Regii Blestemați Născut la 23 aprilie 1918 la Paris, MAURICE DRUON este marcat de o solidă ereditate literară, fiind strănepotul poetului Charles Cros si nepotul lui Joseph Kessel. Își face studiile liceale la Liceul Michelet si cele superioare la Scoala de Științe Politice. Încă de la vârsta de optsprezece ani publică în reviste și ziare literare. În anii '40 intra în contact cu Rezistența franceză și, în 1942 plecă din Franța ocupată pentru a se alătura Forțelor Franceze Libere ale generalului De Gaulle la Londra. Este ordonanța generalului d'Astier de La Vigerie, apoi animator al postului Honneur et Patrie și atașat al comisarului pentru afaceri interne; compune, împreuna cu unchiul sau Joseph Kessel, textul pentru Chant des Partisans care va deveni imnul Rezistenței. În această perioadă scrie și primul eseu, Lettres d'un Europeen, fiind, prin ideile pe care le expune aici, unul dintre premergătorii conceptului de Uniune Europeana. Este corespondent de război pe lângă forțele aliate până la încheierea luptelor celui de-al doilea război mondial. Începând cu anul 1946 se consacră literaturii fără a neglija total politica. Este recompensat, în 1948, cu premiul Goncourt pentru romanul Les grandes Familles, apoi primește premiul Prince Pierre de Monaco pentru toată opera. În 1966, la 48 de ani, este ales membru al Academiei Franceze, urmând-i lui Georges Duhamel. În perioada 1973–1974 este ministru cu probleme culturale, apoi deputat de Paris în 1978–1981 și reprezentant al Franței la consiliul Europei, precum și deputat în Parlamentul European. Din 1985 este secretar perpetuu al Academiei Franceze, acționând pentru dezvoltarea francofoniei. Este de asemenea membru al Academiei Regatului Maroc, al Academiei de la Atena și al Academiei de Științe de la Lisabona. „Regii blestemați” are de toate: regi de fier şi regine sugrumate, războaie şi trădări, minciuni şi senzualitate, înșelătorii, rivalități de familie, blestemul cavalerilor templieri, bebeluși schimbați la naștere, femei-lup, prăbușirea unei mari dinastii, iar toate acestea (sau mare parte din ele) sunt luate direct din paginile de istorie. Familiile Stark şi Lannister nu sunt mai interesante decât Capeţienii şi Plantageneţii. Fie că eşti pasionat de istorie sau de literatura fantasy, nu vei putea lăsa din mână romanele lui Druon: este Urzeala tronurilor în original." George R.R. Martin
Despre ce este vorba în „Regii blestemați”? Blestemul de a fi rege, blestemul de a avea copii, toți băieți, pe care îi așteaptă aceeași soartă: moartea mai devreme sau mai târziu, prin diferite metode. Ce este blestemul? O invocare a urgiei divinității împotriva cuiva; nenorocire a cuiva pusă pe seama furiei divine. Chiar dacă este o carte istorică, totuși ne ține cu sufletul la gură și ne înspăimântă planurile care se țes în jurul regelui pentru a fi detronat, cum sunt uciși viitorii succesori de abia născuți, în ziua botezului de o banală batistă stropită cu puțină otravă, chiar de către nașă. O carte despre intrigi politice într-o țară teoretic bogata, crime cu cele mai fine otrăvuri, otrăvuri pe care doar vrăjitoarele faimoase, dar bine ascunse, și bine plătite, știu să le combine, otrăvuri pe care nimeni nu le poate identifica la victimă. Trădări în cadrul familiei pentru tron, războaie și foamete pentru pătura de jos a populației Franței, iată ce poți găsi în paginile acestor cărți.
Poftă bună la citit!
