Revista Lector nr. 2 / 2012

LECTOR Nr. 1 / 2012

Editorial

O sută de ani de la inaugurarea primei biblioteci publice în Focşani O privire spre timpul nemăsurat al clepsidrei Moto parafrază: „… fiecare sa ia seama cum zideste… căci nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă ...”

Sf. Apostol Pavel, Epistola I către Corinteni, Cap.3

Anul 1912 reprezintă un important reper în istoria bibliotecii publice din oraşul nostru. Acest an reprezintă concretizarea unei idei existente însă, de mult, în conştiinţa câtorva entuziaşti ai urbei, care, urmând spiritul veacului, au gândit, s-au străduit şi au pus, treptat, bazele unei biblioteci publice în sensul pe care îl cunoaştem astăzi.

După anul 1859, care consacră oraşul Focşani drept Oraş al Unirii, mişcarea de emancipare a populaţiei prin educaţie şi cultură, în cele două principate unite, cunoaşte o dezvoltare aparte, graţie atmosferei reformiste de sub domnia lui Al. I. Cuza. Această atmosferă contribuie, printre altele, şi la dezvoltarea diferitelor forme de organizare asociativă – de tip ligă, cerc, societate – înfiinţate cu scop caritabil sau larg cultural, fiind sprijinite şi susţinute de cunoscute personalităţi ale vremii şi de numeroşi oameni ai locului, în diferite colţuri de ţară. În acest context, încurajate şi de „Regulamentul pentru bibliotecile publice ale statului, cu caracter de lege, sancţionat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 23 octombrie 1864” [1], multe astfel de societăţi, inclusiv cu profil ştiinţific [2], dornice să contribuie la răspândirea culturii în cât mai multe straturi sociale, cuprind în regulamentul propriu de funcţionare şi înfiinţarea unei biblioteci spre uzul membrilor acestor grupări culturale.

Este şi cazul Societăţii „Unirea” din Focşani care, în 1879, prevedea la art. 6 din Regulamentului său, ca volumele

1

LECTOR Nr. 1 / 2012 citite de membrii asociaţiei să fie returnate „bibliotecii societăţii”. [3] Presupunând că existau, în acelaşi oraş, câteva asociaţii care îşi aveau propria bibliotecă pentru uzul membrilor săi, inclusiv pentru împrumutul la domiciliu, ele nu reprezentau, totuşi, o bibliotecă publică, în sensul de instituţie structurată şi organizată ca atare, destinată întregii comunităţi.

Este însă adevărat că împrumutul cărţilor la domiciliul membrilor Societăţii „Unirea”, la care am făcut referire mai sus, reprezintă pentru oraşul Focşani, primele forme moderne şi organizate de lectură publică. [4] După cum avea să se vadă şi în Regulamentele ori Statutele altor forme de asociere ulterioare acestei perioade de sfârşit de secol al XIX-lea, numeroase articole reglementau activitatea specifică unei biblioteci, de la formele de procurare a cărţilor, organizarea, inventarul şi circulaţia lor, până la programul de funcţionare, activităţi administrative ori culturale şi până la structura şi atribuţiile conducerii acestor grupări culturale, dovedind că aceste societăţi, prin forma de organizare a bibliotecilor proprii, stau la originea înfiinţării bibliotecilor publice în sensul consacrat al termenului.

Ceea ce I. M. Dimitrescu avea să numească „Noul ideal cultural: Biblioteca publică” [5], reprezenta, în fapt, unul din obiectivele urmate şi realizate întocmai, de Cercul Studenţilor Putneni înfiinţat la 26 august 1907, la Focşani. Timp de mai bine de doi ani, reprezentanţii acestui Cerc au reuşit să strângă peste 2000 de cărţi care urmau să fie puse gratuit la dispoziţia publicului. [6] De altfel, donaţiile de carte de la persoanele particulare au reprezentat, mult timp, principala formă de constituire a colecţiilor destinate acestor biblioteci publice, căreia i se adaugă achiziţiile cu banii obţinuţi din serbări şi concerte publice şi subvenţiile de la buget, de cele mai multe ori insuficiente.

Cele 2000 de cărţi au constituit, în octombrie 1911, începutul, baza colecţiilor primei Biblioteci publice „menită a îndeplini un mare rol în desvoltarea culturală a oraşului Focşani” [7], condusă de „oameni de seamă, fruntaşi în societate şi dintre cei mai buni”. [8] Aşadar, contribuţia Cercului Studenţilor Putneni a fost una definitorie în constituirea, ca instituţie publică, deschisă 2

LECTOR Nr. 1 / 2012 tuturor, a Bibliotecii publice din Focşani. Acest fapt întăreşte importanţa incontestabilă pe care au avut-o, indiferent de spaţiul cultural românesc, Societăţile şi Cercurile culturale sau din alte domenii, în iniţierea şi desăvârşirea bibliotecii publice ca instituţie sine qua non a oricărei comunităţi, aşa cum practica europeană de la acea dată o arăta şi o reglementa ceva mai bine, ca organizare, funcţii şi spaţiu de funcţionare.

Unul din documentele cele mai importante, care face parte din istoria bibliotecii publice din Focşani, este memoriul înaintat Primăriei de la acea vreme, în care se solicita un spaţiu destinat bibliotecii.[9] De altfel, aşa cum o arată istoria, inclusiv cea recentă, problema spaţiului de funcţionare a bibliotecii publice a rămas una de permanenţă. La 1912, acest spaţiu avea să fie găzduit la Focşani de Casele Ciurea, aşa încât, la 5 februarie, cu o colecţie de aproape 5000 de volume, se inaugurează „cea dintâi Bibliotecă Publică” în oraşul Focşani [10].

După Primul Război Mondial care determină închiderea bibliotecii în anul 1916, aceasta se redeschide, în anul 1922, „sub numele de Biblioteca Publică a oraşului Focşani, sub auspiciile Primăriei [11]. Biblioteca publică va funcţiona până în timpul celui de-al doilea Război Mondial, confruntându-se cu 3

LECTOR Nr. 1 / 2012 numeroase greutăţi, mai ales cele care ţin de lipsa unui spaţiu propriu de funcţionare. Este de amintit aici, propunerea din 1924 a Mr. Gh. Pastia – un generos Mecena al acestor locuri, căruia i se datorează, în Focşani, clădirea Teatrului şi a Ateneului Popular care îi poartă numele – de „construire a unui Ateneu, care să găzduiască şi biblioteca publică” [12].

Propunerea avea să devină realitate în anul 1942, dar, în plină perioadă a războiului, biblioteca avea să fie din nou închisă şi evacuată. Ea îşi va relua activitatea, tot în clădirea Ateneului, în toamna anului 1945.

Mai multe informaţii extrase din documentele timpului, despre înfiinţarea bibliotecii publice din Focşani şi despre avatarurile acestei instituţii, pentru care s-au depus suflet, speranţe, muncă şi încredere în cauza sa bună, se pot afla din volumul Biblioteca Publică din Focşani. Incursiune monografică 1912-1945, realizat sub egida Bibliotecii Judeţene Vrancea de doamna Veronica Crăciun, şefa Biroului metodic, volum aflat în momentul scrierii acestor rânduri, în curs de editare.

După anul 1945, istoria bibliotecii noastre îşi continuă evoluţia adaptându-se noilor realităţi determinate de contextul politic, social şi cultural.

Se cuvine să evidenţiem câteva dintre realizările acestor etape istorice care au impus biblioteca atât în conştiinţa comunităţii noastre, cât şi în rândul bibliotecilor cu bun renume naţional.

Exempli gratia În anul 1951 HCM Nr. 1542/ 1951 [13] reglementează sistemul de biblioteci „de stat” în care se va integra şi biblioteca publică din Focşani. În 1955 se înfiinţează Secţia pentru Copii şi Tineret a Bibliotecii Judeţene Vrancea care se va remarca de-a lungul timpului, până astăzi, prin numeroase şi atractive activităţi dedicate tinerilor cititori.

Un moment marcant îl constituie anul 1960 când biblioteca din Focşani devine centru experimental în România, pentru accesul liber la raft al cititorului, formă de modernizare a lecturii publice.

4

LECTOR Nr. 1 / 2012 Proiectul pilot a fost unul cât se poate de reuşit având să fie inaugurat şi prezentat numeroşilor bibliotecari veniţi din toată ţara, la Focşani, în anul 1961, când Biblioteca Publică încă mai funcţiona la Ateneul Popular „Mr. Gh. Pastia”. [14] Urmează o perioadă de acumulări profesionale şi de consolidare a serviciului de acces liber la raft, primit foarte bine de publicul focşănean. Activitatea de bibliotecă este pusă în valoare şi prin Buletin de informare metodică şi bibliografică, publicaţie periodică de uz intern, editată de Biblioteca Municipală Focşani, din care se mai păstrează doar al doilea număr al buletinului, editat în anul 1969. În anul 1973 biblioteca se mută din localul Ateneului în sediul actual, situat în Str. Mihail Kogălniceanu Nr. 12, preluat de la Întreprinderea Poligrafică Bacău. (Dispoziţia Nr. 249/1972 emisă în baza Art. 1, al. 1, lit. b, din Decretul Nr. 409/1955, de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste) Anul următor, 1974, prin decizia Nr. 60/15.02.1974 a Consiliului Popular al Judeţului Vrancea se hotărăşte: „Art. 1 – Pe data de 1 martie 1974, se înfiinţează Biblioteca Judeţeană Vrancea, unitate cu personalitate juridică, cu sediul în municipiul Focşani, strada Mihail Kogălniceanu Nr. 12” (Extras din decizia menţionată, aflată în arhiva bibliotecii) În anul 1978 se editează Ghidul cititorului, prefaţat de un Scurt istoric al bibliotecii publice din Focşani (vezi nota bibl.

3). Până în anul 1989, pe lângă numeroasele activităţi culturale şi de specialitate, în care un rol important l-au avut întâlnirile şi vizitele documentare la biblioteci din ţară în scopul perfecţionării permanente a personalului, se iniţiază Salonul bienal al Cărţii pentru Copii şi Tineret, se organizează Centenarul lecturii publice la Focşani, iar biblioteca va primi numele scriitorului şi diplomatului Duiliu Zamfirescu. În anul 1988, prin Decizia Nr. 333/1988, a Consiliului Popular Vrancea, se răspunde afirmativ cererii Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, privind transferul imobilului situat în Str. Mihail Kogălniceanu Nr. 13, din administrarea Direcţiei Sanitare Vrancea, în cea a bibliotecii, în vederea extinderii serviciilor. După o perioadă de reparaţii, inventariere şi mutare a colecţiilor, are loc, în anul 1993, deschiderea pentru public a noului sediu, fapt ce reprezintă o realizare cu totul deosebită, în istoria bibliotecii noastre.

5

LECTOR Nr. 1 / 2012 Un an mai târziu, prin Hotărârea Nr. 13/29.09.1994 a Consiliului Judeţean Vrancea se stabileşte: „Art. 1 – Cu data de 1 octombrie 1994, se înfiinţează Instituţiile de Cultură Muzeul Vrancei şi Biblioteca Duiliu Zamfirescu Focşani”. (Extras din Hotărârea menţionată, aflată în arhiva bibliotecii). În această perioadă de redefiniri organizatorice şi administrative de după 1989, Biblioteca Judeţeană Vrancea se integrează şi se adaptează noilor strategii privind dezvoltarea bibliotecilor publice din România.

Astfel, în anul 1990, aderă la Asociaţia Naţională a Bibliotecilor Publice din România şi reuşeşte să obţină în anii 2000 şi 2011 Diploma pentru cea mai bună Filială ANBPR din România. De asemenea, pe lângă alte distincţii ANBPR obţinute de-a lungul timpului, individuale sau colective, biblioteca noastră a fost reprezentată la nivelul structurilor de conducere ale acestei prestigioase asociaţii. În anul 1995, se editează primul număr din Buletin de informare bibliologică, sub coordonarea prof. Victor Renea, directorul de la acea dată al bibliotecii (în fapt, acesta este o continuare, din noi perspective profesionale, a Buletinului de informare metodică şi bibliografică – vezi supra, informaţiile cu privire la anii ’70).

Anul 1997 este cel în care sunt puse bazele modernizării tehnologice ale bibliotecii, prin fonduri atrase de la Fundaţia Soros, biblioteca noastră situându-se printre primele 8 biblioteci din ţară, care aveau în anul 2003 pagină web şi catalog online. În acest moment, reţeaua IT a bibliotecii are o capacitate de 65 computere şi alte echipamente electronice aflate la dispoziţia publicului şi a personalului.

Din anul 2003 se lansează proiectul cultural Târgul de Carte pentru Copii şi Tineret (premiat de IBBY la Gaudeamus în anul 2004), devenit apoi Târgul de Carte aflat în acest an la a XVIII-a ediţie, iar din anul 2004 a fost iniţiat proiectul Biblioteca de vacanţă, aflat la a VII-a ediţie în 2012, constând în servicii complete de înscriere şi împrumut efectuate în afara spaţiilor bibliotecii. În anul 2004 a fost iniţiată extinderea împrumutul la domiciliu în tot judeţul. În acelaşi an, 2004, a fost semnat Protocolul de colaborare pe termen lung cu Biblioteca „B. P. Hasdeu” din Republica Moldova şi a fost înfiinţată Filiala comună Ştefan 6

LECTOR Nr. 1 / 2012 cel Mare şi Sfânt Chişinău una din realizările deosebite ale ultimilor ani.

De asemenea, prin Proiectul Biblioteca dăruieşte, au fost donate în perioada 2004-2012, peste 6000 de cărţi româneşti pentru copii şi adulţi români rezidenţi în străinătate: Cernăuţi, Gandia -Valencia, Tivoli, Borgaro Torinese, Rivoli, Castel Madama, Modena, Florenţa, Milano, Nüremberg, Montreal. În acelaşi proiect, şi în aceeaşi perioadă, biblioteca noastră a gestionat peste 15.000 de volume donate de diverşi donatori spre biblioteci, persoane asistate, asociaţii ş.a. În anii 2006, 2007 Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea a fost reprezentată în Comisia Naţională a Bibliotecilor, cel mai înalt for profesional, metodologic şi normativ din România. Anul 2007 aduce primul acreditat de la Corpul Păcii ca voluntar la biblioteca noastră, iar în anul următor, 2008, Biblioteca Judeţeană Vrancea iniţiază proiectul de anvergură naţională şi internaţională privind o donaţie impresionantă de cărţi din SUA care a stat la baza înfiinţării, în acelaşi an a Centrului de limbi străine al Bibliotecii Judeţene. În anul 2009 Biblioteca Judeţeană Vrancea este integrată în Programul Naţional Biblionet punându-se bazele unei noi etape în evoluţia bibliotecii publice privind adaptarea la solicitările societăţii informaţionale actuale, prin înnoirea şi extinderea reţelei IT, în biblioteca judeţeană şi introducerea acesteia în judeţ. Astfel s-au pus bazele unei noi politici privind serviciile oferite de biblioteca publică şi reevaluarea ideii de formare profesioanlă. În acest context, se înfiinţează, în anul 2010, Centrul de Formare Profesională al bibliotecii.

Una din activităţile importante ale acestei ultime perioade din istoria recentă a bibliotecii a fost aceea de continuare şi diversificare a activităţi editoriale a bibliotecii.

Astfel, 2003 a fost anul de apariţie a unei noi publicaţii seriale editate de Biblioteca Judeţeană, Revista Lector (8 numere până în anul 2011), a mai multor volume de tip antologie sau monografie şi a numeroase materiale de prezentare şi promovare de tip ghid, pliant, retrospectivă ş.a. În ultimii şase ani, biblioteca a editat 9 volume, dedicate unor personalităţi vrâncene sau unor aspecte profesionale teoretice şi 7

LECTOR Nr. 1 / 2012 practice şi a participat la editarea altora, în colaborare cu importanţi parteneri de peste hotare. Iată câteva exemple: Duiliu Zamfirescu: diptic biobibliografic. Chişinău, 2007, p.202 – Lucrare în colaborare cu Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu, Chişinău, iniţiată şi finanţată de aceasta; Duiliu Zamfirescu – 150 de ani de la naştere, Focşani: Editura Andrew, 2008, p.199 cu ilustraţii şi grafică de Al. Cucereanu. Volum omagial, format A4, cu iconografie; Leon Kalustian: 100 de ani de la naştere: incursiuni biobibliografice, Focşani: Editura Andrew, 2008, p.

122, cu ilustraţii şi facsimile inedite. Prima monografie dedicată autorului; Europa: ghid de termeni pentru o societate multiculturală = Guia de termes per una societat multicultural = Guía de términos para una sociedad multicultural, Traducător Mioara Angheluţă, Focşani: Editura Andrew, 2008, p.167 – Volum lucrat în colaborare cu Biblioteca Centrală Convent de San Roc din Gandia,Valencia, Spania, iniţiat, coordonat şi finanţat de Biblioteca Judeţeană Vrancea; Crăciun, Veronica. Vrancea: Ghid de Biblioturism. Editura Andrew: Focşani, 2011, p.202, lucrare apărută sub egida Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea.

Pentru omagierea unor personalităţi culturale care trimit la activitatea şi specificul colecţiilor sale, Biblioteca Judeţeană Vrancea a fost iniţiat sau a sprijinit ridicarea şi dezvelirea busturilor lui Duiliu Zamfirescu, Leon Kalustian şi Oana-Diana Renea, situate în grădinile secţiilor bibliotecii. În acest moment, colecţiile bibliotecii noastre numără 211.552 de unităţi de bibliotecă, reprezentând carte veche şi curentă, carte electronică şi periodice şi este organizată în Secţia de împrumut la domiciliu, Sala de lectură, Secţia pentru copii şi tineret, Sala de periodice şi artă, Secţia de carte veche, Sala de internet, Sala de studiu în grup, Secţiile de achiziţii şi prelucrare, Biroul metodic şi Departamentul financiar-administrativ şi Resurse umane. În cel mai mare cartier al oraşului funcţionează Filiala Sud. Activitatea acestora poate fi vizualizată pe site-ul ei www.bjvrancea.ro care este fereastra totdeauna deschisă a bibliotecii către comunitatea de acasă sau de oriunde.

Spaţiile de funcţionare rămân, însă, cea mai importantă problemă încă de rezolvat a bibliotecii noastre.

O clădire unică, modernă, funcţională şi eficientă, atât pentru public cât şi pentru personal, este, şi astăzi, un deziderat 8

LECTOR Nr. 1 / 2012 pe care, la fel ca în vremea începuturilor acestei instituţii, şi noi, cei de-acum – utilizatori şi bibliotecari – îl dorim îndeplinit. În prezent, Biblioteca Judeţeană Vrancea funcţionează în 4 sedii din care trei sunt de patrimoniu, un al cincilea (tot de patrimoniu), fiind în curs de finalizare a consolidării şi modernizării.

Biblioteca Judeţeană Vrancea a beneficiat de două proiecte de consolidare, reabilitare şi modernizare, cu finanţare externă (PHARE şi Banca Mondială) iniţiate de Consiliul Judeţean Vrancea pentru clădirea în care funcţionează Secţia pentru Copii şi Tineret – una dintre cele mai frumoase din ţară – şi pentru cea a Sediului Central Corp B din Str. Mihail Kogălniceanu Nr. 13. Dar, oricât de mult s-ar vorbi despre realizările de la începuturi şi până acum ale bibliotecii publice din Focşani – despre care pot vorbi foarte bine şi numeroasele diplome şi distincţii din ţară şi din afara graniţelor – adunate în portofoliul său – trebuie adus, încă o dată, cuvenitul omagiu, celor care au făcut posibile aceste realizări şi performanţe ale bibliotecii noastre: bibliotecarii de ieri şi de astăzi.

Sunt oameni care au traversat istoria ultimului secol, ca şi biblioteca, transformând şi transformându-se la rândul lor, muncind, nu întotdeauna în condiţii uşoare, bucurându-se de reuşite şi sperând ceea ce este mai bine pentru bibliotecă şi utilizatorii ei. Pe mulţi dintre aceşti oameni minunaţi îi cunoaştem.

Ne-au deschis larg, uşile sufletului, ale înţelepciunii şi ale profesionalismului lor şi ne-au primit în casa bibliotecii, pe noi, cei mai tineri, cu încredere şi speranţă. La Centenarul inaugurării primei biblioteci publice din oraşul Focşani, ne gândim cu drag şi recunoştinţă la generaţia de aur a bibliotecii şi la generaţia de astăzi şi se cuvine să mulţumim tuturor că au ales să fie bibliotecari.

Aplecându-ne capetele asupra mâinilor lor drepte, din care am cules, ca pe o floare de preţ, dragostea pentru această minune care rezistă de mii de ani şi căreia îi spunem BIBLIOTECĂ, să le mulţumim, colegilor noştri din Generaţia de Aur. Le trecem numele mai jos, cu întreagă reverenţă, contemporanilor noştri, celor care au condus, întru frumoasă lucrare destinul bibliotecii noastre: Constantin Arvinte (bibliotecar-şef, 1953), Nedelcu Oprea (bibliotecar-şef apoi 9

LECTOR Nr. 1 / 2012 director, 1952-1962), Petrache Vasile (director, 1962- 1966), Victor Renea (director, 1966-1985), Liliana Zaharia (director, 1985-1989), Alecu Lenco (1990), Emil Lămoşanu (1990), Victor Renea, (director 1990-2000).

Le-au stat alături, împărţind bucurii, îngrijorări şi reuşite, distinşi BIBLIOTECARI: Anastasiu Constanţa, Cojocaru Melania, Copu Florica, Elefteriadis Rodica, Franciuc Maria, Lazăr Florentina, Georgescu Viorica, Marcu Paula, Nicolau Valeria, Nistor Dorina, Doina Popa Stoiciu, Liviu Ioan Stoiciu, Ştefan Neagu, Teodoru Lucia, Vioreanu Georgeta, Zainea Maria. Iertare dacă memoria timpului a uitat vreun nume.

Le stau alături, în frumoasa Carte de onoare a Bibliotecii, BIBLIOTECARII de astăzi: Corina Aiacoboae, Maricel Albu, Geta Bobolan, Anamaria Cătănoiu, Mariana Chirilă, Veronica Crăciun, Liliana Cristea, Maria Cristea, Monica Danilov, Ada-Roxana Făcăoaru, Nicoleta Fodolică, Gabriel Funică, Irimiţa Gogu, C-ţa Mariana Greculescu, Claudia Otilia, Hanganu, Mihaela Lupu, Florentina Mihalache, Liliana Mocanu, Claudia Moşescu, Nela Mureş, Maria Cristina Olaru, Mihaela Onu-Postică, Nicoleta Oprişan, Angelica Paragină, Grigore-Virgil Pătru, Sevastinca Pârvu, Cătălina Pleşcan, Veronica Rădună, Geta Răduţa, Gabriela Rotaru, Luciana Stoean, Florentina Şeitan, Rodica Taftă, Margareta Tătăruş, Adrian Ţiglea, Georgeta Ursu, Elena Velniţă, DoinaNicoleta Zainea.

La Centenarul inaugurării primei biblioteci publice din oraşul Focşani, generaţiile de ieri şi de astăzi – în care îi adun cu drag şi respect pe toţi colegii noştri din întreg Judeţul Vrancea – se vor aduna, vor împărţi gânduri şi amintiri şi poate, când aplauzele festive se vor pierde în ecou, vor privi, spre viitor, cu încredere, în aceeaşi direcţie.

La Centenarul inaugurării primei biblioteci publice din oraşul Focşani, cronicarul acestor rânduri face o veche şi frumoasă urare Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, bibliotecarilor şi celor ce le-au stat şi le vor sta alături: VIVAT, CRESCAT, FLOREAT! Director, dr. Teodora Fîntînaru Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea 10

LECTOR Nr. 1 / 2012

Note bibliografice [1] OPREA, Nedelcu, Biblioteca Publică „V.A. Urechia” Galaţi. Monografie, vol. I, Biblioteca „V.A. Urechia”, Galaţi, 2002, p.

