Amintiri și medalioane literare - I M Rascu

,

' 1

: i

i

li •:

{

?

I. M. RAŞCU

•

AMINTIRI SI MEDALIOANE LITERARE

Coperta : Ion Petrescu

C

! î

J*#*' ** * 3 *

M

* ^

fu

I. M. RAŞCU

AMINTIRI şi

MEDALIOANE LITERARE G. BACOVIA G. IBRĂILEANU

19 6 7 EDITURA PENTRU LITERATURĂ

ti\ R.oqnJ

V\

j

G. B A C O Y I A

f

' ţ i

.

Blajinul, modestul şi iremediabilul sfios care a fost poetul Bacovia n-a putut bănui nicicînd, în ti­ nereţea lui zbuciumată şi nevoiaşă, în obscura lui vegetare prin oraşe de provincie, gloria miraculoasă care i-a încununat bătrîneţele, popularitatea neaş­ teptată a unor versuri care nu prezentau virtuţi de difuzare în multe suflete, tocmai prin caracterul lor adesea abscons sau subliniat personal, prin confor­ maţia puţin sonoră sau amplă şi prin inspiraţia lor potolită şi abruptă.

Cum ar fi bănuit, deci, contemporanii săi — un mare număr din ei cu atenţia grăbită şi îndrep­ tată spre manifestări mai zgomotoase — ascensiu­ nea bruscă şi neverosimilă pentru dînşii a poetu­ lui trăsnit, de acum mai bine de jumătate de veac ?

Căci aşa erau calificaţi de... „filistini" barzii ce căutau pe atunci „un fior nou" şi încercau să se elibereze din şabloanele ieftine ale unei poezii ce în general agoniza. Unii din aceşti cîntăreţi schimba­ seră „porecla în renume" şi-şi continuau îndărătnic

7

8

activitatea restrînsă, îngrădită — fără a se gindi la onoruri, premii academice sau recunoaştere ime­ diată. Cel mult unii din ei păreau convinşi că scriu „pentru mai tîrziu“ — şi era şi aceasta o mîngîiere.

Bacovia nu avea aerul că merge cu investigaţiile sale — în legătură cu propria-i soartă literară — atît de departe. El cînta „ca pasărea pe ram“ — pentru clipa aceea, pentru viitor, pentru altă­ dată : lucrul părea că-i este indiferent. Poezia lui era o necesitate fiziologică, de ordin superior, care se cerea cristalizată. N-o compunea, n-o medita poate vreme prea îndelungă, n-o cizela decît arare.

Ea ţîşnea dintr-o sensibilitate de factura unică, dintr-o sensibilitate desigur anormală — în sensul că n-avea nimic comun cu banalul unor stări sufle­ teşti otova — o sensibilitate în veşnică şi înfrigurată vibraţie.

Scriitorii acelei vremi, în marea lor majoritate, nici nu recunoşteau măcar în acest înzestrat aed un camarad de breaslă, cei mai cu vază dintre ei considerîndu-1, cel mult, la acelaşi nivel cu un Cantilli, Iuliu Dragomirescu, Florian Becescu şi alţi obscuri colaboratori ai unor reviste singulare şi tot atît de obscure. Vom avea prilejul să vedem mai departe cum îl considerau chiar simboliştii, din primele de­ cenii ale veacului actual, pe cel care se îndărătnicea să continue o activitate literară pe atunci fără re­ zonanţe şi deci fără preţuire. Căci şi şefii de şcoală şi proeminenţii critici au rămas sceptici toată vre­ mea faţă de aceste manifestări, care ar fi trebuit totuşi să trezească interes. Chiar extrem de puţinii admiratori ai poetului — care descoperiseră un ton original şi comunicativ în acele inspiraţii şi nu le confundau cu îngînările versificate ale altora, adă-

postiţi generos în aceleaşi pagini de revistă — nu bănuiau nici ei posibilitatea unei recunoaşteri mai depline din partea publicului cititor opac al epocii şi nici perspectivele unei mai largi comprehensiuni, pentru poetul lor — ce ar fi fost să vie, o dată cu trecerea anilor. Cu atît mai puţin considerau posibil ca mormîntul cîntăreţului — pentru ei, apropiată victimă prematură şi sigură a nevrozei lui mistui­ toare — să fie totuşi, într-un viitor surprinzător de tardiv, „încoronat cu flori“. Dacă ni s-ar fi spus pe atunci că numele bardului ostracizat va figura odată pe frontispicii de instituţii culturale sau chiar de localuri distractive şi va boteza străzi, şi va cti­ tori muzee comemorative, am fi rîs agresiv, ca de o glumă de gust îndoielnic, nedemnă de stima cu­ rată ce o aveam faţă de timidul nostru prieten, care se credea dispreţuit şi incomod pentru mulţi : Cu-al meu aspect Făcea să mor, Căci tuturor Păream suspect, îşi îngîna el inutilul şi revizuibilul epitaf, căci se deprinsese a se complăcea în atitudinea de „poet blestemat" sau trăsnit şi se grăbise să ia părerea superficială sau neînţelegătoare a unora drept mo­ nedă de circulaţie pretutindeni admisă. Şi totuşi, miracolul neaşteptat — pentru indiferenţi, ca şi pentru detractori, pentru admiratori, ca şi pentru poet — s-a petrecut sub ochii noştri şi ai lui, iar longevitatea cîntăreţului — şi ea neaşteptat de pre­ lungită — a dat prilej admiratorilor să-şi prezinte omagiile lor, nu numai postum (cum se obişnuia, după o învechită şi nedreaptă tradiţie), ci încă atunci cînd poetul era în măsură să le culeagă flo-

9’

rile, să se bucure de mireasma lor şi să mediteze asupra vicisitudinei soartei creatorilor de frumos. Şi această jerbă de elogii — sincere din partea tinere­ tului, cu aere protectoare şi generoase ad-hoc, din partea cîtorva personalităţi literare mai proeminente, hotărîte şi subliniate, din partea oficialităţii — era acceptată de poet, fără ostentaţie revanşardă, fără mirare umilă, fără aerul de a-şi lua un bun care i se cuvenea. Atitudinea sa părea spontană, ca şi ver­ surile sale, deşi poate avea şi ea ascunzişuri, care se cereau descifrate de analize perspicace şi de intuiţii scrutătoare.

(0

Pe poetul şi pe omul Bacovia i-am cunoscut bine şi i-am întîmpinat totdeauna cu dragoste şi admi­ raţie. Legăturile noastre au mers pînă la o prietenie literară destul de strînsă, în anii tinereţii — acum aproape jumătate de veac. îmi place a crede că această prietenie — adică relaţiile amicale frec­ vente, căci sentimentul sincer, de bază, n-a încetat niciodată — s-ar fi continuat pînă deunăzi, dacă existenţa noastră — o vreme desfăşurată în oraşe şi chiar în ţări diferite —, dacă munca mea istovitoare în învăţămînt, dacă — mai tîrziu — starea mea fizică nu m-ar fi izolat, într-o mare măsură, chiar de frecventări plăcute şi dacă, pe de altă parte, n-ar fi fost vorba de o fiinţă atît de discretă, pe care in special pe el — boala, firea şi împrejurările nu l-ar fi ţinut şi mai mult într-o lume de gînduri solitare, care se cerea înţeleasă, cultivată şi deci ne­ alterată de dorinţa de a te apropia de o veche cu­ noştinţă, prin „protocoluri" şi tradiţionale vizite burghezeşti, ce ar fi putut deveni inoportune...

tN

„Era prin anul una mie şi nouă sute... cinci, îmi pare.“ Elev de gimnaziu, mă simţeam încă mai de mult atras de sonoritatea limbajului poetic şi, între două probleme de matematici sau după foiletarea fastidioasă a cărţilor de chimie sau de instrucţie civică, găseam larg răgaz pentru a-mi afunda pri­ virile şi tot sufletul în paginile gălbui şi uzate ale cărţilor de literatură şi mai ales de poezie. Lumi suave — de care nu ştiau să ne vorbească dascălii noştri înăcriţi şi istoviţi de alte preocupări... Lumi care ne tîrau spre lumina lor pururi tînără şi care ne răsplăteau de proza copilăriei ce dospea în griji, în lipsuri sau în suferinţe. Spre aceste lumini de miraj întindeam braţele, serile, la gura sobei încăl­ zite, cînd glasul poeţilor ne învăţa că viaţa face să fie trăită, că în pridvoarele ei licăresc chemări scînteietoare, ce ne răsplătesc de orice dezamăgiri şi scrîşnitoare realităţi... Cărţuliile rufoase se îngrămă­ deau necăjite, pe scrinul nostru, cu alte tomuri pro­ zaice. Veneau nechemate, să te ispitească şi să te încînte. Se ghionteau, fără selecţie şi discernămînt din partea cuiva, şi se lăsau mîngîiate şi cercetate de mîini pioase, de ochi rugători. Ne deveneau în­ dată prieteni... Din partea lor n-auzeam decît vorbe bune. Cînd graiul lor era versificat şi muzical, el echivala cu o îmbrăţişare părintească sau cu o ploaie de flori înmiresmate, ce ne-ar fi căzut pe creştet...

Printre poeţii români, mai notorii sau mai mo­ deşti, îmi oprisem de timpuriu predilecţia pentru cîntecele domoale şi triste ale lui Artur Stavri. De demult, Pe acelaşi drum mi-au cizelat dragostea pentru evocări nostalgice ale trecutului personal (de

imo

11

foarte timpuriu fiinţa noastră schiţează regrete şi amintiri) şi mai ales pentru peisajele de natură, re­ date cu o duioşie moldovenească potolită, dar nu lipsită de comunicativitate. Acele stihuri îmi apăreau pe atunci cu nuanţe plastice discrete, risipite pe un fundal cenuşiu şi grav...

Către-asfinţit, de-o vreme, pe-aceleaşi cai mă-ndrum : Rămîne-n urma satul albit în nori de fum, Rămîn, cernite-n umbră şi-n somnul dulcei linişti, îmaşuri ruginite şi pete largi de mirişti.

Poezie statică a vegetării provinciale şi a melan­ coliei, chiar cînd vroia să exprime, uneori, senti­ mente de mulţumire trecătoare... Ele însă mureau înăbuşite de evocări smulse din străfunduri atavice de viziuni întunecate : Şi de departe, de la schit, Bătăi de toacă, picături De note grele, aiurit Mor în păduri.

Din mereu foiletatele colecţii, un vers evocator de peisaje iernatice, ca acele de care privirile adoles­ centului căutător de lumină erau vrăjite la fiecare pas, mă urmărea cu fatala lui sonoritate sură :

12

în zări de plumb aceleaşi privelişti fumurii.

Zările de plumb au devenit în curînd simbolul unei existenţe de adolescent, pe care cadrul apă­ sător al Iaşilor îl valorifica intens, dîndu-i şi o re­ zonanţă analoagă, cu evocări desprinse din ambianţa anchilozată. Sporadic, întîlnisem în acea vreme un nume nou, de coloratură slavă, semnînd scurte şi ciudate inspiraţii, într-o revistă ultraobscură, care se rătăcise în etalajele chioşcurilor din oraşul meu natal.

.

La prima lectură, am tresărit electrizat de un curent de scurtă durată, dar viu şi comunicativ.

Bacovia — nume ciudat, ca şi abruptele rînduri ce nu semănau cu nici un vers din acelea pe care le întîlneam prin cărţi de şcoală sau prin publicaţiile întîmplător foiletate; necunoscutul bard nu amin­ tea nici pe Artur Stavri (exceptînd doar „zările de plumb“), nici pe Vlahuţă, nici chiar pe Eminescu — a cărui imitaţie ajunsese pe atunci o obsesie şi adesea o adevărată plagă. Voi mai întîlni vreodată acest nume, care-mi crestase răbojul atenţiei şi din care nu era să se mai desprindă în veci ? „Minunea" s-a întîmplat. Mai întîi am reîntîlnit numele — pe neaşteptate şi curînd —, iar peste cîţiva ani, chiar purtătorul acestui nume ciudat mi-a apărut în cadrul dezolant şi vetust al laşului — aşa cum eroul unui bine cunoscut roman al lui Rodenbach (a cărui lectură îmi pasionase o vreme vege­ tarea primei tinereţi) evolua fantomatic, în atmo­ sfera flamandă, taciturnă şi acvatică a cetăţii, pe care autorul o eternizase cu macabrul calificativ de „Bruges-la-morte".

Intrasem de curînd în cursul superior al Liceului Naţional, unde apărea de un an o revistă şcolă­ rească : Spre lumina („neaşteptat de bine redactată", o caracterizase ocazional N. Iorga), din lista cola­ boratorilor căreia cîteva nume au căpătat circulaţie literară mai tîrziu, deşi pe cîţiva din ei, ilustrul istoric îi calificase elogios şi indulgent, chiar de pe atunci. Făceam parte din redacţie şi dintre colabo­ ratori. Doream schimbul cu toate publicaţiile lite­ rare ale vremii şi eram încîntaţi cînd şi unii scrii-

13

14

tori (trebuie să recunosc : puţini la număr) ne trimiteau operele lor, pe care ne grăbeam să le re­ cenzăm conştiincios, alături de cărţile altor scriitori mai notorii, care nu ne onoraseră însă cu producerile lor. Cu publicaţiile periodice, redactorii erau însă mult mai darnici, şi printre aceştia, în special, cel al săptămînalului Românul literar, care nu era altul decît arhicunoscutul, încă de pe atunci, Caion. Re­ vista sa, avînd coperta ce amintea prin culoare pe aceea a celebrei Revue des deux mondes3 ne asalta săptămînal, cu o regularitate care ne încînta. în paginile ei, la rubrica Poezie, era aproape nelipsit numele ce mă vrăjise nu de mult, prin una sau două inspiraţii ce semnase întîmplător, într-un pe­ riodic obscur. G. Bacovia a publicat de la 1906, în Românul literar, unele din bucăţile adunate mai tîrziu în prima lui culegere : Plumb — şi ele apă­ reau acolo strivite între laborioasele produse versi­ ficate ale fecundului Mircea Demetriade şi alte ciripiri ale cîtorva poeţi „decadenţi“, din care unii căutau în zadar să-şi violenteze inspiraţia, pentru a-i stoarce efecte sonore cît mai singulare. Din ei, cîţiva s-au cuminţit cu timpul, renunţînd să mai dea inutil cu barda-n Dumnezeu. Majoritatea au rămas însă obscuri, aşa cum erau şi pe vremea aceea şi aşa cum era pe atunci şi originalul cîntăreţ, pe care nimeni nu-1 distingea încă din ambianţa poe­ tică a puţin răspînditei reviste. Şi totuşi, umilul elev care eram pe vremea aceea reţinea pe dinafară toate stihurile acestui bard, în special, şi adesea, în plimbările fără ţel, prin împre­ jurimile Iaşilor, pe malul unor iazuri moarte din faţa gării, recitam tovarăşilor de drum, din care ciţi\a păreau opaci la înţelegerea mai adîncă a fru-

museţilor poetice, crîmpeie din stanţele obsedante, ce sfîrşeau prin a zgîria puţin atenţia chiar celor care, de predilecţie, se preocupau mai bucuros de chestii erotice, ţigări sau prilejuri de petrecere. Cu vremea, aceştia se îndepărtaseră de grupul rebarbativ pentru ei — rămas mai mic, dar mai selectat —, şi ce ecou trezea în inimile noastre, vrăjite de crepus­ culele „violete“, ce se cuibăreau prin stufărişul şoptitor, o strofă ca aceasta : Havuzul din dosul palatului mort Mai arunca, mai ploua, mai plînge, Şi stropii cdzînd în amurg iau colori De sineald, de aur, de stnge !

Muzicalitatea ritmului ne ridica brusc sufletul, în regiuni de planare euforică, iar cuvîntul „sineală“, plasat în refren, ne sfredelea voluptuos atenţia obiş­ nuită, din lecturile de pînă atunci, cu vorbe mai şterse şi chiar plate, fără personalitate subliniată. Şi apoi — alte inspiraţii bacoviene, de curînd apărute, reuşeau să acompanieze muzical peisajul ce străbăteam. Crispaţi de senzaţii tari, în acele dezo­ lante înserări autumnale, îngînam mintal alte însăi­ lări de vorbe simple, dar vrăjit evocative : Buciuma toamna Agonic — din fund.

Trec pasarele Şi tainic se-ascund.

Pe drumeagul crestat de roţile căruţelor, păşeam singuri spre turnuri de biserici şi spre casele umile din mahalale, învăluiţi de burniţa ce cădea, o dată cu întunericul : Ţîrîie ploaia...

Nu-i nimeni pe drum...

15

Auzeam prin hambarele curţilor mărginaşe zvon de tălăngi („Ah, plînsul tălăngii cînd plouă!") şi gîndul nostru, cizelat de lectură şi de peisaje, nu ştia ce să aleagă din antologia versificată pe care o purtam în traista sufletului : Talăngile — trist Tot suna dogit Şi tare-i tîrziu Şi n-am mai murit.

Ajunşi acasă — uzi şi rebegiţi —, ascultam re­ semnaţi ploile de toamnă, care — ca şi bătrînii lui Coşbuc, sînt greu de pornit, dar mai ales greu de oprit — ploile ce răpăiau monotone „pe tinichelele cerului".

Românul literar publicase, încă de pe atunci, ca­ podopera lui Bacovia : Lacustra. Ce lectură putea fi mai potrivită pentru a acompania discret simfo­ nia acvatică a tăriilor şi ce strofe — din întreaga noastră literatură, veche şi nouă — sînt mai dureros creatoare de atmosferă apăsătoare şi obsedantă decît aceste 16 stihuri plămădite din ceţuri şi din torente diluviene : De-atîtea nopţi aud plouînd, Aud materia plîngîna...

Sînt singur şi mâ duce-un gînd Spre locuinţele lacustre... Şi parca dorm pe scînduri ude, In spate mâ izbeşte-un val — Tresar prin somn şi mi se pare Ca n-am tras podul de la mal.

16

Un gol istoric se întinde, Pe-aceleaşi vremuri mâ găsesc... Şi simt cum de atîta ploaie Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atîtea nopţi aud plouînd, Tot tresărind, tot aşteptînd...

Sînt singur ţi mă duce-un gînd Spre locuinţele lacustre.

Poetul ştie să exprime inefabilul şi să redea în versuri cu suflul scurt, parcă astmatic, toate nuan­ ţele de sentimente surprinse fulgerător, aşa cum sur­ prinzi, din trenuri matinale, aurorele alergînd pe zări. Cine ascultă plîngînd tălăngile în ploaie — „o muzică tristă, de gură“, un ţipăt de fată în delir — îşi intensifică tragic senzaţia de sfîrşit de eră, de hăuri deschise şi nimicitoare, care se prăbuşesc peste sufletul rănit : Ce basme tălăngile spun, Ce lume-aşa goală de vise, Si cum să nu plingi în abise, Da9 cum să nu mori şi nebun ?

— iar după aceste constatări exasperate, care se cer intuite în tresăriri fugare, obsedantul refren : „Ah, plînsul tălăngii cînd plouă !“ Mă regăseam în tînguirile poetului, deoarece sen­ zaţiile notate de el le trăisem şi eu adesea, în cadrul laşului, mai „bacovian“ decît cel al natalei urbe a cîntăreţului, cu pseudonimul făurit după sonoritatea haotică a unui nume geografic. Această sonoritate l-a obsedat nu numai pînă ce s-a fixat asupra sem­ năturii, ci şi mai tîrziu, cînd îşi nota înfriguratele stihuri : Prin codrii Bacăului, Vîjîie vîntul Şi-ntunecă zarea Un cer ca pămîntul... Şi după o serie de evocări cenuşii ale peisajului familiar, poetul îşi termină inspiraţia, cu un acord

17

tumultuos şi gr&v> cu repetate rezonanţe, care vi­ brau pe suflet, ca un ecou al emoţiilor răscolite din adîncuri şi ca un chenar sumbru : Cuprins de-o furtuna, Pierdut sa dispar Prin codrii Bacăului...

18

ceea ce purta gîndul cititorului pe cărări jilave şi-i crea perspectiva umbroasă a unor rătăciri fără de sfîrşit. Şi eu rătăcisem prin păduri similare, sau ascultasem toropit cîntecul ploii, sau privisem crispat prin ocheane, „pierdut în muzeul pustiu", în zgo­ motul dezacordat al „caterincei-fanfară" şi încon­ jurat de prinţese de ceară, care „în racle de sticlă oftau în dantele, mecanic".

Lorsque je vois le beau, je voudrais etre deux.

Cu ce bucurie ne asociam sufleteşte cîţiva camarazi de şcoală, ca să preamărim discret pe poetul frate, care exprimase curajos propriile noastre senzaţii, ce ni se păreau cu neputinţă de redat prin vorbe. Sco­ toceam răbdători aceste cîntece singulare, din pagini unde le strivea nemilos nepăsarea aproape unanimă a criticii acelei vremi, a cititorilor grăbiţi şi necon­ formaţi sufleteşte pentru înţelegeri disonante faţă de cîntările epocii.

Inspiraţiile, pe care cîţiva le semnalam transfigu­ raţi, continuau să apară periodic, în acele pagini superficial foiletate de lectori grăbiţi. Ele au creat o atmosferă poetică intensă şi unică în sufletele citorva adolescenţi, care — datorită lor — şi-au simţit vibrînd coarde intime, ce s-ar fi chircit cu vremea, dacă nu le-ar fi atins o mînă măiastră. Mult ar trebui să i se ierte nefericitului Caion pentru

ospitalitatea ce a acordat statornic acestor inspiraţii şi pentru prilejul ce a dat, prin publicarea lor, unor setoşi cititori de poezie de a-şi făuri o lume, din care n-au mai putut apoi evada.

Recunosc că pe atunci eram sensibili, poate în chip exagerat, doar la tristeţea transcedentală ce respirau aceste versuri şi mai puţin la alte aspecte ale lor, deşi gama acestor aspecte nu era prea va­ riată, poezia bacoviană părînd a fi mai ales aproape monocordă. Această contagioasă vrajă, care ne crease o ambianţă de viaţă internă cît mai profundă, se îm­ bina cu melodii legănătoare de operetă, care răsunau pe scenele teatrelor şi din toate orchestrele oraşului, cu frînturi de romanţe, ce acompaniau profiluri fe­ minine generatoare de sentimente suave, timide şi de avînturi roze. Totul crea o „educaţie sentimen­ tală" perseverentă şi transformatoare a realităţii, în vis şi în basm. N-aş vrea să apreciez acum dacă această directivă era cea mai nimerită şi cea mai rodnică pentru conformaţia noastră sufletească. Dar împrejurările erau de aşa natură, încît rezultatele lor au fost pentru mulţi acestea, şi nu altele — şi, memorialist fidel, vreau doar să consemnez aici o stare de lucruri pe care cei din generaţia mea au trăit-o pe atunci şi care le-a presărat calea vieţii cu melancolii luminoase...

Mulţi din tinerii de azi vor surîde, desigur, aflînd despre astfel de preocupări ale unor generaţii tre­ cute, care, evident, aveau şi destule scăderi. Nu erau generaţii prea oţelite în luptă, iar de multe ori (dacă nu totdeauna) le lipsea simţul practic, atît de ne­ cesar, al orientării şi al acomodării cu viaţa, aşa cum se prezintă ea.

19

20

Şi timpul a trecut, învălmăşindu-ne impresiile, făcîndu-ne să uităm de unele simpatii literare aJe adolescenţei sau să ne fixăm asupra altora, ce ni se păreau mai interesante, prin notele nouă ce desco­ peream în producţiile lor.

Dar pe cîntăreţul Lacustrei şi al Nervilor de toamna eu nu l-am uitat nici o clipă. Numele lui apărea tot mai rar, prin sumarele publicaţiilor, şi împrejurările lăsau să se creadă că şi el va mări numărul acelora care au îngînat la început cîteva gînduri şi simţiri, pentru a sombra mai apoi într-un mutism absolut şi durabil. Trecuse deci o bună bu­ cată de vreme şi ajunsesem student în anul al doilea al Universităţii ieşene ; redactam pe atunci, de cîteva luni, o rubrică literară, în gazeta Opinia, unde iscă­ leam cu pseudonimul Evandru. Un lung articol de-al subsemnatului, de prin octombrie 1910, inti­ tulat Un cîntdreţ al toamnei, era închinat lui G. Bacovia. El trezise nedumerirea redactorului literar al ziarului, regretatul Steuerman-Rodion, care mărtu­ risea a nu fi auzit niciodată de numele poetului despre care vorbeam elogios şi entuziast, aşa cum s-ar fi cuvenit să se vorbească doar despre un scrii­ tor cunoscut şi consacrat. Eseul a. trecut, fireşte, neobservat, şi poate unele naivităţi tinereşti ce cu­ prindea, ca şi tonul prea subliniat ditirambic, au contribuit la aceasta; dar rîndurile acelea au cel puţin un merit: ele alcătuiesc cea dinţii menţiune publicistică despre acest poet, care mai tîrziu abia începe a atrage atenţia altora. Cred că rezerva, dis­ creţia şi timiditatea mea — pe atunci şi mai accentuate decît azi — m-au împiedicat să pomenesc vreodată cîntăreţului admirat despre această mamfestare elocventă admiraţiei mele şi, din cauza

asta, probabil că articolul cu pricina i-a rămas aces­ tuia de-a pururea necunoscut. Eu însumi l-am ră­ tăcit de mult şi nu ştiu de voi avea cîndva răbdare să-l transcriu din colecţia gazetei, adăpostită even­ tual prin rafturile vreunei biblioteci publice.

Curînd după aceasta — asaltat de-o activitate asiduă : supliniri pe la şcoli, audiere de cursuri, lu­ crări de seminar şi, peste puţin, organizarea de şe­ zători literare şi redactarea unei reviste proprii — am încetat colaborarea la acel ziar, unde desigur că numele poetului n-a mai apărut de atunci decît, poate, tîrziu de tot. Semnătura misterioasă, care ne­ dumerise o clipă pe unii publicişti, fusese uitată, de cumva o mai reţinuse vreodată cineva, într-un mod prea insistent. în primăvara anului 1911 s-a întîmplat, pentru cel ce scrie aceste rînduri, un eveniment căruia — astăzi, mai ales, în perspectiva depărtării — îi pot atribui o însemnătate subliniată, cu urmări va­ loroase pentru mişcarea literară din capitala Mol­ dovei.

De cîteva luni îşi făcuse apariţia în oraşul nostru un ins care nu mai era în prima tinereţe şi despre care se spunea că scrie versuri. Nu e vorba, cum s-ar putea crede, despre poetul ce ne preocupă aici, ci doar de un vestitor al lui ; el nu venise, fireşte, în urbea noastră, cu acest scop, dar a servit drept element de legătură, poate întîmplător, cu bardul încă neidentificat, pe care nu-1 bănuiam atît de aproape şi nu visam că ne va fi sortit să-l cu­ noaştem vreodată.

Acest crainic era un tip care merita să fie re­ ţinut, măcar prin exteriorul lui — deşi nici prin

2^165 o

21

22

aceasta nu se deosebea prea mult de o pletoră de cîntăreţi boemi, destul de răspîndită pe atunci prin lumea cafenelelor sau a localurilor de noapte. Insul purta o gambetă centenară, un surtuc-pardesiu de culoare cafenie şi un baston noduros; pletele nu lipseau nici ele. Cum la Iaşi nu exista viaţă de ca­ fenea, se legau repede cunoştinţe pe strada Lăpuşneanu sau în grădina Copou, sub teiul lui Eminescu.

Am aflat aşadar curînd că acela care bătea tro­ tuarul arterelor de circulaţie centrală se numea A. Agapus, scria versuri şi nu-şi mărturisise nimănui sfera din care aterizase, nici trecutul, nici originea, nici ocupaţiile.

Era tipul clasic al poetului ratat — boem şi fa­ melic — şi, în plus (pentru ca asemănarea cu această categorie de „scîrţai-scîrţai pe hîrtie“ să fie cît mai desăvîrşită), omul era plin de el, se credea neînţeles şi explica succesul unor scriitori prin legături de protecţie sau prin îndrăzneală şi perseverenţă. Cînd era întrebat despre publicaţiile în care-şi adăpostise pîriă atunci inspiraţiile, răspundea grav că a apărut cîte ceva din ele pe la... Viaţa romaneasca, Samânatorul sau Viaţa literara, ceea ce provoca hohote de rîs sau zîmbete de compătimire din partea celor ce-1 chestionaseră şi cărora nu le era greu să priceapă că aveau a face cu un prezumţios, în a cărui alcă­ tuire internă intra şi un ieftin element de farsă.

Personajul încetase de a ne mai preocupa — deşi reuşise să-şi publice (ceea ce nu era greu în acea epocă) un kilometric poem în revista Arhiva, care nu ne atrăsese atenţia. în cursul unei conversaţii peripatetice întîmplătoare şi laconice cu acest ins, conversaţie care nu putea roti decît în jurul literaturii, gravul nostru

preopinent ne aduse la cunoştinţă, în treacăt, exis­ tenţa unui „mare poet“ — susţinea el —, adăpostit vremelnic într-o mahala a Iaşilor — unde se afla pentru necesităţi de carieră : venise anume (cum fă­ ceau şi alţii) în capitala Moldovei ca să-şi treacă unele examene la Facultatea de Drept. Cînd — la întrebările noastre iscoditoare — ni se spuse că „ma­ rele poet" care cică publica de mult prin reviste se numea ... Vasiliu, zîmbetele noastre compătimi­ toare arătau că sîntem saturaţi „cu asupra de mă­ sură" de o atitudine dubioasă, care depăşise margi­ nile unei politicoase toleranţe din parte-ne. îndoiala noastră sarcastică s-a prefăcut însă curînd în indig­ nare cînd insul a găsit de cuviinţă să ne citeze — nepoftit — şi unele versuri ale „marelui" său poet : stihuri din Lacustra sau strofa care începea cu vorbele : „Havuzul din dosul palatului mort".

Atunci am apostrofat pe cel ce ne recita otova stanţele care trezeau în noi atîtea nedezrădăcinate ecouri : „Spune-i, te rog, marelui dumitale poet şi prieten Vasiliu că e un plagiator de rînd ; versurile ce ne citezi sînt de Bacovia şi publicate de multă vreme prin reviste".

La aceste vorbe, recunosc, deplasate, Agapus — cu gambeta pe ceafă şi vădit contrariat, în prima clipă — se luminează subit la faţă şi mă întreabă : „Cum ai spus ? Bacovia ? Aşa iscăleşte Vasiliu poe­ ziile ce le publică. Aista-i pseudonimul lui. îl ui­ tasem : da, da, da, — aşa îl cheamă : Vasiliu-Ba■covia !"

Aici, memoria mea — de obicei fidelă — prezintă un lapsus de cîteva zile. Nu ştiu ce a urmat ime­ diat după această convorbire. Agapus ne-a indicat probabil adresa poetului cu rîvnă căutat. Ne-a con-

23

24

dus el acolo ? A fost element de legătură între noi şi oaspele mult dorit? A venit cu o invitaţie for­ mală, pentru întreg grupul de admiratori? N-aş iza. Ecranul amintirilor mele se luminează putea preciza brusc doar în seara cînd — emoţionaţi ne-am dus să vizităm pe în adevăr marele nostru cîntăreţ.

Totul arăta că eram aşteptaţi şi ne grăbeam să ajungem la ţinta atît de dorită, cu tinereşti palpitaţii, pe care — în afară de dragoste — doar literatura şi admiraţia pentru unii scriitori ni le mai puteau da. La vîrsta zvăpăielilor şi a expansiunilor zgomotoase, ştiam că oarecare ţinută sau chiar blazare „şade bine"... Dar acum ne semănasem principiile în noroiul uliţei Palatului, pe care o coboram în­ spre Podul Bahluiului, cotind apoi Ia dreapta, pe o hudiţă înclinată, avînd trepte de bolovani, ce con­ duceau într-o mahala trudită, îngropată parcă sub malul abrupt.

Era o seară de primăvară timpurie, de „verde crud", de „mugur alb şi roz şi pur“, cînd băteam la uşa vetustă a unei case necăjite şi umile... Poetul ne-a apărut în prag, întîmpinîndu-ne cu acel „sme­ rit surîs“, care îi era caracteristic, şi cu timiditatea nelecuibilă, ce se trăda din gesturi şi din vorbe.

Cîţi eram şi cine anume ?' Mă văd alături de vechiul meu amic şi coleg, Mihai Bantaş ; de Gh. Savul, tînăr plin de ambiţii bolnăvicios de uriaşe şi care clădeşte în prezent, de zeci de ani, pentru noi toţi, visuri irealizabile, între pereţii de mormînt ai ospiciului de la Socola. Mai era cu noi un tînăr sim­ patic şi nu lipsit de talent poetic, Constantin Doboş, de prin părţile Tecuciului, de nu mă înşel. Mai văd, alături de noi, în „seara cea de pomină", şi pe Pan Halippa, camarad mai vîrstnic de universitate, care

dorea cu orice chip sa se iniţieze în... tainele sim­ bolismului şi socotise probabil că găsise un asemenea fericit prilej, însoţindu-ne. Cine i-a anunţat pe toţi aceştia — comunicîndu-le cu precizie anumita adresă, zi şi oră — n-aş putea spune. Un gînd bun, totuşi, pentru Agapus, datorită căruia ne-am putut procura asemenea sărbătoresc prilej, dar pe el nu-1 văd în acea seară printre noi — sau, dacă era de faţă, a rămas toată vremea în umbră, în care i-a fost sortit să se cufunde apoi pentru totdeauna.

Interiorul camerei lui Bacovia !

Ceva, pare-se, desprins din decorul Singurătăţii lui Eminescu : pereţi afumaţi, covoraşe de culori şterse, un pat de lemn şi o masă ovală, susţinută la mijloc de un picior gros, dat la strung, şi acope­ rită de o pînză cu ochiuri de aţă şi cu franjuri pe margini. O lampă de gaz, cu abajur afumat... Pro­ totipul odăilor pentru studenţi săraci, de care erau pline mahalalele Iaşilor.

După ce am făcut cerc în jurul mesei şovăinde şi al lămpii ce clipocea, proiectînd pe ziduri siluete fantomatice, şi după ce ne-am animat fiinţele dato­ rită unui clondir plin, care nu era bun „doar de sfeşnic", ci şi de înviorător al dispoziţiilor şi al gîndurilor — ne-am trezit cîntînd, împreună cu gazda noastră, care scosese o vioară din cutia ei şi trăgea de zor arcuşul pe strune, după care — cînd îndepărta, pentru cîteva clipe, vioara de sub băr­ bie — intona cu un glas evocator, răguşit uneori, dar foarte precis, melodii sumbre şi totuşi comuni­ cative. Am recunoscut versuri de Ştefan Petică, ce se învolburau în atmosfera îmbîcsită de fum de tu­ tun a încăperii şi căpătau parcă o nebănuită rezo­ nanţă întraripată, în glasul şi sub arcuşul cîntăre-

25

26

ţului. Prindeau farmec dublu în legănarea melodiei : „A fost odată-un prinţ vestit, / Cu ochii mari şi faţa blîndaw, sau „Florile roşii muriră, / Flori de gherghine în vînt" şi alte inspiraţii armonioase ale poe­ tului Fecioarei în alb... La întrebarea noastră, Bacovia ne mărturisi că toate melodiile îi aparţin şi iar trăgea arcuşul pe strune, cu şi mai intensă vi­ brare sufletească, hotărît — extrem de contagioasă. Şi cei „fără voce" dintre noi s-au angajat, vrăjiţi, în corul general, întrerupt din cînd în cînd — după un tacit „protocol", intuit rapid de cei de faţă — pentru a da răgaz vioarei să reia, numai ea, strofa, cu îndîrjire şi avînt.

Ca să mai varieze tonalitatea macabră a cîntecelor, bardul nostru trecu brusc la o melodie săltă­ reaţă, dar nu frivolă — la o îngînare plină de vioi­ ciune, ce dădea şi mai mare zbor versurilor : „Toată noaptea argintată, / Pribegind pe drum m-am dus /, Mă privea adînc mirată / Mîngîioasa stea de sus".

Cu acest prilej, lampa — al cărei fitil fusese coborît „în interiorul capsulei de aramă", cît timp se into­ nau melodiile tragice sau sumbre — începea iar a lumina normal încăperea, o dată cu înfiriparea nou­ lui cîntec. Erau atîta expansiune şi comunicativitate în ritmica evocare sonoră, încît unul din noi — ca împins de o forţă necunoscută — se ridică brusc de pe scaun şi începu să accentueze măsura vioaie a melodiei, prin gesturi sacadate ale braţelor — aruncate energic înainte, în sus, în lături şi în jos, ca la un exerciţiu de gimnastică suedeză. într-o clipă, toţi ne-am simţit electrizaţi de gesticulaţia sprinţară şi tinerească a camaradului nostru şi ne-am trezit, ca la o comandă, intomnd cu însufleţire cîntecul, pe care-1 acompaniam unanim, cu aceleaşi mişcări tine-

reşti şi muzicale. După cîteva minute de exerciţii vocale şi gimnastice, pline de o vervă contagioasă, am pus capăt „numărului* din program, cu un for­ midabil hohot de rîs, care avea rolul de auto-aplauze pentru isprava ştrengărească săvîrşită cu simpatică spontaneitate. Trebuie să adaug aici — pentru com­ că pletarea evocărilor şi preciziunea faptelor mult mai tîrziu, peste zeci de ani, mi-a fost dat să ascult la Radio, întîmplător, printre alte cîntece vechi religioase, o melodie de Haendel, de nu mă înşel, şi care nu era decît melodia intonată şi mi­ mată de noi, în acea seară, cu atîta exuberanţă.

Acelaşi cîntec l-am mai auzit după aceasta, nu o dată, îngînat de orgă, în slujba bisericilor catolice.

Ocazional, fredonînd unui cunoscător în ale muzicii începutul baladei : „A fost odată-un prinţ vestit*... mi-a declarat că e vorba de o veche melodie ebra­ ică... Aceste împrejurări m-au făcut să am îndoieli asupra originalităţii tuturor cîntecelor ascultate în acea seară şi să fiu azi mai circumspect cînd mi s-ar ivi prilejul să afirm paternitatea acelor melodii.

Probabil că amicul nostru avea înclinare şi pentru nevinovate mistificări, care-1 amuzau... A se îm­ păuna cu pene străine, cînd avea şi el altele atît de proprii şi de viu colorate, i se părea un element distractiv, pe care a găsit de cuviinţă să-l practice, spre hazul lui interior...

Dar „producţia* continua, iar noi nu eram, în acea ocazie, „privirea scrutătoare* care să răsco­ lească filiaţii şi să cerceteze, cu orice preţ, „cauza lucrurilor...* Poetul începu o altă cîntare, de astă dată pe ver­ suri proprii. Nu ştiu dacă şi aceasta era împrumu-

27

tată tezaurului muzical al trecutului, dar era perfect adecvată cuprinsului şi formei versurilor întraripate : Aurora, violetă Plouă rouă de colori...

Venus, plină de fiori, Pare-o vie violetă.

După o accentuare muzicală cît mai apăsată a silabelor vie şi vio, pentru a sublinia sonor consoana vibratoare, poetul continua — mimînd sensul sti­ hurilor plastice : Bat la geamul tău încet, Bat cu-o roză sîngeroasă...

(Cu gestul avîntat, ciocănea la un geam invizibil, deşi „roza* părea a prinde contururi reale), apoi, deodată, ridicînd braţele, exclama : Vino, floare somnoroasă, Cît pe zări e violet... Şi melodia continua cu versurile evocative : Ca în vise s-a pornit Roata morii violetă,

28

acompaniate de gestul rotat al cîntăreţului, care de­ sena în aer viziunea dinamică a roţii, în cadrele luminoase ale aurorei.

Poetul nu era un „prinţ al gestului* sau „rege al atitudinii* — dar mişcările sale interpretative, dic­ tate de textul propriului poem şi de melodia ce-i lumina şi puncta inspiraţia, îl prindeau şi nu pro­ vocau nici o disonanţă vizuală.

Cu acel prilej, l-am contemplat mai atent, din colţul meu umbrit, urmărindu-i mai stăruitor fizio­ nomia aureolată momentan de vraja cîntecului şi,

probabil, de retrăirea intensă a clipei creaţiei, pînă •ce a intonat — pianissimo, abia suspinat — versu­ rile finale : Venus, plina de fiori, Pare-o stinsa violetă.

Un cap cu fruntea mare şi bombată, cu bărbia ascuţită, cu obrajii scofîlciţi — aş spune : o figură de ascet, dacă ochii adînci, cu luciri de torţe, n-ar fi părut că tăinuiesc patimi refulate, de vulcan ce nu se hotărăşte să crupă, porniri păgîne şi poate...

■subversive.

Programul muzical părea înjghebat cu metoda, •căci — după o scurtă pauză — a urmat principala desfăşurare, neaşteptată : de pe strunele viorii, au răsunat intempestiv acordurile unui joc popular, săl­ tăreţ, care dădeau suflet picioarelor, cum ar fi spus •o „preţioasă" din secolul clasic francez.

In acea clipă — fusese oare concertat efectul in­ trării ? — apărură, în pervazul uşii şi apoi în ca­ meră, gazda poetului, însoţită de o soră sau vară de a ei, căci asemănarea între ele mi s-a părut frapantă.

Nu reţin dacă s-au mai făcut „prezentările de rigoare" sau cele două invitate ori nepoftite au pre­ ferat intrarea bruscă în „subiect", adică în vîrtejul jocului. Nu ştiu cine a smuls fulgerător poetului vioara din mînă şi a continuat, în locul lui, ariile săltăreţe, dar pe Bacovia îl văd învîrtind, într-un iureş nebun, pe una din cele două matroane, împopoţonate şi văpsite ca pentru zile mari, Doboş luase pe cealaltă Ia joc, pentru ca puţin mai tîrziu, pere­ chile să se împrospăteze, cînd partenerul de pînă atunci trecea la altă „formaţie". Vîrtejul era ame­ ţitor şi praful se ridica din podelele care icneau sub

29

30

zdupăiala paşilor ; o mină după cap, o alta după o talie ; mai apoi amîndouă, pentru o clipă, pe umerele „vis-â-vis-ului" şi iarăşi mîna stingă ridicînd în aer mîna perechii şi din nou învîrtită pe loc, voie bună şi sărituri tinere. Nefăcînd parte dintre „ne­ obosiţii dansatori", mă cucuiasem, ca moş Bodrîngă, pe un maldăr de saltele şi perne şi priveam iureşul şi în special pe poetul nostru, care sfredelea cu băr­ bia ascuţită văzduhul afumat şi prăfos, într-o eu­ forie dinamică, dacă pot să mă exprim astfel, fără... pereche, deşi „perechea" părea că se molipsise de verva îndrăcită a partenerului său.

