeu. Mă mir că nu aruncă cu tot ce se afla pe birou în capul lui Ipatenco. În schimb el avu parte de noi şi noi prea puţin măgulitoare calificative. Ne puseserăm cu toţii pe căutat: pe sub perinele canapelei, prin unghere, pe pervazul ferestrelor. Piotr Ipatenco în genunchi lustruise tot parchetul. Pe sub masă,

pe sub scaune, pe dulap, peste tot pipăiseră palmele lui atente de diplomat. Cheia nu era de găsit. Stăteam tăcuţi cu toţii fără a îndrăzni să ne uităm unii la alţii, cu atât mai mult la musafira noastră. Situaţia era cum nu se poate mai neplăcută. Se dovedi însă imediat că poate fi şi mai grozavă. – În fine, conchise într-un târziu bătrâna doamnă. Spuneţi-mi măcar unde e aici la voi o chambre des dames. Nu ştiu dacă în lunga sau scurta sa carieră de diplomat Piotr Ipatenco făcuse cunoştinţă cu acest termen. Pe faţa secretarei apărură iarăşi acele pete roşii. Plafonul păru să se prăbuşească peste noi. Văzându-ne atât de lipsiţi de grai, musafira înţelese că ceva nu e în regulă şi hotărî să fie mai explicită. – De toaletă pentru dame am nevoie! Pricepuserăm foarte bine. Cauza buimăcelii noastre era mult mai serioasă. Această casă cam dărăpănată de intemperii, de urgia războiului, cu urme de schije pe pereţi, era totuşi destul de încăpătoare, loc din belşug şi pentru Uniune, şi pentru reviste, şi pentru Fondul literar. Aveam şi o secţie pentru apărarea dreptului de autor. Ceea ce lipsea, era toaleta. Fie şi mixtă, fie cum o fi. Toaleta noastră era o groapă în fundul curţii, peste care erau aruncate două scânduri. Ipatenco ridică dezolat mâinile spre cer, de parcă cerea îndurare. Petele roşii nu mai dispăruseră de pe faţa secretarei. Musafira, privindu-ne pe rând, intui ceva. Nu degeaba văzuse ea atâtea în viaţă – de la palatele guvernanţilor la coloniile deţinuţilor. – Hai lăsaţi la o parte jena, spuse cu vocea paşnică, puţin obosită. Să mergem acolo unde o fi.

Chişinăul în literatură

314

315

Ipatenco începu iar să se agite. Îi porunci tuşii Maria să vadă ea ce poate face acolo… un pic de regulă, mă rog. Tuşa Maria ieşi în anticameră urmată de noi, scoase din vraful de colecţie al ziarului „Moldova socialistă” un mănunchi înşiretat. Ieşind în stradă, am intrat pe poarta de alături şi am pornit în fundul curţii. În frunte tuşa Maria încă tânără, slăbănoagă, puţin deşirată (mai trăieşte şi acum şi munceşte pe acelaşi post la Uniunea Scriitorilor), în urmă înainta cu paşi mărunţi bătrâna doamnă. Eu păşeam în ariergardă. Nu demult ieşisem din stadiul post-distrofic, eram slabă ca un ţâr încât un poet îmi spusese într-o zi: „Am mers din urma ta pe stradă şi în fiecare clipă aveam impresia că acuşi ţi se frâng picioarele şi cazi în mijlocul trotuarului”. Tuşa Maria cu vraful de ziare se tăcu nevăzută după peretele şubred din scânduri învechite. Noi am rămas să aşteptăm în tăcere. După un interval de timp ce păru lung cât o zi de vară tuşa Maria pofti musafira să intre. Ce-o fi făcut acolo? O fi aşternut totul de jur-împrejur cu ziare? Nu am întrebat-o. Am stat aşa tăcute evitând să ne privim una pe alta şi aşteptând să vedem ce încercări ne mai aşteaptă la ieşirea musafirei. Bătrâna doamnă, spre mirarea mea şi a tuşii Maria, apăru foarte calmă, de parcă totul era în firea lucrurilor şi porni acuma ea în fruntea procesiunii. La un moment dat scoase o exclamaţie şi se înturnă spre noi. „Se începe”, mi-am zis. Dar faţa ei de data aceasta era luminată de un zâmbet. – Am găsit cheia, ne anunţă radioasă. O pusesem în buzunar. Am răsuflat uşurate, deşi ce putea să rezolve această cheie? Se dovedi că putea. Intrând în biroul preşedintelui, ea spuse împăciuitoare:

– Şi unde zici că se află căminul acela luxos al dumitale? Să mergem dar. La urma urmelor e cazul să mă spăl şi eu din drum. În sinea mea m-am gândit: „Cine ştie ce şi-o fi zis – ce pretenţii poţi avea faţă de nişte oameni care măcar o latrină ca lumea nu au”. *** În aceeaşi seară Marietta Şaghinian avu o întâlnire cu intelectualitatea de creaţie din oraş. Exista şi aici, în acest sediu al nostru un fost salon cu o încăpere vastă cu tavan sculptat şi ferestre largi ce dădeau spre stradă. Acuma sala era ticsită de lume. Veniseră nu numai scriitori, ci şi mulţi oameni de cultură, dornici s-o vadă, să o audă. Sala vuia de zumzet de voci. În jurul bătrânei doamne era mare îmbulzeală. Se dovedi a fi o fire veselă, foarte agreabilă şi comunicativă. Abia atunci am aflat că, din păcate, avea auzul foarte slab. Purta un aparat cu minuscule translatoare în urechi, iar interlocutorului îi punea în faţă un mic microfon. Răposatul Samson Şleahu mărturisea mai târziu că atunci când i-a întins minunea asta a crezut că-i oferă o prăjitură şi a vrut să muşte din ea. Bătrâna doamnă şi-a retras grăbită mâna cu microfonul, dar de mirat nu s-a mirat deloc. În această lungă şi curioasă primă zi a vizitei ei văzuse atâtea că n-o mai putea uimi nimic. Marietta Şaghinian a primit apoi invitaţie la şedinţa jubiliară ca şi la toate celelalte manifestaţii festive, parade, recepţii ş.a. După care a plecat la Grigoriopol, oraşul ctitorit cândva de către străbunii ei – armenii vitregiţi de soartă, care îşi găsiseră aici adăpost. 1993 MALEV, Vera. Vizita bătrânei doamne la Chişinău. In: Malev, Vera. Noi cei vii. Ch., 2006, p. 222-228.

Chişinăul în literatură

316

317

George Meniuc (1918 – 1987) Umbre Umbrele sunt bizare, au ceva grotesc în ele. Dar parcă numai asta? Umbra încearcă să scoată la iveală lucrurile, să le sublinieze în măsură egală cu lumina. Îndeobşte, oare poate fi lumină fără umbră şi umbră fără lumină? Pe când eram un băieţandru neastâmpărat, îmi studiam umbra. Mă apropiam de felinar pe stradă, în ceas de seară, şi umbra se lua după mine, devenea mititică, îmi intra în călcâie. Dar abia treceam dincolo de felinar, cum umbra îşi desfăcea aripile, se întindea uriaşă până la celălalt colţ al străzii, înaintea mea. Părea o nălucă şi semăna cu mine, chiar dacă aş fi negat lucrul acesta o mie de ani. Pe vremea aceea umbra mă însoţea oriunde, îndărătnică şi sâcâitoare. Dar nici eu n-o scăpam din ochi. O urmăream la fiecare pas. Mama, tata, bunica şi cu mine am trăit, halal de noi, prin toate suburbiile sărăcăcioase. Cum venea vara, o luam din loc. Tata găsea o căruţă, încărca în ea bulendrele, şi tiva, Panaite, în căutarea norocului. Tuspatru păşeam din urma căruţei ca nişte ţigani pribegi. De obicei, lucrul acesta se întâmpla primăvara, şi umbrele noastre erau reci şi tăcute. Mutatul nu era un simplu capriciu: părinţii căutau o locuinţă mai ieftină şi, cum o găseau, cea veche le apărea aşa cum era de fapt: şi strâmtă, şi umedă, şi întunecoasă. Fiindcă nevoile şi grijile se ţineau lanţ, mama încerca să le afle pricina şi spunea:

– De când ne-am mutat în casa asta păcătoasă, navem noroc şi pace. În casa asta parcă-i un făcut, totul ne merge de-a-ndoaselea, trăim ca vai de noi. Eu zic să ne mutăm. În timp ce vorbea, umbra îi tremura la soare, deşirată şi subţire. Bunica, gânditoare şi zgribulită, clătina din cap, turna şi ea untdelemn peste foc: – Olină dragă, casa asta nu-i sfinţită, nu vezi? Eu m-am priceput de cum ne-am mutat încoace. S-a zidit aşa, pe apucate. Trăieşte necuratul în pereţii casei, uitaţi-vă ce pereţi coşcovi are! Tata îşi mângâia puţin chelia (şi umbra îi imita mişcarea, se scărpina în creştet) şi, văzând odăile aproape goale, încheia filozofic: – Trebu’ altceva. Bani ne trebu’. De-aş putea porni la cale o negustorie, ne-ar merge mai uşor… – Taci, bărbate, măcar să nu te-audă lumea, îl întrerupea mama. Când prujeşti despre negustoriile tale, mi se face negru înaintea ochilor. – Rău, Olină. Nu mă laşi măcar o dată să-mi încerc puterile. Paraua nu vine singură… Mă uitam la umbra tatei: era mică şi sfioasă, pierdută printre fire de iarbă. Într-un an ne-am mutat pe-o ulicioară de lângă biserica Măzărache. Era un dâmb acolo, o ridicătura lutoasă, pe care se cocoţaseră nişte cocioabe mizere, jerpelite. De pe ridicătura asta mă uitam cum pleacă şi sosesc trenurile pe la Visterniceni cu şuieratul lor prelung, alergam la joacă în lunca verde a Bâcului. Vecinii susţineau că biserica Măzărache fusese zidită de Ştefan cel Mare. Chiar dacă susţineau asta, viaţa lor nu devenea mai uşoară, după cum nici noi n-o duceam mai uşor – mama, tata, bunica şi cu mine. Traiul era dur ca

Chişinăul în literatură

318

319

piatra seacă. Noaptea, când bătea toaca după zidurile străvechi, mucegăite ale bisericii, tata se vârcolea în pat, lângă mine, mormăia sub nas, se gândea la ceva, ofta… Şi odată, într-o amiază, s-a petrecut o întâmplare nemaipomenită. Mama spăla nişte rufe. Eu căram apă. S-a deschis larg poarta şi un car a intrat în ogradă. În car era un poloboc cu vin. Soarele strălucea pe coarnele plăvanilor bătrâni. Am văzut-o pe mama îndreptându-se din spete de pe hârdăul cu aburi şi încremenind locului, ca şi cum se arătase o stafie călare pe zăplaz. Bunica gătea afară, la cotlon, o mâncare din pătlăgele şi ouă, ce-i spuneam „talabură”. Căldările mele au căzut la pământ, de-a zângănit coromâsla încurcată printre torţile de sârmă. – Iaca şi mâncărica-i gata! Da şi noi, Olină dragă, numai bine cu vinişorul! a zis tata. Mai încântat şi voios ca acum nu l-am văzut niciodată. Îi tot juca umbra pe pereţii casei. Polobocul de vin, urnit din car, alunecând pe nişte răzlogi, a fost scoborât în beci. Tata îşi freca mâinile mulţumit: – Ehehei, acum om face treabă, Olină dragă, n-ai grijă! Mama tăcea, nu spunea o vorbă. – Crezi că şi asta e o şotie? Mama întindea pe funie rufele clătite, fără cuvânt. – Degeaba te oţărăşti… Nici mie nu mi-a fost uşor, Olină… Am dat toată leafa, m-am împrumutat de la tovarăşi, dar măcar un lucru bun ne aşteaptă. Ţin-te acum, noroace, de poalele mele. Nădejdea tatei se împlinea. El se pricepea în secretele negustoriei cât se pricepea bunica în teoria relativităţii. Nu mai puţin. Era toamnă. Şi omul, cum poate, se pregăteşte de iarnă.

Paraua e chioară, a zis tata, şi trebuie s-o îndrepţi pe-o cale bună, să-ţi nimerească drept în palmă. Dacă ştii metehnele paralei, dacă o momeşti, o porţi de nas, o dărui c-un zâmbet dulce, paraua îţi vine chiar şi nemuncită… Mama n-a răspuns. M-a văzut pe mine şi s-a răstit pe neaşteptate: – Dă fuga, Culai, până la prăvălie şi adă un şip de gaz, că deseară n-om avea lumină-n casă… Ia seama să nu pierzi banii pe drum, că şi tu eşti dintr-aceeaşi zodie cu tat-tău… A doua zi tata a vândut vreo cincisprezece vedre de vin. În altă zi vreo douăzeci. A treia ori a patra zi, când vinul era mai-mai pe mântuite, până şi popa de la biserica Măzărache a trimis paznicul să-i aducă o balercuţă. Vinul se vindea pe datorie. Ce mai veselie, ce mai jocuri am văzut, ce mai cântece am auzit în acele zile de mare petrecanie pe uliţa noastră! Câte „jersuri” neobişnuite: …Când am pus picioru-n scară, Puica mea era să moară… Când am zis la revedere, Puica mea murea de jele… – Măi băiete, băieţele, N-ai văzut mândruţa mea? – Am văzut-o la cişmea, Lua apă şi plângea… Seara târziu, când luna îşi scoate puişorii de aur pe întinsurile cereşti, oamenii de prin ogrăzi se veseleau cu lămpile aprinse pe masă. Curat lumea basmelor fantastice se lăsase în mahalaua noastră. Feerică părea şi călătoria trenurilor pe valea Bâcului, cu geamurile luminate în noapte, aducând pe meleagurile noastre arome exotice, impresii din ţări depărtate. Erau mur mure, danturi, râsete, iar umbrele ciudate se mutau de

Chişinăul în literatură

320

321

pe garduri pe case, de pe case pe turla bisericii, de mă uitam la ele cu înfiorare: de unde, ce vânt le-a adus încoace, aşa de zburdalnice, neastâmpărate, bezmetice, lungane, mătăhăloase, o sumedenie întreagă! Un mesean l-a prins pe tata de mână, şoptindu-i la ureche: – Ai grijă de băiet. Va fi cel puţin director la calea ferată… Tata m-a privit lung, fără nădejde. Nicio stea în frunte. Părinţii n-au avut iluzii în privinţa mea. Toată ziulica hoinăream pe coclauri. De asta bunica îmi prezicea: nu s-a alege nimic din mine şi voi umbla „frunza frăsinelului”. Azi am înţeles ce-i asta, cu oarecare întârziere, şi la drept vorbind, nu-mi pare rău. În lumina pâlpâindă a lămpilor de pe masă s-au învârtejit în joc feţi şi logofeţi, s-au depănat amintiri de la războiul trecut, s-au prelins lacrimi fierbinţi pe zbârciturile obrajilor, pe barbă… Tata, care îşi luase „conced” pe-o săptămână, uitase şi de depoul de tramvaie, unde lucra ca simplu muncitor. Zile de toamnă. Se leagănă zilele ca şi frunzele îngălbenite, şovăind puţin în flacăra potolită a asfinţitului, până nu se sting în spuza nopţii. N-ai să le poţi prelungi. Dar atunci, pe ulicioara noastră, ziua a prelungit-o veselia nopţii. Orele au devenit fără semne, timpul fără ore. Pe ziduri, pe ferestre, pe acoperişuri se perindau numai umbre. Ţopăia şi umbra puţintel şchioapă, puţintel gheboasă a vecinei noastre. Era „ţiganca” de peste drum. Îi tot înşira mamei cuvinte drăgăstoase, cu obişnuita ei plecăciune „săru’ mâin’le, doamnă”, cu lauda peste măsură. Se avânta la danţ c-un fel de disperare: …Zice popa că nu bea, zău, nu bea, zău, nu bea, şi l-am prins la butea mea…

Apoi se apropia de lampa de pe masă ca să guste din bucate, şi am văzut cu groază cum i se întinde umbra înnegrită peste salcâmi, peste biserică, peste toată uliţa noastră. Ajungea la stele: …Zice popa că nu fură, zău, nu fură, zău, nu fură, şi l-am prins la bătătură… Îmi părea că umbra ei, alături de biserică, e chiar popa în sutanele lui posomorâte. Iar lampa de pe masă îmi părea o candelă de mormânt. Când bătea vântul, felinarul din colţ clătina din cap, se dădea huţa, nerăbdător. Atunci se porneau umbrele salcâmilor în goană nebună, ca nişte călăreţi în glugi misterioase, rătăciţi pe uliţa noastră dintr-un film de aventuri. Oare n-au scoborât de pe ecran ca să mă caute pe mine? Odată l-am văzut pe tata, tânăr de tot, proiectat pe zidul înalt al bisericii, întinzându-i mamei o lalea înrourată. (Nu era decât o cupă de cristal.) Mama, subţirică şi gingaşă, sta veselă, râzândă. Totul venea dintr-o poveste de vrajă. Am tresărit pe urmă, când i-am văzut pe amândoi lângă mine, îmbătrâniţi… Tata a căpătat de la datornici „la prima leafă” abia o jumătate. Într-o zi, ţin minte, mama, muruind pereţii şi prispa casei, a început să cânte, cuprinsă de o veselie neobişnuită. Tata, de colo, a întrebat-o: – Olină, ce eşti aşa de voioasă? – Paraua, bărbate, nu vine singură. Dacă-i chioară, cum să vie… Tata n-a avut ce să-i răspundă. A tăcut chitic. Umbra lui a făcut o mişcare, s-a scărpinat în creştet. MENIUC, George. Umbre. In: Meniuc, George. Proză scurtă. Ch., 2004, vol. 1, p. 37-42.

Chişinăul în literatură

322

323

Paul Mihail (1905 – 1994) Biserica Sf. Arhangheli din Chişinău (1802) Am datoria morală să însemnez date şi amintiri despre biserica Sf. Arhangheli din Chişinău, ca unul care am fost ultimul slujitor al ei între anii 1936–1944. De ce ultimul? Pentru că biserica în anii 1962–1965 a dispărut de pe faţa pământului. Pe locul unde se înălţa biserica trece o autostradă, acolo unde a fost prestolul e centrul unui cinematograf. Acad. Evghenii M. Russev, directorul Institutului de Istorie al Academiei R.S.S. Moldoveneşti, la întâlnirea mea cu el în 1970, a relatat printr-o frază scăpată situaţia. Institutul de Istorie a luptat şi s-a opus dărâmării unui monument istoric, înregistrat şi pus sub ocrotirea Direcţiunii Monumentelor Republicane, dar factorii sistematizării oraşului au făcut acest sacrilegiu. Oraşul a pierdut astfel unul din cele mai reprezentative monumente legate de evoluţia stilului baroc de la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Moldova. Provincia dintre Prut şi Nistru a pierdut un simbol al vechii vetre moldoveneşti, în jurul căreia, după anul 1812, s-a întreţinut şi s-a dezvoltat spiritul românesc. În jurul bisericii, Mitropolitul Gavriil BănulescuBodoni, numit după Pacea de la Bucureşti, 1812, Mitropolit al Basarabiei, în 1813 a creat aşezământul tipografiei exarhiceşti, dicasteria mitropolitană, reşedinţa însăşi a Mitropolitului. În biserica Sf. Arhangheli care,

ca arhitectură, era aproape identică cu biserica Tuturor Sfinţilor din Iaşi, a Mitropolitului Iacob Stamati din 1800, slujea Mitropolitul Gavriil în limba română şi limba slavă, fiindcă avea şi patronul numelui său. De sub teascurile tipografiei exarhiceşti apăreau cărţi de slujbă în limba română, abecedare, pastorale şi în reşedinţa Mitropolitului se semnau acte de organizare a provinciei ca Aşezământul Obrazovaniei. Astfel din tipografia exarhicească pornea în 1815 porunca în limba română a Mitropolitului ca toţi fiii de preoţi şi slujitori ai Bisericii să înveţe mai întâi acasă a citi moldoveneşte şi apoi să fie trimişi la cele mai mari şcoli Eparhiceşti ce s-au întemeiat aici… lângă Mitropolia Chişinăului, alte pastorale pomeneau despre repaosul duminical. De aici a pornit scrisoarea Împăratului către Mitropolitul Gavriil în 1816 „ca să se tălmăcească în limba Naţii şi prin glăsuire Bisericească să se facă auzite în toată păstorirea”, despre numirea unui împuternicit pentru că „multe nevinovate familii ale liniştiţilor locuitori lăsându-şi lăcaşurile sale, îşi caută scăpare peste hotar”. Biserica Sf. Arhangheli era o biserică zidită şi împodobită recent în 1806 de fraţii maior Ioan şi sărdarul Teodor, fiii protoiereului Constantin Măcărescul spre pomenire şi slava sfintei prăznuiri şi partea lor cu umilinţă rugau pe Domnul Dumnezeu să priimască al său dintru ale sale şi să păzască oraşul şi zidirea în veci. După modelul noii biserici ctitorită în Capitala Moldovei – Iaşi de către Mitropolitul Iacob Stamati la 1800 după planul arhitectului Her Leopold din Ardeal în stil baroc, şi feciorii protoiereului Măcărescul au zidit biserica în acelaşi stil, doar ca mărime puţin mai mică. La biserica Mitropolitului de la Iaşi s-a adus piatra poroasă de la Repedea, aici s-a cărat piatră tare de la stâncile

Chişinăul în literatură

324

325

Nistrului şi de la carierile de piatră albă de la Furceni, ţinutul Orhei. La biserica de la Iaşi au ctitorit mitropolitul, urmaşii din familia lui Savin Banu, clerul, târgoveţii, meseriaşii, aici doi feciori ai protopopului târgului Chişinău, aşezat pe moşiile Vovinţeni şi Buicani care aparţineau mănăstirii Galata din Iaşi. Ctitorii au luat modelul bisericii Mitropolitului Stamati care zidise pe locul bisericii de lemn din 1705 a lui Savin Banu Zmuncilă şi ei zideau tot pe locul altei biserici a sfântului Nicolae din vechiu, risipită în ultimul război, încheiat prin Pacea de la Iaşi în 1792. Mitropolitul Gavriil, ca exarh al Moldovlahiei între 1808–1812, văzuse şi chiar slujise la Iaşi în noua biserică a predecesorului său, Iacob Stamati, care avea hramul Tuturor Sfinţilor. Biserica Mitropolitului Stamati întrecea ca podoabă şi stil vechea biserică a Mitropoliei Moldovei zidită de Anastasia Duca, fără bolţi şi clopotniţă, zisă Biserica Albă. Acum, în 1813, Mitropolitul Gavriil va afla la Chişinău biserica Sf. Arhangheli încă proaspătă, cu catapeteazma sculptată şi icoane zugrăvite de Eustatie Altini în stilul neoclasic realist, care avea patron însuşi numele Mitropolitului. De aceea, în cea mai frumoasă biserică în stil baroc şi podoabă românească a oraşului a slujit Mitropolitul cea dintâi Dumnezeiască Liturghie în noua capitală. Biserica se va numi de acum Soborul, adică cea dintâi biserică unde slujeşte chiriarhul cu mulţime de preoţi. Mitropolitul va sluji aici până la moartea sa din 1821, precum şi succesorul său, de aceea biserica va fi numită Sobor, iar în următorii ani după 1836, când se va sluji în Catedrala nouă, biserica va fi numită Soborul Vechi. Biserica Sf. Arhangheli fiind aşezată pe moşia mănăstirii Galata, împreună cu târgul, Mitropolitul va

obţine în 1813 locul trebuincios în partea de sus a târgului pe care va aşeza Mitropolia, şcolile, tipografia şi cele ale gospodăriei. Ctitorii bisericii Sf. Arhangheli din 1806 porneau de la ideea de continuitate. Vechiul loc al bisericii numite „domneşti” era din secolul al XVII-lea. La 1739 această biserică „domnească” cu hramul Sf. Nicolae fusese risipită de Tătari, în războiul ce-l avuseseră cu Muscalii pe pământul Moldovei. Voievodul Grigorie Matei Ghica a învoit în 1741 iulie 27, ca Lupul Năstase biv agă, care fusese sărdar în vremea risipirii bisericii „domneşti”, să rezidească biserica din temelie cu toată cheltuiala sa. Acelaşi domn, la 10 octombrie a aceluiaşi an 1741, printr-un alt document arată că, biserica Sf. Nicolae rezidită de Lupul Năstase, este unica biserică numită „domnească” în Chişinău, pentru care s-a aşezat să slujească doi preoţi şi un diacon. Pe aceşti slujitori domnul îi scuteşte de birurile domneşti şi de ploconul vlădicesc şi de toate sarcinile care vor mai veni. Pentru dăjdiile desetinei, adică a zeciuielii, să fie scutiţi câte 50 stupi de fiecare preot şi diacon. Domnul Grigorie Matei Ghica scuteşte de dăjdi şi angărăile ce sunt în ţară şi pe un ţârcovnic şi pe un posluşnic, tot de la această biserică. Pentru întreţinerea însăşi a bisericii, acelaşi domn dăruieşte de la vama domnească a Chişinăului, câte 2 ocale de untdelemn şi câte 1 litra tămâie. Voievodul Matei Ghica la decembrie 1755 enumeră toate drepturile şi scutirile ce le are biserica Sf. Nicolae. Biserica lui Lupul Năstase a dăinuit până în ultimul război ruso-turc (1789–1792), când Chişinăul a fost ars de turci în retragerea lor. După mărturiile secund maiorului von Raan, zăceau sub cenuşă şase sau şapte biserici. Înseamnă că din a doua jumătate a secolului al

Chişinăul în literatură

326

327

XVIII-lea bisericile s-au înmulţit în oraş. Moşia Vovinţeni pe care era aşezată biserica Sf. Nicolae era a mănăstirii Galata şi dintr-o mărturie hotarnică din 1767 reiese că hramul Sf. Nicolae a fost schimbat cu ziua Sfinţii Arhangheli de către egumenul mănăstirii Galata. Astfel că sub cenuşă se găsea şi biserica care purta hramul Sf. Arhangheli, patron răspândit la sfârşitul secolului al XVIII-lea în toată Moldova şi care a continuat şi în primele decenii ale secolului al XlX-lea. Sfinţii Arhangheli erau patroni ca să apere poporul de războaie şi de holeră. Biserica fraţilor Măcărescu era aşezată pe un dâmb, în vechiul târg, în mijlocul populaţiei moldoveneşti mai înstărite. Boierimea, după pacea de la Iaşi (1792), ridică casele sale pe vatra veche a târgului, a căror arhitectură cu stâlpi şi cerdace imitau arhitectura caselor de la Iaşi. Aici boierii Catargiu, Catacazi, Botezat, Sturza, Donici, Mincu îşi aveau reşedinţa şi biserica. În jurul bisericii Sf. Arhangheli s-a dezvoltat „târgul”, ca şi la Iaşi, a luat naştere „bazarul”, unde negustorii levantini, greci, armeni, evrei, meseriaşi şi săteni îşi valorificau munca lor. În a doua jumătate a secolului al XlX-lea oraşul nou se dezvoltă în partea de sus, prin tăierea străzilor drepte şi ridicarea clădirilor instituţiilor. În partea de jos a moşiei Vovinţeni au rămas Târgul Vechi, Soborul Vechi, bazarul vechi cu uliţele întortocheate şi cu denumirile vechi. Cu timpul populaţia autohtonă română din jurul bisericii a fost împinsă la marginea târgului şi noii veniţi: evrei, greci, armeni, lipoveni, negustori, au populat compact vechile case şi uliţe. La începutul secolului al XX-lea pe teritoriul parohiei locuia un număr mic de credincioşi. Biserica ca monument a fost obiect de manifestare oficială în 1912, când de la Te-Deumul oficiat în faţa ei, s-au început serbările centenarului stăpânirii

streine. Strâmtorată prin clădirile mari care se construiau pe pământul bisericii şi al fostului cimitir, înghesuită pe o ulicioară care deschidea drumul spre biserică căreia nu i se atribuise nicio altă denumire, ea era o strajă a tradiţiei din timpul voievozilor moldoveni. După Unirea Basarabiei la 27 martie/9 aprilie 1918, preoţii care se numeau acolo, erau cu salariul şi cu serviciul la Administraţia centrală eparhială. La biserică, preoţii veneau doar duminicile şi sărbătorile de slujeau. Prin 1924, într-o publicaţie oficială, prof. Şt. Berechet scria „că de vreme ce populaţia creştină astăzi a dispărut aproape cu totul şi pe zi ce trece se tot răreşte, biserica va trebui să se închidă” (Comisiunea Monumentelor Istorice, secţia Basarabia, Anuar, 1924, p. 120). În ograda bisericii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea se ridicase o casă mare parohială. Un preot Saviţchi care a păstorit timp îndelungat a gospodărit bine casa în care locuia el, cu ginerele epitrop şi nepotul cântăreţ. Pentru acea casă, din 1924, casierul Mitropoliei, pr. C. Erhan, coleg cu Mitropolitul, a devenit paroh, fiind văduv şi a adus nepoatele. La 24 mai 1936, ultimul preot nominal de la Centrul Eparhial care era şi revizor eparhial, era silit de legea cumulului să demisioneze şi s-a ivit postul vacant de preot al doilea. După trei ani de slujire a mea de diacon extrabugetar la Catedrala nouă a oraşului, am fost numit la 1 iunie 1936 preot al doilea la Catedrala veche. Era cea mai mare bunătate pe care Pronia o făcea vieţii mele zbuciumate şi sărace până atunci. Peste un an preotul casier ajuns la pensie s-a mutat din casa parohială, neuitând a lua cu sine şi sobele de teracotă din odăi pentru casa proprie. În 1938 am devenit paroh şi m-am mutat în casa pustie a bisericii Sf. Arhangheli. Nu m-a instalat ni-

Chişinăul în literatură

328

329

meni, nu mi-a dat nimeni nimic în primire, toţi înaintaşii aşa au procedat. Se ştia că cei 40 de credincioşi din cuprinsul parohiei Catedralei Vechi, sunt trecuţi în statistica Protopopiei, numai pentru ca parohia să figureze cu state de salar. La primele mele slujbe au venit câteva persoane, între care Credinţa Chiriac, devotată ridicării vieţii bisericeşti. Din atmosfera care se degaja de la păreţii zidurilor interioare ale bisericii, din frumuseţea Catapetezmei sculptate, din strălucirea icoanelor artistice, a arhitecturii cornişei, a tot ce forma bolţile şi arcurile, a luminii line ce străbătea ferestrele, plutea ceva peste oameni şi deasupra anilor. Am simţit în acea tainică plutire în aer, spiritul care a fost aici prezent şi care lega Mitropolia Moldovei şi a Sucevei cu centrul acesta care a stat sub streini. Am început să curăţ altarul. Prestolul sfânt avea mai multe îmbrăcăminte. Cea de suprafaţă era o ţesătură bogată şi ornată cu fir, a doua de mătase cu motive orientale, a treia ţesătură de lână albă şi, lipită de piatră, una din pânză ţesută de tort în tort, înnegrită. Cu sfiiciune am ridicat la un colţ şi pe margine lipit de piatră am aflat bucata patrulateră cu efigia evanghelistului din antimisul tăiat cu însemnarea şi iscălitura Mitropolitului Iacob Stamati, aşezat la sfinţirea bisericii. Trecuseră 133 de ani de la acel eveniment şi slova românească era mărturie că aici e pământ românesc. Această bucurie s-a transformat într-un entuziasm de muncă, însemna că am văzut semne că am fost hărăzit să slujesc la această biserică, eu cel orfan de pe Valea Culei. Tinereţea, dragostea, tot ce acumulasem şi dorisem din copilărie, acum că eram preot am pus în slujirea acestei biserici, a credincioşilor şi a îndeplinirii slujbelor bisericeşti după orânduială şi cu sârguinţă. Afluenţa credincioşilor pentru rugăciune şi slujbele în-

tocmai îndeplinite, rostirea predicii româneşti şi dăruirea prinoaselor ce se adunau, au făcut ca inexistenţa enoriaşilor, acum să se transforme în afluenţă. În acea Vineri a Patimilor, 28 iunie 1940, slujeam în biserică, când preoteasa venind de la piaţă îmi strigă că vin streinii. Am ieşit din biserică înspăimântat, m-am dus la Mitropolie, am găsit pustietate, m-au îngrozit ostaşii cu capetele în piept ce se întorceau de la Nistru, tulburările care începeau. Am fugit pe jos la Iaşi. Au rămas soţia, fiica de 3 ani, casa cu toate ale ei, tezaurul de documente, manuscrise aduse de peste hotare, lucrările mele, mormântul încă proaspăt al mamei. A rămas biserica Sf. Arhangheli căreia i se zicea Catedrala Veche cu toate ale ei şi candela aprinsă în altar. A urmat ceea ce voi scrie în altă parte. În primul tren românesc în iulie 1941 am venit de la Iaşi la Chişinău. Am aflat la epitroapa Credinţa Chiriac cheile bisericii şi câteva femei bătrâne şi copii orfani. Am deschis biserica, am chemat ostaşi care au făcut inofensiv materialul explozibil pentru aruncarea în aer a clădirii, în casa parohială am aflat braţele de fân lăsate într-o odaie, care arseseră puţin şi se stinseseră prin mila lui Dumnezeu. La 15 august 1941 am slujit Dumnezeiasca liturghie în plânsetul credincioşilor râmaşi nedeportaţi şi al copiilor în viaţă, în oraşul care a fost ars clădire cu clădire şi bombardat. În luna următoare am fost numit director al Şcoalei de cântăreţi. Am adus corul şcoalei la slujbele bisericii Sf. Arhangheli, care, împreună cu rostirea predicii româneşti, au înmulţit participarea credincioşilor la Dumnezeiasca liturghie. Astfel biserica, care altă dată era propusă spre închidere, acum ajunsese din urmă multe biserici cu parohii întinse din oraş, în privinţa frecvenţei şi a vânzării lumânărilor de la Mitropolie.

Chişinăul în literatură

330

331

Era în preajma sărbătoarei Paştelui în 1942. S-a început curăţenie generală în biserică, lustruitul sfeşnicilor mari, a policandrului, a icoanelor cu strane, frecatul cafasului, a clopotniţei după iarna grea 1941/1942. Conducând personal această curăţenie şi dorind să se şteargă păianjenii şi adunătura prafului şi a fumului din dosul icoanelor cu străni, le îndepărtam cu elevii de la ziduri. Icoana cu strană mare a „Tuturor Sfinţilor” din partea stângă care reprezenta pe Toţi sfinţii a fost trasă încetişor de la perete şi, în timp ce se ştergea locul înnegrit de păianjeni şi praful cu mătura, din loviturile măturei aud răsunet în gol. Bat cu palma, se aude răsunet şi mai mare a gol. Ce să fie? Peretele era dat cu ulei şi zugrăvit cu motive geometrice. Observ în mijlocul unui cerc o gaură, iar acolo rămăşiţa unei chei fără coadă. Meşterul chemat a întors cheia, când s-a auzit un scârţâit prelung şi uşa tainică s-a deschis în răsuflarea uşurată a celor prezenţi. Era intrarea la amvonul bisericii de pe care în bisericile moldovene se citea Dumnezeiasca evanghelie. Partea ieşită în naosul bisericii a fost suprimată, au rămas numai treptele în zid şi nişa intrării. Pe aceste trepte care duceau la amvon şi în nişa din zidărie au fost înghesuite şi depozitate tot ce a fost în inventarul bisericii de la întemeiere până la jumătatea a doua a secolului al XIX-lea, când s-a început înstrăinarea. Am început cu sfinţenie şi emoţie să scot obiectele închise. Veşmintele vechi de brocat şi stofă orientală, icoane zugrăvite pe lemn cu inscripţii greceşti şi chirilică, Sf. Aer cu inscripţie în chirilică, stihare, mânecuţe, cununii, candele bătute cu ciocanul, condici în limba română cu caractere chirilice de cei botezaţi, cununaţi şi împărtăşiţi, acte şi zapise şi steaguri de bresle. Între acestea un Manifest al Ţarului Alexandru al II-lea în limba română, prin care se aduceau mulţumiri moldovenilor pen-

tru contribuţia la războiul Crimeii. S-a presupus că toate acestea au fost aici ascunse de ultimul dintre preoţi, care a păstrat tradiţia trecutului românesc. Descoperirea evident a fost aflată de credincioşi şi mulţime de orăşeni şi intelectuali au venit să vadă şi să pipăie obiectele expuse. Ziarul local a publicat o scurtă ştire. A venit însuşi guvernatorul, generalul C. Voiculescu, însoţit de doamna şi alte persoane. Le-am expus cele văzute, au ascultat, au admirat, s-au bucurat şi au semnat în condică. Am fost solicitat să expun cele descoperite în „Buletinul oficial al Provinciei Basarabia”, ceea ce am şi îndeplinit, publicând articolul sub titlul: Catedrala Veche din Chişinău. Noui mărturii româneşti, în nr. 6 pe 1942 la pag. 61-62. Încurajat de prezenţa generalului guvernator în biserica strămoşească din 1806, am făcut legătura cu palatul zidit la 1792, alături de biserică, care a fost prima reşedinţă a celui dintâi mitropolit basarabean, Gavriil Bănulescu-Bodoni. Am arătat că acest palat a fost scos la licitaţie de oameni streini în 1939 şi a devenit depozit de sare. Am rugat respectuos, în numele trecutului istoric, să binevoiască a dispune ca acest palat acum degradat să fie destinat unui „Muzeu de artă religioasă”. Guvernatorul a ascultat, a venit şi în zilele următoare cu alte persoane, a spus să-i prezint un istoric al bisericii şi al palatului şi scopul Muzeului. A urmat decizia Guvernământului pentru înfiinţarea Muzeului de artă religioasă, numirea mea ca director şi apartenenţa lui de Direcţia învăţământului. Organizarea, reparaţia clădirii, inaugurarea Muzeului, existenţa şi evacuarea Muzeului le evoc în Zece ani de pribegie a Muzeului de Artă Religioasă, articol în 22 de pagini, scris în 1955. Obiectele evacuate în 23 de lăzi au intrat în Patrimoniul Mitropoliei Moldovei.