75 [2] idem, Cap. Biblioteci gălăţene înfiinţate până la 1890, pp.56-75. în acest capitol se face referire, pe larg, şi la Biblioteci ale Societăţilor [3] RENEA, Victor; LENCO, Alecu. Ghidul cititorului. CCES Vrancea-Biblioteca Judeţeană: Focşani, 1978, p.9 [4] Trebuie să adăugăm că şi mai devreme de această perioadă, se făceau eforturi susţinute pentru constituirea bibliotecii Liceului Unirea. Astfel, în anul 1876-1877, un comitet constituit din Ştefan Sihleanu, familia Tufelcică, prof. D.F.Caian şi N. Tipeiu organizează concerte în grădina publică pentru adunare de fonduri, strângându-se aproape 5000 de lei. Astfel, mărturiseşte D.F. Caian, „Cu aceşti bani şi donaţiuni de cărţi din partea unora şi altora, mai în urmă şi din partea Academiei, s-a pus temelia bibliotecei liceului în 1881 […]” În: CAIAN, Dimitrie F. Istoricul oraşului Focşani, Tipografia, Legătoria de cărţi şi Steriotipia GH. A. DIACONESCU, Focşani, 1906, p. 142 [5] DIMITRESCU, I.M., Însemnări cu privire la oraşul Focşani, cu o prefaţă de G.C. Longinescu, Institutul de Arte Grafice Bucovina, I.E.Torouţiu, Bucureşti, 1931, p. 56 [6] Prof. Victor Renea menţionează pe câţiva dintre donatorii de carte importanţi care au contribuit la constituirea bibliotecii Cercului Studenţilor Putneni „Nicolae Iorga, A. D. Xenopol, C. Rădulescu-Motru, Dr. Mina-Minovici, O. Goga, poetul şi prozatorul focşănean Ion Ciocârlan, precum şi o serie de localnici, medici, profesori, jurişti, ofiţeri” În: RENEA, Victor; LENCO, Alecu, op. cit., p. 10 [7] DIMITRESCU, I.M., op. cit., p.56 [8] ibidem, Autorul menţionează numele şi ocupaţia – mari proprietari, răzeşi, viitori oameni politici, studenţi, notari, învăţători – celor care au constituit comitetul director al bibliotecii publice care avea să fie inaugurată în 1912 [9] „D-le Primar, Cercul Studenţilor Putneni, care a împlinit trei ani de existenţă la 26 august a. cr. (1910, n.n.) şi care a fost întemeiat în vederea deschiderii unei biblioteci publice în acest oraş şi-a încheiat bilanţul activităţii sale rodnice. Aceasta bibliotecă este gata sa ia fiinţă; îi lipseşte numai un local în care să poată fi

11

LECTOR Nr. 1 / 2012 deschisă, local care va trebui să fie cât mai la îndemâna publicului cititor”, În: RENEA, Victor; LENCO, Alecu, op.cit., p.12 [10] DIMITRESCU, I.M., op. cit., p. 58. De altfel, acest an, 1912, avea să fie unul important pentru istoria culturală a locului şi prin inaugurarea Palatului de Justiţie din Focşani şi recunoaşterea juridică a Cercului Militar din Focşani. Tot în anul 1912, aveau să se stingă din viaţă arhitectul Ion Mincu, actorul şi regizorul Petre Liciu.

[11] Statutele Bibliotecei Publice a Oraşului Focşani, Cap. I, Art. 1, Focşani, Atelierele Grafice „Tiparul Putnei” S.A., 1922, p. 3 [12] apud RENEA, Victor; LENCO, Alecu, op. cit., p. 14 [13] Hotărârea Consiliului de Miniştri privind măsurile ce trebuie luate pentru îmbunătăţirea activităţii bibliotecilor din Republica Populară Română, În: Buletinul Oficial al Republicii Populare Române, Anul III, Nr. 120, Sâmbătă 29 Decembrie 1951, p.

1195-1198 [14] RENEA, Victor; LENCO, Alecu, op. cit., p. 18 În documentarea acestui text a fost de un real folos lectura adaptată temei şi perioadei din: CHERCIU, Cezar. FOCŞANII – O istorie în date şi mărturii (sec. XVI-1950). Focşani: Editura Andrew, 2010, p.573; BULUŢĂ, Gheorghe; PETRESCU, Victor; VASILESCU, Emil. Bibliologi români: Dicţionar. Târgovişte: Editura Bibliotheca, 2011, p.322.

Adresez călduroase mulţumiri doamnei Maria Franciuc şi domnului Victor Renea pentru informaţiile oferite pe parcursul documentării.

12

LECTOR Nr. 1 / 2012

BIBLIOTECA DE AZI - realităţi şi realizări Biblioteca Judeţeană Vrancea printre finalişti la Gala Industriei de Carte – Bun de tipar Biblioteca Judeţeană Vrancea a fost una dintre finalistele Galei Industriei de Carte – Bun de tipar. Desemnarea câştigătorilor a avut loc în Aula Bibliotecii Naţionale din Bucureşti.

Biblioteca Judeţeană Vrancea a concurat în luna aprilie la secţiunea Cea mai bună Bibliotecă în cadrul primei ediţii a Galei Industriei de Carte – Bun de tipar. Portofoliul de concurs s-a bazat pe campaniile de donaţii de carte şi campaniile umanitare pe care instituţia le-a derulat din 2002 şi până în prezent. În urma jurizării, Biblioteca Judeţeană Vrancea fost desemnată una dintre cele 5 biblioteci finaliste. Câştigătorii au fost anunţaţi în cadrul Galei, care a avut loc vineri, 11 mai, în Aula Bibliotecii Naţionale din Bucureşti.

“Nominalizarea instituţiei noastre printre finaliştii Galei este o nouă dovadă că proiectele pe care le derulăm sunt valoroase şi nu trec neobservate. Este adevărat că nu am ieşit câştigători, în schimb prezenţa bibliotecii noastre alături de alte biblioteci judeţene binecunoscute din ţară spune foarte mult despre prestanţa şi calitatea muncii noastre. Această nominalizare este o răsplată şi în acelaşi timp o încurajare de a merge mai departe. Premiul nostru este pus, cu siguranţă, deoparte, pentru data viitoare.” Teodora Fîntînaru – Director Biblioteca Vrancea.

Proiectul european DigiTales are două câştigătoare din Vrancea Două absolvente ale Cursului ”Altfel de Poveşti – DigiTales” oferit de Biblioteca Judeţeană ”Duiliu Zamfirescu” Vrancea prin Centrul de Formare, au câştigat Concursului European DigiTales.

13

LECTOR Nr. 1 / 2012 Juriul a fost alcătuit din: Anton Nagy - voluntar Fundatia Progress, Cristina Hangea coordonator voluntari, Fundatia Progress şi Dan Vioreanu coordonator regional training Fundaţia IREX, a ales din cei 98 de cursanţi din 12 biblioteci publice din România 3 câştigătorii, din care doi din Vrancea.

Astfel Cornelia Ploscaru şi Anişoara Stamate au participat la conferinţa finala a proiectului, la Maribor, în Slovenia!

“Poveştile de viaţă create în cadrul acestui curs au impresionat prin sensibilitate şi realizare, au scos la iveală - pentru a fi cunoscute de lumea întreagă - adevărate comori ale sufletului, păstrate până acum şi care au fost răsplătite cu această excursie la Maribor în Slovenia” (Margareta Tătăruş bibliotecar formator Biblioteca Judeţeană Vrancea)

Bibliotecarii vrânceni au câştigat o finanţare de 15.000 lei Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu” se numără printre cele patru caştigătoare la nivel naţional a concursului “Idei de 15.000 lei” finanţat de IREX Romania pentru proiecte ce se adresează comunităţii. Biblioteca Judeţeană, în parteneriat cu patru biblioteci publice din Vrancea, s-a înscris în concurs cu proiectul “Teen@ge – iluzii şi realităţi” ce îşi propune dezbaterea şi rezolvarea unor probleme ale adolescenţilor, precum şi susţinerea ideii de educaţie în şi pentru comunitate. În urma câştigării grantului de 15.000 de lei, proiectul se va derula, în perioada octombrie – decembrie, în toate cele 5 biblioteci, având ca parteneri Compartimentul de Analiză şi Prevenire a Criminalităţii şi Cabinetul de Medicină Generală, Sexologie Sănătatea Reproducerii şi Policlinica Spitalului Judeţean de Urgenţă „Sfântul Pantelimon” Focşani. Echipa care va pune în practică acest proiect este compusă din Adrian Ţiglea în calitate de iniţiator şi coordonator, respectiv bibliotecarii Nicoleta Oprişan, Corina Aiacoboae, Adriana Arghire, Daniela Ţiţu, Loredana Iordache şi Adriana Rusu.

14

LECTOR Nr. 1 / 2012 “Proiectul propus de Biblioteca Judeţeană Vrancea în colaborare cu bibliotecile publice din Mărăşeşti, Homocea, Broşteni, Bogheşti, fundamentat de o documentaţie riguroasă a temei, a evidenţiat nevoia continuă de educaţie a tinerilor în complexa problematică a dezvoltării personale, a relaţiilor interfamiliale, a educaţiei sexuale în societatea noastră, dar şi necesitatea unei atitudini concertate a multor instituţii comunitare, responsabilitatea şi implicarea acestora în gestionarea unui astfel de proiect.

Adresăm felicitări întregii echipet, dar şi mulţumiri şi invitaţia de a ne fi alături în continuare instituţiilor care ne-au sprijinit, cu date şi informaţii, în elaborarea proiectului: IPJ, IŞJ, DGASPC” Teodora Fîntînaru - director al Bibliotecii Judeţene Vrancea.

Maria Cristina Olaru Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea Relaţii Publice

15

LECTOR Nr. 1 / 2012

ALTFEL DE POVEȘTI – DIGITALES! Cuvânt. Clipă. Istorie. Arta de a spune povești… ALTFEL. Magia pe care o simți când asculți povești de viață. Emoția pe care ți-o oferă oamenii care își spun propriile povești. Rostite tainic, cu emoție, ca un descântec…

O vrajă împletită cu realitatea, ce-ți scaldă inima în bucuria vieții trăite cu folos, cu mulțumire, cu trudă sau suspin. Printre străini sau acasă, în vremuri grele, de război, cutremure sau foamete. Vremuri trecute despre care nu mai știm nimic și care nu ne mai spun nimic. Vremuri, în care oamenii simpli de lângă noi au izbutit să înfrunte viața și să iasă învingători.

Pentru că așa vreau să-i numesc - oamenii simpli de lângă noi - pe cei care au avut curajul să învețe din nou și să împărtășească lumii întregi, clipe de viață intensă, trăită frumos.

De ce? De dragul poveștilor, de dragul nepoților, de dragul de a spune celor tineri cum au fost … vremurile lor.

Cine sunt ei? Cei opt magnifici, aflați la a treia tinerețe, care au învățat să spună ALTFEL de POVEȘTI! Aceleași povești de viață dar spuse … în format digital! Despre cine sunt ei și cum au trăit, în ce au crezut sau iubit, cum s-au ridicat după înfrângeri și cum au trăit adevărate lecții de viață.

16

LECTOR Nr. 1 / 2012 DigiTales este un proiect ce a construit povești de viață în format digital, povești șoptite pentru nepoți sau pentru cei de lângă noi, povești care au prins viață prin fotografie, sunet și film.

Fotografii digitale sau din albumele vechi de familie, voci înregistrate sau muzică, fragmente de viață cu personaje reale – toate, au prins contur de poveste cu ajutorul calculatorului și a programului de editare filme Windows Live Movie Maker.

De ce DigiTales? Pentru că a existat un proiect Grundtvig (finanțat de Uniunea Europeană), denumit "Digitales – Extending Creative Practice", derulat de Digitales, o organizatie independentă non-profit din cadrul Goldsmiths College, University of London, împreună cu organizații partenere din diverse țări europene, inclusiv Romania. Fundația Progress din Bistrița (www.progressfoundation.ro) în cadrul unui parteneriat cu Programul Biblionet a selectat 14 bibliotecari traineri din biblioteci publice din Romania care au participat la un curs de formare la Londra și care a dat naștere ideii că BIBLIOTECA PUBLICĂ este cel mai potrivit loc unde să spui povești, unde să le creezi și să înveți să pui în valoare viața … ca o poveste!

La Biblioteca Județeană ”Duiliu Zamfirescu” Vrancea s-au spus, deocamdată, 8 povești. Cum? Printr-un curs de o săptămână, 3 ore pe zi, opt persoane cu vârsta între 59 și 78 de ani, un bibliotecar formator care iubește povestea și oamenii – Margareta Tătăruș, o jurnalistă strașnică de la Monitorul de Vrancea – Laura Breană, care construiește în continuare povești despre acești oameni și le publică în ziar în fiecare săptămână, un tânăr care a pus la un loc fotografii cu oameni

17

LECTOR Nr. 1 / 2012 și locuri din Focșanii vechi, întrun site www.focsaniulvechi.ro , pe care l-a pus la dispoziția noastră – Sorin Tudose, jurnalist la Ziarul de Vrancea.

Alături ne-au fost și 9 elevi de liceu din Focșani care au tradus poveștile și i-au premiat pe cei 8 povestași cum au știut ei mai bine: cu diplome și încurajări, cu aplauze după vizionarea filmelor și cu îndemnul de-a continua să povestească în format digital, clipele lor de viață, de trecut și de viitor.

Toate acestea au fost ingredientele noastre ce au transformat ideea în… poveste și Cursul Altfel de Povești – DigiTales într-un nou serviciu al Bibliotecii Județene Vrancea!

Două din cele opt povești digitale ale vrâncenilor au fost selectate la nivel național, de către juriul format din reprezentanți ai Fundației Progress Bistrița și Fundația IREX. Din 101 povești digitale create de seniorii din 12 biblioteci județene din România au participat la Conferința de final de proiect european, la Maribor, în Slovenia, în perioada 31 mai – 2 iunie 2012, doamnele Cornelia Ploscaru și Anișoara Stamate, însoțite de trainerul Bibliotecii Județene Vrancea – Margareta Tătăruș. Al treilea participant din România a fost domnul Horea Iancu din Oradea, județul Bihor, însoțit de asemenea de trainerul Bibliotecii Județene Bihor – Paul Zoț, și care au spus această poveste: http://www.youtube.com /watch?v=WkVWbyyra mo&feature=plcp Toți am avut parte de o excursie de vis, o experiență care va fi povestită nepoților și familiei multă vreme de acum încolo și am trăit o experiență care s-a transformat și ea în poveste digitală. Doamna Anișoara Stamate a șoptit cu emoție trăirile și frumusețile

18

LECTOR Nr. 1 / 2012 văzute dar și bucuria ce i-a oferit-o viața în prag de bătrânețe: https://www.youtube.com/watch ?feature=player_embedded&v= q-xbvlGudYg Minuni spuse sau nespuse, clipe trăite cu intensitate, comori ale sufletului păstrate până acum, au ieșit la iveală prin aceste povești digitale de viață create. Le-am împărtășit cu lumea întreagă prin intermediul Internetului și am pus bazele unei idei care devine din ce în ce mai mult, realitate: în BIBLIOTECA PUBLICĂ se întâmplă ALTFEL de povești! Cu oameni mici și mari deopotrivă, ce învață în fiecare zi să dăruiască și să primească.

Ce anume? Ei bine – RESPECT, VALOARE și ÎNCREDERE! Margareta Tătăruș Trainer Biblioteca Județeană ”Duiliu Zamfirescu” Vrancea Poveștile oamenilor simpli de lângă noi pot fi ascultate aici:  Căsătorie printre ruine - Stamate Anișoara, 65 de ani http://www.youtube.com/watch?v=ZuZN120w-ss  3 aniversări și 3 personaje: copil marinar, pilot sportiv și pensionar turist Dumbravă Constantin,76 ani http://www.youtube.com/watch?v=bFLaISBTVaw  Nonagenara - Ploscaru Cornelia, 66 de ani http://www.youtube.com/watch?v=SwPOUOFFBm0&feature=relmfu  Generația mea sau cum m-am lecuit de timiditate - Babalâc Carmen, 62 de ani http://www.youtube.com/watch?v=FXA9hwoiSBE&feature=relmfu  Biblioteca – o nouă planetă - Pârvu Sevastinca, 62 ani http://www.youtube.com/watch?v=E7LXi12Iuvk&feature=relmfu  Numele personalității mele - Iancu Fiodor, 59 ani http://www.youtube.com/watch?v=92werbpnYis&feature=relmfu  O parte din viața mea - Moldovan Adriana, 66 ani http://www.youtube.com/watch?v=doYXNzB2mq4&feature=relmfu  Povestea Vrancei a devenit povestea mea - Moldovan Vasile, 67 ani http://www.youtube.com/watch?v=YbDsu5uBx0s&feature=relmfu

19

LECTOR Nr. 1 / 2012

BUCURIA DISTINCȚIEI: Filiala ANBPR Vrancea - Filiala anului 2011 În cadrul Conferinței ANBPR Biblio Publica desfășurată în perioada 26 – 28 aprilie 2012 la Târgu Mureș, Filiala ANBPR Vrancea a Bibliotecii Județene “Duiliu Zamfirescu” Vrancea a obținut titlul de FILIALA ANULUI pentru cea mai activă filială a Asociației Naționale a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România (ANBPR) în anul 2011, ca o recunoaștere a activității sale și a membrilor săi, fiind apreciată pentru implicarea constantă în activitatea filialei, respectiv de asociație .

Materialul editat care a însoțit înscrierea noastră în concurs la secțiunea de premii privind activitatea de Asociație Filiala anului, a scos în evidență creativitatea membrilor filialei și a confirmat implicarea permanentă în programele și proiectele Asociației.

Premiul primit la nivel național ne onorează cu atât mai mult cu cât este pentru a doua oară când Filiala ANBPR Vrancea primește acest titlu, prima distincție fiind obținută în anul 2000. La aceste performanțe s-a ajuns ca rezultat al muncii de echipă, fiecare dintre bibliotecarii publici vrânceni implicându-se și contribuind pentru promovarea și susținerea activităților din cadrul Filialei.

Diploma de merit primită demonstrează și pune în valoare efortul nostru colectiv reușind să fim primii, sporind încrederea în noi și dorința de a obține reușite și pe viitor.

Filiala ANBPR Vrancea a avut în anul 2011 lucrări înscrise în cadrul Galei premiilor ANBPR și la Secțiunea Premii privind activitatea profesională, respectiv la categoriile “Cea mai bună lucrare de specialitate” (cu Ghid de Biblioturism) și la „Cel mai bun site de bibliotecă”.

20

LECTOR Nr. 1 / 2012 Mulțumim ANBPR-ului pentru încrederea acordată, pentru susținerea și sprijinul în dezvoltarea profesională a membrilor săi!

Felicitări membrilor Filialei ANBPR Vrancea!

Bibliotecar Claudia Hanganu, Președinte Filiala ANBPR - Vrancea

Căutătorii de poveşti în VRANCEA Căutătorii de poveşti este o campanie naţională de promovare a bibliotecilor publice din România, în care scriitori şi personalităţi publice din România au pornit într-un tur al bibliotecilor din ţară în căutare de istorii autentice.

Campania este iniţiată de Biblionet şi susţinută de Ministerul Culturii, TVR, Radio România.

Cei trei căutători de poveşti realizatorul TV Cătălin Ştefănescu, împreună cu scriitorul Radu Paraschivescu, gazetarul Vlad Petreanu şi jurnalista Irina Păcurariu au format o caravana ce va culege informaţii din toată ţara despre modul în este percepută biblioteca şi impactul programului Biblionet asupra comunităţior mai mici sau mai mari.

Acestea au fost publicate pe site-ul http://www.cautatoriidepovesti.ro/, urmând ca poveştile celor trei să se întâlnească într-un e-book şi într-o carte tipărită, un adevărat manifest pentru redescoperirea bibliotecilor publice din România.

Astfel Căutătorii de poveşti au ajuns în Vrancea, au poposit pe rând la Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu”, Biblioteca Publică Bogheşti şi Biblioteca Orăşenescă “Ana Georgescu” Odobeşti

21

LECTOR Nr. 1 / 2012 Scriitorul Radu Paraschivescu a păşit pragul bibliotecii însoţit de PR. Manager GMP - Sabina Stirb, de fotojurnalistul - Ovidiu Micsik şi coord regional Biblionet - Bogdan Andrei Tache - având rucsacurile de călătorie în spate şi pregătiţi cu întrebări pentru bibliotecari despre cititori, cărţi, voluntariat, programe, campanii, calculatoare, sprijinul autorităţilor şi tot ceea ce cuprinde viaţa unei bibliotecă.

S-au arătat interesaţi de conceptul de biblioturism, unic la nivel naţional, pus în valoare de Ghidul de Biblioturism, editat de Biblioteca Vrancea şi realizat de bibliotecara Crăciun Veronica şi despre multiplicarea acestuia prin proiecte care să pună în valoare potenţialul turistic şi economic al zonelor cu tradiţii din Vrancea Au vrut să simtă pulsul unei biblioteci din interior, au făcut sesiuni foto printre rafturi, cărţi şi cititori şi după un popas la Secţia pentru copii şi tineret au pornit mai departe spre Biblioteca Publică Bogheşti Iată mai jos povestirile lor aşa cum apar pe site-ul www.cautatoriidepovesti.ro

Radu Paraschivescu

Biblioteca Duiliu Zamfirescu, Focşani I-ar fi plăcut chiar şi lui Borges În plină maidanocraţie, mi se promite un pisc alpin. Aştept să ajung la el şi ţin morţiş să nu-l pun în contrast cu ce se află în jur. Sunt ani buni de când stilistica autojupuirii naţionale nu-mi mai spune nimic.

Nu vreau să văd un lucru frumos ca să-l compar cu mizeria în mijlocul căreia se înalţă, ci doar ca să-i sorb frumuseţea. M-am săturat de văicărelile nătânge („Suntem de râsul curcilor”, „Ca la noi la nimeni” etc.), m-am săturat de alibiul nuferilor care au nevoie de noroi fiindcă doar aşa pot creşte. Mi-e lehamite de algoritmul pesimiştilor care cred că neamul ăsta are treizeci de icoane şi un milion de curve. Vreau ceva seducător şi atât. Cred cu încăpăţânarea candizilor că încă suntem capabili de gesturi nobile şi de idei generoase. Cred în tot ceea ce ziarele şi televiziunile mă asigură că nu mai există. Cred în graţia binelui.

22

LECTOR Nr. 1 / 2012 În regulă, şi care e lucrul acela frumos? Sala de împrumut a Bibliotecii judeţene Duiliu Zamfirescu din Focşani. Cei care mă ghidează în turneul căutătorilor de poveşti mi-au vorbit admirativ despre ea. În acelaşi registru se exprimă şi Bogdan Tache, coordonatorul local din partea IREX-ului, care ne preia de pe o stradă din centru, unde Ovidiu opreşte maşina în dreptul unui semn de parcare interzisă.

- Ăla arată ce cred eu că arată? îl întreb, dând din cap spre semn.

- Nu parchez, doar staţionez, se justifică Ovidiu.

- Aha. În mod sigur, Bogdan n-a fost botezat în apret. E extrovertit, expansiv şi nu crede în etichetă. Mi-l închipui la fel de familiar cu premierul Canadei sau regina Danemarcei cum e cu Sabina, cu Ovidiu şi cu mine. Ăsta nu-i un lucru rău, nici noi nu ne împăcăm cu scorţoşenia. […]

Mă pregătesc în fine să văd sala de împrumut a bibliotecii. Nu am mult de mers până la uşa dincolo de care se află minunea.

Chiar de la intrare, două gânduri se luptă pentru întâietate în mintea mea.

Primul se leagă de felul cum vedea Borges lumea ca pe o bibliotecă nemăsurată, celălalt de imaginea unui stadion cu cărţi în loc de spectatori. Sala de împrumut are două niveluri care comunică între ele prin tot atâtea scări abrupte, aflate faţă în faţă.

Cărţile se întind literalmente de sus până jos peste tot. [...] Ultima dată când am fost cucerit de o incintă îmbrăcată în cărţi a fost în 2007, la Porto, când am dat din întâmplare peste o librărie aflată la două sute de metri de Torre dos Clerigos, căreia iam urcat scările spiralate din lemn cu sentimentul că la capătul lor mă aştepta o vedere panoramică a raiului. (Ulterior am aflat că se număra printre cele mai frumoase zece librării ale lumii.)

Aici simt ceva asemănător. Am impresia că în jurul meu coperţile se topesc una într-alta şi mă închid între ele – o carte unică, ocrotindu-l şi în acelaşi timp seducându-l pe prizonierul ales. Şi-mi vine în minte un rând din Borges: „Este de-ajuns ca o carte să fie posibilă pentru ca ea să existe”.

Sabina urcă şi coboară scările, uitând să închidă gura. Ovidiu şi Bogdan fotografiază din toate unghiurile. Iar mie îmi vine să râd şi să bat din palme. Sigur, Biblioteca Babel a lui Borges conţinea şi cărţi din limbi inexistente, ba chiar şi cărţi

23

LECTOR Nr. 1 / 2012 care încă nu fuseseră scrise, dar mi se pare acum, într-un moment de entuziasm, că planul fantastic al argentinianului se poate suprapune realităţii din încăperea aceasta mare şi frumoasă.