Deodată, cum se spune în romanele senzaţionale, „un strigăt răsună în noapte", un strigăt care nu părea de disperare sau de ajutor, ci de indignare sau protest vehement. Ce se întîmplase ? Una din gazde îşi arătase în acest fel revolta spontană îm­ potriva — probabil — a vreunui gest prea îndrăz­ neţ, din partea unuia din dansatori, în adevăr „ne­ obosit". Muzica se opri ca prin farmec, subit, şi cele două matroane părăsiră camera, cu fulgere în priviri şi vorbe de reproş, nedistincte...

După zgomotul şi veselia de adineauri, o ţiuială prelungă a urechilor luă locul vacarmului variat, în clipa... „cînd vioarele tăcură"... Toţi păreau plouaţi, deşi n-am ştiut niciodată cine a fost „ma­ rele vinovat", dar după figurile pleoştite ale celor prezenţi, s-ar fi putut crede că toţi erau cel puţin complici la... „frumoasa aventură".

Tăcerea apăsătoare urmă pentru cîteva clipe şi nimeni din cei prezenţi nu dibuia iniţiativa de a o face să înceteze într-un fel — cînd, dintr-o dată, Bacovia (împotriva firii sale, mai inventiv în această ocazie), cu un glas mai grav şi mai cavernos

decît în celelalte prilejuri similare, care ne evoca incandescenţa potolită a jarului mocnind sub ce­ nuşă, zvîrli în atmosfera saturată de o linişte ne­ firească primele versuri din Serenada muncitorului: Eh sînt un monstru pentru voi, Urzind un dor de vremuri noi, Şi-n lumea voastră-abia încap... Şi apoi, cu un ton răzvrătit şi hotărît şi cu un gest care parcă ar fi vrut să mimeze o aruncătură de disc uriaş — proferă ultimul stih al strofei : Dar am să dau curînd la cap ! Şi versurile se perindau, dîrze şi ameninţătoare, la adresa burghezului hrăpăreţ, invectivat cu vervă aspră : Oftînd, palate de-ţi lucrez, Eu ştiu şi bine-a dărîma : In noaptea asta, iată sună O serenadă din topor...

O, dormi în noaptea infinită, Burghez cu aer triumfal... Şi „serenada din topor“, ce evolua într-o ascen­ siune tot mai crispată, exploda în stihul apocaliptic final, pe care poetul îl clama răguşit, cu braţele ridicate, într-un gest de agitaţie prelungită, ă la Nottara : E aurora 3ngrozitoare !

Versurile acestea neaşteptate şi contrastînd violent cu tenebroasele evocări precedente sau cu exube­ ranţa jocului ce i-a urmat ne-au arătat brusc un alt

31

aspect al existenţei şi ne-a deschis perspective abrupte şi aş putea spune nebănuite pentru unii din noi. Ne-am dat seama, intuitiv, că m viaţă mai pot fi şi alte decoruri sau „subiecte", pe lingă „aurorele violete" sau „prinţii vestiţi", adăpostiţi în castele romantice. Şi cu aceasta, programul seratei noastre literare improvizate a luat sfîrşit...

Am pornit în alai tumultuos, şi exuberanţa unora din grupul nostru i-a făcut să tîrîie după ei o uriaşă cutie de gunoi, pînă în mijlocul străzii Ştefan cel Mare, pustie la acea oră nocturnă înaintată... Gluma durînd prea mult, a intervenit autoritatea publică, în persoana sergentului din pont, care — după cît îmi amintesc — a condus pe cel recalcitrant la apro­ piatul post de poliţie, unde — din fericire — totul s-a terminat, în curînd, cu bine, ca să se adeverească zicala franceză — aplicabilă, se vede, şi pe melea­ gurile noastre — că... tout finit par des chansons.

32

Trecuseră cîteva săptămîni, fără să mai aflăm alte ştiri despre noul nostru prieten. Agapus — care-şi socotise probabil misiunea încheiată — a dispărut ca un meteorit şi n-aş putea garanta că de atunci l-am mai zărit vreodată pe străzile laşului.

Dar, în această vreme, alte planuri ne agitau su­ fletul tînăr. Cîţiva inşi entuziaşti am pus bazele unei „Asociaţii culturale", al cărei prim articoi de crez era să facem să dispară demarcaţiile rasiale, impuse pînă atunci în oraşul nostru, în mai toate manifestările de ordin artistic, literar sau ştiinţific.

Era desigur o acţiune temerară puţin obişnuită ca, în cetatea frecventelor agitaţii antisemite, un grup de tineri să caute a-şi stabili ca statornic criteriu, în selectarea valorilor, numai meritul intrinsec, şi nu

anumite indicaţii de pe actul de naştere, al celui ce vrea să-şi promoveze producţiile. în curînd s-au grupat în Asociaţia noastră cîteva forţe tinere, indiferent de origina etnică şi, ca primă afirmare a acestei formaţii de intelectuali, s-a înjghebat o modestă editură, care s-a inaugurat prin traducerea în versuri de către subsemnatul — a poemului dramatic Polifem de Albert Samain, la modă pe atunci. Traducerea — plină de stîngăcii tinereşti — alcătuia primul număr (al doilea n-a mai apărut) dintr-o bibliotecă intitulată liric : Apollo. „începutu-i anevoie.“ Biblioteca fu­ sese editată de „Asociaţia culturală", care vroia să-şi afirme rosturi mai largi. Ne-am gîndit deci la o şezătoare literară, alcătuită din recitări şi o con­ ferinţă. Programul nu s-a înjghebat prea uşor. Con­ ferenţiarul a fost, în fine, găsit, în persoana Doc­ torului P. Zosin, care s-a înscris cu un „subiect rezervat", fapt ce ne-a procurat oarecare aprehen­ siune. Dar ceea ce interesează aici, pentru conţinutul paginilor de faţă, e partea I — recitativă. în vederea conturării ei, am recrutat, îninte de toate, trei poeţi : Mihai Codreanu, Enric Furtună şi cel ce semnează rîndurile acestea. Ne mai trebuia un al patrulea, care să deschidă seria lecturilor ver­ sificate, din propria operă, căci maestrul Codreanu stabilise ordinea ierarhică în care ne vom face apa­ riţia pe scenă. Ne-am adresat, pentru acest scop, unui debutant nu prea tînăr, avocatul Titus Lapteş, care făcuse să apară, cu trei-patru ani în urmă, un volum de versuri : Freamăt, cu promisiuni rămase, din păcate, nerealizate pe veci. Autorul acelor ver­ suri ne-a refuzat însă formal, mirîndu-se că ne-am putut adresa lui pentru asemenea manifestare, el

33

34

părînd a nu mai avea nici o veleitate de ordin poe­ tic şi încîntat să fie lăsat în bună pace. Ne-am re­ tras, vădit încurcaţi, neştiind cum să umplem golul programului ce trebuia grabnic dat la tipar. Un membru al Asociaţiei va face prezentările şi va rosti o scurtă introducere, în care va schiţa rosturile noii alcătuiri. Un alt camarad, muzicant, va cînta din vioară în culise, pentru a acompania anumite versuri, din cele citite de maestrul Codreanu şi de mine, care reclamau, prin conţinutul lor, o asemenea îngînare melodică. în mod brusc s-a rezolvat şi punctul nevralgic al programului, gîndindu-mă să invit, pentru deschiderea recitalului, pe Bacovia, complet necunoscut publicului ieşan, dar care putea da — prin originalitatea contribuţiei sale poetice — o vibraţie inedită tinerii noastre Asociaţii. Eram însă aproape siguri că şi el ne va refuza. Totuşi — înarmat cu iniţiativă neobosită şi, credeam, şi putere de convingere, am pornit — pe o burniţă întru totul bacoviană — din nou, spre cartierul Palatului Administrativ, ca să-l iau pe sus pe soli­ tarul poet şi să-l aduc, aproape în ultimul moment, la repetiţia ce se hotărîse de către maestrul Co­ dreanu, cu vreo două zile înainte de producţie, pen­ tru a ne asigura măcar de relativa ei reuşită.

Rezultatul vizitei intempestive a fost nebănuit şi încununat de succes. Bacovia a primit simplu şi, pare-se, bucuros propunerea ce-i făceam şi a pornit imediat cu mine, prin burniţă primăvăratică şi noroi, spre sala Pastia, din Piaţa Unirii, unde trebuia să aibă loc şi şezătoarea...

N-a pus întrebări, n-a cerut amănunte. Şi-a vîrît cîteva manuscrise în buzunar şi s-a luat după mine, prin hudiţele desfundate. Ambianţa era, ca tonali-

tate şi contururi, eminamente bacoviană, şi mai tîrziu, cînd i-am cunoscut inspiraţia intitulată Proză, am evocat viu şi clipă cu clipă acel drum care ne oferea privirilor toate elementele unei reconstituiri poetice, sugerată de vreun peisaj băcăuan, probabil, dar care avea atîta afinitate şi cu aspectele dezo­ lante ale „bătrînei capitale a Moldovei" : Şi trec cotiugare Cu saci de făină, Şi plouă mai tare Pe crîşme murdare

Pe-un tîrg jidovit Şi plin de dugheni. în curînd tramvaiul ne-a dus pînă în Piaţa Uni­ rii, iar în sala unde trebuia să se desfăşoare „producţia“ ne aşteptau camarazii ce aveau să contribuie la „succesul" ei.

Repetiţia a început, după obişnuitele prezentări.

Maestrul Codreanu, viitor profesor de dicţiune la Conservator şi, de mult, cititor de poezie — im­ pecabil şi unanim apreciat, a luat loc într-o lojă din fundul sălii, rugîndu-ne ca, în ordinea progra­ mului atunci pus la punct, să citim fiecare cîteva fragmente din bucăţile ce am ales pentru serata apropiată.

Bacovia, cel dintîi, s-a aşezat, fără poză şi fără emoţie, pe... scaunul de judecată, în faţa unei mese şchioape, cu un postav hîit pe ea, şi a început, cu glasul cavernos, care în prima clipă putea părea, fără să fie, puţin afectat ca rostire, să citească ceva din singularele-i inspiraţii, ce nu se acomodau totuşi decît cu greu unei lecturi publice.

35

36

Maestrul Codreanu [care nu voia să fie un ex­ pansiv în poezie şi în viaţă, deşi uneori în poezie ei‘a, cu toată linia de conduită ce şi-o fixase în versuri „sculptate-n marmoră cu dalta" („Lirismul meu e potolit şi rece")] — a izbucnit entuziast, după primele stihuri audiate, decretînd pe Bacovia un ci­ titor neîntrecut. îi ridica în slăvi calităţile de inter­ pret al limbajului poetic : simţul nuanţelor, fineţea tonului, discreţia debitului verbal.

Am urmat eu ; după primele versuri, Maestrul m-a oprit — vădit nesatisfăcut : ar fi dorit mai multă variaţie în recitare, mai multă mlădiere în glas, o tonalitate mai suplă. Am reluat pasajul ; tă­ cere totală, din partea examinatorului, care m-a lăsat totuşi să termin pagina de lectură, fără alte aprecieri decît aceeaşi tăcere, în unele cazuri mai elocventă decît o avalanşă de vorbe. M-am retras, descurajat întrucîtva, deşi — bunăvoinţa nelipsindu-mi — am căutat, chiar din clipa aceea, să profit de observaţiile şi sfaturile date şi, peste cîţiva ani, mi s-a elogiat, la o lecţie de probă de la Seminarul pedagogic, tocmai felul „emoţionant şi cald" în care am redat o pagină din Andromaca, iar mai tîrziu, în cariera mea de dascăl de literatură română, tre­ ceam — după aprecierea unanimă a şcolarilor — drept un interpret de bună calitate al poeziilor lui Eminescu, în special. Probabil că atît părerile ne­ favorabile de la acea repetiţie, cît şi cele favorabile de mai tîrziu, au avut în ele şi un element de exagerare... Spun aceasta, deoarece „examenul" şeză­ torii noastre a cam răsturnat judecăţile de valoare interpretativă, dovedindu-se încă o dată că... socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg şi că succesul sau insuccesul e condiţionat adesea de

elemente imponderabile ori ocazionale, care pot in­ firma — cu sau fără absolută justeţe — unele gene­ ralizări momentane, prea conturate.

La proba repetiţiei a mai urmat Enric Furtună, cititor încercat şi apreciat de public, pe care-1 dez­ avantaja doar o rostire pe alocuri deficientă a unor vocale ce nu se făceau totdeauna sesizate, în tra­ diţionala lor sonoritate precisă.

A venit, în sfîrşit, şi seara multaşteptată, de unii cu neîncrezătoare curiozitate, de alţii — cu emoţie.

Sala, prăfuită şi primitivă, s-a umplut pe dată, pînă la ultimul loc. Pe scena cu decor mîncat de cari, de molii sau de şobolani, cu scînduri putrede şi pînze de păianjen prin ostreţe, se făceau... „ulti­ mele pregătiri*'.

Fără nici un semnal, obişnuit în astfel de împre­ jurări (bătaie în podele, sonerie sau gong), prietenul Bantaş — designat pentru „cuvîntul introductiv** — o zbugheşte pe scenă şi, într-un vacarm supărător, începe să-şi debiteze frazele vorbirii sale, cu un ton extrem de înăbuşit, aproape stins — aşa cum obiş­ nuia s-o facă în convorbirile intime cu amicii, neavînd un „organ** sonor care să-şi fi făcut probele.

Nimeni din noi nu s-a gîndit că, pentru împreju­ rarea din acea seară, asemenea calitate e absolut trebuitoare.

Zgomotul din sală s-a potolit brusc, publicul s-a aşezat în grabă pe locurile numerotate, găsindu-le momentan, dintr-un instinct al cetăţeanului grijuliu, care vrea cu orice chip „să-şi scoată banii** şi — pentru ocazia de faţă — să nu piardă o vorbă din ceea ce se spune, cuvîntarea introductivă putînd prezenta surprize sau indicii noi în legătură cu des­ făşurarea programului.

37

Liniştea din sală n-a reliefat decît foarte puţin glasul vorbitorului. Vedeam îngrijorat din culise pe spectatorii din primele rînduri, cu mîna pîlnie în dosul urechii şi cu frunţile încreţite de concentrarea atenţiei. Deodată răsună din sală un glas impera­ tiv : „Mai tare" şi după el — încă vreo cîteva şi mai conturate au repetat aceeaşi invitaţie. Zadar­ nic ! „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere." Vor­ bitorul nu putea, cu toată bunăvoinţa, ridica dia­ pazonul vocii sale la o mai înaltă intensitate. Peste cîteva clipe, a părăsit scena (n-am ştiut niciodată dacă, de fapt, a terminat ceea ce avea de spus sau a crezut că trebuie să renunţe la peroraţie) şi şi-a luat locul între culise, cu o expresie care avea aerul să spună : „Am făcut-o ? Am făcut-o !a începutul nu ne-a fost prea favorabil, şi ne gîndeam cum am drege impresia cu programul propriu-zis. Cel ce rostise „cuvîntul de deschidere" a refuzat să mai anunţe pe fiecare cititor, aşa cum ar fi cerut „proto­ colul". Rămînea, prin urmare, ca lectorii să fie in­ dicaţi... de programul recitalului şi... să lucreze pe cont propriu.

Bacovia — împins de noi — intră pe scenă, se aşază pe scaun şi, cu nasul în foi şi mîinile îm­ preunate între genunchi, începe cu un glas şi mai stins decît al predecesorului. Mi-aduc aminte că abia am prins din zbor versurile :

38

Palid şi mut...

Mii de femei au trecut ...Melancolia m-a. prins pe strada.

E o vibrare de violete...

Trece şi Ea. Din sală au început iarăşi a răsuna clamările enervate : „mai tare". Imperturbabil şi absent, poe-

tul continuă pe acelaşi ton. Nuanţări, variaţii fo­ nice, accentuare, totul se pierde în sala fără acustică şi în publicul care nu sesiza nici o vibrare de emo­ ţie... Glasul cititorului nu putea escalada rampa.

Disperat, vedeam şezătoarea noastră ratată... Mae­ strul Codreanu se plimba agitat printre culisele prăfuite, iar murmurele spectatorilor începuseră să răsune surd, dar ceva mai clare decît vocea lecto­ rului. înaintez din nou spre locul de intrare pe scenă şi surprind un crîmpei din admirabilele versuri, care — din păcate — „n-aveau aripi să mai zboare".

Nu m-cti cînta, armonie pribeagă, Că plîng şi nu ştiu unde să mă duc. în acel moment zăresc pe un cetăţean corpolent din stal, ridicîndu-se şi părăsind sala, cu o alură ostentativă, ce se trăda şi din mersul lui hotărît înspre ieşire, şi din ciocănitura ritmică şi agresivă a tocurilor pe scînduri. Un vecin de bancă de-al său mi-a declarat ocazional, după şezătoarea noas­ tră, că cetăţeanul, părăsindu-şi locul, a proferat printre dinţi o replică injurioasă, transpunînd la imperativ, pentru circumstanţă, verbul ultim din stihul mai sus-citat...

Poetul a isprăvit lectura, însoţită de obişnuitele aplauze, şi a continuat, nepăsător şi absent, să-şi chinuiască mustaţa, rezemat de zidul dintre culise.

Venea rîndul meu. Moment critic, deoarece sala nii părea prea binevoitoare, după încercările la care fusese supusă. Trebuia, cu orice chip, să topesc gheaţa şi să alimentez, să întreţin atenţia publicu­ lui, devenit brusc blazat şi apatic. De obicei, în con-

39

ferinţe sau lecturi, am un timbru puternic, care deci nu cere sforţări din partea auditorului pentru a fi receptat. De data aceasta am căutat însă să-i mai am plific, ad-hoc, intensitatea, alarmat de rezulta­ tele experienţelor precedente... „Cine se frige cu ciorbă..Am clamat deci titlul poemei : Spre fa­ rul magic, cu atîta vigoare, ca să răsune, „în tus­ patru părţi a lumii". Efectul a fost imediat. Cîţiva din cei care luaseră drumul ieşirii s-au aşezat sa­ tisfăcuţi la locurile lor şi, cînd am început a rosti primele versuri, am constatat nu fără mulţumire că mîinile, instinctiv duse la pavilionul urechii, s-au lăsat brusc în jos şi o reflecţie a unui cetăţean din primele rînduri mi-a întărit curajul şovăitor : „Ei, cu ăsta mai vii de-acasă !“ Tăcere mormîntală se stabili pentru tot restul seratei. Iar cînd, după versul : De-odată-n noaptea înstelată sonore note-ncep sa cînte,

40

vioara amicului Mayer, din culise, intona primele accente din... Barcarola Iui Offenbach, zării priviri languroase şi tandre de dudui, urmărind în extaz atît melodia versurilor, cît mai ales viersul vioarei, legănător ca o navă.

Succesul a fost neprecupeţit. Salve de aplauze au subliniat sfîrşitul poemului şi strigăte repetate de bis m-au silit să revin pe scenă, pentru a mulţumi şi pentru a mai citi o nouă poezie — inedită —, primită cu aceeaşi satisfacţie generală. Prietenul Enric Furtună a avut de asemenea o sală entu­ ziastă şi caldă, iar maestrul Codreanu, prin into­ naţia şi dicţiunea lui desăvîrşite, a stîrnit un adevă-

rat delir admirativ, mai ales cu sonetul final : Som­ nul rozelor, acompaniat de aceeaşi vioară vrăjită : Dorm trandafirii, dorm... O violinâ Ingînd dulci preludii de iubire, Iar noaptea-şi ţese negura subţire Pe care-o arginteazâ luna plina.

După această manifestare tinerească — înjghebată cam în pripă şi fără o coeziune ceva mai cimen­ tată — întîlnirile noastre cu poetul căruia îi păstram aceeaşi caldă admiraţie s-au rărit din nou.

Numele lui a început să fie întîlnit prin unele reviste ieşene (Arhiva, de exemplu), căci, pare-se, nu refuza din principiu nici o invitaţie de colabo­ rare — dar încă nu reuşise să iasă, cu toate strălu­ citele calităţi ale singularei sale poezii, din periferia literaturii. în această vreme, poetul — deşi lucrul părea de necrezut — audia cursuri la Drept şi se prepara şi de examene, pe care — fapt şi mai de necre­ zut — reuşise „să le ia“, cum se spune în limbajul studenţesc...

Din cînd în cînd, silueta lui de schimnic se pu­ tea zări, pe înserate sau în zilele de sărbătoare, prin forfota trotuarului stîng al străzii Lăpuşneanu. Pu­ blicul începuse să-l identifice — lucru nu prea greu într-o „urbe** ca aceea a laşului. Ba începuse să circule şi cîteva „vorbe** caracteristice de-ale lui, fie că ele-i aparţineau într-adevăr, fie că — fău­ rite, cum se întîmplă adesea, de vreun necunoscut — îi erau generos puse pe socoteală. Astfel făcuse oco­ lul oraşului intelectual o exclamaţie de-a poetului, care — înghesuit, într-o seară, pe îngustul trotuar

41

al prea frecventatei străzi — strigase, puţin sures­ citat : „Ce enervare feminină !“ Tendinţa de a epata pe burghezi nu-i era în totul necunoscută, şi vorba de mai sus n-ar prezenta dificultăţi pentru a se integra într-o atitudine consecventă, de această na­ tură. Căutarea efectului (nu ieftin sau banal, ci de oarecare fineţe) e una din reţetele trebuincioase unui astfel de scop — ceea ce se poate constata cîteodată, chiar în versurile poetului, unde cuvîntul ostentativ : burghez revine aproape ca un leit-motiv.

Ultima sa colecţie e chiar intitulată : Stanţe bur­ gheze, după ce — în culegerile anterioare — cali­ ficase pe acest cal de bătaie al său cu epitete destul de tari — şi desigur îndreptăţite (infam burghez, etc.), cîntăreţul înţelegînd să înfiereze nu numai o clasă socială, în întregul ei, ci şi — într-o mă­ sură — o mentalitate specifică şi reprobabilă.

42

Energia tinereţii, care se cerea cheltuită, m-a în­ demnat ca în toamna anului 1911 să fac să apară — ajutat fiind de prietenul şi vechiul meu cama­ rad Mihai Bantaş — o revistă numai de versuri, intitulată chiar cu acest nume — ca un protest îm­ potriva prozei cotidiene, a preocupărilor pur ma­ teriale, a filistinilor, cu un cuvînt: a „burghezilor “.

Revista apărea bilunar, şi primul ei număr purta data de 15 septembrie 1911. Formatul era mic ; coperta de culoarea cerului; conţinutul — o coală de tipar.

Apariţia revistei a stîrnit o vie curiozitate şi pri­ mul ei număr s-a epuizat în cîteva zile, iar cererile fiind tot mai numeroase, a trebuit — exemplu rar,

mai ales la Iaşi — să tragem o a doua ediţie, tot de... 450 de exemplare.

Recenzii au apărut în toate publicaţiile vremii, inclusiv Viaţa româneasca. O rubrică dintr-un ziar local ne urmărea număr cu număr, ironizîndu-ne şi parodiindu-ne. Defectele îi erau, din păcate, vul­ garitatea şi — adesea — lipsa de spirit.

Tot pas în pas cu noi apărea şi o publicaţie lito­ grafiată : Contm-Versuri, de acelaşi format ca al publicaţiei noastre, coperta avînd aproape aceeaşi ■culoare şi fiind totdeauna expusă în vitrine alături de revista noastră. Ba mai mult, vînzătorii din li­ brării convingeau publicul, doritor de a cumpăra Versuri (15 bani exemplarul), să cumpere, în ace­ laşi timp, şi Contra-Versuri (20 de bani exemplarul), „fără de care nu se poate înţelege conţinutul primei publicaţii". Din nefericire, nici această revistă-pamflet, de parodii şi satire — pe care pînă azi n-am putut afla cu preciziune cine o scotea —, nu stră­ lucea prin spirit sau prin talent literar. în plus, cei ce o scriau erau certaţi rău nu numai cu directivele noastre, ci şi cu ortografia. Pe coperta — copiată exact după a noastră — se specifica : „apare lunatec de două ori". Apoi : „Scrisă de unii tot fără ta­ lent, dar cu bun-simţ". Pe ultima pagină : „Apare de cîte ori va apărea şi sora ei vitregă : Versuri".

(Nu s-au ţinut de cuvînt !) Noi aveam o rubrică : „Din lumea versurilor" ; la ei titlul se schimbase în Versuri de pe ceea lume — şi aşa mai departe...

Sînt singurele fraze care se pot cita, din cele de ordin redacţional şi administrativ. Din conţinut nu se pot reţine decît vreo două epigrame. Una din ele — ce viza pe redactorii revistei — a făcut oco-

43

Iul lumii literare de pe vremuri şi nici azi nu e cu desăvîrşire uitată :

44

Pe-amîndoi d-acă-i ascult, Le găsesc în fine-un rost : Raşcu scrie prost şi mult, Bantaş însă scurt şi prost.

Aluzie la dimensiunile poeziilor noastre, de na­ tură cu totul opusă şi de care un umorist spusese, mult mai tîrziu, într-o alocaţie ocazională, urmă­ toarele, relativ tot la acea revistă şi în special la cei doi redactori ai ei : „între care exista o strînsa, ca să zic aşa, nelegătură. Căci pe cînd dl. poet Raşcu scria pe douăzeci de pagini o singură poezie, dl. poet Bantaş scria pe o singură pagină douăzeci de poezii.“ Un număr din Contra-Versuri purta pe copertă, drept epigraf, strofa din Eminescu : „E uşor a scrie versuri / Cînd nimic nu ai a spune...“ Noi am răs­ puns prin poezii, din care unele au fost menţionate elogios de Viaţa romanească, între altele — şi de asemenea prin colaborări ilustre, căci în paginile publicaţiei noastre se puteau întîlni numele unor scriitori ca : Macedonski, Argbezi, Bacovia, Ovid Densusianu, Minulescu, Emil Isac etc.

Cu nr. 6 al revistei, îndărătnica şi înverşunata adversară depunea armele, încetînd de a mai apărea, iar cu nr. 7, transformam revista în Versuri şi proză, titlu imitat după celebrul periodic francez al lui Paul Fort. Toate acestea, evident, nu erau dovadă de insuccesul nostru sau de lipsa de răsunet în pu­ blic al glasului celor ce dovediseră ca au ceva de spus. înjghebăm în curînd şi un soi de editură, care dă la iveală vreo trei volume. Revista apare vreo trei ani sub redacţia mea, în vreme ce publicaţiile

similare din Capitală nu reuşeau să depăşească al treilea număr (simboliştii noştri avînd o deosebită predilecţie pentru această cifră... Vezi : Trei lacrimi reci de călătoare, Romanţa celor trei corăbii. într-un castel sînt trei fecioare — şi alte trinităţi si­ milare, la modă pe atunci).

Revista mai continuă să apară şi după aceşti trei ani de luptă eroică pur literară. După aceasta însă, trecînd... „la alţi stăpînitori“, îşi schimbă caracterul iniţial ideologic — şi subsemnatul, părăsind în acea vreme laşul, am încetat definitiv de a mai avea cu atît vreo legătură cu publicaţia, căreia avînt — îi dădusem viaţă, în anii studenţiei pline de idealism şi care răspunsese unei necesităţi sufle­ teşti de înnoire a orizontului literar contemporan.

Natural că forţele noastre juvenile s-au lovit adesea de obstacole masive şi nu o dată am deviat de la o linie mai sigură şi de la o realizare mai fericită a zvăpăiatelor noastre proiecte.

Dar nu despre istoricul acestei publicaţii inten­ ţionez să mă ocup aici, ci de colaborarea la ea a poetului Bacovia, care — de la primele numere, ca şi pentru şezătoarea noastră anterioară — a primit cu dragă inimă să ne dea concursul, dar ne-a de­ clarat că n-are întîmplător nici o inspiraţie poetică aşternută pe hîrtie, însă le ştie pe dinafară şi, cum îi e foarte greu să ne prezinte un manuscris, preferă să le dicteze, la prima ocazie, pe care rămînea să i-o indicăm.

Am stabilit cea dintîi întîlnire, la locuinţa mea din str. Săvescu 12, unde era şi „redacţia*4 revistei.

Poetul — aşteptat cu nerăbdare de mine şi de prie­ tenul Bantaş — a venit la ora fixată şi în curînd minuscula cameră din casa centenară (azi dispăruta)

45

46

de pe strada prăvălatică, s-a umplut de un opac fum de tutun, prin care evolua nervos silueta coste­ livului poet... Plimbîndu-se aproape agitat, de la un capăt la altul al micii încăperi, Bacovia recita destul de rapid versurile sale, iar eu şi cu amicul meu aşterneam tot atît de rapid, pe hîrtie, stihurile prinse din zbor, adesea în mod trunchiat sau aproxi­ mativ. Nu o dată îl rugam — ca la o adevărată repetiţie muzicală — să reia strofele, pentru a ne controla scrisul.

Scena a durat — cu repetări, reveniri, îngăimări sau scurte pauze — mai bine de un ceas şi jumă­ tate, după care am fixat viitoarea întîlnire, pentru a expune autorului rezultatele muncii noastre de copişti şi a căpăta din parte-i cuvenitul „bun de im­ primat", adică aprobarea. Aveam — în ceea ce-1 priveşte — material pentru mai multe numere şi eram bucuroşi că, începînd cu nr. 2, publicaţia noastră va prezenta un nou poet — şi încă atît de original — cititorilor ce ne urmăreau cu interes şi simpatie.

Lucrurile însă n-au mers atît de uşor pe cît pre­ supuneam. După definitivarea textului, în urma unor discuţii contradictorii şi a unei activităţi stă­ ruitoare, pline de migală şi de sforţări laborioase — cînd am încercat să propunem două-trei mici schimbări în text, ca să nu dăm apă la moară celor ce căutau defectele „cu lumînarea" în scrisul nostru, ne-am lovit de refuzul dîrz şi hotarît al noului colaborator, care nu admitea nici cea mai mica de­ viere de la sensul şi forma inspiraţiilor sale, stabilite grafic, in sfîrşit, după atîta trudă, ca pentru o ade­ vărată „ediţie definitivă".

Era, de exemplu, în una din aceste poezii (Finis), o strofă care nu ne mulţumea pe deplin : Cadavrul impozant, pe catafalcul falnic, Sub gaza de argint visa în vasta sala...

Iar sînul ei pierdut în mortuara gala Pe veci oprit înmărmurise falnic.

Repetarea cuvîntului falnic, de două ori la rimă, dar mai ales pronumele ei din versul al treilea, cînd primele stihuri nu vorbiseră despre cadavrul unei femei, ni se păreau că sînt elemente care slăbesc efectul poeziei şi că ar putea fi uşor înlocuite cu altele mai adecvate. Am renunţat însă la orice in­ tervenţie în acest sens, cînd — după o insistenţă poate inoportună — am constatat că autorul nu va consimţi cu nici un preţ să ne satisfacă dorinţa.

Altă discuţie — tot în legătură cu o eventuală mică schimbare — a fost de mai lungă durată şi, de data asta, poetul a acceptat propunerea noastră, desigur însă nu cu dragă inimă.

Printre poeziile sale, era una pe care autorul o intitulase Gri. M-am împotrivit acestei ortografieri fonetice — pe atunci negeneralizată ca azi Şi am propus forma Gris, cuvînt pe care-1 voiam im­ primat cu literă cursivă, de cîte ori ar fi apărut în conţinutul poeziei. De altfel, vorba nici nu era prea încetăţenită în limba noastră, pe acea vreme, încît schimbarea ortografiei originare şi românizarea gra­ fică a vocabulei ni se păreau o încercare nu numai inutil îndrăzneaţă, dar şi cu desăvîrşire inoportună.

Chiar şi azi, cînd transcrierea fonetică a unor cu­ vinte de origine străină e atît de răspîndită, încă au rămas unele din ele pentru care se păstrează for­ ma primordială. Un exemplu, din mai multe : lied.

De ce, aşadar, acum jumătate de veac, n-am fi pro-

47

cedat şi noi la fel pentru gris, cum se procedează azi cu lied ?

Poezia a apărut, prin urmare, cu grafia franceză, iar poetul — care, de astă dată, s-a supus oftînd — iată cum relatează faptul, într-un interviu acordat, peste vreo douăzeci de ani, scriitorului Valerian : întrebare: „Ai cunoscut o dată la Iaşi un bun prieten de-al meu, I. M. Raşcu ?“ Răspuns: „Da, am fost studenţi amîndoi. El la litere, eu la drept. Scotea pe acea vreme revista Versuri şi Proza, la care colabora şi Densusianu.

Mi-a publicat poezii din Plumb, care m-au pus în conflict cu A. C. Cuza, la care dădeam examene.

Revista avea nuanţă socialistă (sic), şi nu-i plăcea profesorului. Eu nu împărtăşeam opinia naţiona­ listă. Eram cu inima dincolo, dar cu examenele din­ coace. O întîmplare mai ales îmi aminteşte de Raşcu. Un vers dintr-o poezie a mea suna aşa : Iar in zarea grea de plumb Ninge gri

48

Raşcu mi-a subliniat ultimul cuvînt, adăugind 5 : gris — argumentînd că este un galicism sau străi­ nism. Trăgea a profesor de pe atunci. Eu m-am su­ părat la început. Apoi el m-a convins că-i nepot de franţuzi şi n-am mai zis nimic. “ (Viaţa literara, IV, nr. 107, 13—27 aprilie 1929).

Adaug că şi în prima ediţie Plumb, din 1916, cuvîntul a fost menţinut cu aceeaşi ortografie, din cauza căreia — în vremea despre care povestesc acum — poetul a avut să întîmpine o mare — pen­ tru el — neplăcere, dar despre aceasta ceva mai departe.

Deocamdată, autorul celor trei poezii pe care le transcrisesem, cărora ne-am gîndit să le facem loc într-un singur număr, pentru mai mare efect, m-a rugat să nu i le semnăm cu pseudonimul său obiş­ nuit, ce începuse să fie cunoscut iniţiaţilor, ci cu un altul : George Andoni, adăugind că acesta e nu­ mele mamei sale. (în treacăt fie zis, atunci cînd, cu mult mai tîrziu, am povestit doamnei Bacovia acest detaliu — pe care nu-1 cunoştea — din biografia soţului ei, d-sa mi-a replicat : „A, va să zică iscălea pe atunci cu numele pe care tatăl său îl avea, îna­ inte de a-şi fi spus Vasiliu“.)

Care a fost pricina alegerii acestui nou pseudo­ nim literar, nemaiutilizat de poet niciodată, după epoca ieşană a activităţii sale (şi pe care nu-1 întîlnim decît în revista Versuri şi nicăeri aiurea) ? 1 Era la mijloc o chestiune de prudenţă din parte-i.

Se temea ca profesorul A. C. Cuza, la care avea de dat examene, să nu fi aflat că pseudonimul Ba­ covia îi aparţine şi candidatul să n-aibă neplăceri din această cauză. Am admis, cu părere de rău, dorinţa colaboratorului nostru, mai ales că eram ţinuţi, pe atunci, să păstrăm cel mai strict secret în jurul noului nume şi al celuia căruia îi aparţinea.

Cele trei poezii, deci, au apărut în nr. 2 al pu­ blicaţiei noastre, în această ordine : Gris, Finis şi Plumb. Ele în adevăr au fost semnalate imediat, dar nu pentru că ar fi trezit admiraţia cititorilor, ci din pricina indignării pe care au provocat-o mai tutu­ ror celor ce au parcurs paginile numărului cu pri­ cina.

1 Revista Freamătul din Bîrlad, într-un număr închinat lui Şt. Petică, a reprodus poezia Tu ai murit, după nr. 4 din Versuri, fără să indice sursa.

49

De Ia Bucureşti, din partea unui colaborator no­ toriu al Vieţii noi — de la care... „ne-am fi aştep­ tat Ia o protecţie" — primesc, ca de obicei, rînduri critice despre fiecare producţie publicata, de data aceasta, în nr. 2 al revistei noastre ; dintre toate, cel mai mult l-au nemulţumit — şi, după spusa lui, nu numai pe el, ci pe mai toţi camarazii din Capi­ tală — tocmai versurile pe al căror succes con­ tam : ...„Cît despre Andoni — cine o mai fi şi ăsta ? — sfătuieşte-1 să se lase de scris. Prima mai merge, să zicem, dar celelalte sînt îngrozitoare (sau poate că mi-am pierdut eu simţul poeziei)"... etc.

Contra-Versuri s-a întrecut, de data aceasta mai ales, cu parodierea noilor inspiraţii, pe care toţi le numeau „trăsnite"... S-a întrecut — cantitativ, nu calitativ. Numele de Andoni devine, în paginile de parodie : Ah, Doamne ; după titlul Finis, se adaugă : „Ce bine ar fi să fie Finis /" In legătură cu Plumb : Lugubru-ţi sună-n tidvâ vînt, Mai bine să ţi-o găureşti c-un plumb,

50

şi alte „perle" de un calibru mult inferior, dacă e posibil.

Dar mai cu bucluc din toate a fost tot poezia Gris, în jurul căreia fuseseră şi în redacţie, după cum am arătat, destule discuţii. Parodia unor versuri din ea a produs — pare-se — mult sînge rău autorului ; noi, de obicei, făceam haz de aceste pa­ rodii din revista ce ni se strecura misterios, sub uşa coridorului de la intrare, o dată cu oficiala corespondenţă. Bacovia însă a luat lucrurile mai în tra-

gic. Unele versuri erau astfel parodiate (voi cita doar patru din ele) : 1-•auzi corbii, mi-am zis singur... şi-am .oftat, Iar în zarea grea de plumb Ninge gris.

Ca şi zarea gîndul meu se înnegri...

Ele devenită în Contra-Versuri: E ţicnit, mi-am zis eu singur şi-am oftat, Iar în tidva grea de plumb Are grisă 1.

Ca măslină gîndul meu se înnegrise...

Cînd le-a citit, colaboratorul nostru — în Ioc să rîdă, împreună cu noi — a devenit mai palid decît era, s-a încruntat şi, scrîşnind din dinţi, a ex­ clamat, cu glasul alterat de emoţie : „Mizerabilii, au aflat că tatu-meu a fost băcan !“ O fi fost aceasta pricina sau nu că parodia era presărată, pentru circumstanţă, cu unele indicaţii din negoţul de coloniale — n-am putut afla, dar — în schimb, cu acest prilej — am notat, pe neaşteptate, un nou detaliu biografic asupra poetului, atît de discret şi de laconic cînd era vorba de relatări în legătură cu astfel de chestiuni. în cursul celor şase numere ale revistei noastre, transformată — o dată cu nr. 7 — în Versuri şi proza, Bacovia a mai publicat totuşi la noi, sub acelaşi pseudonim, Andoni, care cred că atunci apare pentru ultima oară, o poezie, pot spune, ine­ dită, căci n-a fost culeasă ulterior în nici unul din volumele sale de versuri, exceptînd pe acela intitulat Scrieri alese, din 1961 — şi care probabil a rămas pînă azi foarte puţin cunoscută, ea, de altfel — nePronunţare moldoveneasca a cuvîntului griţ.

51.

fiind din acele inspiraţii care să reţie atenţia prin calităţi cu deosebire strălucite. E scrisă iad-hoc, cu prilejul celei de a şaptea aniversări a morţii lui Ştefan Petică, despre care revista noastră a publi­ cat (în nr. 4) un articol comemorativ — naiv şi retoric —, semnalat totuşi de Viaţa romanească, ce-1 găsea — dragă Doamne — „bine scris“ L Paralel cu această activitate literară şi cu pre­ ocupări profesionale — de lectură şi publicitate —, s-a închegat treptat între noi şi o prietenie proas­ pătă, pe care rezerva şi timiditatea noastră n-o lăsau totuşi să lîncezească. Ne vedeam din cînd în cînd şi în afara preocupărilor pur literare, deşi — făceam ce făceam — şi tot despre astfel de lu­ cruri discutam cu predilecţie. Noul prieten venea uneori prin curte şi mă găsea în sufrageria răco­ roasă, pregătind numerele de revistă sau redactînd diferite scrisori. începutul de toamnă bătea cu pre­ vestiri aspre în geamurile încăperii, prin care ză­ ream cum cădeau melancolic frunzele de paltin...

Locuiam acum ceva mai aproape unul de altul.

Poetul părăsise cartierul Palatului şi se instalase într-o cameră — aidoma, în ceea ce priveşte inte­ riorul, cu cealaltă — pe strada Universităţii, drept

52

1 în ediţia de Scrieri alese din 1961, se arată însă greşit, la Bibliografie (plina şi de alte multe indicaţii eronate), anul şi locul primei apariţii a poeziei mai sus-menţionate : Frea­ mătul din Bîrlad, 1912. Această publicaţie bîrlădeană n-a fă­ cut decît să reproducă poezia (fără a mărturisi aceasta) din revista Versuri, unde văzuse lumina tiparului cu un an înainte (1911, nr. 4, p. 58) ; singurul lucru care îi apar­ ţine e semnătura poeziei : G. Andonie şi nu Andoni, cum totdeauna semna poetul la Versuri. De altfel, Bacovia nu mai iscălise niciodată, nicăieri cu acest pseudonim (Andoni şi cu atij mai puţin Andonie) vreo poezie sau producţie de a sa. După cite ştiu, unicul loc în care îl aflăm este revista Versuri.

în faţa... Morgii spitalului Sf. Spiridon ! îl vizitam şi eu, uneori, în noua locuinţă, în care găseam aceeaşi masă ovală, acoperită cu o pînză albă, cu ochiuri mari şi franjuri pe margini, acelaşi dulap vetust şi gol, acelaşi pat de lemn, odată arătos şi lustruit, acelaşi „lavoir“ cu lighean scrijelat şi cană ştirbă şi, în colţ, soba de zid.

