Momente solemne Ion Petrovici

V\

I.

PETROVICI

MOMENTE SOLEMNE EDIŢIE ÎNTREGITĂ

CASA Ş C O A LEL O R '9 4 3

.

'

.*■*

-4 v'*-

MOMENTE SOLEMNE

V

I

M- • .

I.

I

PETRO VI CI

MOMENTE SOLEMNE EDIŢIE ÎNTREGITĂ

I

!

-

: •:

1

[

CASA ŞCOALELOR 19 4 3

m 01. AUG. 2019

I

:

PREFAŢĂ LA NOUA EDIŢIE Ediţia întâia a «Momentelor Solemne », care conţinea o colecţie de discursuri pronunţate înlr’un interval de 15 ani (dela 1912—X927J, era de mult epuizată.

Punându-mi-se problema retipăririi lor, mi-am dat seama îndată că volumul întocmit la prima ediţie, nu putea să apară numai cu acelaşi conţinut şi cu aceiaşi întindere, după un răstimp de alţi J5 ani. Deşi o bună parte din acti­ vitatea mea oratorică ulterioară volumului se pierduse neconsemnală sau intrase în cuprinsul altor tipărituri, mai ră­ măseseră totuşi păstrate, de diverse periodice, un număr de cuvântări încă nestrânse şi care se pol încadra sub eticheta << Momentelor Solemne» tot aşa de bine ca şi discursurile anterioare.

Acesta este motivul pentru care ediţia a Il-a a «Momentelor Solemne» va fi îndoit de mare, în raport cu ediţia întâia şi pentru ce numai faţă de prima jumătate a cuprinsului este efectiv o nouă ediţie. Căci luată în total, va fi mai mult o nouă publicaţie.

Dacă paralel cu creşterea cantitativă a avut loc şi o creştere de calitate, aceasta rămâne să o vadă cetitorul.

Tot el urmează să constate, dacă şi discursurile mai vechi, pe care publicul le-a întâmpinat pe vremuri cu multă favoare, meritau să fie iarăşi date circulaţiunii...

Ianuarie 1943.

' .

DUPĂ IZBUCNIREA RĂZBOIULUI BALCANIC Discurs rostit la meelingul naţional din Iaşi în ziua de 21 Noemvrie 1912.

Poate că niciodată zicătoarea că «fiecare rău îşi are partea lui cea bună» nu şi-a găsit atâta aplicare, cum îşi găseşte în momentele actuale. Fiindcă împrejurările grave care ne împresoară, brâul de foc pus cu voinţă, alături în Balcani, a fost o cauză care a produs deşteptarea energiei noastre naţionale.

Mi-a fost dat să văd zilele acestea oameni, pe cari îi ştiam ca spirite practice şi firi interesate, cari n’au strălucit niciodată printr'un prea mare idealism, mi-a fost dat să-i văd aproape plângând, când au aflat despre acele victorii din Balcani, care ar putea să reprezinte o diminuare a presti­ giului ţării româneşti. A avut loc o transformare a sufletelor noastre şi astăzi putem vorbi şi la noi despre «patrie» şi «idealuri naţionale», fără a fi întâmpinaţi cu ridicări din umeri şi zâm­ bete compătimitoare. S’au prefăcut adânc sufletele şi dacă în acest moment îmi permit să vorbesc aici, e fiindcă nu am sarcina grea să contribui la crearea unui curent nou, ci mă consider numai o modestă expresiune a unei opinii deja înfăptuite.

Ce voim, d-lor ?... Voim ca echilibrul balanţei politice să nu se strice în dauna noastră. Voim ca atunci, când pe platanul de dincolo de Dunăre se vor aşeza bulgării grei ai unor state sporite, pe platanul României să nu rămână tot vechea greutate, care să fie aruncată în văzduh. Voim, ca fiii noştri să nu fie siliţi să înveţe la şcoală, că Ro­ mânia e cea mai slabă ţară din Balcani.

1

f

■

IO

1. PETROVICI: MOMENTE SOLEMN’Ii

Nu vrem ca înspre orice graniţă ne-am întoarce capul să salutăm tot noi cei dintâi. Nu vrem să înghiţim pe viitor aerele protectoare ale singurilor vecini cu cari până astăzi puteam vorbi dela egal la egal. Nu vrem, ca de-acum înainte să primim certificate de cuminţenie şi dela aceia, pe cari i-am desrobit deunăzi, cu armata noastră românească. Şi fiindcă vorbesc în numele opiniei publice existente, să-mi fie îngăduit a mă rosti mai precis: Cerem ca, paralel cu sporirea teritorială a statelor balcanice, să aibă loc o sporire a ţării româneşti. Şi când reclamăm sporirea României, prin strămutarea mai departe a graniţei dobrogene, noi nu urmărim numai un folos, nu luăm numai o neapărată pre­ cauţie, ci cerem un drept, — cerem drepturi, care ne-au fost acordate şi apoi furate prin intrigă şi trădare. Graniţa pe care o râvnim astăzi, ne-a fost acordată de-acum 35 de ani şi, dacă n’o avem, e că intră şi dânsa în rândul siluirilor politice, alături cu răpirea Bucovinei şi răpirea Basarabiei.

De aceea astăzi, când se revizueşte harta balcanică, ţinându-se seama de drepturile noi câştigate în războiul dela 1912, cerem să nu se nesocotească drepturile noastre — mai vechi, dar tot aşa de sfinte — care au isvorît din războiul dela 1877. Să ne scutească Bulgarii să reîntinerim acele drepturi printr’un război la 1913! Soldatul român, care a putut să-i desrobească, are să ştie să-i şi cuminţească! Am putut tăcea asupra acelui drept, cât timp era numai un drept; astăzi nu o mai putem face, când acel drept e şi-o condiţie a inte­ grităţii noastre, şi poate chiar a existenţei noastre naţionale.

Dar se zice de către unii că astfel de pretenţii, din parte-ne, constituesc o greşală politică; că ne vom crea o eternă duşmănie la Bulgari, cari altfel ne-ar fi prieteni; că după cum noi n’am putut uita luarea celor trei judeţe basarabene după 1877, nici Bulgarii n’au să uite teritoriile pe care le-am lua astăzi dela ei.

Mai întâi că nu e tot una. Ruşii nu aveau niciun drept asupra Basarabiei de Sud; destul că păstrau fără drept Basarabia de Nord! Apoi ei ne-au luat pământul din

.

RĂZBOIUL balcanic

II

lăcomie; noi îl vrem pentru existenţa noastră naţională. Nu e tot una cazul aceluia, care având masa plină — atât de plină că nici n’o poate mânca — mai ia cu sila o pâine din hambarul sărac al vecinului său, şi acela care o ia ca să poată trăi, când, mai ales acea pâine a fost recoltată cu sudoarea muncii sale.

Că Bulgarii au să ne duşmănească, se poate! Dar altfel au să ne iubească? Eu n'am nici o încredere, nici în prie­ tenia, nici în recunoştinţa bulgărească. Doar am apucat anul 1900, când într’o chestiune în care noi aveam toată dreptatea (chestia asasinării lui Ştefan Mihăileanu), ei, în loc de satis­ facţie, ne-au acoperit multă vreme cu insulte şi ameninţări.

Atunci nu existau toate motivele de recunoştinţă pe care le invocă din belşug la zile.mari? Nu făcuserăm războiul dela 1877? Nu-i desrobisem cu armata noastră? Avuseseră loc toate şi dacă nu şi-au adus aminte de ele, atunci când se simţeau mai slabi, nu cred că îşi vor aduce aminte mâine, când se vor socoti mai tari!

Al doilea punct, pe care opinia publică îl cere cu stăruinţă, este să se asigure o viaţă naţională fraţilor Aromâni.

Nu-i putem lăsa pradă popoarelor aliate şi chiar de ne-am fi făcut vreo iluzie asupra generozităţii şi a simţului lor de dreptate, ei bine, Grecii şi-au luat sarcina de-a ne-o risipi'.

Grecii!. .. acest popor care trăieşte exploatând gloria unor strămoşi, cari i-ar repudia de ar ieşi din mormânt; Grecii cari mai ieri, au fost înfrânţi cu ruşine la Domokos şi cari au putut astăzi birui, fiindcă nu le-a ieşit nicio armată în drum; Grecii cei incapabili de succesul armatelor organizate, umblă după gloria ieftină şi infamă a cetelor de bandiţi.

Aţi auzit de isprăvile lor neomenoase, aţi auzit de atroci­ tăţile lor recente a căror victimă a fost populaţia liniştită şi lipsită de apărare a românilor macedoneni. Să le strigăm acelor nemernici: «opriţi-vă! bucuraţi-vă de roadele noro­ cului vostru orb, — dar de fraţii noştri nu v’atingeţi; căci de veţi mai dărâma ziduri de colibe aromâne, vă veţi în­ tâlni cu zidul baionetelor româneşti».

a 12

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

Domnilor, am convingerea, că am exprimat sentimentul public în mod exact. Am dori, ca acest sentiment să aparţină şi guvernului care ne conduce; dacă nu, să şi-l însuşească, fiindcă la cotiturile istorice nu se poate trece peste voinţa naţională. Şi terminând, să-mi permiteţi să adresez cele. din urmă cuvinte primului ministru al ţării, fostul meu pro­ fesor, pentru care am o adâncă evlavie, şi tocmai din cauza aceasta, îmi veţi da voie în aceste clipe să mă gândesc puţin şi la interesul său. Voi termina spunându-i: « Dacă ai do­ bândit o frumoasă glorie literară împotrivindu-te gustului public, gloria politică nu vei dobândi-o astăzi decât fiind în concordanţă cu voinţa naţională! »

BARBU DELAVRANCEA Discurs funebru rostit în biserica « Banu » din Iaşi, în ziua de i Mai igi8 (Epoca tratatului din Bucureşti).

In numele teatrelor naţionale, cărora talentul lui Barbu Delavrancea le-a dăruit seri de artă înălţătoare, vin să aduc o smerităşi îndurerată închinare în faţa corpului său neîn­ sufleţit. încă un vârf de munte pe care îl pierdem, încă o culme care trece dincolo de hotarele noastre!

Cu el nu s'a stins o lumină şi a amuţit un glas; cu el s’a stins un cer întreg de aştri şi o furtună de gla­ suri, un clocot de voci care îndeamnă, care mână, care răscolesc.

De mult nu se va fi simţit o tăcere aşa de adâncă, cum este aceia care se coboară în jurul nostru acum! înzestrat cu talentul lucrurilor mari şi cu patima lucru­ rilor frumoase, Barbu Delavrancea a străbătut mai toate ţinuturile artei, amator merituos în toate, maestru neîn­ trecut în câteva. Cu greu se vor găsi nuvele superioare acelor ale lui Delavrancea şi mai cu seamă, greu se vor găsi dis­ cursuri, care să nu pară plăpânde alături de cuvântările lui!

Ce izvor de vorbe fermecate, ce peşteră de vijelii năvalnice era această gură, pecetluită astăzi pentru totdeauna! Cine a rezistat cuvântului lui Delavrancea, cine n’ar fi mers la porunca lui, cine mai cuteza să vorbească îndată după dânsul, să părăsească portul tăcerii în uriaşa agitare de talazuri pe care o lăsau după ele peroraţiile elocvenţei lui! ?

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

Consacrându-se toată vremea nuvelei, pe care a înăl­ ţat-o, şi tribunei, pe care a sfinţit-o, Delavrancea a abordat teatrul târziu. S'ar fi putut crede că genul acesta va rămânea complet în afară de rodnica sa activitate literară. Şi totuşi — oricât de târziu — Delavrancea trebuia să urce scena şi s’o umple cu plăsmuirile puterii lui creatoare. Meşterul vorbei artistice şi impetuoase, al expresiei care mişcă, al ripostei care nemereşte, nu putea să nu se lase ispitit până la urmă de dialogul dramatic, unde toţi vorbesc bine şi toţi răspund la timp, unde chiar acela, care se exprimă cu neîndemânare, trebuie să-şi arate stângăcia tot cu artă şi cu meşteşug. Istoria trecutului nostru i-a dat cadrele cele mai potrivite, pentru întrupările lui dramatice. S'a sculat Ştefan dela Putna şi Rareş dela Probota, s'au revăzut aduşi de dânsul în mijlocul urmaşilor, în mijlocul nostru, pentru a ne fi pildă de vorbă înălţătoare, de gând cuminte, de faptă strălucită! Delavrancea a proslăvit în dramele acestea c’o dragoste duioasă pământul Moldovei, unde nu şi-a început zilele, unde nu şi le-a tors, dar unde i-a fost dat să le sfâr­ şească, coborîndu-şi acum oasele alături de toţi acei strămoşi, despre care zicea în drama «Apusului de Soare », că proptesc pământul Moldovei ca umerii unor uriaşi... Creator — către finele vieţii sale — de eroi de tragedie, i-a fost dat lui însuşi să sfârşească în ţesătura celei mai grozave tragedii. Moare răpus şi fără să fi putut, ca eroii pe cari îi alcătuise după chipul şi asemănarea sa, fără să-şi fi putut striga suferinţa care-i mistuia făptura, în strălucita tiradă a unei zguduitoare încheieri. Fiindcă în tragedia care l-a răpus pe dânsul, nu se vorbeşte, se spune numai din ochi şi se picură numai din gene!

Dormi suflet amărît şi nemângâiat! Odihneşte-te în pământul acestei Moldove, ospitalieră a tuturor suferinţelor.

Culcă-te cu faţa în spre Răsărit, să vezi numai florile care răsar din văi, nu şi zăbranicul care se lasă peste munţi!

Aducă-ţi vânturile numai sunetul lanţurilor care cad, nu şi al cătuşelor care se prind! Visează ceea ce n'ai putut vedea şi uită aceea ce-ai văzut!

M

.'

ARISTIZZA ROMANESCU Discurs funebru rostit în biserica « Banu » din Iaşi, Iunie igi8.

încă o rămăşiţă glorioasă se coboară în pământul ţării acesteia, hrănit de atâtea trupuri doborîte": rămăşiţele Aristiţei Romanescu.

Ce plin de vrajă şi de evocare este numele acesta, care a fost rostit, scris şi tipărit de atâtea rânduri, şi care se sapă astăzi pe o piatră de cimitir!

Cine nu-1 cunoaşte şi cine nu leagă de dânsul o bogată trezire de aduceri aminte şi o redeşteptare vie de emoţiuni?!

II cunoaşte întreaga suflare românească, afară poate de vlăstarele de tot tinere, care îl vor fi auzit şi dânsele în con­ vorbirile celor mai mari, Aristizza Romanescu nu a fost numai purtătoarea unui mare talent; mai era şi principala reprezentantă a unei mari şi admirabile epoce, în care drumul vocaţiei dramatice era totodată o cale a sacrificiului, calea abnegaţiei dela orice folos material. Nu în totdeauna uşile teatrului au fost aşa de familiare ca astăzi publicului nostru, iar cariera dramatică n’a fost dela început şoseaua largă şi bine amena­ jată pe care poţi înainta comod şi găsi adăposturi odihnitoare, ci era cărarea îngustă pe care trebuia să te sui acăţându-te, să te ridici, — cum ar spune poetul — « aşezând genunchi si mâna când pc un colţ, când pe un alt colţ». Ca toţi artiştii generaţiei sale şi alături de ei, Aristizza Romanescu a cunoscut zile de lipsă şi clipe de mari greutăţi. Şi nu e vorba de greu­ tăţile inerente oricărui debut, de cerul nesigur care poate

i6

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

acoperi dimineaţa unei zile pe urmă frumoase, nu e vorba de umilinţa de a juca tot roluri de începătoare, când ai conştiinţa unui talent superior, ci de neajunsurile materiale, care persistau cu îndărătnicie, cu toată reputaţia câştigată şi cu toată gloria recunoscută.

Fireşte, în zilele ei de slavă, Aristizza Romanescu nu mai dormea înghemuită pe un cufăr ca în prima-i tinereţe şi n’a mai fost silită la tot felul de tribulaţii; dar nu sosise încă vremea sălilor pline de teatru şi, cu toată munca ei uriaşă, alături de farmecu-i neasemănat, ea nu s’a putut bucura de prosperitatea de care se bucură astăzi elevele sale, care s'au folosit nu numai de învăţăturile, dar şi de jertfele ei, căci toată această prosperitate actuală este doar rodul vieţii de sacrificiu a tuturor marilor înaintaşi.

Ce aş putea acum adăuga pe lângă tot ce se ştie de o lume întreagă, asupra talentului ei incomparabil, de care s’a folosit atâta scena românească? Cine a putut uita pe frumoasa Ofelie, pe duioasa Desdemonă, pe încântătoarea Julietă, incarnate de Aristizza Romanescu ? Cine nu-şi aduce aminte ca de-o noapte într’un crâng de privighetori, de glasul acestei vrăjitoare, care a izbutit să ridice fraza vor­ bită la înălţimea unei sublime cântări? Talent mlădios şi capabil de adaptările cele mai variate, Aristizza excela mai presus de toate în roluri de duioşie şi de dragoste arzătoare.

Amorul care încolţeşte, care s’avântă şi-şi caută norocul, amorul pe care îl sângeră adversităţile şi-l paşte nenoro­ cirea, amorul care începe c’o şagă şi se sfârşeşte c o sdrobire, n’a avut o întrupare mai desăvârşită ca ’n această actriţă unică, dăruită neamului nostru.

Până la o vârstă destul de înaintată, reuşea prin pu­ terea artei şi flacăra patimei sale, să ne înfăţişeze pe scenă apariţiile cele mai tinereşti. Avea părul alb, dar traves­ tită, devenea copila cea mai fragedă şi mai fermecătoare! ...Şi a jucat aşa ani întregi, purtată de valul unui talent, care dispreţuia etatea şi sfida bătrâneţea. Publicul era al ei şi dânsa a unui public, care nu înţelegea teatru

?

I

ARISTIZZA ROMANESCU

1?

fără de ea. Dar a venit clipa fatală, când, într'o dimi­ neaţă de crudă deşteptare, ajungi să descoperi că între azi şi între ieri, nu este numai intervalul unei nopţi, ci o prăpastie adâncă, ce separă două vârste, două feluri de a fi.

Simţind că n’ar mai putea fi aceea care fusese, a părăsit scena, pentru ca rechemată şi de patima ei de teatru şi de dorinţa unui public, ce nu se putea deprinde fără dânsa, să mai revie odată, pentru un timp foarte scurt. Retragerea definitivă a trebuit însă să vie, cu melancolia unui apus irevocabil, cu suferinţe şi infirmităţi. Bolnavă, trudită, izolată, cu singura tovărăşie consolatoare a unor suvenire strălucite şi a conştiinţei unei munci ce nu a fost deşartă, bătrâna artistă ce nu se mai putea travesti în niciuna din eroinele pe care le întrupase odinioară, îşi prelungea zilele triste în mijlocul acestui oraş în care gustase destulă glorie şi căruia îi dăruise seri de artă superioară. Moartea a venit libera­ toare, ca să-i mute trupul de pe scaunul de infirmă, pe colina care a fost lăsată — la marginea cetăţii moldovene — acelora ce şi-au făcut rândul în viaţă. Acolo va găsi un public care o cunoaşte şi un public care o aşteaptă. Se vor strânge morţii în juru-i, cum se strângeau altădată cei vii. Căci poate şi ’n lumea de dincolo de viaţă, pe care n’o pot pătrunde silinţele minţii noastre, mai este ceva din ceea ce pe pământul acesta, se cheamă năzuinţă, fior de iubire, farmec de artă.

Ce îi vor spune morţii, aceasta e taina lor!... Dar noi, cari deşi, suferim veşnic pentru ceea ce nu-i, ignorăm atâtea din ceea ce este, noi, cari în curând vom asvârli pământ peste rămăşiţele ei adormite, să-i zicem la despărţire duioasa vorbă bătrânească, cu care atâtea rânduri de oameni şi-au îngropat morţii şi şi-au rostit simţirea: Să-i fie ţărâna uşoară!

MIHAI-VITEAZUL Discurs rostii la mănăstirea Dealul cu ocazia readucerii teslei Voevodului în ziua de 26 August 1920.

Un suflet nu poate avea odihnă câtă vreme nu i se îm­ plinesc năzuinţele sale. Aceasta ne-o închipuim, nu numai pentru timpul cât stă în cămara pământească a trupului, dar şi după ce se desface de dânsul, ducându-se în lumi pe care mintea noastră le bănueşte fără a le putea pătrunde în deajuns. Dacă a fost un suflet ursit la sbucium şi înde­ lungă frământare, desigur a fost acela al lui Mihai Viteazul, care acum 300 de ani a conceput, atingându-1 o clipă, un vis care părea uriaş, ca să se poată înfăptui repede, un vis care părea cutezător chiar pentru zilele noastre şi de îm­ plinirea surprinzătoare a căruia nu suntem desmeticiţi nici azi. Năzuinţa de a se reîntrupa vechea Dacie dispărută, ca Stat actual, năzuinţa aceasta trăită fie şi instinctiv la 1600, nu putea să nu pedepsească sufletul, care a îndrăsnit să o aibă aşa de curând, la un neastâmpăr, al cărui capăt nu se putea întrezări. Solidar cu acest suflet, căruia i-a slujit cândva de adăpost, nici trupul lui Mihai-Viteazul nu s’a putut bucura de pacea morţilor şi de somnul adormiţilor întru veci.

Străpuns la Turda de suliţa duşmană, care pe aceste meleaguri căuta să stăpânească fără drept, batjocorit de o sălbăticie neomenoasă, sfârtecat cu o ură, care va fi crezut, că nimicind un om, desfiinţează o cauză şi distruge o pre­ tenţie legitimă, care totuşi nu putea muri niciodată, corpul

_____

MIHAI VITEAZUL

19

marelui Voievod a fost tăiat în două, despărţindu-se braţul care înfăptuise, de capul care a conceput. Nici fărâmiţat, trupul Domnitorului nostru nu s’a putut contopi cu acea ţărână, care nu mai ştie de sbucium şi de pribegie. Ţeasta sa scăpată de mâini pioase şi prevăzătoare, care au înţeles de câtă însemnătate este să procure urmaşilor o moaşte pentru închinare, a trecut înapoi Carpaţii, îndă­ rătul cărora sufletul românesc îşi aduna energiile şi îşi în­ treţinea nădejdile pentru o faptă, care putea întârzia, dar la care nu era posibil să se renunţe vreodată.

Aci la poalele munţilor, pe drumul trecătorilor, tidva care condusese atâtea oşti victorioase, aştepta necontenit să primească defilarea oştirii strănepoţilor, cărora le arătase drumul şi pe cari îi învăţase biruinţa. Capul îşi căuta trupul, nepăsător la urma urmei dacă se vor împreuna sau nu în aceeaşi criptă, dar ţinând mai presus de orice la alta: ca să se împreune într'o singură ţară ţinuturile în care zăceau fiecare din ele.

A aşteptat trei veacuri, fără să vadă armate, care să sue pentru a elibera, ci din când în când armate care scoborau pentru a robi.

In sfârşit, într'un ceas, pe care cartea istoriei îl va în­ semna cu o slovă deosebit de strălucitoare, oştirile României renăscute, care învăţaseră mai înainte calea Dunării, au luat drumul muntelui. Cel dintâi Rege al României izbăvise ţara lui Mihai-Viteazul de suzeranitatea dela Sud. Era menirea celui de al doilea Rege — care şi-a însuşit năzuinţele neamului şi n'a confundat o clipă gurile Dunării cu izvoarele ei, ca să aducă Voevodului ucis la Turda deplină împăcare şi deplină odihnă.

In groaznica restrişte, care a precedat biruinţa, rămă­ şiţa pământească a lui Mihai-Viteazul a mai adăugat o pribegie. Dimpreună cu armatele noastre întoarse de fur­ tună, craniul revenit astăzi la mănăstirea Dealul, şi-a aflat adăpost în acea Moldovă, care, ştiind să se apere, a putut să ocrotească.

2*

1

20

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

laşul a adăpostit în nenorocire, alături de Regele, care avea să facă România-Mare, ţeasta Vdevodului care o urzise cel dintâi. Mihai-Viteazul a întovărăşit în Moldova pe Re­ gele, care se retrăsese pentru suprema încordare. întoarcerea triumfătoare a Regelui Ferdinand la locul său de scaun şi de stăpânire, a făcut cu putinţă şi întoarcerea lui Mihai-Vodă la locul de odihnă, de data asta întreagă şi neturburată.

Odihneşte-te în pace între zidurile mănăstirii dela Dealu, lângă Târgoviştea ruinelor istorice şi a stafiilor încoronate.

Dormi; nici turcul nu ne mai suge, nici austriacul nu ne mai înşeală, nici ungurul nu ne mai batjocoreşte. Pe pământul dreptului nostru, stăpânii suntem noi, şi aci unde te afli, şi la Alba-Iulia, unde ai intrat victorios, şi la Turda, unde ai pătimit ca un mucenic. Iar cel care a avut neîntrecuta cinste să fie delegat aci de Camera Românească, vorbeşte acum în numele unei Camere, care nu mai e a unei frânturi de ţară, ci a Românilor de pretutindeni.

Dormi, căci morţii războiului din urmă ţi-au făcut ţara întreagă, cum ai vrut-o, iar noi aceştia vii, îţi făgăduim că o vom ţine neştirbită mai departe.

Iar voi, ziduri ale mănăstirii dela Dealu, care dimpreună cu cele dela Putna, sunteţi până astăzi cele mai fericite şi mai glorioase dintre ziduri, — păziţi liniştea neturburată a eroului, care s'a frământat prea mult, ca să nu se odih­ nească de acum înainte, şi a avut griji prea grele, ca să n’aibă ţărâna uşoară!

I. C. BRĂTIANU Discurs rostit cu prilejul centenarului naşterii, la Florica, în ziua de 21 Mai xg2i.

In numele unui guvern român, care cârmueşte astăzi o ţară neatârnată, puternică şi înzestrată cu instituţii demo­ cratice, am venit să iau parte, cu toată cucernicia sufletului la sărbătorirea memoriei unui om, care a dat o aşa de largă contribuţie la neatârnarea, împuternicirea şi democratiza­ rea acestei ţări.

Se împlineşte un secol de când s'a născut Ion Brătianu, — vreme, socotesc, destulă pentru a avea perspectivă şi ca să se însenineze judecata celor mai pătimaşi.

Dela această distanţă vede oricine mărimea omului, pe când prezentul îţi arată mai degrabă inevitabilele lui scăderi.

Dela această distanţă oamenii de seamă nu sunt numai părinţii copiilor lor, ci sunt strămoşii veneraţi ai tuturor. Ei nu aparţin numai prietenilor, aparţin şi adversarilor, aparţin, din clipa în care recunoştinţabiruieşte orice alte sentimente, întregii ţări pe care au servit-o şi care a beneficiat de munca lor.

Ion Brătianu a venit pe lume într'o epocă întunecată a -istoriei noastre. Apuseseră de mult vremurile de slavă şi nu se arătau încă altele. O epocă în care omul, ce nu se poate mărgini la satisfacţia plăcerilor egoiste, nu avea şi nu putea să aibă niciun izvor de mulţumire. Eram o ţară, care îşi pierduse calea şi puterea, în orice clipă gata să fie înghiţită, — cu milioane de robi înăuntru, ea însăşi roabă în afară.

Ce greu era să fii un suflet mare şi să trăieşti pe acele vremuri I

'

22

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

Din fericire pentru Ion Brătianu şi pentru ţara sa, el nu era un suflet de-o nobleţe care jeleşte, ci de o vigoare care lupta, sfărâmă şi preschimbă. înzestrat cu o inteligenţă care pătrunde, cu o voinţă care nu se îndoaie, cu un patriotism care nu slăbeşte, c’o îndrăzneală care nu se descurajează şi nu dă înapoi, Ion Brătianu mai avea încă o însuşire, fără de care omul rămâne izolat: — puterea de a ghici sufletul altora şi de a-i aduna laolaltă, printr’un fel de fascinaţie pe care o mărturisesc toţi aceia, cari au avut norocul să-l fi cunoscut.

Având şi fericirea de a nu fi un stejar singuratec într'o pădure pipernicită, ci găsind printre contimporanii săi o mână de oameni de aceeaşi talie înaltă — nemuritoarea falangă în care desluşim pe un Mihail Kogălniceanu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Lascar Catargi, Vasile Alecsandri — omul a cărui memorie o invocăm astăzi, a cotit râul istoriei noastre, care curgea într’o tristă văgăună, în spre o largă şi veselă câmpie, unde lumina un soare ce nu se mai văzuse de mult. El a fost unul din autorii celui mai formidabil salt, pe care l-a făcut vreodată desvoltarea unui popor, şi unul din făuritorii acelei stări de lucruri, care se cheamă îndeobşte norocul neamului nostru. Pe care pagină frumoasă a istoriei noastre din secolul trecut, nu se găseşte şi semnătura lui? A jucat roluri variate, dar fără a-şi varia ţinta şi fără a-şi micşora însemnătatea. încercarea revoluţionară dela 1848, ale carii frământări n’au fost deşarte, l-a avut ca suflet şi organi­ zator pe Ion Brătianu. Propaganda în Occident în favoarea ţării noastre, care voia să renască şi să-şi recapete drepturile sale, a făcut-o tot dânsul în bună parte, în vremea unui exil, care nu-i doborîse cu nimica energia. In adunarea Divanului Ad-hoc, el a formulat dorinţele ţării. El a ajutat opera Unirii Principatelor, lucrând ca Muntenia să nu-şi aleagă un Domnitor deosebit de acela, pe care îl proclamase Moldova soră. Dinastia străină, ultima dorinţă neîmplinită la acea epocă, a fost adusă în ţară tot prin neobositele sale silinţi şi puterea lui de persuasiune n a fost de prisos la hotărîrea principelui Carol de Hohenzollem, de a lega

T. C. BRĂTIANU

23

soarta familiei sale de destinele acestei ţări. Războiul inde­ pendenţei, sfatul lui Ta pus la cale şi în sfârşit tot el a luptat ca să se recunoască de toată lumea, că fruntea ţării noastre, ridicată mândru din pulbere, merită să poarte diadema regală.

Până şi de singurul eveniment mai mare din secolul trecut, la care n'a putut lua parte, revoluţia din 1821, îl asociază totuşi data naşterii sale.

Să mai adăugăm, pentru a completa icoana omului şi gradul în care dânsul simţea logica ascunsă a lucrurilor în ciuda aparenţelor celor mai descurajante, să adăogăm că mai înainte de a se face chiar unirea celor două principate, Ion Brătianu întrezărea ca un fapt de viitor indiscutabil unirea tuturor Românilor. El a văzut clar cu ochii minţii aceea ce astăzi noi vedem aevea; ba poate şi mai clar decât noi, fiindcă el credea, atunci când nu era nici vorba, pe când nouă parcă nu ne vine să credem, acum, când lucrul e o realitate.

Toate câte le-am amintit nu sunt legende, ci fapte.

Orice ar veni să mai adauge legenda, rămâne destul să se admire şi de istoria cea mai scrupuloasă. In forma pe care o are statul nostru, se» văd urmele degetelor lui puternice, care au modelat-o. In toate instituţiile noastre se reflectă ceva din personalitatea lui. In toate programele politice, care vor să împingă ţara înainte, străbate ceva din gândul său şi oricine preţueşte jertfa — şi aş zice numai acela — poate găsi o pildă îndemnătoare în actele acestui om deosebit.

Un blestem, care apasă asupra omenirii, nu ne îngăduie să ne facem dreptate unul altuia în viaţă şi ne trecem timpul scormonindu-ne greşalele şi defectele noastre. Să ne des­ păgubim de această scădere, restituind cel puţin morţilor dreptul lor întreg şi acordând recunoaştere deplină pentru ceea ce au bine meritat.

Astăzi, când făptura lui Ion Brătianu nu mai are comun cu pământul decât grămada de oase, îngropată în vecinătatea Domnitorului pe care l-a slujit cu credinţă, scoborît în criptă şi el, să nu privim pieziş lumina memoriei marelui Român şi să zicem din adâncul curat al sufletului: « Slavă numelui lui! »

■

TAKE IONESCU Discurs funebru rostit Ia înmormântarea lui în ziua de 30 Iunie IQ22.

Din partea fostului guvern Averescu, în sânul şi cu concursul căruia Take Ionescu şi-a desfăşurat ultima fază a strălucitei sale activităţi politice, am venit să rostesc un cuvânt de laudă şi de jale la căpătâiul celui dispărut.

A fost un om cu însuşiri excepţionale. Desigur, unul din acele exemplare ce nu apar în fiecare zi, pe care natura le pregăteşte îndelung şi după zămislirea cărora se odihneşte multă vreme.

Cu ce-am putea măsura pierderea pe care o încearcă astăzi ţara, decât numai cu norocul de a-1 fi avut!

Take Ionescu n’a fost omul unei singure calităţi, fie dânsa oricât de puternică şi scânteietoare. Intr’însul se îm­ binau fericit şi armonic însuşiri, care de cele mai multe ori se duşmănesc şi se exclud. Pe el, repeziciunea cu care inte­ ligenţa lui prindea înţelesul lucrurilor şi raporturile lor, cu care pe urmă îşi turna gândirea în fraze limpezi şi capti­ vante, nu l-a împiedecat să fie şi un aprig muncitor, un neobosit cercetător al cărţilor în nopţi de veghe prelungită.

La dânsul idealele umanitare n’au înlăturat calda dragoste de ţară, iar egoismul patriotic nu l-a stânjenit să fie şi un cetăţean al lumii civilizate. — ceea ce face astăzi ca drape­ lele de doliu să nu se mărginească la graniţele ţării, ci să fluture triste şi ’n ţinutul altor popoare. In sfârşit, la el inteligenţa şi talentul, care fiind aşa de bogate, s’ar fi putut pierde, ca la atâţia alţii, în jocul fosforescent al unor construcţii imaginative, n’au încetat un moment să fie aceea ce

TAKE IONESCU

25

le-a fost menirea lor originară: instrumente de acţiune, mij­ loace de înfăptuire practică. Fiindcă — orice s’ar spune — nu ne-am născut pentru a contempla, ci pentru a lucra — şi n’am fost aduşi pe lume nici pentru a o deplânge, nici pentru a o dispretui din vârful inteligenţei noastre, ci pentru a o schimba şi a o preface în mai bine.

Dela Take Ionescu nu ne-au rămas opere de visare hi­ merică, pe care alţii să le ajusteze cândva la realitate, ci fapte politice pozitive, mai totdeauna larg concepute şi dibaciu realizate. Izvorul cristalin al elocinţei sale abun­ dente, nu s’a mărginit să încânte cu murmurul său dulce ori să răcorească atâtea guri însetate; el a făcut o operă mai mare şi mai durabilă: a săpat cu apele sale veşnic îm­ prospătate, într’o stâncă destul de rezistentă, o albie nouă şi majestoasă pentru destinul neamului nostru.

Nu este nimeni, cât de puţin în curent cu viaţa noastră publică, să nu ştie că Take Ionescu a avut o rodnică şi fru­ moasă activitate. Ajuns foarte de tânăr, prin afirmarea sa la tribuna parlamentului, pe cele mai înalte trepte ale poli­ ticii noastre, s'a distins din primul moment ca ministru de resort asimilându-şi îndată problemele departamentului şi găsindu-lc soluţii practice şi precise. Insă nicio clipă n’a rămas numai ministru de resort, reuşind să îmbrăţişeze dela început în chip luminos toate chestiunile momentului, având în toate discuţiile propuneri fericite, făcute fără consideraţii savante şi pedante, ci simplu şi neted ca realitatea însăşi. întotdeauna — tânăr sau mai în vârstă, — a fost unul din sfetnicii principali în consiliile de miniştri, după cum devenea pe urmă unul dintre aceia, cari aveau mai adesea ori sarcina de a înlătura în parlament greutăţile, de a smulge adeziunile, de a înăbuşi adversităţile.

Dar atunci când capacitatea politică a lui Take Ionescu a atins culmile sale cele mai înalte a fost în anii din preajma războiului şi în aceia de după încheerea lui.

Toată lumea cunoaşte propaganda sa neobosită pentru participarea noastră la război, propagandă întemeiată pe

26

I. PETROVICT: MOMENTE SOLEMNE

două lucruri: pe o dorinţă arzătoare de a vedea înfăptuită România tuturor Românilor) ceea ce moartea care-1 pândea în umbră, i-a îngăduit s’o vadă măcar un moment; al doilea, pe o uimitoare prevedere a rezultatelor încăerării mondiale, prevedere atât de exactă până în multe din detaliile sale, încât ţi-ar veni s’o declari apocrifă, dacă n’ai avea . despre dânsa atâtea dovezi neîndoioase.

In sfârşit, un alt moment de mare înălţare politică îl reprezintă opera ce a executat-o după război, pe vremea cât a fost ministru de externe în guvernul Averescu. Take Ionescu, prin iscusinţa spiritului său ager, şi-a dat seama că pe locul unde vieţuise în Europa Centrală organismul absurd al monarhiei Austro-Ungare, astăzi la pământ, nu poate rămâne un gol, unde să sufle slobode vânturile întâmplării, ci trebueşte pus ceva: un organism viguros şi logic, o forţă coherentă, o cooperare sănătoasă de state, legate prin inte­ rese permanente, o clădire modernă cu ziduri trainice de adăpost şi apărare, bine înţeles fără priviri lacome în afară şi fără beciuri de robie înăuntru.

Această însemnată operă politică cunoscută îndeobşte sub numele de Mica Antantă şi care capătă zilnic o fiinţă tot mai consistentă, are în Take Ionescu pe unul din principalii săi făuritori. Prin întinderea şi forţa pe care o posedă Ro­ mânia după război, prin rolul mondial pe care îl joacă spri­ jinită pe această alianţă de state, niciodată ea nu s’a aflat . mai sus, niciodată n’a fost mai vrednică de marea sa origine şi putem zice că niciodată Roma cea bătrână n’a fost mai mult şi mai pe drept ca astăzi mama noastră. Şi tocmai între zidurile ei, printr’o bizară împrejurare, şi-a dat sfârşitul acela care, prin activitatea sa eminentă, a ajutat să ne ridicăm mai aproape de gloria străvechei cetăţi!