Radu Paraschivescu

Biblioteca din Bogheşti, judeţul Vrancea Pentru a găsi Bogheşti pe harta Vrancei, Radu Paraschivescu şi-a dat cu adevărat, proba de copilot. În formula care l-a consacrat în aceste călătorii, pe scaunul din dreapta lui Ovidiu Micsik, fotograful care documentează parcursul Căutătorului de Poveşti, Radu a tratat cu diverse personaje întâlnite pe drum pentru a pune cap la cap un traseu care să-i scoată totuşi la liman. Nu întâmplător, la un moment dat, fireşte, i se pare că până şi calul de pe marginea şoselei, în loc să pască liniştit, cam râde de maşina care se învârte în cerc.

Toate acestea nu au făcut decât să sporească farmecul sosirii în Bogheşti și al întâlnirii cu doamna bibliotecară Rusu. Ajunşi totuşi la bibliotecă, căutătorii noştri au avut surpriza unei mese întinse pe care, am înţeles noi, din relatările de la faţa locului, au savurat-o cu calm, undeva, cocoţaţi pe un deal, unde timpul stă altfel în loc. În cu totul altă dispoziţie, s-au aşternut apoi la vorbe cu doamna Rusu, iar de aici poveştile au început să se fabrice în ritmul lor …

Cum bungheşti, o, cum bungheşti biblioteca din Bogheşti?

Testele care măsoară fezabilitatea şi acurateţea sateliţilor NASA sunt imperfecte.

Adevărata probă de foc sar cuveni să fie localizarea bibliotecii din Bogheşti, Vrancea, sau măcar a localităţii omonime. Nouă, telurici şi dependenţi de un GPS mai neputincios ca niciodată, nu ne iese. Cel puţin, nu din prima. După un rateu pe care-l acceptăm cu obidă, cârcotim excedaţi. Nici zece echipe de detectivi particulari nu şi-ar putea îndeplini misiunea fără ca în prealabil să depună pe altarul geografiei trei litri de transpiraţie îmbuteliaţi etanş. Puţinii ţărani pe care soarta ni-i scoate în drum la distanţă de câţiva kilometri unul de altul ne dau indicaţii care se bat cap în cap ca ouăle de Paşti. Din greşeală în greşeală, ajungem la o barieră ridicată. La doi paşi de noi, un cal se tăvăleşte în iarbă cu gesturi preluate din repertoriul păsăresc, iar nouă ni se

24

LECTOR Nr. 1 / 2012 pare, fireşte, că râde de noi. Din cantonul apropiat se revarsă efluviile unei fripturi pregătite cu dragoste pentru gastric. Ovidiu scoate capul pe geam şi strigă spre gospodina invizibilă: -Ce bineeee gătiiiiiiţi!!!!!

Vlad Petreanu

Biblioteca orăşenească Mărăşeşti, judeţul Vrancea Un lucru aparent banal, o maşinărie pe care mulţi o utilizăm zilnic poate fără să-i mai recunoaştem utilitatea, şi-a demonstrat nesperat ajutorul pe care îl poate oferi în cazul schimbării şi modelării unei vieţi” ne-a scris doamna bibliotecară Arghire din Mărăşeşti.

Aşa că Vlad Petreanu a luat drumul dealurilor Vrancei şi s-a întâlnit cu doamna Arghire dar şi cu Alexandra, un copil diagnosticat cu dislexie, a cărui poveste de schimbare îşi scrie paginile, cu bucurie şi curaj, la bibliotecă. Îi transmitem şi noi Alexandrei, toată susţinerea noastră. Veţi afla mai multe, în curând, chiar aici.

Uneori, victoria înseamnă, pur şi simplu, să nu te retragi, să rezişti, pe loc, încăpăţânat, când toată lumea cedează, fuge, renunţă.

La Mărăşeşti, în Vrancea, o rezistenţă de acest gen a costat 1.000 de morţi pe zi, o lună întreagă, în ultima mare bătălie a românilor din primul război mondial, înainte să se transforme într-una din cele mai mari victorii ale românilor din istorie. Ştim, încă de la primele ore de istorie de la şcoală: pisaţi de nemţi, zi şi noapte, tocaţi cu mitralierele, terciuiţi cu tunurile, românii s-au îngropat în dealurile din jurul oraşului şi au rezistat, însângeraţi, înjumătăţiţi, până când, într-o zi, nemţii şiau recunoscut neputinţa şi au plecat.

Azi, după aproape 100 de ani, gluma favorită în Mărăşeşti este că românii încă-i mai aşteaptă să vină înapoi, ca să le repare drumurile – pentru că drumurile de aici arată ca după bombardament.

După Războiul Cel Mare, familia Negroponte a donat 20 de hectare la marginea oraşului, unde s-a construit mausoleul, întru veşnica pomenire a eroilor morţi pe dealurile din apropiere. Oricine, în România, recunoaşte silueta monumentului şi recunoaşte istoria glorioasă a locului.

25

LECTOR Nr. 1 / 2012 Gloria e bună, doar că nu plăteşte facturi. Nu ţine de foame, nu dă de muncă. În Mărăşeşti, mai sunt azi vreo 7.000 de oameni, câteva magazine, un atelier de confecţii, ceva ateliere de mobilă – dar câtă mobilă să cumperi? Unii au o sfoară de pământ, o curte, cât să creşti un porc şi ceva găini, suficient cât să nu mori de foame, dar şi cât să nu-ţi poţi linişti niciodată, de fapt, grija pentru ziua de mâine. Dacă ai noroc şi te angajează statul, încă mai poţi spera. Dacă nu, îţi rămâne un singur lucru de făcut: să fugi.

Aşezat în mijlocul unui patrulater strâmt, compus din Focşani, Adjud, Tecuci şi Panciu, Mărăşeştiul a cedat atracţiei acestor aşezări cu mai mult noroc şi a devenit, în cele din urmă, un loc din care se fuge – temporar, zi de zi, la slujbă, în vreunul din oraşele aflate la numai 20 de minute depărtare, sau ani la rând, departe, prin Europa, în vreuna din ţările cu soartă mai bună. La două, trei case, sigur e câte cineva plecat. Acasă rămân bătrânii, copiii, neputincioşii, care vieţuiesc lent într-un aer de abandon, de pustiu. Aici, gropile din asfalt sunt atât de vechi, încât au început să se umple cu praf şi pământ. Din trotuarele crăpate ies buruieni. Prin parc, iarba creşte năvalnic, până la genunchi, netunsă şi nebăgată-n seamă.

Primăria, dacă există, are cu siguranţă probleme mai mari decât să întreţină spaţiile publice.

La marginea parcului, o clădire micuţă găzduieşte biblioteca orăşenească.

Este fosta cabană a paznicului de la intrarea în domeniul Negroponte. Ceva mai încolo, o platformă de beton e tot ce a mai rămas din conacul acestei familii care şia donat o parte din avere pentru morţii patriei, după care i-a fost smuls şi distrus restul averii, pentru nimic. În biblioteca publică din Mărăşeşti, Adriana Arghire rezistă ca-n tranşee, între pereţi îngroşaţi cu rafturi pline de cărţi, luptând încăpăţânat, zi de zi, pentru victorii mărunte, neştiute. Uneori, le primeşte miraculos, din cer, fără să fi făcut nimic pentru ele – de pildă, chiar în ziua în care am vizitat-o, n-avusese nici o întrerupere de curent.

Ca în orice război, mai e nevoie şi de noroc.

Selecţie realizată de bibliotecar Maria-Cristina Olaru Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea

26

LECTOR Nr. 1 / 2012

Bibliotecile de cartier poloneze Varșovia este împărțită în 18 cartiere și în fiecare cartier există câte o bibliotecă. La rândul lor fiecare bibliotecă de cartier are filiale, cea mai mică bibliotecă are 5 filiale și cea mai mare are 27 de filiale.

Mediateka Start-meta În cartierul Bielany funcționează din 2009 o bibliotecă de cartier, o mediatecă multifuncțională, realizată cu eforturi din partea primăriei. Bielany este un cartier în care există multe familii dezorganizate și în care abandonul școlar era destul de mare, iar deschiderea unei astfel de biblioteci a avut un impact pozitiv asupra comunității cartierului.

Pentru finantarea acestei biblioteci s-au cheltuit peste 10 milioane de dolari. Este o cladire spatioasă, ultra modernă, complet computerizată în care cartea se îmbină minunat cu tehnologia modernă.Principala sa misiune este de a oferi cunoștințe în toate domeniile științei.Spațiul a fost gândit ca o pistă de atletism, cu start și finiș, între aceste două repere desfășurându-se călătoria în lumea mediatecii.

Ca și resurse există peste 30000 de volume și documente multimedia peste 5500 de bucăți. Media Center nu este numai locatia în care se pot împrumuta cărţi, reviste şi multimedia. Acesta este, de asemenea, un loc de întâlnire pentru scena culturală şi ştiinţifică a dezbaterii între persoane , vizionări de filme şi spectacole de teatru. Media Center este mai mult decât o bibliotecă, este un centru cultural.Există câteva zone dedicate unor activități specializate: spațiu pentru copii, unde aceștia se joacă sau participă la activități singuri sau cu membri ai familiei, sub îndrumarea bibliotecarului sau a unei persoane de specialitate; spațiu rezervat internetului; locuri special amenajate pentru audiții muzicale sau vizionării de filme cu aparatura aferentă și o colecție impresionantă de CD-uri și DVD-uri. În spațiul rezervat internetului și e-galleriei sunt plasme pe care rulează imagini cu activitățile mediatecii și filme promoționale.

27

LECTOR Nr. 1 / 2012 Ca și structură organizatorică este împărțită în Departamentul de Bibliotecă și Multicentrum.

Departamentul de Biblioteca nu este doar despre cărţi, ziare şi de imprumut documente multimedia, colecţii şi selecţie de literatura de specialitate în funcţie de nevoile cititorilor. Este un loc în care se organizeaza și pentru cel mai mic utilizator unde se oferă lecţii de biblioteca , realizate folosind metode de distracţie pedagogie.Se efectuează concursuri literare şi artistice. S=a pus un mare accent pe citirea cu voce tare pentru copii. Pentru elevii de liceu există ateliere de lucru în care învăţa cum să folosească surse de informaţii, cum ar fi cresterea de informaţii şi de cât de importantă este comunicarea. Cititorii tineri şi adulţi sunt invitaţi să participe la discuţii în Clubul de carte . Mediateca este un loc în care tinerii încep aventura unui centru de educaţie interactivă multimedia - Multicentrum–prin utilizarea de noi tehnologii, programe specializate si moderne de predare ajutătoare. Pregătită şi dotată în mod adecvat cu ajutorul modulelor de predare participanţii au posibilitatea de a-şi extinde cunoştinţele în multe domenii ale ştiinţeiMulticentrum este o oportunitate pentru cadrele didactice cu privire la predarea mai atractivă prin introducerea tehnologiei moderne. Există activităţi de grup care cresc interacţiunea dintre participanţii și care le dezvoltă aptitudinile elevilor de învăţare prin experimentare.

Un atelier de lucru pentru tineri şi adulţi în care se combină într-un mod modern învăţare a limbilor străine, un laborator multimedia MultiArts capabil să nominalizeze cea mai mare artă grafică, unde fiecare își poate crea propriile piese și filme scurte şi de animaţie. În laboratorul MultiMusic e uşor să se creeze muzica proprie, cu ajutorul instrumentelor multimedia conectate cu un sistem de calculator.

MultiScience& Multitech permite elevilor să exploreze lumea roboticii. Multicentrum este un centru modern, computerizat de învăţământ în care are loc învăţarea prin joc. În cele cinci ateliere de lucru a avut loc diverse activităţi pentru copii şi adolescenţi.

28

LECTOR Nr. 1 / 2012 Complet automatizate de mini-laboratoare, modulul MultiScience ajută să înţeleagă fenomenele dificile ale ştiinţelor naturale. Multitech ateliere tehnice sunt prezentate într-un mod simplu, de echipamente şi tehnologii moderne utilizate în industria modernă. Permite învățarea a noi elementele de baza ale roboticii, şi programarea logică CNC. MultiMusic este un modul care introduce elevii la cursuri în lumea muzicii şi vă permite să creaţi propria muzică.

MultiArts este un studio de grafică de calculator, în care copiii şi tinerii învață despre instrumentele de desenare contemporane, imagini grafice apentru a crea şi edita. Pentru cei mai tineri vizitatori modul MultiKid este conceput astfel încât copiii să îşi dezvolte abilităţile şi să promoveze cunoaşterea, în sala de clasă similară cu cea de grădiniţă, dar imbogatit cu un set minim de lucru cu computerul.

Există un studio de proiecții de filme, mediateca obținând acordul unei firme de distribuitori pentru drepturile de autor.Peste 21000 de copii au participat la activitățile din 2011. În aceeași clădire își are sediul si Poliția municipală, prezența lor îmbunătățind starea de siguranță. În concluzie, Mediateka reprezintă un centru al activității pentru toti membrii comunității, copii petrecând aici împreună cu părinții sau alți membri ai familiei timpul în mod util.

Biblioteca și Centrul Informațional din Jan NowakJeziorański – filială a Bibliotecii orașului Varșovia – a fost ultima bibliotecă vizitată în a doua zi a vizitei de studiu. Este o bibliotecă de cartier, situată într-o zonă centrală, într-un spațiu obținut de la o asociație de locatari, la parterul unui bloc unde a trăit și mentorul

29

LECTOR Nr. 1 / 2012 bibliotecii, care și-a donat toată averea și biblioteca personală pentru a fi administrate de bibliotecă, spațiu cumpărat de primărie special pentru biblioteca susținută de Jan NowakJerozolinski, un foarte cunoscut militant democrat al libertăților poloneze.

Data de 19 octombrie 2006 a marcat dezvelirea oficială a monumentului lui Jan NowakJerozolinskie, numele renumitului om fiind o mare onoare şi distincţie pentru biblioteca și deschiderea Bibliotecii și Centrului Informațional.

Obiectivul principal este de a fi un centru modern, activ care să ofere cititorilor săi servicii de înaltă calitate. În activităţile bibliotecii sunt propuse să dezvolte cooperarea cu diferite instituţii stabilite în districtul şi centrul oraşului Varşovia, inclusiv: Institutul Memoriei Naţionale, Asociaţia lucrătorilor din secţiunea poloneză al Radio Europa Liberă, Societatea iubitorilor de Istorie, Muzeul de Varşovia. Biblioteca colectează şi oferă cărţi şi materiale de bibliotecă pe o varietate de mass-media care deservesc următoarele funcţii: - educaţia ca un centru de învăţare pe tot parcursul vieţii, al cărui principal obiectiv este de a sprijini individual şi auto-educaţie, - informaţii prin crearea unui centru de informaţii locale, a cărui principală sarcină va fi de a extinde sfera de servicii speciale de informaţii, inclusiv prin furnizarea de servicii adecvate de informare pentru toţi utilizatorii interesaţi de bibliotecă, - activităţi culturale şi educaţionale, prin crearea unui centru cultural local, în care vor fi organizate diverse activităţi culturale orientate spre diferite grupuri de cititori

30

LECTOR Nr. 1 / 2012 folosind toate mijloacele disponibile de exprimare (expoziţii, ateliere, concerte, întâlniri cu autori, conferinţe, proiecţii, lecţii de biblioteca, etc).

Este o bibliotecă model care deservește gratuit 55000 de utilizatori din cei 120000 ai cartierului precum și rezidenți din Varșovia și din alte sectoare ale orașului și are alte 27 de filiale în cartier. Biblioteca practică împrumutul seturilor de cărți, adică mai multe cărți sunt împrumutate celor din închisori, centre de plasament și alte instituții. În cadrul bibliotecii există un spațiu vast destinat intâlnirilor, discuțiilor, activităților, expozițiilor ce au loc aici. Un serviciu interesant este acela de cartea prin telefon, un serviciu pentru persoanele care nu se pot deplasa la bibliotecă din motive de sănătate, astfel bibliotecarul de deplaseaza la aceste persoane cu cartea solicitată. Mai sunt și persoane care solicita acest serviciu din comoditate, pentru acestea se percepe o taxă pentru deplasarea bibliotecarului.

Bibliotecile poloneze au un rol foarte important in comunitate, sunt ajutate și sprijinite de autoritățile locale și împreună cu diverse ONG-uri își dezvoltă mereu serviciile implicându-se și reușind să schimbe chiar vieți.

Bibl.Liliana Mocanu Constantin Mituca

Serviciul de împrumut interbibliotecar - tendințe actuale Împrumutul interbibliotecar, formă a cooperării între biblioteci, cu veche tradiție în bibliologie, vine în întâmpinarea tuturor solicitărilor diverselor categorii de utilizatori care sunt tot mai exigenți și au așteptări din ce în ce mai mari din partea bibliotecilor.

Automatizarea bibliotecilor și internetul asigură o bună legătură și oferă posibilități comode, simple de interacțiune între biblioteci facilitând împrumutul interbibliotecar. În acest sens, cataloagele informatizate ale bibliotecilor oferă cu ușurință identificarea unor documente în colecțiile lor. Înainte de apariția acestora, era mai dificil de identificat bibliotecile care dețineau anumite documente solicitate de utilizatori. Mai greu se putea afla dacă o bibliotecă din împrejurimi deținea exemplarul căutat. Astfel, împrumutul interbibliotecar era ineficient ca și timp. Cererile erau direcționate spre bibliotecile mari, cu speranța ca ele să aibă materialul respectiv pentru a satisface nevoile de lectură și informare ale utilizatorilor.

31

LECTOR Nr. 1 / 2012 Pentru Biblioteca Județeană Vrancea, oferirea de servicii diversificate și de calitate utilizatorilor săi este o prioritate și o preocupare continuă.

Relațiile de colaborare cu diferite tipuri de biblioteci din țară s-au diversificat și s-au îmbunătățit ca urmare a numeroaselor solicitări ce vizează serviciul de împrumut interbibliotecar.

Odată cu creșterea prețurilor publicațiilor, dar și cu apariția unui număr din ce în ce mai mare de documente, cererile de împrumut interbibliotecar au crescut la biblioteca noastră. Serviciul de împrumut interbibliotecar din cadrul Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea este în creștere, din ce în ce mai solicitat și apreciat de public, contribuind astfel la intensificarea accesului la documente pentru utilizatori, şi, evident, la o mai bună circulaţie a informaţiei.

Acest serviciu vine în sprijinul utilizatorilor şi le oferă avantajul economisirii resurselor financiare şi a timpului necesar deplasării în altă localitate, la o altă bibliotecă, pentru o carte pe care instituţia noastră nu o deţine în colecțiile sale.

Cum se poate beneficia de un împrumut interbibliotecar?

La Biblioteca Județeană Vrancea, solicitarea unui împrumut interbibliotecar se face direct la Biroul de relaţii cu publicul din cadrul bibliotecii. Condițiile de împrumut presupun următoarele etape: prezentarea permisului de intrare la bibliotecă și completarea unui formular în care se trec datele personale ale solicitantului și datele bibliografice ale documentelor solicitate. De asemenea, solicitantul este informat cu privire la condițiile impuse de biblioteca sursă (ex. taxe de transport, de scoatere din gestiune a documentelor precum și termene de împrumut ).

Totodată este informat și de locația în care se consultă documentele primite, respectiv sala de lectură a bibliotecii. Solicitantul poate intra în posesia documentelor solicitate în 7 – 8 zile. În cadrul serviciului de împrumut interbibliotecar, Biblioteca Judeţeană Vrancea are dublă calitate, atât de beneficiară cât și de furnizoare.

32

LECTOR Nr. 1 / 2012 În calitate de bibliotecă beneficiară, solicitanții unui astfel de serviciu au avut de achitat contravaloarea transportului coletului și, după caz, o taxă ce reprezintă scoaterea documentului din depozitul legal al bibliotecii furnizoare care stabilește, de asemenea, și termenul de restituire. Modalitatea de livrare a documentelor a inclus atât varianta prin poștă cât și cea electronică, ce a presupus scanarea anumitor capitole din documentele solicitate (de exemplu: colaborarea cu biblioteca specializată a Institutului Fundeni) În calitate de bibliotecă furnizoare, se stabilește termenul de restituire a documentului și se percepe doar taxa ce reprezintă contravaloarea transportului documentelor la destinație. În prezent colaborăm cu mai multe tipuri de biblioteci din ţară, printre care Biblioteca Centrală Universitară”Mihai Eminescu” Iaşi, Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti, Biblioteca Municipală „Radu Rosetti” Oneşti, Biblioteca Județeană “V.A. Urechea” Galați, Biblioteca Municipală “Ștefan Petică” Tecuci şi Biblioteca Specializată din cadrul Spitalului Fundeni.

Ne-au fost solicitate peste 60 de titluri, majoritatea din domeniul medicinei, dar și din matematică, istorie, beletristică beneficiari fiind diverse categorii de public: elevi ai școlilor sanitare postliceale, cadre medicale, cadre didactice, jurnaliști etc..

Din titlurile care au circulat prin serviciul interbibliotecar amintim: Genetică – Valeriu Bistriceanu Eseu despre o concepţie catolică asupra iudaismului –N.Steinhardt Cartea celor 5 cercuri –Musashi Miyamoto Eseu despre generaţia războiului – Emil Manu Teoria probabilitatilor - William Feller Oameni de la oraș (amintiri,schițe, portrete)- I.M. Dimitrescu Cimitirul din Praga – Eco Umberto Se numea Sarah - Tatiana de Rosnay Regele Mihai printre noi – Liviu Antonesei; Liviu Vălenaș Monografia orașului Adjud – Cobileac Virgil Evaluare si recuperare kinetică în reumatologie Kinetoterapia în afecțiuni neurologice Reumatologie clinică Serviciul de împrumut interbibliotecar din cadrul bibliotecii noastre este permanent promovat în comunitatea vrânceană, informând astfel utilizatorii de posibilitatea de a studia și de a consulta anumite documente care, din diferite motive, nu se regăsesc în colecțiile noastre.

Cu toții simțim și conștientizăm avantajele pe care ni le oferă cooperarea interbibliotecară prin serviciul de împrumutul interbibliotecar, beneficiile fiind evident centrate pe utilizatori, oferindu-le astfel un serviciu rapid, economisind timp și resurse financiare.

Bibliotecar Claudia Hanganu, șef Birou Împrumut la domiciliu adulți

33

LECTOR Nr. 1 / 2012

Cursul „Dezvoltarea serviciilor de bibliotecă” – punctul de vedere al unui formator Bibl.Titina-Maricica Dediu Biblioteca „V.A. Urechia” Galaţi Pornind de la nevoile de formare şi perfecţionare ale personalului din mediul bibliotecar, ANBPR a dezvoltat, la sfârşitul anului 2010, Cursul Dezvoltarea Serviciilor de Bibliotecă (DSB), destinat bibliotecarilor cu studii medii și superioare din toate categoriile de biblioteci. Cursul este acreditat de Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților (CNFPA) şi are ca autori persoane recunoscute în biblioteconomia românească şi internaţională: Dr. Hermina G.B. Anghelescu şi Dr. Liviu-Iulian Dediu.

Cursul oferă soluţii pentru aducerea bibliotecii publice în secolul XXI, prin crearea unor servicii în funcţie de nevoile de informare ale utilizatorilor din comunitate. Dezvoltarea serviciilor tradiţionale, armonios completate de serviciile noi, pe care biblioteca le poate oferi odată cu introducerea noilor tehnologii şi a comunicaţiilor bazate pe accesul Internet, constituie baza activităţii zilnice pentru bibliotecar, dar şi pentru utilizator. Totul a pornit de la întrebările: de ce bibliotecile publice din Romania, atrag doar 10% din populaţie, restul de 90 %, de ce nu frecventează biblioteca? Şi ce este de făcut?

34

LECTOR Nr. 1 / 2012

Ca metode de instruire, programul utilizează cele mai noi tehnici de predare şi instruire, se bazează pe interactivitate, numeroase aplicaţii practice şi exerciţii, oferind participanţilor posibilitatea de a-şi dezvolta rapid aptitudinile, abilităţile şi competenţele TIC şi de a beneficia de exemplele de bune practici.

Tematica cursului cuprinde:  cultura informaţiei;  managementul serviciilor;  servicii moderne: servicii de referinţe, organizarea de manifestări, organizarea cursurilor pentru utilizatori, servicii suport pentru comunicarea online, servicii speciale;  tipologia reţelelor sociale;  identificarea utilizatorilor locali şi atragerea acestora;  identificarea nevoilor de informare locale;  crearea reţelelor locale specializate.

