Manual de antichități romane by Biblioteca Judeteana "Duiliu Zamfirescu" Vrancea

.:A r5TF

APROBA -~Â

.OR.

v.!:. | :j'T{ A:

Fugo liher, //t/c dl s ■/>/■■ ' . ;y « AV>/» e-/f fj/ris ip r< JHl* !i .,

Fovai:.

\ ■

si# I-

!■*

i -fe

FOeŞQMI •TIPOGRAFIA Şi LIBRARI A AL. COORf#; ' S*-s>rr;

s I

?! Im ■I

i.©i£

•

», i1..

vi Fg ii ii uium Cf.v A. Focşani

Si U

MANUAL DE

ANUICHIÎMI ROMANE PEIYATE *

PENTRU CLASA V-a SECUNDARĂ DE

T. 10RDĂNE5EQ ProFcsor

•

I-

CARTE APROBATĂ

OMOR.

MINISTER

■L

Fuge, liber, quo descendere gestis. Non erit emisso reditus tibi.

Horaf. Ep. I. Z0.5.

l k-

?Kî ' i

i. \

FOCŞANI TIPOGRAFIA ŞI LIBRĂRIA AL. CODREANU A-sori XS12

00 i

14 *dtk

li 94/t) !

' .

(Ti

sau- ;i9

l ■

;

QÎfeîîO^''^' V P A

„Diriliu 7

(

4920

Introducere Dând la lumină un manual de antichităţi romane private, m’am gândit lo necesitatea simţită de a cunoaşte viaţa unui popor in diferitele ei manifestaţiuni, in cari se oglindeşte spiritul şi munca lui. Deci pentru, a inţelege bine istoria popoarelor, este necesar să le cunoaştem nu numai faptele lor răsboinice şi instituţiunile poli tice, ci şi viaţa lor, cu ocupaţiimile, cu manifestaţiunile ei cultu rale, cu diferitele obiceiuri etc. din care să. reiasă mărirea sau de cadenţa acelor popoare. In resturile ce ni s’au conservat dela popoarele vechi, se vede mai bine ca ori-unde, viaţa lor de toate zilele, munca lor, gustul pentru lux sau simplicitate, aplicările lor la artă şi cultură etc. Unde deci poate găsi elevul ceva mai interesant de cât in studiul antichităţilor poporului roman, ale cărui instituţiuni limbă şi obi ceiuri trăesc şi astă-zi la popoarele cari i-au succedat ? In şcoală căutăm cât putem să deşteptăm interesul elevului şi cred că nicăeri nu este mai mult interesat de cât in studiul an ticii ităţei care ii deschide orizonturi întinse către frumos şi ideal.— De aceia în manualul de faţă nu am căutat numai să inventariez viaţa şi obiceiurile strămoşilor noştri, ci din contră să dau amă nunte cât mai multe, ca din mulţimea lor, elevii să poată reţine ceva. Poate că pentru o oră pe săptămână manualul este cam mare, de aceia la multe capitole am pus menţiunea „de cititil pentru ca

4 ! ,

profesorul să nu pretindă memorarea acelor capitole. Tot^ ca ma terial de citit şi de consultat pe măsură ce se înaintează în cu noaşterea autorilor ce descriu viaţa romană, sunt bucăţile tipărite cu litere mici, cari în clasa V se vor citi facultativ, rămânând să fie studiate mai amănunţit în clasa VII şi VIII, unde chiar ar fi lo cul să se trateze mare parte din antichităţile private romane. Pentru a controla fie-care afirmaţiune, am căutat să pun în parantez cuvântul latinesc sau grecesc latinizat corespunzător şi negreşit onoraţii colegi nu vor pretinde elevilor să le ştie pe toate, reţinerea câtorva fund suficientă: De altfel o predare mai ştiinţifică a antichităţilor se impune şi mişcarea începută de gramaticii germani pentru limbile clasice este continuată de către profesorii secundari cari în congresul de la Posen (1911), au luat rezoluţiuni importante în această privinţă.— Elevii nu Jug de ştiinţă ci de forma goală din care nu rămâne nimic. De aceia am căutat să dau un manual de antichităţi cât se poate de complect, servindu-mă de izvoarele cele mai autorizate şi controlându-le cu textele.—Negreşit că depărtarea de o biblio tecă complectă şi puţinul uz ce am făcut de cele 2 mari enciclo pedii de antichităţi clasice (Wissowa şi Daremberg), mă va fi fă cut să scap din vedere multe lucruri interesantef dar într’un ma nual aşa de mic, în care am concentrat ce am găsit mai potrivit din peste 20 opere, mă fac să sper că este suficient pentru ca elevii să-şi facă o idee despre viaţa romană, dându-le impuls pen tru cercetări mai departe. De altfel orice om doritor de cultură, cred că ar putea să citească cu folos manualul de faţă. Fiind-că cuvântul nu învederează în deajuns trecutul, am că utat să dau câteva figuri cari sunt necesare pentru priceperea te meinică a antichităţilor. De altfel nu mă îndoesc că profesorul le va îtnulţi prin o continuă arătare de figuri şi hărţi care există în mare număr în diferite atlazuri. Am speranţa însă că d-nii colegi vor primi cu bunăvoinţă ma nualul de faţă şi îmi vor semnala neajunsurile pentru ca la o nouă ediţiune să le pot înlătura. Ca să nu îngreuez textul cu citaţii, notez aici principalele opere cari mi-au servit la alcătuirea prezentului manual. Eh. Huelsen Das Forum Romanum. Rom. 1905; Lanciani Das Forum Romanum Rom 1910; Thedenat Le Forum Romain, Schneider Ei. Das alte Rom. un foarte interesant atlas pentru monu-

5 meritele din Roma.—5. Cybulski Die Kultur der Griechen und Romer (atlas) Leipzig 1905. H. Lamer Romische Kultur im Bilde Leipzig 1910-—ZI. heoni II Palatino, interesant pentru ruinele Pa latinului. E. Murnu Monumente antice din Roma Buc. 1908, bună pentru citit cu elevii in clasă—Marquardf ef Mau La- vie privee de Romains 2 voi. Paris 1893 (Traducere) Schiller u. Voigt Die romischen Staats-Kriegs und Privataltertiimer, Munchen 1893. C. Krieg Precis d’antiquites Romaines. Euhl und Koner. Das Leben der Griechen und Romer, cu peste 1000 gravuri.—Th, Bir\ Zur Kul~ turgeschichte Roms, Leipzig 1909. — E, Diehl Das alte Rom. Sein Werden, Bliihen und Vergehen, Leipzig 1909. H. Bltimnsr Die Rdmischen Privataltertiimer, Munchen 1911. E. Pemice Griechisches und Romisches Privatleben in Einfuhrung in die Altertumwiseschaft. Leipzig 1910—Friedlănder h. Darstellungen aus der Sittengeschichte Roms 3 voi. Leipzig. Bloch Romische Altertumskunde. Gagnaf-Eoyau Lexique des antiquites Romaines.—Schirmer K Bilder aus dem altromischen Leben, Berlin 1910. i

/ /

/•

ir :

ROMA ŞI MOÎfUIJLEJJTELE'.EI./

'1-Pi

Situaţiunea Romei pe cele şapte coline.— Negreşit că Roma de astă-zi nune mai dă nici cea mai ştearsă idee despre ceia ce'era Roma republicană sau imperială*-—De aceia foarte cu greu puteni şti cum se prezenta oraşul Roma în timpurile consulilor şi tribunilor pe care ni-i descrie istoria —Nici Ro manii nu s’au îngrijit să ne lase o descriere mai amănunţită a oraşului pe care ei îl credeau etern; de aceia nu putem să ne orientăm de cât după cercetările arheologilor moderni şi după vre-o două planuri fragmentare din caii unul se vede în grădina muzeului capitolin şi datează din timpul lui Septimiu Sever (205 d. Ch.). Roma nu începea unde începe astăzi ci mai bine zis unde sfârşeşte, căci cam la marginea Romei se găsesc cele mai multe ruine, care reamintesc timpurile cele mai vechi. Ori gina Romei (cuvânt de origină etruscă, după cercetările cele mai noi) se perde în noaptea timpurilor legendare de şi nu mai de la anul 754 a. Ch. se consideră fondarea ci de către Romulus şi Remus. — La început un orăşel fără importanţă, era populat numai de păstori cari îşi aveau locuinţele pe mun tele Ealaiin_care, cu drept cuvânt, se consideră cea mai ve che aşezare a Romanilor. După această colină a văzut Ro mulus 12 vulturi şi aci s’a format Roma_ guadrata■ Aşezată numai pe partea stângă a Tibrului, la 24 kil. departe de gura lui (ostium Tiberis), colinele îi ofereau o situaţiune avantagioasă, pe când râul îi ajuta comunicaţiunea cu marea.

;;;

Palatinul un munte, numai 43 metri deasupra Tibrului, de formă aproape patrată, de unde şi numirea primi îva ar s quadrata, era locuit de LatinURamneis) şi înconjurat de ur puternic zid de tuf vulcanic ale cărui urme se \a jnca Ş1 care se zice că ar fi fost tras chiar deRomulus. 01U mari, ca portciMugonia, prin care vechii Romani îşi băgau turmele in cetate şi poteci practicabile porneau spre văile înconjuiatoare sau spre colinele vecine. Pe acest munte se conservau cele mai sfinte amintiri ale Romanilor. In partea de sud-vest era ■ficus ruminalis, smochinul lângă care au fost aruncaţi Romu- . lus~şTRemus, precum şi Lupereal, o peşleră cu isvoare, în chinată lui Pan, în care se zice că cei doi fraţi fuseseră hrăniţi de lupoaică. Aproape de colţul dintre apus şi miază zi al colinii, se văd temeliile unui zid vechi, asemănător cu ale Etruscilor, fără tencuială între pietre şi care se presupune a fi rămăşiţe din casa lui Romulus, iar o scară cu trepte gigantice care so lasă de aci în jos, se presupune a fi a uriaşului Cgcus ucis de Hercule (scalde Căci). O mulţime de temple şi altare îşi aveau locul pe această colină precum: Templul lui ţupiter Stator, al lui Apolon, Fanujn Febris, Capela Deae Viriplacae (care împacă pe soţi) etc. r Cele mai multe ruine ce se găsesc astăzi pe Palatin sunt din epoca imperială, căci aci au locuit familiile patriciene încă din timpul republicei, iar împăraţii nu i-au schimbat destinaţia.^-August care se născuse pe Palatin îşi clădi reşedinţa pe locul ocupat odinioară de regi. Domus Ăugustiana împreună CH templul lui Apolon şi biblioteca Greco-Latină, ocupau o mare parte din colină. Xjberiu jşi zidi şi el un palat, iar_Liyja, mama sa, avea casă separată care ni s’a conservat în bună stare chiar cu pictu rile după pereţi.—Caligula mări aceste palate, împodobindu-le cu balcoane cari aveau privire spre for şi cu portice acope rite, sub care Cassius Cherea omora în anul 41 d. Ch. pe îm păratul său. Nero nu se -mai mulţumi cu Palatinul de aceia îşi construi domus aurea între Palatin şi Esquilin.—Tot pe Pa latin se afla palatul lui Septimiu Sever cunoscut sub numele grecesc de septizonium, cu şapte etaje de coloane, după ale cărui ruine se întinde o vedere minunată pe o distanţă foarte . mare. In fine era şi un Stadium, o grădină, sau după alţii o

9 arenă pentru lupte, precum şi Paedagogium pe coasta Palati nului, o şcoală de educaţie pentru sclavii imperiali.—Chiar re gii barbari, Qdoacru şi Teodoric, avură reşedinţa pe Palatin. La nord-est de Palatin se afla colina Quirinal înaltă de 55 m. care era locuinţa Şovinilor (Quirites) cunoscuţi sub numele de Titienses sau Tities după numele eroului . lor Tjtus JEati.us. — Sub imperiu cazarma pretorienilor (castrapraetoria) ocupa cea mai mare parte din marginea acestei coline, iarastă-zi se află pe ea palatul şi grădinele regale, precum şi câteva vile im pozante. Inlre Palatin şi Quirinal se află muntele Capitoliu. cam 50m. înalt, care forma citadela romana (arx) unde se puteau apăra şi refugia în timp de nevoe locuitorii oraşului. Acest munte se numea în vechime Sqturninus sau Tarpeius cu re numita stâncă 7'arpeianâ, care se vede şi astăzi în grădina spi talului protestant. Tot pe Capitoliu se afla templu Iuno Moneta unde fu instalată monetăria statului şi Aiigiiracalum unde au gurul consulta auspiciile pe un scaun de piatră. Se putea urca la Capitoliu sau pe o cale largă, clivus capitolinus, sau pe po teci prevăzute cu trepte (scalae). A treia rasă, Luceres, locuiau muntele Caelius cam 51 m. înalt, care la început se numea Querqiietulanus, din cauza pă durilor sale de stejar. Etruscii veniţi mai târziu se stabiliră tot aci.—La sud de Caelius se găsea valea Egeria cu o pădure sacră, unde muzele inspirau pe Numa. Colina cea mai de sud era Aventinui, separată de Palatin şi Caelius prin Vallis Murcia, unde se construi mai în urmă circas . maximus şi unde astăzi se află cimitirul ovreesc. — Pe acest munte (64 m. înalt) unde Ancus Marcius aşezase pe Sabini, lo cuiau în general plebeii cari aveau templul lor consacrat Li anei.—Către Tibru la poalele Aventinului se găsea portul unde ancorau vasele, precum şi mari depozite de cereale (horrea), iar pe înălţimea meridională, Caracala zidi grandioasele sale băi. Servius Tullius adăoga oraşului şi muntele Esquilin (65m. înalt), cel mai întins dintre toţi lăsându-se în panta dulce că tre for. Pe acest munte fu omorât Servius Tullius şi în vicus sceleratus se zice că Tullia trecuse cu carul peste corpul ta tălui său. Pe Esquilin se făceau execuţiile capitale şi tot aci se afla cimitirul principal (extra portam Esquilinam). Esquilinul avea păduri sacre şi temple însemnate cum era acela al

Tellurei şi tot pe această colină se întindea cartierul animat al Suburei.—Mai târziu se putea vedea grădinile lui Mecena şi o parte din domus aurea a lui Nerone, iar la picioarele aces tei colind se înalţă maiestoase ruinele coloseului. Colina ViminallsîntreQuirinal şiEsquilin nu a fost nici odată populată'şi"'tocmai Deoclitian îi maidete viaţă construind la picioarele ei renumitele sale terme. Nu făcea parte din oraş nici Pincius (collis hortorum) pe care erau parcuri şi forma ca şi astăzi locul de preumblare al Romanilor, nici cele 2 coline dincolo de Tibru anume: to nicului (înalt de 94 m.) şi Vaticanul (înalt de 63m.) Muntele lui Ianus fu mult timp nelocuilde şi era legat cu oraşul prin pons sublicius singurul, pod până la 142 a. ch. Cesar îşi făcu aci grădini (borti Caesaris) precum şi o naumacbia pentru lupte navale. Vaticanul nu a făcut nici odată parte din oraş, toc mai târziu so instalară aci parcuri precum şi circus Neronis. După cum vedem Roma era aşezată pe şapte colini numindu-se şi urbs septicollis.—La început fie-care colină locuită avea întărire proprie, cum era zidul lui Romulus în jurul Pa- . latinului şi numai târziu, când se contopiră diferitele elemente, . se simţi nevoie de o întărire comună. Servius Tullius construi zidul care poartă numele său (agger Servii) care coprindea Palatinul, Quirinalul, Capitoliul ViminaluJ, Câelius şi o parte din Esquilin şi Avenlio. Resturi din acest zid făcut din piatră patrată, fără legătură cimentată şi cu şanţ împrejur, se văd pe AvBntin că şi în piaţa Magnanapoli, în apropiere de forul lui Traian. In sec. III d. G Aurelian făcu un nou zid cari coprindea şi locuri cari până acum nu erau în raza oraşului ca Pincius şi Ianiculus. Acest zid de cărămidă înalt de 18 m. şi lung de 26 klm. având 14 porţi şi multe turnuri fortificate, este aproape âcelaş care înconjură Roma de astăzi. Pe lângă zid, se lasă un loc de câte-va picioare, atât înă untru cât şi în afară, pe care nu se permitea nici un fel de clădire, căci era sacru şi se numea Ponioerium (post moerum=~murum). Principalele porţi ale Romei erau următoarele: Porta Carmentalis la picioarele Capi toi iul U i, porta Trigemina la picioarele Aventinului şi porta Capena la picioarele muntelui Caelius, de unde se întindea Via Appia ce ducea în Latium.

11 Alte porţi erau: Tiburtina, Praenestina, Ostiensis etc. numite după localităţile către cari erau aşezate. Străzi şi mahalale. Străzile Romei erau, mai cu seamă după incendiul galic, strâmte, îngrămădite şi puţin practicabile.. In timpul imperiului erau numeroase, cam 423 în timpul lui Au gust şi se distingeau în viae (plateae), viei, şi clivi.—Cele din tâi sunt: mari şi pavate cum era via nova care pleca dela Pa latin, Via Lata care pleca dela Capitoliu spre câmpul luiMarte continuând sub numele de via Flaminia, spre poarta cu acelaş nume. Această stradă ar corespunde bulevardului Umberto (corso Umberto) de astăzi. Altă stradă importantă şi des pome nită era Via sacra, calea procesiunilor sacre, care începea din valea dintre Caelius şi Esquilin, trecea pe sub arcul lui Titus, traversa forul, ca să se oprească la poalele Gapitoliului. Clivi erau strade în pante, cum era şi natural la un oraş aşezat pe coline, iar drumurile pentru picior se numeau semitae sau gradus. Astfel avem cunoscutul clivus Capitolinus, care ducea din for în Capitoliu, alta Semita, etc. Vicus însemna cartier, dar şi strada principală a cartieru lui se numea tot vicus.—Astfel avem: Vicus Tuscus între Pala tin şi Capitoliu, unde locuiau Etrusci şi se aflau o mulţime de magazine luxoase.—Vicus Africus pe Esquilin, numit astfel fiind-că aci au fost păziţi cei dintâi captivi Cartaginezi. Locul unde se taie două străzi se numea compitum (răspântie), iar când un grup de case forma un fel de patrat se numea insula. Străzile strâmte se numeau angiportus sau fauculae (fundături).

Poduri. De şi oraşul era aşezat numai de partea stângă a râului, totuşi încă de timpuriu se simţi necesitate de/.poduri.* : cari să traverseze Tibrul. Ancus Martius construi; uri pod d e ; lemn (pons sublicius), care a devenit legendar prin apărarea Iui '* de către Horatius Clocles. Acest pod a.'fost conservat până în ultimele timpuri ale imperiului. Mai târziu avem 8 poduri peste . Tibru din cari .cele mai însemnate erau. Pons Neronianus (Va~ ticanus) care lega câmpul lui Marte cu Vaticanul undo erau grădinile lui Caligula şi ale lui Nerone ale cărui urme se văd şi astăzi.—Pons Fabricius construit de L Fabricius, curator vi~ arum, puţin înaintea conjuraţiunei lui Catilina, se află unde se formează insula Tiberină. Pons Aelius, construit de Adrian, du cea la mausoleul său; astăzi se numeşte Ponte St. Angelo —

51%

T 12

Ca şi la noi, podurile erau considerate ca sacre, de aceia pontificii erau însărcinaţi cu întreţinerea lor. Campi. In mulţimea caselor înalte şi a stradelor strimte şi populate, vechiul locuitor al Romei abia putea să se^ mişte. De aceia în&â de timpuriu Romanii îngrijiră să îşi găsească locuri recreative, cu plantaţii frumoase de iarbă, unde se dau serbări populare şi se făceau exerciţii gimnastice sau militare. Cel dintâi câmp fu campus Martius, un domeniu în cotul ce formează Tibru, care aparţinea la început rI arquinilor, mai tâiziu deveni domeniul statului şi locul întrunirilor populare şi al exerciţiilor pe tot felul.—Aci se ridică o mulţime de monu mente. Cesar făcu un portic de marmură (Septa Mia) unde se adunau comiţiile tribute şi August îşi construi mansoleul, înconjurându-1 cu un parc frumos. Acest mausoleu a devenit astăzi sală de concert. Agripa făcu cele dintâi terme şi Pan teonul şi tot aci se aflau teatrele lui Pompei şi Balbus precum # şi stadiul lui Dorniţian. Dincolo de câmpul lui Marte era Campus Flaminius sau Prata Flaminia iar dincolo de Via Lata, Campus Agrippae. Mai erau Campus Sceleratus lângă porta Collina, unde se executau vestalele necredincioase, campus Es~ quilinus cu frumoasele grădini ale lui Maecena, iar pe Pincio erau Horti Salustiani.

: &A

Forum K o in a ti u m In oraş Romanii aveau ca locuri de întâlnire pieţele sau forurile din care cel mai însemnat era eorum _Romanum „sau jojum tmgtium. Aci se concentra toată viaţa publică a Roma nilor, căci de aci mai târziu senatul da ordinile sale, şi do mina asupra Iumei întregi. In cele mai vechi timpuri forul roman, era o vale între IV latin, Capitoliu şi Escfuilin formată dintr’un teren băltos şi nesă nătos alimentat de o mulţime de isvoare, cari ieşau din poa lele colinelor înconjurătoare ca: Fons^Juturnae^ Tullianum, Velabrum, etc. Partea mai ridicată a acestei văi servea pentru înmormântarea locuitorilor după Palatin, până în sec. VI a. C. precum şi pentru un fel de târg pentru Latinii după Palatin, Sabinii după Quirinal şi Etruscii după Gaelius.

13 Toată viaţa din această vale era concentrată în câte-va co libe acoperite cu stuf, în forma caselor etrusce, aşa cum le reprezintă unele urne. O colibă mai răsărită forma templul Vestei în care se ţinea nestins focul cel atât de trebuincios. Legenda pune aci pe cei doi eroi ai Romanilor, pe Romulus şi Titus Tatius, cari se luptă după răpirea Sabinelor. In mijlocul acestei văi şeful Sa bin, Curtius cade într’un loc, care apoi poartă numele său şi tot aci după împăcarea Romanilor cu Sabinii, se stabilesc cele dintâi legături de prietenie, alegând un loc de întrunire la poa lele Capitoliului, numit comitium (cum-ire).—Chiar pe comitium, Tullus Hostilius zidi curia Hostilia, o clădire dreptunghiulară, cu faţa spre sud, care timp de 600 ani servi ca loc de şe dinţă al senatului Roman. Tarquinius Prisciis zidi la poalele Capitoliului renumita carcer ManiertinusfTm două etaje din care cel de jos s’a conservat foarte bine. In cel subteran, unde erau isvoare de apă (Tullianum) se aruncau condamnaţii. — Aci muri Jugurta şi tot aci complicii lui Catilina.—Cadavrele erau scoase şi asvârlite pe nişte trepte săpate în Capitoliu (Scalae Gemoniae), tocmai în for spre a fi expuse privirii poporului, şi apoi erau aruncate în Tibru.—Tot dinastiei Tarquiniilor se datoreşte şi canalizarea a•pelor din for, strângându-le în aşa numita cloaca maxima, care în acele timpuri trecea încă neacoperită prin for.—La in trarea în fer se ridica un sanctuar zeiţei care dă sănătate şi pe -care o numeau cloacina, a cărui statue fusese găsită în canal de T. Tatius. Urmele acestui canal care trecea pe sub for, Velabrum, forum boarium şi primea apele ce se scurgeau din valea circului, se văd şi astăzi. Gura se observă bine după Ponte Rotto. Paralel cu acest canal se află o stradă, Argiletum, care du cea în părţile populate ale oraşului, la extremitatea căreia se afla templul lui Iatius Bifrons ale cărui porţi se închideau nu. mai când Romanii erau în pace cu toate popoarele.—Pe cele două părţi ale forului se aflau, prăvălioare în care măcelarii, zarzavagii şi alţi negustori îşi instalau mărfurile lor.—Gând se făceau jocuri, în zile de serbătoare, sau la îmormântări so lemne, nobilii azistau urcaţi pe coperişul acestor taberne sau de la comitium, unde era mai ridicat, pe când plebea sta în picioare, pe piaţă. A

14 In apropiere de comitium, se afla Votcanai, un templu de dicat lui Vulcan zeul focului, a cărui origină mergea pana la Romulus. In faţă se afla statuia eroului Horatius Cocles.— Acolo unde comitium era spre for, se afla tribuna oratorilor,^ precum şi senaduium, unde aşteptau senatorii pană să se des chidă curia. Lângă senaculum se făcură, mai târziu, apaitamente speciale pentru primirea ambasadorilor streini (graecostasis). Tot lângă comitium se afla şi lapis niger, o marmoră neagră, negreşit de provenienţa nouă, sub care se crede că este mormântul lui Romulus sau al tatălui său adoptiv, Faiis* tulus. Sub această marmoră s’a găsit însă un stâlp de tuf, cu o inscripţie foarte veche, poate din sec. V a. C, scrisă de jos în sus în bustrophedon şi care din cauza vechimei şi a stărei sale fragmentare, nu s’a putut descifra de cât incomplect. Tot din timpul regilor este şi Regia, lângă mănăstirea ves talelor, casa în care a statNuma Pompiliu,iar mai târziu marii pontifici. Ruinele însă sunt din timpul imperiului şi puţine din timpul republicii. Aci se ţineau analele statului şi diferite date importante. Chiar papii îşi stabiliră în Regia o parte din biro uri înainte ca ea să devină ruină complectă. După autorii vechi o mulţime de alte monumente arhaice decorau'forul, dar urmele lor s’au perdut cu totul. Astfel în for se afla ficus ruminalis transportat dela Lupercal după Pala tin, prin minunea augurului Navius, a cărui statue era pe trep tele curiei. Lângă tribuna oratorilor erau slatuele oamenilor iluşlri morţi pentru patrie şi tot aci se fixau tablele de' legi ca să fie cunoscute poporului. Pe la 497 A. C. se construi templul lui Saturn din care se văd şi acum şapte coloane şi 18 ani mai târziu, în partea opusă, templul lui Castor şi Polux, lângă fântâna tămăduitoare a Juturnei. Prin invaziunea Galilor puţine edificii mai rămaseră în pi cioare, dar pericolul trecând, Romanii prin energia lor, refâcură totul. După ce certurile între patricieni şi plebei fură po tolite şi se dete drept celor din urmă să ocupe demnităţi în stat, M. Furius Camillus, învingătorul Galilor, dedică un templu Concordiei, tocmai lângă clivus Capitolinus.—Acest templu servea şi ca loc de întrunire pentru senat, şi de aci Cicerone vorbi contra lui Gatilina şi apoi contra lui Antoniu. Primele construcţiuni erau foarte simple, cu statuile te-

15 facotâ, iar zidurile acoperite cu un stuc foarte primitiv. Tarquiniu aduse însă artişti etruşci cărora le dete Vicus Tuscus de locuit şi cari prin gustul lor artistic transformară Roma. După ce Romanii triumfară asupra Latinilor şi Etruscilor clădirile frumoase se îmulţiră în for. C. Maenius învingătorul Latinilor, construi în 338 nişte ciocuri de corabie la tribuna oratorilor, care de aci înainte se numi rostra. Tot Maeniu făcu nişte galerii pe coperişul prăvăliilor, de unde se putea asista la diferitele jocuri ce se dau încă în for. In acelaş timp mă celarii şi zarzavagii, fură scoşi din for dânduli-se p piaţă spe ciala (macellum). In loc#l lor veniră schimbătorii (argentarii) şi bancherii cari rămaseră aci tot timpul. Statua lui Maenius fu aşezată aproape de carcer. La început Romanii nu aveau ceas ci un lictor al consu lului anunţa mijlocul zilei, când vedea soarele între Rostre şi Graecostasis, precum şi cea din urmă oră când soarele co bora între statua lui Maeniu şi Carcer. Negreşit că dacă era nor nu se putua şti nici o oră. După anul 263 se introdu seră cadrane solare, cari erau aşezate tot în for. Forul se împodobea din ce în ce. Statuele lui Pitagora şi Alcibiade precum şi un tablou, reprezentând victoria navală a lui Valerius Messala (Tabula Valeria) asupra Cartaginezilor, împodobeau Curia. In anul 260 se ridică o coloană lui C. Duilius (columna rostrata) primul amiral roman. Inscripţia, o co pie dela începutul imperiului, se vede şi ăslăzi la muzeul Capitolin, lipită pe o coloană modernă, care imitează pe cea veche. In anul 210 a. C. forul arde şi după cum spune istoricul Titu Liviu, abia templul Vestei scapă de dezastru. îndată însă încep conslrucţiuni noi şi frumoase mai cu seamă că în cu rând se pune capăt răsboaielor punice (201). La începutul sec. II a. C. se construesc basilici, un fel de săli vaste pentru desbaterile judiciare, afaceri comerciale, plimbări plăcute etc. cari până acum se făceau sub cerul liber. Cea dintâi basilică este este a lui M. Porcius Clato numită basilica Porcia, construită tocmai lângă curie. A doua basilică este Aemilia, făcută la 179 a. C. de Aemilius Lepidus în dosul tabernae novae. Reconstruită şi înfrumuseţată de mai multe ori, ni s’a conservat în ruine .însemnate. Basilica Sempronia a lui Semproniu Gracliu, care era în dosul tabernae veteres, nu a lăsat urme după cum n’a lăsat nici altarul lui Vortumnus ce se aflâ lângă ea.

16 In ultimele timpuri ale republice), forul devine locul întru nirilor politice. De aci Gracchi vorbesc poporului şi tot aci U Gracchus cade sub loviturile adversarilor săi. In timpu ui Sula .şi Mariu, forul este teatrul multor scene sângeroase. Sula restaură Capitoliul iar Q. Lutatius Catalus zidi tabnlcirium, ocul unde se conservau pe table de bronz, decretele senatului. Acesta se află unde se termină forul servind şi astazi pen tru trebile publice, căci formează o parte din palatul senato rului (aşa se numea primul magistrat al oraşului). In anul 55 comitium este scena încăerărilor sângeroase între partizanii lui Clodiu şi Milone. 'Clodiu fiind omorât de partizanii lui Milone, este adus în comitium şi acolo este ars pe un rug fă cut din scaunele senatorilor. Flăcările coprinseră şi curia care arse împreună cu basilica Purcia. Iulius Caesar se sili să restaureze şi să înfrumuseţeze forul. După ce făcu un local colosal pentru adunările legislative (co mit/a tributa) în câmpul lui Marte reedifică o nouă curie şi se sili să pună în legătură câmpul lui Marte cu forul roman, printr’un for special (forum Iuliutn) şi prin portice impozante. In forul Roman mai construi frumoasa basilica Iulia, o clădire colosală, în care, de aci înainte avea . să se facă judecăţile cari până acum se făceau în comitium. Nici nu terminase aceste clădiri, cari aveau să dea o'nouă faţă Romei, când Cesar cade sub loviturile pumnalelor în curia lui Pompei din câmpul lui Marte. Corpul său este adus în for şi ars, iar pe acel loc se ridică templum divi Mi de către August. Tot Au gust termina clădirile începute de Cesar şi noile rostre. In acest timp templele lui Saturn, Castor şi Polux precum şi Re gia fură restaurate şi mărite de către diferiţi nobili Romani, iar Tiberiu construi un arc de triumf lângă rostre. August însă ca şi Cesar, îşi făcu un for propriu (forum Augustuni) în care se afla templul lui Marş Ultor, şi care chiar fără voie tre buia să facă concurenţă vechiului for. împărăţii următori şi familiile lor făceau monumente sau temple în for. Caligula făcu construcţiuni extravagante pe Palatin şi se sili să lege cu o punte aeriană Palatinul cu Capitoliul peste for. Grozavul incendiu provocat de Nerone nu atinse de cât foarte puţin forul şi deci împăraţii din dinastia Flaviilor îşi în tinseră activitatea mai mult ca să restaureze cartierele de vastate. Astfel Vespasian edifică templum Pacis cam unde este

întretăerea dintre via Cavour şi via Alexandrina. Acest templu . înconjurat de vaste porlice, forma'o piaţă care se şi numi fo ram Pacis. Domiţian avea pasiune pentru clădiri şi refăcu o mulţime de monumente. Adăogă o bibliotecă pe lângă templul lui August şi începu un nou for, între forul lui August şi al Păcei (foram transitorium) pe care însă îl termină. Nerva. Se natul ridică în mijlocul forului o statue colasală, cu Domiţian călare, în amintirea triumfului asupra Germanilor. Traian, afară de câteva bazo-reliefuri ce s’au găsit în for şi caii amintesc timpul său, s’a îngrijit mai mult de constru irea unui nou for, in care făcu bcisilica Ulpia, o bibliotecă pre cum şi coloana înaltă de 36 m. cu 184 trepte şi 2500 bazoreliefuri cari amintesc campaniile, lui contra Dacilor. In jurul forului lui Traian, pentru care s’a depus muncă grozavă, căci a trebuit să se taie un deal, se aflau o mulţime de tabernae, cari dau viaţă acestei pieţe. Adrian construi, după planurile sale, un templu Venerei şi Romei, iar Antonin Piui zidi un templu soţiei sale Faustina acolo unde începea via sacra, in fine Septimiu Sever ridică arcul său de triumf (conservat bine până astăzi), care prin mărimea lui masca templul Concordiei. Cei din urmă împăraţi trebuiră să lucreze la restaurarea forului, căci un incendiu (283 d. C.) aproape îl distrusese. Constvucţiuni noi începuse Maxentiu, dar după moartea lui le termină Constantin, împreună cu basilica care poartă numele său. — In mijlocul forului se ridica şi o statue călare a lui Constantin, a cărei inscripţie se citea până în sec. VII d. C. Mutarea reşedinţei la Constantinopol şi conflictul crescând dintre creştinism şi păgânism, făcu ca forul să decadă. Cons tantin promulgă închiderea templelor şi suprimarea sacrifici ilor. Templele devin magazine sau curiozităţi publice şi abia dacă tezaurul aj se mai păstra în tetvplum Saturni. Sub Iulian Apostatul, păgânismul încearcă din nou să se ridice şi din a-, cest timp avem: Porticus deorum consentium, dedicat celor 12 marirzei ai Romei. Ruinele acestui portic sunt bine conser vate, dar despărţite de restul forului printr’o stradă modernă. In fine ca ultim monument ce s’a făcut în for, este coloana lui Foca, un împarat bizantin din sec. VII, căruia un prefect îi ridică această coloană corintică, de marmora albă, ce se vede şi astăzi. 2

18 Afară de aceste foruri mai existau pieţe încoujurate de co loane în cari se vindeau lucruri necesare vieţei. Astfel avem forum olitorium (pentru legume), boarium, suariutn (pentru.porci), precum şi diferite măcelării (macellct) răspândite prin oiaş. Temple. In timpul imperiului erau în Roma peste 420 tem ple, de oarece Romanii puneau sub protecţiunea zeilor, toate actele omului dela cele mai simple, până la cele mai mari întreprinderi. Se mai adaogă şi faptul că Romanii prin cuceririle lor împrumutară cultul a o mulţime de divinităţi dela popoarele cu cari au venit în contact. Centrele religioase ale Romei erau Capitoliul şi împrejurimile forului. In adevăr pe Capitoliu se afla primul templu al lui Jupiter Optimus Maximus, clădit încă de Tarquiniu şi în zidurile căruia se numarau anii de către marele pontifice, înfigând câte un cui la idele lui Septembre, clavus antialis. Ars în timpul lui Sula şi apoi în timpul răsboiului dintre Vespasian şi Viteliu, fu reconstruit pen tru ultima dată de Domiţian. înaintea templului era un loc gol, area Capitolina, pentru adunările populare, iar în jurul ei erau templele lui Jupiter Feretrius, Jupiter Tonans, Fides etc. Alte temple mai însemnate afară de cele menţionate la descrierea fo rului erau : Templum Junonis Lucinae pe Esquilin, T. Salutis pe coasta Quirinalului, cu picturi de Fabius Pictor, a ars sub Claudiu, T. Bellonae, lângă circul Flaminiu, unde erau primiţi amba__ sadorii streini. Templum Aesculapii in insula Tiberină, Templum ■ '■ în forum oiitorium.—T. Magnae Matris îdaeae ale cărui urme "se văd chiar lângă casa lui Romul pe Palatin. T. Isidis et Serapidis în mahalaua cu acelaş nume.—Panteonul lui Agrippa, ginerile lui August, in câmpul lui Marte, dedicat Venerei şi lui Marte, zeii tutelari ai familiei imperiale, serveşte astăzi pentru îngroparea oamenilor iluştri. Edificii publice şi private a căror construcţiune grandi oasă atrăgea atenţiunea, erau foarte multe în Roma. — Afară de bazilici, curii pentru adunările senatului (curia Iulia, Pom pei, p'omiţiani ele.), avem în Roma biblioteci cari ajunseră în număr de 24, din care 2 erau mai însemnate: a lui August şi a lui Traian. Pentru ca să facă plăcută plimbarea publicului în timp cu soare şi căldură, Romanii clădeau portice, un fel de ga lerii cu coloane împodobite cu opere de artă, în care cineva se pu ea plimba, citi, sau face comerţ. Cele mai celebre por-

19 tice eraţi: A Octaviae, construit pe vechiul porticus Metelli de către Octavia, sora lui August, în amintirea fiului ei Marcel, era un monument de toată frumuseţea, împodobit cu opere de artă şi având o bibliotecă bogată. Porticus Pompei lângă teatru lui Pompei, servea ca adăpost spectatorilor în timp de ploaie. —Por ticus Liviae pe Esquilin, Porticus Agrippae în câmpul lui Marte, etc. Dintre monumentele funebre cele mai impunătoare erau: Mausoleul lui August în câmpul iui Marte, pentru înmormân tarea familiii imperiale, serveşte astăzi ca sală de concert. Ma usoleul lui Adrian, dincolo de Tibru, în care fură înmormân taţi o mulţime de împăraţi.—Transformat de către papi, acest mausoleu devine castelul St. Angelo, o fortăreaţă în care acum se află curiozităţi din timpul papilor. Pe via Appia se aflau o mulţime de morminte monumentale din cari s’au păs trat mormintele Scipionilor, cu importantele lor inscripţiuni. — Un monument care domină întreaga via Appia este mormân tul Ceciliei Metella, fica lui Metellus Creticus, monument con servat în foarte bună stare. Lângă porta Ostiensis, astăzi St. Paulo, se găseşte conservat în buna stare, Sepulcrum Ceştii, un Pretor din timpul lui August. Acest mormânt are forma unei piramide. Arcuri de triumf. Arcurile de triumf erau construcţiuni • proprii Romanilor, făcute de generalii victorioşi de-a curme zişul stradelor principale, ca să amintească victoriile lor. Ele aveau una sau trei bolţi, după cum era slrada de largă. Afară de cele menţionate în for mai sunt: Arcuş Drusi, făcut de senat în onoarea lui Nero Claudius Drusus. Era aşezat la începutul căii Apiene şi for mează şi astăzi o parte din poarta St. Sebastiano.—Arcuş Titi, ridicat după cucerirea Iudeei (72), pe via sacra, la picioarele Palatinului, există şi astăzi bine conservat. Arcuş Constantini, în valea dintre Palatin şi Caelius, fu ridicat de senat, în onoarea lui Constantin cel mare, după înfrângerea lui Maxentiu. Acest arc, care se conservă şi astăzi are 3 porţi, din cari două în laturi şi una la mijloc mai mare.

Nu mai puţin impozante erau coloanele, cari aminteau evenimentele importante din viaţa Romanilor. Afară de coloana lui Traian, vizitatorul mai poate vedea o coloană asemănă* 1 toare, a lui Marca Aureliu, cu baso-reliefuri, cari amintesc vic toriile lui asupra Marcomanilor. Această coloană se află astăzi , în piaţa Colonna. Din coloana lui Antonin Piui, nu mai există de cât ,baza care se găseşte în grădina Vaticanului.

20 Când am descris Palatinul, am văzut că toate palatele ocupau Palatinul. Cei mai iluştri cetăţeni căutau să-şi facă locu inţele pe locul ilustru prin evenimentele istorice petrecute acolo. Pompei numai îşi făcuse palatul său pe întinderea Esquilinului spre for, numită Carinae. Casa lui Cicerone cumpărata dela Crassus, era în partea de nord-est a Palatinului „itvpulcherrimo urbis loco(C, cu o privire frumoasă spre for şi Capitoliu. După gonirea marelui orator, inimicul şi vecinul său de casă Clodiu, dărâmă palatul iui Cicerone, dar poporul îl reclădi cu cheltuiala sa. Tot aci se aflau palatele oratorului L. Cras sus şi a lui Scaurus, mai târziu al lui Clodiu, renumite prin luxul şi bogăţia lor. Pentru gusturile extravagante ale lui Nerone, Palatinul deveni insuficient. Domus Transitoria Neronis, ocupa întreg Palatinul şi continua pe Eşquilin până la grădi nile lui Mecena. Acest palat însă căzu prada flăcărilor în marele incendiu ce bântui Roma în acea vreme. Atunci Nerone concepu planul unui nou palat, cunoscut sub numele de domus aurea care coprindea Palatinul, Velia, valea Coloseului, întinzându-se pe Eşquilin până la termele, lui Titus. Era un şir de curţi împă răteşti atât de mari, că se părea că Roma se va transforma într’un singur palat. Această domus aurea nu s’â păstrat de cât până la moartea lui Nero- căci urmaşii lui, spre a împăca poporul, s’a grăbit să-l dărâme.—Spre răsăritul muntelui Gaelius, se afla un palat care aparţinea familiei distinse a luipiautius Lateranus (Domus Laferanorum) omorât de Nerone, care îi luă palatul. Seplimiu Sevei* îl dete prietenului său Latera nus, dar în urmă Constantin îl făcu reşedinţa sa. Palatul mo dern al Lateranului se află în acelaş loc. Instalaţiuni de apă.—Dintre construcţiunile grandioase ale Romei făceau parte şi apeductele, canale de artă, lungi de zeci de kilometri, prin care apa era adusă dela izvor la oraş. Ele consistau din arcade suprapuse pe cari se aflau unul sau mai multe canale (specus). Zidăria era de piatră sau cărămidă. La isvor (caput aquae) se construia un rezervor, iar la Roma apele erau primite într’un castellum {dividiculum).—Apa curgea pe sus în tuburi de argilă (tubi) sau de plumb (fistulae) şi nu mai rar pe sub pământ (cuniculi). Grija apelor o avea censorii. Gca mai veche instalaţiune de apă o făcu Hppius Claudius, cel care făcu v şi via Appia (313 a. C.).-flcest apeduct avea o lungime de 16 kil. fiind dus pe arcade numai prin oraş. Urme puţine se mai văd şi astăzi,-flqua Marcia,

21 care aducea apa cea mai bună şi rece, fu construită de Q. Marcius Rex, pretor în 144 a. C., avea o lungime de 80 k. din cari peste zece, pe arcade destul de ridica'te, ca să poată urcă apa până în Capitoliu.—O mulţime de arcade se văd şi astă-zi în apropierea Romei, Aqua Virgo captată de Agripa, ca să alimenteze băile sale din câmpul Iui Marte, aducea apă de la o dis tanţă de 20 kil. de Roma. Această apă alimentează şi astăzi fântâna Trevi şi o parte din oraş.—Aqua Claudia, aducea apă foarte bună, pe o întindere de aproape 70 k. Această apă sub numele de Aqua Felice, după numele de călugăr al lui Sixtus V (fra. Felice), alimentează şi astăzi 28 fântâni publice şi partea orientală a oraşului.—Aqua Alsietina numită-şi Augusta, nu avea apă bună ci alimenta numai naumachia lui August, sau servea la stropitul grădinilor. Sub numele de acqua Paolo, această apă alimentează şi astăzi par tea de dincolo de Tibru (Transtevere) şi Vaticanul cu frumoasele fântâni dinaintea Sf. Petru.—Aqua Traiana aducea apă din lacul Sabatinus (azi Braciano), tocmai sus pe Ianicul, unde curge şi azi, probabil însă nu din acest apeduct. In total Romanii aveau yre-o 17 apeducte cu 1325 fântâni publice.—Au gust instală 700 bazinuri pentru apă (lacus), 105 fântâni ţâşnitoare (salientes), 130 castele de apă şi 170 băi.