Chişinăul în literatură

332

333

Acum, sistematizarea oraşului Chişinău a dărâmat biserica Sf. Arhangheli şi a demolat şi palatul Muzeului şi astfel a dispărut acest monument de arhitectură veche românească. Biserica Sf. Arhangheli a avut moment de înălţare în 1943, când provincia natală a sărbătorit 25 de ani de la actul Unirii din 1918. În acea zi de 28 Martie a venit şeful statului, a intrat în biserică în sunetul clopotelor, a sărutat Sf. Evanghelie, a ascultat istoricul şi a văzut antichităţile păstrate de la strămoşi. În comunicatul publicat, s-a arătat că a cercetat Soborul Vechi, locaş românesc. Şi acum această biserică românească nu mai există. În faţa altarului ei m-am deprins să predic în primii ani ai preoţiei mele, la sfântul ei prestol am simţit fiorul prefacerii Sfintelor Daruri, la jertvelnicul ei am adus miridele pentru cei vii şi morţi, pentru cei ce sunt în amara robie, pentru cei bolnavi, pentru cei ce au căzut în luptă pentru apărarea pământului acesta şi a credinţei strămoşeşti. În nişa jertvelnicului încă din 1939 s-a însemnat pe pietre de către un zugrav nume mari din istoria românilor şi a bisericii, alese de mine. Alte nume ale marilor ierarhi, ale preoţilor ce au slujit, precum şi numele ctitorilor vechi şi noi au împodobit altarul. Spun localnicii că, atunci când tractorul trăgea turnurile şi zidurile bisericii, s-a auzit un vaiet adânc de pe pietrele bisericii, ca plânsetul vântului care s-a risipit în aer şi s-a stins în depărtări. Erau poate spiritele acelor care au zidit, au slujit, s-au botezat, cununat, prohodit şi din tainicele bolţi ale bisericii ele îşi căutau loc de adăpostire. Văzduhul cerurilor le-a îmbrăţişat şi ele vor vieţui, ca să vestească anilor, vremurilor, stăpânirilor, existenţa în veci a locaşului unde s-a preamărit Dumnezeu în limba

românească. Şi va veni un timp ca pe acelaşi loc unde tătarii au dărâmat biserica „domnească”, unde turcii au risipit biserica Sf. Nicolae, unde străinii au demolat biserica Sf. Arhangheli, românii să rezidească biserica care a întruchipat secolele de stăpânire românească. Dumnezeu cel ce ştie toate a orânduit ca, după ani de refugiu, jertfe, bombardamente şi sărăcie, să fiu încadrat ca „refugiat” la biserica Mitropolitului Iacob Stamati din Iaşi. Astfel, ca ultimul slujitor al bisericii Sf. Arhangheli din Chişinău, să mă leg cu biserica Mitropolitului, ca să fie punte de legătură dintre pământul natal cu pământul Patriei române. 19 februarie 1976 Iaşi MIHAIL, Paul. Biserica Sf. Arhangheli din Chişinău: (1802). In: Mihail, Paul. Jurnal (1940–1944) şi corespondenţă. Bucureşti, 1998, p. 219-229.

Chişinăul în literatură

334

335

Olga Nacco (1832 – 1919) Ani de tinereţe (Fragmente) Din viaţa lui A.S. Puşkin la Chişinău I Era o minunată dimineaţă de octombrie, cu soare blând şi mângâietor. Din toate părţile se auzea grai moldovenesc. Datorită timpului frumos şi ploilor căzute de curând colbul de pe uliţe se aşezase. Uliţele sunt pline de oameni, în mare parte moldoveni, dar se întâlnesc şi greci, ţigani, mai puţin turci, iar câteodată şi ruşi. Pătura înaltă a societăţii – boierii – consideră o ruşine pentru ei să meargă pe uliţă, ei abia dacă se primblă aşa pe cărările din livezile lor de lângă case şi, dacă trebuie să plece la vreun cunoscut ori la rude, se duc călări sau în faetoane, chiar dacă n-au decât să treacă strada. Boierii trăiesc în casele lor de zid, cel mult câte patru sau cinci luni pe an, căci vin la oraş să se distreze şi să chefuiască şi, mai ales, să stea la adăpost de haiduci; în primăvară însă se împrăştie cu toţii pe la moşii şi supraveghează lucrările câmpului. Iar la moşii nu fac altceva decât să crească şi să îngraşe ciurde de vite, mai ales boi, pe care-i vând în Austria; grâu şi alte cereale seamănă doar pentru nevoile curţii, iar prisosul îl păstrează în gropi arse, ca să nu putrezească, acoperindu-le apoi cu paie şi pământ, bine bătătorit. Tot în pământ păstrează boierii şi galbenii, şi giuvaiericalele.

Căsuţele oraşului s-au aciuat sub coasta unui deal; de jur-împrejur, cât vezi cu ochii, se întind vii şi păduri, copacii fiind tăiaţi cum se fac buni de foc. Când începe sezonul ploilor pâraie gâlgâitoare năvălesc din deal la vale, tăind străzile de-a curmezişul şi săpând în unele locuri gropi şi chiar râpi. După fiecare ploaie mare şi vijelioasă trebuie să fie neapărat astupate câteva gropi de acestea, ce se formează în mijlocul uliţelor. Pe strada principală din oraş se află câteva rânduri de prăvălioare şi câteva magazine mai răsărite; tot aici se află şi câteva băcălii, şi brutăria, şi farmacia. În schimb, celelalte uliţe au rânduite de-o parte şi de alta curţi cu acareturi împrejmuite cu garduri înalte, deoarece toate casele se ridică în mijlocul unei livezi ori grădini închise, care seamănă ca două picături de apă cu casele de la ţară, doar că sunt mai mici. Numai rareori se înalţă câte o casă ceva mai arătoasă, cu grădiniţe în faţă – în ele trăiesc, de obicei, cinovnicii ori comercianţii ruşi. Nu există străzi pietruite nici trotuare, nici felinare. În centrul oraşului se afla o piaţă destul de mare. În zilele de duminică aici vin din toate părţile ţărani cu căruţele încărcate cu tot felul de bucate şi păsări. Târgoveţii îşi fac rezerve de zarzavaturi şi legume pentru tot anul, căci pe urmă, când plouă şi se desfundă drumurile şi căruţele nu pot răzbate la oraş, va fi rău de cei care nu-şi vor face asemenea rezerve. În părţile acestea luna octombrie este cea mai frumoasă, atât în ce priveşte timpul, cât şi animaţia. În această lună viaţa începe să clocotească din nou în casele orăşeneşti, încuiate şi cu obloanele trase încă din primăvară şi vară. În oraş apar caleşti şi faetoane boiereşti, vin şire de care cu bucate şi calabalâc de la moşii. În fiecare curte oameni plătiţi cu ziua taie şi sparg lemne pentru iarnă, cu toate că nimic nu spune că s-ar

Chişinăul în literatură

336

337

apropia frigul. Se văd alergând peste tot sacagii ducând apă, pe care o cară în sacale de la şipot. În casele boierilor veniţi de la ţară petrecerile încep să se ţină lanţ, şi nu se află zi să nu primească oaspeţi. Prânzurile îmbelşugate, soarélele dansante şi balurile au loc pe rând în cele peste cincizeci de case ale celor mai bogaţi boieri din oraş. Pentru moldovenii de rând în luna octombrie începe toiul nunţilor. Pe uliţe se văd adesea grupuri de târgoveţi acompaniaţi de lăutari-ţigani ori trec în fuga cailor vornicei de-ai mirelui şi miresei, iar duminica nuntaşii îi însoţesc pe mire şi mireasă la cununie. În curtea celor două biserici şi în cea a soborului din centru se observă mare înviorare cu ocazia acestor nunţi: se îngrămădesc mulţime de căruţe, vornicei călări, cete de lăutari, fete împodobite ca de mare sărbătoare – toţi îi aşteaptă să iasă din biserică pe miri, care sunt iară duşi cu muzică din poarta bisericii şi până la casa miresei. Doar în mahalaua turcească a oraşului, unde trăiesc şi bulgari, domneşte o linişte deplină şi o apatie orientală. Uliţele sunt aici şi mai înguste, cu o mulţime de ulicioare şi fundacuri, iar locuinţele seamănă cu închisorile, căci au ferestre mici zăbrelite şi întărite. VIII Plimbările lui Puşkin prin împrejurimile Chişinăului încetară odată cu sosirea iernii, care căzu pe neaşteptate, după o toamnă lungă şi frumoasă, în prima jumătate a lunii noiembrie. Din momentul acela poetul începu să ducă o vină de plăceri. Boierii nu-şi dau rând să-l invite la prânzuri şi la petreceri. În serile, în care nu era invitat nicăieri, chefui cu alţi tineri la hanul lui Antonio, unde petrecu nopţi la rând. În societatea aleasă îşi făcuse multe prietene dintre cucoane şi cuconiţe, cu

care menţinea raporturi amicale şi extrem de familiare şi nu era contra să se dea la pozne, deşi aceste ştrengării rămâneau nevinovate. În primele luni ale şederii sale la Chişinău, pe poet îl miră tare comportamentul liber al bărbaţilor tineri faţă de doamnele tinere şi de domnişoare, pe care aceştia şi-l permiteau în societate, şi alături de această libertate – convenienţele etichetei şi alte rigori încorsetate, de provenienţă strict orientală. Îi era amuzant să observe cum aceste extreme convieţuiau şi chiar confereau modului de viaţă în societatea modernă un fel de stranie armonie. Dar cu fetele din popor, târgoveţe simple, Puşkin era acum prea liber. Lucrurile ajungeau până la jalbe adresate superiorilor lui din partea bărbaţilor geloşi ori a taţilor cu moravuri din cale afară de austere. Inzov îl dojeni de fiecare dată părinteşte, dar mustrările lui nu prea ajutau. În clipe de rară inspiraţie, poetul imaginează versuri admirabile, dar nu scrie nicio strofă. Iarna trecu, astfel, în petreceri. Dar în prima jumătate a lunii februarie se făcu pe neaşteptate cald. Primăvara veni foarte devreme. Ziua era chiar prea cald. La sfârşitul lunii se stârni o furtună, care adusese o ploaie adevărată de vară; în aer pluteau adieri de viorele şi liliac. Pe Alexandr Sergheevici iarăşi nu-l mai vede nimeni. Ca şi toamna trecută, se simte irezistibil atras de câmp, de pădure, de natura frumoasă ca o Cosânzeană, care exercită atâta vrajă şi are atâtea balsamuri tămăduitoare pentru tot felul de suferinţe sufleteşti pentru acei care ştiu s-o îndrăgească şi s-o înţeleagă. Şi inspiraţia poetului, trezită parcă dintr-o grea letargie, creează imagini irepetabile şi-i şopteşte rime dumnezeieşti. Acum poetul încetează să ia regulat chiar şi prânzul, căci îmbucă unde se nimereşte şi ce se întâmplă. Îi este urât şi bătrânului hangiu An-

Chişinăul în literatură

338

339

tonio, cărui îi place mult să-l audă discutând şi râzând pe poet, cu toate că înţelege puţin ruseşte. Acum, în timpul primblărilor sale din primăvară, Alexandr Sergeevici şi-a găsit, în locul lui Egor, care murise, un alt prieten – pe bulibaşa unei cete de ţigani, Ion Guţu, un bătrân alb cu totul la plete, ce ştia să vorbească ruseşte. Odată, trecând pe la marginea pădurii, Puşkin dădu peste o şatră de ţigani şi, cum şedea pe un trunchi de copac, îi privi mai întâi îndelung de la distanţă. Pe covorul de iarbă crudă şi tufişuri se distingeau pâlcuri de ţigani, ce şedeau jos pe lăicere ori pe saltele, pâcâind din pipe scurte din lut ars. Unii dintre ei stăteau culcaţi pe spate şi se încălzeau la soare, mijindu-şi ochii şi având pe chipuri zâmbete de împăcată fericire, iar dancii, goi puşcă, se hârjoneau. Şi se dădeau de-a dura în jurul lor. Într-o şatră se afla o covălie, unde alţi ţigani meştereau ceva pe lângă foi şi ilău. Mai într-o parte, pe o vatră cu jăratic, o ţigancă bătrână fierbea mămăligă. Şi deasupra acestor privelişti nemaivăzute prin simplitatea şi pitorescul lor se înstăpânise larmă de grai gutural, de râsete, de cântece şi de certuri ţigăneşti. „Uite, aceştia-s copiii cei mai statornici ai soarelui şi libertăţii!”, îşi zise poetul şi merse către dânşii. Bulibaşa îl zări de departe, îi ieşi în întâmpinare şi începură să tăifăsuiască. Puşkin află că bătrânul cutreierase în tinereţile lui Rusia cu alţi ţigani lăieşi şi că deprinsese aşa de bine limba rusă, că putea să vorbească. Poetul se învrednici de dreptul exclusiv de a veni la ei în tabără în oricare timp ar pofti, fără să se jeneze şi fără să-i incomodeze şi pe ei. De atunci venea oricând între ţigani, încât îi ştia pe toţi pe nume, îi întreba de ce-l interesa, rămânea atent la traiul şi vorbele lor, îşi făcea însemnări într-un catastif de-al lui, asculta poveştile şi

cântecele lor în tălmăcirea lui bulibaşa Ion. Şi ţiganii se deprinseseră cu el şi se ataşară de dânsul ca de un om aproape lor. Uneori poetul rămânea şi prânzea în tabără. În alte zile, furat de gândurile sale, poetul ajungea cu plimbările sale aşa de departe, că se întorcea acasă istovit cu totul de puteri, abia târându-şi picioarele, şi se culca în pat fără să se dezbrace. Atunci gazdele lui, Naum şi Măriuca, îl dezbrăcau ca pe un copil, îi făceau patul şi-i aduceau să cineze vreo fiertură fierbinte. În acelaşi timp, sub tot felul de pretexte, nu-i lăsau pe prieteni să-i facă poetului vreo vizită. Se întâmpla, însă, câte-o dată, ca cineva dintre dânşii să dea buzna fără voia gazdelor, curioşi să-l vadă pe poet şi să-l întrebe de peripeţiile lui, şi atunci Puşkin se întreţinea cu ei un pic, iar apoi adormea în larma cuvintelor lor, justificându-se în faţa prietenilor că el trăieşte odată cu soarele, adică se scoală şi se culcă odată cu dânsul. NACCO, Olga. Ani de tinereţe: Din viaţa lui A.S. Puşkin la Chişinău. In: Nacco, Olga. Din trecutul Basarabiei: schiţe şi povestiri. Ch., 1976, pp. 223-225, 241-243.

Chişinăul în literatură

340

341

Constantin Negruzzi (1808 – 1868) Scrisoarea VII (Calipso) Ştii că în anul 1821 a izbutit revoluţia Greciei, şi că ea îşi avu începutul la Iaşi. Precum în toate revoluţiile, asemene şi în aceasta s-au făcut mai multe excesuri, căci totdeauna printre patrioţi se vâră oameni de acei care caută a se folosi de orice tulburare. După stricarea eteriştilor la Drăgăşani şi la Sculeni, toate căpiteniile ce erau mai de omenie fugind care încotro, ţările noastre rămaseră în prada birbanţilor. Iaşul se pustii. Orăşenii bejănăriră în Bucovina şi Beserabie, unde găsiră azil. Tatăl meu cu mine, după ce am petrecut iarna în ţinutul Hotinului, în vara anului 1822 ne-am dus la Chişinău, ca să ne întâlnim cu rude, prieteni, cunoscuţi, refugiaţi ca şi noi. Era curioz a vedea cineva atunci capitala Beserabiei, atât de deşartă şi de tăcută, cât se făcuse de vie şi de zgomotoasă. Plină de o lume de oameni care trăiau de azi pe mâne, care nu ştiau de se vor mai înturna la vetrele lor, aceşti oameni, mulţămiţi că şi-au scăpat zilele, se deprinseseră cu ideea că n-o să mai găsească în urmă decât cenuşă, şi, neavând ce face altă, hotărâră a amorţi suferinţa prin vesela petrecere, care cel puţin îi făcea a uita nenorocirea. De aceea, nu vedeai altă decât primblări, muzici, mese, intrigi amoroase. În toată însă această soţietate de emigraţi şi de localnici, două persoane numai îmi făcură o întipărire neştearsă. Aceste erau un om tânăr de o statură mijlo-

cie, purtând un fes pe cap, şi o jună naltă fată, învelită într-un şal negru, pre care le întâlneam în toate zilele la grădină. Aflai că junele cu fesul era poetul A. Puşkin, acest Byron a Rusiei, ce avu un sfârşit atât de tragic, iar tânăra cu şalul pre care toţi o numeau greaca cea frumoasă, o curtezană emigrată de la Iaşi numită Calipso. Calipso îmbla tot singură. Numai Puşkin o întovărăşea când o întâlnea la grădină. Cum vorbeau ei (căci Calipso nu ştia decât greceşte şi româneşte, limbi care Puşkin nu le înţelegea), nu ştiu. Se vede că 22 ani ai poetului şi 18 ani ai curtezanei n-aveau trebuinţă de mult înţeles. Puşkin mă iubea, şi găsea plăcerea a-mi îndrepta greşalele ce făceam vorbind cu el franţozeşte. Câteodată şedea şi ne asculta oare întregi pre mine şi pre Calipso vorbind greceşte; apoi începea a-mi recita niscai versuri de a lui, pre care mi le traducea. Dar după o lună, m-am dus din Chişinău, şi în primăvara anului 1823 m-am înturnat în Moldavia, fără să mai văd pre Puşkin, şi fără să mai aud de greaca cea frumoasă. Câteodată însă, când ceteam poeziile marelui poet rus, şi mai ales Şalul negru, aceste versuri ce sunt un poem întreg făcute înadins pentru tânăra fată, îmi aduceam aminte de acea femeie cu chip îngeresc, şi doream să ştiu ce se făcuse. […] Septemv. 1839 NEGRUZZI, Constantin. Scrisoarea VII (Calipso). In: Negruzzi, Constantin. Proză. Timişoara, 1992, p. 116-117.

Chişinăul în literatură

342

343

Chişinăul în literatură

O alergare de cai Tot oraşul Chişinăului se adunase ca să privească alergarea de cai, ce se prelungise pân-în luna lui septemvrie cu aşteptarea d. conte Voronţov, guvernatorul general a Nuorusiei şi a Besarabiei; dar trecerea lordului Durham, ambasadorul Marei Britanii lângă curtea Petersburgului, pe la Odesa, împiedecându-l, alergarea rămase a se face numai în fiinţa d. guvernator civil, generalul Fedorov. Locul alergării este zece minute afară de oraş, unde este gătită o galerie de scânduri în felul chinezesc, pentru privitorii nobili. Prostimea sau, în limba aristocratică, canalia, şede împrăştiată pe câmp, sau înşirată pe marginea unui odgon întins ce n-o lasă să se grămădească. Slabă stavilă, dacă n-ar fi sprijinită de jandarmii poliţiei! Piaţa se întinde ovală pe un neted şes într-o circomferinţă de trei verste, însemnată cu stâlpuşori de lemn de 3-4 stânjini departe unul de altul, iar dinainte galerii este bariera de unde pleacă alergătorii, carii, într-o fugă, sunt datori a face girul pieţii de patru ori, adecă o cale de douăsprezece verste (ca jumătate poştă); şi doi, care întrec pe ceilalţi, ajungând mai nainte ţinta, primesc, cel întâi un vas de argint preţuit 1 500 ruble asignaţii; cel al doilea, 500 ruble, care bani îi dă vistieria împărătească. Alergări de cai se fac pe tot anul în toate guverniile Rusiei. Scopul este ca prin această încurajare să se îmbunătăţească soiul hergheliilor şi e foarte nemerit, pentru că acum toată călărimea se îndestulează din ţară, în vreme ce mai demult era nevoie a se cumpăra cai din staturile vecine. Am uitat să spui că numai armăsari şi iepe sunt primiţi să alerge; cai nu, şi nu de alt soi decât de loc.

Fiinţa funcţionarilor civili şi militari, toţi înmuncliraţi, da acestei privelişti o pompă solenelă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrâstei de mijloc, cu această deosebire că aceia se luptau ca să capete o ochire de la dama inimii lor, şi aceştia aleargă ca să câştige 1 500 de ruble. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumuşele şi mai slutişoare, toate cu deosebite capele şi mode de contrabandă, pentru că Odesa, fiind port franc, se însărcinează a îmbrăca pe chişinăuience; şi e curios a le vedea pe toate cu toalete răcoroase şi frumoase şi stofele englezeşti şi franţeze cum foşnesc trecând cu despreţ pe sub barba vameşilor, care le privesc strâmbându-se şi strângând din umeri. Un frumos landau de Viena venea înhămat de patru telegari roibi. Vezeteul, în vechi costium rusesc, cu barba lungă, îi mâna cu hăţuri acoperite cu ţinte de argint, păzind un aer grav, vrednic de un magistrat. Un luător-aminte îndată ar fi cunoscut că acel atelagiu, deşi rusesc, avea o formă cu totul moldovenească; adecă era mai elegant şi covârşind măsurile obiceiului, căci caii de la roate era cel puţin de trei stânjini depărtaţi de naintaşii pe care-i mâna un frumos băiet ca de 16 ani, strigând neîncetat: padi! padi! cu un glas ce răsuna ca piculina între instrumentele unui orhestru. În acel echipagiu, dinapoi era o tânără damă blondă, a cărei figură avea acea blândeţă ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael şi un june brunet care, de pe barbetă şi musteţi, se cunoştea că era străin. Dinainte era un om balan, ce putea să aibă 35 ani. Chipul său era frumos şi interesant, dar o întristare desnădejduită se vedea pe faţa sa palidă. El purta ochilari verzi şi ţinea mâinile tinerei dame strânse întru ale sale, cu o familiaritate neiertată altui decât unui bărbat.

Chişinăul în literatură

344

345

Cât pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e lângă o frumuseţă şi nu se uita la scena conjugală, care urmare a lui dovedea sau că acea jună femeie îi era rudă, sau că inima lui era prinsă, sau că era un nesimţitor; pentru că dama (precum am mai spus) era atât de frumoasă, încât văzând-o cineva, trebuia, dacă nu s-ar fi înamorat, cel puţin să o privească ca pe un cap d-operă a naturii. Tânărul om smolit eram eu; ceilalţi, d. Ipolit P. şi soţia sa, d-na S., vara mea. Sosind la galerie, ne-am dat jos. Vara mea luă braţul bărbatului său, iar eu făcându-mi loc pintre dame cam călăreşte (cavelierement), călcând pe bătăturile moşnegilor carii mă da la toţi dracii, cotind uniforme în dreapta şi în stânga cu zicerea pardon, talisman care închide gura ghiontiţilor şi călcaţilor, am alergat la celalalt capăt a galeriei, unde zărisem o capelă roză împănăşată ca o pasere de paradis. Stăpâna acei capele era fanalul care mă lumina, magnetul ce mă trăgea … Nu voi întreprinde a descrie frumuseţele doamnei B., pentru că simţ că acum, după trecere de cinci ani, oricât aş voi să fiu de nepărtinitor, suvenirea ei ar sili imaginaţia mea să galopeze fără voie şi aş călca hotărârea ce am făcut de a spune adevărul în toată simplitatea sa. Nu voi vorbi deci nici de farmecul ochilor ei, nici de glasul ei ce semăna cu suspinul amorului, nici de a ei talie mlădioasă … Netăgăduit este că eu slăvesc pe toate femeile tinere şi cinstesc pe bătrâne în amintirea trecutei lor frumuseţi; dar cu toată plecăciunea rog pe damele care nu vor avea o talie frumoasă, să mă ierte dacă le prefer pe cele nalte şi subţiri. Asta este o greşeală de care e vinovat gustul meu. Doamna B. mă primi cu un zâmbet încântător, şi văzând negura de gelozie ce se răspândise pe faţa mea

întru viderea unui tânăr ofiţer de lănceri, ce vorbea cu dânsa: – Îţi recomand pe d. Arsenie Timofeevici J., îmi zise. – O! noi ne cunoaştem, am răspuns zâmbind cu silă către rus. – Bonjur, mon cher; te ştiam la Hotin. – Ieri numai am venit, şi mâne mă duc. – Cum! aşa degrabă ne laşi? am adaos încreţind fruntea şi rădicând sprincenele, ca să-mi dau un aer mâhnit. – Slujba o cere. Slujba militărească are mai multe neplăceri decât mulţămiri. – Şi mai vârtos în vreme de război. Pururea în buza tunului, siliţi a bivuaca sub un cort care nu vă poate apăra de nestatornicia văzduhului, meniţi poate a muri departe de ai voştri, fără altă petrecere decât ceaiul şi stosul… – A! războiul e cea mai mare plăcere a vitejilor, urmă el cu un aer fanfaronic, dar pacea, – pacea e nesuferită. A şedea fără treabă într-o cetate, în tovărăşia unui bătrân comandant plin de reumatismuri şi de decoraţii… – V-aţi afundat în strategie, domnilor, zisă doamna B., şi nu luaţi seama că alergătorii au să plece. Ofiţerul ne lăsă. – De mult venise lăncerul acesta? am întrebat. – N-aibi nicio grijă, îmi răspunse doamna B., râzând; îmi vorbea de fortificaţiile cetăţii Hotinului. Nu ştii însă cât m-a mulţămit întâlnirea voastră. Făceam o comparaţie între voi când vorbeaţi; tu atât de negru, el atât de alb; era un contrast de minune. – Văd că comparaţia nu-mi era în favor. – Oh! eşti nesuferit. Taci. Iată domnul R., unul din judecătorii câmpului (juges de camp).

Chişinăul în literatură

346

347

Domnul R. ne spuse că se va da semnalul alergării, îndată cе se vor cântări concurenţii. – Cum? am întrebat. – Toţi se cântăresc cu acel ce se socoate a fi mai greu şi celor mai uşori li se pune plumb pe şea, până ce sunt toţi deopotrivă grei. – Asta e nedrept. Dacă natura m-a făcut uşor, pentru ce să mă îngreuie cât un grosoman, ce trage poate opt sute de litre? – Aşa e regula. – Care socoţi că va lua premiul? întrebă doamna B. pe judecătorul de câmp. – Precum gândesc, Meleli va câştiga, căci e bun călăreţ. – Care e Meleli? am zis. – Acel mic, acolo, cu un strai unguresc larg, încât pare că e de împrumut. – Slabă nădejde, am urmat, căci n-are nicicum aer călăresc. – Să-1 vedeţi pe cal, veţi judeca altfel; dar aud chemându-mă. Mă iertaţi, mă rog. Judecătorul alergă şi, găsind toate formalităţile împlinite, dete semnalul strigând: allez! Alergătorii plecară ca săgeata. ……………………………………………. – Mă uit la vara d-tale, îmi zise doamna B., şi simţesc o nespusă compătimire pentru soarta ei; atât de tânără şi atât de nenorocită! Abia începuse a gusta dulceţile unei căsătorii potrivite, cu întâiul ei bărbat, colonelul D., tânăr, frumos, viteaz, şi moartea îl seceră sub zidurile Silistrei. Acum, acest al doile… – O! ea îl iubeşte. – Nu mă îndoiesc, căci d. Ipolit merită a fi iubit, dar ce amar trebuie să fie în sufletul lui şi câtă jale în inima

soţiei sale, care seamănă Antigonei sprijinind pe Edip. – Cu deosebire că acel vestit rege a Tebei era bătrân şi d. Ipolit este încă în floarea juneţei. – Vai de el! cu atâta e mai de tânguit, pentru că în vârsta înfocată a tinerilor simţiri, viaţa i s-a făcut o povară dureroasă. – În adevăr, am luat seama că nu vede bine, dar asta poate fi o boală trecătoare. – Nicidecum. E desăvârşit orb. În zadar s-au silit cei mai iscusiţi doctori ai Petersburgului şi ai Odesei, nu i-au putut folosi, ci mai vârtos, pe lângă desnădejduirea de a se vedea vindecat, de care pătimi moralul său, fizicul lui suferi într-atât încât pare că e un bătrân trecut! O, Dumnezeule! Blestemul Olghii se împlini!… Zgomotul gloatei ne curmă vorba. Alergătorii veneau. ……………………………………………. Doisprezece concurenţi purceseră şi numai cinci se înturnau. Curând şi din aceştia mai rămaseră trei. Doi rivali era acum: un armăsar negru şi o iapă sură. Calul era mic de trup, dar plin de foc; picioarele-i era atât de delicate, încât păreau că numaidecât or să se frângă. Pe dânsul era Meleli. El sta înfipt pe şea şi atât de neclintit, încât omul şi dobitocul semănau un trup, un centaur. Calul era numai spumă; muşchii i se întinseseră ca coarda unui arc şi aburi groşi ieşeau din el. Fruntea călăreţului şiroia de sudoare; el legase frâiele de oblâncul şelei şi se ţinea de coama cursierului. Iapa sură, pe care o încăleca un jochei a nu ştiu cărui domn, era mai mare decât armăsarul; trupul ei lungăreţ o arăta că e fugariţă. Întinsese capul înainte, urechile le lăsase pe spate, şi alergând alăturea cu dânsul, şuieratul largilor ei nări era ca boldul unui pinten

Chişinăul în literatură

348

349

pentru armăsarul care atunci şi mai tare se repezea la fuga, însă ea nu-i da pasul. Amândoi era acum ca la cinci sute paşi de ţintă, când Meleli înfipse ambii pintenii în coastele armăsarului. Un sânge purpuriu vopsi pielea lui lucie ca atlazul şi negru ca pana corbului. Rânchezând de durere, se răsuflă sforăind straşnic, zburli unduioasa coamă şi, aruncându-se în zece copce, ajunse ţinta, nobilul dobitoc! Îndată îl urmă şi iapa. – Hura! striga gloata, bătând în palme. Meleli primi vasul de argint pe care erau săpate armăturile Beserabiei. Armăturile aceste sunt: capul zimbrului moldav, ţinând în coarnele sale pajura împărătească cu aripele întinse. Întovărăşit de jandarmi şi de toţi privitorii, cu muzică înainte sunând marş, Meleli intră în oraş. Astă intrare triumfală se pomeneşte şi se va pomeni multă vreme în capitala Besarabiei, precum se pomeneau la Roma triumfele lui Cesar, August ş.c.l. ……………………………………………. – Ce Olgă, doamna mea, şi ce blestem? am întrebat. – Asta e o lungă şi tristă istorie, pe care îţi voi spune-o deseară, îmi zise doamna B., suindu-se în trăsură. Ridicând ştorile, îmi zâmbi, făcându-mi un semn de adio cu buchetul de flori ce avea în mână. Ochii mei au urmat careta până ce au pierdut-o din vedere. Seara am alergat la doamna B., pe care am găsit-o singură, aşteptându-mă. Iată ce îmi spusă: P.S. Istoria unei femei, spusă de o femeie, are un far-

mec deosebit. Copiez din albumul meu chiar spunerea doamnei B., încredinţat fiind că cetitorul îmi va rămânea mulţămitor. ……………………………………………. N.B. Trecuseră 22 ani, când nu fusesem în Besarabia când în iarna trecută, guvernul nostru mă însărcina cu o misie la Chişinău. În sfârşit, eram să văd locuri dorite, rude, prietini ce nu-i revăzusem de 22 ani! O viaţă de om! În călătorie, toate amintirile juniei se grămădeau în închipuirea mea, şi mi se părea că privesc pe Meleli călare şi pe doamna B. valsând cu ofiţerul de lănceri. Era dimineaţă când am intrat în oraş. M-am dus la vechea mea gazdă, unde mă aştepta cea întâi decepţie. În locul moşneagului de la 1835, atât de roş şi de vesel mă întâmpină un neamţ searbăd şi flegmatic, care cârmuia birtul. Luai un fiacru şi vizitai oraşul, pre care îl găsii sporit în mărime, de nu şi în frumuseţă. La urmă, mă hotărâi să mă duc la doamna B. Nu ştiu pentru ce, cum pusei acest gând, inima începu a mi se bate şi simţii o nelinişte oarecare. Era aceasta oare o aducere aminte a vremii trecute? Nu cred. Se strecurase atâta timp, se petrecuseră atâtea întâmplări, încât nu putea fi altă decât acea impresie a tinereţei, care rămâne pururea în sufletul omului. O slugă mă anunţă. Intrăi îndestul de uimit într-un salon unde mă aştepta o nouă decepţie. Găsii o băbuţă zbârcită, încungiurată de căţei şi de motani, care, după ce cu politeţă mă invită lângă dânsa, îmi prezentă o priză de tabac! Niciodată n-aş fi gâcit că bătrâna astă ce purta ochelari şi priza tabac era frumoasa doamnă B., odinioară fala Chişinăului! – Cum, doamna mea, porţi ochelari?

Chişinăul în literatură

350

351

– Ce? ai pleşuvit? – Tragi tabac? – Ţi-au căzut dinţii? ş.c.l., ş.c.l. După o convorbire atât de prozaică, în care vreme ne uitam unul la altul, am sfârşit prin a râde noi însuşi de noi, şi a ne mângâia de poznaşele isprăvi a timpului. Am petrecut două săptămâni vesele în capitala Besarabiei, unde am găsit cea mai bună primire şi cea mai cordială ospeţie. 1857, mai

NEGRUZZI, Constantin. O alergare de cai. In: Negruzzi, Constantin. Proză. Timişoara, 1992, pp. 24-29, 44.

Ghenadie Postolache (n. 1964) Punctul lui Zaharia (Fragment) Pe o moină fabuloasă, într-o zi de duminică văzu mai puţină lume ca de obicei pe străzi, dar aceea pe care o văzu îl impresionă prin tenul împrospătat al feţelor, de parcă se spălaseră toţi cu ouă de paşti. Intrase în localul unde suporta să piardă vremea. Ţipenie. Chelneriţele stăteau la taclale. Îşi comandă ceva, nu prinse însă a-şi savura în deplină comoditate tainul. Patronul localului se arăta îngrijorat. Nu pentru lipsa de muşterii – ci, înţelese, uşor derutându-se, pentru prezenţa lui din colţul sălii unde nu se aştepta să fie tulburat… Patronul îi spuse: ne scuzaţi, aveau banchet, aveau petrecere. Ziua Sf. Valentin, cum să nu!! Această dinamită pasională, pusă sub o iarnă virilă încă, debusolând-o, până ar fi dat ea semne de agonie, mult până la baba Odochia. Venea un pâlc, un detaşament de îndrăgostiţi. Nu credea să deranjeze pe cineva, ţinu să dea şi replica… Patronul dispăru, apăru, îşi bolti mulţumit ochii pentru strălucirea organizată a localului. Şi iarăşi îl rugă insistent din priviri să părăsească sala. El, unul, nu avea nimic cu acest client, însă… Altădată i-ar fi răspuns, i-ar fi strigat, ştii, dumneata, cine sunt eu?! Acum râse, numindu-l în sinea lui vită şi pederast. Se ridică să iasă. Într-adevăr, ce atribuţie avea el la… La un moment dat îl văzu pe patron grăbind spre el, îi ghici intenţia, voia să-l oprească, un singur om, de-a drep-

Chişinăul în literatură

352

353

tul, nu putea incomoda. Nu se opri. Nu putea fi prins aici cu nişte lucruri ce nu şi le voia amintiri. Era un lux nepermis atât observarea pe furiş a unor efuziuni juvenile, cât şi solicitarea peste măsură – el forţându-i parcă să arate versaţi – a celor îndrăgostiţi în faţa unui strein, care, imperturbabil, dădea impresia că ştie cum trebuie… Şi dacă nu ştia, cu atât mai mult nu avea ce căuta acolo. În aer, pretutindeni, se revărsase parfumul uleios al dragostei. Chişinăul îşi reveni într-un mod neaşteptat. Nu era figuraţia anostă a unor sărbători fără de geniu. Se sărbătorea discret, în surdină eventualitatea ieşirii din timp, coloane de oameni şerpuiau prin centrul mohorât slujind, cu ochii plini de foc, o putere ce neîndoielnic oferea fiecăruia unicitatea râvnită şi care pregătea în adâncurile sale neveştezite miracolul fiecărei vieţi. Aici nu se putea ascunde nimic. Acum nu se putea ascunde nimic. Se păru că nu mai era vreme pentru aşa ceva. Şi nici chiar vremea nu costa un asemenea efort. Şi-adevăru-i că nu exista vreo ţintă aici, bună de atins. Şi acei care mergeau îmbrăţişaţi, se lăsau generos admiraţi de restul lumii; acei la braţ se opreau la un moment dat, la ieşirea din piaţă şi se uitau cu jind la ceilalţi singuri, la ceilalţi pâlcuri, la restul lumii. POSTOLACHE, Ghenadie. Punctul lui Zaharia: fragm. In: Postolache, Ghenadie. Coffee-house. Ch., 2006, p. 11-65.