Nu ştiu la ce opere politice ar mai fi contribuit Take Ionescu, dacă moartea nu ni l-ar fi luat înainte de vreme. Ştiu însă că în desorientarea şi confuzia pe care a lăsat-o războiul chiar şi în ţările cele mai puternice, cu atât mai mult la noi, lumina clară a inteligenţei sale apărea ca un

TAKE IONESCU

27

reazim şi ca o nădejde, chiar în sufletul celor cari nu-1 iubeau.

Dispariţia lui neaşteptată se aseamănă cu un far, care se stinge primejdios mai înainte de ivirea dimineţii. Şi ne rămăseseră aşa de puţine faruri pe ţărmul valurilor agitate! Astăzi avem unul şi mai puţin! Grijile noastre sporesc, ochii noştri trebuesc să se deschidă şi mai tare, puterile noastre trebuesc să fie mai încordate. Şi cel puţin dacă din emoţia momen­ tului de faţă am trage toate învăţămintele! Căci toţi aceia cari l-am cunoscut, fie că i-am fost prieteni constanţi, prieteni de o clipă sau adversari, fie că am lucrat alături, fie că i-am dat sau am primit dela dânsul lovituri, cu toţii la ştirea morţii sale am resimţit o durere, care ascunde o mare preţuire a omului şi o dragoste poate nebănuită.

Cel puţin dacă din simţimântul acestei clipe în care ne despersonalizăm, ne ridicăm deasupra noastră înşine, am păstra ceva şi pe urmă, când despărţindu-ne de cel mort ne vom întoarce între cei vii. Cel puţin dacă ne-ar rămânea în permanenţă ceva din dispoziţia acestui moment, când nu ignorăm calităţile unui om din cauza defectelor, ci le uităm bucuros pe acestea din pricina calităţilor! De ne-am întoarce cel puţin la treburile şi rosturile noastre, de unde, fireşte, lupta nu va lipsi niciodată, cu inima mai bună, cu înţele­ gerea mai largă, cu sufletul mai puţin pătimaş, încorporând în conştiinţa noastră constantă măcar o urmă din ceea ce resimţim acum şi ceea ce a fost încă o trăsătură frumoasă a aceluia, care pleacă dintre noi: anume ignorarea urii şi a răutăţii. Şi acum, că nu putem întârzia la nesfârşit, ori câte am mai avea să spunem, plecarea lui spre locuinţa cea din urmă, acum că drumurile noastre se despart, noi revenind la frământările noastre, dânsul intrând în pacea veşnică, între munţii cari îl vor străjui cu devotament, când el i-a scutit de-o strajă mai -obositoare, aceea dela graniţa ţării, — acum să-i zicem resemnaţi cuvântul pe care am fi vrut să i-1 rostim cei mai tineri decât dânsul peste mulţi ani, fiind bătrâni noi înşine: « Uşoară să-ţi fie ţărâna ».

DIMITRIE ALEXANDRESCU Discurs funebru rostit la mitropolia din Iaşi în ziua de irFebruarie 1925,

Dimitrie Alexandrescu nu mai este. Cu trecerea lui în lumea celor cari au fost, Universitatea ieşană pierde pe unul din aceia, cari îi ducea faima mai departe şi numele mai sus.

Ea a vrut să-l păstreze profesor cât mai mult cu putinţă şi pentru asta s’a călcat chiar legea învăţământului, care prevede o limită de vârstă, pe care Alexandrescu o depăşise de câţiva ani. Legile vieţii au fost însă mai nemiloase şi nu s’au lăsat înfrânte: n’au văzut decât un bătrân acolo unde era o lumină încă vie, n’au numărat decât anii, acolo unde erau de socotit lucruri pe care nu le poate face altul, aşa cum era în stare să le facă el.

In orice ţară şi ’n orice epocă, Alexandrescu ar fi fost un om deosebit. Dovadă că opera lui juridică n’a rămas admirată numai între hotarele ţării noastre, ci a fost recu­ noscută şi preţuită chiar în străinătate, unde sunt învăţaţi mai mulţi, tradiţie mai îndelungată, pretenţii mai mari.

Pentru ţara noastră însă şi mai ales pentru vremurile de faţă, Alexandrescu era o culme şi totodată un exemplu minunat.

Pilde de inteligenţă ageră, cu scăpărări şăgalnice şi ob­ servări iscusite, aşa precum era inteligenţa lui, se vor găsi destul de numeroase pe pământul nostru binecuvântat. Dar ceea ce a fost şi mai ales a devenit o raritate, în ţara noastră obosită mai înainte de a-şi fi dat măsura, este pasiunea stu­ diului şi munca de ciclop.

DIMITRIE ALEXANDRESCU

29

In privinţa aceasta Alexandrescu, ori cât l-am revendica pentru naţia noastră, a întrupat — trebue să spunem — în­ suşiri pe care dânsa nu le are. El nu este o expresie a noastră, ci un ideal către care trebuie să năzuim, dacă vrem să nu trecem în istoria culturii ca un episod de daruri sclipitoare, care se risipesc zadarnice ca nişte scântei. Munca încordată şi conştiincioasă, patima de muncă, — iată o însuşire cu care nu ne putem lăuda prea tare, dar pe care, acel ce ne părăseşte astăzi, a avut-o ca un adevărat titan.

In creierul său neobosit a strâns o viaţă întreagă legiui­ rile tuturor popoarelor, pe care le-a aşternut în tomuri voluminoase, comparându-le şi cântărindu-le între ele, pentru a găsi cărarea justiţiei ideale, aşa de greu de aflat în văl­ măşagul intereselor, la umbra prejudecăţilor, în clocotul agi­ taţiilor omeneşti.

N'a rămas nimic străin — în direcţia aceasta — cercetării sale neobosite, opera sa este un vast repertoriu al conştiinţei umane în epicele ei silinţe, de-a găsi hotarele apmoniei sociale.

Opera lui Alexandrescu este un fel de istorie universală a dreptului civil, un turn din vârful căruia se poate privi în zările luminoase ale dreptăţii, — de aci din ţara româ­ nească, unde nu prea sunt edificii înalte de pe care să privim în depărtări.

O altă însuşire pe care o avea Alexandrescu şi care e aşa de rară în aceste vremuri de aţâţare şi de ură, e bună­ tatea nemărginită a inimii lui. Bunătatea e veşnic gene­ ratoare de fapte frumoase şi dacă uneori ajunge şi ea la slăbiciune, niciodată greşelile bunătăţii nu se pot compara cu păcatele urii, niciodată iertarea nu creiază un ireparabil aşa cum o face răzbunarea neînduplecată.

N’am pomenit decât însuşirile de căpetenie ale aceluia care pleacă dintre noi. E destul pentru ca jalea Univer­ sităţii — în numele căreia vorbesc — să nu fie o vorbă de­ şartă şi doliul ei unj simplu cuvânt. Durerea marei instituţii ieşene porneşte din conştiinţa unui gol care rămâne, din greutatea de-a zări, în negura viitorului, pe omul care cu

30

I. PKTKOVICI: MOMENTE SOLEMNE

adevărat să ia locul aceluia, care coboară în umbra trecu­ tului şi pe care ne deprinsesem a-1 şti printre noi.

Cine ştie când din hazardul vremurilor, care nu s’arată prea darnice, Universitatea noastră are să mai dobândească un savant aşa de uriaş!

Cine ştie cât va mai dăinui ştirbirea de lumină, pe care o încearcă nimbul mult încercatei instituţii!

Dimitrie Alexandrescu a intrat în nemărginire. N’a fost nepregătit pentru aceasta, când de atâtea ori a pipăit ne­ mărginirea cu vasta lui ştiinţă şi a simţit infinitul în munca lui de gigant. Obişnuit să nu ia nimica în tragic, va fi privit şi moartea la fel cum a privit viaţa: ca o datorie, pe deoparte, c’un zâmbet bun, pe de alta.

Nimeni nu se poate lăuda că ştie ce este dincolo de lumea pe care o vedem. Dar glasul lui Dimitrie Alexan­ drescu pare că tot se aude şi ’n clipa asta ne spune desluşit: Cel mai bun mijloc de-a arăta că m’aţi preţuit, urmaţi-mi calea! Munciţi fără preget şi cu inima generoasă! Cu asta vă slujiţi şi ţara şi vă slujiţi şi vouă înşivă, împodobindu-vă viaţa şi împăcându-vă cu moartea.

Am fost fericit cât am stat între voi şi n’am nimic de zis că trebuie să mă despart. Cale bună pentru mine, rămas bun pentru voi.

Fie ca admiraţia sinceră care îl înconjoară în acest moment de eternă separaţie, să se prefacă într'o rodnică ucenicie sufletească, într’o imitaţie fecundă, în toate cele mari şi bune ale celui care s’a dus!

Uşoară să-i fie ţărâna, lui,— mai înţeleaptă să ne fie calea, nouă!

VASILE STROESCU Discurs funebru rostit în biserica Albă din Bucureşti în ziua de 17 Aprilie 1926.

La optzeci ele ani trecuţi, încetarea cuiva din viaţă nu poate nici surprinde, nici revolta. Dar când acel cineva a fost aşa de legat de silinţele unui popor, care îşi căuta de veacuri dreptate, aer şi lumină, — cum este cazul vredni­ cului român basarabean Vasile Stroescu, plecat acum dintre cei vii, — moartea lui zguduie conştiinţa unei ţări întregi, făcând-o să se gândească emoţionată la toate serviciile şi la tot binele pe care le-a avut de pe urma acelui om deosebit.

Vasile Stroescu s’a născut într’o provincie subjugată, — în Moldova dintre Nistru şi Prut. Nici starea de lucruri care aşezase un zid păzit cu străşnicie între Basarabia şi restul blocului românesc, nici marea avere pe care o poseda Vasile Stroescu şi care adesea e un îndemn spre desfătări egoiste, — nu l-au făcut să uite de neamul căruia aparţinea prin trecut şi prin sânge, precum n’a uitat de asemeni, că drep­ turile Moldovenilor în Basarabia nu pot fi anulate de nicio cotropire străină şi de nicio schimbare politică.

Moldovean până în fundul sufletului, Vasile Stroescu însă, spre deosebire de-atâţia alţii, nu s’a închis în marginile unui naţionalism provincial, ci s'a ridicat cu conştiinţa sa luminoasă până la ideea largă de naţie românească, pe care a înţeles să n’o di vidă după ţinuturi şi după regiuni, ci s'o servească ori unde, după nevoi şi după posibilităţi.

32

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

încredinţat că o naţiune cu cât este mai nenorocită, trebuie să fie mai activă în domeniul cultural, — desvoltarea culturală fiind în genere aceea care deschide porţile valo­ rificării tuturor drepturilor — Vasile Stroescu a afectat o largă parte din averea lui personală, pentru înfiinţarea de şcoli româneşti. Şi era aşa de convins că în orice regiune românească ar fi să le creeze, neamul întreg, ca unitate, va folosi pe urma lor, încât, deşi basarabean, deşi la marginea răsăriteană a românismului, şcoalele pe care le-a ajutat să ia fiinţă, au fost, în cea mai mare parte, în Ardeal. Vremurile păreau cu desăvârşire vitregi, pentru ca această operă s'o încerce chiar în Basarabia înăbuşită. Dar a înţeles cu clara lui viziune de român, că ajutând înălţarea Ardealului, ajuta indirect şi soarta provinciei sale, căci în cuprinsul unei naţii, focarele de lumină şi centrele de putere nu sunt menite să rămâe locale, ci sunt izvoare expansive de viaţă, care într’o zi au să folosească la mântuirea neamului întreg.

Profetică şi admirabilă întrezărire!... Căci la desrobirea provinciei sale, pe care a avut zile s’o apuce, pe lângă in­ stinctul natural al populaţiei băştinaşe, a contribuit, într'o largă măsură, şi razele de cultură românească, ce izbutiseră să treacă Prutul, venind ca o solie strălucitoare din Ardeal şi vechiul regat.

Identificat cu însăşi ideea de naţie românească, pe care o socotea una şi aceeaşi dela Nistru până dincolo de munţii Apuseni, — Vasile Stroescu de sigur că n’ar fi trăit o bucurie întreagă, dacă eliberarea .Basarabiei sale n’ar fi fost înto­ vărăşită şi de desrobirea tuturor provinciilor româneşti, constituindu-se cu aceasta un stat român, întins cât naţia română.

Această incomparabilă bucurie nu i-a fost refuzată. Nu numai acela căruia i s’au cântat acum rugăciunile morţii, a apucat să vadă minunea României întregite, dar i-a fost dat să joace un rol simbolic în clipa acelei realizări. Vasile Stroescu a fost cel dintâi preşedinte al Camerei române, care strângea laolaltă într’un corp politic pe reprezentanţii tuturor provinciilor răzleţe, iar clopoţelul său prezidenţial n a avut

VASILE STROESCU

33

atunci menirea banală de-a potoli gălăgia oamenilor, ci să reducă deapururi la tăcere un trecut de vaete şi suspine, vestind o vreme nouă şi neînchipuit de fericită în evoluţia acestui neam.

In numele guvernului, care înţelege să se identifice cu năzuinţele, cu suvenirele şi cu simţimintele poporului pe care îl reprezintă şi conduce, — aduc un ultim omagiu de pioasă recunoştinţă, omului ales şi destoinic, care a fost Vasile Stroescu şi care ar trebui să slujească drept pildă îndrumă­ toare generaţiilor mai noi. Unele credinţe religioase socotesc că sufletul unui mort se încarnează într’un nou născut. Ar fi însă prea puţin ca sufletul lui Vasile Stroescu să reapară într’o singură făptură, chiar dacă dânsa ar fi să reediteze întocmai avânturile generoase şi dragostea de ţară, care au ilustrat pe marele dispărut. Am fi mai bucuroşi ca pe calea exemplului, care fascinează şi subjugă, calităţile acelui care astăzi nu mai este, să se multiplice în sute şi mii de exem­ plare, împodobind ţara aceasta, încă primejduită, cu o fa­ langă de oameni cum se cade, cu inima caldă, cu spiritul nobil şi drept. Şi mai ales care să-şi iubească ţara, aşa precum şi-a iubit-o dânsul, simplu, egal şi adânc, fără prejudecăţi faţă de anumite ţinuturi, fără rezerve pentru anume regiuni.

Facă Domnul ca memoria lui să rămâie tot aşa de fecundă, precum a fost fapta lui în timpul trecerii prin viaţă!

G. G. MÂRZESCU Discurs funebru rostit la Mitropolia din Iaşi în ziua de 15 Mai 1926. laşul este în doliu. Un doliu care se va prelungi şi după ce draperiile şi steagurile negre vor fi ridicate, — şi după ce viaţa suspendată de sfâşietoarele funeralii îşi va relua cursul ei normal. Fiindcă omul care se duce din mijlocul nostru, pentru a nu mai reveni niciodată, va fi prin amintirea în­ suşirilor lui deosebite şi ajunse în floarea maturităţii lor, un lung prilej de tristeţe şi de melancolie, în lipsa de oameni ce ne bântuieşte, ca o teribilă pedeapsă, venită în cele mai grele ceasuri ale evoluţiei noastre naţionale.

Sunt oameni cari, deşi prezenţi, nu-i observi; alţii cari s’au dus, dar îi ai pururea în minte. Dintre aceştia va fi Georgel Mârzescu — îi zic « Georgel», aşa cum îl răsfăţau prietenii şi ieşenii — faţă de care stima şi preţuirea erau generale, dragostea prietenilor nu era niciodată suspectă, iar atacurile adversarilor erau de cele mai multe ori conven­ ţionale.

In genere pe cine îl distinge laşul, îl distinge curând întreaga ţară. Şi alintatul oraşului nostru a devenit repede un fruntaş al vieţii noastre publice, câştigând cele mai înalte distincţii politice, şi aceasta într’un partid cu tradiţii, unde înaintarea se face poate mai încet, unde galoanele se dobândesc mai greu, unde — în tot cazul — nu ajunge să fii aventu­ rier, ca să te ridici deasupra tuturor.

Pentru greul meşteşug al politicii, Mârzescu dispunea de însuşiri eminente. Ştiinţa socială este încă nesigură şi con-

O'. G. MÂRZESCU

35

jecturală. Legile ei se împletesc în ţesături haotice. Nu ajunge să aplici, pentru orientarea practică, teorii şi calcule învă­ ţate din cărţi. Aci trebueşte ochiul care să descopere, tactul care să surprindă, instinctul care să ghicească.

Dar Mârzescu nu avea numai atât. Un om politic trebuie să fie şi un luptător, capabil să-şi animeze tovarăşii şi să-şi înfrunte duşmanii. Răspândind în jurul său lumina unei atracţii deosebite, neobosit în cultivarea simpatiilor popu­ lare, Mârzescu a fost un centru de gravitate politică c’o rază crescândă de înrâurire. Parlamentar distins, se punea cu uşurinţă în atmosfera momentului şi găsea mai în­ totdeauna calea loviturilor dibace, care nemeresc şi dezar­ mează.

Bine pregătit ca fond, era îngrijit şi ca formă, dovedind încă odată, dacă mai era trebuinţă — că forma aleasă departe de-a exclude fondul, este adeseori o garanţie a cugetării limpezi şi precise.

Nu exagerări iertate în astfel de tragice momente, ci pura onestitate a sufletului mă obligă să afirm în faţa si­ criului său, că odată cu dispariţia lui, e o forţă care se duce.

O forţă care nu şi-a dat întreaga ei măsură şi pe care mai mult decât s’o preamărim pentru ceea ce a înfăptuit, s’o deplângem pentru tot ce ne făgăduia de aci înainte. Mârzescu era în apogeul puterii sale intelectuale. Nu se prăbuşeşte ruinat de ani, ci trăznit de destin. Când nourii negri, cari nu mai voiau să se risipească, făceau să se presimtă teribila fulge­ rare, în nenumărate suflete îngrijorate, din toate colţurile ţării, se aprinseseră lumânări care să conjure primejdia şi se îngânau rugăciuni de mântuire către Dumnezeul care ne-a ajutat în atâtea rânduri.

Din clipele acelea chiar, Mârzescu nu mai avea decât amici, valoarea lui apărea o axiomă şi nu aparţinea numai partidului său, ci era un fruntaş al ţării întregi.

Dar aşa a fost să fie, ca solidaritatea obştească faţă de soarta acestui om de elită să nu se poată manifesta în bucuria unei însănătoşiri pe care o nădăjduiam cu toţii, ci în durerea 3*

36

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

acestui sfârşit fatal, înaintea căruia trebuie să plecăm fruntea smeriţi şi înlăcrămaţi.

In numele, guvernului, care înţelege de datoria lui să omagieze valorile reale, din orice câmpuri politice îşi vor fi servit ele ţara, — care este a noastră a tuturor — aduc un ultim salut rămăşiţelor lui Mârzescu, care drept ar fi fost să le petreacă la ultima lor locuinţă, alte serii de oameni şi mulţi ani mai târziu.

Om ales şi nedreptăţit de soartă, uşoară să-ţi fie ţărâna şi Maiul florilor, de care n’ai să te mai bucuri, să ţi-o acopere cu un veşmânt frumos, cum a fost şi sufletul tău!.. .

D-RUL V. BABEŞ Discurs funebru rostit în Aula facilităţii de medicină din Bucureşti, în ziua de 22 Octomvrie 1926.

Jalea pe care o trezeşte în suflete moartea unui semen al nostru se lămureşte în chipuri felurite. Uneori plângi pe un tânăr, care a plecat clin viaţă, fără a ne destăinui nimic din perspectivele sufletului său. Altă dată te tângui pentru omul matur, care nu-şi poate continua dovezile de vrednicie pe care apucase a le da. Jale este însă şi atunci când acel care se duce, a trecut de pragul bătrâneţii, pentru că, ori cât ar fi de vârstnic, tot îţi pare c’ar fi mai putut rămâne în viaţă şi, oricât te-ai înclina în faţa legilor firii, nu poţi re­ nunţa dintr’odată la deprinderea de a-1 vedea printre cei vii. Aceasta mai cu seamă, când bătrânul secerat de moarte era o fiinţă excepţională, când invocarea lui era o mândrie pentru ai tăi şi faţă de străini. De sigur numele lui, chiar atunci când dânsul nu mai este, rămâne înainte în patri­ moniul ţării şi îţi slujeşte mai departe în ambiţioasa concu­ renţă dintre popoare. Insă orice generaţie se laudă mai cu seamă prin ceea ce are ea deadreptul, aşa că preferă, la inventariul valorilor, în loc să pomenească pe cei cari au fost, să poată întinde şiragul celor cari sunt. De aceea, trecerea din viaţă a unui om cu faimă îţi micşorează posibilităţile de fală, pentru aceasţa moartea lui — la orice etate — e un prilej de sinceră durere.

Personalitate excepţională şi glorie necontestată a fost savantul profesor Victor Babeş. Născut peste Carpaţi, ca

38

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

fiu al unui luptător pentru libertate, Victor Babeş este una clin valorile pe care Ardealul le-a adus în tezaurul culturii româneşti. A făcut studii medicale solide la Budapesta, Viena şi Berlin. Mai înainte chiar de a-şi fi terminat studiile universitare, profesorii săi nu-1 mai socoteau ca un student, ci ca un cercetător original, dela care dascălii săi puteau să 'nvete, tot atât cât şi dânsul dela ei. A lucrat cu cele mai mari somităţi din Europa apuseană, dobândind recu­ noaşterea lor entusiastă pentru însuşirile minunate pe care le evidenţia zi cu zi. Pregătirea sa excepţională, spiritul său ştiinţific şi puterea sa creatoare, care scotea la lumină ade­ văruri nebănuite încă, au determinat Universitatea din Bu­ dapesta să-i încredinţeze o catedră, pe când tânărul Babeş abia împlinise treizeci de ani. Cât de mult trebuie să fi pre­ ţuit înalta instituţie maghiară capacitatea junelui savant, încât a trecut peste neajunsul pe care îl avea în ochii ei, — acela de a fi român!

N'a funcţionat decât doi ani la acea Universitate şi apoi a părăsit Ungaria, din care Ardealul făcea parte poli­ ticeşte, pentru a veni profesor în ţara din care Ardealul făcea parte sufleteşte. A fost o luptă aprigă între Bucureşti şi Pesta, amândouă oferind lui Babeş avantagii ispititoare, de sigur capitala Ungariei dispunând de mijloace mai multe, capitala noastră silindu-se şi dânsa să-l primească aşa precum se cuvenea, dar având pe deasupra putinţa de-a apela la acel sentiment ireductibil, care de mult dislocase Ardealul din îmbrăţişarea maghiară, pregătind pe tăcute evenimen­ tele pe care generaţia noastră le-a putut vedea cu ochii fer­ mecaţi. Lupta dintre Bucureşti şi Pesta pentru ardeleanul Babeş, putem spune că a fost un episod caracteristic al luptei pentru posesiunea Ardealului însuşi, care mai înainte de-a ne veni în întregime, ne-a venit sub formă de valori individuale, care, ascultând glasul conştiinţei, veneau să se însereze în ţesătura vieţii şi a culturii noastre naţionale.

Dintr’o ţară pe atunci mai mare şi cu o cultură ceva mai veche, Babeş a venit într’o ţară mai mica şi c o cultură

D-RUL V. BABEŞ

39

începătoare. Şi alţii se expatriază în ţări mai modeste, fiindcă n’au putut străluci într’una mai mare. La Babeş nu era cazul; ţara cea mai mare îl implora să rămână, el nu venea la noi să-şi facă o glorie, după care ar fi alergat zadarnic aiurea, ci sosea aducându-ne o glorie, punând-o în serviciul nostru şi încrustând-o strălucitoare în diadema noastră inte­ lectuală.

De atunci geniul său ştiinţific şi talentul său de organi­ zator au dăruit ţării noastre atât Institute admirabil întoc­ mite, cât şi opere din acelea, care străbătând triumfătoare în străinătate, ne înălţau în ochii lumii tot mai tare şi mai sus. In ramura în care a lucrat cu precădere, a ajuns ca în unele privinţe să fie pus lângă Pasteur. Pe lângă creaţii ştiinţifice, mai toate aplicabile în practica vieţii, uşurând durerile şi împuţinând suferinţele, dânsul a mai produs încă o serie de creaţii: un lung şir de elevi, cari îi răsfrângeau ştiinţa şi aprinzând lumină din lumina spiritului său, au înmulţit numărul făcliilor intelectuale, care subţiau întu­ nericul neştiinţei şi îndulceau negura durerii. Ţara noastră recunoscătoare a preţuit pe Babeş întot­ deauna. Mândră de dânsul, fericită de a-1 număra printre ai săi, i-a făcut chiar regim aparte, de câte ori legile noastre nu-i puteau da destulă satisfacţie. I s’a făcut lege specială atunci când a intrat în învăţământ, şi-acum i se pregătea iarăşi o lege specială, când ar fi urmat să iasă din învăţământ.

La ministerul de instrucţie era întocmită o lege, care îi dădea dreptul să rămâie pe viaţă în institutul pe care l-a creat.

L-am văzut pe acel ce astăzi nu mai este cu puţine zile înainte de a muri. Venise să se intereseze pe când voi depune legea în Parlament. Deşi avea toate asigurările, voia parcă să mă convingă şi mai tare de drepturile lui şi mi-a adus cu această ocaziune o operă omagială cu notiţe numeroase despre activitatea sa.

Soarta a fost crudă şi macabră. Cartea care trebuia să-mi slujească drept fundament pentru o lege specială, am folosit-o după câteva zile numai, ca să aflu elemente pentru

4?_____

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

această cuvântare funebră. Şi în loc să rostesc numele lui în mijlocul unei Camere, care l-ar fi ovaţionat, trebueşte să-l rostesc în mijlocul unei adunări îndoliate, care a venit să-l salute pentru ultima oară.

Ca ministru al şcoalelor şi ca membru al guvernului, exprim regretele cele mai adânci şi repet după tradiţia ţării pe care dânsul aşa de splendid a ilustrat-o: Să-i fie ţărâna uşoară!

*

ALEXANDRU CONSTANTINESCU Discurs funebru rostit în biserica Sf. Gheorghe din Bucureşti, in ziua de 20 Noemvrie 1926.

S’au închis pentru totdeauna ochii pătrunzători de age­ rime şi luminoşi de optimism ai lui Alexandru Constantinescu. Caut să cuprind în marginile restrânse ale unei cu­ vântări funebre şi sub imperiul unei sincere emoţii, bogata personalitate a aceluia care s’a dus. Căci nu era dintre oamenii pe cari să-i poţi defini printr’o singură însuşire ori să-i poţi reduce la un singur caracter.

Numeroase au fost calităţile care au făcut din Alexandru Constantinescu un om politic de întâiul rang.

O minte clară, în care lucrurile se oglindeau aşa cum erau ele, nu cum le turbură fantezia sau interesele noastre. O aptitudine rară de a desluşi în vălmăşagul impresiilor, ceea ce era parte esenţială de ceea ce este element secundar.

Fără să fi făcut studii universale, era în stare printr'o intuiţie repede să nemerească nota justă în chestiile cele mai variate. Spirit de o uimitoare practicitate, era veşnic gata să dea soluţii în problemele cele mai grele.

Dar mai presus de toate aceste însuşiri preţioase, pe care le punea în valoare şi o neobosită putere de muncă, acela care ne părăseşte astăzi, mai poseda un lucru incomparabil pentru un om politic: aceea de-a nu-şi pierde niciodată judecata rece şi stăpânirea de sine, — chiar în cele mai cri­ tice împrejurări. Aceia cari cunosc activitatea lui Constan­ tinescu în grelele momente ale războiului de întregire, când

42

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

nu aveam de luptat numai cu duşmanii, ci şi cu primejdia unuia din aliaţi, aceia cari ştiu, bună. oară, ce sforţări pline de demnitate a făcut dânsul ca să apere Moldova de pre­ tenţiile vecinului dela răsărit, care ne ceruse cu brutalitate să abdicăm dela Suveranitatea noastră chiar pe ultimul nostru petec de pământ, — aceia îşi pot da seama mai bine de puterile morale ale acestui om deosebit.

Inteligenţă cuprinzătoare şi mlădioasă, Constantinescu era şi un suflet larg şi bun. Deşi om de partid, care înţelegea să-şi slujească partidul cu neşovăită credinţă, el nu avea fanatismul care face nedreptăţi. Niciodată nu căuta să-şi terfelească adversarii pentru a-i înălţa exclusiv pe ai lui şi, de câte ori avea putinţa, dădea sfaturi prietenoase şi altora decât core­ ligionarilor săi. Şi-mi voi aduce aminte pururea de unele poveţe folositoare, pe care dânsul, omul cu experienţă, mi le-a dat bătrâneşte şi prieteneşte în mai multe împrejurări, înţelegând că fiecare generaţie mai veche are datoria să ajute o generaţie mai nouă, pe deasupra diviziunilor de partid.

Om de avânt şi de plăsmuiri fecunde, Alexandru Con­ stantinescu nu şi-a închegat totuşi ideile într’un sistem rigid, pe care să-l trimeată la luptă cu realitatea rebelă.

Nu ar fi fost un realizator în gradul în care ştim că a fost, — dacă n’ar fi avut acea minunată mlădiere, acea putere de adaptare la realitate, care face din idee nu o antiteză a lumii concrete, ci un instrument dibaci de transformare a ei. Constantinescu a înţeles că trebue să respecte întâi şi întâi realitatea pentru a o putea preface, că trebue să te închini în faţa legilor ei fundamentale, că orice revoltă în felul acesta} ar fi o nebunie. Această conduită pe care a avut-o în toate împrejurările vieţii, a păstrat-o până la capăt, pană la clipa supremă. Ajuns faţă în faţă cu moartea, oricât ar fi dânsa de grozavă, a înţeles că şi aci e o lege naturală, faţă de care orice răzvrătire este de prisos. Omul care a ţinut seama tot­ deauna de realitate, a ţinut şi acum socoteală de inevita­ bilul de care se leagă biata noastră făptură omenească. Şi

ALEXANDRU CONSTANTINESCU

43

atunci a aşteptat moartea cu demnitate şi a primit-o cu linişte. Nu a protestat şi nu s'a svârcolit. Poate că optimismul robust, care era nedespărţit de fiinţa sa, îl va fi făcut să întrevadă dincolo de lumea aceasta şi altă existenţă, căci poate n'a fost o glumă a naturii sale joviale, faptul că luându-şi bun rămas dela toţi cari stăteau înlăcrămaţi în juru-i, le-a adăugat «la revedere».

Nimeni nu avem dreptul să excludem alte posibi­ lităţi de fiinţare decât acelea cunoscute. Totuşi, fără ştiri şi fără • veşti din lumile eterice, la moartea unui om simţim doar golul pe care ni-1 lasă. Ş’un gol cât o pră­ pastie de mare se deschide astăzi în rândul fruntaşilor * tării. / In numele guvernului care înţelege să nu-şi îngrădească egoist recunoaşterea valorilor după anume frontiere artifi­ ciale, aduc un ultim salut de omagiu mănunchiului de în­ suşiri luminoase, care a dat ţării acesteia roada îmbelşugată a strălucirii lor. Iar celui ce le-a purtat pecetluite de un zâmbet de încântătoare bunătate, îi spun după o veche datină: Uşoară să-ţi fie ţărâna!

DIMITRIE CANTEMIR Discurs rostit în aula Universităţii din Iaşi, la comemorarea a 250 de ani dela naşterea marelui învăţat.

In calitate de însărcinat al Universităţii cu organizarea acestei şedinţe comemorative şi ca Decan al facultăţii de litere şi filosofie, aşa dar a acelei facultăţi, care cuprinde materiile unde a strălucit geniul lui Dimitrie Cantemir şi căreia — iertaţi-mi această reverie — ar fi aparţinut el însuşi, dacă ar fi existat de atunci învăţământ academic la Iaşi şi dacă sângele său princiar nu l-ar fi hărăzit altor destine mai înalte, — declar şedinţa deschisă, rugându-vă să-mi în­ găduiţi mai înainte de a da cuvântul altora, să rostesc şi eu un scurt cuvânt introductiv.

Comemorăm astăzi, un pătrar de mileniu dela naşterea uneia dintre cele mai culminante figuri ale neamului nostru, permiteţi-mi să adaug ale Moldovei, fără nicio umbră de gând separatist, — căci provincia care la 1859 a arătat un spirit de sacrificiu pe care am fi bucuroşi să-l aflăm şi la alte provincii unite mai târziu cu ţara românească, nu poate nutri gânduri separatiste — ci dintr’un sentiment de firească mândrie a provinciei noastre pentru faptul de-a fi adus con­ tribuţii aşa de însemnate la tezaurul de valori al neamului întreg. Alţii cari vor lua cuvântul după mine, vă vor povesti în amănunte peripeţiile vieţii lui Cantemir şi vor arăta şirul complet al operelor sale. Eu mă voi mărgini să amintesc că în 1710 s’a urcat pe tronul Moldovei, aicea la Iaşi, un fiu de domn plin de învăţătură şi cu un talent multilateral.

DIMITRIE CANTEMIK

45

Literat, istoric, filosof, — ar fi fost un al doilea Marcu Aureliu, pe un tron de sigur mai modest decât acel dela Roma, dar ca om şi mai uimitor poate, prin apariţia sa neaşteptată într'o ţară nepregătită şi nedesvoltată. Din nefe­ ricire, domnia lui Dimitrie Cantemir a fost excesiv de scurtă, nici chiar un an împlinit, — şi după asta a trebuit să pără­ sească ţara pentru a nu se mai întoarce niciodată.

Cunoaşteţi împrejurările şi cauzele catastrofei. Dimitrie Cantemir s'a dat de partea Ruşilor în războiul, pe care aceştia îl aveau pe atunci cu Turcii. Oştile ţarului Petru au fost învinse pe Prut la Stănileşti şi Cantemir abia a putut scăpa cu fuga de furia răzbunătoare a suzeranilor ţării sale.

Gestul politic al lui Dimitrie Cantemir a fost o anticipare prematură a unei concepţii în sine logică şi bună: ideea de-a elibera ţara robită cu ajutorul unei împărăţii creştine, care se lupta cu Turcii. Planul acesta, eşuat în 1711, a fost executat cu izbândă la 1877, sub domnia lui Carol I. Cantemir a grăbit numai momentul şi pentru ce i-am reproşa atâta, când el are meritul de-a fi întrezărit limpede cu prilejul acesta, care e calea cea bună şi drumul cel adevărat. Cu tot eşecul încer­ cării sale personale, a lăsat astfel posterităţii o rodnică moşte­ nire politică: indicarea drumului care va duce la desrobire.

Neapărat acum că acea înfrângere a avut şi urmări dureroase: Cantemir a trebuit să se expatrieze şi cu dânsul au mai plecat în Rusia şi câteva familii boiereşti. Prin aceasta s’au scos definitiv dintre graniţele ţării un număr de forţe şi talente, care în loc să rămână în serviciul neamului, au sporit patrimoniul culturii altor popoare. Fiul lui Dimitrie Cantemir, Antioh, a fost un însemnat scriitor rus... şi pentru a mai cita un caz contemporan, trebueşte să vă amintesc că şi marele savant Metchnikoff descindea în linie directă din boierul Spătaru, plecat cu Cantemir în surghiun şi rămas acolo pentru totdeauna. A fost ceva asemănător — păstrând toate proporţiile — cu exodul hughenoţilor din Franţa, care a sustras gloriei franceze atâtea forţe însemnate, pe care le-au folosit ţări străine, spre slava şi înălţarea lor.

46

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

Dar trecând peste aceste urmări dureroase, trebuie să recunoaştem că şederea lui Cantemir în Rusia, corespunde cu o intensificare a activităţii sale ştiinţifice, destul de fe­ cundă şi până atunci. In curând numele său capătă un ră­ sunet mondial. Câteva din operele sale sunt traduse în unele limbi apusene, faima sa depăşeşte cu mult pe aceea a oricărui alt scriitor român de până la dânsul, inclusiv pe aceea a marelui nostru Miron Costin.

Ca o urmare a acestei reputaţii europene, între alte ono­ ruri, el este ales membru al Academiei din Berlin, unde strălucise gândul lui Leibniz, marele filozof. Prin aceasta Cantemir deschide cu atâţia ani înainte, drumul Acade­ miilor străine celor câţiva savanţi români, cari cu mare greutate au izbutit să-l parcurgă abia în zilele noastre.

Opera lui Cantemir este — putem spune — o splendidă pre­ faţă, scrisă mai de vreme cu mai mult de un secol, activi­ tăţii noastre ştiinţifice închegată temeinic numai de câteva decenii.

Comemorarea acestei mari personalităţi, ne-a apărut ca o datorie, fiindcă un popor nu merită stimă, când nu ştie să-şi venereze înaintaşii şi luceferii lui. Un popor nu trăieşte numai prin munca pe care o depune, ci şi prin prestigiul de care se bucură. Iar ceea ce îi constituie mai înainte de toate prestigiul, sunt oamenii lui de seamă, pe cari îi are sau i-a avut. Gândiţi-vă ce beneficii, pot zice chiar nemeritate, a tras adesea Grecia modernă, revendicând pentru sine prinţr’un echivoc, toată acea falangă nemuritoare de genii, care au făcut podoaba vechei Elade. De câte ori nu şi-a atras prin asta bunăvoinţa şi simpatia străinătăţii!?

Noi n'am avut atâtea figuri măreţe, fără îndoială; avem mai puţine, dar totuşi autentice. Pe acestea să le punem cu orice prilej în evidenţă, să le înconjurăm cu pietate, căci cultul strămoşilor s’a dovedit că este drumul cel mai sigur până la Dumnezeu. Dacă celebrarea celor vii poate adesea părea suspectă, pomenirea celor morţi, cari nu ne mai pot da nimica, aceasta înalţă întotdeauna.

MĂRĂŞEŞTII Discurs rostit la inaugurarea Mausoleului, în ziua de 28 Septemvrie 1924.

Zilele de sărbătoare naţională nu sunt fixate nici de capriciul unora, nici de interesul altora, ci reprezintă momente de vibraţie puternică a conştiinţei unui neam.