Circuri, Teatre şi Amfiteatre-.—încă de timpuriu Roma nii cunoscură jocurile atletice şi exerciţiile gimnastice, de aceia începură să construiască localuri pentru reprezentarea lor. Circus era un loc destinat pentru cursele de cai şi de care, precum şi pentru exerciţii gimnastice sau procesiuni solemne. Cel mai vechi circ datează încă din timpul luiTarquiniu Priscu, făcut din lemn în valea dintre Aventin şi Palatin, unde mai târ ziu se construi,circus maximus.—Ceşar îl transformă cu totul făcându-1 din piatră, aşa ca să încape 300000 spectatori. Treielaje (maeniana). din zid puse unul peste altul şi formând ga lerii, ornate cu o arhitectură bogată, constituiau locurile spec tatorilor. Arena numai era lungă de 700 m. şi largă de 180. In etajul de jos al clădirii se aflau diferite încăperi pentru prăvălii, iar altele pentru grajdurile animalelor. Prin mijlocul arenei era un zid strâmt (spina), la extremităţile căruia erau obeliscuri, cari arătau punctul de oprire, după un număr de înconjurări.—Aceste obeliscuri, erau aduse din Egipt de îm păraţii Romani, ca să fie aşezate în circuri sau în câmpul lui Marte Ele se văd şi astăzi înaintea St. Petru, a Lateranului, în.piazza del Popolo ele.—In partea unde se aflau grajdurile se întindea o frânghie, unsă cu cretă, în dosul căreia stau concurenţii şi la căderea căreia porneau. Cesarfăcu şi un basin (euripus) în circ, .unde punea diferite animale marine.—Acest circ restaurat de Constantin cel Mare servi până în

,sec. VI d. C.

6Mo

1 22 Alte circuri mai importante erau: ^Circus Flamiriius, la ex tremitatea câmpului lui Marte, fu zidit cam pe la 221 a C., Circus Neronis pe Vatican, unde apărea chiar împăratul se afla pe locul unde astăzi este biserica. Mai existau şi circuri mai mici numite stadia, cum era circus Agonalisin câmpul lui Marte, zidit de Domifian în care încăpeau 88888 persoane. Res turi se văd şi astăzi în Piazza Navone. Pentru reprezentaţiunile scenice Romanii aveau teatre. Mo delul pentru construcfiunea teatrelor fu luat dela Greci, cu modificări însemnate, căci piesele Romanilor, neavând coruri, nici teatrele nu aveau orhestră. Grecii îşi sprijineau teatrele pe vre-o colină pe când Romanii făceau aceasta în mod ar tificial cu arcade grandioase şi galerii. Teatrele ca şi toate lo calurile de spectacole ale Romanilor erau neacop'Brite. Cele dintâi teatre fură făcute de scânduri şi tocmai la anul 55 a. C. Pompei făcu un teatru de piatră în câmpul lui Marte unde încăpeau 40000 spectatori. Acest teatru fu resta urat de mai multe ori până la Teodoric. Theatrum Cornelii Balbi la sud de precedentul aproape de Tibru, unde este as tăzi palatul CencU fu terminat la 13 a. c. Tot în acelaş an Au gust termina teatrul pe care îl dedică nepotului său.—Acesta este teatrum Marcelii, în forum olitorium, aproape de insula Tiberina, unde încăpeau 20000 spectatori. Intre zidurile lui s’a clădit palatul Orsini. Pentru concerte Romanii aveau un Odeum în câmpul Iui Marte în care încăpeau 11000 spectatori. Pentru lupte de gladiatori sau cu fiare sălbatice, Romanii aveau la început forul. Mai. târziu construiră nişte clădiri spe ciale, în formă circulară, numite amphitheatra, (theatrum vena- / torium). Cel dintâi amfiteatru se datoreşte tribunului C. Scribonius Curio, celebru partizan al lui Cesar, în anul 46 a. C. In anul 30 a. C. Statilius Taurus, făcu cel dintâi amfiteatru de piatră în câmpul lui Marte, care fu singurul până la amfitea trul Flavian..—Amfiteatrul lui Vespasian, numit mai târziu culosseum, probabil după colosala statue cu capul luiNeron(l20 picioare) care se găsea în faţă, are forma eliptică şi se ridică în valea mlăştinoasă, ce cu câtva timp înainte era ocupată de vivarium palatului luiNerone. Acest amfiteatru început de Ves \

pasian, fu terminat şi inaugurat deTitu la anul 80 d. Ch. când s’au masacrat peste 5000 animale sălbatice. Lungimea lui este de 188 m. iar lăţimea de 160,50. Spaţiul spectatorilor, (cavea)

! $

23 se compunea din 4 etaje, cu coridoare şi arcade, Ia fiecare etaj având coloane în stil diferit. Arena avea 84 m. lungime , şi 54 lungime, iar dedesuplul ei erau cuşcile animalelor şi maşinele In primul etaj, deasupra arenei, se ridica o plat formă (podium),-con ţinând loja împăratului (pulvinar), precum 'şi locurile destinate magistraţilor, vestalelor, senatorilor, am basadorilor străini etc. Scaunele erau împărţite în secţiuni, cari aveau forma de triunghiuri cu vârful în jos (cutiei) şi erau despărţite, prin scări (scalae). Intrările şi eşirile se nu meau vomitoria. Sus la galerie se aflau nişte prăjini (mali) de cari se fixau pânze ce se întindeau in timp de soare, dea supra arenei. In acest amfiteatru se aflau scaune (loca) pentru 87000 spectatori, plus încă 15000 locuri pentru cei cari stau în pi cioare. Sub împăratul Macrin, această măreaţă construcţiune fu trăsnită şi deteriorată, dar fu resţaurată de Heiiogabal şi Alex. Sever. Cea mai mare parte din acest amfiteatru se con servă şi astăzi şi face admiraţia tuturor vizitatorilor. Luptele navale deveniseră atracţiuni foarte plăcute Roma nilor, de aceia se făcură coDStrucţiuni speciale asemenea amfiteatrelor, numite naumachiae. Ele constau din lacuri mari, în cari se reprezentau diferite scene din luptele navale renu mite. — Astfel avem : Naumachia Mii Caesaris, in câmpul lui Mar te, Naumachia Augusti pe Janicul şi Naumachia Domitiani pe Vatican. Terme şi băi.—Printre construcţiunile impozante ale im periului de sigur că termele sunt între cele dintâi. Spre deo- • sebire de balneae (băi publice) cari erau în mare număr la Roma, termele aveau un mic loc pentru baia propriu zisă. Ele conţineau însă mari apartamente pentru exerciţii gimnas tice, pentru jocuri, pentru conversaţiuni, pentru biblioteci, etc Erau decorate cu splendide opere de artă, cu fântâni, cu co ridoare şi curţi, cu plantaţii de tot felul pe sub care se plim bau vizitatorii băilor. Cele mai principale terme sunt: Thermae Agrippae în câmpul lui Marte. Panteonul existent se presu pune că a fost numai vestibulul acestor terme. Thermae Titi pe Esquilin unde s’a găsit celebrul grup al lui Laocoon, care se află în muzeul Vaticanului.—Thermae Antonianae pe Aventin, zidite în cea mai mare parte de Caracalla. In aceste terme se

puteau îmbăia 2300 persoane de odată. De aci s’au scos fru.

24 moaşele mozaicuri cari astăzi se pot vedea într’o sală a muzăului din Lateran. Cele mai vaste erau Th. Diocleţiani ale căror ruine colosale se află lăngă gara centrală (Termini) între Qu- irinal şi Viminal. In ele se puteau îmbăia 3000 persoane. As tăzi se află în ele un muzeu, o biserică, şi tot aci se făcuse în anul trecut o întreagă expoziţie de anchităţile dăruite Ro- ' mei cu ocazia jubileului.—Mai erau Th. Suranae, construite de Traian, Decianae, etc. Cartierele şi populaţiunea Romei.—Aşezarea Romei im punea oarecum o împărţire, naturală, după cum a şi fost la început. Servius Tullius mărind teritoriul oraşului îl împărţi în 4 circumscripţiuni (regiones) urbane: Suburana, Esquilina, Collina, Palatina şi 26 tribus rhsticae care locuiau ager Romanus. August împărţi oraşul în 14 regiuni în care făcu să intre şi partea de peste Tibru (Vaticanul şi Iariiculu). Regiunile pur tau numele după locul unde erau de ex. Esquiliae, forum Romanum, Pafatium ele., sau după vre-un monument însemnat, sau vre-o stradă importantă ce se afla în acea regiune, de ex. Isis et Serapis, Templum Pacis, Via Lata, Circus Maximus, Piscina Publica (la termele lui Caracala), ele. Populaţiunea Romei a variat în decursul timpului. încă după timpul lui Servius Tullius se număra ca la 80000 cetăţeni iar pe la 500 a. C. erau ca la 130000 în stare de a purta armele. In timpul imperiului populaţiunea Romei se evalua la un milion şi jumătate şi după alţii şi mai mult, din care jumă tate erau sclavi.—In timpul imperiului se numărau 1700 palate şi case mari, 30000 insulae, adică gruguri de case. Către fi nele imperiului se socotea până la 46602 numărul edificiilor private, iar locuitorii aflători la Roma, cu străinii cari se îmulţiseră, ca la 2 milioane. Căile principale.—Din Roma plecau căi în toate părţile Italiei şi nu în zadar se zicea că „toate drumurile merg la RomaK. Distanţa se socotea dela milliarium aureum din for, lângă care se afla umbilicus orbis terrarum (centru împărăţiei). Erau 28 şosele cari se răspândeau în Italia având legături cu căile maritime către Africa, Grecia, Asia.—ViuAppia, construită încă dela 312 a. c. de Appius Claudius. era cea mai importantă, ducând la Capua şi de aci până la Brundisium.—Această cale pavată frumos, cu trotuare (margines) pentru pietoni şi cu bănci de piatră pentru călătorii obosiţi, era foarte frecuentată şi pra-

25 ful ce vizitatorul înghite astăzi, nu mai aminteşte splendoarea trecută.—Via Latina era o şosea care deservea Laţiul şi dela Casinum se unea cu Via Appia. Pe această cale s’a apropiat Anibal de Rom#.—O cale foarte importantă pentru comerţul Roman era Via Ostiensis, care unea Roma cu marea pe calea cea mai scurtă.—Din partea mării Adriatice Roma era legată cu via Flaminia, care mergea până la Ariminum. O cale nu mai puţin importantă era via Aurelia care trecând Tibru peste podul cu acelaşi nume, mergea traversând laniculul în Etruria, prelungindu-se prin Genua, până în Galia. (DE CITIT).—O preumblare prin Roma veche. Acum când cunoaştem situaţiunea Romei şi a monumentelor ei să ne presupunem un strein, care vine din Grecia său din Egipt pentru afaceri, sau pentru plăcere la Roma.—Ca să ajungă cineva la Roma, putea să debarce la Neapol, la Brundisi, la Puteoli sau chiar ia Ravena, Veneţia Italiei vechi.— Dacă voia să plutească mai mult venea la Ostia. Câtă mişcare nu era în acest port! Corăbii din toate părţile veneau să aducă Romei cele trebuincioase.—Grâu, cărnuri, pasări, fructe exotice, ba chiar fiare pentru amfiteatre soseau în acest port, ca de aci să fie transportate la Roma. Tot aci staţiona şi escadra Ro mană, adăpostită de furia valurilor mării prin cheiuri speciale. Dela Ostia călătorul poate lua sau drumul apei, pe Tibru în sus, înlr’o barcă trasă la edec de boii după ţărm, sau poate închiria o trăsurică cu două roate, căci cisiarii, aşteaptă muş terii străini cu multă plăcere. Ajuns în Roma, călătorul este ameţit de sgomotul portu lui dela picioarele Aventinului, de mulţimea magaziilor pen tru grâu, sare şf depozitelor de lemne, piatră etc. Toate lim bile se amestecă în port şi un grec nu are trebuinţă să ştie nici un cuvânt latin, căci are mii de cunaţionali şi apoi care Roman nu ştie greceşte"? De aci prin strimtele strade ale Romei streinul începe a înainta în oraş. — Casele sunt grămădite unele in altele, cu etaje multe şi şubrede, nu au asemănare cu stradele din Alexandria sau Antiohia. De altfel grecul se convinge că glumele ce se făceau în Antiohia pe socoteala străzilor urâte din Roma sunt mai mult de cât adevăruri. Trecând prin 'forum Boarium şi traversând măcelăriile, pescăriile şi Velabrum cu prăvăliile de tot felul, streinul urcă la Capitoliu unde templul cel mare

26 al lui. Jupiter, îi atrag© atenţiunea şi admiraţiunea. Aceiaşi artă ca şi la marile clădiri ateniene, aceiaşi măreţie şi bogăţie, unde Jupiter i se pare că tronează ca în templul din Olimpia şi fi indcă zei sunt aceiaşi, călătorul adresează o.rugăciune fier binte divini ţaţei protectoare.— Dar abia coboară Capitoliul ca diri nou să dea peste stradele strimte şi rău pavate, cu trotuare înalte de aproape un metru şi diferite prin materialul din care erau făcute, căci la Roma fiecare'proprietar îşi făcea trotuar îna intea casei sale. Ajuns în câmpul lui Marte, călătorul se repauzează sub porticele răcoroase unde ochiul său este încântat de picturile pereţilor şi de statui cari nu îi sunt străine, căci multe au fost răpite din patria sa.—Pentru ca un călător să îşi potolească setea, nu era nevoie să intre în cine ştie ce lo cal, căci edilii se îngrijiseră să fie apă pe străzi din belşug. Erau fântâni la colţul străzilor, erau în curţi, în bucătării, la masă chiar erau istalate robinete, pe cari întorcându-le aveai apa dorită. Pavajul străzilor era mizerabil, cum se vede încă la Pom pei.—Blocuri de piatră poligonale, cu mari crăpături între ele pavează strada şi fiindcă trotuarul era înalt, se puneau din distanţă în distanţă pietre mai mari, pentru a se trece după un trotuar pe altul. De aceia nu era posibil ca trăsurile să meargă decât cu mare băgare do seamă şi pentru ca să se evite accidentele, nu era perihis să meargă cu trăsuri decât după ora şapte, adică noaptea. Numai procesiunile religioase, sau triumfurile generărilor se permiteau ziua.—Călătorul tre buia să îşi lase trăsura afară din poarta oraşului, unde se aflau hanuri pentru adăpostitul cailor şi trăsurilor. In interio rul oraşului circulau însă lecticele particienilor romani duse de sclavi.—Nobilii ca şi matroanele aşezaţi comod înăuntru, cu perdelele trase sa cu fereastra deschisă, lucrau sau legau conversaţii cu cunoscuţii ce întâlneau. Bietul, pieton abia se strecura prin mulţimea acestor lectici, ameninţat să fie lovit de pârghiile ferecate cu alamă sau "bronz şi îmbrâncit de mul ţimea ce însoţea un personagiu ilustru. La un colţ de stradă streinul este atras de nişte ţipete gro zave de copii. Este o şcoală în care magister nu face econo mie la lovituri, când e vorba să corecteze pe viitorul civiş Romanus, In fine străinul trecând prin forul Iul August, unde admiră

27 frumosul templu al lui Marş Ultor şi forul lui Gesar, unde se închina înaintea Venerei, origina familiei Iulia, ajunge în forul cel mare care era în splendoare la începutul imperiului. Aci se oferă ochiului o mişcare şi o viaţă cum nu există în altă parte. Tot felul de îmbrăcăminte, purtată de tot felul de oa meni se vedea în for. Senatorul Roman cu toga ce atârna până jos, se ducea grăbit la curie. Ofiţerul cu lacerna roşie sau pestriţă, aruncată pe umeri, povesteşte unui amic ispră vile sale. Un gal, pe care îl cunoşti după pantalonii ce poartă, vinde intr’un magazin minunăţiile ţării sale. Mai la o parte o mulţime de oameni îmbrăcaţi cu tunici, oferă serviciile lor celor ce vor să-i închirieze.—Sunt servitori, bucătari, cântă reţi, etc. In prăvăliile cele noi bancherii, bijutierii, etc. oferă mărfurile lor unei clientele bogate şi aristocrate. Un sgomot mare şi mulţime de oameni se vede la intrarea unei clădiri impozante. Unii ies sgomotoşi. alţii intră discutând, dinăuntru se .aud vociferări neînţelese. Este başilica Julia unde se ju decă procese, unde vin avocaţi gălăgioşi, turburători ai drep tăţii cu martori mincinoşi; oamenii de afaceri, vânzări la me zat, strigătele argentariilor, vânzări de sclavi, etc. toate se con centrează acolo.—Mai încolo se văd grupuri aşezate jos, parcă lucrează ceva pe lespezile de piatră ale basilicii. Sunt jucătorii pasionaţi de ţintar, ale căror cercuri (fabula lusoria) au rămas până astăzi gravate pe pietrele basilicilor şi ale forului.—Mul ţimea de gură cască, paraziţii, beţivii, caraghioşii, în fine toţi cei numiţi canalicolae se adună din ce în ce, aşteptând vre-un nebun ca împăratul Galigula, să le arunce monede după înăl ţimea vre-unei basilici. — Aceiaşi mulţime fără căpătâi de obişnuiţi ai forului, îi întâlneşti căscând gura la cadranul so lar, sau admirând pentru a nu ştiu câtea oară picturile din cu rie, ori pierzând timpul pe treptele rostrelor^sn&ros/ra/zz). In ju rul fântânei tămăduitoare aJuturnei, bolnavii şi slăbănogii stau căutând vindecarea. Pe lângă lacus Curtius se plimbă alte gru puri, colportând nuvelele zilei, criticând pe generali şi făcând planuri de cum ar trebui făcute ccţmpaniile viitoare. Nu rare ori streinul putea să vadă vre-un pitic de '|2 metru şi greu de 15 kilograme sau vre-un jidov lung de 7 coţi, cum era acela pe care Artaban îl făcuse cadou lui Tiberiu.

Zăpăcit de sgomotul şi înghesuiala din for, străinul se îndreptează spre başilica Aemilia, unde negustorii de lucruri

28 de artă şi vase de bronz îşi oferă mărfurile lor pe sub portice. Dacă treci în Argiletum, ai iarăşi o stradă comercială, plină de librării, de copişti precum şi de meseriaşii fini. Dacă streinul ar dori să treacă în Subura trebuie să fie cu băgare de seamă, căci aci este cartierul sărăcimei, unde sunt strânşi , toţi pungaşii Romei, cari petrec prin cârciumi şi diferite loca luri şi caută să jefuiască pe străin. Vizitatorul obosit ar dori să se odihnească şi se duce să îşi găsească hotelul cu camera sus, într’o stradă aşa de strâmtă că poţi întinde mâna vecinului de peste drum, cum de altfel se văd asemenea slrade şi aslă-zi în Neapole şi Veneţia.—Abia culcat începe sgomotul străzii, mult mai mare ca în tim pul zilei.—Care mari încărcate cu blocuri de marmoră, lemne, cărămidă, etc. se duc spre construcţiunile care, Ia Roma, se ' fac în fiecare an. Aceste care odorogesc pe pavagiul stricat, scârţâe grozav şi îşi fac loc printre pietroaiele de trecere. Vizitii plesnesc din bice şi îndeamnă, cât le ia gura, vitele cari cad sub greutatea poverei ce trag. Când se întâlneau două care, atunci întreaga stradă se cutremura de sgomot, şi locatarii, enervaţi, aruncau după- ferestre' în stradă, cărămizi şi, oale, fără . săvse uite Ia trecători. De aceia nici nu se făceau reprezen taţii în timpul nopţii, ci ziua când strada era mai liniştită. — Proprietarii îşi aranjau odăile de dormit mai îri fundul curţii, iar pe cele dela stradă le lăsau de închiriat celor săraci şi neştijtori de şi, după arătările celor vechi, chiriile nu era mai mici ca cele-de azi şi nici proprietarii mai buni. De aceia li nii omeni simţitori dar săraci, nu pot trăi în Roma ci caută locuri mai liniştite. Juvenal nu pleacă cu mare regret în Africa, iar Marţial caută să fugă în Spania. Soarta monumentelor Romei duoă căderea Imperiu lui.—-încă din timpul ultimilor împăraţi, monumentele Romei începură să se deterioreze şi nimeni nu le mai'putea resta ura. Un cutremur îngrozitor în 442 d C..dărâmă o mulţime de temple şi portice, după ce Alaric prădase Roma în 410.— In 445 Vandalii jefuiră cumplit Roma. Cu această ocaziune Genseric, conducătorul Vandalilor, a încărcat corăbii întregi cu monumente şi cu podoabe din temple spre aşi împodobi ca pitala sa din Africa.—Teodoric fu uman cu monumentele ro mane, dar nu încercă să le restaureze.

Papii însă nu fură cruţători cu monumentele vechi. Pe u-

29 nele le distruseră, pe altele le transformară în biserici. Astfel templu lui homulus din for, fu dedicat sfinţilor Cosma şiDamian. O parte din curie fu transformată în biserica Sf. Adrian. Aceiaşi soartă are templul Yenerei şi Romei transformat în Sancta Francesca Romana, al Faustinei în biserica St. Laurenţiu şi chiar basilica Iulia deveni birou papal. Pe Capitoliu, în locul templului Juno Moneta se ridică as tăzi, falnica biserică Sta. Maria Aracoeli.—Din templul luiJupiter Gapitolinul nu se mai vede astăzi nimic, ci în locul lui este palatul Caffareli, reşedinţa ambasadei germane, După epoca lui Carol cel Mare, opera de distrugere con tinuă: Un exemplu ajunge ca să ilustrăm aceasta. Papa Adrian I (772 — 795). voind să zidească biserica S-ta Maria în Gosmedin, de oarece era ameninţată de un zid al circului ma xim, chemă poporul, puse foc, îl dărâmă şi întrebuinţa mate rialul la facerea bisericei.—Clădirile mari ale Romei deterio rate de cutremure şi incendii, deveniră adevărate cariere pe cari le explotau nobilii, rude de ale papilor. De asemenea o mulţime de material fu luat din for pentru clădirile papale, ' aşa că s’au găsit cuptoare de var în templul Venerei şi Ro mei şi în basilica- Aemilia. Palatele imperiale după Palatin abia ţinându-şi zidurile, deveniră locuinţe pentru servitorii şi scriitorii papali. Ultima năvălire a Normanilor sub Guiscard în 1084, pre făcu în cenuşe tot ce le eşi înainte. Peste for se aşează o tăcere mormântală. Nici măcar numele nu-i fu păstrat. O grămadă de ruine peste care se arunca materialul netrebuincios scos dela clădirile din oraş, făcu ca în curând, să crească o iarbă bogată pe care o păşteau vacile, de unde campo vaccino, numele pe care îl poartă forul în evul mediu.—Nu mai era acum nici o urmă de viaţă, parcă nici odată nu existase şi numai fluerul trist al păstorului, făcea să trezească, arcul lui Septimiu Sever sau ruinele templului lui Saturn, îngropate pe jumătate în pământ şi să-şi amintească de animaţia ce era odinioară în jurul lor. Tot asemenea pe coasta Capitoliului, pe unde odinioară urcau falnicii triumfători, ducând după ei legaţi pe regii lumii, păşteau liniştite oile şi caprele neşti utoare de nestatorniciile omeneşti.

Lăsând la parte încercările din secolele trecute de a desmormânta antichitatea romană, secolul XIX este cel care a

—

30 contribuit mai mult la desgroparea trecutului glorios ai iumei vechi şi acum toate naţiunile culte dau contribuţiunea lor ma terială şi intelectuală pentru descoperirea unor ruine, cari ne arată ce au fost odată şi cari luminează aşa de mult istoria. &

PARTEA II. ANTICHITĂŢI PRIVATE. Casa Romană.—Nu putem şti cu siguranţă cum erau ca sele primilor Romani; in tot cazul fiind un popor de ţărani, casele lor erau nişte locuinţe de ţară, nişte colibe de formă V

A r

\\ :

iţ

»\

wf if

TirapliUU

rotundă acoperite cu stuf, aşa cum se vedea, încă în timpul imperiului, coliba lui Romulus pe Palatin precum şi' forma templului Vestei în for. Asemenea dacă privim urnele fune-

31 rare găsite în necropolele cele mai vechi, * ne putem face. o idee de forma vechilor case romane cari se numeau tuguria, casae. Aceste colibe erau rotunde cu pereţi de pământ sau de nuele împletite şi lipite cu humă, cum se,fac şi astăzi de către ţărânii noştri, iar acoperişul era ţuguiat la vârf şi aco perit cu trestie sau paie. Ferestre nu aveau ci lumina venea pe uşe, pe unde eşia şi fumul vetrei. Resturile de locuinţe descoperite în ultimele timpuri pe Esquilin, ne arată că aşa erau locuinţele primitive ale Romanilor. In curând ele se trans formară* devenind dreptunghiulare cu pereţi de cărămidă ne coaptă (parietes latericii) pe temelii de piatră, iar drept acope riş avea şindrilă (scandulae).—Casele erau izolate una de alta, căci nici nu se putea altfel, cu coperişul lor primitiv, care lăsa apa să se scurgă de patru părţi (tectum pectinatum sau testudinatum) şi cu credinţa religioasă prevăzută şi în legile celor 12 table, de a lăsa în jurul casei un interval ca de un ■ metru (ambitus).—Când s’a introdus pereţii comuni, adică când casele s’au alăturat nu putem şti, probabil că atunci când ele s'au îmulţit şi când locurile s’au scumpit. Cu această ocaziune s’au modificat şi acoperişurile oblice de până acum, per miţând ca apa să se scurgă în Atrium, ci nu pe streaşini ca până acum. F.ste de observat că la Roma nu aveau nici o casă din tim pul republicii aşa că nu avem de cât mărturia autorilor vechi iar descoperirile din urmă dela Pompei, ne au arătat adevă rate case romane, nu greceşti cum s’a crezut.—Yom descrie deci o casă Romană aşa cum era la începutul imperiului, sau în ultimele timpuri ale republicii. La stradă casele romane dacă nu aveau prăvălii, nu pre zentau nici o altă deschizătură sau curte, de cât intrarea (ostium din os.) la care ajungi urcând 2 sau trei trepte. Spaţiul coprins intre cei doi stâlpi din stradă (antae) şi uşe formează la unele case ceia ce se numea vestibulum (din ver[o]-stabulumt vero poartă cf. osc. verehia). La început vestibulul era foarte mic, dar mai târziu se făcură mari ca să încapă mulţimea clienţilor, cari veneau să salute pe patron şi aşteptau aci să li se deschidă uşa ca să intre în atrium. Despre vestibulele împăraţilor şi generalilor.se povestesc minunăţii. Aci se îm podobeau pereţii cu arme şi trofee, se puneau statui, fascele lictorilor la magistraţi, etc.—Pe casele cari nu aveau vestibulul

/ ■

se găsea uneori numele proprietarului sau urări de fericire ceh hic habitat felicitas, nihil intret mali, sau pentru paza de foc (ijnprecationes incmdiorum) ca: arse verse—averte ignem (îndepărtează focul) iar dacă erau prăvălii se aflau afară diferite firme, din cari multe ni s’a păstrat. Se pare că vestibulul este ’o rămăşiţă a timpurilor vechi, cănd ţăranii romani îşi creşteau animalele şi pasările nu îndărătul ci înaintea casei, cum de altfel obişnuesc şi ţăranii germani din zilele noastre.—Cel care trece pragul casei zăreşte uneori în mozaic formula de salutare [salve) sau: otiosis locus hic non est, discede morator, iar deasupra uşii o pasăre vorbitoare (pica salutatrix) întâmpină pe musafir cu grecescul Xatpe (haire==salutare). După vestibul ajungem la uşa propriu zisă (jaruia) care se compune din pervazuri (postes) praguri (limina) şi canaturi (fores valvae). Uşile erau de lemn, unele ferecate cu alamă sau împodobite cu fildeş.— Erau şi uşi cu zăbrele (fores clatratae). Uşile erau aşezate în găuri făcute în praguri (foramina), prin ajutorul unQr cepi de lemn tare (cardines).—Din cauza aceasta uşile'scârţâiau grozăvia închidere şi deschidere (crepare). U-şile se deschideau înăuntru, iar îh partea din afară erau prevăzute cu câte un inel (ansa), legat de podoabe frumoase de bronz fixate în uşe.—Acest inel, lovit de uşe, servea şi ele sonerie (pulsare).—In genere uşile nu se încuiau de cât noaptea, căci ziua portarul era lângă uşe. Din anticitate avem o mulţime de feluri de încuetori din care cea mai simplă era sera, un lemn lung care se fixa în prevazurile uşii, cum se vede şi la casele ţăranilor noş tri (seram ponere, obserare-a încuia şi seram removere sau reserare a des cuia).—Alte încuetori erau verticale, fixându-se în praguri (pessuli, oppessulare) precum şi verigi cari fixau uşilela mijloc (repagula). Chei (clavis) şi la căte (claustrum) avem destule prin toate muzeele şl nu mai insistăm asupra lor.

Gând am închis uşa după noi, trecând printr'un mic cori dor (fauces) ne găsim în atrium, unde inscripţiunea după prag Cave canem, ne face atenţi de şi câinele negru, legat în lanţ este numai în mozaic. — Aceasta reprezenta un vechi obicei când portarul (ianitor ostiarius) care are cabina (cella) alături, avea şi câinele legat lângă el —Atrium, cuvânt de origină etruscă, era partea cea mai principală a unei case şi adesea ori se identifica cu casa cum ne arată numeroasele numiri ca: atrium Vestae, atrium Libertatis etc. în loc de domus. In atrium era odată vatra pe care se întreţinea focul nestins al casei şi fiind-că fumul eşia greu, inegrea pereţii atriului, de unde mult timp s’a crezut ca îi vine numele. Aci stau mu safirii, se gătea şi se mânca. Larii şi Penaţii, zeii casnici îşi

33 aveau tot aci locuinţa şi pater familias le aducea sacrificii. Tot aci matroana romană torcea şi ţesea înconjurată de ficele şi sclavele sale şi în acest spaţiu se afla şi camera de cul care cu lectus genialis, precum şi măscile înegrite de fum ale strămoşilor (imagines funiosae). In acoperişul atriului era o mare deschizătură patrată numită compluvium, prin care se scurgeau apele provenite din ploaie într’o cavitate corespunzătoare pe pământ, numită impluvium. Se deosebeau 4 feluri de atria. 1 )Toscanum sau tuscanicum, când acoperişul era sprijinit pe grinzi 2) Tetrastylum când era sprijinit pe patru coloane.3 Corinthium,când mai multe rânduri de coloane suportau compluvium şi în fine 4) Testudinatum când era cu totul închis.—Pe unde venea lumina cu acest fel de

S-l s 1 IJct/i/nifti m-

fs. K

IC=

cea. mai

o ce catee

atrium nu putem şti; foarte probabil însă că pe ferestruica dela uşe.-La aceste feluri putem adăoga atrium displuviatum, când coperişul nu făcea pantă spre conpluviumci spre ziduri undeapa se scurgea prin tuburi. Aceste două din urmă erau foarte rari.—De oarece atriul era la mijloc descoperit se mai numea şi cavaedium (cavum aedium). La casele ce ni s’au conservat în mijlocul atriului numai este vatra %ci o masă de piatră (cartibulum) aşezată lângă impluvium, pe nişte picioare lucrate artistic. Totuşi s’au găsit, în Atria din Pompei lararia, precum şi case de bani (arca). Apa din impjuvium este dusă prin canale fie afară, fie într’o 3

;

hasna*Adesea în' impluviu se găseau figuri cari, aruncau apa ce cădea în ploaie răcoritoare in basinuri scumpe. In jurul atriului caselor modeste, erau grupate diferite camere pentru dormit, lucrat şi mâncare, care toate dau în atrium de care nu erau despărţite de cât numai printr’o per dea. In casele mari însă, atrium devine un salon plin de pic turi măreţe, de statui artistice, de busturi sau medalioane cu măscile strămoşilor (clipeatae imagines) şi coloane cu inscripţii (tituli) cari amintesc faptele membrilor familiei. In fundul atriului sunt două camere la nivelul celorlalte, cari rămân deschise în atrium şi cari se numesc alae. Ele erau ocupate cu diferite obiecte de ornamentaţie: arme, tro fee etc., dar nu rare ori serveau şi pentru gospodărie. Tot în fundul atriului între cele 2 alae şi corespunzător uşii de intrare, era tablinum, care în timpurile mai vechi ser vea ca sală de mâncare, iar mai târziu ca birou stăpânuluiAci magistratul îşi ţinea arhiva iar cămătarul casa cu bani. In spre atrium tablinum nu aveaţi de cât o perdea despărţi toare, în spre peristil erau însă uşi. De şi prin tablinum se putea trece uşor în grădină (peristylium, hortus) totuşi ca să nu deranjeze camera erau două coridoare ffauces) de o parte şi de alta a tablinului, prin care ajungeai în grădină. Romanii erau foarte iubitori de flori şi verdeaţă, de aceia chiar casele cele modeste au câte o grădiniţă (viridarium). — Pentru a avea totdeauna umbră şi răcoare plăcută se fă cea în jurul grădinii o colonadă (peristylium, xystas), descope rită sus, cu basin la mijloc (piscwa), cu fântâni ţâşnitoare, bos chete şi straturi de flori, pomi şi bănci pentru repaos. Printre coloane se aflau statui, iar peretele din fund era uneori pic tat cu peisage, a căror perspectivă părea că măreşte grădina. In jurul peristilului se aflau aranjate camerele pentru di feritele trebuinţe, numite cu un cuvânt conclavia cum zice Festus, «quae una clave clauduntun —Aci se aflau, când nu erau in atriu, camerele de dormit (cubicula) diurna şi nocturna (şi dormitoria).Unele dormitoare aveau o săliţă alăturată unde sta sclavul stăpânului (cubicularius)—In Pompei camerele de dormit sunt strâmte, cu paturile vârâte în nişte scobituri în zid, cu mozaic pe jos, cu plafonul cam boltit şi cu -pereţii de

cele mai multe ori pictaţi.

Sălile de mâncare na au un ioc fix ci uneori sunt pe lângă tablinum, cum sunt triclinia hiberna, mai expuse soarelui sau mai adăpostite de frig, pe când triclinia aestiva erau la locuri umbroase, cu deschideri largi, cu fântâni şi verdeaţă în apro piere, cum erau aşa numitele nimphaea. Tot camere trebuincioase menajului erau cele pentru ser vitori (cellae servorum) cari ' erau vârâţi uneori prin cămăruţele

HortuS

J-tsicÂ. • ->U-U7T%

) Jaf?t -- 6tna , Jbmt'nc

Planul case.

din Pompei.

mici şi întunecoase din peristil, iar dacă casa avea etaj, scla vii locuiau sus. Bucătăria (calina, coquina) era de zid în forma cuptoarelor noastre dela ţară şi se găsea în partea retrasă a peristilului şi foarte rar în atrium. Cuptorul servea pentru copt prăjituri iar oalele se ferbeau direct pe foc, dar aveau şi pirostii. Co*

. i

şuri nu prea existau ci fumul eşia pe ferestre —Pentru scursul apei murdare aveau confluvia sau fusoria, un fel de tu buri de scurgere. De când atriul numai era altarul familiei, Larii şi Penaţii aveau capelă specială, într’un colţ al a'lriului (in alae), In peristil sau chiar în bucătărie, cum se vede la unele case din Pompei unde se recunoaşte că era lararium după un şarpe zugrăvit reprezentând geniuş loci. Unele capele erau foarte bo gate, cu slatui scumpe de zei, de eroi. sau oameni mari. Se povesteşte că Al. Sever avea In capela sa pe Abraham şi pe mântuitorul Christos. Lângă bucătărie erau şi latrinele (latrina, sella, lasanus (grec) mai târziu secessus de unde ital. cesso), cari de mulle ori se prezintă canalizate şi bine construite, dar unele sunt numai o gaură în comunicaţie cu o groapă mare (sterquilinium). Că mările nu lipseau caselor romane (cella promptuaria, penaria). Camere pentru băi se găsesc chiar în casele cele mai mo deste. Ele se numeau la început lavatrina, dar mai târziu acest cuvânt fu înlocuit cu grecescul balanum — In timpul imperiului băile particulare se întreceau în lux cu cele publice. Cel care voia să primească oaspeţi mulţi în casă şi sădea mese strălucite îşi făcea câte o sală mare, susţinută pe co loane de marmoră de preţ, şi care se numea cu grecescul oecas. Arhitectul Roman Vitruvius deosebeşte 4 feluri de oeci. In casele mari mai erau câte unul sau 2 saloane (execlrae), săli de întrunire şi de conversaţie. Dragostea cea mare pentru ocupaţiunile intelectuale ce coprinsese pe Romani, mai cu seamă dela contaclul cu Grecii, ii făcură să aibă camere speciale pentru pastratul cărţilor (bibliothecae) precum şi pentru păstratul tablourilor de pi*eţ (p//zacothecae). Pentru exerciţii gimnastice Romanii avea în case (palestrae), pentru jocurile cu mingea spherisleria iar pentru jocurile de noroc aleatoria. Unele case păstrau încă vechiul obicei de a avea o odaie pentru facerea pâinei (pistrinam) şi un cuptor alăturat (fornax) cum se vede la casa lui Pansa din Pompei. Uneori casele aveau două atriuri, iar înapoia primului peristil se mai afla încă un al doilea sau o grădină (viridarium)-

''CT-v -

Beciurile (hypogaeci) erau rare la Roma, căci vinul pus în amfore era conservai în camere speciale, expuse la fum.

r ‘ÎJo'l^

__ _—,—

0~>

îifijH. * •U.77t.

t\r=\

a vCT) ^'J^c^7rz

3 DK

c=D fflcLTud?casec da

âc

I 38 Cele mai multe case din Roma erau cu mai multe etaje cari nu erau suprapuse în totalitate peste etajul de jos, ci eşite in afară ca nişte balcoane (maeniana). — In etaj erau ca-

'C C

■tfyt'H/WWV

n, V <JuOJL>

ta -» ^ccuLvui/ |v- x,

V, 0

|3 t- •i/nXf</wUV' & CAA&cOuLxm/ HÎ h*MXkI<VtOcv 9C- Ca-vn^oA'

« »n*<î

Ij-tkulw Jvw 3x?v/v|KV

merele de dormit ale sclavilor şi copiilor, precum şi camerele de lueru (ergastula). Uneori pe acoperişul lat al casei se for-

39 mau terase împodobite cu plante [solarium) pe care serepauzau stăpânii. De multe ori etajele de sus se închiriau, totuşi exis tau casespeciale de închiriat formând mahalale întregi numite insulae. Pentru ca să ne facem idee despre casele romane, am dat aci planul câtor va feluri de case romane. O casă avea trebuinţă să fie îngrijită şi curăţenia ei nece sită o mulţime de sclavi cari aveau tot felul de atribuţiuni. Afară de cei pe cari i-am menţionat avem pe atriensis, care era şi un fel de intendent al gospodăriii. Pentru ţinerea so cotelilor şi a comptabilităţei erau dispensator şi procurator. Pentru măturat, afară de atriarii mai erau scoparii, pentru căra tul lemnelor şi grija focului,/ocarii etc. Mai târziu găsim o mul ţime de numiri pentru diferite servicii ca: diaetarius, sclav su praveghetor, servus ab hospitiis, pentru serviciul oaspeţilor, a sacrario, ad imagines, pentru în grijirea altarului şi a statuelor. 0 mulţime de tabularii şi adjutores pentru arhiva stăpânu lui, apoi servus a bibliotheca, a pinacotheca.—Petroniu verbeşte şi de circitores, un fel de gardieni. Vilele Romane.—Casele de ţară ale Romanilor (villa rus tica) nu erau decât nişte anexe puţin importante pentru oexploataţiune agricolă întinsă. încă de timpuriu insă Romanii începură să-şi clădească în locurile frumoase ale Italiei, la munte sau pe ţărmul mării, adevarate castele cu ziduri groase şi turnuri înalte, cu parcuri întinse şi pregătite pentru tot fe lul de distracţiuni.—De aceia aceste vile, cari nu mai aveau aface cu lucrul câmpului, nu se mai numeau rusticae şi urbanae. Cea mai veche vilă urbană pare a fi fost a lui Scipio în tâiul African la Linternum (în Campania), construită din blocuri de piatră, gata de apărare contra unui atac din partea inimi cilor săi politici.—Pe vârfurile înălţimilor dela Baiae se găseau vilele lui Pompei, Mariu, Cesar. Cu toate acestea vila lui Cato păstra aparenţa primitivă şi, cum spune Aulu Geliu, nici mă

car nu era lencuită. Varo asemenea ne dă exemple de vile modeste.

40 In ultimele timpuri ale Republicii vilele sunt în splendoare. Luculus îşi făcu o vilă splendidă la Tuseulum iar Cicero avea vile cu opere de artă în diferite părţi ale Italiei. Verres jefuia Sicilia. de podoabele sale artistice ca să-şi împodobească vilele şi palatele sale. Astfel vilele deveniră nişte mici orăşele în cari Romanii veneau să-şi petreacă zilele călduroase ale ve rii, părăsind clima nesănătoasă a Romei. Un plan al unei vile rustice cum era la început nu avem, dar din spusele autorilor cari au scris despre agricultură, ne putem face o idee.—Vila rustică se compunea din două curţi (cohortes, cortes), cea dintâi care coprindea clădirea propriu zisă şi curtea din dos care coprindea grajdurile, coşerile, coteţile etc.—In fie-care curte se afla şi câte un lac pentru adăpatul vitelor sau pentru muiatul inului. — In ceia ce priveşte casa propriu zisă, nu era ceva deosebit ci consista adesea dintr’o mare bucătărie, culina, in care se gătea mâncarea şi sc odih neau sclavii.. O locuinţă proprie pentru stăpâni nu eră şi nu exista niciatrium aşa că lumina venea prin ferestre sau pe uşe. In etajul de sus se aflau camere speciale pentru păstratul vinului (apotecae), căci se credea că, fumul care trecea pe acolo, influenţează asupra calităţii. Villicus avea supravegherea casei şi sta cu locuinţa lângă poartă ca să observe cine intră şi ese, iar procurator, care locuia în etajul de sus, ţinea socotelile moşii.

Alături de bucătărie care avea pereţii sparţi se aflau coşerile boilor (bubilia) şi grajdurile cailor (equilia) prevăzute cu ferestre care vara se deschideau iar iarna se închideau. Tot locuri separate aveau oile şi caprele [ovilia, caprilici). In partea de est a bucătăriii erau coteţele găinilor (gallinaria), cărora se zice că le prieşte fumul. Pentru porumbei se făceau tur nuri (columbaria) pe acoperişul casei, sau în altă parte. Tot lângă bucătărie era o cameră pentru teasc itorcular) unde se presau măslinele pentru facerea untdelemnului, sau se tescuiau strugurii.—Lângă această cameră era,başca {cella vinaria), unde se lăsa să fiarbă vinul, care apoi era transportat în apothecae. In cella olearia se păstra untuldelemn. Grâul se păs tra în granaria sau horrea (magazii), pe când celelalte cereale se păstrau la etaj în tabulata. Fructele se păstrau intr’o ca meră specială de piatră şi boltită [oporotheca), ca să nu se usuce prea tare. In curte se afla aria (area) pentru treerat, cu un şopron in apropiere pentru adăpostit grâul (nUbilarium) de

41 vreme rea şi o. cameră unde se întindea înainte de a-1 duce • , la magazie. Afară de acestea mai erau camere pentru instru mente agricole şi pentru .sclavi. Pe lângă vilă mai era şi un ergastulum, loc de pedeapsă pentru sclavii condamnaţi la munci grele, de ex.: să macine într’o cameră subterană, etc.—La unele vile se mai menţionează şi o infirmerie pentru sclavii bolnavi (valetudinarium). — Negreşit că cele descrise formează planul unei vile model, aşa cum îl doreau autorii de scrieri agronomice iar nu cum .existau în realitate. Un frumos exemplu de villa rustica găsim la Boscoreale', lângă Pompei, ai cărei proprietari se ocupau cu cultura viei şi a măslinului.