Am participat în perioada 6-10 august 2012, în calitate de formator, la Cursul „Dezvoltarea serviciilor de bibliotecă” şi am avut o grupă formată din 12 cursanţi bibliotecari din mai multe zone ale ţării, atât din biblioteci judeţene, cât şi comunale: Suceava, Neamţ, Galaţi, Brăila, Ialomiţa, Hunedoara, Olt. Alături de metodele folosite, competenţele transmise, unul dintre cele mai mari beneficii ale acestui curs este şi faptul că se desfăşoară într-un loc binecunoscut de către cea mai mare parte a bibliotecarilor (Buşteni – Centrul de perfecţionare), într-o atmosferă plăcută, în care bibliotecarii se detaşează de activităţile cotidiene şi se întâlnesc cu alţi bibliotecari, cu altă experienţă de la care pot prelua bunele practici.

35

LECTOR Nr. 1 / 2012 Fiecare cursant beneficiază de suportul unui laptop performant şi a aplicaţiilor de bază necesare căutării pe internet, redactării de documente, comunicării online.

O metodă foarte apreciată de către cursanţi, folosită în prima parte a fiecărei zile, pentru recapitularea zilei precedente este Metoda Pălăriilor Gânditoare. Este o tehnică interactivă, de stimulare a creativităţii participanţilor care se bazează pe interpretarea de roluri în funcţie de pălăria aleasă. Sunt 6 pălării gânditoare, fiecare având câte o culoare: alb, roşu, galben, verde, albastru şi negru. Membrii grupului îşi aleg pălăriile şi vor interpreta astfel rolul precis, aşa cum consideră mai bine. Rolurile se pot inversa, participanţii sunt liberi să spună ce gândesc, dar să fie in acord cu rolul pe care îl joacă. În urma acestei recapitulări au fost generate multe idei, s-au provocat discuţii constructive referitoare la serviciile de bibliotecă, utilizator, bibliotecar şi tehnologia informaţiei.

Ca exerciţii practice şi interactive aş mai aminti: evaluarea calităţii resurselor informative cu acces liber prezente pe Internet, cum ne organizăm modern spaţiul în bibliotecă, interviul de referinţe faţă în faţă, interviul de referinţe online, înregistrarea şi postarea pe blogul de învăţare al ANBPR. Aici aş putea să remarc experienţa colegilor bibliotecari de la Biblioteca Judeţeană Galaţi în ceea ce priveşte interviul de referinţă, care au venit cu multe alte exemple practice din experienţa profesională.

Ca o concluzie, în urma acestui curs, fiecare bibliotecar participant şi-a

36

LECTOR Nr. 1 / 2012 propus să aplice din noutăţile profesionale aflate în timpul acestei săptămâni, venind cu exemplificări în formularul de feedback de la finalul cursului.

37

LECTOR Nr. 1 / 2012

D U I L I U Z A M F I R E S C U1 - în faţa vieţii – (fragmente) Încredinţăm tiparului textul acestei conferinţe rostite de Simion Mehedinţi în anul 1947, cu ocazia comemorării a 25 de ani de la plecarea scriitorului la cele veşnice.

Textul conferinţei a fost descoperit în arhiva familiei Simion Mehedinţi, arhivă pe care Doamna Simona Mehedinţi-Aslan, nepoata de fiu a savantului a încredinţat-o Asociaţiei Personalului Didactic, pentru a fi valorificată.

După cum se poate constata din aceste fragmente, S. M. este un bun cunoscător al vieţii şi operei lui Duiliu Zamfirescu, ambii fiind junimişti şi conjudeţeni. În această conferinţă, S. M. face o frescă a literaturii europene a timpului şi a literaturii române, relevând legătura dintre morală şi artă.

Astfel, nu scapă ocazia de a releva frumuseţea operei eminesciene, un adevărat far estetic şi moral pentru toţi creatorii acestei ţări vor să să-l atingă, deoarece ,,la numai 22 de ani mânuia materialul graiului românesc ca nimeni înainte de dânsul”.

Revenind la opera lui Duiliu Zamfirescu, S. M. arată că ,,Duiliu Zamfirescu a rămas tânăr şi trupeşte şi sufleteşte, chiar atunci când ajunsese cărunt”. Şi pentru că Mehedinţi pune alături de valoarea estetică, valoarea morală a artei, dar şi a scriitorului, iată ce afirmă despre Duiliu Zamfirescu: ,,şi-a împărţit timpul între Roma şi bogata podgorie a Putnei, dorind să întoarcă dragostea romanilor către pământul din Valea Dunării şi cu ei să ia Ardealul”.

C. NEAGU Sărbătorim amintirea unui artist, căci şi literatura e o artă, ba încă cea mai complexă dintre toate, măcar că are drept material plastic numai cuvintele. Dar ce nu poate exprima cuvântul! Toate frumuseţile şi toate urâţeniile vieţii.

Despre Zamfirescu Duiliu ca artist, au vorbit şi aici şi aiurea cei care se ocupă de literatură. Să fie acuma îngăduit şi unui contimporan al poetului, deşi 1

La comemorarea scriitorului între „Prietenii literaturii” (13 Noiembrie 1947), în sala festivă a Liceului Mihai Viteazul [din Bucureşti].

38

LECTOR Nr. 1 / 2012 strein de literatură, a vă împărtăşi câteva amintiri despre scriitor, ca om în faţa vieţii.

Ce rost poate avea o astfel de încercare?

Un rost de reală însemnătate. Cine urmăreşte genealogia artelor până în pruncia omenirii, cercetând chiar şi rudimentele de artă ale omului preistoric şi ale sălbatecilor de azi, cine cerne apoi folclorul şi la neamurile civilizate, care nu s-au veştejit încă prin abuzul tehnicei, acela ajunge la concluzia că arta nu e un joc deşert, o simplă imitare a naturii, cum se spune de obicei, ci e un lucru nu se poate mai serios: E suprema încercare a omului de a realiza măcar în parte perfecţiunea, care lipseşte vieţii în totalitatea ei

.

De aceea, poate fi uneori interesant a privi pe artişti nu numai în faţa idealului estetic, dar şi în realitatea vieţii de toate zilele spre a vedea în ce măsură au putut scăpa de atingerea cu sluţeniile muritorilor de rând. Întrebarea asta deşteaptă [trezeşte] în suflet şi alte întrebări între care două sunt fundamentale pentru orice critic: Întâi, e nevoie să ţinem socoteală şi de viaţa artistului spre a putea judeca destul de exact opera lui de artă?

39

LECTOR Nr. 1 / 2012 Al doilea, e oare necesar să analizăm şi partea de umbră din sufletul unui artist, ca să-i înţelegem nu numai viaţa lui zilnică, dar şi creaţiunea sa artistică?

Răspunsul atârnă de felul operei. Dacă e vorba de o statuie sau o pictură nu e nevoie să poarte semnătura autorului spre a fi frumoase. I-a trecut cuiva prin minte să alunge din muzee şi pinacoteci operele maeştrilor necunoscuţi? Pentru artele plastice s-ar putea să fie destul retina şi mâna. Anume echilibru între impresionabilitatea vizuală şi îndemânarea degetelor, sporită prin multe-multe încercări, poate că e de ajuns ca, cel înzestrat cu un mare dar din naştere să înşire pe pânză pete de culoare, puncte, linii şi forme care mijlocesc o impresie artistică.

Dacă în gândul lui „fin şi obscur”, cum zicea Eminescu, painjenul poate dezlega frumoase probleme de simţire a liniilor şi figurilor, iar cutare pasere din NouaGuinea îşi împodobeşte cuibul cu flori de anume culoare, aşezate în anume poziţie, şi le pune la loc, îndată ce mâna omului se amestecă şi-i strică rânduiala, poate că şi lui Benvenuto Cellini i-o fi fost de ajuns mâna şi retina spre a crea chipul lui Perseu şi alte minunate bronzuri, măcar că sufletul său impur îl împinsese chiar şi la moarte de om.

Cu totul altfel stau lucrurile în poezie şi, în general, în literatură.

Poate un suflet lipsit de armonie să ajungă la uitarea de sine, timp de ani şi ani de zile, până ce din nenumărate cuvinte şi tainice vibrări sufleteşti să croiască Iliada, Eneida, Paradisul pierdut sau altă poemă? Ori o dramă, unde se desfăşoară o acţiune cu atâtea şi atâtea persoane, având fiecare caracterul şi dinamica sa sufletească? Poate avea destulă uitare de sine şi înălţare peste nivelul vieţii triviale, cel stăpânit de vulgarităţile interesului individual? Iar când nu-s de-ajuns retina şi mâna nu cumva trebuie să ţinem socoteala in extremis de tot complexul vieţii sufleteşti spre a dibui ţesătura atât de fină a operei artistice? S-ar putea deci pe calea aceasta ca un critic ager să ne arate unele defecte ale operei, unde artistul a rămas mai prejos de sarcina pe care şi-o luase tocmai din cauza unei metehne sufleteşti. […] * * * Trecuseră ani destui. După Alte orizonturi, după clasicele Imnuri păgâne şi alte opere poetice, poetul deplin consacrat adăogase şi o serie de romane, în care înfăţişase ca nimeni altul aspectele societăţii româneşti.

După lăstarul subţirel al lui Filimon iată Viaţa la ţară, o mare ramură înflorită şi sincer admirată de toţi iubitorii de literatură. Aveam şi noi romanul nostru.

Real progres. Întâi, fiindcă se umplea un gol, al doilea, fiindcă se contura deplin şi profilul sufletesc al scriitorului. Vrând-nevrând, opera cuiva este şi un soi de autobiografie, arată adică axa sufletului său. În romane, Duiliu a zugrăvit cea mai simpatică figură femenină şi cel mai odios tip de bărbat. Cred că nu e femeie care nu s-ar simţi fericită să semene cu Saşa (afară, poate, de numele ei exotic), şi nu e bărbat atât de vulgar, să nu se sperie numai la gândul că l-ar putea asemăna cineva cu Tănase Scatiu. Tipurile lui Caragiale de la catindatul Agamiţă

40

LECTOR Nr. 1 / 2012 Dandanache până la chiristigiul la a cărui onoare consimţise şi o calfă devotată, şi de la Cuconul Leonida admiratorul lui Galibardi până la zănatecul gazetar Rică Venturiano sunt nişte caricaturi maestre ce stârnesc o nesecată poftă de râs.

Tănase Scatiu e altceva: un monstru superlativ, chintesenţa mojiciei, brutalităţii şi a răutăţii parvenitului. Nici să-l vezi, nici să-l visezi.

Zugrăvind apusul boierului omenos (Dinu Murguleţ) şi ridicarea bădăranului fălcos şi nesăţios, dar gros la pungă, Tănase Scatiu, romancierul a înfăţişat pentru totdeauna un grozav moment din transformarea poporului nostru şi totdeodată a arătat atât polul pozitiv, cât şi cel negativ al concepţiei lui despre viaţă: închinare în faţa armoniilor naturii şi ale artei, oroare de tot ce este discordant şi vulgar. De o parte Raiul, de alta Infernul. „Minunat lucru e a scrie”, spune Duiliu într-o scrisoare către Maiorescu, confesorul său literar. Cine a urmărit lunga lor corespondenţă ştie în ce necurmată vibrare se afla diplomatul care, trăind într-o ţară prietenă, cum ne era Italia, putea să-şi închine viaţa întâi de toate artei. Schimbul de scrisori dintre poet şi critic formează un dialog unic ca idealitate în toată literatura noastră. Puţine i s-ar putea asemăna şi din alte literaturi. […]

S. MEHEDINŢI

41

LECTOR Nr. 1 / 2012

RESTITUIRI Transpunerea în ceea ce se numeşte spiritul vremii asumă posibilitatea de a gândi şi, eventual, de a înţelege conceptele şi reprezentările unui timp istoric deosebit de cel al vieţuirii noastre. Neavând acces prin propria noastră fiinţă la reprezentările unei epoci istorice apuse, ne vedem nevoiţi, dacă dorim să pătrundem tainele acelei vremi, să „apelăm” la conştiinţa acelor oameni exemplari care au fost trăitori ai timpului pe care ne propunem să-l desluşim. Cu cât realitatea pe care dorim să o pătrundem cu spiritul este mai îndepărtată de noi, cu atât ne vedem obligaţi să ne sprijinim în intuiţiile noastre pe mărturiile celor care ne-au precedat şi care, eventual, au părăsit spaţiul sublunar. Alături de istorici, oamenii de cultură ne însoţesc sufletul întru descoperirea dezvoltării spirituale a seminţiei omeneşti.

Pentru început, vom face vorbire despre trei dintre aceştia, făcând referinţă la fondul documentar pe care îl deţine Biblioteca Judeţeană Vrancea.

DUILIU ZAMFIRESCU Moto: “Suntem eterni în clipa noastră.”

Duiliu Zamfirescu

Ziua de 30 octombrie a anului 1858 poartă în memoria sa naşterea scriitorului Duiliu Zamfirescu.

Prozator, poet, publicist şi diplomat s-a născut în Plăinești, fostul județ Râmnicu-Sărat, azi Dumbrăveni, județul Vrancea.

Duiliu, primul născut al lui Lascăr Zamfirescu și al Sultanei (n. Mincu), sora arhitectului Ion Mincu și a pictorului Ștefan Mincu, urmează cursurile primare și gimnaziale la Focșani (1865-1873), după care își continuă studiile liceale și universitare la București, unde obține licența în drept în 1880. În anul 1881 se înscrie în baroul Putna, avocat pledant, la Focșani. Este membru al societății Junimea. Își începe, în 1885, lunga sa carieră diplomatică, ca atașat de legație pe lângă Ministerul Afacerilor Străne. Este ales membru al Academiei Române în anul 1908, iar în anul 1909 este numit ministru plenipotențiar în Comisia Europeană a Dunării, cu sediul la Galați. De aici vine deseori la Focșani și Faraoanele, la conacul său dintre vii.

42

LECTOR Nr. 1 / 2012 În 1877 debutează, cu poezii romanțioase, în Ghimpele (unde debutase și I.L. Caragiale cu câțiva ani mai devreme). Primul volum, Fără titlu îi va apărea în 1883 înmănunchind poeme și nuvele. Se impune prin romane de observație socială (primul roman-ciclu din literatura română: Viața la țară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări, Anna) și nuvele (Novele romane ș.a.). Traduce din Th. Gautier, V. Hugo, Leopardi. Amplă și susținută corespondență cu oamenii timpului.

Strălucită și consecventă relație epistolară cu Titu Maiorescu.

Moare în timpul unei excursii la Agapia pe 3 iunie 1922, fiind înmormântat în cimitirul Sudic din Focșani, alături de tatăl și fiul său Lascăr. În anul 2009, Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, urmare a unei sponsorizări acordate de către Hipermarket Carrefour – Focşani, a achiziţionat fotografii şi scrisori care au aparţinut familiei lui Duiliu Zamfirescu, din colecţia personală a domnului Valeriu Avramescu.

Corespondenţa de familie, din Fondul documentar Duiliu Zamfirescu, cuprinde cinci scrisori ale familiei Zamfirescu şi 34 de cărţi poştale, circulate de la Roma la Odobeşti, Focşani, Putna şi de la Odobeşti, Slănic, Paris, Berlin la Roma, către Enrichetta Zamfirescu, Henrietta Zamfirescu, Alexandru Zamfirescu, Lascăr Zamfirescu, Ida Sciffoni, Cesar Allievi. Aceată colecţie cuprinde şi 16 ilustrate necirculate. În acelaşi an 2009, Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, a primit sub formă de donaţie, din partea Revistei DADAlog – Focşani, manuscrisele provenite de la domnul Ioan Adam, istoric şi critic literar. Mapele documentare donate cuprind:”Oglinda și modelele : Ideologia literară a lui Duiliu Zamfirescu” – lucrarea de doctorat - Magna cum laude, şi ”Întroducere în opera lui Duiliu Zamfirescu”.

De-a lungul timpului, biblioteca noastră a editat mai multe lucrări despre Duiliu Zamfirescu: Superlative aforistice în corespondența lui Duiliu Zamfirescu; Elemente paratextuale în corespondența lui Duiliu Zamfirescu, buletine bibliografice dedicate scriitorului, publicistului şi diplomatului Duiliu Zamfirescu, cu extrase din corespondenţa purtată de autor cu Titu Maiorescu; Duiliu Zamfirescu – Diptic: Bibliografie, rodul colaborării culturale între Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” din Focşani şi Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu” din Chişinău; Duiliu Zamfirescu : 150 de ani de la naștere, monografie critică, contribuţie a peste 25 de autori, care cuprinde mai mult de 50 de articole despre viaţa şi opera lui Duiliu Zamfirescu, publicate în reviste culturale vrâncene, în perioada 2000-2007, sau în volume separate, aflate în colecţiile Biblitecii Judeţene Vrancea. Pe lângă aceste lucrări, revista Lector a publicat numeroase articole critice şi amintiri despre scriitorul vrâncean.

43

LECTOR Nr. 1 / 2012 Personalitatea scriitorului Duiliu Zamfirescu a inspirat titulatura unor instituții vrâncene, dovedind influența spirituală perenă a acestuia asupra comunității noastre: Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, Asociația culturală „Duiliu Zamfirescu” Strada „Duiliu Zamfirescu”, Școala cu clasele I – VIII „Duiliu Zamfirescu” Focșani (Școala generală nr. 10), Liceul Teoretic „Duiliu Zamfirescu” Odobești – Vrancea, Școala cu clasele I – VIII „Duiliu Zamfirescu” Dumbrăveni – Vrancea, Bustul lui Duiliu Zamfirescu amplasat în Grădina publică din Focșani. Bustul de bronz a dispărut în timpul celui de-al doilea război mondial, iar sculptura originală, realizată de sculptorul Ion Jalea, a fost înlocuită cu o copie.

Bustul lui Duiliu Zamfirescu amplasat în parcul Bibliotecii Județene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea. Bustul a fost dezvelit, în prezența autorului, sculptorul Dumitru Cojocaru, în anul 2003, cu prilejul împlinirii a 145 de ani de la nașterea scriitorului.

LEON KALUSTIAN Moto: “Cum am devenit ziarist? Nu ştiu. Poate fiindcă am crezut că aveam ceva de spus care trebuia spus cu orice preţ.”

Leon Kalustian

În data de 17 octombrie 1908 se naşte la Focşani, Leon Kalustian. La vârsta de 20 de ani se stabileşte în Bucureşti, unde va debuta în presă. Din activitatea sa jurnalistică, amintim: a fost redactor la ziarele Cuvântul (1926-1927), Curentul (1928-1934), ABC, Zorile (cu Emanoil Socor), Lumea românească (editat de Zaharia Stancu), coordonator al oficiosului România (1938-1940), scos de Cezar Petrescu în 1940. De asemenea, a colaborat la Mişcarea (1931-1932), Facla (directori Ion Vinea şi Nicolae Carandino), Adevărul, Dimineaţa. În data de 8 mai 1951, Leon Kalustian cade victimă valului de arestări ale regimului totalitar comunist, fiind reţinut administrativ fără să fie judecat, timp de patru ani, în închisorile de la Jilava, Gherla şi Văcăreşti. După eliberarea din închisoare, se va îndeletnici cu profesiunea de anticar, fiind atent supravegheat de

44

LECTOR Nr. 1 / 2012 Securitate. Pe 30 decembrie 1960, Leon Kalustian este din nou arestat, fiind condamnat la opt ani închisoare corecţională şi confiscarea totală a averii, pentru infracţiunea de răspândire de publicaţii interzise. Va fi eliberat peste patru ani, fiind urmărit de Securitate până spre finalul vieţii. În anul 1975, cu sprijinul lui Nicolae Carandino şi Valeriu Râpeanu apare volumul Facsimile, iar în anul următor volumul Conspiraţii sub cer deschis: pagini dintr-o luptă antifascistă şi democratică, volum reprezentativ pentru activitatea de gazetar democrat a lui Leon Kalustian. În anul 1978, graţie lui Vartan Arachelian, Kalustian începe colaborarea la revista Flacăra a lui Adrian Păunescu. Între 1980 şi 1985, publică la Editura Eminescu cele patru volume “Simple note”. La 24 ianuarie 1990, încetează din viaţă.

La 10 martie 1997, domnul Ioan Codreanu, nepotul de soră a publicistului şi legatarul său testamentar, donează Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, 1578 de publicaţii (cărţi, periodice şi broşuri), ce au aparţinut scriitorului Leon Kalustian. Această donaţie va pune bazele Fondului documentar Leon Kalustian.

Tematica publicaţiilor este variată. Majoritatea sunt cărţi de literatură română şi universală, istorie, filozofie, religie, artă şi geografie cuprinzând descrieri de călătorii din diferite zone ale lumii. Pe lângă acestea, fondul include lucrări de drept, astronomie şi ştiinţe naturale, precum şi de medicină. Fondul cuprinde şi biografii despre numeroase personalităţi dar şi cărţi cu autograf.

Repartizarea cronologică a fondului ne arată că cea mai mare parte a volumelor a fost tiparită în perioada interbelică la importante edituri din ţară şi din Europa. Cea mai importantă lucrare din punct de vedere al anului de apariţie este Robespierre, Maximilien de. Vie secrette, politique et curieuse. Paris, An II de la République Française.

Anul 2007 îmbogăţeşte Fondul documentar Leon Kalustian cu alte documente originale, fotografii, scrisori olografe şi obiecte care au aparţinut marelui publicist, donate tot de nepotul scriitorului, domnul Ioan Codreanu. Pe lângă acestea se adaugă ziare şi reviste cu articole despre viaţa lui Leon Kalustian. Donaţia mai include şi două filme documentare: Bucureştiul necunoscut – o evocare a celebrei cafenele literare Capşa şi Publicistul şi epoca sa – convorbire cu Vartan Arachelian realizate de Televiziunea Română.

Albumul de fotografii ni-l prezintă pe Leon Kalustian în diferite ipostaze: copil, în anii de tinereţe, la maturitate şi bătrâneţe; alături de familie, prieteni şi colegi de redacţie; la casa părintească de la Focşani (astăzi imobilul nu mai există), cactuşii înfloriţi ai mamei sale, casa de la Bucureşti de pe str. Maria Rosetti nr. 16

45

LECTOR Nr. 1 / 2012 unde a locuit împreună cu soţia şi mormântul familiei Kalustian din cimitirul armean din Focşani. Vlaicu Bârna, Valeriu Râpeanu, Nicolae Carandino, Elvira Godeanu, Paul Lăzărescu, George Arion, Nicolae Arsenie, Dinu Săraru, Vartan Arachelian, Andrei Bordeianu, Aristide Buhoiu, Barbu Călinescu sunt doar câţiva din cei mulţi care l-au cunoscut pe Leon Kalustian şi care apar alături de el în fotografiile din album.

Secţiunea Acte şi documente include o serie de înscrisuri care privesc persoana jurnalistului şi rudele acestuia în calitate de participanţi în circuitul juridic: buletinele de naştere ale fratelui şi sorei lui, certificatul doveditor al cererii de împământenire adresată Ministerului Justiţiei de către Leon Kalustian (lege aplicabilă evreilor din Regat, în perioada de după Primul Război), biletul de liberă trecere eliberat de către autorităţi tatălui său, actul de cedare de drepturi succesorale de către Leon Kalustian în favoarea Iuliei Kalustian, mama sa, eliberat de Administraţia Financiară a Judeţului Putna la data de 10 decembrie 1929, extrasul din registrul Stării Civile pentru Căsătoriţi pe anul 1933 eliberat de Primăria Municipiului Bucureşti, Sectorul I, Oficiul Central de Stare Civilă, în data de 6 aprilie 1945, cu privire la căsătoria dintre Leon Kalustian şi Iza Dora Aronovici, extras din registrul Stării Civile pentru Născuţi pe anul 1908 eliberat de Primăria Oraşului Focşani, Oficiul Starei Civile, 28 ianuarie 1950, cu privire la naşterea lui Leon Kalustian, cererea de graţiere a lui Leon Kalustian, întocmită şi semnată de soţia acestuia, Dora Kalustian, biletul de eliberare nr. 2190 din 17 aprilie 1964, emis de Penitenciarul Gherla, certificatul de naştere al lui Leon Kalustian (eliberat la 7 iulie 1964) şi carnetul de membru (post-mortem) în Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România (eliberat la 25 aprilie 1999).

Pe lângă fotografii inedite şi documente originale, Fondul documentar Leon Kalustian cuprinde 155 de scrisori olografe primite de ziarist şi familia sa, scrisori expediate de acesta precum şi o sumă de articole din reviste şi ziare care fac trimitere la memoria jurnalistului. Dintre semnatarii scrisorilor menţionăm: Gala Galaction, Andrei Bordeianu, Cella Delavrancea, Ştefan Baciu, Răzvan Djuvara, Nicolae Carandino, Dinu Săraru, Elvira Godeanu, Maria Magdalena Agârbiceanu, Augustin Z.N. Pop, Ilie Purcaru, Mircea Zaciu, Paul Lăzărescu şi alţii.