Un astfel de moment este şi va fi întotdeauna răscolirea ţărânei câmpurilor de bătălie, scotocirea osemintelor acelora, cari au căzut luptând pentru ţară, chemarea milei dumnezeeşti asupra sufletelor lor, zburate înainte de vreme.

Un astfel de moment este cel de astăzi, aci la Mărăşeşti, în această localitate, care până la război era o modestă răscruce de drumuri, pe care o găseai în mersul trenurilor, — iar de atunci încoace o mare răscruce a istoriei noastre, în mersul ei spre glorie şi lumină.

Astăzi câmpia Mărăşeştilor nu este numai un produs geologic, ci o superbă înălţime istorică. Ea nu se deapănă monotonă înaintea ochilor călătorului, ci răscoleşte conştiin­ ţele noastre în chip falnic şi sărbătoresc. Dimpreună cu cea­ laltă localitate — a Mărăştilor — formează sacra pereche de cuvinte cu care evocăm bărbăţia acelora ce, în zilele noastre, nu s’au arătat nevrednici de înaintaşii, cari au albit văile dela Racova şi dela Războeni, şanţurile dela Gri viţa şi Plevna. — Mărăşti şi Mărăşeşti, nume istorice, care simbo­ lizează unul iscusinţa de-a învinge, iar celălalt hotărîrea de-a nu se lăsa biruit!

Partidul politic al poporului, pe care îl reprezint la pioasa sărbătoare de astăzi, a crezut că nu poate lipsi dela locul

48

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

de onoare, unde recunoştinţa celor vii a clădit un adăpost de cinste acelora, pe cari i-a acoperit până acuma însuşi câmpul, pe care dânşii l-au apărat cu îndârjire şi l-au păstrat cu jertfa supremă. — A crezut că nu poate lipsi, atât pentru faptul că se socoteşte un organ al conştiinţei publice în ceea ce dânsa are mai desbrăcat de patimi şi de egoism, cât şi pentru motivul că este condus de acela, care a fost o strălucită figură militară a războiului nostru.

Am venit în numele acestui partid, care năzueşte să facă politică răzimată pe istorie, nu istorie deviată de po­ litică, să mă închin morţilor pentru ţară, strămutaţi în cripta ce va trebui în vecii vecilor să rămâie un loc de recu­ legere şi de pelerinaj. Eroi ai unei ţări ursite la necazuri şi primejdii, odihniţi-vă în pace! Nu mai gemeţi cu vânturile toamnei şi nu vă mai amestecaţi sufletele cu negurile ei agitate! Odihniţi-vă! Pilda voastră ne va arăta totdeauna drumul datoriei şi chiar în sufletele cele mai întunecate lumina voastră va pătrunde ca o mustrare făcătoare de bine.

Aţi fost la un moment ostaşii războiului de întregire; rămâneţi pe viitor de sub lespedea voastră, îndrumătorii tăcuţi ai refacerii noastre morale, ai unei vieţi de abnegaţie şi de ideal.

LA INAUGURAREA ŞCOLII POLITEHNICE DIN TIMIŞOARA (Noemvrie 1921).

Prezenţa mea la această solemnitate o justifică însem­ nătatea împrejurării, care ne-a adunat. Ea impunea mini­ strului de Lucrări Publice o participare mai largă decât ar fi fost, ş’ar fi putut fi o urare de prosperitate în cuprinsul oricât de încărcat al unei telegrame ocazionale.

In adevăr, astăzi este o îndoită sărbătoare. Mai întâi faptul înfiinţării unui institut de cultură superioară, deci un nou focar ce se aprinde, lărgind sfera luminii; în al doilea rând, astăzi sărbătorim şi un triumf al stăpânirii române, care în mai puţin de doi ani dela aşezarea sa, a izbutit să înfăptuiască această şcoală, pe care silinţele vechi de peste două zeci ,de ani ale stăpânirilor anterioare nu putuseră s’o înfăptuiască. Şi o spun aceasta nu mânat de o nepotrivită, trufie şi cu atât mai puţin de un sentiment de provocare.

Cum aş face-o aceasta, când tocmai unul din rosturile acestei şcoale este să apropie diferitele naţionalităţi ale re­ giunii, întru cât puterea ştiinţei, care e prin natura ei imper­ sonală, senină şi deasupra norilor de patimi, este să unească pe aceia pe cari sentimentul poate încă îi separă.

Am vrut să spun numai, că stăpânirea românească a ştiut să-şi facă datoria, trăgând unele concluzii ale unor vechi şi temeinice dorinţe ale acestei regiuni, de-a avea într'un mediu aşa de industrial şi de harnic, o şcoală poli­ tehnică, ca podoabă şi ca ajutor. Căci, d-lor, şcoala aceasta 4

50

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

n a fost aruncată aicea dintr’un capriciu sau dintr’o voinţă arbitrară — aşa cum era, de pildă, statuia lui Arpad la Braşov. Şcoala aceasta este un produs natural al solului şi al desvoltării Banatului şi e suficient să vii aci o singură dată să vezi sutele de coşuri de fabrică, ce se înalţă spre cer, ca să vezi că o astfel de şcoală e cerută, e aş zice implorată.

De aceea, trag nădejde că această instituţie se va bucura de solicitudinea tuturor d-voastră, de o dragoste caldă şi constantă, pe care de-altminteri nici nu vreau să vă jignesc cerând-o, fiindcă se vede c’o acordaţi din inimă şi în modul cel mai neprecupeţit.

Să vă mai vorbesc acum de importanţa unei şcoale tehnice în general? Ştiinţa tehnică este fără îndoială arma principală în lupta omului cu natura. Deşi produs firesc al naturii, omul nu s’a bucurat niciodată de prietenia ei spontană, ci mai de grabă a avut parte de vrăjmăşia ei. In această situaţie sunt două metode cu putinţă: Sau să fugi de natură, sau s’o învingi şi s’o supui. In alte vremuri era în favoare prima me­ todă, anume refugierea într’o lume imaginară şi împuţinarea până la maxim a trebuinţelor materiale. Astăzi însă acest mod de reacţiune a rămas al câtorva singurateci sau al acelor popoare, al căror rost în viaţă a rămas să se pregătească pentru moarte. încolo, regula vremii este să supunem natura, învăţându-i tainele, încovoind-o şi transformând-o prin ştiinţa noastră tehnică.

Această ştiinţă nu este numai arma de căpetenie a omului în luptă cu natura, ci totodată şi în concurenţa dintre oameni, dintre diferitele popoare şi diversele societăţi. Vor birui aceia cari vor şti să folosească mai mult şi mai bine puterile naturii înconjurătoare.

Din acest punct de vedere, în ţara noastră este aproape totul de făcut, căci mai nimeni până astăzi n’a tulburat somnul energiilor naturale care zac în cuprinsul hotarelor

ŞCOALA POLITEHNICA DIN TIMIŞOARA

51

noastre, aşa că ne găsim astăzi în paradoxala situaţie de-a fi un Stat sărac într'o ţară bogată.

Ve.deţi dar, ce câmp imens de lucru şi ce strălucită mi­ siune veţi avea toţi aceia cari vă veţi însuşi ştiinţa tehnică şi veţi şti să o folosiţi.

Ca ministru al Lucrărilor Publice, chemat a îngriji de prosperitatea şi desvoltarea acestor şcoale, mi-am arătat solicitudinea mea pentru aşezământul d-voastră, care se inaugurează astăzi, atât prin lupta care am dat-o, de-a face într’un buget foarte sgârcit o parte cât de largă trebuinţelor sale, cât şi prin aceea că am adus la directoratul şcoalei un om de competenţa şi distincţia .d-lui Profesor Vâlcovici.

Am mers atât de departe cu dragostea mea pentru şcoala din Timişoara, încât am lipsit de luminile d-lui Vâlcovici universitatea unui oraş, care îmi este deosebit de scump, a oraşului meu de reşedinţă, Iaşii. I-am spus laşului: te-ai jertfit toată viaţa ta istorică, mai jertfeşte-te şi acuma pentru un interes general.

Cu strămutarea vremelnică a d-lui Vâlcovici din Moldova în Banat, s'a mai realizat încă o idee, pe care o cred folosi­ toare : circulaţia elementelor destoinice dintr'o regiune a ţării în alta. Căci este o profundă eroare, aşi putea zice o nelegiuire, ca după ce am avut norocul să se sfărâme zăvorul de pe uşa de intrare a tuturor provinciilor româneşti, acum să ne încuiem pe dinăuntru, în fiecare regiune, nelăsând să vie nimeni de aiurea, fie dânsul oricât de frate şi oricât de fo­ lositor.

D-lor, sfârşesc puţinele cuvinte, pe care mi-am îngăduit a le rosti, asigurând încă odată Politehnica din Timişoara, de întreg sprijinul meu şi îl rog pe d-1 director nu numai să ia act de făgăduiala acestui sprijin, ci chiar să uzeze şi să abuzeze de el.

4*

O DESCHIDERE DE AN UNIVERSITAR Cuvântare rostită în aula Universităţii din Iaşi, în ziua de 5 Noernvrie 1925.

Un început de an şcolar, întocmai ca şi un început de an calendaristic şi — dacă vreţi — ca orice aşezare de piatră fundamentală, este în genere întovărăşit de nădejdi frumoase şi prezintă un caracter de solemnitate, ce nu se cade a-1 acoperi, ba dimpotrivă se cuvine a-1 sublinia.

Nevoia de a pune în cât mai mare lumină acest caracter de solemnitate, precum şi dorinţa de a ne conforma unei vechi tradiţii a acestui aşezământ, ne-a determinat să des­ chidem această şedinţă inaugurală c’un serviciu religios.

In conştiinţa mea însă, această ceremonie religioasă, în pragul unei perioade de muncă ştiinţifică, mai are şi altă semnificaţie, mai prezintă şi altă valoare.

Eu unul departe de-a socoti că între năzuinţa religioasă şi mentalitatea ştiinţifică ar exista vreo vrăjmăşie, nu cred nici măcar că sfera religioasă şi acea ştiinţifică ar trăi străine şi indiferente una de alta. Sunt încredinţat dimpotrivă, că ele se pot nu numai acomoda prieteneşte, dar chiar sus­ ţine reciproc, relevând pentru cazul nostru, că aspiraţia reli­ gioasă poate da un efectiv ajutor preocupării ştiinţifice.

Emoţia religioasă, ridicându-ne deasupra grijilor mărunte şi a intereselor zilnice, face o minunată şcoală de abnegaţie şi desinteresare, deci, pentru zămislirea unor stări sufleteşti, care sunt aşa de necesare şi cercetării ştiinţifice. Acela care s’a înălţat cu gândul până la Dumnezeu, este bine preparat

DESCHIDERE DK AN UNIVERSITAR

53

sufleteşte pentru a se pune în serviciul adevărului şi al ştiinţei, — uitându-se pe sine. Şi putem adăuga că numai acela va fi sortit să creeze ştiinţă serioasă, care va aduce în pasiunea studiului ceva din emotivitatea şi vibraţia reli­ gioasă.

In afară de aceste consideraţii morale, care dau un înţeles simbolic ceremoniei săvârşite astăzi, aşi putea zice că dânsa mai are încă un tâlc. Scopul studiilor universitare nu este numai pregătirea pentru o specialitate, ci, dacă se poate, să facem din fiii noştri sufleteşti oameni întregi, persoane rezistente, care să nu cadă lesne prada tuturor influenţelor şi a tuturor vânturilor primejdioase. Să facem dintr’înşii, pentru a folosi, o vestită distincţie a filosofului Nietzsche: suflete de domni, nu suflete de robi. Din nefericire, condiţia speţei noastre nu ne poate lăsa această iluzie întreagă. Omul nu poate trăi fără stăpân. Insă atunci singurul mijloc de-a evita robiile grele şi umilitoare, este să ne constituim de-acapul robi Aceluia faţă de care, lucrul acesta nu este o scă­ dere şi umilinţă, anume robii lui Dumnezeu. Fiindcă aşa după cum zice o veche maximă plină de înţelepciune: « Cine nu-şi face din Dumnezeu un stăpân, acela va avea numeroşi alţi stăpâni». Iată, dar, şi o altă faţă simbolică a invocării lui Dumnezeu între zidurile acestei instituţii. Şi acum, pentru a ne abate în spre altă ordine de idei, voi semnala că din acelaşi imbold de a face din elevii noştri suflete tari, capabile să se guverneze singure, Senatul Uni­ versitar călăuzit şi de dorinţa de-a se normaliza viaţa uni­ versitară, a hotărît, — şi asta fără a-şi lua nimic din ceea ce se . poate numi o precauţie sau o garanţie, — încetarea ocupaţiei militare la Universitate, odată cu începutul acestui an şcolar.

Această ocupaţie militară, care a durat tot anul trecut, n'a făcut-o nimeni din plăcere, ci a izvorît din necesitatea de-a se asigura liniştea şi ordinea, care sunt cadrele indis­ pensabile ale activităţii intelectuale. Neapărat că situaţia aceasta era departe de a fi ideală. Ordinea nu ajunge să fie impusă, ci consimţită. Către această ordine infinit superioară

54

I. PETROVICI. MOMENTE SOLEMNE

ne-am îndreptat încrederea noastră care n’a fost încă istovită de desamăgiri. Dar şi această ordine mai înaltă, are trebuinţă de străjeri. Insă nu sub forma baionetelor care păzesc, ci a conştiinţelor care veghează. Nu sentinele exterioare, ci — cum am spus — străjeri, cari stau neadormiţi înăuntrul su­ fletului şi către cari facem astăzi apelul nostru, domnilor studenţi, pentru a se crea iarăşi condiţii normale vieţii universitare şi culturii noastre rămase în suferinţă.

Oricât aş face apologia ordinei, nu pot însă trece cu vederea, că ea nu reprezintă decât numai un cadru al acti­ vităţii intelectuale. Ceea ce o constituie pe aceasta este în primul loc şi mai presus de toate, munca. Lozinca noastră în aceste momente nu poate fi decât: muncă, iarăşi muncă şi cât mai multă muncă! ’Eu unul sunt convins de adevărul unui precept peda­ gogic, care, deşi nii e împărtăşit de toţi, îl socot de-o mare exactitate, anume, că «numai acela dă tot ce poate, care se sileşte să dea mai mult decât poate».

Este netăgăduit că poporul nostru românesc n’a dat până astăzi tot ce poate. Lăsând la o parte vitregia vre­ murilor, trebuie să recunoaştem că neamul nostru aşa de înzestrat sub atâtea raporturi — inteligenţă vie şi elastică, bun simţ, bunătatea inimii — nu prea străluceşte prin pu­ tere de muncă, cel puţin în domeniul intelectual. Foarte numeroşi la alte popoare, la noi oamenii muncitori apar ca excepţii. Şi aceasta este şi ea o cauză a rămânerii noastre în urmă.

Am frecventat şi eu puţin câteva universităţi străine din Apus. Am putut constata că studenţii români, cari învaţă pe-acolo, nu sunt cu nimic mai prejos celor autohtoni, ba poate dimpotrivă. Şi totuşi, după câţiva ani, inteligenţele noastre sclipitoare se pierd în mare parte, pe când dintre străini se recrutează mulţime de savanţi. Se va zice: în ţările occidentale este o tradiţie culturală veche, pe când ]a noi lipseşte. Aşa este. Insă am face o greşală, dacă am crede că tradiţia culturală se depune din atmosferă în suflete,

DESCHIDERE DE AN UNIVERSITAR

55

fără silinţi din partea acestora. Tradiţia culturală este ca un fluid, care trece din generaţie în generaţie, însă nu în mod mecanic, ci prin efortul fiecărei* generaţii de-a absorbi învăţătura trecutului, pentru a o transmite îmbogăţită mai departe. O astfel de operaţie — bine înţeles cu muncă şi mai grea ca aiurea — o putem săvârşi şi noi, încărcându-ne cu toată conştiinţa înaintaşilor,'din ţările de cultură, pentru a o trece mai departe cu pecetea sufletului nostru.

Dacă munca era necesară totdeauna, ea se recomandă mai cu seamă astăzi, în epoca de după război. Fiindcă — orice s'ar crede — dela război încoace concurenţa dintre popoare a că­ pătat un caracter şi mai crâncen decât mai înainte. Leneşii nu se mai tolerează. Şi un popor nu-şi mai poate motiva în deajuns rostul său în lume cu pergamente istorice, ci numai în măsura în care poate răspunde mulţumitor la întrebarea: « Ce-ai făcut tu pentru omenire, care este contribuţia ta personală»?

Fireşte, în momentul în care recomand, cu atâta stăruinţă, tinerimii universitare, — invocând interesele superioare ale neamului, — muncă şi iar muncă, nu pot să uit paralel cu aceasta şi marile obligaţii ale corpului profesoral. Noi trebuie să slujim ca pildă la îndeplinirea datoriilor, să fim la dispo­ ziţia studenţilor pentru sfaturi şi îndrumări, să ne aflăm cu dânşii în cea mai strânsă legătură, fiind cu adevărat colegi academici, luptând cot la cot pentru interesele cul­ turale, care ne privesc deopotrivă şi pe unii şi pe alţii. Aşa bunăoară, iată o luptă în care trebuie să ne găsim laolaltă: lupta ca această Universitate ieşană, care prezintă atâtea lipsuri, să fie înzestrată aşa cum trebuieşte, pentru a-şi putea îndeplini nobila şi marea ei misiune.

A fost un lucru foarte regretabil că acest vechiu aşe­ zământ a fost neglijat aproape de toate guvernele. înainte de război, această Universitate era chiar socotită ca un lux costisitor şi în modul acesta se argumenta abandonarea în care era lăsată. Aş vrea să ştiu, dacă astăzi mai poate să mvoace cineva această consideraţie, — contestabilă chiar şi altădată? Dacă în trecut Universitatea noastră apărea ca

56

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

o candelă pioasă aprinsă la icoanele unei capitale părăsite, astăzi ea trebueşte să devie reflectorul puternic, care să împrăştie cultura românească, mai ales acolo unde negurile sunt mai dese, deşi inimile sunt curate, în jumătatea de Moldovă dintre Nistru şi Prut.

Am stăruit — ilustrând c’un mare exemplu — asupra solidarităţ-ii, care ar trebui să domnească între studenţi şi profesori, mergând până la constituirea unui singur corp academic, care să-i cuprindă pe unii şi pe ceilalţi. Schiţând acest tablou de armonie idilică, n’am trecut totuşi cu vederea limitele fatale ale acestei contopiri. N’am uitat că fiecare generaţie, fiecare rând de oameni, îşi are năzuinţele lui aparte, că tocmai aceasta determină progresul, care se produce prin ceea ce se schimbă şi se primeneşte cu fiecare generaţie nouă. Pentru aceşti germeni de aspiraţii deosebite, activi­ tatea studenţească nu poate fi total şi riguros ţinută sub tutela profesorilor. In cadrul vieţii universitare este loc pentru o activitate studenţească mai autonomă. De aci necesitatea societăţilor studenţeşti, în care să se desvolte într’o formă mai liberă această parte personală a tinerei generaţii. In privinţa asta nu am decât un singur sfat: aceste societăţi — oricare ar fi forma lor exterioară — să rămâie în fond ate­ liere de lucru. Şi să nu existe graba de-a se transporta în afară ceea ce se plămădeşte înăuntrul lor. Acea plantă e mai vânjoasă — a zis un mare cugetător al nostru — care aşteaptă mai multă vreme sub pământ. Aceste societăţi trebuie să fie o scenă de exerciţii pentru viaţă, dar care nu trebuieşte să se confunde cu scena vieţii însăşi. Pe scena vieţii joacă deocamdată alţi actori. Să sperăm că în viitor vor veni actori mai talentaţi. Dar pentru moment cei dintâi au totuşi superioritatea că au avut vreme să-şi ştie rolul, pe când aceia pe cari ni-i destină ziua de mâine, sunt încă cu rolul neînvăţat. Şi orice s’ar zice, sunt preferabili actori mai mediocri, cari cunosc textul, decât talente superioare, care n’au avut când să-l ştie, deşi poate îl vor spune mult mai bine mâine.

DESCHIDERE DE AN UNIVERSITAR

57

Şi acum terminând, îmi veţi da voie să mă abat dela o tradiţie constantă, aceea de-a se introduce într’o astfel de cuvântare inaugurală, o dare de seamă statistică asupra activităţii anului trecut. Am suprimat această parte, convins că ceea ce ne interesează astăzi, nu sunt socotelile trecutului, ci creiarea unei atmosfere pentru nădejdile viitorului.

Cu aceasta îmi daţi voie să declar deschis — ceea ce a binecuvântat adineaori rugăciunea reprezentantului bisericii — anul şcolar 1925—1926.

1

LA BANCHETUL SCRIITORILOR ROMÂNI Discurs rostit în seara de 29 August 1926, ca răspuns Ia cuvântările omagiale.

Luând cuvântul, încep cu o constatare: aceea că mă aflu într’o patentă inferioritate faţă de toţi aceia cari au vorbit înaintea mea. E un adevăr de artă militară, că totdeauna ofensiva e mult mai comodă şi defensiva e cu mult mai grea.

Dar, d-lor, eu sunt în defensivă şi într’o dificilă defensivă, pentru că nici măcar nu am să mă apăr de atacuri, ci trebuie să mă apăr de valul de laude măgulitoare, pe care le-aţi revărsat asupră-mi şi faţă de care orice rezistenţă este cu neputinţă.

Cum pot răspunde fără să dau semne de copleşire atâtor cuvântări măestrite, pe care le-au rostit reprezentanţi ai unei elite autentice şi ai unui talent consacrat? Totuşi voi căuta să mă degajez de sub jerbele de flori cu care m’aţi acoperit şi mă voi sili să-mi dau şi eu părerea asupra acelor probleme, pe care în această seară le-au ridicat cu­ vântările d-voastră. Şi întru cât Societatea Scriitorilor este aceea, care a avut iniţiativa acestei mese prieteneşti, în primul rând mă voi opri la problema, care s’a pus de repre­ zentanţii scriitorilor, o problemă care se învârteşte în jurul raportului dintre artă şi viaţa practică.

Domnilor, netăgăduit că arta este forma cea mai înaltă şi mai definitivă a sufletului omenesc. Arta este o avuţie permanentă, pe care n’o pot atinge fluctuaţiile valutare, — ca să mă exprim cu un termen la modă, inspirat poate

SCRIITORII ROMANI

59

de prezenţa colegului Manoilescu. — Concepţiile ştiinţifice se năruiesc în decursul timpului şi chiar sistemele filozofice se prăbuşesc. Dacă sunt sisteme filozofice care înfruntă urgia vremurilor, sunt tocmai acelea, care au ştiut să îmbrace forma nepieritoare a artei. Regiunea artei repre­ zintă, deci, o valoare permanentă, care contrastează într’un mod evident cu tumultul mobil al preocupărilor vieţii practice.

De aceea, d-lor, sunt foarte mulţi, cari conchid că există un dualism, definitiv şi iremediabil, între regiunea ideală a artei şi aceea a vieţii practice; sunt mulţi, cari consideră regiunea artei ca un loc de refugiu, ca un loc de evadare din mizeriile vieţii cotidiane; sunt scriitori, cari socotesc că în lumea artei trebuiesc să se izoleze, să se îndepărteze definitiv de preocupările vieţii reale. Şi dacă d. Mano­ ilescu observa adineauri, în cuvântarea sa, că atunci când reprezentanţii artei emit vederi politice, emit vederi în genere de stânga, aceasta, domnilor, are poate ca' expli­ caţie, tocmai izolarea de viaţa practică, fiindcă vederi de stânga nu poate avea decât acela, care ignorează sau ne­ socoteşte postulate esenţiale ale vieţii efective.

Vasăzică sunt unii artişti, cari cred că sfera artei repre­ zintă un refugiu complet dela lumea realităţii. De asemenea, sunt oameni realişti, oameni de viaţă practică, cari crezând în acelaşi dualism, consideră pe artişti că încurcă viaţa practică atunci când se amestecă în ea.

Această concepţie de separaţie dualistă seamănă foarte mult cu concepţiea creştinismului primitiv, care făcea de asemenea o separaţie abruptă între lumea -aceasta pământească şi viaţa de apoi, crezând că cineva nu se poate ridica până în sfera vieţii eterne decât renunţând şi dispreţuind în mod absolut, tot ceea ce este viaţă pământească.

Insă tot aşa după cum creştinismul a evoluat şi creştinii au început să socoată, că rostul credinţei lor nu este să se izoleze de lume, ci să prefacă lumea în mai bine, potrivit cu ideea creştină, tot aşa, în ceea ce priveşte problema noastră,

6o

1. PETROVICI • MOMENTE SOLEMNE

trebuie să dăm de o parte acel dualism şi să socotim că arta nu e un refugiu faţă de mizeriile terestre, ci arta trebuie să fie instrumentul de transformare şi perfecţionare a acestei vieţi pământeşti. Artistul nu trebuie să se urce în cer, ca să rămâie acolo, ci pentru ca să fure raza de lumină pe care să o coboare în bezna vieţii de jos.

Domnilor, socotesc că această concepţie: de artă in­ strument social, de artă instrument de perfecţionare a vieţii practice, este şi concepţia Domniilor Voastre, pentrucă altfel n’aţi fi înconjurat cu atâta simpatie pe un ministru, care, prin sarcina lui, este tocmai un exponent al intereselor vieţii practice. Totdeodată, aceasta este şi concepţia mea, pentru că niciun moment, în mijlocul dumneavoastră nu m’am simţit într’un refugiu depărtat de viaţă, ci în mijlocul d-voastră m’am simţit permanent, ca în mijlocul unor cola­ boratori cu cari am să execut împreună o mare reformă în viaţa practică.

Domnilor, Ministerul Instrucţiunii poartă numele de « Mi­ nisterul Şcoalelor » şi, fără îndoială, este ministerul şcoalelor.

Insă atârnă de ce înţelegem prin şcoală? ori eu, nu înţeleg prin şcoală numai învăţătura care se dă în anumite edificii, învăţătura care e legată de sunarea clopoţelului, de cataloage şi diplome; eu cred că cuvântul şcoală are un înţeles mai larg. Prin şcoală trebuie să înţelegem orice operă prin care ne silim să subţiem negurile, care înfăşoară în mod natural conştiinţele oamenilor ignoranţi. De aceea, domnilor, şcoala — stricto sensu — nu este decât unul din mijloacele şi numai una din căile care ajută la producerea luminii. Şi e un drum, care e legat de anumite condiţii, care, resfrâng raza de acţiune.

E întocmai ca lumina, care se aduce prin conducta unui fir şi care deserveşte o regiune redusă, dar osebit de care trebuie să purtăm facle mobile, pe care să le ducem pretutindeni unde este negură şi întunerec.

Domnilor, în trecutul minister al generalului Averescu, am ocupat portofoliul Lucrărilor Publice şi de atunci mă simt obsedat de comparaţii din domeniul acelui minister:

SCRIITORII ROMANI

6l

şcoalele sunt şoseaua, dar în afară de şoseaua liniară, care leagă un număr limitat de aşezări omeneşti, mai trebuie neapărat o întreagă reţea de cărări şi poteci, care să ducă în toate ungherele, în toate văgăunile. Pentru aceasta, în afară de activitatea şcolară stricto sensu, cred că ministerul instrucţiei trebuie neapărat să îmbrăţişeze în întregimea ei problema luminării sufletului acestui popor în toate părţile şi cu toate mijloacele, chiar în afară de linia îngustă a şcoalelor.

La această operă de propagandă extraşcolară, voi avea trebuinţă cât se poate de mare de ajutorul domniilor voastre, domnilor scriitori. Fiindcă, vedeţi, în şcoalele propriu zise, mai merge ca instrucţia să se dea şi fără talent, fiindcă acolo sunt sancţiuni şi un manual scris mai prost poate aduce şi el servicii, însă acolo unde trebuie neapărat talent, este în propaganda extraşcolară, fiindcă acolo lipseşte cu desă­ vârşire factorul de obligaţie — acolo trebuie să captivezi, acolo ştiinţa nu o poţi impune, ci trebuie să o insinuezi cu măestrie în suflete.

In această propagandă mai largă şi care depăşeşte cercul şcoalei propriu zise, este nevoie de puterea captivantă a artei, acolo talentul este absolut indispensabil şi pentru aceea cred că nu se poate face o operă fără ajutorul domniilor voastre, cărora destinul v'a hărăzit talent. In această acti­ vitate aş vrea să fiţi, nu victimele manualelor — după cum v’aţi plâns adineaori — ci creatori de manuale.

Există în Ministerul Instrucţiei o secţie, care se ocupă cu această latură a propagandei culturale. Casa Şcoa­ lelor şi-a luat sarcina acestei misiuni. Ei bine, din ceea ce am cercetat până acum, această propagandă este cât se poate de slabă şi insuficientă. Această propagandă trebuie sporită pentru a executa o operă mai mare.

Pentru că, vedeţi d-voastră, în vremuri aşa de turburi, în vremuri în care mulţimile emancipate au sufletul cloco­ titor de năzuinfi confuze, nu merge ca propaganda să se facă numai din iniţiative individuale, propaganda aceasta trebuie să aibă caracterul unei adevărate expediţii intelectuale.

62

I. PETR0V1CI. MOMENTE SOLEMNE

De aceea, dacă împrejurările mă vor ajuta şi dacă voi rămânea mai mult timp în locul în care mă găsesc astăzi, dacă se va îndeplini profeţia pe care cu atâta uitare de sine a făcut-o d. Minulescu, când a spus că doreşte ca par­ tidul nostru să mai stea mulţi ani la guvern, ei bine, domnilor, trag temeinica nădejde că voi putea transforma această instituţie embrionară într’un organ puternic de propagandă, care să servească necesităţilor vremii.

Casa Şcoalelor nu trebuie să fie o direcţie, ei trebuie ea singură să cuprindă multe direcţii. Ei bine, în această expediţie, precum am numit-o, voi face apel la concursul scriitorilor, de care am absolută nevoie. Trebuiesc coordonate în mod organic toate sforţările în această privinţă. Statul cred că trebuie să organizeze toate iniţiativele private — şi sânt multe — în această direcţie.

Statul trebuie să organizeze munca artiştilor. Bineînţeles nu trebuie Să uite niciodată că el numai organizează pe artişti, dar nu este el însuşi un artist. Şi vedeţi, se cam uită aceasta câteodată.

Mi-aduc aminte, asistam, acum câţiva ani, la o foarte gingaşă şi spirituală comedie franceză. Acolo era tocmai vorba despre Ministerul Artelor şi directorul Artelor spunea unor artişti pe cari îi chemase: domnilor, degeaba se spune că sunt numai 9 muze, anticii nu ştiau ce spun, n’au numărat complet, căci pe lângă muzele tuturor artelor, mai este încă o muză, administraţia lor, şi aceasta este muza cea mare.

Ei bine, eu cred că administraţia artelor nu trebuie să se considere o muză şi de aceea spuneam că rolul Statului este să organizeze iniţiativa artiştilor, dar să nu se substituie lor. Şi oricâte însuşiri în atingere cu literatura mi-aţi atribui în astă seară, cu bunăvoinţa fatală tuturor banchetelor, eu mă voi mărgini să organizez şi să administrez lăsând ca adevăraţii făptuitori ai luminii să fiţi d-voastră.

Domnilor, înainte de a termina, voiesc să adresez câteva cuvinte şi altei categorii, care îmi este cu deosebire scumpă:

I

SCRIITORII ROMANI

63

tinerimii universitare, studenţilor, cari au ţinut, printr’o delegaţie, să participe la această masă sărbătorească.

Am fost adânc mişcat pentru toate cuvintele de recunoaştere care s’au spus cu privire la silinţele mele de pro­ fesor universitar, din partea acelora care sunt speranţa zilei de mâine.

Pentru că această studenţime este, mai ales în ultimul timp, frământată de o dragoste aproape violentă pentru neam, ţiu să spun — faţă de reprezentanţii ei: iubiţi-vă neamul cu pasiune, însă nu uitaţi, că cea dintâi datorie a domniilor voastre este, ca pentru ziua de mâine să fiţi cât mai bine pregătiţi intelectualiceşte în concurenţa cu toate celelalte neamuri, pe care le adăposteşte pământul românesc. Şi mai ales, nu puneţi la îndoială patriotismul generaţiei noastre, care nu este o generaţie ce şi-a trecut vremea în petreceri şi desfătări, ci este generaţia care a făcut cele mai mari jertfe, de când există istoria ţării, pentru cauza naţională. Şi acum, domnilor, e momentul să sfârşim, ne-o spune ora atât de înaintată. Termin, mulţumindu-vă din adâncul inimii pentru iniţiativa pe care aţi luat-o şi pentru chipul în care s’a desfăşurat această masă graţie simţimintelor d-voastră de sinceră afecţiune.

Eu vă mulţumesc d-voastră; d-voastră aţi declarat că sânteţi mulţumiţi că eu sunt ministru al Instrucţiei; rămâne acum, ca şi ţara să fie mulţumită şi de unul şi de ceilalţi.

INAUGURAREA FACULTĂŢII DE TEOLOGiE DIN CHIŞINĂU Cuvântare rostită în şedinţa festivă din 8 Noemvrie 1926.

Mi-e teamă că n’am să găsesc cuvinte ca să-mi exprim toată bucuria de a vedea că înfăptuirea visului meu nu e o simplă realizare banală, ci este un eveniment naţional. Şi aceasta s'a întâmplat, fiindcă acum n’am visat ca un răsvrătit izolat de lume, ci scufundându-mă în colectivitatea din care fac parte şi simţind adânc în mine interesele ţării reconstruite.

De multe ori pe culmile visării se arată cea mai adâncă parte a realităţii.

După cum partea cea mai adâncă a pământului — focul — se arată pe unele piscuri de munţi, tot aşa ceea ce-i mai adânc în cuprinsul realităţii, se arată pe culmea visării oamenilor mai îndrăzneţi.

De aceea, constat că în momentul când visam pentru Basarabia o instituţie superioară, o Facultate Teologică, — eu depăşeam marginile unei individualităţi singulare. Şi de aceea, când am lucrat, aşa cum am lucrat, îndepărtând toate obsta­ colele şi dispreţuind toate atacurile, m’am gândit la Sfânta Scriptură şi am zis de adversarii mei: «Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac».

Pentru ce să nu fie, la Chişinău, o şcoală superioară, o Facultate? # ^ | Pentru ce* dintre toate provinciile româneşti, Basarabia să fie singura provincie, care să nu aibă o astfel de şcoală ?

FACULTATEA DE TEOLOGIE CHIŞINĂU

65

Dece să-i creăm o situaţie inferioară faţă de celelalte provincii surori?

Nu-mi amintesc de nimic, de niciun fapt, care să aşeze Basarabia mai jos decât celelalte provincii; dar îmi aduc aminte de un lucru, care poate aşeza Basarabia mai sus: îmi amintesc de anul 1918, când ea, prima, a dat semnalul reîntregirii naţionale. Ea a fost gornistul la a cărui chemare au venit, pe rând, şi celelalte provincii subjugate.

Pe lângă că nu era drept să nu dai Capitalei Basarabiei, ceea ce aveau toate celelalte metropole provinciale, dar a mai fost ceva: am vrut să procur Basarabiei o bucurie, căci multe bucurii ea nu a cunoscut.

E provincia cea mai expusă şi ameninţată. In această situaţie am vrut să-i aduc o satisfacţie şi i-am adus-o, căci azi, dela Prut la Chişinău, crescuse o pădure de steaguri tricolore, răsărită într’o noapte de bucurie.

A mai fost încă un motiv, pentru care am luptat ca să ajung la ziua de azi.

Cred că din punct de vedere al atmosferei religioase, Basarabia se prezintă cea mai bine.

Dumnezeu e al tuturor. El locuieşte în cer şi pretutindeni.

Dar în cer, unde are palate pe toată întinderea albastră, are un palat preferat — şi el se găseşte deasupra Basa­ rabiei.

Am crezut că în atmosfera Chişinăului se va putea desvolta prielnic o Facultate de Teologie, — ba mai am o credinţă şi anume: că ea va fi cea mai strălucită din cuprinsul României Mari. Nu numai că o doresc, dar cred că într o asemenea atmosferă se pot desvolta mai bine decât oriunde studiile teologice.

Aşa cum laşul e metropola ştiinţelor profane pentru Moldova întregită, doresc ca Facultatea de Teologie din Chişinău să fie metropola ştiinţelor religioase pentru toată Moldova.

Evident, să subliniez un lucru, accentuat şi de I. P. S.S. Arhiepiscopul Gurie — şi care se află în inima d-stra, să

66

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

subliniez, că această facultate, pe lângă menirea ei de a fi un centru promovător al ştiinţelor teologice, mai trebuie să fie şi un centru de cultură militantă pentru naţiune.

Orice institut şcolar este şi trebuie să fie o biserică cu două altare: un altar pentru ştiinţă şi un altar pentru ideea naţională.

Acesta a şi fost punctul de vedere cu care eram com­ bătut : că, adică, Chişinăul nu e propriu pentru desvoltarea ideii naţionale.

N’am crezut, fiindcă mi-am amintit nu numai că aţi fost prima provincie, care aţi venit la patria mamă, dar v’aţi aruncat în braţele mamei, atunci când România era la pământ şi nu putea ispiti pe nimeni.

Zilele trecute vorbind la Bucureşti cu d-1 De Martonne, eruditul geograf francez, căruia Basarabia trebuie să-i poarte un cult de recunoştinţă, — căci a convins Europa de românitatea Basarabiei, — el îmi spunea : « Vin din Basarabia şi ţin să declar că dintre toate pro­ vinciile e aceea în care românismul a făcut progresele cele mai repezi şi mai mari».

Eu am crezut totdeauna că sufletul moldoveanului basarabean a ieşit întreg din grelele încercări la care a fost supus timp de mai bine de o sută de ani. Când am vizitat mănăstirea Putna, care-i plină de odoare de preţ, egumenul îmi arătă o Evanghelie pe pergament trainic şi scrisă cu o substanţă aşa de bună, încât, cu toate că fusese aruncată şi stătuse într'o fântână cu apă mai mulţi ani, a fost scoasă totuşi intactă şi nealterată.