Cînd poetul nu putea veni să mă cerceteze la domiciliu, mă trezeam cu o carte de vizită, extrem de originală, trimisă prin poştă. Pe un carton sim­ plu şi alb, scria cîteva rînduri şi semnătura, iar pe verso punea adresa şi lipea şi marca. Plicul i se părea inutil. O dată am surprins pe factor zîmbind de năstruşnica năzbîtie, probabil unică în lu­ mea misivelor ştampilate. Era şi aceasta un fel de distracţie nevinovată, înrudită cu aceea a lui Mallarme, care versifica adresele, cu multă dibăcie, nelăsînd la o parte vreo indicaţie necesară serviciului poştal, care nu i-a rătăcit nici una din scrisorile cu adresele astfel ticluite.

Bacovia citea probabil, ziua, cu asiduitate — do­ vadă că şi-a trecut toate examenele de Facultate şi a obţinut apoi, nu ştiu unde şi cînd anume, şi li­ cenţa în Drept. Serile şi le risipea prin localuri dos­ nice, cu reputat vin bun, pe care ştia să le desco­ pere, cu un simţ rafinat al orientării... Ce intelectual al laşului n-a frecventat, în tinereţile lui, asemenea vestite „pivniţe" sau cîrciumi afumate, ce ofereau băutură generoasă, unde veritabilul Cotnar era ofe­ rit doar clienţilor aleşi pe sprînceană, printre obiş­ nuiţii muşterii ai patronului ? Cine n-a auzit de vestitele localuri ale lui Lupu Fleică, din Lozonschi, Finkelstein de pe Lăpuşneanu, Arghiropol dinspre

53

Copou, Bolta rece din faţa Liceului Naţional sau „La Pavilion" din Păcurari, ca să nu citez decît pe cele mai notorii ?

54

într-una din serile toamnei 1911, după ce — îm­ preună cu nedespărţitul, pe atunci prieten şi „ad­ junct" al meu la revistă, Bantaş, — am terminat expe­ diţia unui nou număr al publicaţiei noastre, am ieşit să ne „răcorim" şi să ne destindem sufletele crispate, timp de lungi ceasuri serale, în activitate meticu­ loasă şi istovitoare. Am nimerit curînd într-un local (nu-mi mai amintesc care anume), unde — la o masă am avut plăcerea, dacă nu surpriza, să dăm de Bacovia, alături de un bătrînel smolit, cu mustaţa albă, tuşinată, care recita cu ostentaţie ver­ suri, ascultat fiind cu multa atenţie şi simpatie de comeseanul său, ce părea că se simte la largul lui şi foarte mulţumit în această tovărăşie. Ne-a chemat îndată la masa lor, s-au făcut prezentările şi, cu acest prilej, am aflat că noul nostru tovarăş se numea Eustratie Calognomu, autor tardiv al unui volum de versuri intitulat Necunoscute, despre care unicul lui recenzent scrisese, cu puţin mai înainte, între altele : „Necunoscute or să rămîie, în vecii vecilor, amin !“, şi, pe cît se pare, autorul dării de seamă a infirmat, cu acel prilej, proverbul care spune că „Nimeni nu e profet în ţara lui". Lucru curios: Bacovia avea o slăbiciune vădită pentru „poezia" acestui versificator necunoscut şi nu o dată ne vorbise de el, admirativ — ceea ce nu făcea despre nimeni altul, dacă exceptăm pe Macedonski sau pe Ştefan Petică. Mi-am amintit mai tîrziu că prietenul nostru nu era o excepţie printre scriitorii de mare talent, în ceea ce priveşte capri-

ciul aprecierilor lor despre confraţi. Eminescu, de exemplu, se zice că preţuia — dintre poeţii tineri ai epocii sale — pe... Constantin Miile, cu al său Caiet roşu. La francezi, Mallarme admira în spe­ cial... pe Catulle Mendes foiletonist ! Gusturi ,,fis­ tichii", am fi înclinaţi să spunem, greu de explicat, la prima constatare. Poate, şi în acest domeniu, să fie vorba de o sete de originalitate cu orice preţ, o evadare din cadrul formulărilor stereotipe sau aceeaşi tendinţă de epatare a burghezilor. Aşa ar fi, dacă un amănunt, în legătură cu această chestiune, privitor la Bacovia, nu ne-ar fi indicat să nu ne grăbim în etichetarea unor atitudini şi păreri care ies din comun. Prietenul nostru arăta că ştie pe dinafară unele versuri din volumaşul tovarăşului său de petrecere. Căci de multe ori comesenii noştri recitau împreună stihurile cu pricina şi păreau ex­ trem de antrenaţi cînd am sosit. îndată după această clipă, Bacovia spune convingător şi hotărît lui Calognomu : Hai să zicem acum Scrumbia ! — Hai, replică fericit autorul. Şi amîndoi începură, cu glas domol, să înşire versuri, care păreau că trezesc în ei rezonanţe tainice şi răscolitoare. Intr-un anumit moment, ambii, ca de conivenţă, ridicară intem­ pestiv glasul şi strigară emfatic : „Cînd dintr-odată o scrumbie", acompaniind versul, decisiv se vede (şi unicul de care-mi amintesc, din întreaga bucată), cu o formidabilă lovitură de pumn trîntită în masă, ale cărei pahare, zornăind, săltară de pe locurile lor, ameninţînd o clipă să se spargă, şi poezia continuă pînă la sfîrşitul ei, expusă din nou cu glasuri mai potolite. Cînd, fericiţi, recitatorii au lansat ulti­ mul vers, noi am început a aplauda şi a striga bis.

Cei doi interpreţi nu s-au lăsat rugaţi şi au repetat

55

„numărul", ascultaţi de data asta şi de unii clienţi alăturaţi şi chiar de băiatul de serviciu, care rămăsese cu degetul în gură, pînă în clipa cînd strigătul ameninţător al intrării scrumbiei în acţiune l-a făcut să întindă mîini protectoare spre paharele puse din nou în primejdie de expansiunea declamatorie a celor doi aezi, înfrăţiţi întru poezie. Calognomu, în culmea satisfacţiei lui de autor (nemaiîncercată, cred, de atunci, în viaţă), a mai comandat o sticlă de vin, pe care am consumat-o cu entuziasm, spre gloria „scrumbiei" sale miraculoase.

56

Mai de multă vreme, poetul insista să-l însoţim într-o escapadă bachică ceva mai complicată : era vorba de o cîrciumă cu vin minunat, zicea el, toc­ mai în fundul Păcurarilor, local de care niciodată n-auzise nimeni dintre noi pînă atunci. Fiica „pa­ tronului" Bercovici servea în persoană clientela, şi prietenul nostru ne destăinuia că, pe lîngă că nu era de loc urîtă, dar era — dragă Doamne — o intelec­ tuală, căci făcuse cîteva clase de pension (dacă nu cumva chiar îl terminase), „se ocupa" cu literatura şi, în plus, devenise, prin ce împrejurări nu se ştie, o cititoare asiduă a revistei noastre, din care memo­ rizase cu rîvnă destule versuri, în special pe ale lui Bacovia, şi unele fragmente din kilometricele mele poeme. Publicasem, în acele numere, cîteva cîntece de dragoste înflăcărată, care — deşi cam „trăsnite", cum se zicea pe atunci — treziseră unele ecouri în lumea cititorilor şi mai ales a cititoarelor.

Fiica negustorului din Păcurari ţinea cu orice chip să cunoască pe autorul lor şi insista regulat pe lingă Bacovia să vie într-o seară şi cu poetul sen­ timentalelor cintări. Timidităţii şi discreţiei mele

îi repugnau însă asemenea manifestări şi mai ales afişarea intenţionată, pentru a fi văzut, ca un nu­ măr de menajerie, mi-a dat totdeauna repulsii oţărîte. Ins istenţele însă nedezarmînd şi asaltîndu-mă neobosite, am convenit să însoţesc pe amicul Bacovia, în acea escapadă nocturnă, cu condiţia hotărît formulată de a-mi păstra incognito-ul, rămînînd ca numai după ce voi fi cunoscut împrejurările şi ambianţa de acolo, cu altă ocazie... să mă divulg. Şi astfel, într-o seară de toamnă tîrzie, ne-am în­ dreptat — Bacovia, Bantaş, şi cu mine — „spre berăriile de lîngă bariere", în fundul Păcurarilor, unde — pe partea stîngă a uliţii — am pătruns într-un local afumat şi puţin arătos, aşezîndu-ne tăcuţi, într-o odaie dosnică, în jurul unei mese jilave şi scrijelate, pe scaune hîite de vechime şi în­ trebuinţare. In încăpere mai erau cîţiva clienţi ano­ nimi, risipiţi prin colţuri penumbrite. în curînd apăru tînăra amfitrioană, cu sticle de bere în mînă, ca Ketty, în Heidelbergul de altă­ dată ; după ce le distribui clienţilor care le coman­ daseră, se îndreptă spre masa noastră şi, recunoscînd pe Bacovia, muşteriu mai vechi, începu — în loc de „bună seara" — să reciteze afectat, cu intenţia de a-i imita intonaţia, poezia care începea cu versul : „Copacii albi — copacii negri", apoi, înclinînd uşor capul coafat şi figura sulemenită spre noi, ne în­ trebă — comunicativă şi bine dispusă — cu ce ne poate servi.

Nu tîrziu după ce începurăm să degustăm vinul adus şi să ne „dezlegăm limbile", se mai opri, în treacăt, la masa noastră şi întrebă dojenitor pe Bacovia de ce nu vrea să consimtă a-1 aduce într-o seară şi pe Raşcu. Poetul îngînă nu ştiu ce scuze

57

ad-hoc şi noi făceam pe indiferenţii, ca şi cum nici n-am fi ştiut despre ce e vorba. Deodată o auzii recitind primele versuri dintr-un poem al meu, care îi plăcuse, se vede, în chip deosebit : Cu lacrimi verzi de iedera zglobie, A plîns pe balustrade primăvara...

5S

„Vai, ce frumos !“, adăugă gazda noastră, concentrînd în această proverbială exclamaţie tot ce ar fi vrut să spuie în chip admirativ, mai pe larg, dacă ar fi avut timp şi vocaţie pentru analize lite­ rare... Dar clienţii care mai soseau din cînd în cînd nu-i dădeau răgaz pentru aşa ceva... De îndată ce alte comenzi fură satisfăcute, d-ra Bercovici se mai opri la masa noastră şi iar aduse vorba despre cel a cărui prezenţă o cerea stăruitor şi o dorea — se vede — cu tot dinadinsul. La alt popas în cercul nostru, venind din nou vorba despre cel a cărui ab­ senţă începea să devie obsedantă pentru tînăra amatoare de literatură, Bacovia are o idee năstruş­ nică. O întreabă dintr-odată, cu aerul că vrea să-i mai domolească furtunoasele dorinţe : „Ia spune-ne, domnişoară, cum ţi-1 închipui pe Raşcu ?“ La această întrebare neaşteptată, „patroana“ rămase pe gînduri, cu privirile pierdute într-o perspectivă de­ părtată şi, pare-se, luminoasă, căci ochii îi dcvcniră mai visători şi cu străluciri de raze, iar după cîteva clipe, răspunse cu glasul venit ca din alte lumi : „Cum mi-1 închipui ?“ O scurtă pauză, şi urmă, ca şi cum ar fi recitat un rol sentimental, cu vibrări calde în voce : „Mi-1 închipui ca pe un tînăr înalt, bine făcut, brun, cu părul în bucle ne­ gre dat pe spate, cu mustaţa răsucită şi cu privirile adînci, răscolitoare". (Auzind-o, îi şoptii impercep-

tibil, la ureche, amicului Bantaş : „Alexandru Theodor Stamatiad, leit ! Ah, ce succes ar avea «stima­ bilul» să fie de faţă !“) Luînd act de portretul evocat, în cuvinte atît de calde, Bacovia se opri la o soluţie eroică, bruscă şi destul de crudă şi faţă de subsemnatul, dar mai ales faţă de tînăra admiratoare, cu imaginaţia zvăpăiată: „Vrei să-l vezi cu orice chip pe Raşcu ? Uite-l“3 strigă el apăsat, sfredelindu-mi vesta (şi sufletul) cu arătătorul energic, ca şi — probabil — gestul cu care Alexandru cel Mare tăiase nodul gordian.

După această soluţionare rapidă şi dură a enig­ mei care chinuise de atîta vreme pe romanţioasa noastră amfitrioană, amicul se rezemă satisfăcut de speteaza scaunului şi, după ce trase de cîteva ori din ţigară, mai dădu de duşcă un pahar, zîmbind maliţios şi cu înţelesuri. „Admiratoarea" mea, văzîndu-i gestul de adineauri şi constatînd că nimeni dintre noi n-a încercat măcar să-i dezmintă puter­ nica afirmaţie plastică, s-a resemnat în faţa reali­ tăţii, nu înainte de a scăpa din mînă o sticlă goală de bere, sub impresia noutăţii auzite. A îngînat, cu glasul stins, un melodramatic : „serios ?“, şi apoi — fără să băgăm bine de seamă — a plecat... din şambru şi n-a mai venit, iar serviciul a fost conti­ nuat, la toate mesele, de ajutoarea sa — o femeie care strîngea vesela şi tacîmurile, aducînd şi mîncarea... Ea ne-a declarat — la iscodirile noastre — că domnişoara nu mai poate veni, deoarece... o doare capul. Şi noi, care adusesem chitanţierul, ca s-o încasăm cu un abonament la revistă ! Toate planurile se îne­ caseră în paharele de vin, care acum ni se părea acru. Am plecat şi — după cîţiva paşi — Bacovia,

59

cam jenat, mă mîngîie cu vorbele : „Trebuia să gă­ sim o ieşire, căci situaţia devenise penibilă“... „Curat penibilă*, i-am răspuns, şi, la braţ toţi trei, am pornit — fără inutile încriminări sau indispoziţii — pe sub ramurile desfrunzite ale Păcurarilor, spre inima oraşului adormit.

60

în acel local fireşte că n-am mai călcat de atunci — şi nici Bacovia nu mi-a mai pomenit de el vreo­ dată. Dar frecventam altele, destul de rar, de altfel. îmi amintesc, astfel, încă de o întîlnire cu poetul, fără să pot preciza unde ; parcă era la Fastlich, pe str. Golia. Ne apăsa o zi de început de iarnă, cu ceaţă groasă, umezeală şi mai ales vestita mîzgă a laşului, pe care patinai — cînd străzile erau prăvălatice — ca pe un derdeluş proaspăt. Eram sin­ guri la o masă şi, lîngă noi, un client chefliu voia, cu orice preţ, să ne iniţieze în tainele unui cîntec, la care se vede că ţinea mult, deoarece ni-1 repeta cu ostentaţie şi răguşit, preamărind isprăvile războinice ale lui Napoleon „Bunăparte" ; acest nume revenea des în melodia stropită cu vin generos şi îngînată nesigur, cu ajutorul oportun al unei gesticulaţii de circumstanţă, voind să imite bătaia măsurii, deşi de­ getul indicator al chefliului se pierdea tremurător în volute capricioase, nimerind mai adesea vîrful nasu­ lui, de un roş aprins, şi mai sigur paharul, pe care-1 apuca zdravăn, cu întreaga mînă, ca să nu-i risi­ pească licoarea preţioasă, cu ajutorul căreia se înfi­ ripaseră melodic faptele de arme ale eroului „Bunăparte". Această vecinătate nedorită ne cam indis­ puse, ca tot ce e ostentativ, indiscret şi vulgar. Sporovăiam în şoapte şi cînd am văzut că nu ne putem izola total, am plătit consumaţia şi am pornit spre

casă, pe o noapte ceţoasă şi umedă, aşa cum o des­ crisese minunat poetul, în unul din cele două so­ nete ale lui, în care aproape toate aspectele reale sau senzaţiile tragice ce încercam nu fuseseră uitate. în­ cepurăm, înaintînd prin clisă şi bălţi, să-i recităm alternativ versurile eu spunînd primul stih, Bacovia pe al doilea, eu pe al treilea şi aşa mai de­ parte. Nu mai era vorba, de astă dată, de o... „scrumbie" oarecare, ci de o evocare măiastră, în versuri ce-şi gîlgîiau dezolarea citadină, în cadenţe melancolice şi sfîşietoare...

E-o noapte udă, grea, te-neci afara.

Prin ceaţă — obosite, roţii, fără zare — Ard, afumate, triste felinare, Ca într^o crîşmă umedă, murdară.

Prin măhălăli mai neagră noaptea pare... Şivoaie-n case triste inundară — Şi-auzi tuşind, .o tusă-n sec, amară Prin ziduri vechi ce stau în dărîmare.

Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă, Ori ca Verlaine topit de băutură — Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.

Apoi, cu paşi de-^o nostimă măsură, Prin întuneric bîjbîiesc prin casă, Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură. Şi astfel, recitînd peripatetic, ne-am apropiat de locuinţa poetului, pînă la uşa căreia am ţinut să-l întovărăşesc. Aici prietenul căută mai întîi înde­ lung, prin buzunare, cheia, apoi — şi mai îndelung — broasca în care s-o introducă şi deodată, oprindu-se din atentele-i investigaţii, întoarse capul spre casa de peste drum de a sa şi începu să vocifereze cavernos : „Morga ! Morga !£< Nimeni nu trecea la ora aceea pe uliţa sonoră şi macabră, ce urca în

61

uşoară panta ; aceasta m-a încurajat să-i dau şi de astă dată replica, pe care o credeam, se vede, adec­ vată ambianţei şi surescitării nervoase a amîndurora. Şi atunci i-am silabisit şi mai cavernos, la ureche, două din propriile-i stihuri : Sînt cîţiva morţi în oraş, iubite, Şi-ncet cadavrele se descompun.

Dar poetul rămăsese agăţat de acelaşi refren fu­ nebru, pe care-1 repeta crescendo şi ostentativ : „Morga ! Morga !“ Deoarece l-am lăsat să pătrundă singur pe uşa, în fine, descuiată, nu ştiu dacă, în interior, poetul a reprodus toate detaliile notate la sfîrşitul sonetului său ; mai degrabă mă îndoiesc de acest lucru, deoa­ rece nu se găsea chiar în starea zugrăvită de el acolo. Cel mult ultimele cuvinte ale poeziei soco­ tesc că-1 obsedau şi n-ar fi fost exclus să fi conti­ nuat şi dindărătul ferestrelor chemările adresate „vecinei de vis-ă-vis“, atît de inoportună şi de răs­ colitoare, în nopţile de ploi putrede şi de melancolii atavice.

62

Şi-mi mai amintesc doar de o singură întîlnire se­ rală cu poetul, în jurul unei mese de la berăria Azuga din Piaţa Unirii. De data aceasta, a mai luat loc, alături de noi trei : Bacovia, Bantaş şi cu mine, şi un alt colaborator al revistei : I. Popescu-Polyclet, care semnase cu iniţiale nişte traduceri din Samain, tot de teama profesorului Cuza, la care şi el avea de trecut examene. Ca şi Bacovia, colabora la Ro­ mânul literar al lui Caion, şi pare-se că între aceşti comeseni ai noştri era o mai veche legătură, de ca­ maraderie literară, inaugurată la Bucureşti, proba-

bil, prin redacţiile obscurelor reviste la care cola­ boraseră sau, mai degrabă, în cenaclul poetului Macedonski.

Intîlnirea noastră din acea seară începuse plina de voie bună ; curios era că această euforie ne-o produsese berea consumată, băutură de altfel total în dizgraţie printre „simbolişti". Cred că Polyclet, viitor epigramist, avusese ideea năstruşnică de a ne îndeletnici, pentru circumstanţă, cu improvizarea de catrene satirice, adresate — pe rînd şi reciproc — fiecăruia din noi, pe o temă dată, şi în curînd due­ lul începu, mai întîi domol, apoi tot mai înverşunat, iar lectura strofelor hazlii, de acest soi, cu „poante" şi aluzii usturătoare, la adresa cîte unuia din co­ meseni, era primită cu ovaţii de cei prezenţi, aţîţaţi prin aceasta şi mai mult în verva lor epigramatică.

Dintre noi, cel mai productiv şi mai hăzos era Bantaş — tînăr înzestrat cu toate talentele şi care, totuşi (din tembelism, lipsă de încredere în sine sau luptă grea cu nevoile vieţii), nu şi-a cultivat, cu tot dinadinsul, nici unul şi nu s-a realizat pe deplin în nici una din disciplinele în care ar fi putut desigur străluci...

El a notat, cu acel prilej, toate catrenele, a alcă­ tuit un mic album din ele, pe care mi l-a oferit, după „seara cea de pomină". între epigramele tran­ scrise acolo, găsesc una a lui Bacovia — producţie total inedită şi unică, în ceea ce priveşte specia ver­ sificată, nemaicultivată nicicînd de poet, în întreaga lui carieră. Din păcate, nu pot s-o reproduc aici, tema improvizaţiilor fiind din acelea... de pe „uliţa mare", cum se exprima Creangă, cînd era invitat să povestească ceva în cercul Junimii. Tinereţea se complace uneori în escapade de tot felul, chiar cînd

63

e vorba de îndeletniciri — să le zicem... intelectuale.

Cine e imaculat în această privinţă să arunce piatra !

64

Poate este timp acum să vorbim şi despre ideo­ logia noastră socială, din acea epocă, despre concep­ ţia noastră în legătură cu asemenea probleme, des­ pre eventuale preocupări paralele cu cele literare ale generaţiei tinere din vremea ce evoc în paginile de faţă.

Deoarece mi-am propus să fiu absolut sincer în toate şi să pot afirma cu modestie, dar cu hotărîre, despre cartea prezentă, ceea ce scrisese Montaigne pe frontispiciul Eseurilor sale : „C'est un livre de bonne foi", trebuie să declar din capul locului că despre asemenea chestiuni nu discutam niciodată cu amicul nostru sau cu alţii. Asta nu înseamnă că ast­ fel de preocupări ne-ar fi fost total străine. Dar Bacovia era foarte discret în etalarea convingerilor sau a sentimentelor sale şi, chiar „zgîndărit", cred că nu ne-ar fi făcut confesiuni nici de acest gen, nici de alt soi, în afară de acele pe care le mărturiseau cîteva din propriile sale inspiraţii. Socotesc că eram, fără să ne dam în totul seama, adepţii ai nu mai ştiu cărui filozof celebru, ce susţinea că arta e complet dezinteresată. Simbolismul reclama cam aceleaşi atitudini în producţiile literare. în vremea aceea la Iaşi se încuibase, din păcate, mai ales printre tineret, un naţionalism subliniat, gălăgios adesea şi chiar huliganic uneori, paralel cu o îndărătnică şi netolerantă agitaţie antisemită. Natural, că aseme­ nea manifestări nu ne atrăgeau. Mai mult : ca un protest, după cum am arătat, am pus bazele — în laşul atitor frămîntări şovine — unei Asociaţii cul­ turale, care nu făcea discriminări de ordin etnic.

Tot cam pe acea vreme, ţinea la Iaşi cursuri li­ bere de sociologie cunoscutul politician, de pe atunci, Virgil Arion, frate cu ministrul de instruc­ ţie C. C. Arion. In timpul primului război, sub ocupaţia germană, a avut, ca ministru colaboraţio­ nist, o purtare reprobată de toţi cetăţenii conştienţi, ceea ce l-a scos definitiv din circulaţia politică şi din viaţa intelectuală a ţării. Dar pe vremea despre care vorbesc, simpatiile unei părţi din tineret erau în mare măsură cu el. Deşi boier şi latifundiar, a luat cu mult curaj — într-o broşură de pomină şi în articole — apărarea ţăranilor răsculaţi şi împuş­ caţi de guvernanţii vremii. Cu ce emoţie citeam, ca liceeni, articolele ce protestau împotriva „crimelor inutile“ şi mai ales răscolitoarele rînduri ale lui N. lorga, la primele veşti despre represalii : „Dum­ nezeu să-i ierte !“, pe care mulţi, iorgişti şi neiorgişti, le ştiau aproape pe dinafară.

La un curs, deci, al lui Virgil Arion, din aula uni­ versităţii, huliganii se postaseră, cu bastoane şi bîte, la spatele socialiştilor, care aprobau prin aplauze anumite idei, ce nu erau pe placul celor dintîi. Con­ ferenţiarul fiind obiectiv, în expunerea sa pur teo­ retică, gălăgioşii asistenţi socoteau că (fiind vorba de un „sus-pus“) în fond el dezaproba pe adepţii ideilor de stînga. Care nu le-a fost mirarea, cînd — după o altă intervenţie gălăgioasă, ce degenerase, pe înfundate, chiar în cîteva gesturi şi mişcări amenin­ ţătoare — au constatat că vorbitorul, care pe atunci se bucura de mare autoritate, mai ales printre tineri, se opreşte, vădit contrariat de ecoul ce-1 trezeau vorbele sale în această categorie de ascultători şi — adresîndu-li-se — le spune cu glasul răspicat şi dîrz : „Nu sînt socialist, dar nu pot avea decît respect faţă

65

66

de nişte oameni care-şi sacrifică totul pentru o idee umanitaristă, în care ei cred cu nezdruncinată convingere". Aplauzele — la care m-am asociat cu toată căldura, deşi n-aveam legături cu această mişcare — au acoperit cuvintele oratorului, reducînd la tăcere pe zvăpăiaţii gălăgioşi.

Eram în fond împotriva oricărei nedreptăţi,; sa­ mavolnicii sau constrîngeri. „Tu eşti de-ai noştri", îmi spunea adesea, mai tîrziu, un comunist notoriu, căruia i se părea că nu există deosebiri radicale între ideologia sa şi a mea, de vreme ce mă revoltau toate abaterile de la calea dreptăţii şi a legalităţii şi mai ales a omeniei. Tot el îmi amintea uneori cu ce indignare şi atitudine protestatară treceam adesea cu dînsul — care venise pentru scurtă vreme la Paris şi pe care-1 pilotam, în drumurile lui prin marele oraş — pe lîngă statuia savantului Etienne Dolet, spînzurat şi apoi ars pe rug de Inchiziţie, în veacul al XVI-lea, pentru independenţă în exprimarea opi­ niilor lui — să le zicem liber-cugetătoare. E adevă­ rat că imparţialitatea mea trecea peste orice îngrădiri şi convenţii, atitudine care nu o dată indispunea pe coreligionarii mei. Vroiam să înţeleg toate poziţiile intelectuale, chiar pe cele adverse, şi să respect sin­ ceritatea în opinii, cînd ea nu vine în contradicţie cu imperativele omeniei, dacă e pusă în practică.

Intr-o zi, cînd eram student, am păşit şi pragul clubului socialist din Iaşi, ca să-mi dau seama personal de unele lucruri, despre care se discuta mereu printre camarazi. Am fost condus acolo de un coleg de breaslă, un intelectual tînăr şi peste tot răzbă­ tător, ce avea oarecare dar al vorbirii şi ţinea dis­ cursuri la club, ascultate cu neîncredere justificată de cei prezenţi ; de altfel „stimabilul" a şi părăsit cu-

rînd mişcarea, îndreptîndu-se spre ţinte mai remu­ neratorii şi deci mai folositoare pentru dînsul. în acea zi a rostit o cuvîntare vagă, în care a găsit de cuviinţă să citeze şi unele imagini (ce i se păreau în concordanţă cu cele spuse, deşi nu prea erau) dintr-o poezie a mea, publicată de curînd. Lipsa de măsură, de tact mi s-a părut reprobabilă. N-aş putea spune, aşadar, că m-am simţit ca la mine acasă în acel mediu ; auditoriul era format din muncitori şi mărunţi funcţionari, ce păreau plini de ardoare pen­ tru mişcarea lor, deşi mie mi-au lăsat impresia — poate greşită — de unilateralitate prea accentuată în preocupări şi alţii, de fanatism... „Oratorul" care a urmat la tribună se exprima greu, dintr-un defect de vorbire. Bietul om pronunţa prima silabă a cu­ vintelor de cîte două-trei ori, ca să poată apoi rosti precipitat pe celelalte. Parcă ar fi încercat mai întîi terenul verbal, cu precauţie (ca un cal ce pipăie cu copita şubredele scînduri ale unei punţi) şi-şi făcea vînt, în felul acesta, pentru a păşi curînd peste obs­ tacolul sonor. Omul părea sincer şi chiar iluminat, contrastînd astfel — în chip vizibil — cu oportu­ nistul său predecesor. Cred că nu mă înşel dacă afirm că acest vorbitor era vechiul şi încercatul lup­ tător Max Wechsler, pe care guvernanţii din timpul primului război au găsit de cuviinţă să-l împuşte pe front, fără judecată şi deci „fără arătare de motive".

Mărturisesc că nu-mi trecea prin minte că în poe­ zie s-ar putea cînta şi elemente sociale, pe care însă căutam să le înţeleg şi să le cunosc — măcar în chip sumar. Ni se părea că poezia ar fi inaptă pentru un asemenea rol. în ce mă priveşte, consideram că Unde ne sînt visătorii a lui Vlahuţă, de exemplu, ar fi alimentat

67

68

mai cu succes cuprinsul unui articol şi nu al unei poezii, care __ de fapt — nu era decît o epistolă, gen azi demodat, şi credeam, de asemenea, că Boileau, la francezi, şi Gr. Alexandrescu, la noi dacă ar fi trăit în vremurile de azi — ar fi tratat în proză curată temele din respectivele lor poeme de gen didactic, scriind de exemplu eseuri. încercam şi eu astfel de exerciţii, prin revistele literare sau ziarele la care colaboram, şi notam, în caietele mele, diverse subiecte de acest gen, pe care nu-mi trecea prin minte să le versific... Tot aşa judecam şi despre preocupările sociale propriu-zise. Hotărît, eram apolitic şi mi-aduc aminte că am citit cu de­ zaprobare fraza lui Const. Miile, din prefaţa Caie­ tului roşu ;... „florile le-am lăsat pe seama grădina­ rului". Pentru noi, cel mai autorizat grădinar nu putea fi decît poetul ; citisem de curînd în gradină a lui Anghel, „grădinar" de mare talent, care cîntase măgheranul, narcisele şi atîtea puzderii de alte flori, din parcul bătrînei sale case părinteşti... Aşa­ dar : parcuri, castele, flori, amurguri, lacuri etc. Era desigur şi la noi o îngrădire a inspiraţiei şi, în plus, agasarea aceloraşi teme, care riscau ceea ce s-a şi întîmplat — să se banalizeze. Se cerea, fără îndo­ ială, şi în această producţie poetică simbolistă, care apăruse mai întîi cu subliniate elemente progresiste faţă de sămănătorismul reacţionar, un alt „fior nou" şi o premenire curajoasă a unor teme de inspiraţie.

Cu ce mirare — echivalentă cu o răsturnare de va­ lori — am intilnit, în poeziile lui Bacovia, unele elemente pe care nu le bănuiam că ar putea fi apte pentru o tratare poetică. Dacă vocabula „burghez" era posibil să pară cîteodată o simplă obsesie verbală, dar mai erau şi alte versuri şi poezii care des-

chideau brusc perspective titoare :

tumultuoase şi cloco­

Au răsunat pe lumea eronată Ecouri de revoltă şi de jale...

Tot mai ceteşti probleme sociale...

Sau ce mai scrii, iubita mea uitată ? Şi se întrezărea o preocupare gravă, cînd poetul nota : „Umbra mea se pierde în cartiere demo­ crate", sau : „Sculaţi, ai muncii proletari !", ori cînd evoca mizeria nimicitoare a tîrgurilor provinciale, înăbuşite sub ploi şi ceaţă. Şi din mijlocul acestor deprimări, care-1 făceau să noteze o dată că „che­ mări de sinucidere mă sorb", poetul tinde totuşi permanent — chiar prin această predilecţie pentru peisaje sumbre sau gînduri pesimiste — spre „alte orizonturi", căci sufletul său pare a cere o radicală schimbare în ambianţa care-1 înăbuşă, deoarece nu o dată îl urmăreşte „un zvon de vremuri mari". Tot el pomenise de „aurora-ngrozitoare", de burghezul „preistoric animal în raţiunea aurită" şi îngînase „o serenadă din topor", din partea muncitorului care, exasperat de nedreptăţi şi nevoi, strigase ame­ ninţător : „Dar am să dau curînd la cap". Toate aceste versuri, ce nu ieşeau de loc din cadrul unei poezii vibrante şi veritabile, m-au dus treptat la concluzia că orice subiect e apt pentru a fi exprimat artistic, dacă există trei condiţii prealabile : talentul, inspiraţia şi vocaţia pentru anumit gen. Sînt oameni de talent şi de mare talent care dau la iveală, une­ ori, producţii plate sau „cenuşii", pentru că s-au silit să trateze un anumit subiect, fără a fi îndem­ naţi de o inspiraţie reală ; cînd lipseşte această haină de sărbătoare a talentului, producţia apare nudă şi costelivă ; ea s-ar mai putea asemăna, în astfel de

69

caz, cu un film reuşit, ce ar rula sau în plină zi, sub lumina soarelui, sau, dacă ar fi cu putinţă, noaptea, pe întuneric beznă, fără eclerajul necesar proiecţiei.

Dar, pe lîngă inspiraţie, se mai cere şi vocaţie pen­ tru anumit gen al artei pe care o cultivi. De ce n-ar fi valabilă această cerinţă şi în poezie, dacă ea e unanim acceptată în alte arte ? Un muzician de ta­ lent poate fi la largul său în lieduri, şi nu în sim­ fonii sau opere, iar un autor de opere poate fi inca­ pabil să compună o romanţă. în pictură — aceeaşi situaţie : un autor de peisaje sau de privelişti marine nu e în stare să reuşească în portrete ; unul se spe­ cializează în flori, iar altul în fresce. Gr. Alexandrescu notase şi pentru poezie aceleaşi puncte de vedere, care-ţi îngăduie să cînţi numai temele pen­ tru care ai vădită chemare : ...acela ce-n tragedie face patimi a vorbi Nu poate şi-n elegie chinurile a de seri.

Dacă iar în cea din urma ştii frumos sa zugrăveşti Plăcerea, melancolia, amor, chinuri sufleteşti, Al odei cei înfocate ton înalt nu poţi să-l ţii, Nici s-alergi pe ale slavei pline de sînge cîmpii.

Felurile-s osebite şi voiesc osebit dar, Cine-n mai multe se cearcă osteneala-i în zadar.

70

Aşadar, în literatură, nu mi se părea just a în­ vinovăţi pe un epigramist că nu produce romane, nici pe un dramaturg că nu scrie nuvele : „Felurile-s osebite..." Nu e destul să fii poet ca să poţi cînta în versuri orice fel de subiect. îndemnul lui Vlahuţă : „Tu eşti poet, deci cîntă" nu exprimă o indicaţie precisă a temelor ce trebuie tratate. Unii nu sînt capabili, oricit ar dori, să compuie, de exemplu, poezii cu teme pe care nu se simt apţi a le cînta, deoarece ele îi depăşesc, prin masivitatea lor şi deci

nu se suprapun în totul expresiei propriului tempe­ rament. Ar fi cu desăvîrşire greşit ca, din faptul că anumită temă e absentă în opera cutărui poet, să se tragă concluzia că acesta ar fi numaidecît ad­ versar al ideologiei cuprinse în tema pe care el nu reuşeşte s-o exprime artistic1. Eu însumi apreciez mult pictura, dar nu sînt capabil să schiţez un desen cît de elementar. Bacovia a făcut parte dintre ferici­ ţii cu inspiraţia mai elastică, mai ospitalieră, deşi lira sa n-avea de altfel prea multe coarde, dar cele exis­ tente ştiau să vibreze nu numai pe un singur ton, care totuşi predomină. Poetul avea desigur şi un fond de convingeri sociale permanente, care i-au pu­ tut declanşa anumite manifestări poetice, căci cu­ tare cuvinte, ce par a prezenta adesea tălmăcirea unor obsesii, nu exclud existenţa unui fond real, pe care cîntăreţul îl redă de pe o poziţie fără echivoc.

Nu oricine însă poate prezenta astfel de faţete ale talentului său, şi o convingere cît de sinceră nu e totdeauna suficientă pentru a asigura o expresie poetică deplin realizată (exemplul citat al lui Bolintineanu şi Gr. Alexandrescu ni se pare conclu­ dent, de asemeni observaţia de acelaşi gen, întîlnită într-un articol despre Nicolae lorga poetul de Ş. Tanaşoca, Tribuna, 25 noiembrie 1965) : „Slaba reprezentare a liricii «patriotice», în poeziile înflăcăratului apărător al conştiinţei naţionale, lipsa te­ melor «sămănătoriste», în poezia conducătorului, adesea neînţeles de Şcoala literară, sînt dovezi ale spontaneităţii şi sincerităţii ei“. A învinovăţi aşadar 1 Perpessicius constată (studiul Literatura Unirii, din vo­ lumul Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, II, p. 161) că „nici Bolintineanu (...) şi nici Grigore Alexan­ drescu nu izbutesc pe coarda aceasta a poeziei sărbătoreşti", şi totuşi cine le-ar putea suspecta sinceritatea lor patriotică ?

71

pe cineva de lipsa unei coarde a lirei sale sau pentru că ea nu poate reda totdeauna un anumit ton e echivalent cu acuzaţia ce i-ai aduce că ochii sau. pă­ rul său nu au o anumită culoare, ori că statura îi e prea scundă, iar tenul îi e prea smolit.

E posibil ca omul să regrete că nu poate întruni anumite sufragii, dar acest regret nu-i poate folosi la nimic. încercarea de a fi cu orice chip altul decît îi dictase firea sa îl poate duce la deznodămîntul tragic al broaştei din fabulă.

72

Şi într-o zi Bacovia „s-a dus cum a venit", adică în chip misterios, dispărînd din Iaşi, fără vizite de rămas-bun, fără urări de revedere şi fără nici o prealabilă anunţare. îl atrăgeau alte constelaţii pămîntene, şi despre el n-am mai aflat multă vreme nici o veste. Revista noastră — contrar cu majori­ tatea publicaţiilor moderniste ale epocii, care se opreau de obicei la nr. 3, scump simboliştilor — a păşit (adevărat că nu cu prea multă înlesnire) şi în al treilea an, ceea ce era un adevărat record. Datorită unor conjuncturi favorabile, revista îşi mărise chiar numărul paginilor, îşi asigurase şi unele colaborări ilustre : Macedonski şi maestrul Arghezi ne onorase, trimiţîndu-ne versuri, chiar din prima fază a pu­ blicaţiei noastre ; Minulescu, Emil Isac, Ovid Densusianu apăruseră şi ei, de mai multe ori, în sumarele noastre. în acest an ne-am trezit şi cu trei poezii din partea lui Bacovia, ceea ce dovedea că nu ne uitase.

E vorba de Amurg de iarna, Fanfara militară şi Altfel, aceasta din urma o adevărata capodoperă — prin conciziunea, puterea ei de analiză şi originali-

tatea viziunii. Poezia era scrisă într-un ritm abrupt, neobişnuit pe atunci nici în cele mai îndrăzneţe ins­ piraţii moderniste. Derutaţi puţin de această formă, ce rupea brusc aproape cu toate tradiţiile versifi­ caţiei şi care era mai mult decît ce ne obişnuisem să numim „vers liber", i-am publicat poezia în aran­ jarea grafică a Baladelor lui Paul Fort, deci ca nişte rînduri de proză, deşi versurile poetului francez erau mult mai regulate şi mai „clasice" decît ale co­ laboratorului nostru. Poemul acesta numai de două strofe ne-a încîntat, şi într-o clipită toţi din redac­ ţie îl ştiam pe dinafară ; în el se analiza clipa cînd un om îşi pierde controlul raţiunii sale şi, pe pragul nebuniei, începe a se scufunda tragic în negura aiurelei... Titlul Altfel autorul intenţionase — o vreme — să-l dea întregii sale colecţii de versuri, şi nu ştiu dacă nu era poate şi mai potrivit prin transcedentalitatea lui decît Plumb, la care poetul s-a oprit în cele din urmă, părîndu-i-se, desigur, că el redă mai pregnant o anumită atmosferă depresivă, la care ţi­ nea îndeosebi, la începutul activităţii sale poetice.

Altfel, ca titlu de volum, ar fi răsunat ca o trîmbiţă, ca un strigăt cu largi ecouri progresiste, ca o chemare la premenire totală a elementelor desuete sau şablonarde...

Poezia Altfelj luată aparte, nu are nici ea o accepţie îngrădită şi nu redă doar un simplu caz patologic, cum s-ar părea la prima descifrare a tex­ tului. înţelesul ei e fără îndoială mai larg şi el ex­ primă poate inadaptabilitatea individului înzestrat, strivit de apăsarea tragică a unei societăţi cu orizon­ turi strîmte, care nimiceşte în artist orice avînt mai

75

îndrăzneţ şi—i zdruncina, pina la urma, zăgazurile minţii.

Omul începuse să vorbească singur... Şi totul se mişca în umbră trecătoare — Un cer de plumb de-a pururea domnea, Dar creierul ardea ca flacăra de soare.

Nimic. Pustiul tot mai larg părea, Şi-n noaptea lui adîncă tăcuse orice cint; Şi-nvineţit de gînduri} cu fruntea în pămînt, Omul începuse să vorbească singur.1 După această manifestare sporadică, în casa noas­ tră, drumurile ni s-au despărţit pentru multă vreme.

Poetul s-a trezit mai întîi „pierdut într-o provincie pustie", apoi — la Bucureşti — a devenit un func­ ţionar obscur, nu ştiu pe la care minister. îi pier­ dusem urma aproape cu totul. Tîrziu, dintr-un interviu publicat în Viaţa literară, am aflat unele crîmpeie vagi din viaţa scriitorului, în această epo­ că : penibilă şi anevoioasă existenţă a unui inadap­ tabil fără leac, în mijlocul unei societăţi opace la orice manifestare ce ar ieşi din comun. Ca poet, aproape nimeni nu-1 remarcase încă. Fusese o vreme parodiat, apoi ca şi uitat şi, cînd nu i s-a ignorat existenţa, i se adresau ironii ieftine. Viaţa româ­ nească nu numai că n-a luat act de activitatea lui, dar l-a şi respins — după cum am aflat din acelaşi interviu menţionat mai sus, în timp ce publica totuşi — pe lîngă ilustre contribuţii poetice — şi versuri de Mircea Rădulescu şi de alţii încă mai puţin înzestraţi.