Regii blestemați. Vol. 1: Regele de fier / Maurice Druon. – Bucureşti: Litera, 2014. – 284 p. „Aceasta este adevăratul tron de fier." Sau cel puțin, asta e ceea ce am gândit când m-am trezit pentru prima dată în mâinile mele cu primul capitol din saga Regilor Blestemați, „Împăratul de Fier”. Acesta este adevărul sau coperta a mințit? Pentru a răspunde la această întrebare, am citit prima dată romanul. George RR Martin
Filip al IV-lea (Filip cel Frumos) domnește la începutul secolului al XIV-lea ca stăpân absolut al Franţei. De o frumusețe legendară, cu o privire glacială în care se citeşte dispreţul, acest rege, a cărui trasătură principală de caracter este voinţa, se opune supremaţiei papale, instalându-și propriul papă la Avignon, reduce seniorii turbulenţi la tăcere, ăi biruie pe flamanzi şi pe englezii din Aquitania, lucrând metodic la consolidarea unui stat centralizat. Singurii care reuşesc să i se opună sunt cavalerii templieri. Organizaţi puternic din punct de vedere militar, religios şi financiar, aceștia îl nelinișteau pe Filip prin independentă lor, iar bogățiile lor îi stârneau lăcomia. Conducătorii ordinului sunt întemniţaţi şi, cu ajutorul sfetnicului regal care adună false dovezi incriminatorii, li se înscenează un proces la tribunalul ecleziastic care îi condamnă la ardere pe rug; pradă flăcărilor, ei blestemă toată seminția regală a Franţei.
Regii blestemaţi. Vol. 2: Regina sugrumată / Maurice Druon. – Bucureşti: Litera, 2014. – 238 p.
Cu „Regina sugrumată”, volumul al II-lea din saga „Regilor blestemați”, continuăm călătoria prin labirintul certurilor politice de la începutul secolului al XIV-lea în regatul Franței chinuit de o mulțime de probleme.
„Oricât de pregătit ești pentru un eveniment, el se prezinta întotdeauna în alt chip decât Îl așteptai.”
După moartea lui Filip cel Frumos, însăşi inima Franţei pare că a încetat să bată. Interesele şi ambițiile personale se reaprind, împărțind oamenii în doua tabere: marii feudali strânși în jurul contelui de Valois, fratele regelui defunct, şi burghezia birocratică al cărei port-drapel e Marigny, sfetnicul fostului rege. Noul rege, Ludovic, meschin şi lipsit de voinţă, nu e nici pe departe omul puternic, în stare să domine intrigile născute din această rivalitate. În plus, de o moralitate îndoielnică, Ludovic se lasă lesne influențat de contele de Valois, intrând în jocul uneltirilor şi acceptând să fie pusă la cale uciderea soției sale, Margareta de Burgundia. Pe acest fundal, Carol de Valois profită de slăbiciunea regelui pentru a-l înlatura pe Marigny, care avea în grijă fortăreţele Franţei, inclusiv cea în care e închisă Margareta… În orice caz, soarta Margaretei nu a fost să stea pe tronul Franței și al Navarrei. Răzvrătirea ei și decizia sa de a nu respecta regulile stabilite au fost aspru pedepsite.
Regii blestemați. Vol. 3: Otrăvurile coroanei / Maurice Druon. – Bucureşti: Litera, 2014. – 236 p. Volumul al treilea lea din saga „Regi blestemați” amestecă istoria, reflecția politică și otrăvurile, într-un context istoric tensionat pentru Regatul Franței. Aflăm chiar din titlul romanului, „Otrăvurile Coroanei” soarta personajelor centrale.
La șase luni după moartea Regelui de Fier, majoritatea reformelor lui par deja sortite eșecului, oamenii lui de încredere sunt închiși și nimeni parcă nu-și mai aduce aminte de domnia lui dreaptă. În provincie, marii feudali subminează autoritatea regală, unii dintre ei au dreptul de a bate moneda și profita din plin de acest lucru. Administrația regala, nemaifiind sever controlată, e tot mai coruptă, iar vistieria e aproape secătuita. Si, ca și cum atât n-ar fi de ajuns, vin recolte proaste, o iarna foarte aspră, perioade de foamete… Viată oamenilor de rând este tot mai grea. Dar regele nu vede nimic din toate acestea, preocupat sa facă uitată scandaloasa afacere de la turnul Nesle, să-și poleiască imaginea prin căsătoria cu frumoasa Clemence de Ungaria și să organizeze o încoronare fastuoasă pe cheltuiala orașului Reims. Curtea se mută la Vincennes și, sub aparenta unei oarecare normalități, conflictele continuă să roadă unitatea regatului, iar blestemul templierilor lovește din nou…
Regii blestemaţi. Vol. 4: Legea bărbaților / Maurice Druon. – Bucureşti: Litera, 2014. – 284 p. „V-o spun, domnii mei, Franța e o țară prea nobilă ca să ajungă, ca un caier de lână, pe mâini de muiere. Crinii nu pot fi torși!”