Basarabia a fost ca şi această Evanghelie — a stat 100 de ani într’o mlaştină şi a ieşit nevătămată.

Dar chiar dacă n’ar fi aşa, Facultatea aceasta de Teologie îşi va lua şi rolul de cultivatoare a ideii naţionale şi îşi va îndeplini misiunea aceasta ca şi misiunea-i ştiinţifico-religioasă.

E bine ca şi Chişinăul să fie un loc de întâlnire pentru studenţii din toate colţurile ţării. Cred că vor veni şi se va

.

FACULTATEA DE TEOLOGIE CHIŞINĂU

67

face aci un mozaic de elemente româneşti din toate provin­ ciile, din a căror fuziune va ieşi un metal nou, metalul ro­ mânismului ţării întregite.

Declar că dacă de azi înainte, la Ministerul meu, nu voi mai face nimic, sau voi face numai greşeli, — va rămâne în conştiinţa mea că am avut o activitate rodnică numai pentru faptul că am creat această Facultate la Chişinău.

5*

1 JUBILEUL «CONVORBIRILOR LITERARE Discurs rostit în şedinţa festivă dela 13 Martie 192J, în aula Fundaţiei Carol din Bucureşti.

Asistăm la un caz de longevitate excepţională: o revistă literară românească ce atinge vârsta de 60 de ani. Sunt numeroase cauzele pentru care la noi revistele nu durează mult. Mai întâi oamenii noştri nu prea au stăruinţă nici răbdare, pe urmă publicul cititor e restrâns şi trebuie să-l atragi totdeauna cu farmecul noutăţii. In sfârşit, ne aflăm într'o epocă culturală de fermentaţie, în care primim cu viteză şi uşurinţă curente şi influenţe de pretutindeni şi de aceea nu există nici prea mare solidaritate între oameni nici continuitate între generaţii. « Convorbirile Literare » au avut norocul să fie animate ş: conduse de oameni stăruitori. Patronate mai multe decenii de spiritul disciplinat al lui Titu Maiorescu, având ca director mai bine de un pătrar de veac pe Iacob Negruzzi, unul din cei cinci întemeietori ai « Junimei», şi-au scobit în solul nostru naţional o albie adâncă unde apa, chiar atunci când mai scade, rămâne mai ferită decât apele pâraielor de su­ prafaţă, care se usucă la moment. « Convorbirile Literare » au reuşit trecând cu succes de anii mortalităţii maxime în lumea revistelor, — care e timpul celor doi-trei ani dela apariţie, — au reuşit să con­ stituie o tradiţie glorioasă. Aşa încât, atunci când întemeetorii lor au lăsat conducerea din mână, s’au găsit oameni din altă generaţie, care să fie mândri să le ducă mai departe, transmiţându-le ca un depozit sacru generaţiilor viitoare.

JUBILEUL CONVORBIRILOR LITERARE

69

Cât de mare era prestigiul acestei reviste şi al strălucitei ei falange de întemeietori, o pot spune eu, ca unul care fac parte din altă generaţie şi care, ameţit de lumina fascinantă a « Junimei», aproape regretam de-a nu mă fi născut mai de vreme, ca să fi putut participa modest, într’un ungher de sală, la şedinţele faimoasei societăţi.

Atingerile mele cu fundatorii « Convorbirilor » şi cu re­ vista însăşi, iau proporţii de date în memoria mea. întâia oară a fost când am absolvit patru clase primare şi când am găsit în teancul de cărţi care formau răsplata oficială a «premiantului întâi cu cunună », un volum elegant, cu cartoane verzi şi litere de aur, — numărul jubilar al « Con­ vorbirilor Literare », după 25 de ani dela apariţie. îmi amintesc ca acum — pe prima pagină a volumului, — cele cinci foto­ grafii ale fundatorilor « Junimei» şi explicaţiile copioase pe care mi le dădea un unchi al meu, — exemplar unic al juni­ mismului politic în oraşul şi judeţul Tecuci. In special a stăruit asupra a două chipuri: al lui Petre Carp şi al lui Titu Maiorescu, arătându-mi în cuvinte întraripate cine erau aceşti oameni superiori. Mai târziu — după un an, doi—am cetit cu deliciu articolul pe care la început îl trecusem cu vederea: Amintiri despre Junimea, de Iacob Negruzzi, unde se povesteşte cu stilul sfătos şi clasic al autorului, cele dintâi demersuri pentru înseilarea «Junimei», primele prelegeri populare, viaţa laşului de atuncea, talentul lui Maiorescu şi multe altele...

Curând mi-am înfierbântat complet mintea de vraja acelei epoci, cetind tot ce se referea la dânsa şi la ocazie chestio­ nând pe acei cari ştiau câte ceva, aşa că, multă vreme — până ce am depăşit adolescenţa — pentru mine epoca şi saloanele « Junimei» au fost o obsesie tot aşa de puternică, cum pentru visătorii de desfătări elegante, sunt saloanele dela Versailles şi epoca marilor regi ai Franţei...

In anii de colegian ceteam cu nesaţiu scrierile^junimiştilor — în frunte cu poeziile luiEminescu—şi îmi procuram «Convor­ birile, Literare » de care mă apropiam ca de-o carte sfântă...

70

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

Din cauza «Convorbirilor» mi-am răsturnat aprecierile pe care le făcusem despre profesorii mei dela liceu, consi­ derând ca o indiscutabilă categorie de elită şi aşezându-i aparte pe acei profesori cari vedeam că scriu la « Convorbiri Dacă şi fără colaborarea la revista junimistă, pe I. S. Floru bunăoară, l-aş fi socotit un spirit distins, poate că nu s’ar fi întâmplat acelaşi lucru şi cu alţi profesori, de n’ar fi avut chezăşia « Convorbirilor». înscris la Universitate, frenezia mea junimistă a fost alimentată de apropierea de Maiorescu, pontiful filosofiei universitare şi totdeodată cea mai expresivă incarnare a spiritului junimist. In ochii mei superbul magistru nu era numai izvorul de elocinţă fermecată care îngrămădea în jurul catedrei sale puzderie de ascultători, — o massă de capete tinere, din care se ivea, ici şi colo, albul de gheţar al câtorva bătrâni, niciodată absenţi, — ci totodată perso­ najul care crease teoria culturii şi a literaturii româneşti adevărate, care-şi strivise adversarii în articole polemice de­ finitive, care îndrumase cei dintâi paşi ai lui Eminescu, cerându-i c perfecţie artistică, de care îl simţise capabil dela surpriza celor dintâi versuri pe carele-a trimis la «Con­ vorbiri ».

Ce să mai spui de beţia bucuriei pe care am simţit-o când am fost chemat de Maiorescu acasă, văzându-1 că se interesează de primele mele manifestări în domeniul inte­ lectual ?

De asemenea, de încântarea unei zile neuitate, când ducându-mă să-i cer impresia asupra unor încercări filo­ sofice pe care le aşternusem cu teamă, mi-a răspuns cu rostirea lui sacadată: le-am dat s’apară în «Convorbiri»!

Dar să mă sustrag vrajei suvenirelor şi, intrând într’o regiune mai rece, să mă întreb: Care a fost menirea «Con­ vorbirilor Literare» şi ce operă au înfăptuit?

Revista fundată de «Junimea» dela Iaşi, a introdus regulă, măsură şi selecţie în produsele noastre culturale,

*

JUBILEUL CONVORBIRILOR LITERARE

71

în deosebi în cele literare, cerându-le formă adequată şi fond adevărat.

Opera întreprinsă,de «Convorbirile Literare» a fost în­ coronată de o izbândă desăvârşită, înlăturându-se pentru totdeauna confuzia şi desorientarea, care domneau mai înainte. A fost un moment similar în evoluţia culturii ro­ mâneşti, cu momentul geologic când s’a prins cea dintâi coajă solidă pe masa haotică a planetei. « Convorbirile Lite­ rare » ne-au dat o primă rotunjire şi o primă pătură solidă.

Neapărat, procesul de evoluţie al culturii noastre a mers mai departe, s’au pus şi alte probleme a căror iniţiativă au avut-o alte reviste şi alte organe de publicitate. Totuşi, nici una nu se poate compara cu iniţiativa de pe vremuri a « Con­ vorbirilor Literare », care n'au stat în serviciul unor direc­ tive pasagere, ci a înseşi condiţiilor permanente ale culturii româneşti.

O întrebare, care s'ar pune acuma, e dacă acea iniţiativă a « Convorbirilor Literare » va rămânea în viitor un suvenir istoric, la care să ne închinăm cu pietate, sau poate să mai aibă o actualitate, să mai păstreze putere combativă şi pentru viitor? Eu socotesc că da, deşi rătăcirile speciale împotriva cărora au luptat pe vremuri «Convorbirile», le cred apuse pentru totdeauna.

«Convorbirile Literare » pot rămânea înainte ca un în­ dreptar permanent şi sigur faţă de tot felul de rătăciri. Şi chiar dacă iTar mai participa la tumultul luptelor cotidiane, îşi pot avea mai departe rolul unui bătrân patriarh, care pla­ nează deasupra vicisitudinilor, dar la care recurgi în momente de cumpănă, care dă supremul îndreptar şi suprema consacrare.

Rătăciri literare vor exista şi în viitor, chiar dacă nu vor mai putea apare formele grosiere şi rudimentare care invadau literatura noastră la apariţia «Convorbirilor». Pe lângă aceia cari nu se pot sui pe cal, mai sunt aceia cari sar dincolo de cal. Şi de multe ori se potrivesc formele primi­ tivilor cu acelea ale ultrarafinaţilor. De aci nevoia constantă a criticii convorbiriste.

72

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

Sărbătorirea de azi e folositoare, fiindcă e necesar să punem în faţa tinerimii, acest exemplu de muncă stăruitoare şi de roade bogate. Revista aceasta, dacă a fost fanionul unui grup, este astăzi un steag naţional şi face parte integrantă din viaţa culturală a neamului nostru.

Viaţa culturală a unui popor trebuie să prezinte două aspecte deosebite. Un aspect de schimbări continui, căci imobilitatea este preludiul morţii, dar totodată şi un aspect de continuitate, fiindcă mobilitatea pură este semnul des­ compunerii.

Oricare ar fi lupta dintre generaţii şi opoziţia dintre ele, trebue neapărat să existe locuri în care diversele serii de oameni se prind într’un lanţ de continuitate istorică. Un astfel de loc prielnic, în care generaţiile să se întâlnească fără a se combate, ci să lege trecutul cu viitorul, sunt desigur, şi paginile acestor «Convorbiri Literare», care având astăzi o vechime de 60 de ani, constituie un mo­ nument istoric, pe care poate să nu-1 renege nimeni şi să aparţie tuturor.

COMEMORAREA UNUI VEAC ŞI JUMĂTATE DE ŞCOALĂ ROMÂNEASCĂ IN TURŢUCAIA Discurs rostit la Turtucaia în ziua de 22 Mai 1927.

Ziua de astăzi nu este excepţională numai faţă de cele obişnuite, este excepţională chiar între cele excepţionale.

Evenimentul pe care-1 sărbătorim astăzi nu numai încântă, dar şi uimeşte; din el nu pleacă numai un fior de mândrie, dar am putea zice un fior de minune.

Aci, la sudul Dunării, unde strămoşii noştri au cedat repede pasul popoarelor străine; aci, unde aripa românismului oficial nu s’a întins decât sporadic, să găseşti o şcoală ro­ mânească, veche de 150 de ani, cum nu vor fi existând multe şcoli nici dincolo de Dunăre, unde românismul a fost mai compact şi s’a putut apăra mai bine!

O şcoală durabilă nu este un accident şi nici o creaţie artificială. O şcoală n’o poţi sădi într’un pământ care n’o vrea şi mai mult chiar, într’un pământ care n’o cere. Lumina n’o poţi vârî cu de-a sila în suflete, ca într'o casă. Dar chiar dacă sila ar avea vreo putere, e momentul să spunem că pe aceste meleaguri au fost puteri care voiau să nu fie, iar nu să fie şcoală românească. Şi totuşi, o asemenea şcoală s’a întemeiat acum o sută cincizeci de ani! S’a întemeiat şi a durat ca o candelă care strălucea neîntrerupt lângă icoană, modestă, dar vigilentă, umilă, dar sfântă. Cât timp autori­ tatea Statului nostru nu se întindea pe aici, dânsa i-a ţinut locul; iar când stăpânirea noastră s’a lăţit prin locurile ace­ stea, dânsa i-a dat cea mai bună mărturie a drepturilor

74

I. PETROVÎCI: MOMENTE SOLEMNE

noastre. Ea spune că drepturile acestea nu sunt de ieri de alaltăieri, şi nu decurg din lăcomie imperialistă, ci au temeiuri mai adânci şi mai sacre, tot aşa cum au avut toate revendicările noastre. Oriunde am râvnit să ne în­ tindem, n’am făcut-o ca să robim pe alţii, ci ca să desrobim pe-ai noştri. Şi dacă vremurile au adus printre ai noştri şi alte seminţii străine, noi le zicem: staţi liniştite pe locurile unde v'a adus destinul, noi am suferit prea mult pentru a face pe alţii să sufere; prindeţi-vă în hora noastră şi potriviţi-vă pasul după cântecele noastre, care sunt aşa făcute, că pot să mângâie pe oricine şi să exprime voia orişicui. Şcoala din Turtucaia a fost opera spontană a sufletului * românesc, înfipt puternic pe aceste meleaguri sbuciumate.

Se cuvine totuşi să recunoaştem că stăpânirea otomană a fost tolerantă şi nu s’a gândit să prigonească acest umil focar de lumină. Şi dacă observăm că turcii nu se purtau la fel cu alte popoare creştine căzute sub stăpânirea lor, această excepţie n’a fost numai spre folosul, dar şi spre cinstea noastră. Aceasta dovedeşte încă o latură frumoasă a sufletului românesc, graţie căreia ai noştri s'au putut bucura de un tratament de favoare: perfecta lor loialitate faţă de Statul căruia aparţineau.

Oricare vor fi fost simţimintele lui intime, pretutindeni poporul nostru a fost mai corect şi credincios, niciodată n’a turburat cu uneltiri urîte rânduiala ţării în cuprinsul căreia se găsea. Şi poate şi de asta, la ziua mare a socotelilor, Dum­ nezeu l-a avut mai deaproape în grija sa cerească.

După 1878, când puterea turcească a fost împinsă mai spre sud şi pe locurile acestea a venit altă stăpânire, a început o eră mai aspră pentru instituţiile noastre, deşi lealitatea po­ porului român trecuse neştirbită în zestrea noului stăpânitor. Şi când ne gândim că la schimbarea stăpânirii ajutasem şi noi cu armatele noastre!

Soarta ne-a pus veşnic în grele dileme. Când am pornit deunăzi să desrobim Ardealul, părea că jertfim Basarabia.

Tot aşa când am pornit război în 1877, câştigam indepen-

-i

i

ŞCOALA ROMÂNEASCA IN TURTUCAIA

75

denţa României, dar agravam prin preschimbările generale ale războiului, destinele Românilor din sudul Dunării. Şi totuşi există o răsplata pentru cugetul drept şi curat! Şi acum, când cei 150 de ani ai eroicei şcoale se come­ morează între fruntariile României, se cuvine să pomenim cu pioasă recunoştinţă, şirul de apostoli cari au întreţinut graiul nostru şi au crescut copiii cu carte românească. Amintim pe lângă dascălii localnici, pe cei ce veneau de aiurea cu toiag de pelerini, adevăraţi rapsozi, care băteau drumurile cu cărţile în traistă, părăsindu-şi liniştea de acasă, pentru a se devota aicea cauzei naţionale. Astăzi nu mai putem prididi de profesorii dela periferie, cari îşi cer detaşarea la centru.

Au fost totuşi vremuri, în care apostolatul nu era o vorbă deşartă şi dascălii din Capitală veneau aci la Turtucaia, în condiţii nesigure şi grele, pentru a nu lăsa să se frângă stâlpul conştiinţei româneşti.

Pe dascălii morţi să-i deştepte pomenirea unui neam care ştie cât datoreşte sacrificiului înaintaşilor. Pentru cei vii, am adus insigne de distincţie şi cinstire. Celor ce vor veni în viitor, nu le-aşi putea spune mai cuprinzător şi mai bine decât rostind această frază: «Urmaţi pilda şi fiţi la înălţimea acelor cari au fost.»

DISTRIBUIREA PREMIILOR «TINERIMII ROMÂNE » Discurs rostit la Ateneu în 29 Maiu 1927.

Participarea mea la această sărbătoare îmi dă prilej de îndoită bucurie.

Mai întâi, fiindcă mă transpune în cea mai frumoasă lume care a fost hărăzită omului: lumea amintirilor. Acum 30 de ani am fost şi eu laureat al Tinerimii şi am venit tot în această sală să primesc răsplata izbânzii mele ’de şcolar.

Dar bucuria cea mai mare este alta: Să văd adunate din toate colţurile ţării vlăstarele cele mai’selecte ale generaţiei ce vine, în mâinile cărora vom trece făclia atunci când mâinile noastre vor slăbi. In comparaţie cu ultima distribuţie de premii la care am luat parte eu — aceea la care fusesem concurent biruitor — acum e lume neasemănat mai multă.

Pe atuncea ţara era mică; Basarabia, Bucovina şi Ar­ dealul se chemau « ţări vecine» şi erau gânduri dureroase.

Ele puteau fi cel mult teme de concurs, astăzi sunt — ce fericire negrăită! — participante active la concurs. Vlaga lor se ducea altădată ca să crească puterea altor ţări şi neamuri, pe când astăzi se revarsă în spre locul ei firesc, în urna sfânta a neamului nostru.

V’aţi adunat în capitala ţării! Faptul acesta va avea consecinţe nepreţuite. Aceia cari v’aţi întâlnit şi cunoscut acum, veţi rămânea legaţi unii de alţii, căci nimic nu uneşte mai trainic pe oameni decât amintirile comune din tinereţe şi copilărie. Aţi venit ca luptărori şi rivali, — plecaţi prieteni şi se va spori astfel măcar c’o picătură solidaritatea naţiei de mâine.

TINERIMEA ROMÂNĂ

77

Aţi venit concurenţi. Viaţa întreagă este un vast şi continuu concurs. Cea mai aspră, cea mai imperativă şi mai esenţială concurenţă — atât cât lumea va rămâne astfel — este aceea dintre popoare.

Dar pentru această concurenţă unde veţi fi mâine cot la cot, pregătiţi-vă, începând — ca exerciţiu — prin a vă concura voi între voi.

Deocamdată vă faceţi umbră unul altuia; mâine veţi întruni umbrele laolaltă, pentru a le proiecta reunite peste neamurile străine care ne stau în cale şi ne duşmănesc.

Vă felicit, domnule preşedinte, pentru râvna şi stăruinţa cu care slujiţi de-atâta vreme această operă preţioasă.

Convins de marea ei utilitate, v’am dat întotdeauna tot sprijinul pe care l-aţi cerut.

Astăzi îmi cereţi ceva mai puţin: să vă ajut la distri­ buirea premiilor şi să încunun pe învingători. O fac cu plăcere, mai ales că atingând creştetul acelora pe cari îi voi încununa, îmi pare că voi pipăi marile rezerve de energie şi gândire ale viitorului nostru naţional.

JPW3?

LA JUBILEUL DE 25 DE ANI IN COMITETELE .

TEATRELOR NAŢIONALE Cuvântare rostită la o masă de sărbătorire, în seara de 25 Ianuarie 1935.

Nu voi căuta 'să măsor cu balanţa obiectivitătii — cu toate că ea nu lipseşte din laboratorul sufletului meu — cuvintele care s'au rostit în astă seară şi elogiile care mi s’au adresat. Nu le judec ca expresie a adevărului, preferând să le iau ca expresie a unui sentiment, a simpatiei efective care s'a îndreptat dela d-voastră către mine. Mai ales că adevărul este adesea foarte greu de fixat, aşa că ne explicăm pentru ce unii filosofi au putut să afirme că adevărul nici nu există, — pe când în schimb sentimentul necontestat există şi, oricât s’ar ascunde şi dânsul sub aparenţe amăgi­ toare, cineva poate să-i descopere mai lesne realitatea lui.

Va trebui să insist mai mult asupra cauzei acestei săr­ bătoriri, deşi am impresia că ea a fost mai mult un pretext decât o cauză. Este vorba de împlinirea a 25 de ani neîn­ trerupţi, într'o funcţiune în care nu se obişnueşte o atare stabilitate. Eu nu am îndeobşte mare evlavie pentru vechime şi am refuzat în decursul vieţii mele s’o iau drept criteriu de valorificare. Totuşi a trebuit să mă supun a fi sărbătorit pentru vechime, pentru aceea pe care am atins-o într’un post, consolându-mă cu ideea că n’a fost singură dânsa care a determinat această masă prietenească. Dar şi afară de asta, ocazia de a parcurge această îndelungă perioadă, cu toate că îmi anunţă melancolic scurtarea firului vieţii, implică şi plăcerea de-a mă purta cu gândul în trecut, de a-mi evoca

M

25 ANI IN COMITETELE TEATRELOR NAŢIONALE

79

vremuri dispărute, ceea ce pentru unele temperamente constituie o reală desfătare. Acum 25 de ani, după cum a amintit colegul meu I. Botez, deşi aveam o pregnantă stampilă juni­ mistă, am fost numit de ministrul Spiru Haret în comitetul Teatrului National din Iaşi. Când mi-a expirat mandatul Mi­ nisterului, am fost ales în acelaşi comitet ca reprezentant al actorilor din Iaşi, de trei ori consecutiv, apoi odată de facul­ tatea de litere a Universităţii ieşene, pentru ca iarăşi Ministerul să-mi dea aceeaşi însărcinare pe lângă Naţionalul din Bucu­ reşti. Străbătând seria acestor mandate reînnoite — şi adaug necerute — şi punând-o în paralelă cu aceea a mandatelor de deputat, am următoarea satisfacţie: pe când în Parlament am dobândit mandatul numai odată în opoziţie şi] de cinci ori fiind la guvern, în comitetul teatrelor, lucrurile s’au petrecut invers, fiind numai odată numit la guvern şi de cinci ori în opoziţie.

Activitatea pe care am desfăşurat-o şi asupra căreia oratorii din astă seară au făcut unele destăinuiri, nu este dintre acelea care să se facă vizibilă marelui public. Comitetul teatral nu este un organ executiv, ci numai consultativ. Iar acţiunea sfătuitorilor — oricât ar fi de norocoasă — rămâne în genere anonimă, mai ales când sentimentul de discreţie al omului îl împiedecă să se laude şi să-şi atribuie sie-şi dispoziţii luate, chiar atunci când ele s’au produs din in­ spiraţia lui. In orice caz, am conştiinţa că 'n marginea atribuţiilor restrânse pe care le fixează legea, mi-am făcut cu zel datoria.

Pasionat de literatura dramatică, unde crezusem în tine­ reţe că voi putea să-mi croiesc un loc mai important, am fost bucuros, după ce am apucat pe alte drumuri, să rămân măcar în preajma şi ’n atmosfera vieţii teatrale, fie şi cu însărcinări minore în Comitetele teatrale. La Veneţia, gon­ dolele, pe lângă gondolierul care le conduce, mai au şi un funcţionar accesoriu.; acela care trage cu o cange gondola lângă ţărm, o ţine lipită până se urcă pasagerul şi apoi o îmbrânceşte în largul lagunei. întotdeauna l-am privit cu

So

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

simpatie pe acest modest personagiu, în genere fost gondolier sau aspirant neizbutit, dar care, cu această funcţiune, are încă posibilitatea să ajute şi dânsul circulaţia gondolelor şi mai ales să nu se depărteze de ceea ce fusese obiectul pasiunii sale. Imaginea aceasta îi vine în minte aceluia care, în lipsă de rosturi principale în mişcarea literaturii dramatice, a fost bucuros totuşi, să rămână atâţia ani dearândul în preajma şi vecinătatea ei.

CENTENARUL SEMINARULUI CENTRAL Cuvântare rostită ca Ministru al Educaţiei Naţionale în Capela Seminarului Central în ziua de 30 Ianuarie 1938.

Un jubileu de o sută de ani, număraţi de o instituţie de cultură, în speţă de o şcoală, este un lucru ce absolut nicăirea n'ar trece neobservat. Un veac de sforţări şi de roade, de tribulaţii şi de izbândă, un lung şirag de dascăli şi de elevi, dintre cari unii au intrat poate în istorie, încununaţi de raze glorioase, — toată această desfăşurare seculară, merită o recapitulaţie, în cadrul unei festivităţi.

Dar mai cu seamă pentru ţara noastră, un centenar de şcoală prezintă un interes deosebit!

O ţară tânără e obiceiul să inspire oarecare neîncredere sub raportul valorii sale culturale, încât noţiunea de cultură pare indispensabil legată de ideea de vechime.

De sigur, ar fi cu mult mai interesant la un popor, aceea ce va săvârşi- el de azi înainte, faţă de ceea ce a înfăptuit până acum. Insă operele viitoare nefiind palpabile şi certe, criteriul valorificării se îndreaptă exclusiv spre frontul realizărilor trecute, aşa că ţările fără vechime culturală sunt uneori pe nedrept socotite aproape ca ţări neculturale.

De aceea, o şcoală cu vârsta de un secol, cu o fericită activitate, este pentru o ţară nouă, ca a noastră, o mărturie dintre cele mai preţioase, un blazon autentic, — aşi zice un steag de biruinţă al năzuinţei noastre spre lumină, — sau ca să trag concluzia consideraţiilor făcute mai înainte, o

82

I. PETROVIC1: MOMENTE SOLEMNE

modestă, dar reală armă de luptă pentru afirmarea unui activ de viaţă culturală, asupra căruia nimeni nu poate să închidă ochii.

Seminarul Central este o şcoală, care a avut suflet deacapul, dovadă că a putut să trăiască şi să se desvolte multă vreme, fără să aibă un corp potrivit.

Cunosc peregrinările necontenite ale acestui seminar, până în pragul secolului nostru, când a izbutit în fine să se instaleze într’o clădire proprie. Adevărată metempsihoză a sufletului acestei şcoli de elită, prin încăperi felurite, când mai scunde, când mai spaţioase, când mai centrale, când mai periferice, — dar rămânând în toată această rătăcire şi în toate aceste întrupări deficitare, falnic, ager şi întreg.

Puţine şcoli ale ţării se pot mândri cu o pleiadă de ab­ solvenţi mai strălucită decât acest seminariu central. Şi nu e vorba — după cum se ştie — numai de elementele distinse care au împânzit treptele ierarhiei bisericeşti. O seamă de savanţi, de profesori, de medici, de jurişti, cari au brăzdat de lumină bolta naţiei noastre, sunt ieşiţi de pe băncile acestui seminariu, unde s’au impregnat de învăţătură creş­ tinească, dar nu de o învăţătură care să dispreţuiască adevărul profan şi care să întoarne ochii dela lumea pă­ mântească, ci de creştinism comprehensiv şi sănătos, care admiră creaţia divină şi nu vrea decât să o încunune cu o geană de desinteresare şi de idealitate, ce ridică pe om deasupra lui însuşi.

Mă îndoiesc să iasă vreodată atâţia creştini din laboratoriile ştiinţei, pe cât au ieşit oameni de ştiinţă dintre zidurile destinate închinării şi educaţiei creştine.

Această educaţie a fost folositoare totdeauna, dar sunt epoci când ea capătă aspectul unei mântuiri: epocile de criză, de descumpănire, de negură şi haos. Aceste vremuri turburi nu le poate stăpâni ştiinţa naturii, ci numai hrana şi disci­ plina sufletului şi nici controversele etice, ci îndreptarul sigur al moralei creştine, decât care filosofia n’a putut să făurească o formulă mai înaltă şi mai neşovăitoare.

CENTENARUL SEMINARULUI CENTRAL

83

Ştiinţa naturii şi — consecinţa ei — desvoltarea vertigi­ noasă a tehnicii, au fost adesea deplorate pentru rezultatele lor funeste şi nimicitoare.

Dar vina nu este a mecanicei, că s’a desvoltat prea repede, ci a sufletului, că a crescut prea încet. Educaţia creştină face tocmai aceasta: nu ne lasă striviţi de împărăţia materiei, ci dimpotrivă, caută s’o domine. Este tocmai ce trebuie vremurilor sbuciumate şi acelora ce şi-au pierdut busola.

N'am vrut să zic cu aceasta că seminarul este singurul tip de şcoală necesar vremurilor noastre. Dar este de sigur unul dintre cele mai potrivite, chiar abstracţie făcând de rolul său profesional. Şi cum altădată şcoala noastră teologică a procurat ţării atâţia specialişti de valoare, dincolo de cariera preoţească, astăzi ar putea să-i făurească cetăţeni cu sufletul smerit şi desinteresat, încadraţi în disciplina Statului, respectoşi de instituţiile ţării, gata de sacrificiu pentru idealuri, care depăşesc egoismul şi ambiţia indi­ viduală.

Pe lângă tot ce a produs odinioară, gândul de ce ar putea să înfăptuiască astăzi această instituţie centenară, îmi umple sufletul de nădejde şi lumină.

Recunoscător împrejurărilor care m'au făcut prezent la această sărbătoare, urez acestei şcoli istorice să se împle­ tească mai departe cu destinul şi cu evoluţia ţării noastre.

6*

LA 30 DE ANI DE CARIERĂ DIDACTICĂ Cuvântare rostită, ca răspuns la discursurile omagiale, în ziua de 13 Februarie 1938.

Intr’o zi ca aceasta de astăzi, cum sunt puţine în viaţa unui om, inima îmi bate altfel, iar gândurile împrăştiate de suflarea unei puternice emoţii se vor strânge şi se vor închega mai anevoie.

Voi regreta mai puţin pentru cele câteva idei pe care aveam dorinţa să vi le împărtăşesc, dar mi-ar părea foarte rău, dacă n’aş găsi cuvintele cele mai potrivite şi mai pline de rezonantă, pentru a mulţumi şi exprima întreaga mea recunoştinţă faţă de iniţiatorii sărbătoririi, precum şi par­ terului de ilustraţii ale ţării care m’au înconjurat la această festivitate.

Parter de prinţi ai cugetării româneşti, care s’au înmănunchiat într’un splendid ansamblu luminos şi alcătuesc faţă de evoluţia vieţii mele, cu etapele ei esenţiale, o gamă com­ pletă care se încadrează între două praguri extreme: pro­ fesori de-ai mei, deoparte, şi elevi de-ai mei, de altă parte.

Au luat cuvântul fostul meu profesor, venerabilul dascăl C. Rădulescu-Motru, apoi un quasi-profesor al meu, d-1 Tzigara-Samurcaş, pe urmă foşti camarazi de studenţie ca Ştefănescu Goangă şi I. F. Buricescu, colegi de carieră cu cari mi-am început dăscălia cam în acelaşi timp, ca Dimitrie Guşti, însfârşit foşti elevi, ca profesorii Narly şi Bădărău, iar la urmă un elev actual, ca tânărul învăţăcel dela Iaşi.

Semănaţi printre aceştia, au mai venit rând pe rând la tribună

30 ANI DE CARIERĂ DIDACTICĂ

85

reprezentanţi emeriţi ai instituţiilor culturale cu cari am vechi legături şi ale căror fire sunt strâns împletite cu firele sufletului meu. Ascultând cuvântările rostite şi înregistrând imaginea oratorilor cari s’au succedat, am avut înaintea ochilor icoana rezumativă a întregii mele vieţi, prinsă în chenarul unei lumini de fulger, dar cuprinzând toate mo­ mentele ei importante, care converg aproape fără excepţie spre rostul meu de profesor, raţiunea principală a existenţei mele, titlul pe care mi l-am făurit eu singur şi de care nimeni nu poate să mă despoaie niciodată.

Aţi fost înştiinţaţi de comitetul organizator că este vorba de-o sărbătorire a 30 de ani de carieră didactică. Re­ cunosc că din punctul de vedere al calităţii oficiale, ori să zic bugetare, nu număr ca profesor decât 30—31 de ani.

Dacă ar fi să adaug însă şi profesoratul neoficial, cariera mea de profesor e aproape tot aşa de lungă cât şi viaţa mea.

Din copilărie mă văd învăţând pe camarazii mei de vârstă abecedarul, pe care o conjuctură favorabilă m’a făcut să-l învăţ înaintea vârstei reglementare. Puneam toate insisten­ ţele să-i învăţ a ceti şi scrie, după cum mai târziu, dealungul vieţii mele de şcolar, nu mă lăsam rugat prea tare să fac temele altor camarazi. Am simţit curând bucuria de-a împărtăşi şi pe alţii de cunoştinţele mele şi tot ca prevestirea unei însuşiri de profesor consider plăcerea timpurie de-a împărţi recompense celor meritoşi sau pedepse celor recal­ citranţi, pe care le distribuiam, de sigur, potrivit mijloacelor copilăriei: zaharicale pentru unii şi bătăi pentru ceilalţi.

Tot în cadrul vocaţiei de profesor, voi semnala des­ fătarea sinceră pe care o simt şi am simţit-o totdeauna faţă de orice sclipire de talent, faţă de orice scânteiere inte­ lectuală. In acest domeniu eu nu am cunoscut invidia sau gelozia şi nu există tânăr bine înzestrat, în drumul căruia să mă fi pus deacurmezişul, după cum pururea am sprijinit din toate puterile eforturile celor tineri pentru a se înălţa.

E poate trăsătura morală pentru care simt orgoliul cel ihai deplin.

’

86

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

Cu toate că sărbătorirea de astăzi se raportă la cele trei decenii de profesorat, s’a vorbit totuşi în cuvântările ţinute şi de ipostaza mea de scriitor în domeniul filosofiei.

Neapărat că nu mă voi rosti în această chestiune decât cu cea mai mare rezervă, restrângându-mă la fapte externe, unde aş putea aduce unele informaţii şi unele precizări.

Atunci când am început eu să scriu articole şi studii filosofice, mediul cultural al ţării noastre era altul decât azi, nu exista la noi o atmosferă, un interes real pentru studiile speculative, nu se putea vorbi de-o mişcare filosofică autohtonă şi nu existau, fireşte, nici periodice de specialitate.

Nu uit că d-1 Rădulescu-Motru se afirmase încă de atuncea, iar unele din lucrările sale — în deosebi acelea ce se atingeau de problemele practice — găsiseră un bloc de cetitori. Dar stima de care se bucura d-1 Motru era un patrimoniu personal şi netransmisibil, aşa că în general domnea indiferenţă pentru scrisul filosofic.

In aceste împrejurări ingrate am început să scriu articole şi studii filozofice, cu pasiune, cu încăpăţânare, cu conştiinţa vagă a unui misionarism, deşi aveam inabilitatea de-a alege temele cele mai aride (Teoria Noţiunilor, Probleme de logică, etc.), făcând însă statornic sforţări de exprimare clară, ca unul cc am avut totdeauna convingerea că adâncimea filo­ sofică nu poate fi în funcţie de nebulozitate.

Am început să secondez activitatea publicistică a d-lui Rădulescu-Motru, tenace şi pasionat, şi îmi dau seama că noi împreună, cu puteri de altfel neegale, am fost cei dintâi pionieri care am ros stânca indiferenţei publicului pentru scrierile filosofice.

Aşi putea chiar să afirm că apariţia mea în arena publi­ cistică, Ia cam un deceniu în urma profesorului meu, a servit d-lui Motru pentru a scoate revista « Studii filosofice », în toamna anului 1907. Până atunci titlul acesta de « Studii filosofice », alcătuia un frontispiciu pentru scrierile sale perso­ nale şi, natural, că spre a-1 transforma în titlu de revistă, îi tre­ buia d-lui Motru cel puţin încă un colaborator, cu care să

30 ANI DE CARIERA DIDACTICA

«7

alterneze pe sumar. îndată ce i-am stat eu la dispoziţie, a şi scos primul număr la data arătată, cu articole de noi amândoi.

Această revistă sfielnică a fost originea periodicului de astăzi: «Revista de Filosofie». început modest, albie îngustă de pârâiaş, care s’a adâncit şi lărgit cu timpul, pentru, ca primind ulterior numeroşi afluenţi, izvorul să devină râul cu ape bogate care fecundează în ogorul culturii româneşti.

S’a mai vorbit la această festivitate şi despre lucrările mele filosofice personale, despre felul în care sunt scrise şi gândite, despre numărul şi ecoul lor. Aci trebuie să fac o • mărturisire. Lucrarea mea de sinteză filosofică, expresie a fiinţei mele celei mai intime, aceasta n’a apărut încă. Şi dacă cutez să anunţ această lucrare, e pentrucă în opera mea filosofică de până acum — prolog al aceleia ce va veni — se găsesc numeroase indicii şi elemente, pentru o sinteză viitoare, lucru pe care l-au observat şi alţii, îndemnându-mă să merg până la capăt şi să înfăptuiesc aceea ce se întrevede lămurit. Dar am mai anunţat această sinteză, cu ton de certitudine neşovăitoare, mai ales pentru că jumătate dintr’însa este deja compusă, ba chiar dată la iveală, în forma provizorie a unor comunicări academice, făcute în străinătate.

Opera aceasta nu este deci o fantomă, ci o realitate în parte împlinită.

Dacă zilele mi se vor prelungi mai mult, sper, după această sinteză teoretică, să public şi o sinteză de filozofie practică, în care să condensez experienţa mea de viaţă şi să arăt modul în care văd eu că se angrenează pornirile ideale ale umanităţii cu asprimile brutalităţii realiste.

Dar văd că încep să mă pierd în negurile viitorului, ceea ce e chiar mai periculos, decât să cutreeri prin mean­ drele trecutului! Orele sunt destul de înaintate şi înţeleg că trebuie să curm zborul acestei cuvântări, oricât de greu mi-ar veni să lepăd din mână firul de aur al zilei de astăzi, cu care n'am să mă mai întâlnesc niciodată! Căci orice s’ar zice, cu terminarea acestei festivităţi, este o pagină din viaţa mea care se întoarce definitiv, ba chiar mai mult decât

88

T. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

atâta, e un capitol care se încheie, capitolul cel mai întins şi cel mai plin de vrajă al existenţei mele. Cartea vieţii e posibil să mai aibă file pentru mine şi nădăjduesc să mai scriu şi alte capitole, poate chiar mai febrile, pentru că de-acum înainte nu mai am vreme de aşteptare şi nici timp de pierdut.