.o* o E o

Cu X3 CT)

â £ o

£ •o o

□

li r

Autorii nu ne dau planul unei vile urbane tip, de aceia tot • ce ştim este din descrierea literaţilor, cum de ex : Pliniu cel tânăr şi alţii, precum şi din ruinele vilelor romane ce se gă sesc răspândite pretutindenea. Dacă la villa rustica nu se caută poziţiunea, la vila ur bană era condiţiiine esenţială. Un deal cu păduri în apropiere, un munte, un ţărm de mare sau un râu care să şerpuiască la poalele vilei, erau poziţiuni atrăgătoare pentru construcţiuni. Uneori se căutau poziţiuni apropiate de oraştvillae suburbanae, de aceia la Tibur, la Tusculum etc.' găsim numeroase .ruine de vile romane. Cele mai multe din vilele urbane dau din intrarea principală în peristil fiind lipsite de atrium sau avându-I perdut In mulţimea încăperilor. Astfel la o vilă urbană găsim: hale cu coloane, care formau locuri de preumblare (ambulationes) umbrite sau descoperite după cum era timpul, unele de dimensi uni .colosale, aşa că se putea preumbla cu trăsura. Se mai pomeneşte şi de cryptoporticus, un coridor cu coloane ca acela care era la palatul lui Caligula după Palatin. Somptuoase erau şi sălile de mâncare, unele spaţioase cu ferestrele către poziţiuni pitoreşti, altele mai mici pentru cercuri mai restrânse. Băile ce Romanii instalau în vile erau renumite prin frumuseţea şi luxyj lor. Etajele de sus erau prevăzute cu turnuri de înălţimi considerabile, ofereau vederi în depărtare, precum şi diferite camere. Tot ce găsim la vila rustica ca gospodărie, găsim şi la vila urbană, dacă # este aşezată pe moşie.—Astfel avem: grajduri pentru cai, coşeri pentru boi, instalaţiuni speciale pentru creşterea pasărilor de tot felul, lacuri pentru peşti şi parcuri pentru animale sălbatice. Locuri speciale pentru stupi, precum şi pentru creşterea iepurilor şi chiar a melcilor.

Intr’o climă caldă ca a Italiei, grădinile erau foarte dori le de aceia, dacă în oraş era greu să ai o grădină, pe lângă vi lele bogate grădinele frumoase erau o splendoare. La înce put grădinele se mărgineau mai mult-la cultivarea legumelor, a fructelor şi puţine flori. Mai târziu ele deveniră un lux şi Luculus îşi făcu pe Pincio o grădină după modelul regilor din orient. Din cele descrise de autori vedem că grădinile vilelor coprindeau spaţiuri colosale cu plantaţiuni de arbori, cari al ternau cu boschete de tot felul şi cu pajişti de verdeaţă, cu straturi de flori în forme geometrice, unele mai ridicate de cât drumurile (tori, pulvinus) şi cu plante totdeauna verzi. Arbori colosali erau tăiaţi aşa ca să formeze diferite figuri de oameni şi de animale sau forme geometrice, aşa cum se văd astăzi în grădinile dela Schonbrun sau Postdam. Frumoase erau şi aşa numitele gestatio, un fel ganguri sau alee, unde arborii îşi îmbinau frunzişul şi pe sub cari se preumblau Romanii în lectica

43 sau călări (hippodromus).-j-Mai aveau şi chioşcuri (trichilae sau tricliae) cari se compuneau din stâlpi acoperiţi cu verdeaţă. Tot în grădinile acestea se găseau isvoare, fântâni ţâşnitoare (aquae salientes), cascade, etc. în jurul că rora se aflau bănci şi paturi (stibadium), iar în apropiere peşteri artificiale • (musaea).—Florile ce împodobeau grădinile Romanilor nu erau aşa de multe şi variate ca cele din grădinile şi parcurile de astăzi, dar erau din cele mai frumoase.—Trandafirii cu diferitele lor varietăţi, erau floarea cea mai impor tantă, dar alături se găseau violetele, formând straturi întregi (violaria), ver binele, crinul, zambila, macul, imortelele etc. Dintre arborii de ornament erau frumoşii chiparoşi, mirtul, laurul, bradul, fagul, etc.— Romanii nu cunoşteau serele moderne dar îngrijau şi ei florile şi unele legume in camere de sticlă, aceasta negreşit mai târziu când sticla deveni mai comună. Cu îngrijirea grădinii şi a plantaţiunilor era însărcinat un sclav topiarius cuvânt grecesc care, mai târziu, fu înlocuit cu hortulanus.

(DE CITIT).—Ornamentaţiunea interioară a unei case romane. — La început nu trebue să ne aşteptăm la vre-un lux in casele romane, ci ele se deosebeau tocmai prin sim plitatea lor. — Păreţii erau văpsiţi cu var (dealbcire) şi tocmai prin sec. II a. C. începură să fie ştucuifi (tectorium — ştuc) şi pictaţi.—Ca să dea mai multă strălucire pereţii se lustruiau de Către politores şi apoi se pictau. Mai târziu, sub influenţa greacă, plăci de marmoră (crustae marmoreae) de diferite cu lori, cu incruslaţiuni în diferite forme (abaci, orbes) acopereau pereţii şi coloanele din peristil şi atriu. — Cel dintâi care în trebuinţa acest fel de ornamentaţiune fu Mamurrci, partizanul lui Gesar, în palatul lui după muntele Caelius. Alabastrul, por firul, granitul, aduse din toate părţile lumii, veneau să împo dobească casele romane. Pe pereţi chiar se vedeau ornamen taţii! ni în gips sau stuc aplicate (opus albarium) fie în formă de cornişe (coronae), sau reprezentând ' diferite figuri •(sigilla). Plafonul făcut la început din scânduri simple, mai târziu luă forma unui grilaj despărţit în pal rate (lacus, lacunar, laquearid). — Cu rafinarea gustului se introduse moda de a se face plafoane din lemn scump de cedru sau da fildeş cu diferite sculpturi în lemn pe care Romanii le aureau.—In sălile de mâncare se obişnuia ca acele patrate sau căsuţe să se facă mobile şi pe acolo se aruncau oaspeţilor diferite sur prize sau se împrăştiau parfumuri. Aşa se zice că erau pla foanele în domus aurea a lui Neron etc. Podeala (solum) la început era din pietriş sau din humă (pavimentnm,—pavire) sau chiar din piatră patrată. Mai târziu se amesteca în masa din care se făcea pardoseala a diferite bu-

44 căţi de cărămizi sau scoici (opus ruderatum), sau cioburi de oale (opus testaceuin sau signinum dela oraşul Signia în batiu, unde se fabricau oale), sau chiar bucali de marmoră (opus marrnoreum]. Se mai obişnuia să se paveze cu cărămizi sub ţiri aşezate în colţuri de unde şi numirea de pavimentum spicatum (în forma de spic) sau cu bucăţi de marmoră.în formă de figuri geometrice opus sectile.—Lucrările în mozaic se per fecţionară din ce în ce şi de şi introdusejprin Greci, din 0rient, numai în sec. II a. G. deveniră obişnuite şi la Romani. Cel mai simplu mozaic era pavimentum tessellatum, format din bucăţele pătrate sau rombice de marmoră (tesserae sau tessellae rar crustae) aşezate unele lângă altele ca parchetul nos tru. — Când mozaicul deveni mai fin, adică se făcea din pie tricele mai mici, mai variate la colori, reprezentând diferite fi guri de plante, animale, sau oameni, atunci se numi opus vermiculatum care e tot una cu lithostrotum, de şi unii consideră pe acest din urmă ca un fel de mozaic de sticlă.—Mai târziu se numi opus musivurn (museurn, musium), cuvânt de origină obs cură care a dat mozaicul nostru. — Se mai făcea pavimentum scalpturatum, format din bucăţi de sticlă de diferite colori, se parate între ele prin pietricele lucrate sau scalpturae. In fine • mai găsim pavimentum Alexandrinum, când pe un fond alb se puneau pietre negre şi roşii. Toate aceste mozaicuri se făceau cu multă preciziune dar şi cu multă greutate. Pietricelele erau alese şi potrivite la coloare, aşa ca să dea nuanţa obiec tului din pictură. Adesea se îngropau tablouri (emblema), peste care se aşeza un mozaic de sticlă ceia ce se cunoştea la Roma ÎDcă din sec. I. a. C. Obiectul picturilor din mozaic este foarte variat. De preferinţă subiectele erau din mitologie, dar şi din istorie, din viaţa.zilnică şi chiar peisage găsim pe multe mo zaicuri—Pentru sofrageriile elegante aveau un gen deosebit: usgroton (aoa.o«tov nemăturat), invenţiune din Pergăm. în care mozaicul reprezenta pe un fond alb sau gri, tot felul de resturi de masă ca. oase de peşte sau de pasări, scoici, diferite legume, foi de salată, etc cari iţi păreau că sunt resturi dela masă. Mosaicun s’au găsit în foarte multe locuri şi avem peste

2000 exemplare găsite nu numai în Roma ci şi la Pompei, Erculanum. în vila lui Adrian, în Africa de Nord şi în fine ori unde au fost aşezări romane mai însemnate. Ferestre şi mijloace de încălzit.—Etajele de jos aleca-

45 selor nu cunoşteau ferestre (fenestrae, luminator) ci numai eta jele superioare, lucru ce se vede la majoritatea caselor din Pompei.—La vile unde era spaţiu mai mare şi vecinătatea ca selor permitea, existau ferestre şi la etajele de jos. Ferestrele se închideau cu gratii (fenestrae clatratae) sau cu obloane'şi numai mai târziu găsim ferestre cu un fel de piatră transparentă (lapis specularis) şi în fine cu giamuri (vitrum).—La început ferestrele erau mici ca nişte spărturi în zid, mai târzin deveniră mai mari şi mai frumoase, cu gea muri în rame de lemn sau bronz, cum ni s’au păstrat la Pompei.— Roma nii cunoşteau şi transparentele noastre (vela) cari împedicau lumina prea mare de a intra în casă, cum ne spun Pliniu, Juvenal şi Ovidiu.

Pentru încălzit Romani nu prea aveau nevoie de sobele noastre căci şi aslă-zi în Italia, puţine case au sobe. De aceia Romanii aveau sălile de mâncare pentru iarnă, expuse mai mult soarelui, iar pentru vară umbrite. Cât pentru încălzit ei se strângeau în jurul vetrei din atrium unde ardea focul ne încetat. Romanii cunoscură şi sobe (caminus) ba chiar calori fere (hypocaustum) ale căror resturi se văd în ruinele vilelor din Germania şi Elveţia. Ca aprinzător (ignitabulum) Romanii întrebuinţau cremenele cu oţelul sau frecare a două lemne. Mobilierul.—Cine a vizitat casele din Pompei negreşit că s’a mirat de micimea camerelor.— In adevăr strămoşii noştri nu aveau aceste camere de cât pentru mâncare şi dormit, pe când cea mai mare parte din timp o petreceau fie afară d?n casă în for, pe sub portice, în campi, sau când erau acasă stau în atrium sau în peristil, unde era mai mult aer şi mai multă lumină.—Nu e vorbă că nici acesta nu era plin cu cine ştie ce mobilă, care să amintească saloanele noastre de astăzi. Mobilierul deci era foarte simplu şi putem să-l impărţim în mobile pe care se şedea (sedilia) şi mobile pe care se culca (cubilia). Ga mobilă de culcat era patul (lectus cubicularis) care ser vea şi ca sofa.—Deci patul servea şi ca o canapea pe care se aaşezau la masă (lectus tridinaris), ba chiar pentru scris şi ci tit, căci Romanii de cele mai multe ori, scriau şi citeau cul caţi (lectus lucubratorius)-—Patul mai servea şi pentru înmor mântare sau ardere. Paturile sunt de lemn, îmbrăcate une ori cu fildeş sau sidef şi cu incrustaţiuni de bronz. Ele erau întinse de nişte chingi (fasciae, institae, lora), legate de partea deschisă a patului (sponda). Partea închisă a patului se numea pluteus iar • căpătâiul făcut mai ridicat, adesea din material preţios, se numea fulcrum, /

■C

’

Pe paturi erau saltele (torus) şi perini (culcita, pulvini, cervicalia) îmbrăcate cu stofe de lână, de in sau chiar de mătase. Umplutura (tomentum) era de paie, de fân, iarbă de mare, etc., mai târziu se întrebuinţa lâna, şi fulgii,, ba chiar se menţionează perne umplute cu aer (folles). Peste saltea era ciarceaful pe care se culcau (stragulum), şi cuvertura cu care se învăliau (opertorium) — Pe pat era o cuvertură atârnând în jos (toral). Perdele la pat sunt iarăşi men ţionate cu numele de plaga, plagula. Paturile simple pe cari se culcau scla vii şau oamenii săraci (grabatus) erau ca şi paturile noastre din casele ţă răneşti, din scânduri susţinute pe picioare. Romanii aveau şi diferite sofale unele pe cari stau la masă (lecti triclinares), din cari.se găsesc şi în forma semicirculară, ca un s grecesc (sigma), altele numai pentru repaos: stibadium sau accubitum. Scaunele cari cu un nume generic se numeau sedilia şi a căror existentă în orient şi în Grecia este foarte veche, fură introduse şi la Romani sub di ferite forme. Unele lungi cu sau fără spate, aşezate pe patru picioare erau pentru sclavi sau oamenii săraci (scamnum subsellium) altele mai mici prezentând forme foarte variate, nici o-dată cu spate, erau aşa numitele sella între cari distingem sella curulis pentru magis traţi, sella imperatoria, etc. Scaunul du blu pentru preoţi se numea bisellium. Asemenea mai cunoaştem solium corespunzător grecescului Qpdvo;, pe care sunt reprezentate şezând divinităţile.—Acesta era şi scaunul tatălui de fami lie, era prevăzut cu o treaptă, cu spate şi cu braţe. — O altă formă de scaun era cathedra care avea spate dar nu avea braţe. Era scaunul damelor, al co piilor şi al bolnavilor, dar foarte ade sea se oferea şi vizitatorilor.—Scaune tapisate nu existau dar se puneau pe rini moi deasupra, sau se acopereau cu cuverturi.

Mesele (metisae) serveau pen tru mâncare şi pentru aşezat obiecte pe ele. Unele erau foarte scumpe, făcute din lemn rar, cu diferite incrustaţiuni sau cu vine şi ape. Nimic nu egala frumuseţea meselor de citru (mensae citreae) care de veniseră un lux şi se vindeau cu preţuri exorbitante. Masa ce poseda Cice rone valora 135950 lei. iar o masă a lui Asinius Polio costa un milion de ses terţi (271900 lei). După forma şi întrebuinţarea lor mesele purtau o mulţime

47 de nume ca abaci, delphicae, monopodia etc. Din cauza scumpetei! aceste mese se păstrau acoperite cu un fel de cuvertură, în forma prosoapelor (mantele).

Romani se pare că nu prea avejct^dulapuri a căror primă întrebuinţare de sigur a fost pentru pastrarea uneltelor de gospodărie (armariă promptuaria). — Mai târziu se păstrau şi haine, covoare, bani şi mai cu seamă cărţi. Dulapurile mai mici erau destinate pentru pastrarea măscilor strămoşilor sau ^statuetelor de zei şi se atârnau de păreţi.

y,...

Romanii mai aveau felurite lăzi (arcae) pentru păstrarea veştmintelor (arca vestiaria) sau pentru bani (arca argentaria).—Scrinia era nişte mici du lăpioare in care se păstrau cărţi, documente etc., capsae erau pentru păs trarea rulourilor de papirus iar cistae şi loculi erau diferite coşuri şi cufere. Toate aceste lăzi erau făcute din lemn cu incrustaţiuni de fildeş sau bronz, sau impletite.

Luminatul.—La început negreşit că Romanii auavutdrpt lumină focul din vatră. Totuşi în curând găsiră mijloace de luminat întrebuinţând facle de răşină, lumânări şi lămpi.— Numele comun era lampas de origină greacă, însă faclele se numeau taeda, jax iar lumână rile candelae Lumânările constau dintr’un fitil (funes, funiculi) din măduvă de papură (scirpus) sau din cânepă sau in şi uns cu seu sau ceară. Aceste lumânări (cerei) erau cele mai scumpe şi mai căutate spre deosebire de lumânările ordinare de seu (sebaceae) întrebuin ţate de popor.

Mai întrebuinţate ca lumânările erau lămpile (lucernae, lychni) care serveau în toate ocaziunile. Ele aveau forme foarte diferite şi se ardeau cu unt de lemn sau uleiuri. Aceste lămpi aveau un cioc (rostrum, nasus, myxa) cu o gaură prin care trecea fitilul, un alt orificiu prin care se turna uleiul şi în fine un al treilea prin care se vâra acul pentru a ridica fitilul. Unele aveau 2 sau mai multe fitiluri, (lucerna bilychnis) şi erau sau suspendate cu 2 lanţuri (lucerna pensilis), sau puse pe un suport (candelabrum). La început foarte simple, lămpile devenită luxoase, făcute din metale preţioase, cu reliefuri de figuri de zei sau scene de circ sau teatru, sau în fine inscripţiuni cari amintesc motivul donaţiunei. Pentru aşezarea lumână rilor erau candelabrele din care un număr însemnat s’a găsit la Pompei

48 dela cele mai simple până la cele mai elegante. Romanii mai întrebuinţau şi felinarele în formă rotundă (laterne sau lanternae) cari în loc de sticlă aveau ţiplă sau pânză unsă.—înăuntru se punea o lumânare sau lampă şi se utiliza pe stradă dar şi în casă. Oglinzile (specula) care la noi joacă un rol însemnat, la Romani avea un rol secundar. Mulţi se serveau cu oglinzi de mână,—totuşi existau şi oglinzi de perete la bărbieri şi prin casele mari în care se reproducea figura întreagă.—Unele erau făcute din argint, de sticlă, din metal poleit sau din obsidienă, c piatră foarte lucioasă. De şi Romanii au avut covoare (tapetia) totuşi se menţionează rar despre ele ci mai des despre pei de animale aşternute, cum erau peile de urşi lupi, / l > SAC V"! lei, leoparzi etc. La Romani unde uzul băilor era zil nic nu aveau trebuinţă de lavoare. To tuşi se îetrcbuinţa atât ligheanul care avea o mulţime de nume (lebes, malluvium, trulleum etc.) precum şi ibricul ff (gutturnium, urceus), iar ligheanul pen BĂu ctlYU/f tru spălatul picioarelor era pelluvium, (pelvis).—Vasul de noapte (vas obscoenum) se numea matula sau matella pentru băr- / baţi şi scaphium pentru femei.

■

I: i

•i

i (

I. !

r ‘

Vase.—Vasele Romane erau foarte diferite şi ar fi să no ocupăm spe cial cu ele ca să putem să ne facem o idee exactă. Cel mai mare vas în care se conserva vinul, uleiurile dar şi grâul, era butoiul (dolium) care de cele mai multe ori se îngropa în pământ. Din butoi vinul se scoate în în amfore sau cădi, vase cu două toarte, cari se astupau şi se puneau în nisip spre conservare. Pentru a se servi din amfore cari erau cu fundul ascuţit, se puneau in coşuri sau pe un suportaiincitega), cam cum se ser veşte astăzi vinul din sticlele italiene numite fiasco. 0 amforă era cam 26 li

tri, iar un cadus 391. Cadus, a cărui

49 formă nu o putem preciza, se întrebuinţa şi pentru conser varea untdelemnului, mierei, stafidelor. Mai târziu probabil că acest vas deveni un fel de găleată sau hârdău cum arăta şi cuvântul românesc cadă. Pentru adus apă dela puţ era urna, cu trei toarte, care se purta pe umeri. Ea servea şi pentru adunarea voturilor în adunările populare şi la conservarea ce• nuşii morţilor. Avea capacitatea unei jumătăţi de amfore.— Olla era un vas de diferite forme şi mărimi, făcut din dife rite material uri, pentru încălzitul apei si fertul bucatelor. Ampulla era un fel de vas mic sau o sticluţă în care se conservau uleiuri şi parfumuri pentru to aletă, se identifică cu alabastrum. Pentru băut Ro manii aveau vase de forme şi mărimi deosebite cum erau crateres, vase cu gura largă din care se lua vinul cu cupele [paterae, cgmbiae].—De şi mai sunt încă o mulţime de vase, nu mai citez de cât una care a ajuns până la noi şi anume situla, un fel de ciutură care legată cu o frânghie se lăsa în puţ ca să se scoată apă, (situla derivă din si-num nu cum ziceau cei vechi „quod sitientibus sit apta ad bibendum).

Tot mobilierul din casa unui Roman se numea supellex, iar sclavul care supraveghea se numea supellecticarius sau supellectile. Am văzut că existau mese foarte preţioase.—Tot asemenea erau şi vase foarte preţioase făcute din murrha (spatii de fluor), aşa numitele vasa murrhina, cari ajungeau la preţuri colosale. Cele dintâi vase de acest fel, fură aduse de Pompei din tesaurul lui Mitridate. Titus Petronius (timpul lui Nero) avea un basin de murrha care costa 81.500 fr. Va sele de metal erau sau pura sau cizelate cu metal, vasa coelata.—După cucerirea Greciei şi Asiei nu nu mai vesela era de argint (argentum escarium, potorium) dar şi vasele de bucătărie erau de argint masiv. Pentru mobilierul caselor romane eran ocu paţi o mulţime de lucrători cum erau turnătorii fu2/VUV sores, flatuarii), lustruitorii (tritores), cei cari aplicau reliefuri (crustarii) f ■

Mâncarea Romanilor.—In timpul din urmă al republicii avem o mulţime de date privitoare la nutrimentul Romanilor, dar pentrn timpurile mai depărtate trebue să ne mulţumim cu ceia ne spun autorii de mai târziu.—Se pare că simplii Romani dela început se nutreau cu un fel de terci (puls), cu fructe şi cu legume. [Pnlte non pane vixlsse longo tempore Ro4

■

' T1

mănos manifestum. Plinius XVIII. 83]. Carnea se întrebuinţa foarte rar, numai la solemnităţi şi la sacrificii, iar pâinea fu cunos cută tocmai târziu. Sclavul pisa grâul într’o piuă şi apoi îl plă mădea cu apă. Pela 302 a. C. pâinea nu era de cât o prăji tură şi tocmai după 170 a. C. intră în uzul comun, înfiinţându-se o moară la Roma. In ultimele secole ale-Republicei, Roma nii prin contactul cu. Grecii şi prin întinderea lor teritorială, începură să îşi rafineze gustul pentru mâncare. Dintre bucatele (frumenta) cari se cultivau în Italia încă din timpurile cele mai vechi era alacul (far adoreum, ador) pe care cum am văzut îl pisau şi apoi îl ferbeau cu apăsau îl coceau. Grâul cel bun era tricticum iar secara (secalae) se găsea mai rar întrebuinţată. Orzul (hordeum), ovăzul (avena) şi meiul [inilium, panicum) se întrebuinţau mai mult ca nutriment pentru animale, dar de multe ori şi oamenii săraci mâncau pâine de mei sau de orz. Deci primitivul puls, un fel de mămăligă de făină fu nutri mentul Romanilor înainte de a cunoaşte pâinea. Atunci când în locul râşniţei avem mori, făina deveni mai bună şi avem diferite calităţi de farinae până la cea mai fină numită pollis sau pollen. De aci deci şi diferite feluri de pâine ca: panis acerosus (pâine de urluială), panis plebeius, cibarius, rusticus (din făină cu tărâţe) şi în fine cea mai bună: panis siligineus, candidus, mundus. După forma în care se cocea sau după modul cum se cocea, pâinea purta diferite numiri.—Astfel avem: panis furnaceus (for ma cuptorului) sau panis clibanicius (după ^ÎZoazâ ZOT71C177CI o formă clibanus). Pâinile erau coapte sau direct pe vatră (focarii). sau în tăvi (artop. ticii) Forma pâinii era rotundă cu tăeturi prin mijloc, aşa ca să se frângă în 4 părţi (quadrae-sferturi). Exemplare de pâini se găsesc la muzeul din Neapoli.

Pentru toate aceste feluri de pâine precum şi pentru pră jituri şi plăcinte, existau la Rorpa brutari cari purtau diferite numiri ca: pistores candidarii, siliginarii, clibanarii,pepsiani, dul. darii, placentării etc. Tot brutarii se interesau la început şi de măcinatul grâuluimai târziu

51 ^

găsim Insă şi o industrie a morilor, din cari unele sunt învârtite cu mâna (molae manuariae) altele cu cai sau măgari (molae jumentariae, asinariae) şi mori de apă (aquariae) mişcate de apeducte şi tocmai târziu construite pe malul Tibrului.

Morarii se numeau molitores, molendinarii.—Grâul din Italia nu mai ajungea, de aceia încă de timpuriu Romanii aduseră grâu din alte localităţi. Cei mai însemnaţi negustori erau cei de grâne cari aprovizionau şi statul cu grâul necesar pen tru armată şi diferitele servicii. — Mai târziu se organizară în societăţi protejate de stat formând colegium negotiatorum, frumentariorum. Afară de terciul de făină de care am vorbit şi pe care Ro manii îl mâncau uneori, cu untură de porc, ei consumau multe legume. Cel mai 'uzitat era bobul (fciba) pe care Romanii încă din vechime îl mâncau verde sau uscat (fciba fracta).—Foarte plăcută mâncare era lintea (lens, lenticula) precum şi mazărea (pisum) şi năutul (cicer). — Afară de acestea Romanii mâncau fasole (phasiolus, conchis (verde] precum şi aşa numitul foenum graecum, un fel de plantă aromatică, care ar corespunde cu ceia ce Italienii numesc flnochio. Afară de legumind, Romanii mâncau zarzavaturi (olera) în cepând cu cele mai comune până la cele mai rari. Astfel cei vechi cunoşteau anghinarea (carduus) adusă din Spania, şi sparanghelul (asparagus) care forma o mâncare aleasă. —Apoi mai mâncau ci coare (intubum), nalbă (malva), lăptucile (lactucae), măcrişul (rumex, lapathus), urzica (urtica) etc. Un zarzavat foarte căutat şi care forma alimentul de că petenie al populaţiunei, era varza (brassica, caules, cima) căci cum zice Cato (r. r. 156,1) „brassica est quaeomnibus holeribus autista?'. (DE CITIT).—Mai mâncau Romanii şi pur sau praz (porrum), sfeclă (beta), postârnaci (postinaca), gulii (rapae) morcovi (napus), precum şi răspânditele ridichi (raphanus). După cum astăzi la Români, ceapa şi usturoiul, formează un nutriment de căpetenie, tot asemenea la vechii Romani se întrebuinţa ceapa (cepa, bulbus, scilla) şi usturoiul (alium) foarte mult la populaţiunea de jos, de-şi mulţi autori bles temă pe cel ce a semănat întâia oară aceste plante.—Dintre curcubitacee Romanii mâncau dovleacul (bostanii, curcubita) fiert sau copt, castravetele (cucumis) şi pepenele [pepon, melo-

pepon).—Afară de acestea Romanii mai mâncau ciuperci {/ungi,

5lfo

52 boleti) şi chiar trufe (tuberă).—O mulţime de ierburi (otera odorata, condimenta), erau întrebuinţate pentru a da gust bu catelor.—Astfel autorii ne spun despre anison (feniculurn, anesum), izmă {menta), macul (papaver).—AJte plante aromatice fură introduse de timpuriu în Italia. Astfel pătrunjelul (petroselinum), din Macedonia, chimenul (cuminţim careum) din Caria, cimbrul (thymum, serpyllum) din Atica, piperul din In dia, scorţişoara (cinamomum) din A rablă, muştarul [şinapis) din Egipt etc. Romanii se ocupau mult Ia finele republicii şi în timpul imperiului cu cultura pomilor, căci fructele, fie proaspete, fie conservate, nu lipseau dela mesele Romanilor. De aceia în cepură să perfecţioneze şi să aclimatizeze o mulţime de va rietăţi de pomi streini, aşa că puteai mânca la Roma în pri măvară, pere de Nu midia sau Alexandria şi mere de Siria. Cele mai căutate fructe erau merele (mala) cari, după gus tul, după provenienţa sau cultivatorii lor purtau diferite nu miri,—Tot aşa de preţuite erau perele (pira) cu multele lor varietăţi, precum şi prunele (pruna) din cari unele erau aduse tocmai din Damasc. Nici smochinele (fici) din Italia nu mai erau de ajuns ci se aduceau tocmai din Karia.

Ca magiun plăcut, mâncau Romanii pe cel făcut de gutui [malum Cy~ donium, cotoneum] încă de timpuriu aduse din Grecia.

In sec. I d. C. se introduseră caisele din Armenia (prae~ cox de unde germ. Aprikose) precum şi piersicul (malum Persicum) din Persia. De şi strugurii nu sunt originari din Italia totuşi foarte de timpuriu fură aduşi'din Grecia’şi întrebuinţaţi la mese fie proaspeţi fie ca stafide (uvae passae). Lămâile, portocalele şi mandarinele aşa de obişnuite as tăzi, nu erau cunoscute vechilor Romani. încercări de culti vare nu lipsiră, dar nu reuşiră aşa că lămâii se conservau ca şi la noi în găleţi sau în sere—Tocmai prin sec. IV p. C. se aclimatizară şi aceşti arbori în Italia sub1 numele de citrusj malum citreum. (DE INVaŢAT).—Am zis că Romanii mâncau foarte pu ţină carne şi la început chiar se fereau de a mânca carnea animalelor care ajutau omului la lucru.—Cu timpul ir.s6.caro bubuia, de şi cam grea de mistuit, deveni un aliment obiş nuit la mesele Romane.—Mai puţină şi mai rară era carnea de viţel (vitulina), pe când carnea de miel (agnina), de berbec

53 (vervecina), de capră (caprina) era la dispoziţia tutulor.—f'oarte plăcută Romanilor era carnea de porc (suilla) şi aceştia, ca şi ţăranii noştri, se ocupau cu creşterea unui porc pentru trebuinţele casei şi pentru sacrificii. DE CITIT.—In adevăr carnea porcului oferă cele mai va riate feluri de preparaţiune. Astfel ca ceva deosebit prin gus tul său, se menţionează ugerul scroafei (sumen), ficatul (ficatum) porcilor îngrăşaţi cu smochine uscate, murele (glandulae cervicis) etc. Tot aşa de plăcute erau : burta porcului {abdo men), căpăţâna (sinciput), picioarele (ungulae).—Carnea de porc sărată era lardurn {caro larida), costiţele (offald), şunca {perna sau petaso), şoriciul (calluni).—Foarte căutaţi erau cârnaţii de porc (farcimina), cari se vindeau pe stradă sub diferite numiri ca : hillae, circelli, botuli etc.—Sub numele de isicia Romanii par a fi cunoscut piftia noastră.—Cu timpul strămoşii noştri nu se mai mulţumiră cu porcii din Italia ci, precum noi aducem şuncă din Boemia, tot aşa şi ei aduceau din Gallia, Belgica, Sequana etc. • Pentru vânat, Romanii aveau o deosebită preferinţă, şi când nu-1 puteau prinde prin păduri, făceau parcuri, după moda orientală, unde întreţineau tot felul de vânat.—La în ceput în aceste parcuri se creşteau numai iepuri (leporaria) dar apoi tot felul de animale (vivaria) având şi basinuri pen tru peşti.- Dintre animalele sălbatice preferau mistreţii de Lucarna sau Umbria care erau aduşi întregi pe masă, căpri oarele {damma), iepurii, antilopele şi gazelele (dorcas), măgarii sălbatici (onagri) şi un fel de iepuri (glires) rari, crescuţi în nişte boschete speciale (gliraria). Nu m.- i puţină grije puneau Romanii ca să crească pasă rile, nu numai pentru trebuinţele casnice, ci şi pentru vân zare. Astfel găsim diferite varietăţi de porumbei {columba, palumbus) îngrăşaţi, diferite specii de găini, claponi, etc. şi erau oameni speciali (fartores) cari se ocupau cu îngrăşatul pasărilor. Gâştile erau îngrăşate ca să dea un ficat colosal in nişte instalaţiuni speciale numite chetioboscion, iar raţele (ianates) se îngrăşau în nessotrophion— Acest mod de a îngrăşa pasările fu oprit prin lex Fannia somptuaria (161 a. C.).care căuta să înfrâneze luxul meselor. Romanii căutau şi pasările sălbatice pentru ospeţele lor,

vânându-le, sau hrănindu-le în aviaria. Ca un vânat deosebit

54 ■

erau sturzii {turdi) cari se vindeau câte zece {coroane). -Tot aşa de căutate erau becaţinele (ficedulae), găinuşa (galina rus tica,, lagopus), ba chiar şi cocorul (grus). Dintre pasările rare introduse din alte ţări găsim fasanul {phasianus) adus tocmai după ţărmul mărei Caspice şi păunul (pavo) adus din Persia. Limbile de flamingo (phoenicopterus) erau tot aşa de căutate ca şi carnea acestei păsări. —4—(DE INVAŢAT).—Tocmai târziu Romanii începură să mă nânce peştele aşa că pe timpul lui Catone era scump ca şi boii.—La mesele luxoase se cheltuiau sume colosale pentru a se cumpăra peşti rari şi a-i hrăni în vivaria — Oamenii de consideraţie ca censorui Lucius Licinius Crassus, Luculus, Hortensius, pe cari Cicero îi numeşte piscinarii, instalară bălţi în cari aduceau *prin canale apă din mare, pentru întreţinerea peştilor. Numărul peştilor cunoscuţi de Romani era foarte mare, dar noi vom cita câţiva mai importanţi.—Cel mai că utat încă dela începutul sec. III a. C. era nisetrul (accipinser), care se găsea ca şi astăzi la toate mesele bune.—Alături de aceasta era attilus, cegă din Po care ajungea la mărimi con siderabile. Ţiparul (anguilla) aşa de căutat în Germania, era de puţină considera ţie în Ifalia unde era mai căutat ţiparul de mare (conger).—Ştiuca (lupus) . nu era căutată de cât aceia prinsă în Tibru, inter duos pontes.

Barbunii {mulli) cari de obiceiu erau de greutatea unui kgr., erau căutaţi mai. cu seamă cei ce se prindeau pe coastele stâncoase ale Corsicei.—Un barbnn de 2 kgr. menţionat de Marţial a fost vândut cu 1200 sesterţi, altul de 2'|2 kgr. dă ruit lui Tiberiu, fu vândut de acesta cu 5000 sesterţi. Se menţionează barbuni de 80 kgr. din Marea Roşie, dar de sigur că erau altfel de peşti.—Un peşte foarte gustos era muraena {mreana) care dete porecla familii Liciniilor, din cauza preferinţii ce dau acestui peşte.—Se făceau basinuri speciale pen tru ele şi cele mai bune se prindeau în strâmtoarea Siciliei.— Hortensius era renumit pentru basinurile sale de mrene şi Pliniu spune că a plâns amar când i-a murit una; iar despre Antonia soţia lui Drusus se povestea că punea cercei la mrene—Un peşte ales era rhombas {calcan), care se pescuia pe ţărmurile Adriaticei, mai cu seamă la Ravena şi se ser vea la mesele nobililor şi ale împăraţilor. Autorii (Marţial şi Juvenal) ne spun că Domiţian căpătă un calcan aşa de mare

55 că no găsea vas în care să-l fiarbă şi a convocat senatul ca să decidă cum să-l gătească. Romanii cunoşteau şi ei scumbriile (scomber), sardelele (sardisa) şi lacherda (pelamys=pălămida) pe cari le mâncau- proaspete sau conservate.

Peştele sărat sau conservat ca marinată (salsamenta), juca un rol însemnat în anticitate căci formă alimentul eftin şi preferat al poporului.—Grecii mai cu seamă se ocupau cu prepararea peştelui şi aveau depozite pe lâDgă marea Mediterană, Egeică, la gurile Dunării, Niprului, etc, exportându-1 sub numele de pt^oc (tarichos). Peştele sărat sau marinat, era trimis în butoae sau oale, întreg sau în bucăţi şi era servit la masă dat în undă, de preferinţă cu apă de mare, apoi pus în untdelemn cu oţet şi muştar. Intre preparaţiuni era şi melandrya care, cum spune Pliniu, se asemăna cu scândurile de stejar, şi con sista din bucăţi de nisetru sau lacherdă uscate şi sărate, având asemăna rea batogului nostru.—Romanii mai ştiau să prepare şi diferite sosuri de peşte cari sunt cunoscute sub numele de garum (oxygarum cu oţet, elaeogarum, cu untdelemn) din măruntaele peştilor, formând un fel de pastă muria şi un fel de saramură (allec, allex), din zeama de garum.

Icrele nu se menţionează şi probabil nu se mâncau în tru cât nu se puteau conserva proaspete; în schimb însă Romanii mâncau stridii (ostrea), şi încă din timpul lui Eniu se lăudau cele de Abvdos. Celebre erau stridiile din parcul lacului Lucrin, Avem, Brundisium etc. Cea mai mare parte se consumau la Roma unde se aduceau stridii şi din Elespont, Spania şi Britania. Dar nu numai stridiile erau căutate ci şi sepia şi fel de fel de scoici (conchae), raci (squilla=langustă sau homar) şi melci (cochlearia).

Ouăle erau căutate la Romani, cari le mâncau sau răs coapte (ova dura), sau moi (mollia), sau coapte (assa) şi chiar crud*» (ova cruda, sorbilia). (Albuşul se numea album, gălbe nuşul vitellus). - Cei vechi mâncau brânză (caseus) de vacă şi de capră, probabil afumată (caseus fumosus)-—Brânză bună se aducea din Umbria, Etruria, Galia, din Alpi etc.-Untul (butyrum) nu se întrebuinţa de cât ca medicament, căci Romanii aveau ca grăsime diferite feluri de untdelemn mai cu seamă din Venafrum. Casinum, Picenum unde măslinul înflorea chiar pe timpul Tarquimlor. Se menţionează diferite feluri de unt delemn : Oleum viride din măsline verzi, cibarium şi ordinarium din măsline coapte, etc. Zaharul era cunoscut numai în medicină (saccharum) şi se importa din Arabia şi India ca trestie de zahar. In schimb Romanii aveau aromatica miere

56 din LLymettus şi din Sicilia.—Oţetul se prepara din diferii© ' fructe dar şi din vin. Gel mai tare era adus din Egipt. . Sarea se extrăgea din saline . (salifodinae) ca sare nativă (sal nativus) sau prin evaporarea apei de mare (sa/ facticius). In timpurile mai vechi mâncarea se gătea de către sclavi căci femeea romana nu avea grija bucătăriei. Mai târziu se introduse bucătarul special (coquus) care, în menajurile mo deste era sigur şi se ocupa şi cu facerea pâinei, dar în ca sele mari existau o mulţime de bucătari cu un şef (archimagirus, praepositus coquoriim).—In palatele imperiale se găsea o armată de bucătari cu atnbuţiuni speciale ca: dulciarii, lactarii, libarii, obsonatores (cei cari cumpărau din piaţă), etc. De alt—fel sg găseau şi bucătari de închiriat care stau la macellum sau în forum coquinum şi cari veneau la domiciliu împreună cu vasele şi in strumentele lor.-Proviziunile din cari se preparau bucatele erau unele proaspete altele conservate. Pentru fie care Romanii aveau sclavi s'peciali : servi a frumento, a vinis (cellarius).—Carnea o cumpărau dela măcelari cari îşi procurau vitele fie direct dela producători, sau dela negustori (negotiatores pecuarii, boarii, porcinarii sau suarii, etc.) cari îşi duceau vitele la vânzare în campus pecuarius sau forum boarium. Măcelarii (lânii, confectorarii, măcelării) îşi aveau prăvăliele lor (laniaria, lanienac) unde îşi expuneau carnea, dar existau şi hale (macella) unde se afla carne de tot felul de ani male.—Pentru peşte, piscatores sau piscicapi aveau o piaţă specială lângă Tibru (forum piscarium). Vânzătorii de zarzavaturi (holitores) îşi duceau zar zavaturile lor în forum holitorium (între Tibru şi Capitoliu) iar vânzătorii de legume (leguminarii) aveau specialitatea vânzărei legumelor.

Băuturi.—Laptele era mai mult băutura ţăranilor căci lo cuitorii din Roma nu obişnuiau această băutură. Băutura de căpetenie a celor săraci ca şi a celor bogaţi era vinul (vinum). Via era cultivată din timpuri foarte vechi în Italia meridională şi în Sicilia dar extragerea vinului din struguri este de pro venienţă mai nouă, căci primele libaţiuni se făceau cu lapte — Cu timpul cultura viei deveni comună şi în Latiu, fiind pusă sub protecţiunea lui Jupiter, în onoarea căruia se celebrau de 2 ori pe an sărbătorile vinalia, când flamen dialis deschi dea culegerea.—Nici PJaut nici Cato nu cunosc vinurile Ita liei ci laudă vinurile greceşti iar în medicină nu se întrebu inţau de cât vinuri greceşti din Lesbos, Tasos, Rodos, etc» Negreşit că primele producţiuni de vinuri romane fură rele şi aşa numitul temetum, un vin de proastă calitate, trebui să dispară în curând. Romanii învăţări să facă vinurile după metoadele greceşti, ba chiar aduseră viţă din Grecia, aşa că

57 vinurile romane ajunseră în curând renumite şi în cantitate suficientă spre a fi exportate.-Domiţian opri plantarea mai departe a viilor căci se temea să nu prejudicieze agricultura. O mulţime de varietăţi de struguri se aclimatizară în Italia şi se deosebiau după provenienţă, coloare, gust, etc. Plinius enumără nu mai puţin de 80 varietăţi.—Adesea vinurile nu se considereau după bunătate ci după modă, căci dacăLivia credea că a ajuns la adânci bătrâneţe graţie vinului ce se făcea la Aquileia, August, soţul ei bea cu mare plăcere, vin de Forum Apii.—Dacă Horatiu laudă vinul Cecub din Cam pania şi Falernul, nu tot acest renume aveau aceste vinuri pe timpul lui Plinius căci Începuseră să fie falşificate. Cel mâi bun Falern era de 15 ani, dar se bea şi mai vechi, de şi autorii spun că nu este sănătos.—Ca şi astăzi viile erau răspândite în toată Italia.—Astfel se lăudau vinurile Albane cari erau tot aşa de bune ca şi „vini dei Castelli” de astăzi, precum şi „Lacrima Cristi11 care creşte pe poalele Vesuviului (vinum VesuvianumL—Vinurile Toscane erau mediocre iar cele din viile după Vatican erau adevărată poşircă.—La autorii romani sunt menţionate şi vinurile insulelor greceşti, ale Galiei ale Spaniei arătându-se modul lor de preparaţiune şi de conservare după cum se punea înăuntru var, marmoră, smoală, sau apă de mare. Un alt metod de a îmbunătăţi vinul era transportarea în burdufuri, aceasta însă se făcea mai mult în orient. Ca să se învechească vinul, se expunea la soare şi apoi in amfore se punea la fum aşa că uneori vinul mirosea a fum. Romanii ştiau să facă şi vinuri artificiale (vina ficticia) de care se serveau la gustatio si pe cari le. fabricau, fie din stafide (vinum passum) sau din drojdie cu apă (lora), apoi erau vinuri cu miere (mulsum, melitites).--Vinurile amestecate cu diferite plante aromatice sunt foarte variate şi la Dioscoride si Pliniu găsim o nomenclatură întinsă si reţete variate. Astfel avem un fel de lichior de trandafir, de foi de brad, pelin, dafin, vio lete, maghiran, cimbru, muştar, piper etc. Se făceau si vinuri de fructe, cum se fac astăzi in Germania, cari erau bune si eftinc cum de ex: de mere, de pere, de smochine etc.—Băuturi preparate de cereale nu erau comune în Italia totuşi erau cunoscute la Greci si la popoarele germane si celtice cum arată numele de cerevisia, camum (celtice), zithum (grec). Vinul era conservat in butoaie, cea mai mare parte de pământ (dolia) din cari se umpleau amforele cari se puneau la învechit.—Amforele erau astupate cu dopuri de pământ si pecetluite cu smoală sau gips (oblineregijpsare). 0 mică indicaţie (nota) cu coloare roşie, neagră sau albă, arată provenienţa si vechimea vinului. 0 mulţime de inscripţii de acest fel au ajuns până la noi împreună cu amforele pe cari erau scrise. De ex. RVBR-

58 VET. V. P. CII.=Rubrum vetum vinum picatum CII.=Vin vechi roşu smolit 102 sticle (măsuri), sau se arată numele consulului sub care se umplea (cf. Horaţiu Ode 3. 8. *9). Comerţul cu vinuri era făcut in capitală, de către negotiatores sau mercatores vinarii, cari aveau corporaţiunea Ion—Piaţa in cari se vindea vinul era forum vinarium, dar exista si un portus/vmarius. —In detaliu se vindea vinjri de către cârciumar (caupo).