Acest al patrulea lea volum din „Regii blestemați” anunță luptele care se dau pentru tronul Franței și stabilește începuturile Războiului de o sută de ani . La moartea sa, Ludovic lasă în urma lui o fiică pretendentă la tronul Franței, Jeanne. Acesta din urmă este fiica Margaretei de Burgundia, condamnată pentru adulter. Prin urmare, există suspiciuni privind legitimitatea prințesei Jeanne. De asemenea, Clemence, cea de a doua soție, este însărcinată. Dacă acest copil este un fiu, coroana va fi moștenită pe linie directă. Luptele pentru a fi regent au loc între Charles de Valois și Philippe de Poitiers, fratele lui Ludovic, care îl înlătură pe unchiul său. Spre deosebire de fratele său, el știe ce vrea. Fiul lui Clémence, Jean, moare la câteva zile după naștere. După domnia scurtă, dar dezastruoasa a lui Ludovic Arțăgosul, Filip de Poitiers, cel de-al doilea fiu al lui Filip cel Frumos, preia în mod iscusit regența, care îi poate aduce coroana în cazul în care văduva fratelui său ar da naștere unei fete. În acest scop, el impune faimoasa „lege“ a succesiunii exclusiv masculine. Reușește tot ce-și propune: determina prin forță alegerea cardinalului Ducze ca Papa, zăvorând membrii conclavului în mânăstirea de la Lyon; reabilitează cât de cât vistieria regatului; prin alianțe bine gândite, își asigură recunoașterea ca regent până când nou-născutul fiu al lui Ludovic al X-lea va putea domni. Dar blestemul Templierilor planează în continuare asupra vieții la palat: Mahaut d’Artois își continua uneltirile, intenționând acum să-l otrăvească pe pruncul-rege ca să ajute ascensiunea la tron a ginerelui ei.
Regii blestemaţi. Vol. 5: Lupoaica Franței / Maurice Druon. – Bucureşti: Litera, 2014. – 348 p. „Nimeni nu scapă din Turnul Londrei...” „Un corb uriaș, negru, lucios, înfricoșător, aproape cât o gâscă, țopăia în fața răsuflătorii. Se oprea uneori, lăsându-și aripa în jos şi închizând viclean pleoapa peste ochiul său mic şi rotund, de parcă era gata să doarmă. Apoi, pe neașteptate, întindea ciocul, căutând să lovească ochii scânteietori ai omului din dosul gratiilor de fier. Ochii aceştia gri ca silexul păreau să atragă pasărea. Dar prizonierul era iute şi îşi ferea obrazul la timp. Corbul îşi relua atunci plimbarea, cu sărituri scurte şi greoaie”.
O data cu venirea la tron a lui Filip al Vl-lea, pacea a coborât în sfârșit asupra regatului. Vorbele amenințătoare ale marelui maestru al Templierilor par o amintire urâtă, pe care toți o alungă în timpuri de mult trecute. Dar, ca și cum ar fi fost vorba numai de „liniștea dinaintea furtunii“, blestemul s-a înverșunat împotriva regelui: la trei săptămâni după încoronarea de la Reims îi moare fiul, regina Ioana nemaiputându-i da alți copii. Foametea lovește din nou în vara lui 1317, iar în iarna următoare se declanșează un val de revoltă, o cruciadă ciudată, un vânt de nebunie, mișcarea așanumiților pastoureaux. Abia e înăbușită în sânge revolta, că începe urgia leproșilor. Poate că aceștia, năpăstuiți, au otrăvit apele; sau poate Templierii, care își refăceau ordinul… și ultima lovitură e fatală. Din nou contele de Valois și Robert d’Artois pot să conducă din umbră. În acest timp, în Anglia, o prințesă din familia Capetienilor, Isabelle de France, umilită de viciile soțului ei, regele Eduard – incapabil, dar viclean –, este batjocorită și tremură pentru viața ei. Oare blestemul Templierilor va lovi acum dincolo de mare?