De-a lungul anilor biblioteca a organizat diferite manifestări prin care l-a (re)adus în memoria focşănenilor şi nu numai a lor, pe ziaristul Leon Kalustian. Cu prilejul centenarului aniversat în luna octombrie 2008, Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, a organizat manifestarea: „Leon Kalustian – 100 de ani de la naștere” la care printre participanţi au fost şi Valeriu Râpeanu şi Vartan Arachelian. Cu acelaşi prilej, ca parte a unui amplu program aniversar, a avut loc lansarea volumului „Leon Kalustian: 100 de ani de la naştere: incursiuni biobibliografice” editat de Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea.

Este primul volum dedicat gazetarului şi omului Leon Kalustian care oglindeşte viaţa şi personalitatea acestuia.

La 23 ianuarie 2009, a avut loc dezvelirea bustului marelui publicist vrâncean, lucrat în bronz de sculptorul Ioan Ladea, bust amplasat în grădina Secţiei pentru

46

LECTOR Nr. 1 / 2012 copii şi tineret a Bibliotecii Județene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, iar în anul următor, la 28 octombrie 2010, s-a lansat, în casa bibliotecii, cartea „Scrisori către Dora – Facsimile sentimentale”, apărută la Editura Andrew Focșani.

Această carte cuprinde “22 de scrisori ale lui Leon Kalustian către Dora Aronovici, cea care îi va deveni soţie, scrise în perioada 1932-1933.

NICOLAE GEORGESCU – TISTU Moto: „Bibliologia e o disciplină care-şi încheagă întreaga osatură sub ochii noştri. E o structură delicată, având ca obiect raporturile dintre autor, carte şi cititor.”

Nicolae Georgescu – Tistu

Personalitate eminentă a bibliologiei şi biblioteconomiei româneşti, fondatorul acestor discipline în forma lor modernă, Nicolae Georgescu –Tistu s-a născut pe meleagurile vrâncene, la Coteşti, într-o familie de ţărani, la 1 septembrie 1894. Rămas orfan de mic, a studiat în cadrul Colegiului din Craiova, urmând apoi Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti. Dintre profesorii care l-au marcat în mod deosebit au fost: istoricul şi scriitorul Nicolae Iorga, celebrul filolog şi lingvist Ovid Densuşianu, precum şi faimosul bibliograf şi editor Ioan Bianu. În anul 1921 a colaborat alături de Sextil Puşcariu, editorul revistei filologice Dacoromania, la rubrica bibliografică a acestei publicaţii. Între anii 1924-1926, prin obţinerea unei burse de studii în Franţa, urmează cursurile de istorie literară la Sorbona şi la Collège de France precum şi cursuri de bibliografie şi arhivistică la École de Chartes şi de biblioteconomie la École de bibliotecaires. Tot în această perioadă a urmat şi un stagiu la Institutul Internaţional de Bibliografie de la Bruxelles unde s-a perfecţionat în domeniul bibliografiei sub îndrumarea savantului Paul Otlet. În 1926, la şcoala de bibliotecari şi arhivişti paleografi din Florenţa, condusă de Luigi Schiaparelli, s-a specializat în formarea şi perfecţionarea resurselor umane din domeniul bibliologiei. Alte stagii de specializare le-a efectuat la Leipzig (1928) şi la Berlin (1932). Îşi ia doctoratul în bibliologie la Cluj, în anul 1927 şi începe o cariera didactică universitară strălucită ca profesor de bibliologie la Şcoala Superioară de Arhivistică (1928), apoi la Facultatea de Litere şi Filozofie (1932). Ca profesor la Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie în perioada 1929-1950, susţine cursul de bibliologie structurat în patru secţiuni (viaţa cărţii, biblioteconomie, bibliografie şi organizarea informaţiei ştiinţifice), lecţia inaugurală având ca temă

47

LECTOR Nr. 1 / 2012 Studiul şi organizarea cărţii. Printre cursurile universitare susţinute amintim: Curs de bibliologie (1946), Munca intelectuală. Idei generale şi îndrumări tehnice (1947) şi Scris şi carte. Istorie, tehnică, semnificaţie (1948). A înfiinţat prima catedră de bibliologie din sistemul superior românesc. A scris numeroase lucrări, studii şi articole argumentând importanţa organizării informaţiei, a elaborării unor bibliografii naţionale, constituirea unei reţele de informare la nivel naţional. În 1938 a publicat primul volum de teorie bibliologică din România Orientări bibliologice. S-a stins din viaţă la 11 aprilie 1972, la Bucureşti.

La elaborarea lucrării Bibliografia literară română, apărută în anul 1932, a depus o muncă imensă, după cum ne dăm seama din propriile mărturisiri: „Am parcurs, fişă cu fişă, întregul catalog pus de Biblioteca Academiei la dispoziţia cititorilor şi am cercetat fiecare carte potrivită bibliografiei mele.”

Având posibilitatea să studieze fişele şi corespondenţa filologului şi bibliografului francez Emile Picot (1844-1918), prin mijlocirea văduvei acestuia, adună un material documentar extrem de preţios pe care îşi clădeşte lucrarea: Emile Picot şi lucrările sale referitoare la români, apărută la Paris, în anul 1925, în limba franceză.

În lucrările sale de specialitate pune de fapt bazele bibliologiei. Este cel mai important teoretician român în domeniul bibliologiei. Întemeietor de disciplină ştiinţifică, formator al unor generaţii de specialişti dedicaţi cărţii şi bibliotecii, consolidează rolul ştiinţelor informaţiei ca domeniu fundamental în cercetarea ştiinţifică.

Nicolae Georgescu-Tistu s-a bucurat toată viaţa de aprecieri frumoase. Iată un gănd lăsat de Emanoil Bucuţa, colegul său de breaslă: „Ca un vrej de lumină, pe după viaţa cărţii se împleteşte şi viaţa cercetătorului ei...”

Cu acest fond documentar deschidem secţiunea „Restituiri” pe site-ul bibliotecii Judetene ”Duiliu Zamfirescu” Vrancea - bjvrancea.ro, unde pot fi găsite mai multe informaţii despre personalităţile amintite.

48

LECTOR Nr. 1 / 2012 „Restituiri” este un proiect care îşi propune să mijlocească interacţiunea dintre consumatorul contemporan de cultură şi personalităţile care au influenţat bunul mers al spiritului în spaţiul de fiinţă românesc.

Corina Aiacoboae Nicoleta Oprişan Adrian Ţiglea Bibliotecari Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea BIBLIOGRAFIE: 1. ADAM, Ioan. Duiliu Zamfirescu. Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, 332 p.

2. BERCIU-DRĂGHICESCU, Adina. Personalităţi ale ştiinţelor informării şi documentării din spaţiul românesc. Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008, p. 55-64 3. BULUŢĂ, Gheorghe; PETRESCU, Victor; VASILESCU, Emil.

Bibliologi români: Dicţionar.Târgovişte, Editura Bibliotheca, 2011, p.

108-110 4. ***Duiliu Zamfirescu: 150 de ani de la naştere. Focşani, Editura Andrew, 2008, 236 p.

5. ***Leon Kalustian: 100 de ani de la naştere: Incursiuni biobibliografice.Focşani, Editura Andrew, 2008, 260 p.

6. SĂNDULESCU, Alexandru. Viaţa lui Duiliu Zamfirescu. Focşani, Editura Zedax, 2002, 228 p.

49

LECTOR Nr. 1 / 2012

Temps de guerre Bibl. Gabriel Funica Citim, dacă mai citim, doar cărţi recente.Ce noutăţi să afli de la Grigore Ureche? Sau din Dialogurile lui Platon? Cine ar mai avea răbdare cu „Iosif şi fraţii săi”? Ca scriitor numai numai Dostoievski să nu fii.Te paşte indiferenţa, în cel mai bun caz sastiseala dubitativă.Astăzi ne informăm rapid, la limita frugalităţii, în regim pizza-hut, cu ingrediente străvezii, atenţi să nu depăşim un anumit număr de calorii intelectuale.Să te apuci acum să reciteşti, să-şi completezi lecturile e deja prea mult, e erudiţie, va să zică fandacsie curată. Şi totuşi, regele Lire nu moare. Mai avem suficiente curiozităţi şi senzorialitate de natură livrescă, ne mai entuziasmăm, chiar dacă restrîns, în faţa rîndului tipărit.Dar pînă să lămurim acest subiect cu totul delicat (dacă spui că nu citeşti faci figură de incult iar dacă susţii contrariul rişti să pari defazat) să ne întoarcem cumva la anul 1900.Început de veac în Bucureşti, vreme de tranziţie (specialitatea casei), din iulie guvern conservator prezidat de P.P. Carp, eterna chestiune agrară, celebra lege a ţuicii.Duiliu Zamfirescu „personalitate de tranziţie” (Dan C. Mihăilescu), spilcuitul Don Padil altfel Rienzi (Macedonski ştia de ce), melancolicul de Faraoane, „anti-modernul” precursor al romanului modern românesc, publicase deja romanul „În război”, prevăzut să încheie de „ciclul Comăneştenilor”.Nemulţumit ecourile critice cît şi de primirea publicului cititor, binişor franţuzit, Duiliu Zamfirescu îi scria lui Titu Maiorescu de la Paris, în februarie 1900, despre traducerea acestei cărţi, făcută de către Dem. J. Ghica, ce urma să apară în luna martie, a aceluiaşi an, la editura Ollendorf.De fapt Duiliu Zamfirescu încerca să-şi „repatrieze” astfel cartea îmbarcată într-un vehicul lingvistic imperial , strategie menită să-i asigure succesul de public francofon din spaţiul românesc.Cronicarul revistei” L’Illustration” (An 58, Nr. 3001) sîmbătă 1 septembrie 1900, consemna la rubrica “Livres nouveaux” apariţia editorială cu titlul “Temps de guerre” (par Duilins Zamfiresco) alături de George Bibescu

50

LECTOR Nr. 1 / 2012 “Conseils pour les duels” (!) Tonul notei critice este reţinut.Intriga fiind banală şi rudimentară, fără prea mare interes pentru publicul francez.Ba chiar nici n-ar fi vorba de un veritabil roman ci de un fidel şi conştiincios tablou din Campania rusoturcă a anului 1877, căreia probabil autorul i-a fost martor, descris printr-un amestec fericit de realism şi pasiune poetică.Nu avea de unde să ştie cronicarul publicaţiei franceze că traducerea nu era destinată cititorilor din Franţa cît mai ales cititorilor de limbă franceză din România.Paradoxal, trei ani mai tîrziu, în 1903, Duiliu Zamfirescu va pierde premiul “Ion Heliade Rădukescu” în favoarea lui Ioan Slavici.În cuvîntul său D.A. Sturdza, secretarul general al Academiei Române, reproşeză scriitorului că romanul “În război” nu respectă cu fidelitate realitatea istorică.Ceea ce nu are nici o relevaţă din punct de vedere estetic şi ne vine să credem că Duiliu Zamfirescu a fost descalificat din considerente mai degrabă extra-literare.Dar, dincolo de observaţiile şi analizele critice pertinente exprimate ulterior, vorbim pînă la urmă, de un roman substanţial, nu pentru că este circumscris unei epoci de glorie militară, aşa cum a fost Războiul de Independeţă de la 1877, cît pentru meritele sale narrative.Un roman bine scris, verosimil, antrenant, un roman de acţiune în ultimă instanţă, a cărui prospeţime epică s-a menţinut nealterată de-a lungul timpului.Scris în doar cîteva luni acest roman a fost elaborate mental ani de-a rîndul.Cartea ar fi trebuit să se numească “Poetul” sau “Divizia a-III-a”.Duiliu Zamfirescu continuă cu acest volum “cronica de familie” începută cu “Viaţa la ţară” urmată de “Tănase Scatiu”Atmosfera povestirii nu este o atmosferă permanentă de război.Firele narrative se adună şi se împletec treptat, într-un mod imprevizibil, totodată palpitant.Autorul pare că îşi calculează fiecare mişcare.Fiecare intrare în scenă a personajelor este atent pregătită.ai senzaţia unei întregi regii, a unei orchestraţii după principii simfonice.De la sosirea lui Mihai Comăneşteanu, oarecum ezitantă, la Bucureşti şi pînă la atacul decisiv asupra redutei de la Griviţa asistăm la o intensă pregătire emoţională a cititorului.Alături de pînzele lui Grigorescu, poeziile lui Alecsandri, Duiliu Zamfirescu întoarce la rîndul său, cu destulă fineţe şi originalitate artistică, o pagină remarcabilă din istoria României.În lucrarea sa fundamentală, G. Călinescu observa cu o oarecare acrimonie că “romanul împlineşte darea de seamă despre campanie cu o intrigă amoroasă”.Sigur, treaba criticului este să caute pete în soare.A noastră, cei care citim cu lentile afumate, este să ne alegem cu o lectură agreabil formatoare din toate aceste “dări de seamă”.

51

LECTOR Nr. 1 / 2012

"Amanet pentru mămici" Ingrid Beatrice Coman Ţi-aduci aminte, mamă, era octombrie şi atunci, în ziua când ai trecut pragul, cu o mişcare grăbită, ca un hoţ stângaci, care se furişează să iasă nevăzut dintr-o casă străină.

N-ai întors capul să mă mai saluţi o dată, dar am zărit, pe linia blândă a profilului tău, clipirea deasă a genelor care se străduiau din răsputeri să trimită înapoi lacrimile şi am ştiut că acea picătură neplânsă era pentru mine.

Apoi ai dispărut pe uşă, în timp ce cordonul hainei tale rămânea în urmă, precum coada unui animal speriat, şi se mişca într-o parte şi întralta de parcă ar fi vrut să-şi ia rămas bun. « Drum bun » ţi-am spus, încet, atât de încet încât nici eu nu miam auzit vocea. Buzele mele, deşi obişnuite să spună tot felul de trăsnăi fără jenă, nu găseau forţa să pronunţe cu voce tare acele două cuvinte simple, care îmi rămâneau lipite de gât ca o bomboană înecăcioasă.

Uram deja cuvântul drum, pe care îl vedeam ca pe un şarpe uriaş şi străin care avea să-ţi înghită paşii, unul după altul, şi să te ademenească departe.

Uşa s-a închis peste sunetul care avea să-mi rămână veşnic pecetluit în suflet şi pe care l-aş fi recunoscut dintr-o mie : sunetul de mamă-cu-valiză care pleacă.

Născută la Tecuci, în 1971, Ingrid Beatrice Coman şi-a definitivat studiile literare in Italia. Aici a frecventat seminarii de profil, printre care cel al scriitorului italian Raul Montanari şi seminarii de scenarizare cinematografică la renumita şcoală Holden din Torino. După limba italiană, engleza este o a doua limbă prin care Ingrid B. Coman şi-a exersat talentul literar, studiind la Milano literatura engleză în cadrul Institutului British Council, paralel urmând un curs de scriere creativă la Londra.

Ingrid Coman a debutat in 2001 cu nuvela “Evghenji che torna” (Evghenji care se întoarce). În acelaşi an a urmat a doua nuvelă “Il re della 54” (Regele din 54), integrată într-o antologie de nuvele îngrijită de Raul Montanari (“Onda lunga: nuovi narratori in arrivo, anzi già arrivati” (Valul lung: noi naratori în formare, mai bine zis deja formaţi). Foarte bine primite de către critica italiană, nuvele lui Ingrid Coman au fost mai târziu reunite în "Non spegnete la luce" (Nu stingeţi lumina, 2008). “Tè al samovar” este al doilea roman al scriitoarei. Primul, “La città dei tulipani” (Oraşul lalelelor, 2005) este o altă fermecătoare ficţiune ambientată în Afghanistan, în timpul războiului american. Cu “Te al samovar”, Ingrid Coman şi-a reafirmat calităţile de prozatorartist, migălitor de fantasme prin ochiurile Istoriei mari. In 2010 editura "Uroboros" din Milano îi publica volumul "Per chi crescono le rose (Pentru cine cresc trandafirii") un roman frescă al societăţii româneşti a cărui acţiune se petrece cu puţin timp înaintea căderii regimului Ceauşescu. (Diana Pavel Cassese)

52

LECTOR Nr. 1 / 2012 Stingheră în scuzele şi explicaţiile tale, în care te zbăteai ca un şoricel în capcană, ai renunţat apoi, pentru că vocea nu te mai urma in acel basm improvizat pentru copii lăsaţi în urmă şi ultimul pas l-ai făcut in tăcere.

Pentru o clipă acea tăcere nouă, cu iz necunoscut, ne-a unit şi ne-a ţinut cald, ca o pătură de lână in miezul iernii. Eu ştiam că tu ştii, şi tu ştiai că eu ştiu – şi asta ne-a fost de ajuns.

Apoi te-ai îndepărtat şi când nu am mai auzit zgomotul paşilor tăi pe scări, am ştiut că pătura caldă a tăcerii va rămâne multă vreme singurul meu tovarăş.

Aveai un parfum de portocale, ţi-l dăruise bunica cu două zile în urmă şi dâra lui a rămas plutind în aer multă vreme. Mi-am deschis nările ca să-l sorb şi săl învăţ pe de rost; m-am gândit că poate într-o zi voi veni să te caut şi atunci voi putea urma dâra acelui parfum amar ca pe firimiturile lui Degeţel. Şi n-am scos nici un sunet, pentru că tu mi-ai spus vorba aia care mă lega ca o cămaşă de forţă : eşti bărbat, mamă, trebuie să fii tare, curajos şi înţelept.

Nu prea ştiam eu ce înseamnă, dar am înţeles că nu trebuia sa plâng.

Ce-i aia înţelept, aş fi vrut să te intreb, şi ce treabă are cu mine ? Bătrânii satului sunt înţelepţi. Bunicul era înţelept, şi într-o zi l-au scos din casă într-o cutie de lemn şi de atunci nu l-am mai văzut. Dacă înţelept înseamnă bătrân, atunci poate că trebuie să înghesui ani mulţi peste vârsta mea, câte zece de fiecare, şi atunci 6 ar deveni 60 şi anii mi-ar ieşi la socoteală. « Unde s-a dus mama ? » am întrebat-o, într-un târziu, pe bunica, şi ea mi-a spus, fără să ridice privirea din andrelele ei ruginite : « S-a dus la muncă, maică ».

La muncă ? Păi ce, mama nu munceşte şi acasă ?mi-am spus în gând. « Unde ? » « Acolo, prin străinătăţi… » « E departe străinătăţile, bunico ? » am mai întrebat, cu un fir de voce. « Departe, maică… » mi-a răspuns, şi am simţit că vocea i se făcea tremurată, ca atunci când dădea să plângă, şi un gând întunecat îi traversă chipul ca o muscă sâcâitoare şi nevăzută.

N-am îndrăznit să mai întreb altceva, că nu voiam să o supăr pe bunica, dar auzisem, ici colo, mestecate în şoaptă pe la colţurie casei, discuţii despre sacrificii şi neajunsuri şi un trai mai bun şi bani, care sunau ca o limbă străină pentru mine.

Cuvântul bani, în special, se tot repeta la fiecare vorbă, ca un refren sâcâitor transmis la nesfârşit pe un post de radio vechi.

N-am inţeles prea multe din ghiveciul acela de cuvinte colţuroase şi necunoscute, dar am ştiut că, într-un fel sau altul, ţara aceea indepărtată şi hapsână îmi lua mama şi ne dădea, din când în când, bani pe ea, şi mă tot întrebam cine o fi făcut târgul acela monstruos fără să-mi spună nimic. Ştiam ce înseamnă amanet, de pe vremea cand veneam de mână cu tine săţi laşi bijuteriile când ni se terminau banii - întâi mărgelele de perle false, apoi cerceii, şi până la urmă şi verigheta – în chioşcul ăla întunecat unde un moş pe jumătate chior, cu mâinile păroase şi lacome ca doi şobolani flămanzi, le lua şi îţi punea, rânjind, pe tejghea, câţiva bănuţi.

53

LECTOR Nr. 1 / 2012 « E prea puţin, nea’ Costache… » încercai să-l îmbuni, dar el era de neclintit, cu privirea ursuză, gata să-i ia înapoi şi pe ăia.

Ce trist era chioşcul ăla, plin de lucrurile oamenilor necăjiţi, care înca mai păstrau mirosul neputinţei şi al disperării foştilor proprietari.

Nu-mi voi lăsa niciodată nimic in văgăuna asta, mi-am spus, ascunzândumă după paltonul tău, de teamă ca omul cu faţa boţită de lăcomie să nu mă zărească şi să mă transforme şi pe mine într-un pumn de bănuţi ruginiţi.

Abia dupa ce ai plecat mi-am dat seama că există chioşcuri de amanet şi pentru mămici. Mi te închipuiam, uitată pe un raft cine ştie unde, cu privirea blândă şi răbdătoare, in timp ce un alt Moş Costache, la fel de urât şi de lacom, număra, în limba lui străină, câţi bănuţi valorai.

De atunci am început să strâng bănuţul pe care bunica mi-l dădea să-mi cumpăr o pâiniţă sau un corn ; îmi cususem un buzunar ascuns la pieptul hainei de şcoală şi-l strecuram acolo, ca pe o bomboană furată, aşteptând ca buzunarul să devină destul de burtos ca să-l descos. Bănuţul acela era ca un biscuite pe care-l dai unui căţel bolnav, în speranţa că se va face bine într-o zi şi te va urma.

Pentru că ăsta era visul meu din buzunar : un căţel şchiop care nu putea să meargă încă.

Mă tot întreb cam câţi bănuţi mi-ar trebui, însiruiti pe aţă, unul dupa altul, ca salbele ţigăncilor din vale, ca să-l plătesc pe moşul de la amanetul din străinătăţi să-mi dea mama înapoi.

A trecut de trei ori toamna prin grădină de când ai plecat. Bunica e niţel mai gârbovită şi mai tăcută, chiar daca acum are o basma nouă şi şoşoni mai călduroşi în picioare.

Noi suntem bine, mamă, să ştii, avem foc in sobă şi pâine pe masă şi haine bune şi câteodată chiar şi o cutie de ciocolată.

S-au întâmplat o grămadă de lucruri de când ai plecat.

Astă primăvară s-a născut un viţel, negru şi catifelat, în noaptea dinainte de Paşte. Am auzit vaca ţipând şi am ieşit în ocol cu bunica, tocmai când botul umed se desprindea de corpul însângerat al maică-sii. Eu am vrut să-i spun Făt Frumos, că avea o stea albă în frunte, dar bunica a zis că e prea lung şi i-a spus doar Negrul.

Eu am luat premiul întâi, cum îţi place ţie, şi doamna mi-a pus pe cap o coroniţă de brad, de mi-a înţepat toată fruntea şi râdea bunica de mine, spunea că arăt ca Isus Hristos. În toamna asta a murit Nea’ Costache, moşul de la amanet ; l-au îngropat într-o zi cu ploaie şi nu s-a dus nimeni la înmormântarea lui. Şi, uite, e octombrie iar, ca în ziua când ai plecat. Afară plouă încet şi vântul împroaşcă geamurile cu apă şi frunze rupte din copaci. Mi-am pus pijamaua cu pescăruşi, preferata ta, chiar dacă mi-a rămas mică şi-mi ies gleznele afară. Îmi curge puţin nasul, că am alergat prin ploaie şi-am răcit. Aş vrea să mă şterg cu mâneca, ca atunci cand eram mic şi mă certai – nu-i frumos, mamă – dar mi-s mânecile prea scurte şi nu reuşesc.

Te rog, mamă, pot să dau înapoi înţele… înţep… ăăă… chestia aia pentru bătrâni muribunzi ?

54

LECTOR Nr. 1 / 2012 Aş vrea să plâng în seara asta, încet, să nu m-audă bunica, ca in nopţile când aveam febră şi tu alergai lânga mine să mă împaci.

Nu mai vreau să fiu bărbat.

Mi-e dor să mai fiu copil.

Tu poţi să mai fii, o dată, mămică ?

Alfabetul ştirb Ingrid Beatrice Coman Florin scrisese toată dimineaţa: a-uri şi b-uri şi c-uri înşiruite pe liniile foilor de dictando precum batiste întinse pe o sârmă la uscat.

Se străduia din răsputeri să o împace pe Doamna, care căşunase pe el de la prima oră, cu faţa roşie de mânie şi mâinile pline de gesturi ameninţătoare, şi zăngănitul brăţărilor argintii însoţea, strident şi cacofonic, vocea ei plină de dojeneli dăscăliceşti.