Victor Prohin (n. 1942) S-a copt frunza (fragmente) Trecut de ecuatorul unui mileniu, Chişinăul n-are un parfum de urbe veche. Nefiind un centru unde s-ar întâlni rutele comerciale, situat când la periferia unui imperiu, când la marginea unui regat, secolele nu prea i-au lăsat zidiri care, prin trăinicia şi farmecul lor, ar înfrunta timpul; abia în ultimul pătrar de veac începu a se ridica într-un an cât înainte nu creştea în zece. Această extindere se datora apariţiei unor mari întreprinderi din complexul industrial-militar şi infrastructurii lor. Se vorbea că numărul locuitorilor ar trebui să depăşească un milion. Mulţi aşteptau ca numărul populaţiei să atingă această cifră. În cazul dat, pentru comoditatea călătorilor, urma să înceapă construcţia unui metrou. Într-un fel, oraşul parcă nu avea trecut şi nu i s-au născut patrioţii. Dacă la un sanatoriu ori într‑un tren cu lume de pretutindeni, alţii îşi lăudau oraşul de baştină, care, posibil, nici nu se afla pe hartă, şi se supărau dacă puneai la îndoială existenţa acelui oraş, chişinăuianul nu se supăra cât de cât dacă îi criticau urbea. Cauza unei atare atitudini a locuitorilor faţă de capitala în care trăiau era simplă. O bună parte dintre ei veniseră încoace de curând, în conştiinţa multora, oraşul rămânea o gazdă, nu o casă a lor. Ca durată, viaţa la Chişinău o depăşea pe cea de la ţară, totuşi, acea jumătate trăgea mai mult, acolo le rămâneau copilăria

Chişinăul în literatură

354

355

şi adolescenţa. Acum se înfiripa întâia promoţie de chişinăuieni care ar fi acceptat cu entuziasm caracteristica ce le-ar fi eliberat-o unul dintre bărbaţii iluştri ai Romei: nervoşi, lenoşi, dar geniali! Nici aceştia, însă, nu erau încă orăşeni în sensul deplin al cuvântului. Vacanţele şi le petreceau în sat la bunici, iar apoi până aproape de căsătorie, se vedeau în vis cum înhamă caii ori mănâncă la oloiniţă miez de răsărită cu pumnul. Printre cetăţenii în etate se nimereau şi dintre cei născuţi aici, care au aplaudat acrobatele şi panglicarii circurilor ambulante, au cântat în corul Catedralei alături de Maria Cebotari şi au dat mâna cu vestitul atlet Ivan Zaikin. Numai că aceşti orăşeni din tată în fiu nu se auzeau în puhoiul celor mulţi care, dacă ştiau câte ceva despre Chişinăul de altădată, informaţia au ciugulit-o din producţiile artistice ale unor autori care au văzut pentru prima oară oraşul după absolvirea şcolii. De prin anii şaizeci, când şlagărele despre cucuruz le-au strâmtorat temporar pe cele despre amor, s-a înfiripat un început de tradiţie izvorâtă stihiinic. Lângă panourile cu ziare din republicile unionale, se adunau zilnic bărbaţi în toată firea. Cei de neglijau aceste întruniri neorganizate erau siguri că aici se tăifăsuieşte despre fotbal – atât. Într-o anumită măsură, aveau dreptate. Tema dominantă a discuţiilor rămânea fotbalul. Cum însă sezonul de rând lua sfârşit, iar până la cel următor rămânea o iarnă şi o lună de primăvară, aici se discuta despre hochei, despre şah, ba chiar şi despre politică. Asistând, fie şi episodic, la asemenea întruniri, te alegeai cu un volum de informaţie incomparabil mai variat decât cel pe care l-ai fi avut dacă treceai pe alături. Deşi venise luna număratului câştigurilor, remizelor şi pierderilor, tema adunării de lângă ziarul bieloruşilor era alta. Grigore o remarcase de îndată ce s-a apropi-

at. Posibil, avea să-şi vadă de drum, dar, urcând strada, 1-a recunoscut pe Nic. Stătea dolofan, cu o sacoşă de covrigi, şi se uita concentrat de parcă asista la o reprezentaţie teatrală cu eroi pozitivi şi negativi. }n răstimpul de când nu s-au văzut, Nic a descrescut parcă, devenind mai josuţ dar aceasta era o iluzie optică: omul avea un început de burtă ceea ce îl făcea să pară mai scurt. Frizura lui, neagră şi stufoasă cândva, o capodoperă a naturii, parcă-i scăzuse în volum, iar fruntea îi crescuse – omul începea să chelească. Grigore îl atinse de umăr, iar acela făcu nerăbdător cu mâna: lasă-mă să ascult! Întorcând iritat capul – unul, cu caschetă de ciclist, ronţăia mere la ureche, – Nic îl zări, surprins, pe Grigore. – De-acum nu mai recunoaştem oamenii! – Te admir de o oră, să văd cât vei sta. – Nu mai spune!… Mergem să ne aşezăm undeva. – Nu rămâi până la capăt? – Dacă aici poţi să vii când vrei şi să pleci când vrei. Că asambleea asta n-are nici început, nici sfârşit. S-au dus ceva mai la vale, unde era o bancă liberă. – Te-ai săturat să vegetezi în Goldana ceea? – De ce să mă satur? – N-ai venit să te faci orăşean? – Nu. – Eşti original. De câte ori întâlneşti un fost coleg de la Alma Mater, prima frază e „Noroc! Ce mai faci?”, iar următoarea: „Nu ştii un loc vacant care îmi duce dorul?”. Că s-a săturat să frământe glodul şi să târâie de la târg plase cu hăleală. – Nu m-am gândit la aceasta. – În acest caz, care-i scopul venirii dumneavoastră? – Să mă bucur de voi, frumoşilor! – M-aş mira mult să dai de cineva. Şi pe mine m-ai întâlnit întâmplător.

Chişinăul în literatură

356

357

– L-am văzut de acum pe Lex. – Nu mai spune! Trăim într-un oraş, dar nu l-am întâlnit de anţărţ. – Voi, aceşti de aţi prins cheag în capitală, nu vă prea vedeţi, fiindcă nu doriţi. – Sunt ele alte motive – griji existenţiale, ritm galopant al vieţii … *** Cu toată revărsarea de verdeaţă şi flori pe străzi, toamna avea calul ei troian. Acesta era cel mai bătrân parc din oraş. Pentru fluturele ridicat de un vârtej mai sus de acele spaţii, unde navighează unghiuri de cocori, Chişinăul se rotea dedesubt ca un goblen impresionist, alb cu verde, împestriţat de acoperişuri gudronate, cu albiile străzilor, cu oglinzile pământii ale câtorva lacuri, cu talgerele eliptice a două stadioane şi cu purpur de trandafiri. Aproape de mijlocul lui, se afla o palmă de loc, unde pâlpâiau făcliile toamnei − parcul din centrul oraşului. Copacii dormitau mulţi şi de specii diferite − băştinaşi de când lumea, cât şi cei aduşi din alte zone climaterice. Nuanţele lor autumnale erau variate. Picoteau la soare copaci de un galben-aprins, alţii − cu frunza arămie, vişinie, stacojie, portocalie, cu frunza violetă ori ruginie, mai în scurt culoarea copacului cu frunza căzătoare. Era bogat al naibii acel spectru autumnal, pe tot întinsul parcului nu găseai doi arbori cu frunză de aceeaşi culoare ori nuanţă. Mai e o perioadă a anului, când fiecare coroană e irepetabilă, îşi păstrează individualitatea − luna înfloririi copacilor. Atunci fiece pom îşi arată culoarea: albul lacticolor al caisului, un alb de zăpadă al vişinului, roz-albul merilor, un alb diluat în verde al prunului, liliacul, floarea gălbuie a teiului, puful plopului, ciorchinii castanilor îndreptaţi cu vârful în

sus şi cei ai salcâmului cu vârful în jos, şi apoi, ironia sorţii, cea mai mândră podoabă a plaiului − nucul − cu floarea lui semănând cu nişte omizi agăţate de ramuri. Dar se scutură petalele, coroanele pomilor sunt ţesute dintr-o puzderie de limburi, printre care se scaldă tremurătoare limpezimile cerului şi încă o vreme, până se vor statornici căldurile, fiece pom îşi va păstra nuanţa prunciei. Dar, pe nesimţite, copacii se încadrează în şcoala soarelui. Frunzele li se lăţesc, se îngroaşă, verdele răzbate mai pronunţat şi, prin plasa rămurişului, nu mai zăreşti cerul şi nişte păsăruici nevăzute împletesc în coroane cuiburi. Ai să treci pe lângă pomi zi de zi, fără să bănuieşti că undeva alături stau culcate în puf câteva ouşoare cu picăţele. Acum rar copac să difere de altul; toţi sunt de un verde dens, concentrat, atât poate că unul e mai închis, altul mai crud. Ce-i drept, câte un salcâm îl face pe nebunul: stă în toi de vară cu frunza ca lămâia, dar aceasta e o anomalie. Abia când se iscă o boare şi tresaltă frunzetul, mai diferă copacii. Frunza plopului şi cea a răchitei lasă să se întrevadă un luciu metalic, cea a teiului, cu perişori, bate în alb, aducând cu o piersică crudă. Copacii n-au răgaz să cugete la deosebirile dintre ei. Ei urmează institutul arşiţei, academia ploii, universitatea vântului şi doctorantura grindinii − copacii cresc. Dar vin brumele, frunza pomilor e coaptă. Deşi parcurseră cu toţii acelaşi program, susţinură aceleaşi examene şi colocvii, fiece pom apare tot mai pronunţat cu întreaga lui avuţie ori sărăcie. Grigore stătea în acel colţ al parcului, unde se ridica, bolovan peste bolovan, o stâncă butaforică, în vârful căreia un vultur împietrit sfâşia cu ciocul un şarpe, tot de piatră. În scoicile de ciment susurau stropi limpezi de apă şi în jurul lor roiau viespi însetate. Din tării, cobora îngheţat, cu aripile frânte, acel fluture înălţat de vârtej

Chişinăul în literatură

358

359

acolo unde numai vulturilor li-e scris să ajungă. Ateriza, rotindu-se ca o sămânţă aripată, spre locul desfăşurării unei scene mai rar întâlnite: câţiva bărbaţi legaseră cu otgoane o ursoaică de piatră, cu puişori, şi acum se gândeau, cum s-o urce cu macaraua în basculantă. Generaţii de chişinăuieni s-au bucurat de sculptură, căţărându-i-se în spate, ori fotografiindu-se îmbrăţişaţi cu ursuleţii, dar acum sculptura, plină de crăpături, nu mai făcea faţă esteticii locului şi trebuia să fie mutată într-un ungher mai umbrit ori transportată la gunoi. Despărţindu-se de Nic, Grigore s-a dus la Iuliana acasă. Nic se grăbea la autobuz şi nici unul din ei nu ştia, când se vor revedea. Ziua de mâine omul intenţiona să şi-o consacre familiei. Era una din rarele ocazii când toţi titirezii lui, risipiţi prin raioane, să fie adunaţi grămăjoară. O conduseră tustrei pe Iuliana, blocul în care locuia împreună cu părinţii se afla la marginea oraşului şi era unul dintre cele mai moderne. Acum se întindeau până hăt în câmpie bulevarde largi, cu balcoane care de care mai arătoase şi blocul cu patru etaje, unde locuia fata, arăta demodat. Nuieluşele ce se clătinau odinioară subţiri au devenit copaci rămuroşi, alcătuind o pădurice umbroasă, iar viţa-de-vie s-a căţărat pe acoperiş, agăţându-se cu mustaţa de burlane. Ca şi atunci, două fetiţe săreau într-un picior dintr-un pătrat desenat pe asfalt în altul, iar una, cu gaibe lungi, asurzea lumea cu patine pe rotile. Din foişorul împrejmuit cu viţă nu se auzeau pocniturile pieselor de domino. Era o zi când militarii în retragere, făcând o pauză în turnirul lor ce ţinea de prin martie până la îngheţuri, au plecat în recunoaştere la un magazin, unde, cică, s-ar fi adus limbi de porc. PROHIN, Victor. S-a copt frunza: [fragm.]. In: Prohin, Victor. S-a copt frunza: roman, nuvele. Ch., 2008, pp. 93-95, 109-112.

Alexandru Robot (1916 – 1941) Pajurile mizeriei chişinăuiene Primul aspect care surprinde la Chişinău este peisajul negru al ciorilor. Păsările acestea funebre te primesc de la gară. Pe peroanele de gară din alte localităţi eşti asaltat de hamali şi birjari. În gara cu ziduri bătrâne a Chişinăului se reped la tine corbii. Ciorile împodobesc toate străzile oraşului. Le observi pe o ramură uscată a unui arbore desfrunzit şi le vezi legănându-se pe sârma unei antene de radio. Pentru un călător care a văzut oraşele din Ardeal pline de porumbei albi, ciorile Chişinăului arată, mai mult decât orice, diferenţa dintre două lumi. În parcul care înconjură silueta rotundă şi albă a Soborului, copacii înalţi şi goi, semănând lamentabil cu scheletul unui mort dezgropat după şapte ani, sunt decoraţi cu ciori de toate mărimile. Corbii domestici din Chişinău. Zboară din creangă în creangă, se aruncă apoi în zăpadă şi trec peste capetele trecătorilor, scoţând strigătul răguşit şi sinistru, care aduce fiorul presimţirilor rele. Ciorile formează specificul Chişinăului. Ca nişte pajuri ale mizeriei, ele plutesc cobitoare deasupra periferiei, unde petele lor negre şi zdrenţele locuitorilor încep să se confunde. În pieţele publice din Chişinău ciorile sunt mai nume roase decât porumbeii de pe San-Marco în Veneţia.

Chişinăul în literatură

360

361

Ciorile desuete şi dezagreabile, rupte parcă dintr-un steag de doliu, embleme şi simboluri ale nenorocirii, care nu se desparte de destinul Basarabiei, sunt caracteristice pentru un oraş cu două linii de tramvai, dintre care una merge la spital şi alta la cimitir. Pretutindeni, pe fiecare stradă şi pe fiecare uliţă, zboară negrele şi jalnicele ciori, care coboară pe caldarâm, proiectându-se pe ecranul zăpezii, încurcându-se printre paşii pietonilor. La Chişinău ciorile s-au domesticit. Merg ca nişte spurcate orătănii prin curţile oamenilor, ajung chiar în cerdac şi privesc indiscrete prin ferestrele mascate cu obloane de lemn. Pentru sărac, pentru calic, care n-are nicio găină în ograda lui, ciorile din curte sunt singurele păsări pe care mai poate să le aibă la casa lui. Cade uneori peste zăpada care acoperă străzile o ploaie de ciori. Se înghesuie deasupra Chişinăului ca deasupra unui stârv. Albul zăpezii e imediat mâzgălit de corbii care întunecă uliţa, croncănind, bătându-se între ei şi făcând chiar amor. Ce-ar fi să se pună ordine şi între ciori? Corbii produc un efect tragic, când aterizează pe cupolele unei clădiri neterminate, care zace în centrul oraşului, roşie din cauza cărămidei netencuite. Acolo e Palatul Cultural, aerodromul preferat al ciorilor, în ale cărui hrube noaptea se odihnesc cei fără soartă şi fără culcuş, copiii flămânzi şi fără căpătâi. Ce groaznici sunt corbii, dar şi ce simbolici sunt ei, când poposesc pe cupola Palatului Cultural, care stă ameninţător şi neterminat. Corbii culturali vorbesc. Deasupra palatului rostesc, ca şi corbul din poezia lui Edgar Poe, acea sentinţă definitivă: Nevermor! Adică: niciodată.

Să aibă oare dreptate ciorile, să fie adevărat răspunsul lor la întrebarea noastră: când se va termina Palatul Cultural? Mai zboară corbii şi deasupra facultăţii de agronomie şi realizează acelaşi efect tragic. Şi deasupra acestei înjumătăţite instituţii ele cobesc acelaşi „Niciodată!”, declamat de pe cupola Palatului Cultural. Dar uneori ciorile dispar de pe străzi. Am constatat că în momentul acela ele sunt toate la cimitir, unde aşteaptă o înmormântare. Se mai duc ciorile şi la morga oraşului, când au aflat că un cadavru a fost adus pentru autopsie. Dar hoitul nu va fi ciopârţit de ele, ci de medicul legist… Poate vreţi să ştiţi ce fac ciorile noaptea? De la amurg ele nu se mai disting, fiindcă seamănă cu bezna şi nu se mai deosebesc de ea. După lăsarea serii ele se culcă. Dormitorul lor îl constituiesc edificiile publice, unde ele domiciliază în deschizăturile de sub streaşină, de asupra ornamentaţiilor. Cele mai pretenţioase dorm la Hotelul Londra, nu în camere, se înţelege, ci tot sub burlane şi de acolo bombardează pălăriile şi gravitatea domnilor serioşi cu unele emisiuni, prin care se manifestă dispreţul lor. Sunt păsările simbolice ale restriştii din Basarabia şi prostul augur pentru mai târziu. Ciorile acestea ar trebui – cine ştie – puse în stema provinciei. 1935 ROBOT, Alexandru. Pajurile mizeriei chişinăuiene. In: Robot, Alexandru. Îmblânzitorul de cuvinte. Ch., 2003, p. 235-237.

Chişinăul în literatură

362

363

Chişinăul în literatură

Aspecte din piaţa nouă Pieţele formează un capitol semnificativ şi copios în existenţa unui oraş. A dispărut epoca în care în pieţele publice se executau condamnările la moarte. Dar chiar dacă într-o piaţă nu se mai înalţă spânzurători şi nu se mai construiesc eşafoduri, spectacolul legumelor, al cărnii şi al peştelui rămâne expresiv şi interesant. Piaţa Chişinăului e promiscuă, nedisciplinată şi grotescă. Dimineaţa arhitectura ei meschină se animă. Precupeţii suprimă noaptea de la jumătatea ei şi încarcă pe altarele de scânduri ale tarabelor sacrificiul pământului, aranjând toate generozităţile provinciei în coşuri. În auroră piaţa nouă are un aspect de carnaval. Dinspre periferii se revarsă fluvii de coşniţe şi inundă procesiuni de slujnice şi gospodine. Piaţa nouă e complicată. Cu flexibilităţi de labirint, se ramifică în mai multe direcţii şi din toate părţile te îmbrăţişează gălăgia comercială, care creşte şi se umflă, în timp ce orologiul municipal sună de opt ori. Au apărut în uşile gheretelor şi în dreptul tarabelor precupeţele. Îmbrăcate în câteva haine suprapuse, cu mai multe tulpane pe cap, figura lor e absentă şi nu vezi decât un corp diform şi greu ca un costum de scafandru. Cartofii şi ardeii se îngrămădesc în faţa lor şi în străchini bulionul e roşu ca hemoragia. Negri şi rotunzi, cartofii par bulgări de pământ. Îţi vine să-i iei şi să-i arunci peste un sicriu imaginar. Ardeii, întinşi pe o aţă ca un colier, sunt degete roşii, care putrezesc atârnaţi în cui. Precupeţele încep să se certe, să strige. Varacmul e definitiv şi procesiunea slujnicelor se dezvoltă.

Piaţa începe să geamă, hărmălaia creşte şi se aprinde. În piaţa nouă se întind paralele mai multe străzi cu carne, care au un miros de sânge, ca asasinii. Vitele masacrate atârnă de cârligele măcelarilor. Priveliştea e barbară: abdomene spintecate ca într-un harakiri, creieri scoşi din cutia lor, inimi smulse şi fudulii decapitate. Măcelarii cu înfăţişare de călăi împlântă cuţitele în carnea animalelor jertfite şi cu gesturi abile de chirurgi taie un ficat sau un muşchi. Frigul a învineţit hălcile de carne, care spânzură în faţa barăcilor. Sângele e numai o culoare transparentă, prin care surprinzi vine şi artere. Piaţa de carne se împarte în două, după rit. O tăbliţă indică unde poţi găsi carne creştinească şi unde se află carnea izraelită. Mai încolo râd felii de bostan, cu un râs galben şi bolnav. Morcovii lungi şi subţiri, fasolea albă ca o dantură şi murăturile dau o impresie de abundenţă şi în faţa lor precupeţele bătrâne şi grase gesticulează, discută. Din când în când aruncă în gura deschisă a unui соş cartofii sau ceapa. Unele femei şi-au întins marfa pe o maramă aşternută pe pământ. Câţiva morcovi, câţiva cartofi, o farfurie cu bulion şi s-a improvizat un comerţ. Câte un trecător neatent calcă bătăturile unui morcov în timp ce precupeaţa îi face câteva mustrări. Zăpada s-a înnegrit în piaţă. Invazii de ciori zboară deasupra măcelarilor şi se strecoară printre paşi ca să ciugulească un os, care le dă impresia de hoit. Oameni în zdrenţe, costumaţi în saci, încinşi cu sfori se preumblă printre gherete. Sunt hamalii de ocazie, care aşteaptă să transporte un coş.

Chişinăul în literatură

364

365

Am întrat în piaţa de covrigi. E o frenezie de covrigi, rotunzi şi blonzi, care atârnă ca nişte cercei în urechile de lemn ale unei tarabe. Colacii şi cornurile se îngrămădesc şi toată piaţa e sufocată, e strivită sub avalanşa de covrigi cu susan. După legume şi colaci vine galanteria. Batiste, ciorapi, piepteni şi flanele zac pe tarăbi, supravegheate de ochii unui vânzător îngheţat, care încearcă să te reţie, să-ţi arate bazarul lui derizoriu. În faţa barăcilor atârnă imoral izmene şi flutură indecent chiloţi de damă. Stamba şi america au încremenit în suluri, iar metrul de lemn doarme pe masă. E un bal de funde, de scufiţe şi de jurubiţe. Mai departe au poposit săniile trase de boi ale ţăranilor. E o înghesuială de vite cufundate cu botul în fânul subţire. Ciorile alunecă prin aer. Hălcile de carne atrag valuri de ciori, care sosesc de la marginile oraşului ca să accentueze funebrul carnaval din piaţă. Undeva sfârâie tăciunii, peste care fierbe un ceaun cu ciorbă. Pe la amiază piaţa somnolează. Dispar morcovii şi cartofii şi o umbră grea se aşterne peste piaţa grotescă, de unde în fiecare zi stomacul Chişinăului se alimentează, înghiţind bulionul, carnea, peştele şi covrigii pe care i-am văzut expuşi. Bineînţeles, izmenele şi ciorile rămân pe loc, nedevorate. 1936

ROBOT, Alexandru. Aspecte din piaţa nouă. In: Robot, Alexandru. Îmblânzitorul de cuvinte. Ch., 2003, p. 240-243.

Zgomotele Chişinăului Şeful serviciului de circulaţie din Bucureşti a interzis circulaţia zgomotului. Linişti de catedrală se vor revărsa peste străzile bucureştene. Vehiculele vor patina, oamenii vor discuta în şoapte, claxoanele au amuţit şi nici cheflii nu vor mai putea parcurge în auroră uliţele metropolei cu lăutarii după ei. Capitala va înregistra declaraţii de dragoste în genul acesta: – Duduie, ţi-aş cânta o serenadă, dar nu-mi permite chestorul Botez. Nevroza şi tumultul capitalei vor dispare, puse la dosarul trecutului. O tăcere de început de veac se va aşterne peste blokauzurile bucureştene, care vor face muzică şi scandal cu ferestrele închise. D. chestor Botez a pus căluşul în gura marelui oraş. Poate din aceste cauze a fost fixat pentru la anul, după cum citim prin ziare, ca să se ţină la Bucureşti congresul internaţional al surdomuţilor. Chişinăul are şi el zgomotele lui. Trăsuri, care circulă fără cauciucuri la roţi, căruţe, care traversează la mijitul zilei taman străzile principale, negustori ambulanţi, care strigă „uhlea” sau „haine vechi” – iată câteva zgomote, care trebuie plasate la ore mai comode. Mai adăugăm faptul că oraşul nostru nu vrea să-şi dezmintă reputaţia de pepinieră de talente muzicale, aşa că dimineaţa, la prânz şi seara, plozii familiei fac exasperante game. În calitatea noastră de chiriaşi amabili, de cetăţeni lipsiţi de orice agresivitate nu putem interveni nici ca să reglementăm claviaturile, nici ca să potolim furia, cu care negustorii ambulanţi îşi ţipă lămâile, hainele vechi, păpuşoiul şi cărbunii…

Chişinăul în literatură

366

367

Mai ales există cartiere condamnate la zgomot şi tevatură. Ele sunt situate în jurul pieţelor, lângă Sobor şi pe lângă localuri de noapte cu ebrietăţi vehemente. Să armonizăm toate aceste zgomote, să le fixăm orar şi să le impunem o disciplină. Nu ne gândim – Doamne fereşte – la interzicerea lor. N-avem ambiţia să dispară semnele de viaţă ale oraşului. Să lăsăm capitalei, înnebunită de gălăgia unanimă, visul liniştilor de catedrală. Noi nu suntem contra zgomotului. Dar trebuie să evităm zgomotele inutile şi în special pe cele incomode. Să lăsăm oraşul să ciripească, dar să-l împiedicăm să urle. 1937 ROBOT, Alexandru. Zgomotele Chişinăului. In: Robot, Alexandru. Îmblânzitorul de cuvinte. Ch., 2003, p. 249-250.

Portretul unei periferii Oraşul descreşte spre periferie. Casele devin mici, se descompun şi par gheboase. E viziunea care se formează când parcurgi Chişinăul spre marginile lui şi când vizitezi una din mahalalele lui principale: bariera Sculeni. Numele acesta, cu rezonanţe strict periferice, îl consideram întotdeauna ca o reminiscenţă din rubrica faptelor diverse, unde cotidian se face cronica acestui cartier, teatru al agresiunilor şi al diverselor conflicte. Bariera Sculeni e plasată printre cazărmi şi spitale. De o parte cloroformul, pe de alta – goarna sunată la ore de amiază şi de seară. În acest cadru vegetează peri

feria, adormită sub un cer indulgent şi acoperită de un cearşaf de praf. Ca să defineşti aspectul barierei Sculeni e dificil. Trebuie să eziţi între peisajul de maidan al mahalalei şi între insinuările ei rurale. Oraşul se îngână cu satul. Tramvaiul parcurge un drum de ţară între două procesiuni de căruţe umbrite de câte o porumbişte debilă. Hanurile se anunţă prin saci de ovăz puşi afară ca să atragă botul cailor. În pulbere străluceşte cu sclipiri galbene rustica baligă. E un semn că prin apropiere sunt grajduri şi faptul acesta e subliniat de câte un nechezat puternic. Capitolul industrial al periferiei îl reprezintă potcovăriile. Din magherniţe vechi se strecoară zgomotul muzical de ciocan, care se prăbuşeşte peste nicovală şi sar scântei roşii. „Pacienţii” aşteaptă afară cu căpăstrul legat de un gard, aşteptând ca mâna potcovarului să le încalţe din nou copitele. Sunt şi prăvălii în bariera Sculeni. Cele mai numeroase şi mai vizitate sunt cârciumile, care vestesc mustul prin hârtii lipite la ferestre. Pepenii sunt risipiţi în ţărână, supravegheaţi de o babă. Mai există şi o croitorie, cu un surtuc agăţat în uşă ca să atragă atenţia celor care nu citesc firma „Croitorie bărbătească”, ca să respectăm ortografia ei originală. Alte aspecte din bariera Sculeni? Periferia aceasta are un singur şi neînţeles aspect. Casele mici şi cocoşate, drumul îngropat în praf şi străbătut de carele cu boi, cârciumile care alcoolizează pe locuitori – iată elementele disparate ale unui aspect unic şi general.

Chişinăul în literatură

368

369

Poate mai e un aspect caracteristic şi cortegiul funerar, care transporta un mort spre cimitirul evreiesc. Trei moşnegi cu caftane şi bărbi ortodoxe purtau pe umerii lor o targă încărcată cu flori. Sub flori, cadavrul. În urmă, femei care boceau şi copii speriaţi. Cortegiul parcurgea drumul de ţară, ocolind lanurile de porumb şi bostănăriile, mergând spre un cimitir izolat între ogoare şi şine de tren. 1936 ROBOT, Alexandru. Portretul unei periferii. In: Robot, Alexandru. Îmblânzitorul de cuvinte. Ch., 2003, p. 250-251.

Cum a fost primit 1936 la Chişinău Noaptea dinainte de Anul Nou a luat în imaginaţia mea proporţii fantastice de noapte valpurgică. Există în noaptea asta un moment misterios şi inefabil, când un an expiră şi altul se naşte. Substituirea de ani se comite brusc, fără niciun intermezzo, numai cu o lungă introducere, de care profită gospodinele ca să prepare plăcinta, în care poeţi de suburbie îşi plasează răvaşele. Ca un mizantrop ce sunt, izolat şi uitat, n-am fost invitat la banchetul vieţii. Adică la banchetul de revelion. Mi-am făcut revelionul în stradă. Nu mă laud, dar am petrecut un revelion admirabil. Oricât ar părea de absurd, revelionul străzii a fost cel mai interesant. În el şi-au dat întâlnire toate revelioanele, de toate genurile şi de toate categoriile. Deci am să vă povestesc întâlnirea mea cu anul 1936, pe care l-am văzut imediat ce a descins la Chişinău.

Pregătirile au început de la nouă. Fierele coafezelor, înroşite în foc, lucrau asiduu şi martirizau buclele cucoanelor. Domnii, încremeniţi în scaunul de execuţie al frizerului, lăsau să circule pe obrajii lor roşii briciul ascuţit al unei calfe. Pe la zece şi doamnele şi domnii s-au regăsit la domiciliul respectiv, aferaţi, febrili, ţintuiţi în faţa unei oglinzi şi a unui şifonier răvăşit. Cravate făcute şi desfăcute, volane de rochii care nu stăteau rotunde în aer, o serie nesfârşită de emoţii şi de precipitări. În fine, la unsprezece, rochia de bal, cu decolteu la spate, era fixată pe silueta doamnei, iar domnul se afla ţeapăn şi solemn, în frac sau smoching. Peripeţiile încep abia la orele unsprezece, sunate cu gravitate de orologiul primăriei. Pe Alexandru cel Bun nu mai era nimeni. Cu un ceas înainte animaţia era la paroxism. Copiii trăgeau de coadă buhaiul, măscăricii cu capra dădeau reprezentaţii benevol şi un plug tras de patru boi demonstra în faţa primăriei. Dar în cele din urmă buhaiul a amuţit, măscăricii şi plugul au dispărut. Lumea în frac aştepta emoţionată Anul Nou. Îl aştepta încordată, ca pe un mare noroc sau ca o condamnare. M-am plimbat pe toate străzile. Am trecut pe sub ferestrele prefecturii, unde sub lămpi puternice ce învârteau în piruete rochii şi uniforme. Orchestra repeta valsuri şi tangouri… Am trecut apoi pe lângă şcoala poloneză, unde colonia locală aştepta cu exuberanţă un an nou. M-am oprit în faţa restaurantului Londra, unde chelnerii gravi şi decrepiţi serveau doamnelor elegante pahare şi farfurii.

Chişinăul în literatură

370

371

La Camera de comerţ ferestrele masive erau iluminate şi rafale de muzică uşoară inundau în stradă. Ceva mai departe sinagoga stătea întunecată şi tristă. În centru străzile scăldate în lumină erau măturate de un vânt dezmierdător ca o briză marină. Pe la periferie alcoolul, scandalul şi armonica alcătuiau o atmosferă plină de vacarm. În grădina Soborului, prin arborii diformi, ciorile se agitau şi croncăneau. Birjarii, adormiţi pe capră, cu biciul atârnând peste spinarea calului cu greabăn la gât, aşteptau nu un an nou, ci un client. Un tramvai-fantomă, fără pasageri, traversa strada principală şi tăia în două enigmatica noapte. Dar Anul Nou m-a surprins prin mahalaua mea. Din cârciumi, aroma de vin şi nota sălbatică de muzică pătrundeau în uliţă. Era 12 fără 5. Cinci minute de neant. Apoi s-a dezlănţuit frenezia mulţimii. Clopotele Soborului, orologiile publice, pocnete de bici, de pistol, strigăte, lumină stinsă, totul pornise să urle, ca o nebunie colectivă. Un minut de apocalips, de ospiciu. Lumina s-a reaprins. Anul Nou venise. 1936 era prezent în Chişinău. 1935 devenise anacronic, încă o perlă la colierul trecutului. Din reflecţiile mele m-a trezit o voce disperată de gardian. Alerga după un individ iute de picior şi striga: „Pune mâna pe el!” Am avut impresia că e anul vechi, evadat din timp, care fuge şi pe care un sergent zelos vrea să-l aresteze. Dar în realitate era un simplu hoţ, care voia să profite de balurile elegante din oraş, de revelionul cu şam-

panie şi vals, ca să fure şi el dintr-un coteţ anonim o inocentă găină. 1936 ROBOT, Alexandru. Cum a fost primit 1936 la Chişinău. In: Robot, Alexandru. Îmblânzitorul de cuvinte. Ch., 2003, p. 253-256.

Miracolul Crăciunului Piaţa freamătă în ajun de sărbători. În zăpada care se logodeşte cu glodul mulţimea îşi sculptează paşii. Gălăgia orientală a târgului loveşte timpanul cu stridenţele ei. Toată viaţa e un vast haos gastronomic, acustic şi decorativ. Dezrădăcinaţi de pe piscuri şi coline, brazii îşi reflectează umbra verde. Un golan vinde artificii şi le strigă vehement. Mai departe se vând plăci de gramofon. Muzica lor scârţâie la un fonograf ruginit. La câţiva metri s-a improvizat o piaţă de păsărele. Scatii, sticleţi şi turturele se zbat în coliviile lor, cântând cu ciocul pe harfa gratiilor. Pe tarabe râd obosite jucăriile ieftine. Un băiat strigă: ace de siguranţă! Un bătrân – şireturi de ghete! Asta e piaţa Chişinăului. În pulsaţia ei se observa freamătul sărbătorilor. Brazi, colivii şi jucării. Dincolo, unde încetează emoţia şi ficţiunea, începe un univers al cartofilor, fasolelor şi ridichilor. Ploaia udă legumele, la căpătâiul cărora veghează precupeţe obeze şi agresive. Silueta cafenie a gardianului se strecoară printre tarabe. Un miros de sânge te atrage spre piaţa de carne, unde petele roşii strălucesc pe trotuar, pe pereţii de

Chişinăul în literatură

372

373

scânduri şi în obrajii măcelarilor. Şi mulţimea defilează prin faţa acestor catafalcuri, care sunt tarabele cu legume şi carne. În zăpadă şi glod se adâncesc paşi. Sunt paşi de cucoane, sunt paşi de slugi şi paşi târâiţi, de vagabonzi. Dar piaţa freamătă. Miracolul Crăciunului îşi proiectează aureola cu anticipaţie. Verdele brazilor, scoborâţi din munţi şi smulşi din codri, îţi sugrumă privirile. Iar plăcile de gramofon cântă diform melodii ţipate, urlate şi scârţâite. 1937 ROBOT, Alexandru. Miracolul Crăciunului. In: Robot, Alexandru. Îmblânzitorul de cuvinte. Ch., 2003, p. 256-257.

Valeriu Rusu (1935 – 2008) Oraşul din inima mea Îmi scria, într-un ceas inspirat, un distins poet basarabean că inima unui om în care încap două ţări-patrii este o inimă mare. Şi mă tot uimesc, de atunci, de inima mea: o fi ea chiar aşa de mare? Ceea ce pot să-i transmit oraşului meu de suflet, al cărui cetăţean (de onoare!) sunt, este că inima mea, cât de mică ar fi, vibrează puternic pentru oraşul meu de suflet, cu un fel de teamă dar şi cu totală încredere, ori de câte ori un mesaj scris sau oral vine către mine sau pleacă de la mine spre Chişinău. Mi-au plăcut multe în acest oraş în care regăseşti peste tot mâna gospodărească şi gândul înţelept al primului cetăţean al urbei, primarul ei. …Şi parcurile, şi bulevardele, şi Aleea scriitorilor, şi liceele, şi statuia lui Ştefan cel Mare, şi monumentele (câte s-au mai păstrat, după atâta zbucium), şi Casa Limbii Române (pângărită adesea, în ultimul timp, de năimiţi ai neomeniei), dar şi Casa lui Eminescu, şi Buciumul domnului Tătaru etc… Dar, mai presus de orice, mi-au plăcut, mi-au copleşit sufletul oamenii, de la aleşii cărturari (profesori, poeţi, savanţi), la neamurile mele din Niorcanii Sorocii, la ţăranii veniţi cu colaci şi boabe de grâu, în ştergarele lor înflorate, ca să le depună la picioarele lui Eminescu, ca să dea roadă bună.

Chişinăul în literatură

374

375

Şi mai ales mi-au plăcut copiii Chişinăului, roind, duminică de duminică, la ceea ce am numit, cândva, „Academia civică a Cetăţenilor de mâine”, în jurul lui Iulian Filip, al maestrului Sainciuc, al lui Ianoş Ţurcanu… Am participat, din fericire, în ultimii şape-opt ani, de când mi-am regăsit „Ţara de dor”, a copilăriei mele petrecute pe malul Nistrului, la multe întâlniri de simţire românească, la botezul a numeroase edificii culturale româneşti în Chişinău. La toate aceste manifestări, vorba blândă, gestul cumpătat, ideea îndrăzneaţă a primarului general al Chişinăului, domnul Serafim Urecheanu, ne-au împuternicit pe noi toţi, cei din preajmă şi chiar mai de departe, în iniţiativele şi în munca noastră creatoare de bine şi de frumos. Oraşul Chişinău, noi toţi, avem nevoie acum, mai mult decât oricând, de această îmbărbătare. Acum, când trebuie să spunem răspicat: În lături, pângăritori de neam şi de ţară! 7 mai 2003 Aix-en-Provence, Franţa

RUSU, Valeriu. Oraşul din inima mea. In: Limba Română. 2003, nr. 4-5, p. 7.