Dar oricum, tomul vieţii se desparte în două de semnul implacabil al acestei zile de jubileu. E, deci, natural ca o undă de melancolie să se coboare asupra sufletului meu, deşi o cred trecătoare, pentru că de mâine sunt convins că mă vor lua din nou în stăpânire, elanul de muncă şi simţul datoriei.

Munca şi datoria alcătuesc un climat cu care m'am obişnuit . de mult şi care conţin rezerve inepuizabile de mulţumire sufletească, menite chiar să ţie locul altor izvoare de fericiri, când acestea au dispărut. Iar în momentele acestea, când hotărîndu-mă să termin, trebuie să mă despart de d-voastră, făgăduesc că din atmosfera acestei festivităţi înălţătoare, sufletul meu nu va extrage umbre de melancolie pentru finalul capitolului încheiat, ci mai de grabă tonicul de energie pentru a începe un nou paragraf.

I

IN CINSTEA LUI A. C. CUZA Cuvântare rostită la Ateneul Român în ziua de ii Aprilie 1937.

Ca vechi profesor al Universităţii din Iaşi şi, timp de două decenii, coleg la această instituţie al sărbătoritului de azi, am fost poate în măsură să văd unele lucruri care au scăpat altora şi să destăinuiesc cu prilejul acesta unele fapte pe care le ştiu mai bine decât alţii.

In timpul când, modest diacon al specialităţii mele, am început să oficiez şi eu la Universitatea ieşană, am găsit în cuprinsul acestei şcoli superioare câteva focare de lumină, care stârneau interesul şi adunau ucenicii: cutare istoric celebru, care cutreierase în lung şi în lat câmpul istoriei na­ ţionale, coborîse chiar dedesubtul lui pentru a găsi funda­ mentele cunoştinţei istorice şi tocmai se pregătea să urce pe catedra unei mari universităţi străine, ceea ce pe atunci era cu totul neobişnuit; cutare avocat ilustru, cu glas de . sirenă şi cu ţinută de semeţie aristocratică, iscusit să dea o formă ademenitoare chiar nestatorniciilor şi capri­ ciilor sale de moment; cutare sociolog cu trecut revoluţionar, cu unghere obscure în sufletul său, dar cu amplitudine inte­ lectuală necontestată; cutare filolog impetuos, burduf de ştiinţă şi ascet al investigaţiei neobosite; în sfârşit, cutare filosof solemn, cu lecţii studiate şi clare, ale căror perioade se depănau, în faţa ascultătorilor, cu perfecţia unei pianole mecanice...

Oameni cari ieşeau din comun şi contribuiau fiecare la bunul renume al Universităţii, ultimă incintă a vieţii spi-

90

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

rituale, într’o metropolă diminuată, faţă de vechile ei rosturi şi de marele ei trecut.

In seria acelor dascăli, oricum interesanţi, d-ta, scumpe sărbătorit, aduceai o notă în plus. Nu-i ofereai Universităţii ieşene numai un spor de strălucire, prin razele unei inteli­ genţe vii şi fosfore:cente, ci îi mai procurai acestei instituţii ş’un alt aspect, mai preţios: o făceai să capete o persona­ litate. Graţie activităţii d-tale profesorale — completată aşa de unitar şi prin activitatea de publicist — Universitatea ieşană dobândea o fizionomie mai precisă, pregătind în uzinele ei o doctrină, care avea să fie evanghelia viitorului apropiat, osebit de faptul că această instituţie continua, prin d-ta, vechile tradiţii ale laşului, care n’au fost contem­ plaţia pură, fie dânsa oricât de nobilă şi de înaltă, ci lansarea de directive spirituale, pentru călăuza practică a întregului neam.

Instruit în şcoala literară a << Junimei», care şi-a îndeplinit şi ea o foarte însemnată misiune, dar mai mult faţă de-o altă etapă a evoluţiei noastre, — unanim sărbătoritul de astăzi a depăşit concepţia socială junimistă, ancorând la un naţio­ nalism apăsat şi intransigent, dar păstrând, din punctul de vedere al metodei, armele junimiste: cunoaşterea temeinică a faptelor şi prezentarea lor într’o logică de fier.

Nu putem şti care va fi înfăţişarea omenirii la apogeul desvoltării sale, şi am putea împărtăşi mai departe speranţa generoasă a visătorilor că, până la sfârşit, omenirea va oferi priveliştea înţelegerii, înfrăţirii şi a păcii. Idealul umanitarist nu încetează să-şi exercite atracţia şi vraja sa creştinească.

Dar, după cum la indivizi, lucruri potrivite la o vârstă sunt complet primejdioase la alta, tot asemeni la popoare, idei recomandabile la o etapă a desvoltării lor pot fi deadreptul vătămătoare la altă etapă, sau, pentru a vorbi mai precis, ideile umanitariste, cu limitarea egoismului naţional şi cu îndemnul la uitarea de sine, pot fi bine venite la popoarele pe deplin cristalizate, dar foarte dăunătoare la acelea în curs de cristalizare, susceptibile prin chiar aceasta de-a fi împie­ decate în cristalizarea lor.

F A. C. CUZA

91

In momentul de faţa, poporului nostru i se impune, fără şovăire, imperativul naţionalist, pentru a-şi închega pe deplin notele deosebitoare ale specificului său şi pentru a aşeza sigiliul lor între hotarele geografice pe care soarta ni le-a hărăzit. O cere deopotrivă instinctul nostru categoric, desfăcut de tovărăşia unei indolenţe pernicioase, precum o cer şi tratatele de pace care au prezidat la înfăptuirea României întregite, tratate care au desfiinţat babilonia poliglotă a statului austronngar, pentru a se crea expres state naţionale, iar nu pentru a se întreţine aceeaşi babilonie mai departe...

Venerabilul octogenar de astăzi are meritul suprem (vedeţi, d-le Cuza, epitetul de suprem vi se cuvine în multe privinţe) de-a fi întrevăzut de mult şi cu o implacabilă siguranţă, în ce loc se găseşte pe cadranul timpului, limba destinului nostru şi de-a fi elaborat o riguroasă doctrină naţionalistă, care se desfăşoară în silogisme stringente, pe care un tratat de geometrie i le-ar putea invidia. De sigur, caracterul in­ transigent al doctrinei sale a făcut ca autorul ei — deşi a activat continuu în politica militantă — să nu fie utilizat până acuma niciodată la guvern, acolo unde se socoate în deobşte că mlădierea şi compromisul ar fi însuşirile esenţiale.

Alexandru Cuza nu a cârmuit încă ţara aceasta, dar cel puţin constatăm, din zi în zi tot mai tare, cum partidele politice îi împrumută idei, chiar formaţii din acelea care stau pe poziţii complet heterogene şi continuă să-l conteste cu înverşunare. Faptul acesta e, în orice caz, semnificativ: el dovedeşte că a venit vremea, când convingerile lui Cuza, odinioară ideile unui om izolat, au devenit axiome pentru toată lumea cu milă de ţară şi cu răspundere faţă de neam.

A fi văzut cel dintâi şi-a fi rostit cu îndărătnicie, aceea ce acuma văd şi alţii şi afirmă aproape toţi, acesta nu este cel mai mic merit al sărbătoritului de astăzi, pildă rară — şi asta nu numai la noi, ci oriunde — de clarviziune şi tenacitate.

In ocazii ca acestea nu se subliniază numai merite, ci se fac şi urări. Limba mă ispiteşte să spun sprintenului şi agerului bătrân: Destinul care ţi-a dăruit atâtea însuşiri,

92

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

ca- în istoria neamului nostru să rămâi nemuritor, — ar putea să-ţi acorde şi-o graţie mai mică: să ajungi centenar. Dar ştiu că pentru un om ca sărbătoritul de astăzi, anii nu preţuesc decât în funcţie de idei şi de luptă pentru ele. De aceea, urările mele de viaţă îndelungă se raportează la dorinţa ca să se bucure cât mai mult de triumful ideilor sale, care, atâta timp comprimate, se ridică acuma ca un val nebiruit. Şi aşi mai adăuga încă o legitimă urare, pentru un lucru ce i se cuvine: Pe lângă atâţia cari se vor îmbulzi să-i în­ făptuiască ideile aevea, să aibă şi el dreptul de-a veghea însuşi odată şi de-a controla el singur cinstita aplicare a lor.

'

CUVÂNT LA MOARTEA REGINEI MARIA Cuvântare rostită în şedinţa Academiei Române dela 16 Septemvrie 1938.

In intervalul dintre şedinţa precedentă şi aceasta de azi, pe la mijlocul verii, cronica naţiei noastre a trebuit să în­ semne pe o pagină sortită la durere, un eveniment de o tristeţe covârşitoare: a încetat din viaţă Regina Maria.

Jalea s’a lăsat adâncă dela un capăt la altul al ţării, jale sinceră, spontană, care n’avea trebuinţă ca să se producă nici de consemnul poruncii, nici de ipocrizia convenţiei.

Fiecare îşi aducea înduioşat aminte de momente din viaţa acestei femei superioare, care n’a fost o regină, ci a fost Regina prin excelenţă, — şi în gândul fiecăruia se amestecau amintiri de gesturi eroice cu icoane de ţinută împărătească, iniţiative bărbăteşti, cu apariţii de superbă graţie feminină sau cu pagini meştere de literatură romanţioasă, aspecte de energie neînfrântă, cu altele de gust delicat şi fin, care s’a arătat în atâtea împrejurări şi în atâtea domenii, vădindu-se până la ultimele-i zile, când a cerut să se înlocuiască la funeraliile sale pânzele cernite ale doliului tradiţional, cu o culoare mai senină- şi mai împăcată.

Cu tot răgazul pe care I l-a îngăduit destinul să săvâr­ şească fapte mari şi să lase în istorie definitive brazde lumi­ noase, toţi supuşii Ei, din ţara aceasta, au avut sentimentul penibil că a murit prea de timpuriu, şi poate tocmai de aicea o impresie de căinţă, că n’am iubit-o destul sau că dragostea noastră nu I-a fost arătată în deajuns.

■ 94

I. PETROVICI. MOMENTE SOLEMNE

Izbucniri curate de iubire adâncă, s'au produs însă în toate straturile populare, în momentul în care sufletul i s'a stins, fără osebire între vechile ţinuturi care au cunoscut-o din strălucitoarea-i tinereţe, şi noile provincii, care au do­ bândit putinţa să trăiască nestânjenite emoţiile noastre comune, şi prin sforţările neşovăitoare ale acestei mari Su­ verane, trainic şi pururea integrată în conştiinţa neamului românesc.

Academia Română, atât ca parte, cât şi ca proeminenţă a naţiunii, a împărtăşit viu durerea colectivă, care şi-a avut culminaţia firească în decursul zilelor îndoliate dela stingerea Reginei, până la coborîrea raclei sale regeşti în cripta mănă­ stirii dela Argeş, lângă mai de mult adormitul şi în veci neuitatul Ei soţ, Regele Ferdinand I-iu. Dar Instituţia noastră trebuia să rostească simţimintele sale în chip deosebit, la cea dintâi şedinţă, faţă de trecerea la cele veşnice a Reginei Maria, care a fost membră de onoare a Academiei, scriitoare valoroasă, deopotrivă de înzestrată pentru a făuri poveşti imaginare, pentru a-şi istorisi viaţa sa proprie cu cea mai realistă sinceritate, sau pentru a descrie colorat şi pitoresc plaiurile patriei sale adoptive, cu care s’a contopit aşa de strâns, în fine, ca să pomenesc de cea mai însemnată ipostază, suverana luptătoare pentru un ideal de întregire naţională şi care în mijlocul furtunilor pustiitoare n’a lăsat să se scoboare nici steagul aspiraţiilor, nici flamura speranţei. închinarea Academiei Române se îndreaptă cucernic către Umbra majestoasă a Aceleia care a fost simbolul cel mai elocinte al unor ani de sbucium glorios şi pe care s'o petrecem cu gândul încă odată, în tăcerea câtorva momente de re­ culegere.

LA INAUGURAREA MONUMENTULUI LUI DUILIU ZAMFIRESCU Cuvântare rostită la Focşani, din însărcinarea Academiei Române, în ziua de 25 Iu?iie 1939.

Academia Română nu putea să lipsească dela această cinstire meritată pe care o aduce memoriei lui Duiliu Zamfirescu, oraşul copilăriei sale şi păstrătorul osemintelor lui.

Figura care învie astăzi înaintea ochilor noştri, a fost, în vremea fiinţării sale pământeşti, una din strălucirile cele mai pure, în constelaţia de talente a generaţiei de după Eminescu. rămasă cu sarcina strivitoare să acopere golul prematur al soarelui stins, — e vorba de constelaţia care s'a putut achita cu destulă onoare, cuprinzând câteva lumini autentice, ca Delavrancca, Coşbuc, Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu.

Poet cu versuri şlefuite şi armonioase — un Benvenuto Cellini, care lucra cu materialul amestecat al limbii, dar pe care a izbutit să-l toarne în tiparele unor fine bijuterii — prozator cu fraza îngrijită, dar fără a lăsa nicăirea urme de sforţare şi fără a căuta cu ostentaţie întorsături inedite ce întunecă sensul şi transformă frazele în ghicitori, Duiliu Zamfirescu s'a fixat mai presus de toate în literatura ro­ mână ca autor de romane izbutite, fiind aproape ctitor al romanului românesc.

Ca unul a cărui memorie se întinde pe mai multe decenii, pot să certific, cu aduceri aminte proprii, că a fost o vreme când buna societate românească, amatoare zeloasă de ro­ mane străine, nici nu voia să audă de roman românesc,

90

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

pe care aproape nu-1 socotea posibil. Se admitea la urma urmei poezie românească, mici piese de teatru autohtone şi cel mult schiţe sau nuvele, dar fără gând să se avânte cineva la roman.

Este meritul lui Duiliu Zamfirescu, nu de a fi scris cele dintâi romane româneşti, (căci nu pot uita între altele mi­ nunata încercare a lui Filimon), dar de-a fi scris la noi cele dintâi romane realmente cetite, care au reuşit să spargă vraja ucigătoare a scepticismului în puterile noastre de creaţie, cel puţin faţă de acest gen literar, pe care mulţi îl socotesc rezervat ţărilor de cultură mai veche.

Câteva din operele sale epice, ca romanele «Viaţa la ţară » şi «Tănase Scatiu », au avut numeroase ediţii, pro­ vocând uimirea autorului însuşi, care ne confirma cu o mirare aproape încremenită, scriind acum un sfert de veac într'o prefaţă ocazională, că s’au «tipărit şi s’au vândut 37.000 de exemplare din « Viaţa la ţară», iar fericitul d-1 Alcalay vrea să tipărească alte 7 mii ».

Că d-1 editor a fost mulţumit, de aceasta nu se îndoieşte nimeni. Dar mai ales se poate socoti fericită istoria noastră literară, care înregistrează o adevărată revoluţie în menta­ litatea publicului nostru, convertit prin romanele lui Duiliu Zamfirescu, la încrederea durabilă în romanul românesc.

Acest rol de întemeietor şi deschizător de eră nouă, face ca opera de romancier a scriitorului astăzi comemorat, să predomine în multipla sa activitate literară celelalte ogoare pe care le-a cultivat, nefiind de altfel nicăirea mediocru sau banal, ci pretutindeni subţire şi interesant, chiar în piesele sale de teatru, unde succesul său — totdeauna onorabil — n’a atins totuşi entusiasmul care asvârle cu flori în autor — aşa precum îşi închipuia dânsul, în poezia inspirată « Către C-leobul», că ar fi procedat faţă de Sofocle, dacă ar fi avut norocul să trăiască în Atena antică şi să asiste la tragediile lui geniale, de pe treptele de marmoră ale teatrului neacoperit.

Nu este acum momentul să stârnesc asupra paralelei dintre structura operei şi înfăţişarea omului, pe care am avut cândva bucuria de a-1 cunoaşte personal.

DUILIU ZAMFIRESCU

97

Voi spune totuşi, că o însuşire pururea prezentă în opera literară a lui Duiliu Zamfirescu — poezie sau proză — o regăseam statornică şi impresionantă în toată ţinuta şi comportarea lui zilnică. Toţi aceia cari au avut norocul să-l apropie pe Duiliu Zamfirescu, vor recunoaşte fără greutate că această însuşire dominantă era eleganţa. O eleganţă naturală, com­ binată cu-un orgoliu bărbătesc, care nu se ascunde şi nu se reneagă, îi dădeau aere superbe şi adeseori te gândeai fără voie, cât de bine ar fi îmbrăcat un costum de secol această mândreţe de om şi îl vedeam succesiv apărând — şi deo­ potrivă de bine — fie în zalele cavalerului, fie cu cisma răsfrântă a muşchetarului, fie în danteluţele şi panglicile oamenilor de curte din al XVII-lea şi al XVIII-lea veac.

Fără să aibă la spatele lui o veche nobilime, un lung şirag de strămoşi aristocraţi, omul acesta a izbutit, printr’o norocoasă alcătuire naturală şi printr’un simţ estetic nea­ dormit, să realizeze în persoana lui o supremă eleganţă de atitudini şi de prezentare, dar o eleganţă virilă, care echi­ librează galanteria prin orgoliu şi care îl făcea să deteste manierele efeminate ale altor eleganţi mai celebri, ca scriitorii Pierre Loti sau Gabriele d'Annunzio, pe cari îi cunoscuse de aproape în cariera lui diplomatică şi de cari nu se putuse sufleteşte alipi.

Preocuparea de armonie estetică stăpânea suveran su­ fletul lui Duiliu Zamfirescu şi pe ea o vedem strecurându-se în toate împrejurările, colorând cu nuanţe proprii, chiar sentimente eterogene, cum a fost, de pildă, patriotismul, foarte puternic în sufletul acestui adevărat român, care şi-a iubit tara cu pasiune şi care în mijlocul splendorilor străi­ nătăţii, îi ducea dorul nepotolit şi în parte, pentru a o simţi mai aproape de sine, a început să scrie pe meleaguri depărtate, seria de romane în care îi evoca înduioşat peisajele, îi zugrăvea societatea şi îi ridica încrezător flamura idealurilor ei veşnice...

Descriind societatea românească, era natural, în clipa când îşi arăta preferinţele sale, ca omul îndrăgostit de armonie

98

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

estetică, să-şi exprime simpatia sa întreagă pentru clasele armonice şi cu un echilibru stabilit: clasa veche boierească şi clasa ţărănească, ambele cu configuraţia lor specifică, şi să deteste exemplarele de transiţie, cu desechilibru şi fără unitate lăuntrică, aşa cum sunt parveniţii, caricaturi hidoase şi respin­ gătoare, de felul acelui Tănase Scatiu, fixat pentru totdeauna în fresca tipurilor noastre, de talentul lui Duiliu Zamfirescu.

De sigur, şi între cele două clase armonioase, scriitorul nostru face distincţii, simţindu-se mai depărtat de ţără­ nime, pe care fireşte, o apreciază şi a cărei importanţă o recunoaşte, subestimându-i însă unele creaţii sufleteşti, cum a fost cazul cu « Poezia Populară », în care a observat prea mult simplicitatea şi stângăciile sale, închizând ochii prea lesne asupra altor valori.

Oamenii mari pot greşi şi dânşii, dar umbra greşelilor nu poate să întunece focarul de lumină, pe care, la Duiliu Zamfirescu îl alcătueşte preţioasa sa moştenire literară de o nobilă ţinută şi de o admirabilă acurateţă.

Poate această moştenire ar fi fost şi mai întinsă, dacă viaţa lui s’ar mai fi prelungit, fiindcă, fără să fi murit tânăr, s’a stins totuşi pe neaşteptate şi în deplina întregime a for­ ţelor intelectuale. Sunt contemporani de-ai lui, cari trăiesc şi astăzi, ajunşi, ce e dreptul, la vârsta patriarhilor, în jurul a optzeci de ani, etate pe care nu ştiu dacă trebuie să re­ gretăm că n’a ajuns-o şi Duiliu Zamfirescu, de teamă ca splen­ dida lui icoană de cavaler să nu se fi alterat cu tonuri obosite şi cu inevitabile scăderi, mai puţin supărătoare, de sigur, la aceia care n’au fost falnici niciodată.

Oricum, îmi amintesc de jalea tuturor prietenilor şi a cercurilor noastre intelectuale, când s'a aflat într'o zi de vară— acum şaisprezece ani — de moartea venită ca un trăznet a eminentului scriitor, aflat într’o excursie de plăcere la mănăstirea Agapia, unde într’o seară, clopotele turlei, obişnuite să cheme la reculegere şi la rugă, înştiinţau acuma triste sfârşitul unui om de elită, fulgerat fără veste şi prăbuşit în nefiinţă.

DUILIU ZAMFIRESCU

.99

Primisem atunci din partea unei asociaţii politice, însăr­ cinarea să vorbesc în ziua şi la locul înmormântării, omagiind pe scriitorul şi prietenul dispărut. A trebuit să trec altuia delegaţia din cauza unor împiedecări pe care nu le-am putut înlătura. Cu toată realitatea obstacolelor, care mi se puseseră în cale, am rămas totuşi cu un fel de căinţă. De data aceasta, Academia Română îmi dă prilejul să rostesc, tot aicea pe Milcov, în numele ei, închinarea sinceră a sufletului meu faţă de meritele deosebite ale ilustrului fiu al ţării, trecut de mult din rândurile celor vii. Şi dacă n’am putut odinioară să întovărăşesc la groapa locuinţei veşnice rămăşiţele lui Duiliu Zamfirescu, cel puţin iau parte astăzi la solemnitatea învierii sale, sau mai exact la confirmarea faptului indiscutabil că Duiliu Zamfirescu n'a pierit întreg şi că Eternitatea a aşezat în firidele sale cea mai largă parte din frământarea şi opera lui pământească.

7*

OCTAVIAN GOGA Cuvântare rostită la microfon, în seara de 14 Mai 1938.

Cred că trebuie să înlocuiesc, de data aceasta, apelativul cu care mă adresam de obicei la Universitatea-Radio acelora cari presupuneam că mă ascultă şi să rostesc cuvântul sumbru, consacrat împrejurărilor funebre, zicând: Mult întristaţi ascul­ tători. Este drept, rămăşiţele fizice ale lui Octavian Goga nu mai sunt deasupra pământului şi lopata groparului a aşternut ţărâna proaspătă, pe care a şi început s’o niveleze scurgerea a două nopţi şi două zile. Viaţa îşi reia nepăsătoare cursul şi, poruncindu-ţi să te gândeşti cu luare aminte la ceea ce va fi mâine, nu-ţi prea lasă răgaz să întârzii în palida lume a trecutului. Prietenii cei mai intimi ai aceluia care a plecat dintre noi, au şi dânşii, pentru a rămânea credincioşi tocmai memoriei sale, datoria stăpânirii de sine şi cumpănirea lim­ pede a lucrurilor, cu atât mai mult cu cât lumina conducă­ toare a geniului sau n'o mai avem la îndemână, pentru orice împrejurare şi pentru orice amănunt. Şi totuşi lovitura a fost prea mare, catastrofa prea cumplită pentru toată suflarea neaoşă a ţării, pentru ca să-mi închipui că jalea obştească e sfârşită şi că te poţi gândi la Goga, câtăva vreme încă, fără tremur în suflet, fără lacrimi în ochi. Ne aflăm încă în turburarea nemicşorată a celor dintâi impresii, săl­ batec de dureroase, ne găsim tot sub imperiul aceleiaşi revolte, care nu poate înţelege, cu logica noastră omenească, pentru ce securea morţii l-a ales tocmai pe acest om superior, însufleţit de atâta credinţă şi de atâta tinereţe, cu atâtea

OCTAVIAN GOGA

101

virtualităţi creatoare, nimicite într’o clipă şi pentru tot­ deauna.

Nu, draperiile de doliu nu s’au ridicat din suflete, iar în adâncul inimilor noastre, imaginea lui Goga n’a fost coborîtă sub cripta de umbră întunecată, de unde nu mai turbură şi nu mai cutreieră drumurile simţirii. Am putut, deci, spune fără afectare şi fără artificiu: Mult întristaţi ascultători!

Nu şovăiesc a crede că mă aflu în primele rânduri ale acelora cari l-an admirat şi iubit pe Goga şi cari nu-1 vor uita niciodată. Am fost conştient că toate pretenţiile fiinţei mele spirituale şi toate modalităţile de strălucire pe care eu le concepeam, şi-au avut rând pe rând, în contact cu personalitatea lui excepţională, ceasurile lor de satisfacţie şi de încântare. Căci spiritul acestui om de elită nu scânteia numai într’o direcţie, ci era o jerbă bogată de însuşiri, o gamă completă de posibilităţi numeroase, capabil să uimească deopotrivă pe diferite planuri şi să se pue la dispoziţia colec­ tivităţii pentru variate servicii şi multiple înfăptuiri. El putea îndeplini singur lucruri care păreau destinate să ceară concursul a foarte mulţi, fiindcă avea atâtea ipostaze, una mai splendidă decât alta. Până şi ’n specialitatea mea, pentru care nu se pregătise, avea adesea admirabile viziuni pătrun­ zătoare, încredinţându-mă printr’însul încă odată, că filosofia este mai puţin o specialitate, cât un mod de a privi, pe care îl ai sau nu-1 ai dela natură, ori din voia lui Dumnezeu.

Fireşte, cel dintâi tribut de admiraţie, prima smirnă aprinsă a fost pentru marele poet. Poezia lui Goga a rămas o poezie personală, de-o neobişnuită energie virilă. Nu ai niciun moment în minte imaginea harpei sau a lirei, ci a unui bucium care umple văile. Sau, transpusă în icoane vizuale, nici vorbă să te gândeşti la sclipiri diamantine, ci mai de grabă la acele focuri care se aprindeau pe culmi odi­ nioară, din colină în colină, pentru a vesti, fie ceasuri de primejdie, fie izbândirea biruinţei.

te?

102

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

Goga nu a conceput oficiul poeziei ca un loc de refugiu pentru deziluziile vieţii. Poezia pentru dânsul era un in­ strument de acţiune, o trâmbiţă de raliere. De aici o sta­ tornică depăşire a individualului, o preferinţă a temelor colective, a suferinţelor obşteşti, aşa de frumos exprimată în următoarea strofă programatică: Alungă patimile mele Pe veci strigarea lor o frânge Şi de durerea altor inimi Invaţă-mă pe mine-a plânge.

Nu rostul meu, de-apururi pradă Ursitei maştere şi rele Ci jalea unei lumi, părinte Să plângă 'n lacrimile mele.

Glasul lui Goga a fost craterul prin care a izbucnit în afară pojarul din măruntaele mulţimii, făcând-o să se mire singură de flacăra ce închidea într’însa şi să ’nţeleagă datoria de-a păşi vitejeşte la faptă.

Poezia lui Goga a pregătit revendicările neamului nostru, sfârtecat şi intimidat de vitregia vremurilor. Dar, dela această pregătire iniţială până la acţiune, era încă distanţă. Mai existau o serie de inele de pregătire mai prozaică, în care viziunea poetică trebuia să lase locul spiritului analitic şi consideraţiilor mai practice, — dar care totuşi nu puteau fi puse în mişcare decât de entuziasmul unui fanatic şi de elanul unui vizionar. Goga păşi astfel în arena politică, încadrând poeziile sale învăpăiate, de superbe articole zia­ ristice şi de cuceritoare cuvântări. Aceia cari, în sărăcia su­ fletului lor erau bucuroşi să aibă o singură aptitudine ono­ rabilă, nu voiau să admită în ruptul capului că pe deasupra talentului poetic care se impusese tuturora, bardul dela Răşinari putea să mai aibă şi calităţi de om politic. De aci strigăte nevolnice de: înapoi la poezie, strigăte care s’au continuat încă multă vreme, invocându-se teoria diferen­ ţierilor individuale, teoria invidioasă care nu îngăduie nimă-

OCTAVIAN GOGA

123

nuia să aibă mai multe talente, din moment ce atâta lume nu are măcar unul. Doar Dumnezeu e drept şi nu poate împinge inegalitatea până într’atât! Şi totuşi, poetul care era invitat insistent să nu se încurce în proza politică, ce ar reclama alte calităţi decât potri­ virile de silabe, fie ele oricât de magistrale, s’a dovedit superior atâtora cari nu ştiau să facă nici versuri, iar în viaţa publică se pricepeau cel mult la intriga măruntă sau la rutina lipsită de curaj. Anii neutralităţii şi ai războiului au pus în evidenţă şi larga sa comprehensiune, şi excelenţa politicii sale militante, iscoditoare, abilă şi neobosită-.

Contribuţia lui Octavian Goga la Unirea cea mare şi la ştergerea graniţelor provinciale, e un lucru care nu se mai discută. In catedrala României întregite, chipul său îşi are, pe zidul rezervat ctitorilor, locul său indiscutabil şi bine meritat.

Dar, odată terminată construcţia României nouă şi schelele retrase, poetul a fost invitat cu politeţe şi cu toate onorurile, să se întoarcă la literatură, rămânând să păstreze, de sigur, şi nimbul patriotic, pe care nu cuteza să i-1 zmulgă nimeni. Dar ce să-şi piardă vreme, el cu administrarea noului edificiu şi cu mărunta lui gospodărie ?

Cine a umblat însă în străinătate, ştie că marile catedrale, oricare ar fi vechimea lor seculară şi oricât ar fi de trainice, au schele în permanenţă. întreţinerea încăperilor lor vaste nu se poate reduce niciodată la măturat şi lustruit. întot­ deauna mai este de lucru şi lucru greu care reclamă meşteri, nu oameni de serviciu. Octavian Goga a înţeles să-şi continue rostul său politic şi a rămas în arena de luptă cu largi proiecte de prefacere şi cu mijloace de seducţie cum posedau puţini.

Dispunea pentru a convinge, atât de elocvenţa tribunului de mase, care găsea formule fulgerătoare, fără a jertfi logica discursului, ale cărui articulaţii aveau înlănţuiri geometrice, carteziene; după cum mai avea la dispoziţie şi darul con-

IO4

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

versaţiilor individuale, unde cu vioiciunea, verva sprintenă şi rara-sa cordialitate, se pricepea să farmece şi să răsucească pe interlocutorul cel mai refractar.

Fapt este că cei douăzeci de ani, dela război încoace, Octavian Goga a dominat câmpul vieţii publice şi a izbutit, să-i imprime unele directive esenţiale. Istoria va găsi poate . că omul acesta, aşa de bine înzestrat şi cu atâta pasiune realizatoare, a fost utilizat prea puţin şi pentru prea scurtă vreme. Probabil că ceasul său avea să mai vie, dacă ar fi avut zile de trăit. In orice caz o minte ca a lui a putut să îndrumeze şi rămânând în afară de angrenajul guvernărilor, tot aşa cum lumina stelelor poate arăta calea, fără să fie prinsă în becuri, ci strălucind cu mult deasupra tehnicii eclerajului terestru.

Octavian Goga nu mai este. I s'ar mai fi putut dărui zile din viaţa altora pentru a trăi cât de mult, şi totuşi el a închis ochii mai înainte de a fi atins măcar limita normală a trăirii omeneşti.

Mă gândesc câte pagini strălucitoare, câte cuvântări întraripate şi poate câte înfăptuiri utile n'ar fi luat încă fiinţă, dacă nu se prăpădea, şi de câte mărgăritare, ce-i păreau cu siguranţă hărăzite, n’a fost pentru vecie văduvită opera spirituală a neamului nostru!

Ceea ce putea face Goga, nu va putea să facă un altul, căci niciodată un geniu nu poate fi înlocuit — fie chiar de un alt geniu — în ceea ce dânsul avea mai inefabil şi mai personal.

Plecând capetele în faţa fatalităţii care nu se 'ndură, nu se 'mlădie şi nu revine, să strângem cel puţin cu mâinile avide, tot ce ne-a rămas dela dânsul: o operă şi un testament.

Testamentul unui naţionalism hotărît, dar echilibrat şi ra­ ţional, apărat deopotrivă contra rezistenţei miopilor, cât şi de excrescenţele bolnăvicioase ale exageraţilor şi rătăciţilor.

Un instrument pentru realizarea imperativelor naţionale a fost distrus şi prefăcut în pulbere de vitregia destinului. Cu mâinile noastre devotate, deşi mai stângace şi mai tremură-

OCTAVIAN GOGA

105

toare, să continuăm a toarce firul ce l-a lăsat să cadă braţele viguroase, care la porunca, stranie pentru noi, a cerului, au fost stoarse de văpaia vieţii şi s'au încrucişat înlemnite pe piept.

S’au închis ochii lui Octavian Goga. Dar în clipa când peste globii lor albaştri s’au lăsat perdelele grele ale unor pleoape ce nu se vor mai ridica, am simţit mulţi cum ochiul lui sever s’a redeschis în altă parte: în conştiinţele noastre, unde ne privegheazâ gândul şi ne urmăreşte fapta. Ochiul acesta atent şi pironit în noi înşine va străjui neînduplecat activitatea noastră cetăţenească, ne va feri şi de drumuri comode şi de cărări periculoase, ne va îndruma pe singura cale ce nu te abate din datorie şi nu te scoate din naţiune.

Iar mâine-poimâine, când şi noi vom apuca spre alte tărâ­ muri, ce moştenire mai preţioasă am putea lăsa urmaşilor, decât făcând să treacă din conştiinţa noastră în con­ ştiinţa lor, farul luminos şi implacabil: ochiul lui Octavian Goga?

COMEMORAREA LUI OCTAVIAN GOGA Cuvântare rostită în incinta Academiei Române în ziua de 4 Aprilie 1941.

In intervalul dintre şedinţa precedentă şi şedinţa de astăzi, s’au împlinit 60 de ani dela naşterea lui Octavian Goga. La vârsta aceasta, fără nicio dărnicie excepţională din partea destinului, l-am fi putut avea pe Goga în mijlocul nostru, vioi şi sprinten, cu mişcările tinereşti, gata să-şi reverse simţirea în cadenţa unei elocinţi cuceritoare, care se isprăvea în deobşte cu invocarea neamului şi a ţării, de care sufletul său pururea integrat în comunitatea naţională, nu se putea desprinde niciodată.

Dar altfel s’au petrecut lucrurile de cum părea firesc să fie şi comemorarea acestor şaizeci de ani se face fără dânsul, cu imaginea lui într’un chenar de doliu şi într’o ambianţă de lacrimi stăpânite.

Căci, deşi se împlinesc trei ani dela plecarea lui Goga dintre noi, balsamul timpului a fost inoperant şi rana durerii este încă vie. împrejurările pe care le-am străbătut în ţara noastră dela moartea lui până astăzi, cu năpraznice tragedii naţionale şi cu primejdii neistovite încă, îl cheamă stăruitor din negurile nefiinţei şi îl fac mai actual decât oricând.

Timpul nu i-a pălit imaginea, ci i-o conturează tot mai viu, înfăţişându-ni-1 ca o mare forţă salvatoare care ar fi ajutat cu mâna fermă, la pilotarea corăbiei ameninţate.

Parcă nu găseşti destule cuvinte pentru a mustra destinul care l-a smuls brutal din mijlocul nostru şi tot din poezia

COMEMORAREA LUI OCTAVIAN GOGA

107

lui Goga vom învăţa cuvinte potrivite pentru a ne adresa forţelor atotputernice, spunându-le cu glas de mâhnire ne­ mângâiată : De ce l-aţi dus de lângă noi, De ce l-aţi dus de-acasă?

Durerea noastră e sporită de convingerea că dacă Octavian Goga, ale cărui viziuni de viitor nu erau pure reverii poetice, ci, adeseori, admirabile intuiţii realiste, ar fi fost lăsat să lucreze şi să pregătească pe îndelete viitorul ţării, multe din câte s'au întâmplat în urmă, n’ar mai fi luat fiinţă, multe lacrimi n’ar mai fi curs, multe şi cumplite dezastre n’ar mai fi cunoscut drumul patriei noastre. Intre criticile precise pe care le merită trecutul apropiat, este de sigur şi aceea de a nu-1 fi folosit în deajuns pe Goga, de a-1 fi ţinut statornic la o parte — chiar dacă îl încununa când şi când cu flori — de a-1 fi lăsat să vegeteze, ca om de acţiune, în coloana va­ lorilor neîntrebuinţate, o vreme poate tot aşa de lungă, cât şi rubrica mediocrităţilor puse mereu în frunte.

Căci atributul de mare poet, intrat în conştiinţa neamului, nu putea fi invocat în mod serios ca o specialitate restrictivă, care ar exclude alte priceperi şi alte iscusinţi. Prea mult s’a crezut, aci, în ţara noastră, în capacitatea aşa zişilor oameni « practici» şi prea s’a socotit că adevăratul om de practică este acela ce nu circulă niciodată în regiunile idea­ lului şi nu e ademenit nicicând de vraja îndeletnicirilor spirituale. S’a uitat însă un lucru: că cel puţin la marile cotituri ale istoriei, în preajma marilor decizii, aceia cari conduc o ţară trebuie neapărat să aibă ceva din viziunea profetică a poetului, aşa că un poet, care posedă şi pasiunea acţiunii, se găseşte la cârma ţării exact la locul lui. De altfel, bardul Octavian Goga mai dăduse dovadă — într’o împre­ jurare crucială a neamului — de viziune clară şi de acţiune hotărîtă, şi se cunoştea de toată lumea rolul său covârşitor la opera de întregire naţională, înfăptuită cu neadormitul său concurs, iar deunăzi năruită fără participarea lui şi cu nesocotirea tuturor îndemnurilor sale repetate.