-R-omane,—După ce arirvăzut ce mâncau Romanii e^teTocul să ne ocupăm si cu mesele lor, cari ajunseseră renumite în toată anticitatea şi pentru care se desfăşura un lux deosebit. Adevărata masă a Romanilor nu era de cât cea după amiază (cenaK totuşi până la acea oră mai aveau încă urmă toarele mese: Jentaculum sau Jantaculum (ser. yantar a se sătura; era gus tarea de dimineaţă, la ce oră nu ştim, dar după presepripţiunile medicilor la B—4 ore după răsăritul soarelui.—Se mânca pâine cu sare sau cu măsline, ouă, lapte, brânză, miere etc. ba se bea chiar vin. { Prandium, era dejunul nostru şi avea loc Ia ora 6 a Ro manilor sau 12 la noi, uneori şi mai de vreme pentru cei ce nu luau,nimic dimineaţa. La dejun se mânca peşte, şuncă, carne caldă sau rece, apoi pâine şi fructe Se bea vin sim plu sau cu miere (mulsum). După dejun urma repaosul (dela 12 — 1; când Romanii dormeau (meridiatio)'. — După acest repaos mergeau la baie care se deschidea la 2 sau 3. Nu e vorbă unii făceau baie dimineaţa, dar aceasta nu era posibil la băile publice care erau deschise numai după amiazi. , Pe la 3-4 ora noastră sau hora nona, decima a' Romani- , lor, avea loc cena. — Cinele mai de vreme (convivia de die sau tempestiva) erau blamate pentru că scurtau ziua de lu cru, de oare ce cina se prelungea până noaptea târziu. Fiind că suntem la masa cea mai importantă a Romanilor este bine să ne aruncăm o privire asupra modului cum se aşezau ei la masă, cum erau mesele lor şi ce locuri erau des tinate fie-căruia.—In timpurile arhaice, când stăpânii mâncau cil sclavii la un loc, masa era în atrium, dar mai târziu se făcură săli speciale pentru masă, triclinia, cari erau de pre ferinţă In etajele de jos, unele pentru vară, altele pentru iarnă. Romanii primitivi ca şi Grecii lui Ilorner stau pe scaune la

masă şi tocmai târziu eşi moda de a se culca, cel puţin băr-

59 baţii.—Copii stau la o masă a lor pe nişte scaune, despre care am vorbit, numite cathedra.— Scaunele sau mai bine canapelelo, pe cari stau Romanii se numeau triclinia (xXtvai) sau lecti triclincires, cari se aşezau de trei părţi ale unei mese, în ge neral patrală. Fi-care din aceste sofale erau pentru trei per soane. Patul din stânga era lectus summus, cel din mijloc, medius, şi cel din dreapta imus. Cele r două dintâi erau destinate mu 5' safirilor, iar al treilea pentru S t • 1 gazdă.—Când era un consul la Menia masă, acesta avea locul al trei-1 r.r;-.:.rrr-.-i:a lea pe lectus medius, care se şi i numea consularis. In acest loc s locui ircomularia consulul putea mai uşor să sem- j neze hârtiile sau să primească a Lcctus medius rapoartele ce i s’ar fi adus. — Pe lemnul paturilor se puneau saltele iar peste saltele se aşterneau cuverturi (vestes stragulae). In partea stângă aveau şi o perină (pulvinus). In timpul imperiului se întrebuinţau mese rotunde (orbes) şi deci nu mai era nevoie de 3 canapele, ci de una singură care, din cauza formei sale [C] se numea sig ma, având locurile principale în dextro cornu şi în sinistro cornu. —Pentru asemenea triclinia numărul comesenilor nu putea fi mai mare de nouă, mai târziu insă găsim triclinia mult mai mari (oecus) şi se zice că împăratul Claudiu invita la masă câte 600 persoane, iar sala de mâncare a împăraţilor ce se vede şi astăzi pe Palatin era foarte spaţioasă.—Sclavii cari aveau grija să pună masa şi să facă preparaliuni pentru cină se numeau triclinarii şi şeful lor triclinarcha. Mesele pe cari se mânca erau unele foarte scumpe cu încrustaţiuni de ar gint sau fildeş etc. (lecti inargentati, eborali)- Chiar şi camera în care era masa se aranja frumos cu draperii şi covoare aduse din orient (plagulae, aulaea), cu ghirlande de flori etc. *). i) Cum erau aranjaţi oaspeţii lui Nasidienus Rulus (Horaţiu Sat. II, 8). ■

I• O)

s î

Nomentanus

Varius

Nasidienus

Viscus

POrcius

Fundanius

1.1

i P

, !? i

;

De oarece Romanii stau culcaţi, bucatele s»e aşezau pe masă, iar mesenii ţineau farfuria iii mâna stângă în care se rezemau şi cu mâna dreaptă mâncau, iar după ce isprăveau, aşe zau farfuria goală pe masă.—Câte o-dată 'masa era adusă cu bucatele pe ea (mensam ponere) şi după ce se isprăvea se du cea din sală (mensam auffere, removere).—Feţele de masă erau rare, dar şervete (mappae) se găsesc încă la finele republicii. —Era obicei ca fiecare să-şi aducă şervetul pentru ca să poată lua resturi de desert (apop/ioreta) ca să ducă acasă. Oaspeţii veneau îmbrăcaţi în vestis cenatoria, (synthesis) costum uşor, colorat şi cu sandali roşii. In ceia ce priveşte vesela, cei vechi aveau farfurii întinse (patinae sau patellae), castroane (cătină, catili) precum şi lanx, un fel de farfurii mari cu care se servea mai cu seamă la Saturnalii. Talerele noastre erau, paropsis, gabata, etc.—Va sele la început erau făcute din pământ sau lemn, apoi se făcură din bronz sau sticlă şi mai în urmă de argint (argentum escarium). La început numai solniţa (salinum) şi sticla de oţet erau de argint. Când se descoperiră minele de argint din Spania şi se făcură cuceririle din .Asia Mică, Romanii în cepură să aibă vase de argint, ba chiar unelte de bucătărie. Nici'Grecii nici Romanii nu uzau de furculiţă şi cuţit de cât foarte rar căci ei nici nu se puteau servi de cât de mâna dreaplă. Carnea şi alte alimente erau tăiale în bucălărie,iar vâna tul caro în general se aducea întreg pe masă, era tăiat de un sclav îndemânatec (structoc, scissor, carptor). —Mesenii duceau cu mâna bucatele la gură şi utilizau cuţitele de os în genere pentru fructe. Cu lingura (ligula) se serveau mai adesea la supe şi sosuri şi s’au găsit la Pompei o mulţime de speci mene de argint, de fer, de os, etc. Cochleare era o linguriţă necesară la mâncarea scoicilor, de unde şi numele, dar se întrebuinţa şi la ouă, medicamente ele. Cât despre furculiţă (furca, furcula) ea nu se întrebuinţa de cât la bucătărie şi tocmai prin sec. XV, se introduse caaccesoriu la masă.— Plaut însă pomeneşte despre o spărgătoare de nuci {nucifrangibula).—La Petroniu, unde se descrie renumita cină a lui Trimalchion, se spune *că în mijlocul mesei era un măgar de argint în ai cărui dăsagi se afla intr’o parte măsline verzi iar în alta coapte. In colţul fie cărei mese se afla câte un Marsias din al cărui burduf curgea un sos delicios de peşte.

61 Pentru scobitul în dinţi cei vechi întrebuinţau pene, scobi tori de metal de lemn etc. (dentiscalpia). Se observau pănă şi cele mai mici amănunte în aranjarea meselor. Sclavii cari serveau trebuiau să fie bine îmbrăcaţi, chipeşi, frumoşi, cu părul frizat şi raşi, de unde şi numele lor de „glabri“ (fără păr).—Oaspeţii veneau, în genere, înso ţiţi de sclavii lor, cari în timpul mesei stau la picioarele stăpânului şi îi făceau diferite servicii. Să vedem cum se petrecea la o masă, la care erau; in vitaţi mai mulţi oaspeţi şi care este cunoscută sub numele de convivium.—După ce musafirii se desbrăcau de togă. ră mânând în vestmântul uşor despre care am amintit şi după ce descălţau sandalele pe cari le dau în mâna sclavului, no menclator arăta fie căruia locul. Uneori invitatul aducea cu noscuţi cari se aşezau lângă el la masă [umbrae).—înainte de a încGpe masa fie-care se spăla pe mâini, lur.ru care se re peta şi în timpul mesei, căci Romanii mâncând cu mâinele se murdăreau lesne.—După obiceiul strămoşesc se zicea şi o scurtă rugăciune. Masa începea cu aşa numita gustatio sau promulsis, com pusă din două feluri, de obicei răcituri ca: ouă, stridii, melci, cotlele de căprioară sau mistreţ, peşte conservat, saladă, etc. şi se bea vin dulce amestecat cu miere (mulsum).—Gustatio se servea pe o tavă (repositorium) specială,, numităgustatorium.— Din cauză că se începea cu ouăle a rămas zicătoarea ab ovo • ad mala. După gustatio venea adevărata cena, care se compunea la început, dintr’un singur fel de mâncare, apoi din două, trei, ajungând până la şapte, aşa că se simţea nevoie de o listă de bucate pentru invitaţi.—Felurile de mâncare se nu mesc fercula sau missus (generic), numindu-se felul I cena prima II cena altera etc.—Ni s’a transmis une ori şi nomen clatura diferitelor feluri de mâncare şi. la Petronius găsim: Primul fel, aşezat pe o farfurie cu semnele zodiacului pe ea > coprindea, pe fie care semn mâncări corespunzătoare. Astfel deasupra semnului berbecului erau cotlete de berbec, peste, taur, era muşchi de vacă, la gemeni erau rinichi fripţi iar peste leu smochine de Africa etc. Al doilea fel se compunea din friptură de pasăre, de iepure, uger de scroafă, etc. şi al treilea: friptură de muşchi de porc, cârnaţi, etc. cu diferite

y !

f * \

l ■

legume sau cu diferite sosuri.— Uneori bucatele erau aşa fel preparate din tot felul de ingrediente că nu putea de cât un cunoscător să ghicească ce mănâncă.—Unele bucate tre buiau mâncate foarte fierbinţi, altele scoase din ghiaţă, aşa că ne putem închipui la câte boale puteau da naştere.—De aci acele feţe palide, cu ochii umflaţi, cu carnea veştedă, cu mâinele tremurânde, pe care îi descriu autorii de opere de medicină.—Când Romanii se vedeau prea sătui, căutau să verse ca să facă loc la alte bucate sau ca să le vie poftă de mâncare, gâdilăndu-şi gâtlejul cu pene de pasări.—La cină se bea vin curat sau amestecat cu apă caldă sau rece, după cum vrea fiecare. Multe se povestesc despre luxul meselor ro mane astfel: se spune că Esop actprul, la un ospăţ a fript 6000 păsări cântătoare, mai cu seamă privighetori care costau peste 20000 fr. şi a băutîntr’o cupă un. mărgăritar de un preţ imens. Totuşi erau şi oameni sobri cari mâncau puţină carne şi multe legume. Nerone cheltuia milioane pentru trandafiri, iar împăratul Adrian se mulţumea în campanie cu slănină şi brânză. Pe când cei dela oraş mergeatf spre pierzare cu ne bunia luxului, cei dela ţară pâstrau ca şi la noi, simplitatea şi moralitatea veche. După ce se termina servitul bucatelor, mesele se măturau, se ştergeau şi urma mensae secundae cu dessertul (bellaria), compus din prăjituri, brânză şi fructe.—Dacă la masă nu prea se bea, la desert se bea mai mult şi uneori masa se ter mină cu un adevărat chef. — Dacă însă masa se termina cu . desertul oaspeţii se ridicau, se spalau pe măini şi plecau, dacă nu, seara urma supeul (comissatio) în care se bea după obi ceiul grecesc (more graeco) adică confonnându-se unor reguli (aut bibat, aut abeat). In timpurile mai vechi femeile nu luau parte la comissatio, cu slăbirea simţului moral li se permise. Veneau chiar persoane cari nu fuseseră la masă, căci uneori se supă, fără masă premergătoare. La comissatio se bea nu mai, dar din timp în timp se aduceau şi bucate. Oaspeţii se încoronau şi se parfumau şi ^invocau zeii Lari, Geniile şi une ori pe împărat. Apoi fiindcă more graeco bibebant, alegeau, uneori prin sorţ, un magister, arbiter, sau rex bibendi, care de la început stabilea cum să se bea vinul, cantităţile de ames tecat şi dacă să fie amestecat cu apă caldă sau rece.

f ]

63 Pentru apa caldă aveau un samovar pe masă (authepsa= de sine ferbător), din cari frumoase exemplare s'au conservat la Pompei. Pe când la masă (cena) fiiecare îşi punea vinul în pahar, unde îl amesteca cum voia, la comissatio, vinul turnat din oenophorum se amesteca cu apă într’un vas mare, crater, filtrându-se printr’o pâlnie (co turn) sau prin săculeţ (saccalus) ca să nu fie drojdie (faex), iar da că voiau ca vinul să fie rece se pu nea, în pâlnie ghiaţă sau ză c/uxXaa* padă.—Cu un vas mic numit cyathus se lua amestecul din crater şi se pu nea în paharele (pocula) comesenilor, cari erau de diferite mărimi, începând dela uncia (cam a 24 parte dintr’un litru) până la sextarius (cam o jumătate litru).— Paharele aveau di ferite forme şi numiri ca patera sau phiala (grec), calix (cupa), rhython (forma unui corn) etc. Toate pa harele erau la înce put de pământ, mai târziu se făcură de argint (argentum potorium) sau de sticlă (calices vitrei) u£ ttaj'fcuww] nele chiar de chihlimbar (vasa electrina), cu incrustaţiuni, cu pietre preţi- . oase etc. Pe unele pahare s’au găsit 1nscripţii glumeţe ca: Copo impt: Bibe amice ex me, sitio etc. .. „ w Regele banchetului stabilea câte pahare să se bea şi in sanatatea cui să se închine. Când se închina în sănătatea unui come sean,» acesta trebuia să golească paharul ce se bea în sănă tatea lui. _ Tot asemenea se bea pentru persoane absente, de ex.

§. h

■

64 bibamus pro salute exercituum, sau pro filiorum salute. Uneori se puneau în pahar atâtea măsuri (cyathi) câte litere erau în numele celui în sănătatea căruia se închină şi care era obli gat să bea paharul până în fund.—Fiindcă se bea moregraeco se închina după formula grecească traducând pe ^po-tvto oot cu latinul propino tibi sau bene tibi, bene te iar cei lalţi răs pundeau vivas, cum se văd inscripţii pe pahare. In timpul acestor banchete nu lipseau conversaţiunile de spirit, dar nici discutiuni asupra sgomotelor din oraş.—Une ori se citea ceva din autorii clasici de către stăpânul casei sau de către un lector sau chiar un actor.—Alte ori la masă să făcea muzică, fie instrumentală fie vocală, cântându-se faptele strămoşilor şi nu rare-ori veneau coruri de copii cari delectau pe meseni.—Mesenii cântau şi ei în cor^au solo cei cari erau dotaţi cu talent muzical.--La un moment dat in trau şi dănţuitoare (saltatrices). venite din Gades, sau Syriae, cari jucau danţuri Orientale, însoţindu-le une ori cu cântece sau castagnete [crotalistriae).—Se jucau uneori şi piese dc teatru sau se aduceau pitici (nani) şi acrobaţi (petauristGiti)r-^ cari dau reprezentaţiuni inaintea mesenilor. In locul productiunilor muzicale sau literare se încingea între meseni, ca şi în multe familii dela noi, jocuri de noroc.— Cel mai uzitat era jocul cu zarul (alea), pe care îl aruncau dintr’un pahar (fritillus) dar se jucau şi cu arşice (tali) cari une ori erau de fildeş, metal sau piatră, sau se jucau la soţ ori fără (par, impar).—Une ori jucau cu cinci pietre pe cari le aruncau în sus ca să le prindă, ca la topuzul sau balta gul nostru. Se pare că jucau chiar un fel de şah, sau ţintar luduş latrunculorum pe o masă, fabula latruncularia, care avea despărţituri colorate pe care se punea pietre în formă de soldaţi (latrones-latrunculi) cari erau de 2 colori. Când severa disciplină a familiei Romane scăzu, femeile şi chiar copiii luau parte la asemenea banchete, cele dintâi luându-se la întrecere cu bărbaţii la băutură, cei de al doi lea contemplând beţia părinţilor pe cari, nu rare ori, sclavii

batjocoritori abia îi transporta în paturile lor.—Când ora era târzie invitaţii se sculau de la masă sau de la joc.—Sclavii cari până aci stătuseră tăcuţi la picioarele stăpânilor se gră besc să-i .îmbrace sau să-i încalţe şi apoi cu faclele în

/ f

mâini luminează.' drumul cel greu de străbătut, până să ajungă acasă. Îmbrăcămintea Romanilor. Costumul Romanilor (vestis, vestimentarii) diferea foarte mult de al nostru. Ei nu cunoşteau moda costumelor adaptate pe corp, căci silinţele Romanilor de aş fortifica corpul, cerea simplitatea şi comoditatea costumului. Vestmintele strămoşi lor se pot deci împărţi în două: Unele purtate pe piele indumenta (induo gr. kvbb\Mxa) şi cari se îmbrăcau peste cap şl altele îmbrăcate pe deasupra, ca mantaua şi cari se numeu amictas.—Deci pe când indutus era îmbrăcat uşor cu tunica, amictas era cel îmbrăcat cu toga. In epoca istorică costumul bărbătesc se compunea dintr’un fel de cămaşe (tunica) sau bluză şi dintr’o mare fâşie de ştofă, aruncată peste umăi^ numită toga. Romanii primitivi aveau însă in loc de tunică un fel de şorţ în jurul coapselor (subligaculuni) al cărui nume era în vechime licium (în legătură cu obliquus), iar mai târziu se numi campestre fiindcă se uti liza pentru exerciţii în câmpul lui Marte, sau cinctus. Candi daţii la magistraturi chiar mai târziu purtau această îmbră căminte, când voiau să arate că ţin la vechile obiceiuri. Ast fel erau Cetegii (c. Horatius.-ars poetica 50), Cato Ulicensis, ete. cari umblau încă cinctuti. Când tunica înlocui şortul nu putem pre ciza, de şi s’ar putea zice că această parte a vestmântului era de origină streină. Tuni ca era purtată de băr baţi ca şi de femei (tunica virilis şi muliebris) şi consista din tr’un fel dc cămaşe de lână compusă din două părţi (plagulae), una în faţă şi alta în spate, fără mâneci sau cu mânicilepână la cot—La mijloc era strânsă cu un cordon, iar lungimea ei ajungea până la genunchi. Soldaţii şi călătorii purtau tunica

şi mai scurtă, căci a purta tunica lungă (talaris)şi cu mâneci (manicata), ora convenabil numai pentru femei.--Pe timp iău 5

66 ■

\ J

se purtau tunici cu mâneci lungi ba chiar mănuşi (manicae de pellibus).—Era necuviincios ca cineva să umble neîncins (discinctus) peste tunică. Pe timpul lui Comod se introduse tunica cu mâneci largi, luată dela Dalmaţi, numită dalmatica, care era lungă până la glesne. Aceasta, împodobită cu dantele sau cu fir, fu adoptată de biserica creştină şi formează până astăzi stiharul preoţilor noştri.—Tot un fel de tunică dalmatică era şi colobium. Pentru unii Romani, naturi sănătoase, era suficient o tu nică şi o togă, alţii aveau insă pe sub tunică şi o cămaşe (tunica interior, subucula).—Suetoniu spune că August, care era de o constituţie slabă, purta iarna un pieptar, o cămaşă patru tunici şi toga.—Subucula (numită vulgar camisia) era de lână albă, prin sec. IV de pânză, şi se purta pe piele. Tunica palmata pe care era brodată o ramură de palmier, se purta de către triumfători şi se împrumuta, pentru astfel de ocaziuni, din templul lui Jupiter Capitolinul. Senatorii purtau tu- . nica împodobită cu o fâşie (clavus) lată de purpură (tunica laticlavia), iar cavalerii aceiaşi tunică, cu o făşie îngustă (tunica angusticlavia). Tunica se purta în casă, de către stăpân ca şi de către sclav, când însă cetăţeanul roman eşiaîn for sau pe stradă îmbrăca toga (dela tego) haina naţională, oficială şi de onoare, cu care apărea în adunări, tribunale, la curte ele. — Această haina, probabil de origină etruscă, se compunea, după cum ne-o arata statuete, dintr’o bucată de lână albă, lungă, de aproape 8 coţi şi lată de 4—5, ale cărei margini erau rotunjite. Această .haină se arunca pe piept şi pe umărul stâng, apoi pe spate, strângându-se sub braţul drept, ca să se termine iarăşi pe umărul stâng. Din cauza lungimei, toga în aranjarea ei făcda îndoituri cari purtau di ferite numiri ca: sinus, partea trecută pe sub braţul drept şi îndoită, unde putea

să-şi pună batista (sudarium) sau punga (marsupium) şi umbo extremitatea ce trecea pe sub sinus şi se arunca pe umărul stâng.—Romanii ţineau foarte mult ca toga să fie bine aşeî

67 fcata pe corp şi îndoiturile sa cadă în mod simetric, de aceia aveau un sclav special (vestiplicus) care Ingrija să calce toga Toga era vestmântul ce se purta în timp de pace căci: «cedant arma togae», zice Cicerone, iar senatul declarând război se adresa [Ro manilor: «Depositis togis, Quirites, ite ad saga sau saga sumere, sau, «• in sagis esse».—La înce put toga fiind o haină care avea de scop să ape re de frig, era făcută dintr’un postav gros şi chiar aşa purtau Romanii cu obi ceiuri severe şi în epoca impe rială.—Toga fi ind o haină in comodă şi stricându-se sau murdărindu-se repede, ca una care era albă, a• junse să nu mai fie la modă. căci o purtau şi cli enţii ba chiar ple beii ale căror toge soioase ajun seră proverbiale U'Yrui’Yv Stofa din care se făceau togele era de lână, de preferat lâna de Tarent sau de Apulia. Stofa diferea după anotimp fiind mai groasă în timpul iernei şi mai subţire vara.—Cu timpul stofele ce se întrebuinţau la togi de-

;

'■î

veniră din ce în ce mai fine, amestecându-se în ţesătură chiar mătase (toga perlucida, serica). Persoanele în doliu sau acuzaţii aveau toga de o coloare cenuşie sau neagră, [toga sordida). Cele mai multe togi erau fără nici o podoabă (toga pura) iar toga praetexta, pe care o purtau copiii până la 18 ani, avea o bandă de purpură. Cesar purtă cel dintâi o toga purpurea, care deveni toga împăraţilor. Toga trabeata cu mai multe benzi orizon tale de purpură, era a augurilor, iar toga picta a triumfători lor.—Primii romani purtau toga şi în timp de război, dar în loc să arunce marginea pe umărul stâng ca să formeze umbo, o infăşurau pe la mijloc ceia ce fixa toga şi lăsa cele două braţe libere. — Acest mod de a ridica toga se numea cinctus Gabinius. Cât timp toga fu o haină fără pretenţii ea fu purtată de toţi în toate ocaziunile, dar când luxul şi moda interveni, ea de veni incomodă şi alte haine îi luară locul,—Astfel se introduse la Roma uzul mantalei greceşti {palium) care prinse, cu toată opoziţiunea vechilor Romani, cari ziceau proverbul: «a toga ad palium» (din cal măgar). La începutul imperiului se purta pe deasupra togii şi chiar a tunicii aşa numita lacerna, o manta care servea să apere de ploaie şi care se strângea la piept cu o agrafă, având uneori o glugă (cucullus). Lucrătorii şi sclavii purtau peste tunică ca să se apere de de ploaie şi de frig, un fel de manta (paenula) fără mâneci, cusută sau încheiată peste tot, îmbrăcându-se cu ea peste cap, uneori având şi glugă. Se făcea din postav sau pâslă (gausapa) şi ajunse curând în uzul tutulor. Astfel Milone «paenulatus in raeda vehebatar» şi deci era impedicat să lupte,

zice Cicerone.

69 Sagu/n nu fu introdus de cât mai târziu ca haină militară, împrumutată dela popoarele germane sau celtice. Era o bu cată de stofă, dreptunghiulară pe care o atârnau pe umăr printr’un nod sau printr’o agrafă (fibula), aşa ca să rămână liberă mâna dreaptă. Cu acest sagurn sunt reprezentaţi mulţi soldaţi pe coloana lui Traian. Apropiat de sagurn ero. paludamentum, un fel de manta militară. O manta foarte aproape de lacerna era birrus (burrus), al cărui nume pe nedrept se com pară cu grecescul ttoppoe, era o haină de un material foarte inferior; to tuşi existau şi birri scumpi. (Birrica vestis ex lănci caprarum valde delicata). Tot de origină grecească era şi laena, mantaua pe care la început o purtau flaminii mai apoi bărbaţii şi femeile în di ferite ocaziuni, dar mai cu seamă pentru a merge la un de jun la care erau invitaţi. La început întrebuinţat ca vestmânt militar, abolla, deveni un fel de laena şi era o pelerină înodată sau prinsă de gât. Din ce în ce mai elegante, abollae ajunseră să fie purtate chiar de împăraţi şi era vestmântul preferat al filosofilor. împăratul Caraeala introduse o nouă haină numită după numele său „Caracalla talaris(i un fel de manta lungă din pânză, care fu purtată apoi şi de soldaţi, dar mai scurtă. Am văzut că Romanii aveau mantale speciale pentru a merge la dejun (abollae, laenae) pe care însă le desbrăcau. Costumul în care rămâneau mesenii se numea cu grecescul synthesis (vestis caenatoria) de şi la mesele imperiale invitaţii purtau toga. Acest synthesis era o haină de coloare albă, verde sau purpurie, pe care o schimbau în cursul mesei cum o arată chiar numele. In fine mai putem cita endromis, un fel de manta în care

I y

se înfăşurau tinerii după ce făceau exerciţii corporale în palestre. Pantalonii (brăccae), necunoscuţi Grecilor şi Romanilor, erau purtaţi de popoarele barbare ca: Celţii şi Germanii, cari une ori deveneau obiectul de râs din cauza costumului 'lor. Tocmai târziu, în timpul împăraţilor, când veniră pe tronul imperiului chiar domnitori din origină streină, începu să se introducă pantalonii mai cu seamă la soldaţii din legiunile de Nord.—In loc de pantaloni încă dela finele republicei se in troduseră nişte făşii cari se legau în jurul picioarelor (fasciae crurales, feminales, tibiales) dar şi acestea numai la oamenii bolnavi, la vânători, soldaţi etc. Se mai menţionează aşa nu mitele impilia (eţi.îrtXia), un fel de jambiere făcute din pâslă şi fasciae pedules, cu care se înfăşură laba piciorului până la* gleznă, ţinând locul ciorapilor. Se mai purta în jurul gâtului, mai cu seamă de cei ce voiau să îşi conserve vocea, o ba tistă călduroasă (focalia)- Pe coloana lui Traian şi a lui M. Aureliu, vedem o mulţime de soldaţi că poartă legături de gât cari le atârnau pe piept, dar probabil erau batistele lor (sudaria). Copii purtau afară de toga praetexta o hăinuţă numită aiicula (tesalic SXkii acuş. â-XXixa- haină) pe care în urmă o gă sim purtată şi de vânători.—Sclavii dela ţară mai cu seamă, purtau un fel de tunică, făcută din tot felul de petice şi care se numea cento. Haine de piele nu prea întrebuinţau Romanii.—La început existau în portul păstorilor, mai târziu purtau şi sclavii, ba chiar cetăţenii în voiajuri prin ţările reci. încălţămintea Romanilor.—In ce priveşte încălţămintea Romanii nu difereau mult de Greci ci aveau şi ei forme des tul de variate.—Astfel se cunosc o mulţime de varietăţi de sandale (solea, sandalia), un fel de încălţăminte cum poartă în occident, călugării capucini. Se compunea dintr’o talpă de piele, legată de picior cu nişte curele (,habenae, amenta).— Această încălţăminte purtată la început de femei, deveni în călţămintea de casă a celor vechi, cum ar fi papucii noştri.— Un fel de pantofi de casă erau şi socci sau crepidae cari par a fi identici cu gallicae. Când Romanul era îmbrăcat cu togă, trebuia să poarte calceus patricius, mulleus, un fel de^ ghiatâ de piele cu talpa

71 groasă, cu căputa sus, deschisă în partea dinăuntru a picio rului, cu o limbu liţă (ligula) care se închidea cu o agrafă în forma semilunei (lunula) reprezentând litera C. (centurii senatores) semnul sena torilor. Această limbă acoperea par tea deschisă şi apoi nişte cârlige (malleoli) serveau să prindă cele 4 - curele (corrigiae) cari închideau ghea ta.— Mulleus era făcut de piele fină de coloare roşie sau violetă şi era purtat de senatorii curuli. Aceste ghete se ştergeau cu un burete. Calceolus era o ghiată mai mică purtată de femei.—In timpul lui Catone, ţăranii purtau nişte ghete grosolane (peroncs) făcute din piele, de multe ori netăbăcită. Mai târziu se introduse la Roma, în locul ghetelor sena toriale, compcigus, care era o încălţăminte ce acoperea numai degetele, iar la spate se ridica destul de sus şi .se lega pe picior cu 2 curele. Astfel de încălţăminte se vede mai cu seamă pe picturile catacombelor şi Ia Justinian şi Teodora pe mozaicul dela Ravena. Asemănător cu acest fel de încălţăminte era Caliga, care la început era purtat numai de militari şi consta dintr’un fel de sandale cu talpa groasă, une ori ţin tuită, care acoperea călcâiul şi chiar de getele. Se fixa de pi cior tot cu ajutorul curelelor. Încălţămintea gre-ceaşcă se introduse la Roma şi femeile purtau aşa numitele phaecasia, identice cu egiptenele bcixecie, sandale din foi de palmieri sau papirus» un- fel de opinci cu cari se incălţau filosofii. Chiar cişmele Părţilor (Zancae) ajunseră la Roma, dar probabil întroducerea lor este aproape de epoca bizantină.—După cum astăz1

72 V

■

să văd la ţăranii Germani, Olandezi, etc. pantofi de lemn, tot asemenea, în anticitate se purta sculponeae, sau soleae ligneae. Pălării.—Pentru acoperirea capului Romanii nu purtau pălării, ci umblau cu capul gol. Pe timp rău îşi acopereau capul cu marginea togii sau cu gluga dela paenula sau lacerna.— Totuşi Romanii şi Etruscii încă de tim puriu purtau pe cap un fel de fes de păslă (pilleus sau pilus rudă cu slavul plustî pâslă) pe care îl purtau pe timp rău şi la sărbătorile saturnale, iar pentru liberţi era semnul liberărei de unde: „servus aci pilleum vocare" înseamnă a li bera.—In citând se introduse şi pălăria grecească petasus, care avea margini şi se purta în călătorie, pe timp de soare şi chiar în teatru. Peste întreaga garderobă a stăpânului era un sclav supra veghetor (servus a veste sau ad vestem) care avea sub ascultarea sa alţi sclavi, îndeplinind diferite funcţi uni. Costumul femeilor. — Dacă îmbrăcămintea băr baţilor prezenta atâtea nu anţe, a femeilor unde va rierea joacă rol important, nu era mai puţin deose bită.—La început exista diferenţă între costumul matroanei (habitus matronalis), al tinerei romane, al sclavei şi al curteza nei.—Prin introducerea moravurilor greceşti, a modei orientale, a stofelor fine, se schimbă şi costumul Romanilor iar deosebi rea începu să dispară. Femeile purtau pe dedesupt tot tunica, care avea acelaşi nume ca şi la bărbaţi (tunica interior, subucula, interula). Era făcută de lână albă, fără mâniei şi scurtă. — Peste tunică se îmbrăcă stola, un fel de tunică mai lungă, cu mâneci scurte şi despicate, pe care le fixa cu nişte agrafe. La mijloc se lega cu un cordon, astfel că forma sânul (sinus). La spate se atârna

73 de mijloc un fel de coadă (instita), care mergea până jos [ad tăios stolo demissa). '

Un fel de corset purtau şi femeile romane pe sub tunica sau peste tunică numit Jasciapectoralis sau greceşte strophium, care avea de scop să ţină un piept prea desvoltat, sau să împedice o prea mare desvoltare. Tot un fel de stola era şi supparum, o haină până la picioare făcută din pânză (vestimentum linteum) — Prin sec. IV d. C. dispăru linteum ca o haină care fusese prea mult la modă. In timpurile vechi ale republicei purtau şi matroanele togă, dar pe la finele republicei o găsim numai la sclave şi curtezane. Pentru stradă femeile din timpul republicei aveau/ la_ în-

74 ceput o liaină de toate zilele, palrată şi scurtă numită recinium sau ricinium.—Această haină era prevăzută cu o glugă care se punea in cap în semn de doliu.—Mai târziu se purta numai de preotese, fraţii arvali etc. Un alt vestmânt principal pentru femei era palia care con sista dintr’o ştofă dreptunghiulară, caro se îndoaie după voie şi se aranjază după trebuinţă. Palia se purta de oricine fără distincţiune de rang şi se aranja întocmai ca mantaua grecască (pallium). Plecând după umărul stâng, o parte • era dată pe la spate spre dreapta şi se trăgea peste umârui şi braţul drept sau nu mai pe sub braţul drept; înfăşurând corpul în faţă, ajungea din nou !â braţul stâng peste care se lăsa să cadă sau era aruncată peste umărul stâng, ca să fie mai comod, aşa că femeia avea aerul că este înfăşurată. Se putea aşeza palia şi peste cap, ca la sacrificii, ba chiar se lega la mijloc ca în cinetbls Gabinus. Uneori palia era astfel aranjată că se forma % din ea şi stola, ca o dublă p: f£; manta, agaţată de umeri cu agrafe, pe care daca le desprindeai, întreg vestmântul cădea deodată jos. Probabil că aceasta era ceia ce Ro manii numeau tunica pallioTa/â lata sau tunicopallium, purtată de fete.—Alte haine speciale nu mai aveau femeile.ci am vă

zut că purtau ca şi bărbaţii. Încălţămintea femeilor era ca şi a bărbaţilor, numai că acestea aveau ghete mai fine, uneori cusute cu fire de aur, ba chiar bătute cu pietre.scumpe.

75 Femeile măritate nu trebuiau să iasă pe stradă cu capul gol şi se cilează cazul lui G. Sulpicius Gallus, care goni pe femeia' sa, fiind-că se arătase în stradă căpiţe aperto. încă de timpuriu femeilo purtau un fel de bonete conice tutulus, le gate cu panglică pe frunte, în vâr ful cărora atârna un fel de voal. Acest bonet persista numai la preotese (flaminica), iar la matroane sub acest nume găsim o peptănătură. Panglicele în jurul părului (vittae) erau apanagiul matroaneler iar ve chiul voal (rica) ce se punea peste păr, căzu în dezuetudine. De tim puriu se introduse pălăria grecească numită mitra, o eşarfă lungă de di verse colori, înfăşurată în jurul pă rului până la jumătatea capului, for mând un fel de turban. Stofe !)„—Materialul întrebuinţat pentru haine era, încă din cele mai vechi timpuri lâna, căci oaia încă de timpuriu, importată din.Graecia, creştea în Italia. Lâna bună se găsea in Apulia şi Canusium, dar nu mai puţin căutată era lâna de Calabria şi Brindisium iar din lâna de Tarent se făceau stofe foarte fine pentru garderoba damelor. De şi întreaga Italie era renumită pentru lânurile sale, totuşi se mai aducea din Grecia şi din Asia Mică, din Milet şi din Frigia, etc. Lâna pen tru ştofe mai grosolane se aducea din Istria, Dalmaţia şi peninsula Balcanică. Tocmai din Spania (Gorduba) aduceau stofe de lână roşie pentru lacerne, sau de lână neagră pentru costume militare. Stofe vărgate sau miţoase erau produse din lână de Galia. Alături de lână un însemnat .rol îl juca inul şi cânepa, plante a căror întrebuinţare Romanii o cunoscură foarte de timpuriu. Cum am văzut, la început se făceau puţine haine din pânză, care se întrebuinţa mai mult pentru batiste, şervete etc. Mai târziu oamenii bogaţi începură să poarte haine de pânză, unele

din ele frumos împodobite cu broderii şi cusături.—Există i) întregul Capitol de citit.

76 pânză de diferite calităţi începând dela cea mai fină [bissus) până la cea mai ordinară. Cum in Italia meridionala şi cen trală, inul şi cânepa nu prea cresc, se puneau la contribuţie provinciile, între cari era Egiptul, renumit prin ţesăturile sale. Pânzeturi fine se aduceau şi din Spania citerioară, unde hai nele de pânză formau costumul naţional, precum şi din Siria, Damasc, etc.—Nu tocmai târziu se introduse şi mătasea, care . prin mijlocirea popoarelor din Asia Mică, ajunse la Roma. Se deosebeau două feluri de mătăsuri şi anume: vestes bombycinae şi vestes sericae. Cele dintâi se făceau din mătasea unui verme numit bombyx care da o mătase gălbue, foarte fină, din care se făceau haine pentru dame. Această mătase se fabrica în insula Cos— Mătasea chinezească se introduse la Roma numai sub formă de stofă (serica), pentru cuverturi de paturi, feţe de perne etc. şi apoi şi pentru haine femenine şi chiar bărbăteşti, de şi diferite edicte interziceau acest lux moteşitor.—Existau două feluri de mătase: una adevărată (holoserica) şi alta jumătate (sabserica)• Mătasea în fire se nu ntea metaxa. * Stofe de păr de capră cilicia, după numele provinciei de unde veneau, erau rare şi se întrebuinţau ca preşuri, cârpe de şters şi chiar haine de marinari. Introducerea bumbacului în Europa nu poate fi mai veche ca timpul lui Alexandru cel mare, care îl cunoscu în India. In adevăr numele lui latin carbasus, ca şi grecescul Kd^a-o;, reproduc sunet cu sunet pe sanscritul Karpâsa care însem nează bumbac.—Totuşi acest cuvânt însemnează în greceşte şi latineşte stofe de bumbac şi chiar pânză de corabie, ceia ce probează că planta bumbacului nu se aclimatiză în Europa ci se trimeteau stofe gata.—Numele gossypiiirn, care se între buinţa pentru planta bumbacului'Egiptean se găseşte numai la naturalistul Pliniu. Stofe de cânepă întrebuinţau numai barbarii. Ţesăturile din nalbă (molochina) era un import al Gre cilor, din India, introdus de comicii romani după modelul

grecesc. Ţesături cu fire de metale preţioase, menţionate de multe ori, mai cu seamă cu aur, găsim în toată anticitatea. Asbestul era întrebuinţat pentru basmale de cap şi se ardeau cada vrele în cosciuge de asbest. Am văzut că în general hainele Romanilor erau de co-

4 ■

loare albă, clar în diferite ocaziuni purtau şi alte colori. Apoi erau sclavii, muncitorii, curtezanele, etc. cari nu purtau co loare albă ci diferite colori. Stofele erau văpsite înainte de a fi ţesute, adică firele erau văpsite cu colori animale şi vege tale. Dintre animale scoica de purpură [murex, purpura) da un preparat, palagium, în care se văpseau lânurile.—Nuanţele •purpurei sunt însă foarte diferite după animalul ce da co loarea, precum şi după diferite amestecături. Astfel avem purpură violetă, violaceum, sau amethystinum, hyacinthinum, etc. Cea mai bună purpură era cea care venea din Fenicia, dar . mai târziu ajunse să se fabrice şi în Italia aşâ că se dau drept feniciene, stofe italiene din Ancona sau Puteoli, cum ni se dau şi nouă ca stofe englezeşti, postavuri de Braşov. Tot o coloare animală, scoasă dintr’un verme, era aceia cârmâzie (icoccum), pe cari cei vechi o credeau vegetală. Se mai nu mea această coloare şi puniceus, fiindcă se făcea în Africa de Nord. Colorile vegetale erau foarte multe şi variate.—Din roibă se scotea rubia, din plante marine ca fucus marimus, alga maris, se scotea tot un fel de coloare roşie, care însă nu ţinea.—Din afine se scotea vaccinium.— Alte colori se scotea din şofran, coji de nucă, fără să mai numărăm mulţimea de plante orientale cari dau colori minunate.—Se cunoştea chiar coloarea changeant, căci găsim menţionate vestes versicolores, şi vărgate, vestes virgatae, pe care le ţesea din fire văpsite diferit.—Stofe pestriţe cu desenuri (multicia) se întrebuinţau des pentru covoare, draperii etc. iar ţesăturile cu fire de aur deveniseră în ultimul timp destul de întrebuinţate. De timpuriu, Romanii învăţară să brodeze, negreşit de la Frigieni, căci cei ce brodau se numeau phrygiones [vestes Phrygiae), iar noţiunea «a broda» se numea acupingere.—Mai târ ziu Constantinopolul deveni centrul broderiilor şi se menţinu in lot evul mediu. Se executau tot felul de modele ca: por trete, medalioane, scene, proverbe, etc. —■ Afară de acestea Ro manii cunoşteau tot felul de aplicaţiuni (patagia), care se coseau pe haine cum erau şi acele clavi după tunici sau togi, etc. Pentru aceste tunici sau togi exista un negoţ întins. Dacă

cineva voia sa cumpere lâna nelucrată, trebuia să se ducă la negotiator lanarius, de acolo la spălător (lanilutor), iar de la acesta la cel ce dărăceşte (carminator pectinator), de aci lăna

‘i

78 putea să fie toarsă şi ţesută în casă de către sclave (tanificae), fie sub supravegherea stăpânei sau a unui sclav (lanipendius). —Cel care ţese pânza de in este linarius, iar denumirea ge nerică a ţesătorilor este: textores. Vânzătorii de ştofe şi de haine gata erau vestiarii, cei de stofe subţiri tenuiarius, de ştofe cu desenuri polymitarii, vânzătorii de mătase sericarii, eţc. — Un rol însemnat îl jucau fulones (văpsitorii), care vopseau nu numai ştofele ci şi hainele purtate, cum ar fi la noi spălăto riile himice.—De şi Romanii îşi lucrau hainele cu sclavii din casă, toluş existau şi croitori speciali sartores şi croileresc sarcinatrix.—Cei cari croiau numai, erau vestifici.—Cei cari făceau ghete erau sutores, iar cei ce le vindeau erau solearius, caiigarius etc. Existau chiar cârpaci: sutor cerdo sau veteramentarius. Bijuterii.—La început Romanii nu purtau de cât inele gre oaie (annulus) de fer, cari serveau mai mult pentru sigilat şi se purtau în degetul al patrulea (digitus anulanis). — Purtarea unui inel de aur (jus annuli aurei) era o prerogativă a oame nilor de condiţiune înaltă, a magistraţilor şi a cavalerilor. La început se purta un un singur inel, dar cu timpul ajunse să se poarte inele aproape în fiecare deget, ceia ce autorii romani nu încetează de a lua în bătae de jos —Când se culcau sau când se spălau, Romami aveau nişte cutii (dactyliothecae), unde puneau inelele. — Pietrele preţioase veniră şi ele cu inelele. încă de pe timpul lui Scipio Africanul, care purta inel cu piatră, înce pură să se graveze iniţialele în pietre scumpe. Dintre pietrele preţioase găsim menţionate: onixul, cristalul de rocă, jaspul, calcedonia şi chiar dia mantul, cari se legau în aur, argint, bronz sau plumb. Femeile nu purtau la • început de cât inelul de logodnă, dar cu timpul mania inelelor se manifestă şi la femei, aşa că lex Oppia (215), care interzicea ca femeile să poarte mai mult ca o uncie de aur (15 gr.), căzu curând în uitare.—Pietrele scumpe (gemmae), cari fac astăzi atracţiunea femeilor, erau foarte căutate şi era o adevărată furie în cumpărarea mărgăritarelor (margaritae, bacae), pe cari Romanii le cunoscură după cuceririle lor din Asia Mică. Femeile ajunseră să le coasă până şi la ghete.—Cele mai sărace se mulţumiau cu chihlimba rul, căci mărgeanul, găteala de predilecţie a Italiencilor de astăzi, apare mult mai târziu.