Nu era rea, Doamna Maricica, Florin o iubea ca pe o mătuşă şi ştia că şi ea ţine la el, aşa, în felul ei. Dar nu suporta ca cineva să nu i se supună şi atunci ochii parcă îi ieşeau din orbite şi vena de deasupra guleraşului alb se zbătea, vânătă, de parcă ar fi vrut să sară de la locul ei şi să lovească în stânga şi în dreapta. Deşi făcea tot ce-i stătea în putinţă să n-o supere, uneori era inevitabil, ca o baltă de noroi iscată în mijlocul drumului într-o zi de ploaie şi în care trebuie să-ţi moi gleznele ca să treci mai departe. Şi în dimineaţa aceea balta părea mai adâncă decât de obicei; în timp ce zgâria frenetic cu peniţa pe hârtie, Florin se întreba dacă va trece şi de data asta vadul sau va rămâne veşnic înţărcuit în ochiul de apă murdară. Se simţea de parcă ar fi fost aşezat, cu băncuţă, caiet şi stilou cu tot, direct în noroiul lipicios care parcă tot îl încurca la scris.

Se uita la literele aliniate, cu căpşorul uşor înclinat spre dreapta, şi se întreba dacă n-ar putea, cumva, să-i sară în ajutor, ca nişte colăcei de salvare, să-l tragă de mâini afară şi să-l scoată din impas.

O pândea cu coada ochiului pe femeia aceea impunătoare care măsura podeaua clasei în lung şi în lat cu zgomotul sacadat al tocurilor oprindu-se, din când în când, să cuprindă cu privirea toţi elevii, ca într-o nevăzută plasă de păianjen. În dreptul băncii lui, sunetul paşilor se domolea, semn că Doamna zăbovea să-i iscodească tema, şi Florin tot spera s-o audă spunând: „gata, băiete, e de-ajuns”. Doamna însă relua ritmul apăsător al tocurilor pe duşumea, ca două ciocănitori neobosite şi Florin nu s-ar fi mirat să descopere o dâră nesfârşită de găuri semănate printre bănci.

Deşi îi şovăia mâna pe stiloul devenit lipicios de transpiraţia degetelor şi literele începeau să arate ca nişte păsări în aerul tremurat al unei zile de arşiţă,

55

LECTOR Nr. 1 / 2012 Florin ştia că nu-i era îngăduit să se oprească din scris. Doamna Maricica părea să fi isprăvit toată bunăvoinţa în dimineaţa aceea şi Florin ştia de ce. Îşi cunoştea vina ca pe un tovarăş de joacă. Vina lui era ca o pătură caldă într-o noapte friguroasă de iarnă. Era talismanul lui. Vina lui era... „Litera m, Florin! Vreau să văd litera m în caietul tău!”

Uite, îl prinsese şi de data asta, ca pe un hoţ la furat prăjituri. Se chinuise toată dimineaţa să ascundă cum putea mai bine golul acela dintre „l” şi „n”, înflorind bucla lui l şi umflând burta lui n, în speranţa că poate Doamna nu-şi va da seama sau îl va ierta, îngăduindu-i absenţa aceea în alfabet şi zâmbindu-i, înţelegătoare, ca în ziua când îi căzuse dintele şi mergea prin şcoală ştirb, acoperindu-şi gura cu mâinile când vorbea, de teamă să nu râdă copiii de el. Însă nu, Doamna Maricica, înclinată deasupra caietului său, îl paralizase cu aerul ei impunător şi cu parfumul ei de cireşe amare, punând unghia vopsită în roşu pe locul unde ar fi trebuit să se aşeze, de drept, litera „m”, şi trăgând o linie inutil de apăsată, violentă, cu un creion roşu care părea crescut direct din unghia ei. „Litera m!” repetase, cu un ton ameninţător în glas, care îi amintea vocea birjarului din târg: al celui care ştie că are biciul în mână şi e gata să-l folosească, tăind aerul şi spinarea animalului cu limba noduroasă de piele împletită. „Nu pot...” scâncise Florin, ca un iepure dibuit în văgăuna lui şi tras de urechi afară.

Doamne, ce cuvinte să găsească să-i explice femeii aceleia cu unghii roşii că m-ul nu putea coborîpe hârtie, lângă celelalte litere, pentru că-l avea legat de suflet cu o promisiune de neîncălcat, un jurământ care-i bătea în piept şi-l ajuta să respire, în zilele când dorul se făcea laţ neiertător şi ameninţa să-i smulgă inima din piept. „Unde ai ajuns, mamă, cu alfabetul?” îl întrebase maică-sa în ziua când, gânditoare, îşi împacheta lucrurile de pus in valiză. „La litera f” îi spusese el, fără chef. „Litera f? Ia te uită!” se oprise ea din împachetat, îmbrăţişându-l. „F de la floare, de la fluturaş; f de la Florin, fluturaşul mamei drag...” îl alintase ea, sărutându-l pe creştetul capului. Lui Florin nu prea îi era simpatică litera f, întortocheată şi alunecoasă ca un drum de ţară, dar vocea maică-sii i-o arătă dintr-o dată într-o altă lumină, şi din ziua aceea îi căzuse dragă, de parca ar fi fost aşezată, acolo, în alfabet, doar ca să-şi poată scrie el numele!

Se jucaseră îndelung, trecându-şi stiloul de la unul la altul şi desenând, pe foaie, tot felul de animale pentru literele mai buclucaşe care-i dădeau bătaie de cap.

Apoi timpul lor se sfârşise, ca firul din fuiorul bunicii, şi mâna maică-sii se dezlipise de stilou ca să se lipească de mânerul valizei, lăsând-l cu alfabetul şchiopătând la jumătate de pagină, ca un animal ajuns din urmă de o săgeată înveninată.

Florin înghiţise în gol, strângând în pumn stiloul şi clipind des ca să nu plângă. Venise ceasul drumului acela lung de care îi era teamă ca de întunericul din beci.

56

LECTOR Nr. 1 / 2012 „Sărut-o pe mama, Florin!” îl îmbiase ea cu voce mieroasă, „o să mă-ntorc curând, îţi promit!”

El încuviinţă fără să ridice privirea: dintr-o dată capul i se făcuse de plumb şi gândurile i se împiedicau unul în altul precum boii legaţi de picioare. „Stii ce?” îi spusese apoi maică-sa, încercând să îngaime o glumă care să le uşureze despărţirea. „Păstrează o literă pentru mine - M, de la mama – şi când mă voi întoarce, o vom scrie împreună unde vrei tu: în caiet, pe pereţi, pe asfalt, chiar şi pe Biblia bunicii! Ce-o să ne mai distrăm! Da’ să nu spui la nimeni, e secretul nostru. Bine, Florinuţul mamei?” şi aproape că-l sufocase într-o îmbraţişare lungă şi tremurată, strângându-l aşa de tare încât credea ca o să-l zdrobească şi o să-l treacă prin pielea ei, acolo, în piept, şi-o să-l ia cu ea pe furiş. „Bine, mamă...”îi răspunsese, şi în timp ce ea trecea, confuză şi răvăşită, pragul, litera m rămăsese agăţată de peniţa lui ca un liliac speriat, şi Florin pusese o sugativă sub picătura de cerneală, sugând-o cu atenţie, ca pe o lacrimă.

Alte litere vor fi coborât din peniţa lui ascultătoare, legându-se una de alta ca nişte copii care se ţineau de mână, şi formând tot felul de cuvinte misterioase.

Dar m-ul nu, nimeni nu putea să-i ceară asta.

Nu-i păsa de cuvintele lui şchioape, lu-ină, în loc de lumină, sau pri-ăvară, în loc de primăvară, pe care le caligrafia cu o grijă aproape religioasă, de teamă să nu-i scape, din greşeală, vreo codiţă a literei m. „Ce ştiti dumneavoastră!” îi răspunse, într-un târziu, Doamnei, care începuse să fie supărător de insistentă şi al cărui parfum îi înnoda un gust amar în gât. „Lăsaţi-mă-n pace” adăugă, în şoaptă, aplecat peste caiet cu un gest protectiv, ca nu cumva femeia să-i strecoare vreo literă în spaţiile lăsate albe. „Nu mai e mult şi-o să vină mama, şi-atunci om pune toate m-urile la locul lor...”

Sună clopoţelul. Cu un gest de lehamite, Doamna renunţă să-şi mai bată capul cu el şi se grăbi să-şi strângă catalogul. Țipând şi împingându-se, colegii lui se împrăştiară spre ieşire ca nişte potârnichi slobozite din cuşcă, fericiţi că a mai trecut încă o zi de şcoală, în timp ce lumina blândă a amiezii desena pe peretele şcolii, cu o mână tandră şi sigură, profilul unui băieţel încăpăţânat şi a unei peniţe gravide cu o literă misterioasă, ca un sigiliu sacru peste o rugăciune nerostită.

57

LECTOR Nr. 1 / 2012

Alice în Ţara Minunilor Lewis Carroll -180 DE ANI DE LA NAŞTERE Fiecare dintre noi, copii fiind, am citit sau ne-au fost citite basme. Personal, îmi plăceau la nebunie. Întotdeauna aveau finalul acela fericit, caracteristic speciei literare, care îmi aducea mereu zâmbetul pe buze.

Am început de mică să citesc, îmi plăcea, mă consideram mereu un personaj, iar lumea din carte era lumea mea. Aveam cam 8 ani când am citit Alice în Tara Minunilor pentru prima dată. Era o carte colorată, copertată, cu o mulţime de imagini frumos desenate. O fetiţă blondă, şi un iepure ciudat, cu un ceas mare mă îndemnau să deschid cartea. Era altceva decât citisem până acum; toate personajele erau noi pentru mintea unui copil nou, dar hrănitoare pentru o imaginaţie deja bogată: pălărierul, pişcă, oul vorbitor. Acum câteva zile am recitito. Şi am găsit-o fermecătoare. Carroll Lewis a ştiut perfect să creeze o lume ciudată, amuzantă şi plină de magie. Cine se gândea că mintea unui matematician (şi preot) ca a lui Lewiss va crea o asemenea carte?

Alice e o fetiţă, un copil obişnuit, ce se va maturiza treptat. Ea devine din cititorul unei cărţi, personaj de basm. Autorul îi păstrează copilăria intactă, parcă refuzând ca ea să devină femeie. Ţara Minunilor este locul în care se păstrează aerul copilăros, jocul ludic.

Puţini ştiu cine a fost Lewis Carroll. De fapt, acesta era un pseudonim.

Numele lui adevărat era Charles Lutwidge Dodgson. S-a născut pe 27 ianuarie, 1832, în Cheshire, Anglia. A avut o familie numeroasă, care era membră şi respecta întru-totul valorile bisericeşti. Educaţia şi-a început-o de mic, acasă. Îşi dorea să îşi urmeze tatăl, care era preot. S-a înscris la şcoală Richmond, apoi la 14 ani, la şcoala de rugby din Warwickshire până în anul 1849. A excelat în matematică şi a câştigat numeroase premii. Iubea literatura şi a studiat-o întru-totul.

A scris poezii şi proză scurtă pentru gazetele personale precum “The Rectory Umbrella”. Mai traziu, s-a înscris la Oxford; tot în acel timp, mama lui a murit.

Dodgson şi-a obţinut diploma în 1854, în matematică şi în clasicism, apoi în 1857 masterul. A devenit lector în matematică la Oxford, până în 1881. Noul preot al bisericii de unde aparţinea şi Dodgson, a devenit în scurt timp prieten bun cu acesta; pe una dintre fetele preotului o chema Alice. În afară de plăcerea pentru citit, scris şi chiar fotografie, Dodgson iubea teatrul şi făcea scurte vizite la Londra cu prietenii pentru a vizita muzee şi galerii.

Predatul îi oferea un statut financiar stabil, publicând numeroase cărţi precum: “Elementary treatise on determinants (1867), Examples în arithmetic (1874), Curiosa mathematica (1888)”.

58

LECTOR Nr. 1 / 2012 Dodgson a fost curatorul cancelariei bisericii creştine pentru mulţi ani, dedicându-se vieţii de campus şi predând cursuri. Curând, începea să publice mici poveşti şi poeme în publicaţii precum The Oxford Critic, The comic Times şi The Whitby Gazette. Începând cu 1856, începe să folosească pseudonimul de Lewis Carroll. A devenit diacon în 1861, luându-şi angajamentul de a nu se însura niciodată. Nu s-a dedicat întru totul acestei vocaţii, care îi răpea din timpul liber, din viaţa socială şi hobbiuri şi uneori avea chiar dificultăţi în citire. Practică fotografia în diferite părţi ale ţării, sau îşi dedică timpul scrierilor. Încurajat de prieteni, începe să scrie “Alicestories”, ce aveau să fie publicate în 1865. În 1867, Carroll a călătorit prin Europa şi Rusia alături de prietenul său Henry Liddon (1829-1893). În 1968, tatăl sau moare iar surorile lui se mută în Guildford, Surrey. Caroll publică prima mare colecţie “Phantasmagoria” în 1869. În 1971 “Through the Looking Glass” şi “What Alice Found There”, dar şi “Jabberwocky” au fost publicate. Comedia “Euclid and hâş modern rivals”, a fost publicată în 1879. În 1881 Carroll s-a retras de la Oxford dedicându-se mai mult carierei de scriitor. Una dintre marile sale opere, “The principles of parliamentary representations” (1884), a fost urmată de “A tangled tale” (1885), “Alice’s adventures underground” (1886), “The game of logic” (1887), “The nursery Alice” (1889), “Sylvie and Bruno” (1889), “Eight or nine wise words about letter writing” (1890), Sylvie and Bruno concluded” (1893).

Reverendul Dodgson a murit pe 14 ianuarie 1898, la casa surorilor sale, şi a fost îngropat în cimitirul The mount din Surrey, Anglia. Pe piatra funerară este scris : “Unde sunt eu, acolo va fi şi servitorul meu”. Postmortem, au fost publicate “Isa’s visit to Oxford” (1899), “Rectory Umbrella” (1932) şi “Michmasch”. Multe din jurnalele lui Dodgson au fost arse după moartea lui; 9 din cele 13 jurnale au fost păstrate, deşi multe pagini sunt rupte. Multe speculaţii cu privire la viaţa lui au apărut la scurt timp după moartea lui, presupuneri că ar fi fost un consumator de narcotice, introvertit şi inapt social, şi că ar fi avut un interes necorespunzător faţă de copii.

Lewis Carroll a fost nu numai un autor, ci şi un om al bisericii; a fost un matematician desăvârşit şi un profesor excepţional, cultivând jocurile logice şi creativitatea. Fotograf amator, a reuşit să facă numeroase fotografii din natură, portrete etc. a reuşit să îmbine logica cu puterea pe care o au cuvintele aranjate întro ordine perfectă şi care creează acea operă desăvârşită.

Alice în ţara minunilor este mai mult decât un basm pentru copii. Este o carte dedicată copiilor, cât şi adulţilor care doresc să regăsească copilul din ei. O aventură misterioasă, în care Alice trece prin numeroase schimbări, mai ales fizice; simte că nu îşi găseşte locul, din cauza mărimii corporale, asociată cu schimbările ce se produc în timpul adolescenţei. Aceste schimbări sunt traumatizante, frustrante, dar o împing spre a-şi menţine puterea şi capacitatea de a merge mai departe. Pierderea inocenţei este inevitabilă şi tragică. Viaţa este văzută precum un puzzle. Soluţiile nu sunt clare, ci cer o analiză mai detaliată. Alice încearcă să rezolve numeroase ghicitori ale pălărierului, a Damei de Pică. Calităţile de

59

LECTOR Nr. 1 / 2012 matematician ale lui Carroll îşi fac apariţia într-un mod fermecător. Una dintre cele mai importante învăţături pe care Lewis încearcă să le “predea” este faptul că problemele nu se rezolvă mereu simplu, şi că aşteptările nu sunt mereu pe măsură; nu există logică în fiecare situaţie, oricât de matematic acel lucru ar fi.

Magia acestei aventuri, lumea nouă şi stranie în care Alice se regăseşte este de fapt un vis. Episoadele narative se desfăşoară alert, şi multe sunt legate între ele de jocuri, puzzle-uri şi ghicitori, în care Alice încearcă să interpreteze relaţia dintre lumea inconştientului, cu realitatea umană.

Poveştile pentru copii rămân cele mai cunoscute dintre operele sale, Alice în Tara Minunilor rămânând însă cea mai îndrăgită.

Ana Maria Florentina Sterian Universitatea Bucuresti An III - Limbi straine turca - engleza VOLUNTAR BIBLIOTECA

Alice in Wonderland Lewis Carroll - 180 YEARS FROM BIRTH Each and every one of us had read or we had been read fairytales. I absolutely loved them. They always had that happy ending characteristic to this literary current, which always brought a smile on my face.

I started to read as a young child, I loved that, I always thought of myself as being one of the characters and the world from the book was my world. I was 8 years old when I read Alice in Wonderland for the first time. It was a nice, colored book, with lots of pictures. A blonde girl and a strange rabbit, holding a big clock, were telling me to open the book. It was something else, different of all I had been reading before; all the characters were new for the mind of a child, but they fed an already vivid imagination: the Mad Hatter, the Queen of Hearts, the Cheshire Cat, the Talking Egg… A few days ago, I read it again. And I, once again, found it amazing. Carroll Lewis knew perfectly how to create a strange world, fun and full of magic. Who thought that the mind of a mathematician (and priest) could create such a book?

Alice is a little girl, an ordinary child, who will grow up gradually. She becomes from the reader of a book, a fairytale character. The author keeps her childhood untouched, as if he is refusing her to become a grown up. Wonderland is the place where the ludic world remains genuine.

Few of us know who Lewis Caroll was. Actually, this was a pseudonym.

His real name was Charles Lutwidge Dodgson. He was born on the 27th of January, 1832, in Cheshire, England. He had a big family, who was a member and keeper of

60

LECTOR Nr. 1 / 2012 the Church’s values. He started to learn since he was young, being home educated.

He wanted to follow up with his dad, a priest. He enrolled in Richmond school, and at the age of 14 at Rugby School, in Warwickshire, until 1849. He excelled in mathematics and won lots of prizes. He loved literature and intensely studied it. He wrote poems and short stories for personal magazines such as “The Rectory Umbrella”. Later, he enrolled in Oxford Univ. Meanwhile, his mother died.

Dodgson got his degree in 1854 in mathematics and classics and his M.A in 1857. He started doing lectures in mathematics at Oxford, until 1881. The new priest of the church he was pertained to became one of his good friends; one of the priest’s daughter’s names was Alice.

Beside his passion for reading, writing and photography, Dodgson loved the theatre, and was making short visits to London with friends to visit museums and art galleries. Teaching offered him a financial support, and he published books such as: “Elementary treatise on determinants (1867), Examples in arithmetic (1874), Curiosa mathematica (1888)”.

Dodgson was the curator of the Church for many years, turning towards campus life and lectureship. Soon, he started publishing short stories and poem in publication such as The Oxford Critic, The comic Times and The Whitby Gazette.

From 1856 he starts using the name of Lewis Carroll. He became deacon in 1861, promising that he would never marry. He did not dedicated entirely to this vocation, who took from its free time, social life and hobbies, and sometimes he started to develop problems in reading certain groups of letters. He practiced photography in different parts of the country, and dedicated his time to writing.

Encouraged by his friends, he starts writing Alicestories, who was to be published in 1865.

In 1867, Carroll travelled in Europe and Russia, among his friend Henry Liddon (1829-1893). In 1968, his father dies and his sisters moved to Guilford, Surrey, Carroll publishes his first big collection “Phantasmagoria” in 1869. In 1971 “Through the Looking Glass” and “What Alice Found There”, but also “Jabberwocky” were published. The comedy “Euclid and his modern rivals”, was published in 1879.

In 1881, Carroll retreats from Oxford, dedicating to the writing career. One of his major works, “The principles of parliamentary representations” (1884), was followed by “A tangled tale” (1885), “Alice’s adventures underground” (1886), “The game of logic” (1887), “The nursery Alice” (1889), “Sylvie and Bruno” (1889), “Eight or nine wise words about letter writing” (1890), Sylvie and Bruno concluded” (1893).

Reverend Dodgson died on January 14th, at his sister’s house and was buried in The Mount cemetery, in Surrey, England. On his funerary stone lies: “Where I am, so is my servant”. Post mortem, Isa’s visit to Oxford” (1899), “Rectory Umbrella” (1932) and “Michmasch” were published. Many of Dodgson diaries were burned after his dead, but nine out of 15 were kept, although many of the pages are ripped. Many speculation about his life appeared shortly after his

61

LECTOR Nr. 1 / 2012 death, assumptions that he had been a drug consumer, socially inapt, and that he had had an abnormal interest for the children.

Lewis Carroll was not only an author, but a man of church, a great mathematician, and an exceptional teacher, who promoted the use of logic games and creativity. Amateur photographer, he made lots of photographs of nature, human portraits, etc. He succeeded to merge logic with the power that the words have and created classic works of literature.

Alice in Wonderland is more than a fairytale for kids. It is a book destined not only for the little ones, but for the grown-ups who want to find their inner child.

A mysterious adventure, in which Alice faces numerous changes, mostly physical ones. She feels that she does not fit anywhere, because of the size of the body, which can be associated with the puberty changes. These changes are traumatizing, frustrating, but they help her to keep the power and capacity to go further. The loss of innocence is inevitable and tragic. Life is seen as a puzzle.

Solutions are not clear, they ask for a deeper analysis. Alice tries to solve the numerous riddles of the Mad Hatter and the Queen of Spades. Carroll’s mathematical qualities merge in a charming way in the book. One of the most important lessons that Lewis is trying to teach is the fact that problems don’t always solve in the easy way and that expectations are not always what you wanted. There is no logic in each and every situation, no matter how logical that thing is.

The magic of this adventure, the new, strange world in which Alice is found, it is actually a dream. The narrative episodes are alert, and many of them are connected by puzzles, riddles and games, in which Alice tries to, bound the relation between the unconsciousness world and the real world.

While children stories remain the most known of his words, Alice in Wonderland remains his most popular work.

Ana Maria Florentina Sterian Universitatea Bucuresti An III - Limbi straine turca - engleza VOLUNTAR BIBLIOTECA

62

LECTOR Nr. 1 / 2012

Cezar Cherciu – Cărţi semnate - lecţii învăţate Cartea, înainte de a fi o idee, un dosar plin cu note şi însemnări de arhivă, un proiect de lucru şi apoi unul editorial, a fost, trebuie să fi fost, un simţământ profund al autorului. Ca orice carte, altminteri, care începe cu emoţia unei teme frumoase, cu dorinţa de a umple un gol informaţional şi cu speranţa că truda scriitorului nu va fi de prisos.

Dar, ce sentiment l-a făcut pe d-nul profesor Cezar Cherciu să se simtă ACASĂ în fascinanta lume a cercetării istoriografice, şi când este vorba de Vrancea şi Ţinutul Putnei şi când este vorba de Jariştea, de Viişoara copilăriei sale ori de Focşanii de altădată?

Să fie, oare, doar afinitatea profesorului de istorie pentru trecutul rămas uneori prea în urma generaţiilor de astăzi? Să fie, oare, doar sentimentul datoriei de a reconstitui epoci apuse, aşa cum meşterii zugravi reaşeză în faţa ochilor noştri chipurile de odinioară ale sfinţilor şi apostolilor din vechi biserici?

Citind cu atenţie textele de prefaţă la mai multe din cărţile d-nul profesor Cherciu, semnate de d-nul Acad. Valeriu D. Cotea, am întâlnit în câteva rânduri cuvântul ataşament, care ne-a atras atenţia, şi pe care, pe drept cuvânt, îl putem percepe ca valoare de referinţă a atitudinii autorului faţă de ţinuturile monografiate. Şi, într-adevăr, atunci când scrie despre Viişoara, sat de răzeşi ai Vrancei, d-nul profesor nu face doar un temeinic demers istoric, ci îşi declară, sincer şi senin, sentimentul de apartenenţă la spaţiul sacru al copilăriei şi al primei tinereţi, lăsându-ne nouă şi generaţiilor care vor veni o carte-omagiu, în care ştiinţa şi sentimentul nu se discriminează.

Când scrie despre Vrancea şi ţinutul Putnei, ataşamentul, despre care vorbeam ca fiind un corolar al sentimentelor pe care le încearcă un cercetător, nu mai poartă semnul legăturii directe cu locul natal, ci este mai curând unul care vine dintr-un profund sentiment al responsabilităţii istoricului faţă de istoria spaţiului geo-cultural căruia îi aparţine.