Andrzej Stasiuk (Polonia) (n. 1960) Călătorind spre Babadag Chişinău, ah, Chişinău! Cartiere de blocuri albe pe fundalul colinelor înverzite. Se văd de la nord, de la sud, de la est şi de la vest. Se îngrămădesc asemenea unor râpe stâncoase. Strălucesc în soare. În peisajul vălurit, iregulat, reprezintă elogiul geometriei. Nu există în întreaga Moldovă ceva mai mare sau mai înalt. Nişte pietre funerare gigantice, îndesate în solul fertil, afânat. Tăbliţele de piatră ale egalitarismului. Termitierele progresului mondial. Noul Ierusalim în starea unei morţi tehnice. La gurile de ieşire din oraş stau camioane încărcate cu butoaie de plastic, damigene de vin, borcane cu filet, mii de vase în care Moldova, înainte de venirea iernii, îşi închide bogăţiile pentru a supravieţui. Pune la oţet, la murat, la fermentat, pasteurizează, sărează recolta livezilor şi grădinilor ei. În centru, pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, printre saloanele cu aparatură electronică japoneză şi încălţăminte italienească mişunau oameni încărcaţi de borcane. Cărau câte zece, câte douăzeci de bucăţi de borcane cu filet noi, ingenios ambalate. Sau găleţi de cositor strălucitoare. Sau plase pline de castraveţi şi roşii. Treceau furgonete încărcate cu pepeni verzi, trăgând după ele remorci întregi de pepene galben. Vechiul Chişinău era de fapt un fel de sat mai mare. Era de-ajuns să te abaţi de la strada principală şi începeau case cu un singur nivel sau cu un etaj, cufundate în vegetaţie, îngră-

Chişinăul în literatură

376

377

dite de garduri de lemn; pisicile se plimbau peste tot şi oamenii şedeau pe trepte în faţa casei. Aşa arăta centrul vechi al oraşului – vreo douăzeci de străzi şi aroma de demult a unei somnolente provincii imperiale. Dacă ar fi dispărut maşinile, totul ar fi fost ca odinioară, ca în urmă cu o sută de ani. Mă aflam aşadar la Chişinău. Am petrecut multe ore sub umbrela de la Green Hills Nistru pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, colţ cu strada Eminescu. În restaurant se afla o clientelă mai degrabă internaţională. Se vorbea în engleză şi germană. Clienţii arătau ca nişte funcţionari care cheltuiau aici bani europeni şi americani. Printre ei se afla şi clasa de mijloc moldovenească, în prezent în formare: aur, ochelari negri, un stil accesibil, ceva între bişniţar, peşte şi amant italian. Femeile semănau cu cele văzute la televizor. Aproape toate aveau la gât telefoane mobile mici, aurii, agăţate de lanţuri. Mai văzusem aşa ceva în România. Am încercat să-mi comand berea, cafeaua şi restul în româneşte, însă chelnerii păreau să nu înţeleagă până la capăt, aşa că îmi răspundeau în ruseşte. Înţelegeau, fără îndoială, însă rusa era pentru ei un semn al rafinamentului şi al lumii moderne. Probabil că mă considerau vreun ţăran din fundul Basarabiei sau poate un spion care nu şi-a învăţat rolul până la capăt. Un oraş straniu. Poliţişti de optsprezece ani speriaţi, mergând în grupuri de trei, camarazi în land cruisere care considerau strada proprietatea lor, indivizii din faţa poştei care făceau negoţ cu impulsurile de pe cartelele de telefon, oameni încărcaţi cu vase, adolescenţi raşi în cap, în pantaloni largi, cu privirea fixată umil în pământ, de parcă încercau să fie un soi de gangsteri cu aparenţă de franciscani timizi, domnişoare cu pântecul gol pe tocuri inumane şi ezitante, care se plimbau

pe strada principală ca pe un podium internaţional, urâţite de machiaje stridente, un amestec slavo-român de frumuseţe, masculi timizi în costume de estradă şi impresia că toţi vor să pară altceva, că imită propria reprezentare a unei lumi care se află în altă parte. De aceea am părăsit în cele din urmă Chişinăul. STASIUK, Andrzej. Moldova: [fragm. despre Chişinău]. In: Stasiuk, Andrzej. Călătorind spre Babadag. Bucureşti, 2007, p. 155-157.

Chişinăul în literatură

378

379

Victor Teleucă (1932 – 2002) Clopotniţa de aur (fragmente) Trec prin Grădina Catedralei şi în apropierea clopotniţei îmi încetinesc paşii. De fapt, paşii devin stăpâni pe situaţie şi se creează un fel de microclimă spirituală. Clopotniţele totdeauna spun ceva, totdeauna au ceva de spus. Poate pentru simplul motiv că au tăcut atâta timp şi sub cupolele lor s-a format un vacuum, în timp ce dangătele descătuşate în alte vremi s-au risipit prin pereţii de pe care a căzut tencuiala şi au rămas numai pietrele ca nişte stânci ieşite din pământ; roase de timpuri şi vremuri, lucesc la soare sau în lumina târzie şi aducătoare de pace. Îmi plac clopotniţele pentru că am văzut prin vis cetăţi cu voievozi, cu oşteni la metereze scrutând aşteptările şi depărtările ca oştenii din, cine a citit, Deşertul tătarilor de Dino Buzzati. Dar destinul mi-a făcut marea plăcere de a vedea cetăţile mult mai târziu, şi din copilărie mi le-au înlocuit clopotniţele. Prin clopotniţele acestea s-a afirmat nu numai creştinismul, dar şi istoria fremătândă care a primit creştinătatea în vremurile ei dintotdeauna. Aşa a fost şi este istoria. Însuşi cuvântul „istorie” parcă s-ar începe cu işti, ceea ce ar însemna este, radi calul din care se formează cuvintele ce ţin de istorie. Simt că este aşa, vorba lui Cioran, dar ştiu că nu este, sau este-nu-este. De aceea pentru mine orice clopotniţă

concretă devine un simbol al istoriei, reprezintă toate clopotniţele din lume, pe cele văzute şi pe cele nevăzute de mine. Ele se concretizează doar în amintirea unor oameni care şi-au legat destinul de prezenţa lor şi au intrat sub acoperişul de aur al cupolelor strălucinde de după ploaie sub lumina târzie a lunii sau a soarelui adormind în amurguri înflăcărate şi născându-se a doua zi dimineaţa, vestind lumii că ea, lumea, mai are încă o zi la dispoziţie şi este chemată, dar nici nu chemată, ci încurajată să nu-şi rateze şansa de a fi ceea ce ar putea fi, dar şi nu. Nu ştiu ce mă face să mă opresc lângă gardul care împrejmuieşte clopotniţa din grădina oraşului să privesc printre scânduri dacă havuzul din faţa clopotniţei încă nu-şi aruncă în sus licoarea rece care s-ar cuveni să fie de un izvor adevărat, dacă nu de pe loc, apoi adus printr-o ţeavă de la un izvor adevărat. Pe undeva, poate de cealaltă parte a gardului, o fi privind ca şi mine Mihail Garaz, fiindcă eu cu el împreună am făcut ocolul clopotniţei atunci, în depărtatul an ‘50 sau ‘51, şi tot cu el am umblat în jurul ruinelor din acel an 1962, când Clopotniţa a fost aruncată în aer. E o problemă. O întoarcere în timp. Prin vremea vremuindă şi noi vremuind prin ea. Fie ca aceste rânduri, pe lângă ctitorii Clopotniţei din Grădina Catedralei, să-l numească şi pe poetul Mihail Garaz, biolog de profesie şi istoric de vocaţie, care a căzut jertfă nelegiuirii la fel ca însăşi Clopotniţa pe care a cunoscut-o atât de bine şi atât de poetic mi-a descris-o făcând s-o văd şi azi cum au văzut-o metaforele lui. El mi-a fost primul ghid şi, bucuros ca totdeauna că îl ascult, îmi amplasa Clopotniţa într-o viziune ro-

Chişinăul în literatură

380

381

mantică, dar a trecutului. În viziunea lui, milioanele de ani se înşirau ca „mărgelele pe aţă”, învăţând de la Eminescu apropierea serafică de această glie care mai vibrează în continuare de sunetele clopotelor depărtate însoţind cugetul creştin al pământenilor noştri venind şi ei spre noi prin vicisitudinile fremătânde ale vremurilor. Vroise atunci, la început, când ne-am încrucişat drumurile, să-şi demonstreze erudiţia spunându-mi ce inscripţii au clopotele şi din care tunuri turceşti au fost turnate. Faptul că el cunoştea ctitorii clopotniţei şi ai catedralei, pentru mine, cel care venise prima dată la Chişinău abia la optsprezece ani, însemna ceva foarte mult şi norocul meu fusese să mă întâlnească destinul cu acel poet şi flăcău erudit din Susleni, care ştia mult prea multe, cum mi se păruse, pentru vârsta lui. Încercase vreo clasă de gimnaziu, de liceu? Cine era el cel care ştia, ori îşi imagina, că pe aceste locuri, cu zececincisprezece milioane de ani în urmă, bântuiau furtunile Mării Sarmaţiene. – Tu îţi poţi imagina ce prezenta această mare pentru oamenii care încă nu erau? Ei au venit mai târziu, i-a adus evoluţia şi în acel pustiu al memoriei care încă nu era, era această clopotniţă şi eu cu tine umblând în jurul ei atunci, dar într-un acum, al secolului XX. Clopotniţa albă pe fundul Mării Sarmaţiene, timpurile amestecate, când încă nu era prezent, ci numai viitor şi în acest viitor omul trebuia să se confirme prin puterea lui de gândire. Aici ştiam că vine din Eminescu. Îmi vorbea şi se bucura într-un fel că eu nu ştiam nici de Marea Sarmaţiană, nici ce este antropologia, se bucura probabil că găsise cui să şi le împărtăşească în timp ce noi umblam ca nişte sateliţi în jurul Clopotniţei de unde, părându-i suspecţi, un miliţian s-a apropi-

at şi foarte jovial ne-a propus să spălăm putina, ceea ce am şi făcut, fără a mai încerca să nu fim de acord. – Ei, vezi? îmi spuse poetul. Lui nu-i trebuie nici Clopotniţa, nici Marea Sarmaţiană, nici ce este antropologia, lui îi trebuia ca noi să eliberăm locul. Ne-am îndepărtat puţin, dar ne-am aşezat pe o bancă şi continuam să privim la umbra de lumină a Clopotniţei, umbră albă pe care mi-o descoperise Mihail Garaz. Umbra albă de lumină magică a unei Clopotniţe care nu era altceva decât clopotniţă. Dar numai clopotniţă? Istoria ţine de noi şi noi de istorie. Unul fără altul oamenii nu pot exista, chiar nici gândi nu pot, fiindcă orice intenţie a gândului de a deveni gând porneşte de la un punct de sprijin arhimedic pe care gândul se sprijină şi începe să gândească lumea cu care este contemporan. Dacă privim filozofic ceea ce denumim clopotniţă, apoi ea, clopotniţa, este forma fenomenului dat, iar clopotul, sau clopotele, – sufletul acestuia, conţinutul. Fiecare clopotniţă are o istorie a ei, proprie. Se bazează nu numai pe ctitorie, dar şi pe însăşi zidirea ei, ca un subiect care se impune de la sine, parcă s-ar zidi singură. Vom observa cum vorbesc oamenii despre zidirea unei biserici, a unei clopotniţe: – Când s-a făcut biserica… Sau clopotniţa, sau o altă construcţie, nimeni nu spune „când am zidit” sau „când am construit”, parcă acest gen de construcţii, de fapt numai el, devine şi subiect, şi predicat, prin biserică sau clopotniţă parcă însăşi divinitatea se confirmă pe sine prin sine făcându-se.

Chişinăul în literatură

382

383

Un sat, începând să se aşeze într-un anumit spaţiu tridimensional, începe prin a-şi lăsa loc pentru biserică. Ea este, deja prin absenţa ei, ca o pornire a pornirii. Întorcându-ne în istorie, vom constata că însuşi clopotul este mai vechi decât creştinismul, dar lumea exista până la creştinism şi a fost creştinată acea parte care a acceptat ideea botezului de creştinare. Astfel au fost creştinate şi clopotele, iar clopotele au adus cu sine şi anumite elemente de „păgânism” în ele, dar nu în sens de sălbăticie, ci de închinare la alte chipuri, totemice sau de altă natură, şi „păgânismul”, botezându-se, a primit creştinismul, elementul de bază rămânând acelaşi. În această bază s-ar putea scrie un tratat de mari proporţii şi adâncimi adunat sub un singur generic, numit „Clopote şi destine”, sau „Clopote şi clopotniţe”, sau, sau… Titlurile ar mai veni unul după altul, dar ieşind din aceeaşi idee – veşnicia, sau perenitatea spiritului clopotului, care a apărut cu menirea să vestească ceva tuturor celor care îl pot auzi, şi el se vrea auzit. În decursul istoriei clopotele au anunţat vremuri de bejenie, de năvăliri, să se ascundă toţi pe unde pot din calea răutăţilor despre care vorbea cronicarul nostru, parcă toate acestea ar fi fost prevăzute din timp de ochiul presentimentului ce s-ar fi aflat la însăşi turnarea clopotului, în aliajul din care a fost turnat. Şi nu e vorba de vreo superstiţie, deşi o admitem şi pe asta, fiindcă omul, tot ce nu a putut pătrunde cu cugetul său, a făcut să rămână în însuşi cugetul său drept loc alb pe harta devenirii şi trecerii lui cantitative în calitate dialectică. În cele din urmă, toate formează un aliaj din credinţă-superstiţie-metafizică, şi peste toate răsare din întunericul nopţii cupola clopotniţei şi dimineaţa se aprinde de roşul răsăritului, făcându-se de aur în bătaia soarelui şi în imaginaţia omului.

Var şi cărămidă, că-i pustie multă, aceste două versuri din Meşterul Manole, dacă am sta şi am scotoci cu mai multă aprofundare în elementul nostru naţional şi noţional, ar putea servi drept epigraf pentru vremurile de care ţinem noi totdeauna şi care cresc în noi ca o holdă ce ne împrejmuieşte veşnicia şi adevărul, nu ştiu dacă rezervat nouă, sau luat de noi întru înveşnicirea palmelor care şi-au lăsat amprentele tari şi netrecătoare pe tot ce e bun. Ştiam la ce edificiu se referă Meşterul Manole şi oricare ar fi el, ţine de noi, chit că motivul vine din Balcani cu tot cu nume şi idee prinzând rădăcini într-un sol foarte fertil întru găzduirea, apoi şi primirea cu toate adâncurile. Să ne amintim de „Căluşarii” cu istoria lor de peste două mii de ani veniţi la noi şi poate ca nicăieri au prins aici rădăcini. Meşterul Manole reprezintă jertfa întru numele frumosului, ideea că frumosul nu are margini, precum nici sufletul omenesc nu are margini. Deci pe parcurs se întâlnesc două nemărginiri într-un singur caracter naţional şi într-un singur suflet crescut cu dorul de plai în nişte împrejurări de istorie tragică şi de cele mai multe ori nu a noastră, adică impusă. Nouă meşteri mari, / Calfe şi zidari, / Cu Manole zece, / Care-i şi întrece / aveau misiunea istorică de a înălţa Clopotniţa de aur în vârful căreia va fi crucea, iar înăuntrul ei – clopotniţa ce interpretează pe notele cerului imnuri concepute de însăşi intimitatea spiritului întru adeverirea faptelor şi gândurilor pentru spre mai bine, spre un mai bine şi al nostru, un bine care i-ar uni pe toţi într-un mare demers către lumină, lumina fiind ceva mai mult decât ne putem uneori imagina. Aveau misiunea de a înălţa simbolul luminii, al chemării către lumină, al personificării unor atribute care cer a fi evaluate şi reîntoarse celor cărora le aparţin.

Chişinăul în literatură

384

385

Şi Clopotniţa străluceşte. Cu cât mai grele devin timpurile, cu atât mai tare străluceşte. Balada se împleteşte cu actualitatea zilelor de azi şi-şi trăieşte într-un fel deosebit plaiul, spaţiul ondulat de care pomeneşte Blaga şi ne face să căutăm infinitul chiar dacă acel infinit e un lucru în sine. În fond, adevăratul infinit se află în noi şi fiecare l-a simţit, l-a intuit şi l-a trăit după posibilităţile sale, dar l-a trăit. De o sută, de o mie de ori l-a trăit. Şi Clopotniţa străluceşte. Străluceşte întotdeauna. Străluceşte aievea, străluceşte din însăşi balada. Când o fi poposit Meşterul Manole pe la noi, prin părţile Bricenilor, Ocniţei, Edineţului şi prin împrejurimile lor? Eu o ţin minte de mic copil, numai că bunică-mea Ilinca ne-o povestea în formă de naraţiune, fără vreo versificare şi tot ce se întâmplase în baladă, se întâmplase la noi. O biserică făcută din lemn a ars. Apoi a fost adusă alta, tot de lemn din Bucovina şi cică acel Manole ar fi venit de pe undeva şi el ne-a construit biserica. Bunica ne spunea că pe acoperişul bisericii s-o mai fi păstrând şindilă (şindrilă) din aripile cu care a zburat Manole cu ai săi, fapt, amănunt care îi dădea povestirii veridicitate şi credibilitate. Ceea ce mi-a rămas în minte a fost versul pe care bunica Ilinca îl repeta mereu şi cu tot sufletul ei de om neştiutor de carte, dar care vroia să ştie multe: – VAR ŞI CĂRĂMIDĂ, CĂ-I PUSTIE MULTĂ! TELEUCĂ, Victor. Clopotniţa de aur: (fragm.). In: Limba Română. 2003, nr 4-5, p. 54-62.

Traianus (n. 1969) Gânduri despre Chişinăul meu I Pentru mine Chişinăul nu este un oraş. E o lume, în care mă pierd o clipă, ca să mă regăsesc o eternitate. M-a acceptat lesne în 1987, l-am acceptat mai greu, dar acum suntem prietenii cei mai buni şi, tot prieteneşte, ne suportăm de minune. Chişinăul meu iniţial s-a schimbat. Acel Chişinău era dominat de nobile idealuri, de sacre visări, parte dintre care s-au şi împlinit ori se mai împlinesc încă… Aleea Clasicilor, cu Ştefan cel Mare la porţile ei clopotind, era înflorită de adevăruri milenare, pe care noi, tinerii acestei Moldove, ni le prindeam de inimă ca un altfel de stindard. Teatrul de Vară era avanscena Muzelor şi prinţilor descătuşaţi, gata oricând să ia cu asalt prin doar un cântec sau doar un poem toată Cetatea minciunii.

Chişinăul în literatură

386

387

388

Era un rai predestinat şi asumat. Primul meu Chişinău era chiar sinonimul Adevărului, ce trebuia spus, cu glasul tare, înflăcărat, al lui Ion Vatamanu şi-al Lidiei Istrati, trebuia cântat cu buciumul vocii lui Ion Aldea-Teodorovici şi-al Ninei Crulicovschi, trebuia strigat obligatoriu în cor la marile Adunări Naţionale şi la mitingurile din orice zi de odihnă. Primul meu Chişinău şi când se odihnea lupta. Se odihnea luptând în Adevăr.

Astfel, Chişinăul meu din Acum mă îndeamnă de fiece dată să nu-l mint cu neruşinare, să nu-i trădez idealurile înălţătoare şi să nu-l laud fără vreun motiv oarecare. III Cine n-are Chişinău Vai şi-amar de veacul său! …Sunt fericit. Am Chişinăul meu! TRAIANUS. Gânduri despre Chişinăul meu. In: Viaţa Basarabiei. 2011, nr. 1-2, p. 121-122.

De acel Chişinău mi-este dor. Acel Chişinău mi-este drag. În acel Chişinău mi-am dorit să rămân. II La Chişinău, vreme de opt ani am încercat şi-am reuşit să unim prin Cântec şi Poezie două maluri de Prut. Tot aici, vreme de opt ani ne-am adunat, copii şi tineri aleşi de eterna Speranţă, sub Steaua Chişinăului şi-a Moldovei Stea… Convinsu-ne-am permanent că pot fi oraşe mai frumoase decât Chişinăul, dar mai dornice de a fi în şi întru Adevăr nu există.

Chişinăul în literatură

Primul meu Chişinău era unic şi inconfundabil.

389

Ion Vatamanu (1937 – 1993) O pătrime de veac Mă gândesc la o pătrime de veac şi la un veac de anotimpuri, pe care le-am petrecut pe Aleea Clasicilor din Chişinău. Aici, în Parcul Puşkin, într-o clipă de plimbare sau de gândire, a fost să revin mereu la diferite temperaturi şi stări sufleteşti, iar uneori a fost să aleg un loc pe o bancă şi să stau şi cu un volum de carte în faţă, căci diferită mi-a fost vârsta trecătoare şi diferite mi-au fost cerinţele inimii. Aleea Clasicilor mai este şi Aleea vârstelor, a fost mai ieri, este şi astăzi… Splendidă şi scumpă noua Alee. Răsare asupra frunţilor gânditoare astăzi înveşnicite în granit, un soare dătător de lumină şi evocator de timpuri istorice, de parcă numai pe rază solară aş putea ajunge până în miezul acestor măreţe inimi, care au bătut în pieptul neamului nostru ca să nu se pustiească, ca să avem şi noi mândria existenţei, a gândirii şi a renaşterii. Poetul francez Lamartine, în oda sa „Către o tânără moldoveancă” ar fi avut gândul că istoria este glasul mormântului, un ecou a tot ce cade pe drumul neamului omenesc. Cred, că istoria se constituie din ceea ce conturează drumul neamului omenesc şi ne face să auzim glasul mormintelor nu pentru a ne aminti, ci pentru a ne continua. Cine nu are trecut, nu are viitor. Anume aici, pe această Alee, se nasc asemenea gânduri, citind din Vasile Alecsandri: „Către d. de Lamartine. De la un tânăr moldovean”.

Dacă aş avea inspiraţia să scriu un poem cu titlul „Aleea Clasicilor” cred că aş începe aşa: „Opreşte-te, dragă cititorule, asupra istoriei şi culturii şi întreabă-te pe câte le cunoşti, învaţă-te să le cunoşti…” Nu-i nimic că-i fără de rimă acest început de poem. Şi nu importă metrul în care cadenţează. Importanţă ar avea adresa poemului către cititorul nostru actual. Dintr-o pătrime de veac şi un veac de anotimpuri se desprind patru zile, pe care le pot judeca pe această alee a culturii noastre clasice. Într-o zi de iarnă m-am întrebat: „De ce e aşa de rece zăpada? De ce e aşa de coborâtă în temperaturi?” Mă întrebam tocmai în clipa, când zăpada se aşeza pe coborâtoarele frunţi din Alee, ea purtată de vâltori, ele – tăcute şi statornice în timp, prin tăcere mult nesupuse zăpezii. Aceste coborâtoare frunţi, împovărate de zbuciumul gândirii, aveau semne de revoltă prin albul jucător al zăpezii, presărată fără de noimă, şi mi se părea că nici pe piatra gânditorului nu se poate stabili frigul zăpezii. Şi am început atunci să dau cu mâna la o parte zăpada de pe frunţile gânditorilor, căci cu atât puteam veni pe Alee în ziua aceea de iarnă, abia prin căldura braţului meu să înţeleg, că veşnicia suflării omeneşti ţine de continuitate. M-am gândit că dacă ar fi pe lume o profesie de înlăturător de zăpadă de pe frunţile luminoase ale unui neam de oameni, m-aş fi angajat în serviciul acesta, căci multă îmi este stima faţă de predecesori. Într-o zi de primăvară, pe când presupuneam că înmugureşte inscripţia de pe monumentul lui Aleksandr Puşkin: „Cu lira nordică, dând glas pustietăţii…”, am venit să mă uit cum se sloboade în mugure şi expresia de pe chipurile celor din monumente şi le-am găsit cu adevărat înmugurite, şi m-am încredinţat că primăve-

Chişinăul în literatură

390

391

rile noastre sunt şi ale lor: cu cât vom întineri noi şi ei vor mai întineri, adică prin noi, oamenii de azi, şi ei se fac gânditorii de azi. Cu pietate înfrunzesc copacii asupra frunţilor gânditoare. De prin seve adânci, poate din alte vremi, din multe straturi de sol, suprapuse şi îndelungate în adâncimi vine culoarea aceasta verde şi întremează aerul din care respiră piatra în monument. Iată cum se arată semnul continuităţii, cel al conştiinţei, pe care îl văd însăşi datoria de a se arăta, căci altfel nu se poate, căci altfel nu ne-am afla reperele, dar istorie fără de repere nu poate fi, la fel şi cultură fără de repere nu este. „O, conştiinţă, chin tăcut al sufletului” (Mahabharata)… Într-o zi de vară, când mai puţină lume rămâne în oraş, căci vara e anotimpul mării, al muntelui, al călătoriilor, al naturii, am venit încoace, ca să-mi continui monologul. Descifrând tainele tăcerilor şi dându-le transcripţia sufletului meu, am înţeles porunca cea de veacuri, mereu actuală, de a continua scrierea cărţii, deschiderea ei către lume, cu de-ale casei, cu de-ale poporului. Aşa se sedimentează timpurile şi faptele, adunate şi îngrijite cu dragoste şi fără de risipă, căci din mai multe cărţi se adună cartea cea întregită a neamului. Prin readucerea către prezent şi reluare în viitor se alătură pagină de pagină şi creşte volumul de carte, acela de ieri, de azi şi de mâine. O, câţi fii credincioşi naşte un popor, ca să nu înceteze scrierea cărţii sale! Într-o zi de toamnă pe depunerea unei ploi încete şi prelungită în săptămână, am venit ca să văd cum se preling stropii pe feţele de piatră, şi să pot pătrunde sentimentul acestui anotimp. În ploaie multe mi se limpezesc, căci ploaia predispune către meditaţie şi are albia de unire a veşniciei cu efemerul. Prin ceea ce-mi sugerează ploaia am întrebări către Dimitrie Cantemir

şi Nicolae Milescu-Spătarul, către Gheorghe Asachi şi Vasile Alecsandri, către Constantin Stamati şi Alecu Russo, către Alexandru Donici şi Constantin Negruzzi, către Ion Creangă şi Mihai Eminescu… Îl întreb pe Aleksandr Puşkin de nordică liră şi citesc din Prorocul: „Proroace, scoală, vezi şi auzi / Cunoaşte voia mea cea sfântă…” Cad frunzele şi se aştern pe Alee. Aşa se aştern secundele veacului poate cu fugara lor trecere… Fugara vreme de pe frunze şi ploi… Coborâtoarele frunţi le petrec cu veşnicia lor şi ne caută faptele… Un veac de anotimpuri într-o pătrime de veac cu paşii înceţi pe această splendidă şi sfântă Alee a clasicilor, pe care Chişinăul o îngrijeşte, o venerează, o sărbătoreşte… Ar trebui să ne gândim şi să înfăptuim şi o Alee a cronicarilor noştri, căci avem unde înainta în trecut, precum avem mult de înaintat în viitor… VATAMANU, Ion. O pătrime de veac. In: Vatamanu, Ion. A vedea cu inima. Ch., 1984, p. 124-127.

Chişinăul în literatură

392

393

Versuri c창ntate

Vsevolod Cernei (n. 1955) Chişinău

Muzică: N. Rusu-Cozulina

Dimineţile-nfloresc Într-un aer de baladă, Luminând şi-nseninând Chipul tău. Sub bătrânii tăi castani, Bravi stejari la colţ de stradă, Doinele întineresc, Chişinău.

Se înalţă pân’ la nori Monumente de lumină, Stelele-au împodobit Chipul tău. Între secole de minţi Nemurirea ta senină E-un ocean de flori, Chişinău.

Chişinăul în literatură

Refren: Chişinău – Nesfârşite bulevarde, Chişinău – Flori de piatră şi granit, Chişinău – Ca pe o pagină de carte Un picior de plai întinerit.

397

Chişinăul în literatură

Refren: Chişinău. Versuri V. Cernei; muz. N. Rusu-Cozulina. In: Cântecul moldovenesc de estradă ’86. Ch., 1987, p. 19-29. Cu caractere chirilice.

Anatol Ciocanu (n. 1940) Mări de flori

Muzică: Eugen Doga

Lumini de basme strălucitoare, Noaptea aprinde pe chipul tău. Şiraguri albe, ca nişte salbe Ţi-aduc cu mine, drag Chişinău. Refren: Fetele tale vin – Mii de petale-n zbor… Străzile par Mări de flori Până-n zare. Uite-o, coboară, iat-o, coboară Cea mai frumoasă de pe pământ. Una din fete, una din ele Care mă face astăzi să cânt. Refren: Eşti o lumină-n viaţa mea toată Şi-o port oriunde, iubit Chişinău. Refren: Mări de flori = Море цветов. Versuri Anatol Ciocanu; muz. Eugen Doga. In: Oraşul cântă = Город поет. Ch., 1967, p. 44-50. Cu caractere chirilice.

Chişinăul în literatură

398

399

Chişinăul în literatură

Oraşul pe care-l visez

Muzică: O. Negruţi

Când ne cheamă la drum depărtările, Când în zori de la mamă-am plecat, Auzim cum ne cheamă cântările Din oraşul acasă lăsat. Refren: Acolo-i iubirea noastră, Acolo ni-s primii paşi – Chişinău sub zare-albastră, Tânăr şi frăţesc oraş! Luminat de oglinda izvoarelor, Noi departe-l visăm ne-ncetat, Strălucind sub aripa cucoarelor Şi de soare mereu sărutat.

Efim Ciuntu/Crimerman (n. 1923) Ultimul tramvai

Muzică: Dumitru Gheorghiţă

Tramvaiul nu mai sună de departe Şi parcă nu-i ceva-n oraşul meu, S-a dus din tinereţea mea o parte Cu ultimul tramvai din Chişinău… Acest tramvai la colţ avea oprire, Cu el întâi la şcoală m-am pornit, El m-a adus la prima întâlnire Şi m-a întors pe viaţă-ndrăgostit.

Refren:

Cu acest tramvai, în haină militară, Eu am plecat să-nving ori ca să mor… Şi din Europa, noaptea, de la gară El m-a adus acasă-nvingător.

Hai la drum, hai la drum cu iubirile, Dar oriunde ai fi sub amiezi – Ai să vii să-ţi asculţi amintirile În oraşul pe care-l visezi!

Azi lunecă pe străzile-asfaltate Maşinile oraşului meu nou, Noi ne grăbim spre ţărmuri minunate, S-a dus pe veci tramvaiul în depou…

Refren: Oraşul pe care-l visez. Versuri Anatol Ciocanu; muz. O. Negruţi. In: Antologie de cântece sovietice moldoveneşti = Антология советской молдавской песни. Ch., 1985, p . 55-60. Cu caractere chirilice.

Iar viaţa cheamă, cheamă mai departe Şi de tramvai n-ai când să-ţi pară rău… S-a dus din tinereţea mea o parte Cu ultimul tramvai din Chişinău. Ultimul tramvai. Versuri E. Ciuntu; muz. Dumitru Gheorghiţă. In: Gheorghiţă, D. Sărbătorească. Ch., 1977, p. 109. Cu caractere chirilice.

Chişinăul în literatură

400

401

Constantin Condrea (1929 – 2009) Ne-am întâlnit la Chişinău

Muzică: Z. Tcaci

Ne-am întâlnit întâmplător Pe strada Grădinilor seara, Cum se-ntâlneşte dor cu dor, Când vine la noi primăvara. Am rătăcit pe multe străzi Cu tine alături Şi ne priveau de prin ogrăzi Salcâmii cu mugurii tineri. Refren: Ne-am întâlnit la Chişinău În faptul lui April. Jucau lumini pe chipul tău Cu zâmbet de copil. Iubirea ne înmugurea, Când sta prier în prag, Şi tot oraşul ne părea Mai tânăr şi mai drag. În parcul Puşkin ne-a adus Prierul, ţi-aduci aminte, Şi-n limba dragostei ţi-am spus Întâile două cuvinte. Iar Eminescu visător Privea ascultându-ne graiul

Şi vântul lunecând uşor Îţi mângâia părul ca paiul. Refren: Pe banca unde am şezut Şi frunze-au căzut şi bruma, Dar basmul care l-am ţesut, Mai dăinuie viu şi acuma. În parc vin fete şi flăcăi, Când primăvara flori împarte, Povestea dragostei dintâi S-o depene mai departe. Refren: Ne-am întâlnit la Chişinău = Встреча в Кишиневе. Versuri C. Condrea; muz. Z. Tcaci. In: Oraşul cântă = Город поет. Ch., 1967, p. 55-62. Cu caractere chirilice.

Chişinăul în literatură

402

403

Nicolai Costenco (1913 – 1993) Hora Chişinăului

Muzică: Alexandru Ranga

Chişinăul meu iubit, Odoraşul meu, Veacuri cinci ai împlinit, Chişinăul meu. Făt-Frumos cu ochii verzi, Crăişorul meu, Inimioara mi-o dezmierzi, Chişinăul meu. Eu te văd bălan cum creşti, Voinicelul meu. Cu ochi limpezi, ochi cereşti, Chişinăul meu. Veacuri cinci ai împlinit, Drăgăleanul meu, Şi pari mai întinerit, Chişinăul meu. Hora Chişinăului. Versuri Nicolai Costenco; muz. Alexandru Ranga. In: Citadela dragostei. Ch., [s.a.]. Faţa A, nr. 2. Casetă audio.

Pavel Darie (n. 1930) Cântec despre Chişinău

Muzică: Solomon Şapiro

Cad castanii în zori Obosiţi de-nflorire, Îmbătaţi de culori Se trezesc trandafirii. Casele-ţi mândre Cuiburi viselor sânt Parcă doinele-n Tot mai cad pe pământ. Chişinău, Chişinău, Visătorule meşter, Tu cu farmecul tău Vremuri noi cucereşte. Propăşeşti zi de zi, Înrudit cu livada, Floarea întinsă-ţi prezint, Nu mai are să-ţi cadă. Te duc sprinten arţarii Sub priviri de voinici Până la prima ta Mare, Ce i-am zis Ghidighici.

Chişinăul în literatură

404

405

Cântec despre Chişinău. Versuri Pavel Darie; muz. Solomon Şapiro. In: Citadela dragostei. Ch., [s.a.]. Faţa A, nr. 3. Casetă audio.

Oraşul meu natal

Muzică: Vl. Slivinschi

Verzi castani mi-au cântat peste leagăn Şi de ei anii mei strâns mă leagă, Zi de zi m-au tot privit Cum creşteam în umbra lor tot mai mare Şi mi-au fremătat uşor acest cântec de dor Vezi lumini ce râd pe geamuri Tu eşti copilul meu. Dacă stele te cheamă înalţă-te în zbor. Dar niciodată să nu uiţi că în Chişinău Orice floare, orice piatră Urmări-vor zborul tău. Anii vin şi se duc mai departe, Chişinăul ne rămâne aproape, Mă-nţeleg aici uşor cu oricine. Anii cântă-n limba lor pentru mine, Legănat de vis uşor ascult cântecul lor. Oraşul meu natal. Versuri Pavel Darie; muz. Vl. Slivinschi. In: Citadela dragostei. Ch., [s.a.]. Faţa A, nr. 4. Casetă audio.

Cu mine-i cântecul

Muzică: Eugen Doga

Oraş frumos ca din poveste, Te-am îndrăgit, Şi-mi par-ca altul nu mai este, Întinerit. Şi inimi tinere îţi cântă, Cântă mereu: În veci să trăieşti Şi să-nfloreşti, Ca în poveşti, Drag Chişinău. Azi cântă piatra din perete Cântec de dor, Au pus în ea băieţi şi fete Dragostea lor. Şi vine cântece s-asculte Vântul pribeag. Ş-apoi de la noi Cântece noi Pe-aripa lui Duce în larg. În ochii oamenilor cântă Inima ta, Şi frunza-n vânt de se frământă, Cântă şi ea. Eşti casa mea, din zare-n zare, Şi visul meu, De-aceea oricând Umblu cântând Cântecul tău, Drag Chişinău.

Chişinăul în literatură

406

407

Cu mine-i cântecul = Песня сердца. Versuri Pavel Darie; muz. Eugen Doga. In: Oraşul cântă = Город поет. Ch., 1967, p. 26-29. Cu caractere chirilice.

Liviu Deleanu (1911 – 1967) Eşti un oraş de visători Frumos acum ca niciodată Pe strămoşescul tău meleag, Îţi dărui dragostea mea toată, Oraş al visului meu drag. Tu ştii să dai, tovărăşeşte, Iubirii mele – nou temei. Şi-n tine inima-ţi urzeşte Romanticul lăcaş al ei. Refren: Chişinău, Chişinău, Verdele făgaş al tău E cuibul dorurilor mele Durat spre soare şi spre stele. Dac-ai şti cât de mult te-ndrăgesc, Chişinău – oraş tineresc! Cu străzi şi parcuri minunate, Precum o urbe din poveşti, Tu porţi cinci secole pe spate Şi totuşi nu îmbătrâneşti. Ci ca un cuib al tinereţii Sub pomii tăi fremătători, Aflat în tot tumultul vieţii Eşti un oraş de visători. Eşti un oraş de visători. Versuri Liviu Deleanu. In: Deleanu, Liviu. Scrieri. Ch., 1976. vol. 1, p. 586.

Chişinăul în literatură

408

409

Te salut, Chişinău!

Chişinău – tu eşti leagănul visului meu

Te salut, Chişinău! Rupt ca din soare, Mândru pe făgaşul tău, N-ai asemănare. Ridicat mereu pe schele, Pari o urbe din poveşti – Şi eşti sediu vieţii mele De avânturi tinereşti. Ţie, drag Chişinău, Îţi cânt iubirea, Căci răsari din cântul meu, În toată strălucirea!

Chişinău, Chişinău, Tu cu freamătul tău Şi cu zvâcnetul tău tineresc… Dacă-ai şti cât de mult te-ndrăgesc! Renăscut din ruini, Azi te scalzi în lumini, Iar pe străzile tale S-aştern din petale Cărări înspre mii de grădini…

Muzică: Oleg Negruţi

Te salut, Chişinău! Inimi deschise Bat fierbinţi în pieptul tău, Ca-ntr-un cuib de vise. Printre noile cvartale Creşti, mândreţe de oraş, Iar în parcurile tale Îi eşti dragostei sălaş. Dragul meu Chişinău! Cât mi-e de bine Când sub largul cer al tău Iubesc şi cânt cu tine. Te salut, Chişinău!. Versuri Liviu Deleanu; muz. Oleg Negruţi. In: Deleanu, Liviu. Scrieri. Ch., 1976, vol. 1, p. 578.