Altă găteală femeiască, pe care uneori o întrebuinţau şi bărbaţii, erau broşele (fîbulae), unele de aur, cu pietre scum pe şi cu interesante dedicaţii pe ele. Acele de cap (acuş crinalis), erau foarte răspândite şi astăzi se văd resturi în toate muzeele. Unele ace erau de metal preţios şi serveau să ţină reticulum (un fel de invizibil pentru fixarea părului), ţesut şi el din fire scumpe.—Tot ca găteli ;

79 putem cita cerceii (inaures), colierele (monilia sau colaria), lanţuri de aur lungi atârnate pe piept (catenae sau catellae).—Foarte variate erau brăţările (armilae), cari după modul cum eţau purtate sau provenienţa lor, aveau di ferite numiri.—Inele Ia picioare nu purtau de cât liberţii sau sclavele. De şi podoabele erau lucruri preţioase, tot sclavii aveau supravegherea lor (auricustos, servi ad margaritas, etc.—Pentru confecţionarea acestor găteli era iarăşi o industrie însemnată căci găsim : aurifices, geînmarii, pofitores, etc. toţi ocupaţi cu lucrarea metalelor şi a pietrelor preţioase.

Intr’o ^ară unde căldura este mult mai mare ca la noi, nu se putea ca elegantele romane să nu cunoască evantaiul (flabellum) cu care făcea vânt stăpânei sale sclava ce o insoţea şi umbrelele (umbraculunu umbella) care le apăra de arşiţa soarelui.—Bastoanele, atât de dorite de tinerii noştri,'nu erau în uzul Romanilor. Portul bărbii şi părului Ia Romani.—Autorii Romani credeau că în cele dintâi patru secole ale Republicii, barba şi părul se purtau lungi, fîind-co nu găsim menţiune despre bărbieri (tonsores) pe cari pe la 300 a. C. P. Ticinius-Mena îi aduse din Sicilia. Cu toate acestea briciul era cunoscut foarte de mult la Egipteni, la Indieni, unde Kşuras în Vede (cărţile silinţe ale Indienilor) însemnează brici şi este identic cu gre cescul £opog, la Asirieni şi la Greci. In mormintele .etruşce se găsesc nişte cuţite care seamănă cu bricile. Asemenea şi în mormintele Romane după Esquilin cari se cred a fi din sec.. VI a. C.—Se menţionează despre novacula (brici) chiar pe timpul Iui Tarquiniu Superbul, în istoria Augurului Attus Navius.—Cel dinlăi om mare, despre care se spune că se rădea în fie care zi, este Scipio Emilianu şi de aci înainte întrebu inţarea briciului deveni frecuentă.—IMai târziu se introduseră şi cimbistre (volsella) cu care se smulgeau perii. Când se tundea sau se rădea cineva pentru prima oară se da o serbare şi primii peri se consacrau zeilor. August dădu serbări strălucite la depositio barba e, care avu loc la 24 de ani. De aci ne a venit şi nouă tunderea moţului copi lului, care se păstrează şi se face cu oare care ceremonie. In timpul lui Cicero, tinerii purtau bărbi tăiate cu eleganţă şi numai de la 40 ani se râdeau. Bărbi lungi (barba promissa) nu purtau de cât cei în doliu, condamnaţii sau şefii de partide, când erau învinşi, ca un fel de do liu pentru patrie.—Astfel Cato Uticensis îşi lăsă barbă după bătălia dela Tapsus, Antoniu în urma bătăliei dela Modena, etc. împăraţii până la Adrian sunt raşi. Acesta ca să îşi acopere nişte negi, îşi lăsă barbă, care deveni modă, pentru ca apoi, din nou să cadă în desuetudine dela Constantin cel Mare.

■

K •:

Portul părului era simplu, se tăia scurt şi uneori se friza cu fierul (calamistrum).—Mai târziu părul se tăia foarte scurt sau se rădea dar se lăsau bărbile cum era moda la creştini, cari ziceau că o faţă rasă seamănă cu o femeie. Uneori se făceau şi bucle (cincinni, annulifşi se ungeau cu di ferite parfumuri şi pomezi (cupillaria). Mult mai variată pare a fi pieptănătura femeilor. La început negreşit că pieptănătura era simplă' şi toată nomenclatura de pieptănături ce găsim la Plaut, nu se aplică de cât curtezanelor. Vechile matroane îşi înodau părul la spate cu ajutorul unor panglici (vittae) sau îl făceau în forma unui con (tutulus), sau se încolăceau coadele în jurul capului ca la ţărancile noastre. Cu timpul însă coafura femeilor se modifică, se complică şi deveni foarte variată schimbându-se chiar de câte două ori pe zi, aşa că busturile Iuliei fica lui Titus, sunt cu două coafuri cu totul deosebite. Juvenal şi alţi autori ne vorbesc de coafuri cu caturi (capillamentum, galeriis, corymbion), o foarte veche invenţie, care se vede la Egipteni şi Asirieni. Această coafură se friza cu ferul şi fiindcă se cerea păr mult s’a recurs încă de timpuriu la peruci sau la păr falş. Perucile ajunseră la modă mai cu seamă cele din părul roşu al Germanilor, aşa că chiar în catacombe s’a găsit peruci sau păr falş.— Exista şi păr văpsit (rutilus, flavus). Pentru tuns Romanii aveau sclavi speciali, tonsores, iar cei cari nu se tundeau acasă, mergean în bărbierie (tonstrina).—Aci bărbierul (tonsor), tăia părul (tondere), rădea barba (radere) sau o tundea cu pieptenele (per pectinem).—In prăvălia bărbierului se întâlneau adesea prietenii cari vorbeau, glumeau sau comentau noutăţile zilnice aşteptând să le vie rândul.

^ Familia Romana ;

•I ■

Orice Roman trebuia, sa aparţină unei familii, chiar dacă ar fi fost singurul reprezentant şi se pare că la- nici un popor familia nu a luat o desvoltare mai morală şi mai îngrădită cu drepturi ca la Romani.—La aceasta a contribuit şi sentimen tul religios, după care morţii trebuiau îngrijiţi şi onoraţi în viaţa viitoare şi deci trebuiau nişte urmaşi stabili cari să facă aceasta, aşa că fiecare trebuia să aibă familie. Familia romană se compunea din şeful familii (paterfami* lias), din soţia lui mater familias), copiii şi sclavii. Numai şe ful are drepturi depline, este deci sui iuris; ceilalţi sunt alieeni)iuri subiecţi — Fiii şi fiicele sunt in patria potestate) soţia in mânu iar sclavii in dominica potestate. Puterea părintească se exercita relativ la cult, şeful fami liei făcând ceremoniile religioase şi sacrificiile cerute, având puterea de a recunoaşte sau a nu recunoaşte pe copilul nou născut. Patria potestas se mai exercita relativ la avere, căci el era

i i

81 1 E -

administratorul general al averii copiilor şi soţiei. Ceia ce câş tiga sau moştenea copiii, venia tot în averea părintelui şi dacă copiii, după dreptul public, deveneau capabili să ocupe funcţiuni (jus honorum, jus suffragii), totuşi rămâneau tot sub pu terea părintească. Pater farnilias este judecătorul membrilor familiei, putând hotărâ chiar moartea sau vinderea copiilor. — Totodată este răspunzător de actele familiei înaintea autorităţilor sau a par ticularilor, pe cari i-ar fi vătămat. Soţia unui tată de familie este din punct de vedere juri dic asimilată ficei sale {filiae farnilias loco), căci prin măritiş' • se rup legăturile cu casa ei părintească. Soţia nu poate fi Insă vândută nici omorâtă fără o cauză legitimă. Puterea părintească încetează prin moarte, prin perderea calităţei de cetăţean roman, prin adopţiunea fiului sau prin mariagiul ficei, sau când fiul devine flamin (preot) sau fica vestală. Cu timpul aceste legături strânse şi aceste legi se vere caii conduceau familia se slăbiră şi autoritatea şefului familii deveni iluzorie, mai cu seamă în timpul imperiului, când libertatea individuală ajunsese mai scumpă ca oricând.

Numele Romane ^ La început Romanul nu avea de cât un nume (nomen) de ex.: Romiilas. Chiar îndată după Romulus, regele următor, Numa Pompilins, are două nume. Aşa dar numele gentilice au origină foarte veche, ceia ce arată că Romanii primitivi erau foarte legaţi de neam. Totuşi pare ca obiceiul cu numele băr batului sau tatălui la genitiv a durat încă mult timp căci gă sim deseori: Marcus Mărci, Caecilia Metelli, Marcipor—Mărcipuer. Numele oricărui om născur liber, în timpul Republicii se com punea din trei nume: Un prenume (praenomen) adică nume de naştere (Marcus, Gaius, Manlius), un nume care arată nea mul (nomen sau nomen gentile) şi un supranume {porecla) (cognomen) care arată neamul, când acesta se desfăcea în mai multe . ramuri. — Astfel: Marcus (praenomen), Tullius (nomen), Cicero (cognomen), sau Publius Cornelius Scipio.—In viaţa de toate zi lele Romanul era numit numai cu numele neamului (gentile) pe când in actele oficiale se punea numele tatălui, bunicului, tribului, etc. de ex.: M. Tullius M. (arci) f(ilius) M. nfepos> Cornelia 6

l -er

V I «i

:,i &»

tribu, Cicero. De altfel prenumele romane erau puţine mărginindu-se la vre-o 40 din cari multe eşiră din uz aşa că pe timpul Ini Sula nu găsim decât 18.—Aproape fiecare familie mare avea numele sale care se moşteneau. Astfel Fabii, întrebuinţau mai mult praenumele Kaeso pe când Claudii mai mult Appius, iar Mamerci erau în familia Emiliilor. Plebeii purtau un singur nume, cum vedem în inscripţiuni de ex.: Salvius, Vibius. Numele neamului se cunoaşte după terminaţiunea—ius, Aemilms, Pompilius etc. — Supranumele erau date' după oare care particularităţi corporale (Barbatus, . Capito, Longus, Naso) sau dintr’o împrejurare oare-care sau după locul de naştere. Aşa de ex.: Torquaţii aveau un lanţ (torques), Faustuli un vas de muls, Aquilii Florio floare,'etc. Aceste cognomina fiind per sonale rămâneau Ia început numai la persoana ce le purta, mai târziu însă, cum văzurăm, devin permanente şi transmi sibile în aceiaş familie, ba chiar treceau în blazoanele famili are.—Familiile nobile nu se mai mulţumiră cu un cognomen, ci adoptară câte 2 sau 3 cari le aminteau fapte glorioase sau simple porecle populare de ex.: L. Postumius Regilanus, Albinus (2 porecle^ sau P. Cornelius Scipio Nasica Serapio (3 por.) Fetele purtau la început un prenume cu numele tatălui în genitiv. Medullina Camilli se înţelege filia.—Femeile aveau numele bărbatului în genitiv: Caecilia Crassi (uxor), Livici Augusti. Mai târziu fiicele aveau numele gentil al tatălui Ia fe minin: Cornelia, Tullia, Valeria Ia care câte odată se adaoga şi câte un prenume. Dacă erau mai multe fete înlr’o familie se distingeau prin adjective ca: Prima, Secunda, Maior, etc. de ex: Prima Pompeia. Unele purtau şi numele tatălui şi al bărbatu lui de ex.: Caecilia Q. Cretici f. Metella Crassi, este Metela so ţia Fiului bogătaşului Grasu, al cărei monument funerar se vede pe Calea Apia. Adoptaţii luau numele tatălui adoptiv adăogând terminaţi unea— anus la numele lor gentil de ex.; Octavius adoptat de Iulius Caesar se numi: C. lulius Caesar Octavianus.. Sclavii am văzut că nu aveau nume ci se numeau puer cu numele stăpânului în Genitiv de ex.; Marcipor, Lucipor etc. Mai târziu înmulţindu-se numărul sclavilor, stăpânii le da nume fantastice punând servus în loc de puer iar între nu mele sclavului şi cuvântul servus se intercala prenomen şi nomen al stăpânului Nicomachus Albi Mărci Servus.— Alte oii

83 se pune numele întreg al stăpânului: Eleutherus, C. Iuli Frontini servus.—Când un sclav îşi schimba stăpânul prin cumpă rare sau succesiune se adăoga sufixul-anus la cognomenul ve chiului stăpân ex.: Diocles Ti(beri) Caesaris minister, Germanicianus sau Anna Liviae Maecenatiana. In timpul imperiului scla vii se numeau sau după naţiunea din care făceau parte (Syrus, Afer, Getă), sau li se da numele unui rege, Mithridates sau nume de eroi şi chiar divinităţi: Priumus, Castor etc. Liberţii luau numele neamului vechiului stăpân şi un pre nume oare care. Astlel poetul L. Livius Andronicus, era libert al lui M. Livius Salinator, iar libertul lui Cicero se numea M. Tullius Tiro. Chiar.în ultimii ani ai republicei găsim arbitrar în nomen clatura oamenilor, iar prin sec. II şi III era o adevărată în curcătură, provenită din cauza numărului mare de cetăţeni şi streini ce abundau în Roma.—Astfel mulţi luau nume gre ceşti, sau îşi puneau mai multe nume ajungând une ori la 30, sau li se da încă o poreclă familiară legată cu qui et sau sive (zis şi; de ex: Claudius Niceros qui et Asiaticus (Claudius Niceros zis şi Asiaticul).—Un locuitor din Sarmisegetuza se numeşte Valentinus qui et Potinianus iar unul din Moesia are încă nuanţa tracică în Valerius Eupor (trac) qui et Maximus.— Creştinii purtau nume şi mai curioase, creind nume noi ca: Deogratias, Quodvultdeus sau Adeodata etc.

Naşterea, si copilăria

După credinţa Romanilor, fie care om îşi are geniul său, care se naşte cu el şi îl conduce in viaţă, murind împreună cu el. De aceia ziua de naştere se sfiinţeşle sacrificând geniu lui natal (genius natalis) împreună cu rudele şi prietenii, cari aduc cadouri şi apoi iau parte la un ospăţ. Protectoarea naşterilor era însăşi regina zeiţelor Jună Lucina, căreia femeia îi sacrifica, în templul căreia se ruga, şi pe care o invoca în timpul cel greu. La naştere se aprindea o lumânare iar o moaşe, adesea dintre sclave (obstetrix) da ajutor femeii lehuze. Atârna de voinţa tatălui, care avea patria potestas, ca să recunoască sau nu copilul şi de aceia el trebuia să-l ridice de jos (tollerey suscipere), recunoscându-1 prin aceasta ca fiu

■

1 ;

al său.—Cei cari nu erau recunoscuţi, cum erau diformii sau slabii, erau aruncaţi in Tibru sau expuşi în for lângă columna lactaria, de unde ii lua vre o inimă miloasă. De cele mai multe ori cei ce luau asemenea copii în creşteau ca să îi exploateze, obişnuindu-i la cerşetorie sau la alte lucruri ru şinoase. Tocmai pe timpul lui Alexandru Sever se opri arun carea copiilor căci se abuza foarte mult. După naşterea copilului se împodobeşte uşa casei cu ver deaţă, copilul se îmbăiâză într’o albie (alveus), se înfaşe (fas- ' ciae, cunabula) peste tot corpul întocmai ca şi la noi, aşezându-se într'un leagăn (cunae) cu perne moi.—In primele zile după naştere (primordia) se făceau tot felul de ceremonii şi rugăciuni adresate zeiţei Ops, Junonei şi lui Hercule, invocăm du-se zeităţile ce prezida la fie care act al vieţei.—In primele zile copii nu aveau nume ci se numeau pupus sau pupa.—► Tocmai în ziua 9-a pentru băeţi sau în ziua S-a pentru fete, se da un nurne cu solemnitate (solemnitas nommum). In această zi se purifică copilul prin rugăciuni şi sacrificii (lustratio, dies lustricus) şi sărbătoarea familiei se termina cu un ospăţ. —Era obi cei ca să se dea copilului jucării (crepundia) şi păpuşi (pupae). Acte de stare civilă nu exis tau la Romani,ci părintele depu nea o monelă de argint la tem plul JunoneiLucina, după cum la moarte se depunea la tezaurul zeiţei Venus Libitina, iar când se lua toga virila în templul zeiţei Juventus. După timpul lui Marcu Aurel, trebuia ca copilul să fie declarat în termen de 30 zile la casieria (praefectus aerarii) din templul lui Saturn, iar în provin cie Vă tabularii publici, cari tre ceau copilul în registru (fabularia populi). Ca în toate timpurile mamele şi doicile erau foarte supersti ţioase şi de aceia alergau la tot felul de mijloaee ca să ferească copilul de fermece (fascina-

tio), blesteme (mala lingua), sau deochi (oculus fascinans sau 0bliquus). Pentru aceasta se atârna de gâtul copilului, ca să fie

85 păzit, un semn sau o figură (amulum, amuleta, praebia).—Acest semn la copiii nobili era o bulla, adică un medalion, legat cu o curea pe care copilul o purta până la toga virilă, Pe când copiii nobili aveau drept să poarte bulla aurea, cei săraci purtau de piele (bltlla scortea). Amuletele erau însă foarte diferite şi consistau în lot felul de figuri de metal, de os, sau de pământ. Copii erau nutrişi de mamă, dar nu rari erau cazurile când erau hrăniţi de doică (nutrix), care rămânea şi în urmă ca o îngrijitoare a copilului. Ea îl hrănea şi mai departe cu dife rite preparate, mestecându-i mâncarea, cum fac şi femeile noastre, îl îmbăia şi îl adormea în poveştile şi cântecele ei, aşa că se forma o strânsă legătură între doică şi copil, de venind o a doua mamă, pe care fetele o luau uneori cu ele când se căsătoriau. Aceasta ne aminteşte de vremurile noas tre trecute, când doicile se bucurau de mare respect în ca sele bătrânilor boeri de altă dată. încă de mici copiii Romanilor aveau jucării-cu care să se distreze. Astfel aveau crepitaculum, un fel de jucărie care fă cea sgomot, păpuşi, cercuri, (trochus), titirez (turbo).—Când se . mai măreau se jucau d’a ascunsele, d’a regii, precum şi cu nuci, pietre, arşice, minge (pilis ludere). In timpurile glorioase ale Republicei când educaţiunea era serioasă, ea era in mâna părinţilor, a mamei mai cu seamă, căci cum zice Tacit: „in gremio et in sinu matris educăriu de şi de multe ori se întâmpla să se facă educaţiunea „in cella emptae nutricis” (în camera vreunei doici plătite). Mama ve ghea asupra jocurile şi ocupaţiunilor copiilor săi, devotânduse cu totul creşterei lor, căci în timpul republicei nu se cu noştea decât educaţiunea privată şi statul nu se îngrija de educaţiunea cetăţenilor săi. Mama era deci care învăţa pe copii să venereze pe zei, să respecte bătrâneţea, seriozitatea moravurilor, măsura la vorbă şi purtare, simplicitate (frugalitas) în gusturi. Când se mai măreau copiii erau luaţi de tată la munca câmpului, exercitaţi la călărie şi înotare şi tot el le da pri mele noţiuni de citire şi scriere. Astfel şi a crescut Cato cel bătrân pe fiul său, astfel a fost crescut şi Atticus de tatăl său şi tot aşa voia şi Cicerone să’şi crească copiii. Cu o ast fel de creştere copiii romani căpătau acea tenacitate (virtus Romana), care îi făcea să fie tari în împrejurări grele şi să

86 devie capabili de ori ce sacrificii. Pentru aceasta părinţii nu întrebuinţau numai sfatul şi cuvântul bun, ci şi pedeapsa corporală care, aplicată celor cu apucături rele, adesea a fă cut minuni în educaţiune (câştigare nec verbis solum sed etiam verberibus). Deci ori ce tânăr trebuia să fie astfel educat ca să fie folositor patriei şi familiei sale, fiind gata ori când ar fi fost chemat să îşi apere patria, iar în timp de pace, să poată munci ca să îşi întreţină familia. Exemplul părinţilor, faptele strămoşilor povestite de părinţi (de clarorum virorum laudibus et virtutibus Cicero Tuse. IV, 2), laudationes, aduse răposaţilor, încoronarea busturilor strămoşilor de către părinţi, la zile mari, erau atâtea exemple cari contribuiau la educaţiunea na ţională a copiilor.—Dar deja pe la finele Republicei încep să să plângă autorii despre slăbirea educaţiunei, care în timpul imperiului fu lăsată pe mâna sclavilor (pediseqims, monitor etc.). Cu introducerea moravurilor greceşti se dau copiilor ca educatori sclavi greci (paedagogus), care trebuiau să le com pleteze educaţiunea, să ii exerciteze în limba grecească şi să îi însoţească la teatru, circ, etc. Aceşti pedagogi sclavi, nu aveau nici o influenţă asupra copiilor, căci ei nu puteau să ia nici o măsură împotriva acestora,' ci din contra copiii îi maltratau de multe ori.—Această educaţiune influenţa cu atât mai mult în rău, cu cât aceşti pedagogi stau pe lângă copii până aceştia luau toga virilă.

I .

Educaţiunea şi Instrucţiunea.

: I

1 I

In cele dintăiu cinci secole ale republicii nu avem indicii despre şcoli romane, decât foarte rar de şi se zice că Romulus şi Remus au frecuentat o şcoală în Gabii, dar lot aşa se spune că Servius Tullius a fost instruit în casă de către Tarquiniu Priscu.— Cea 'dintâi menţiune sigură despre şcoli se găseşte în anul 449, când se spune că în prăvăliile din for era o şcoală elementară pentru băeţi şi fete, iar o jumătate secol mai târziu, găsim şcoli publice la Falerii şi Tusculum. Probabil însă că Romanii au luat exemplu dela Sabini şi Etrusci pentru şcolile lor. Şcoala nu s’a numit la început cu numele grecesc de

sc/iola ci luduş (luduş literarius), înlâijul nume introducându-se mult mai tâiziu, iar profesorul se numea magister*, ludi magis~ ter. Mai târziu se deosebesc două feluri- de şcoli. Şcoala ele mentară era condusă de către litterato\ adică cel care învaţă literile şi şcoala mai superioară era conducă de grammaticus. Şco lile erau publice, adică putea ori cine Nsă înveţe In ele, dar nu erau întreţinute de stat. Şcolarii plăteau o mică contribuţiune (tnerces) şi cadouri cari nu erau obligatoare. Cu toate acestea profesorul trebuia să muncească şi în altă direcţie spre aşi întreţine viaţa. Şcolile erau prin prăvălioarele din for, pe lâ răspintii (trivialis scientia), în case fără uşi, ba chiar în stradă şi pe sub portice cum se vede pe o pictură din Herculanum. Timpul de şcoală era cam de 8 luni, începând în Martie, după va canţa mare, având o altă vacanţă la Saturnale (Crăciun) şi pe la diferite sărbători. — Şcoala începea foarte de dimineaţă şi şcolarii îşi cumpărau pâinişoare ca să mănânce pe la ora 9. căci tocmai la prânz se duceau acasă. Timpul de lucru era de şase ore. — Mobilierul şcolei era foarte simplu şi consista din bănci pentru şcolari (subsellia), un scaun pentru profesor, şi câteva obiecte necesare. Disciplina era severă şi profesorul nu se mulţumia numai cu observaţiunea verbală (obiurgcitio) ci întrebuinţa şi pe deapsa corporală (castigatio) pe care o aplica cu nuiaua (fe rtila), cu bastonul sau cu biciul de curele (scutica) etc. De aceia Horatius ne vorbeşte despre plagosus Orbilius, iar Marţial des pre «ferulae tristes» şi sceptra paedagogorum», mulţi însă erau contra bătăii. Nu e vorba nici şcolarii de atunci nu erau mat buni decât mulţi din cei de azi. Fugeau de la şcoală, nu fă ceau exerciţiile, făceau farse profesorilor, etc. învăţământul elementar, singurul cunoscut pănă la răz boaiele punice, cuprindea citirea, scrierea şi socoteala în limba latină. Citirea începea cu literile alfabetului pe care profeso rul le scria pe tablă. După ce cunoşteau literile, treceau la silabe şi după silabe la cuvinte şi aşa mai departe. Pentru scris şcolarii aveau tăbliţe cerate pe care sgâriau cu un stilus. După ce învăţau să citească, începeau să se obişnuiască cu lectura poeţilor pe care profesorul o dicta (dictata magistri) şi şcolarii o scriau şi o memorau. Adesea profesorul recita până învăţau şcolarii şi în adevăr aceştia ştiau pe dinafară cele

I x

jfj

1 iL V! '

■4 J

■

12 table de legi, precum şi cărţi întregi din poeţi şi prozatori. Cu citirea urma şi scrierea care, la început, se făcea pe tăbliţele cerate sub arătarea profesorului. Apoi se- scria pe papii* sau pergament, pentru care copiii îşi aduceau uneltele s - ’• de scris într’o cu tie (capsa, loculi). Profesorul dicta şi şcolarii scriau cu cerneală părţi ale se din literatură pe care le ‘învăţau şi le recitau. Tot acest metod se păs tra şi în învăţămân tul mai superior, la grammaticus. Socoteala era pentru Romani un studiu greu dar im portant, de aceia se făcea de către un om special, calculator, care era plătit mai scump ca litterator — Cel mai uşor mod de a număra era cu degetele (digitis numerare sau computare) exprimând prin 18 combinaţiuni ale degetelor mâinii drepte şi 18 ale mâinii stângi, unităţile, zecimile, sutele şi chiar miile.— Un alt ajutor de calculat era (abacus, fabula) o tablă de lemn pe care se calcula cu pietricele (calculi), arătând unimile, ze cimile ertc., după locul pe care îl ocupă pietricica pe liniile trase sau în găurile scobite pe abacus. De şi operaţiunile cu aceste instrumente erau anevoioase şi lungi, totuşi se între buinţau pe la casierii şi pe la bancheri. Existau şi abaci pen tru geometrie care consistau din table acoperite cu nisip, pp care se făcea cu stilul figuri geometrice. Cum se vede învăţământul elementar, era un învăţă mânt utilitar care corespundea unei necesităţi, aceia de a fi folositor Statului. Deci vechii Romani credeau că numai acestecunoştinţe erau folositoare, pe când celelalte ca muzica, filo zofia, etc., făceau parte dinlr’un alt domeniu, pe care îl nu meau humanitas. învăţământul mediu.—Mult mai târziu, când Romani, simţeau tot mai mult influenţa grecească, nu se mai mulţu miră cu şcoala elementară şi familiile mari îşi luau în casă câte un profesor [grammaticus], de cele mai multe ori grec,

89 care continua instrucţiunea din şcoala elementară.—Către mij locul sec. II a. G., se deschiseră şi şcoale cari ajunseră în număr de 20, chiar în timpul Republicii. Scopul acestui învăţământ era ca să facă pe copii să se exprime clar, să scrie corect şi să cunoască bine poeţii şi prozatorii Greci şi Romani, căci în acest învăţământ se punea mare preţ pe cunoştinţa limbii greceşti. De aceia ca bază a textului de interpretare se punea Homer cel dintâi, apoi ve neau tragicii, dintre comici mai cu seamă Menandru, apoi liricii, fabulele lui Esop, olc. Grammaticus latinus îşi începea studiile cu Odisea tradusă chiar pentru şcoală de către Livius Andronicus. Apoi se citea din Enius, Terentius, Lucretius, etc., iar mai târziu Vergiliu şi Horaţiu erau nelipsiţi din şcoală. Unii poeţi erau citiţi chiar în timpul vieţei lor cum fu cazul cu Lucan, a cărui epopee fu citită îndată după apariţia ei. Metoda pe care o urma profesorul era cam următoarea. El citea întâi textul [prcielegere] cu accentul cuvenit [sonus], atrăgând atenţiunea elevilor asupra diferitelor pasage impor tante. Un şcolar repeta cele citite întrebuinţând respiraţia acolo unde trebue, spre a însemna începutul sau finele unei fraze sau al unui vers, ridica sau lăsa vocea, după sensul pe care şcolarul trebuia să îl interpreteze prin voce, vorbind mai tare sau mai încet. Intru cât permiteau cunoştinţele pro fesorului se făceau şi discuţiuni ştiinţifice asupra mitologiei, istoriei, geografiei ba chiar se învăţa şi metrica şi astronomia .pe lângă gramatică şi istoria literaturii.—De şi multe lucruri erau dictate, totuşi existau şi cărţi, dintre cari putem men• ţiona gramatica lui Dositheus. precum şi mici tratate de is torie, unele chiar ilustrate, în care se descriau faptele impor tante şi se citau vorbele frumoase ce spuseseră oamenii în semnaţi în anumite ocaziuni. Existau şi. hărţi dar probabil că nu erau în şcoală, întru cât geografia nu era un obiect principal. Dintre dexterităţi nu erau decât exerciţiile corporale. Lupte cu lancea, aruncări cu praştia, lupta la corp şi cu pumnul, înotatul şi în fine acele exerciţii cari puteau să întărească pe tineri în oboseli şi în răsboi. Muzica care era aşa de mult cultivată la Greci, la Romani era lăsată pe planul al doilea, Totuşi încă de timpuriu începu să intre în educaţiune, cu toată opoziţiunea vechilor conser vatori cari credeau ca slăbeşte sufletele. In curând muzica

luă o desvoltare însemnată şi la Roma, unde familiile nobile începură să-şi trimeată copiii in şcolile de muzică. Coruri de băeţi şi de fete se formau în procesiunile solemne sau înso ţeau convoiurile funebre. Uneori căntau corurile la mese sau se duceau pe la vile spre a cânta castelanilor. Se pare că nici desenul nu era negligeat şi intra în educaţiune cu toate că nu in măsura de astăzi. Şcoli superioare.- Partea ultimă a educaţiunei, o formau şcolile retorilor, un fel de universitate, care termina studiile tânărului Roman, de şi nu rare ori grammaticus, făcea şi par tea retorului. Rhetor sau professor artium, sapientia e, philosophiae, exercita pe tinerii romani în arta retoricei sau a elocinţei, pregătindu-i astfel pentru cariera politică. Priviţi cu neîncre dere, retorii greci fură alungaţi din Roma (161), pentru ca în curând să revină şi Romanii să îşi dea copiii în şcoalele lor. Pe când la grammaticus baza învăţământului o formau poeţii, la retor o formau prozatorii şi anume scrierile oratorilor şi ale istoricilor. De oarece în aceste şcoli veneau tineri cari uneori luaseră toga virilă, exerciţiile erau mai grele. Afară de exerciţiile orale, mai erau narrationes, povestiri în scris ale unor evenimente transmise prin tradiţiune. De ex: Lupoaica nutrit-a pe Romulus şi Romus ? In lupta lui ValerişUCorvinus cu un gal i s’a aşezat corbul pe coif? etc. Tratarea unor toci communes, în care se luau în desbatere greşelile omeneşti, viţiile, etc., aducându-se argumente pro şi contra. Apoi erau Theses în cari tratau chestiuni teoretice sau prac tice: Comparaţiune între viaţa de la oraş şi cea de la ţară, sau dacă e bine să credem în martori, etc.—Cei mai înaintaţi declamau compoziţiunile lor, făcând ceia ce se numea suasoriae [declamationes] sau monoloage în care persoane legen dare sau istorice aduceau argumente pro şi contra pentru a justifica un eveniment. De ex: Anibal se gândeşte dacă să atace Roma sau nu, monologul lui Cato Uticensis asupra morţei sale, etc. Cele mai grele declamaţii erau controversiae, în care un elev era apărător şi altul acuzator. Avem exemple de astfel de subiecte cum erau: Moartea unui tiran (argu mente pro şi contra), omorârea unui părinte, acuzarea şi apă rarea unor hoţi.—Sau de ex: Nişte tineri veniseră la Ostia şi mergând la ţărm găsesc nişte pescari gata să-şi arunce mre

jele. Tinerii propun să cumpere mrejele pescarilor cu ce o -■

91 scoate în ele. Când însă aceştia au scos plăşile nu au găsit nici un peşte ci un coşuleţ cu aur. Pescarii nu vor să mai dea plasa, tinerii o pretind şi pe această temă discuţiunea. Adesea asemenea declamaţiuni se fineau înaintea publi cului şi a părinţilor iar cei ce Vorbeau se sileau prin fraze umflate, prin gesturi tragice şi prin tot felul de artificii, să facă să triumfe punctul lor de vedere.—Retorii erau cei mai consideraţi dintre profesori şi ajungeau să aibă onorarii fa buloase (100.000 sesterţi). Vespasian înfiinţă cea dintâi şcoală de stat şi Quintilian, marele relor, fu primul professor eloqu~ entiae.— Adrian fondă Athenaeum unde se ţineau prelegeri publice, punându-se oare cum baza primelor universităţi.

Toga virilis. Propriu zis, educaţiunea înceta când tânărul ajungea la vârsta de 17 ani şi când, cu oare care solemnitate, tânârul'lepăda toga praetexta cu banda de purpură ca să îmbrace toga pura, virilis. Imbrăcarea togei virile, semnul maturităţei se făcea cu o ceremonie religioasă şi cu o sărbătoare de familie, mai cu seamă la 17 Martie când se celebra sărbătoarea liberalia. Tâ nărul depunea pe altarul Larilor toga praetexta şi bulla şi îşi tundea părul cel lung (insignia pueritiae), apoi însoţit de pă rinţi şi de rude se ducea în for ca să se prezinte pretorului. De aci urca in Gapitoliu la Tabularium, unde îşi înscria nu mele în listele tribului (libri iuniorum), depunând şi o monedă în templum juventutis unde făcea un sacrificiu. După aceia urma o masa dată rudelor şi prietenilor. La această dată tânărul trebuia să satisfacă serviciul mi litar şi intra ca recrut tiro (tirorocinium militare) ataşându-se pe lângă vre un general, ca in urmă să devină ofiţer. Dacă se dedica vieţei publice, se ataşa pe lângă vre un juriscon sult (tirocinium fori). Când voia să se perfecţioneze în ştiinţa dreptului (retorică) sau filosofie, plecau în străinătate; la Atena, Rodos, Mitilene; etc. De oare ce maturilatoa nu depindea de ani, adesea nu se lua toga virilă la 17 sau la 18 ani, ci mai de vreme ajun gând în timpul imperiului chiar la 14 ani.

m ;

r.i

;

-f

92 Căsătoria la Romani. In primii ani copiii cresc împreună sub supravegherea părinţilor sau îngrijitorilor şi după cât se pare, in şcoala ele'mentară învăţau în comun băeţi şi fete. Instrucţiunea pri mară unită cu puţine cunoştinţe de 1. greacă, .era tot ce se da fetelor romane; de altfel nici nu se putea mai mult, căci în Italia măritişul venea de timpuriu. Cu toate acestea găsim femei cari cunoşteau perfect limba greacă şi literatura ei bo gată, citind din Iiomer, Safo, din comici, etc. O fată însă în văţa foarte de timpuriu să toarcă, să ţeasă, să coasă, să împletească şi să facă menajul în casă. Fiica şi nepoata lui August, ţeseau şi torceau. Singur dansul şi muzica mai in trau în educaţiunea fetelor de şi,' în timpul imperiului se gă sesc femei cari fac gimnastică sau se luptă, dar acestea sunt considerate ca prea emancipate. O declarare a maturităţei unei'fete nu există cum era la băeţi, fiindcă o fată nu era nici odată independentă.—Totuşi la o vârstă fetele închinau păpuşile şi jucăriile zeilor Lari şi atunci fata devenea de mă ritat. In adevăr fetele se măritau de timpuriu şi incepeau la 12 ani iar băeţii Ia 14. De oare ce tatăl avea puterea şi băeţii şi fetele nu aveau timp să se cunoască, de aceia părinţii decideau de alegerea soţului.—Totuş se cerea consiniţimântul tutulor părţilor. Se mai cerea ca persoanele ce se iau în căsătorie să aibă ins conubii, căci la început nu era valabilă căsătoria între patri cieni şi plebei.—Pe când la căsătoria între o peregrină şi un cetăţean roman copilul era cetăţean, la o căsătorie unde ta tăl era peregrin (strein), copilul era tot peregrin. Ga să fie un iustum matrimonium se mai cerea să se res pecte oare care grade de rudenie.-Nu era permisă căsăto ria până la al IV grad adică la veri primari (consobrini) de şi această restricţiune căzu după al doilea războiu punic. Când Glaudiu se căsători cu Agripina se permise şi căsătoria între unchiu (patruus) şi nepoata, dar nu se permise intre nepot şi mătuşe (amita). Consiniţimântul părţilor se declara oficial la logodnă (sponsalia) prin întrebarea spondes-ne? şi răspunsul spondeo. Tot acum, înaintea martorilor (sponsores), se stabilea şi foaia de

zestre (pacta nuptlalia, tabulae nuptiales), care însă se semna

93 tocmai ia căsătorie. Logodna se făcea dimineaţa iar seara avea loc un ospăţ, cu rudele şi amicii cari dau cadouri mi resei, iarginerile da un inel de fer. Dacă logodna nu se strica (repudium remittere), în scurt timp urma căsătoria. Prin aceasta femeia trece în manutn măriţi, adică ese de sub puterea pă rintească şi intră în familia soţului, ca o soră. Se putea însă ca femeia să rămână sub puterea tatălui său, dar aceasta era mai rar (sine in manum conventione).—Consacrarea trecerei in manum măriţi, se făcea prin confarreatio, ceremonie re ligioasă, la început, numai pentru patricieni, care consista într’un sacrificiu de grâu (libum farream) şi o oaie.— La această ceremonie luau parte: pontifex maximus, flamen dialis şi zece martori. Altă formă de căsătorie era coemptio} o vindere sim bolică, Ia început numai pentru plebei, prin care tatăl eman cipa pe fica sa din puterea părintească ca să treacă în pute rea bărbatului.—In fine căsătoria liberă, usus, în care o femeie se consideră căsătorită, dacă a vieţuit cu un bărbat un an, fără să lipsească trei nopţi consecutive. Diferite obiceiuri la nuntă.—Alegerea zilei de nuntă da de gândit mirilor, căci existau o mulţime de superstiţiuni cari nu le întrec pe ale noastre.— Sa nu facă nunta în zi de sărbătoare că nu vine lume, nici în jumătatea lui Martie nici în Mai, dar. nici între 13-20 Februarie căci sunt sărbătorile morţilor (dies parentales), nici în zilele de 24 August, 5 Oc tombrie, 8 Noembrie, când se deschide infernul (ubi mundus paiet). In preziua nunţei mireasa consacra hainele ei de fată (toga praetexta) şi jucăriile zeilor Lari sau altor divinităţi şi îmbrăca haina de mireasă (tunica reda sau regilla) şi îşi acoperea capul (nubit, obnubit) cu un voal de culoarea focului (flameum).—

Mireasa era încinsă cu un cordon (dngulum) de lână, înodat cu un nod special (nodus Herculeus), care o apăra de far mece.—Părul era aranjat in şase şuviţe (sex crines) cu ■ pan glici (vittae) şi cu o coroană de flori culese chiar de mireasă. In timpurile mai noi, găsim că şi ginerile purta coroană, ba chiar şi asistenţii. De altfel atât casa mirelui cât şi a miresei erau frumos împodobite cu flori şi cu verdeaţă. Serbările nuntei se pot împărţi în trei acte: 1) Darea miresei mirelui. 2) Ducerea la casa bărbatului 3) Primirea în noua casă. Mai întâi se consulta auspiciile prin care se manifesta vo-

?AOJJ

i i !

inţa zeilor asupra căsătorii sacrificându-se o oaie. Aceste â*uspicii împreună cu panisfarreus, erau necesare la confarreatio.—Apoi urma luarea consimţimântnlui care la logodnă era numai o promisiune, prin cuvintele sacramentale pronunţate de mireasă: „Ubi tu Gaius, ego Gaia". Prin adeastă formulă fata se declara gata să treacă în neamul bărbatului şi să-l urmeze pretutindenea. Tot acum se semna şi foaia dotală despre care am amintit.—După aceia o femeie măritată cu bună reputaţie, dintre rude sau prieteni, numită pronuba, luând mâniile mi rilor le unea, (dextras iungunt), un act de mare importanţă pe care arta plastică îl reprezintă adesea, pe sarcofagii mai cu seamă. Acest obicei s’a transmis la noi, căci la logodnă se schimbă inelele de către 2 soţi cari trăesc bine în căsnicie sau de către preotul oficiant lucru care, [presupune Wissowa], se făcea şi la Romani de. către Flaminica.—Mai trebue să ob servăm că în timpul sacrificiului cei 2 soţi stau pe scaune acoperite cu pielea animalului sacrificat, iar când preolul în cepe rugăciunea, mirii având înaintea lor un copil (camillus) din serviciul cultului, care duce un coşuleţ (camerum), merg în jurul altarului pronunţând rugăciuni.-Acest obicei este de origină indogermană, căci şi la Indieni mirii, ţinându-sc de mână, înconjoară altarul lui Agni [zeul focului).—La noi a ajuns sub forma înconjurărei mesei de trei ori cu cântecul: «Isaia dănţueşte». După aceasta asistenţii felicitau pe miri cu vorba: feliciter şi se aranja o masă, de cele mai multe ori în atrium, frumos împodobit şi luminat, După finele mesei, cam pe la amurg, urma deductio, adică conducerea miresei acasă.—Ca o amintire a vechiului obicei de a se răpi fetele, ginerile smulgea mireasa din braţele ma mei sale. Apoi se forma un cortegiu din invitaţi, cari la lu mina faclelor, ce se aprindeau chiar ziua (lumânările noastre), se îndreptau spre casa ginerelui. Mireasa mergea între doi copii ai căror părinţi trăiau, iar al treilea ţinea înainte o faclă de lemn de păducel (spina alba), arbore consacrat Cererei. Îna poia cortegiului se ducea furca şi fusul, cari simbolizau cali tăţile de vrednicie ale tinerei femei. Pe drum nu se cânta, ca la Greci, imnuri de căsătorie ci se ziceau versuri de ocazie, un fel de oraţiuni de ale noastre, cari se terminau cu refre

nul talasse, o invocaţiune a vechiului zeu al căsătoriii. Gine-

i I

95 rele arunca pe tot parcursul nuci însoţitorilor de ocaziune, cari merg după nuntă, ca un simbol că de acum s’au dus jo curile copilăreşti. Un ecou al acestui obicei pare că a rămas la nunţile noastre, când se aruncă in biserică cofeturi amestecate cu orz, de şi acum a degenerat căci se aruncă bu chete cu flori. In fine, ajunşi la casa ginerelui, mireasa are grije, ca să îi fie viaţa lină, să ungă stâlpii casei cu grăsime, de unde Servius în simplitatea lui, credea că derivă uxor (quasi unxores) dela ungnere.—Acest obicei există şi la noi căci mireasa ve nind dela biserică unge pragul de sus cu dulceaţă, ca să-i fie viaţa dulce. Apoi mireasa este trecută pragul pe sus fără să-l atingă, ca nu cumva să se împedice căci ar fi semn rău. In atrium este primită de ginere, care o face părtaşe la cul tul noii familii (sacra) adică la apa şi focul ei (igni et aqaa accipcre), după cum astăzi se prezintă noilor căsătoriţi pâinea şi sarea tradiţională, precum şi doniţa (cofa) cu apă. A doua zi după căsătorie, tânăra matronă aduce sacrificii pentru prima oară noilor Lari şi Penaţi şi apare îmbrăcată cu stoici, haina femeilor măritate, obicei pastrat şi la noi.— Ur mează apoi o masă (repotia), la care iau parte rudele. Situaţiunea femeii romane.—Spre deosebirea de femeile din Grecia şi din Orient, femeia romană avea o situaţiune mai înaltă, fiind respectată şi independentă, numită cu fru mosul nume dz mater familias sau matrona. Respectul ce se arată femeii era aproape veneraţiune, căci seriozitatea, casti tatea şi rezerva ei făcea să fie respectată de toţi —Mater fa milias comanda în casă şi sclavii o numea domina, lua parte la educaţiunea copiilor şi la menagiu, ţese şi toarce dar nu face lucru de sclavi, cum ar fi să râşnească sau să gătească. La masă ia parte şezând, nu culcată ca bărbaţii şi se fereşte să bea vin. Nu ese nici odată singură ci însoţită de-bărbatul său. înaintea unei matroane toţi se dau la o parte şi îi fac loc.—Tot însoţită de bărbat apare la teatru sau la serbări.— In astfel de căsătorii demne, divorţurile erau foarte rari şi cel dintâi se pomeneşte la 231 a C. al lui Spurius Carvilius Ruga. Certurile dintre barbaţi şi femei se împăcau în templul deae Viriplacae, cum, după bătrânele obiceiuri ale noastre, soţii cer taţi se duceau la preot. Avem exemple strălucite de matroane

cari s’au distins prin sacrificiu pe altarul cinstii şi al patrio-

m 96 tismului.—Astfel se citează Lucreţia care şi-a dat viaţa pen tru cinste, Veturia marna lui Coriolan, Cornelia mama Grahilor şi acea familie de Arria din timpul Imperiului. După răsboaiele civile, cu pătrunderea influenţei orientale şi mai cu seamă în timpul imperiului, soliditatea legăturilor de căsătorie slăbi din ce în ce mai mult şi imoralitatea pă trunse în familie, împreună cu luxul şi cheltuiala nemăsurată. Divorţurile deveniră dese. Chiar pentru cele mai mici cauze se divorţau şi uneori o simplă declaraţie că nu mai voiesc; să trăiască împreună era suficientă. Se citează cazuri de fe mei cari s’au căsătorit de câte 20 ori. Mulţi barbaţi nu se mai căsătoreau şi naşterile scădeau, de aceia August se văzu nevoit să facă legi contra celibatului (leges Iuliae) şi recom pense pentru cei ce aveau copii mulţi. Cu toate acestea nu prin legi se putea înfrâna imoralitatea şi ridica vechea cas titate şi onestitate. — Decadenţa şi-a urmat cursul ei distru gător.