Metoda cronologiei anuale pe care autorul o agreează în toate lucrările sale, abordarea globală a unor teme mari, care ar putea să descurajeze pe mulţi, ne confirmă ideea de responsabilitate, dar şi de sentiment al datoriei împlinite, fiecare carte a sa consolidând temelia istoriografică şi bibliografică a ţinuturilor vrâncene, asupra cărora au început să se aplece mulţi în ultimii ani. În numele rigorii ştiinţifice, consacrată de Şcoala lui Dimitrie Gusti, care să aducă la suprafaţă, din profunzimile istoriei faptele şi adevărul lor, d-nul profesor a traversat, ca orice cercetător aflat în faţa documentului sau a rafturilor de cărţi, sentimente diferite: bucuria unor descoperiri inedite, starea de zădărnicie – atunci când izvoarele tac, sau grija obsesivă faţă de materialele prelucrate în arhive şi depozite preţioase.

63

LECTOR Nr. 1 / 2012 Şi aici este vorba de ataşament, pentru că, cine a lucrat la o monografie, fără să fie pentru totdeauna îndrăgostit de fondurile, dosarele şi filele de arhivă, de mirosul de carte veche, de hârtia fragilă şi îngălbenită de timp a cărţilor şi a documentelor peste care au trecut ani, secole?

Poate de aceea, şi monografia dedicată oraşului Focşani, cu cele aproape 600 de pagini ale sale, rămâne o carte de căpătâi a activităţii de până acum, la care autorul a trudit „din dorinţa de a ne întâlni cu trecutul nostru” cum declară el însuşi în prefaţa acestei impresionante cărţi, fiind primul care a îndrăznit o întreprindere monografică substanţială, de la F.D.Caian încoace. [Cherciu, Cezar, Focşanii: O istorie în date şi mărturii (sec. XVI-1950), Editura Andrew, Focşani, 2010] Iată, dorinţa aceasta, stăruitoare, de a stabili o legătură cu trecutul comun, în care autorul să ne fie ghid şi sfetnic, profesor şi îndrumător este, cred, tot o formă de ataşament faţă de ceea ce îndeobşte numim locuri natale, o formă de patriotism faţă de care mulţi dintre noi avem încă datorii de îndeplinit. Şi aceasta este o carte-omagiu şi poate, mai mult de atât: o carte monument, aşezată la temelia de ieri şi de astăzi a oraşului Unirii.

Astfel, poate că mesajul subtil al acestor cărţi ale d-nului Cezar Cherciu, al devotamentului domniei sale faţă de istorie şi faţă de pământul şi oamenii Vrancei, este nu doar acela de a crea punţi cu propriul nostru trecut, de a conştientiza importanţa trecutului ca temelie a comunităţii, ci şi de a afla, împreună, învăţămintele acestui trecut, şi de a le transmite în cunoştinţă de cauză, generaţiilor de mâine. D-nul profesor, ca orice autor respectabil, şi-a făcut datoria, a scos din adâncuri această comoară a spiritului la care oamenii locului au partea şi dreptul lor.

Odată cu monografia Garoafa. Repere monografice, lansată nu cu mult timp în urmă – ultima din seria monografică a autorului – fiecare din membrii acestei respectabile comunităţi va afla, cu siguranţă, lucruri noi, despre viaţa de altădată a satului, despre familii şi oameni care până mai ieri mergeau pe uliţe povestind despre bucuriile şi necazurile lor, despre cuminţenia satului de altădată, despre livezi şi drumuri care poate astăzi nu mai sunt şi despre oamenii vrednici care au născut prunci, au iubit munca şi pământul şi au făcut, în felul lor istoria acestor locuri. Pentru că, înainte de toate, oamenii sunt aceia care fixează locurile, nu-i aşa?

Vor ţine unii dintre ei, măcar o dată, cartea aceasta în mână, şi poate că o umbră melancolică va sta puţin pe chipul lor şi va trece, făcând loc mândriei că fac parte din istoria şi memoria acestui ţinut. Şi nu e puţin lucru. Şi nu este minunat, că acest fapt se datorează unui suflet mare şi unui om care ne învaţă, iată, ce înseamnă dragostea aproape filială, ataşamentul faţă de locurile şi rădăcinile noastre? Şi nu este minunat că acest fapt se datorează unor cărţi care, ne place să credem, vor scrie o pagină frumoasă, aşezată la loc de cinste, în memoria şi în sufletul unor comunităţi?

Prof. Teodora Fîntînaru

64

LECTOR Nr. 1 / 2012

STELE CĂZĂTOARE Mircea Diaconu – Un om printre oameni. In memoriam L-am cunoscut parcă din totdeauna pe Domnul Mircea Diaconu, Vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Vrancea, dar, în ultimii ani, prezenţa domniei sale în viaţa bibliotecii noastre, prin deciziile administrative sau prin participarea la numeroasele activităţi ale bibliotecii, m-a făcut să descopăr un om cu totul aparte, bun şi îngăduitor ca un părinte, sincer şi deschis ca un prieten adevărat, dispus oricând la fapta cea bună, ca un adevărat creştin.

L-am cunoscut şi ca un vizionar în ceea ce priveşte aurul verde – comoară atât de ignorată astăzi, l-am cunoscut ca un om preocupat de binele comun, totdeauna abordând orice problemă cu seriozitate, echidistanţă şi căldura aceea care te face să ai încredere în cineva – din ce în ce mai rar întâlnită în relaţiile dintre oameni. Ultima dată am vorbit la Târgul nostru de carte, când Domnul Mircea Diaconu a venit, în mai multe rânduri, să inaugureze, să viziteze standurile de cărţi, să vorbească, în felul său, deschis, cu mulţi dintre noi, cu un zâmbet discret în colţul gurii, ca şi cum ţi-ar cere părerea. Ne-a impresionat, pe mine şi pe colega mea, d-na Veronica Crăciun, când, la vremea prânzului, în ultima zi de Târg, m-a sunat, vrând să stea de vorbă cu noi pe marginea lucrărilor editate de Biblioteca noastră. Am avut o vagă emoţie, neştiind deloc ce poate să însemne această solicitare inopinată. Am stat de vorbă apoi, pe un hol lateral, aşezaţi pe scaune împrumutate din sala Teatrului, mai bine de o oră, impresionate, încă o dată, de sensibilitatea şi spiritul caritabil al acestui om minunat, care s-a dus dintre noi, lăsând în urma sa o sinceră şi unanimă tristeţe.

Din când în când, se auzea rumoarea aceea plină de viaţă a tinerilor care urcau în foaierul Teatrului şi coborau apoi ca familii proaspăt întemeiate. Domnul Vicepreşedinte stătea cu spatele la acest spectacol debordant al vieţii, impasibil, răsfoind cartea despre Biblioturism şi Revista noastră Lector şi vorbindu-ne, cu atâta convingere despre o mulţime de lucruri, despre amintiri dragi, despre proiecte şi despre oameni, copilărie şi vremuri care au fost.

Mi-a părut că am trăit un timp ireal – nu aveam cum să ştiu că va fi ultima oară când aveam să-l văd pe Domnul Vicepreşedinte.

Dar era ceva, în aerul acela al amiezii şi în ochii săi albaştri, plutind, când şi când, în câte o lacrimă reţinută, era ceva care mi se părea a fi irepetabil şi unic.

Epitaf – Lumini prin vitralii Prima zi, în biserică: liniştea deplină, prelungă, ca la momentele de reculegere, de-ai fi zis că toţi oamenii de acolo eram stane de piatră. Doar paşii înceţi ai celor care veneau şi se aşezau în preajma catafalcului, ca nişte paznici liniştiţi si vremelnici, aducând flori, multe flori, copleşiţi de tristeţe şi neputincioşi în faţa implacabilului...

65

LECTOR Nr. 1 / 2012 Vorbele fiului către tatăl sau, şoptite, împiedicate, neauzite de nimeni. Cu privirea şi capul plecat, văd mai mult mersul celor care veneau - încet, greu, cu paşi rari, nesiguri, şi aud şoapte răzleţe, scurte, pierite în neant ...

Un cunoscut, ieşind din biserică, nevenindu-i parcă să creadă de unde pleacă, s-a oprit, uitându-se înapoi, preţ de o secundă două, ca şi cum ar fi uitat ceva sau ca şi cum ar fi spus, în treacăt: „Mai vorbim noi, nea Mircea”. Şi liniştea, liniştea aceea rece, care m-a tulburat mai presus de orice.

Ultima zi: am ţinându-ne de braţ, cu dna Velniţă, colega mea, peste două ore, aproape neîntrerupt, sprijinindu-ne în tristeţe, ca o încleştare în faţa morţii atotstăpânitoare. A fost o altfel de solidaritate în durere, care face mai mult decât orice alt gest sau faptă care-i apropie pe oameni… Un alt fel de omagiu adus, împreună, Domnului Mircea Diaconu.

Patru soldaţi, în genunchi, pe maşina-catafalc. Eroi anonimi ai unor astfel de zile. În aşa momente, poate că devin mai bărbaţi şi poate că încep să li se întipărească, încetul cu încetul, pe faţă, cutele, tristeţii.

Discursuri multe. Emoţionante, sincere, pline de tristeţe… Discursuri pomenind despre portretul ca din adânc de fântâna limpede al omului Mircea Diaconu. În cimitir, când şi când, secunde nefireşti de linişte, în care, ca pentru a ascuţi şi mai mult tristeţea, răzbăteau triluri zglobii ale păsărelelor de primăvară, sau din depărtare, cântatul cocoşilor, nepăsători la griji şi dureri lumeşti…

Rodica Drăghici – Prea devreme, „în marea trecere” S-a stins Doamna Rodica Drăghici. Într-o zi de vară, cu struguri daţi în pârg, am aflat că a plecat prea devreme dintre noi (Eufemism clişeizat… Ce înseamnă un adverb sau altul în astfel de momente?). S-a grăbit spre nu ştiu unde, ca şi cum cineva ar fi avut mare nevoie de dânsa… Doamna Drăghici, bibliotecar experimentat şi mulţi ani director al Bibliotecii Judeţene „Panait Istrati” din Brăila, mi-a fost mentor şi bun sfătuitor la vreme de nevoie. Am cunoscut-o participând la întâlnirile noastre profesionale ori la Conferinţele anuale ANBPR, la care am participat încă înainte de anul 2000. Îmi plăcea să stau în preajma celor mai importanţi oameni din lumea noastră profesională, să-i aud vorbind, despre noutăţile profesiei, despre realizările fiecăruia. Urmăream cu interes discuţiile şi disputele lor, argumentele, atitudinile. Am învăţat multe, doar stând în preajma dânşilor. Dar, pe Doamna Rodica Drăghici am îndrăgit-o. Era un adevărat lider şi ţinea la ideile sale pe care le argumenta fără echivoc. Era un om pragmatic, vizionar, modern în gândire, deschis şi direct. Aşa am cunoscut-o eu şi sunt bucuroasă şi mulţumită – acum, că am încercat să-i arăt totdeauna recunoştinţa pentru tot ce m-a lăsat să învăţ de la dânsa.

Dar acum, a plecat, şi am dorit să-i fiu la căpătâi înainte de „marea trecere”. A fost un om apreciat şi respectat în comunitatea sa, iar adunarea sobră şi discursurile pline de simţire, de emoţie, de tristeţe, m-au impresionat.

A plecat un om drag a cărui amintire voi purta-o, totdeauna, în rama cea mai de preţ a sufletului meu.

Teodora Fîntînaru 66

LECTOR Nr. 1 / 2012

CORNELIU FOTEA SAU DESPRE UMANITATEA PIERDUTĂ Bibl.Adrian Ţiglea Este posibil ca ceea ce grecii numeau Destin să nu fie decât Oamenii pe care viaţa ni-i aduce în existenţa noastră personală, a căror prezenţă finisează spiritul nostru şi rodesc în noi devenirea sau, dimpotrivă, îl urâţesc, strivind în noi dumnezeirea. Dacă Dumnezeu este Cel ce Este, cu siguranţă noi suntem (şi) ceea ce ne-au făcut ceilalţi, în primul rând părinţii noştri, tot în primul rând mentorii noştri şi, mai pe urmă, disponibilitatea sufletească a străinilor care au poposit, mai mult sau mai puţin, în viaţa noastră.

Pentru mine, Corneliu a fost tatăl spiritual, singurul de altfel şi, cu siguranţă, cel de pe urmă. Personalitatea lui era înzestrată cu o componentă pe care o întâlneşti foarte rar la om: avea suflet. Bine, veţi spune, toţi oamenii au suflet.

Nu, toţi oamenii au spirit, cu alte cuvinte sunt conştienţi de ei înşişi, sunt interesaţi în autoconservarea fiinţei lor, îşi cunosc atributele personalităţii şi luptă pentru propria bunăstare materială şi simbolică, de cele mai multe ori văduvindu-i pe ceilalţi de umanitate. Corneliu părea a fi un om care uită de sine, de matca precară a egoismului, „risipind” ceasuri întregi cu noi, ce trei tineri care îi poposeau în prag ca în faţa unui duhovnic cultural, şi, cu siguranţă, cu mulţi alţii care l-au cunoscut. Şi, cu adevărat, risipind împreună cu el, adunam. Amintirea sa mi se constituie ca o ultimă rezistenţă în faţa dezumanizării de astăzi, în faţa capitalismului cultural, dela noi sau de aiurea. Cu siguranţă, sufletul său nu era de aici, din această rebeliune zilnică numită viaţă. Cred că de aceea a plecat atât de repede dintre noi, la vârsta de 63 de ani.

L-am cunoscut cu totul întâmplător, într-o toamnă târzie de 1997, la o serată literară ţinută la Ateneu. Îmi aduc aminte bine, am şi citit câteva „juvenile” pe care le scrisesem cu ceva timp în urmă, într-un fel de răzbunare pe limba română, care ani de zile păruse a nu-mi fi prietenă. Cu siguranţă, erau câteva pagini sau poate doar câteva rânduri cu acel gen de înscrieri de care, peste ani, ne este oarecum ruşine că au izvorât din adâncurile fiinţei noastre, considerându-le stângace sau naive. Nu ştiu de ce, Cornel a fost bun cu mine în seara aceea, strecurând între criticile celorlalţi cenaclişti, o samă de cuvinte potrivite pentru timiditatea mea scriitoricească. Şi, peste ani, după ce Bătrânul va fi plecat dintre noi, voi fi avut îndrăzneala de a fi publicat prima şi cea de pe urmă carte de aşanumite poeme în proză. Nu publicarea în sine este importantă, cât faptul că, în absenţa acestui om, eu nu aş fi bănuit vreodată că sunt demn de limba română, nu aş fi aflat – cum spune Nichita Stănescu – că m-am născut în limba română. Pentru că, din motive pe care nu am să le pomenesc, între mine şi sentimentul românesc al fiinţei se purta în acea vreme un război de gherilă, o sumă de întâmplări nepotrivite

67

LECTOR Nr. 1 / 2012 mă făceau să cred că avusesem neşansa de a mă naşte în sânul unei populaţii barbare. Ei bine, Corneliu m-a împrietenit cu limba română şi cu neamul meu.

Pentru mine, Corneliu a fost ceea ce în filosofie se numeşte „celălalt semnificativ” – străinul care îţi devine apropiat, alteritatea care, ea însăşi, face efortul primordial al apropierii de tine, mâna întinsă care nu aşteaptă beneficii, spiritul care îţi călăuzeşte formarea sufletească într-un mod aparent dezorganizat în absenţa unui plan prestabilit, lăsând spontaneitatea şi interesul de moment, singurul real, să impună subiectul convorbirii sau, la rigoare, al cercetării culturale. Într-un cuvânt, o parte destul de importantă din mine este rodul spiritual a ceea ce povestirile lui Cornel, plimbările dimpreună, scriitorii amintiţi de el sau corecturile făcute de gândul lui rostit gândurilor mele aşternute pe hârtie au dospit în fiinţa ceo port.

Cornel nu a mai avut răbdare să mă ajute să mă împlinesc. S-a săvârşit din viaţă purtând pe umerii albi ai morţii sale urmele de doliu ale nedesăvârşirii mele.

Mi-a rămas prezenţa lui de prieten: un om cu o disponibilitate reală şi perpetuă spre împărtăşire, un pedagog înnăscut, un fin cronicar al istoriei trăite sau moştenite din strămoşi. Cornel Fotea ar fi meritat o catedră personală la Facultatea de Litere – la o universitate din România sau de prin afară.

Sunt conştient că gândurile de mai sus – vitale pentru mine, în sensul că la Judecata de Apoi, vor putea depune mărturie, dacă va fi nevoie, pentru apostolia culturală şi sufletească a lui Corneliu Fotea – sunt străine celor care nu l-au cunoscut pe tatăl meu spiritual dincolo de zidurile vieţii lui sociale. Ceea ce vă doresc, celor care aţi avut răgazul să citiţi aceste rânduri, este să întâlniţi, în această existenţă ambiguă, un om care, asemeni lui Corneliu, să mărturisească pentru voi înşivă, pentru sufletele voastre, împotriva lui Cioran, demonstrându-vă că bătrânul parizian s-a înşelat atunci când a perorat împotriva „scandalului creaţiei”. Să sperăm că mai sunt oameni care – aemeni lui Corneliu Fotea - să fie demni de Dumnezeul care le-a oferit şansa de a se naşte.

68

LECTOR Nr. 1 / 2012

Constantin Amăriuţei: redefiniri vrâncene la Paris Gabriel Funica Retras de la o vreme în „cercul de lumină” şi chiar dacă a locuit vreme de mai bine de cincizeci de ani la Paris, Constantin Amăriuţei (Constantin Amariu pentru publicul francez) rămîne indisolubil legat, fizic şi metafizic, de Vrancea „străbună”, de Focşani, oraşul de „dor” şi de „foc”. Prozator, eseist, poet şi ziarist, Constantin Amăriuţei s-a născut la Focşani pe 20 octombrie 1923.Ultimul său domiciliu situat pe strada Toader Ţârdea, stradă existentă şi azi, în apropiere de Magazia Gării.Clasele primare le va face la Şcoale nr. 2, demolată între timp, după absolvirea cărărora, în 1934, susţine examen de admitere la Liceul Unirea unde şi reuşeşte.Ulterior, la sugestia părinţilor, se hotărăţte pentru Liceul Militar „Mihai Viteazul” din Tg. Mureş.După opt ani de liceu obţine diploma de bacalaureat în iunie 1942.Apoi, devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti.În 1946 activează cîteva luni, ca şef de cabinet, la Ministerul Muncii condus atunci de Lothar Rădăceanu.Tot în această perioadă va face parte din echipa de cercetări monografice condusă de H. Stahl, la Runcu.Este găzduit la aceeaşi familie unde fusese anterior şi Mircea Vulcănescu.După întoarcere renunţă la postul de la minister şi susţine Teza de licenţă cu titlul Filosofia intuiţionist-iraţionalistă, la profesorul Mircea Florian, obţinînd diploma cu Magna cum laudae.În 1947 guvernul francez îi acordă o bursă de studii la Paris.Schimbările politice survenite în România îl vor determina să nu se mai întoarcă.Doi ani mai tîrziu obţine o Diplomă de Studii Superioare (DES) cu Gaston Bachelard apoi cu Jean Wahl de la Sorbona.În 1950 îl întîlneţete la Freiburg pe filosoful german Martin Heidegger.Acesta îşi aminteşte de Constantin Noica, fiind interesat de sensul filologic al cuvîntului românesc „lume” care unifica teoria sa despre „Welt”, ca deschizătură ontologică.M. Heidegger îi oferă ultimele lui cărţi şi îl autorizează să traducă în româneşte „Feldweg” (Drumul de

69

LECTOR Nr. 1 / 2012 ţară).Constantin Amăriuţei se căsătoreşte în 1952, soţie de origine alsaciană, iar în 1954 se întîlneşte cu Albert Camus caruia îi oferă spre lectură manuscrisul romanului Le Paresseux (Leneşul) ce are ca subiect procesul colectivizării undeva într-un sat din Vrancea.Romanul va fi publicat de editura Denoel în 1955 fiind recompensat cu Prix Rivarol (obţinut de Emil Cioran în 1950 pentru „Tratat de descompunere”), cel mai mare premiu literar francez rezervat scriitorilor străini ce se exprimă direct în limba franceză.Din juriul premiului au făcut parte opt membri ai Academiei Franceze printre care, François Mauriac, Jean Paulhan, Gabriel Marcel, Henry Troyat.După acest succes, în 1956 la aceeaşi editură Denoel îi apare al doilea roman La Fianceé du Silence, premiat cu „Bursa Del Duca”, preşedintele juriului fiind André Maurois. În 1958 publică Le Pauvre d’esprit (Ed. Denoel), povestire ce are ca loc de desfăşurare oraşul Focşani (scris Focani, pentru uzul cititorilor francezi) în preajma cutremurului din 1940.Exploatînd cu mult talent literar filonul folkloric al Vrancei, cît şi elaborarea unor concepte pentru o transcendeţă specific românească, criticii şi istoricii literari francezi (Kléber Haedens, Pierre de Boisdeffre) îl vor compara cu marele scriitor spaniol Federico Garcia Lorca.De altfel, în plimbările şi discuţiile sale cu Albert Camus, prin Grădina Luxembourg, îi spunea acestuia, care socotea moartea o experienţă neagră, că în Vrancea moartea e văzută ca o nuntă. Între 1958 – 1960 Constantin Amăriuţei (Amariu) va fi lector literar la Editura Plon şi Editions Mondiales publicînd la France Empire o serie de trei cărţi: L’Eglise au service de la liberté, Liberté chrétienne et erreur spirite, Les sept péches capitaux.Va conduce, doi ani,, colecţia literară a Editurii “P. Horay” din Paris.Timp de doi ani, 1962-1964, este colaborator la „Centre National de Recherches Scientifique” (CNRS) pentru filosofie şi teologie.Perioadă în care se va ocupa şi cu editarea ziarului „La Nation Roumaine” înfiinţat în 1948 de Romulus Boilă.Din 1965 şi pînă în 1988 va activa ca jurnalist la o importantă revistă medico-socială, unde are ideea să cifreze (hărţi în anexă) costul sănătăţii (medici şi asiguraţi) pentru fiecare departament.Studiul este difuzat de Televiziunea franceză.După 1980 Constantin Amăriuţei mai publică o serie de cărţi cum ar fi: Les prophéties de l’an 2000, L’art ancient de guérir, La

70

LECTOR Nr. 1 / 2012 vie et l’oeuvre de Nostradamus (Ed. Belfond), Le Symbolism de L”Oeuf (Ed.du Felin) ce se vor bucura de traduceri în limbile engleză, germană, italiană, spaniolă, portugheză.În anul 1983 obţine titlul de Doctor în filosofie cu teza La structure de la pensée speculative, cu menţiunea “Très bien”.După 1990 Constantin Amăriuţei este o prezenţă constantă în paginile revistei „Jurnalul literar” condusă de Nicolae Florescu care îi va dedica în 1997 aproape un număr întreg iar în anul 2000 publică la editura „Jurnalul Literar” volumul Eminescu sau lumea ca substanţă poetică.Ultimul roman scris şi publicat de Constantin Amăriuţei are ca subiect de meditaţie, moartea simbolică ritualizată în timpul sărbătorilor carnavaleşti sau ţărăneşti, imaginat a se petrece într-un tîrg vrîncean (Vidra, de exemplu) şi care constituie, de fapt, un testament spiritual.Pînă la urmă, remarca la un moment dat Constantin Amăriuţei, nu „cariera” mea în Franţa (scriitor, doctor în filosofie la Sorbona, jurnalist în presa medico-socială) mi se pare demnă de laudă, ci faptul de a fi recunoscut ca „fiu al Vrancei”.

71

LECTOR Nr. 1 / 2012

DIN VREMEA CĂRŢILOR DE ODINIOARĂ prof. Aurel Neculai C.D.Sevreanu, Din amintirele mele-1853-1929, ediţie îngrijită de Constantin Rezachevici, Editura Fundaţiei Culturale Gheorghe Marin Speteanu, Bucureşti, 2008.

Constantin D. Severeanu (1840-1930), patriot şi talentat memorialist şi povestitor, rămâne în istorie ca întemeietorul şcolii de chirurgie modernă şi primul preşedinte al Societăţii de Chirurgie din România. „Amintirile“ sale, pline de farmec şi străbătute, adesea, de un fin şi plăcut simţ al umorului şi al anecdoticii, aduc în actualitate parfumul unei epoci de mult trecute. Este lumea celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea care a trăit, în vremea lui Carol I, cea mai dinamică şi accentuată modernizare a României. C.D. Severeanu a străbătut această epocă, în cei 90 de ani de viaţă, văzând multe şi trăind multe. Lumea sa a evoluat spectaculos, de la poştalion la avion, de la medicina empirică la razele Roentgen şi de la Războiul Crimeei la Marele Război (1914-1918) şi înfăptuirea României Mari. Aşa încât, „Amintirele“ sale, dincolo de savoarea lor aparte, sunt o mărturie vie, reală, a lumii româneşti de la 1853 la 1929, ceea ce le conferă şi o deosebită valoare documentară.