108

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

Chiar în opera sa pur poetică, Octavian Goga a fost mai înainte de orice un luptător. El nu era poetul contemplativ, care îşi face din poezie un refugiu pentru a se izola de mizeriile vieţii. Pentru Goga, poezia n’a fost un loc de retragere, ci un instrument de luptă, iar atelierul plăsmuirilor sale n'a fost de podoabe, ci de armament. Versul lui, chiar acela din poezii mai duioase, e viril şi viguros. Veşnic în arena de luptă, pentru Goga clipele de izolare nu aveau decât semnificaţia pregătirii, ca acele 40 de zile petrecute în pustie de Mân­ tuitorul Iisus. De sigur, obiectivul lui Goga a fost mai restrâns decât acela din solia creştină. Dar cu cât trebuie să ne fie nouă şi mai scump! Obiectivul lui n’a fost omenirea, ci ridi­ carea neamului său năpăstuit şi sfârtecat. Poate se va fi gândit şi la omenire, dar pe aceasta o privea din pervazul naţiei sale, a cărei soartă îl frământa fără odihnă şi pentru deplina lui contopire cu dânsa, Goga ruga cerul să-i adoarmă orice preocupare individuală, să-l izbăvească de orice vibraţie egoistă.

Alungă patimile mele Pe veci strigarea lor o frânge Şi de durerea altor inimi Invaţă-mă pe mine-a plânge.

Dă-mi tot amarul, toată truda Atâtor doruri fără leacuri, Da-mi viforul în care urlă Şi gem robiile de veacuri.

In concordanţă cu această notă adânc naţională — geniul lui Goga şi-a făurit pentru opera sa o minunată limbă neaoşă, cu miros de brazdă.şi iz bisericesc, un stil cu totul personal, dar care se potriveşte la perfecţie cu subiectele poeziilor şi se încadrează admirabil în peisajul rustic al Ardealului, precum şi în atmosfera acestei provincii sbuciumate de unde i-au izvorît cele mai multe şi cele mai frumoase inspiraţii. Ştiu că orice citaţie din Goga e o nepreţuită desfătare a

COMEMORAREA LUI OCTAVIAN GOGA

109

sufletelor, dar îmi era prea greu să aleg între atâtea nestimate şi greu aşi fi rezistat ispitei să vă citez o carte întreagă.

Apoi scriitorul Goga n’a lăsat moştenire numai versuri veşnice, ci şi pagini de proză bărbătească, de-o neîntrecută frumuseţe, din care se pot oricând desprinde rânduri gravate în metal. Luptătorul vajnic al cauzei naţionale şi stăpân al unui talent de-o mare elasticitate, n’a putut să stea departe de ziaristica militantă, unde prin articolele sale puternice şi inspirate, ne-a făcut să retrăim vremurile glorioase ale ziaristului Mihai Eminescu, îmbogăţind cu pagini trainice produsele unei îndeletniciri mai fragile şi mai efemere. Mare meşter al scrisului, Goga a fost şi un maestru al cuvântului rostit, posedând astfel în bogata sa claviatură, totalitatea coardelor necesare omului care iubeşte lupta şi e pasionat de ţelurile ei. Cine a avut norocul să-l asculte pe Octavian Goga la tribună, nu va putea să uite vocea sa guturală, dar cu rezonanţe adânci, smucirea cuvintelor din tainiţele sufletului, scăpărarea imaginii, ca un fulger care brăzdează văzduhul, după care începea să curgă ploaie abundentă şi binefăcătoare...

Nici înfăţişarea sa, din clipele acelea, nu poate să i-o uite nimeni. O fizionomie francă, ochi albaştri, păr bălai, ceva din legendarul Siegfried, care se aruncă neînfricat în vălmăşagul luptei, fără să se mai îngrijească — încrezător în lealitatea oamenilor — dacă nu cumva i se pregăteşte vreo suliţă pe la spate.

Lovituri a primit multe Goga, dar nu s'a plâns de ele, fiindcă ştia şi să răspundă şi să se ridice deasupra lor. Unei ■singure lovituri n’a putut să-i răspundă şi n’a putut-o nici dispreţui. A fost lovitura destinului, acum trei ani de zile, căzută ca un trăznet pe stânca dela Ciucea, unde se reculegea în sine pentru noi înfruntări ale vieţii.

Omul, care câteva luni în urmă sfidase gerul unei ierni cumplite şi îşi râdea de prietenii puţin mai sgribuliţi, a fost îngheţat de frigul eternităţii în Maiul florilor renăscute şi al cântecului de privighetori.

IIO

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

A fost un moment din cele mai zguduitoare pe care le-am trăit vreodată, clipa când aşteptam pe peronul Gării de Nord, pierdut într’o mulţime reculeasă şi abătută, cu lumâ­ nările de ceară în mână, a căror flacără sfredelea întunericul, — aşteptam să sosească trenul mortuar, care la ora fixată, a şuerat prelung a jale şi a intrat sub cupola gării, înaintând încet, dar implacabil, ca moartea însăşi.

A fost tristeţe mare la toată obştea, care recunoaşte din instinct pe oamenii de preţ şi buni la nevoie, chiar dacă dânsa nu ia iniţiative, ba se lasă târîtă de iniţiativele altora.

L-am dus pe scumpul mort cu «pogribanie domnească» până la gropniţa provizorie din Bucureşti, între fronturi de omenime înşirată pe străzi, ieşită la balcoane, căţărată pe acoperişuri. Peste câteva luni a doua înmormântare: în parcul său dela Ciucea, unde trebuia să-şi găsească odihna definitivă; iar în clipa când alaiul de prieteni şi de slujitori l-a scoborît în bolta cavoului, am avut o viziune reconfor­ tantă, care — vai! — nu s’a îndeplinit.

Mi s’a părut că mormântul lui Octavian Goga — erou recunoscut al patriei sale — va apăra hotarul ţării de pre­ tenţiile duşmane mai bine decât un întreg sistem de for­ tificaţii. Sunt forţe morale care stăvilesc agresiunile şi sta­ tornicesc lucrurile mai sigur decât orice alte măsuri de apărare.

Evenimentele au desminţit însă aşteptările mele. Sentinela de pază, care era mormântul lui Goga, a fost şi ea depăşită într’o îngrămădire nemiloasă de nenorociri, de valul unei vitregii cotropitoare, iar marele nostru fost coleg a cunoscut o a treia înmormântare, cea mai adâncă şi mai neagră dintre toate: în pământul unei ţări străine.

Atâta numai că sunt lucruri care nu pot rămânea şi care nu vor rămânea. Se mişcă lucrurile însele, dacă nu vor oamenii să se mişte.

Acum douăzeci şi trei de ani, ţara noastră a trecut prin împrejurări asemănătoare cu acelea de astăzi, şi ca încheiere a nenorocirilor de atunci, ea a fost nevoită să cedeze nume-

COMEMORAREA LUI OCTAVIAN GOG A

III

roase piscuri ale munţilor noştri, între care şi măreţul Ceahlău moldovenesc. Goga se afla în Moldova şi frânt de durerea generală, a scris următoarea poezie, cu pana muiată în amar: Va fi ’ntr’o zi de primăvară Cu molcom zvon în zări albastre, Când poate nimeni n’a mai plânge Fărâmiţarea ţării noastre.

In negură de ani de zile Se va fi cufundat Calvarul Şi doar bătrânii de-or mai spune Pe unde-a fost de mult hotarul...

Atunci se va urni deodată Intr’un cutremur toată firea Şi-un chiot surd din depărtare Va despica nemărginirea...

De peste graniţa cea nouă, Ca o sălbatică urgie, Strigând spre ţarina Moldovei Un munte s'ar pomi să vie... Şi va să ’nsemne cronicarul Atunci o zi vijelioasă: — Ceahlăul n'a rămas la duşmani Ceahlăul s'a întors acasă.

N'am absolut nicio îndoială că, la o dată ce va figura în calendarul istoriei, mormântul lui Goga va face şi dânsul la fel.

LA MOARTEA LUI N. TITULESCU Cuvântare rostită în incinta Academiei Române în ziua de 21 Martie 1941.

In noaptea de Luni spre Marti din săptămâna aceasta a încetat din viaţă în străinătate, colegul nostru Nicolae Ti tul eseu.

Este adevărat că acela care ne părăseşte astăzi n’a activat prea mult în sânul Instituţiei noastre şi greu se va găsi în această incintă un loc care să-l evoce, un scaun văduvit prin dispariţia sa. Cu toate acestea nu rare au fost mărtu­ riile sale de recunoştinţă pentru forul care l-a ales la scurt interval, membru de onoare şi membru activ, mărturii care au culminat nu de mult, printr’un semn menit să arate dorinţa lui Nicolae Titulescu de-a rămâne ataşat de Instituţia noastră, într’o formă care îl va împleti deapururi, şi după încetarea fiinţării sale pământeşti.

Insă doliul Academiei Române nu se măsoară cu asemenea consideraţii de balanţă contabilicească.

Academia este, mai înainte de orice, un loc de consacrare a valorilor naţionale, iar Nicolae Titulescu a fost, de sigur, o valoare excepţională. Oricine a avut prilejul să-l apropie, a rămas vrăjit de ceea ce ar putea să se numească o autentică strălucire intelectuală. O viteză uluitoare a procesului cugetării, o aptitudine de-a prinde îndată relaţiile ideilor cu tot ce-ar putea să şadă în legătură cu ele, o prompti­ tudine neasemănată a replicii care se făcea cu perfecţia unui lucru îndelung pregătit, un dar torenţial de expresie, care totuşi găsea termenul cel mai propriu — fie în formă

N. TITULESCU

113

jucăuşă, fie în formă lapidară — un glas de fanfară care străbătea departe şi dădea cadenţa pasului acelora din apropiere.

Această strălucire s'a manifestat deacapul în forma tim­ purie a precocităţii, depăşind de copil nivelul clasei sale, nu în felul premianţilor întâi, disputaţi şi contestaţi de alţi colegi, ci cu deplina recunoaştere a tuturor, căci între dânsul şi coloana celorlalţi, era distanţa unui călăreţ pe care pedestrimea nu-1 poate ajunge, oricât ar voi să gonească. Această strălucire s’a menţinut şi desvoltat vertiginos cu vârsta, uimind deopotrivă toate categoriile de profesori, autohtoni şi străini, inclusiv somităţile juridice cari i-au dat diploma de doctor, cu elogii supreme, la facultatea de drept din Paris.

Cariera sa în ţară a sărit toate etapele, ajungând dintr’odată pe planul întâi al baroului şi pe-acela al politicii, unde într'o vreme de selecţie mai aspră, când nu se făcea loc tinerilor decât cu zgârcenie, iar aceştia nu dădeau brânci generaţiilor dinaintea lor, Titulescu şi-a cucerit fără zăbavă un loc de primul rang, fiind introdus în guvernul naţional din 1917, ca ministru de finanţe, la vârsta de 34 de ani.

Elementul său a fost viaţa de acţiune, viaţa militantă, nu pasiunea elaborării ştiinţifice, deşi posibilităţile, sale crea­ toare se manifestaseră frumos şi în domeniul acesta, cu pri­ lejul tezei sale dc doctorat.

O precisă conştiinţă a forţelor sale excepţionale, necon­ tenit verificate în comparaţie cu alţii, la care s'a adăugat poate şi o plăcere neogoită de exhibiţiune, l-au făcut să dorească o scenă cat mai vastă de manifestare, care nu puteau să fie nici zidurile unei camere de lucru, nici estrada unei catedre universitare — pe care a dobândit-o de altfel fără efort — şi dacă. se poate nici scena restrânsă a unei ţări mici, oricât ar fi fost aceasta de legată de inima lui de bun patriot. împrejurările, după războiul de întregire naţio­ nală, i-au pus Ia dispoziţie o arenă incomparabil mai vastă: aceea a reuniunilor internaţionale, care deveniseră continui, permanente, în străduinţa colectivă a ţărilor, mari şi mici,

X14

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

de-a organiza continentul aşa de sdruncinat de pârjolul abia trecut, pentru a-1 păzi în viitor de-o catastrofă similară.

Pe această arenă răsunătoare, unde se întruneau cu gânduri generoase şi aşteptări optimiste, fruntaşi ai mai tuturor popoarelor, Titulescu, ca delegat al ţării sale, a atins momente de adevărată glorie internaţională.

Talentul lui de a pătrunde chestiile şi a le găsi formula cea mai strălucitoare, l-au făcut să domine adunările, să fie adesea prima violină a orhestrei internaţionale, ba uneori chiar şef de orhestră, priceput şi prestigios.

Am avut ocazia să-l văd la Geneva, unde în două rânduri « Societatea Naţiunilor » l-a ales preşedinte. Mi-au rămas vii în aducerea aminte, cuvântul său precis în situaţiile cele mai încurcate, elocvenţa lui ascultată şi aşteptată cu emoţie — ca producerea unui mare solist — şi mai ales tonul său mândru ca între absolut egali, ceea ce poate in­ dispunea în ascuns pe unii, dar era de natură să ne încânte pe noi,' compatrioţii săi, constatând că un reprezentant al poporului nostru poate adopta o ţinută deosebită de aceea de care e plină istoria noastră şi la care ne-a constrâns prea des vitregia vremurilor: aceea de tupilări sfielnice şi înclinări umilite.

De sigur, realitatea a desminţit multe din calculele acestui om, impregnat de spiritul genevez şi îţi vine să zici că elanul speranţelor sale generoase în iminenta înfrăţire a popoarelor n’a fost_Jn deajuns de ţinut în echilibru de sacrul egoism naţional, pe care totuşi el era încredinţat că-1 serveşte în permanenţă şi cu toată pasiunea necesară. Aceste lucruri — asupra cărora istoria nepărtinitoare se va pronunţa complet mai târziu — nu ne pot face să uităm strălucirea cu care am fost reprezentaţi neîntrerupt în aceste desbateri şi dispute internaţionale, unde adeseori am câştigat cupa învingătorului, asupra altor neamuri cu prestigiu mai îndătinat, şi că această strălucire se integrează la capitolul trecutului nostru apropiat, valorificându-se chiar indiferent de rezultate, aşa cum şi^ la alte neamuri eroi nenorocoşi, fie şi dintr’un propriu avânt

N. TITULESCU

115

nestăpânit, sunt totuşi integraţi în istorie, pentru nimbul de raze, care au revărsat lumină şi asupra patriei lor.

De altfel, poate un viitor mai îndepărtat va vedea în Nicolae Titulescu mai puţin stâlpul unei clădiri prăbuşite, cât precursorul unei instituţii care va trebui să vie. Că opera dela Geneva a fost prematură şi nădejdile acelora cari au crezut într'însa au trebuit să se risipească, aceasta este evident Insă nimenea nu poate crede că războiul este un scop în sine şi chiar pretenţiile lui constante de a crea o « ordine nouă » implică dela sine un ideal de pace dreaptă şi de po­ poare înfrăţite. Aceea ce-a încercat fără succes Geneva, rămâne, oricum, pe baze ceva mai chibzuite, un ţel de viitor.

O maximă a înţelepciunii antice ne înştiinţează că nu trebuie să zici de nimeni că a fost fericit, mai înainte de-a muri. Vieţi îndelung răsfăţate de soartă, pot să sfârşească totuşi cu suferinţe şi nenorociri. Nu se poate spune despre Nicolae Titulescu, că n’a fost un răsfăţat al norocului şi al oamenilor, în cea mai largă parte a vieţii sale, — însă totuşi finalul fiinţării sale a fost umbrit de decepţii, iar ochii i s’au închis pe o imagine cumplită: icoana ţării sale mutilată de hotare, cu care sufletul nostru nu se va împăca niciodată. Ziua dreptăţii naţionale, pentru a cărei pipăire nu există nimeni, oricât de împovărat de viaţă, să nu mai ceară zile de trăit, — ziua aceea nu va mai luci şi în ochii lui Nicolae Titulescu.

Cu adânc respect pentru această durere supremă şi pentru tot ce el a procurat ca recunoaştere şi faimă, în bătălie deschisă, virtualităţilor spirituale ale neamului românesc, să-i întovărăşim o clipă umbra, pe drumul fără întoarcere, cufundându-ne într’un minut de pioasă tăcere.

s•

■

IN CINSTEA D-LUI C. RĂDULESCU-MOTRU Cuvântare rostită la o masă colegială, cu prilejul retragerii sale din învăţământ, în seara de iy Aprilie 1941.

Am luat cuvântul în calitate de cel mai vechi elev al sărbătoritului nostru dintre toţi comesenii. Cam tot din vremea aceea era şi colegul D. Caracostea, din a cărui iniţiativă ministerială am onoarea să mă prenumăr astăzi printre pro­ fesorii Facultăţii de Litere din Bucureşti. Dar Caracostea şi-a găsit vocaţia la altă specialitate, dânsul n’a făcut decât o baie de Psihologie experimentală, unde a intrat numai până la glesne, a găsit apa prea rece şi apoi şi-a luat zborul spre zări mai calde.

Păstrez cele mai frumoase şi mai durabile amintiri din vremea când am fost studentul d-lui Motru. Am ascultat la d-sa cursuri foarte variate, ţinute toate cu o egală com­ petenţă: cursuri de Psihologie, Estetică, Logică, Istoria filo­ sofici vechi şi chiar din filosofia modernă câteva prelegeri despre Taine, gânditor francez de după Auguste Comte, la care se oprea în deobşte expunerea lui Maiorescu. D-l Motru avea o pregătire filosofică multilaterală şi de aceea putea fi utilizat în facultate, în chipul acesta variat.

Tot aşa îmi aduc aminte de impresia pe care ne-o lăsau operele sale, dintre care două au apărut chiar în vremea studenţiei mele: Ştiinţă şi energie; Cultura română şi poli­ ticianismul. Ultima din ele, gata să ne facă aderenţi pe toţi, ideilor politice conservatoare — lucru la care contribuia şi prestigiul deosebit al lui Titu Maiorescu; dar oricare din

C. RADULESCU-MOTRU

>17

lucrări cucerindu-ne printr’o puternică impresie de proaspăt, — de tot ce putea fi mai străin de izul cutiilor de conserve.

Sunt noţiuni filosofice pe care le port în suflet până astăzi în forma în care mi le-a limpezit pe vremuri d-1 C. R.-Motru. Pot să mai adaug la inventarul aducerilor aminte, bunăvoinţa cu care d-sa mi-a deschis coloanele « Noei Re­ viste Române » în anii aceia de tinereţe, când s’a produs şi la m ne ca la mai mulţi alţii, o izbucnire de literatură versificată Tot aşa mai târziu, m'a acceptat alături de d-sa să public articole de specialitate, în colecţia sa Studii filo­ sofice, — care la început o publica de unul singur. Aşa s'a născut Revista de Filosofie, astăzi în plină desvoltare şi cu un prestigiu stabilit.

N’aş vrea să conturez figura d-lui Motru numai în funcţie de amintiri personale, care poate aduc cu ele ş’un colorit subiectiv. Deşi, chiar oglindită într’un val de subiectivitate, tot se străvede ceva din valoarea reală a omului, aşa precum stelele privite în fundul unei ape, chiar dacă apar mai ne­ lămurite, aduc totuşi o mărturie a splendorii din înaltul cerului.

Independent de orice amintire proprie, d-1 RădulescuMotm este o însemnată figură a epocii sale, un cugetător care lasă moştenire o întinsă comoară de gânduri luminoase, căci pe orice chestiune — fie cât de măruntă — a pus mâna domnia sa, i-a împrumutat îndată un caracter de elevaţie, un timbru de cugetare autentică.

Dar d-1 Motru nu e numai un cugetător personal, ci şi un admirabil tip uman, asociind însuşirilor sale intelectuale, o minunată inimă bună. Niciodată d-sa n’a cunoscut invidia şi gelozia şi dacă îl concep ajutând din bunătate chiar valori îndoielnice, nu mi-1 pot închipui prigonind ori tăind calea valorilor adevărate.

N’aş insista poate atâta asupra acestei frumoase împe­ recheri de inimă şi minte, dacă distincţia intelectului s’ar întovărăşi în deobşte cu bunătatea caracterului. Din nefericire — ştim din istorie şi din experienţă — au existat

ir8

I. PETRO VIOI: MOMENTE SOLEMNE

şi există oameni remarcabili ca inteligenţă, dar capabili de toate micimile şi de toate meschinăriile imaginabile; pseudoolimpieni al căror calm exterior nu este determinat de frâna inteligenţei, ci de răceala veninului.

Cât de departe şade de asemenea conjuncturi regretabile sufletul d-lui Rădulescu-Motru!

Nu pot termina decât urând ilustrului profesor ani în­ delungaţi şi activitate rodnică mai departe.

=>

EVOCAREA REGELUI CAROL I Cuvântare rostită la Jubileul de 50 ani al Fundaţiei Carol I, în ziua de 9 Mai 1941..

SIRE!

P

Vorbesc la sărbătoarea de astăzi într’o calitate, care îmi este cu atât mai preţioasă, cu cât numai în foarte rari împrejurări, am ocazia să o invoc şi mă prevalez de ea; o calitate care în genere interesează numai arhivele acestei instituţii şi trecutul meu personal: aceea de fost bursier al Fundaţiei Carol I. Şi astăzi am vie în minte bucuria prelungită cu care am întovărăşit dobândirea acestei râvnite situaţii. Mi se asigura cu aceasta un trai mai ferit de griji materiale, a căror prezenţă sustrage mai întotdeauna o parte din energia pe care ai putea-o folosi la studii. Iar pe de altă parte, aveam satis­ facţia de-a fi câştigat acest pământ ferm sub picioare, într’o bătălie în câmp deschis, fiindcă bursele se acordau — cel puţin pe vremea aceea — printr’un concurs cu multe probe, la care se aţineau numeroşi candidaţi.

Această transpunere în trecut mă aduce cu gândul în nemijlocită vecinătate de figura Aceluia care a fost întemeie­ torul acestui lăcaş de cultură, a marelui Rege Carol I. Poate că istoria noastră preocupată mereu de alte pro­ bleme— n’a fixat'încă trăsăturile acestui ilustru Suveran în marile lor dimensiuni adevărate. Ba chiar în inima recu­ noscătoare a posterităţii mai trebuie încă lărgit locul unde se va instala amintirea primului rege al României, care nu numai c’a deschis seria de regi, dar a deschis în cartea istoriei

120

T. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

noastre, serii noi de evenimente, încadrate de lumina unui prestigiu, care a lipsit — cu trecătoare excepţii — veacurilor dinainte. Să nu uităm că abia dela Carol I, pe harta Europei, ţara noastră alcătuieşte o individualitate distinctă şi îşi are coloarea ei aparte, necontopită în coloarea altei împărăţii.

Individualizată de El în cuprinderea Europei, ţara noastră a fost europenizată înăuntru, tot graţie sforţărilor lui. De sigur, multe mai trebuiesc şi astăzi acestei ţari care a stat la răs­ crucea primejdiilor, în care s’au pârjolit de-atâtea ori avutul şi aşezările locuitorilor şi ’n care oamenii au rămas c’o sfii­ ciune care paralizează avântul şi iniţiativa! Dar ce se poate compara ţara care ne-a rămas dela Carol I, cu aceea pe care o primise în mâinile Sale şi care era instabilă, înapoiată, cu oraşe care abia se deosebeau de aşezările rurale, cu drumuri care erau mai mult poteci naturale, cu râuri care dacă n'ar fi avut vaduri, n’ar fi putut fi trecute decât numai înnot!

Neapărat că un cap politic superior îşi dă socoteală că o ţară nu se poate înnoi în întregime, oricât -ar fi fost de întinse trebuinţele ei de prefacere. Nu se poate renunţa la trecut şi la acele tradiţii care alcătuesc însăşi fiinţa naţiunii. Viaţa unui popor care vrea să meargă înainte, trebuie să fie o continuă armonizare a înoirilor, cu tradiţia. Mai mult decât aceasta, moştenirea trecutului, nu numai că .nu trebuie total părăsită, dar uneori trebuieşte apărată de stricăciuni, — chiar de acelea bine intenţionate.

Potrivit cu această idee, Regele Carol I a susţinut cu tărie întoarcerea limbii româneşti la cuvintele ei neaoşe, renunfându-se la absurdul jargon latinizant pe care îl fabri­ caseră unii linguişti grăbiţi şi neînţelegători, şi pe care voia să i-1 strecoare Suveranului însuşi, profesorul său de limba română August Treboniu Laurian. Pentru cineva care învaţă la o vârstă mai înaintată o limbă străină — iar întemeietorul dinastiei noastre nu ştiuse româneşte de copil — este poate mai comod ca limba pe care o înveţi să aibă cât mai multe neologisme, care în deobşte pot fi mai lesne memorate decât cuvintele arhaice, de obicei specifice şi diferenţiale.

\ REGELE CAROL I

T2I

Totuşi, cu riscul de a-şi îngreuia asimilarea limbii po­ porului peste care era chemat să domnească, tânărul suveran s’a făcut apărătorul vocabularului strămoşesc, iar, personal, la toate ocaziile şi în toate cuvântările sale, dădea exemplul unui grai autohton autentic, cu vorbe din cronici, evanghelii şi din tezaurul popular.

Tot în scop de-a reînvia trecutul, a luat mereu iniţiativa restaurării vechilor monumente istorice, multe căzute în ruină şi, pentru a accelera lucrările mai mult decât îngăduie mecanismul greoi al Statului, regele vărsa regulat contribuţii băneşti din caseta lui particulară. Pătruns adânc de valoarea legăturii cu trecutul şi de testimoniul de nobleţe pe care îl aduce unui popor vechimea monumentelor sale, Carol I a preferat de multe ori, în loc să fie primul ctitor al unor aşezăminte noi, să fie cel de-al doilea ctitor al unor monumente vechi, vătămate de vreme.

Vechii noştri voievozi au fost mari ziditori de biserici, iar urmaşul lor, primul rege al României, a călcat credincios pe urmele lor, salvându-le cele mai frumoase opere de-o năruire totală şi reînălţându-le împrospătate în mijlocul pei­ sajelor şi în lumina soarelui ţării.

Dar în veacul în care i-a fost dat să domnească, acţiunea culturală a lui Carol I nu putea să se restrângă la cadrul mai îngust al înaintaşilor săi. Orice suveran înţelept este ecoul trebuinţelor timpului şi în epoca sa nevoile culturale ale poporului românesc luaseră altă desvoltare şi aveau nu­ meroase alte cerinţi.

Acest aşezământ al Fundaţiei, cu bogata lui bibliotecă, pusă la dispoziţia tinerimii universitare, răspundea unei tre­ buinţe a României modernizate. Cu cheltuiala sa proprie, Regele Carol I a clădit în faţa Palatului Său, înzestrându-1 cu tot ce trebuie, acest frumos edificiu, între zidurile căruia îl pomenim acum. Sporind necontenit numărul volumelor, biblioteca Fundaţiei — destul de vastă chiar în vremea când eram eu student — a devenit o adevărată cetate a cărţilor, o citadelă a înţelepciunii, pentru cine nu fuge de ea. Cum

I. PIJTROVICI: MOMENTE SOLEMNE

122

simţeam că mi se schimbă orizonturile cugetării şi chiar concepţia vieţii, după zile petrecute în acest refugiu cultural, unde mă izolam odinioară şi mă aruncam cu lăcomie pe pa­ ginile cărţilor celor mai vestite sau chiar şi pe-ale altora, pe care le descopeream eu singur! Ce desfătări intelectuale neuitate, care îmi creşteau şi priceperea, dar îmi dublau şi modestia! Tânărul care se adânceşte în lumea cărţilor şi se hrăneşte din substanţa lor, departe de-a pierde răbdarea şi a' vroi fără zăbavă să joace un rol în societate, are mai de grabă sentimentul că nu este încă pregătit şi că mai este cale până atunci. O generaţie harnică la cetit e împăcată să aştepte şi nu se va grăbi înainte de vreme să aibă un rol în arena publică. Ceea ce o preocupă nu e atât să joace rolul, cât să merite a-1 juca!

SIRE! Intre moştenirile preţioase care au rămas Majestăţii Voastre dela înaintaşii Săi, este şi acest înalt aşezământ, care nu numai că este integrat în istoria culturii româneşti, dar face parte — în mod fericit — şi din ambianţa palatului regal, din decorul imediat al regalei Voastre locuinţe. Dela fereastră îl puteţi vedea zilnic pe ilustrul întemeietor al dinastiei, pe calul său de bronz, la un pas înaintea Fundaţiei Sale, care se desfăşoară ca un front de oaste, Ia spatele Său.

E şi acolo o oaste cu puteri nevăzute, chemată să spulbere ignoranţa, să promoveze adevărul, să împrăştie lumina, —şi constituie o privelişte înviorătoare, pentru un Suveran tânăr, căruia poporul Său îi doreşte fierbinte să încorporeze în cuprinsul domniei Sale cât mai mult din ţinuta Regelui Carol I. Pe vremuri, când se instala la cârmă un nou împărat roman, era întâmpinat cu urarea: « Să fii mai fericit decât August şi mai bun decât Traian » (Sis felicior Augusto et melior Trajano). Să-mi daţi voie, Sire, ca imitând urarea strămoşilor noştri şi adaptând-o modelelor noastre naţionale,

REGELE CAROL I

123

Să Vă spun, cu încredinţarea că e tot ce-aşi putea să Vă doresc mai bine, Vouă personal şi pentru ţară, — să Vă spun următoarele: « Să ajungi în înţelepciune pe Regele Carol — întemeie­ torul, şi să ai ursita norocoasă a regelui Ferdinand — în­ tregitorul ».

DUPĂ ELIBERAREA CHIŞINĂULUI Cuvântare rostită la Radio în ziua de iS Iulie 194* •

Capitala Basarabiei este în mâinile noastre şi peste pu­ ţine zile, Moldova va fi iarăşi întreagă, aşa cum i-au croit hotarele înţelepciunea lui Alexandru cel Bun şi vitejia lui Ştefan cel Mare; aşa cum i-a tras din nou conturul, în 1918, voinţa norodului liber exprimată şi cum a continuat să fie până în preajma zilelor de umilinţă din Iunie 1940; în fine, aşa cum am visat-o fără încetare în tot răstimpul tragic cât a trebuit să strângem pumnii în încăperea îngustată a patriei ciuntite.

Niciodată nu am putut să credem că drepturile noastre sacre, învestite cu sigiliul istoriei şi cu pecetea graiului românesc, ar putea fi anulate prin silnicia forţei, prezentată cu cinismul unor argumente de ocazie, pe care nu le putea invoca decât o brutalitate lipsită de pudoare.

Ce om cu mintea nepervertită putea crede aberaţii ca acestea: că noi am răpit Basarabia ruşilor în 1918, că până atunci ea a fost bucăţică ruptă din trupul împărăţiei mos­ covite, că pământul acesta făcea parte nedespărţită din patrimoniul moral al rusimei ? — căci ai fi zis după văpaia prefăcută a vorbelor, că înseşi mormintele Ţarilor s’ar găsi aici în Basarabia, ori că cel puţin Tolstoi sau Dostoiewschi şi-ar avea obârşia între Nistru şi Prut!

Rar o interpretare mai ridicolă a faptelor istorice, înto­ vărăşind cu pretenţia de justificare, un act mai samavolnic şi mai odios!

ELIBERAREA CHIŞINĂULUI

125

Şi totuşi cine a trebuit să sublinieze fără zăbavă şi contra intereselor proprii, caracterul românesc al provinciei răpite, a fost puterea spoliatoare însăşi, constituind din Basarabia — dimpreună cu alte pământuri de peste Nistru, pe care noi din moderaţie nu le revendicasem — aşa numita Repu­ blică Moldovenească.

Prin ce alta s’ar fi putut sublinia mai desluşit carac­ terul nerusesc al Basarabiei, decât prin această etichetă în care s’a încorporat cuvântul « Moldova », numele unuia din principatele care au reprezentat dela descălecare crucea cre­ ştină şi destinul latinilor din răsărit, numele uneia din cele două ţări, care reunindu-se împreună, au constituit prin chiar aceasta Statul românesc, curând după aceea împodobit cu coroana regală, după eroicile lupte dela Griviţa şi Plevna ?

Această recunoaştere, indirectă, dăr precisă, face mai mult decât un protest din partea noastră, protest care s'a produs şi la răpirea din 1812, şi la aceea din 1878, — mai anemic la aceea din 1940, când — deşi ţara era acum mai arătoasă — laşitatea unui regim decăzut îşi atinsese culmea mizeriei sale.

Dar vremurile cumplite ale anului trecut au fost şterse astăzi de lumina biruinţelor mântuitoare, plătite cu sângele ostaşilor noştri, cari s'a înfrăţit cu sacrificiile neprecupeţite ale minunatelor legiuni de oţel, pe care marele Reich le-a trimis pe aceste meleaguri şi aşezat — ca un suprem omagiu — sub comanda Conducătorului Statului român.

N’a existat pentru noi vreodată un război mai popular decât cel de astăzi. Aveam de spart ziduri înfipte în mijlocul moşiei noastre strămoşeşti, prea înalte ca să întindem mâinile peste ele, dar nu deajuns de groase ca să nu auzim plânsul celor despărţiţi de noi. Războiul de astăzi a fost pentru noi o datorie şi, dacă s’a făcut cândva o afirmaţie grotească, a fost aceea pe care au difuzat-o unele posturi de radio, otrăvite de- ciudă, când au zis că în războiul acesta noi am fost târîţi de voinţa Reichului.

Dacă cumva în chestiunea aceasta sufletul nostru a avut un punct de vedere propriu, diferit de acela al marelui nostru

126

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

aliat, acesta n’a fost dorinţa de a sta acasă, ci nerăbdarea de-a pleca mai repede. Iată o împrejurare când nu trebuia să ne împingă nimeni, fiindcă zborul speranţelor noastre pornea înaintea tuturor.

Ca viforul s'au repezit flăcăii noştri în această luptă reparatoare, în care se refăceau deopotrivă graniţe fireşti ale ţării, precum şi mândria naţională atât de greu încercată, pe calvarul anului precedent.

S'au luptat ca leii şi nu s’au ferit de moarte, împăcaţi să închidă ochii după ce au privit zorile reînvierii, ivite deodată cu cea dintâi păşire pe pământul drepturilor noastre încălcate. Adeseori au avut să înfrunte gloate mai numeroase, fanatizate de demonica lor orbire, şi totuşi a noastră a fost biruinţa. Cu-ai noştri luptau şi umbrele strămoşilor, înteţindu-i cu puterile lor nevăzute şi amintindu-le poruncitor de cele două testamente istorice: integritatea moşiei şi apă­ rarea creştinătăţii.

Justiţia imanentă şi-a reluat avântul ei răzbunător. Eu sunt încredinţat că totdeauna dânsa îşi are ultimul cuvânt, măturând urmele păcatului, vremelnic răsfăţat de biruinţe.

Dar uneori parcă lăsa prea mult răgaz bestialităţii victo­ rioase pentru a se bucura de roadele rapacităţii şi ale nelegiui­ rilor sale. De data asta, cel puţin faţă de noi şi de suferinţele noastre, şi-a trimis mai repede suliţele ei de foc şi de lumină, ceea ce poate însemna că Dumnezeu a început să ia în mai de aproape socotinţă treburile pământului, unde o vreme Satana şi-a plimbat batjocura în libertate.

Dar puterea dumnezeiască nu ajută decât pe oamenii cari se silesc şi dânşii, cari nu aşteaptă dreptatea cu braţele încrucişate şi cari nu cer dela alţii decât după ce au scos din ei înşişi tot ce puteau să dăruiască,—inclusiv propria viaţă.

La această răspântie a veacurilor, când se deschid po­ poarelor făgaşuri noi de desvoltare, naţia noastră şi-a făcut frumos datoria. Ostaşii noştri au reînviat faima străbună, întotdeauna în serviciul cauzelor drepte, iar providenţialul

ELIBERAREA CHIŞINAULUI

127

lor Conducător îşi ia locul cu cinste în galeria autentică a marilor noştri căpitani.

Istoria va trage chenar de aur în jurul evenimentelor pe care le trăim acuma şi dela a căror înfăptuire n’a lipsit vrednicia noastră.

Să fim bucuroşi că pe domnia cea nouă a Regelui Mihai se bolteşte cupola unei dimineţe radioase şi dea Domnul ca cel mai necontroversat proverb să rămâie de astăzi înainte: Ziua bună se cunoaşte de dimineaţa.

IN PREAJMA ÎMPRUMUTULUI DE ÎNTREGIRE Cuvântare rostită la Radio, în ziua de 22 August 1941.

După apelurile rostite la microfon către publicul românesc din partea reprezentanţilor oficialităţii, cu prilejul lansării împrumutului de întregire, e poate momentul — ca încheiere — să se audă şi cuvântul gazdei, în numele Societăţii de Radiodifuziune.

Am trăit săptămânile acestea zile neuitate, privind cum se împrăştie negura întunecată a evenimentelor anului pre­ cedent. Am reintrat în drepturile noastre, în privinţa hota­ rului dela răsărit; am zis drepturile noastre, fiindcă nu există cap sănătos care să ne poată învinui de lăcomie cuceritoare ori să se ia după divagaţiile cu pretenţii ştiinţifice ale Rusiei Sovietice, care îşi permite să afirme că Basarabia este pro­ vincie rusească (parcă istoria Statelor Europei ar începe dela 1812!), că poporul moldovean este de rasă slavă cu o limbă deosebită de aceea românească, în sfârşit, că Ştefan cel Mare nu vorbea româneşte, ci se înţelegea cu pârcălabii şi slujitorii săi moldoveni, într’o limbă în totul asemănătoare cu aceea a ţarului Ivan.

Nu e mai puţin adevărat că trăim într'o epocă nervoasă, de înverşunate controverse, încât nici lucrurile cele mai clare nu se bucură aşa cum ar trebui să fie, de o acceptare simplă şi neîntârziată. De aceea, drepturile asupra celui mai mic petec de pământ, e bine să se poată arăta în toate chi­ purile şi cu probe cât mai numeroase.

ÎMPRUMUTUL DE ÎNTREGIRE

129

O probă dintre cele mai decisive despre drepturile noastre asupra ţinuturilor recuperate — pe lângă toate care se cunosc — ar fi desigur dragostea pe care le-o purtăm şi mila pe care o avem de ele.

Să mai amintesc de judecata celebră a înţeleptului Solomon, despre care ne-a iniţiat din copilărie biblia noastră creştinească ?