înmormântarea la Romani.

i *

! i

înmormântarea era un act religios căci cum atestă riturile funerare, Romanii credeau foarte mult în nemurirea suflete lor.—De aci grija celor vechi de a avea cine să le îngrijească de suflet. îndată, ce murea cineva rudele de aproape se gră beau să-i închidă ochii (condere ocalos), apoi urma aşa numita conclamatio, în care familia striga pe cel mont de mai multe ori, cu bocete. Notificarea morţei se făcea în templul Venerei Libitina unde se depunea o monedă. Apoi veneau ciocli cari stau la templul zeiţei Libi.lina şi spălau mortul cu apă caldă îl ungea cu aromate, îl îmbrăcau cu toga şi îl aşeza pe un pat de paradă (lectus funebris) în atrium, cu picioarele spre uşe. Pe pat se punea semnele de onoare ce le-a avut răpo satul ca: recompense militare, coroane, etc. De jur împrejur ard cădelniţe (acerrae) cu miresme şi lumânări, iar ramuri de brad roşu (pica), sau de chiparos (cupressus feralis), decorau atriul şi poarta casei. Focul se stingea în vatră tot în semn de doliu. 0 monedă, se punea în gura mortului, ca să aibă cu ce plăti luntraşului Caron, la trecerea râului Stix, din infern. In timpul expunerei mortului rudele îl plângeau adesea ori, ba chiar cântăreţi cu flautul, cântau la picioarele catafal-

■

9? cnlui. Dacă expunerea ţinea mai multe zile cadavrul era inbălsamat şi se punea pe faţă o mască de ceară ca să nu se observe descompunerea. Lângă cadavru trebuia ca cineva să vegheze în permanenţă ca să se păzească de farmece, lucru ce s’a pastrat şi la noi, de a nu lăsa mortul singur. In fine urma înmormântarea (exequiae, funus) uneori după şapte zile. Corpul era pus într’un cosciug (capulus) cu care era înmormântat sau ars (concremare)-—Se pare că înmor mântarea a fost cel mai vechi obicei şi se păstra la copii mici dar şi arderea veni foarte de timpuriu, pentru ca în timpul imperiului să decadă, iar creştinismul să o înlocu iască cu totul. înmormântarea era riguros prescrisă la Romani şi cel care negligea să îngroape un mort comitea o crimă oribilă, căci sufletul unui mort neîngropat nu avea linişte.—Cei cari mu reau departe de ai lor erau aduşi şi îngropaţi şi dacă aceasta era imposibil, se făcea un mormânt gol (cenotaphium), făcându-se un simulacru de îmormântare. Chiar cei mai săraci trebuia să facă cele necesare pentru înmormântare. De’apeia atunci (ta şi astăzi existau societăţi de înmormântare (collegia funeraria) ai căror membri, in schimbul unei sume, erau îmormântaţi de societate sau li se da o sumă pentru îmormăntare. Funus, procesiunea îmormântărei, era de mai multe feluri. Funus privatum, făcut de familie, funus publicum cele care se făceau de stat acelora cărora se devotaseră pentru binele public. Imormântările săracilor erau funera plebeia, tacita.— Pentru înmormântări erau, cum am văzut, societăţi de ciocli (libitinariif funerarii). Ei aduceau faclele, făceau cosciugul, pur tau patul mortuar etc. Pentru imormântările pompoase (exequiae) un pristav mer gea prin oraş şi vestea lumea. înaintea casei mortului se strângeau rudele, cunoscuţii şi toţi cei ce luau parte la îmor mântare, cărora liclorii, dacă era magistrat, le arăta locul ce trebue să ocupe în convoi. Înainte mergea muzica compusă din trompete, flaote şi coi nuri.—Cu ea mergeau purtătorii de facle, cari aminteau timpurile când imormântările se făceau noaptea. După aceia veniau bocitoarele (praeficae) unele în chiriate clela teinpul Venerei Libitina, cari cântaujalnice naenia, unele vechi, altele făcute cu acea ocaziune. Une ori la imormântări erau şi dănţuitori şi mimi cari imitând pe răpo7

tş f

f ! i.

• i|

98 sat spunea tot felul de glume.—în procesiune aveau ioc im portant imagines, adică măscile strămoşilor, cari se scoteau aeum din firidele lor din atrium şi urmau după mimi (actori). Tot aci veneau şi diferile obiecte cari aminteau faptele strălucite ale răposatului. In fine mergeau lictorii cu fascele în jos, precum şi sclavii pe cari, cu limbă de moarte, îi liberase stă pânul.—Acum venea patul cu mortul, pus pe o targa (feretrum) purtată de copii şi rude sau, dacă era vorba de împă rat, de senatori şi magistrali.—După mort veneau rudele şi prietenii mortului în haine negre (lugubria) iar femeile cu pă rul despletit, plângând, Iovindu-se in piept, smulgându-şi pă rul, sau sgâriindu-se pe obraz. Tot aci veneau şi magistralii însoţiţi de nobili care urmau cortegiul.—Dacă era un perso nagiu înalt procesiunea mergea în for şi patul punându-se pe rostră (tribună), iar imagines pe scaune curule, un fiu sau o rudă se urca la tribună şi ţinea discursul funebru (laudcitio funebris) în care lăuda faptele răposatului. Uneori aveau loc şi jocuri (ludi) la cari luau parte actorii din cortegiu. De aci cortegiul pornea la locul de înmormântare care era afară din oraş, căci nimeni afară de împărat şi vestale nu aveau voie să fie îngropaţi în oraş.—Cei bogaţi erau îngropaţi la moşiile lor sau pe via Appia, iar cei săraci pe Esquilin. La început arderea se făcea săpând o groapă care se um plea cu lemne şi deasupra se punea cadavrul, care arzându-se se îngroapă acolo. Această groapă se numea busturn —In general existau instalaţiuni de ardere (crematorii—ustrinae) pe lângă cimitire, cum erau cele de pe lângă columbarii. La început simple, aceste cre matorii ajunseră să fie nişte altare de pietate sculptate şi încon jurate cu chiparoşi.—Pe aceste ruguri se punea patul cu mortul şi cu tot ce era pe el. Tot aci se aruncau lucrurile cari plăcuseră mai mult mortului, precum şi lot felul de obiecte ce credeau că-i vor fi necesare pe lumea cealaltă, inclusiv mâncare. Tot felul de'parfum uri plante aromatice etc., erau răspândite pe rug. După ce mai deschideau odată ochii mortului şi îl să rutau, cei mai de aproape pe buze cu o ultimă sărutare, una din rude da foc rugului în planşetele şi cântecele de jale ale celor prezenţi.—Când se isprăvea rugul de ars, se stingeau cărbunii cu apă sau vin, se adunau osemintele şi după cele

stropea cu vin sau lapte, te aşeza cu tot felul de aromate în■M

99 tr’o urnă şi cu aceasta se termina ceremonia. Rudele rămâ neau până ce se îngropa şi urna, căci altfel era funestă. Când cadavrul se înmormânta, se lua după lectus fenebris se punea în cosciug şi se îngropa.—După ce resturile se înmor mântau se mai zicea un ultim adio cu vorbele: vale, salve, sit tibi terra levis etc.—Oricine lua parte la înmormântare se spăla cu apă şi se afuma cu foi de laur. Obiceiul de a se spăla când se întoarce cineva dela înmormântare există şi la noi. Casa unde a stat mortul se afuma cu verbină, iar larilor se sacri fica un berbec, pe când la groapă un porc. Ziua în care se făcea îngroparea se numea dies denicalis. Nouă zile dura do liul cel mare (novemdial). In această zi se făcea un sacrificiu pentru sufletul răposatului, după care urma un ospăţ asemă nător pomenii noastre, căci cu aceasta ocaziune se împărţea bani poporului.—Pentru cultul morţilor Romanii aveau sărbă torile parentalia, feralia, rosalia, dar existau şi alte ocaziuni cum era aniversarea naşterei, ele.—La aceste sărbători se aduceau sacrificii. morţilor (inferiae), cari constau în a răspândi deasu pra mormântului (profundere) apă, vin, lapte, miere, sângele dela sacrificiul unui animal negru, precum şi a afnma mor mântul cu substanţe mirositoare, cum se face la noi cu tă mâie.—Era obiceiul ca la aceste sărbări rudele să se întru nească în jurul mormântului unde chiar mâncau în ziua aceia, având iluzia că stau la masă cu iubiţii lor morţi. Doliul dura zece luni, dar aceasta avariat în diferite timpuri. La început erau morminte comune în formă de puţuri, în cari se puneau urnele tutulor membrilor unei ginte. De oarece cei vechi cre deau că mormântul este o locuinţă unde se închide mortul pentru a ajunge o viaţă mai bună dar analoagă vieţei pămân teşti, trebuia să' se aranjeze un locaş care să servească de locuinţă defunctului şi loc de întrunire familiei.—De aceia se îngropa cu mortul veştminte, găteli, bucate, vase pentru mâncare şi băutură, arme, chiar instrumente agricole etc.—In mor mintele femeilor s’au găsit lucruri de toaletă, pepteni, unelte de lucru, precum şi lămpi, vase etc. Această credinţă în nemurirea sufletelor este comună tutulor Iridogermanilor căci o găsim şi în cărţile sacre ale Indienilor.— Mormintele vechi, cari erau înconjurate cu grădini şi clădiri, ne au adus lămuriri însemnate asupra antiehităţei, prin obiectele găsite în ele. Astfel putem ad mira o mulţime de morminte etrusce reconstruite in grădina mu-

Ii 100 zeului etrusc din Florenţa cu toate obiectele ce s'au găsit în ele. Columbăria sunt nişte monumente boltite şi cu o mulţi me de firide sau scobituri în zid, în care se puneau urnele funerare, având aspectul unui coteţ de porumbei.—Deasupra căsuţei se scria numele celui mort, etatea etc.—Aceste colunxbaria fură făcute la început pentru liberţii împăraţilor sau ai patricienilor, cari nu aveau loc şi pentru aceştia in mormin tele familii. Mai târziu se conslruiră columbarii de către soci etăţi pentru oamenii săraci cărora nu le da. mâna să-şi cons truiască morminte costisitoare. Cele mâi frumoase columbarii sunt păstrate şi astăzi şi se găsesc pe via Appia. Catacombele.— Creştinismul pătrunzând în imperiul ro man, primii creştini căutară ca pe morţii lor să nu-i îngroape după obiceiul roman ci să înmormânteze fără pompă, In lo curi separate, pe părinţii şi martirii aşa de numeroşi în pri mele secole ale creştinismului. De aceia ei săpară nişte ga lerii lungi şi îniortochiate în piatră vulcanică, aşa de comună la Roma, pe cari le numiră catacombe. Tot aci se retrăgeau creştinii în timp de nevoie, când persecuţiunile deveneau vi olente.—Aci îşi formau altare şi invocau pe cel a tot puternic, ca să le dea putere de rezistenţă. Cele mai mari catacombe par a fi ale St. Calisl pe via Appia cari au o lungime de 17 kil. socotind numai partea ce s’a desgropat — In aceste cata combe sunt mormintele mai multor papi precum şi al Sf. Cecilii. / 1

Despre Sclavi. In vechime nu se putea înţelege familie fără sclavi, de aceia este locul să tratăm şi despre ei, după ce am tratat despre diferite elemente ale unei familii.—In toate statele vechi întâlnim instituţiunea unor oameni cari nu sunt liberi, faţă cu alţi oameni născuţi liberi {ingenui). Chiar din cele mai vechi timpuri existau sclavi la Romani, dar în mic număr, căci ţăranul care îşi cultiva pământul cu copiii, avea puţină trebuinţă de sclavi iar pentru necesităţile personale era de ajuns un sclav, care era tratat ca membru al familii, admis la masă, etc—Când Romanii începură să părăsească obiceiul de aşi lucra singuri pământul, când luxul introduse în viaţă o mulţime de trebuinţe, iar industria ajunse în mâna câtorva

Bib/iotecd Jud~‘**«A

vRA N c

F A

101

capitalişti, cari o făceau prin sclavî^n'uMi’tti^&erâstora'crescu.' Cei dintâi sclavi fură captivi din. răsboi pe cari statul ii vindea prin quaestori. Nu mai puţini sclavi procurau şi ră pirile, cari în vechime erau foarte dese, precum şi neputinţa de a plăti datoriile ceia ce făcea din datornic un sclav. In curând comerţul cu sclavii deveni o meserie şi comercianţii (mangones, venalicii), populau târgurile, urmăreau armatele sau aveau prăvălii speciale.— Negustorii străbăteau Grecia şi Asia Mică spre aşi procura sclavi artişti sau literaţi, pe cari îi vindeau la Roma, aproape de templu lui Castor expunându-i pe nişte scaune (catasta), sau pe o piatră de (lapide emere). Fiecare sclav avea de gât o tăbliţă (titulus) cu indicaţiunea patriei, a etăţii, a calităţilor şi defectelor. Negustorul era răs punzător de sclavul pe care îl vindea. In ceia ce priveşte preţurile ele variau foarte mult. In timpul lui Anibal prizo nierii de răsboi se vindeau 300—500 lei. Sclavii de lux erau scumpi şi ajungeau până la 2500 lei, o fată între 2000—6000. Găsim şi preţuri fabuloase de sclavi cum 'este gramaticul Daphnis, pentru care Lutatius Catulus, plăti 150.000 fr.—Un bucătar bun costa 20000 fr., iar un spado al lui Sejan 100000Numărul sclavilor crescu din ce în ce şi, de şi existau oa meni care se serveau cu un sclav, existau unii cărora nu le ajungeau sute. Astfel se pomenesc persoane cari aveau 10000—20000 sclavi, iar Crassus avea 500 numai arhitecţi. — De aceia se crede ca sub împăratul Glaudiu toată populaţiunea imperiului era de 60 milioane liberi şi 120.000.000 sclavi. Acest mare număr de sclavi, corespundea multiplelor între buinţări ce aveau sclavii în societatea romană. Se deosebeau servi publici şi servi privaţi—Cei dintâi erau întrebuinţaţi în serviciile publice, ca lucrători, gardieni şi chiar funcţionari pe când ceilalţi constituiau familia urbană sau fa milia rustică, după cum erau întrebuinţaţi la oraş sau la ţară. In adevăr, la ţară, sclavul este mâna dreaptă a stăpânului, şi se nu meşte procurator, având supravegherea asupra tutulor bunurilor, fiind un fel de administrator. Pentru comptabilitate stăpânul avea un dispensator. Supravegherea asupra sclavilor de la ţară o avea villicus. Afară de aceştia, fiecare sclav îşi avea atribuţiunea sa. Astfel erau la agricultura bubulci, aratores, etc., la vii: fossores, alligatores, la grădini, hortulanus, arborator, pentru stupi: apiarius sau melarius etc. pentru paseri: aviarius, curator gallinarius, etc.

! i

■

;

i î

102 Din fnmilia urbană era important în'vechime atriensis care avea conducerea menajului întreg, precum şi grija cumpără turilor şi aprovizionărilor.— Mai târziu atribuţiunile se împărţiră între procurator şi dispensator, atriensis având numai grija curăţenii casei Atribuţiunile sclavilor de oraş erau aşa de multiple, că ne este imposibil să le enumărăm.—Vom menţiona numai câteva din atribuţiunile cari n’au fost citate până acum. Astfel la bucătărie erau o mulţime de sclavi. Afară de bu cătar (coquus) care se bucura de mare trecere, erau sub or dinele lui numeroase ajutoare: Cei cari aduceau lemne (fornacarius, focarius) apoi cei ce cumpărau pentru bucătărie [obsonatores], cei ce ferbeau bucatele, apoi cei cei făceau pră jituri şi pâine, etc. Cellarius sau promus avea grija dulapurilor cu proviziuni şi a beciului.—Când eşia dominus la preumblare avea lecticarii cari îl purtau în lectică, iar înainte mergeau pedisequi şi anteambulones. Cei bogaţi aveau secretari (librarii), \zc,\.of\(anagnostae), copişti, profesori, ba chiar medici. Gustu rile extravagante ale nobililor romani făcu să fie căutaţi pi ticii [pumili nani], bufonii [moriones, cinaedi] şi copiii vorbăreţi cari distrau pe stăpânii lor. Pentru această turmă de sclavi trebuiau alţii cari să-i supravegheze [monitores], iar pentru aplicarea pedepselor, la oraş, era silentiarius, iar la ţară, ergastularius (pentru sclavii puşi în fiare). Adevărate depozite serveau pentru alimentarea sclavilor şi existau ateliere întregi pentru îmbrăcămintea şi încălţă mintea lor.—Negreşit că un stăpân cu judecată îngrija ca sclavii să fie bine hrăniţi,, dându-le porţiuni lunare de hran [demensum] şi chiar câte puţin vin, de calitate inferioară ne greşit, mulţi însă îi tratau foarte rău.—Vestmintele sclavilor erau de o ştofă groasă şi închisă, compunându-se dintr’o tu nică fără mâneci [exomis] şi o manta [sagum sau lacerna], iar încălţămintea erau nişte pantofi de lemn [scuiponeae], pe care Cato propune să-i schimbe la doi ani.— In vechime sclavii mai purtau şi mantale făcute din petice (centones), cum am văzut la îmbrăcăminte. Drept locuinţa sclavii aveau cămăruţe (cellae) unele la mansardă şi altele în beciuri, totuşi sclavii imperiali aveau uneori locuinţe mai bune ca mulţi dintre cetăţenii romană

săraci.

103 Adese ori stăpânii speculau sclavii ca un capital închiriindu-i pentru diferite servicii.—Nu sunt însă rare cazurile in cari sclavii au devenit confidenţii stăpânilor şi chiar prietenii lor. Aşa au fost Tiro sclavul lui Cicero, care era şi un literat de frunte, precum şi Alexis al lui Atticus. In faţa legii, sclavii nu aveau nici un drept, ci sunt con sideraţi ca nişte lucruri, de care stăpânul poate uza ori cum voeşte. Putea să-i vândă, să-i omoare sau să-i lase să moară de foame. Nu aveau voie nici să se căsătorească, căci stă pânul îi putea despărţi ori când. Mai târziu li se permise că sătoria ca o favoare, pentru ca să îmulţească numărul neno rociţilor prin sclavi noi născuţi (verna~sclav născut in casă). Familia rustică degenerează din ce în ce şi devine un exil pentru sclavii urbani cari cădeau în greşeli grele. Aci villicus care este şi el un sclav, dar are încrederea stăpânului, se poartă neomenos cu ceilalţi sclavi, pe cari îi exploatează grozav. Pentru cele mai mici greşeli erau pedepse mari şi atât stăpânul cât şi stăpâna nu le cruţau. Palme peste obraz (colapha, os praebere), cari se considerau aşa de ruşinoase că sclavii preferau să fie biciuiţi, pumni peste gură aşa că le sărea dinţii şi ochii, etc. erau pedepse de moment. Mulţi erau trimişi la ţară unde erau bătuţi cu bastonul sau cu biciul şi închişi în ateliere subterane (ergastula).— Unii râşneau la moară (pistrinum), alţii pompau apă (antlia) sau erau trimişi în mine (metalla).—Mulţi lucrau cu picioarele legate (compedes) şi cu capul pe jumătate ras.—Unora li se punea cătuşe şi la mâini (manicae) şi la gât (collare, boia).—O pedeapsă grea era când sclavul legat cu capul în jos, era lovit cu biciul sau cu vergi. Altă pedeapsă era furca, când sclavul era purtat pe stradă cu un lemn în formă de V după gât şi cu mâinele legate de extremităţile furcei —In fine sclavul putea să fie crucificat, ceia ce constituia suplicium servile, sau să fie dat animalelor sălbatice.—Nu mai puţine erau torturile prin cari se spera să se poată obţine mărturisiri dela sclavi sau ca să îi desveţe dela oare care obiceiuri rele.—Astfel unuia care fugise i se ardeau picioarele cu fierul roşu, celui ce fura i se ar deau mâinele, iar celui lacom pântecele, mincinosului limba etc. Când sclavul fugea, era însemnat cu fierul roşu cu li tera F. (fugitivus).— Adesea ori împăraţii se văzură nevoiţi ca

să intervină să oprească cruzimea stăpânilor, contra sclavilor.

104

■

'«*

i ■

Ziua în care se bucurau şi sclavii de oare care libertate erau Saturnaliile 17—19 Decembrie.—In aceste, zile aveau dreptul să. spună stăpânului adevărul ori cât de crud ar fi fost, să mănânce cu el la masă, ba chiar să îi adreseze oare care glume. Cu timpurile imperiale începu şi pentru sclavi o eră mai de omenie. Sclavul care era considerat lucru, acum devine persoană; are drept să se'căsătorească şi să îşi facă testa ment, căci are drept să Îşi agonisească oare care avere (peculium), cu care să se răscumpere.—Chiar din primul secol al erei noastre se interzice ca sclavii să fie aruncaţi fiarelor sălbatice.—Împăraţii Claudiu şi Adrian pedepsesc pe cei cari omorau sclavii fără vină, iar Constantin considera crimă omo rul unui sclav.—învăţăturile filosofilor, cari predicau că toţi oamenii au dreptul la libertate, că adevărata libertate este cea morală şi că deosebirea între oameni liberi şi sclavi este exterioară şi accidentală, contribui la ameliorarea soartei scla vilor. Venirea creştinismului care nu mai admitea neegalităţi între oameni, contribui la încetarea sclaviei.—Proprietarii creş tini îşi emancipau în masă sclavii iar societăţile ce se înfi inţară contribuiau ca să îi libereze. Liberarea sclavilor se făcea în două moduri: 1) In mod solemn, deosebindu-se trei forme: Prin vindicta, când stăpâ nul apucând sclavul de mână zice : hune hominem liherum esse volo, iar un lictor îl lovea cu o nuia în cap şi astfel era de clarat liber înaintea asistenţilor. A doua formă era manumissio censu, prin care stăpânul înscriind pe sclav între contribuabili îl declara liber. A treia formă era manumissio testamento, adică

stăpânul îşi exprima dorinţa prin testament ca sclavii cutare să fie liberaţi. 2) Forma nesolemnă era când stăpânul se exprima de ex. înaintea unor prieteni că liberează sclavii cutare, sau pe pa tul de moarte, sau printr’o scrisoare (per epistulam). Libertul lua numele stăpânului şi îi rămânea obligat. Purta togă iar capul tuns scurt, era acoperit cu Dacă liber tul era obligat către fostul stăpân, acum patronus, nu mai puţin acesta.—Astfel patronul trebuia să îngrijască de între ţinerea libertului, să ii asigure un fond pentru exercitarea unei meserii sau să-l primească în casa lui.—Asemenea liber tul trebuia să ajute pe stăpân şi să contribue cu averea lui,

105 dacă patronul ajungea în sărăcie.—Patronul moştenea pe li bert şi dacă acesta avea copii, devenea tutorele lor. Până şi la moarte patronul şi libertul erau în dependentă, căci ade sea libertul era îngropat în cavoul familiei patronului. In tim pul imperiului liberţii deştepţi au ajuns la mari demnităţi in stat şi au fost momente când au condus împărăţia Romană. Ocupaţiunile zilnice ale unui Roman. După cum astăzi ar fi greu să descrii ce face un om într’o zi, tot asemenea este greu să putem preciza cari sunt ocupaţiunile de căpetenie ale unui roman, căci. aceasta de pinde după cum cineva se găseşte Ia ţară sau în oraş, este funcţionar sau militar, este bogat sau sarac şi o mulţime de alte împrejurări. împărţirea zilei în ore o găsim tocmai în sec. III a C. când se introduseră ceasurile solare. Până aci orientarea era soa rele şi stelele, iar când era nor orice orientare era imposibilă. Ziua era împărţită în două şi anume de^a răsăritul soarelui la amiazi şi de aci înainte până la apusul soarelui.— Amiazi era după cum am văzut, anunţat de către un pristav când vedea soarele între Rostra şi Graecostasis.— Probabil că şi noaptea era la început împărţită în două părţi. In curând însă £e făcu împărţirea în patru veghe (vigiliae) ale căror începu turi se anunţau prin sunet de corn. Mai târziu şi ziua se îm părţi în patru părţi: mane, ad meridiem, de meridie şi suprema (apus). Tot asemenea existau o mulţime de diviziuni pentru noapte ajungând până la 8 ca \ vespera, prima face, luminibus accensis, gallicinium, etc. Când se introduseră orologiile din Grecia, ziua fu împărţită în 24 ore începând dela miezul nopţei. Cu toate acestea ziua se socotea 12 ore de la răsăritul soarelui şi noaptea tot de 12 ore dela apus.—Acest mod de a socoti, făcea ca orele zilei să fie mai mari în timpul verei şi mai mici în timpul iernei. Astfel in Iunie ora era de 75' şi 80" iar în Decembrie numai 44', fiind egale numai în Marte şi Septembre, adică la equinox. Pentru arătarea orelor se serveau cu numeralul ordinal: hora tertia, hora nona — După numărătoarea Romanilor, când noi avem ora 12 ei aveau 6, iar la ora 8 era 9 şi la ora 6 era 12, împărţirea în minute nu o cunoşteau ci numai în jumătăţi de ex: Hora quarta et

106

iijr .

dimidia. Cu timpul cadranele solare (solaria) şi clepsidrele (ceasornice cu apă), deveniră comune şi se instalară nu numai în pieţe ci şi în casele particulare, la băi, etc. Existau diferite feluri de orologii solare din cari s’au păstrat multe precum şi diferite clepsidre, unele cari arătau ora equinoxială, adică cele 24 ore egale şi altele cari arătau ora zilei, şi nopţei du pă cum era vară sau iarnă. Clepsidre nu ni s’au păstrat căci fiind de material fragil, s’au distrus. Unele clepsidre erau pre văzute cu un mecanism care le făcea să sune la oră produ când un sgomot. Un sclav însărcinat cu ceasornicul observa ora şi o spunea celor ce întrebau. Trecem acum la diferitele ocupaţiuni ale Romanilor. Ea ţară Romanii ca şi ţăranii noştri se sculau foarte de dimi neaţă şi plecau la lucrul câmpului sau lucrau în jurul casei. Viaţa lor era monotonă şi întreruptă numai de câte-va ser bări religioase, do naşterea vre unui copil, de însurătoarea altuia, sau de moartea vre unui membru al familiei. Nu tot astfel ni^e prezintă viaţa la oraş, unde ocupaţiunile fiind aşa de variate nu puteau avea uniformitatea de la ţară. Oamenii muncitori se grăbeau să-şi isprăvească lucru înain tea dejunului. De aceia stăpânii se sculau foarte de dimi neaţă şi după ce primeau salutatio copiilor şi a sclavilor, fă ceau sacrificii împreună. Copiii plecau la şcoală, une-ori luminându-şi calea cu lampa, iar patronul primea clienţii, cari* aşteptau la uşe şi cari în timpurile bune ale republicii ve neau să ceară un sfat .sau să-l consulte în vre-o afacere. — Mai târziu turba clientium, vine să cerşiască dejunul sau aju toare de la patronul care nici nu-i cunoaşte şi abia le răs punde la salutul de ave domine. Această audienţă terminată, Romanul îşi lua masa de di mineaţă ientaculum, căci la o«*a 3 (9) începeau tribunalele şi afacerile de tot felul, ba comiţiile şi spectacolele începeau şi mai de vreme. Apoi erau diferitele obligaţiuni sociale'cari toate se făceau dimineaţa, cum erau: Darea unui nume, o logodnă, o vizită de condoleanţă sau o vizită electorală, pe trecerea unui prieten care pleca în călătorie, (cl. Plinus epist. I. 9) etc. Pentru personagiile importante clienţii nu lipsesc nici pe stradă, deschizând drumul patronului, nici la tribunal sau la întruniri şi tot ei sunt cei ce petrec pe patronul ce pleacă

în călătorie.-Cei ce se găseau în administraţii sau la tribu-

107 nale erau ocupaţi toată ziua, căci abia pe la ora 10 (4) ispră veau afacerile.—Totuş Romanii se sileau să termine afacerile până la ora 5=11 (in quintam varios extendit Roma labores) căci în adevăr aceasta era melior sau maior pars diei, avându-se în vedere căldura din Ilalia. La ora 6 (12) avea loc prandium, apoi urma ora de repaos (meridiatio) şi în urmă o baie la ora 8 (2 p.m) şi exerciţii gimnastice, după care urma cina (cf. Mar ţial IV. 8). Oamenii fără grije nu se sculau de dimineaţă ci dormeau până lârziu (dormire in medium diem), ba chiar poe tul Horaţiu spune că dormea până la ora 10 (ad quartam iacâo).

Băile Romane Am văzut că Romanii au clădit monumente impozante pen tru băi, căci prima grije după hrană, era de a-şi întări corpul prin băi şi exerciţii gimnastice.—Este adevărat că în timpurile mai vechi, Romanii nu aveau obicei să facă băi calde, ci nu mai reci, scăldândându-se în Tibru, mai cu seamă după exer ciţiile ce făceau în câmpul lui Marte, căci credeau că băile calde slăbesc corpul. încă de timpuriu Romanii avură cabi net de băi (lavatrina) lângă bucătărie, cu o baie primitivă (lavaeram)^ care mai târziu se numi după moda grecească (balneam).—Din sec. II avem băi publice făcute de comună şi în chiriate unui conductor, sub supravegherea edililor. Pentru o baie se percepea o taxă (balneaticurn), care varia după locali tate sau după persoane—Bărbaţii plateau cel mult 0.25 b. dar existau şi băi cu 0,02 bani. Femeile plăteau mai mult, copiii de loc. Băi gratuite nu se dedeau decât Ja zile mari şi în ocaziuni excepţionale.—In curând băile deveniră foarte căutate şi găsim la Roma 170 băi. Nu era orăşel de provincie care să nu aibă băi, ba chiar în sate nu erau rari şi găsim urme ori unde Romanii şi-au dus legiunile. In timpul imperiului băile deveniră foarte luxoase şl luară numele grecesc thermae, din care Agrippa, ginerile lui August, zidi cele dintâi in câmpul lui Marte, şi apoi diferiţii împăraţi după cum am văzut mai sus.—Din resturile impozante ce ne au rămas în diferite părţi ale Romei, precum şi din descrierea autorilor, reese că termele se compuneau din următoa rele părţi: Mai întăi un salon, care nu se încălzea, unde se îmbrăcau

:: 7

i '

108 şi se desbrăcau (apodyterium) cei ce se îmbăiau. Aci se gă seau bănci dealungul zidurilor şi firide în cari se păstrau hai nele. Uneori se găsea şi un basin rece mai cu seamă unde nu era frigidarium, ca la. băile pentru femei. De aci se intra in frigidarium (cella frigidia), un salon mare cu boite frumoase şi luminat de sus.—In mijloc se afla un basin (piscina) cu apă

1 *

Pldmil Te rmeJor

Ain Tompa

rece şi' destul de adânc, ca să poată cineva înota. Marginele basinului erau de marmoră preţioasă, frumos împodobite. Uneori mai exista un basin expus la soare pentru*cei ce nu puteau suporta apa prea rece. Tepidarium era o sală încălzită potrivit, cu bănci, în care sta cineva ca să evite o schimbare bruscă de temperatură. Caldarium din contră era o sală lungă, boltită şi foarte înNotă.—Hm dat planul termelor mici din Pompei ca să fie mai lesne de învăţat, *căci termele din Roma sunt mult mai complicate.

109 călzită în care asnda sau se spăla cu apă caldă Tot aci se aflau căzi pentru o persoană (alveus, solium). sau se afla un bazin cu apă caldă (piscina caldaria) pentru baie comună. Lângă alveus se găsea o firidă rotundă (schola), în care se găsea un bazin cu apă rece (labrum), identificat cu duşul nostru. — De oarece In aceste săli se sta mai mult, Romanii, căutau să le facă luxoase, cu ferestre mari şi luminoase, cu ornamente de. artă şi cu mozaicuri splendide. Autorii mai citează laconicumJ sau baia de sudoare (assa sudatio) numită astfel, fiindcă se credea că se întrebuinţa de Spartani.—Era o sală rotundă in care lumina venea prin cupolă şi unde se concentra o mare căldură. Aceste băi credeau Romanii, că ajută la digestiune. Cei vechi aveau obicei ca după o baie rece sau înaintea unei băi reci să-şi ungă corpul. Această operaţiune se făcea în băile mari în săli speciale (unctorium sau desttictoriuni). unde se curăţeau de sudoarea sau praful din sala de gimnasti că cu un instrument numit strigilis. Băile publice aveau un despărţământ şi pentru femei căci şi femeile mergeau 1 a băile publice. Dacă însă termele erau prea mici se fixşau ore speciale pentru femei; în tot cazul o singură instalaţiune încălzea toate băile. Să vedem acum modul de încălzire al băilor romane. Pen tru procurarea apei erau cazane mari de aramă (aena) în care se afla apa caldă, căldicică sau rece. Cele 2 dintâi se aflau aşezate pe nişte cuptoare mari (fornaces) care le încălzeau. Unde nu era instalaţiune de încălzit şi la băile particulare, era suficient un căzănel de metal pus pe un cuptor din care se ducea apa în baie.— In termele mari era instalţiune spe cială de încălzire inventată de C. Sergius Orata care se nu mea cu grecescul hypoamsis. Această invenţione consta dintr’un cuptor aşezat la mijloc

■

şidedesupt. Tepidaria şi caldaria sunt aşezate’pe un subsol ■

110

■

?! :?

cam de 2 picioare înalt (suspensurae), care primeşte căldura dela cuptorul deasupra căruia se află şi o răspândeşte prin tuburi de teracotă în zidurile sălilor pe cari le încălzeşte. — Cam aceasta era baia propriu zisă în termenele romane. Afară de aceste săli, mai erau o mulţime de încăperi pen tru jocuri, penlru exerciţii gimnastice, biblioteci pentru citit, săli de conversaţie şi chiar restaurante. Să vedem acum şi modul de întrebuinţare al băilor la cei vechi. La Roma băile erau deschise numai în timpul zilei în cepând dela ora 2 până la apusul soarelui. Mulţi obişnuiau ca înainte de a face baie să facă exerciţii în palestre sau să se expună goi la soare sau la aer. Dacă nu făceau aceasta intrau deadreptul în apodyterium, unde îşi depuneau hainele. Sclavul care însoţea pe stăpân, aducea cele trebuincioase pentru baie ca \ strigilis, sticla cu untdelemn (ampulia), precum şi prosoape, ciarşafuri- (lintea, sabana) etc. şi păzea hainele cât stăpânul era în bae. Cine nu Îşi aducea sclav propriu, da sclavului dela bae (capsarius) un bacşiş, ca să aibă grije de haine, căci lăsându-le în firidă, risca să nu le mai găsească. Ordinea băii pare a fi fost următoarea: Din sala de desbrâcare intra în tepidarium, de aci in caldarium unde făcea o bae de apă caldă sau de sudoare. Pentru căldura uscată aveau laconicum. In fine, la urmă, trecea în frigidarium unde făcea duş sau exerciţii de înot în piscina. In timpul-imperiului băile erau foarte frecuentate. Nu numai că Romanii stau foarte mult în baia caldă, dar făceau de mai multe ori zilnic. Unora le plăcea băile foarte calde, altora foarte reci; unii amestecau în baie vin sau parfumuri, alţii beau vin în baie sau mâncau. între buinţarea parfumuriior fabricate în Italia sau aduse din Orient era foarte obişnuită. De altfel Romanii cunoşteau foarte pu ţin săpunul, căci ceia ce ziceau ei sapot era mai mult o văpsea de păr. In loc.de săpun puneau în apă sodă sau nişte pămânţel, etc. Pentru a ţine pielea albă şi moale se spălau cu lapte de măgăriţă, iar femeile mai cu seamă, obişnuiau să-şi pună noaptea un aluat pe faţă, iar dimineaţa se spălau cu lapte de măgăriţă. Mai aveau şi diferite mijloace ca să-şi distrugă sbârciturile, cunoşteau şi plastorii de frumuseţe (splenia) şi întrebuinţau Oesypum, suc din lână de oaie, contra

petelor. Foarte răspândit era uzul solimanurilor (medicamentum sau

111 pigmentam) care, ca şi astăzi, erau în atribuţia femeilor căci s’au găsit colecţii întregi de sticluţe, cutii, borcănele, în ca merele damelor romane.—Pentru alb Romanele întrebuinţau creta sau alb de plumb (cerussa), iar pentru roşu aveau o mul ţime de preparate (fucus, rubrica etc.) Cu albastru făceau să iasă în relief vinele, iar eu negru de fum (fuligo) sau cu pul bere de stibium îşi văpseau sprâncenile, pe cari le imbinau sau le lungeau, etc. Pentru curăţirea dinţilor, Romanii aveau o pulbere dentifricium, compusă din tot felul de substanţe minerale şi vegetale, dar nu cunoşteau peria; cunoşteau însă dinţii falşi încă din timpul decemvrilor. Făceau şi diferite pas tile pentru ca să miroasă gura frumos. Mare grije aveau Ro manii de curăţirea şi aranjarea unghiilor, pentru cari aveau sclavi speciali. Pentru ca să înlăture perii neţrebuincioşi, după pept sau după mâini, am văzut că exista cimbistra (volsella), totuşi Romanii cunoşteau şi un preparat chimic (dropaxy psilothrum). Dintre jocurile cele mai uzitate în therme, era jocul cu mingea pentru care exista curte specială (sphaeristerium). $cest joc aşa de plăcut Romanilor, se exercita şi în câmpul lui Mărie şi în diferite campu chiar de către oameni însemnaţi, cari aveau adevărată pasiune. Astfel se menţionează că pon tificele Mucius Scaevola, Maecena, Cesar, etc., erau nişte ju cători perfecţi. Sclavii jucau mingea chiar pe stradă şi erau' amar pedepsiţi, căci perdeau timpul de muncă. Mingile erau variate şi purtau diferite numiri. Astfel era pila mingea um plută cu păr sau petice, apoi cu aer (follis, folliculus) etc. Jo curile erau foarte variate şi purtau diferite numiri. Era joc cu mingea de doi, cari o prindeau când unul când altul (datatim ladere), alţi o aruncau în zid sau în pământ şi o prindeau - (expulsim ludere). Alte jocuri erau mai complicate căci luau parte mulţi împărţindu-se în două partide cari trebuiau să se alunge una pe alta, cum ar fi oină noastră (sphaeromochia) Se mai menţionează pila vitrea (minge de sticlă) probabil în exerciţii de jongleuri (pilarii) cari aruncau şi câte 2—3 mingi şi le prindeau. Deci băile romane nu erau numai ce le arată numele, ci locuri de întrunire ale lumei elegante, unde se putea con versa, declama, citi, etc., ţinând locul marilor cafenele şi mu zee din timpurile noastre.

1S L

■

112

r n: * I

ir *

Reiaţi ani sociale. Viaţa de stradă.—După cum am văzut, la Roma nimeni ,nu se putea plânge de aglomera pun ea trăsurilor în timpul zilei, căci nu era permis ca cineva să meargă cu trăsura pe stradă, afară dacă nu era vre un preot sau vre o vestală cari se duceau la sacrificii, ori vre -un triumfător care, traversând forul, urca la Capitoliu cu un cortegiu impunător. Particula rilor nu se permitea mersul în trăsură de cât în mod escepţional. Tot asemenea era interzis şi călări tul pe stradă.— Şi nici nu se putea atlfel în strâmtele şi întortochiatele slrade ale Romei unde mulţimea era aşa de mare. Dimineaţa mai cu şeamă, când clienţii numeroşi se grăbeau către patroni, lucrătorii la ateliere, hamalii cari transportau sarcini grele, brutarii cari îşi desfăceau cu sgomot marfa, cârnăţarii cari strigau cât îi lua gura, abia era posibil să pătrunzi prin aceaslă mulţime care îşi făcea loc cu pumnul sau cu cotul. Patricienii ce e drept, erau purtaţi în fotoliuri (sella) fru mos împodobite sau in lcctice, un fel de paturi portalive, acoperite, având de o parte şi de alta perdele. Lectica era purtată de lecticarii, cari puneau pe umeri nişte curele legate de nişte prăjini mobile (asseres). Une ori ridicau prăjinile pe umeri şi astfel duceau lectica pe deasupra oamenilor. Pentru purtarea unei Ieelice era necesari 4-8 oameni, cari se ale geau din sclavii cei mal voinici, de preferinţă barbari, îmbră caţi în livrele strălucitoare. înaintea şi înapoia lueticei mer geau pedisequi, cari dau la o parte lumea ce se îngrămădea. Când s’a introdus la Roma lectica, care era de origină orien tală, nu se ştie. Destul este că Plaut care avea ocaziune să menţioneze lectica de atâtea ori. o trece sub tăcere ceia ce probează că s’a introdus în urmă. Cine nu avea lectice pu tea să închirieze, căci dincolo de Tibru era r.astra lecticarioram, un fel de staţiune pentru lectice. Un însemnat rol în viaţa poporului Roman îl jucau birtu rile şi cârciumele, popinae şi cauponae. Popinae (coquinae) erau un fel de birturi în cari se pregăteau mâncări pe cari cei vechi le mâncau pe loc, sau le duceau acasă. Cauponae era un fel de băcănie-cârciumă, în care se găseau şi de ale mân-

113 cărei, negaţi le însă, şi băuturi. Mai târziu această deosebire dispăru. Toate aceste birturi erau urâte, joase în tavan, slab luminate etc. In picturile dela Pompei se văd oameni cari stau pe bănci, beau, mănâncă şi joacă cu zarul. După îm brăcăminte se vede că sunt oameni din clasa de jos, Aceste

a V

■v

f ■

cârciumi se mai numeau şi tabernae (taberna cauponia) sau deversorium. Stăpânii lor sunt nişte maligni, perfidi, şi glosele explică pe tabernarius prin negotiatorfraudalentus cari pune apă în vin, fură hrana animalelor, în fine se aseamănă cu cârciumarii noştri. Aceste cauponae serveau şi ca hanuri de şi 8

114 călătorul căuta un prieten şi evita să doarmă în asemenea case. Aceste birturi erau foarte incomode şi Hora tiu în călă toria sa spre Brundisium nu e mulţumit de nici una. In Aricia găseşte un „hospitium modicum”, în Forum Apii se plânge de «cuupon.es maligni» iar intr’o cârciumă din Benevent erau să ardă cu toţii. (Satire I. 5). Alţi. autori ne arată aceste cârciumi pline de fum, fierbând mâncările în camera de dor mit şi având oaspeţi sgomotoşi. Saltelele sunt pline de in secte, iar după tavan cad păianjeni mar>', ba chiar şopârle peste nenorocitul călător care ar dori să se odihnească.— Unii cârciumari sunt nişte criminali cari caută să omoare pe călători ca să-i jefuească şi o mulţime de povestiri lugubre ni s’a păstrat în această privinţă. Multe din aceste cârciumi aveau firme în regulă, une ori zugrăvite şi cu inscripţii ca: Ad Mercuriurn, ad malum ad pirum, ad ursum, ele. Erau şi ho teluri mai bune, de şi mai rare, care aveau tot ce Irebue că lătorului şi animalelor lui.