74

1 Redau aceste jversuri — ca şi altele reproduse în cursul amintirilor de faţa — după prima lor versiune publicată în reviste, şi nu după ultima, din volumele recente, uneori ceva mai puţin fericită.

Notorietatea lui Bacovia a început sa se afirme treptat, după apariţia volumaşului Plumb, în 1916, datorită iniţiativei generoase şi înţelegătoare a lui Ion Pillat. Dar stridenţele războiului, izbucnit curînd, au pus o vreme surdină pe melodiile răscoli­ toare, ce căutau acum să-şi facă tot mai larg drum spre sufletele doritoare de „un fior nou“ şi de into­ naţii care să răsune altfel decît multe din cele de pînă atunci. După vindecarea temporară a rănilor provocate de uriaşul cataclism, numele scriitorului nostru apărea din ce în ce mai des în studiile con­ sacrate poeziei nouă româneşti. Volumaşul din 1916 era tot mai consultat, şi cîntăreţul tot mai des trecut printre înnoitorii literari ai vremii. Desigur nici acum aderenţa la poezia lui nu era totală, dar gla­ surile neînţelegătoare răsunau din ce în ce mai rar. Şi iată cum, pe nesimţite, poetul, care un sfert de veac fusese înregimentat printre obscurii „trăsniţi" ai scrisului românesc, apare la suprafaţa actualităţii literare, fără ca el să fi căutat notorietatea sau afir­ marea care să-l impuie. Gloria iartă rareori pe în­ zestraţii ce fug de ea.

După alţi ani de stagnare şi tăcere, ani desigur grei pentru poetul în luptă tot mai aprigă cu ne­ voile vieţii, primesc la Paris — unde mă găseam, în acea vreme, pentru studii —, din partea unui prieten ce-mi cunoştea statornica admiraţie literară faţă de vechiul meu camarad şi colaborator, o bro­ şură de versuri a acestuia, intitulată Scîntei galbene.

Broşura — apărută parcă la Bacău — era mizerabil şi fără gust tipărită, pe o hîrtie ieftină, de împa­ chetat comestibile. Conţinutul ei — care ne arăta că poetul iubit continua să creeze şi să-şi înmănun-

75

;

76

cheze mai vechi inspiraţii, îngemănate cu altele re­ cente — ne-a dat prilejuri de încîntare sufletească. şi de întinerire.

Broşura a trecut din mînă în mînă printre unii membri ai Şcoalei din Fontenay-aux-roses, orăşel din imediata apropiere a Parisului, şi în acel proas­ păt şi însorit început de primăvară, sufletul nostru a vibrat de o adîncă emoţie, cînd am dat — printreinspiraţiile ce aminteau unele versuri din Plumb — de un strigăt tumultuos, ce exprima cea mai cloco­ titoare dragoste de viaţă, un imn entuziast închinat primăverii, intonat de acest obsedant cîntăreţ al toamnei sau al peisajelor întunecate. Versurile îm­ boboceau pe rînd, în gîndul nostru, o dată cu mu­ gurii ce ne zîmbeau de pe crengi, bătîndu-ne parcă în geam, împreună cu melodioasele cîntece matinale ale gureşelor păsări, ce ne chemau spre activitate harnică şi spre încordare a energiei, spre muncă pro­ ductivă. Primăvara la Paris şi mai ales în împre­ jurimile sale ! Numai cine a trăit-o, degustînd-o zi cu zi, clipă cu clipă, îşi poate da seama de valul de tinereţe ce-ţi pătrunde în suflet cînd asculţi cîntecul turturelelor, foşnetul frunzişurilor fragede, cînd tedezghioci din carapacea iernii, sub căldura blîndă şi binefăcătoare a soarelui, cînd contempli migdalii înfloriţi, zîmbind oblic peste verdeaţa pajiştilor.

Theodore de Banville a evocat cîndva, în paginile unui roman al său, aceste senzaţii unice, care învio­ rează şi transformă Cetatea-lumină : „...în această clipă a anului, scăpat de neagra, iarnă, Parisul se trezeşte şi învie. în nici o parte a lumii primăvara nu e mai veselă şi în special mai tînără decît în acest oraş plantat cu păduri, ale că­ rui suflet şi gmd, ascunse pînă mai ieri în recule--

gere, sînt astăzi vizibile. Scăldat în vasta lumină, Parisul muzicii, al poeziei, al artei lasă să se vadă eroul dintr-însul, lucrînd, creînd, bătînd nicovala, risipindu-şi mintea şi sîngele pentru gloria întregii omeniri. Cetatea neobosită este modelată, extaziată, purificată şi divinizată de ştiinţă, de artă, de vis, care nu se opresc niciodată ; cetatea a ajuns de le seamănă. Admirîndu-i monumentele, constaţi că în ele trăiesc adevărate suflete. Copacii Parisului sînt mai frumoşi decît toţi ceilalţi ; un suflu de dragoste îi face să freamăte şi să tresară. Prăvăliile sale ex­ pun adevărate minuni, şi nimica nu egalează mira­ colul acestor paradise, pe care le întîlneşti la fiecare pas : magazinele cu flori. La ora matinală în care se trezeşte, simţi că însuşi oraşul se va desfăşura ca o floare, sub presiunea sevei care aleargă şi se re­ înnoieşte în vinele sale.“ în această vrăjită stare de euforie primăvăratică ne găseam cîţiva camarazi, care — într-o dimineaţă îmbătată de soare — am pornit spre Paris nu pe drumul obişnuit şi parcurs zilnic, ci — sub imboldul tainic al versurilor lui Bacovia, care se infiltrau pe nesimţite şi tot mai mult în sufletele noastre întra­ ripate — prin pădurea Clamart, din apropiere, în frunzişul căreia ne-am fotografiat, în gînd cu ver­ surile care ne acompaniau aspiraţiile şi simţirea : Verde crud,, verde crud...

Mugur alb, şi roz, şi pur, Vis de-^albastru şi de-azur, Te mai văd, te mai aud!

Oh, punctează cu-al tău foc, Soare, soare...

Corpul ce întreg mă doare, Sub al vremurilor joc.

77

Dintr-un fluier de răchita, Primăvară, O copilă poposită La fîntînă Te îngînă Pe cîmpia clară...

Verde crud, verde crud...

Mugur alb, şi roz, şi pur, Te mai văd, te mai aud, Vis de-albastru şi de-azur.

78

Mi-a fost dat să mai reîntîlnesc pe poetul Note­ lor de primăvară, însă mult mai tîrziu, peste cîţiva ani, cînd, întors în ţară, am asistat pentru prima dată (prin 1930) la o şedinţă anuală, de bilanţ şi alegeri de noi membri, a Societăţii Scriitorilor Ro­ mâni. între timp, Bacovia se căsătorise cu poeta Agatha Grigorescu, care i-a fost soţie devotată şi mai ales călăuzitoare în viaţa pe care cîntăreţul nostru o străbătea atît de greu, ca un înotător ce şi-ar fi urmărit calea în sensul opus al curgerii apei.

Am cunoscut-o, cu acel prilej, alături de soţul ei, pe care-1 pilotase prin tumultul şedinţei vociferante şi reuşise să-l instaleze pe un scaun, de unde acesta asista — mai mult absent — la desfăşurarea ordinei de zi, printre strigăte, sunete de clopoţel şi in­ tervenţii verbale, uneori destul de vehemente...

M-am apropiat cu multă prietenie şi dragoste de vechiul meu colaborator, strîngîndu-i mîna şi amintindu-i, în cîteva vorbe, întîlnirile noastre camara­ dereşti, de altădată, precum şi vechea noastră acti­ vitate literară. Poetul — prin atitudinea sa — părea sensibil la aceste scurte evocări, dar nu-şi exprima

de loc bănuita lui stare sufletească prin cuvinte. LJn zîmbet timid şi jenat, o îngînare pare-se aprobativă a fost tot ce am putut obţine din partea mult dori­ tului meu prieten. Nu ştiu dacă puteam să iau ca o mîngîiere faptul că şi altor cunoscuţi de-ai săi, care veniseră să-l salute, le-a rezervat aceeaşi pri­ mire reticentă şi — s-o spun fără ocol — descurajantă. Doamna răspundea, în locul soţului ei, şi în acest chip întreţinea temporar un cerc de preţuire sinceră în jurul poetului, adîncit — pentru tot restul şedinţei — în acelaşi mutism, care-i devenise carac­ teristic. îmbrăcat corect şi curat, în negru, stînd ne­ mişcat pe acelaşi scaun, cîntăreţul nostru asculta, zîmbea şi... tăcea. în anii care au urmat, n-am mai avut prilejuri de a mă mai întîlni cu Bacovia ; la şedinţele anuale ale scriitorilor nu l-am mai revăzut, iar cîtorva in­ vitaţii verbale, din partea doamnei Bacovia, de a-1 vizita — timiditatea şi mizantropia mea, ca şi ab­ sorbanta activitate şcolară, plină de zbucium şi de preocupări permanente, m-au făcut să nu le pot da curs, mai ales că chiar de pe atunci am şters pentru totdeauna, din existenţa mea, capitolul vizitelor. în curînd însă, o nouă plachetă de versuri bacoviene şi-a făcut apariţia : Cu voi. Despre această culegere am avut prilejul să scriu rînduri de apre­ ciere caldă, în noua revistă ce scoteam în acea vreme (sînt treizeci de ani de atunci), Îndreptar, în care şi numele lui Bacovia şi-a făcut rare apariţii în sumar. Poetul îşi urma un drum greu în litera­ tură, nu era peste tot apreciat, iar la revistele aşazise „mari" nu pătrundea. Astfel, placheta Comedii în fond, din „Biblioteca pentru toţi", trece — am

79

80

putea spune — ca şi neobservată. Totuşi mănunchiul de inşi care-i aprecia opera creştea pe nesimţite.

Notorietatea deplină i-a venit poetului brusc, in sfîrşit, şi ea n-a mai suferit de atunci eclipse. La Fundaţie apare o ediţie definitivă a operei sale poe­ tice. Un fel de „premiu naţional", deşi divizat (alţii, mai puţin înzestraţi, l-au luat in întregime), a venit să-l încunune cu laurii lui ; mai tîrziu, la începutul actualului regim, a mai fost răsplătit — în afară de un alt premiu în bani — şi cu o pensie lunară, me­ nită să-l pună la adăpostul măruntelor griji ale vieţii. E adevărat că la Academie n-a fost ales, şi cred că lucrul e explicabil : pentru aceasta se cere o anumită „ţinută", un anumit stil de viaţă. Din aceleaşi motive nici Verlaine n-a putut pătrunde în Academia Franceză, dar nimeni nu i-a admirat mai puţin (pe unul ca şi pe altul) din astfel de pricini.

Poetul devine proprietarul unei case la marginea Bucureştilor, din care cîntăreţul rareori iese, căci dacă gloria şi răsplata s-au revărsat, în sfîrşit, asupră-i, ca din „cornul abundenţei", în aceeaşi doză au început să se abată peste fiinţa lui şi infirmită­ ţile, suferinţele fizice şi degradarea bătrîneţii. Poetul înainta în vîrstă, şi probabil că privaţiile din trecut sau felul lui de viaţă boemă, din tinereţe, se răz­ bunau acum, într-o privinţă. De publicat nu mai avea nimic, după Stanţe burgheze, ultima culegere, cu pîlpîiri nu lipsite de farmec, uneori. Cele cîteva versuri, cu totul sporadice, semnate de el, prin re­ viste, păreau sclipiri de candelă gata de a se stinge, la o simplă adiere şi, prin contrast, aminteau şi mai intens incandescenţa vie a „scînteilor" de altădată.

Vîrsta şi infirmităţile aduseseră în chip fatal isto­ virea izvorului inspiraţiei. Cititorii însă nu sînt tot-

deauna lipsiţi de recunoştinţă faţă de înaintaşi. Cu cît trăia mai retras din iureşul vieţii sau al mişcării literare, cu atît admiratorii — tineretul în special — se deprinseseră să-l aprecieze cu mai multă căldură, făcînd adevărate pelerinaje pînă la depărtata lui locuinţă din cartierul Bellu, căutînd să-l vadă, să-l asculte. Presa literară întreţinea acest cult, tipărindu-i noi ediţii ale operelor sale, imediat epuizate după apariţie. Cunosc alţi poeţi (ca să nu zic altul), care, indignaţi de indiferenţa contemporanilor, voci­ ferau, se agitau, băteau în zadar la uşile tuturor edi­ turilor, ameninţau, căutau cu lumînarea protecţia celor influenţi, îşi citau neobosiţi drepturile lor la glorie — şi au murit înecaţi în uitare totală şi ire­ mediabilă. Gloria veritabilă şi statornică nu se cuce­ reşte niciodată prin astfel de mijloace, ci numai prin aşteptare potolită, prin produceri inspirate de opere premenite periodic de zgura vremurilor, prin resem­ nare activă şi mai ales prin discreţie în atitudine.

E adevărat că asemenea comportare poate prezenta şi unele riscuri, dar aceea gălăgioasă, mai sus-menţionată, prezintă de obicei numai riscuri, oricît apa­ renţele ar putea înşela uneori. Principala condiţie a candidaţilor la glorie e să nu sufere de morbul autorlîcului, ci — indiferenţi la orice fel de desfă­ şurare a soartei operei lor — să-şi spună ca eroul eminescian : „Bucuros le-om duce toate...“ Dacă în astfel de condiţii, gloria tot nu vine vre­ odată, înseamnă că aşa a trebuit să fie, şi orice re­ gret e inutil.

Am răsfoit mai deunăzi, pe o zi de ploaie tristă, şi am recitit aproape în întregime („tot mai citesc

81

1 ' măiastra-ţi carte") volumul de Poezii, „revăzute şi adăugite de autor" (e vorba de ediţia cu destule greşeli de punctuaţie mai ales — din 1957). Am regretat întrucîtva unele din aceste revizuiri, adăugiri şi mai ales omisiuni, din fericire însă puţin numeroase. Cutare variante verbale par inutile, deoarece poetul îşi exteriorizase ideea cu alte prilejuri, mai spontan, mai simplu, dar tot aşa de conturat.

Alte cîteva bucăţi date ca inedite nu prezintă cîtuşi de puţin atmosferă sau factură bacoviană. Sînt în­ clinat să întreb cu poetul : „Dar cine poate să explice această tristă poveste ?"

82

Voi spicui acum, în cîteva pagini următoare, unele din versurile mai pregnante, mai specific per­ sonale şi mai lapidare ale poetului, acele stihuri prin excelenţă „bacoviene", pline de nuanţe şi con­ turări sufleteşti surprinzătoare — mai totdeauna fără comentarii de ordin critic, din parte-mi, de­ oarece asemenea procedeu n-ar cadra cu evocarea mai mult lirică din rîndurile de mai sus. Această sumară peregrinare prin opera poetului ar alcătui şi un fel de florilegiu valorificator al atmosferei inspiraţiilor respective — ceea ce ar întregi portretul sufletesc ce am încercat să schiţez în conţinutul pre­ zentelor amintiri.

Poezia bacoviană nici azi nu este totdeauna şi de către toţi apreciată la justa ei valoare, deoarece nu toţi îi surprind sensurile ascunse, ci unii caută cu orice chip efecte verbale, versuri sonore sau voit savante, in opera ce răsfoiesc, şi negăsindu-le tot­ deauna, „rele-or spune că sînt toate cîte nu vor în-

ţelege". Şi e curios şi trist că tocmai unii scriitori sînt aceia care se arată opaci faţă de această artă subtilă şi caracterizată, mai ales, prin mînuirea nuanţelor, prin efecte de clar-obscur, prin sugerări impalpabile. Unul din aceştia îmi spunea, nu de mult, că „afară de două-trei poezii mai răsărite*', restul nu e la înălţimea faimei ce şi-a cîştigat poetul în literatura noastră, iar altul punea rămăşag că poate compune oricînd zeci de versuri după chipul şi asemănarea acestora : „Singur, singur, singur, / într-un han departe, / Doarme şi hangiul".

O mare dezamăgire a fost pentru mine şi faptul că Viaţa noua nu l-a înţeles nici ea şi că, la apari­ ţia volumului Plumb, a avut cuvinte de dezaprobare şi ironie pentru unele din cele mai suave inspiraţii ale acelor pagini. Cînd a citat asemenea versuri, pline de sugestii contrastante şi de notaţii originale : Un clavir îngînâ-ncet la un etaj.

Umbra mea sta în noroi, ca un trist bagaj — Stropii sar, Ninge zoios, La un geam, într-un pahar, O roza galbena se uita^n jos} recenzentul exclamă : „Cum nu înţelege dl. Bacovia efectul comic al cîtorva din aceste versuri ?" Efect comic, în acest caz, pare a-1 avea recenzia. în poezia bacoviană nu vom întîlni idei, ci — dacă vreţi — cel mult „o umbră de cugetare", cum se exprimă însuşi poetul *.

1 „Amintesc — cu acest prilej — ceea ce spunea pictorul Degas lui Mallarme, după ce se chinuise ceasuri întregi — în zadar — să compună un sonet, de nu mă înşel : «Şi totuşi ideile nu-mi lipsesc» — la care Mallarme îi răspunse : «Ver­ surile nu se fac cu idei, ci cu vorbe». “

83

84

Peste tot numai game de senzaţii, acute, ne­ bănuite uneori, ţîşnite dintr-o sensibilitate de mi­ moză, bolnăvicioasă şi singulară.

Poetul are suflul scurt ; repetă unele versuri care-1 obsedează. Cînd vrea să dezvolte, în contra obice­ iului său, conţinutul unei inspiraţii (Baladă, Marş funebru şi, întrucîva, Poemă în oglindă), autorul nu se simte la largul său, părînd a nu-şi găsi uşor drumul, în meandrele unei ţesături poetice cu mi­ gală ticluite şi cu efectul artistic mai înăbuşit. Poetul devine declamator, grandilocvent, pentru circum­ stanţă, şi chiar emfatic : „I-am arătat cu spada ta­ bloul de pe zare", sau voit macabru, cînd cuvîntul des repetat : clavir nu mai trezeşte rezonanţe vibrătoare în suflet.

La rîndul lor, nici toate poeziile scurte nu se sus­ ţin ca inspiraţie şi efect artistic, unele (recunosc că puţine din toate) sînt nefericit realizate (de exem­ plu şi mai ales în altar, nu atît pentru „subiectul" ei, după mine lipsit de gust şi dinadins căutat, în dorul de a epata —, cît pentru efectul ei artistic, cu desăvîrşire redus). încolo, poeziile acestea par mai mult o rapidă selectare a ceea ce s-ar cere dez­ voltat, o notaţie nervoasă, sub fulgerul inspiraţiei momentului, deşi autorul se complace în anumite „poze" (în înţelesul bun al cuvîntului), asupra că­ rora va insista, nu cu naivitate (care lipseşte din această poezie), ci cu ingeniozitatea aţîţată de anu­ mite obsesii, în special verbale. Vrînd-nevrînd, autorul e romantic „în fond" şi se complace în vi­ ziuni ce aprind imaginaţia, în evocări sumbre, ade­ sea macabre. Modelele sale literare poetul şi le-a citat singur : ...„şi Poe, şi Baudelaire, şi Rollinat", mai ales cel din urmă, al cărui satanism (să-i zicem

decadent) e vizibil nu o dată în poezia bacoviană.

Să mai adaugăm numele lui Verlaine sau acel al lui Ştefan Petică, şi vom avea lista, aş putea spune întreagă, a „izvoarelor" operelor sale poetice.

Sînt vocabule pe care autorul le savura, şi deşi unele din ele s-a întîmplat să le întrebuinţeze doar o singură dată (în versuri sau în proză), se simte predilecţia scriitorului pentru dînsele, căci sonorita­ tea lor pare a-i produce crispaţii plăcute, alintări ale gîndului, gîdilări ale auzului : „...sculaţi, ai vre­ mii proletari", „infam burghez", „în zăvoiul deca­ dent", „în acest local de consum" (deşi cele două cuvinte dintîi nu vin sub pana poetului numai din necesităţi auditive). Necontestat că aceste inspiraţii au adus, în istovita poezie a sfîrşitului de veac tre­ cut şi la începutul celui următor, „un fior nou", pe care — din păcate — cei mulţi nu l-au sesizat, de la apariţia sa. E o poezie „neartistă", spontană (care — deci — tocmai pentru aceasta, se pretează cu greu la cizelare şi finisaj din partea făuritorului ei), ecou al „durerilor înăbuşite" şi oglindă a tristeţei dezolante a peisajelor terestre şi în special a noroioaselor urbe moldoveneşti. Dezolare şi cufun­ dare exasperată în proza zilnică. Poetul găseşte, pare-se, o relativă mîngîiere în această evocare ver­ bală de aspecte care-1 cutremură şi-i sfredelesc su­ fletul : „tîrg jidovit", cotiugare, coceni, ploaie, dugheni sărace. Iar concluzia : „Şi tare-i tîrziu / Şi • n-am mai murit..."

Vechea şi nejusta concepţie după care poeţii plu­ tesc „cu mintea în nori" e dezminţită aspru de acest cîntăreţ, lipsit de simţ practic şi de adaptare la rea­ litate. Totuşi, poezia sa e de foarte multe ori rea­ listă. Autorul ştie să observe mediul înconjurător şi

85

să noteze aspecte — la prima vedere banale —, dar care sînt valorificate prin redarea neaşteptata a unor înfăţişări precis conturate, prin vorbe proaspete şi proprii :

Tăcere e în ganguri şi în ogrăzi de-asfalt; sau : Pe drum, la aceeaşi oră, se tîrîie un lanţ de fier... Şi trec cotiugare cu saci de făină... Ţăcăne un ceas pe-^o planşă...

Singurătăţi şi flaute din stînci de mare...

Tîrziu în geamul tău încet, cu o monedă voi suna...

O frunză s-a lăsat pe^o mînă-ntinsă, care cere...

Tabla tuburilor sună aiurarea tuturor... ...şi alte nenumărate notaţii de acest fel, ce arata o atenţie mereu trează a poetului, deprins să înre­ gistreze aspecte, sunete, imagini care pîlpîie o clipă numai, dar incandescent, ca un meteor.

Alături de ele — versuri lapidare, ce surprind printr-o expresie conturată sau ingenioasă, nebănuită adesea, smulsă din comoara senzaţiilor profunde : La toamnă, cînd frunza va îngălbeni, Cînd pentru ftiziei nu se ştie ce noi surprize vor veni... sau : Şi jalea de a nu mai putea face-un vers... ori aiurea : 86

O, va fi cîndva altfel natural, Bis...

ori altele : Toamna despletita din mii de fluiere cîntă...

Sînt solitarul pustiilor pieţe...

O, cum omul a devenit concret!...

E mai trist departe-n prăpăstii...

De-acum pe cărţi voi tadormi uitat, Pierdut într-^o provincie pustie...

Ah, plînsul tălăngii cînd plouă !...

Trec singur pe poduri de fier, solitare...

Muzica sonoriza orice atom...

In adevăr Şi înnoptate zîngăniri, Apoi va avea loc un bal, Sau o serbare de spiritism, Atîtea sînt de făcut...

Cînd tu apari numai ca o amintire...

Cum ninge repede, repede!

Apoi : Liceu, cimitir al tinereţii mele...

E-o toamnă, ca-ntotdeauna, cînd totul geme Frumos ţi inert...

Mulţimea anonimă se va avea în vedere...

Tot ce-mi trebuie să am, pot să cer...

87

O, corb !

Ce rost mai are-un suflet orb...

Chiar !...

Te voi aştepta într^o zi sau într-o noapte oarecare, Pentru ca sa vad daca mai pot sa am o preocupare... Şi mai departe, aceste înfrigurate şi enigmatice notaţii nervoase : Un corb va trece peste casa şi iarna mă va îngheţa, Oraşul, prin ninsoare, noaptea, din pianole va cînta Sau toamna goală va dansa cu plete de grîu şi de vin, Astfel că nu vor putea să ne-ntreacă acei care vin... Şi deopotrivă de enigmatice, la prima aparenţă — deşi tot atît de pregnante şi de personale — acestelalte două stihuri : Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nime, Altfel e greu pe pămînt... Şi alte însăilări subtile de imagini, ce trezesc per­ spective, asociaţii de idei sau senzaţii nebănuite : O stradă aplecată la vale.

E o toamnă cu o poezie veche.

Adio, pustiu şi fior, Va fi poate-odată amor.

88

Cum frigul tremurînd ca o veste Tot plînge de-al meu şi de-al tău...

Tot mai mult am rămas cu ce este, Şi plouă cu-^o părere de rău.

A fost odată... Va fi odată...

Nu spune zarea, dar spune omul.

Numai acuma e niciodată...

Adine prezentul închide tomul. în sfîrşit versul transcedental şi imens : O fiinţă supremă dintre noi ne cunoaşte. Şi admirabilul stih : O, cînd va fi un cîntec de alte primăveri... ce încheie nervoasa şi misterioasa evocare Nervi de primăvară, cu o dorinţă, vag conturată, deschizînd orizonturi luminate dureros.

Efecte poetice variate se succed în comunicativ tumult. Iată versuri de un dinamism de film : Departe plopii se-aplcacă la pămînt.

In larg balans lenevos de gumă... şi un altul — spontan şi neaşteptat de expresiv : Orchestra începu cu-^o indignare graţioasă. întîlnim şi două sonete, care presupun o anumită constrîngere formală, de care unii nu l-ar fi crezut capabil pe poetul inspiraţiilor rimate, de obicei abrupt şi capricios. Ba găsim şi o Poveste (Scîntei galbene), scrisă în cea mai clasică formă, în versul ultracorect de 16 silabe, o pildă căreia nu-i găsim ecoul nicăieri în opera poetică ce foiletăm.

Unele poezii sînt adevărate mici capodopere, prin atmosfera ce evocă, în cele mai simple cuvinte şi cu cel mai sărac vocabular, ca de exemplu Gol: Dă foşnet frunza măruntă', Umbra e rece-n pădurea sonoră — O mirare tăcută, poate cruntă, O iameţire de toamnă, de-o horă.

89'

Un haos vrea sa mă duca, De unic uitînd fi de număr — Un foşnet uscat ma usucă, Pe-un arbore plîng ca pe-un umăr. Şi sfînie-o ploaie uşoara Pe rîpi, pe pădurea uscată — Caverna de-odinioară... Şi zarea^ntunecată...

O asemenea poezie nu se pretează la explicări didactice sau la disecări analitice ; ea trebuie sur­ prinsă intuitiv, cititorul fiind chemat, într-o mă­ sură, să colaboreze cu autorul, altfel e pierdut, căci va rămînea opac faţă de orice tălmăcire — sau poezia e iremediabil pierdută pentru el. Vae victis, trebuie să spunem acelor lectori care ar voi să caute sensuri conturate şi perfect logice în orice expresie sau vers din cartea acestui poet ce respiră numai prin porii senzaţiilor.

Bacovia nu e chiar atît de monocord cum s-ar crede, după o citire fragmentară sau unilaterală a operei sale. Acest cîntăreţ predilect al toamnei e mai exuberant, mai comunicativ, mai entuziast decît mulţi alţi poeţi, atunci cînd cîntă primăvara şi exaltă dragostea de viaţă. Arminden, Noapte de vară, Spre primăvară şi mai cu seamă Note de pri­ măvară (din Sântei galbene) palpită de acest sentiment proaspăt şi reavăn şi par o dornică întindere de braţe spre lumină şi soare.

Iama ii anchilozează simţirea ce parcă hiber­ nează, totuşi cintăreţul notează imagini vătuite, în­ făşate în chiciură severă : 90

A prins promoroacă şi cla?npa,

sau : Te uita. cum ninge decembre, Spre geamuri, iubito, priveşte — ori evocatoarele stihuri : Iaina, de-o vreme, ma duce regretul Prin crînguri, pe margini de linii ferate — sau

încă : lata, ninge peste fire, Hai la vatra, la poveşti...

ori : Şi ninge ca-ntr-un cimitir.

Căldura caniculară a verii e generatoare şi ea, o dată, de elemente pronunţat macabre : Svnt cîţiva morţi în oraş, iubito, Şi-ncet cadavrele se descompun, dar, cu alt prilej, inspiraţia va fi senină şi euforică (Noapte de vara) : Îngerii deasupra noastrd Vor cînta un imn divin...

Ah, ce clara noapte-albastra — Poezie sau destin.

Paralel cu această gamă a anotimpurilor, văzul — la rîndul lui — ne e vrăjit de o gamă exuberantă a culorilor. Bacovia e obsedat pe rînd de tonalităţi cromatice sublimate şi personale.

Negru : Carbonizate flori, noian de negru...

Sicrie negre, arse, de metal, Vestminte funerare de mangal, Negru profund, noian de negru...

91

Cenuşiu: Iar în zarea grea de plumb Ninge gri.

Alb: Salonul alb visa cu roze albe.

Un vals de valuri albe... ...Balul alb s-a resfirat pe-ntinsele cărări...

Galben : Amurgul galben m-a-ngălbenit şi m-apasă Cu geamuri galbene, cu lacrimi ce nu mai curg.

Violet: E mult de cînd dormim în umbră, In cimitirul violet.

Oraşul tot e violet.

Aurora violetă Plouă rouă de culori.

(Socotesc că Bacovia a lansat moda acestei culori în poezia noastră modernistă.)

Roş, auriu şi albastru: Cad foi de sînge-n parcul gol, Cu lacrimi mari, de sînge, Curg frunze de pe ramuri Şi stropii căzmd in amurg iau culori De sineala, de aur, de sînge.

Pantofii de aur expuşi în vitrină.

92

O noapte de sineală din vremi voievodale.

Pe lingă unele inegalităţi, întîlnim nu o dată, în ■opera poetică ce evocăm, inspiraţii unitare, şlefuite în mod măiestrit şi atît de clasice în ce priveşte com­ poziţia, încît nu s-ar putea înlocui un singur cuvînt din ele fără să se dărîme sau să se şubrezească în­ tregul eşafodaj al inspiraţiei. Un exemplu, din mai multe : frageda Matinala, emanînd din versurile-i săltăreţe : muzicalitate, lumină şi voie bună.

Alt exemplu, în cu totul alt gen : Serenada mun­ citorului e sobră, gradată şi lapidară. Revolta lui Bacovia era produsă de exasperarea mizeriei, de proza mediului, de nedreptăţile sociale, cărora nu •o data bardul cu viaţă boemă le-a suferit atinge­ rile şi efectele. De aici antipatia lui faţă de „infa­ mul burghez", căci — pentru el — cine spune bur­ ghez spune duşman al poeziei, al „boemei", al visu­ lui şi al aspiraţiilor roze. Un pas — şi acest cuvînt va deveni un fel de obsesie pentru cîntăreţ, pînă la fixarea lui în titlul ultimei culegeri, unde el ca­ pătă o înăbuşită şi camuflată nuanţă satirică şi de epatare.

Originalitatea poeziei lui Bacovia — reală — nu va fi totuşi absolută. Pe-alocuri — reminiscenţe mai vagi sau mai precise vin să stabilească o legătură între aceste inspiraţii şi unele însăilări poetice tre­ cute. Despre cîteva modele generale, mai ales de atmosferă, s-a pomenit în rîndurile de mai sus.

Spicuim altele cîteva : O pasăre cade-n oraş Ca o tristeţe mai mult e o reminiscenţă probabilă după o frază pe care ;am întîlnit-o aidoma în Alex. Dumas-tatăl : »par-

93

fois seulement, oomme une tristesse de plus dans ce morne paysage, un petit lac sans roseaux... (Les miile et un fantomes, II.6.1849.)

Fireşte că poetul nu se putea să nu-şi plătească tributul şi faţă de Eminescu. Din Sărmanul Dionis răsună acest ecou : O umbră eşti acuma şi pot să te ridic, Lăsînd odaia goală şi lampa afumată.

Din La Steaua — altul : Cu steaua care s^a desprins, Ce piere-^acum in haos — O inimă poate s-a stins Spre veşnicul repaos.

Din Şi dacă ramuri, această reminiscenţă verbală : Din al meu dor S-ar povesti De tine-ntotdeauna.

Ecou de serenadă — cum arată chiar titlul — e un răsunet din Ştefan Petică : Pansele negre, catifelate Pe marmora albă s-au vestejit...

Titlul Scîntei galbene nu este exclus să fie un ecou din aproape similarul titlu al lui Sainte-Beuve : Les rayons jaunes. Şi mai adaug — mai mult ca o simplă curiozitate amuzantă : în primul număr al revistei mele Versuri (1911), al cărei colaborator am arătat că a fost şi Bacovia, publicasem o poezie — semnalată de Viaţa romanească din acel timp — în care se găseau următoarele două stihuri : 94

Doar greierii punctează atmosfera Cu trilurile lor adormitoare.

Imaginea se pare că n-a displăcut lui Dimitrie Anghel, care — într-o poezie ulterior imprimată — întrebuinţează o imagine aproape identică.1 Baco via, la rîndul lui (Nocturna, Scîntei galbene) scrie : Greierul zimţeazâ noaptea, cu nimic, — unde găsim şi termenul inventat de cîntăreţ : zimţeiază. El mai încearcă şi alte formaţii asemă­ nătoare, adeseori cu o îndrăzneală de vocabular poate exagerată. Găsim astfel, în versurile sale : „nebuna lăutară", „bonduri de ghitară", „cîte mîne se vor ştie", „la revedere sau la adio", „orice se năruiră", „şi-amiezuri de zile- se duc / Ca o simptomă fugară", „Eroua lumii muncitoare" etc. Ală­ turi de aceste vocabule, construcţii gramaticale care ies din comun, create după un bun-plac artistic ca­ pricios, dar totdeauna interesant: „Nu este cum a fi mai rău", „Nu are cum a fi mai bine", sau : „şi să mă-ntrebe / a cărui este ?", „şi nici tîrgul s-a schimbat", unde negaţia preverbală a fost elu­ dată. în altă scurtă inspiraţie, întîlnim expresii ca : „Destul frumos, destul departe". Uneori corecti­ tudinea gramaticală pare a şovăi : „Vor fi acum de toate, cum este orişicînd". în Stanţe burgheze constatăm altă inovaţie teme­ rară : evocări şi redare de atmosferă numai prin substantive. Exemple de astfel de notaţii : De arta şi Epodâ, unde citim sacadate nume comune, înşi­ rate înfrigurat, ca o pîlpîire a ultimelor vestigii 1 „Ca într-o seră caldă trăiam punetind tăcerea... (Clntecui greierului, 1913.)

95

d intr-o inspiraţie altădată cu resurse ingenioase şi acum aproape istovită : Iubire, trecut pasional, Candori, Aurore cu aur Şi rubin la orizont, Cu fantazii de munca, Zori de ziua, Dimineţi de vara Si aspru ger.

Iarna...

Contradicţii, din punct de vedere logic, se pot găsi nu o dată în aceste inspiraţii. Pesimism adînc ancorat în suflet — alături de expansiuni clocotitoare şi dragoste de viaţă.

Pe lîngă versuri dezolante, de chemări de sinu­ cidere, exclamaţii desperate : „Şi simt fiori de ne­ bunie", „Da’ cum să nu mori şi nebun" şi altele de acelaşi sens deprimant — dăm de optimista si binedispusa constatare : „Sînt clipe cînd toate le am".

Poeţii adevăraţi sînt sinceri faţă de ei, în orice fază a existenţei lor, dar stările sufleteşti variază vertiginos la unii, provocate de impresii labile, de senzaţii neaşteptate, de surprize. Inspiraţiile pot părea pline de contradicţii — ca şi viaţa, care de fapt nu face decît să curgă ca o apă tumultuoasă, ce poate aduce pe valurile ei, cînd un hoit, cînd o floare...

06

Cu cît vremea trecea şi rezistenţa fizică a poetului se ofilea ca o plantă pe care timpul vrea s-o răpună tineretul în special (vorbesc de acel ti­ neret setos de poezie adevărată) urca pios dealul

Filaretului, pentru ca în depărtatul cartier din ve­ cinătatea şoselei Giurgiului să bată la uşa bardului bătrîn, dorind să-l vadă de aproape, exprimîndu-i dezinteresată admiraţie. Unul din aceştia i-a săru­ tat mîna, în expansiunea tinerească şi sinceră a unui devotament neprecupeţit.

Triumful curat şi sfîrşitul pămîntesc nu erau de­ parte ; între ele se stabilise o fraternizare ciudată, şi către dînsele se îndrepta poetul „încărcat de ani“, resemnat poate, dar răvăşit de suferinţe fizice, de presimţiri, de adierile şi „chemările de dispariţie*' ce se vesteau tot mai descifrabile.

Cu prilejul împlinirii vîrstei de şaptezeci şi cinci de ani (în 1956), poetul a fost sărbătorit de Uniu­ nea Scriitorilor, la Casa „Mihail Sadoveanu" din Calea Victoriei. Intrarea lui — la braţul soţiei sale — în luxosul salon împodobit cu portretul cîntăreţului, unde trebuia să se desfăşoare ceremonia festivă, n-a fost de loc triumfală : adus de spate, în unghi drept, păşind cu greutate, avînd figura suptă şi palidă, cu bărbia pare-se şi mai ascuţită ca de obicei, poetul — străin de toate preparativele speciale şi indiferent, parcă, la ropotul de aplauze care l-a întîmpinat, se aşeză într-un larg fotoliu, la tribună, şi, satisfăcut, totuşi mereu absent, şi-a aprins ţigara, privind timid spre numerosul public, venit să-l aclame. Natural că s-au ţinut cuvîntări.

Bacovia a răspuns, ridicîndu-se cu greutate şi citind numai cîeva rînduri, „cu ochii stinşi, cu graiul slab**, mulţumind pentru cuvintele ce i s-au adresat.

A urmat un recital literar şi muzical. Numeroşi scriitori -— mai ales din cei tineri — s-au perindat

97

98

la tribună, citind, nu totdeauna destul de expresiv, din opera poetică a sărbătoritului. Autorul poeziilor astfel debitate nici nu clipea, fumînd ţigară după ţigară, avînd aerul că se întreabă : „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost ?“ La sfîrşit, s-au şi cîntat unele inspiraţii bacoviene, puse pe muzică — melodii nefericite şi neadecvate cuprinsului, ex­ cepţie făcînd doar compoziţia maestrului Jora, pen­ tru evocatoarele versuri din Proza.

După încheierea programului — îndemnat de doamna Bacovia, care-mi spusese că poetul ţine să mă vadă — m-am dus într-un salon alăturat, unde cîntăreţul, instalat în alt fotoliu, îşi continua im­ perturbabil, izolat, fumatul, deşi înconjurat de nu­ meroşi scriitori. Sărbătoritul se cufundase — ca de obicei — într-o totală muţenie. L-am felicitat din toată inima, bucuros că-1 revăd aureolat de glorie, şi de data aceasta vechiul şi bunul meu prieten a exprimat prin priviri, ce deveniseră vii şi grăitoare, şi printr-o prelungă şi afabilă strîngere de mînă, toată plăcerea de a mă revedea, ceea ce-1 scutea de fraze ad-hoc sau de banale mulţumiri. Desigur, şi-a amintit în acele clipe de depărtatele noastre pere­ grinări prin „dulce tîrgul leşului", de înfrigurata noastră activitate literară, însufleţită de tinereţe, încredere şi avînt; de convorbirile de altădată, în faţa paharelor pline cu licoarea chilimbărie, dătătoare de rodnice dispoziţii euforice. Cînd să-mi iau rămas bun de la sărbătorit, acesta, cu glasul abia perceptibil, dar animat de o vibraţie caldă — m-a întrebat pare-se confidenţial : „Nu vrei să coborîm la bufet, să luăm un vinişor ?“ Mi-am amintit, pe

neaşteptate, de versul său din Veritas: „Doamne, necesitatea unui vin..." Cît de bine-i înţelegeam do­ rinţa de a căuta, mai ales acum, în pragul „marii treceri", prilejul de a-şi înmiresma gîndul şi fiinţa, pentru a se antrena, în vederea păşirii, de o tragică resemnare — întocmai ca înaintarea spre hăurile necunoscute, a oamenilor dezolaţi din Monu­ ment \aux morts al lui Barthelemy — către limanu­ rile de unde nu-i reîntoarcere. Din nefericire pentru mine care aş fi dorit să-i satisfac dorinţa —, eram rău suferind de pe atunci, apartamentele unde ne aflam fuseseră extrem de încălzite, zgomot şi miş­ care asiduă peste tot, încît nervii mei obosiţi nu mai puteau rezista în condiţiile acestea... Mi-am cerut îngăduinţa de a mă retrage. Cu acel prilej, mi-a fost dat să-l apropii, să-l văd şi să-l ascult pe poet pentru cea din urmă oară...

Peste cîteva luni, „în mai, cînd rozele-nfloresc", trupul neînsufleţit al truditului bard zăcea „pe ca­ tafalcul falnic", în holul de jos al aceleiaşi case, în care fusese nu de mult sărbătorit...

Am venit să-l revăd şi să-i dau supremul salut, într-o după-amiază cu ploaie măruntă, primăvăratică, o adevărată ploaie bacoviană, ce parcă-şi gre­ şise anotimpul... Prietenul meu — cu faţa suptă şi pămîntie — nu era prea simţitor deosebit ca înfăţi­ şare de ceea ce fusese cu vreo cîteva luni înainte.

Doar bărbia ascuţită sfredelea parcă eternitatea, depăşind cu mult nivelul trupului închircit şi ros de suferinţe îndelungate; ea parcă simboliza un semn de întrebare, înălţat sfidător către înălţime,

99

100

căci ochii închişi nu mai puteau — vai ! — exprima nici o nedumerire sau dorinţă (,,...nu-nţelegi cînd priveşti aerul morţilor”). în ziua înmormîntării, în faţa unei asistenţe pioase şi compacte, s-au ţinut cuvîntări, din care cel puţin una a fost plină de largă comprehensiune pentru semnificaţia contribuţiei literare a defunctu­ lui. Poetul — atîta vreme neînţeles şi ostracizat — pornea spre veşnicie, într-o aureolă de glorie şi de sinceră preţuire. „Nimic nu rămîne” — versul de­ primant şi care se voia profetic, fără să reuşească a fi cîtuşi de puţin — s-a dovedit deci fals în ceea ce-1 priveşte pe scriitor, din care a rămas totul, chiar ceea ce el nu bănuia vreodată că va dăinui peste am sau generaţii.