Regii blestemaţi. Vol. 6: Crinul și leul / Maurice Druon. – Bucureşti: Litera, 2014. – 332 p. „24 ianuarie 1328. În fața monseniorului William de Melton, arhiepiscop de York şi primat al Angliei, regele Eduard al III - lea, care nu avea încă șaisprezece ani, o lua de soție pe doamna Filipa de Hainaut, vară - sa, care abia împlinise paisprezece. Nu mai era nici un loc în catedrală rezervată marilor dregători ai țării, înaltelor fețe bisericești, membrilor Parlamentului, celor cinci sute de cavaleri invitați, celor o sută de nobili scoțieni în fuste cadrilate veniți să ratifice, cu acest prilej, tratatul de pace. Peste puțin timp va fi celebrată slujba solemnă, cântată de o sută douăzeci de cântăreți.”
În februarie 1328, se stinge, după o domnie la fel de scurtă și nesemnificativă ca și cea a fraților săi mai mari, Carol al IV-lea și, o dată cu el, dinastia Capețienilor. Mulțumită aranjamentelor lui Robert d’Artois, este desemnat regent Filip de Valois; când, câteva luni mai târziu, regina da naștere unei fete, el devine rege, spre bucuria poporului care se temea că Franța nu mai are suverani și care îl numește „regele găsit“. Dincolo de ocean, prințul Eduard începe o domnie cu totul diferita de cea a hulitului său tată. De aici înainte, cele doua regate evoluează diferit, deși au suverani scoborâtori din același Ludovic cel Sfânt; dar acum e rândul lui Eduard al III-lea să revendice drepturi la coroana Franței. Și, în timp ce Anglia este tot mai prosperă, iar în mintea regelui Eduard încolțește visul unei Europe engleze, în regatul Franței, deși blestemul Templierilor parcă se mai domolise, el continuă să lovească în alte feluri: regele Filip nu este cu nimic mai bun decât predecesorii săi capețieni, iar uneltirile marilor nobili pentru a dobândi noi teritorii rod unitatea regatului și facilitează izbucnirea războiului care, vreme de o suta de ani, va opune Crinul Leului.
Regii blestemați. Vol. 7: Când un rege pierde Franța / Maurice Druon. – București: Litera, 2014. – 316 p. „Tragediile Istoriei îi dezvăluie pe oamenii de seamă; dar mediocrii sunt cei care le provoacă. Mediocritatea. Mediocritatea câtorva regi, vanitoasa lor infatuare, ușurătatea în afaceri, incapacitatea de a se înconjura de oameni valoroși, nepăsarea, trufia şi neputință lor de a concepe planuri mărețe sau, măcar, de a le continua pe cele născute înaintea lor.” Dacă la începutul secolului al XIV-lea Franţa era cel mai puternic regat – bogat, foarte populat, un regat a cărui protecție era căutată şi care arbitra litigiile europene –, după patruzeci de ani este aproape zdrobită pe câmpurile de lupta ale Războiului de o Sută de Ani, are o populație decimată de ciumă, dar, mai ales, nu are parte decât de regi mediocri, dar vanitoși. Bucuria poporului când îl numise pe Filip al VI-lea „regele găsit” pălește după ce acesta își mână armata din dezastru în dezastru, își copleșește supușii cu impozite şi nu face nimic pentru a nu lăsa moneda naţională să se deprecieze, nu intervine pentru a stăvili corupția funcționarilor regali; astfel, porecla ia o conotaţie negativă însemnând mai degrabă „cel parvenit”. După ce acesta cade prizonier englezilor în urma bătăliei de la Poitiers, fiul său preia conducerea regatului; este regele Ioan al II-lea, supranumit cel Bun. Oare în cazul lui porecla este mai potrivită? Însărcinat de papa Inocenţiu al VI-lea cu importante misiuni de negociere între regii Angliei şi Franţei, cardinalul de Perigord este cel care, în drumul spre Metz, unde avea să-l întâlnească pe Carol al IV-lea, împăratul Germaniei, discută cu personaje din suita sa despre faţa mai puţin cunoscută a unor evenimente care vor duce la finalul dramatic al acestui îndelungat.
Recomandăm seria de cărți Regii blestemați și celelalte cărți ale lui Maurice Druon tuturor fanilor romanelor istorice. Chiar iubitorii de fantezie ar găsi această lectură plăcută.