Cum călătoreau Romanii

1 l

Dacă ţinem seama de împrejurările din acele timpuri,Ro manii ca şi Grecii călătoreau foarte mult şi ocaziunilenu lip seau.—Militarii cari se duceau la garnizoană, funcţionarul care se ducea să-şi ia postul în primire, ca şi negustorul care aducea mărfuri streine, erau veşnic pe drum. Nu mai puţin călătoreau şi oamenii de ştiinţă, medicii, artiştii, actorii etc. toţi băteau drumurile către Roma sau către oraşele renumite ale Italiei, Greciei, Asiei etc. Să nu credem că viligiatura este ceva modern şi că dragostea pentru aerul şi viaţa deja ţară sunt rezultatul culturii noastre înaintate. Romanii a\eau acest simlimânt,^bântuiţi de urâtul ce de multe ori provoacă plă cerile şi cautăltliniştea în sânul binefăcător al naturii. Nu nu mai sensibilul Horaţiu amat nemus et fugit iirbes, ci' ori unde erau locuri frumoase şi prevelişti măreţe găsim urme de aşezări romane. Adrian, vioiul şi harnicul împărat, era un ade vărat turist şi un iubitor neîntrecut al naturii.—Despre el, ne spun istoricii, că s'a urcat pe vulcanul Elna ca să-i vadă gu rile, iar în timpul unei nopţi s’a urcat pe muntele Casşius, după cum contimporanii noştri se urcă pe Righi, ca să vadă

a doua zi răsăritul soarelui.

;

115 Ceia ce uşura călătoria, erau frumoasele drumuri ale Ita liei şi organizaţia siguranţei care domnea în tot imperiul. Chiar găsim hărţi pentru orietarea călătorilor (itinerarium) când im periul roman deveni destul de mare.— întinderea drumurilor se evalua la 70000 k. Pe aceste itineraria erau însemnate că ile, staţiunile, birturile, hotelurile. Pentru călătorii mici Romanii întrebuinţau lectica in care erau purtaţi de sclavi cari se schimbau din când în când. Că lătoriile mari se făceau cu trăsura. Romanii întrebuinţau cisium, un fel de gabnoletă cu 2 roate, iar pentru mai multe persoane

N •v i

era rheda, eu patru roate. Mai existau diferite feluri de trăsuri pentru transporturi grele ca: plaustrum, pentru transporturi militare, galicul carrus, în fine un fel de cupeu arcera, între buinţat pentru bătrâni şi bolnavi.—Mai luaseră Romanii tot de la Celti, carul lor de luptă «essedum», pe care îl utilizau şi pentru preumblare. Funcţionarii utilizau carpefitum iar pentru vestale şi flaminii era pilentum. Trăsură foarte elegantă era carrucca, aşa de comodă că putea cineva sta, juca cu zarul, scrie şi chiar dormi (ccirraccae dormitoriae).—Nici nu era permis ori cui să se plimbe în astfel de trăsuri ci numai senatorilor şi funcţionarilor înalţi. Toate aceste trăsuri erau trase unele de

116 4 :

? «

't1

boi altele de cai, catâri sau măgari. Se pomeneşte şi de tră suri fără cai un fel de automobile, puse în mişcare de sclavi. Unele se găseau de închiriat şi cisiarii sau nuiliones (birjari) ofereau serviciile lor pe la porţile oraşelor. In călătorie Romanii mergeau cam 53 k. pe zi. Distanţa de la Roma-la Brundisium, care este de 532 k. se făcea în zece zile. Uneori se mergea foarte repede. Astfel Caesar ajunse din Roma Ia Ron în 8 zile deşi este o distanţă de 1000 kil.—Dru mul spre orient era prin Brundisium mergând prin via Appia şi prin Capua. Călătoria pe mare era mai repede. Dela Ostia la Alexandria se mergea în zece zile, iar până la Cîades în 4 zile, in Africa în 2 zile etc. Marea însă era închisă din toamnă până în Martie (,mare cliisum). Bogaţii călătoreau cu 0 suită numeroasă de sclavi (cursores) cari escortau trăsurile şi bagajele. — Aceştia nici nu pu teau să găsească găzduire ci adesea întindeau corturile pe câmp.—Nerone călătorea cu 1000 de care, căci soţia sa Popea, avea nevoe de laptele a 500 măgăriţe pentru baia zilnică. Poşta.—In vechime nu exista poştă pe cheltuiala statului ci particularii îşi expediau scrisorile prin sclavi speciali (tabellarii), iar magistraţii prin tabelarii publici. August cel dintâi or ganiză un serviciu poştal pe marile căi romane, făcând opriri în fiecare zi (mansiones) cu schimburi mai dese (matationes).— Astfel între Roma şi Capua se făceau 9 opriri şi 14 schimburi. Mai târziu se înfiinţară curierii (vere'darii de la celticul veredus cal, de unde germ. pferd—paraveredus) cari duceau scrisorile oficiale diferiţilor magistraţi din provincie. Acest serviciu se nu mea cursuspublicus, pus sub supravegherea unui director (prae~ fectus vehiculorum).— Particularii nu puteau să transporte cu acesl serviciu de cât cu învoire specială.

Cârti si material de scris Cărţile, aşa cum le aveau Romanii, nu sunt invenţiunea lor ci o importaţiune din orient. In privinţa materialului de scris, Romanii, scriau la înce put pe piatră, lemn sau bronz, ba chiar pe pânză de in (linteum) şi libri liniei se numeau listele primitive ale magistra ţilor. Cei vechi se mai serveau de table acoperite cu cretă,

117 de unde numele de album. Asemenea se mai scria pe scoarţa de copac (liber), dar mijlocul cel mai întrebuinţat erau ta blele unse cu ceară [tabulae cereae sau ceratae]. Pentru a scrie pe aceste table se serveau de un instrument de metal sau de fildeş numit stilus, ascuţit la un capăt şi lat la celalt. Cu capătul ascuţit sgâria pe table, iar cu celalt dregea ceara când greşea. Tablele se reuneau printr’o sârmă sau sfoară formând un fel de carte (codex, tsodicilli), cari după numărul tablelor, se numeau duplices, triplices, etc. Aceste table sigilate şi le gate, serveau de scrisori, de chitanţe, etc. şi s’au găsit unele încă cu scrisul pe ele. Frumoase exemplare avem din Tran silvania. Aceste table era greu săformeze o carte, căci trebue să ne închipuim ce greutate ar fi avut. De aceia pentru cărţi era papirusul (charta), pe care îl în trebuinţară cam din sec. III a C. până în sec. III p. C. Acest material se extrăgea dinlr’o plantă care creşte în Egipt, mai cu seamă în Deltă, cam 2 metri înălţime. Foile de papyrus erau preparate prin procedeuri speciale şi apoi se vindeau în comerţ în diferite calităţi, cum erau charta Augusta, charta Livia, hieratica, etc. Alt material de scris era pergamentul (membrana, pergamena) numit astfel fiindcă dinPergam, Tţnj s’a introdus în Eu ropa. Pergamentul se prepara din pie A le fină şi avea aVy'îA vantajul că scrie rea se putea şterge 1*:' când nu mai era necesară. Perga ' mentul servea ca şi tablele cerate pentru notiţe, pen tru comp!uri şi pentru schiţe literare căci se putea şterge uşor. După sec. IV d. C., nu se mai întrebuinţează decât pergament. Cea mai veche formă de carte este volumen, format din foi de papir de 1—5 ra lungime, învăluite în jurul unui beţişor [umbilicus). Papirusul se scria numai pe partea interioară şi

! -/

\ ;

u ■

<î 118

volumele se conservau în nişte cutii (capsae) sau într’un coş (c/sta) sau într’un dulap [armarium]De aceia a citi o carte până la fine se zicea: revolvere librum ad extremurn sau expli care librum, a desface un rulou. Când citea cineva, cu mâna dreaptă desfăcea, iar cu cea stângă înfăşură. Cuvântul liber nu însemna decât o parte a unei opere. De ex.: De bello Gallico are 8 libri. Mai multe foi de pergament reunite se numea codex, care în curând se identifică cu libri.—Pentru scris pe papir sau pergament se întrebuinţau peniţe de trestie (calamus, arundo) de Egipt, tăiată în forma peniţei. Drept cerneală (,atramentum) întrebuinţau negru de fum sau sepia. Titlurile se scriau cu cerneală roşie. In fine pentru a proteja volumele de molii se ungea dosul cu ulei de cedru. Librării. Cu găsirea materialului de scris se îmulţiră şi operile literare Sclavi exercitaţi, mai cu seamă Greci, erau întrebuinţaţi în mare număr de către librari sau particulari, pentru copiarea operilor literare. Unul dicta iar ceilalţi scriau aşa că în acelaş timp apăreau mai multe exemplare. încă din timpul lui Cicerone se găsesc librării, iar prietenul său Atticus, om de litere el însuşi, făcea un întins comerţ cu opere literare. In timpul imperiului existau la Roma o mulţime de librării, aşezate în forum, lângă Curie, sau în Yicus Sandaliarius, având o coloană înainte pe care se notau cărţile noi apărute. Horaţiu citează ca librării importante pe ale fraţilor Sosii şi peceledela templul luilanus unde era un fel de bursă.— Din Roma se trimeteau cărţi în tot imperiul căci mai pretutindenea începuse să se desvolte gustul cititului. Preţul cărţi lor varia, unele fiind eftine iar altele foarte scumpe. Astfel găsim menţionate cărţi rare cari costau peste 700 lei, iar al tele între 15 — 20 lei etc. Romanii cunoşteau şi stenografia, întrebuinţând semne speciale (notae), inventate de Tiro scla vul lui Cicerone. Ni se spune că discursuri întregi au putut fi luate cu stenografia (notis excipere). ■

Biblioteci. Am văzut că Roma nu ere lipsită de biblioteci publice. Cea dintâi bibliotecă publică fu înfiinţată de Asinius Polio în templul Libertăţei, iar mai în urmă August înfiinţa două, Octavia şi Palatina. De la August până la Adrian se în fiinţară 29 biblioteci publice în care se găseau operele celor mai de frunte scriitori Greci şi Romani. Bibliotecele particu-

119 {are coprindeau opere foarte multe. Astfel biblioteca grama ticului Epaphroditus coprindea 30000 opere, iar a profesorului lui Gordian coprindea 62000 opere. Corespondenţa. După cum am văzut, Romanii întrebuin ţau pentru corespondenţă, tăbliţele cerate pe care sgâriau cu stilul. Când cereau răspuns repede adăoga adesea o altă tă bliţă şi chiar lega un al doilea stil. încă de pe timpul lui Ci cerone începu să/se scrie pe papir ca^e se îndoia şi se tre cea un fir care se pecetluia la extremitate. Romanii îşi scriau singuri corespondenţa dar nu rare ori se serveau de sclavi (ab epistulis, a mânu). Cel care scria îşi punea întâi numele său apoi al celui către care se adresa: Cicero Attico şi apoi diferite epitete: Cicero Sempronio suo optimo, dulcissimo, cu-o formulă de salutare ca s(alutem) s(alutem) pl(urimam) d[icit). Uneori se punea la începutul scrisorii S.V.B.E.V. [Sivales bene (est) ego valeo] şi se termina cu vale sau salve. Oamenii în semnaţi ţineau corespondenţă întinsă şi nu avem decât să ne amintim marele număr de scrisori rămase dela Cicerone, Setieca, Plinius, etc. Jurnale? Romanii nu aveau jurnale cum avem noi ci se serveau la început de praecones (pristavi), cari făceau cunos cut în adunările cetăţenilor diferite comunicări importante.— Mai târziu se făceau afişe, unele (tabulae publicae) conţinând legi, tratate de alianţe, etc., altele mobile conţinând edicte, vânzări, programe de spectacole (libelli). Acestea se fixau pe stâlpi, pe coloane, etc. Reclame de tot felul începură să se facă de către diferiţii negustori şi Pompei ne-a procurat fru moase exemplare. Mulţi identifică jurnalele cu aşa numitele acta diurna, înfiinţate de Cesar, un fel de monitor oficial prin care se aducea la cunoştinţa publicului diferite evenimente publice, acte împărăteşti, discursurile magistraţilor sau împă ratului, naşteri sau nunţi în casa imperială şi diverse întâm plări din Roma.

I-'

I i

;

y-;

ij I

Distracţiuni.

Când se descrie viaţa poporului roman nu trebue trecute cu vederea jocurile cari distrau poporul în zilele de sărbă toare şi cari erau aşa de înrădăcinate în inima poporului, că putea să uite foamea numai distracţiuuile să nu lipsească.—

I i I'1

r *

I *

120 De aceia memoria acelor împăraţi cari oferiseră de mai multe ori jocuri poporului era mai iubită. Afară de băi, luptele din amfiteatru şi alergările din circ erau principalele ‘disîracţiuni ale Romanilor. Ele deveniseră o adevărată pasiune pentru populaţiune aşa că panem et circenses era deviza Romanilor. Cele dintâi jocuri de gladiatori (ludi gladiatorii), fură in troduse din Campania şi Etruria în secolul V şi se făceau la înmormântări ca un fel de resturi de sacrificii umane pentru sufletele răposaţilor, de unde şi numele biistiiarius dat la în ceput gladiatorilor (de la bustum=rug). Aceste lupte se dau la început în for, unde asista şi poporul aşezat pe bănci în formă-de cerc, iar nobilii din lojile după taberne. Cele dintâi lupte de gladiatori patronate de magistraţi se deteră în anul 105 a. C. Statilius Taurus făcu cel dintâi am fiteatru, iar Vaspasian marele coloseu. Ca luptători se între buinţau sclavi, prizonieri din războiu, criminali, etc. pe cari îi dresau în căzărmi speciale, supuşi la regim şi disciplină.— Ei erau repartizaţi în diferite clase (familiae), comandaţi de n instructor (lanista), cari îi închiria sau îi vindea celui cari i un munus gladiatorium. După armătura ce purtau se nu meau retiarii, cari purtau o plasă şi furcă cu trei dinţi {triJens, fascina). Cu plasa căuta să prindă capul adversarului şi apoi să-l înţepe cu furca. Secutores erau cei cari urmăreau pe cei dintâi, erau armaţi cu sabie sau scut. Călăreţii năvă leau unii contra altora cu lăncile lor lungi, iar essedarii se luptau după care de război. După numele ţărei de unde erau, purtând arme speciale din acea ţară, se numeau : Galii, Samnites, Thraeces etc. Cel care da jocurile de gladiatori, publica un manifest (edictum), apoi făcea anunciuri (libelli gladiatorii) prin jurnale sau afişaj, răspândindu-le în ţoale părţile. Asemenea anun ciuri ni s’au păstrat la Pompei. Gladiatorii intrau în amfiteatru căte doi sub conducerea lui lanista şi întorcându-se către împărat îl salutau cu vorbele: Ave, Caesar, morituri tesalutant. începea o luptă simulată până ce trâmbiţa anunţa adevărata luptă. Gladiatorul rănit putea să ceară graţie poporului (populum exorare) ridicând degetul arătător şi publicul putea să-l graţieze (missum fieri iubeţ), arătând mâna închisă şi cu dege tul cel mare peste arătător (pollice presso), sau refuza graţia

121 (missio) ara land mâna deschisă şi cu degetul cel mare către inimă (pollice verso).—Gladiatorul învingător primea un baston (rudis).—Spectatorii priveau cu atenţiune scenele variate de luptă şi izbucneau în strigăte de „hoc habef' când se da câte o lovitură mortală. De multe ori publicul nu erta pe gladiator fiindcă arăta fricii în fafa morţei.—In pauză se cărau mort» afară din arenă pe porta Libitina şi presărându-se puţin ni sip peste sânge, spectacolul începea din nou--Nerone împo dobea amfiteatrul în mod special. Se zice că presăra pulbere de aur în loc de nisip şi parfuma întreaga arenă. Istoricii ne spun că la aceste jocuri luau parte între 60 şi 230 perechi de gladiatori. Cesar puse să se lupte 500 pedeştri. 300 călări şi 20 elefanţi.—Traian în timp de 4 luni aduse 10000 gladia tori.—Cele din urmă lupte avură loc la 523 d. 0. In legătură cu luptele de gladiatori erau luptele cu fiare sălbatice (venafio/ies) cari la început se făceau în circ. Luptele cu animale se făceau dimineaţa pe când cele de gladiatori spre seară. Cea dintâi luptă cu fiarele o dete M. Fulvius Nobilior şi de aci înainte de veniră foarte căutate. Luptătorii (bestiarii, venatores) se recrutau dintre condamnaţi (ad bestias damnaţi), prizonieri sau oameni angajaţi. Creştinii erau arun caţi la fiare fără nici o armă.—Animalele flămânde, sau aţâ ţate cu fierul roşu, se luptau între ele sau cu oamenii—Lup tele cu taurii nu existau la Romani ci origina lor este înTesalia.—Din toate părţile imperiului se prindeau liar.e cari se trimeteau la Roma. Sulla comandă pentru luptă 100 lei, 410 pantere şi un mare număr de animale mai mici.—Sub August s’au omorât 3500 animale din Africa, iar la inaugura' rea Coloseului 9000.—In amfiteatre se reprezentau şi diferite scene mitologice cum ar fi moartea lui Hercule care este ars de viu în cămaşa lui Nesus, sau întoarcerea lui Orfeu din infern, înblânzind fiarele cu lira lui. Dacă vre un urs sau vre un leu nu asculta cu plăcere sunetele lirei ci sfâşia pe bietul Orfeu, publicul era foarte mulţumit. • Câte odată Romanii dau şi lupte navale, fie în arena am fiteatrului, .transformată în basin, fie în lacuri imense, făcute în acest scop. pe care le am văzut la descrierea Romei.— Caesar dete cea dintâi luptă navală.—Cea mai mare pare a fi fost a Iui Claudiu (52 d. C.) pe lacul Fucin, unde au Luat

i ■

<; \

■

\JÂ

i /

122

parte 19000 oameni costumaţi, reprezentând lupta navală dintre Rodieni şi Sicilieni. Jocurile de circ sunt cele mai vechi căci, vechimea lor, ajungea până la Romulus. La început simple şi cu un ca racter religios, mai târziu ajunseră Ja mare splendoare şi în circus maximus se adunau reprezentaţii întregii lumi romane, înainte de a se lumina de ziuă lumea se grăbea către circ ca să poată să-şi ocupe locuri din vreme, aşa că împăratul Caligula deşteptat de sgomolul celor cari se duceau la circ şi cari treceau pe lângă palatul lui, puse să-i alunge cu ciomegile. Serbarea se deschidea cu o procesiune {pompă) care pleca din Capitoliu, unde se păstrau carele pentru alergări. — Pro cesiunea se cobora încet şi solemn, trecea prin forul gătit ca pentru sărbătoare, traversa via,Tuşea, Velabrum, şi forum boarium şi intra prin poarta cea mare a circului maxim a cărui arenă o înconjurau. Funcţionarul superior care da jocurile, de multe ori edilul, mergea în fruntea procesiunei, înconjurat de clienţi şi prieteni şi nu rare ori vedeai chiar pe împărat în procesiune. Tinerii nobili mergeau unii călări, alţii pe jos, . apoi urmau trăsurile (bigae, quadrigae) cu conducătorii lor sau atleţii goi.—Nu lipseau nici dansatori însoţiţi de cântăreţi din flaut sau chitară, sau coruri, în cari Silenii cu mantalele lor miţoase sau de piei de animale luau parte ca să distreze publicul cu gesturile şi dansurile lor caraghioase.—Apoi ve nea o procesiune pentru sacrificii, cu copiii ce răspândeau mirosuri din cădelniţele lor. Victime alese şi frumos împo dobite făceau parte din cortegiu. Statui de zei, purtate în lecfice, sau trase de cai falnici, de elefanţi sau chiar de lei dresaţi şi urmate de mulţimea preoţilor, din care nu lipsea pontifex maximus, închidea cortegiul.—Abia intrată pe poarta circului procesiunea este salutată cu tunete de aplauze din partea spectatorilor care aclamau pe zeii protectori. — După ce se facea înconjurul circului, zeii erau aşezaţi pe spiria şi lumea îşi ocupa locurile. Acum începeau cursele de care, la cari erau înhămaţi 2 sau 4 cai şi cari aşteptau în dreptul uşilor grajdurilor (carceres), înapoia unei frânghii care cădea Ja semnalul ce făcea magistratul (pretorul) cu o batistă (mappa) şi la sunetul trompetelor. Un nor gros de pulbere învăluia

carele cari sburau în arenă.—Lumea încuraja caii şi condu-

123 ctitorii favoriţi cu strigăte neîncetate. Se formau partide (factiones circenses) se angajau prinsori pentru o coloare sau alta, căci vizitii purtau diferite colori şi adesea se năşteau scandai uri grozave.—Nu numai bărbaţii luau parte ci şi femeile, care se pasionau pentru rezultatul luptei, şi purtau colorile partidelor ce favorizau. — La început sclavii şi oamenii de meserie conduceau carele, mai lârziu însă cavalerii şi sena torii. Şi de ce nu ar fi făcut-o când împăraţii se coborau cu vizitii în arenă? Carele trebuiau să înconjure arena de şapte ori (8 kilo metri în total) evitând marginile (metae) pe lângă care tre buia să întoarcă şi unde se întâmplau adesea accidente sân geroase, pri sfărâmarea vre unui car peste care veneau toate celelalte.—Cel care ajungea întâi la linia albă era proclamat învingător, i se da ramura de palmier şi eşia pe porta triump/ialis.—Adesea aceste jocuri durau până târziu căci cursele erau cam 20—24.—Patru spre zece zile pe an (mai târziu 64) erau destinate jocurilor de circ, celor de gladiatori dublu.— După alergări urmau jocuri gimnastice, lupte de atleţi greci sau jocuri militare, .cum era jocul Troei etc—.Cheltuelile pen tru aceste jocuri erau foarte mari şi adesea ating sume fa buloase de sule de mii sau chiar milioane de franci. Alte distracţiuni mai erau şi Teatrele unde se jucau tra gedii şi comedii. Romanii, ca unii care la început nu erau iubitori de literatură şi nu aveau simţul fin artistic ca Grecii, nu' aveau nici predilecţiune pentru teatru.—De aceia Romanii împrumutară reprezentaţiile scenice dela Greci atunci când aceştia aveau treatre şi în oraşele după ţărmul Mărei Negre. Comediile aveau mai multă' trecere pe scenă şi ale lui Plaut erau destul de gustate.-In timpul imperiului înflori însăgenîul nou al pantominelor.—Magistraţii cari dau reprezentaţiile îngrijau să angajeze actori (histriones) sub conducerea unui dominus grecis (director de scenă).—Cu toate acestea Romanii găseau mai mare plăcere să vadă lupte sângeroase şi tine ori au plecat din teatru ca să vadă cum joacă ursul sau dănţuitorii pe frânghii (funambuli). Este curios că nici un serii lor afară de Seneca (Ep. 7. 2.) nu relevează înclinarea spre cruzime a Romanilor, cari difereau în această privinţă foarte

mult de Greci.

-A ■

124

Vânătoarea la Romani.

1 :.i

înainte de a trata despre agricultură la Romani, cred că este interesant să cunoaştem una din ocupaţinnile de predi lecţie ale Romanilor din timpul imperiului, adică vână toarea. Negreşit că vânătoarea era la început unul din mij loacele de existenţă ale oamenilor primitivi, care scăzu cu cât civilizaţiunea pătrunse şi cu cât animalele domestice se îmulţiră.—Poeţii descriu pe eroi vânând şi Didona face'o mare vâtoare în onoarea lui Enea. La Romani obiceiul de a vâna, în timpul republicei, nu convenea claselor înalte şi trebui ca exemplu să fie luat dela Greci. Chiar cuvântul venator nu se da de cât sclavilor cari vânau sau se luptau cu fiarele săl batice. De şi încă de timpuriu găsim parcuri cu animale (vivaria, leporaria) şi pădurile întinse ale Italiei erau pline de fi are, vânători nu se făceau decât rareori. Abia în sec. II a C. vânătoarea deveni un sport şi P. Emiliu aduse fiului sau pe lângă profesori de pictură şi retorică şi un profesor de vână toare, căci acum vânătoarea începe să fie considerată ca un bun mijloc de antrenare pentru răsboi. In timpul împăraţilor vânătoarea ajunse la modă şi chiar femeile luau parte. Aşa se explică desele sculpturi, picturi, baso-reliefuri pe sarcofage şi mozaicuri cu scene de vânătoare şi tot de aci vine înse mnatul număr de autori cari scriu tratate de vânătoare în proză sau în versuri. Un sistem de vânătoare răspândit în toată anticitatea era acela cu mrejele (retia) împletite sau înodate din sfoară de in (lina) sau de cânepă—Acestea erau cele mai mari şi se întindeau pe distanţe colosale, peste dealuri şi munţi pe unde se gonea vânatul.—Altfel de mreje erau casses, mai mici prevă zute cu un fel de saci (sinus), în care da vânatul şî cu un fel de şnur, care închidea gura sacului. Plagae era tot mreje mici care se puneu pe la strâmtori spre a încurca vânatul. Mre jele se legau de pomi sau se fixau cu nişte crăcane în pă mânt. De aceste plăşi se serveau ca să prindă iepuri, vulpi, lupi, cerbi şi chiar urşi. Un interesant mozaic din Bone în Algena, ne arată .o vânătoare de lei şi leoparzi cu ajutorul

mrejelor.

■

125 Un alt mod de a vâna erau laţurile [laquei] dar mai mult pentru animale mici sau pentru pasări.—Pedica era un fel de cursă in care intra animalul cu picioarele. Mai întrebuinţau gropile [fovecie] în care puneau mâncare sau o oglindă şi animaîul sărea în groapă. Neaparat trebuincios pentru vânătoare era câinele şi toate tratatele de vânătoare vorbesc despre câini si dresarea lor.— Câinii se asmuţeau asupra vânatului, erau trimişi să-l aducă sau căutau şi descopereau vânatul. Armele vânătorului erau diferite dar se serveau rar de arc şi de săgeată. Mai des se serveau de praştie [funda] sau de lănci de lemn cu vârf de fier sau de suliţi numite contus sau venabulum: Afară de acestea mai purtau la brâu un culter venatorius şi un ciomag [pedum] cu care asvârlea după iepuri. Vânătorii mergeau de multe ori cu o ceată de sclavi, cari pregăteau vânatul, ţineau câinii, armele, caii, etc. Cel mai poIrivit timp pentru vânătoare era dimineaţa când se putea ur mări uşor urma animalului. — Uneori vânătorii dormeau în câmp sau prin păduri pândind vânatul. Vânătoare de paseri se făcea şi la Romani şi vânătorul [auceps1 era sau stăpânul, sau trimetea sclavi. Se punea ca momeală pentru pasări, sau grăunţe, sau altă pasăre, sau se imita cântecul păsării ce.dorea să prindă, atrăgând-o prin aceasta. Păsările se prindeau sau cu clei (viscum), cu care se ungea o trestie (arundo), sau cu laţuri sau chiar cu şoimi dresaţi modă venilă din orient. Pescuitul era un sport plăcut Romanilor, de şi piscatores nu sunt decât oameni de meserie. Celor vechi ca şi amato rilor de aslăzi le plăcea să pescuiască cu undiţa care con sista într’o trestie (harundo) cu un ac (hamus), de care pescui torul (hamista) lega o aţă [linea, saeta]. In vârful acului se punea o momeală (esen) care consista din viermi, muşte, in secte, etc. In apropiere de trestie era pluta [indicium], iar lângă ac o greutate de plumb. Pentru pescuiri mai mari se serveau ca şi noi, de plăşi, năvoade, prostoVol, coşuri (nassae) etc. Mai întrebuinţa romani o furcă (tridens, fuscina), pentru peştele mai mare, pe care îl înţepa la lumina unei facle, cum se prind la noi păstrăvii cu furculiţa.

mmm

r: r

126 Agicultura la Romani.

■

Dintre toate ocupasiunile agricultura era cea mai impor tantă alături cu răsboiul şi până la finele republicei. fu cea mai onorabilă.— Cetăţenii cei mai însemnaţi, oameni de stat, generalii, lucrau chiar ei la câmp în timp de pace, aşa că Romanul spre deosebire de Grec, era ţăran prin origină şi prin gust. Triburile rustice erau foarte considerate şi o mul ţime de divinităţi şi sărbători ne arată că şi cultul primitiv avea uu caracter agricol. Tn fine o mulţime de nume genlilice ca: Lentulus, Porcius, Fabius, ne arată că se ocupau cu agricultura, iar oamenii ca Cincinat, Manius, Gurius, plecau de la coarnele plugului când patria avea nevoie de ajutorul lor. Prozatori şi poeţi ca Cicerone, Varo, Catone, Vergiliu etc. se întrec în laude pentru viaţa dela ţară şi agricultură. De şi cercetările ne arată că strămoşii noştri Indogermani nu era un popor agricol, lotuşi Romanii chiar dela începui, ni se arăta ca un popor care pe lângă creşterea vitelor cul tiva şi pământul. In timpul regilor pământul era în devălmă şie, fie care gintă cultivând în comun, dar chiar dela Servius începu propietalea individuală. Ţăranul muncea împreună cu femeia şi copii căci sclavii şi lucrătorii erau rari.—Pentru păşunatul vitelor se plătea o dare către stat. Toată averea unui ţăran după constituţiunea lui Serviu erau 2 jugere adică ‘|2 hectar (jugerum era cât putea să lu creze cu 2 boi înlr’o zi).—Mai târziu se permise să aibă 7 iugera. In acest domeniu se coprindea curtea (hortus) cu co liba (tugurium), cu grădina (pometum) şi ţarina (ager).—La aces tea se mai adăoga partea din ager publicus, adică din terito riul luat dela inimici care se da numai în posesiune. Se pare că o cauză a creerei marii proprietăţi fu lex Cla~ udia (218), care oprea pe senatori să facă speculaţiuni de bani sau negoţ şi deci nu puteau de cât să îşi plaseze banii în pământuri.—Apoi importul grânelor eftine din Sicilia şi Africa ruină pe micul agricultor, care începu să-şi vândă pămân tul celui bogat. De unde înainte un proprietar mare, cum era Catone, nu poseda mai mult de 240 iugera (60 hectare) acum se creiară domenii imense lucrate de sclavi sau lucrători

(operării)— In locul micilor proprietari de pământ apărurăco-

127 Ioni, un fel de ţărani arendaşi pe moşiile marilor propietari. Mai târziu deveniră şi sclavii coloni, dânduli-se parcele ca să le lucreze şi să dea propietarului o sumă oare care. Aren darea se făcea pe cinci ani, dar dacă arendaşul nu anunţa nimic, se prelungea contractul dela sine. Situaţiunea colonilor era foarte modestă şi nesigură, de şi autorii recomandă proprietarilor să îi trateze bine, ca să aibă tragere de inimă la muncă. Nu e vorba aceşti coloni nu erau cine ştie ce oameni buni. Adesea erau leneşi, lucrau prost pământul şi stricau viile, aşa că stăpânul trebuia să vegheze încontinuu.— De aceia Columela sfâtueşte să pună coloni numai acolo unde este o climă nesănătoasă sau un pământ rău şi să nu le dea viile pe mână. Dela Marcu Aureliu se iveşte o nouă categorie de lucră tori de pământ inquilini, oameni liberi dar !ip|iţi de pământul pe care il locuiau şi după care nu puteau să se strămute, fiind vânduţi împreună cu moşia. Aceşlia se asemănau cu ţă ranii noştri şerbi, din secolele trecute. In timpul lui Constan tin cel Mare, colonii se confundară cu inquilini, căci găsim că colonii erau urmăriţi şi aduşi să lucreze, întocmai ca inquilini. Când proprietarul îşi ingrijia singur inoşia, el era care con ducea întreaga gospodărie. In absenţa sa era vilicus, un sclav care avea supravegherea tutulor afacerilor moşiei.—Acesta tre buia să fie un om de o etate aşezată, între 30—60 ani şi pri ceput la toate. Să dea stăpânului socoteală de toate venitu rile şi cheltuelile, să supravegheze şi să pedepsească pe sclavi etc., căci el era răspunzător înaintea stăpânului. Mai târziu se mai adăoga un procurator care se ocupa cu afacerile şi era un fel de comptabil, pe când vilicus se ocupa numai cu agri cultura. Ajutoarea lui Vilicus era Vilica, soţia lui in contubernium care iarăşi nu trebue să fie prea tânără, să nu fie beţivă, să fie sănătoasă. Ea avea să îngrijească de ordinea şi cură ţenia casei şi a curţii, de culesul şi conservatul fructelor ele. Munca, după cum am spus se făcea de sclavi, cari la în ceput nu erau mulţi, dar mai târziu se îmulţiră şi se simţi nevoia de ai împărţi pe decurii, cari munceau sub suprave gherea unui monitor. Femeile sclave munceau şi ele la câmp dar numai când era vreme bună. De altfel aveau de lucru şi în casă, căci trebuiau să ţeasă, să toarcă, să coasă haine pen tru sclavi, etc.

'•

A ■

;

\\ •

k V

:l ■.

128 După cum am văzut sclavii erau foarte sever trataţi şi adesea era o pedeapsă trimiterea unui sclav dela oraş la ţară, căci sclavii aci lucrau mai greu. Uneori proprietarul trebuia să tocmească şi alţi lucrători (operării, mercenarii) sau să în chirieze sclavi şi nu rare ori se întâmpla ca vecinii să îşi împrumute sclavii penlru munca câmpului. Propietarii mai puteau să dea în parte culesul măslinelor şi nl viilor, unor oameni mai săraci, sau vindeau fructele din pom şi cine le cumpăra le şi culegea, aceasta din cauza lipsei de braţe. Altă specie de lucrători erau politores, după unii un fel de agro nomi. Altă categorie erau obaerarii, datornicii proprietarului, pe cari îi obliga să muncească ca să-şi plătească datoria. Vom expune aci pe scurt modul cum Romanii îşi îngrijau pământul.— Din dalele autorilor putem cunoaşte foarte amănunţit ce fel de pământuri erau în Italia şi cum Romanii şi le îngrijau. Dacă pământul era prea mult expus la soare sau la vânt se făceau irigaţii [rigationes] aducând apa din râuri prin tuburi de plumb, de pământ sau de lemn. Miriş tile sau locurile pline de mărăcini se ardeau cum este şi as tăzi obiceiul, iar dacă terenul era prea pietros se scoteau pietrile cu un fel de sapă cu 2 dinţi [bidens] şi apoi se ara. .Pământurile prea ude erau drenate ca să se scurgă apa. Romanii cunoşteau încă de timpuriu îngrăşămintele (siercoratio) care constau din bălîgarul şi stratul animalelor (stramenta) putrezite în timp de un an cel puţin, în nişte gropi speciale numite flmeta (sterquilinia). Perfecţiunea ajunsese acolo că întrebuinţau chiar îngrăşăminte în praf, ca cel din fabricele moderne. Msi existau şi îngrăşăminte din plante mai cu seamă din leguminoase şi chiar din minerale. Drojdia de vin şi de untdelemn erau îngrăşăminte excelente. Numai după ce pă mântul era astfel pre parat, urma aratul. Plugul (aratrum) este una din cele mai vechi invenţiuni ale

omenirei şi la Ro mani fu cunoscut chiar în forma lui primitivă. —Plugul se compunea dintr'un fer, diferii după pă mântul ce despica, numit vomis sau vomer, din plazul plugului

129 dentale, lemnul care se leagă cu fierul (bura, buris). înainte era oiştea (temo) iar înapoi coarnele (stiva).—Plugul era tras de doi boi, dar une ori şi de mai mulţi.—Conducătorul (arator, bubulcus) conducea cu mâna dreapă plugul ţinându-1 de corn, iar cu stânga, ţinând un lemn ascuţit, îndemna boii.—Mai tot deauna Romanii arau de câte 2 ori ca să poată semăna, alte ori şi de câte 3—4 ori. După ce se ara şi se semăna începea grăparea (occare, occatio) cu o grapă, (crates, occa) de nuele, care aşeza pământul peste semănături. Terenurile unde se mănau legume, livezile de măslini sau alţi pomi, precum şi podgoriile se săpau (sarrire, săritor) şi apoi se pliveau Arun care, runcator).—Instrumentul cu care se îngropa sau se pli vea era pala, un fel de lopată, sau bipalium, probabil mai mare, precum şi săpăliga cu 2 mm ) dinţi (rastrum, \ raster. Alte u% ' nelte mai e% . rau: Târnăco pul dinţat (//go) sapa (sarculum) şi dolabra cu o parte lată pentru tăiat şi alta ascuţită pentru sapat, etc. In pământurile mai grase ale Campaniei se semăna de 2 ori secară sau grâu şi odată mei în cursul unui an şi se ajungea să samene chiar de patru ori pământul. Cele mai cultivate cereale erau: grâul (triticum), alacul (far), orzul, (hordeŞum), ovăzul (avena), etc. Secerătorii (messor) se serveau de coasă (falx) sau de secula, un fel de secere, iar unele plante erau smulse cu mâna. După ce se secerau, spicele tăiate se transportau sub nubilarium ca să se usuce şi să fie adăpostite şi de aci erau duse la arie unde erau treerate cu caii sau cu un fel de maşină (tribulaţii) şi apoi se vântura cu lopata (ventilabrum) sau cu o vâoturătoare (vamis). De alt fel Romanii cunoşteau diferite moduri de secerat, ba chiar aveau şi un fel de ma v “

şină pentru domeniile mari. Pentru cositul fânului (foenisecium), se servea cosaşul (foeniseca), de o coasă scurtă (falx foenaria).—Ca să ascută coasa avea o gresie şi un corn cu unt de lemn legat de picior* 9

1 : 3

130 Fânul cosit se strângea cu furca (furcilla) sau cu o greblă {meta), iar după ce se usca, se făcea porcoaie (maniputi) şi v apoi clăi (metae), de unde era dus şi aşezat in pod (tabulota foenilia). Romanii cultivau şi tot felul de legume şi zarzavaturi a căror întrebuinţare am văzut-o când am tratat despre alimente.

Cultura Măslinului. Cultura măslinului era foarte veche în Italia, dar de sigur că acest arbore a fost adus din Grecia. In curând cultura lui se răspândi în toată Italia, mai cu seamă în Campania, Sabina, Picenum, de unde se şi exportau măsline. Măslinul (olea) se planta printre semănături sau în terenuri speciale, formând livezi întregi (oletum, olivetum).—Culesul măslinelor, care se făcea cu mâna, începea din Octombrie şi ţinea până în Ianuarie. Industria untdelemnului era una din cele mai însemnate în Italia.—Măslinele erau duse în camera teascu lui (torcutar. torcularium) unde se afla o moară (mola olearia) care zdrobea măslinele.—După ce se aruncau sâmburii, masa se băga sub teasc, unde se tescuia iar lichidul curgea într’un vas (labrum). Untul de lemn era pus în butoaie şi conservat în cella olearia.

Cultura viei. Mult mai veche ca măslinul era cultura viţei de vie, la început in sud şi apoi, după decadenţa agriculturei, se gene raliza în toată Italia. Cultura viei se făcea aproape ca şi astăzi. Viţa se tăia (putatio) cu un cosoraş (falx vinatoria).—'Viile erau plantate sau cu arbori la un loc (arbustum) sau numai vie curată (vineae).—.Viţele erau sau lăsate la pământ, mai cu seamă în regiunile bântuite de vânturi (vites prostratae), sau erau aranjate în formă de braţe (vites brachiatae), sau urcate pe araci (pedamenta), cari se aranjau în diferite forme purtând diferite numiri.—Un obicei foarte vechi, păstrat până astăzi la Italieni eră de a lega viţa de copacii ce se afla în vie, mai cu seama de ulmi (ulmis adiungere vites).

Culesul viilor, vindemia} începea după felul şiragurilor şi

•

după climă, clar in general în primele zile ale lui Octombre. Strugurii (uvae) erau călcaţi (calcare) în tocitori mari (fori), apoi duşi la presă de unde se scurgea mustul (mustum) în căzi (lacus vinarius) şi de aci în butoaie de pământ smolite (dolia) unde fermenta. Din butoae se trăgea vinul în amfore care erau duse la camăra (apotheca) ca să se învechească şi de aci transportate la beci (cella vinaria). — Ceia ce se scur gea din drojdie amestecată cu apă forma lora un vin prost care se da sclavilor.. Cele mai bune vinuri erau: Falern, Massic, Fundi etc. După cum am văzut Romanii ştiau să dreagă vinurile cu răşină, cu gips, cu smoală, ba chiar cu noşteau vinuri artificiale (vina fictilia) din stafide (passum)., vin fiert (defrutum din defervitum), etc. Creşterea vitelor.—In agricultură putem socoti şi creş terea vitelor (pecnaria) ca una dintre ocupaţiunile cele mai vechi ale Romanilor. Ca şi la noi se distingeau două feluri de vite: Unele mari (armentum) şi altele mai mici (pecus). După cum la munca câmpului Vilicus era cel care avea suprave gherea, asemenea la creşterea vitelor era magister pecoris. La început Romanii nu creşteau de cât atâtea animale, câte le erau necesare pentru munca câmpului. Cato avea 100 oi la cele 60 hectare ale lui. Mai târziu nobilii romani aveau tur me mari de oi, capre şi porci, cirezi de boi, herghelii de cai, catâri etc., cari vara păşteau munţii verzi ai Samniului, iar iarna se coborau în câmpiile înflorite ale Calabriei şi Apuliei. Există o întreagă literatură asupra modului cum Romanii îşi îngrijau fie care fel de animale, cum le creşteau, cum le adă posteau, cum le îmuHeau etc. Apicultura înflorea foarte mult la Romani căci mierea era căutată pentru prăjituri şi pentru ca să amestece cu vin. Un sclav special apiarius avea grija stupilor (alvei) şi se ocupa cu tot ce priveşte albinele. Activitatea unui moşier începea când apăreau zorile (ante auroram) căci alunei se scula el împreună cu toţi servitorii. Iarna orele de muncă începeau' înainte de a se lumina {lucubratio, antelucana).—îndată ce se scoală, Romanul se spală şi oferă un sacrificiu zeului: Matutinus.—După o mică gustare începea munca care continua până la amiazi când se lua masa. După aceasta, munca reîncepea şi continua până seara (icrepusciiliim). — După masa de seară se mai făceau câteva

•vr*

t \,

: \ |

■

;

132 lucrări în jurul casei (lucubratio vespertina). Sărbători nu aveau Romanii,de cât pentru. târgurile săptămânale (nundinae) sau pentru jocurile publice.

Meseriile.