Trupul cîntăreţului a poposit apoi definitiv sub brazdele jilave ale cimitirului Bellu, „la loc de odihnă şi verdeaţă”, în lumea umbrelor, de atîtea ori pomenită, reconstituită imaginativ, rîvnită une­ ori, întrezărită mereu... Şi toamnele, scumpe lui Bacovia, n-au întîrziat să-i ţie, curînd, de urît, mîngîindu-i mormîntul cu foi veştede.

La căpătîiul său — făcîndu-şi loc printre frunze şi flori — a apărut, peste cîtăva vreme, un monument ciudat, ce vrea să-i străjuiască odihna cu un trunchiat gest lapidar... Sînt deprins să înţeleg şi uneori chiar să respect orice atitudine, orice con­ vingere sinceră. Dacă poetul a fost într-adevăr ateu — un monument care să concretizeze concepţia sa mi s-ar fi părut, desigur, cel mai potrivit.

El e vegheat totuşi de un fragmentar simbol creştin.

Contagiată parcă de astenia celui adormit, crucea

de la creştetul său schiţează doar un proiect de gest, căci pare-se că i-a lipsit energia să-şi întindă gene­ roasă braţele protectoare, la fel cu similarele ei vecine ; e o cruce virtuală, o intenţie petrificată prematur, un simbol frînt, ce „n-are aripi să mai zboare"...

Ea e explicabilă şi potrivită întru atîta că nu exprimă complet, ci sugerează mai mult ceea ce ar dori să spună, aşa cum versurile bacoviene sugerează stări sufleteşti singulare, senzaţii crispate, înţelesuri revelatoare şi largi...

Cînd i-am vizitat, mai tîrziu, locuinţa eternă — eu care n-am fost în stare să-i vizitez, pe cînd trăia, domiciliul vremelnic, din apropiere —, libelule sprinţare evoluau graţios pe flori şi pe pietre, „al­ bine de aur" zumzetau pe corole policrome, în li­ niştea funebră a grădinii adormite, ca în vraja unui basm.

De sub brazde, un glas discret, ca şi al înaripate­ lor goange rotitoare peste lespezi, murmura parcă versuri eterne, cu o semnificaţie atunci conturată mai subliniat, deşi expresia lor rămîne tot de o timidă fluiditate : Curg zilele spre cimitir Trist, una cîte una, Şi destrdmînd al vieţii jir Se duc pe totdeauna. Şi^acolo^ncet, molcomilor, Se-aduna în suspine — Cu-un dor de »mîne“, sora lory Cu-un dor de mine.

1960, 15 august Bălceşti

IWio

! !

G. IBRĂILEANU

II n’y a pas de souvenir stiperfln, qnand on a d peindre la nature de certains hommes.

(BAUDELAIRE,

Varieles critiquet, II)

îl vedeam refulat — pe cînd eram elev al Li­ ceului Naţional din Iaşi — coborînd domol trotua­ rul străzii Lăpuşneanu, în drum spre tipografia şi redacţia Vieţii româneşti. Niciodată nu-1 zăream urcînd aceeaşi stradă, ceea ce însemna că ieşea de acolo la ore tardive, cînd liceenii nu mai aveau acces, în special pe străzile mult frecventate ale oraşului.

Părea mai în vîrstă decît era în realitate, pe acea vreme. Cred că omul acesta n-a arătat nicicînd „tînăr“, deşi sufletul lui, pînă în preajma morţii, a depăşit în intensitate proaspătă, în avînt, în en­ tuziasm, pe toţi junii anchilozaţi înainte de timpul destinat reumatismelor sau altor fizice infirmităţi.

Barbă asiriană, pălărie cu boruri largi, baston no­ duros, haine negre ori de culori închise, croite fără nici o preocupare de eleganţă sau modă, care vară erau înlocuite cu „uniforma" Vieţii româneşti, pen­ tru acel anotimp : veşminte de soie ecrue (cred că purta şi ghete cu gumilastic). Ştiam despre el, vag, că scrie la Viaţa româneasca,

105

106

în plus că e şi critic literar, dar din articolele sale — deocamdată — nu citisem decît titlurile etalate pe frontispiciul revistei, expusă la chioşcuri, sau pe afişe. De unul îmi amintesc îndeosebi : Litera­ tura şi societatea. „Mă, ce savant !“, ne spuneam noi, şi acelaşi calificativ îl aplicam şi altor dascăli de la Liceul Internat unde profesa şi Ibrăileanu, pe care-i cunoşteam din povestirile admirative ale ca­ marazilor elevi ai aceluiaşi liceu. Numele lui Hogaş, Mihai Carp, Frunză, Jakotă, Paul şi alţi cîţiva, pe care-i vedeam regulat, pe acelaşi frecventat trotuar al străzii Lăpuşneanu, descinşi din Empireul lor vecin cu Universitatea — ne impuneau respect şi uneori şi simpatie. Corpul didactic de la acel liceu mi se părea selectat după criterii înalte, ce nu se aplicau şi altor şcoli din oraş, de pildă liceului nos­ tru, unde printre puţinii dascăli notorii (un Xenofon Gheorghiu, de exemplu), se mai strecurau şi des­ tule ciurucuri. Acolo însă predomina elita : elevii iciteau pe autorii germani în original (despre cei francezi nu mai vorbesc ; erau doi din camarazii noştri de aceeaşi clasă care citiseră pe Maupassant şi pe Anatole France în întregime). Ştiau bine lati­ neşte şi greceşte (unul din şcolari tradusese la prima vedere un text antic, la o inopinată vizită regală) ; lecţiile lui Ibrăileanu, mi se spunea, erau „o încîntare“. Ce fericiţi elevi ! Noi ne vedeam condamnaţi să scriem, după dictare, definiţii anoste şi neinte­ ligente, despre frumos, arta şi stil, pe care trebuia apoi să le debităm cuvînt cu cuvînt, sub pedeapsa notei rele sau a inevitabilei ameninţări înăcrite: „Ne vedem la toamnă". Hotărît, la liceul din deal, cu... dezonorabile excepţii (auzisem şi de faima bă­ tăuşului Lascar), era o adevărată Arcadie ferice,

măcar în ceea ce priveşte studiile literare, pentru care autorul acestor rînduri bănuia că ar avea o umbră de vocaţie. îmboldit de exemplul camarazilor din deal (şi nu de dascălii noştri, care se pare că aveau alte preocupări — în special politice), am început a citi cu asiduitate frunţuzeşte abia din clasa a Vl-a şi a mă pune în curent cu literatura autohtonă clasică şi mai nouă, frecventînd Biblioteca Centrală a Uni­ versităţii, deoarece a noastră era veşnic sub lacăt, şi a vizita librăriile, de unde un patron binevoitor, deşi interesat, ne împrumuta noutăţile literare, contra unui sfert de cost, pentru o zi sau două, cu prudenta condiţie de a tăia uşor foile, „numai pe margini' Din clasa a VlII-a — după dibuiri tinereşti obli­ gatorii şi fără busolă — am devenit „simbolist", şi colaborarea la Viaţa nouă, încă din acel an, mi-a ştampilat activitatea cu un calificativ literar, mai mult sau mai puţin justificat de scrisul meu, califi­ cativ de care nu m-am mai putut şi nici n-am în­ cercat să mă cotorosesc în anii — în zecile de ani ce au urmat. De multe ori în viaţă ne fasonăm felul nostru de a fi după calapoadele definitorii şi apre­ ciative pe care „publicul mare" ni le pune la dis­ poziţie, generos — dar poate nu totdeauna în chip adecvat.

Admirator conştient al simbolismului, n-am înţe­ les însă să rămîn închistat într-o formulă, fie ea cît de ispititoare, şi lecturile, ca şi aprecierile mele literare, găseau totdeauna un cîmp mai larg, mai cuprinzător... Fanatismul mi-a repugnat şi in lite­ ratură, şi în credinţa religioasă, căutînd să-mi ascut înţelegerea faţă de orice manifestare sinceră şi mai

107

ales nouă. Atitudinea aceasta mi-a atras nu numai calificativul de neconformist, ci şi dezaprobarea unor camarazi de breaslă sau de credinţă, deprinşi cu judecăţi otova şi fără apel şi mai ales cu subiec­ tivitate subliniată şi plină de pasiune... »Ce-i aia imparţialitate ?“, mi-a replicat, cu tonul lui Pikt din Pont, un preopinent de-al meu, de pe vremuri, căruia îi invocam necesitatea unei atitudini de to­ tală nepărtinire, în toate împrejurările vieţii.

Aşadar, deşi făcînd parte dintr-o tabără literară îngrădită în teorii şi concepţii bine conturate, nu găseam că e necesar şi obligatoriu să am faţă de reprezentanţii altor curente sau formule dispreţ, duşmănie sau repulsie. Dar această poziţie a mea nu avea nimic din aspectul oportunităţii şi nici al eclectismului practic, ceea ce m-ar fi îndemnat să mă scald în toate apele şi să bombardez toate re­ dacţiile publicaţiilor cu produsele mele literare.

N-am făcut-o nici cînd — şi poate voi încerca o explicaţie, dacă va veni ocazia — în paginile ce vor urma.

108

Absolvisem liceul şi satisfăcut de notele generoase ce căpătasem la examenul „de capacitate“ (9 la disertaţie şi 10 la teza de literatura română), cău­ tam, chiar de pe atunci, să justific aprecierile ce mă încoronaseră, propunîndu-mi să mă înscriu la Litere şi să-mi continuu — cu mai multă asiduitate şi răgaz — lecturile din noua specialitate, bucuros că nu mai sînt torturat cu înmagazinarea de aşa-zise „cunoştinţec‘, a căror utilitate nimeni nu mi-a do­ vedit-o şi cărora activitatea mea de mai tîrziu nu le-a dus niciodată dorul.

Era în plină caniculă a anului 1909, cînd am aflat că, în localul Facultăţii de Drept, se ţineau mai de mult „cursuri de vară pentru învăţători", deşi de fapt erau publice şi nu se cerea nici o formalitate pentru a le frecventa.

Printre cei însărcinaţi cu prelegeri îmi amintesc de I. A. Candrea, de Vasile Pîrvan şi de Ibrăileanu — toţi, dacă nu mă înşel, deocamdată numai profesori de liceu, cu ambiţii mai mari, pe care toţi le-au atins cît mai curînd. Deoarece cursurile erau pe sfîrşite, am audiat cu asiduitate toate lecţiile, căci — scăpat de tirania cataloagelor de liceu — eram mîndru că încep chiar de pe acum să iau con­ tact cu viaţa universitară, măcar în această formă mai primitivă, cu aspect de prolog.

Ibrăileanu caracteriza pe scriitorii români din veacul al XlX-lea. Primul contact n-a fost gene­ rator de entuziasm sau de admiraţie necritică. Vor­ bitorul improviza cu vădită sforţare, pentru a găsi cuvîntul care „să exprime adevărul" — cuvînt pe care de multe ori nu-1 găsea. Părea obosit şi chiar cam plictisit cîteodată : „Cursurile astea ţin cam de mult; e vremea să se isprăvească"... şi se freca la ochi şi se uita istovit spre fereastră. Vorbirea sa n-avea nimic din veşmintele retorice necesare unei expuneri. Glasul era adînc gutural, nazal şi fără nuanţe. Nici o frază colorată de lirism sau de vreo figură de stil, de care parcă se sfia şi avea aerul că le ocoleşte, cînd se părea că-1 ispitesc. Părul zbur­ lit, barba răvăşită, nasul specific armenesc şi ochi languroşi, adînci şi — curios ! — sentimentali şi blînzi întregeau portretul, cu trăsături fizice proeminente şi personale. Nici un gest, în timpul expunerii ; fixat pe scaun, profesorul părea că nu pri-

109

110

veşre pe nimeni din afară, preocupat numai de imaginile abstracte, estetice care-1 inspirau. Nici un detaliu biografic despre autori. în prima lecţie l-am auzit caracterizînd talentul lui Vlahuţă (despre care va scrie mai tîrziu, în graba, o mult discutată teza de doctorat). Frazele erau plate şi fără nerv. „Vlahuţă" (ăsta era titlul). Şi prima frază : „Vlahuţă copiază pe Eminescu. Aşa zice publicul mare. Să vedem ce e adevărat din afirmaţia asta !“ Şi ex­ punerea se revărsa, cu împotmoliri şi opinteli, timp de o oră, dar — lucru curios, asupra căruia voi reveni — ţinea totdeauna atenţia încordată şi ple­ cai, la sfîrşit, cu cîteva idei clare şi închegate. în toamna aceluiaşi an l-am avut profesor la Universitate, unde pentru moment era suplinitor, deci cu situaţia nesigură. Peste doi ani, a şi fost în­ locuit, temporar, cu un alt suplinitor : E. Lovinescu.

Lucrături de culise, specifice acelei epoci, cu ame­ stecul inevitabil, obligator al politicii, care-şi pro­ mova partizanii. Ibrăileanu era susţinut de liberali ; Lovinescu — de conservatori. Acesta avea avanta­ jul de a fi posesorul unui titlu de doctor în litere, ceea ce-i dădea şi drepturi şi şanse de reuşită, în competiţia dîrză şi dintr-o parte, dar mai ales din alta. Legea reclama astfel de condiţii, pentru a se da curs numirii ca titular.

Prietenii lui Ibrăileanu au fost ingenioşi, activi şi extrem de hotărîţi în acţiunile lor. L-au convins pe domolul şi întrucîtva apaticul moldovean să-şi treacă doctoratul „într-o noapte", cum se spune. îm­ boldit de aceştia şi purtat de curent, Ibrăileanu a improvizat o lucrare, tipărită la iuţeală, în tipo­ grafia Vieţii româneşti şi intitulată Opera d-lui Al. Vlahuţă (subiect predilect), pe care nici n-a pus-o-

în comerţ niciodată, ceea ce arata, din partea auto­ rului, un vigilent spirit autocritic. Aşadar, candi­ datul nostru, care nu era de loc lipsit de ambiţie, s-a făcut prieten cu Dracul, pînă a trecut puntea — cum se zice —, urmînd, în această privinţă, sfatul lui Maiorescu dat lui Eminescu, ce se găsea la studii în Berlin şi nu se gîndea să-şi treacă doctoratul, din prea multe scrupule de conştiinţă, părîndu-i-se mereu că nu e îndeajuns de pregătit. Printr-o scrisoare, cri­ ticul Junimii îi face o lecţie de simţ practic, schiţîndu-i metoda atingerii unui scop, astfel aplicată, încît să-şi poată salva toate principiile de conduită în viaţă şi în acelaşi timp să nu fie nici o clipă în primejdie de a se lăsa acaparat şi învins de inerţie.

Eminescu nu i-a urmat sfatul, şi aceasta a avut con­ secinţe dezastruoase pentru întreaga lui existenţă.

După zeci de ani, Ibrăileanu pare a-şi fi însuşit recomandaţia maioresceană şi desigur n-a regretat, cîtă vreme în toamnă i-a şi venit numirea de profesor titular. Situaţia lui s-a dovedit delicată şi chiar pe­ nibilă, pentru vremea cînd a fost obligat să treacă acest hop, adică examenul cu pricina. în comisie erau şi unii din foştii săi profesori : Xenopol, Philippide, dar şi colegi, din care mai dureroasă pentru candidat a fost desigur prezenţa „ilustrului" slavist Ilie Bărbulescu. Examenul s-a ţinut — e drept — „cu uşile închise" ; după prevederile legii, el fiind candidatului însă public, delicateţea proverbială s-ar fi simţit extrem de rănită de prezenţa în sală a foştilor săi elevi. Secretarul facultăţii a tăinuit ziua şi ora probei orale, aşa că absolut nici unul din studenţii de atunci n-a fost în curent cu această atrăgătoare desigur şedinţă academică. Rezultatul fără îndoială încoronat de succes — s-a aflat ulte-

lll

rior, cînd s-a putut lua act şi de unele „scene" din timpul acelei şedinţe, care — ca şi altele de aceeaşi categorie, de la Iaşi sau Bucureşti — se ţineau în chip capricios, fără a se respecta tradiţia, de altfel inexistentă la noi, după bunul plac sau inspiraţia momentană a unor membri din comisie. Unii din ei puneau întrebări peste întrebări, în legătură cu su­ biectul tezei, ca la liceu ; alţii căutau să arunce săgeţi, cu acea ocazie, în adversari, stăruind să facă pe candidat a le împărtăşi părerile. Xenopol — ce - era de o naivitate dezarmantă, în multe din mani­ festările lui publice — ar fi întrebat intempestiv pe Ibrăileanu, cînd i-a venit rîndul să discute cu can­ didatul : „Ce deosebire este între un om politic şi un literat ?“, şi cu aceasta şi-a socotit rolul său în­ deplinit.

112

Am urmat regulat, timp de trei ani, cursul de literatură română, al acestui profesor. A tratat, pe rînd, despre limba literară, Epoca lui Conachi şi Epoca Alecsandri. Cînd a trecut la Eminescu, nu mai eram elevul lui şi regret, deoarece nici în liceu şi nici în Universitate n-am avut prilejui să aud vorbindu-ni-se despre opera celui mai mare poet al nostru (şi, în paranteză fie zis, soarta a făcut să devin totuşi... „eminescolog", ispitit fiind a mă în­ funda cu mintea — fără îndrumări călăuzitoare — „în lumile de frumuseţi", pe care practicii noştri dascăli se fereau să le comenteze sau să le adîncească).

Păstrez şi acum două volume litografiate, cuprinzînd o parte din acel curs al lui Ibrăileanu. Desigur azi el a fost depăşit, în ceea ce priveşte documen­ tarea şi chiar unele păreri, pe care fără îndoială şi

autorul şi le-ar fi revizuit cu timpul. Paginile oferă deci unele naivităţi şi chiar neexactităţi flagrante.

Dar, ca şi expunerea sa verbală, el reuşeşte să-ţi sub­ juge atenţia şi uneori chiar să te vrăjească.

Profesorul venea somnoros la cursul, totdeauna fixat în orele tîrzii ale după amiezii. Avea obiceiul de lucra noaptea şi dormea ziua. Prelegerile nu şi le prepara. Nu vorbea după note. Uneori îşi aducea, pentru citate, cîteva cărţi, dar — de cele mai de multe ori — elabora atunci un material care îi era familiar, improvizînd şi expunînd, fără plan mai totdeauna, idei ce i se învălmăşeau în minte. Nici „timbru", nici umbră de ceea ce se cheamă talent oratoric (s-a ferit, în chip permanent, de „lecţii de deschidere"), nici vervă, decît arareori. Seminare nu prea ţinea. Cînd — din an în Paşte — vreun stu­ dent expunea vreo lucrare, la sfîrşit numai Profe­ sorul intervenea, făcînd observaţii critice. Noi, nefiind exercitaţi din liceu cu asemenea procedee, ci numai cu memorizarea mecanică „de-aici pînă aici", ne sfiam să luăm cuvîntul, din lipsă de experienţă, din timiditate, deşi — în ceea ce mă priveşte — nu o dată constatam că părerile pe care mi le notasem pe hîrtie coincideau cu cele pe care le exprima pro­ fesorul nostru în legătură cu lucrarea expusă. în cele de mai sus, am putut da impresia că pre­ legerile lui Ibrăileanu prezentau mai mult defecte decît calităţi şi că audierea lor ar fi putut fi sommferă sau obositoare... Aspectele exterioare erau acele pe care le-am notat, cu fidelitate nepărtinitoare, in anterioarele rînduri. Efectul lor era însă altul decît acela care, logic, la prima vedere, s-ar desprinde poate din caracteristicile schiţate. Acest curs — aşa cum era expus — ne cucerea, ne pasiona chiar une-

113

114

ori, ne interesa în cel mai înalt grad. Toţi îl ascul­ tam atenţi şi ne simţeam cuceriţi de personalitatea dascălului nostru, care — cu astfel de mijloace, uneori umile — reuşea să atingă un scop pe care nici vorbitorii înzestraţi nu izbuteau să-l ajungă. La acest rezultat contribuiau nu frazele propnu-zise şi cu atît mai puţin felul cum erau debitate. Asemenea impresie era produsul unui concurs de calităţi sufle­ teşti discrete, al unei inteligenţe extrem de vii, al unui bun-simţ ce impunea şi mai ales al unei omenii alese, care-1 aureola permanent. Aceste insuşiri se pu­ teau constata dintr-o simplă vorbă sau atitudine, dintr-o privire, ca şi din întreaga comportare. într-un rînd, îmi amintesc că — citindu-ne un fragment din nu mai ştiu ce scriitor al nostru — s-a oprit, vădit jenat, în mijlocul unei fraze şi, după o scurtă şovăială, ne-a declarat că fraza citită nu e în­ treagă şi că a eliminat din ea un cuvînt, pe care nu-1 poate rosti cu nici un preţ, niciodată... „O, blestemată curiozitate !“ Imediat după ter­ minarea cursului, ne-am repezit la Biblioteca Uni­ versităţii, am cerut cartea din care ni se reprodusese verbal un fragment, am cercetat cu meticulozitate fiecare vocabulă şi am constatat că vorba ocazional înlăturată era pute, cuvînt în adevăr rebarbativ, şi ca sonoritate şi ca sens, şi pe care delicatul nostru dascăl nu s-a simţit în stare să-l pronunţe, mai ales într-o selectă sală de curs.

Altădată — tot în timpul unei prelegeri — o stu­ dentă neastîmpărată, incapabilă să-şi concentreze multă vreme atenţia, a găsit de cuviinţă — pentru a se distra şi a face ca timpul să treacă mai repode — să schiţeze pe caiet figura (extrem de expresivă)

a Profesorului. Cinci minute, zece minute au trecut în exerciţii grafice, din ce în ce mai pasionate. Noi am băgat de seamă că dascălul nostru îşi cam pierde şirul frazelor, dar nu puteam descoperi cauza ; se oprea, făcea cu greu legătura între idei, gîngăvea, se freca la ochi, mai des ca de obicei, apoi s-a oprit din nou brusc — de data aceasta pentru o pauză prelungită, care ne-a alarmat. Şi apoi — cu o vădită sforţare şi eroică hotărîre — a spus : „Nu pun ab­ senţe nimănui dacă lipseşte de la curs ; nu oblig pe nimeni să asiste dacă nu-1 interesează. De ce atunci veniţi aici ca să vă ocupaţi de alte lucruri şi să-mi abateţi atenţia şi mie şi poate şi altora, de la ches­ tiunile pe care sîntem datori să le discutăm ?“ După o investigaţie rapidă, cu toţii am observat, în sfîrşit, despre ce e vorba. Studenta cu pricina, roşie ca ra­ cul, şi-a ascuns pripit caietul, sub avalanşa de repro­ şuri şi dezaprobări, şoptite printre dinţi, dar foarte subliniate, ale camarazilor din apropiere. După o altă pauză şi mai penibilă, expunerea a fost reluată şi dusă la bun sfîrşit. înainte de a părăsi sala de curs, Profesorul a găsit însă de cuviinţă că o expli­ caţie e absolut necesară. Mai emoţionat decît data întîi, a îngăimat : „Persoana la care mai adineoarea am făcut aluzie e rugată să nu ia în nume de rău inoportuna mea intervenţie"... şi imediat, cu un ton în care gîlgîiau toate regretele refulate, timp de o oră : „cine m-a pus, cine m-a pus să am o asemenea ieşire nelalocul ei ?“... şi a dispărut pe uşă, aiurit şi dezaxat, iar noi nu ştiam cum să chemăm la ordine şi să admonestăm pe frivola noastră camaradă, pro­ vocatoarea unei asemenea scene penibile.

115

116

Această întîmplare a servit însă ca un avertisment extrem de delicat, dar eficace, pentru ca — în lec­ ţiile următoare — totul să decurgă normal şi fără complicaţii. Nu tot atîta a servit pentru unii indul­ genţa în aprecieri exagerată a Profesorului la examene. Numai cîţiva inşi, conştiincioşi şi îndrăgostiţi de materia pe care o studiau, se prezentau pregătiţi serios şi siguri de cunoştinţele lor ; ceilalţi, ştiind ca Profesorul „nu lasă", frunzăreau cursul şi dădeau răspunsuri improvizate. Ibrăileanu punea totul la inimă, se enerva, se agita, îşi zburlea şi mai rău pă­ rul şi barba, căuta — prin alte întrebări — să pună pe student pe calea cea bună, lămurindu-i din nou unele chestiuni — pe care, probabil, în sinea sa, îşi reproşa că nu le lămurise suficient, la vreme — dar toată truda îi era în zadar. Candidaţii respectivi turnau cu ghiotura alte năzbîtii, în răspunsurile lor, încurcau iremediabil iţele subiectului şi — siguri de nu-şi dădeau nici o osteneală să le trecere descurce.

Tîrziu de tot, cînd părăsise învăţămîntul, din cauza bolii, şi cînd îl vizitam, la sanatoriul unde şi-a isprăvit zilele, profesorul meu îmi spunea, ştiind că am fost martor altădată la asemenea scene : „Ai să te miri cînd îi afla că, acum în urmă, „trînteam la examene. Nu mai mergea cu nici un chip după vechea metodă indulgentă. Cînd într-o zi am auzit pe un student din anul II declarîndu-mi că Lucea­ fărul e de Alecsandri, am isprăvit cu indulgenţa, care încuraja asemenea răspunsuri."

M-am mirat mai mult de ceea ce a adăugat aces­ tei mărturisiri ; „Dar nu ştiu de ce, după întîmpla-

rea asta, parcă îmi era ruşine, a doua zi, să dau ochii cu studenţii sau să intru în sala de curs“.

Ibrăileanu era un admirator entuziast, pasionat al lui Eminescu. Pentru marele nostru poet avea o dra­ goste nemărginită, o idolatrie aş putea spune. Pal­ pita de emoţie, rostindu-i numele, cînd îi recita un vers — exulta. Spiritul său critic — aşa de viu în alte împrejurări — se eclipsa cu desăvîrşire de în­ dată ce era pus în postura de a aprecia o producţie de-a lui Eminescu sau vreo manifestare de-a lui. într-un rînd, la un curs nu-mi mai aduc aminte cu ce prilej şi în ce înşiruire de idei —, po­ menind despre posibilitatea pentru poet (după cum se vorbise, în anumită vreme din epoca de tinereţe a scriitorului) de a fi devenit profesor universitar la Iaşi, s-a lansat într-o destul de dezvoltată paran­ teză, evocînd o asemenea eventualitate. Vorbea în­ frigurat de emoţie reconstructivă : „închipuiţi-vă că Eminescu ar trăi — ar avea vreo şaizeci de ani — şi că ar fi profesorul dvs. L-aţi vedea mai întîi apărînd pe uşa culoarului ; l-aţi saluta. Apoi în sala de curs, l-aţi asculta desigur cu atenţie şi cu pietate.

V-ar vorbi despre cutare chestie filozofică, expunînd-o aşa cum numai el ar fi ştiut s-o expună1.

V-ar fi înălţat sufleteşte şi v-ar fi purtat în lumi de gîndiri şi de artă, făcîndu-vă să uitaţi că vă găsiţi într-o sală de curs ; i-aţi fi notat fiecare cuvînt, şi pagini dintr-o prelegere de-a lui ar fi fost pentru dvs. ca un poem minunat şi armonios"... şi în felul 3 Dascălul nostru nu cunoştea pe atunci ce-şi notase Maiorescu în Însemnări zilnice: „Eminescu — bun revizor şcolar, rău profesor".

117

acesta a mai continuat cîteva clipe, după care s-a oprit, răvăşit de regretul că nu poate face „din viaţa lui un vis şi din visul lui o viaţă", şi a înche­ iat, caustic şi lapidar : „aceasta e insa imaginaţie j în loc de Eminescu, a predat filozofia la această Universitate... dl Leonardescu". Şi imediat a închis paranteza.

118

Prestigiul intelectual al lui Ibrăileanu se putea constata, printre altele, şi din faptul că aproape ţoţi cînd vorbeau de el — chiar cînd nu era de faţă — îi spuneau „Dl. Ibrăileanu" — de exemplu Topîrceanu o singură dată măcar nu i-a spus simplu pe nume, cînd se afla printre noi sau cu prilejul orică­ rei alte conversaţii. Parcă-1 aud, cînd, pe la 1912, a apărut în cafeneaua Traian, — unde simboliştii ieşeni îşi aleseseră sediul — cu ce pietate vorbea de patronul său literar, care-i dădea, încă de pe atunci, folositoare pentru el îndrumări în materie. împungînd văzduhul cu umeri colţuroşi, în veşnică miş­ care, ne declara — cu vădită intenţie de a ne epata, măcar „o ţîră" : „Eu n-am citit pînă azi nimic alt­ ceva decît pa Eminescu şi pa Lord Byron. Dl. Ibrăi­ leanu mi-a pus însă la dispoziţie destule cărţi, pe care am să încep a le ceti, ca să mă pun şi eu mai în curent cu cele literare." Şi dă-i înainte, cu „Dl. Ibrăileanu", în stînga, „Dl. Ibrăileanu", în dreapta, pînă ce, după zîmbetele ironice ale auditorului, ne-am trezit şi noi „dom­ nind", în conversaţiile noastre, pe criticul Vieţii ro­ mâneşti, căruia pînă atunci îi spuneam pe nume, ca tuturor celorlalţi profesori. Căci, în adevăr : Densusianu, Iorga, Pîrvan, Dragomirescu nu se bucurau de asemenea prerogativă. Pentru studenţi, în special,

ei nu erau decît Iorga, Densusianu, Pîrvan sau...

Mihalache. Profesorul de la Iaşi era însă „Dl Ibrăileanu" pentru toată lumea, afară de prietenii lui intimi. Poate o excepţie s-ar mai putea admite : pe toţi învăţăceii de la Cluj i-am auzit rostind, de asemenea : „Dl. Puşcariu", cînd era vorba de cunoscutul filolog al Universităţii de acolo. Numai laşul şi Clujul aveau, aşadar, cîte un „Domn". Bucureştiul era mai democrat.

O altă reputaţie îşi mai făcuse printre noi profe­ sorul Ibrăileanu — acea în legătură cu teama lui exagerată, chinuitoare de microbi. Se povesteau des­ pre această fobie maladivă fel de fel de anecdote, întîmplări, apucături caracteristice, scene — unele din ele probabil inventate. Se spunea, astfel, că ilus­ trul profesor flamba... brînza, capetele ţigărilor pe care le punea în gură (nu mai vorbesc de pîine — mai ales de cînd văzuse cum o ordonanţă, aducînd ofiţerului său o pîine de curînd cumpărată, a pus-o o dată, nepăsător, pe trotuar, pînă ce şi-a încheiat şnururile de la bocanci), că purta în buzunar o cîrpă muiată în gaz, cu care ştergea clanţele uşilor, îna­ inte de a le atinge, cum nu dădea mîna cu nimeni niciodată, cum chinuise pe o fostă elevă, care — în timpul ultimei boli a Profesorului — avusese deli­ catul gînd de a-i aduce o îngheţată, silind-o să o aşeze într-un anumit loc, pe plapomă, să n-o atingă de fel, desfăcînd-o din pergament, să flambeze o linguriţă, după care, în sfîrşit, consimţi să consume numai partea de deasupra a îngheţatei, acea care nu atinsese pergamentul. Şi altele... şi altele...

119

120

Odată, cînd sosisem la Iaşi, pentru cîteva zile, de la catedra mea din provincie — cu scopul de-a urma un tratament antirabic —, întîlnesc prin Piaţa Uni­ rii pe fostul meu profesor, întinerit, cu barba şi vest­ mintele extrem de îngrijite, care mă opreşte, întrebîndu-mă plin de vervă şi de... părintească ironie: „Tot te mai temi de microbi ?“ Vazîndu-mi extrema mirare, îmi dădu oarecare detalii explicative, rîzînd ghiduş şi înfundat : „Mi-a spus cutare că aflînd de Topîrceanu că suferă de oreillon, n-ai mai călcat vreo lună de zile pe la berăria Azuga, unde luaţi ambii masa, de teamă să nu te molipseşti, hî, hî, hî".

Cum faptul nu era chiar pe de-a-ntregul inventat —cum se întîmplă de obicei, în astfel de ocazii —, nu m-am grăbit să-l dezmint, ştiindu-mă şi eu, în mare măsură, cu musca pe căciulă, dar mi-am îngăduit să-l întreb : „Toate bune, domnule Ibrăileanu (formula „Domnule Profesor" e de modă mai nouă ; pe vre­ mea mea ea nu se aplica decît unui Maiorescu sau poate unui Iorga), dar tocmai dvs. îmi vorbiţi de aşa ceva ?“ Ca trezit dintr-un vis frumos, criticul îmi replică prompt : „A, ştiu la ce te referi" — şi imediat, dînd glasului o intonaţie hotărîtă şi catego­ rică : „Dar eu m-am vindecat de asta. Nu mai pu­ team continua aşa, că aş fi înnebunit sau m-aş fi sinucis. Am isprăvit deci cu asemenea fobii. Uite — adăugă eroic —, dau mîna cu d-ta, deşi aflu că ur­ mezi un tratament antirabic, iau consumaţii prin lo­ caluri publice, ceea ce n-aş fi făcut pentru nimic in lume, mai înainte." Şi, deodată, întrerupîndu-se: „Dacă ai fi credincios {eram, dar pe atunci profe­ sorul meu n-avea de unde s-o ştie), nu-i aşa că ui pune în odaie, în loc de icoană, portretul lui Pusteur şi te-ai închina lui ?" Nu i-am mai spus ea,

I !

înainte cu vreo doi-trei ani, luînd cu chirie, la Iaşi, o cameră mobilată, am scos de pe perete unicul por­ tret pe care l-am găsit acolo şi care se nimerise să fie tocmai al lui Pasteur (gazda fiind văduvă de medic) ; în locul lui am pus o colecţie de reprodu­ ceri ale unor tablouri impresioniste sau portrete de poeţi... simbolişti. Aşa socoteam eu că e mai estetic şi că, procedînd astfel, creez o ambianţă de înaltă ţinută artistică. Te pui cu tinerii neofiţi ?

Peste cîteva seri, am zărit pe Ibrăileanu în boxa unui restaurant, la modă atunci în Iaşi, în companie simpatică şi... cu ţapul la gură...

N-a trecut anul şi am aflat întîmplător că — schimbîndu-i-se brusc împrejurările existenţei —, Profesorul a revenit la vechea sa fobie, nefericit şi îndeletnicindu-se iarăşi şi mai grijuliu... cu flambarea ţigărilor, a pîinii, a brînzei şi trăind din nou, pînă la capătul vieţii, coşmarul groazei faţă de tot ce atingea. Nu ştiu cum stătea cu dantura, dar nu mi-1 închipui aşezat pe scaunul de veritabilă tortură al dentiştilor, speţa cea mai ostilă măsurilor elemen­ tare de higienă (egalaţi sau chiar întrecuţi în această privinţă doar de... farmacişti)...

Bietul Ibrăileanu ! Cîte ironii n-o fi auzit el din partea celor porniţi pe drumul vieţii, înzestraţi cu nervi solizi, cu sănătate de fier şi cu mentalitate otova şi fără nuanţe ! Ce uşor e să ironizezi totul şi ce dovadă de subiectivitate mărginită şi nesimpatică e să dezaprobi în chip obligatoriu tot ce nu intră în cadrul vederilor şi al obiceiurilor tale ! Teama de necunoscut, de chin inutil, de „suprema ruşine" cum a numit el moartea — cum poate să o priceapă insul convins că va trăi o veşnicie şi care crede că a scăpat de fatalul deznodămînt, negîndindu-se la

121

el, ca acei copii care-şi astupă urechile ca să n-audă înjurăturile tovarăşilor lor de joacă, sau ca struţul, care-şi ascunde capul în nisip cind vede primejdia.

De fapt, această teamă obsedantă de microbi e tocmai ceea ce umanizează mai mult fiinţa lui Ibraileanu, ridicîndu-1 sus de tot pe scara conştiinţei supenoare a unui om înzestrat, revoltat de condiţiile, meschine adesea, pe care viaţa zilnică ni le hără­ zeşte în chip misterios. Ce deosebeşte mai mult pe un om, depărtîndu-1 prin elevaţie de scara animalieră, decît aceste prescripţii igienice, de care n-au idee vieţuitoarele „aplecate şi supuse pîntecului" ?

Ele beau din treucă, din urmă de urs, sau din băl­ toacă şi mănîncă la nevoie şi din cutia cu laturi. Cine se depărtează conştient de asemenea condiţii şi împre­ jurări nu merită ironie ieftină, ci compătimire cel mult, deoarece conştiinţa de fiece clipă a situaţiei organismului, în luptă permanentă cu armata de duşmani invizibili şi nimicitori — îi transformă exis­ tenţa într-un necontenit zbucium... j

122

Criticul de la Iaşi, prins în mreaja polemicilor literare, care abundau în revista redactată de el, a fost pus adesea în postura — foarte răspîndită în publicistica noastră — de a tăgădui însuşiri evidente ale unor adversari din taberele fără cruţare la rîndu-le faţă de aspectele scrisului celor de la revista angajată în asemenea polemici, dar — spre deosebire de alţii mentorul Vieţii româneşti şi-a dat, pînă la urmă, seama că a continua să minimalizeze opera unui Macedonski sau Duiliu Zamfirescu ar fi nepo­ trivit, nedrept şi reprobabil. De aceea, le-a recunoscut copios meritele, elogiindu-i, din păcate după

moartea acestora, aşa cum şi N. Iorga făcea uneori cu cei care-şi... „pierduseră umbra“.

Spre deosebire de acesta şi de alţii, Ibrăileanu îşi recunoştea deschis greşelile în atitudinea pe care o avusese (de pildă, în articolul emoţionant şi cald scris la moartea autorului 'Vieţii la ţara, de care, de altfel, se apropiase încă în ultimii ani de viaţă ai acestuia, devenit — spre mirarea tuturor — chiar colaborator, de scurtă durată, al revistei ieşene). Pe Macedonski de asemenea l-a recunoscut, tardiv, poet de valoare, arătînd că dacă n-ar fi decît dragostea pasionată şi dezinteresată de poezie a celui dispărut şi încă ea i-ar crea o aureolă simpatică şi demnă de admiraţie. Prin astfel de recunoaşteri şi palinodii, Ibrăileanu da dovadă de obiectivitate, comprehen­ siune literară şi un suflet larg deschis pentru tot ce e frumos, chiar cînd anumite patimi, „într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt“, au putut, pentru o vreme, să-l menţină pe poziţii pe care însă a găsit că e prudent şi cavaleresc să le părăsească. îndărăt­ nicia înnăscută şi vindicativă nu era deci caracteris­ tica sufletului său. Cu aceasta şi-a răscumpărat în parte măcar şi mai deplin decît alţii, care au perse­ verat în atitudine de negări pornite, greşeli de apre­ ciere subiective şi de nedreptăţi săvîrşite sub impul­ sul unor antipatii sau duşmănii de clan ori de şcoli literare. Faţă de Macedonski, de exemplu, a avut în­ tr-un rînd un gest care nu l-a putut decît diminua, chiar în proprii săi ochi — îmi place a crede — de­ oarece am avut prilejul să-i cunosc faţetele sufleteşti interne, care erau ale unui om generos, înţelegător şi iertător. în timpul unor polemici acerbe cu şcolile moderniste bucureştene, a găsit că e oportun să pu­ blice, în paginile revistei sale, un articol-invectivă,

123

extrem de aspru şi mai ales pătimaş, îndreptat 1 în­ potriva poetului Rondelurilor şi scris tocmai de un învăţăcel de-al acestuia, certat cu maestrul său, din cine ştie ce motive meschine, ceea ce l-a îndemnat să se răzbune în asemenea chip odios şi reprobabil.

De altfel, acest cirac — talentat, cult, dar din pă­ cate lipsit de caracter — a regretat şi el lamentabila-i ieşire din tinereţe şi mai tîrziu a dat la iveală rînduri elogioase despre acela care nu putea fi anulat literariceşte pentru greşelile de tact şi deficienţele grave de comportare, ce i-au umbrit adesea strălucita-i personalitate poetică. II a ete puni par ou il ia peche... Cam tot pe atunci, în paginile Vie­ ţii româneşti, Densusianu era ironizat (de G. Topîrceanu) pentru... lipsa lui de inteligenţă (? !)1 şi acuzat, sub titluri răsunătoare, de plagiat (Dl. Ovid Densusianu plagiază), articol datorit unui nevropat polemist, pînă la urmă cu desăvîrşire discreditat printre mînuitorii condeiului. E dureros însă că toate aceste manifestări erau adoptate oportun sau — ce e şi mai grav — chiar inspirate de criticul care, în toiul polemicilor, nu-şi cruţa adversarii.

Cinste lui însă că — prin viu grai sau prm scris — a revenit, măcar în ceasul al... doisprezecelea, în mod leal şi fără reticenţă, asupra păcatelor trecute. Den­ susianu n-ar fi fost capabil de asemenea gesturi ; el însuşi a spus-o, într-o broşură de tinereţă, în care polemiza cu Al. Philippide : „N-am uitat nici o jig­ nire, dar nici n-am iertat vreodată pe cineva" — părmdu-i-se, desigur, că această caracteristică sufle­ tească e de natură să-i lumineze personalitatea, cînd tocmai această lumină, atît de strălucită, de obicei, risca să fie umbrită de asemenea declaraţii.

124

1 „Incomprehensiunea — ca sa zicem aşa.“

Ibrăileanu ţinea enorm la libertate şi în special la libertatea cuvîntului. îl oţăra şi îl scîrbea nespus lipsa de omenie în discuţii — deşi şi el, din fericire în mod excepţional, a putut cădea în asemenea gre­ şeli. Delicateţea era însă — cum am mai spus — fondul său prim sufletesc. O amintire — penibilă pentru mine — în legătură cu aceasta. într-o pu­ blicaţie literară ce scoteam pe vremuri, la Iaşi — pe cînd eram studentul său —, un redactor al revistei, cu care fusesem silit de împrejurări să mă asociez şi care — conform înţelegerii prealabile — avea dreptul, ca şi subsemnatul, de a publica orice credea de cuviinţă în paginile revistei, fără control din partea camaradului de redacţie, a găsit cu cale, de­ oarece Ibrăileanu îşi exprimase, în vreo două pri­ lejuri, păreri favorabile despre mine în paginile Vie­ ţii româneşti, nepomenind însă nimic de ambiţiosul meu coleg — să-l acuze, pe redactorul revistei po­ poraniste, de împrumuturi literare nemărturisite, învinuire total lipsită de justeţă şi nedovedită. Ibrăi­ leanu s-a supărat, şi cu drept cuvînt, tipărind în publicaţia sa o notiţă, în care — făcînd aluzie la acuzaţia jignitoare din revista care „minţea din simpla plăcere de a minţi“ — anunţa că ea e „pentru ultima oară recenzată în Viaţa româneasca*.