Muzică: S. Şapiro

Refren: Chişinău, eşti frumos ca nicicând Şi aşa, cum dura-vei mereu, Fremătând, Surâzând Şi cântând, Tu eşti leagănul visului meu… Chişinău, pe făgaşul tău drag Râd salcâmii şi teii-n şirag – Şi-n grădina ce creşti, Ca o floare cum eşti, Pari a fi un oraş din poveşti!... Chişinău, Chişinău, Tu eşti leagănul visului meu… Dragul meu, Chişinău, Tu cu farmecul tău Şi cu zâmbetul tău însorit Străluceşti sub albastrul zenit Şi frumos ca un crai Tot mai mândru-mi răsai

Chişinăul în literatură

410

411

În veşmânt de verdeaţă Şi-n ropot de viaţă Ferice de soarta, ce-o ai…

Iulian Filip (n. 1948)

Refren: Chişinău – tu eşti leagănul visului meu = Кишинев – город светлой мечты. Versuri Liviu Deleanu; muz. S. Şapiro. In: Oraşul cântă = Город поет. Ch., 1967, p. 10-16. Cu caractere chirilice.

Porţile şi altarele Chişinăului

Muzică: Iuri Aleabov

Vine lumea, bate-n poartă, Se deschide poarta noastră. E legată biata soartă De o poartă şi-o fereastră. Prin fereastră vezi că-ţi vine Parcă un Om trecător, Şi-l primeşti cum se cuvine Că mi-i neamul primitor. Asta-i soarta, Iată poarta gospodarilor. Şi icoana, Şi luminile altarelor. Dor de apă curgătoare, Apa, vântul lucrează. Fără somn străvechi izvoare – Trează curgerea de pază. Măcinări în pietre roase Înţelesuri şi visare. De pe pragul dulce-al casei Primesc lumea gospodarii.

Chişinăul în literatură

412

413

Asta-i soarta, Iată poarta gospodarilor. Şi icoana, Şi luminile altarelor.

Suntem acasă între copii şi bunici. Toate ne-ncearcă, dorul ne-adună.

Asta-i soarta noastră şi al nostru prag, Asta-i partea noastră de dor şi de drag. Asta-i soarta, iată poarta gospodarilor, Şi icoana, şi luminile altarelor.

Cine are noroc, are inima la locul ei, Iar în inimă un soare – dor de sine, de ai tăi, Orice urmă-i luminoasă: om de inimă-a trecut. Dorul chiar fiind ACASĂ,-i dor durut.

Porţile şi altarele Chişinăului. Versuri Iulian Filip; muz. Iuri Aleabov. In: Citadela dragostei. Ch., [s.a.]. Faţa B, nr. 1. Casetă audio.

Refren… (Versuri nepublicate anterior)

Chişinău, oraş crescut pe-o floare

Muzică: Constantin Rusnac

Cine are noroc, are de-un oraş, precum e-al meu, de-un oraş, crescut pe-o floare: dorul-dor de Chişinău: Are unde se întoarce, are unde se visa, are, chiar fiind ACASĂ, dor de ea. (variantă: fericit să fie-ACASĂ şi să-i fie dor de ea.) Ne-am trezit la o răscruce de-ncercări şi de drumeţi. Chişinău-i din istorii şi din oameni şugubeţi – diferiţi, precum e lumea de pe unde au venit… Dar o inimă se strânge împietrit. Refren: În Chişinău, căsuţa de vis mi-i aici cu lumea cea dragă, cu lumea cea bună.

Chişinăul în literatură

414

415

Steliana Grama (1974 – 2006) Citadela dragostei

Muzică: Leonid Gorceac

I. Peste mări şi ţări, Peste galaxii Е Oraşul Меu Şi al Inimii – Doar aici Minunea Se vа întâmpla, Dacă o aştepţi Şi mai crezi în Ea… Mii de Feţi-Frumoşi, Cosânzene mii Se sărută-n раrс Şi ре străzi pustii. Licurici electrici Seara se aprind, Са-ntr-un neuitat Şi frumos colind… Refrenul I: Chişinău! Chişinău! – Citadela Mea! Viaţa Mea!

Chişinău! Chişinău! – Aventura Mea! Tаinа Меа! II. Troleibuzul alb Iar vа risipi Visele de dor lа periferii. Trandafiri arhaici Lăcrimează-n zori Şi bătrânii dorm În zgârie-nori… Trecători bizari Şi fantome-n gri Spre biroul lor Iar se vor grăbi… Pe asfaltul nopţii Vezi adeseori Pulbere de stea Şi de vechi scrisori… Refrenul I: Coda: Printre secole, printre galaxii E Povestea Mea şi-a Ta… Refrenu1 I:

Chişinăul în literatură

416

417

Refrenul II: Chişinău! Chişinău! – Nostalgia Меа! Şansa mea! Citadela dragostei. Versuri Steliana Grama; muz. Leonid Gorceac. In: Grama, Steliana. Rană de stea: Texte pentru cântece. Ch., 2009, p. 60-61.

Eva şi Adam în Chişinău I. Ne căutăm prin lume de milenii, Noi, Eva şi Adam din vechiul mit, Ce şansă am avut – În Raiul cel pierdut Ne-am regăsit. Ne-mbrăţişăm acum ca la-nceputuri, Vom fi-amândoi la bine şi la rău. Îţi jur asta acum, La început de drum, În Chişinău, în Chişinău. Refren: Edenule, noi nu te-am uitat. Prin vise de copii ne-ai tot chemat Să venim la tine într-o zi Şi să-nvăţăm arta de-a iubi.

Edenule, nu te-ai plictisit Să ne aştepţi pe noi la infinit? Chişinău, oraş nemuritor, Te ador, te ador, te ador! II. Probleme sunt – aşa ne este soarta. E viaţa scumpă la sfârşit de veac, Dar noi ne tot iubim La fel ca-n basmul prim Şi restu-i fleac. Surprize multe şi nebănuite Destinul ne oferă-n jocul său, Dar treacă toate pe rând, Nu vom pleca nicicând Din Chişinău, din Chişinău! Refren: Eva şi Adam în Chişinău. Versuri Steliana Grama. In: Grama, Steliana. Rană de stea: Texte pentru cântece. Ch., 2009, p. 155-156.

Chişinăul în literatură

418

419

Anatol Gugel (n. 1922)

Oraşul celor doi îndrăgostiţi. Versuri A. Gugel; muz. V. Slivinschi; A. Luxenburg. In: Slivinschi, V.; Luxenburg, A. Cântece de estradă = Эстрадные песни. Ch., 1979, p. 26-30. Cu caractere chirilice.

Oraşul celor doi îndrăgostiţi

Muzică: V. Slivinschi; A. Luxenburg

A fost odată Un băiat şi-o fată Şi un oraş cu coame verzi de tei. Şi le părea că Soartă o să treacă Prin Chişinău cu drumurile ei. Părea că-i cheamă Cu un tainic freamăt Oraşul alb ca o planetă-a lor. Şi pe-nserate, Pe sub bolţi curate, Cutreierau aleile de dor. Şi pretutindeni Le ieşea-nainte Oraşul alb cu zâmbet senin, Scăldat de soare, Ca în sărbătoare, În faţa visurilor care vin. Când mână-n mână Ei vor trece mâine Pe stradă tot aşa de fericiţi – Ştiu, se va spune: Este o minune Oraşul celor doi îndrăgostiţi!

Chişinăul în literatură

420

421

G. Hodosov

Bogdan Istru (1914 – 1993)

Să vină oaspeţi

Muzică: S. Şapiro

Moldova-i toată floare şi livadă, Şi cântă-n văi scripcarii ca vrăjiţi: Să vină oaspeţi, ţara să ne-o vadă… Veniţi, dragi oaspeţi, hora s-o învârtiţi. Purtăm în piept o inimă duioasă, Şi cine-i astăzi oaspete dorit, Va fi primit în fiecare casă În Chişinăul nostru însorit. Salcâmi şi tei îşi tremur frunza-n vânturi, Te-mbată aroma florilor oricând, Şi dragostele-şi cântă mii de cânturi, Oraşul nostru-n cântec proslăvind. În ochii noştri eşti frumos ca nimeni Şi cine-a fost odată pe la noi S-a dus, cu chipul tău purtat în inimi, Venind ades, cu gândul, înapoi. Să vină oaspeţi, ţara s-o îndrăgească, Şi pentru veci să facem legământ: Frăţia noastră-n veci să ne trăiască Şi-n Chişinău să fie ca un cânt. Să vină oaspeţi = В Кишинев. Versuri G. Hodosov; muz. S. Şapiro. In: Oraşul cântă = Город поет. Ch., 1967, p. 70-74. Cu caractere chirilice.

Seara-n Chişinău

Muzică: D. Gherşfeld

Când seara se-aşază încet Pe străzi, prin parcuri şi alei, Atunci, iubito, te aştept Să vii sub liniştea de tei. Refren: Oraşul vesel De lumini Îţi duce paşii Prin grădini. Întind copacii Braţ de flori – Te cheamă seara Şi-al meu dor. O vorbă voi cerca să-ţi spun, Tu vei răspunde întrebând – Nimicuri scumpe, haz nebun, De toate câte-s pe pământ. Refren: Ori vom tăcea, ca de obicei, Când seara se-aşază încet

Chişinăul în literatură

422

423

Pe străzi, prin parcuri şi alei Şi când, iubito, te aştept… Refren: Seara-n Chişinău. Versuri Bogdan Istru; muz. D. Gherşfeld. In: Gherşfeld, D. Cântece. Ch., 1960, p. 91-96. Cu caractere chirilice.

Dumitru Matcovschi (n. 1939) Pe voia inimii La noi sunt toate, sfinte toate: cu vremi devremi, cu vremuri noi, Soarele sfânt în ceruri arde, Aduce toamna sfinte ploi. La Chişinău, în policandre, se-aprind luceferii târzii Şi varsă tandre, raze tandre, tu, cea mai mândră să te ştii. Aici ni-i vatra şi-i aleasă, şi dragă ni-i, şi scumpă ni-i, nu că-i bogată şi frumoasă, dar că-i pe voia inimii. Povara sfântă ne-mpovară, adânci să creştem rădăcini, să fim ce-am fost odinioară, să nu ne pierdem prin străini. La Chişinău, aici aproape, când ne întoarcem peste ani, haina cea veche tot ne-ncape, ca pe orfani, ca pe sărmani. Aici ni-i vatra şi-i aleasă, şi dragă ni-i, şi scumpă ni-i, nu că-i bogată şi frumoasă, dar că-i pe voia inimii.

Chişinăul în literatură

424

425

Oricât de-amară-i pâinea noastră, Nădăjduieşti cu ea, mai speri. La noi şi pasărea măiastră îşi face cuib, ca nicăieri. La Chişinău, aici departe, veneau cândva de pe ogor, veneau copii cu dor de carte, vin de acum nepoţii lor… Aici ni-i vatra şi-i aleasă şi dragă ni-i, şi scumpă ni-i, nu că-i bogată şi frumoasă, dar că-i pe voia inimii. 17 martie 2011 (Versuri nepublicate pentru cântecul lui Liviu Ştirbu Voia inimii)

Chişinăul meu cel mic

Muzică: Mihai Dolgan

În oraş, la Chişinău, are-şi omul dorul său şi când pleacă undeva, doru-i arde inima. O fi dorul ram de tei, o fi stol de porumbei, o fi plop vegheat de-o stea, acolo, la Botanica. Aici mi-i casa cea din poveşti, cu trei muşcate la trei fereşti,

aici o frunză, un fulg de nea mă înfioară cu şoapta ta. Cu platani la Buiucani, cu izvoare la Râşcani, fără larmă de tramvai, Chişinău-i colţ de rai. Vara-n freamăt străzile şi de-argint amiezile, iarna alb nămeţele şi brunete fetele. Am trecut pământu-n lung, ca la Chişinău să-ajung şi-am trecut pământu-n lat, ca la uşa ta să bat. Ştiu că sunt oraşe mari, Unii le visează chiar, Dar eu nu dau pe nimic Chişinăul meu cel mic. Aşa mi-i casa cea din poveşti cu trei muşcate la trei fereşti, aici o frunză, un pui de stea mă înfioară cu şoapta ta. Anul 1983 Chişinăul meu cel mic. Versuri Dumitru Matcovschi; muz. Mihai Dolgan. In: Matcovschi, Dumitru. Vad. Ch., 1998, p. 175-176.

Chişinăul în literatură

426

427

Chişinău

Viorica Nagacevschi

Nicăieri în lume nu-i mai bine zău, Ca-n oraşul nostru, ca la Chişinău În oraşul nostru tânăr orişicând Soarele răsare, mai blând şi mai blând.

(n. 1968)

Muzică: Daria Radu

Refren: Nicăieri în lume, nu-i mai bine zău, Nu-i mai bine, nu-i mai bine ca la Chişinău Oriunde m-aş duce gândul mi-e mereu, La părinţii scumpi de-acasă din oraşul meu. Nu avem nici mare, şi nici munţi de dor Păsările toamna, călătoare zbor. Nu avem nici ape, de izvor fierbinţi Doar avem prieteni, doar avem părinţi. Refren: Omul, cum e omul, pleacă pelerin Plec şi eu se-ntâmplă, dar mereu revin Ca la o chemare nici nu ştiu a cui Ca la o poruncă a destinului. Refren: Undeva departe portocalii cresc, În oraşul nostru, teii înfloresc Mic oraşul nostru, aoleu ce mic, Dar aşa cum este, l-am cântat şi-l cânt. Refren: Chişinău. Versuri Dumitru Matcovschi; muz. Daria Radu. In: Radu, Daria. Cu cireşe la urechi [Înreg. audio]. Ch., 2009. 3’35’’. CD-ROM.

Hora de la Chişinău

Muzică: Anatol Bivol

Mult mi-i drag oraşul meu Dorul vieţii – Chişinău C-am crescut aici şi tu, şi eu Mai frumos pe lume nu-i Alt oraş al nimănui Decât vatra Chişinăului. Bucuraţi-vă din plin Cât iubirile vă ţin Dorul niciodată nu-i străin Bucuraţi-vă mai des Toate-n lume au un preţ Viaţa tot cu grijă ne-a ales. Din străbuni la Chişinău Hora s-a dansat mereu Chiar pe strada veche de Ceahlău Şi acum se mai aud Tropăind în lat şi-n lung Toţi flăcăii de la Nord la Sud Bucuraţi-vă din plin Cât iubirile vă ţin Dorul niciodată nu-i străin Bucuraţi-vă mai des Toate-n lume au un preţ Viaţa tot cu grijă ne-a ales.

Chişinăul în literatură

428

429

Doare când spre tine – apleci Verile în toamne reci Şi ’napoi nu poţi să le mai treci Dar ne bucură mai mult Când ridici casa din lut Şi de lume toată s-au umplut Bucuraţi-vă din plin Cât iubirile vă ţin Dorul niciodată nu-i străin Bucuraţi-vă mai des Toate-n lume au un preţ Viaţa tot cu grijă ne-a ales. Hora de la Chişinău. Versuri Viorica Nagacevschi; muz. Anatol Bivol. In: Nagacevschi, Viorica. Cheia. Ch., 2010, p. 71-72.

V. Nicolaev Despre Chişinău

Muzică: D. Fedov

Oraşe multe s-au zidit Pe-ntinsuri de pământ, Pe tine doar te-am îndrâgit Din toate câte sânt. Refren: La Chişinău Dragostea mea Arde cu licăr de stea. ( 2 ori) Toţi anii mei doar tu mi-i ştii, Căci tu m-ai legănat, Şi la iubirea mea dintâi Un cânt de dor mi-ai dat. Refren: Eşti, Chişinău, Mare de flori Şi-i cerul tău fără nori. (2 ori) Prin lumea largă de-am umblat, Chemat am fost mereu Din drumul meu îndepărtat Să vin la pieptul tău.

Chişinăul în literatură

430

431

Refren: La Chişinău Dragostea mea Arde cu licăr de stea. (2 ori) Despre Chişinău = Песня о Кишиневе. Versuri V. Nicolaev; muz. D. Fedov. In: Oraşul cântă = Город поет. Ch., 1967, p. 40-43. Cu caractere chirilice.

Fiodor Ponomari (1919 – 1968) Chişinău, cu-alei de tei (cântec) Chişinău, cu-alei de tei, Cu podgorii pe la poale, Izvorăsc din ochii tăi Mii şi sute de scântei, Ca să-ţi lumineze calea. Chişinău, de veacuri nins Şi cu vatra înnoită, Multe chinuri ai învins, Dar aripa ţi-ai întins, Ca să zbori tot înainte. Chişinău cu parcuri verzi, Cu prospectul Tinereţii, Case-nalte îţi durezi, Ca şi Moscova să vezi, Să fii la izvorul vieţii. Chişinău, cu-alei de fag, Cu brâu roşu de mătasă, Ne-a venit norocu-n prag, Ca să-i fii Patriei drag Şi s-o faci şi mai frumoasă. Anul 1966 Chişinău, cu-alei de tei. Versuri Fiodor Ponomari. In: Ponomari, Fiodor. Pagini alese. Ch., 1970, p. 45.

Chişinăul în literatură

432

433

Nina Slutu-Soroceanu (n. 1952) Trandafirii dragostei

Muzică: Dinu Matveevici

1 Chişinău-i plin de floare, Miruit cu vis de tei. Pe alei de sărbătoare – Vine vremea dragostei.

Trece peste toate-o boare, Ca din stele – un crâmpei… Şi această întâmplare E chemarea dragostei: „Atât de mult te-am aşteptat! Atât de mult te-am căutat! O viaţă-ntreagă te-am visat Şi te-am aflat, azi te-am aflat. De-acum încolo – tu şi eu Un cânt ce-a dăinui mereu; De-acum încolo, pe alei, Tangoul dragostei”. 2 Pe aleea fericirii Am păşit, cândva, în doi: Toate florile iubirii Erau numai pentru noi.

Pentru noi cânta vioara. Păsări – mii, cântau în cor, Le-ngâna, duios, chitara… Noi, dansam pe-aripi de dor. 3 Pe aleea fericirii Din oraşul Chişinău Mai sălăşluiesc zefirii Şi aşa va fi mereu! Trec şi-acum ca altă dată Noi perechi de-ndrăgostiţi Şi, cu inima curată, Spun în şoaptă, fericiţi: „Atât de mult te-am aşteptat! Atât de mult te-am căutat! O viaţă-ntreagă te-am visat Şi te-am aflat, azi te-am aflat! De-acum încolo, tu şi eu – Un cânt ce-a dăinui mereu; De-acum încolo, pe alei, Tangoul dragostei”. Trandafirii dragostei. Versuri Nina Slutu-Soroceanu; muz. Dinu Matveevici. In: Citadela dragostei. Ch., [s.a.]. Faţa B, nr. 2. Casetă audio.

Chişinăul în literatură

434

435

Ludmila Sobieţchi

Inesa Stratulat

(n. 1952)

Chişinăul nocturn

Oraşul meu

Muzică: Oleg Negruţi

Oraşul meu, eşti pe pământ Cetate ierbii şi luminii, Şi braţului, încununând Prealuminoasă faţa pâinii Prin muncă, pace şi cuvânt. Oraşul meu, te-au îndrăgit Copii cu ochii mari de astru, Bătrâni cu visul împlinit Sub cerul înalt, albastru. Iubirea lor te-a înveşnicit. Prealuminat oraşul meu, La steaua zilei ce răsare Tu ai venit pe drumul greu De lacrimă şi răzbunare Şi ai învins, drag Chişinău! Oraşul meu. Versuri L. Sobieţchi; muz. O. Negruţi. In: Cântecul moldovenesc de estradă ’83. Ch., 1983, p. 9-14. Cu caractere chirilice.

Muzică: Inesa Stratulat

Chişinăul nocturn Ne-a vrăjit dintr-o dat’, Străzile colindând, Dragostea am aflat. Chişinăul nocturn, Clipe de neuitat. Banca cea lângă lac, Unde m-ai sărutat. Chişinăul nocturn, Visele ne-a visat. Pe alee zburdând, Inima mi-a furat. Chişinăul nocturn, E oraşul ce noi, Vom iubi ani la rând Înflorit şi în ploi. Luna crăiasă zâmbeşte din nori, Străzile lui luminând, El e oraşul iubit de noi doi, Taine şi vise păstrând. Chişinăul nocturn, Ne aduce în dar ploi, Ploi cu frunze de arţar.

Chişinăul în literatură

436

437

Chişinăul nocturn, În inimi noi vom păstra, Clipa florilor vine Peste cupola ta. Luna crăiasă zâmbeşte din nori, Străzile lui luminând. El e oraşul iubit de noi doi, Taine şi vise păstrând. Chişinău, Chişinău, E oraşul dragostei. Chişinău, Chişinău, E bătaia inimii. Chişinău, Chişinău, Împlinirea viselor. Chişinău, Chişinău, E oraşul meu. Chişinăul nocturn. Versuri Inesa Stratulat; muz. Inesa Stratulat. In: Citadela dragostei. Ch., [s.a.]. Faţa B, nr. 4. Casetă audio.

Ianoş Turcanu (n. 1951) Chişinău

Muzică: Petre Teodorovici

Pe stradele vechi, înguste Şi pe bulevarde noi, Umbre străjuiesc ilustre De poeţi şi de eroi. Viaţa Sfântului învie Cu stafide şi cotnar, E ca lacrima târzie Nimerită pe altar. Crâşma din periferie Şi vreun lăutar monden Au rămas o amintire, Azi oraşul e modern. Chişinău, Chişinău Floare albă de pe ram. Chişinău, Chişinău, Te iubeşte întregul neam. Chişinău, Chişinău, Un oraş fermecător. Chişinău, Chişinău, Fii în vecii vecilor.

Chişinăul în literatură

438

439

Sub o zodie astrală A crescut sute de ani, De la Bâc spre Catedrală, Din Schinoasa la Râşcani.

Copii în goană mare Zburdă pe trotuare. Alerg cu ei şi eu, Că-s în oraşul meu.

Străzi cu tei spre lac coboară, Iar în Valea Morilor Sună cântec de fanfară, Şi se aud şoapte de amor.

Un fluturaş vioi, O floare din zăvoi Iubesc oraşul meu, Cum îl iubesc şi eu.

Vocea lui Ştefan cel Mare, Versul dulce al lui Mihai Ocrotesc văi şi izvoare, Apără suflet şi grai.

Oraşul Chişinău. Versuri Ianoş Ţurcanu; muz. Daria Radu. In: Ţurcanu, I.; Radu, D. Cântec de-nceput. Ch., 1997, p. 55-57.

Chişinău. Versuri Ianoş Ţurcanu; muz. Petre Teodorovici. In: Citadela dragostei. Ch., [s.a.]. Faţa B, nr. 5. Casetă audio.

Oraşul Chişinău

Muzică: Daria Radu

Albastră este zarea, Cântă privighetoarea. Apare-un curcubeu Peste oraşul meu. Oraşul meu, oraşul tău, Oraşul Chişinău. Oraşul meu, oraşul tău – Iubite Chişinău!

Chişinăul în literatură

440

441

Grigore Vieru (1935 – 2009) CHIŞINĂU, ORAŞ DE VIS Am întreprins pe la sfârşitul anului trecut o călătorie în SUA… O nouă, o cu totul nouă lume am descoperit pe continentul american. Trei lucruri m-au frapat în mod deosebit: 1) respectul reciproc între lege şi om, 2) cultul muncii responsabile, 3) cultul unei libertăţi ordonate. Bineînţeles că vom găsi şi la noi lucruri frumoase, pe care ni le-a lăsat chiar Dumnezeu. Printre ele se prenumără splendorile irepetabile ale Naturii, bogăţia cea mai de preţ pe care o avem. Chiar urbanismul nostru, mai exact Chişinăul, este un segment al Naturii. Acolo, pe continentul american, mi s-a făcut dor de Chişinău. Acolo, la umbra zgârie-norilor, am compus acest cântec pe care îl veţi asculta în curând în interpretarea strălucitului artist Mihai Ciobanu. A slăvi oraşul tău este un lucru firesc. Mai ales că merită să fie slăvit. Am umblat din loc în loc, Chişinăul meu, După bine şi noroc, Chişinăul meu, Nu ştiam că binele Eşti tu, Chişinăule, Nu ştiam că dragostea Chiar în tine se găsea.

Un mărgărit, Un luceafăr luminos, Un prea mândru curcubeu Aşa eşti tu, Chişinău! Te-am îndrăgit Nu de-atât că eşti frumos, Dar de-atât că eşti al meu Şi al meu vei fi mereu! Chişinău, oraş cu tei, Chişinăul meu, Şi cu focul dragostei, Chişinăul meu, Cu femei ca nişte flori, Când te uiţi la ele mori, Iar fetele în facultăţi Le citeşti în loc de cărţi. Un mărgărit, Un luceafăr luminos, Un prea mândru curcubeu Aşa eşti tu, Chişinău! Te-am îndrăgit Nu de-atât că eşti frumos, Dar de-atât că eşti al meu Şi al meu vei fi mereu! Chişinău, oraş de vis, Chişinăul meu, Eşti în sufletul meu scris, Chişinăul meu, Scris alături de-al meu prag Şi de tot ce am mai drag, Scris în versul care-l spun Lângă tot ce am mai bun.

Chişinăul în literatură

442

443

Un mărgărit, Un luceafăr luminos, Un prea mândru curcubeu – Aşa eşti tu, Chişinău! Te-am îndrăgit Nu de-atât că eşti frumos, Dar de-atât că eşti al meu Şi al meu vei fi mereu!

Creşte voinţa, iar vorba străbună Tună bărbată şi n-o mai opreşti Înrourate aici se adună Moldoveneştele noastre nădejdi. Odă Chişinăului. Versuri Grigore Vieru; muz. Marian Stârcea. In: Citadela dragostei. Ch., [s.a.]. Faţa B, nr. 3. Casetă audio.

Chişinău, oraş de vis. Versuri Grigore Vieru. In: Limba Română. 2003, nr. 4-5, p. 7-8.

Odă Chişinăului

Muzică: Marian Stârcea

Parcă mai liber azi cântecul zboară, Îndrăgostiţii se plimbă perechi. Azi cu mândrie simţim prima oară, Că e al nostru oraşul străvechi. Ne stăpânise tăcerea şi gerul, Care intrase adânc în popor. Ne-a încălzit pân-acum numai cerul, Azi ne-ncălzeşte şi-un sfânt tricolor. Chişinău, oraş al tinereţii, Floare de vise şi de foc, Chişinău, Chişinău, oraş al dimineţii Prevestitoare de noroc. Viaţa cu oameni setoşi de lumină Sună, răsună în freamăt creştin, Ştefan cel Mare nu are hodină Încă se luptă cu răul străin.

Chişinăul în literatură

444

445

Gheorghe Vodă (1934 – 2007) Odă oraşului Chişinău

Muzică: E. Doga

Laudă ţie, străbun Chişinău, luminată zidire a neamului meu. Tu eşti cel mai frumos şi mai drag pe pământ, – despre tine mereu, Chişinău, am să cânt. Oraşul meu, din albe flori de piatră, în ploi de soare zi de zi scăldat, mai tânăr ca oricând pe vechea vatră, cu braţele iubirii înălţat. Oraşul meu, în licăriri de stele, cu arbori legănaţi de vânt uşor, tu eşti grădina bucuriei mele, un cânt de care-mi este veşnic dor. Oraşul meu, cu farmec de poveste, îţi simt adânc în piept suflarea ta, destinul meu destinul tău ne este, şi te iubesc cu toată viaţa mea.

Oraşul meu, căldura mea de casă, doar ţie noi cu drag ne dăruim, să-ţi fie ziua bună şi frumoasă, cu tine nemurirea s-o trăim! Laudă ţie, străbun Chişinău, luminată zidire a neamului meu. Tu eşti cel mai frumos şi mai drag pe pământ, despre tine mereu, Chişinău, am să cânt. Îţi dorim: Să-nfloreşti!, Îţi urăm: Să trăieşti!. Chişinău, să-nfloreşti!. Chişinău, să trăieşti! mulţi ani! Odă oraşului Chişinău. Versuri Gheorghe Vodă; muz. E. Doga. In: Viaţa Basarabiei. 2003, nr. 2 (6), p. 225.

Chişinăul în literatură

446

447

Chişinăul în literatură

Chişinău-Chişinău

Muzică: E. Doga

Oraşul meu cu umeri albi de piatră, În ploi de soare zi de zi scăldat, Cu ani cinci sute aşezaţi la vatră – Trecutul glorios şi zbuciumat. Îl înălţăm cu braţul şi cu gândul Din zorii zilei până-n ceas târziu Şi zboară larg deasupra noastră cântul, Drapelul libertăţii pururi viu. Îmi place să mă plimb prin el agale, Să întâlnesc la fiecare pas Prieteni vechi din anii mei de şcoală, Prieteni noi, ce ni-i făcurăm azi. Să-i însoţesc prin cartiere-nalte Şi să-i conduc apoi pe la opriri Cu zâmbet întâlnind pe fiecare Şi dragoste fierbinte în priviri. Mai tânăr şi frumos ca niciodată, Având în schele-un falnic viitor, Tu te înalţi cu fruntea luminată, Oraşul meu, al tău, al tuturor. Chişinău-Chişinău. Versuri Gheorghe Vodă; muz. E. Doga. In: Cântece de neuitat. Ch., 2006, p. 20.

Petru Zadnipru (1927 – 1976) Făt-Frumos, oraşul meu

Muzică: Dumitru Gheorghiţă

Şi apoi verde-iasomie, Vreau să-i zic şi eu Cântecul de bucurie; Pe-a Moldovei verde glie Eşti, ca un flăcău – Făt-Frumosul ţării, Chişinău. Mâini de aur truditoare Te-au trezit la viaţă din ruini Şi ţi-au pus la mărgioare Noi aripi de fabrici şi uzini. Pe câmpiile netele Fulguie mereu Neaua blocurilor tale. Braţe lungi de macarale Sunt simbolul tău – Făt-Frumosul ţării, Chişinău. Mâini de aur truditoare Te-au încins cu brâie de livezi Şi prin sfânta lor sudoare Străluceşti, ca soarele-n amiezi.

Chişinăul în literatură

448

449

Astăzi, când privesc la tine, Scump,oraşul meu, Creşte inima în mine, Mi se-arată-n zări senine Viitorul tău – Făt-Frumosul ţării, Chişinău! Mâini de aur truditoare Te-ngrijesc cu dragoste mereu. A Moldovei Casă Mare – Făt-Frumosul ţării, Chişinău. Făt-Frumos – oraşul meu. Versuri Petru Zadnipru; muz. Dumitru Gheorghiţă. In: Gheorghiţă, D. Cântăm Moldova. Ch., 1973, p. 152-156. Cu caractere chirilice.

Вечерний Кишинев

Исполняет группа „Mahagon”

Общественному транспорту зеленый свет Рышкановке с Ботаникой noroc, привет Мы сквозь Ворота города на Виадук А в радиоприемнике: „eu sunt haiduc” Припев: Так buna seară, играй моя гитара По автостострадам, по паркам и бульварам Нет на свете таких красивых городов Ах, добрый вечер вечерний Кишинев Такси зеленоглазое притормози Туда, где будут рады нам, скорей вези Мы трафиком повязаны и в пробке ждем Со Штефана на Пушкина сейчас свернем Припев: Так buna seară, играй моя гитара По автостострадам, по паркам и бульварам Нет на свете таких красивых городов Ах, добрый вечер вечерний Кишинев ВЕЧЕРНИЙ КИШИНЕВ [online]. Группа „Mahagon”. Mahagon Вечерний Кишинев [citat 6 septembrie 2011]. Disponibil pe Internet: <http://www.youtube.com/ watch?<v=gWyk6IGdegI>

Chişinăul în literatură

450

451

Евгений Заикин Город сказочных снов… Кишинев Город сказочных милых нам снов, Город солнца, вина – город счастья! Как живешь ты теперь Кишинев, Света луч не скрывает ненастье?

Город сказочных милых нам снов, Город солнца, вина, красоты… Как прекрасен весной Кишинев, Словно сад нашей райской мечты! ГОРОД СКАЗОЧНЫХ СНОВ... КИШИНЕВ [online]. Стихи Евгения Заикина [citat 22 august 2011]. Disponibil pe Internet: <http:/www.stihi.ru/2009/01/29/1206>

И сегодня ведь есть чем гордиться, Люди так же на подвиг готовы! Чтоб цвела, как и прежде столица, Виноградной лозы всей Молдовы! Как прекрасен любви вечной край, Со столицей из сказочных снов. Видно здесь есть тот самый всем рай, И венчает его – Кишинев!

Город этот и я полюбил, Город солнца, вина – город счастья! Любовь с нежностью ангел пролил, Чтоб в душе не увез я ненастья! Город счастья – почаще встречай, На своей нас цветущей границе. Мы вернемся не раз в земной рай, Чтоб отдать восторг древней столице!

Chişinăul în literatură

Пусть осветится миром дорога, Для всех жаждущих солнца испить. Город счастья – то город от Бога, Каждый в нем готов счастье дарить!

453

Борис Кононов Песня о Кишинёве В небе оставил светлый росчерк Лайнер из белых двух полос, Вдаль он умчится И приземлится Где-то в долине роз И лоз И побежит от аэропорта Стрелой дорога меж холмов, Два дома – ворота, Здравствуй, мой город, Здравствуй, мой Кишинёв! Припев: Как я тебя давно не видел, Ты уж прости, коль чем обидел, Я тебя помню, и ты, где б я ни был, со мной – Мой Кишинёв, любимый город, Ты мне, как в детстве, по-прежнему дорог, Бело-зелёный, единственный и дорогой! Мой Кишинёв, чудесный город, Ты мне, как в детстве, по-прежнему дорог, Солнечный город, любимый мой город родной! Ты для меня чужим стать должен, С карт ты моей исчез страны; Но осторожно Тёмною ночью

Тайно в мои входишь ты Сны. Входишь Рышкановкой, Скулянкой, Длинною улицей Гренобля, На Телецентре И на Чеканах Помнят ещё меня… Припев: И я позабыть смогу нескоро Парки твои, твои озёра, На Гидигич походы с классом в выходной! Мой Кишинёв, любимый город, Ты мне, как в детстве, по-прежнему дорог, Бело-зелёный, единственный и дорогой, Мой Кишинёв, чудесный мой город, Ты мне, как в детстве, по-прежнему дорог, Солнечный город, любимый мой город родной! Припев: Нас разбросало по планете, Но всё равно твои мы дети, И где б мы ни были, тянет нас всегда домой – В наш Кишинёв, любимый город, Ты нам, как в детстве, по-прежнему дорог, Бело-зелёный, единственный и дорогой, Мой Кишинёв, чудесный мой город, Ты мне, как в детстве, по-прежнему дорог, Солнечный город, любимый мой город родной! ПЕСНЯ О КИШИНЕВЕ [online]. Стихи Бориса Кононова [citat 22 august 2011]. Disponibil pe Internet: <http:/www.stihi. ru/2009/08/26/943>

Chişinăul în literatură

454

455

Chişinăul

în alte limbi

Александр Андрусь

Кишинев Я – на улице Роз. Есть такая улица: Виноградная гроздь С морем роз целуется.

(1920 – 2006) Приют сердечный в Кишиневе Твой мир нашел приют сердечный в Кишиневе… И вдохновение слилось с цветком весны; Слилось свобода мыслей с музой в юном слове, А дружба – с песнями молдавской старины.

Яркой лентой цветов Убегает улица, Белый град Кишинев На холмах красуется.

Давно нам говорят, что Болдинская осень Для Лиры Пушкина – желанная пора, Но Бессарабский край, весна и неба просинь Отмечены волшебным трепетом пера!

1975 г.

…Весной здесь родились: „Онегина…” начало, Шедевры милые, „Большой любви фонтан„; Весной „Шаль черная” любовь и смерть венчала, И мысль здесь родилась: нам мир для дружбы дан! Здесь ты сполна познал цыганскую свободу, Познал и лик войны – жестокой и слепой; И страстною строкой желал добра народу: Покончить с вековой зависимой судьбой! Здесь Калипсо была твоей души отрада, А домик Инзова – приветный уголком. И нежные стихи, как цвет весенний сада, Тревожили сердца певучим языком! АНДРУСЬ, Александр. Приют сердечный в Кишиневе. В: Андрусь, Александр. Лира счастья. К., 2004, с. 34.

Зреют роз лепестки Нежным алым цветом; Здесь грустят старики Об ушедшем лете.

1999 г.

АНДРУСЬ, Александр. Кишинев. В: Андрусь, Александр. Лира счастья. К., 2004, с. 23.

Chişinăul în literatură

458

459

Osman Baymak

Иван Батрачкин

(Род. в 1954 г.)

(Род. в 1940 г.)

Kişinev

Утренняя панорама Кишинева

Şehir bir eski zaman halinde görülür Yeşile düşkün, vazgeçilmez huyu parkta köpeklerin Puşkin’mi, Eminesku’mu parkı bilmem ama Burada çiçeklerin kokusu bir başka Bir başka direnir zamana Ştefan Cel Mare heykeli

Как на картинке, стенка к стенке, Взбегая склонами холмов, Весь белый, с розовым оттенком, Красавец – город Кишинев.

Aramızda bir bağ var nedense Pazar yerinde sokak trafiği nasıl da sıkışık Tıpla bizde ki gibi gürültülü cıvıl cıvıl Bir mavi, rehberlik eder güneş gün ortası Sevgiye ait nir duyguya kapılır gidersin Bir çocuğun hüzün dolu bakışları, hele duruşu Tahta arabasıyla bırakmaz peşini yırtık pantolonu İçime işler çocukluğumun dokusu Körağa sokağında Zamanın acımasızlığıyla usul usul iner akşam tepelerden Ve yine uykum kaçar, yine güzyaşlarım birikecek… BAYMAK, Osman. Kişinev. In: Baymak, Osman. Ceviz Ağacı. Prizren, 2002, p. 30.

2002

Вокруг домов сады и скверы, Как малахитовой каймой Окутав стены, окна, двери, Пейзаж стены, окна, двери, Пейзаж являют неземной. Лучами солнышко играет На окнах верхних этажей, Благодуховность излучает Красавец – город наших дней. БАТРАЧКИН, Иван. Утренняя панорама Кишинева. В: Подвиг солдата живет…: лит. альманах. К., 2005, с. 107.