In faţa celor două femei care reclamau deopotrivă acelaşi copil, pretinzând şi una şi alta că e născut din carnea lor, mult iscusitul rege a propus să se taie copilul în două şi să se dea câte o jumătate fiecăreia din ele. Mama falsă a acceptat — dar cea adevărată a ţipat, zicând că preferă să-l dea întreg celeilalte, decât să fie ucis prin această împărţeală.

Dragostea ei explosivă, desinteresată şi neprecupeţită, a fost cea mai hotărâtoare dovadă că dânsa era mama adevărată, ceea ce regele-judecător a conchis fără zăbavă, atribuindu-i copilul reclamat.

Pentru cine ar mai căuta probe suplimentare, pe lângă cele istorice — totuşi atât de evidente — nu s'ar putea aduce, cred eu, nimic mai concludent decât o dragoste capabilă de toate sacrificiile pentru provinciile noastre eliberate, în opoziţie cu acei, cari le-au pustiit fără milă şi le-au distrus cu o sălbăticie vrednică de sufletul de fiară al omului primitiv.

Ni se cer economiile noastre pentru refacerea regiunilor distruse, — ei bine, dovada dragostei noastre pentru ele să nu cunoască nici o şovăire! Nu era caz de şovăire, chiar dacă darul nostru nu s'ar fi restituit niciodată, necum atunci când nu e vorba decât de un împrumut, şi încă de unul fără riscuri, chiar dacă ar implica momentan şi dânsul unele restrângeri materiale.

Alţii şi-au dăruit viaţa pentru Basarabia şi Bucovina; Oare aceia rămaşi în viaţă nu se pot despărţi temporar nici măcar de un ban prisoselnic, chiar dacă — să zicem — l-au agonisit mai cu greu? Dar să ne gândim ce-ar fi fost dacă n’ar fi venit războiul acesta, prin care am smuls ţinuturile Moldovei cotropite din ghiarele acelora cari n’au vrut să 9

130

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

le scape din mână, decât lăsându-le fum şi ruină? Peste toată tara noastră s’ar fi întins bolşevismul şi n'am fi putut cu toate averile nostre laolaltă să ne răscumpărăm nimeni o brumă A de libertate, trăgându-ne din cătuşele care n'ar fi întârziat să se prindă de mâinile noastre dezarmate.

In comparaţie cu ce era să se întâmple — dar am în­ lăturat prin acţiunea la care ne-am grăbit a adera — zilele de astăzi sunt zile de noroc şi lumină. In bucuria lor firească să nu fim zgârciţi cu jertfele care ni se cer pentru a desăvârşi opera începută şi cu care vom aduce aceea ce am spus că înseamnă încununarea luminoasă a drepturilor noastre isto­ rice: mărturia dragostei noastre neţărmurite, a capacităţii noastre de jertfă, pentru a şterge urmele urgiei şi ale sufe­ rinţei îndurate de fraţii noştri nenorociţi, cari au plătit cu chinurile lor cumplite, salvarea restului ţării şi păstrarea mai departe a unui nucleu de ţară liberă şi independentă.

Cum am putea să lăsăm mai departe cele două provincii scumpe, de curând întoarse înapoi, cu bisericile mistuite de flăcări, cu locuinţele desfăcute în bucăţi, cu uliţele pline de pulberea ruinelor? N’ar suferi mândria noastră, a tuturor, şi cum s’ar judeca în lume indiferenţa noastră? N’ar arunca aceasta o umbră chiar asupra drepturilor noastre, pentru care am tras sabia şi despre care ajunsese a se convinge toată lumea nepărtinitoare şi cu mintea nepervertită?

Statul are trebuinţă de bani, pentru tot ce trebuie realizat pentru obştea românească aflată la o cotitură a istoriei sale.

Să fim fericiţi că lucrurile s’au întors astfel, că nu ni se cer astăzi decât bani cu împrumut, când ar fi fost cu putinţă, dacă nu s’ar fi găsit nimeni să repare noianul greşelilor noastre să ni se ceară abdicări cu adevărat teribile şi dela avere şi dela demnitate. Bine că nu avem de plătit o înfrângere, ci numai de perfectat o biruinţă!

Aşa dar, nimeni să nu-şi astupe auzul la apelurile ţării sale, chiar dacă ele te scot din tihna deprinderilor comode şi a făgaşurilor înveterate. Căci să nu uităm, egoismul vieţii comode a pierdut multe ţări, făcându-le să prăpădească

I

împrumutul dr întregiri-:

*31

într'o clipă roadele vechilor biruinţe. Cu atât mai mult, când victoria e numai în curs şi când orice miopie meschină ar putea să-i întârzie mersul, ba chiar să-i abată calea...

Sfaturile, oricât de temeinice, câştigă atunci când sunt întovărăşite de exemplu şi cu aceasta voi încheia. Inde­ pendent de ce vor subscrie individual, slujitorii mari şi mici ai Radiodifuziunii, pot anunţa de pe acuma subscrierea globală a Societăţii la împrumutul Reîntregirii, cu suma de 2.000.000 lei.

!<*

!

IN PREAJMA UNUI PLEBISCIT Cuvântare rostită la Radio în ziua de 7 Noemvrie 1941.

Plebiscitul instituit pentru Dumineca aceasta nu are o singură semnificaţie, ci mai multe. întâi de toate el trebuie să fie un omagiu de încredere deplină în omul, care a săvârşit aceea ce un altul nu putea să facă şi care nu poate fi înlocuit de nimeni pentru cele ce aşteptăm să vie de acum înainte.

O lume întreagă stă uimită de culmea, pe care am suit-o în câteva luni de zile, după ce puţin înainte ne aflam în fundul unei prăpăstii, unde nu pătrundea lumina şi unde greu scobora speranţa. Ne doare să recapitulăm umilirile, pe care le-am cunoscut, in seric neîntreruptă, şi să ne amintim cum ţara lăsată de izbelişte, îşi îngusta ameţitor teritoriul, scăzând rând pe rând la toate hotarele.

Numai un om cu totul excepţional a putut să oprească furtunile, ba chiar să le întoarcă înapoi şi să trimeată, eroice, la atac, armate care, din vina unor cârmuitori netrebnici, nu cunoşteau decât retrageri precipitate, cu mândria înjosită şi cu sufletul frânt. Un şirag întreg de biruinţe pe pământul voievodal al Basarabiei şi Bucovinei, ne-au redat unul după altul, hotarele drepte dela nord şi răsărit şi au trimis veste orgoliului nostru, că poate să ridice capul cât de sus. Ce balsam înviorător pentru sufletele noastre abia ieşite din noapte, erau acele preţuiri admirative care ne veneau abundent din partea altor naţii, vorbind deschis de vitejia ostaşilor noştri

IN PREAJMA UNUI PLEBISCIT

£33

şi de capacitatea marelui comandant: Conducătorul Statului Român!

Dar istoria va înregistra aceste victorii nu numai ca sforţările unui popor care se apără, — care-şi apără, cum spupea poetul «sărăcia şi nevoile şi neamul». De data aceasta, jertfele noastre s’au subordonat unor meniri mai largi şi mai înalte, unei porniri de superbă ofensivă morală, care ne scoate din modesta postură de străjeri mărunţei ai bunurilor strict personale, introducându-ne în arena marei istorii, unde îşi au de regulă locul cei cu iniţiative îndrăzneţe, cari pot să înnoiască lumea şi să slujească omenirii întregi.

Oştirile noastre triumfătoare s’au apropiat de marginile Asiei, în una din acele expediţii, cărora istoria le rezervă mari capitole de lumină. Al cui altul este meritul decât al providenţialului nostru mareşal, care a ştiut să chibzuiască astfel lucrurile, încât a putut da neamului acesta un zbor istoric ce nu l-a mai avut nicicând?.

Dar acest măreţ capitol de istorie nu este încheiat, ci e încă în curs. Conducătorul nostru ne-a repetat din nou în cuvântul său către Ţară, că nu va cunoaşte odihna până când nu vom fi reintegraţi în totalitatea drepturilor noastre.

Se poate schimba dela jumătatea piesei actorul care a jucat, în aplauzele lumii, primele ei acte? Cine mai dispune în momentul acesta de mijloacele lui şi, în aceiaşi măsură, de încrederea străinătăţii amice, de sprijinul ei necondi­ ţionat ?

Pe lângă perfectarea tuturor drepturilor legate de poziţia noastră europeană, Mareşalul Ion Antonescu mai reflectează la refacerea Instituţiilor Statului. Nu ne mai este îngăduit să ne îmbătăm, de vorbe, să ne înfierbântăm de mituri şi să trăim în ficţiuni. Vremea aceasta s’a dus. Viaţa noastră statală trebuieşte să se constituie pe realităţi şi să-şi creeze o organizare sănătoasă, care să stingă orice gust de răzmeriţă • şi să aşeze pe fiecare la locul lui. Prestigiul din afară, com­ pletat cu structura solidă din năuntru, alcătuiesc un bloc ce nu poate fi divizat în felii. Biruitorul glorios al bolşevicilor

!3±

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

are despre aceste lucruri o deplină conştiinţă şi viziunea clară, pe care i-o procură resursele sale sufleteşti, în mistic contact cu sufletul neamului şi cu nevoile sale permanente.

Mareşalul Antonescu ar fi putut să păşească mai departe, ascultând numai glasul său lăuntric, dar delicateţea sufle­ tului său l-a făcut să se oprească Ia mijlocul drumului şi să întrebe şi pe ceilalţi: Făcut-am bine? îmi daţi încrederea să merg înainte?

Plebiscitul de Duminecă va avea să strângă răspunsurile obştei româneşti, care în total şi în parte n’ar putea decât să mulţumească fierbinte Omului care ne-a salvat în atâtea feluri de primejdii mortale şi ne-a aşezat de pe acuma în vaza lumii drept preţuitoare.

Plebiscitul de poimâine nu va fi numai o aprobare şi o întărire pe care o vom aduce muncii neşovăitoare a Condu­ cătorului, ci tot odată un examen de maturitate al poporului român. Aceasta este poate cea mai importantă semnificaţie a plebiscitului. Căci un popor nu poate să-şi câştige stima lumii numai prin acte de bravură pe câmpurile de bătaie sau prin străluciri răzleţe în domeniul intelectual. Un popor trebuie să se afirme prin adânca seriozitate a comportării sale, iar între alte condiţii ale seriozităţii n’ar putea, de sigur, să lipsească următoarele două: recunoştinţa faţă de oamenii mari ai Ţării şi statornicia atitudinilor. Un popor mobil şi schimbăcios nu inspiră încredere nimănuia şi poate pierde lesne roadele sforţărilor sale.

Aceste reflecţii oneste în preajma plebiscitului, nu în­ seamnă câtuşi de puţin că aş avea cea mai mică îndoială asupra rezultatului de Duminecă. Ştiu că răspunsurile Ţării vor constitui un formidabil Da, care va stinge în clocotul său uriaş ţârâiturile negative, care poate se vor produce, — pe ici pe colo.

Eu sunt convins că fraza « Românul nu piere », nu este o simplă maximă a deşertăciunii, ci un adevăr izvorît din conştiinţa unui bun simţ temeinic, prezent în sufletul nostru ‘ românesc şi astăzi şi poimâine, — şi totdeauna.

LA REDESCHIDEREA INSTITUTULUI DE ISTORIE UNIVERSALĂ Cuvântare rostită la Institutul de Istorie Universală în ziua de 7 Decemvrie 1941.

O îndoită festivitate caracterizează ziua aceasta: evocarea lui Nicolae Iorga, întemeietorul acestui Institut de Istorie Universală şi redeschiderea lui sub o conducere nouă, în persoana emeritului urmaş al aceluia ce astăzi nu mai există. îmi este totuşi aşa de lesne să-l văd cu ochii minţii, pe uriaşul dispărut, între zidurile acestei încăperi, unde abia cu doi ani în urmă l-am văzut aevea, la inaugurarea Insti­ tutului, dominând asistenţa cu viaţa sa clocotitoare, cu dina­ mismul său pururea neistovit, ce părea să-i asigure 100 de ani de pământească existenţă, peste nemurirea din lumea eterică, pe care şi-o câştigase chiar din pragul tinereţii cu supraumana lui strălucire. Şi ce imagine dezolantă a rostogolirii evenimentelor mi-o oferă viziunea acelei zile din trecutul apropiat, în care zăresc alături cu ilustrul istoric şi pe Ministrul Şcoalelor de atunci, smuls şi dânsul de pe scoarţa pământului, în acelaşi com­ plex de momente tragice care se prăvăliseră peste ţara noastră!

Ce ameţitor e zborul clipelor care lasă numai scrum în urmă şi ce fragil e materialul istoriei, nu numai prin efe- • merul întâmplărilor veşnic primenite, dar şi prin puţinătatea urmelor din care ele s’ar putea reconstitui!

136

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

Şi totuşi, aceasta îndeletnicire istorică e profund izvorită din natura omenească. Cu drept cuvânt a putut Voltaire să afirme că «toate popoarele şi-au scris istoria lor, îndată ce au ştiut să scrie». Şi totuşi, în calea istoriei ştiinţifice, osebit de insuficienţa vestigiilor şi de hiaturile documentelor, seit mai aşează deacurmezişul şi o altă primejdie: amestecul fanteziei, care falsifică evenimentele în sensul dorinţelor inimii. Imaginaţia omenească nu se abţine uneori de a altera chiar prezentul, în genere lesne controlabil, necum are să se stăpânească atunci când e vorba de negura trecutului!

Tot Voltaire este cel care a spus: «La Fable est la soeur aîn£e de l'histoire». Atâta numai că această soră mai mare nu se dă complet la o parte la ivirea sorei mai mici, ci o întovărăşeşte cale îndelungă, dirijând-o şi împingând-o — sub pretext de a o susţine — de pe calea dreaptă a adevărului obiectiv.

Iată sarcina cumplit de grea a studiilor istorice, care au de luptat cu deficienţe omeneşti incorigibile, şi ce rol imens are un Institut ştiinţific pentru cercetări de Istorie Universală.

Avem totuşi un avantagiu noi, Românii. Noi nu ne temem de istorie, pentru că pe măsură ce ne afundăm în depărtările trecutului, drepturile noastre naţionale apar mai evidente şi mai necontestate. Alte popoare nu-şi pot întreţine blazonul decât inventând un trecut imaginar, dar pentru noi e cu atât mai bine cu cât îl lăsăm să vorbească singur cu propriile lui cuvinte şi cu propriile lui mărturii. Istoria fabuloasă e salvarea unora, istoria ştiinţifică e tăria noastră.

Iată pentru ce în ţara noastră studiile istorice sunt menite să înflorească şi un Institut de cercetări istorice a fost o fericită iniţiativă, care mă bucur că nu şi-a frânt aripile deodată cu stingerea autorului.

D-le Director, nu din vanitatea de a vă da certificate ministeriale, de care nu aveţi absolut nicio nevoie, ci din convingerea mea de cetitor al operelor d-voastre istorice, mă cred îndreptăţit să afirm că temperamentul d-voastre cumpănit şi spiritul d-voastre scrupulos, asociate cu o in-

1 NSTm'Tl'L. DU istorii: univf.rsalA

T.37

formaţie totdeauna bogată şi cu o dialectică totdeauna ageră, vă fac un om predestinat să menţineţi istoria într’un făgaş riguros ştiinţific, oricare ar fi caldele d-voastre sentimente de patriot. Şi fiindcă omului, cu cât înaintează în vârstă, îi place să-şi aducă aminte, voi pomeni două momente, unul mai apropiat şi altul mai de demult, în raport cu activitatea d-voastră de specialist. îmi amintesc că la o oră de lucrări cu studenţii mei, căutând un exemplu de raţionament ştiinţific care operează prin reducerea la absurd, n’am găsit niciunul mai plastic şi mai concludent, decât pe acela, cu care într’o operă istorică răspundeaţi unor savanţi străini, de naţionalităţi diferite, care se ocupau cu locul de origine al poporului român. Ra­ ţionamentul d-voastră totalizând aceste teorii vădit duşmă­ noase, scotea cu o impecabilă înlănţuire şi cu un discret umor, concluzia că, dacă e aşa, poporul românesc urmează că nu s’a născut nicăieri.

Celălalt moment de care îmi aduc aminte, este dimineaţa când în calitatea mea de decan al Facultăţii de Litere din Iaşi, am introdus în aula acelei Universităţi, plină până la refuz, pe tânărul profesor suplinitor Gheorghe Brătianu, scump vlăstar al oraşului, care a fost totdeauna ambiţios de valori autentice. M’a izbit de atunci, la profesorul foarte tânăr, preocuparea severă de documentare şi echilibrul sufletesc, însuşiri care s’au reliefat tot mai tare în decursul anilor şi care instalate la conducerea Institutului « Nicolae Iorga », sunt puse şi mai mult în situaţia să aibă putere radiantă şi forţă de prozelitism, care să tempereze deopotrivă graba nerăbdătoare şi romantismul desorientat. încheind, nu pot să nu-mi exprim bucuria şi să nu sub­ liniez coincidenţa că se redeschide acest Institut de Istorie Universală, într'un moment în care ţara noastră păşeşte ea însăşi în istoria universală, într'o măsură pe care n'am în­ registrat-o niciodată în trecut şi pe care nu dorim s'o în­ treacă decât propriul nostru viitor.

LA INAUGURAREA CĂMINULUI ASISTENŢEI UNIVERSITARE « MATEI VOEVOD » Cuvântare rostită la sediul căminului în ziua de 14 •.Decemvrie 1941.

Străbatem o epocă frământată, cu zguduiri neîntrerupte, cu încleştări care au cuprins toată scoarţa pământului. Cine şi-ar fi închipuit acum câţiva ani că ţărişoara noastră, care s’a mărginit în decursul istoriei la hărţueli cu duşmanii de prinprejur, acum are să primească declaraţie de război din Transvaal şi din Brazilia! Căci acest fapt vă dă măsura în­ tinderii pârjolului care a cuprins întreaga noastră planetă şi tinde parcă să devină cosmic. Nu ne-am mira ca într’o bună zi să vedem astrele ieşind din orbite, luna camuflată sau Marte evacuat...

Acum când cataclismul războiului a scos viaţa din fă­ gaşul ei obişnuit şi sentimentele generoase păreau ieşite din curs, a apărut totuşi în ţara noastră lumina blândă a unei societăţi femeeşti care s'a silit să păstreze neştirbite dragostea, mila, graba de a sări în ajutorul celor în neputinţă.

Napoleon a spus că inima bărbatului trebuie să fie în cap. E o fericire că în lumea aceasta o bună parte din fiinţe şi-au păstrat inima la locul ei firesc, loc propriu pentru izbucnirea spontană a sentimentului, în afară de frâna cal­ culelor.

Să fim fericiţi de apariţia acestei Societăţi prezidată de d-na Mareşal Antonescu, care, în timp ce Mareşalul resta­ bilea prestigiul încercat al ţării, doamna, ajutată şi de alte tovarăşe, restabilea frumoasele virtuţi ale tradiţiei.

ASISTENŢA UNIVERSITARA

1

139

Urmăresc de un an activitatea ce s’a manifestat în do­ menii variate, ca ajutorarea bolnavilor sau a valizilor fără mijloace. Această Societate şi-a dat seama însă că la noi nu există numai sărăcie şi boală, ci şi alte lucruri ce trebuiesc ajutate, ca fragilitatea unei vârste ce nu trebuie să-şi con­ sume energia în vâltoarea zilei de astăzi, fiindcă urmează să se pregătească pentru sarcina zilei de mâine. Astfel au răsărit căminele studenţeşti, ca expresia aceleiaşi nobile năzuinţe. In schimbul acestei grije părinteşti, nu se cere tine­ retului universitar nimic din ce ar fi povara unei datorii de recunoştinţă, ci numai îndeplinirea îndatoririlor cetăţeneşti: coeziune şi disciplină socială, dragoste arzătoare de patrie, o unire în jurul cârmuitorilor ţării, care să câştige încrederea prietenilor din afară şi să curme uneltirile duşmanilor. Doamnă Prezidentă, îngăduiţi-mi să vă exprim gratitudinea în cali­ tate de ministru al Culturii Naţionale şi în calitate de pro­ fesor. Mai mult ca profesor decât ca ministru. Ministru sunt de o săptămână, dar profesor sunt de peste 30 de ani. Cariera mi-am ales-o singur. Ba am rezistat la presiuni care voiau să mă îndrumeze aiurea. Sunt, deci, profesor din vocaţie şi vocaţia aceasta are rădăcini fireşti în dragostea adâncă, spontană, pentru tot ce este tineret în ţară. Nu este pentru mine o mai nobilă preocupare decât grija ca să întăresc mâinile ce vor primi făclia, atunci când va cădea din mâinile noastre, precum am luat-o şi noi dela generaţia ce ne-a precedat.

Ca profesor din vocaţie sunt pururea gata să ascult păsurile şi să cunosc dorinţele tinerilor. Le cer să nu tragă obloane artificiale peste lumina gândurilor lor deschise. Nimic nu contribuie la amărăciunea vieţii şi la scăderea bucuriilor decât dacă porţi gânduri nelămurite şi uneori ascunse chiar faţă de tine însuţi. Sunt destule camuflaje în afară, ca să mai camuflăm şi lumina din interiorul sufletului nostru!

Adresaţi-vă mie cu încrederea întreagă!

CĂTRE PREOŢI, PROFESORI ŞI TINERETUL ŞCOLAR Cuvânt rostit la Radio, cu prilejul Anului Nou 1942.

Nu aş rămânea cu inima împăcată, dacă în ziua aceasta de hotar între anul care pleacă şi cel care începe, şi în care orice om cu formaţie oricât de pozitivistă e străbătut de fiorul unor aşteptări misterioase, a unor nădejdi în schimbări fericite, n’aş rosti în calitatea mea de ministru al Culturii şi al Cultelor un cuvânt către preoţi, profesori şi tineretul şcolar. Mă voi adresa fiecăruia la rând. îmi vor îngădui înalţii ierarhi ai bisericii noastre naţionale, cărora le urez pe anul ce vine o păstorie rodnică şi cât mai ferită de critica ce întotdeauna pândeşte pe cei mari, să cuprind în sfera sfaturilor şi îndrumărilor mele de astăseară preoţimea subordonată autorităţii lor canonice, dar care se împărtăşeşte totodată de sacrificiile Statului român. Le voi cere tuturor preoţilor, sub forma de circumstanţă a urării, ca pe viitor mai mult decât până acum, să fie nu funcţionari cari îşi îndeplinesc în mod mecanic datoria, ci să transforme vorbele sfinte în adevăruri vii. Să se folosească de orice schismă, de orice rătăcire a credincioşilor, pentru a împros­ păta prin dinamism luptător, sensul adânc şi valoarea ade­ vărată a preceptelor Evangheliei. O biserică militantă pentru adevărurile creştine, iată lucrul care ne trebuie, nu o biserică obosită, care cere împotriva ereticilor ajutorul administra­ ţiei civile, în timp ce îşi canalizează energiile neîntrebuin­ ţate în direcţii adeseori opuse idealului creştin al iubirii de

PREOŢI, PROFESORI ŞI TINERETUL ŞCOLAR

I4I

oameni şi al disciplinei sociale. Cuvintele sublime ale rugă­ ciunii: «Iartă, Doamne, greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri», trebuie să devie o realitate permanentă, mai ales pentru aceia cari le rostesc la altar şi cari urmează să dea, prin viaţa lor de toate zilele, pildă convingătoare celorlalţi. Fuga de sub steag a oricui e faptă urîtă, — dar cu cât e mai vinovată a aceluia, căruia i se dăduse să ţie chiar drapelul în mâini!

Mă adresez acum corpului didactic, din a cărui familie fac şi eu parte şi căruia îi vorbesc atât cu obligaţiile şefului momentan, cât şi cu simţământul fratelui de totdeauna.

Ca .unul care am luptat în permanenţă pentru drepturile profesorilor şi pentru rangul lor social, încredinţat fiind că în deobşte meritau un loc mai sus, pot să le adaog astăzi că revendicările lor vor fi serios ameninţate dacă vor socoti că activitatea lor profesională poate să păstreze ritmul vremilor de altădată. Degajaţi astăzi de ocupaţii lăturalnice, din care şcoala avea numai de pierdut, rămâne să acordaţi creşterii tineretului timp mai îndelung, pentru a se îndrepta rele care poate au decurs mai mult din vina altora, dar pe care trebuie să le lecuiţi d-voastră profesorii, singurii răs­ punzători faţă de Statul care v’a încredinţat oficial misiunea nobilă a educării. Urmează să treziţi şi să întreţineţi în tine­ retul şcolar bunul simţ şi simţul proporţiilor, încordarea la muncă, fără ca prin aceasta să se suprime farmecul vieţii şi bucuria de a trăi, care trebuiesc neîncetat promovate în lumina conştiinţei. Eu sunt încredinţat că omul nepervertit nu iubeşte în mod spontan nici absurdul, nici hidosul, nici cruzimile, nici crima. Cel mult asemenea înclinări nefaste sunt o consecinţă a uscăciunii, care a secat bucuriile vieţii, sau a unor influenţe contagiante, care pot înlocui vremelnic natura adevărată printr’o sinistră şi oribilă modă. Dar natura e mai tare ca moda şi ea trebuie să revie la suprafaţă. Cu un astfel de aliat puternic, opera de reeducare nu poate să nu reuşească până la urmă. Eu nu cer miracole profesorilor, ci numai s’o înceapă fără zăbavă şi cu totalitatea

I42

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

mijloacelor pe care cunoaşterea sufletului omenesc şi a psi­ hologiei vârstelor le pune la dispoziţia celor avizaţi. Sub semnul acestor perspective, fac corpului didactic urările mele calde de noul an...

A venit acum, ca încheiere, rândul tineretului şcolar, căruia îi trimet, în această seară scumpă datinelor noastre, o îmbrăţişare de părinte şi urarea de noroc în viaţă.

Atâta numai că norocul nu este acea forţă oarbă, care hotărăşte pe deasupra capetelor noastre, executând scrisele unui destin care ne copleşeşte şi împotriva căruia omul nu poate nimic. Norocul este în bună parte opera noastră proprie, lucru pe care îl exprimă plastic atâtea proverbe ale înţe­ lepciunii populare. Trebuie să ştim a stăpâni viaţa, — o spun în special aceasta învăţăceilor mai în etate şi care mă pot înţelege fără tâlmaci.

Viaţa, dragii mei, este frumoasă şi merită a fi din plin trăită, dar ea este ca o apă pe care trebuie să ştii să lopătezi cu dibăcie, fără însă a încerca imposibilul, cum ar fi bună­ oară să-i întorni cursul îndărăt, ori s’o faci navigabilă mai înainte ca albia să i se fi lăţit în deajuns.

Pe de altă parte, viaţa nu are gingăşie idilică decât în puţine momente şi rare ocaziuni. Ea se aseamănă mai puţin cu acea literatură artificial pastorală, în care zefirii suflau uşor prin boschete şi te putea prinde somnul în iarba îmbăl­ sămată. Ea înfăţişează mai de grabă tablourile aspre din poemele lui Osian, cu privelişti stâncoase şi aride, unde se rostogolesc nouri negri şi suflă vijelii neîmpăcate. Frumuseţi, dacă voiţi şi acestea, dar care reclamă alt suflet şi alte puteri.

Poate că veţi fi mai căliţi decât alte generaţii, care au copilărit în vremi mai senine şi mai calme. Chiar deunăzi tinereţea voastră a fost crud săgetată de umilinţele cumplite ale patriei noastre, fiindcă ştiu cât este de sensibilă şi de ambiţioasă o inimă la vârsta pe care o aveţi acum. îmi amintesc şi eu cât de mult ne durea pe băncile şcoalei în­ frângerile voievozilor noştri, atunci când le citeam în istorie

PREOŢI. PROFESORI ŞI TINERETUL ŞCOLAR

143

şi ce mult ne exalta o biruinţă. Noi însă le aflam din carte, pe când voi le-aţi trăit aevea, tot aşa precum aţi trăit oarecum în atmosfera lor concretă şi momentele eroice din vara aceasta, când oştirile noastre au înaintat victorioase în imensa îm­ părăţie, 'întocmită din rapturi, a vecinului dela răsărit, astăzi îngenunchiat şi ţinut de umeri, dar nu încă doborît.

Asemenea experienţe vor crea poate în voi un suflet care să nu se împace cu mediocritatea şi rutina, fiindcă ambiţia voastră nu se poate mărgini să tresalte la ceea ce au făcut alţii, ci la ceea ce veţi săvârşi voi înşivă, când va sosi ziua voastră. Toate semnele sunt că se deschide o eră de fapte uriaşe, de realizări peste măsura comună. Pentru aceasta trebuie să vă pregătiţi printr'o muncă fără preget şi o dis­ ciplină de fier. Trebuie să depăşiţi ştiinţa înaintaşilor, nu dispreţuind-o, ci încorporând-o, nu luând lucrurile deacapo, ci lărgind tradiţiile ţării în matca prezentului. Mai înainte de-a adăugi partea voastră, trebuie să vă asimilaţi înţelep­ ciunea acelora care v’au precedat. Fără de asta nu se poate şi de aceea şcoala trebuie să vă înzestreze cu toate armele de luptă, făurite de strădania neîntreruptă a generaţiilor, — care ca valurile din spate, împing pe cele dinainte.

La această operă de pregătire — şi vă asigur că ziua de mâine se desemnează încă mai pretenţioasă decât a fost aceea de azi şi de ieri — vor colabora devotamentul şi iscu­ sinţa profesorilor voştri cu silinţa voastră la muncă şi la ascultare. Mâna lor va fi mai puţin severă dacă conştiinţa datoriei va fi la voi mai puternică; pentru cazul invers, pe care eu unul îl doresc mai puţin, echilibrul va trebui resta­ bilit printr’un spor de severitate din partea acelora cari au răspunderea pregătirii voastre. In privinţa aceasta nu vreau să-şi facă nimeni niciun fel de iluzie. Aceia cari avem în mână soarta naţiei, nu ne putem juca cu viitorul ei, nici prin îngă­ duinţe romantice, nici prin indulgenţe nesocotite. Fireşte, nu admit nici pedepse nemotivate sau justificate numai aparent.

Personal n’aşi vrea decât să răsplătesc merite, iar nu să distribui penalităţi. Nu-mi stă plăcerea pedepselor. în fire,

144

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

cum nu stă în firea nimănui pentru care dragostea de tineret nu este o poză de ocazie, ci o adâncă simţire a sufletului. Şi totuşi... să-mi fie permis a povesti o istorioară, — o istorioară autentică. Am avut în familia mea o rudă apro­ piată, un unchi de profesie medic, dar mai presus de orice alta, un om de o bunătate împinsă până la absurd. E su­ ficient să spun că nu numai că nu lua dela oamenii fără stare niciun onorariu pentru consultaţii, dar adesea le lăsa la plecare bani ca să poată plăti medicamentele la farmacie.

Deşi la un moment dat a avut avere, omul acesta a murit sărac, împrumutând în dreapta şi în stânga lume care nu-i mai restituia, ori având să plătească sumedenie de poliţe, pe care cu aceeaşi generozitate, le iscălise ca girant. Şi totuşi acest om impregnat de milă şi de bunătate, mi-a oferit într'o zi un spectacol pe care nu-1 pot uita. Intrând la el în curte, l-am văzut — nu-mi venea să cred ochilor — bătând în mod barbar pe un nenorocit, care avea obrajii încinşi şi care se ruga să-l ierte. Am trecut glonţ, nedumerit şi aiurit şi am intrat în casă. După puţin a sosit şi unchiul meu, gâfâind , de emoţie şi de ciudă.

— Ai văzut scena, îmi zise el. Păcătosul ăsta avea 39 de grade şi nu voia să înghită doctoria. I-am tras câteva palme zdravene, după care a deschis gura şi acum cred că e salvat.

Iată în ce fel’a putut să se transforme omul cel mai bun de pe lume, când a avut convingerea că nu exista în speţă alt mijloc de mântuire.

Povestirea acestei istorioare, cu tâlcul ei foarte simplu, nu trebueşte totuşi interpretată ca simptomul unor dispo­ ziţii pesimiste. Dimpotrivă, noaptea aceasta de răscruce între un an nimbat de glorie şi altul în care se aşteaptă roadele jertfelor noastre, e noapte de speranţe şi de bune prevestiri. Alungând orice umbră care ar vrea să se furişeze» ridic o cupă ideală, în care musteşte licoarea celor mai vii nădejdi pentru viitorul ţării, legat indisolubil de pregătirea culturală şi de sănătatea morală a tineretului ei.

LA DESCHIDEREA CURSURILOR PENTRU PROFE­ SORII SECUNDARI DELA CÂMPULUNG-MUSCEL Cuvântare rostită în ziua de 5 August 1942.

Vă mulţumesc pentru aplauzele d-voastră prelungite, aplauze de care nu s’a mai împărtăşit în şedinţa de astăzi decât numai reprezentantul unei provincii româneşti robite.

Eu personal nu sunt ministrul regiunii româneşti pe care a reprezentat-o dânsul, totuşi primesc aplauzele fiindcă sunt reprezentantul unui guvern care pregăteşte altă Românie.

Atât în judeţul acesta, cât şi în toată ţara românească, se găsesc biserici ruinate de cutremur, pentru care îmi vin necontenit intervenţii de ajutor, pe care le satisfac în parte dar nu le pot împlini în întregime. Există totuşi o biserică pentru care ţara nu va face nicio economie, nu numai de avere, dar nici de sânge şi nici de viaţă. Este marea biserică a cărei catapeteasmă s’a prăbuşit, dar care va trebui refăcută fără zăbavă. Şi acum, onorată asistenţă, să trecem la problemele spe­ ciale ale acestui congres dăscălesc.

Este netăgăduit că problema educaţiei tineretului se gă­ seşte astăzi în centrul preocupărilor şcoalei noastre.

Altădată centrul se găsea pe altă arteră a şcoalei.

Nu vreau să spun că problema educaţiei a fost complet nesocotită în trecut. Au fost totdeauna glasuri care să spună că, decât un om bine instruit, fără educaţie, e preferabil un om bine educat fără instrucţie.

10

.

I46

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

Iar dacă e vorba să găsesc un exemplu chiar din ţara proprie, voi cita o mare figură a istoriei noastre, pe întemeie­ torul dinastiei actuale, măreaţa figură a Regelui Carol I. Regele Carol I, ori de câte ori avea prilejul, în diferite cuvântări în care era vorba de şcoală, spunea: domnilor profesori, mie nu-mi trebuiesc învăţaţi; mie îmi trebuiesc caractere şi, evident, când spunea că îi trebuiesc caractere ţării, se gândea, ipso facto, că problema educaţiei trebuie să stea mai sus decât problema instrucţiei însăşi.

De sigur că au fost mai mulţi pedagogi cari au susţinut că şi problema caracterelor e ceva deosebit de problema educaţiei, că există oameni de caracter, care n’au primit nicio educaţie şi invers, există oameni cari au primit o frumoasă educaţie şi nu au caracter. Partea întâia este, evident, adevărată; partea a doua, cred că e mai puţin exactă, fiindcă educaţia care n’a produs caractere, nu este educaţie completă, ci o educaţie superficială care a urmărit să dea maniere elegante, forme de exterior, ceeace înseamnă o edu­ caţie de suprafaţă. Educaţia profundă trebuie tocmai să făurească şi să ajungă la caractere.

Dar, cum vă spuneam, cu toate că au existat glasuri izolate, care au pus problema educaţiei pe primul plan al interesului social, în ce priveşte însă obligaţiile educative ale şcoalei, trebuie să recunosc că, până în ultimul timp, chestiunea nu a părut prea arzătoare. Şi aceasta pentru două motive. întâi, pentru că s'a crezut că o bună instrucţie, o instrucţie temeinică, naşte, ipso facto, sau produce dela sine o educaţie serioasă şi, în al doilea rând, pentru că s’a socotit poate că obligaţia educaţiei cade mai puţin în sarcina şcoalei cât în sarcina altor factori din societatea noastră.

Ambele opinii erau foarte contestabile. In ceea ce pri- . veşte convingerea că o solidă instrucţie, o serioasă cultură intelectuală produce, ipso facto, acea transformare sufletească ce se numeşte educaţie, recunosc că în parte e adevărată.

Eu unul sunt convins că instrucţia intelectuală e un factor

CURSURILE DELA CÂMPULUNG-MUSCEI.

*47

important la crearea educaţiei, după cum sunt încredinţat că cel puţin jumătate din deficienţele de educaţie, care s'au constatat în tineretul nostru, se datoresc indulgenţei în ce priveşte instrucţia intelectuală.

Dar, cu toate acestea, trebuie să recunosc că o bună cul­ tură intelectuală nu produce în mod mecanic, în mod automat, opera de educaţie. Şi aceasta pentru motivul că instrucţia sau cultura intelectuală, deşi este un mijloc efectiv al educaţiei, însă poate fi suspendată în acţiunea sa de faptul psihologic că orice mijloc tinde să se trans­ forme în scop.

Exemplul cel mai clasic în această privinţă e acela al avarului, care uită că banul e un mijloc pentru â trăi bine şi, prin acest proces de transformare a mijlocului în scop, strânge averi, din plăcerea de a se uita la ele şi trăieşte mizerabil fiindcă nu le dă nicio întrebuinţare. Acelaşi lucru este şi cu instrucţia intelectuală. Ea este un mijloc al educaţiei, dar care lăsat în voie, tinde a se transforma "în scop, şi atunci în loc ca această instrucţie să servească drept instrument pentru educaţie, ajunge un scop în sine, x un scop care îşi uită de acea latură practică şi, deve­ nind un scop în sine, partea educativă rămâne complet neglijată.

Deşi este netăgăduit că o bună cultură intelectuală e menită a împinge sufletul pe înălţimi unde se respiră un aer mai pur şi se văd zări mai luminoase, însă aceasta nu se produce în mod mecanic, în mod automat, şi de aci numeroase cazuri de oameni instruiţi, cari totuşi au atâtea deficienţe, din punct de vedere al conduitei practice.