Am selectat, în cele ce urmează, trei aspecte în care cititorul de astăzi ar putea găsi unele corespondenţe în timpurile pe care le trăim.

(Subtitlurile ne aparţin, n.n.)

Vremea trece….năravurile rămân Medicul C.D.Severeanu (1840-1930) relatează în cartea sa de amintiri cum se făcea pavarea străzilor din Bucureşti la sfârşitul sec. al XIX-lea. Au evoluat, oare, personajele şi năravurile lor?

72

LECTOR Nr. 1 / 2012 „ Pavarea se făcea de macedoneni şi albanezi. Pentru executare, se da, pe străzi sau sectoare, partizanilor de la putere. În caietul de sarcini se spunea cum să fie nivelat pământul, să se pună un strat de nisip de 10 cm., pietrele să se pună cu partea mai ascuţită în jos, ca să nu înţepe picioarele pietonilor, să toarne apă peste ele şi să le bată cu maiul. Cinstiţii antreprenori puneau nisip puţin, 2 cm., pietrele le puneau cu vârful în sus, ca să intre piatră puţină, se înţelegeau cu inginerii şi taşeronii, şi, prin bacşişuri, se făcea agurida miere. Îmi amintesc de ce povestea antreprenorul Lăzureanu. Lăzureanu era favoritul unui partid politic, care fiind la putere, îi dăduse mai multe străzi să paveze. În timpul contractului s-a schimbat politica şi a venit primar al capitalei, generalul Barbu Vlădoianu.

Negreşit că noua administraţie pretindea că trebuie să-şi facă datoria, şi a început să strângă în chingi pe antreprenorul regimului trecut. Între cei ce trebuiau urmăriţi era şi Lăzureanu. Şicane, neplată de situaţii, proces, într-un cuvânt tot ce se putea face să se stoarcă ceva de la el, căci el lucrase cu toţi. Cum să facă să se scape, să se facă şi la el agurida mier, şi să rămână cu câştig ca alţii, cu bacşiş şi strada prost pavată? S-a adresat la altul, mai şmecher decât el, şi acela i-a spus că trebuie să facă o salbă de 90 de lire turceşti şi să o ducă la Sf. Varvara (aluzie la Barbu Vlădoianu). Lăzureanu a făcut un fişic de 90 de lire, l-a dus şi dat Sfintei Varvare să-şi facă singur salbă şi cu aceasta a încetat orice urmărire.“ (C.D. Severeanu, Din amintirile mele-1853-1929, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Gheorghe Marin Speteanu, 2008, pp.74-75)

La drum, cu hârâitoarea Cum se călătorea cu 150 de ani în urmă, până la apariţia mijloacelor moderne de transport, precum trenul şi automobilul?

O scurtă incursiune în acele timpuri ne-ar putea dumiri. „Cele mai obişnuite călătorii depărtate se făceau cu olacul (căruţa poştei, mică, hârâitoarea, cum se numea în Moldova) şi cu diligenţa. Particularii, cu trăsura sau călări. Unii luau caii de poştă, patru sau opt.

Către oraşele mai apropiate (de Bucureşti, n.n.), Ploieşti, Giurgiu şi Olteniţa, erau

Poştalion 73

LECTOR Nr. 1 / 2012 căruţe, birje fără arcuri, cu coviltir de pânză din păr de capră. Cele mai multe erau spre Giurgiu, cu pasageri pentru vapoare […]. Când plecau într-o zi cinci birje, se scria în ziarul „Românul“, ca o mare minune. Ce deosebire între atunci şi astăzi, când pleacă zeci de trenuri, cu sute de vagoane, toate încărcate […] !

Drumul până la Giurgiu era pitoresc, căci era numai prin păduri. Aceasta, pe timp de vară, frumos, iar iarna, pe timp ploios, era vai de om, din cauza frigului şi a troienilor de zăpadă şi a noroiului.

La comuna Călugăreni, calea jumătate, era un han confortabil unde se da mâncare şi odihnă cailor şi unde se găsea mâncare bună şi pentru pasageri. În călătoria între Bucureşti şi Giurgiu, de multe ori se întâmplau neajunsuri şi scadaluri, din cauza obrăzniciei beţivilor de birjari. Eu am avut în trei rânduri scandaluri cu birjarii.

Foarte rar se vorbea de atacuri de tâlhari.

Călătoria pe uscat cu olacul era o adevărată tortură. Cu căruţa sau trăsura cu cai era mai plăcut, mai cu seamă când erau mai multe persoane. Totuşi, erau şi neplăceri căci, calea fiind lungă, îi apuca noaptea, se rupea ceva la trăsură, şchiopăta câte un cal sau îşi pierdea o potcoavă şi adesea rămânea departe de sate şi chiar de hanuri. Călătorii trebuiau să ia pentru un timp mai lung, mâncare şi haine în vederea schimbării timpului.

Călătoria cu diligenţa pe drumurile cele lungi era plăcută în genere, dar se întâmplau des neânţelegeri, mai cu seamă când erau între călători şi persoane necuviincioase. Trecerea apelor curgătoare prezenta adesea un mare pericol.

La 1867 am fost pentru prima oară la Iaşi cu diligenţa statului şi când treceam apele mari, pentru că nu erau podari, se da poruncă de la stăpânire şi sute de oameni mergeau prin apă, pe lângă diligenţă, s-o apere să nu se răstoarne.“ (Ibidem, pp.79-80)

Alegeri cu… bătăuşi C.D.Severeanu nu a fost doar un martor ocular al vieţii politice şi publice româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ci şi un participant activ la acestea şi un comentator pe măsură. Alegerile din 1876, care au dus la schimbarea guvernării conservatoare (1871-1876) cu cea liberală (1876-1881), i-au prilejuit analize care scot în evidenţă fraudele sistemului electoral de atunci şi care ne duc cu gândul că repetarea lor, sub orice formă, este dăunătoare şi astăzi, după 130 de ani. Plină de culoare este relatarea pe care doctorul Severeanu o face alegerilor din 1876, pe care le-au câştigat liberalii: „A venit ziua alegerilor.Toţi cetaşii erau în păr. Cadrele erau formate şi dintr-o parte şi din alta. Cetăţenii indignaţi ai liberalilor şi băieţii conservatorilor au reteveiele şi bâtele gata de luptă.

Cârciumarii, care mai de care, îşi pregăteau mâncărica şi băutorica. Cei din preajma birourilor electorale aveau să facă afacerile cele mai bănoase. La

74

LECTOR Nr. 1 / 2012 Niţă Sterie era totdeauna bâlci de lume. Acolo era centrul liberalilor. Popa Tache mai da câte o dată iureş prin ei, dară, deseori, îşi găsea bacăul. În toate zilele erau bătăi, schingiuiri, dezertări dintr-o parte şi din alta şi veneau la mine la spital, căci şi unii şi alţii mă credeau de-ai lor (eu aveam înclinaţii mai mult spre liberali) Grădina „La şapte nuci“ o aveau conservatorii şi a rămas de pomină prin beţiile ce trăgeau băieţii lui popa Tache Cu ocazia aceasta, N. Orăşeanu a făcut o poezie pentru toţi cetaşii, în care era şi strofa următoare : Beizadea Mitică Bea din ulcică Iar junele Missir Suge din clondir […].

Care cum venea (în sala de vot, n.n.) şi nu era de-al guvernului, îi punea un bătăuş palma pe spinare şi îi spunea: „Trăite-ar Dumnezeu !“, iar pe haine rămânea crucea cu tibişir. Omul, fără să ştie ce avea pe haine, mergea bucuros că scăpase teafăr, când, deodată, îl luau în primire cu bâtele şi îl făceau scăpat.

Ziceau că îl dăduseră în tăbarcă să nu turbeze […].

Când am intrat în sala de vot erau 50-60 de persoane, mai toţi cunoscuţi, şi au început „Ura!“ şi „Ura!“, ca şi cum aş fi fost eu Ion Brătianu. Pe când vorbeam şi aşteptam mâncarea pentru cei din birou, s-a auzit un vuiet prelung. A urmat un zgomot. Părea a fi trecerea unui regiment de cavalerie. Strigăte de „Vin bătăuşii!“, „Vin bătăuşii, feriţi-vă, apăraţi-vă că vin bătăuşii!“ Groază între noi!

Am alergat cu toţii, am proptit uşile. Toate au intrat în linişte. Peste zece minute sau repetat zgomotele şi strigătele de „Vin bătăuşii!“ Am văzut că nu era de glumă.

Am pus mesele în dreptul uşilor şi fiecare se pregătea să se apere cu ce şi cum se putea. C.F. Robesu a deschis uşa de la balconul spre piaţă şi a strigat către public : „Fraţilor, voi ne lăsaţi să ne omoare bătăuşii ?“ Din public au răspuns voci: „Unde sunt bătăuşii să-i mâncăm !“ (Ibidem, pp.196-207)

75

LECTOR Nr. 1 / 2012

Biblioteca „Pereţ Smolensky” din Focşani prof. Bogdan Constantin Dogaru Arhivele Naţionale Vrancea La cumpăna dintre secolele XIX – XX, evreii alcătuiau aproximativ un sfert din populaţia Focşaniului. Comercianţi şi meseriaşi pricepuţi, cămătari, avocaţi, medici, farmacişti, scriitori, artişti şi profesori destoinici, evreii au adus o contribuţie însemnată la dezvoltarea economică, socială şi culturală a urbei de pe Milcov.

Referitor la activităţile lor culturale, precizăm că una din cele mai mari biblioteci evreieşti din România, biblioteca „P. Smolensky”2, a funcţionat în Focşani la începutul secolului XX. Nu se ştie cu siguranţă data constituirii bibliotecii, probabil a fost înfiinţată undeva imediat după 1900. Câteva informaţii răzleţe găsim totuşi în presa evreiască a vremii3. În numărul din 28 octombrie 1911, Curierul Israelit publica un scurt anunţ: Vasta bibliotecă „Peretz Smolenski” este deschisă în fiecare Duminică şi sărbători de la 1 – 5 p. m. Se observă că numărul abonaţilor creşte din ce în ce mai mult.

Acelaşi ziar, în numărul din 2 decembrie 1911, menţionează o donaţie de cărţi făcută respectivei biblioteci: Cunoscutul filantrop d. Wilhelm Schayer a făcut săptămâna aceasta o frumoasă donaţie bibliotecii „P. Smolenski” din oraşul nostru. D – sa a donat numitei biblioteci un număr de peste 120 volume de mare valoare. Comitetul bibliotecii aduce pe această cale prinosul de recunoştinţă şi vii mulţumiri generosului donator.

Deja, după trecerea a mai bine de 4 ani, biblioteca evreiască din Focşani era cunoscută pentru importanţa sa la nivel naţional. La 9 ianuarie 1915, Curierul Israelit elogia în paginile sale pe cei care puseseră umărul la ridicarea acelui veritabil templu cultural: Biblioteca „Smolenski”, care e una din cele mai mari biblioteci evreieşti din ţară, s – a complectat acum cu peste 3000 volume. D. Dr. I. Nacht pregăteşte 2

Pereţ Smolenskin (Smolensky) – evreu din Bielorusia (1842 – 1885), romancier, publicist şi editor de limbă ebraică. În 1874 a petrecut 3 luni în România pentru a studia situaţia evreilor. Cărţile sale circulau în România şi erau popularizate în cercurile sioniste. În 1952 rămăşiţele sate pământeşti au fost reînhumate pe Muntele Herzl din Ierusalim. Vezi Lya Benjamin, Gabriela Vasiliu, Idealul sionist în presa evreiască din România (1881 – 1920), Bucureşti, Ed. Hasefer, 2010, p. 625.

3 Biblioteca Academiei Române, ziarul Curierul Israelit, nr. din 28 octombrie şi 2 decembrie 1911, 9 ianuarie, 17 şi 24 aprilie 1915.

76

LECTOR Nr. 1 / 2012 un istoric al acestei biblioteci, de la modestele ei începuturi şi până în zilele noastre. Se va vedea atunci ce muncă titanică s – a depus pentru înfăptuirea acestui focar de cultură evreiască şi mai apoi lupta ce, în special d. Dr. I. Nacht, a avut să ducă cu unele elemente din sântul trecutelor comitete ale Comunităţii, cari nu înţelegeau decât să pue piedici acolo unde se cerea încurajare.

Este locul să amintim că această bibliotecă, graţie d – lui Wilhelm Scheyer, este astăzi instalată într – un local propriu.

Biblioteca a cunoscut o dezvoltare rapidă datorită donaţiilor particulare dar şi finanţării pe care se pare că o primea atât din partea Comunităţii Evreilor din Focşani cât şi a Lojii Instrucţiunea a Înaltului Ordin B`nai B`rith, fapt consemnat de Curierul Israelit, la 17 aprilie 1915: Bibliotecii „Smolenski” i s – a promis o subvenţie anuală iar pe lângă acest util focar de cultură este vorba ca Comunitatea să pue la dispoziţie o sală spre a deservi unui club de lectură. Şi fiindcă veni vorba de biblioteca „Smolensky” , de care oricât s – ar vorbi încă nu s – ar spune destul, e bine să amintim că şi creştinii se interesează de mersul ei. Aşa bunăoară, d. farmacist Stener a donat mai zilele trecute un lexicon complect de Meyer. Donaţii în cărţi au mai făcut în ultima vreme d. Osias Kohl, în bani d. N. Horn, iar din partea lojei B`nei Brith, preşedintele ei, d. Max Adler, a făgăduit de asemenea o subvenţie mai importantă.

Un alt membru important al evreimii focşănene, Max Zoller a făcut, împreună cu soţia sa, importante donaţii Bibliotecii P. Smolensky în cărţi şi reviste, lucru confirmat de Curierul Israelit la 24 aprilie 1915: D – l Dr. Nacht4, în numele bibliotecei Smolensky, aduce pe această cale mulţumiri d – lui şi d – nei Max Zoller, pentru donaţia în cărţi şi reviste ce au făcut zisei biblioteci. D – l Moritz L. Klein are meritul de a fi dat de urmele acestei comori de literatură, printre care se găsesc şi numere vechi din cunoscutele reviste „La Revue” şi „Revue de Revue”.

4

Fondatorul Bibliotecii „Pereţ Smolensky” din Focşani, Iacob Nacht (1873 – 1959), doctor în filozofie al Universităţii din Berlin, a fost numit rabin şef al Focşaniului la 1900. De asemenea, a fost membru şi preşedinte al Lojii Instrucţiunea din Focşani a organizaţiei B`nai B`rith. Rabin cu o mare cultură iudaică şi modernă, intelectual de mare fineţe spirituală, şi-a dedicat o mare parte din preocupări studiilor de folclor, acordând o deosebită atenţie vechii tradiţii ebraice, reflectată în obiceiuri şi în mistica evreiască. A făcut parte din Comisia culturală generală desemnată după al III – lea Congres Sionist de la Basel (1899), alături de Dr. I. Niemirower, M. Schwarzfeld şi, mai târziu K. Lippe, care a tratat la diverse congrese din România chestiunile culturale la ordinea zilei şi a alcătuit, între altele, un program de predare a limbii ebraice după metoda ivrit – b`ivrit. La Congresul de la Haga (1908) a fost desemnată o Comisie generală pentru educaţia evreimii din diaspora. Sioniştii din ţara noastră au fost reprezentaţi prin dr. I. Nacht şi dr. Niemirower, care au făcut propagandă pentru diferitele organizaţii ebraice cunoscute sub numele de „Sinai”, „Ivriah”, „Histadruth”. Vezi Hary Kuller, coord., Evrei din România. Breviar bibliografic, Bucureşti, Ed. Hasefer, 2008, p. 275.

77

LECTOR Nr. 1 / 2012 În stadiul actual al cercetărilor nu avem informaţii despre ce s – a întâmplat cu vestita bibliotecă evreiască, cert este că astăzi ea nu mai există. Au rămas despre aceasta doar câteva scurte articole tipărite în presa vremii ca mărturii în timp a multiculturalismului din Focşaniul cosmopolit de odinioară.

Apariţii la Editura RAFET – 2012 Înregistrînd un salt calitativ semnificativ, Editura Rafet propune cititorilor două apariţii recente ale aceluiaşi autor, prof. Aurel Neculai.

Oameni şi vremuri.Întîmplări de altădată şi Copiii în istorie. Texte şi documente, două lucrări ce însumează fapte şi întîmplări mai puţin cunoscute din istoria noastră şi cea universală. Din îndelungata şi bogata sa experienţă didactică şi publicistică autorul, a constat că pentru a-i atrage pe elevi către studiul acestei discipline este nevoie de informaţii complementare care să facă acest obiect mai interesant.După cum scrie prof. Aurel Neculai în unul din cuvintele prefaţatoare: ...istoria, ca ofertă educaţională, a intrat şi ea într-un sistem concurenţial şi ca urmare profesorul, este nevoit să caute să convingă şi să atragă elevul în această zonă de interes educaţional, să facă, aşadar, istoria atractivă şi interesantă.

78

LECTOR Nr. 1 / 2012

Revista revistelor Biblioteca Anul LXIV Serie nouă Anul XXIII Nr. 7/2012 Lect.dr. Maria Micle semnează editorialul cu titlul „Ciocoii vechi şi noi sau alternativă de lectură”.La rubrica „Biblioteca – repere profesionale” lect. dr.

Gheorghe Buluţă aduce în atenţie „Ergonomia în proiectul managerial”, optimizarea condiţiilor de lucru în cadrul bibliotecilor.Vera Osoian, director adjunct Biblioteca Naţională a Republicii Moldova, este de părere, cu argumente şi date statistice că „Problemele bibliotecilor nu pot fi examinate în afara contextului social”.La capitolul metodologie biblioteconomică, Rodica Muşat, bibliotecar Biblioteca Naţională a României serviciul Prelucrarea colecţiilor, se adresează celor avizaţi şi direct interesaţi cu „Aspecte ale utilizării clasificării la clasa 0 din Clasificarea Zecimală Universală”.Nicolina Halgaş, responsabil bibliotecă, prezintă cititorilor o parte din „Fondul documentar al Bibliotecii Municipale Teodor Murăşanu” Turda.Incursiunea în sistemul de biblioteci din Finlanda a ajuns la numărul cinci.

Axis Libri Anul V Nr. 16 septembrie 2012 Apărută în condiţii grafice de excepţie, revista culturală editată de Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia” Galaţi, ne propune un periplu cultural şi profesional variat ca tematică şi bine structurată în conţinut.Editorialul semnat de prof. Ilie Zanfir, directorul Bibliotecii „V.A. Urechia” surpinde manifestările culturale ce au avut loc în această vară la galaţi, cum ar fi: Festivalul Naţional de Carte „Axis Libri”, Festivalul Internaţional de Poezie „Antares”, Cofernţa Naţională a ABR sub genericul „Biblioteca – Tradiţie şi Inovare”(29-31 aug.)

Viorica Dicu, bibliotecar Biblioteca Universităţii „Dunărea de Jos”, are în vedere

79

LECTOR Nr. 1 / 2012 „Calitatea ca reper fundamental al dezvoltării colecţiilor în structurile infodocumentare”.Despre „Evaluarea cărţilor de patrimoniu”, Violeta Moraru, şef serviciu Dezvoltarea, evidenţa şi prelucrarea colecţiilor.Articolul bibl. Titina Dediu relateazî pe larg despre desfăşurarea cursurilor pentru utilizatori în Biblioteca „V.A. Urechia”.Mihaela Bărbulescu ne asigură că nu dispărea cărţile.Letiţia Buruiană, directir adjunct, se ocupă de „Scriitorii de ieri, de azi şi de mîine”.Criticul Ionel Necula scrie despre Theodor Parapiru iar Theodor Codreanu despre acad. Mihai Cimpoi la 70 de ani.Adrian Dinu Rachieru, constant în ce priveşte „vocile basarabene” scrie despre poetul Ion Hadârcă.Publicistul Lucian Caşu , impresii de lectură la cartea lui Ioan petru Culianu „Eros şi magie în Renaştere”.Aflăm de la Camelia Toporaş, şef serviciu referinţe, că a apărut albumul „Caragiale şi Galaţiul” scos de Editura „Axis Libri”.

Salonul Literar An XIV Nr. 76/2012 Se deschide cu un interviu acordat de scriitorul Florinel Agafiţei redactorului şef Culiţă Ioan Uşurelu.Povestirea „Întoarcerea din iad” îl are ca autor pe Dan Raul Ionescu.La rubrica „Apariţii editoriale” este semnalat volumul „Scriitori contemporani din Vrancea, prin interviuri”, realizat de Culiţă I. Uşurelu.În „memoria clepsidrei” Radu Borcea scrie despre viaţa şi activitatea poetului Ion Panait.Scriitorul Ionel Bandrabur aniversat la împlinirea vîrstei de 90 de ani.Ionel „Mony” Constantin are „O poveste cu fantome”.Constantin Toma scrie despre cartea lui Virgil Panait „Arhitectura cenuşii” (Bacău, 2011).Grigore Codrescu face o paralelă între Mihail Sadoveanu şi Gabriel Garcia Marquez.Şi nu în ultimul rînd

80

LECTOR Nr. 1 / 2012 Sergiu Găbureac cu alte , dar la fel de savuaroase şi interseante, „File de jurnal”, de astă dată din Barcelona.

Oglinda Literară Anul XI Nr. 130 octombrie 2012 Am primit, cu aceeaşi nedezminţită consecvenţă, revista condusă de răzbătătorul manager Gheorghe Andrei Neagu. Editorialul scriitoarei Şterfania Oproescu „Despre tradiţie sau dacă mănîncă pisica muştar” configurează imaginea unei Românii între tradiţie şi postmodernitate cu toate contrastele nedigerate ale sincronizării.

George Stanca rememorează relaţia sa cu scriitorul Octavian Paler. La „Note de lectură” Mariana V. Vîrtosu recenzează cartea „Copilul divin” de Pascal Bruckner. Constantin Miu prezintă „Tipuri de iniţiaţi eminescieni”. Din scrierile lui George Pruteanu avem un „Jurnal cu Eminescu”.

Teodora Weinberger îl descoperă pe Petru Cimpoeşu ca pe un Cargiale postmodern.

Despre volumul „Aesopicae” de Gheorghe Andrei Neagu, cronică de Lucian Strochi. George Anca - secvenţe de spiritualitate indiană. Bogdan Ulmu semnalează volumul Otiliei Huzum „Actorul şi arta vorbirii scenice”. Poezie de Nina Nicula, Nicolae Nicoară Horia, Marian Dragomir, Wendy French, Penelope Shuttle.

ProSaeculum Anul XI Nr. 5-6 (81-82) 15 iulie-1 septembrie 2012 Criticul şi istoricul literar Mircea Dinutz abordează un subiect sensibil, cel puţin în lumea intelectual artistică românească, cel al Premiului Nobel ale cărui criterii de acordare, în opinia autorului, ar trebui să fie de ordin strict valorice.Cu verva şi în stilul deja consacrat, scriitoarea Magda Ursache răspunde la un text publicat de Dumitru Radu Popescu în numărul anterior.Liviu Ioan Stoiciu continuă „Jurnalul poemelor” din vremea cînd era bibliotecar la „Duiliu Zamfirescu”.Mai

81

LECTOR Nr. 1 / 2012 putem citi un interesant interviu cu criticul, cărturarul, Constantin Călin realizat de Mircea Dinutz. Sub egida „Anul Caragiale”, Traian D. Lazăr scrie despre „Caragiale şi modernizarea”. Subiectul „Basarabia”, de permanentă actualitate, este analizat de prof. Petru Ursache prin prisma scrierilor lui Nicolae Iorga şi Mihail Sadoveanu. Metafizica lui Nae Ionescu pare să fie o temă acaparantă pentru Lucian Gruia. Graţie lui Iordan Datcu sînt publicate un număr paisprezece scrisori din corespondenţa Simion Mehedinţi - G.T.Kirileanu. ”Vrancea literară” se deschide cu poeme de Adrian Botez, Paul Spirescu, Doina Popa, Florinel Agafiţei proză, Ioan Dumitru Denciu fragment de roman, Dumitru Huţanu pagini de istorie din războiul pentru reîntregirea neamului.Maria Cristina Olaru, bibliotecar, prezintă realităţile şi realizările Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Focşani.

Cronicar

82