Chişinăul în literatură

460

461

462

Всех, живших здесь за пять веков, Переписать и не берусь я, Так знаменитых земляков, Как кишиневец А.В. Щусев. Митрополит… Митрополит… То Варлаам, То Петр Мовилэ, То Бэнулеску – фаворит Императрицы Катерины. И оживают имена Те, что когда-то были громки. Пусть в наши злые времена Так вспоминают их потомки. В названьях улиц, как тогда, Звучать придется им навеки. Да, были люди-имена, Да, были люди – Человеки!

2002 г.

БАТРАЧКИН, Иван. Кишинев 2000 года. В: Батрачкин, Иван. Близкая даль…: Стихи. К., 2003, с. 87.

Ефрем Баух (Род. в 1934 г.) …Ты помнишь мерцающий город Ты помнишь мерцающий город, ты помнишь, как в гавань вплывает он в синюю полночь, и падает с борта в озёрные травы лавиной ступенек гранитные трапы. А мы по ступенькам летим невесомо, под нами, в глубинах, колышутся сомы. Стеклянные луны с лучистой начинкой висят, как лимоны на тонких тычинках, встают очертаний диковинных заросли, как юности нашей неясные замыслы.

Chişinăul în literatură

Кишинев 2000 года

463

Мы падаем в травы, мы бродим без дела и в губы целуемся неумело. А в небе, над нами, проносит кривая – подобно кометам – ночные трамваи. Зовут нас трамваи всё громче и чаще, тревожно врываясь в притихшие чащи.

Два рельса сквозь память прорежутся живо, и пламя ударит в затекшие жилы, и снова, по звёздам отчалив из гавани, мерцающий город отправится в плаванье. БАУХ, Ефрем. …Ты помнишь мерцающий город. В: Баух, Ефрем. Ночные трамваи. К., 1965, с. 44-46.

И мчимся мы, в звёздные полночи вжатые, нас двое, трамвай и вагоновожатые!.. Всё дальше уходят полночные рейсы, травой зарастают трамвайные рельсы, взрослеют девчонки, стареют мужчины, троллейбусы катятся чинно и шинно. И как это чащей могли нам казаться газоны и редкие ветки акаций?! Но вспомни, вглядись в эту полночь и вспомни: сквозь травы мерцают обломки двух молний.

Chişinăul în literatură

464

465

Сергей Белкин (Род. в 1950 г.) Summertime – 2 Над черепичной шалью Кишинёва Акация безудержно цветет… Ах, как нам в детстве было клёво: На кухне тихо радио поет, И мама что-то вкусное готовит, И тетя Ляля к нам вот-вот зайдет, А папа на работе, братья – в школе, И Город всех нас бережно несет… Крест-накрест улицы наброшены На долгий склон высокого холма, На магале дворы ухожены, А в старом городе – трава… Под двухсотлетнею шелковицей Орел, терзающий змею, И ‹‹мизе›› никогда не ловится, И ‹‹Вин де масэ›› где угодно продают. Котовский с шашкой на коне, Стефан Великий с царскою короной, И Ленин в европейском пиджаке, Вновь в ссылку на задворки удаленный, И Белый Дом, и Арка, и Собор, И церковь Константина и Елены, И котельцовый в трещинах забор, И образ Пушкина нетленный, Каштаны, туи, и буркутная вода, Долина Роз, скрипач и ‹‹Переница››,

Вернут опять меня и вас туда, Где юность наша вечно длится. БЕЛКИН, Сергей. Summertime – 2. В: Белкин, Сергей. Корректор жизни: Рассказы. Воспоминания. Стихотворения. М, 2002, с. 202.

Армянское кладбище (oтрывки) Для начала послушайте: Боюканы, Скиносы, Скулянка, Вистерничены, Рышкановка, Отоваска, Валя Дическу, Валя Кручий, Малая Малина, Мелестиу … Это ли не песня? Кому надо, знают, что все эти слова – названия районов нашего Города, а остальные пусть просто подивятся богатству человеческой фантазии и красоте нашей речи. А теперь – Армянское кладбище. Думаю, что в любом другом месте слова эти означали бы место захоронения армян. Но не таков мой чудный и странный Город. На Армянском кладбище, в принципе, конечно, хоронили и армян, но вовсе не они составляли большинство, или были первыми, кто тут похоронен. Это просто центральное городское кладбище. До революции – православное, в годы советской власти – общее. Кроме него в городе было и есть еще несколько небольших православных кладбищ, большое еврейское кладбище на Скулянке, небольшое польское кладбище. Так почему же, все-таки, оно называется армянским? Да просто по имени улицы Армянской, бе-

Chişinăul în literatură

466

467

рущей свое начало от главного входа на кладбище. А вот название улицы уже связано-таки с армянами: именно здесь некогда располагалось армянское подворье. Раньше жители Армянской имели возможность, не выходя из дома, наблюдать по нескольку похоронных процессий ежедневно. А нам, жившим на соседней Болгарской, приходилось бежать на звуки оркестра, чтоб посмотреть на медленно движущуюся процессию: впереди несли венки, потом шел оркестр, потом грузовик с открытым кузовом, украшенный коврами и цветами, сразу за грузовиком, шли ближайшие родственники, друзья, потом все остальные. В кузове на коврах возлежал гроб с покойником, окруженный цветами и венками, иногда рядом с ним в скорбных позах сидели рыдающие родственники. Процессия медленно вползала в величественную арку центрального входа, после чего восстанавливалось движение трамваев, – да-да, раньше по Армянской ходили трамваи! – машин и лошадей, – и еще раз „да-да!”: было-таки полно лошадей, впряженных в телеги, чьи колеса громыхали по булыжной мостовой. Справа от входа за отдельным решетчатым забором мы увидим небольшое, но красивое воинское кладбище: ровные ряды одинаковых православных крестов, установленных над могилами русских солдат и офицеров, убитых в первую мировую войну. Могилы сооружены во времена, когда наш город входил в состав Румынии, поэтому все надписи сделаны на румынском языке и выглядят, поэтому, несколько необычно: Ivan Erşov,

locotеnent; Piotr Sergeev, colonel, и так далее. У входа на мраморных досках подробное описание, начинающееся словами: „Aici odihnesc ofiţerii eroi…” На другой стороне аллеи, в тени высоких деревьев, окруженные красивыми решетками, мирно покоятся обелиски, кресты, плиты… Недалеко от входа несколько величественных семейных часовен с витражными окнами из цветного стекла, затем аллея поворачивает к Всесвятской церкви. На углу за высокой литой чугунной решеткой покоится многочисленная семья купца Петрашевского. Могила отмечена высокой стелой из черного полированного гранита с портретом самого Петрашевского в розетке из стальных листьев. По соседству вы заметите беломраморное надгробие писателя Шевелова с надписью „Те, кого мы любим, живут…” – так называлась одна из его книг. Потом вы наверняка не пройдете мимо скромной могилки с красивым узорчатым стальным крестом и табличкой с портретом гимназиста лет четырнадцати и надписью на румынском „Leonid Nеaga”, потом будет могила с памятником первому президенту Академии наук Гросулу. До и после нее еще несколько заметных могильных плит и памятников, но ваше внимание уже будет приковано к необычно красивому, с высокими колоннами, надгробью Крупенской, спроектированному самим А.И. Бернардацци. Старинная семья Крупенских оставила добрый след в истории города. Перед революцией Александр Николаевич Крупенский был предводителем губернского дворянства, его старший брат – послом России в Норвегии. На кладбище есть еще один большой семейный склеп древнего боярского рода Крупенских.

Chişinăul în literatură

468

469

Двигаясь дальше, нельзя не заметить мраморную фигуру, послужившую образцом скульптору Комову для известного памятника Пушкину. На противоположной стороне площади перед церковью обращает внимание удивительное по качеству полировки надгробие купчихи Устиновой, рядом изящная колонна над могилой княгини Дадиани… Обходя церковь, вы минуете чью-то великолепную усыпальницу, напоминающую парижский Сакре-кёр, превращенную в склад инвентаря, затем глубокий водоразборный фонтан, далее, семейный склеп Гулак-Артемовских, тоже используемый служителями храма как хозяйственная постройка. Напротив входа в церковь большое деревянное распятие. Распятие накрыто жестяной, раскрашенной изнутри, крышей. Там же прибиты маленькие клещи и лестница – символы пыток, страданий и Вознесения. От церкви лучами отходит несколько аллей. Мне более других памятна та, что идет от склепа Гулак-Артемовских: „Дуракова-Гельт”, „Ливиу Делеану”, „Власов”… Так можно дойти до перекрестка, где похоронен скульптор Плэмэдялэ, автор памятника Штефану чел Маре. Свое надгробие с бронзовым барельефом-автопортретом скульптор сделал себе заранее. Если от могилы скульптора повернуть направо, можно дойти до могилы поэта Матеевича, чей бюст также был сделан Александром Плэмэдялэ. Если же от могилы скульптора повернуть налево, окажешься рядом с могилой известного врача Тома Чорбэ, а если от Томы Чорбэ повернуть налево и опять пойти в сторону церкви мимо замечательного бюста корнета Фон Гольбаха, окажешься ря-

дом с самым впечатляющим надгробьем кладбища: внутри высокой узорчатой беседки сидит, склонив голову на левую руку, величественная мраморная старуха. Это скульптурный портрет одной из Крупенских, выполненный в натуральную величину с удивительным мастерством. Старуха сидит, как живая. С фотографической точностью проработаны черты лица, морщинки, кружевной воротник, складки платья… Скульптуры такого качества вообще встречаются весьма редко, а уж в качестве надгробий и подавно. Не хочу умалять значимость многих других покойников, но, наверное, самым известным среди них был экс-чемпион мира по борьбе, великий русский богатырь Иван Заикин. Да-да, тот самый дореволюционный кумир всей России, знакомец и герой очерков Куприна! После революции он оказался в нашем городе и помер уже после войны, в советское время. На кладбище еще много старинных и красивых надгробий, много достойных доброй памяти жителей нашего города, и, если бы я взялся составлять путеводитель по кладбищу, я был бы не вправе их не упомянуть, но сегодня у меня другая задача. Кладбище было одним из мест наших детских и подростковых игр, юношеских и взрослых встреч и посиделок. „А на кладбище все спокойненько, от общественности вдалеке, все культурненько, все пристойненько, и закусочка на бугорке” – правдиво написал В. Высоцкий. Мы бродили среди заросших могил, пробирались между плотно расположенных оград и с ин-

Chişinăul în literatură

470

471

тересом читали надписи. Большая часть могил и надгробий появилась здесь еще до революции, поэтому встречалось много „старорежимных”: „Действительный статский советник Феофилакт Курогло”, „Купец первой гильдии Никандр Пурчел”, „Вдова маiора Горбунова Елизавета Васильевна”, „Константин Урсу, инженер”. Пытались разбирать полустершиеся надписи, выдолбленные на известковых стелах – наиболее древних надгробиях кладбища. Разнообразие надгробий поражало: высеченные из гранита кресты, обработанные „под дерево” – с сучками и ветками, обелиски из мрамора, габро, лабродорита, металлические ограды, навесы, чугунные и каменные плиты, гигантские мраморные кресты с чугунными терновыми венцами – чего тут только не было! Надписи, кроме русского, были на румынском, молдавском, греческом, немецком, языках. Часто у основания красивого надгробья была прямо по камню нанесена полированная надпись: „Мастерская Цулекъ. Кишиневъ”. Многие могилы украшались памятниками в виде мраморных ангелов, часто сохранялись венки из оцинкованной жести, искусно имитировавшие листья и цветы. Наибольший интерес у нас, конечно, вызывали склепы. Раньше их было много. Выглядели они по-разному. Например, внутри семейного участка, окруженного металлической оградой, среди крестов и других надгробий, могла быть расположена почти горизонтальная металлическая двустворчатая дверь, слегка приподнятая над землей. Если ее открыть, внутрь вас поведут ступеньки лестницы, и вы окажетесь в более или менее просторном помещении, одна стена которого состоит из глубоких

ниш. В такую нишу вдвигают гроб с покойником, а вход в нее закрывают мраморной плитой с надписью типа: „Здесь покоится прах рабы Божией девицы Аграфены Поповой, скончавшейся 17 лет от роду 11 марта 1903 года”. «…Поехали они однажды с Толиком и бонной в своем экипаже на прогулку в Долину Роз… Это, она, стерва, так мужу сказала, что ребенку нужно подышать свежим воздухом, а у самой там свиданка с Шиманским… Ну, поехали. А там тогда не как сейчас. Тогда там плантации чайной розы были. Куда ни посмотри – одни розы. А запах какой стоял…”. БЕЛКИН, Сергей. Армянское кладбище : (отрывки). В: Белкин, Сергей. Корректор жизни: Рассказы. Воспоминания. Стихотворения. М., 2002, с. 63-77.

Chişinăul în literatură

472

473

А. Ф. Вельтман (1800–1870) Джок (отрывок) Музыка Варфоломея, Становись скорей в кружок, Инструменты строй скорее И играй на славу джок! Наблюдая нежны связи, С дамой всяк ступай любой: В первой паре Катакази С скромной Скиновой женой. Ты ж возьми его супругу, Виц-Крупенский отставной, Руки за пояс друг другу И пляшите джок родной! Рознован – „качула маре”, С Богданясою пофтим, Лихо пляшет Сандулани И мадам Короя с ним. В пятой паре для красы Худобашев с Польхронисой – Бекасиные носы. Пульхерица – легконожка, Кишиневский наш божок! Встань, голубушка, немножко, Оттанцуй с бабакой джок! ВЕЛЬТМАН, А.Ф. Джок: (отрывок). В: Вельтман, А.Ф. Странник. М., 1978, с. 178-179.

Урсул (отрывок) „В 18… году, рано утром, ехал я верхом из загородных кишиневских садов, называемых Малиною, в город. Проезжая мимо корчмы, у въезда, против торговой площади, я заметил, привязанных к столбам навеса, нескольких верховых лошадей, в турецкой сбруе. Смуглый, суровой наружности человек стоял, облокотись на одну из них; он был в простой арнаутской одежде, в манте, обшитой в узор снурками, и в молдаванской кушме, или высокой перегнутой на бок шапке из черных мерлушек; другая рука его лежала на пистолете, который торчал за поясом”. „Отправленный мною в Бендеры Иорги на другой день прискакал с известием, что армаш своротил с большой дороги в Бульбоках и поедет в Кишинев правой стороной реки Быка. Тем лучше! Мы переправились через реку против селения Синжеры и расположились в скрытом месте, на половине дороги от этого селения до Кишинева”. ВЕЛЬТМАН, А.Ф. Урсул: (отрывок). В: Вельтман, Александр. Повести и рассказы. М., 1979, с. 266, 290.

Chişinăul în literatură

474

475

Борис Викторов

М. В. Добужинский

(1947–2004)

(1875–1957)

*** А в местном цирке (на Крутой) Худой, Сутулящийся клоун, Чужая птица, черт в аду Встречает публику поклоном, Играет с нами в чехарду… ВИКТОРОВ, Борис. „А в местном цирке (на Крутой)…”. В: Викторов, Борис. Магический круг. К., 1985, с. 42.

Кишинев (отрывок) Когда мы подъезжали к Кишиневу (был август), няня охала и ахала, видя, как зря „валяются” арбузы на полях. У нас этот плод был привозной и довольно драгоценный, тут же, как мы узнали, воз стоил один рубль! Я не отрывался от окна, и „обетованный юг” меня разочаровывал, все было плоско, выжжено солнцем, не было видно никаких лесов, росли только какие-то низкорослые деревья. Сам Кишинев показался деревней с жалкой речушкой (это после Невы…), я увидел низенькие домикимазанки широкие улицы и страшную пыль (которая потом сменилась невылазной грязью), визжали и скрипели арбы своими допотопными дощатыми колесами без спиц, на этих „колесницах” возлежали черномазые молдаване в высоких барашковых шапках, лениво понукавшие невероятно медлительных волов: „Цо-гара, цо-цо”. Евреи катили тележки, выкрикивая: „И – яблок, хороших виборных моченых и – яблок”. Вдоль тротуаров, по всем улицам, тянулись ряды высоких тополей, всюду бесконечные заборы – плетни, и веяло совсем новыми для меня, какими-то пряными запахами. У нас был нанят одноэтажный дом с высокой крышей, в котором мы и прожили целых два года.

Chişinăul în literatură

476

477

Там жили, как в маленьком поместье, – был большой Двор и огромный фруктовый сад с яблоками, черешнями и абрикосами (”дзарзарами”, как в Бессарабии называли маленькие абрикосы). В саду был небольшой виноградник и парник. Летом сад был полон роз, красных и ярко-желтых, необычайно душистых. В ту первую зиму после Петербурга Кишинев был засыпан глубоким снегом. Мы иногда гуляли с отцом в большом городском саду, и я забавлялся, как тучи ворон и галок, когда мы хлопали в ладоши, снимались с голых деревьев и носились с карканьем и шуршанием крыльев, что мне напоминало наш петербургский Летний сад. Развлечений было мало, мы лишь побывали в кочующем цирке Труцци, где запах конюшен напоминал мне сладкие детские впечатления петербургского цирка Чинизелли. Однажды в офицерском собрании давал сеанс заезжий „художник-моменталист”, и я любовался его ловкой рукой, выводившей с одного маха карикатуры (конечно, и Бисмарка с тремя волосками на лысине), и хитрым умением сделать пейзажи из случайной кляксы. Весной Кишинев необычайно похорошел. Уже в конце февраля стало теплеть, и скоро все фруктовые сады, в которых утопал город и которыми были полны окрестности, еще до листвы покрылись, как облаком, белым и бледно-розовым цветением черешен, яблонь и абрикосовых деревьев. Мы с отцом часто ездили в коляске за город и любовались этим странным и очаровательным пейзажем. Обыкновенно мы брали с собой и маленького

Игоря, он становился на сиденье между нами, и в городе все обращали внимание на этого хорошенького мальчика. Пасха в Кишиневе тоже была особенной. Было совсем тепло, а в Вербное воскресенье в церкви вместо наших северных верб держали пальмовые ветви. Осень принесла новые удовольствия, главным было – ездить в Архиерейские сады в окрестностях Кишинева, где монахи позволяли мне угощаться виноградом и есть, сколько влезет, и я ложился под лозу и, нагибая гроздь к себе и не отрывая, объедался этими сочными черными ягодами. Наш сад, который летом стоял весь в розах, теперь был полон фруктов: у нас зрели райские яблочки, черешни, вишни, абрикосы и росло развесистое дерево с грецкими орехами – на него я любил забираться, чтобы срывать их зелеными для замечательного няниного варенья. ДОБУЖИНСКИЙ, М.В. Кишинев: (отрывок). В: Добужинский, М.В. Воспоминания. М., 1987, с. 73-83.

Chişinăul în literatură

478

479

Владимир Измайлов

Юлиан Киркин

(1926–1989)

(Род. в 1948 г.)

*** Идя вечор Долиной Роз, Вино я смаковал земное Из иссякающего зноя И зарождающихся рос.

Разговор с родным городом

ИЗМАЙЛОВ, Владимир. „Идя вечор Долиной Роз…”. В: Измайлов, Владимир. Не учатся любви…: Стихи и поэмы. К., 1981, с. 210.

Не грусти, старина Кишинев, Ты ведь тоже, поверь мне, столица. Я до боли глядеться готов В горожан твоих лица. Пусть кому-то и снится Париж… Как в строю, монументы застыли… Лишь закрою глаза, ты паришь В опереньи асфальтовых крыльев. Пусть гордится Невой Ленинград, А Москва – Моховой и Арбатом. Пушкин тоже бродил, говорят, По твоим переулкам горбатым. Помнишь, полночь, околица спит И карнизы дождями унизаны. И не спит лишь опальный пиит, Да свеча в низкой комнате Инзова. Оглянись на столетья назад, Что увидишь, поведай на ушко нам… Вот идет молодой Александр Вдоль по будущей улице Пушкина. Хоть гордится Невой Ленинград, А Одесса – задумчивым Дюком, Пушкин тоже бродил, говорят, По горбатым твоим переулкам. Тридцать лет мы с тобою на ты, Для тебя это только мгновенье.

Chişinăul în literatură

480

481

Я дарю тебе сны и мечты, Ты мне даришь свое вдохновенье. Над моею судьбой ты паришь, И роняешь года, словно перья. Пусть кому-то и снится Париж, Не расстанусь с тобою теперь я. Пусть гордится Невой Ленинград, А Москва – Моховой и Арбатом. Пушкин тоже бродил, говорят, По твоим переулкам горбатым. КИРКИН, Юлиан. Разговор с родным городом. В: Шкловский, Л.А. У туристского костра. К., 1990, с. 151-152.

Кирилл Ковальджи (Род. в 1930 г.) *** В Кишинёв, где нету дома моего, я приехал, но не будет и меня в Кишинёве, потому для него попривычней жить, вчерашних не храня. Я храню вчерашнее! Друзей и сегодняшнее солнце сентября. Разметай меня по миру и развей – соберусь в живую каплю янтаря. Сохраню я виноградину тепла, бессарабскую лозу и бирюзу; подмосковная сосновая смола так похожа на янтарную слезу… КОВАЛЬДЖИ, К. „В Кишинев, где нету дома моего…”. В: Избранная лирика. М., 2007, с. 465.

В который раз Это тот и не тот Кишинев, и внезапно – испуг: кончается командировка, а я еще не зашел к родителям…

Chişinăul în literatură

482

483

Как мог я забыть? Но что-то случилось с транспортом, не туда попадаю, теряюсь, заметавшись, словно в ловушке, и просыпаюсь в московской квартире… Мать и отец, простите, что я вам дал умереть. КОВАЛЬДЖИ, К. В который раз. В: Избранная лирика. М., 2007, с. 258.

*** В Кишиневе, пронизанном светом, Охваченным пламенем, В Кишиневе, где лето в апреле, Где зной, – в Кишиневе, Одурманенном синью весенней Под солнцем расплавленным, – Как тигрица, влюбленность Таится в кустах наготове… КОВАЛЬДЖИ, К. „В Кишиневе, пронизанном светом…”. В: С улыбкой, грустью и с любовью. К., 2011, с. 68.

Павел Колосков (1925–2004) Кишиневский вальс …И перед нами – Светится наш Кишинев. Плавно вечерней порой Птицами кружим с тобой, Кружится с нами Солнечный наш Кишинев. Город родной, Мы вместе растем и мужаем, Вместе с тобой Мы весна Молдовы встречаем. Зори твои… КОЛОСКОВ, Павел. Кишиневский вальс. В: Колосков, Павел. Спасибо, мама. К., 2001, с. 96.

Chişinăul în literatură

484

485

Алла Коркина (Род. в 1943 г.) *** Твой скромный гений, Бернардацци, Мне сердце трогает всегда Не потому, что новь чужда Размахом городов и станций. Но словно вижу – утром мглистым Покинешь строгий Петербург… И вот уж вид, как италийский, И виноградники вокруг. Все существо рвалось – за дело! Студент, ты здесь необходим. А сердце радостно немело От встречи с солнцем золотым. И белом камне, что на склонах, Увидел зодчий красоту. К нам перенес дворцы Вероны, Убавив только высоту. И с городом меня сроднил Капеллой, Греческой часовней Пусть век прошел, но не забыл. Кому хотел быть город ровней.

Вновь детством улочка полна, Что носит Бернардацци имя. Обнимет кленами своими – Всех меньше, но милей она. КОРКИНА, Алла. „Твой скромный гений, Бернардацци…”. В: Монолог. К, 1989, с. 242.

Пушкин в Кишиневе Вот Пушкин мой… В саду Александрийском Стоит соединяя времена… С ним кажется Россия очень близкой, Поэтам эта близость так видна. Ты весь в ночах Черней молдавской шали, А в ссылке жить – Какая грусть и чудо! В любви забудешь даже об опале, Ведь не кислей вино и поцелуи! Да, может быть, День для тебя был горек, Портрет любимой будто без оправы… Как талисман со мною этот город, Опале обучивший прежде славы. 1964 КОРКИНА, Алла. Пушкин в Кишиневе. В: Любви несбыточной надежды. К., 2010, с. 143.

Chişinăul în literatură

486

487

488

Дома хранят свои преданья… О, чья там промелькнула тень? Где ночи с днем идет братание, Истает сумрак древних стен. Гулял весь двор, а свадьба шумная Гудела – лэутар играл…, Тот музыкант, не знавший Шумана, Но гений, зажигавший зал. Дома лепились, крыши сдвинувши, Голодной кошкой ночь ползла К окраинам во мраке стынувшим, Где накопилось столько зла. Шаляпин пел, и Северянином Так восхищался Кишинев. Жизнь эмигрантская, ты ранила, Но город всем давал свой кров. И не пройдет десятилетия, – Разрушат дом, где в детстве рос Волошин Макс среди цветения Корявых старых абрикос. В дома высокие и новые Молодожены перейдут… А эти крыши бестолковые Лишь мхом забвенья прорастут. КОРКИНА, Алла. Старый Кишинев. В: Любви несбыточной надежды. К., 2010, с. 162.

Наследники вечности (отрывок из романа) …Как любила Людмила эту тихую и нарядную Пушкинскую улицу, где была расположена их библиотека в одноэтажном уютном доме, а выше – женская гимназия сестер Дическу, где все они учились: она, Клаудия, Геля и дочери Аурела тоже, а ниже по Пушкинской – русский ресторан „У Миши”… На углу Александровской сияла роскошной витриной, где красовались три поросенка из шоколада, кондитерская грека Попандопулоса. Мечта всех детей, особенно с окраин. Девочек сводила с ума кукла шоколадным личиком, а из чего были сделаны ее розовые платьица и белые кружевные панталончики и представить было трудно… Клаудия как-то призналась Людмиле, когда они пили здесь горячий шоколад, что эта кондитерская была мечтой ее и сестренок в детстве. Но только в Рождество мама иногда водила сюда девочек, чтобы полакомиться. Любила Людмила также ходить в собор, где Березовский создал великолепный хор с солисткой Марией Чеботарь. Сад вокруг собора был ухоженный, старинный, в нем любили гулять кишиневцы по вечерам. Все это был родной ей мир. Аурел с семьей жил в особнячке недалеко от скромного дома поэта и священника Алексея Матеевича, стихи которого обожал. Клаудия жила на Валя Дическу, в небольшом уютном собственном доме, за которым тянулся большой сад и ухоженный виноградник. Геля обитала в центре города в большом двухэтажном доме, где внизу был салон

Chişinăul în literatură

Старый Кишинев

489

ее отца и красивая витрина, привлекающая взоры молодых женщин модными нарядами…. КОРКИНА, Алла. Наследники вечности: (отрывок из романа). В: Коркина, Алла. Наследники вечности. К., 2007, с. 144, 189190.

Борис Куделин (Род. в 1940 г.) Зима в Кишиневе Хлопья падают на землю, Снег покрыл весь Кишинев… Этот город я приемлю, Словно первую любовь. КУДЕЛИН, Борис. Зима в Кишиневе. В: Литературный диалог. К., 2005, вып. 1, с. 102.

Chişinăul în literatură

490

491

Сергей Кутанин

Анатолий Лабунский

(Род. в 1952 г.)

(Род. в 1947 г.)

Покриви О, скромни покриви на малките селца! – Пазят ни добрите топли покриви на Жеравна… Покривите на големите градове са устремени към звездите! О, светлите покриви на Кишинев и София… Колко е хубаво, че ви съединява небето!

*** „О чем ты думаешь, поэт, Когда рассвет плывет над Кишиневом, Когда зари рождающейся свет Над краем, что тобою был воспет, Тревожит небосвод лучом багровым? Быть может, ты в полночный час, Когда фонтан сияет лунной фреской, Чтоб отдохнуть от восторженных глаз, Идешь в аллею парка и о нас Беседуешь под липой с Эминеску?”. ЛАБУНСКИЙ, Анатолий. „О чем ты думаешь, поэт…”. В: Лабунский, Анатолий. Стихи. Ироническая поэзия. Сказки. К., 2009, с. 11.

КУТАНИН, Сергей. Покриви. В: Учебник по родолюбие: поезия българска бесарабска (XIX-XX в). К., 2001, c. 140.

Chişinăul în literatură

492

493

Владимир Лазарев (Лазарев-Мильдон)

Василий Лашков (1861- 1932)

(Род. в 1936 г.) Песня о моём городе Мой белый город, ты цветок из камня, Омытый добрым солнечным дождем, Как ветрами, овеян ты веками, Как песня, в сердце ты звучишь моем. Мой теплый город в переливах света И в зелени, и в звездах, и в огнях, Я так люблю, когда живут рассветы На улицах твоих и площадях! Мой нежный город – свет мой негасимый, Ты весь в моей, а я – в твоей судьбе. Так радостно здесь встретится с любимым И вновь услышать песню о тебе. Мой белый город, вечный как сказанье, В тебе наш труд и молодость, и смех. Я чувствую всегда твое дыханье – Ты мой, ты наш, и ты открыт для всех. ЛАЗАРЕВ, В. Песня о моём городе. В: Дога, Е. Ритмы эпохи: Сб. песен, К., 1976, с. 94.

*** О, Кишинев, давно благословенный Рукою Пушкина! Как часто я бродил По улицам твоим больной и вдохновленный; Как много снов в тебе я пережил, Хороших, чудных снов; как долго от сомнений В тебе томился я; и сколько раз искал Забвенья в оргиях и в хмеле наслаждений Я находил его и медленно сгорал!.. О, город мой родной! В тебе растились думы, И все мои мечты, и мысли все мои, И песни все. Ты знал?.. Когда твой сын угрюмый С больной улыбкою все глупости твои Выслушивал – ты знал?.. Ты знал, когда, скрывая Насмешку, видел он, как ты, мой Кишинев, Людей, людей искал в давно знакомой стае Неведомо зачем живущих пустяков?.. ЛАШКОВ, Василий. „О, Кишинев, давно благословенный…”. В: Лашков, В. Черная лебедь. К., 1990, с. 123.

Chişinăul în literatură

494

495

Борис Мариан

Мирослава Метляева

(Род. в 1936 г.)

(Род. в 1946 г.)

Весенний город

Зима в городе

Земли неистребимый запах Как гром, прорвался сквозь асфальт, И манекены в новых шляпах С витрин сбежали; Ворон-птаха Меняет хриплый бас на альт.

…А купол банка старого устал: ему ли с буйством ночи совладать и на горбу своих бессчетных лет небес нести разверстых благодать? …Меркурий с крыши медной рвется в ночь бурлящий снежный ливень обуздать…

Иголки трав пронзают камни, Хохочет занятой народ, Бегут девчушки ручейками, А в вышине, под облаками Кружится чайкой самолет…

МЕТЛЯЕВА, Мирослава. Зима в городе. В: Метляева, Мирослава. Игра в пазлы. К., 2010, с. 44.

Лень зимних детей, На солнце греясь, Исчезла тихо, без следа, И загадав оленям ребус, Умчался в ближний лес троллейбус, Сорвав рогами провода. Кишинев, 1963 МАРИАН, Борис. Весенний город. В: Мариан, Б. Наедине со всеми. К., 2006, с. 28.

Chişinăul în literatură

496

497

Александр Милях

Рудольф Ольшевский

(Род. в 1942 г.)

(1938–2003)

Город второго детства

Пушкин в Кишиневе

Холмы темнеют над долиной, Сверкает в травах хрупкая роса, В предместных, Кишиневских мезонинах Огни притихли. Гаснут голоса… Горело здесь мое – Второе Детство, Тянулись к небу строки тополей, Звучат года неповторимой песней, И вспомнились! Все ближе и сильней! Мой город детства – в зелени, в тиши, И не понять: во сне иль наяву, Казалось, плыл. Казалось, не спешил, Как я в любовь последнюю плыву. Благословенна щедрая земля, Где каждый житель мне знаком и дорог. Как выросли мои учителя! Как вырос мой – за это время – город! 1967 г.

Еще ему со всеми по пути, И не горька изгнания отрава, Когда перо скрипит, и впереди И молодость и, непременно, слава.

МИЛЯХ, Александр. Город второго детства. В: Тепло России. К., 2002, с. 70.

Еще не близко до тяжелых снов, До грустных писем и сомнений зыбких, Еще ему светло от звучных слов, От музыки, от ветра, от улыбки. От солнца, оттого, что под кустом Крадется к воробьиной стае кошка. И можно вишни брать с ладони ртом, И косточки выплевывать в окошко…. ОЛЬШЕВСКИЙ, Рудольф. Пушкин в Кишиневе. В: „…Священна для души поэта”. К., 1987, с. 122.

Chişinăul în literatură

498

499

Юрий Павлов (Род. в 1938 г.) Мотивы ночного города Львы стерегут Органный, каменный зев разинув. Ступени парадного входа настроены на мажор Пока озабоченный брокер, за неименьем бензина Для собственной „Лады” ловит зеленоглазый „мотор”. Манерные манекены не покидают витрины Ночных магазинов, усвоив простой театральный жест. И толстокожие вязы слегка расправляют спины В парке, где бронзовый Штефан грозно возвысил крест. ПАВЛОВ, Юрий. Мотивы ночного города. В: Павлов, Юрий. Заблудившийся бумеранг. К., 2007, с. 151.

Стансы К полуночи пустеет Кишинев… Фонарные столбы играют в жмурки с кромешной тьмой. Не усмотреть следов в заснеженном по горлу переулке. Зеленоглазо мечутся такси, все больше частные, чего ж не заработать, когда в душе копеечная похоть престижнее, чем „Господи спаси!„? А у Органного, как прежде, дремлют львы – низложенного банка сторожили, они когда-то вклады сторожили, которых в судный день лишились вы. Теперь там зал концертный. Клавесин наяривает тамбурины, рондо… ПАВЛОВ, Юрий. Стансы. В: Павлов, Юрий. Заблудившийся бумеранг. К., 2007, с. 72.

Chişinăul în literatură

500

501

Борис Пахомов (Род. в 1938 г.) Кишинев, Старая Почта, начало 50-х… Хатки-мазанки тихой окраины, Как крестьянки, что с детства стары, А в акациях спрятаны, будто украдены, Впрок умытые чисто, дворы… Пыль тяжелая выбитых временем И расхлябанных нищих дорог, И кадящий заводик, что вечно под бременем Каждодневных забот и тревог. И собаки клыкастые стаей голодною, Злобно рвущие грязный сапог, И кресты у колодцев с водою холодною, И сиротски глядящий с них Бог. И крестьяне босые, нуждой перевитые, По проселкам в осеннюю хлябь, И недавние жены, вдовствовать вбитые, Их морщин невеселая рябь. 1981 г. ПАХОМОВ, Борис. Кишинев, Старая Почта, начало 50-х. В: Пахомов, Борис. Душа щемит…. К., 2004, с. 214-215.

На улице Павлова в Кишиневе Скажи-ка мне, таксист, какая это улица? Уж ты не обессудь: я всё перезабыл. Тот домик-магазин давно, наверно, трудится? Знакомо будто всё, а вспомнить нету сил. Притормози, таксист! Гляди: крылечки старые! Ах, детства вон куски! Постой, не увози! Но… что… за этажи? Бордюры с тротуарами? Как будто сон и явь. Таксист, притормози! Здесь были, погоди… домишки с голубятнями… Там мальчик одноногий скакал на костыле… А как гремел трамвай, облепленый ребятами, И пыль клубилась тучею и стлалась по земле! …Подернуты живым года пятидесятые, 1982 г. ПАХОМОВ, Борис. На улице Павлова в Кишиневе. В: Пахомов, Борис. Душа щемит…. К., 2004, с. 217.

Chişinăul în literatură

502

503

Александр Пушкин (1799–1837) Из письма к Вигелю Проклятый город Кишинёв! Тебя бранить язык устанет. Когда-нибудь на грешный кров Твоих запачканных домов Небесный гром конечно грянет, И – не найду твоих следов! Падут, погибнут пламенея, И пёстрый дом Варфоломея И лавки грязные жидов: Так, если верить Моисею, Погиб несчастливый Содом. Но с этим милым городком Я Кишинёв равнять не смею, Я слишком с Библией знаком, И к лести вовсе не привычен. Содом, ты знаешь, был отличен Не только вежливым грехом, Но просвещением, пирами, Гостеприимными домами И красотой нестрогих дев! Как жаль, что ранними громами Его сразил Еговы гнев! В блистательном разврате света, Хранимый богом человек И член верховного совета, Провёл бы я смиренно век

В Париже Ветхого Завета! Но в Кишинёве, знаешь сам, Нельзя найти ни милых дам, Ни сводни, ни книгопродавца – Жалею о твоей судьбе! ПУШКИН, А.С. Из письма к Вигелю. В: Пушкин, А.С. Сочинения. М., 1985, т. 1, с. 293-294.

Генералу Пущину В дыму, в крови, сквозь тучи стрел Теперь твоя дорога; Но ты предвидишь свой удел, Грядущий наш Квирога! И скоро, скоро смолкнет брань Средь рабского народа, Ты молоток возьмешь во длань И воззовешь: свобода! Хвалю тебя, о верный брат! О каменщик почтенный! О Кишинев, о темный град! Ликуй, им просвещенный! ПУШКИН, А.С. Генералу Пущину. В: „В стране, где я забыл тревоги прежних лет…”. К., 1989, с. 51.

Chişinăul în literatură

504

505

В. Ф. Раевский

Галина Рогова

(1795–1872)

(Род. в 1946 г.)

К друзьям в Кишинев

Наш дім – Кишинів

Итак, я здесь… за стражей я… Дойдут ли звуки из темницы Моей расстроенной цевницы Туда, где вы, мои друзья? Еще в полусвободной доле Дар Гебы пьете вы, а я Утратил жизни цвет в неволе, И меркнет здесь заря моя! В союзе с верой и надеждой, С мечтой поэзии живой Еще в беседе вечевой Шумит там голос ваш мятежный. Еще на розовых устах, В объятьях дев, как май, прекрасных И на прелестнейших грудях Волшебниц милых, сладострастных Вы рвете свежие цветы Цветущей девства красоты. Еще средь пышного обеда, Где Вакх чрез край вам вина льет, Сей дар приветный Ганимеда Вам негой сладкой чувства жжет.