Atitudinea profesorului meu faţă de mine a fost însă deosebit de binevoitoare şi chiar delicată, după acest incident, de care nu eram cîtuşi de puţin răs­ punzător. Ori ca el a aflat de dedesubturile acestei maşinaţii ignobile, ori că — dezinteresîndu-se de amănunte — n-a vrut să arate că nutreşte senti­ mente vindicative faţă de un student de-al său, pe urma unei polemici în care n-am fost amestecat adevărul e că dacă revista n-a mai fost recenzată

125

126

la Viaţa româneasca, primul meu volum de versuri, apărut cam pe atunci, a fost, şi încă destul de favo­ rabil, iar în plin curs — venind vorba de simbo­ lişti —, Profesorul, ironizîndu-i, aşa cum era la modă pe atunci, a făcut un distinguo în ceea ce mă priveşte, adresîndu-mi comm popula elogii, pe care mă sfiesc să le reproduc aici, deşi poate mai departe (deoarece ele s-au repetat), voi fi silit — pentru veracitatea situaţiilor şi a aprecierilor — să le re­ dau cu imparţialitate, scopul meu fiind de a exprima adevărul, şi nu de a-1 aranja, după conside­ rente de care istoricul nu trebuie să ţie seama decît într-o anumită măsură. De altfel, şi în alte ocazii anterioare, criticul mă elogiase în revista sa, după care m-a invitat să colaborez la ea — prin Topîrceanu mai întîi, iar mai apoi — în chip direct şi personal, aş putea spune — prin Mihai Ralea. Şi totuşi am rezistat, necolaborînd niciodată la această revistă, a cărei redacţie era bombardată, după cum am aflat, de mulţi din aceia care o înjurau şi mai ales de moderniştii ambiţioşi, care voiau să fie lan­ saţi de publicaţia ce te consacra, în mare măsură, cind îţi admitea vreo producţie în paginile ei.

Am rezistat, deşi — trebuie să mărturisesc sincer tentaţia nu era mică, mai ales că pentru o poezie se plăteau cincizeci de lei (o suma, pe atunci, egală ca valoare cu bursa mea lunară, de student sărac al Universităţii). Insistenţele lui Topîrceanu erau elocvente, prieteneşti şi neobosite. La berăria Azuga mtîrziam adesea amîndoi, în faţa unei „ju­ mătăţi^ de Cotnar, şi-mi amintesc în special de o seară in care poetul mi-a recitat Broaştele, proaspăt compusă. Vibnnd de emoţie crescîndă, căuta să va­ lorifice fiecare stih care evoca orăcăitul batracie-

'*

nelor : „şi-o clipă toate tac“, pînă ce lansa versul, de un amplu efect liric — cu ochii luminoşi şi ară­ tătorul înălţat spre tavan : „Părea că fiecare se ceartă cu o stea“. După acest „intermezzo*4, a reluat subiectul discuţiei : colaborarea mea la revista al cărei crainic pleda cu ardoare o chestie care-i stătea la inimă, dar care se vedea că nu e numai a sa, ci că era însărcinat să rezolve, prin abilă diplomaţie, o problemă şi de colaborare, dar şi de tactică lite­ rară, în acelaşi timp.

Refuzul meu a fost politicos, amical, dar hotărît. îmi dădeam seama limpede de situaţia ce mi s-ar fi creat; Viaţa romaneasca — pe lîngă părerea fa­ vorabilă şi sinceră despre modesta mea contribuţie literară, a redactorului şi a secretarului ei de re­ dacţie — voia să încerce, în aceeaşi vreme, un act de strategie literară, care să-i asigure prilejul de a triumfa în faţa adversarilor literari, uşor de răpus, cînd lupţi împotrivă-le cu propriile lor arme. Ac­ ceptarea mea ar fi fost o dovadă de oportunism, de ambiţie subliniată, de dorinţă de glorie literară, cu orice preţ — lucruri de care am fost şi atunci şi de atunci cu totul străin în cariera mea. Nu vo­ iam să joc rolul — unanim reprobat — al acelui învăţăcel de-al maestrului Macedonski de care am vorbit mai sus. în capitala Moldovei, eu treceam în acea epocă, dragă Doamne, drept „şeful simboliş­ tilor ieşeni“ ; eram directorul unei reviste simboliste, care — lucru explicabil — se afla adesea in harţă, pe chestii de principii literare, cu publicaţia ieşană, la care mi se cerea colaborarea. Debutînd, încă din liceu, la revista Viaţa noua, ce ducea o

127

128

luptă acerbă împotriva Vieţii romaneşti,, fusesem în­ curajat şi apreciat de Ovid Densusianu primul şi ultimul meu patron literar. Acesta era atacat în mod nedrept şi chiar calomniat în paginile revistei ieşene ; Densusianu era în prezent şi colaboratorul publicaţiei noastre şi venise, tot pe atunci, la Iaşi, să-şi dea concursul dezinteresat, ţinînd o conferinţă, în cadrul unei şezători literare de pomină, organi­ zată de revista noastră. Trecerea mea — cu arme şi bagaje — în tabăra adversă ar fi fost un gest neleal, degradator şi deci neestetic. Nu l-am făcut. Singurul element de atracţie pentru mine în acea oficină ar fi fost personalitatea profesorului meu. Densusianu a apreciat, în chip deosebit, rezistenţa mea, semnalînd-o într-o recenzie a primului meu volum de ver­ suri. Deprins cu atîtea infidelităţi literare, îl mira în cel mai înalt grad o atitudine ce ieşea, în această privinţă, din comun. „în laşul cu literatură muce­ găită şi scriitori scorţoşi — spunea el —, versurile pe care începea să le publice, acum vreo patru ani, dl. Raşcu veneau ca un gest de emancipare, ca protescarea unui tînăr cult împotriva contagiaţilor — şi tineri şi bătrîni, de boala poporanismului. Veci­ nătatea Vieţii romaneşti ar fi ispitit uşor pe altul; dl. Raşcu a fugit de ea, pentru că nimic nu-1 putea duce unde sublinierile pedante ale vreunui redactor ar fi condamnat versuri ca acestea" (urma un citat).

De fapt, recenzentul e nedrept aici. Viaţa roma­ neasca nu mi-a condamnat vreodată versurile — dimpotrivă ; e nedrept şi cu alt prilej, cînd susţinea că niciodată revista poporanistă n-a avut aprecieri fa­ vorabile despre scriitorii şcolii noi. E adevărat că

;

anumite laude pot indispune pe unii prea subiectivi în formulările judecăţilor lor, şi Densusianu — care avea calităţi strălucite — nu dădea totdeauna do­ vadă de nepărtinire. în ceea ce mă priveşte, n-am făcut gestul care mi se cerea, nici atunci şi — dacă nu l-am făcut atunci — am găsit că ar fi fost şi mai nepotrivit să-l fi făcut mai tîrziu. Am rămas deci consecvent atitudinii de la începutul carierei mele şi am stăruit în colaborarea la Viaţa nouă, pînă în ultimul ei an de apariţie, îngropînd în paginile ei produceri în proză sau versuri, care treceau regulat sub ochii doar a cîtorva cititori ; revista a şi dispărut, după douăzeci de ani de trudnică pîlpîire periodică, în totala indiferenţă a ambianţei literare, care cerea mereu „du nouveau, n*en fut-il plus an m-onde". Nu ştiu cine a spus că nu scrii niciodată cărţile pe care ai dori să le compui, tot astfel şi destinul literar nu ni-1 făurim totdeauna singuri : sînt nenumărate imponderabile, împrejurări ciudat împletite, con­ juncturi nebănuite, care-ţi creează o linie de con­ duită, o atitudine cizelatoare a propriei voinţe şi a comportării tale, adesea pe tot restul vieţii. „Discre­ ţia omului şi ochiul prea sumar al criticii l-au ţinut în umbră“, glăsuieşte criticul G. Călinescu despre autorul acestor rînduri. Nu ştiu cît e de adevărată a doua parte a constatării, dar prima explicaţie cred că este îndreptăţită „cu asupra de măsură .

Sînt firi care se lasă frînte numai la gîndul iniţia­ tivelor sau al unei situaţii mai complicate, iar scrupulele — poate uneori excesive — îi fac să se ferească de orice le-ar atinge cît de uşor conştiinţa

129

* unei comportări pe care — singură — o socotesc drept cea justă K Pentru completarea fizionomiei modelului meu în chip cît mai întreg şi mai nepărtinitor — aş mai adăuga aici unele trăsături curioase, care-1 definesc măcar parţial. Omul acesta — de o fineţe subli­ niată, de un bun-simţ sănătos şi logic, de o înţele­ gere şi adîncire ale lucrurilor ce ieşeau din comun — îţi oferea prin scrisul său unele surprize de ordin formal, care reflectau, fără îndoială, graba înmagazinării unor cunoştinţe, în primii ani de studiu, cînd se pun pentru totdeauna bazele (mai solide sau mai şubrede) ce servesc la edificarea unor concepţii sau la construcţii ideologice complicate.

130

1 Şi totuşi, o singură dată, o poezie semnată de mine a apărut în paginile Vieţii româneşti, însă... după mai bine de jumătate de veac de la împrejurările mai sus relatate.

De la acea epocă şi pînă azi, ţara noastră a fost teatrul a trei războaie şi al unei revoluţii sociale uriaşe, care au schim­ bat aproape cu totul mentalitatea, felul existenţei şi criteriile de apreciere ale majorităţii cetăţenilor. Periodicul de care m-am ocupat nu mai e de mult o publicaţie poporanistă, nemaifiind nici o citadelă antisimbolistă (una din cele mai elo­ gioase caracterizări a operei şi activităţii lui Ov. Dcnsusianu a apărut, cu prilejul morţii învăţatului nostru, tocmai în paginile acestei reviste). Ţin totuşi să arăt aici că acea unică poezie, de icare pomenesc mai sus, n-a fost trimisă redacţiei de semnatarul accstor rinduri (de treizeci de ani mă hotărîsem să nu mai apar in publicistica periodică), ci ea — din motive şi împrejurări a căror relatare, pentru indicaţiile de faţă, o socotesc inoporjUnaJ ..Ţ1'*1 ‘os* trimisă acolo, şi eu, cel mult, am acceptat — după solicitarea din parte-mi a unui răgaz de gîndire eventuala ei apariţie.

Poezia însă ;a văzut „lumina tiparului* tîrziu de tot, în . cmenca condiţii grafice, de aranjament şi de gospodărie ţ A^na re act10nala , cu aspecte de inadvertenţe subliniate, i1 personal am motive să cred că situaţia colaborării din rpM accst Penodic n-a schimbat de drept aproape nimic din ceea ce consemnasem în rîndurile de mai sus pentru epoca de acum mai bine de jumătate de veac.

I

Astfel, în broşura După război (p. 13), citim următoarele rînduri scrise de Ibrăileanu : „Recru­ tarea scriitorilor se face din clase tot mai inferioare" sau — tot acolo (p. 72) : „împrejurările cele mai principale"... La p. 202, din Scriitori şi curente: „tipuri mai principale". în Cursul de literatură îi dă mereu cu mai inferioare, cu decît numai etc. Tot el mai scrie : „un umor şi un comic irezistibil".

Uneori deci chiar acordul gramatical e în sufe­ rinţă : „(lui Delavrancea) nu-i convenea argumenta­ rea înlănţuită şi rece, ci entuziasmul şi invectiva" (Note şi impresii, Cei morţi, p. 251). Sau „simpli­ citatea situaţiei şi candoarea sentimentului din aceste strofe este redată prin procedee stilistice de o desăvîrşită simplicitate" (Studii literare, p. 170) şi altele.

In privinţa cacofoniilor : uneori le evită, scriind „biserica romană", de cele mai multe ori însă nu le ocoleşte, ex. : „adică ca limba cultă", sau (Scriitori români şi străini, p. 27) : „S-o facă cit mai româ­ nească", etc. în Scriitori români şi străini (69, 120) : „decît numai", din care un termen e de prisos, ca şi în „dar totuşi" (Spiritul critic, p. 161, 208, Scriitori români şi străini, p. 66). Prelegerile universitare le începea aproape regulat cu expresia : „Continuăm mai departe". în cursul său litografiat (şi stenogra­ fiat) am întîlnit nu o data : „continuă pe urmă", „continuă apoi" (voi. II, prelegerea a IV-a). în Spi­ ritul critic, p. 113 : „repet încă o dată". Tot la curs pronunţa Vuk Karagic (numele folcloristului sirb), în loc de Karagici.

De asemenea, Ibrăileanu ortografiază mereu : „am văzut*©, Vam văzut, lJa văzut, Vam explicat, a îm­ brăcat* o etc.

131

1

Tot el se exprimă astfel : „Caragiale nu s-a adre­ sat la ţărănime", „nu s-a putut adresa la negustori" (Scriitori români şi străini, p. 55). Sau : „Caragiale ar fi fost fericit de societatea lor" (a lui Jupîn Dumitrache şi a Vetei) şi adaugă : „mai fericit, desigur, decît de societatea lui Maiorescu şi Pogor" (Scriitori români şi străini, p. 55). în alt loc: „Dl. BrătescuVoineşti (...) i-a fost milă de dînşii" (Scriitori şi curente p. 154). La p. 174 : „odată Rizescu, venind trist acasă, copilul său îi propune sa-i cînte din pian o bucată din Cavaleria rusticana1'. în altă carte de a sa (Studii literare, p. 84) se poate constata că autorul confunda numele de persoane cu prenumele, înţelegîndu-le... viceversa. Şi se mai întîlnesc şi alte exemple de acest gen, în paginile lucrărilor sale. Dar cînd voi adăuga că chiar profesori de română, unii din ei notorii, sînt certaţi cu problemele ortografice, ca să nu mai vor­ besc de cele gramaticale (unul din aceştia, autor de zeci de volume, cerea chiar — la orice prilej — scoaterea gramaticii din învăţămîntul secundar), vom fi poate mai îngăduitori cu aceste deficienţe formale ale criticului de la Viaţa românească, de­ oarece le-a eclipsat cu alte calităţi de primul rang, care, ele mai ales, i-au stabilit un renume bine meritat.

132

„Cine e fără de păcat să arunce piatra." Fireşte că n-am avut şi nu voi avea prezumţia de a o face.

Dar în rîndurile acestea mă interesează să stabilesc o fizionomie morală, şi ea nu se poate construi nici cu relevarea numai a însuşirilor ce convin celui ce nutreşte simpatie pentru model, nici cu trecerea sub tăcere a unor deficienţe „într-un mod fatal legate

de o producţie periodică, militantă şi împrăştiată.

Astfel, în cursul de literatură sau în cărţile lui Ibrăileanu, se pot semnala nu o dată scăpări din vedere sau lipsuri. Cîteva exemple : Heliade n-a scris în versuri Serbarea românească ; ea se mtitulează Sărbătoare cîmpenească şi e în proză. în studiile sale „eminescologice", criticul susţine nu o dată că Eminescu n-a scris : „o ioră să fi fost amici“, ci o oară, deoarece, ca moldovean, nu putea scrie o oră, apoi -o oră prezintă un hiatus inadmisibil (dar cacofoniile erau admisibile !) etc. în treacăt fie spus că Ibrăileanu n-a văzut nici­ odată manuscrisele lui Eminescu de la Academie, unde — pe lîngă o oară (mai rar) — găsim şi „un ceas să ne fi fost amici" şi apoi, mai des, o oră (în bruioanele cu numeroase variante ale acestui vers).

Despre Palia de la Orăştie susţine că prezintă un fragment din... Noul Testament. în Studii literare, p. 219, n. 1 — această constatare pur şi simplu de­ concertantă : „Eminescu n-a cîntat nicăieri, nici într-un fel, Grecia şi Roma". Pentru el, marele nostru poet a evocat numai evul mediu şi Orientul antic.

Da, în poeziile publicate în timpul vieţii şi în pos­ tumele cîte se cunoşteau pe atunci (am spus, mai sus, că Ibrăileanu nu cercetase direct manuscrisele lui Eminescu). Pentru elucidarea chestiunii, a se citi lucrarea lui D. Murăraşu, Eminescu şi clasicismul greco-latin, unde exemplele care infirmă această constatare, grăbită şi necorespunzătoare realităţii, abundă. Slăbiciunea lui Ibrăileanu („puisqu'il faut Vappeler par son nom“) era să clădească teorii şi să generalizeze cu orice preţ. Eşafodajele sale de idei sînt însă uneori, cum se poate constata, clădite pe nisip.

133

Aproape la fel de grăbit şi deci nedrept a fost şi cînd constata : „Eminescu era un harnic cititor de literatură, dar mai ales în nemţeşte . Această pă­ rere a fost apoi luată de-a gata şi repetată de zeci de cercetători, care nu-şi meritau numele, deoarece nu cercetau nimic, de fapt, ci reproduceau o afir­ maţie peremptorie, pe care de asemenea textele, fap­

134

tele o infirmă. Şi în legătură cu aceasta — cealaltă chestiune, mult mai delicată şi mai nuanţată : aceea a izvoa­ relor literare, de care s-a servit poetul. Personal, aş fi preferat ca Ibrăileanu să nu fi publicat studiul Eminescu (note asupra versului) şi mai ales acele Anexe, naive şi injuste, îndeosebi. Aici criticul îşi arată indignarea — vădit neîndreptăţită şi genera­ toare de susţineri, ce trădează, din păcate, o nefamiliarizare totală cu problema izvoarelor, dezbătută şi rezolvată, putem spune, dar cu totul în alt sens, în studiile de specialitate din Apus. Gîndul că Mai am un singur dor ar putea fi o compilaţie (deşi propriuzis nimeni n-a susţinut chiar acest lucru) îi producea criticului nostru ameţeli şi revolte sincere, dar de­ plasate. în privinţa aceasta, trebuie să constat că mentalitatea sa nu se deosebea prea mult de cea a atîtor „specialişti români" care consideră imitaţia literară drept o crimă, cînd ea se poate constata pretutindeni, la toţi scriitorii celebri şi chiar la cei mai străluciţi dintre dînşii. La noi însă se admite, la nevoie, cînd dovezile sînt prea concludente, ase­ menea constatare în ceea ce priveşte scriitorii obiş­ nuiţi sau de oarecare talent. Pentru „Eminescu al nostru insă, apropierea unui text de al acestuia de vreun model străin şi mai ales de unul autohton e considerată ca un sacrilegiu şi condamnată cu in-

vective şi oprobrii. Că Moliere de asemenea a avut modele („Je prends mon bien ou je le ţrouvc“), ca au avut şi Corneille, La Fontaine, La Bruyere, Racine etc., etc. n-are a face ! Ei pot să fi avut modele cîte vreţi ; erau Moliere, Corneille, Racine — nu era nici unul „Eminescu“. Acesta n-a putut avea niciodată vreo imagine sau vreun vers imitate ; iar dacă dovada e făcută, fără putinţă de contestaţie, replicele vor veni în chip automat ; sau — „coincidenţă !“, sau : „în orice caz, Eminescu e cu mult superior aşa-zisului său model“. Din nefericire, Ibrăileanu — în ce priveşte această mereu discutată şi puţin elucidată chestiune — a făcut cor cu aceia care s-au arătat prizonierii unei concepţii strîmte, de un egoism naţional rău înţeles. O astfel de con­ cepţie miroase mai degrabă a fanatism, şi fanatismul totdeauna întunecă dreapta apreciere şi viziunea limpede a lucrurilor.

Cînd s-a vorbit la noi — în legătură cu Mai am un singur dor — de eventuale sugestii venite de la Ronsard (De l’election de mon sepulcre) sau de cu­ tare poezie a lui Paul Bourget (Au bord de la mer), susţinere, putem adăuga, nu prea convingătoare, Ibrăileanu a sărit ars şi în Studii literare, p. 213, de­ clară : „Dacă poate (Eminescu) o fi citit pe Ronsard este greu de tot de admis că o fi citit şi poeziile de duzină ale lui Bourget“ (sublinierile ne aparţin). Cri­ ticul nu vrea să admită, cu nici un preţ, realităţile ce-i contrazic presupunerile sau teoriile eşafodate in chip abstract, cărora apoi tinde să le integreze feno­ mene sau fapte literare, cu scopul de a le ilustra ori a le contura cît mai luminos. Eminescu nu era omul care să nu fi citit pe Ronsard, iar poeziile lui Bour­ get, fără a fi partea cea mai reprezentativă a talen-

135

136

tului acestuia, n-au fost judecate de nici un critic francez drept producţii „de duzină", aşa cum ten­ dinţa de a-şi arăta dreptatea cu orice chip, fără a-şi anula scrupulele, în aprecieri literare grăbite, i-o dicta lui Ibrăileanu. Pentru dovedirea unei susţineri, criticul nostru — dînd frîu liber pasiunii sale (căci în polemică devenea clocotitor de pasionat) — ştia să fie şi oportunist, jonglînd cu argumentele sau tăcînd, atunci cînd interesele grupării literare sau po­ litice din care făcea parte îi dictau anumite atitu­ dini. Pornit pe această pantă ispititoare, a ajuns chiar să susţie — în ziarul Mişcarea, din 14 ianuarie 1910 (reproducere după ziarul Viitorul ?), A treia scrisoare deschisa către Gherea (comunicare D. Murăraşu), cum că pentru represiunea răscoalelor din 1907 n-au fost ucişi decît 419 ţărani, cifra care se dădea de obicei (11.000) fiind, după dînsul, rezul­ tatul unei exagerări, dictate de socoteli politicianiste, „pentru a mistifica lumea". în felul acesta, criticul nostru vorbea de funie în casa spînzuratului.

Aceleaşi procedee, uneori, şi în literatură. Un exemplu concludent : atitudinea sa faţă de Duiliu Zamfirescu. Sînt convins că Ibrăileanu l-a apreciat mult, totdeauna, dar din cauză de... politică literară l-a ignorat ca scriitor şi l-a ironizat ca polemist. La moartea poetului, directorul Vieţii româneşti a scris nnduri admirative vibrante, mai ales pentru roman­ cierul dispărut. Ele nu sînt rezultatul unei constatări ad-hoc sau al unei lecturi proaspete (aşa cum făcea N. Iorga, care ierta pe răposaţii atacaţi o viaţă în­ treagă, citindu-i atunci şi descoperindu-le talentul după „spartul iarmarocului" ; despre o nuvelă a lui Macedonski spune cucerit : „dacă nu se mai cheamă asta o capodoperă nu ştiu ce s-ar mai putea numi

astfel"). Rîndurile admirative ale lui Ibrăileanu trădau o apreciere susţinută, de veche provenienţă şi consecventă ; ele zbucneau acum liberate de contingenţele scrupulelor şi ale oportunismului literar, le­ gate de activitatea unui secretar de redacţie.1 Pe alţii însă nu i-a apreciat niciodată, nici îna­ inte, nici după moarte. De exemplu faţă de finul, nuanţatul, talentatul şi inteligentul Anton Holban n-a exprimat nici o aderenţă sufletească, deşi ar fi fost de aşteptat ca sentimentul morţii exprimat de acest scriitor, cu o profunzime şi un tragism unice în literatura noastră, să fi trezit ecouri în sufletul care era şi el extrem de sensibil la acest sentiment cultivat şi disecat permanent într-o existenţă obse­ dată anxios de fantoma „supremei ruşini", cum a numit Ibrăileanu moartea.2 Şi nici pe Bacovia se pare că nu l-a apreciat de loc, ceea ce a rămas pentru mine o turburătoare şi dezolantă enigmă ; ba, după cît ştiu, el a şi fost res­ pins de Viaţa romaneasca dacă e să credem o des­ tăinuire de-a poetului, reprodusă de I. Valerian într-un interviu.

Altă mirare a mea a fost pricinuită de atitudinea criticului faţă de poezia lui Alecsandri, pe care o subaprecia, ca atîţia cercetători de la noi, care soco1 în legătură cu Duiliu Zamfirescu, s-a constatat cu drept cuvînt (cf. prefaţa de Mircea Zaciu, de Ia culegerea de nuvele Spre mare, din „Biblioteca pentru toţi“) că romanul Adela al lui Ibrăileanu prezintă asemănări curioase de tema, situaţii şi atmosferă, cu povestirea Spre marc, a scriitorului reabilitat post-mortem de criticul nostru — desigur un sta­ tornic admirator al acestuia. .

2 Să notăm aici, în treacăt, o curiozitate literară. Victor Hugo spusese : .,// est bumiliant d‘expirer“, iar Leon Bloy : y.]’ai bonte de la mort“.

137

teau că e incompatibilitate între admiraţia pentru Eminescu şi simultan şi pentru Alecsandri.

O trăsătură a scrisului lui Ibraileanu, care — tre­ buie să mărturisesc — nu lasă loc la o favorabilă apreciere, e abuzul de expresii transpuse din franţuzeşte, de multe ori în traducere literală, ceea ce recunoaştem că a fost o modă pe vremuri şi, ca orice modă, şi acest procedeu trăda o atitudine de cpatare din partea celui ce apela la dînsul şi, în acelaşi timp, o nuanţă de snobism. Mai mult — indiferent dacă e cazul lui Ibrăileanu sau nu — de cele mai ade­ seori această trăsătură a limbii întrebuinţate de ci­ neva, prin grai sau mai ales prin scris, denotă o ati­ tudine de om speriat de ceea ce ştie, adaug : de pu­ ţinul ce ştie, căci mai totdeauna un astfel de obicei dovedeşte o asimilare relativ superficială a sursei, pomenită mereu, tocmai pentru a se arăta tuturor o familiarizare de fiecare clipă cu expresiile reluate la orice prilej. Dar tocmai contrariul pare evident pen­ tru cel care a putut constata adesea că stăpînirea solidă şi serioasă a unui idiom nu duce la astfel de eşafodări verbale, create ad-hoc, ci dimpotrivă, cu­ noştinţele pe care cineva le posedă părînd — în acest caz — fireşti, ele nu se cer etalate cu te miri ce prilej, ca să apărem faţă de cititor sau ascultător in ipostaza care ne convine, socotită ca mijloc sigur de reliefare a prestigiului intelectual.

Iată ce pot spicui în treacăt, din scrisul lui Ibrăileanu, pentru ilustrarea celor afirmate mai sus : ,,gind de dinapoia capului" (Scriitori români şi strâmiy p. 223) ; (Xenopol a fost) „de un comerţ plăcut“ (Nete şi impresii, p. 254) ; „neştiind să-şi "dea 138

o continenţă, cum se zice" (Scriitori români şi strâ-

ini p- 18. Dar, din păcate, nu se zice aşa în româ­ neşte) ; aiurea susţine ca anumită chestiune inu nmează cu alta, întrebuinţează vorba cocu etc., altă­ dată (am rătăcit referinţa) spune : „o rochie care nu jura cu cea pe care a schimbat-o". In Scriitori şi curente, p. 119, citim : „Slăbiciunea acelor două nuvele romane e o dovadă de cele ce înaintam ai aici", sau (Note şi impresii, Eminescu, p. 183) : „ideile sale (ale lui Eminescu) nu sînt decît (...) o \abuiizare a emotivităţii sale“. „Jean Bart (...) a făcut parte din confrăţia intelectuală socialistă şi a luat plini pen­ tru totdeauna (Note şi impresii, p. 191), sau încă : „Dl. Topîrceanu tratează asta prea in diletant" (Ibid, p. 218), ori : „acum mi se heurtau toate de­ prinderile" (citat de Savin Bratu ; în Studii emines­ ciene, p. 666).

Trecem acum la chestia stilului său propriu-zis.

S-a susţinut că-i lipseşte darul de stilist ; cred că e o părere ce s-ar cere revizuită, căci e prea absolută, prea tranşantă şi, deci, în general, nedreaptă. Ibrăileanu avea un stil extrem de familiar (cînd nu re­ curgea cu orice chip la expresii franceze, evident căutate), un stil chiar vulgar uneori, dar propriu.

Un exemplu {Studii literare, p. 56) : vorbind de poeţii tineri şi de eroinele concepute de ei, cu mult mai îndrăzneţe, criticul scrie că ei creează eroine angelice, „dar — ierte-ni-se expresia — care dau la om". Alteori stilul, neîncetînd de a fi familiar in ceea ce priveşte construcţia, e totodată original ca expresie. Astfel în Studii literare, ed. a IlI-a, p. 46, citim ; „în orice bărbat e şi o femeie (în unii scandalos de mult, cîteodată penal de mult) şi invers .

N-are stil ? Erezie ! Citiţi recenzia (din Scriitori ro­ mani şi străini) despre Ţi-aduci aminte? de Sado-

139

veanu Citează : „O păsărică mai ţîrîie pe o creangă de sînger". Criticul adaugă : „Cît noiembrie e în aceste cuvinte ! (Nuvelistul zugrăvise un peisaj din cea din urmă lună tomnatecă.) Stilul lui Ibrăileanu e un stil prin excelenţă vorbit. Mereu întîlnim expresia : „Dar asta e altceva", sau : „Nu, sînt lucruri care nu se uită niciodată", sau, în portretul despre Gh. Panu, cu prilejul caracterizării darului oratoric al polemistului : „Rupea omul acesta. Sfîşia." Ibrăi­ leanu nu evita cacofoniile, cum nu le poţi totdeauna evita în vorbirea curentă. în astfel de vorbire cu­ vintele asemănătoare se găsesc adesea prea apropiate unele de altele. Exemplu din Scriitori romani şi stră­ ini, p. 168 :... „distonate cu această tonalitate de la început. Dar nu despre această este vorba." Ocupîndu-se de povestirea Calicul din Talpalari, atri­ buită lui Creangă, citim în Scriitori romani şi stră­ ini, p. 140 :... „Şi în adevăr, se vede bine, bine de tot, dar de tot că nu e scrisă de Creangă". în acest stil rorbit, familiar, întîlnim nu o dată şi expresii banale : „frumuseţe rară" {Studii literare, p. 24, Adela) şi altele de acelaşi calibru. Dar expresia cu întorsături originale revine : „Maiorescu răspundea rar, numai cînd, numai la ce, numai cui, numai cît trebuia" {Note şi impresii, p. 146). într-un singur articol, poate, nu e cel cu care şi noi ne-am familiarizat ; nu e „Ibrăileanu" : în Foi­ letoanele lui Caragiale. Acolo e confuz, prolix, pe­ dant, alambicat. Dar adăugăm satisfăcuţi că aceasta e o excepţie. Şi N. Iorga a fost învinovăţit de lipsă de stil, şi 140

totuşi avea unul foarte personal, foarte caracteristic şi cmd te obişnuiai cu dînsul — chiar cuceritor.

Ibraileanu, care n-avea alte puncte de asemănare cu adversarul său literar, aici se apropie de el.

Criticul nostru, în fond, era un temperament romantie : era sentimental, deşi căuta să-şi camufleze această atitudine sufletească, avea imaginaţie, pe care greu o putea frîna, şi mai ales poseda o încli­ naţie nativă spre generalizări şi mai cu seamă spre exagerări. Mai mult, poate, decît Caragiale, ar fi fost îndreptăţit să spună : „Văd monstruos".

Ascultaţi o reflecţie de a sa, formulată în textul unei prelegeri (Curs universitar, T, p. 282) : „(Poezia lui Eminescu) e cea mai înaltă poezie care se poate scrie într-o literatură". Acesta era pliul său tempe­ ramental (ca să utilizăm o vocabulă agreată de cri­ tic). Cînd laudă pe un scriitor român, se simte obli­ gat să-l compare cu toţi scriitorii mari din lumea în­ treagă. (Aici se aproprie de alt adversar literar al său : de Mihail Dragomirescu.) Aşa s-au petrecut lu­ crurile cînd a fost vorba de Creangă, aşa cu Emi­ nescu mai ales, dar chiar şi cu multă vreme ostracizatul Duiliu Zamfirescu : Saşa Comăneşteanu e unul din tipurile cele mai ideale de feminitate din „toate literaturile". Scurt ! Nu se mulţumea numai cu literatura noastră ; îi erau necesare, pentru ilus­ trarea comparaţiilor sale, şi multe din cele străine — franceză, rusă, italiană, engleză, spaniolă etc. (căci ce altceva poate însemna : „din toate literatu­ rile", şi pe cîte din aceste literaturi, Ibrăileanu •care nu putea fi atoateştiutor — nu le cunoaştea !).

Altădată, vorbind despre Sadoveanu : „în acest gen {contopirea omului cu natura, n.n.) d. Sadoveanu e un foarte mare scriitor european". Şi se grăbeşte să

14!

142

adauge : „Am cîntarit bine cuvîntul". Desigur că era convins că totdeauna îl cîntărea bine.

Exemplele se pot înmulţi. Despre Creangă, de exemplu, susţine că, în ceea ce priveşte talentul, „nu cedează nici unui povestitor din lume“ (După răz­ boi, p. 33). în acelaşi ton era vorba şi despre Caragiale, Eminescu („un fenomen ! Muntele ţîşnit din cîmpie. O minune ! Ceva neexplicabil şi neaştep­ tat"), şi despre literatura noastră populară („cea mai frumoasă din lume"). Exagerări — şi cînd face unele rezerve. Avea ce avea criticul nostru cu pos­ tumele lui Eminescu, pe care le consideră mai prejos ca valoare decît poeziile clasice ale aceluiaşi scriitor, cînd — printre ele — se pot constata inspiraţii tot atît de strălucite ca şi cele mai ilustre poezii publicate de poet.

Aceeaşi admiraţie tumultuoasă şi dezlănţuită şi faţă de unii scriitori contemporani. Mi-a fost dat să aud pe un conferenţiar de elită al nostru susţinînd că Ibrăileanu n-a avut aderenţe, deci nici cuvinte de apreciere, faţă de Panait Istrati, deoarece, scriind în limbă străină, el nu reprezenta sufletul româ­ nesc, ceea ce, pentru critic, era o condiţie primor­ dială ca să aprecieze pe un scriitor de-al nostru.

Pentru a arăta lipsa de justeţe a acestor aserţiuni, trimit pe cititor la volumul Studii literare, unde va găsi două recenzii elogioase despre autorul Chirci Chimlina, iar în paginile ultime ale acestor amintiri voi avea prilejul să aduc şi alte dovezi în acest sens.

Exagerată îi era admiraţia şi pentru alt scriitor contemporan : Ionel Teodoreanu, care ajunsese să-l epateze pe criticul nostru. în studiul Creaţie şi ana­ liză, găsim comparaţii forţate : Pere Goriot şi...

Olguţa^ Olguţa în dreapta, Olguţa în stînga; cel puţin în clipele cînd scria aceste rînduri Ibrăileanu ajunsese să considere creaţia epico-lirică a prozato­ rului ieşean drept una din cele mai înalte culmi lu­ minoase a producţiei literare autohtone.

Hotărît, cînd era vorba de admiraţie, criticul nostru nu înţelegea să părăsească piscurile cele mai ameţitoare. Ce rost putea să aibă o apreciere domoală sau temperată de o mică rezervă ? Şi dacă Ionel Teodoreanu îi apărea în această lumină orbi­ toare, închipuiţi-vă în ce delir admirativ va cădea criticul nostru cînd va avea prilejul să vorbească de un titan al literaturii universale şi de o capodoperă a sa. Analizînd Război fi pace, Ibrăileanu va avea o izbucnire explozivă de admiraţie totală, numind pe Tolstoi (de data aceasta poate fără exagerare) : „cel mai mare romancier din lume" (Scriitori, ro­ mâni fi străini). Despre Turgheniev va spune : „E poate cel mai mare poet în proză al omenirii". „Bosa" admirativă a criticului nostru era extrem de pronunţată şi, din cauza asta — în împrejurări în care-şi exercită acest fel de apreciere — sufletul, tonul şi stilul lui erau urcate la diapazonul cel mai înalt. Din toate gradele de comparaţie, superlativul absolut, dar mai ales relativ îi era cel mai familiar şi în afară de graniţele lui scriitorul nostru nu-şi gă­ sea tihnă nici rost de a fi. Procedeul poate da naş­ tere l.a unele rezerve din partea cititorilor mai puţin avîntaţi. Ca temperament, ei pot semnala pe-alocun şi cîteva sărituri dincolo de cal, aprecieri care depă­ şesc judecata ponderată şi prudentă — totuşi atitu­ dinea aceasta vădit exagerată parcă e de preferat celeilalte comportări critice, de la antipodul ei : rezerva faţă de orice, neputinţa de a te entuziasma,

143

spiritul rigid şi sistematic denigrator, tendinţa de minimalizare şi de nivelare a oricărei culmi sau însuşin ce ar depăşi linia de mijloc, otova, pe placul atîtor spirite mai puţin apte de a vibra intensiv la contemplarea frumosului.

Atitudinea primă are desigur inconvenientele ei, dar e mai comunicativă şi mai umană.

144

Unde însă Ibrăileanu se găsea şi mai integral la largul său, acolo unde-şi afla tot rostul activităţii şi al vervei era în cadrul generalizărilor, pe care le utiliza copios în expunerile sale critice. Ele îi erau absolut trebuitoare în judecăţile ce exprima : fără de ele argumentaţia sa i s-ar fi părut necompletă şi amputată de cel mai strălucit mijloc de convingere.

E adevărat că eventualele excepţii evidente, de ne­ contestat, ce-i apăreau în cale îl deconcertau adesea şi chiar îl chinuiau din cînd în cînd. El însă — is­ coditor şi diplomat — le prevedea mai totdeauna şi atunci anticipa în argumentare, simţindu-se încolţit de asemenea „rezistenţe" : „Că sînt şi excepţii — e sigur" (Studii literare, p. 47).

Neîndoios e, de asemenea, că Ibrăileanu a fost nu o dată victima acestor generalizări, pe care le căuta cu tot dinadinsul şi se pierdea în ele, „ca-ntr-o mare de visări dulci şi senine", pentru dînsul ; pen­ tru noi : o mare adesea tulbure şi cu volburi perfide.

Tendinţa sa aproape permanentă era de a stabili punţi comune între autori, între epoci, legi dure şi sever îngrădite : „toţi sînt" aşa şi pe dincolo. La gmdul unui gest de opoziţie firească din partea citi­ torilor, le-o lua înainte, cu o frază ca aceasta {Scrii­ tori români fi străini, p. 105) : „Cu primejdia de a fi învinuit de pedantism, de determinism deşănţat,

de clasificaţionism (sic), de scientifism (sic) â la BoiriMird et Pecuchet“ etc. Şi îndată se cabra la gîndul excepţiilor... Dar, dibaci, ştia să-şi îndepărteze orice nelinişte în această privinţă : „Acum, desigur (...), am găsi şi abateri (...). Dar abaterile (...) sînt atîc de puţine şi atît de puţin contrare regulei, încît mai degrabă trebuie să ne surprindă regularitatea concomitenţei scoase aici în relief şi să ne convingem încă o dată că tot ce e omenesc e supus determinis­ mului, ca şi restul universului/4 (Scriitori romani şi străini, p. 108.)

Energia pe care Ibrăileanu o cheltuia ca să ex­ plice excepţiile la regulile generale, de el stabilite, dacă şi-ar fi întrebuinţat-o analizînd numai operele, aşa cum se prezentau, fără această guerilla continuă cu adversari reali sau posibili, studiile sale ar fi fost şi mai strălucite, disecţia operelor mai ingenioasă şi mai adîncă.

In activitatea poetică a lui Eminescu criticul deo­ sebise două faze: „în faza primă (pînă la 1879, Eminescu are rima excelentă44 {Studii literare, p. 168).

Acestei afirmaţii prea absolute i se pot opune exemple numeroase, care o infirmă, măcar în parte.

Rime eminesciene, din această fază : argint-cînt, argint-mormînt, înflorit-urit, lind-bdtrînd, adîncpling, intrat-v,ady zbor-nori, popor-zori etc., etc., Parcă-1 aud răspunzîndu-mi : „Că sînt şi excepţii, desi­ gur44. Atunci ? La ce bun să legiferăm, cînd adesea excepţiile ne invadează şi înnăbuşă sub avalanşa lor regula aprioric stabilită ?

Aiurea : „din 17 rime, aşadar 50% au n şi m (iar n şi m formează numai 10% din consoanele limbii").

145

Parcă te simţi ispitit să-l întrebi, ca Alescandri pe Gh. Panu, într-o şedinţă a Junimii : „Domnul e financiar ?“ Altă afirmaţie ce poate fi uşor contrazisă. Pe Ibrăileanu îl indispunea într-o poezie a lui Eminescu repetarea prea apropiată a vorbei >atunci : „n-ar fi lăsat-o Eminescu pînă la urmă dacă ar fi fost sănă­ tos şi ar fi publicat el poezia, căci în poeziile defi­ nitive el nu dă dovezi de o astfel de sărăcie ver­ bală". Ba da, de mai multe ori (deşi nu pot califica aceste scăpări de condei drept „sărăcie verbală"), dar e curios cum criticul trece peste ele, fără să le observe. Două sau trei exemple, concludente : Mîna careta ţinut sceptrul universului şi gînduri Ce-iăii cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri. {Scrisoarea I, deci poezie definitivă.)

Din Sărmanul Dionis : Creşterea (...) unei garoafe (...) ce creştea într-o oală.

Din împărat şi proletar : ...spuneţi că-i omul o lumină Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin ?

Nici o scînteie}ntr-însul nu-i candidă şi plină... sau :

146

Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor şi vine albastre se trăgeau pe faţa ei albă ca o mar­ moră vie.

(Făt frumos din lacrimă) Cititorul ar putea uşor completa lista, cu mai multe exemple decît am dat mai sus.

Altă generalizare : „Un scriitor care se respectă evită repetarea unei singure metafore".