Când au început meserii pe pământul Italiei este nesigur, căci isvoarele noastre de informaţiuni sunt obiectele găsite prin morminte şi cercetările linguistice. Chiar din timpul re gilor încep însă datele sigure căci se spune că Numa Pom. piiiu împărţise meseriile în opt clase, între cari găsim şi auriflces (aurari), ceia ce probează că lucrarea aurului era în floare încă din timpurile cele mai vechi. Ca să fie regulamentale în colegii şi deci recunoscute de stat, meseriile trebuiau să fie exercitate de cetăţeni.- De şi nu ştim care era starea so cială a meseriaşului roman, nu putem zice că erau tocmai des preţuiţi în primele timpuri ale republicei. Este adevărat că meseriile erau exercitate de plebei cari nu aveau pămân turi nici altă avere, dar nu se poate admite că erau despreţuiţi. Meseriile nu începură să fie tratate «ars sordida», decât .numai când sclavii luară locul cetăţenilor meseriaşi şi când streinii năvăliră la Roma spre a exercita vre-o meserie. In . adevăr către finele republicei meseriile căzură în mâinile 'sclavilor, liberţilor, clienţilor şi numai puţini oameni liberi la Roma, mai mulţi în provincie, exercitau vre-o meserie. Deci cu drept cuvânt se putea zice că nu este de demnitatea unui om liber să lucreze cu plată şi dacă cineva voia să ajungă la demnităţi trebuia să se lase de meserie, lucru ce nu este departe de ceia ce se întâmplă astăzi. De aceia nici n’a în florit industria la Romani, fiindcă fie-care proprietar îşi făcea • cu sclavii lot ce-i trebuia, rămânând ca foarte puţini să cum pere din afară. Cu toate acestea erau încă multe obiecte de lux, de îmbrăcăminte, de construcţii, ele. pentru care trebu iau oameni specialişti şi deci existau mulţi meseriaşi organi zaţi pe bresle, unii ambulanţi cum erau anniversarii vicitii, al ţii cu prăvălii şi cu ateliere după toate regulele. Pentru diferitele meserii distingem: Lemnarii, tâmplarii [fabri, tignarii] cari construiau lemnăria caselor, dat’ făceau şi mobile. Vopsitorii [tinctores offectores] cari văpseau lânurile

toarse în casă. Cismarii [sutores/, lăbăcarii [coriarii], arărnarii

133 [fabri aerari], olarii [figuli] cari fabricau diferite vase de pă mânt, ba chiar şi statuete de teracotă. O meserie productivă erau fullones, cari dau stofa la piuă şi cari aveau corporaţiunea lor încă pe la 220 a. G. (collegium fullonum). Mai găsim măcelari (lânii), pescari (piscatores), fabricanţi de frânghii (restiones). Apoi mai erau brutarii (pistores), bucătarii (coqui), etc. Când luxul se introduse la Roma o mulţime de meserii noi îşi găsiră întrebuinţarea lor şi am văzut că erau lucrători de mozaic (tesselarii, mussivarii), sticlari (vi— trearii), fabricanţi de papirus (chartarii).—Munca se împărţi pe specialităţi aşa că acum se deosebeau curelarii de pielari sau cismari de cârpaci (cerdones). O mare importanţă aveau lucrătorii în piatră (lapidarii), căci clădi rile începuseră să întrebuinţeze piatra în mare cantitate. Deosebit de aceştia erau marmorarii, cari lucrau în marmoră şi chiar sculptau. Afară de meseriaşii arătaţi mai sus mai existau la Roma lucrători cu ziua, despre care vorbeşte destul de detailat edictul lui Diocleţian. (Edictum Diocletiani de pretiis rerum venalium). Aceşti lucrători cu ziua (operării) mai puţin consideraţi ca ceilalţi erau închiriaţi (locatio, conductio operis) pentru executarea unei lucrări oarecare. Ei lucrau acasă la proprietar, cum ar fi zidarii, stingătorii de var, zugravii etc., sau luau materialul acasă la ei, cum erau poleitorii sau ţesătorii. Li se plătea fie în total, sau cu bucata, când erau metale preţioase după greutatea materialului întrebuinţat.

(DE CITIT). Corporaţiuni.— Meseriaşii erau organizaţi în corporaţinni .(collegia opific%nm) a căror origină mergea până la Nurna, care le dăduse un caracter religios. Legile celor 12 table recunoşteau ca aceste corporaţiuni să se administreze singure, dar cu condiţiune să nu fie contrarii legilor statului. De oarece pasiunile politice ale Romanilor, care se asemă nau cu ale noastre, pătrunseseră şi în aceste societăţi, cari în loc să-şi caute interesele, se dedeau la scandaluri politice, mai cu seamă în timpul alegerilor, începură să se ia măsuri. Senatul încă de la anul 64 a G., dizolvă câteva colegii, dar demagogica Clodiu, le reînfiinţară. Prin secolul III d. (1 in trarea In corporaţiune nu mai era facultativă ci obligatorie, ba chiar se obliga fiul să urmeze meseria tatălui, fiind un început pentru breslele evului mediu. Pentru ca cineva să aparţină unei corporaţiuni trebuia să fie om liber sau libert, deşi sclavii aveau şi ei uneori corporaţiuni.—Scopul corporaţiunilor era ca în schimbul unei cotizaţiuni să se ajute meseriaşii în caz de boala sau moarte, .să caute să-şi perfecţioneze meseria, să aibă de lucru şi sa conserve legătura şi solidaritatea între aceiaşi meseriaşi, pe

! i

i\ rvf

\?\

■

134

care o cimen •rin câte o masă comună. Unele collegia nu erau de meseriaşi ci aveau în vedere adorarea unei anu mite divinităţi. Pentru exercitarea meseriilor se plătea ca şi astăzi, o pa tentă (lustralis, collatio), care în timpul imperiului se plătea de către corporaţie direct statului, rămânând ca aceasta să o încaseze dela membrii. Se zice că împăratul Caligula, puse la o patentă mare chiar pe hamali [geruli, baiuli], cari câşti gau foarte puţin. Afară de aceste meserii propriu zise mai erau considerate ca meserii, aşa numitele artes ludicres, în ca re intrau artiştii de tot felul, care aveau de scop să încânte ochii. Astfel avem actorii, vizitii dela circuri, gladiatorii de meserie, precum. şi tot felul de acrobaţi (petauristae), circulatores (îmblânzitori de şerpi sau cari înghiţeau săbii), funambuli (cari merg pe frânghie) praestigiatores (ghicitori), caraghioşii (scurae), etc. Tot între meserii erau socotite şi artes liberales, în care in trau învăţaţii de tot felul ca : litterator, calculator, grammaticus, rhetor, geometrae, musici etc. Tot aci aparţin avocaţi (advo caţi, causidici), cari erau ca şi astăzi, cei mai consideraţi, pre cum şi medicii. Sculptorii ca şi pictorii erau consideraţi ca simplii meseriaşi, căci cea mai mare parte erau străini şi Ro manii nu prea înţelegeau ce deosebire poate fi între un cismar care lucrează cu mâna şi întrebuinţează sclavi in atelie rul lui şi un sculptor care procedează la fel. (DE CITIT). Medicii.—In timpurile cele mai vechi nu existau medici la Roma, ci fiecare putea să-şi facă medicina casnică cu descântece şi burueni. Totuşi în armată existară încă de timpuriu medici pentru răniţi, iar preoţii aveau cu noştinţe de medicină şi erau protejaţii lui Apollo medicus, că ruia i se dedicase un templu. Cei dintâi medici veniră tot din Grecia şi Cato sfâtueşte pe fiul său să nu se încreadă în ei, căci sunt nişte şarlatani cari s’au conjurat să omoare pe Romani. Mai târziu veniră me dici din toate părţile imperiului căci la. Roma găseau lot felul de avantaje ca: scutire de contribuţiuni, acordare de drepturi cetăţeneşti etc., afară de câştiguri, cari uneori deveneau fabu loase. Medicii se înmulţiră aşa că mai toate casele mari aveau medici, ba existau şi femei medicae. Şcoală de medicină nu exista, dar fiecare medic mai renu

mit avea discipoli care mergeau cu el la bolnavi, il ajuta la

135* operaţiuni şi la prepararea medicamentelor şi a pansamente lor etc. Chiar în aceste timpuri exista medici speciali pentru anumite boale ca : medici de urechi, de ochi, de dinţi. Boalele de ochi erau foarte răspândite la Roma provenind poate din cauza prea multului uz al băilor, de aceia şi medici ciboculis, erau destul de mulţi. Medicii îşi exercitau meseria în camere de consultaţiuni (medicinae) sau se duceau la domiciliul bolnavilor. — Unii îşi făceau reclame grozave şi nu odată se plâng autorii contra purtarei necorecte a medicilor cari înrăesc boalele ca să fie fie plătiţi mai mult. Afară de medicii practicanţi existau me dici pe la curţile împăraţilor, în familiile bogate, la cohortele armatelor, la şcoalele de gladiatori şi la diferite societăţi. —Cel dintâi doctor ce se citează este Archagathos pe la 218 a. C. Mai târziu găsim la Roma şi un collegium medicorum. — Unii medici erau foarte căuta[i aşa că câştigau până la G00000 sessterţii pe an. Farmacii nu existau ci medicamentele erau preparate de medici sau se găseau la droghişli sau la cei ce vindeau burueni de leacuri. Nu rare ori găsim plângeri contra medicilor care nu ştiu să prepare medicamentele sau contra celor ce vând medicamente falşe.

Comerţul / Un oraş ai cărui locuitori se ocupau cji-agrfcultura nu pu teau să aibă un comerţ înfloritouj^Hrebuinţele unui agri cultor sunt modeste. De aceia^rici nu se poate vorbi de co merţ în timpul regilor, de şi Roma, aşezată lângă un râu na vigabil, cu drum deschis la mare şi cu. un teritoriu bogat la spate, era foarte favorabilă comerţului. La început comerţul consta in schimbul ce făceau ţăranii aducând productele lor la oraş şi schimbându-le pe diferite obiecte fabricate. Servius Tullius înfiinţă nişte târguri la 9 zile odată (nundinae = novem diesj, pentru ca locuitorii să-şi gă sească mai sigur ocaziune de aşi schimba productele. Ca să exporteze ceva nici că se putea, de oarece bucatele abia ajungeau pentru îndestularea Romei, iar cu sclavi nu se pu tea face comerţ pentru că erau puţini, cel mult dacă expor tau vite. Nici importul nu putea fi mai activ întru cât vechii

136 Romani nu aveau trebuinţă de cât de instrumente pentru munca câmpului şi deci cel mult dacă se importa metale. De aceia nu se poate zice că exista un comerţ în limpul regilor, căci Numa l-ar fi reglementat. Putem presupune însă că Etruscii vecinii Romanilor, veniră şi se aşezară chiar de pe atunci, ca negustori în Roma, dând numele vestitei străzi vicus Tuscus.—Mici prăvălioare (tabernae) se făcură chiar din tim pul regilor în for, unde se vindeau diferite obicte: Tot din tim pul regilor datează şi forum boarium şi piscarium. — Afară de nundinae se instituiră şi bâlciuri (mercatus) în Iulie, Septembre şi Noembre corespunzând cu diferite jocuri romane (săr bători) când se aduna foarte multă lume.—In primele timpuri ale republicei când Romanii erau prea ocupaţi cu răsboaiele, comerţul stagnează. Etruscii însă joacă un rol însemnat în co merţ ca şi în industrie. Tocmai mai târziu încetează şi co merţul de schimb şi se introduce moneda, probabil în timpul Decemvirilor. Romanii însă îşi urmau comerţul lor tot în in teriorul Italiei pe când Etruscii ajunseră tocmai prin centrele comerciale şi industriale ale Asii Mici.—încetul cu încetul Ro manii părăsiră ţărmurile Italiei, ajunseră în Sicilia, Corsica şi Sardinia aşa că în anul B48 a. C. găsim un tratat de comerţ între Roma şi Cartagina pe care îl reînoiră în 306 a. C. şi în care tratat comerţul Romanilor era reglementat de Cartaginezi, căci ei erau stăpânii mărei. Cu întinderea dominaţiunei romane se

desvoltă şi comerţul aşa că încă din 495 a. G. avem o societate de negustori (collegium mercatorum), care avea sediul în templul lui Mercur del’a picioarele x\ventinului şi care se şi numiră Mercuriales. învingerea Cartaginezilor şi coprinderea insulelor mari de la sudul Italiei, contribui la desvoltarea comerţului, iar stârpirea piraţilor Iliri (229 şi 221 a. C.) din marea Adriatică asigură dominaţiunea romană şi în .această mare, precum şi în câteva cetăţi greceşti. Acum drumul către Orient era deschis şi ei se urma nu prin Ostia, care rămăsese mai mult un port de ce reale, ci prin Puteoli şi apoi prin Corint sau Delos către Si ria şi Alexandria. După ce Grecia şi Macedonia deveniră provincii romane şi după ce Corintul care făcea concurenţă fu distrus, toate căile comerciale fură deschise. Capitaluri mari se găsiră care să se angajeze în întreprinderi comerciale de tot felul şi dacă se-

137 natorii fura opriţi de a face comerţ, nu fură opriţi să-şi an gajeze suine însemnate, alături de marii comercianţi. Tot co merţul era în măna cavalerilor cari erau angrosişti (negotiatores), spre deosebire de ceilalţi comercianţi (mercatores). — Un însemnat comerţ se făcea cu grânele cari, deşi erau aprovi zionate de stal (cura annonae), totuşi o mare parte era în măna negustorilor particulari.—Tot aşa de însemnat era comerţul cu sclavii pe cari îi străngea din toate părţile lumei, spre ai des face la Roma.—Tot asemenea obiectele de lux erau căutate şi aduse la Roma. întreaga Asie Mică era plină de negustori Romani aşa că Mitridate omorî peste 100.000. Tot asemenea era prin Siria, Pont, Africa, Spania, iar în Galia, Cesar îi gă seşte pretutindenea. După cositor alergau tocmai în Britaniu . şi mulţi negoliatores se găseau la Londinum, iar după chihlibar se duceau în Germania. După coprinderea Egiptului, co- . răbiile ajunseră prin Marea Roşie în Golful Persic şi de aci în India şi China, de unde aduceau mătasea, care poartă nu mele locuitorilor ce o fabricau (seres, serica). Dacă Romanii slrăbăteau pământul cu comerţul lor nu mai puţin veneau la Roma streini care făceau comerţ. Mulţi din ei îşi romanizau numele ca să facă comerţ mai cu suc ces, cum fac musafirii noştri evrei.—Alţii, sclavi de origină, îndată ce făceau puţine parale căutau să se libereze, cum şi la noi, streinii caută să se încetăţenească.—Afară de Grec existau tot felul de naţionalităţi care făceau comerţ.—Găsim negustori originari din Asia Mică, Sirieni, Paflagonieni, Cilici din Tirul Feniciei, din Egipt, din Damasc, etc.—Nu numai în Roma ci şi în cele două porturi mari Ostia şi Puteoli existau negustori streini precum şi prin oraşele însemnate ca: Milan (Mediolanum) şi Aquileia, iar inscripţiunile ni-i arată la Verona, Pola, Capua, Pompei, ele. Asemenea provieiele Spania, Panonia, Dacia, Moesia, etc. erau cutreerate de negustori streini. Este curios că inscripţiunile nu ne arată pe Evrei făcând co merţ în imperiul roman, de şi existau în mare număr atât în Italia cât şi în provincii. Cu toate acestea autorii ne spunea această naţiune atunci, ca şi astăzi, trăia aproape numai din comerţ. Ei se aşezaseră în tot imperiul şi întreţineau relaţiuni între ei şi cu ţara lor de origină.—Făcea tot felul de comerţuri dela cele mai de jos. Împreună cu Sirienii, de care nu se prea deosebeau, Evreii făceau pe mijlocitorii de măr-

'i 4. i

/ \i

138 furi, aducând din Egipt şi alte localităţi spre a le desface în Italia şi în provincii. Dacă nu ne au lăsat însă numele şi co merţul ce exercitaupceasta se datoreşte fanatismului lor reli gios, care îi face să se deosebiască şi astăzi de naţiunile între care trăesc. Cum văzurăm, în timpul imperiului, comerţul luase o desvollare foarte mare la care participau toate naţiunile. Obiecte de lux, de masă, de toaletă, de distracţiune etc. erau căutate pretutindenea şi trimise stăpânitorilor lumei în .Roma şi în Italia, iar lemnăria, pieile, untul de lemn şi alte producţiuni ale Italii erau expediate în cele mai depărtate provincii. (DE CITIT).—Printre diferitele feluri de negustori se mai menţionează negustorul de mărunţişuri (propola), negustorul de haine vechi (scrutarius), şi mult citatul institor care servea în prăvălie, dar se ducea şi ca negustor ambulant (circitor) prin case, vânzând obiecte de lux, găteli pentru femei, oglinzi etc. Une ori institores vindeau lucruri de mâncare strigând în gura mare pe stradă.—De ex.: vindeau cârnaţi într’un sa movar cald, cum era şi la noi obiceiul în Bucureşti.-Tot dintre aceşti mici negustori făceau parte lixae, marchitanii cari mergeau după armată.—Fabricanţii mari cari furnizau statul şi diferitele instituţiuni erau redemptores. Prăvăliile Romanilor erau private sau publice.—Meseriaşul, ;a şi la noi, avea pe lângă atelier şi o prăvălie (taberna) în care îşi vindea marfa.—Multe case de locuit erau prevăzute cu prăvălii în faţă pe care le închiriau. De multe ori mese riaşii de acelaş fel- se grupau într’o stradă care purta numele lor, cum se vede şi la noi.—Astfel găsim: vicus frunientarius, unguentarius, vitrarius, etc—Se căutau strade frecuentatepen tru deschidere de prăvălii.—Astfel în Velabrum erau mulţi vânzători de untdelemn şi brutari, în Argilelum erau cismari şi librari iar pe via sacra erau florari, negustori de miere şi fructe, precum şi prăvălii cu obiecte de lux, pietre pre ţioase ele. Mai târziu se făcură pieţe speciale pentru diferite alimente, Astfel afară de forum boarium şi piscarium cari erau vechi, se mai înfiinţară forum suarium, vinarium precum şi diferite macella după cartiere, cum era macellum Liviae, macellum mag-

num pe Caelius. Afară de prăvălii existau la Roma, depozite pentru cereale,

T 139 vin, stofe etc. cum erau magaziile (/wrrea) de lângă Tibru, la picioarele Avenlinului. Domiţian înfiinţa un depozit pentru fructe şi lucruri din Orient (horrea piperaria). Se mai menţio nează şi depozite de papirus (chartaria) şi de lumânări {can delaria). Vama. —La Romani, ca şi la noi, mărfurile trecând dintr’o ţară în alta erau supuse la o vamă (portorium).—Chiar în tim pul republicii găsim că unele oraşe ca Puteoli, Capua (199), înfiinţară vamă pentru mărfurile cari treceau prin ele. Nu numai oraşele de frontieră percepeau taxe, ci şi provinciile din interiorul imperiului formând cercuri vamale.—Aşa cele 3 Galii (Lugdunensis, Aquitania, Belgica), formau un cerc, Moesia, Panonia, Dalmaţia, Noricu, Retia, formau portorium lllyricum ele. Taxele vamale variau după cum voiau împăraţii. Astfel une ori era de 2'|? la sulă, iar alte ori se urcau la 4, 5, 12°|0 şi chiar la 25'|0 (in Egipt).—Erau şi unele lucruri scu tite de vamă, cum erau cele trebuincioase armatei şi cele pentru curtea imperială. Animalele pentru circ sau amfiteatru erau scutite de laxă. Erau scutiţi de vamă şi soldaţii şi ve teranii, precum şi marinarii pentru lucrurile ce le trebuiau personal. Vămile erau închiriate publicanilor, cari strângeau .impozitele şi cari se mai numeau şi portitores. -W Taxele pe consumaţiune existau şi la Romani, dar ele nu au avut durată, întru cât apăsau populaţiunea săracă, care din când în când, se ridica contra scumpirii traiului. Monopol nu aveau Romanii de cât asupra salinelor şi a unor mine, dar aceasta începe târziu.

Bănci si Bancheri. t

In primele timpuri ale republicei nu poale fi vorba nici de bănci nici de vre-o speculaţiune bănească, căci comerţul consista în schimb şi monedele nu existau sau monedele de aramă erau prea grele. Cu toate acestea se simţi încă de tim puriu nevoia împrumutului şi găsim capitalişti (fenercitores sau cu grecescul stricat tarpezitci) cari împrumutau pe cei în ne voie cu o dobândă /fenus/. Aceşti bancheri începură să abu zeze de dobânda ce percepeau şi numele lor deveni identic

: !

140 cu cămătarii, aşa că se simţi nevoie ca să înfrâneze cămătă ria prin legi. După răsboaiele punice, capitaliştii jucau în Roma un rol însemnai. De la ei căutau să se împrumute cei cei ce voiau, să aibă vre-un rol însemnat în politică căci poporul cerea să fie linguşit, cu jocuri şi cu dărnicii de tot felul. Tot la aceşti bancheri, tinerii risipitori ai timpului îşi scomptau moştenirea. In curând bancherii se aşezară şi în provincie, explolând pe cei ce se împrumutau. De aceia Calo când fu pretor în Sar dinia, se văzu nevoit să gonească pe toţi zarafii din insulă. Pe la anul 330. a C. vechii negustori de carne şi zarzava turi fură goniţi din tabernae veteres care, în schimbul unei sume, fură date bancherilor, iar pe la 210 a. C. se fă&ură şi alte prăvălii numite tabernae novae, sau plebeiae pentru schimbă tori. Mai erau bănci şi pe sub arcadele templului lui Ianus (Horatiu), 0 alribuţiune mai complicată o aveau nurnularii cari la în ceput erau nişte funcţionari, cari observau dacă monedele statului sunt bune,.dacă au aceiaşi cantitate de material pre ţios, etc. In acelaşi timp ei se ocupau şi cu afacerile lor par ticulare, schimbând monede streine, ba chiar dând bani cu împrumut şi primind depozite. Argentarii făceau însă nu numai operaţiuni de bancă ci şi lici taţii. Ei laceau schimb de monede primind pe cele streine in schimbul unui agiu [collabus] şi dând monede romane. Făceau şi împrumuturi cu dobândă, pe depozite sau pe amanet. Primeau bani, dând o dobândă oarecare, cât se putea de mică, şi ei îi speculau cu dobânzi mari.—Adesea ori propietarii mari plăteau cu banii din casă [ex arca sua solvere] dar de multe ori trimetea pe datornic la bancher ca să fie achitat (de mensa solvere). Argentarii înlesneau şi cecuri. De ex.: fiul lui Cicerone care învăţa la Atena avea trebuinţă de bani. Tatăl se ducea la bancherul său din Roma şi depunea banii. Acesta la rândul său scria unui bancher din Atena să plătească tânărului Cicerone suma trimeasă sub luare de chi tanţă. Aceasta era permatatio pecutiiae. Tot argentarii luau parte şi la licitaţii când de ex. după moartea cuiva i s,e vindea averea şi în cazul acesta se nu mea argentarius coactor. Registru de socoteli se numea codex raţionam (calenda-

141 riam) în care se însemnau creditorii şi debitorii. Mai aveau şi alte registre ca adversaria sau ephemerides, registru de cheltueli zilnice, codex accepţi et expensi, registru de primiri şi chellueli ele. Dobânda se socotea lunar de 1°\Q sau 12°\0 pe an [fenus uticiarum], iar în provincie se socotea până la 20°|, pe an. Zilele de scadenţă erau Calendele [tristes calendae] sau ldele (la 13 sau 15). Ocu'paţiunea de bancheri era tot în mâna ca valerilor, cari formau clasa mijlocie a Romanilor.

Calendarul Roman.

c'r

Romanii împărţeau timpul ca şi noi în ani, luni, zile şi ore. Ca să se exprime anul se pune de cele mai multe ori nu mele consulului în Ablativ de ex. M. Messala M. Pisone consulibus. Se lăcea socoteala la ce an au fost consulii arătaţi şi se afla anul dela fondarea Romei. Alteori se punea însă di rect numărul anilor dela fondarea Romei cu numerale ordi nale de ex.: anno trecentesimo quitiquagesimo post Romam conditam (anul 350 după fondarea Romei). Ca să aflăm anii îna inte de Crist, scădem din 754 (data fondărei Romei) numărul anilor dela fondarea Romei şi restul reprezintă anii înainte de era noastră. Astfel 754—350=404- a. C. Romanii aveau 12 luni şi anume: 1anuarins, Februarins, . Martius, Aprilis, Maius, Iuriius, hilins, Augustus, September, Octobcr} November, December. Numele lunilor erau deci adjective, pe lângă care se înţelege mensis. Numele lunilor Iulius şi Augustus sunt târzii, la început se numeau: Quinctilis, Sextilis. Anul roman începea cu luna Martie, de aceia Octobre era luna opta, Noembre a noua etc. După anul 153 a Ch., consulii intrară în funcţie la 1 Ianuarie şi deci anul începea de atunci rămânând cel religios să înceapă tot la 1 Marte, după cum la noi anul bisericesc începe la 1 Septembre. Înainte de reforma calendarului de către Cesar în anul 46 a. C. lunile Marte, Mai, Iulie şi Octombre aveau 31 zile, Fe bruarie 28 şi restul 29. După reforma lui Cesar lunile Ianua rie, Martie, Mai, Iulie, August, Octombre şi Decembre avură 31 zile, celelalte 30 şi Februarie numai 28. La liecare patru

i "> 3

I -

142 ani se adăoga câte o zi suplimentară între 23 şi 24 Februarie care se şi numea bis sextus ante kalendas Martias (de 2 ori a şasea zi înainte de calendele lui Marte) de unde numele de bisectil sau bisect. Zilele lunilor se socoteau dela trei puncte fixe în fiecare lună. Ziua întâi a fiecărei luni care se' numea kaletidae (Ianuariae, Martiae etc.), Nonele (Nonae) cari cădeau la 7 în Marte. Mai, Iulie şi Octombre şi la 5 în celelalte luni şi Idele ([/dus) cari cădeau, la 15 când nonele erau la 7 şi la 13 când no nele erau la 5. Se numeau none fiindcă era a noua zi înainte de Ide. Zilele lunei se socoteau după aceste termene fixe. Ziua imediat înaintea termenului fix se arăta cu pridie (Kalendas, Nonas, Idus). Celelalte zile erau arătate prin numărul înain tea termenelor fixe contând la socoteală ambele zile. Astfel pe când 31 Ianuarie este pridie Kalendas Februarias, 30 Ia nuarie este dies tertius ante Kalendas Februarias, adică 30, 31 şi 1. Tot asemenea se socoteşte înaintea Nonelor şi Idelor. Pentru a transforma odată modernă în una veche se poale da regulele următoare: Pentru zilele înainte de none sau ide se adaogă la dala nonelor sau idelor din acea luna nu mărul 1 şi se scade data modernă. De ex.: 3 Ianuarie se află: 5 (ziua nonelor)-}-l— 3—3 adică a treia zi înaintea nonelor lui Ianuarie. Pentru calende la numărul zilelor lunci se adaogă 2 şi se scade data modernă de ex. 27 Iannarie=31-f-2—27—6 adică a şasea zi înaintea calendelor din Februarie. Data se pune în ablativ de timp. De ex.: Kalendis Februariis. Pentru alte date avem de ex: quarto [die ante] Kalendas Februarias, scurtat: IV Kal. Feb. =29 Ianuarie sau: Ante diem quartum Kalendas Februarias scurt a. d. IV Kal. Feb. Această ă doua formă era cu ablativ dar ante a atras ablativul şi din ante die quarto Kalendas Februarias, s’a făcut forma de mai sus. Intervalul de timp, dela până Ja, se exprimă cu ex şi usque ad de ex.: Ex. a. d. IV Kal. Feb. usque ad a. d.'III NonasNovembrias. (dela 29 Ianuarie la 3 Novembre. Am văzut că ziua era împărţită în 12 ore sau 2 jumătăţi de căle şase. Ora întăi se numea hora prima, ora doua hora secunda ele., seara se numea hora prima noctis care echivala

cu ora 7 Ia noi.

143 în tabere şi în general în armată, noaptea se împărţea în patru veghe de câte trei ore [vigilia prima, secunda, terţia, quarta]. Istoricul calendarului Roman.— La început Romanii se serveau de calculul etrusc, împărţind anul în zece luni din cari G de 80 zile şi 4 de câte 81, adică 804 zile. Luna Martie, când începea primăvara, era prima lună a anului şi luna De cembrie ultima.—Tot anul se împărţea în 38 de săptămâni (nundinum) de câte 8 zile pe cari le notau cu primele litere ale alfabetului (A.—II). A noua zi (nundinae) era consacrată repaosului şi târgului, căci în această zi ţăranul găsea timpul ca să se ducă la oraş spre aşi desface produsele şi a cum păra cele trebuincioase. Anul lunar adică bazat pe fazele lunei pare că fu orga nizat chiar de Numa. Acest an însă avea 355 zile şi pentru a avea anul solar se adaogă la fiecare 2 şi 4 ani câte o lună 0mensis intercalaris). Luna începea deci atunci când marele pon tifice după Capitoliu, văzând când luna nouă apare, anunţa poporului adunat în acest scop, de unde şi numele primei zile calendae. Gesar văzând confuziunea ce se năştea din calculul lunar al anului, pe când era pontifex maxi mus la 46 a. C. cu con cursul astronomului Sosigene din Alexandria şi al lui Flavius, matematic roman, introduse anul solar al Egiptenilor de 365 zile cu un an bissexlil de 366 zile, la 4 ani odată. Tot el mută începutul anului la Calendele lui Ianuarie când intrau consulii în funcţiuni. Ciclul de 8 zile pentru săptămână (nun dinae) fu înlocuit cu perioade de 7 zile cum aveau orientalii şi numiră fiecare zi, cu câte un nume de planetă. Astfel, înce pând cu Sâmbăta, zilele săplămânei se numeau : dies Saturai, d. Solis, d. Martis, d. Mercurii, d. Jovis, d. Veneris. Ţăranii romani ca şi ai noştri îşi aveau calendarul lor spe cial pentru munca câmpului, bazat pe echinoxul de primă vară şi toamnă şi pe solistiţiile de vară şi iarnă. In acelaş timp mersul stelelor îi conducea la împărţirea timpului şi regularea activităţei lor. Romanul care nu avea ceas împărţea ziua după situaţiunea soarelui înainte şi după amiazi [ante meridiem şi post meridian] având ca şi noi diferite numiri. Astfel găsim dilu-

ciilum, revărsatul zorilor, mane, dimineaţă până răsare soarele,

■; \

jâ

144 ortus solis, răsăritul, meridies=avciHaa) occasus sotis= apusul şi crepusculum='dmurgu\. După cum ţăranii noştri nu precizează ora ci zic: ape la aprinsul lumânărilor» tot.asemenea ziceau şi Romanii: «luminibus accensis», după care urma culcarea (concubium) şi apoi miezul nopţei [media nox] şi cânlatul co coşilor [gallicinium]. In lagăre, cum am spus, timpul se socotea după schim barea gărzilor, care se schimbau de 4 ori pe noapte şi deci erau patru veghi [vigiliae], începând de la ora 6 seara până la 6 dimineaţa. (6—9, 9—12, 12—8, 3—6. dim.) După acest mod de diviziune se împărţi şi ziua în 4 părţi: (6—9 = mane 9—12 = ad meridiem, 12—3 == de rneridie, 3—6 = suprema).

,cy

U ■

145

t - i$ - ib

■^01 • y Calendar Roman - • -'>C :

•

■

in B, v>

Martie, Mai,

Ian. Aug. De-

Aprilie, Iunie,

■s3 1

Iulie, Octombre

cembre

Sept. Nov.

Februarie

Kalendae a. d. VINon. » » VY » n n IV „ „ ,, HI , pridie Non. Nonae a. d. VIII Id. . „ VII , ,, ,, VI .

Kalendae Kalendae a. d. IV Non. a.d. IV Non. )} j, III „ - . HI ■ pridie . » Pridie „ Nonae Nonae a. d. VIII Id. a. d. VIII Id. , VII „ ,, , VII < „ * *> VI „ 53 >» VI ’ 1 33 33

„

v '

1IV v

Kalendae a d. IV Non. ,, - III . pridie „ Nonae a. d. VIII Id. * . VII „ VI » » v1 n ’> »

V v

. vv j; 33 n III 53 ,3 5, IU. > .. .- IV 33 55 III . IVV b ‘ pridie Id. pridie Id. pridie Id. 33 33 A Idus Idus 33 33 Iri „ , Idus pridie Idus a. d. xTX Kal. a.d.XVI II Kal. a.d. XVI Kal. Idus 5, XVIII,, „ „ XVII . . . XV , a.d. XVII Kal. , . XVII „ *5 5, XVI „ > . XIV , ,, ,, xvr „ „ 51 XVI , , „ XV „ . . XIII , • ,, XV „ 55 „ XV 55 , . XIV , . „ XII „ 3, 55 XIV )5 „ r XIV „ ., „XIII „ , . XI XIII „ , XIII . . . XII „ „ - X V 33 55 55 XII „ „ n XII , , XI , . , IX vi , ,, VIII . . . XI 53 33 33 . .x ,, , X , ,, X . . >x 0. „ . VII , ■ . VIII °n „ . VI „ . IX „ „ . (X „ „ VIII „ . vil „ „ , V (VI). , „ ,, vili >3

. „ VII „ . VI

. „ VII „ , VI

,3 35

„ . V . . IV . 3, HI

,, 55 HI

pridie Kal.

, . VI

V . » IV

„

pridie Kal.

3»

„ ,

. »iv (V) „ , , m (IV).

pridie Kal.(lll) (pridie Kal.)

pridie Kal. (E făcut şi pen tru anul bisect). 10

. •/ > \

147

TABLOU de câteva prescurtări mai întrebuinfafe la Romani,

Romanii, ca şi noi, nu scriau numele întregi ci atât în ma nuscrise cât şi pe inscnpţiuni, găsim o mulţime de nume prescurtate, din care cele mai principale erau următoarele: i- Mam. = Mamercus A — Aulus N = Numerius A el = Aelius Ov. =Oyidius An. = Annius Ag. — Agtippa [numai rar prescurtat] P ~ Publius Pup. = Pupus Ap. — Appius Q — Quintus G sau C — Gaius Sex. = Sextus CI = Claudius Ser. = Servius Gn. sau Cn. = Gneius Sp. = Spurius D = Decimus T = Titus • H — Horatius Ti. suu Tib. —Tiberius K — Cfl<?s0 Tr. = Traianus L = Ltfcto V sau Val. —Vaierius M = Marcus -V VOL = Volusus M' = Manius

Alte ahreviatiuni

P = pater . F = filius Fr. = frater N = nepos

148

Funcţiuni Aed. Cur, = Aedilis Gurulis Cs. sau Cos. = Consul, Css. = Consules D =Divus.—Juppiter O. M =Juppiter Oplimus Maximus P. C. = Patres Conscripti,—P. Rr Populus Romanus S. C. Senatus Consultum. — S = Senatus S. P. Q. R = Senatus populusque Romanus X. V. Decemvir.—X. V. VIR. S. F = Quindecimvir sacris faciundis.

Monede HS = Sesterţii de ex: HS XX = sesterţii viginti.

Timp A. D = anle diem.—A. V. C.—Ab urbe condita C. sau IC. = ICalendae.—Id. = Idus

In scrisori S = Salutem.— S. D. = Salulem dicit.—S. P. D.=Salutem plarimam dicit.

Diferite formule Q. F. F. Q. S. = quod felix faustumque sit. A. = absolvo.—C. condemno. N. L. = non liquet. U. R. = uti rogas = după cum ceri [da] A = antiquo = ca mai înainte (nu)

149

(DE CITIT).

Monede, greutăţi si măsuri romane De şi în programul nostru nu. se prevede acest capitol, tutuşi am crezut necesar să dau pe scurt câteva noţiuni asupra monedelor şi măsurilor, căci se întâlnesc adesea în’autorii ce se traduc. După cum am văzut, Romanii nu cunoşteau la început uzul banului ci comerciul se practica prin schimb. La Romani se lua boul drept unitate de măsură de unde şi mai târziu chiar, moneda se numi pecunia dela pecus- — După ce nu mai fu schimbul, bucăţi de aramă greoaie (aes rude, grave), cu fi guri de animale gravate pe ele şi cântărite, (pendere) erau date în schimbul obiectelor cumpărate (de unde aes~tumare= a aprecia)—Cam pe timpul decemvirilor (450 a. C.) se intro duse moneda cu greutate stabilită şi cu valoarea indicată, care cântărea o libră (as libralis) adică cam B28 grame. In anul 269 a. C. se bătură primele monede de argint şi în 218 de aur, stabilindu-se monetăria (moneta) pe Capitoliu. De aci înainte nu se mai vorbeşte de «aes rude» ci de «aes signatura». Diviziunile asului urmau sistemul duodecimal, împărţinduse în 12 uncii (uticiae)- Existau deci următoarele subdiviziuni ale asului. '/2 semiuncia (semis)=jumatate de uncie 8 bessis sau bes=*duessis=duo, bis=două treimi de as. 1 uncia o 9 dodrans (de-quadrans) = mai 2 uncii=sextans=a şasea parte din as puţin o pătrime. 3 „ quadrans-=a patra „ „ „ 10 dextans (de-sextans) 4 „ triens —a .treia „ „ „ 11 deunx (de uncia)=o uncie mai 5 quicunx (qninque unciae) puţin. 6 semis sau semissis=jumatate de as 12 uncii=as. 7 uncii septunx

Aceste subdiviziuni ar valora în fracţiuni ordinare: ’|12, % ]|4, ^g, 5|12 etc. Când se introduse moneda de argint asul se deprecie din ce în ce, ajungând la valoarea de 7—8 bani, iar Romanii încep să numere bani după moneda de argint care este sestertius forma adjectivală pe lângă care se înţelege nummus

____

. i

■

»> . i

Â I

, •*> ' V

!ţ

’.S

’t

i *V

JÂ

ii !

150 Sestertius valora 2. aşi şi jumătate, de unde şi numele sestertius=semistertius (în moneda noastră 0,253) Prescurtat, ses- ' tertius se nota la început LLS = Libra (as) libra- semis, apoi II S şi în fine H S.—Patru sesterţii fac un denarius (un leu şi 01 b.) şi 25 denarii fac un aureus. Uneori se găseşte cuvân tul nummus (monedă) în loc de sesterţiu. Pentru a număra sesterţii se zice: sestertius unus, sesterţii duo, sesterţii miile sau numai sestertium (1000) ca un neutru, de şi sestertium este genitiv plural în loc de—orurn. Dela 2000 până Iu un milion se însemnează substantivul neutru în plural (sestertia), cu numeralul distributiv şi câte odată ordinal. De ex. bina sestertia = 2000 sesterţii sau septem donat sestertia (Horatiu Ep. I. 7,80) adică 7000 sesterţii. Vespasianus primus e flsco Latinis Graecisque rhetoribus annua centena (sestertia) constituit Dela milioane în sus se pune înaintea expresiunei: centena [centum] milia sestertium, un numeral multiplicativ. Astfel 1000.000 = decies centena milia sestertium =10 X 100.000. Une ori centena milia se subînţelege : sestertium decies=l0x 100.000 sau quaterdecies sestertium 14X100.000. Alte ori sestertius se pune în genit. singular său în Ablativ sg. Ex : syngrapha ses terţii centies per legatos fada sau centies sestertio cenavit uno die} la Seneca. Aşa dar: decern sesterţii = 10 HS = MS X, dena sestertia — 10000 MS = HS X şi decies sestertium = 1000.000 = HS X. Pentru măsurarea greutăţilor, după cum am văzut, Ro manii întrebuinţau libra, echivalentă cu asul şi având subdi viziunile menţionate. Pentru măsurile de lungime cea mai mică unitate este* grosimea unui deget [digitus/. Patru degete fac o palmă [palmus], 16 degete un picior (pes). Un picior şi ‘|, este sesquipes. Două picioare şi V2 este un gradus. Doi gradus este un pas roman (passus) — Pentru măsurarea drumurilor era mia de paşi (miile passum.— La fiecare mie de paşi era o piatră (miliarium).—Pentru suprafeţe avem piciorul pătrat (pes quadratus). Decempeda quadrata sunt 100 picioare patrate, iar 288 decempedae quadratae formează un iugerum (64 metri lungime,

32 lăţime). Pentru lichide avem amphora care conţine 48 sextarii (un

151

Sextar='|2 litru):, Un sextariu are 12 cyathi (4 centilitri) sau 2 heminae. Două urne era o amforă, 4 congii o urnă, iar 6 sextarii un congius. Amfora tip se conserva la Capitoliu (amphora Capitolind). Pentru solide se întrebuinţau cam aceleaşi măsuri. Ca unitate mai obişnuită era modius, cam un decalitru, coprindea 2 semodii sau 16 sextarii. Medimna grecească coprindea 6 modii.

: !

I ţ t

! I

* t

ţ l

\ \ \

■

) N

;

}

: '!

JII

)

153

■

T A PT, A' TTF. HVE_A.

i jj

rERIE Pag.

Introducere .

. 3-5

PARTEA I. Roma şi Monumentele ei

: :

Siluaţ.iunea Romei pe cele şapte coline . Străzi şi mahalale. . Poduri

■

: . i

. ‘

7 11 11 12 12 18 18 19 20 "21 23 24 24 25

C'atnpi. . . . . . . Forum Romanum . . . . Temple . . Edificii publice şi'private . . . . Arcuri de triumf . Inslalaţiurii de apă . Circuri teatre şi amfiteatre . Terme şi băi................................... .... Cartierele şi populaţiunea Romei . Căile principale . . O preumblare prin Roma veche . . Soarta monumentelor Romei după căde rea imperiului Roman

. /

s ' I

■I

m•

PARTEA II. • Antichităţi private.

. Casa Romană Vilele Romane. , . Ornamenta plinea interioară a unei case romane . Ferestre şi mijloace de încălzit . . •.

■ 'Â

30 39 43 44-

154 Pag.

Mobilierul ... Luminatul .... Vase ...... Mâncarea Romanilor. Băuturi Mesele romane, îmbrăcămintea Romanilor încălţămintea Romanilor . Costumul femeilor

. -45

47 48 49 56 58 65 71 73 75 78 79 80 81 83 87 88 90 91 92 93 95 96 100 100 100 105 107

. Ştofe . . . . . Bijuterii ..... Portul bărbii şi părului la Romani Familia Romană .... . Numele Romane . Naşterea şi copilăria . Educaţiunea şi instrucţiunea . învăţământul mediu Şcoli superioare . Toga virilis . . . ... . Căsătoria la Romani. . Diferite obiceiuri Ja nuntă . Situaţiunea femeii romane, . înmormântarea la Romani . Columbaria .... . Catacombele . . Despre sclavi .... . Ocupaţiunile zilnice ale unui Roman . Băile romane .... Relaţiuni sociale .... . 112 Viaţa de stradă. . 114 Cum călătoreau Romanii . 116 Poşta . 116 Cărţi şi material de scris . 118 Librării . . 118 Biblioteci . . . . 119 Corespondenţa . . 119 Jurnale ? . . 119 Distracţiuni . 120 Jocuri de gladiatori

155

, Pag.

! I i

I' !

t !

Lupte navale . . . 121 Jocuri de circ % . 122 Teatrele . . . . 128 Vânătoarea la Romani . . 124 Agricultura la Romani . . 126 Cultura măslinului . 180 Cultura viei ... . . 130 Creşterea vitelor . H 131 Apicultura . . 131 Meseriile .... . 132 Corporaţiuni . . 133 . 134 Medicii. .... . . 135 Comerţul.... . 139 Vama ..... . . 139 Bănci şi bancheri . 141 Calendarul Roman . . 443 Istoricul calendarului roman . 145 Calendar roman . Tablou de câteva prescurtări mai între . . 147 buinţate la Romani . 149 Monede, greutăţi şi măsuri . Planşe afară din text Roma quadrata . Capitoliul.... Forum Romanum. Fora imperatorum . Roma Vetus.

;

fi.

(

■>

\ /

'ud#^njN

V R A N CEA ♦*Duîlfu ?omf,-re

- cy"

Blbl1of-or*a

/ ) :

/ !

! !

•

e 4

■

i :i

k:•; \

* !

■

A i

) __ I

jc~—

■

7 iii

F O R UI Hll B O Ml A N U Ml 1 : 1 500

;__j ;n

f*n«n

i 1

■

|e>w3»v _

' iUwvv< ~

ftWloteco )udPt«n„x

xj ^

oOW

^‘-VA u0> £a

.<t,(,ftArVl*''\W■••fUţ\ ■ Duîfîu 7~ r*'^î* - .

VhC-oX y^7\Sjţ*

Beillţt iu .J.v.Pflugk HjrUur.g.WtltgetchichU'

Rouia T etus

•i

\S%-V • 1). <Vn ' .:

: \vwv

V i 0 0-•

■;

CWk-X

, V * w5tf> ***■

« I

;

/ o

}

C.V.Î;

}

a\ \ )LJ.

:,* l

f A«tlCA«4 f'■■ M»'

■ \

•:

fe•'

'? dv Ci

/î4?.

•■

V\-

c .

’■

« *

: ;

s-; '

-■ • • V

«I

./ ; '

o. >

a;:'

/ ‘

' f’

jLe*ţi- .