У кожного в світі святе є ім’я – З палітри імен обираю і я. Для мене єдине із міст на землі – Улюблений мій Кишинів! У шатах зелених, місто – як сад, Квітучих каштанів вражає краса, Куди б не поглянули очі мої, Їх радують люди твої.

1822 г. РАЕВСКИЙ, В.Ф. К друзьям в Кишинев. В: Поэты-декабристы. М., 1986, с. 322-327.

Ти – місто, достойне поезій й пісень, Із світу усього приймаєш гостей, Ти – найдорожче, найближче мені, Місто моє – Кишинів! Ти – місто із давніх чарівних легенд, Пам’ять віків прикрашає тебе, Білою вежою серед ланів – Місто моє – Кишинів! Ботаніка, Чентру всміхаються нам, Приязні завжди Чокана й Ришкань, Юний, у квітах, Буйкань нас віта, Вільна кругом дітвора підроста! Многая літа тобі у віках, Слава тобі у широких світах, Для мене єдине із міст на землі – Улюблений мій Кишинів!

Chişinăul în literatură

506

507

РОГОВА, Галина. Наш дім – Кишинів. В: Рогова, Галина. Присутність. К., 2007, с. 16.

Александр Романов (Род. в 1920 г.) В долине Роз Кто бы мог подумать : прямо рядом, За окном, за каменной оградой – Тихая зеленая долина Вся в горячих светится рубинах. По ночам здесь торжествуют розы, Чистые на них сияют росы. Птицы пьют их робкими глотками, С нежными сливаясь лепестками. Вы, пожалуйста, те розы пощадите, По одной любимым не дарите, Подарите все их утром ранним Вместе с птицами, росою и признаньем РОМАНОВ, Александр. В долине Роз. В: Романов, Адександр. Кольца лет. К., 1978, с. 64.

Chişinăul în literatură

508

509

Олеся Рудягина (Род. в 1963 г.)

Покуда знаменем державы Грез на выске облако трепещет, – обрывок шлейфа королевы звезд, – НОЧЬ в Кишиневе морем плещет… 07.10.06

Летняя ночь в Кишиневе

РУДЯГИНА, Олеся. Летняя ночь в Кишиневе. В: Рудягина, О. Свет в ладонях – Кишинев. К., 2009, с. 10.

Бай – Боюканы убаюканы, Ботаники спит теплый сад, Моей Рышкановки духмяные Лесные феи ворожат…

Лес Рышкановский

На Телецентре – тишь грозОвая: Луна со свитой в город вышла, да шлейфом перламутро-розовым за шпиль железный телевышки

В этом царстве белок да сорок Долго детство нежилось мое, И хранило каждый стебелек, Как в гербарии волшебном, сердце.

вдруг зацепилась!.. И смятением полны, как цветом, ветви липы, и бессознательным томлением в сны прорастают улиц всхлипы.

Там с живых трепещущих страниц Мотыльки цветов слетали в душу, Превратившую кусочек суши В колыбель, – Рышкановский мой лес!..

„Amour…”, „Люби!..” – ночь мной подслушана, и, – дух от духа летней ночи, Грядущею зарёй надкушена, Земля блаженно шурит очи…

Клевер, Лютики, Репей, Полынь-трава, И еще вот эта – Без названья, Миг – и колыхнулись очертанья Родины, но подходить нельзя

Она не выдаст утру тайн своих, припрятав бархат с жемчугами, касания, что только для двоих пребудут до заката с нами…

Ближе! Здесь бессмысленны слова, Каждый взмах ресниц и так понятен, Клены в маскхалатах светлых пятен Внятно шелестят: ты нам родня!

Chişinăul în literatură

510

511

…Теплый лепет близких милых трав, Бег кошачий зыбкого ручья, Тень акаций, маленькая я: – Заповедный рай единоверцев, Заговорщиков, чей говор тише всей Тишины с небес сошедшей ночи, Что, к лицу приблизив близко очи, Уведет за тридевять земель…

2005 г.

РУДЯГИНА, Олеся. Лес Рышкановский. В: Рудягина, О. Река и птицы. К., 2005, с. 32.

Николай Савостин (Род. в 1926 г.) *** Декабрьский дождик в Кишиневе, И вдруг с утра светлым-светло: Пахнуло холодом с верховий, Все забелило, замело. Остатки лета растрепала Зима, вступив в свои права, Но светится кроваво-ало В снегу кустарников листва. Но кое-где меж голых веток Вчерашней зеленью сквозит, И как из будущего лета Травинка тянется меж плит. 1966 г. САВОСТИН, Николай. „Декабрьский дождик в Кишиневе…”. В: Савостин, Николай. Избранное. М., 1983, с. 107.

*** „О Кишиневе я вздохнул…”, – так брату Признался он в письме меж прочих слов, Совсем забыв, наверно, что когда-то Писал: „Проклятый город Кишинев!”

Chişinăul în literatură

512

513

Да, здесь неволя – за мечты расплата. Достигнет ли сюда свободы зов? А Кишинев за все его утраты Вновь дал надежду, дал тепло и кров. Здесь, от столицы северной далече, Судьба такие подарила встречи На всех ветрах бесчисленных дорог, Каких его раздумий здесь исток, Увозит он напев молдавской речи… О Кишиневе не вздохнуть не мог. САВОСТИН, Николай. „О Кишиневе я вздохнул…”. В: Савостин, Николай. Гнездо. К., 1989, с. 115.

Игорь Северянин (1887–1941) О том, чье имя вечно ново Воображаю, как вишнево И персиково здесь весной Под пряным небом Кишинева, Сверкающего белизной! Ты, Бессарабия, воспета Здесь солнцем Пушкина, и без Сиянья русского поэта Сияние твоих небес, – Пусть очень южных, очень синих, Могло ли быть прекрасным столь? Итак, с голов мы шляпу скинем И скинем с душ тоску и боль, Ежеминутно ощущая, Что в беспредельности степей С цыганами, в расцвете мая, Скиталец тот, кто всех светлей, Кто всех родней, чьё вечно ново Все напоенное весной Благое имя, что вишнево, Как вешний воздух Кишинева, Насыщенного белизной! 1933 г. СЕВЕРЯНИН, Игорь. О том, чье имя вечно ново. В: „…Священна для души поэта”. К., 1987, с. 8.

Chişinăul în literatură

514

515

Константин Семеновский (1916 – 1977) В пути Полустанки, перегоны Да сады зеленые И колышатся вагоны Целеустремленные! Не пытаюсь разобраться В летнем расписании: Мне с попутчицей расстаться Просто наказание Ехать мне б до Кишинева С киевлянкой строгою. Вот и лунная подкова Обещает многое. Нам бы нужно объясниться Верными ответами, Но мешает проводница С чаем и конфетами! У нее глаза большие, Все приметить надо им. Мы поэтому решили Объясниться взглядами. Час молчали, два молчали.

С разными помехами И с давно остывшим чаем В Кишинев приехали… А теперь, когда случится Вспоминать недавнее, Мы желаем проводнице Друга славного. СЕМЕНОВСКИЙ, Константин. В пути. В: Семеновский, К. Кишиневские встречи. К., 1954, с. 34-35.

Мать Мать моя родилась в Кишиневе В прошлом веке – невеселый век. Мать! В простом, великом этом слове Оживает близкий человек! Все ли мы в свои края вернулись, В те края, что ожидали нас? Я не знаю, на какой из улиц Звездочка сердечная зажглась, И росла, и становилась выше, И светила, чтобы сын ее По прямой дороге в люди вышел, Чтобы счастье сохранил свое.

Chişinăul în literatură

516

517

Разве я писать иначе вправе, Разве я могу тебе солгать? Ты меня учила – не лукавя, Жить, любить, друзей оберегать.

Поднимаясь в полный рост упрямо С каждым часом, с каждым новым днем, Он со мною неразлучен, мама, Потому что ты родилась в нем.

Твой завет запомнив слово в слово, И не забывая ничего. Вот и я стал житель Кишинева, Города рожденья твоего.

СЕМЕНОВСКИЙ, Константин. Мать. В: Семеновский, К. Кишиневские встречи. К., 1954, с. 83-84.

Я сюда приехал неслучайно И остался здесь, чтобы найти Юности твоей первоначальной Пусть неповторимые пути. Может быть, вот эти шелковицы, Что шумят веселою листвой, Как большие ласковые птицы, Над твоей шумели головой? Может быть, под кронами акаций Ты мечтала об иной судьбе – Той, с которой мне не расставаться, Как любовью к матери, к тебе?.. Я хожу по улицам знакомым, Где когда-то проходила ты. Город мой от дома и до дома Вышел из глубокой темноты.

Chişinăul în literatură

518

519

Каролина Стайкова (Род. в 1988 г.) Город мой – Кишинев Листья над городом падают И сердце бьется в груди. Все спешат и тоскуют. Город, ты меня жди. Жди, когда я уеду, Я увижу твой свет издалека, Узнаешь, когда я приеду, И первым обнимешь меня. Кишинев, ты улыбайся, Улыбаться я буду с тобой Верь наслово, не сомневайся – Я буду твоей душой. СТАЙКОВА, Каролина. Город мой – Кишинев. В: Стайкова, Каролина. Душа дождей. К., 2007, c. 126.

Скучаю Я знаю, что небо стоит надо мной. И солнце сияет надо мной. Я в Кишиневе душой. И не могу ничего ему сказать. Я скучаю по улицам города, Хочу в жару прогуляться сейчас! Хочу увидеть улыбки без повода, Но время проходит, как один час. Я не из слабых по натуре… В тишине хочу увидеть леса. Мир как будто в абажуре. И небеса не бросили меня. Я пишу тебе мало строчек, Хотя душа моя всегда с тобой. Я не из одиночек… Я дышу тобой, город мой. СТАЙКОВА, Каролина. Скучаю. В: Стайкова, К. Кишинев. К., 2010, с. 26.

Chişinăul în literatură

520

521

Нико Стоянов (Род. в 1947 г.) Гулом в ночи Ну вот, все слова потерялись – Мне нечего больше сказать, Лишь грустная шутка осталась: Уедешь – найду их опять. А над Кишиневским вокзалом Разносится гулом в ночи Движенье товарных составов… А мы все грустим и молчим. СТОЯНОВ, Нико. Гулом в ночи. В: Стоянов, Нико. Яблокопад. К., 2007, с. 63.

Словно всадники – тени за нами. Мчится поезд… И я уже здесь, с молдаванами вместе, с друзьями, окруженный вниманием весь. Кишинев, красотою неброской, теплой песней твоей – я согрет! Легендарные Фрунзе, Котовский над тобой поднимают рассвет… Незнакома… но звучная дойна покорила своей теплотой. Не моя – и моя ты, Молдова, и стой образ священный со мной!.. СТОЯНОВ, Нико. Не моя – и моя ты, Молдова. В: Стоянов, Нико. Избранные переводы: (1977-2007). К., 2007, т. 5, с. 136.

Не моя – и моя ты, Молдова Незнакома еще… Но – знакома! Не моя ты, но все же – моя. И встречает радушно, как дома, кишиневское солнце меня. Я пройду по местам всем известным, где живут звуки пушкинских струн, там, где Ботев спел первую песню… Стану братом седому Днестру.

Chişinăul în literatură

522

523

Николай Сундеев (Род. в 1954 г.) Пора дождей Я запрокинул голову – и капли тотчас же заплясали по лицу, а там, вверху, еще страшней заплакали, с Рышкановкой прощаясь на лету. СУНДЕЕВ, Николай. Пора дождей. В: Сундеев, Николай. Свеченье дня. СанФранциско, 2002, с. 38.

Я б не вернулся жить сюда. Я повидал своих друзей. Как хорошо: они все те же, хоть жизнь и тяжелей, и злей. И я себя надеждой тешу, что новые поездки к ним судьба отпустит мне по смете, что буду я до самой смерти теплом друзей моих храним. СУНДЕЕВ, Николай. В Кишиневе. В: Сундеев, Николай. Мы солнца не ждали. Сан-Франциско, 1997, с. 83-84.

В Кишиневе Я город узнавал с трудом; иное в нем увижу, мнилось… Как много перемен кругом! Лишь осень не переменилась. И смог я золотой листвой полюбоваться, как бывало, – на фоне роста и развала и суетливости людской. Чужая для меня среда крикливых вывесок, лотков ли, всеобщей мелочной торговли…

Chişinăul în literatură

524

525

Ян Топоровский (Род. в 1946 г.) Встреча Как бы сдружились, удайся им встретиться где-нибудь здесь: в домике Инзова, селе Долна или просто у знакомых в Кишиневе. Этот вечер был бы самым незабываемым с первой минуты: тысячи превосходнейших шуток, острот, пародий, эпиграмм рассыпал бы каждый из них. Да к тому же две великие любви к красавицам этого вечера родились бы одновременно. А когда стали бы разъезжаться гости, они долго глядели бы вслед, желая каждому долгих лет и спокойного сна. Затем, обнявшись, как добрые друзья, подняли бы голову к Лучафэрул и начали бы читать вечерней звезде свои стихи: сначала – Пушкин, потом – Еминеску, вновь – Еминеску, и опять – Пушкин… Но эта встреча состоялась лишь сегодня.

Всю ночь молдавский друг читал мне своего Еминеску а я ему – своего Пушкина ТОПОРОВСКИЙ, Ян. Встреча. В: „…Священна для души поэта”. К., 1987, с. 155.

Chişinăul în literatură

526

527

Любовь Фельдшер

Михаил Хазин

(Род. в 1957 г.)

(Род. в 1932 г.)

Возвращение в Кишинев

Приезд

И минуты короткие разлуки По тебе неизменная тоска. Оживают знакомые звуки: Южный город Шумит у виска. В тихий дождь – По хорошей примете – Я вернусь, чтобы завтра одной По дорогам изученным этим Проходить незнакомкой родной,

Вот кишиневский карантин: Шлагбаум по случаю холеры. Разбег холмов, кизячный дым. Остались позади Бендеры, Остался за плечами Крым. Лети, опальная коляска. Еще не вечер. Не развязка. Потом, потом поговорим. А вдруг еще одарит лаской Сей отдаленный край молдавский, Куда сослал Назона – Рим? Там Кишинев. За тем холмом Таится молча, как загадка.

Чтобы заново длить узнаванье, Поминая опять, что дана Нам Отчизна, Как дом и призванье, Без которых душа холодна. Открывая иные столицы, Примеряют их к улице, где Старый тополь К воротам теснится, В дождевой отражаясь воде. ФЕЛЬДШЕР, Любовь. Возвращение в Кишинев. В: Фельдшер, Л.А. Почерк дождя. К., 1985, с. 72.

ХАЗИН, Михаил. Приезд. В: „…Священна для души поэта”. К., 1987, c. 156.

Chişinăul în literatură

528

529

Михайло Харишин (Род. в 1964 г.) Кишинів Зазеленів Кишинів, Листям парків, садів Нестримним подихом весни, Закуті почуття звільнив Гарячим подихом серця Юначі міцно полонив. І вічно так, і так завжди, Здолавши потуги зими, Стезю любові та снаги Торує красень – Кишинів. 17.09.1999, Кишинів ХАРИШИН, Михайло. Кишинів. В: Харишин, Михайло. Витоки. К., 2010, с. 131.

Молдова Всегда весной прекрасен юный Кишинев, И в летний зной, и в осень, в зимнюю угрюмость, К себе нас манит всякий раз он вновь Улыбкою прохожих лиц, приветливостью улиц. Воспет поэтами, ты, в песнях, и в стихах, Молдовы город белый, ныне город стольный, Державы давней на Днестровских берегах, И над Прутом оставившей истории след славный. Молдова черноглазая, радушная страна, Земля вина, людей гостеприимных, жока, дойны, Тебе душой вовек желаю мира я, И счастья в этом мире беспокойном. 2010 ХАРИШИН, Михайло. Молдова. В: Харишин, Михайло. Витоки. К., 2010, с. 132.

Chişinăul în literatură

530

531

Феликс Чуев (Род. в 1941 г.) *** Шли дожди в Кишиневе. Погоду ругая, Пели „Стеньку” пилоты Всю ночь за стеной… Я поэму писал Про Москву и про Галю – вырываясь, поэма прощалась со мной: „Ветер злой и веселый, смеялся вдогонку, ветер шлепал по лужам босым сорванцом, грохотала гроза, хохотала девчонка, запрокинув под дождь озорное лицо…” ЧУЕВ, Феликс. „Шли дожди в Кишиневе…”. В: Чуев, Феликс. Избранное. М., 1984, с. 36.

Любовь моих родителей Венок сонетов Несу цветы к подножью Кишинева. Страшусь любви – укол ее глубок. Вино сначала пробуется небом, А после совершается глоток. ЧУЕВ, Феликс. Любовь моих родителей. В: Чуев, Феликс. Избранное. М., 1984, с. 385.

*** Для меня дороги счастьем были, И куда б ни ехать – все равно. Плыли фиолетовые были За стеклом вагона, как в кино. Среди суеты и собиранья, Взросло подпоясанный ремнем, В душной тесноте полусарая Я впервые слышу: Кишинев. ЧУЕВ, Феликс. „Для меня дороги счастьем были…”. В: Вечный летчик. М., 1982, с. 145.

Chişinăul în literatură

532

533

Софья Шапошникова

Константин Шишкан

(Род. в 1927 г.)

(Род. в 1933 г.)

Общий вагон

Крестьянский рынок

В валенках иду по Кишиневу, Как по детству своему иду. Щедрый снег, ликующе медовый, Катанками новыми краду. Мне опять четырнадцать, как было. Солнечно. Безветренно. Мороз. Снегу, сколько снегу навалило – Золотых, нoчами – синих звезд! По макушку белые сирени, Будто не сирени, а стога. Южные орехи, как олени – Белые, мохнатые рога. У детей, у взрослых, старых даже Рдеют щеки – жаркая заря, И везут галдящую поклажу Саночки лихого января.

Крестьянский рынок Кишинева! Плодов земли немая давка. Здесь слива – глаз коня лиловый – Косит с зеленого прилавка.

ШАПОШНИКОВА, Софья. Общий вагон. В: Шапошникова, Софья. Cтихи. К., 1988, с. 169.

Седой крестьянин в шапке новой Сидит у бочки тулбурела. Земля обрызгана лиловым, И бороденка побурела.

Здесь тучнотелые арбузы Защитные надели блузы. Здесь баклажаны в тесных рясах, Здесь пламенеет перец красный На желтых слитках кукурузы. Лежат в корзинах, словно в чашах, Расставленных рядами густо, „Мускат”, „алеппо”, „рислинг”, „чауш” Меж огурцов в гусиной коже И запеленатой капустой.

А над базаром – воздух синий, Плыву вдоль зыбких коридоров, Орехом пахнущий и дыней И свежим духом помидоров.

Chişinăul în literatură

534

535

Под звон стаканов, кружек, крынок Здесь кровь земли румянит лица. Иду к тебе, крестьянский рынок, Добру и щедрости учиться. Иду по рынку, словно в праздник: Мне хлеб да соль выносит небо – Соль облаков на солнце красном – На свежем, жарком круге хлеба.

Почти каждое утро, отправляясь в школу, бежал сюда Северин, чтобы увидеть, как выйдет из дому секретарь – „укрепленец”, как пройдет по дорожке мимо каштанов и акаций, спустится к калитке по ступенькам лестницы из кирпичей, уложенных почему-то не плашмя, а торцом; как сядет затем на улице в машину”. ШИШКАН, Константин. Молнии в снегу: (отрывки из романа). В: Шишкан, К. Молднии в снегу. К., 2002, с. 15-16.

ШИШКАН, Константин. Крестьянский рынок. В кн. : Шишкан, Константин. „Нитью дыхания…”. К., 2004, с. 127.

Молнии в снегу (отрывки из романа) „…Кодрян был уверен, что в срок, отведенный на земле человеку, он исхитряется втиснуть три жизни. В одной из них была у Северина школа. Жил он тогда на улице Бугаз, на Мало-Боюканском спуске, за квартал от учебных классов. А на Садовой, в сотне метров от школы, стоял белоснежный, сложенный из молдавского ракушечника«рафинада”, особняк. Был он отделен от дороги каменным забором и зеленым двориком и гордо возносился с небольшого холма в небо вместе с овальным балконом-лоджией, очень похожим на просторную трибуну. У чугунной ажурной калитки день и ночь дежурил милиционер. Здесь жил с семьей Первый секретарь ЦК Компартии Молдавии Леонид Ильич Брежнев, присланный Москвой „на укрепление республиканских кадров”.

Chişinăul în literatură

536

537

Александра Юнко (Род. в 1953 г.) Кишиневские элегии Сны о Кишиневе „Доктор Ванинов, дайте лекарство…” Рудольф Ольшевский

Иерусалим иль Петербург. Мясник тоскует иль хирург, Не спит и воду пьет из крана, Душевные врачуя раны. В Аделаиде и Айове Нам снятся сны о Кишиневе. Летят они, воспалены, И в местные влезают сны. Однажды видела воочью – Иль это только снилось мне? – Скакал Котовский темной ночью На страшно вздыбленном коне. То, огрызаясь на собак, Капитолийская волчица На красный свет бежит впотьмах, И красным светом глаз лучится.

То Пушкин мчится на свиданье, То бродит хмуро Довид Кнут, То Боря Викторов с Капланом На преферанс вдвоем идут. То Ленин без креста, то Штефан С крестом глядят сквозь даль веков, Сквозь листья горькие орехов На Кишинэу и Кишинев. Не подымая головы, На нас поглядывают странно И снова засыпают львы У неизбежного фонтана. Сюжеты тают кочевые, Пока рассвет ползет в окно. Мы забываем сны ночные, Мы пьем веселое вино, Не замечая – старый город Безвестно канул в бездну лет, И темный нас дурачит морок В местах, где Кишинева нет. ЮНКО, Александра. Сны о Кишиневе. В: Прощай, Молдавия: стихи 12 поэтов. М.-Тель-Авив, 2010, с. 11-12.

*** Перекресток бессарабский, Переулок тарабарский, Где звучит, куда ни выйдешь, Русский, что ли, чи молдавский,

Chişinăul în literatură

538

539

Chişinăul în literatură

540

Украинский, то ль болгарский С переходами на идиш. С детства этот сочный суржик Я жевала, точно коржик, Разноречьем упиваясь. До сих пор в стихотвореньях Расставляю ударенья По наитию, покаюсь! То-то бы Мадам Петрова Не узнала б Кишинева. Дело не в названьях улиц. Здесь по-прежнему вишнево, Но под вишнями паршиво – Все вокруг перевернулось. Кто уехал или помер, Кто счастливый вынул номер… Ну, а мне что остается? В этом городе Содоме Снятся сны о старом доме И на щеки что-то льется. Где же ты, мой бессарабский, Горький, нищий, но не рабский, В Бога, душу и царя, Магальской, блатной, армянский, Гагаузский да цыганский?.. Нет такого словаря. ЮНКО, Александра. „Перекресток бессарабский…”. В: Прощай, Молдавия: стихи 12 поэтов. М.-Тель-Авив, 2010, с. 18-19.

Utilizatorii BM despre Chişinău

Chişinău – frumoase amintiri

Totul ce vedem şi simţim pentru prima dată, mai ales în copilărie, se întipăreşte în mintea noastră foarte clar şi bine. Sunt multe clipe frumoase ce mă leagă de Chişinău, dar aş vrea să încep cu prima mea vizită. Fiind cea mai bună clasă de a V-a şi având cea mai organizatoare diriginte dna Valentina, profesoară de limba română, am avut ocazia să vizităm Aleea Clasicilor din Parcul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Profesoara ne povestea cu mare entuziasm despre fiecare scriitor, iar noi strânşi roată în jurul bustului priveam miraţi la chipul pietrificat, imaginându-ne oare cum a fost în viaţă şi ce ne-ar fi vorbit văzând atâtea priviri întrebătoare. După aceea am mai fost pe la Grădina Zoologică, văzând îndeaproape urşi, lupi, zebre ş.a. Dar cea mai mare dorinţă a mea era să văd porţile oraşului. Până a intra în oraş diriginta ne spusese: – Uitaţi-vă, elevi, acestea sunt porţile oraşului! Şi m-am tot uitat pe geam să văd nişte porţi din metal foarte mari, care se vor deschide producând zgomote puternice, dar n-am văzut nimic în afară de două case mari şi copaci. Totuşi nu puteam să părăsesc oraşul fără să văd porţile lui şi am întrebat profesoara unde sunt ele şi de ce nu le-am văzut când s-au deschis. Ea zâmbindu-mi dulce mi-a explicat că anume acele două clădiri de la intrare se numesc Porţile Oraşului, datorită formei arhitecturale a lor şi locului de amplasare. Peste ani de zile revenisem la Chişinău pentru a-mi căuta un loc de trai şi de lucru. Nu cunoşteam pe nimeni, nimeni nu mă cunoştea, ne mai vorbind de aş-

Chişinăul în literatură

Tatiana ANTOCEL, croitoreasă

543

teptare. Mă simţeam ca un pui de lebădă într-o mare în timpul furtunii. Mii de zgomote îmi răsunau în creier, oameni grăbiţi, cu feţe de ceară, alergau în toate părţile, ambuteiaje la intersecţii de străzi, panouri publicitare la fiecare metru… Primul sector în care m-am stabilit a fost Botanica. O deosebită plăcere aveam când îmi făceam naveta pe bulevardul Daciei, admirând duzii pitici, ce-mi aduceau aminte de sălciile plângătoare de pe malul iazului din sat; sau când păşeam alene pe aleile Grădinii Botanice citind toate denumirile arborilor şi arbuştilor, mirosind florile multicolore şi urmărind zborul zglobiu al fluturaşilor. În acest parc uitam de noţiunea timpului, stăteam ore în şir pe bancă ascultând ciripitul păsărilor şi urmărind mişcarea frunzelor în adierea vântului. După sectorul Botanica au mai urmat şi alte sectoare, dar aş vrea să mă opresc la sectorul Telecentru. De acest sector mă leagă cele mai frumoase amintiri. Plimbările lungi în nopţile cu stele căzătoare, alături de persoana iubită, erau enigmatice şi pline de romantism. Deseori ne opream la mijloc de pod şi urmăream automobilele care veneau şi plecau necontenit, ca nişte licurici de noapte, sau priveam îndelung la luminiţele de pe acea antenă uriaşă, căreia îi spuneam „Turnul Eiffel” al Telecentrului. Când vedeam antena din orice parte a oraşului ziceam mereu că acolo locuiesc şi acolo trebuie să ajung. Îmi plăceau foarte mult zilele în care aveau loc cursele de automobile sau motociclete, când se strângeau sute de oameni plini de energie şi veseli, de parcă înfloreau marginile străzilor. În zilele de odihnă plecam împreună cu prietenii la Aventura Parc, unde distracţia atingea cel mai înalt nivel. Acolo fiecare îşi încerca curajul, aptitudinile fizice şi agerimea gândirii.

Vocile pierdute în ecoul timpului, privirile rătăcite în văzduhuri şi numeroasele fotografii din albume împletesc frumoasele amintiri, care cu zi ce trece sunt tot mai multe şi mai multe. Castelul de apă

Nina BEJAN, bibliotecară

Cer senin, păsări în zbor, copaci cu frunza încă crudă, păpădii pe margine de drum, oameni sorbiţi de farmecul primăverii şi un gard de fier izolând Castelul de apă de forfota lumii. De câte ori trec pe lângă Castelul de apă cu foişor de foc, de pe strada Mitropolit G. Bănulescu-Bodoni, îmi îndrept privirile spre această construcţie „încrustată” în timp din secolul XIX, în speranţa că într-o bună zi întâlni-voi ochii sorbiţi de orizonturi, vedea-voi palmele împreunate în forma căuşului, adunând stropii de ploaie ale strămoşilor ce-au vegheat zile şi nopţi inima Moldovei – Chişinăul. Şi doar îngenunchind în faţa timpului aud tropăitul cailor pe străzile pavate cu piatră, ecourile clopotelor, strigătele de fericire sau spaimă ale oamenilor în urma incendiilor, precum şi a altor calamităţi abătute asupra oraşului. Doar atunci dintr-o suflare urc scările acestui castel, cu inima ieşindu-mi din piept privesc chipurile încremenite ale caselor, împletindu-mi gândurile cu zborul păsărilor şi visele cu lumina stelelor. Dar într-o zi, aflându-mă acolo sus, vedeam cum dinspre apus cerul începea să se întunece, oastea înălţimilor se năpustea asupra noastră. Nouri negri păşeau unii peste alţii, săgeţi de foc străfulgerau în toate păr-

Chişinăul în literatură

544

545

ţile, vântul urla printre case şi copaci – se cutremura pământul de groază. Tremuram şi eu. Mă simţeam ca o frunză în faţa furtunii. O voce ce răsuna din afara acelor timpuri îmi tot spunea să sar. Dar cum, Doamne, cum aş fi sărit de la acea înălţime? Nu sunt pasăre să zbor şi nici înger aripi să-mi crească. Cutremurul puternic cuprinse întreg Castelul de apă. Partea superioară fiind construită din lemn nu mai rezistă şi se prăbuşise. În acele clipe închisesem ochii şi mă aruncasem în aer, precum deseori făceam în visele mele… Claxonarea unui autovehicul m-a readus în azi. Nimerisem în ziua catastrofală din 1980, când în urma unui cutremur se distruse nivelul superior al castelului. Abia de mă ţineam pe picioare. Câtă lume, câte maşini, cât zgomot. De atunci oraşul s-a transformat într-un adevărat furnicar… Ca prin ceaţă îmi amintesc clipele ce-au urmat. Înaltul îşi răsturnase găleţile cu apă peste chipul încremenit, ascunzând lacrimile ce şiroiau necontenit pe obraji. O umbră oprită deasupra creştetului mă apăra de ploaie. Căldura unui braţ îmi cuprinse mijlocul, îndemnându-mă să merg. Paşi nesiguri, inima-n flăcări, priviri înceţoşate, mi se părea că planez sub o umbrelă magică. Ne oprisem în faţa monumentului Ion şi Doina Aldea Teodorovici. Oare câţi tineri i-au privit întrebători? Câţi dintre ei şi-au găsit jumătăţile şi pe sine însuşi? Sărutul fierbinte mă coborâse cu picioarele pe pământ, mă readuse la viaţă. Atâta lumină şi frumuseţe mă izbise în faţă. Copacii şi iarba de un verde sclipitor dansau valsul primăverii, vântul cânta la strunele ploii, iar razele soarelui pe petalele păpădiilor. Cele şapte culori ale cerului formaseră un arc deasupra statuilor îmbrăţişate. Cât farmec, câtă splendoare, câtă fericire!!!

Au trecut zile, au trecut ani, dar şi acum când trec prin faţa Castelului de apă un fior de spaimă şi fericire îmi cutremură sufletul. Aici am cunoscut trecutul păşind pragul timpului, am căpătat încrederea în sine luându-mi zborul ca păsările, am simţit adevărata dragoste la pieptul celui ce şi astăzi mă cuprinde, aici am descoperit armonia dintre om şi natură. Sper că într-o zi, totuşi, voi păşi pe scările acestui castel, chiar de voi fi cu copiii alături sau nepoţii, şi de la acea înălţime privi-voi oraşul, îndemnând lumea prin vocea sa de piatră – să deschidă ochii sufletului, întru cunoaşterea frumuseţii, a iubirii şi a fericirii. Chişinău – sămânţa fiecărui cetăţean Oleg MUNTEANU, Liceul Teoretic cu Profil de Arte „Elena Alistar”

„Oraşul cel din piatră albă…” Astfel este supranumit Chişinăul, acest calificativ i l-au atribuit capitalei noastre din motiv că foarte multe clădiri din Chişinău sunt de culori deschise, fiind construite din piatră albă de calcar. Ar fi banal să afirm să Chişinău este locul unde m-am născut, locul în care am copilărit şi-mi duc existenţa. Pentru mine Chişinăul este oraşul meu cu albi umeri de piatră, acest oraş înseamnă ceva mai mult decât o simplă îngrămădire de clădiri, de străzi, de maşini, semafoare şi desigur miile de oameni care umblă dintr-o parte în alta ascunşi în micile lor universuri, învăluiţi în gândurile care se pierd în mulţimile de suflete din oraşul nostru.

Chişinăul în literatură

546

547

Ador dimineţile scăldate în razele de soare, când micile adieri de vânt se luptă cu căldura pentru a aduce un strop de prospeţime, peste chipurile obosite şi fericite în acelaşi timp, iată ce antiteze bizare dar familiare îmi creează acest oraş. Chişinău – iată ce numesc eu casă, unde ţin minte fiecare piatră, fiecare trotuar, fiecare stradă care îmi oferă bucuria de a merge pe ea fiindcă îmi sunt atât de familiare şi sunt sigur că şi aceste case, trotuare, balcoane ţin minte chipul tânărului îndrăgostit în Chişinău. Cred că suntem unici prin faptul că în oraş se intră prin Porţile Oraşului frumos aşa cum este bine primit la moldoveni. Când ieşi la balcon pentru a trage o privire poţi admira parcurile noastre care ar merita supranumele de „veşnic verzi”; arhitectura care îmbină modernul cu arhaicul astfel scăpându-ne de monotonia de a vedea în faţa ochilor acelaşi stil, aceleaşi culori, prospeţimea aerului care aduce muza, dezmierdare şi plăcere în sufletele şi inimile cetăţenilor; muzeele capitalei sunt o atracţie captivantă care relevă trecutul neamului nostru care a fost unul săltat în bucium, trecut prin foc şi sabie; după ce ieşi din muzeele capitalei poţi să te relaxezi făcând o plimbare pe Aleea clasicilor, locul în care noi aducem omagiul oamenilor care au lăsat urme adânci în istoria neamului românesc, aruncând o privire mai înainte. Ar fi păcat să nu menţionez cinematografele, bibliotecile, Filarmonica Naţională şi, în special teatrele, care formând un tandem contribuie la culturalizarea şi recreerea multilaterală a cetăţenilor. Nu cred că miar ajunge cele 575 de cuvinte acordate pentru a putea imortaliza frumuseţea, splendoarea, unicitatea oraşului meu natal. Poate faptul că sunt un chişinăuian până-n măduva oaselor, mă face să fiu atât de fascinat

de fiece metru pătrat al acestui oraş, sau poate că nu concept că alt oraş să fie mai grozav decât cel în care eu locuiesc. Sunt de părerea că fiecare din noi trebuie în primul rând să-şi iubească oraşul natal şi ţara în care s-a născut, pentru că patria este… cum să vă spun, este sacră. Consider acest oraş patria mea căci această patrie sunt eu, această patrie eşti tu, această patrie este tot aceea ce noi iubim cu adevărat, tot ceea ce visăm, şi la urma urmelor ceea ce va fi când nu vom mai fi noi. Îmi iubesc oraşul şi anume aici mă simt cu adevărat viu, simt cum sângele dănţuie şi pulsează prin vene mă simt într-adevăr iubit iar unde te simţi iubit acolo îţi este locul. Chişinăul este nucleul Republicii Moldova, sămânţa care face Moldova să se mişte înainte spre un viitor mai prosper, mai luminos şi mă simt mândru să contribui zi de zi la funcţionalitatea acestui nucleu. Iubiţi-vă oraşul... ,,Odă Sanctuarului teluric-Chişinău“ Crina POPESCU Liceul ,,Liviu Rebreanu“

Voi, prieteni, nu ştiţi că suflarea noastră vibrează în clopotul unei Biserici ce cântă în melodia Doinei? Acea Biserică ce-a răsărit din aripa unui înger este Chişinău! Oraşul ţesut din fărâmiturile de argint surprinse din lacrimi de izvor. Chişinău, este însuşi cântecul care ne face pe toţi artişti! În glasul său triumfă melodiile trecutului nostru! Străzile,asemeni unor vene prin care curg nisipurile clepsidrei, sunt cuiburile istoriei ce-au preschimbat păsările în diamantele neamului! La Chişinău, Eminescu

Chişinăul în literatură

548

549

şi Micle nu mai scriu scrisori fără de răspuns. În casa oraşului meu, cântă în floarea de tei serenada dragostei lor nedespărţite. Basarabia le-a aşternut cărare, încât plopii de pe străzile lor şi-au unit frunza în cântec. Deci, Chişinăul este icoana la care se-nchină fruntea dragostei adevărate! Prieteni! Chişinău, e copilul istoriei care duce ţara în braţe. Leagănul copilăriei – trecutul, i-a pus pe umeri veşmântul dăinuirii neamului românesc! Crescut în grija durerii şi a suferinţei, rana sufletului său şi-a strâns ţipătul în limba română! În Chişinău, trăiesc toate Duminicile! Aici străzile cântă şi poezia este regină! În parcul unde aerul parfumat de liră întruchipează văzduhul în nimbul chipului de fecioară (Limba Română), poeţii joacă hora poeziei. Litera – pasăre fără anotimpuri vorbeşte cu frunza în chemarea lui Grigore Vieru. Aici poezia este pictorul care desenează pe pânză portretul sufletului basarabean. Oraşul meu este vioara ce poartă în strune zborul Privighetorilor: Maria Cebotari, Nicolae Sulac, Maria Bieşu. Ascultându-i, amuţeşte de uimire Luna. În imperiul spiritualităţii sale, s-au ridicat Templele Înţelepciunii ce cresc în murii ştiinţei minţi luminate. Bibliotecile – adevărate Castele de Carte oglindesc bogăţia de aur ce înnobilează estetica exteriorului cu lăuntricul inteligenţei. Astfel, Chişinăul este cuptorul care aduce pe masa neamului, pâinea conştiinţei naţionale. Un Părinte al generaţiilor care a învăţat juneţea basarabeană cum să-şi ducă traiul în Casa Limbii Române. Graiul neamului este pieptul ce sălăşluieşte inima patriei, căci istoria oraşului meu este consfinţită prin limba sa. Aidoma sfeşnicului viu ce ţine-n sprijin trei lumânări ale tricolorului, oraşul meu cuvântă-n limba focului şi a izvoarelor. Pe-atunci când mulţimea

chema Latinitatea şi ,,Malurile de Prut” îngânau ,,Suveranitatea”, două Cristale Vii din marea Luminii Basarabene, Ion şi Doina Aldea Teodorovici ne-au lăsat ca moştenire muzica Chişinăului Profund. Şi pentru ca cerul să nu privească pământul cu ochii norilor înlăcrimaţi, noi, urmaşi ai lui Gheorghe Ghimpu, Nicolae Costin, Grigore Vieru, vom bate la Clopotul Învierii, ecoul redeşteptării. Mulţi ar dori să ne dezlipească sufletul de trup şi să ne coase cu spini identitatea. Însă, în Cetatea cuvântului românesc, ziduri ne sunt inimile noastre ce străjuiesc istoria sfântă şi adevărul! A trăi în oraşul Chişinău e ca şi cum ai trăi în leagănul luminii din stele. Chişinău înseamnă veşmântul de aur al timpului trecut în care cerul păsărilor ţes printre fire Doine. Acolo unde Mioriţa este fântâna vorbitoare a izvoarelor şi Codrul ochiul prin care priveşte Dumnezeu, lumea poartă pe umerii vremii Chişinăul – oraş făurit din cristalul de trudă a lui Prometeu. Dacă mâine oraşul meu s-ar preface în stea, atunci Luceafărul şi-ar găsi pereche. Chişinăul ar lumina cu raza cuvântului românesc, căci însăşi legenda oraşului meu a fost scrisă cu litera-i divină. Astăzi, se împlinesc 575 de ani de când Floarea acestei lumini şi-a găsit grădina veşniciei în inima patriei basarabene… ,,De atunci, Chişinăul este unul din puţinele oraşe, al cărui nume n-a suferit nici un fel de schimbare în cursul unui rând de veacuri. Şi-n vremea lui Alexandru cel Bun, numele Chişinăului se pronunţa ca şi astăzi”(Ştefan Ciobanu): Oglindă de dor l-a care se-nchină răsăritul învierilor noastre…