„Că sînt excepţii — desigur", adaug eu la acea­ sta ; şi la scriitorii noştri (chiar la Ibrăileanu), şi la cei francezi, şi, fără îndoială, la mulţi alţii. Şi la Eminescu, de asemenea, dacă n-ar fi decît imaginea stelei ce a murit, care pare-se că l-a obsedat, căci o găsim repetată şi în manuscrise, şi în unele articole din Timpul. Alta : „Creatorii operelor literare nu prea şarjează pe femei". Exemple contrare se pot găsi, şi aici, destul de bogate.

H. Sanielevici (Poporanismul reacţionar) numea cu răutate articolele de acest fel ale lui Ibrăileanu : „micile causerii balcanice". Nu-mi voi însuşi, desi­ gur, această calificare a plinului de vervă polemist, dar voi aminti aici că la curs (e adevărat, deci, că înainte de apariţia rîndurilor mai sus-citate), auto­ rul Spiritului critic... vorbind o dată, în treacăt, despre acest scriitor, 'l-a elogiat în chip liric — terminînd cu aprecierea generoasă şi mai mult decît modestă : „Eu — critic literar ? Dl. Sanielevici este astăzi adevăratul critic al nostru" '.

Ce deosebire între această judecată de valoare şi acele ale polemistului certăreţ şi foarte înzestrat — mă grăbesc să adaug — mai sus-pomenit !

Cîteva din ele (spicuite din Adevărul literar, 21 sept. 1930) : „Cazul meu n-are pereche în lume : unul din cei mai mari creatori pe care Ta produs omenirea (sublinierile îmi aparţin, n.a.), e profesor de limba franceză 'la cursul secundar, după treizeci de ani de muncă titanică şi sacrificii nemaiauzite".

1 A recunoscut-o şi în scris, numind pe Sanielevici „cel mai competent dintre criticii tineri“ — la care cel lăudat adaugă : „adică mai competent chiar decît d-sa (fiindcă nu cred să se numere d-sa între criticii bătrîni)“ (Poporanismul reacţionar, p. 140—150).

Aşa e : nu s-a înşelat.

147

148

„Ibrâileanu şi alţi cîţiva din jurul revistei (...) au scris (...) că sînt „cel mai elegant mînuitor al prozei române ştiinţifice". Mai elegant scriitor decît Maiorescu p Eu aş crede ca da.“ „L-am recitit în acest moment (studiul autorului despre Sărmanul Dionis) : nu există în critica ro­ mdnească vreun studiu care să poată fi asemănat cu dînsuly ca psihologie, gîndire, cunoştinţe, stil şi poezie." „Cînd public vreun articol care cuprinde idei noi şi surprinzătoare — şi care din articolele mele nu cuprinde astfel de idei ?"

Ce păcat că un critic şi polemist de talent necon­ testat şi ale cărui studii, chiar cînd nu le aprobi, nu le poţi lăsa din mînă pînă nu le isprăveşti, s-a putut da în spectacol, tăindu-şi craca de sub pi­ cioare şi şi-a indispus cititorii şi poate pe admira­ torii săi cu asemenea ditirambi lipsiţi de echilibrul bunului-simţ adresaţi propriei sale persoane. Ibrăileanu, la începutul bolii sale, a încredinţat într-o vreme lui Sanielevici redacţia revistei Viaţa romănească şi mult timp a avut o încredere oarbă în părerile şi valoarea, pe care le considera de cea mai înaltă calitate, ale colegului său. Apoi au venit frecu­ şurile polemice, opiniile literare reciproce s-au dis­ tanţat în mod vizibil şi peste entuziasmul (peste multe entuziasme ale criticului de la Iaşi) s-au aşternut văluri de scepticism sau de dezamăgiri.

Autorul Poporanismului reacţionar nu 1-a slăbit pe Ibrăileanu încă multă vreme. A făcut ocazional şi un portret şi o descriere — al omului şi a am­ bianţei , care au produs senzaţie. Pe criticul ieşan îl zugrăveşte lungit „într-un colţ de pat (...), cu barba şi părul vîlvoi, cu ochii mari, uneori fioroşi,

c-un imens nas acvilin, secundat de pomete excesiv pronunţate. Vorbeşte cu voce cavernoasă, puţin cam sinistra. înfăţişare şi mişcări de sfînt zugrăvit într-o biserică de sat, — de pescar devenit apostol. Dea­ supra patului e întinsă o cuvertură, ca un polog — pe dînsa cade necontenit molozul tavanului ce se dărîmă. Ibrăileanu n-a găsit niciodată, în timp de decenii, energia de a-1 repara, şi de aceea i-a năs­ cocit leacul conservator al cuverturii. în auzul lui Ibrăileanu nu pronunţaţi cuvîntul Bucureşti : se în­ gălbeneşte la faţă, cuvîntul fiind pentru el sinonim de Ghehenâ (...). Cînd vede un automobil, Ibrăi­ leanu devine palid : zice că-i o născocire a diavo­ lului"... şi aşa mai departe, în acelaşi ton plin de vervă maliţioasă, cu exagerări inerente scrisului po­ lemic, deşi nu totdeauna prea departe de adevăr. Şi totuşi, hăt tîrziu, criticul „de pe meleagurile lui nordice" s-a lăsat fotografiat la volanul unui automobil şi mai tîrziu i-a fost .dat să moară tocmai în... „Ghehena" Bucureştilor.

Despre acest ultim şi tragic capitol îmi rămîne să mai vorbesc.

Pe la sfîrşitul iernii din 1935, m-am dus să-l vizi­ tez pe fostul meu profesor — atins mai de mult de boala sa incurabilă — la Sanatoriul Diaconeselor, din şoseaua Ştefan cel Mare. Aflasem întîmplător că se găseşte acolo, de la un emul literar de-al Pro­ fesorului. Fiind sigur, pare-se, că-mi exprim doar un deziderat platonic, cînd i-am spus că aş vrea să vizitez pe bolnav, în noul şi pentru luni de zile statornicul şi ultimul său domiciliu, cunoscutul meu — indicîndu-mi vag adresa — s-a grăbit să adauge : „Dar e depaaarte" (cu alte cuvinte : „ştiu că n-ai

149

150

să tc duci niciodată pînă acolo"). Cînd nu e imposibil, obişnuiesc însă să-mi pun planurile în aplicare.

Aşadar, nu tîrziu după acest dialog, am pătruns pe poarta sanatoriului, într-o după-amiază ceţoasă.

Instituţia sanitară nu era de loc departe. Un tramvai te transporta acolo în cîteva minute. „Nu-mi închipui o prăbuşire a sufletului, spune Leon Bloy, care să depăşească melancolia unui peisaj protcstant, în luna lui ianuar" (adică pe vreme de iarnă).

Cu fraza aceasta în gînd, am pătruns în încăperea austeră şi tăcută, administrată de un ordin religios feminin reformat... Umbre aproape imperceptibile pe culoare... o sală de aşteptare, cu reviste ilustrate pe mesuţe... Am aflat ocazional, ceva mai tîrziu, că vizitatorii Profesorului sînt extrem de rari. El însuşi constata aceasta, în treacăt şi cu vădită amă­ răciune, într-o convorbire cu un cunoscut de-al său, ce şi-a publicat impresiile. în ceea ce mă priveşte, în cele vreo şapte luni de zile cît l-am frecventat cu regularitate, n-am recunoscut acolo decît doi vizi­ tatori străini, în afară de unele rude. Pe prietenii apropiaţi ai bolnavului şi pe colaboratorii săi proe­ minenţi nu am avut prilejul să-i întîlnesc niciodată la căpătîiul singuraticului bolnav.

Asistenţa permanentă şi devotată a doamnei Ibraileanu era extrem de discretă. Tovarăşa de viaţă a criticului a fost îngrijitoarea de fiece clipă — pînă la cea din urmă — bolnavului nefericit, care, ri­ dicat între perne, perora cu o vervă mai tînără cu mult decît acea pe care i-o cunoşteam din vremuri îndepărtate. Doamna Ibrăileanu se pierdea în umbra perdelelor sau se strecura nesimţită pe uşă şi revenea tocmai în momentul cînd prezenţa ei era

necesară. Nu lua parte la discuţii, nu le întrerupea era umbra tutelară, anume lăsată să uşureze su­ ferinţa şi traiul chinuit ale ilustrului ei soţ — cu abnegaţie, gingăşie şi cortegii de atenţii. Bolnavul a avut parte de acest nepreţuit ajutor de fiece moment, care l-a salvat de apropieri străine, de neîn­ ţelegere sau de asistenţă oficială, rece sau cu devotament impus. în claustrarea lui tragică, Profesorul — pe care nu-1 mai văzusem de mai bine de zece ani — m-a primit cu vădită căldură, cu bucurie şi chiar... cu mîna întinsă,' ca să mi-o strîngă pe-a mea, ceea ce nu obişnuia să facă mai niciodată cu nimeni... Nu se vindecase de fobia microbilor — dimpotrivă ! dar admitea, se vede, unele derogări de la regula generală, în anumite împrejurări. Gîndul că şi-a impus un gest eroic, ad-hoc, m-a cam contrariat şi aş fi vrut să nu-i dau şi alte prilejuri de aprehen­ siune, cu această ocazie, avînd el desigur destule, care-1 torturau statornic.

De fiecare dată, eram reţinut cîteva ceasuri, de gazdă, protestînd cînd voiam să mă retrag, căci nu doream să abuzez de răbdarea celui pe care-1 vizi­ tam şi nici să-l obosesc cu prezenţa sau conversaţia mea. Doamna Ibrăileanu mi-a spus într-un rînd, conducîndu-mă la plecare, măgulitoarea vorbă : „Mata nu-1 oboseşti niciodată". Ba, cu altă ocazie, antrenat într-o discuţie literară, Profesorul m-a ru­ gat să aştept puţin, pînă ce va lua gustarea de seară, ca să continuăm (era vorba despre Eminescu, şi subiectul acesta îl pasiona în aşa grad, încit, comentîndu-1, uita de boală, de vremea ce trecea, de tot). Doamna Ibrăileanu i-a servit atunci frugala cină (cred că erau macaroane), într-o tigaie scoasă

151

152

de pe lampa la care fusese preparată sau încălzită, i-a aşternut un şervet pe plapumă, a pus tigăiţa pe ea şi o furculiţă, şi bolnavul, ridicat puţin de pe perne, a mîncat, repede şi preocupat, conţinu­ tul străchinii de metal (nu accepta farfurii — ar fi fost pentru el un serviciu prea complicat din punct de vedere higienic) şi imediat a revenit cu multă vervă la discuţia întreruptă, al cărei fir l-a înnodat dibaci cu cel care rămînea să-l mai desfăşoare, şi, ştergîndu-şi nervos cu şervetul mustăţile şi barba, a continuat : „Şi cum îţi spuneam“... şi iarăşi argu­ mente, gesturi, sublinieri de idei, reveniri, dialectică abundentă şi mai ales pasiune, care-i colora verbul şi emaciata figură.

Avea totuşi (o mare calitate !) arta de a asculta : cînd voiai să aduci şi tu un argument sau să-ţi ex­ primi o îndoială — nu te întrerupea, ci te lăsa să-ţi isprăveşti la rîndu-ţi tirada, care-i îmboldea apoi şi mai mult verva, o clipă reţinută, sau îi alimenta mai copios izvoarele nesecate ale argumctnelor.

Lucru curios ! Acest om, obsedat de suferinţa lui fizică, torturat de dureri şi de lipsa unei nădejdi conturate în mai bine, nu mi-a vorbit decît o sin­ gură dată de boala lui, în treacăt, la prima vizită, făcind un fel de... prezentare a unui personaj de care trebuia, în prealabil, să iau cunoştinţă. „Ştii ce boală am (dar eu nu ştiam) : tabes la beşicaşi lepede, evitmd parcă o umilinţă, a trecut... la ordi­ nea zilei, care era permanent alcătuită din discuţii literare şi uneori şi... politice. De la d-na Ibrăileanu am aflat, treptat, cîte ceva despre evoluţia bolii.

D-sa mi-a spus că soţul ei fusese operat, dar că mai era necesară o a doua intervenţie chirurgicală, pe care doctorii i-ar face-o cît de curînd, „dacă

n-ar fi vorba de Ibrăileanu". Sînt însă foarte precauţi şi prudenţi, de teama unei precipitări a deznodămîntului. Tîrziu am aflat că această a doua repriză a operaţiei n-a mai avut loc, bolnavul făcînd, peste vreun an, o criză de uremie care, fulgerător, i-a pus capăt catastrofal şi vieţii...

Nu vorbea aşadar de boala sa, pe care o simţea necruţătoare — făcînd una cu propria lui fiinţă—, ca o cocoaşă incomodă, ca o sarcină uriaşă ce-i apăsa umerele şi cerbicea şi de care nu putea să se elibereze, prin gesturi bruşte sau fugă. Cufundarea în lumea preocupărilor teoretice i se părea un mij­ loc de îndepărtare — măcar momentană — a obsesiei : supremă şi dureroasă iluzie, de care simţeai că nu se lăsa înşelat, dar de care se agăţa, ca de-o rîvnită salvare : era marginea bărcii apucate febril de mîinile crispate ale celui ce se îneacă... Am re­ marcat că starea înfloritoare a sănătăţii sau mă­ car lipsa apariţiei vizibile a unei boli eventuale, în fiinţa celor ce-1 vizitau sau despre care i se vorbea, îl cam indispunea — mai mult din mirare că poate cineva să trăiască necovîrşit de povara statornică a unei boli mistuitoare, fără de care condiţie, bietul om ajunsese să nu mai subiectiv cum era poată concepe existenţa.

— „Ce face cutare ?“, mă întreba uneori. „E să­ nătos ?“ — aceasta îl preocupa în primul rînd. S-a interesat, în special, de un fost elev de al său (şi coleg de universitate de-al meu), care, începîndu-şi studiile şi cariera în chip strălucit, a sombrat — în atmosfera apăsătoare de provincie — în abuzuri variate şi prelungite, ce i-au nimicit sănătatea şi viaţa, în aşa chip, îneît la autopsie nu i s-a găsit nici un singur organ sănătos : totul era putred şi

153

deşi omul se afla în puterea vîrstei şi se dis­ tingea prin cultura, inteligenţa, iar înainte i se des­ chidea un viitor care depindea de el să şi-l facă ră­ dios şi fericit.

Interesîndu-se şi de mine, în această privinţă, şi vorbindu-i de unele indispoziţii care de pe atunci îşi arătau colţii şi aveau să progreseze în vremurile următoare, silindu-mă — peste vreo doi ani — să urc şi eu pe masa de operaţie, mi-a replicat : „In orice caz, deocamdată eşti valid. Asta e mare şi rar lucru, pe care niciodată nu-1 preţuim îndeajuns."

Căutam şi eu — pe cît puteam — după această rapidă, reciprocă şi unică trecere în revistă a indis­ poziţiilor trupeşti să-i distrag atenţia, vorbindu-i de chestiuni care ştiam că-1 pasionau, dîndu-i veşti din lumea literară, sau de altă natură — unele din ele de care făcea mare haz. Bolnavul încerca să rîdă.

Ah, rîsul lui : dureros, forţat parcă, tragic! Se crispa, îşi agita muşchii feţei şi revenea brusc la expresia serioasă — de loc senină şi calmă —, parca jenat că a putut să se sustragă, măcar pentru o clipă, de la încătuşarea întregii fiinţe sub ghearele invizi­ bile dar nemiloase ale suferinţei sale. Totuşi, încer­ cările acestea de evadare — măcar cu alte metode şi pentru lucruri mai profunde şi mai odihnitoare — reveneau nu o dată, şi atunci îl simţeai parcă zbătindu-se să se elibereze din temniţa bolii, cerînd ca poetul : „des ailes, des ailes, des ailes“.

Asta i se întîmpla mai ales cînd vorbea despre ti­ nereţe sau adolescenţă. Era în el atîta vibrare sufle­ tească, atîta adoraţie pentru vîrsta tînără, încît cînd aluneca pe panta acestei discuţii — devenea elocvent, liric şi extrem de expansiv. „îmi retrăiesc clipă cu clipă viaţa de la 18 ani; cu îndeletnicirea nii nat,

154

asta mai cu seamă îmi petrec timpul. Atunci tră­ iam în adevăr şi nu-mi dădeam socoteala că sînt luat, zilnic, de curent şi mai tîrziu toate se vor schimba şi ne vom agita, şi vom suferi, şi ne vom analiza retrospectiv şi dureros. Acum — e singura existenţă pe care o trăiesc : amintirile de la 18 ani.

Sînt um cu acea viaţă, fac mai ales abstracţie de vremea care a trecut, de starea mea de azi, de tot.

Traiul meu actual e viaţa acelei vîrste cu care mă confund." Şi încheia, citînd pe Baudelaire : „J’ai plus de souvenirs que si j\avais miile ans“. Şi de­ odată, cu o strălucire fosforescentă în priviri, cu o transfigurare nu numai sufletească, ci aproape fi­ zică, exclamă : „Simt că aş fi în stare să mă îndră­ gostesc, ca la 18 ani, nu în chip libidinos şi respin­ gător, ci cu un sentiment pur, cu o iubire ideală şi luminos de adevărată". în acea după-amiază tristă, aurită însă de razele unor preocupări tinere, ce rîvneau să reconstituie o epocă a vieţii de mult trecută, a fost vorba de multe chestiuni în legătură cu subiectul, pe care însă nu le mai pot reclădi, în succesiunea lor logică, prilejuită de o replică întîmplătoare, de evocarea unei lecturi sau — prin aso­ ciaţie de idei — de o gîndire înrudită cu principala discuţie. îmi amintesc că venise vorba de Panait Istrati şi de înlănuţuitoarea lui povestire : Nermntsoula. Cum s-a putut susţine că Ibrăileanu n-ar fi avut aderenţe sufleteşti faţă de acest scriitor, pe care Frederic Lefevre, de exemplu, îl considera (în cartea sa Les matinees du hetre rouge) drept unul din cei mai înzestraţi povestitori ai vremii sale. Profesorul meu îi admira în chip clocotitor talentul, simţindu-se vrăjit de evocarea mai ales a virstei tinere,

155

156

a adolescenţei, din paginile de o prospeţime primă­ văratecă ale acestei istorisiri, ce evoluează într-un crescendo cuceritor, pina la sfirşitul primei părţi — o adevărată capodoperă. Partea a Il-a, fără să schiţeze o coborîre vizibilă a efectului artistic, nu se poate menţine nici într-un caz la înălţimile uluitoare ale părţii întîi.

Eram sub impresia recentă şi turburătoare a aces­ tei lecturi plină de miresme. împărtăşeam criticu­ lui entuziasmul meu şi găseam mereu un ecou nespus de viu în sufletul celui ce mă asculta înfiorat de emoţie. Evocam pe rînd părţi din subiect, replici, aspecte şi ne opream vrăjiţi la refrenul comunicativ şi armonios : NerrantsouU fundoti, pe care eroina îl cînta, sărind sprinţar ca o căprioară, pe marginile şanţului. Mi-a fost dat să văd, cu acel prilej, un tablou unic şi revelator : criticul grav, învins de boală, însă uitînd, pentru cîteva clipe, de suferinţă, griji şi preocupări, transfigurat brusc şi întinerit ca prin farmec, gesticula — săltînd între perne — şi clama răguşit şi cucerit de emoţia evocării vorbele exotice atît de semnificative, atît de „ne-nţelese, pline de-nţelesuri“ : Nerrantsoula fundoti.

Liniştit brusc, criticul adăugă, ca o concluzie a entuziasmului său juvenil : „Nutresc un proiect de studiu : Psihologia adolescenţei. Cîte aş avea de spus cu acel prilej ! Cîte nuanţe de aspiraţii, cîte faţete ale sufletului tînăr, neîntinat de vîrtejurile vieţii, cîte tendinţe proaspete şi pline de lumină !“... Şi deodată, fără să mă aştept cîtuşi de puţin la o astfel de deviere a discuţiei, Profesorul îmi pomeni de nişte cugetări de-ale mele, publicate într-o re­ vistă, sub titlul Aşchii dintr-un roman, cu vreo ciţiva ani in urmă. „Ai printre ele una, îmi spuse

el, care mi-a mers la suflet. O intitulezi Tinereţe, daca nu mă înşel." Şi se simţi dator să adauge şi să insiste : „Să ne înţelegem, toate sînt bune, dar asta — în special m-a îneîntat. Te rog copiaz-o pentru mine şi adă-mi-o data viitoare, s-o mai recitesc." Extrem de jenat, a trebuit totuşi să mă execut. Mi s-a părut însă că ar fi prezumţie din parte-mi să-i ofer un autograf, 'de aceea am tăiat din revistă rîndurile respective, le-am lipit pe o foaie albă şi i le-am dus. Iată ce spuneam acolo (transcriu „aşchia" aici, pentru ca cititorul să apre­ cieze mai exact gradul de iluzionare a bunului critic, care în epoca tinereţii plasa toate fericirile, iar nişte notaţii fugare şi destul de stîngace îi puteau deschide perspective miraculos însorite) : — „Tinereţe, vînt care-ţi flutură părul, cînd stai la fereastra vagonului, miros de iarbă verde şi umedă, de flori de păpădie, nădejdi fertile, orizon- . turi ceţoase de oraşe mari, convorbiri animate la colţ de stradă, birou încărcat cu volume, muzici de întraripate poeme, veşnicul «te iubesc», jertfă, sunet de sticle, feţe de mese pline cu coji de alune, «c’est la vaaalse brune», paşi tacticoşi, în noapte, pe trotuare pustii, răcoare care-ţi umflă plămînii, orăcăi­ turi de broaşte, rîsete, soare pe pagini de cărţi, dea­ luri viu colorate, gări, coşuri de fabrici şi iarăşi cascade de soare..."

Cînd, în vizita următoare, i-am dat hîrtia cerută, a luat-o şi — fără să spună nimic — a păturit-o şi a pus-o sub pernă, iar mai tîrziu n-a mai fost vorba de aşa ceva niciodată.

Tangenţial, ne-am oprit cîndva şi asupra Adelei şi l-am văzut emoţionat cînd i-am spus că faţă de altcineva poate m-aş jena să mărturisesc că citind

157

158

cartea — la anumite pasaje am lăcrimat. „Ce mai încolo-încoace ? Autorului pot sa-i spun fără încon­ jur : Am plîns, domnule Ibrăileanu : ăsta e cuvîntul cel mai potrivit şi mai adevărat/4 Altădată, evocînd publicaţiile la care colabora în tinereţe, adăuga înspăimîntat ad-hoc şi uşurat apoi ca de-o piatră ce-i apăsa conştiinţa : „Vai, ce prostii scriam pe atunci ! Cînd le recitesc uneori, parcă mi-e ruşine de mine ; şi cu toate astea, aşa e tinere­ ţea : expansivă, sinceră, naivă, necritică, ignorantă/4 „Apoi vine cugetarea44, adaug eu — livresc şi poate adecvat. „Evident, îmi răspunde interlocutorul, dar se cam face aşteptată, de multe ori.44 Şi înşiram atîtea alte impresii literare — „ca măr­ gelele pe aţă44 — prin asociaţie de idei, trezindu-ne în inima unor subiecte pe care nu le bănuiam că ne vor întîmpina în discuţiile noastre. A venit astfel vorba odată despre Hogaş. îi aminteam — şi fă­ cea haz, apoi se bucura la extrem — că, la curs, cînd una-două ne pomenea de opera acestui scrii­ tor, eu eram foarte rebarbativ şi nu mă grăbeam să-mi însuşesc nici o atitudine admirativă faţă de ea — cunoscută doar în treacăt şi fragmentar, din unele pagini ale Arhivei de pe vremuri. Rămăsesem cu impresia — greşită — că Hogaş e plat şi mono­ ton. Mi-am revizuit-o însă, în mare măsură, citindu-i, cu o mentalitate mai receptivă, pe care o aduce virsta, Pe drumuri de munte, operă ce m-a incintat, prin multe pagini ale ei, datorită mai ales intensului sentiment al naturii, clocotitor în atîtea rinduri şi imagini — cu toată nuanţa lor livrescă de pe-alocuri şi mai ales m-a cucerit măreţia unei viziuni descriptive miraculoase. Admiraţia lui Ibrăi­ leanu faţă de entuziastul evocator al munţilor Mol-

dovei nu era necondiţionată şi oarbă. Avea şi mai ales a avut unele rezerve de formulat şi, cu răbdare şi perseverenţă, a reuşit să convingă pe autor de a estompa sau chiar de a face să dispară unele pete, 'datorate lipsei de echilibru în dozarea unor amă­ nunte, adesea îngrămădite fără selecţie, şi a unor expresii sau figuri nu totdeauna fericite. Vechiul text al Arhivei a trebuit deci dat la rindea şi scu­ turat de oarecare zgură. Autorul — recalcitrant la început — isprăvea prin a se convinge că opera sa nu va avea decît de cîştigat admiţînd retuşările ce i se cereau. Ibrăileanu îmi dădea, cu acest prilej — printre altele —, mai ales un exemplu conclu­ dent : primul manuscris al lui Hogaş purta pe co­ pertă o dedicaţie neaşteptată : „elevilor mei". „Nu era asta o carte de dedicat elevilor, pentru Dum­ nezeu." Pînă la urmă, autorul a renunţat la ea, dar un editor ulterior al operei a reintrodus-o, după cîte ştiu.

Dragostea lui Ibrăileanu pentru scrisul lui Hogaş trăda dragostea sa vibrantă şi entuziastă pentru pâmîntul Moldovei, pe care — în peisajul muntos — călătorul „pe drumuri de munte" a ştiut să-l redea în pitorescul său sălbatic şi sublim.

Ca în popasurile de pe căi de plaiuri, ne opream la cîte un scriitor, şi din popas în popas ne-am trezit, odată, în „poiana tăinuită" a operei lui Eminescu... Din ea ne-am desprins cu greu, mult mai tîrziu, după ce i-am trecut în revistă atîtea şi atîtea aspecte ale scrisului său, în mai multe „şedinţe prelungite cu insistenţă, prin voia gazdei şi cu apro­ barea tacită a doamnei Ibrăileanu, căreia ii ceream scuze la plecare şi care-mii declara că nimic nu-1 dispune, nu-1 întinereşte maii mult pe tovarăşul său

159

160

de viaţă decît o conversaţie despre Eminescu. „Ar sta, dacă ar fi după dînsul, pînă noaptea tîrziu să discute despre poet." Mărturisesc că, pentru a-i stimula verva şi pentru a-mi exprima sincer convin­ gerile, îmi îngăduiam din cînd în cînd să emit cîte o părere ce-1 contraria într-o măsură şi împotriva căreia, cu o rîvnă de adolescent, mobiliza un întreg arsenal de argumente, unele însă de esenţă pur sen­ timentală : „D-ta nu poţi să ştii, îmi spunea bunul meu profesor, ce a însemnat Eminescu pentru gene­ raţia mea. Ne-am născut parcă cu opera lui în gînd, am crescut, am îmbătrînit cu ea. Sărmanul Dionis ne îmbălsăma sufletul, ne-a învăţat să visăm şi să iubim. Ştiam pagini întregi din nuvelă pe dinafară.

D-apoi poeziile sale, armonia versurilor care nu pot fi traduse în nici o limbă : «Adormind de armonia codrului bătut de gînduri»... şi cîte altele." Şi de­ odată, începea să planeze, lansînd păreri entuziastadulative şi desigur, măcar parţial, exagerate. „Emi­ nescu e un mare poet european. E o personalitate echilibrată, armonioasă, consecventă în tot. O per­ fectă consecvenţă, de exemplu, în ortografie, în aşazisele sale imitaţii — de asemenea. Din ceea ce a publicat el însuşi, nu se poate constata nici o îmitaţie, ele intervin sporadic, doar în postumele sale.

Repetarea prea apropiată a aceloraşi cuvinte, în versuri, se poate întîlni, desigur, dar niciodată în poeziile sale clasice, unde nu le-ar fi tolerat poetul îndrăgostit de perfecţia şi muzica formei"... şi aşa mai departe. îi arătam, cu exemple concrete, că unele versuri din cele publicate de poet, sînt cîteodată ecouri din cutare sau cutare scriitor străin. Criticul asculta cu răbdare contraargumentarea şi — după o pauză de

i

reculegere — exclama : „Da, dar astea sînt elemente secundare, nu ceva care să angajeze personalitatea sa artistică"... şi aşa, la toate exemplele pe care 1 Ie aduceam. Citise paginile fragmentare din studiul meu intitulat Ecouri franceze în opera lui Eminescu.

In general, a avut indulgenţa să-l aprecieze favo­ rabil, subliniind informaţia, documentarea bogată şi chiar argumentarea, pe-alocuri logică şi conclu­ dentă. Dar imediat adăuga : „în mod nedezminţit vei sări nu o dată dincolo de cal. Aşa e natura unor astfel de studii, unei astfel de argumentări. Dorind să dovedeşti puţin, vei fi antrenat să dovedeşti mai mult decît trebuie." îi replicam — recunoscîndu-i în mare măsură justeţea celor afirmate — că în orice argumentare sîntem în primejdie de a sări dincolo de cal. Aceasta e esenţa procedeului polemic, căci — de cîte ori sîntem în situaţia de a dovedi ceva, împotriva părerilor unanime sau de mult şi solid stabilite, ne considerăm în luptă cu armata de ad­ versari, pe care regulile polemicei cer să o înfrîngem cu orice chip. Aş fi vrut să-i mai aduc, pentru circumstanţă, şi un argument din propriul lui arse­ nal. într-o discuţie precedentă despre acelaşi subiect, criticul — vorbindu-mi despre ediţia ce tipărise din poeziile lui Eminescu — mi-a mărturisit, între pa­ ranteze, că într-un loc a găsit că trebuie să schimbe forma unui cuvînt dintr-o strofă, pentru a-şi trage cenuşă pe turtă şi a-şi salva un punct de vedere. „Aici am fost şmecher", spunea criticul, zîmbind în barbă (regret că am uitat despre ce termen poetic a fost vorba). Aş adăuga — ceea ce desigur nu i-am putut spune, în cursul discuţiei noastre — că... nu numai acolo. în orice fel de discuţie, de argumentări, recurgem în mod benign şi discret la astfel de atitu11—4138

161

162

dini. E o armă de luptă, pe care adversarul o com­ bate, dar n-o înfierează, fiind şi el adesea mînuitorul unei alte arme similare. Se neliniştea cînd îi reproduceam versuri clasice de Eminescu, publicate de poet în Convorbiri literare, în care acelaşi cuvînt se repeta la distanţe foarte apropiate, stricînd,. întrucîtva, armonia întregului : „Şi corăbiile negre legănindu-se pe rîuri / Valurile verzi de grîne legănindu-se pe lanuri" (Scrisoarea III). Sau : „Vechiul cîntec mai străbate cum în nopţi izvorul sare / P-ici pe colo mai străbate cîte-o rază mai curată" (Scri­ soarea IV). Şi încă şi altele...

Voia să invoce, deşi timid, greşeli de tipar sau neglijenţe din partea zeţarilor. Cît despre cacofonii (toac<z ceriul etc.) le găsea fireşti pe acea vreme, ba apela chiar la argumentul sunetului onomatopeic, voluntar ales pentru crearea cît mai vie a impresiei auditive adecvate. „Noi, cei de azi, avem urechea diformată, rafinată la extrem, care ne crispăm cînd auzim sunete ce altădată nu loveau timpanul în mod neplăcut — deoarece era vorba de rostirea primitivă, sănătoasă a omului fără prejudecăţi şi cu sistemul nervos nealterat."

Altă ripostă din parte-mi : de ce Eminescu nu e apreciat în străinătate, la nivelul altor talente uni­ versal recunoscute ? Relativ la traducerile poeziilor sale, s-a vorbit — de un critic francez — că acele versuri ar da impresia unui „parolier pour une valse lente . Interlocutorul meu găsea că numai traduce­ rile nedibace sint de vină, Eminescu fiind, la urma urmei, chiar intraductibil, din cauza armoniei întime a stihurilor sale. Arătam că marii poeţi ai lite­ raturilor universale (un Heine, un Petrarca, un

Goethe) sînt traduşi totdeauna în franţuzeşte, în ceea ce anihilează mult din farmecul forproză mei, şi totuşi ei sînt peste tot admiraţi şi fără această redare a armoniei intrinsece şi intransmisibile în altă limbă a operelor lor poetice.

— Snobism, răspundea neobositul meu preopinent. Cutare mari poeţi sînt la modă ; e recomandabil să-i admiri, fiindcă-i admiră toată lumea. îl mai întrebam : de ce nu e la modă şi Eminescu ? — după care mă sileam să deviez discuţia spre alte obiective, căci apărătorul poetului nostru se agita şi se înfierbînta prea mult, susţinîndu-1 de pe toate baricadele, ceea ce-i putea fi dăunător să­ nătăţii. După ce se mai potolea întrucîtva — mai tîrziu —, deşi începuse a fi vorba despre altceva — revenea intempestiv la subiectul predilect : „Ai găsit ceva plagiat de Eminescu ?“ Mărturisesc că am fost deconcertat de inoportunitatea interogaţiei şi vădit jenat pentru a da un răspuns care, implicit, ar fi trebuit să cuprindă relatări explicative, lămu­ ritoare de punere la punct şi de separare hotărîtă a noţiunilor. Cu acel prilej însă a venit vorba şi de romanele lui Lovinescu : Mite şi Bălăuca, atît de discutate la vremea lor şi pe drept cuvînt atît de atacate. Ibrăileanu era adînc revoltat de indiscreţiile nebazate pe documente veridice ale autorului, de lipsa lui de pietate faţă de poet, de tonul neadecvat subiectului şi de întreaga atmosferă a celor două povestiri incriminate. în special amănuntul cu ploş­ niţa de pe gulerul hainei lui Eminescu îl scotea din sărite şi-l făcea să devie furibund. Contesta, cu acel prilej, orice calitate povestirilor în discuţie, pe care n-avea destule vorbe aspre ca să le condamne. Şu­ voiul convorbirii l-a dus chiar să recunoască supe-

163

164

rioritatea, ca valoare literară, a romanelor lui Mihail Dragomirescu. „E mai mult decît mă aşteptam în ele ; sînt compoziţii aş putea spune corecte — pe cînd Mite, Bălăuca — pf !“, şi avea un gest de repulsie şi de dezgust.

Am înţeles — şi nu era greu — că, dintre adver­ sari, pe acesta nu-1 iertase. Faţă de alţii — şi nu numai de Mihail Dragomirescu — era mult mai îngăduitor. în special pentru Ovid Densusianu se părea că ajunsese chiar la un fel de simpatie discretă şi de regret, din cauza ruperii relaţiilor dintre ei, de atîta vreme. Fuseseră colegi la Universitatea din Iaşi, unde-şi făcuseră studiile... şi-o vreme chiar prie­ teni... apoi zbucni o ceartă violentă între ei şi o viaţă întreagă s-au împuns, la fiecare ocazie, s-au apostrofat, s-au invectivat. „Vina a fost a mea, re­ cunosc — că am ajuns la această situaţie, care apoi s-a eternizat. într-o zi, fostul meu amic, din senin, a găsit de cuviinţă să înjure pe Eminescu, mergînd — în privinţa asta — pe urmele lui taică-sau. Am sărit ars (dincolo de cal !), i-am răspuns fără cru­ ţare şi în aşa fel, încît relaţiile noastre n-au mai fost cu putinţă să fie reluate după întîmplarea asta.“ Şi, aprinzîndu-şi o ţigară, adăugă liric şi mişcat : „Cît ne-am înjurat de atunci ! Parcă n-am fi fost noi aceia care, pe vremuri, făceam împreună chefuri la Finkelstein ! Cînd însă ne îngroapă atîta vreme trăită, parcă regreţi anumite ieşiri intempestive şi cînd patimile s-au mai potolit, parcă ai vrea ca lucrurile să fi luat altă întorsătură şi să nu ne fi întinat viaţa cu asemenea scăderi." Oftă şi trecu imediat la altă discuţie.

Aceste indicii însă au fost suficiente pentru mine ca să mă gindesc o vreme, cu tot dinadinsul, că aş

putea eventual încerca o apropiere între aceşti doi adversari neîmpăcaţi. Cunoşteam destul de bine cît de intransigent e Densusianu, cît de puţin maleabil în asemenea privinţi şi ce greu va fi să-l conving a face un pas, cu scopul de a se nivela obstacolele existente. Dar o altă încercare asemănătoare, din parte-mi, dăduse — spre marea mea mirare — rezultate fericite. Cu mai bine de zece ani în urmă, reuşisem să împac pe Densusianu cu Vasile Bogrea, minunatul om şi învăţat, care mă onora cu marea Iui prietenie şi care, în privinţa aceasta, a cedat pe toată linia şi a căutat să repare, prin vorbe şi atitudini, tinereştile de demult ieşiri intempestive, împotriva unui om pe care în fond îl stima şi faţă de care se făcuse vinovat de excese verbale, în toiul unor polemici ce au înveninat situaţia. Densusianu — ce-şi ascundea totdeauna sentimentele, dar care în fond se pare că a fost adînc mişcat de cele ce-i comunicasem despre Bogrea — a făcut un pas hotărît spre apropiere, invitînd pe fostul său adversar la Congresul filologilor, unde acesta a ţinut comu­ nicări, despre care Preşedintele Congresului — foarte zgîrcit în termeni laudativi — mi-a spus, la prima ocazie : „Bogrea s-a prezentat strălucit, în comuni­ cări şi discuţii". Am aflat apoi cu încîntarc că s-au stabilit relaţii strînse ştiinţifice şi personale între ei, că învăţatul clujean a fost invitat să colaboreze la Grai şi suflet, unde a trimis un studiu, care din nefericire a apărut... postum, autorul lui suferind de mult de o crîncenă boală de stomac, ce l-a răpus în puterea vîrstei, în urma unei operaţii tardive şi deci nereuşite. Care nu mi-a fost emoţia cmd am aflat, de la martorii scenei, că — cu prilejul unui alt congres filologic, mi se pare, la care bietul Bogrea

165

166

n-a mai putut lua parte — Densusianu l-a vizitat la spitalul in care acesta se afla internat} înainte de a se hotărî să plece la Viena, ducîndu-i flori şi avînd şi alte atenţii pentru el, aşa cum numai Densusianu ştia să le aibă, mai totdeauna, în astfel de împrejurări. După tragicul sfîrşit al nepreţuitu­ lui învăţat, un necrolog concis, dar sincer şi mişcat, a apărut în Grai şi suflet, datorită directorului pu­ blicaţiei. încurajat de cele mai sus povestite, am crezut că lucrurile se vor petrece la fel şi în privinţa noii împăcări, pe care intenţionam s-o pun la cale. Relatînd lui Densusianu spusele fostului său coleg de universitate şi vajnic adversar de mai tîrziu, am avut de înregistrat doar o singură replică verbală — repetată : „să-i spui că, în toate astea, n-a fost vina mea". Cînd i-am comunicat că cel ce vorbise atît de frumos despre vechile legături de prietenie cu fostul său camarad îşi recunoscuse vina de a fi început polemica şi cearta, intransigentul meu inter­ locutor păru a se domoli pe toată linia şi a accepta, tacit — soluţiile ce aş avea de propus. Am vrut însă să nu mă pripesc, ci să tergiversez măcar cît de puţin lucrurile, pentru a nu da eventual naştere la vreo interpretare greşită a faptelor.

Cu Densusianu luam masa, cam o dată-de două ori pe lună, într-unul din restaurantele Capitalei; in astfel de prilejuri, îl puneam la curent — deşi nu-mi cerea acest lucru — cu unele convorbiri ce mai aveam cu fostul meu profesor, mai ales cu acele in care se făcea aluzie la legăturile de pe vremuri cu vechiul său camarad de studii. Comeseanul meu asculta taciturn toate aceste relatări, iar pe acele în care pentru a crea... „atmosferă" — sco-

team în evidenţă unele trăsături sufleteşti ale adversarului său, îndeosebi acele care arătau delicateţe sau largă înţelegere faţă de trecute deficienţe, fireşti în orice activitate de tinereţe — părea că nu le acceptă decît cu oarecare „rezistenţă" şi uneori se arăta chiar vizibil indispus de cele ce auzea, fiind bucuros cînd se schimba subiectul convorbirii. îmi dădeam seama că întreaga mea eşafodare, clădită cu migală trudnică, riscă să se risipească la cel dintîi pretext ce s-ar putea ivi sau culege de-a lungul unei fraze sau al unei propuneri. Crezusem, totuşi — o scurtă bucată de vreme — terenul suficient de pregătit pentru a da fiinţă unei eroice tentative : acea de a convinge pe interlocutorul meu să viziteze pe bolnav, la sanatoriul în care-şi vegeta ultimele şi chinuitoarele luni ale existenţei sale. Totul însă s-a petrecut aşa cum îmi era teamă să nu se întîmple. Cu alt prilej, vorbind despre o nouă vizită, mai scurtă, ce făcusem profesorului meu — adăugasem în treacăt : „Am stat mai puţin de astă dată, de­ oarece gazda mea aştepta pe Pătrăşcanu, care se anunţase". La rostirea acestui nume, Densusianu, crispat de revoltă clocotitoare, exclamă cu vocea al­ terată : „Aştepta pe Pătrăşcanu ?? Asta înseamnă că nu s-a pocăit !“ şi imediat strigă : Plata ! şi ple­ carăm, fără aproape să ne mai putem spune nimic, în acea seară, în care am văzut prăbuşindu-se încă unul din luminoasele mele planuri. Despre această nefericită încercare de-a mea n-a mai fost vorba niciodată, cu nici unul din cei doi adversari, pe care m-aş fi bucurat să-i fi ştiut, în sfîrşit, apropiaţi, nici atunci cînd — peste mai puţin de un an Ibrăileanu a pornit spre ţara umbrelor. Peste alţi doi ani, Densusianu l-a urmat pe aceeaşi îndoliată

167

cale, şi sufletele lor neîmpăcate poate s-au întîlnit în Cîmpiile Elizee şi poate acolo s-o fi desăvîrşit acea apropiere visata de mine, „în această vale de lacrimi".

Numai de n-ar fi apărut între ei umbra lui Pătrăşcanu, plecat şi el cam pe aceeaşi vreme — către aceeaşi ţintă.