Chişinăul în literatură

550

551

Chişinău, eu cred în viitorul meu, şi-al tău! Lilia RUSU, casnică, Acum, mai bine de 15 ani, descopeream Chişinăul, frapată fiind de nou şi vechi, de parcuri şi alei, de monumente şi muzee, de săli de concerte şi hale de pieţe, de bulevarde şi hudiţe. Eram „flămândă” de contrastele pe care capitala mi le oferea cu generozitate. Cu timpul, Chişinăul a devenit oraşul iubirii, al noilor şi vechilor prietenii, liantul familiei, „casa” copiilor. Îi simt pulsul, îi simt chemarea. Mă bucur când îl văd înfloritor, mă întristez când îl găsesc posomorât. Admir partea veche din „Oraşul meu din albe flori de piatră” (cum l-a numit poetul Gheorghe Vodă). Îl găsesc „vechi” pe pânzele artistului plastic Valentina Brâncoveanu, născută la Chişinău. Am avut norocul să discut cu pictoriţa şi „m-am molipsit” de „dorul” ei de un Chişinău în care să simţi veşnicia, în care să poţi admira viaţa nocturnă de la lumina felinarului sau a lumânării ce abia pâlpâie. Personal, nu am prins foarte mult din oraşul istoric, dar îmi amintesc de hudiţele ce erau printre casele mici de pe actuala stradă Ismail, îmi place să descopăr „urme” ale timpului „îmbătrânit” pe străzile Armenească, Alexei Mateevici, Alexei Şciusev, Maria Cebotari, bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt etc. Cred că pasiunea aceasta vine de la „chemarea pământului” care fierbe în mine. Şi pentru a o potoli, mai fac câte o escapadă prin Buiucaniul Vechi sau la Poşta Veche, unde mai poţi simţi mirosul pâinii, proaspăt scoase din cuptor, unde mai găseşti şi câteva case cu cerdac sau prispă. La fel de mult mă atrage şi Chişinăul modern – cu bulevarde largi, clădiri noi şi centre administrative şi

comerciale luxoase. Îl vreau mereu în dezvoltare, dar păstrând „urmele” vechi. Oare ce i-a făcut pe poeţi să-i dedice emoţionante versuri, pe artişti să-l cânte şi picteze, pe arhitecţii vremurilor să-i înalţe monumente? Colinele care înconjoară sau poate verdele care-l inundă din primăvară până-n toamnă? Oare le-a trecut vreodată prin minte domnitorilor Moldovei Ilie şi Ştefan, care la 17 iulie 1436 au întărit lui Oancea-logofăt mai multe moşii drept răsplată pentru slujbă credincioasă, că pe aceste pământuri se vor scrie file de istorie, că aici se vor înălţa cele mai frumoase edificii din ţară? Sau poate mai multe a ştiut, a intuit domnitorul Ştefan cel Mare, când la 1466 a întărit „seliştea” Chişinău după unchiul său, Vlaicu Pârcălab? Puteau oare bănui primii locuitori de pe Bâc că peste ani Chişinăul-capitală va fi martor a mari evenimente? – tipărirea primei cărţi în limba română (3 august 1815 – „Liturghia”, editată sub îndrumarea lui Gavriil Bănulescu-Bodoni); primul tramvai cu cai (anul 1889); Marile Adunări Naţionale care la fel ca pe la 1900 şi până acum schimbă sau marchează cursul istoriei şi al dezvoltării urbei şi ţării. Şi chiar de-mi place să-i admir faţeta istorică, consider Chişinăul un oraş al tinereţii. Capitală europeană şi culturală, centrul de atracţie pentru investiţii şi dezvoltare, punct de pornire pentru turişti… O fereastră deschisă spre Europa, spre lume, spre progres, spre bunăstare… La ai tăi 575 de ani, cum ar fi să te sărbătorim mai bine, drag amic, Chişinău scăldat în soare? Nu ştiu cum alţii, dar eu vor continua să fac mici eforturi pentru a te păstra aşa cum îmi placi şi cum aş vrea să fii mereu – curat şi luminos, cu aer proaspăt de buna-dimineaţă şi

Chişinăul în literatură

552

553

până iar în zori, scăldat de verdeaţă, cu drumuri drepte şi alei în floare, păstrând ce-i „vechi” şi nou edificând deopotrivă… Nu cred că-i imposibil – Chişinău, eu cred în viitorul meu, şi-al tău! Chişinău prin panorama Bucureştiului Patricia SOROCEAN, elevă a Liceului Teoretic „Mihai Eminescu”

Chişinău – oraşul meu natal, oraş cu istorie, cu oameni scumpi şi dragi, cu amintiri din copilărie, oraş în care mi-am petrecut 18 ani din existenţă, dar o viaţă întreagă nu voi înceta să-l redescopăr. Astăzi, axa în jurul căreia îmi voi clădi piatră cu piatră istorisirea o va constitui o stradă. Anume strada cu numele unui alt oraş, dar înrudit cu Chişinăul prin sânge, neam şi limbă, mă va ajuta să-mi expun povestirea – Bucureşti. Acest drum l-am parcurs în recile dimineţi spre şcoală şi în frumoasele după-amiezi înapoi spre casă. Bunăoară devenise interesant şi sunt sigură că fiecare dintre voi a mers pe aici cel puţin o dată în viaţă. Vrând-nevrând, locurile, intersecţiile, clădirile, trotuarul îţi stârnesc amintiri sau întrebări. Astfel în fiecare dimineaţă aud nume de străzi, care în realitate nu sunt doar simple denumiri, ce conţin o întreagă valoare şi însemnătate, amintiri şi speranţe, comemorări, istorie. Astfel Bucureşti-ul nu se întinde în singurătate în mijlocul Chişinăului, întâlneşte şi el în calea lui alte străzi, alţi oameni, alte evenimente, alte denumiri de oraşe. În cursul istoriei, această stradă a purtat diverse denumiri – în funcţie de perioadă şi oamenii ce stăteau la cârma ţării – în secolul XIX aceasta se numea Im-

peratora Nikolaia II, în perioada interbelică: Brătianu – omul politic român ce promova liberalismul. După război, până în 1990, părinţii noştri au reţinut-o ca Iskra (Scânteia) – ziarul tipărit ilegal între Prut şi Nistru de către Partidul Social-Democrat din Rusia. Din acest izvor, „Bucureşti”-ul îşi întinde binemeritaţii trei kilometri până în piaţa Ovidiu. Anume pe această stradă şi-au clădit casele personalităţi cunoscute Chişinăului de odinioară, renumiţii artişti plastici Alexandru Plămădeală, Moisei Gamburd şi primul preşedinte al Academiei de Ştiinţe – Iachim Grosu. Rusia, Belarus, România, Bulgaria şi-au aşezat frumos „în Bucureşti” reprezentanţele lor. Prima intersecţie: Petru Movilă. Cu sprijinul acestui român, ajuns mitropolit al Kievului, au luat fiinţă câteva tipografii în Ţările Române. Poate nu printr-o coincidenţă, anume pe această stradă se află Tipografia Ştiinţa, Combinatul Poligrafic, Casa Editurilor şi Uniunea Scriitorilor. Ajungem încetişor la istoricul Sfatul Ţării, care ne-a hotărât soarta într-un moment de restrişte şi ne-a adus mult râvnita Unire, din acestea pot conchide de ce în perioada interbelică purta denumirea strada Unirii. Înaintând pe Bucureşti, având în stânga frumuseţea Palatul Republicii implantat în verdele cald al gazonului şi copacilor din jur, ajungem „să dăm mâna” cu Nicolae Iorga. Nu în zadar, pe strada ce poartă numele unui mare învăţat, istoric şi scriitor român, au activat instituţii ca: Şcoala Populară Orăşenească, Gimnaziul de Băieţi, iar astăzi: Teatrul Eugene Ionesco şi Casa lucrătorilor din învăţământul public. Tot păşind molcom pe pământul umed al „Bucureşti”-ului, facem plecăciune Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni – om de cultură român, slujitor

Chişinăul în literatură

554

555

al Bisericii Ortodoxe. Prima construcţie edificată aici a fost „Seminarul Teologic”, fondat în 1813 de către însuşi mitropolitul. În cartierul de mai sus, se ridica o altă instituţie veche de învăţământ – Gimnaziul Clasic de Băieţi – astăzi, Muzeul Naţional de Istorie. Pe această stradă s-a păstrat şi una dintre cele mai vechi case de locuit din Chişinău, cunoscută ca Hotelul „Suisse”. Actualmente, aici se află BM „B.P. Hasdeu”. O realizare edilitară a fost şi înălţarea Castelului de Apă cu foişor de foc. Un exemplu reuşit de intervenţie arhitecturală în canavaua istorică a oraşului la constituit construcţia clădirii Facultăţilor de Drept, Jurnalism şi istorie ale USM, amplasată în vecinătatea Castelului de Apă. Vârsta oraşului mă obligă să mă opresc aici din istorisit. Poate în alt eseu, din alte 575 de cuvinte, voi reuşi să ajung în capătul Bucureşti-ului. Inima Moldovei

Ana SUGAC, Eleva Liceului „Mircea Eliade”

Cutezanţă, Hărnicie, Înţelegere, Sârguinţă, Ingenuitate, Naturaleţe, Asiduitate, Umanitarism – constituie, în totalitate, piatra de temelie, pe care se bazează întreaga istorie a oraşului vostru mult iubit şi admirat în toate timpurile – Chişinău. Reprezentând centrul şi principala comoară a ţării, eu, Chişinăul, simbolizez inima Moldovei, fără de care aceasta nu are viaţă. Dragostea puternică aidoma unui granit, pe care o simte fiecare chişinăuian către mine, s-a înflăcărat în suflet odată cu apariţia sa pe lume şi recunoscând cu mândrie: „Da! Eu sunt chişinăuian! Sunt o părticică a aces-

tui oraş verde, care desfată privirea fiecărui admirator al acestui loc demiurg!”. Eu, Chişinăul, reprezint o afinitate cu pianul. Pe parcursul veacurilor, eu mi-am cântat propria melodie, care s-a evidenţiat prin sonoritatea ei unică şi insolită. Melodia mea s-a caracterizat printr-o gamă majoră, în care deosebita atenţie reprezentau tonurile, care semnificau victoriile purtate pe pământul meu. Desigur, ca în orice melodie, s-au cântat şi clapele negre, însă clapele dominante pe parcursul întregii glăsuiri au fost cele albe. Vorbind despre naşterea şi botezul meu, trebuie menţionată muzicalitatea numelui, pe care auzindu-l, se proiectează, imediat, imaginea unui izvoraş, care murmură cu o glăsuire gingaşă şi cristalină, provocându-vă sentimente de jubilaţie. Aceasta a influenţat legendele strămoşilor despre apariţia pământului vostru ancestral, care în prezent a devenit locul natal şi plin de amintiri splendizi pentru locuitorii mei. Una din ipotezele provenienţei numelui meu „Chişinău” reprezintă o „felie” din istoria vieţii mamei mele – a ţării, care exprimă întâmplarea în care ostaşii secui s-au stabilit cu traiul pe teritoriul Moldovei, dându-mi denumirea, care semnifică îmbinarea cuvintelor „micul” şi „izvor”. O altă legendă glăsuieşte despre fapta măreaţă a doi copii îngeri Chi şi Nău, care au salvat viaţa oamenilor în schimbul propriei existenţe. Răsplată pentru această vitejie a reprezentat denumirea teritoriului în cinstea eroilor. Pe parcursul vieţii mele, eu am pătruns în esenţa cuvântului „prietenie”. Printre prietenii mei face parte poetul Alexei Mateevici, care plăsmuind opera Limba noastră, a creat una dintre cele mai deosebite ode închinate limbii române. Scriitorul, istoricul, enciclopedistul

Chişinăul în literatură

556

557

şi filologul B.P. Hasdeu, a cărui opere prezintă interes însemnat, a dat o nuanţă glorioasă vieţii mele. Grigore Vieru spunea: „Patria este ca un copil: dacă uiţi de ea, poate să plece de acasă.”, posibil, însemnându-mă pe mine prin „patrie”. Cântăreţul şi compozitorul Ion Aldea Teodorovici, numit „interpret al independenţei” şi cântând libertatea, a creat o nouă pagină în istoria mea. Eu, Chişinăul, mă consider bogat datorită priveliştilor mele pline de savoare. Înfăţişarea mea pitorească captivează atât locuitorii mei, cât şi pe vecinii mei, care trec prin vizită pe la mine. În mijlocul trupului meu se află principalele comori. Arcul de Triumf evidenţiază solemnitatea mea, iar buna lui prietenă, Clopotniţa Catedralei, îl susţine mereu prin graţia zvonurilor sale, prevestind principalele evenimente din viaţa oamenilor, care se închină bunului nostru Creator. Un mare creştin, care a dat viaţă mamei mele, reprezintă Ştefan cel Mare, care îi salută pe toţi doritorii de a intra în colţul meu de paradis, în parcul, în care se află monumentele bunilor mei amici pe Aleea Clasicilor. Totuşi, principalul meu tezaur îl reprezentaţi voi, dragii mei prieteni şi locuitori, care pe parcursul existenţei mele, aveţi grijă de mine. Deseori, aud mulţumiri din partea voastră, dorindu-mi un viitor cât mai apolinic. Sunt încântat de sprijinul vostru şi doresc în viitor, să vă răsplătesc pentru aceasta, dăruindu-vă mai multe peisaje armonioase, verzi, care să vă uimească. Aş dori, ca împreună să susţinem ideea inovaţiei tehnice în toate domeniile şi să ne ridicăm nivelul nostru de cultură, ajungând până în profunzimea universului, surprinzându-ne vecinii. Consider, că vom reuşi să efectuăm astfel de schimbări, încât acestea să nu aducă altceva decât sincere zâmbete de beatitudine pe faţa tuturor locuitorilor mei, ai oraşului vostru mult iubit – Chişinău!

LOCUL ÎNTEMEIERII ORAŞULUI CHIŞINĂU I Este relevant faptul că despre mândra şi frumoasa noastră capitală s-a scris (se scrie) destul de mult. Răsună răscolitor de frumos acel Imn al oraşului. Cât face numai cuprinderea cu ochii minţii a celor şapte coline, pe crestele cărora, dar şi pe întinsele spaţii de pe poalele acestora se aşterne faimoasa urbe blagoslovită de Dumnezeu, cu nume Chişinău. Sub aspect simbolic, cele şapte coline constituie numărul unei totalităţi, dar şi al unei mişcări, al unui dinamism; încă Hipocrate spunea că prin virtuţile-i ascunse, numărul şapte face să dăinuie toate în fiinţă: el rânduieşte viaţa şi mişcarea, el are înrâurire chiar şi asupra făpturilor cereşti. Deci, face să intuim traseele cosmice ale celor şapte coline... Din start ţinem să accentuăm că vechea vatră a oraşului, după dovezile şi argumentele specialiştilor, avu să-şi ia fiinţă pe malul drept al râului Bâc, care în istorie a fost mai falnic şi mai arătos ca cel de azi. Prima colină, pe care au apărut prin veacuri cele dintâi semne de viaţă sedentară, cu întinse ogoare agricole şi locuri de păşunat în lunca râului a fost acea din preajma actualei biserici Măzărache, secondată (tot actualmente) de câteva blocuri gigantice de locuit cu 19 etaje fiecare. Trei linii paralele fac hotarul acestei prime coline: traseul căii ferate Chişinău – Ungheni, firul de apă al fluviului Bâc şi str. Albişoara. Cum a apărut ideea pornirii exact de aici a dezvoltării prin secole a oraşului? Răspunsul e simplu: acum 50-60 de ani, istoricii, arheologii din R.S.S.M. au determinat că anume aici, pe malul drept al râului Bâc, puţin mai jos de podul de lân-

Chişinăul în literatură

558

559

gă Circ, pe str. Albişoara, la poalele colinei Măzărache, au fost prin negura anilor săpate primele bordeie, ridicate primele case la sol din sătucul Chişinău. În acest context, edilii din epoca sovietică ai capitalei au decis să fie marcat sectorul respectiv prin stabilirea unui monument simbolic, un bloc mare şi semnificativ din granit de Cosăuţi, pe al cărei lespede putem citi în română şi în rusă: „Locul întemeierii oraşului Chişinău” şi „Mesto osnovania Chişineva” – ambele inscripţii purtând haina alfabetului rusesc. Este evidentă evoluţia creşterii şi descreşterii, susţinut de fluxuri şi refluxuri în timp ale acestei aşezări de oameni creştini. Hoarde păgâne de cuceritori de tot felul s-au tot perindat şi împotmolit pe aici, uneori dând foc, prădând şi pustiind crud localitatea. Cu toate acestea, seminţia geto-dacă a ştiut a dăinui, a străpuns prin timp, manifestându-şi vigoarea şi rămânând înfiptă temeinic aici, urmând pe parcurs să dea undă verde creşterii, mai întâi, a satului, apoi a târgului, a oraşului, devenit ulterior capitală de gubernie, de provincie şi... de ţară. Atestarea urbei presupune două date... 17 iulie 1436 şi 25 aprilie 1576... date concrete, adevărate, fapt ce a provocat odinioară anumită confuzie de alură ideologică – Chişinăul fiind astfel unicul oraş din Europa care şi-a sărbătorit de două ori vârsta de 500 de ani de la fondare: în 1936, sub regimul românesc şi în 1966, sub regimul sovietic. Dar aceasta e o temă aparte. Tendinţa noastră e de a medita asupra acelui „punct de pornire“, de a descrie perspectivele dezvoltării urbei legate de acea primă colină, îndrăgită de primii descălecători, veniţi aici, în temei, din satele învecinate Visterniceni şi Râşcani, aflate în imediata apropiere din stânga Bâcului. Este clar că mănoasele pământuri de luncă, precum

şi aşezarea prielnică, dosită de vânturi şi viforniţe de la poalele colinei, au atras încoace lume diferită, dornică de a se căpătui pe bază de trai sedentar. În secolele XV-XVII pământurile acestea au aparţinut mai multor proprietarei de ocine: Vlaicu – pârcălab de Hotin, Cetatea Albă şi Orhei (1466), Dragoş (1576), Hondor, Creţu şi Roşca (1608-1616), Chriţa Dumitrachi (1640). Unele părţi din moşia locală au fost stăpânite între secolele XVI-XVII şi de mănăstirile Moldoviţa, Galata, Sf. Vineri, ulterior ajungându-se la aceea ca întreg târgul Chişinăului să devină proprietate mănăstirească. Faptul că Chişinăul îşi are pornire anume de la această colină – Măzărache (biserica de astăzi din piatră poartă numele pârcălabului de Chişinău, Vasile Mazarache; ea a fost construită între anii 1732-1757, mai înainte pe acest loc fiind o biserică din lemn) e susţinut şi prin aceea că anume în pieptul acestei coline au fost săpate pe timpuri primele izvoare, cişmele, construit Fantalul cu şipote, cum îi spuneau localnicii, de unde târgul Chişinăului (menţiunea de târg vine din 1666) era de-a întregul aprovizionat cu apă potabilă. Până aici apa se aducea cu sacaua în târg de către sacagii. Nu zăbavă apăru, puţin mai sus de podul ce trece actualmente peste Bâc, lângă Circ, aşa-numita „Piaţa lui Ilie”, în care târgoveţi din patru vânturi făceau intens comerţ cu mărfuri locale, alimentare, dar şi cu unele lucruri aduse de departe. Chişinăul se tot lărgeşte, el mereu creşte. La un moment îl găsim reflectat în operele lui Miron Costin, Dimitrie Cantemir, precum şi în cronicile unor călători, istorici, militari de rang mare, care au poposit (trecut) cu diferite ocazii pe aici. Documentele vremii atestă, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Chişinăul ca oraş (1758). Pe harta vechiu-

Chişinăul în literatură

560

561

lui târg au rămas memorabile unele puncte de reper, folosite deja şi cu prezenţa statutului de oraş – Dealul Galben, în jurul U.S.M. de astăzi, Dealul Târgului, pe unde-i A.S.E.M.-ul de astăzi, Drumul Căprianei, un drumeag cu îndreptare spre satul şi mănăstirea Căpriana, Şleahul Renilor, care mai purta şi numirea de Drumul Hânceştilor, Şleahul Tighinei, sau al Căuşenilor – toate cu îndreptare spre localităţile cu aceleaşi denumiri. Din relatările unui călător aflăm că oraşul medieval constituia „un târguşor de provincie, cu uliţe strâmte şi întortocheate, care tindeau să se urce în sus pe versantul apusean, cu case mici acoperite cu şindrilă sau stuf, împrejmuite de garduri improvizate din bârne şi nuiele, cu turlele câtorva biserici de lemn ascunse printre copaci de salcâm.” Apare prima şcoală pe lângă biserica Măzărache (1800), la 28 mai 1803 e deschisă în oraş prima şcoală domnească. Deşi avea o importanţă mai mică decât târgurile Lăpuşnei şi al Tighinei, istoria oarecum a lucrat pentru Chişinău, orăşelul a fost ales, după raptul de la 1812 al Basarabiei, ca centru al noii gubernii a Imperiului Rus. Un cuvânt greu la alegerea or. Chişinău drept centru de gubernie, e fixat în arhive, 1-a avut mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni. Cei 22 de ani de viaţă în trupul firesc al României Regale au dat oraşului o altă respiraţie, a crescut evident dorinţa localnicilor de a-şi crea un destin nou în istorie. În genere, secolele al XIX-lea şi al XX-lea pot fi considerate drept secole de perpetuă „creştere în faţa soarelui”, de dezvoltare multilaterală şi multidimensională în istorie a Chişinăului, deşi timpurile au continuat a fi deseori vitrege pentru el. Valurile a două războaie mondiale, distrugerea prin minare, în 1941, a celor mai importante clădiri din oraş de către comisarii sovietici

aflaţi în retragere, anii de foamete organizată de autorităţile comuniste, deportarea multor oameni nevinovaţi în Siberia – toate au lăsat urme grele în destinul oraşului. Tot ce a fost istorie era parcă cu sila spălat de apele nepăsării. Toate duceau forţat la ideea că istoria oraşului, precum şi a Basarabiei începe din 1944, de la acea nouă „eliberare”. Falsificatori de tot felul asudau la scrierea unei istorii care nu era defel a noastră. Spălarea creierilor căpătase proporţii monstruoase. Însă, nu mor caii, când vor câinii, vorba vine. Se schimbă multe în lume. Au loc evidente mutaţii în civilizaţia universală şi Chişinăul, volens-nolens, s-a văzut pe parcurs cuprins, în mod firesc, de pulsul înnoirilor. Se înalţă clădiri, se deschid noi şcoli, pieţe, teatre, spitale, apar mai multe obiective industriale, pentru a doua oară este elaborat un plan general de dezvoltare al oraşului: în continuare străzile urbei se orânduiesc în linii drepte, iau contur principalele artere, bulevarde şi cartiere... II Dar să nu ne îndepărtăm prea tare de acea primă colină, care a stat la baza formării satului, târgului, oraşului Chişinău, să nu pierdem din acel unghi de vedere cartierele, străzile apărute prin ani în această parte a capitalei. A fost de bun augur alegerea locului, deoarece, pe parcurs de secole, la prima colină s-au mai adunat încă şase surate, toate respirând perspectiva unei creşteri continue a urbei. Apoi aceste înălţări şi scăderi de teren au dat (dau) culoare priveliştii, landşaftul unduitor contopindu-se cu felul de a fi şi a gândi al trăitorilor de aici. Dacă-i să venim cu viziunea prezentului, pe întinsul acelei prime coline avem astăzi un adevărat mănunchi de artere urbane, fără de care Chişinăul ar fi de necon-

Chişinăul în literatură

562

563

ceput. În prim-plan aici apare bulevardul Grigore Vieru, străzile Alexandr Puşkin, George Coşbuc, Vasile Alecsandri, Alexandru Hâjdeu, Octavian Goga, Alexandru Vlahuţă, Petru Maior, Titu Maiorescu, Grigore Ureche etc. Cum vedem, e un frumos buchet de figuri proeminente, de mari reprezentanţi ai literaturii şi artei, oameni care au lăsat urme de neşters pe unde şiau purtat scânteia. Un lucru absolut firesc: străzile au împrumutat numele celor mai reprezentative figuri ale culturii româneşti, parte a căreia noi suntem. Doar toţi împreună ne-am ridicat spre lumină din balada Mioriţa, am jucat cu foc hora şi sârba, am năzuit şi luptat pentru întregirea şi demnitatea noastră. Interesant este că anume în această parte istorică a oraşului, în secolul trecut, mai ales, au trăit multe personalităţi de largă rezonanţă în istoria culturii naţionale. Celebra, fenomenala soprană cu renume mondial Maria Cebotari s-a născut într-o căsuţă chiar în apropierea bisericii Măzărache, de aici, din acest perimetru şi-a luat zborul în arta picturii acum 90 şi ceva de ani omniprezentul la orice manifestare culturală Glebus Sainciuc, au creat (creează) în diferite perioade pictorii Mihai Grecu, Gheorghe Vrabie; e fără de sfârşit şirul scriitorilor trăitori în diferite timpuri aici – Ion С. Ciobanu, Anatol Gugel, Liviu Deleanu, Aureliu Busuioc, Paul Mihnea, Grigore Vieru, Pavel Darie, Nicolae Esinencu, Dumitru Matcovschi, Arhip Cibotaru, Liviu Damian, Victor Teleucă, Mihail Ion Cibotaru, Mihail Gheorghe Cibotaru, Tudor Ţopa, Raisa Suveică, Elena Damian, Victor Dumbrăveanu, Aurel Ciocanu, Anatol Ciocanu, Ihil Şraibman, Alexandru Negriş etc.; mesageri de seamă ai artei teatrale precum Eugen Ureche, Vitalie Rusu, Petru Baracci, Dumitru Caraciobanu etc., ilustra dirijoare a capelei corale Veronica Garştea, cân-

tăreaţa Ludmila Mişov; tot colectivul teatrului „Luceafărul”, sosit cu Ion Ungureanu în frunte de la studii din Moscova, a fost, acum 50 de ani, cazat într-un cămin de pe prospectul Tinereţii, rebotezat ulterior în bulevardul Renaşterii, apoi mai recent – în bulevardul Grigore Vieru. Sunt ferm convins că niciunde în interiorul capitalei nu au fost centrate, pe fiecare metru pătrat de spaţiu urban, atâtea nume mari ale culturii noastre: aici trebuie să aducem cuvânt de durută amintire pentru regretatul şi neuitatul primar al capitalei, Nicolae Costin, omul care într-o scăpărare de timp a reuşit să dea lumină clară, a făcut să renască spiritual Chişinăul secular. Oricum, acum 20 de ani vechea şi noua capitală a luat cursul de creştere într-un oraş cu faţă naţională, cu spiritualitate românească. Deşi vânturi cosmopolite mai bat încă multe prin el, deşi e anevoioasă trecerea de la un regim la altul, perioada de tranziţie fiind interminabilă – oraşul creşte în dimensiunea esteticului şi a naţionalului: cât face doar bulevardul Dacia, menit să ne amintească continuu de unde venim în istorie. De circa 40 de ani am onoarea să trăiesc pe una din aceste străzi ale primei coline, mi-amintesc cu mândrie cum vecinul şi colegul meu de facultate, poetul Gheorghe Vodă, scrisese pe timpuri aici acele memorabile versuri: Oraşul meu, din albe flori de piatră, în ploi de soare zi de zi scăldat, mai tânăr ca oricând pe vechea vatră, cu braţele iubirii înălţat. Versurile au supravieţuit poetul, ele au rămas să umple cu speranţă de viaţă pe actualii şi viitorii trăitori ai urbei. De fiecare dată, mai ales de Hramul oraşului, ascult emoţionat acest Imn şi în retine îmi apare chi-

Chişinăul în literatură

564

565

pul drag al lui Gicu Vodă din Vălenii de pe Prut. Un alt regretat poet, de asemenea vecin, am locuit în acelaşi bloc, Liviu Damian, primise apartament la nivelul cinci al casei şi nu zăbavă apăru la lumină un poem – Lumea văzută de la etajul cinci – cu reflectarea concretă a unor puncte de reper, edificii şi obiecte de menire social-culturală amplasate pe această primă colină chişinăuiană. De la etajul cinci văd cinci biserici. Cu turle de smarald e Sfânta Vineri şi Mazarache alături pe-o colină, stă martoră a devenirii noastre. De la etajul cinci am perspectiva oraşului de-un cat ce se ascunde în frunza de salcâm şi-n amintire. Văd blocuri-turn care îl înconjoară. În fiece dimineaţă, când ies din casă, privesc la basorelieful poetului de pe un perete lateral al blocului în care trăiesc, ca mai apoi, pentru câteva clipite de timp, să-i port în gând viu chipul, cu acea inteligenţă sclipitoare şi vocea-i tunătoare. Şi dacă suntem aici, mă întreb: cât de mult ne lipseşte poetul-tribun Liviu Damian în bătăliile politice cu şi fără noimă ce se ţin lanţ pe acest meridian?! Câtă limpezire ar putea aduce el cu acea logică şi acea sinceritate, cu abordarea şi soluţionarea diverselor probleme aspre ale vieţii! În context, aş veni cu o simplă curiozitate: de ce din acel şir de nume prestigioase de mai sus, nume încununate cu renume, oameni care au lăsat posterităţii reale urme, s-au învrednicit de înveşnicirea chipurilor prin stele, basoreliefuri pe blocurile unde au trăit aici, pe prima colină, doar doi poeţi: Liviu Deleanu şi Liviu Damian? Zgârcenia, nepăsarea sau neagra sărăcie ne

mănâncă? Care e pricina, căci pentru a înveşnici memoria unui scriitor sau actor în acest fel nu se cer cine ştie ce mijloace. Oare Victor Teleucă, Gh. Vodă, Arhip Cibotaru, Paul Mihnea, atâţia alţii nu au lăsat o zestre literară de invidiat?! Opinia mea de simplu cititor este că un Teleucă, prin marele talent şi prin sacrificiul muncii sisifice de lirosof (termen naturalizat de acad. Mihai Cimpoi), de om al cetăţii, trebuie să-şi ocupe locul meritat pe renumita Alee a Clasicilor din Grădina Publică Ştefan cel Mare şi Sfânt! Este, de netăgăduit, un Lucian Blaga al Basarabiei, ultimele patru lucrări postume ale sale îl urcă extrem de sus pe scara valorică literară de la noi. Volumul „Ninge la o margine de existenţă” e considerat de către exegetul de Huşi, Theodor Codreanu, drept „cartea anului 2002” din întregul cuprins al României, Îndemnul blagian „sapă, sapă, sapă – până o să dai de apă”, pare-se, şi-a găsit completă realizare în aceste ultime „cărţi de sertar” ale lui Victor Teleucă. De aceea cred că ar fi o mare justeţe dacă prospectul Cosmonauţilor ar fi rebotezat în Bulevardul Victor Teleucă, bulevard proptit cu fruntea chiar în coasta blocului unde a trăit poetul. Cei doi mari creatori de valori şi buni prieteni în viaţă, Grigore Vieru şi Victor Teleucă, vor continua să fie alături şi în eternitate, fiţi de acord! III Scriam la început că există unele documente cu privire la oraşul crescut „în flori de piatră,” e adevărat, dar un lucru încă trebuie să constat: nici cu regimul ţarist, nici şi cu cel sovietic nu au fost întreprinse pe cele şapte coline săpături arheologice, fapt ce creează foarte multe „pete albe” în istoria seculară a oraşului. De fapt, până la începutul secolului XIX istoria aşezării respective lipseşte aproape cu desăvârşire. Barem aici, la prima

Chişinăul în literatură

566

567

colină, unde e fixat locul de întemeiere a oraşului, era vădit necesar să se facă cercetări, să se întreprindă ceva în direcţia dată. Nimic. Dar multe oraşe europene, de vârsta Chişinăului şi mai bătrâne, îşi clădesc istoria la 70 % doar pe baza de date survenită din materialele, exponatele, dovezile selectate din săpăturile arheologice. La noi problema studierii, salvgardării Centrului istoric al Chişinăului chiar dacă a fost uneori în vizorul ministerului de resort şi al AŞM, careva soluţii de redresare a situaţiei nu se observă. Ba şi mai rău: e regretabil faptul că şi în cazul când unele edificii istorice, fiind incluse în Registrul Monumentelor R.M. ocrotite de stat, adoptat în 1993, totuna pe parcurs ele sunt demolate (bunăoară, distrugerea nejustificată a Casei Teodosiu de pe bd. Ştefan cel Mare). Peste tot în lume este recunoscut rolul monumentelor istorice în afirmarea identităţii culturale a localităţilor şi numai la Chişinău lucrul acesta a fost negat în toţi anii de construcţie sovietică. Lucruri regretabile se întâmplă şi după obţinerea independenţei, de când Republica Moldova a devenit stat suveran: în anul 2001 au fost ratificate de către R.M. două convenţii ale Consiliului Europei privind a) protejarea patrimoniului arheologic şi b) a patrimoniului arhitectural, dar ele, documentele în cauză, continuă să „vieţuiască” doar pe hârtie. Aşa se întâmplă că interesele economice de moment sunt puse de mulţi demnitari mai presus decât interesele culturale ale ţării. Dacă am ales vectorul european de dezvoltare a ţării, suntem obligaţi să respectăm aceste imperative! Şi aici nu e vorba doar de obiectele demolate; dacă e protejat edificiul cutare sau cutare, ci este oportun ca lucrul acesta să se facă la nivelul practicilor internaţionale. E dureros de puţin doar afişarea unei inscripţii ce denumeşte obiectul ca patrimoniu naţional, afişare ce

nu obligă pe nimeni la nimic. Problemele cele mari, cum spuneam, există preponderent cu păstrarea, protejarea Centrului istoric al Chişinăului. Luate lucrurile în ansamblu, însă, se supun unui adevăr incontestabil: în ultimii 20 de ani de întronare a normelor democratice de trai, capitala R.M. a obţinut o largă şi viguroasă evoluţie. Există un fel de maraton modern de dezvoltare a urbei, cu respectarea unor soluţii arhitectonice de avangardă, cu luarea în consideraţie a variaţiei de landşaft, cu aplicarea unor materiale de construcţie dintre cele mai avansate la moment în lume. Blocurile de odinioară, „staliniste” sau „hruşcioviste”, au rămas în arhivele triste ale istoriei. Ele par complet din altă lume, purtând pe suprafaţă tristeţe şi întuneric. Cu toate că unii neocomunişti din prezent încearcă să cânte ode „oraşului de ieri”, când se construia mult şi urât, case ce aduceau în multe cazuri a penitenciare, astăzi se impune văzului un cu totul alt tablou: realităţile şi ritmul construcţiilor din ultimul timp, calitatea şi esteticul blocurilor înălţate îi lasă fără replică pe făuritorii „construcţiilor socialiste”. O impresie plăcută provoacă folosirea la maximum a unei publicităţi multicolore şi bine amplasate pe tot spaţiul stradal. Oricum, în zilele de odihnă ochiul se odihneşte pe multitudinea de reclame care de care mai ingenioase; oraşul de azi aproape că nu mai seamănă cu cel de acum două decenii. În această privinţă e semnificativă părerea unui regizor de filme bucureştean, apărută recent în presa chişinăuiană: „Am fost prima dată la Chişinău în 1990 şi iată că mă întorc după 21 de ani. Descopăr un oraş foarte dinamic, care s-a transformat extraordinar. Ştiu că în momentul când intrau trupele române în Chişinău, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, sovieticii au minat în retragere oraşul

Chişinăul în literatură

568

569

Chişinăul în literatură

570

din care nu rămăseseră decât nişte ruine. Am văzut filme documentare cu imagini ale Chişinăului distrus, cu clădiri dărâmate, incendiate, şi-mi pare aproape un miracol că a fost reconstruit. Astăzi, Chişinăul e un oraş frumos, agreabil, e foarte mult tineret aici şi chiar dacă se vede criza, cred că oamenii vor trece peste greutăţi pentru că sunt puternici”. Ion STICI (Preluat din Viaţa Basarabiei. – Chişinău, 2011. – nr. 1-2. – P. 53-59.)