Din convorbirile variate şi bogate pe care le-am avut cu veneratul bolnav, mai spicuiesc, în cele ce urmează, cîteva subiecte, de natură a lumina aspecte ale personalităţii sale şi de a-i reliefa anumite tră­ sături sufleteşti, mai puţin constatate sau bănuite de cei care nu l-au cunoscut decît din scris sau în mod intermitent, ori de la distanţă.

168

Capabil de admiraţie totală şi... necritică (vezi cazul Eminescu), Ibrăileanu mai nutrea o altă clo­ cotitoare stare de suflet similară — poate mai in­ tensă decît toate celelalte — pentru comunismul din Rusia. îl studiase în ultima vreme, în toate amă­ nuntele, în complexele împrejurări care îi dăduseră naştere, în ciocnirile şi luptele cu adversarii şi ponegritorii lui, şi ajunsese la concluzia că aceasta era mişcarea ideală.

Pentru Ibrăileanu — fost adept fanatic, din tine­ reţe, al Clubului Sotir în care făclia socialismului a trăit toată vremea, deşi mult ascunsă adesea sub obroc — activitatea politică din Rusia nu putea fi decît luminoasă, salvatoare din toate punctele de \edere ; in ea îşi regăsea crezul anilor mai tineri, tendinţele generoase şi reformatoare, iar simţul său de omenie larg şi vibrant — se oglindea euforic in manifestele, proclamaţiile şi înfăptuirile stărui-

toarei lupte zi de zi a poporului vecin... Pentru per­ sonalitatea lui Lenin avea, în special, o admiraţie de adolescent, care mergea pînă la delir...

Din cînd în cînd voia să mă iniţieze binevoitor în atîtea chestiuni înrudite cu subiectul, pe care bănuia că nu le cunoşteam... „Lumea crede — spunea el, de pildă — că dacă e vorba de o revoluţie a po­ porului, la conducere sînt numai oameni cu mîinile bătătorite, muncitori manuali, fără cunoştinţe teoretice şi fără prea multă instrucţie. Eroare ! Ştii, de exemplu, ce profesie are ministrul sovietic de aici ?

Muncitor manual? Da’ de unde !“ Şi adăugă pe un ton ridicat la un înalt diapazon şi cu timbrul clocotitor de admiraţie extatică : „Inginer, dom­ nule !! La conducere sînt foarte mulţi intelectuali şi specialişti în tot felul de ramuri ale ştiinţelor/' De altfel, Ibrăileanu nu era omul unei singure idei, şi oricît unele din ele l-ar fi pasionat nu reve­ nea la infinit asupra lor şi nu abuza niciodată de atenţia celui căruia i se adresa, vorbindu-i toată vremea numai despre acelaşi subiect. După ce îşi revărsa cu dărnicie prea plinul său sufletesc admi­ rativ, în legătură cu o chestiune, trecea la alta, apoi la alta, — făcînd cu dînsul întîlnirile cît se poate de agreabile, de vii şi de luminoase...

Astfel, într-o zi, ne-am trezit angrenaţi în rod­ nice considerente despre fenomenul religios ; fireşte că eu mai mult ascultam decît peroram, aşa cum am procedat în mare măsură şi în celelalte prilejuri, cu subiecte ce ne pasionau. Din cînd în cînd îmi îngăduiam să deschid cîte o perspectivă discuţiei, aşteptînd părerea celui care îmi vorbea, ca totdea­ una, deschis şi sincer.

169

170

Cunoşteam întrucîtva atitudinea în această privinţa, a omului cu care mă întreţineam ; el era departe de a fi un ateu înverşunat, un negator din principiu al oricărei manifestări de natură religioasă, îi citisem cugetările din Privind viaţa şi mă oprisem nu o dată, mişcat, la două din ele, în special : „Nu există viaţă viitoare — afirmă mintea noas­ tră ştiinţifică. Dar ce poate să ştie mintea noastră, născută pentru o incompletă adaptare a unui puţin complicat organism, la un puţin variat mediu ?“ (p. 25). Şi alta : „Dacă nu crezi în nici un Dumnezeu, atunci ce te împiedică să-ţi fie scumpe credinţele şi ritualele care au consolat pe tatăl tău şi pe mama ta şi le-au uşurat ceasul greu al morţii ?“ (p. 21). în Studii literare vorbise cu respect şi aş putea spune cu pietate despre Isus Christos şi tentativele de a-1 face să apară pe scenă, în anumite încercări dramatice, pe care nu le aproba.

Tot ceea ce mi-a spus, în cursul acestor întreţineri, despre fenomenul religios, cadra perfect cu opiniile de mai sus. Mai mult, ele erau colorate de o nuanţă de vibraţie interioară şi de oarecare mireasmă de regret pentru ceea ce ar fi putut să fie : „Cît de uşor tăgăduiam totul în tinereţe, dărîmînd fără scrupule ceea ce consideram pe atunci inutil şi caduc, perimat sau iraţional... Şi mai tîrziu vezi că nu-s lucrurile chiar aşa de simple cum îţi plăcea să le socoteşti într-o vreme, care rareori găseşte răgaz pentru aprofundări."

Tot in cursul acelei întreţineri, cu alt prilej, mi-a declarat că împrejurările au fost de aşa natură, încît n-a avut niciodată în viaţă prilejul de a întîlni

un preot adevărat, adînc pios, cu viaţa pură, cu verbul cuceritor... „Poate multe lucruri s-ar fi pe­ trecut altfel, în ceea ce mă priveşte."

Nu ştiu dacă acestea erau spuse numai din adîncâ delicateţe, cu scopul de a fi pe placul unui credin­ cios, care-1 asculta cu respect şi admiraţie, dar în orice caz vorbele atît de calde erau ale unui om ce nu avea nici un motiv să-şi falsifice gîndul.

Tot cu entuziasm subliniat mi-a vorbit, în cîteva rînduri, despre muzică. în privinţa aceasta, nu-i cunoşteam părerile, de la curs, unde niciodată nu-mi amintesc să fi făcut vreo aluzie la asemenea pa­ siune, care acum îmi apărea ca adînc ancorată în fiinţa lui — şi de veche provenienţă.

Vorbea cu o admiraţie de adolescent de ciripitul păsărilor, de modulaţiile lui cu nuanţe infinite, de dragostea intensă de viaţă ce palpită în fiecare notă a cîntecului de privighetoare. Decreta muzica drept cea mai înaltă expresie artistică umană, mult supe­ rioară literaturii, care n-are la îndemînă decît mij­ loace, putem spune, sărace, faţă de acele ale artei melodice transcedentale, care e suprema mîngîiere îmbălsămată a sufletului omenesc, însetat de frumos şi de fericire.

Am aflat apoi întîmplător, de la alţii, că admira în chipul cel mai pronunţat — între altele Sim­ fonia VI (Pastorala) a lui Beethoven. Lăsase „cu limbă de moarte" să i se cînte la înmormintare scena de la izvor a sus-numitei simfonii, dorinţă ce 1 s-a îndeplinit. Cred că e un obicei autohton acesta de a încadra în muzică ceremoniile funebre predi-

171

lecţie pe care o au în special literaţii, mai mult chiar decît muzicienii, cărora li se acordă această punere în scenă adesea din iniţiativa familiei sau a admiratorilor. De la Heliade Rădulescu însă şi pînă la Ibrăileanu, o serie de scriitori de ai noştri au dorit să smulgă muzicii taina ei şi în chip postum, „adormind de armonia" înlănţuitoare a melodiilor ce i-au ajutat să străbată această eternitate, „pe care viaţa a turburat-o"... Nu ştiu dacă astfel de dorinţă nu ascunde cumva în ea o oarecare doză de sentimentalism prea subliniat, desigur respectabil şi uneori emoţionant, dar prea spectaculos. Ibrăileanu a dat dovadă, prin acest gest sufletesc postum, de lirismul său, de capacitatea de a se înfiora de tot ce poate vărsa în inimi vibrarea pură şi selectă a artei înalte, care-1 îndepărtase — în tot cursul zbu­ ciumatei sale vieţi — de ceea ce putea fi rigiditate rebarbativă sau încrustare în teorii dure şi puţin umane.

172

Subiectele convorbirilor noastre variau în fiecare vizită pe care o făceam cu regularitate fostului meu profesor. Se anunţa o primăvară timpurie şi înmi­ resmată, pe care bolnavul o contempla cu nesaţiu, din dosul ferestrelor închise, de unde zărea crîmpeie de cer azuriu sau de verdeaţă firavă, în parcul mi­ nuscul al sanatoriului. într-una din aceste înserări domoale şi fremătă­ toare, cel căruia îi ţineam de urît, căutînd să-l ră­ pesc măcar pentru o vreme — din hora gîndurilor negre, ce bănuiam că-i asaltau fiinţa, mă întrebă intempestiv (aşa cum obişnuia uneori), deşi poate

în legătură cu cine ştie ce asociaţie de idei sau cu vreo frîntură de conversaţie anterioară, de care nu-mi mai pot aminti însă cu precizie : „D-ta nu te-ai gîndit vreodată să fii profesor universitar ?“ Derutat întrucîtva de întrebarea ex abrupto ce mi se punea, am îngînat — cu vădită jenă — după o pauză : „Dacă v-aş răspunde negativ, aţi fi în drept să nu mă credeţi, de aceea mărturisesc că nu ştiu ce lămuriri aş putea da în legătură cu o atitudine ce uşor s-ar preta la o tălmăcire nefavorabilă mie, fiind — recunosc — extrem de singulară... Dar, la urma urmei, fie ce-o fi, sînt dator, la o întrebare atît de precisă, să dau un răspuns la fel : nu, nu m-am gîndit — din mai multe cauze ; principala e că mi s-ar cere anumite abdicări sau demersuri, pe care nu aş fi în stare să le accept. “ Şi — cu acest prilej — i-am povestit pe scurt ce mi s-a pretins, la întoarcerea mea de la studii, cînd un prieten binevoitor, profesor la o Universitate din provincie, îmi propunea să cer suplinirea unei catedre de la acea instituţie, făgăduindu-mi sprijinul său şi al colegilor prieteni. însuşi Ovid Densusianu, solicitat de acest amic, nu refuzase a se adresa unui cunoscut al său de la acea Universitate, în scopul de a-mi da tot concursul pentru rezolvarea favora­ bilă a eventualei mele cereri.

Acel prieten, arătîndu-mi starea de lucruri, men­ talitatea şi toate împrejurările în legătură cu ambianţa de la acel locaş de cultură, îmi spusese că — după admiterea aproape sigură a cererii mele va trebui să mă prezint la concurs, cînd catedra res­ pectivă, cu o titulatură foarte vagă pentru moment

173

174

şi la care aş putea preda, la început, orice disciplină literară mi-ar conveni — va fi scoasă în competiţie publică. Pentru a-mi pregăti reuşita la această de­ cisivă probă, amicul îmi dădea — binevoitor — oarecare sfaturi şi indicaţii : va trebui, mai întîi, „să mă pun bine* cu un anumit profesor de acolo, atotputernic şi mare elector în chestiuni de acestea. „N-ar fi rău — adăuga patern protectorul meu — să te înscrii chiar în partidul politic din care face parte acesta şi...“ — Şi să-i duc geanta, am adăugat.

Iar, după o pauză : „D-ta ai procedat »apa ?“ La care amicul — convins, ca atîţia conaţionali, că el e o mi-a răspuns hotărît : „Eu nu% dar... excepţie ce-are a face ?“ Relatîndu-i asemenea fapte lui Ibrăileanu, acesta, întrerupîndu-mă, îmi spuse — cu acelaşi rictus cris­ pat şi dureros, care, la el, ţinea loc de zîmbet : „Bine că între condiţii nu era şi aceea de a-i lua pe fiică-sa de nevastă !“ Şi adăugă, după o scurtă re­ culegere : „Eu n-am ajuns la Universitate în aseme­ nea împrejurări, recunosc, penibile. Am ajuns fără demersuri personale de nici un fel. Prietenii au ţinut să mă ridice la o asemenea treaptă — şi au reuşit.“ I-am citat vorba unui personaj molieresc : „Nous avons chctnge tout cela". Ce se putea altădată, sa zicem, nu se mai poate azi decît din ce în ce mai rar.

Păcat, adause el, urmărind — pare-se — un cnmpei de gînd, pe care, în sfîrşit, se hotărî să şi-l formuleze, spre marea mea perplexitate : „Vezi că, domnule Raşcu, eu mă gîndeam, cu tot dinadinsul, să-mi fii urmaş la catedră. îţi cunosc activitatea d,e

pe cînd erai student. Te-am urmărit în tot ce ai scris şi îndeosebi, cu mult interes, în producţiile de specialitate. D-ta eşti original ; ai, de multe ori, păreri ingenioase şi gîndite despre scriitorii noştri. Ţi-am citit Anuarele de la Focşani, precum şi Bule­ tinul de la un liceu, de aici — ca şi alte studii şi lucrări din reviste... Mi le-ai trimis, cred, pe toate. îţi mulţumesc. E adevărat — nu ştiu cum s-a făcut că nu ţi-am răspuns de primirea lor. Activitatea unui ins, redactor de revistă şi bolnav pe deasupra vînzării, e aşa de aglomerată, de chinuită !... Dar te asigur că totdeauna te-am citit cu mult interes...

Păcat, într-o privinţă, că ai scrupulele de care mi-ai vorbit... Eu la catedră sînt convins că nu mă mai întorc, e firesc să doresc a şti cine îmi va continua activitatea de-acolo... Mă gîndeam mai de mult la d-ta. Sînt avantaje reale cînd eşti la Universitate : leafă mare, muncă mai puţină, te poţi scula tîrziu" (acesta, pentru el, era argumentul suprem, pe care-I socotea drept cel mai convingător, de aceea îl şi formulase, în final, cu un ton mai apăsat). Mărturi­ sesc că dacă el nu mi s-a părut de loc concludent, pentru mine, celelalte m-au derutat mai mult decît propunerea în sine : „leafă mare, muncă puţină"...

Ibraileanu mi le spunea acestea ? Vedeam o nouă faţetă a insului — pe care n-o bănuiam — sau erau simple vorbe, rostite întîmplător şi nemeditate înde­ lung ? Mă feream să trag vreo concluzie din ele ; ar fi putut fi prea dureroase pentru mine. A cui e vina dacă, din cauza acestor vorbe, mi-am amintit conţinutul unei note de-a lui H. Sanielevici (din Poporanismul reacţionar), desigur, intenţionat exa-

17 5

MG

gerată, destul de crudă şi în parte chiar nedreaptă, dar în care îşi au ecou cuvintele mai sus-citate, pe care Sanielevici nu le auzise (rîndurile lui cinice au apărut cu mult înainte ca Ibrăileanu să le fi rostit faţă de mine), dar intuise posibilitatea eventualei lor formulări : „Iarna — magazia plină cu lemne ; vara — cîteva luni la răcoare şi verdeaţă ; o viaţă tihnită, cu muncă puţină (...) ; iată idealul micului burghez rural Ibrăileanu ; catedra, scrisul — simple mijloace de existenţă", (p. 356) Constatînd că argumentele pe care mi le înşira nu erau de natură a mă convinge şi a mă face să-mi schimb hotărîrea, dascălul meu avu o izbucnire ver­ bală care — mărturisesc — a fost departe de a mă măguli, ba aş putea adăuga : dimpotrivă.

— Atunci cine să mă urmeze, Domnule ? X ?

(Aici pronunţă numele unui cercetător literar, care publicase harnic, răzbătător şi ambiţios unele studii dintr-o disciplină înrudită cu istoria literară şi pe baza lor tindea să ocupe orice catedră a cărei specialitate i-ar fi fost măcar indirect accesi­ bilă.) Şi iar mă întrebă pe neaşteptate : „D-ta ai doctoratul ?“ I-am răspuns că nu, fără să mai înşir motivele pentru care nu-1 aveam şi că nici nu inten­ ţionam să rîvnesc vreodată la acest titlu — şi asta, mai ales cînd am constatat că asemenea răspuns al meu pare-se că l-a dezamăgit în chip pronunţat, căci după un Nu ? — plin de mirare compătimi­ toare, a schimbat brusc discuţia, care întrucîtva mă indispusese şi pe mine, mai ales că din întorsătura pe care o luase, în finalul ei, putusem observa că, in cel mai bun caz, fusesem socotit ca un fel de

manta de vreme rea, în lipsa unei alte soluţii momentan mai favorabile, care mai apoi a fost totuşi găsită.

Ba această chestiune — despre care eu n-am po­ menit decît tîrziu de tot, şi ocazional, faţă numai de doi-trei intimi — se pare că a transpirat curînd după conversaţia mai sus relatată şi, ajungînd la auzul unui candidat ieşan, pînditor atent al oca­ ziilor de parvenire rapidă, a provocat din parte-i procedee perseverente, consacrîndu-şi în largă mă­ sură activitatea — fie personal, fie prin interpuşi — nobilului scop de a-mi crea atmosferă nefavorabilă, urmărindu-mi munca literară, dezinteresată şi ne­ oportun istă, cu injurii sau aprecieri severe, vădit pătimaşe, care însă nu şi-au atins scopul, mai ales din pricină că eu nu urmăream nici unul din cele pe care veninosul candidat le bănuia.

Cînd, pe nesimţite, nc-am trezit în plină vară, bolnavul — fixat pe patul lui de suferinţă — de­ sigur urmărea cu gîndul pe acei care se îndreptau spre plaiurile mai răcoroase şi pe care el nu-i mai putea imita. în schimb, călătorea cu întreaga-i ima­ ginaţie, cu toate simţurile treze, prin ţinuturile mun­ toase şi înverzite ale ţării, străbătute de dînsul ade­ sea în trecut, cu suflet tînăr şi trup încă nesfirtecat de boală.

M-a întrebat într-o zi, cu glasul care se silea să fie calm, în ce parte îmi voi îndrepta paşii in acea vară. I-am vorbit de Vatra-Dornei (îmi propusesem să vizitez în fiecare vacanţă cîte o regiune din noile ţinuturi româneşti pe care nu le cunoşteam). Faţa 12-4138

177

1 s-a luminat, auzindu-mă că vreau să pornesc în. curînd spre plaiurile Bucovinei. Numele localităţii îi răscolise amintiri şi imagini ispititoare. îndrăgostit de munte, ca şi Hogaş, criticul străbătuse nu o dată, după marele război, acele cărări alpine, poposind pe piscuri singuratice, prin schituri sau prin poiene

178

luminoase. Şi deodată, ca transformat sufleteşte de un gînd, îmi spuse imperativ, cu glasul hotărît : „Să nu cumva să te întorci de acolo fără să fi urcat pe Prislop ; nu e prea departe de Dorna... Socotesc că e cel mai frumos peisaj de munte pe care-1 avem în ţara noastră. O minune !... O gură de rai !“... Şi rămase, cîteva clipe, cu privirile pierdute în zări estompate şi invizibile : „Prislopul !... Perspectivele care se deschid de acolo. Verdeaţa strălucitoare..., văile ce-ţi odihnesc privirile !“ M-am simţit ca şi vinovat (deşi nu eram) de faptul că, fără să vreau am trezit bolnavului ase­ menea amintiri... dureros de dulci. I-am făgăduit solemn că-1 voi asculta şi ne-am despărţit, angajîndu-mă cu insistenţă ca, la întoarcere, să nu uit a-1 vizita, dîndu-i... raportul despre cele văzute...

Doamna Ibrăileanu, plecînd şi ea pentru căutarea sănătăţii, lăsă pe bolnav, timp de o lună, în paza fiicei lor, care — împreună cu soţul ei, simpaticul A Gavriloaei — au rămas să aibă grijă de suferind şi să-i populeze singurătatea, din acele epoci cani­ culare, cind „lungile zile de vară trec leneş ca berzele-n zbor"...

La Dorna am întîlnit pe devotata tovarăşă a ilus­ trului bolnav, venită pentru îngrijirea bolii sale de

inimă, care a şi răpus-o, nu mult după petrecerea din viaţă a soţului ei. Cu ton matern mi-a amintit de promisiunea mea şi mi-a recomandat să nu uit de Prislop... „Să ştii că se supără Ibrăileanu dacă n-ai să-l asculţi." Nu era nevoie de atîtea insistenţe faţă de un îndrăgostit pătimaş de natură, care deabia aştepta să se avînte spre zările de care i se vorbise cu atîta entuziasm. Eram foarte mulţumit că mi se dăduseră indicaţiile necesare şi că mi se atrăsese atenţia asupra unui loc pe care poate — fără aceste binevoitoare informaţii — l-aş fi neglijat, nebănuind atracţia unui punct turistic, confundat cu altele — numeroase — din părţile acelea.

Dar cît de greu a fost să-mi pun planul în apli­ care ! Făgăduieli platonice, din partea unui amic, proprietar de automobil, pus generos la dispoziţia zilnică a atîtor persoane simandicoase şi insistente ; amînări, iarăşi promisiuni, automobilul mereu nedis­ ponibil, pînă ce — silit a pune „chestia de încre­ dere" — l-am putut, în sfîrşit, obţine, doar cu două zile înaintea plecării mele definitive din localitate. într-o amiază însorită, cu adieri tomnatice, am pornit într-acolo... Scopul acestor rînduri nu e de a zugrăvi asemenea neuitată ascensiune, oprindu-mă analitic asupra ei, ci doar de a o menţiona, ca sa ilustrez o altă ţintă a paginilor de faţă, în legătură cu cele povestite pînă în prezent.

După treceri rapide de-a lungul şoselelor străjuite de verdeaţă şi codri întunecoşi, după depăşirea locu­ rilor prin care au hălăduit, „în vremi apuse, sure", descălecătorii Ţârii Moldovei, pe la Cîrlibaba în sus, ne-am avîntat spre piscuri şi spre perspective

179

de basm. şi calm, turme şi măte de

180

Deasupra Borşei, Prislopul străjuieşte sever peste ondulaţiile silvestre din vale, peste ciobani, peste izvoare de „burcut“ şi frea­ păduri...

Prin luna octombrie m-am dus... să-mi depun ra­ portul faţă de cel ce-mi dase o însărcinare pe care o îndeplinisem cu pietate şi convingere. L-am găsit mai slăbit, mai lipsit de vervă, mai obosit... Totuşi — la aflarea ştirii că i-am ascultat sfatul — s-a înviorat subit, mi-a pus fel de fel de întrebări de amănunt, în legătură cu obiectul principal al vile­ giaturii mele — din care una a avut iar darul să mă deruteze : „Mai există oare bradul cela uriaş, care foşnea atît de tainic şi de muzical, lîngă tăpşanul ce urca spre culme ?,“ Nu i-am putut răspunde.

Nu-1 observasem, şi foşnetul lui s-o fi contopit, în clipa în care oi fi trecut pe lîngă el, cu atîtea alte cîntări ale plaiurilor şi ale frunzişurilor. Dar poate că nici bolnavul de azi, cînd trecuse valid, altădată, pe lîngă dînsul, nu-1 observase şi nu-1 înregistrase atunci, ci amintirea sonoră a acelui copac cu perso­ nalitate singulară o fi dormit în subconştient, ani de zile, pentru ca abia acum — ca şi imaginea stelei ce a murit — să străbată la suprafaţa atenţiei, adusă de scrutarea autoanalitică a atîtor clipe şi împre­ jurări, care — în condiţii normale — se pierd în amalgamul impresiilor tumultuoase şi grăbite. Disecarea vine la vreme de răgaz sau de boală, în stări de autocercetare avidă şi amănunţită a gîndurilor şi a priveliştilor, figurilor ce s-au perindat cindva, in oglinda atenţiei noastre...

Şi cînd şi cel care notează mişcat aceste rînduri va tînji, pe un pat de suferinţă, după perspective şi icoane cu neputinţă de revăzut vreodată, sonoritatea muzicală a bradului de pe Prislop va prinde atunci consistenţă vie şi pentru dînsul, şi imaginea lui melodioasă, care doarme acum în cine ştie ce cută ascunsă a memoriei, se va clarifica treptat, pînă la conturarea precisă a întregului, întocmai ca un film de televizor, cu dibăcie captat şi pus la punct. Şi cînd scriu acestea, pare-se că deja ceva din ecranul vizual şi sonor al acelor crîmpeie de peisaj au început, vag de tot deocamdată, să tindă a se lumina treptat, pentru firava atenţie ce se agaţă deznădăjduită de bărcile ei de salvare.

Această vizită, din octombrie 1935, a fost cca din urmă pe care am făcut-o profesorului meu. De ce ?

E greu de explicat în toate amănuntele, şi apoi ast­ fel de lucruri ar interesa desigur mai puţin pe ci­ titor. Totuşi, în treacăt, voi nota următoarele. Sufăr, între altele, de o boală rea : a scrupulelor excesive.

Mi-e teamă, în chip permanent, sa nu cad silă, să nu fiu inoportun — de acolo, mizantropia mea, ce mi s-a reproşat adesea. Pe Profesor, după cum am mai arătat, l-am găsit obosit şi parcă mai puţin co­ municativ, de unde am tras concluzia că ar fi mai puţin doritor de vizite... La plecare, mă însoţea tot­ deauna cu vorbele : Mai vii! sau : Ne mai vedem !

De data aceasta, despărţindu-ne, nu mi-a mai adre­ sat nici o invitaţie asemănătoare. Aflasem, de la tovarăşa lui de viaţă, că boala progresa rapid. Mi-am zis, cu vădită jenă, că aş putea abuza, continuînd

181

182

cu vizitele, de o politeţe extremă şi de o bunăvoinţă pusă poate la grea încercare... Cînd omul e aproape de uşa veşniciei, nu-i mai arde de discuţii literare, fie ele chiar cu pasionante subiecte. Dar a mai in­ tervenit ceva : de la sfîrşitul anului, mi-a fost dat să încep a traversa o grea criză sufletească, înche­ iată curînd cu o prăbuşire ce mi-a zdruncinat, poate iremediabil, zăgazurile fiinţei... în asemenea împre­ jurări, o mărturisesc sincer, protocoalele şi îndatoriri chiar de subliniată însemnătate trec — în mod fa­ tal — pe un plan care nu mai poate fi de o actua­ litate primordială. Am avut însă ocazii să mă inte­ resez şi să aflu veşti despre starea bolnavului ; ea s-a înrăutăţit fulgerător, în lunile de iarnă, pentru ca, în primăvara incipientă, firul unei vieţi ce încă mai pîlpîia tot mai palid să se rupă, după o pre­ lungită agonie... în tot timpul ei, bolnavul a vorbit mereu, evocîndu-şi trecutul personal, delirînd, regretînd, reconstituind crîmpeie dintr-o îndepărtată exis­ tenţă, recapitulînd scene şi convorbiri, conversînd parcă intim cu toată puzderia de amintiri ce-1 asal­ tau necruţătoare şi-i apăsau cugetul cu freamătul lor abundent... Cînd, după ore întregi de asemenea delir verbal, sora îngrijitoare a anunţat pe Doamna — o clipă ieşită din cameră : „Profesorul nu mai vorbeşte", sufletul zbuciumat plecase pe căile um­ brite ale unui urcuş uriaş, pe care numai cei ce vor trece prin strunga ce conduce spre eternitate îl vor cunoaşte în toate înfăţişările lui dezolante sau luminoase. înfăşurat într-un cearşaf, faţa celui neînsufleţit n-a putut fi de nimeni văzută. Ceremonia incine-

rării care a urmat — şi la care, din motive de ordin religios, mi-a fost cu neputinţă sa asist — a fost acompaniată de execuţia fragmentară a Pastoralei lui Beethoven ; urna cu cenuşa celui care nu con­ cepea nimicirea totală şi risipirea în neant a fost transportată la Iaşi şi încredinţată pămîntului ospi­ talier al cimitirului „Eternitatea".

Si acum — „două vorbe concluzive", ca să între­ buinţez o expresie de-a scriitorului, pentru care cri­ ticul nostru păstra cea mai tinerească şi clocotitoare admiraţie.

Ibrăileanu a fost o personalitate extrem de com­ plexă, cu aspecte contradictorii, de o egală impor­ tanţă. De aceea e nespus de greu să se desprindă caracteristicile intime şi preponderente ale firii sale mobile, dar nu superficiale şi nici uşuratice. Con­ vingerea sinceră însoţea totdeauna aceste variaţii de sentiment sau de păreri. De o largă comprehensiune, nu voia să se anchilozeze numaidecît în atitudini predilecte, dar nici nu voia, la prima ocazie, să le părăsească. Asemenea omului zugrăvit de PascalJ, el va prezenta observatorului faţete contrastante şi va trezi mirarea unora, revolta altora, dar mai ales stima aproape a tuturor... El caută să înţeleagă şi pe foştii Iui adversari şi pe acei scriitori pe care multă vreme nu i-a agreat. într-un articol laudă pe 1 „Quelle chimere est-cc donc quc l’homme ? Qucllc nou■vcaute, quel monstre, quel chaos, quel sujet de contradictions, quel prodige ! Jugc de toutcs choses, imbecile vcr de terrc, depositaire du vrai, cloaquc d’ineerritude et d’erreur : gîoire ct rebut de Tuni vers “ (Pensees).

183

184

Maiorescu, explicîndu-i greşelile {Note şi impresii) ; scrie cu imparţialitate comprehensivă despre Duiliu Zamfirescu, despre Mihail Sorbul, apoi, dintre scriitornii francezi, despre Baudelaire şi mai ales despre Marcel Proust şi, dacă nu mă înşel, Paul Valery — „descoperiţi" de el, în ultimii săi ani de activitate critică. Chiar despre simbolişti n-a mai avut numai rezerve, în această perioadă de cercetare atentă a produselor intelectuale, privite poate altădată cu un ochi cam sumar.

Dar alături de aceşti rafinaţi scriitori francezi (uitam să spun că era un entuziast admirator al lui Anatole France), continuă a admira statornic şi pe...

Gheorghe din Moldova, şi pe Spiridon Popescu, după cum în „epoca eroică" a Vieţii romaneşti, dădea larga ospitalitate, în paginile revistei, lui Mircea Rădulescu, dar respingea pe Bacovia. Avea, deci, slăbiciunile lui în materie de aprecieri literare, dar nu era fanatic, îneît să excludă definitiv din sfera admiraţiei opere sau activităţi faţă de care nu fu­ sese totdeauna prea receptiv. Credea, în chip just, că experienţa vieţii îţi impune mereu anumite revi­ zuiri sau reconsiderări şi nu găsea că e recoman­ dabil, ca atîţia alţi critici, să se ascundă în căsuţa de melc a unor convingeri vetuste sau comode.

Această atitudine maleabilă şi ospitalieră prezintă desigur riscurile ei. Ibrăileanu le-a putut constata adesea, încercîndu-le pe propria persoană, asperită­ ţile necruţătoare. I s-a adus nu o dată acuzaţia de oportunism, de spirit practic ce vînează populari­ tatea şi de politicărie literară dibaci manifestată.

Sint fără îndoială exagerări, formulate în toiul po-

Ionicilor, ce se servesc totdeauna de orice fel de arme. Chiar dacă la baza acestor învinuiri s-ar putea zări, pe ici-colo, cîte un sîmbure de adevăr, tre­ buie să recunoaştem că dacă uneori — în calitate de redactor al unui „magazin" literar de proporţia şi însemnătatea Vieţii româneşti — el putea să-şi însuşească ad-hoc anumite procedee adecvate situa­ ţiei, care cereau supleţă şi lărgiri de orizont, rezul­ tatul acelor operaţii redacţionale îl ducea de obicei la adoptarea unor convingeri sincere, în care-şi an­ cora apoi întreaga atitudine sufletească. Aşa încît, dacă metoda incipientă putea prezenta, la prima în­ făţişare, aspecte teoretice — pentru unii nu totdea­ una prea atrăgătoare —, rezultatele erau de natură să dezarmeze rezervele pornite din bună-credinţă sau imparţialitate. Cu acest prilej, am putea intro­ duce — aplicîndu-i-o — o inversiune în celebrul vers al lui Gr. Alexandrescu, din Umbra lui Mircea la Gozia, în care comentează faptele gloriosului voievod : Pricina nu rezultatul laude ţină cîştigat.

Pentru circumstanţă şi pentru a caracteriza just activitatea criticului de care ne ocupăm, am fi în­ clinat să susţinem că rezultatul, nu pricina i-a atras aprecieri binevoitoare.

Aşadar — personalitate construită din contraste : ateu şi spirit însetat de credinţă şi cu anumite aspecte sufleteşti apte pentru înţelegerea sensurilor oculte ale vieţii ; democrat în convingere,, dar şi

185

IS6

aristocrat în unele atitudini, de nobila discieţie şi de gust selectat ; spirit analitic, erudit şi, în acelaşi timp, viziune sintetică şi generalizări ample ; timid ca persoană şi violent in polemice ; adept al artei cu tendinţe, dar şi înflăcărat admirator al unor scriitori de concepţii diametral opuse, care făceau artă de dragul ei. în rezumat : o curiozitate veşnic vie şi cea mai largă înţelegere pentru tot ce e frumos. A ştiut (cu unele excepţii) să pătrundă sensul talentului literar, de orice provenienţă. Ştia să ad­ mire, dînd dovadă chiar de entuziasm intens, dar nu obligatoriu retoric sau exclamativ. în întreaga activitate critică a lui Ibrăileanu, am putea semnala trei faze : marxistul (la începutul ca­ rierei sale de specialist : epoca lui C. Vraja şi a Evenimentului literar), poporanistul (epoca Vieţii româneşti) şi esteticianul (epoca penultimă a activi­ tăţii sale critice, deoarece epoca ultimă am putea-o numi acea a aderării sale, avîntate, nematerializate, platonice, la ideologia comunistă : on revient toujours) — căci în această ultimă vreme şi-a păstrat, pare-se, neatinsă întreaga-i concepţie estetică despre artă şi literatură. Unele studii asupra lui Eminescu, din acest timp, denotă înclinarea sa pentru un nou punct de vedere critic, pur estetic, pe care nu l-a mai părăsit, cînd era vorba de aprecieri literare. în prima şi a doua fază a fost mai mult critic social şi cultural. Pe patul său de suferinţă, vorbindu-mi intr-un rînd despre opera lui Creangă, îşi exprima dorinţa de a vedea scrisă o monografie de

pură estetică literară asupra acestei opere, care ar analiza personalitatea artistică a scriitorului, proce­ deele, talentul său, fără imixtiuni de teme şi discuţii folclorice, filologice sau sociale : un Creangă pre­ zentat literar, cu exclusiva preocupare de a reliefa elementul frumos din opera atît de citită. Şi acest element frumos (şi mai ales pe acesta) îl căuta de predilecţie acum în operele literare ce putea încă să mai răsfoiască (la Sanatoriu, l-am surprins o dată cu o carte de Paul Morand în mînă) — independent de concepţiile sale politice sincere, pe care căuta mereu să le adîncească, nevăzînd contraste între ati­ tudinea lui literară şi cea politică, după cum nu vedea totdeauna contrastul între diversele lui ati­ tudini, ce şi le manifesta în chip firesc, fără a se sili să le estompeze unele trăsături cu aspecte deo­ sebite. Pesimismul, scepticismul său, ce apar pe-alocuri în aforismele din Privind viaţ,a sau în alte rînduri, nu puteau fi în fond înfăţişarea structurală internă a socialistului din tinereţe şi a comunistului teoretic din ultima fază a vieţii.

Gherea şi Ioan Nădejde, romanele ruseşti şi ideo­ logia ispititoare a Clubului Sotir şi-au lăsat am­ prente neşterse ale influenţei lor pentru restul vieţii celui ce le-a acceptat odată, cu tînără pasiune. A primit mai ales aceste influenţe pentru elementul de omenie ce descoperise în ele, care i-a fost o caracte­ ristică a întregii lui personalităţi umane şi critice.

A avut mai apoi unele şovăiri, unele căutări, dar ceea ce a socotit bun în primele lui întîlniri cu ideo-

187

logici socială a vremii nu l-a mai părăsit şi i-a ci­ zelat sufletul într-un anumit sens. Poate un contact, măcar de scurtă durată, cu unele medii de civili­ zaţie apuseană ar fi dat personalităţii sale aspecte mai nuanţate şi scrisului său o strălucire mai lumi­ noasă. Unii militanţi politici pe care-i admira au avut parte de asemenea contact; el a rămas străin de o influenţă directă a acestui mediu ; intuiţia sa căuta totuşi să-l descopere, în ultima fază a vieţii, şi atunci se trezea împrăştiindu-se, dăruindu-se su­ fleteşte, generos şi multilateral, ajungînd nu o dată să nu-şi mai poată descifra cu claritate propriul şi statornicul său fond sufletesc...

Socotesc că, în critică, a fost în primul rînd este­ tician ; după 1919, crusta poporanistă dispare trep­ tat, şi scriitorul se mişcă liber şi fericit într-o lume de idei, pe care avea impresia că atunci le descoperă numai el. îi plăcea să analizeze taina creaţiei lite­ rare ; el însuşi literat, evolua comod şi familiar în lumea ideilor şi a concepţiilor disecate. îi mai plă­ cea, în special, să generalizeze şi se chinuia apoi să explice, să motiveze dialectic deosebirile şi excep­ ţiile. „Toţi moldovenii sînt spirite critice... toţi mun­ tenii au simţ politic ; moldovenii au creat cultura, muntenii au creat statul" etc., etc. Dar atît moldo­ venii, cit şi muntenii se îndărătniceau uneori să nu-i ilustreze, amplu şi convingător, teoriile clădite „în sudoarea frunţii". Şi-ar fi cruţat mare parte din 188

energia cheltuită dacă s-ar fi mulţumit să constate lucrurile aşa cum se prezentau, cu excepţiile, cu as-

pectele lor neconsecvente, şi sa le explice iatunci va­ riatele lor faţete, nu a priori, cu ideea preconcepută de a le dresa, după propria sa viziune, adesea defor­ mată, de dragul teoriilor ispititoare. El — omul contrastelor şi chiar al contradicţiilor ; el — omul de o complexitate ideologică singulară, nu voia să ţină seamă de faptul că aspectele culturale, fenome­ nele literare pot fi şi ele mai complexe, pot pre­ zenta deci contradicţii în înfăţişarea lor. Fusese, la început, un adept ai lui Taine, sclav al teoriei acestuia : rasa, mediul, momentul — prin prisma căreia vedea întregul aspect al literaturii, şi nu o dată îl vedea întrucîtva deformat. Pînă ce s-a regăsit, a fost un timp şi adeptul teoriei evoluţioniste a lui Brunetiere, care şi el forţa manifestările literare să se prezinte, vrînd-nevrînd, în cadrele dinainte fi­ xate... Un Paul Hazard însă — prototipul adevăra­ tului istoric literar modern —, liber de orice idee preconcepută, studia realitatea literara, în toate as­ pectele ei, explicate, disecate, luminate de o cultură multilaterală, de o inteligenţă rafinată şi vie, de un gust estetic de adevărat creator...

Ibrăileanu se pare că ar fi evoluat, către o astfel de concepţie, spre sfîrşitul activităţii sale critice, cu aspecte şi predilecţii estetice ; acum tindea să devie stăpînul formulelor estetice, nu sclavul lor, cum fusese o vreme : era pentru libertatea în artă, avea gust şi inteligenţă şi mai ales o logică sănătoasă şi scrutătoare, iar în plus o adevărată sensibilitate poe­ tică. Posibilităţile de conturare, de captare ale aces­ tor însuşiri, într-o operă critică mai unitară şi niai

189

solidă, au fost frînte de apariţia bolii, iar moartea a tras peste toate „veşnica perdea".

190

încheind aceste rînduri de pietate, cărora nepărtinirea cred că nu le-a fost străină, ţin să devin pen­ tru ei rcumstanţă liric şi să-mi exprim recunoştinţa şi simpatia duioasă pentru un om de a cărui înţe­ legere, apreciere indulgentă şi atenţie m-am simţit nu o dată covîrşit şi mai cu seamă onorat. în unele împrejurări pomenite mai sus şi care ar fi dat naş­ tere din partea altora la animozitate şi opoziţie agre­ sivă, eu n-am putut constata, în ceea ce-1 priveşte, decît continuarea unor sentimente omenoase şi îngă­ duitoare faţă de mine. Nu mi-a precupeţit laudele tipărite sau verbale. A ţinut să mă aibă printre co­ laboratorii marei reviste ce conducea. Rezerva mea l-a derutat multă vreme şi căuta să şi-o explice. Am schiţat o motivare, în rîndurile precedente. Ca un omagiu adus marelui dispărut, ţin să fac aici o măr­ turisire, care de mult îmi stă pe suflet... Pe Densusianu, fostul meu patron literar, l-am iubit cu ra­ ţiunea ; pe Ibrăileanu — pe omul delicat, plin de atenţie, de înţelegere, de bunăvoinţă şi de lumi­ noasă căldură sufletească — l-am iubit din toată inima.

Aceasta am căutat să-i arăt (atît cît nenorocitul meu temperament mi-o îngăduie) mai cu seamă în vizitele ce-i făceam la tristul Sanatoriu protestant, unde i-a pîlpîit ultima flacără a existenţei sale zbuciumate... Şi azi — şi mereu — îmi răsună în auz glasul său gutural, cu ton prietenos... îl uitaseră mulţi din cei ce-1 frecventau pe vremuri ; în aus­

tera şi alba-i cameră, îl găseam mai totdeauna singur. Căpătîiul bolnavilor (mai ales al celor incurabili) nu atrage pe cei prinşi în tumultul vieţii, ce li se pare fără sfîrşit. Singurătatea e unica prietenă ce veghează la patul celor suferinzi... Ce soartă vom avea noi, cei mărunţi, dacă un om ca bunul meu profesor a trebuit cu amărăciune să constate atîtea dureroase realităţi ? „On mourra seul “ Bucureşti, octombrie 1962.

!

I

:

Redactor responsabil : MAR1A S1MIONESCU Tehnoredactor : MINA CANTEMIR Dat la cules 05.12.1966. Bun de tipar 22.02.1967. Apărut 1967.

Tiraj 8130 cx. Broşate 7090 ex. Legate x/\ 1040 cx. Hîrtie scris 1 A de 70 gfm-. Format 540'X.840/16. Coli ed. 8. Coli tipar 12. A. nr. 15719/1966. C.2. pentru bibliotecile mari 8R. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R—94. întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918“.

Srr. Gngore Alexandrescu nr. 89—97, Eucurcşti Republica Socialistă România Comanda nr. 4138

1

î

Lei 4,50