In al doilea rând, educaţia a fost neglijată în şcoli, pentru că s’a socotit că ea cade în sarcina- altor factori.

De sigur, sunt factori ai educaţiei părinţii, factor edu­ cativ e societatea întreagă prin pildele şi ideile ei, însă şcoala nu poate să-şi uite obligaţiile sale personale, tocmai fiindcă ea este instrumentul prin care însăşi societatea poate să exercite o acţiune educativă asupra tineretului. in*

148

[. PETR0V1CI: MOMENTE SOLEMNE

Pentrucă ne găsim într’o epocă de preocupări petrolifere, să-mi daţi voie să fac o comparaţie, spunând: societatea este rezervorul, şcoala este conducta. Şcoala e aceea care trebuie să fie canalul direct al educaţiei.

In momentul de faţă, când problema educaţiei se pune într'o formă aşa de! acută, trebuie să recunosc că ceilalţi factori ai educaţiei nu şi-au îndeplinit datoria. In momentul de faţă, şcoalei nu i se cere să fie numai conductă, ci i se pretinde să fie şi rezervor şi conductă, pentrucă societatea nu a dat exemplele cele mai fericite, iar părinţii/ alt factor educativ, iarăşi nu şi-au îndeplinit datoria, punând prea mult subiectivism şi având slăbiciuni care făceau precară opera de educaţie. De aceea, doamnelor şi domnilor, în momentul de faţă opera de educaţie a tineretului cade aproape exclusiv pe umerii şcoalei.

Evident, nu este drept ca şcoala să facă singură această operă educativă, fără ajutoare din afară, ba chiar stăvilind ecourile externe, dar nu e mai puţin adevărat că ea dispune de mijloace deosebit de eficace în ceea ce priveşte opera educaţiei. Şcoala are la îndemână instrumentul instrucţiei care rămâne totuşi cel mai bun fundament pentru opera educa­ tivă, bineînţeles dacă e cu pricepere mânuit. Şi, vorbesc în special de şcoala secundară, fiindcă aci se formează omul. Omul nu se formează nici la cursul primar, când e prea de vreme, nici la cursul universitar, când e puţin cam târziu, omul se formează în învăţământul secundar. învăţământul secundar are obligaţia de a face operă edu­ cativă, procurând tânărului o concepţie sănătoasă asupra vieţii.

O asemenea concepţie şcoala secundară nu a procurat-o până în momentul de faţă.

Pentru ce? Pentru că instrucţia în şcoala secundară se dădea sub forma unui bazar de cunoştinţe risipite. Pe când o concepţie sănătoasă despre viaţă reclamă altceva decât cu-

CURSURILE DELA CÂMPULUNG MUSCEL

*49

noştinţe risipite şi nearmonizate, ci o cunoştinţă de ansamblu, coherentă şi unitară. Această cunoştinţă de ansamblu este ca o piramidă a cărei bază o constituie cunoaşterea ştiin­ ţifică, al cărei mijloc îl alcătuieşte interpretarea filozofică a ştiinţei, iar vârful îl formează credinţa în existenţa celor nevăzute şi atotputernicia legilor morale.

In anul 1926, când pentru întâia dată mi s’a încredinţat Ministerul Educaţiei Naţionale, am venit cu această idee: organizarea armonică a cunoştinţelor din şcoala secun­ dară, coordonarea cunoştinţelor ştiinţifice într’un ansamblu unitar şi îmbinarea lor culminantă cu idealurile de frumos şi bine.

In acest scop am preconizat atunci pentru învăţământul secundar un rol deosebit învăţământului filosofic. învăţământul filosofic avea tocmai menirea să coordo­ neze cunoştinţele ştiinţifice şi să facă punte între aceste cunoştinţe şi idealurile superioare ale sufletului omenesc.

Această reformă, pe care voiam să o fac în învăţământ, nu a fost înţeleasă.

Nu a fost înţeleasă, aş putea să spun, mai de nimeni.

M'au combătut oamenii de ştiinţă, m’au combătut repre­ zentanţii religiei, m’au combătut până şi unii din colegii mei, reprezentanţii filosofiei.

Am rămas aproape singur şi, cu toate acestea, doamnelor şi domnilor, în momentul acela am avut — şi mă laud pentru aceasta — o viziune adâncă şi exactă a realităţii.

Era momentul, era — cum se spune în mod obişnuit — ceasul al unsprezecelea, când trebuia să se creieze în şcoala secundară posibilitatea ca absolvenţii ei să iasă cu o con­ cepţie de viaţă sănătoasă, desinteresată şi idealistă.

Am fost împiedecat să fac această reformă.

Nevoia unei astfel de concepţii în sufletul tineretului era aşa de mare, încât dacă n’am făcut-o eu prin şcoală, au făcut-o alţii în afară de şcoală. Şi în loc să avem ceea ce am preconizat eu anume o concepţie de viaţă cu bază ştiinţifică, cu transiţie filosofică

I50

I. PETROYICl: MOMENTE-SOLEMNE

şi cu un vârf de credinţă idealistă în atotputernicia legilor morale, am avut, ceea ce ştim cu toţii, o concepţie de viaţă desfăcută de ştiinţă, o religie fără bunătate şi milă, un creştinism desfăcut de orice morală.

Această operă trebuie reluată. Trebuie reluată în sensul că şcoala secundară va trebui să procure sufletului tineresc încredinţat mâinilor ei, concepţia, în care se leagă ştiinţa cu idealul, în care cunoaşterea adevărului conduce pe o cale lină şi firească, la frumos şi la bine.

Fără acest ideal de frumos şi de bine, virtuţile cele mai viguroase devin iluzorii şi nu-şi produc rezultatele.

Iată, bunăoară, o virtute admirabilă: curajul.

Curajul este acea însuşire despre care Napoleon I spunea că este singura care nu poate fi contrafăcută. Toate celelalte virtuţi pot să fie simulate. Omul poate să se prefacă în multe, dar nu se poate preface că are curaj, dacă nu-1 are în realitate.

Sau altă virtute: consecvenţa. O demnă atitudine.

Desfăcute însă de preocupări mai ideale, încetează, ambele atitudini, să aibă valoarea pe care ar putea-o avea.

Curajul, fără un ideal de bine şi de frumos, poate să devină un simplu banditism, după cum consecvenţa poate să devină o încăpăţânare sau o îndărătnicie, mai mult peri­ culoasă şi nefolositoare.

Cred că nu este greu să desvoltăm în sufletul tânărului această dragoste de frumos şi de bine, să-l facem să vibreze pentru aceste idealuri superioare, pentru că ele nu sunt fabricaţii artificiale, ci există latent în toate sufletele şi rolul educatorului — după cum ştiţi — este tocmai ca, prin acţiunea lui dibace, să desvolte unele însuşiri latente, care, altfel, s ar ofili şi s’ar atrofia.

Frumosul şi binele nu trebuie să fie numai idealuri şi directive finale; frumosul şi binele nu trebuie să existe numai în lumea scopurilor, ci trebuie, deopotrivă, să fie prezente şi în lumea mijloacelor.

CURSURILE DELA CÂMPULUNG-MUSCEL

1.5 f

Nu există o mai mare aberaţie psihologică decât fraza iezuită că « scopul scuză mijloacele».

Nu sunt chiar de părerea ilustrului meu dascăl, Titu Maiorescu, care spunea că mijlocul este superior scopului — şi aceasta are puţin iz de paradox, însă ceea ce pretind şi ceea ce sunt adânc convins, este că scopurile fru­ moase nu pot să fie realizate decât tot cu mijloace nobile şi ■ frumoase.

Nu « scopul scuză mijloacele », ci mijloacele menţin va­ loarea scopurilor.

Doamnelor şi domnilor, nu e momentul să vă întreţin acum asupra mijloacelor practice prin care, după credinţa mea, pot să fie promovate în sufletul tineretului dragostea de frumos şi dragostea de bine.

In parte cunoaşteţi părerile mele din instrucţiile, frag­ mentare de altfel, pe care le-am dat în decursul anului şcolar expirat.

Aş putea să le completez astăzi, dar nu o fac pentru motivul următor: nu vreau să începeţi lucrările d-voastră sub apăsarea unor idei preconcepute.

Desbaterile d-voastră şi concluzia la care veţi ajunge, trebuie să fie încheierea unor experienţe neinfluenţate de părerile nimănui.

In anul expirat, opera de educaţie şcolară a avut un caracter de dibuire, — dibuire pe care nu o regret, pentru că o operă ca aceasta nu trebuie construită a priori, plecând dela anumite principii abstracte, ci trebuie să se întemeieze empiric, pe date trăite şi pe elemente expe­ rimentate.

Aceasta trebuie a fi valoarea şedinţelor care se vor ţine aici, la Câmpulung.

Urmează ca, întovărăşind observările d-voastră în această materie, de reflecţii chibzuite, să ajungeţi la o concluzie.

Ceea ce pot să vă spun, este că doresc ca aceste desbateri să nu semene cu vorbăria vechilor parlamente, ci dimpo­ trivă, să fie un schimb de vederi al unor oameni cu

152

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

experienţă şi constatări precise şi să ajungă la sfârşit, la anumite încheieri bine definite.

Rolul meu nu este să anticipez, influenţând discuţiile d-voastră, ci să organizez rezultatele d-voastră, înfrăţind credinţele mele cu experienţa d-voastră.

Mulţumesc, de asemeni, onoratului reprezentant al Reichului german, precum şi reprezentantului sorei noastre latine, Italia, pentrucă aii binevoit să aducă contribuţia experienţei şi a competenţei lor în aceste desbateri, fiindcă ştiţi foarte bine că atât Germania, cât şi Italia, sunt două ţări, care s'au ocupat în deaproape, în ultimul deceniu, de educaţia tineretului.

Eu nădăjduesc foarte mult dela această contribuţie.

Tot aşa, după cum a existat o misiune militară germană, care prin sfaturile pe care le-a dat aici, la noi, a perfecţionat competenţa ofiţerilor noştri, sunt încredinţat că şi această misiune culturală va ajuta desăvârşirea concepţiei educative a dascălilor noştri secundari.

In tot cazul, domnilor profesori, este un moment foarte important pentru dăscălimea românească şi ţin să vă atrag foarte serios atenţia şi asupra aşteptărilor care se pun în d-voastră şi la opera care cade pe umerii d-voastră.

Fiecare aţi trecut până acum, în decursul carierei, nu­ meroase examene. Dar să ştiţi că în momentul de faţă şi cu ocazia acestei probleme, treceţi poate examenul cel mai mare. * Examenul acesta nu vă dă titluri, nu vă dă grade. Exa­ menul acesta fixează poziţia socială a dăscălimii în evoluţia ţării româneşti.

Personal — nu vreau să mă laud şi nu vă spun nicio noutate, — am luptat totdeauna pentru ca profesorimea să aibă în ţara aceasta o situaţie mai înaltă decât cea pe care a avut-o.

Să ştiţi că treceţi examenul cel mai greu şi examenul cel mai important, acela de a găsi căile cele mai potrivite, pe care le veţi executa înşişi mai târziu, pentru educaţia

CURSURILE DELA CÂMPULUNG-MUSCEL

1.53

tineretului nostru — spun un cuvânt care este mai sincer — pentru reeducarea sufletului tinerimii noastre. Şi ca unul care am luptat totdeauna pentru problema situaţiei sociale a corpului didactic, sper că îmi veţi da prilejul să-mi încununez cariera mea politică, cariera mea de viaţă publică, reuşind cu ajutorul d-voastră să vă fixez în ţara aceasta rangul care vi se cuvine.

LA INAUGURAREA STATUILOR LUI TITU MAIORESCU, VASILE CONTA ŞI A. D. XENOPOL Discurs rostit la Iaşi, în ziua de 18 Octomvrie 1942.

Prezenţa mea la această festivitate nu are caracterul limitat al unei însărcinări sau delegaţii, pe care aş veni să o aduc la îndeplinire, aşa cum s’a întâmplat în alte împre­ jurări.

Astăzi participarea mea are adevărat belşug de rosturi şi de justificări.

Voi semnala numai două din ele.

Dela o astfel de solemnitate culturală, când oraşul amin­ tirilor, laşul, materializează în bronz durabil, chipul a trei mari personalităţi dispărute, care i-au ilustrat trecutul şi i-au dat cândva străfulgerări de strălucire autentică, dela o astfel de solemnitate nu putea să lipsească Ministrul Culturii Na­ ţionale, chiar dacă n’ar fi avut alte legături cu oraşul acesta şi cu evenimentul de azi.

Insă astfel de legături există şi mă voi raporta la aceea principală.

Iniţiativa ridicării acestor statui — pentru eternizarea aci la Iaşi a şiragului ilustru: Titu Maiorescu, Vasile Conta şi Alexandru Xenopol — îmi aparţine mie. In mintea mea a încolţit ideea acum vreo cincisprezece ani, singur am adunat fondurile, eu am împins la alcătuirea unui comitet în frunte cu Rectorul Universităţii şi la publicarea concursului, în sfârşit, tot eu am fost acela care m’am interesat statornic de înaintarea lucrării, dând sfaturi şi sugestii, propunând

T1TU MAIORESCU, VASILE CONTA, A. D. XENOPOL

155

adesea retuşări, alergând să capăt bronzul, prin relaţiile mele, în condiţiile cele mai avantajoase; şi câte altele încă! Le înşir toate acestea nu dintr’o trufie egoistă, care vrea să-şi sublinieze meritele, — căci în conştiinţa mea mi-am făcut faţă de cele trei figuri proeminente ale cugetării autohtone, pur şi simplu datoria — dar pentru a mi se înţelege pe deplin bucuria de părinte, pe care o simt în faţa operei realizate şi pentru ce ar fi fost cu neputinţă să nu mă găsesc prezent, chiar dacă mi s’ar fi pus în cale cele mai crâncene . împotriviri.

Este drept că opera aceasta o plănuisem, într’o privinţă, altfel. Nu era vorba de trei statui izolate, ci de un grup aşezat artistic, în jurul unei columne, închinate înţelepciunii.

Ideea unui grup oarecum solidar, pleca dela faptul că cei trei gânditori făcuseră parte din aceeaşi confrerie glorioasă — e vorba de Societatea « Junimea », care a activat la Iaşi, dirijând cultura românească şi îndrumând-o pe căi sănătoase, în a doua jumătate a secolului precedent. Junimea şi organul ei, «Convorbiri Literare», au fost poate pagina cea mai strălucitoare din viaţa laşului, întru cât trecutul voievodal moldovenesc, de sigur cu multe momente de măreţie, şi-a avut în epoca lui cea mai luminoasă altă reşedinţă decât Iaşii. Căci în afară de un Vasile Lupu sau Cuza-Vodă, marii prinţi ai Istoriei moldovene n'au fost legaţi deosebit de locurile acestea, de care s’a fixat abia mai târziu calitatea de Capitală a ţării.

Dar « Junimea » a fost, desigur, un moment culminant al laşului şi ea n’a putut trăi decât aici, fiindcă, transplantată aiurea, n'a izbutit să prospereze în aceeaşi măsură, ba nici măcar să se menţie multă vreme. Gruparea laolaltă, într’un monument unic, a statuilor celor trei cugetători, ar fi putut exprima simbolic « Junimea » însăşi. Insă pentru ca opera astfel plănuită să fie dusă la acest punct, ar fi trebuit noi mijloace şi încă o zăbavă, al cărei termen nu putea nimeni să-l prevadă. Am fost, deci, bucuros, după atâta întârziere, că s'au putut instala, în fine, cu concursul Primăriei Muni-

1 I- PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

cipiului Iaşi, cele trei figuri de bronz, fie şi în forma a trei monumente izolate. Las pe viitor, iniţiativei ieşenilor, dacă vor găsi cu cale, să revină şi să perfecteze ideea dela început.

Dar şi în forma actuală — într’un fel, chiar mai obişnuită — laşul se împodobeşte cu o operă plastică nouă şi îşi sporeşte superba galerie de bronz a marilor biruitori în domeniul gândirii şi al spiritualităţii...

Oricare dintre cei trei magiştri, reînviaţi astăzi de arta sculptorului, e figură autentică a gândirii româneşti, cu toţii au fost preţuiţi şi dincolo de hotare şi pot înfrunta compa­ raţia cu unele celebrităţi ale lumii apusene.

Titu Maioreseu a fost un exemplar unic de minte înţe­ leaptă, spirit critic, elocvenţă cuceritoare, scriere rafinată şi dusă la perfecţie. Rar o operă culturală de primă necesitate a putut fi undeva servită de un om mai corespunzător. In Societatea « Junimea » dela Iaşi, Maiorescu a luat în mod natural locul de conducător, care nu putea să aparţie decât unui om în a cărui conştiinţă ideile primeau forma cea mai lim­ pede, documentarea cea mai precisă, înlănţuirea cea mai logică, exprimarea cea mai desăvârşită. Opera lui critică a deschis o eră nouă în Cultura românească, care a adoptat în fine, după o perioadă de desorientare, norme temeinice şi criterii europene.

Critic cultural şi estetic, istoric, gânditor de rasă, pro­ fesor minunat şi mai presus de toate, om adânc devotat nevoilor culturale ale ţării, pe care le-a servit în toate chi­ purile, Maiorescu şi-a restrâns dela un timp, aproape exclusiv, activitatea în domeniul culturii naţionale, neglijând încetul cu încetul problemele universale, în a căror cercetare el dăduse în tinereţe, străinătăţii, cele mai frumoase promisiuni.

Ca om politic, Maiorescu a fost ministru şi prim-ministru, procurând în această calitate României, cea dintâi sporire teritorială, faţă de graniţe’e zgârcite care ni se fixaseră după războiul Independenţei.

Vasile Conta a fost un cap filosofic remarcabil, care, deşi mai mult autodidact, a izbutit să construiască din anii tinereţii, un sistem personal de gândire, _ cristalizat într o

TITU MAIORESCU, VASILE CONTA. A. D. XENOPOI.

157

serie de opere, ca Teoria fatalismului, Teoria Ondulaţiei Universale, încercări de Metafizică şi alte câteva fragmente.

Cu el ne-am făcut intrarea în lumea creaţiei filosofice şi nu poate să tăgăduiască nimeni — chiar dacă nu i-ar îm­ părtăşi opiniile — că n’a fost un admirabil spirit speculativ, înzestrat şi cu dialectică şi cu imaginaţie constructivă şi cu organizare sistematică, însuşiri din nefericire prea repede curmate de o moarte foarte timpurie.

Conta a participat şi el la luptele politice, făcând profe­ sie de un violent antisemitism. In privinţa aceasta el rămâne fără îndoiala un precursor al vremurilor noastre, tot aşa precum şi MaiOrescu este la rândul lui un precursor, prin faptul că a denunţat curconvingere şi tărie pericolul rusesc şi a susţinut că nu există altă scăpare decât alianţa strânsă cu Imperiul german.

Alexandru Xenopol, ca şi Conta, ca şi Maiorescu, a făcut parte din Societatea « Junimei», unde a desfăşurat o acti­ vitate neobosită. La început cheltuindu-se în direcţii variate, s'a statornicit mai apoi în domeniul cercetării istorice, nu pentru a se pierde în mărunţişuri, ci pentru a scrie o vastă sinteză a Istoriei poporului român. Spirit filosofic, nu s’a putut totuşi închide în cadrele istoriei pure, ci a analizat metodic însăşi structura ştiinţei sale, definindu-i caracterele, limitele, posibilităţile, într'un cuvânt bazele ei filosofice.

Poate şi mai mult decât Conta, Xenopol a pătruns adânc în aprecierea străinătăţii cu teoriile lui originale.

Dacă ar fi să adaog o notă proprie lui Xenopol în rapor­ turile sale cu laşul, aş aminti că dânsul a rămas până la sfârşitul carierei profesor la Universitatea ieşeană, silindu-se să menţie reputaţia intelectuală a laşului şi să umple golul pe care-1 lăsase plecarea « Convorbirilor Literare » şi-a atâtor junimişti la Bucureşti.

Cu personalitate proprie şi cu luciri deosebite, Maiorescu, Conta şi Xenopol, fac parte totuşi prin comunitatea de epocă şi de atmosferă din dispozitivul aceleiaşi constelaţii, care odinioară sclipea aevea pe firmamentul luminos al Iaşilor.

L_ . *

r5«

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

Fireşte, cu statuile care se inaugurează astăzi, nu se istoveşte şirul tuturor talentelor care au făcut fala acestui oraş. Aleea bronzurilor reprezentative ar putea fi încă pre­ lungită mult. Dar chiar acelea ridicate până în prezent, constituie o frumoasă mărfurie şi pentru contribuţia laşului la cultura românească şi pentru bogăţia de oameni în tre­ cutul însuşi al acestei culturi. Această mărturie nu este indi­ ferentă astăzi, când vrăjmaşii neamului nostru, cărora vitejia armatelor române pe frontul de Răsărit a făcut să li amu­ ţească multe critici pătimaşe, continuă totuşi, cu zgomotoase bătăi de tobă, să afirme la cele patru puncte cardinale, că noi nu suntem un popor de cultură. O ţară care a avut într’un singur moment al istoriei şi într'o singură regiune oameni ca Alecsandri, Kogălniceanu, Eminescu, Maiorescu, Conta şi Xenopol — pentru a nu pomeni decât pe aceia pe care laşul i-a reînviat până acum sub forma artei statuare — o astfel de ţară şi-a făcut dovezile puterilor sale spirituale şi îşi poate cere drepturile la viaţă cu totalitatea argumentelor posibile.

Iar acum, pentru încheiere, mă adresez celor trei mari întruchipaţi în bronz, cari au prilejuit festivitatea de astăzi, spunându-le: Bine v'aţi reîntors în cuprinsul bătrânei cetăţi a Iaşilor, ca să o străjuiţi în vecii vecilor!

INAUGURAREA ANULUI UNIVERSITAR 1942 — 43

La deschiderea cursurilor Universităţii din Bucureşti Un început ele an universitar seamănă şi nu seamănă c’un început de an calendaristic. Se aseamănă prin acele speranţe spontane care întovărăşesc ambele începuturi, prin acea cre­ dinţă latentă, în inaugurarea unei ere rodnice în bucurii şi rezultate. Dar după aceasta vin deosebirile: la un nou an calendaristic, se aşteaptă, în genere, revărsarea binefaceri­ lor dela puterea unor forţe binevoitoare, care stau deasupra noastră şi acţionează independent de sforţările noastre, un nou an şcolar înseamnă, dimpotrivă, un examen serios de conştiinţă, o recapitulare severă a datoriilor, un moment de îmbrăţişare anticipată a unor sforţări creatoare de destin.

Dacă în primul caz se aştepta o soartă zâmbitoare să cadă din înălţimi, dincoace se ştie că soarta ne-o făurim noi singuri prin munca şi silinţele noastre. învăţătura nu coboară pe ca­ petele oamenilor în chip de porumbel, ci se extrage din cu­ prinsul tăinuit al cărţilor, cu osteneli similare acelora care scot aurul din măruntaele pământului. Şi ce altă imagine am putea să avem în minte într’o oca­ zie ca aceasta do astăzi, decât aceea a unui tineret harnic, adâncit în lectura operelor, lacom să se instruiască şi să-şi clădească din pietrele culese construcţia unei cugetări temei­ nice şi bine orientate?

i6o

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

Oricare ar fi vitregia împrejurărilor, nu se poate imagina de nimeni la o deschidere de an şcolar, icoana unei vieţi de frunzăreală neconştiincioasă^ de studiu aparent şi superficial.

Pregătirea intelectuală cât mai serioasă nu este cerută numai de destinul pe care trebuie să şi-l facă fiecare, dar la care — la urma urmei — e liber să renunţe, ci şi de destinul însuş al patriei comune, la care nu are drept să renunţe ni­ meni. Patria ne-a dat prea mult tuturora, ca să ne fie îngăduit ca în locul unei raze de lumină să-i aducem darul unei pete de umbră sau al unui gol sufletesc.

Fireşte, astăzi trăim zile de război crâncen, din care trebuie să ieşim cu fruntea sus, fiindcă am intrat cu con­ ştiinţa curată. Grijile războiului absorb fără îndoială o parte din puterile sufletului nostru, numai că acestea nu trebuie să ne fie pretext de-a nu face nimica în alte domenii de activi­ tate. Citeam chiar zilele acestea că un glorios comandant de armată — având şi pasiunea de arheolog — a fost găsit în timpul unei ofensive recente la o oră ceva mai calmă, săpând zorit într'o dună, pentru a descoperi rămăşiţe de civilizaţie romană. Preocupările ştiinţifice nu au putut fi astfel anulate nici de răspunderea războiului, nici de vecinătatea imediată a primejdiei. Departe ca războiul să facă imposibile preocu­ pările intelectuale, tensiunea lui sporeşte mai de grabă în­ cordarea totală, creând condiţii prielnice pentru toate sectoa­ rele vieţii sufleteşti. Câte opere celebre nu s’au scris în vre­ muri turburi şi în completă nesiguranţă a vieţii! Zilele de cumpănă .de astăzi să nu ne fie argument de delăsare şi inac­ tivitate, ci să ne slujească drept imbold de muncă produc­ tivă şi prilej de puteri multiplicate.

Dacă ar mai fi, pe lângă îndemnul la muncă neobosită, să mai indic în clipa aceasta tineretului şi alte directive, scoase din experienţa mea de viaţă şi din dragostea mea pentru el, aş mai avea de spus următoarele: întâi şi mai presus de toate: să creadă mai puţin în reali­ tate, decât în ideal. Bineînţeles, aceasta nu în sensul unui roman­ tism juvenil care se refugiază în negura himerelor, ci în înţe-

ANUL UNIVERSITAR 1942-43

161

leşul că silinţele noastre nu trebuie să tindă să ne facem un ideal din realitate, ci invers, o realitate din ideal, — am vrut să zic să nu coborîm idealul la nivelul realităţii brutale, ci să săltăm realitatea la înălţimea idealului. Nu idealul să rămâe un vis ce nu poate fi atins, ci realitatea să ajungă un vis ce a fost depăşit. Rostul cosmic al omenirii nu este numai să oglindească realitatea, ci să o transforme, înălţând-o, iar idealul nu este dat omului ca mângâiere platonică a durerilor şi micimilor, ci ca model ce trebuieşte întrupat aevea. Din punctul acesta de vedere, în oricare din sectoarele vieţii, omul este şi rămâne un luptător şi însuşirile de curaj eroic nu sunt necesare numai pe câmpuri de bătae, ci şi în aşa zisa epocă de pace.

In sfârşit, o ultimă idee: Raportul dintre generaţiuni. Recunosc că între generaţii nu există perfectă omogenitate, deşi diferenţele sunt cu mult mai mici decât par la prima vedere. In orice caz, dacă sunt momente în care diferenţele dintre tineri şi bătrâni, merită a fi valorificate, sunt altele în care trebuesc hotărît atenuate.

Există poate momente istorice în care se află în concurenţă generaţiile, dar mai ales sunt altele — cum este şi clipa de faţă — când se găsesc în concurenţă nu generaţiile, ci popoarele, iar aci, în această aspră concurenţă, popoarele dacă vor să biruiască trebuie să se prezinte, unite, nu divizate în felii sau fracţiuni. La ce mai serveşte să-ţi afirmi nota specifică a generaţiei, dacă poporul tău a dispărut ?

E o simplă vorbă aceasta, căci poporul nostru nu poate să dispară, fiindcă, oricât a băut din paharul desamăgirilor, are lângă dânsul totdeauna cupa întremătoare a drepturilor noastre imprescriptibile. Şi apoi acea unire, care e în tradiţia, ţării noastre, la vremuri de cumpănă, este un lucru care nu va lipsi nici de astăzi înainte.

A iubi ţara înseninează a ne iubi noi între noi şi mai ales acei care vin, să se simtă legaţi de acei care pleacă, după cum acei care pleacă se simt legali de acei care vin.

11

162

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

Aşa că nu este strigarea unei dorinţi îngrijorate, ci ex­ presia unei certitudini neclătinate, aceasta, cu care îmi în­ chei cuvântarea: Trăiască România!

La deschiderea cursurilor universităţii ieşene Sunt recunoscător împrejurării, care a făcut să particip azi la această şedinţă festivă, în această sală, care îmi este atât de familiară şi care încadrează ca un chenar luminos cele mai frumoase amintiri din cariera mea de profesor. E drept că azi nu mai aparţin Universităţii ieşene, dar, deşi am plecat de aici, totuşi mă simt ataşat de ea mai mult ca oricând. D. Rector se plângea de exodul profesorilor dela Iaşi. Nu veţi putea împiedeca acest exod. Dar ar fi de dorit ca toţi cei cari pleacă să se comporte faţă de această universitate aşa precum m’am comportat şi eu.

In altă ordine de idei voi spune că astăzi mai mult decât oricând este nevoie ca tineretul universitar să-şi facă o cul­ tură cât mai temeinică şi să arate cât mai multă disciplină.

Zic o cultură temeinică pentrucă să nu vă închipuiţi că odată cu încheierea războiului în forma bătăliilor militare, cu aceasta s'au terminat rivalitatea şi concurenţa dintre po­ poare. Va continua un război pe terenul concurenţei intelec­ tuale, în care trebuie să fiţi cât mai bine pregătiţi.. înfruntând cu succes acest examen dela care ţara noastră nu se poate sustrage şi din care trebuie să iasă învingătoare. Nu va merge la nesfârşit cu scuza că am fost aici poarta de răsărit a civili­ zaţiei, oprind puhoaiele barbare care ameninţau continentul.

Avem şi noi datoria a restitui Europei dobânda împrumutu­ rilor culturale. Generaţia dinaintea mea a făcut ce a putut.

Generaţia mea a făcut ceva mai mult. Este un domeniu în care trebuie să ne depăşiţi, tot aşa precum pe voi trebuie să vă depăşească aceia ce vă vor succeda.

O a doua idee, asupra căreia trebuie să insist, este nevoia unei desăvârşite discipline. Războaiele nu se câştigă numai cu victoriile de pe front, ci şi cu disciplina din lăuntru. Au fost

ANUL UNIVKKSITAR 1 î>4ii --13

163

ţări cu admirabile victorii pe câmpul de bătălie şi care au trebuit să capituleze pentrucă nu au fost disciplinate în in­ terior. Când mă refer la disciplină, nu vorbesc numai de aceea din interiorul unei generaţii, ci de solidaritatea cu toate gene• raţiile. Fiecare generaţie îşi are deficienţele ei. Bătrânii văd, în genere, mai multe obstacole decât există în realitate, iar tinerii mai puţine decât sunt. Formula cea fericită este urmă­ toarea: o generaţie de oameni în vârstă altoită cu entusiasmul tineresc şi o generaţie de tineri altoită cu chibzuială bă­ trânească. Generaţiile se completează între ele, dar, bineînţe­ les, cu o condiţie: să fie o osmoză raţională, fiecare urmărind să dea celeilalte ceea ce arc, iar nu ceea ce nu are.

Tineretul ne este scump nu numai acelora dintre noi care am avut vocaţia de profesor, ci tuturor. Tinereţea are în­ deobşte ceva sfânt în ea. In momentele de faţă tinereţea este sacră şi pentru primejdiile excepţionale la care este expusă.

Termin strigându-vă din tot sufletul: izbândă deplină în viaţă. Trăiască România reînoită şi întregită nu după capriciile conjuncturilor, ci după dreptatea ei naţională!

La deschiderea cursurilor Politehnicei din Bucureşti Luând cuvântul la această festivitate, să-mi daţi voie să încep cu o mărturisire: şcoala politehnică îmi stă foarte aproape de inimă şi de suflet. Mă veţi întreba, pentru ce?

Iată răspunsul: Cariera inginerească, a fost cariera care îmi fusese destinată de familia mea. In tot timpul liceului am crescut cu această idee. Probabil la aceasta a contribuit şi aplicarea mea la matematici. Spre sfârşitul liceului a izbucnit însă în mine o înclinare pentru literatură, pentru ca mai apoi, printr’o sinteză, să se nască dispoziţia filosofică.

Mi-a fost dat totuşi să reiau contact cu ingineria, în 1921 când mi-am început cariera ministerială, ca ministru al Lu­ crărilor Publice, o vreme căreia îi păstrez cele mai frumoase amintiri. In acel prim minister am făcut o serie de realizări, care se continuă şi astăzi, în materie de linii ferate şi şosele.

11*

164

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

Dintre acestea şoseaua Hânceşti-Chişinău, lucrată şi inau­ gurată în timpul ministeriatului meu, a avut menirea de a fi de mare folos, atunci când în 1941 armatele române au tre­ cut Prutul luptând pentru reîntregirea ţării. Am elaborat tot eu legea apelor, a cărei nevoie se simţea. Şi tot în 1921 am pus pe picioare Şcoala. Politehnică dela Timişoara.

Iată o serie de motive pentru care lumea inginerească nu-mi poate fi indiferentă, iar Politehnica îmi stă aproape de inimă.

Sunt bucuros că din spusele d-lui Rector rezultă că legea învăţământului superior, întocmită recent de mine, a adus foloase reale Politehnicei.

Aş putea să amintesc că şi în scurtul ministeriat din 1938, prin numirea ca director de studii a d-lui inginer Gh. Petrescu, am făcut o însemnată inovaţie: naţionalizarea acestei funcţiuni.

Un mare filosof a ajuns la constatarea că natura creatoare a fost cu mult mai inventivă până la apariţia omului. După aceasta, imaginaţia naturii s’a sleit; ai zice că ea a trecut mâna omului, pentru ca acesta să ducă mai departe per­ fecţionarea şi transfigurarea existenţei. Dacă natura a trecut mâna omenirii, apoi omenirea a trecut-o inginerilor, căci ei au rolul de căpetenie în această operă de transformare, prin invenţiile lor tehnice.

Opera inginerului se încadrează în natură. Iată, deci, nu motiv de ordin metafizic să simt o preţuire deosebită pentru cariera inginerească.

Dar osebit de aceasta, ţara noastră are, mai cu seamă azi, mare nevoie de tehnicieni.

Altă dată se tolera, alături de o ţară mai înaintată, altele mai patriarhale. In Europa viitoare o ţară care rămâne pe ioc nu numai că e întrecută de celelalte, dar riscă să fie scoasă din rândul acelor ce au drept la viaţă.

De aceea tinerii mei scumpi, învăţaţi şi munciţi fără răgaz, căutaţi să vă faceţi o pregătire cât mai desăvârşită, spre a putea corespunde aşteptărilor şi intereselor fundamentale ale ţării.

anul universitar

1942-13

165

Odată ce veţi fi stăpâni pe meseria voastră, vă puteţi ocupa şi de altceva, însă dacă va ocupaţi cu altele în timpul pregătirii profesionale, pe aceasta nu veţi mai face-o niciodată. Şi mai ales să nu pierdeţi o clipă din vedere imaginea ţării acesteia care are drept să trăiască, a acestei ţări binecu vântate şi blânde, care în veci n'ar fi atacat pe nimeni, dacă n’ar fi tre­ buit să se apere şi care, dacă n’a râvnit niciodată la o fărâmă din bunul altora, nu înţelege să cedeze nicio fărâmă din ceea ce constituie dreptul ei.

La deschiderea cursurilor Politehnicei din Timişoara Pentru a doua oară vin ca şef al Departamentului, să particip la deschiderea unui nou an şcolar la Politehnica din Timişoara. Intre cele două ocazii este, însă, o mare deosebire întru cât acum, la a doua participare, mă aflu într’o şcoală definitiv consolidată, în timp ce, la prima festivitate, mă aflam într’o şcoală în pruncie, la o instituţie fragilă cu exi­ stenţa precară. Conducerea acestei şcoli politehnice trecea printr'o criză acută pe care eu, în calitate de ministru, numai cu mare greutate am putut să o soluţionez favorabil, salvând existenţa şcoalei. De atunci mi-a şi ieşit numele- că sunt cti­ torul şcoalei politehnice din Timişoara. Este un titlu pe care nu-1 merit în întregime, cel mult numai titlul de semi-ctitor mi se poate atribui. îmi amintesc de unele idei din discursul meu de odinioară: imediat ce intri în Timişoara, toate coşu­ rile numeroaselor fabrici de aici, parcă-ţi cer în cor... o şcoală politehnică. Voiam să subliniez că o şcoală trebuie să aibă o corelaţie cu natura regiunii, şi e o greşală să creezi o şcoală din spirit de pură imitaţie. înfiinţarea Politehnicei în această regiune a mai avut încă o valoare, deoarece ea a con­ stituit şi constitue un excelent răspuns fostei stăpâniri de până acum 24 de ani, în sensul că stăpânirea noastră a reuşit să înfiinţeze o şcoală politehnică în capitala Banatului, pe care fosta stăpânire sau nu a vrut, sau nu a reuşit să o înfiinţeze în timpul său.

166

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

înfiinţarea acestei Politehnice în Banat, constitue, deci, o desminţire fermă, faţă de toţi aceia cari şi-au permis să afirme că poporul românesc nu este un popor de cultură.

Schimbări multe au survenit în răstimp, dar anul şcolar al 22-lea la această Politehnică se deschide totuşi în condiţii normale, deşi în vremuri cu totul excepţionale, întru cât iubita noastră ţară este angajată într’un război menit să ÎL chideze definitiv toate procesele noastre istorice.

Urez tinerilor studenţi să slujească cu cea mai deplină fidelitate cele două altare ale acestei şcoli, unul în slujba ştiin­ ţei, celălalt în slujba naţiunii.

Avem nevoie de tehnicieni, căci ţara aceasta trebuie ridi­ cată repede la alt nivel de amenajare. De aceea, trebuie să vă pregătiţi temeinic, după cum, din punct de vedere cetă­ ţenesc, studenţimea trebue să fie solidară cu întreaga naţiune. .

Precum în ştiinţă ucenicia este absolut necesară, tot aşa de necesară este această ucenicie şi în viaţa publică...

Lăsaţi, deci şi aici iniţiativa celor mai vârstnici. Fiţi soli­ dari, cât mai solidari cu naţiunea. Veşti din Ardealul robit ne arată că solidaritatea românilor este deplină şi impresio­ nează profund pe actualii stăpâniiori.

Dece oare această solidaritate să nu primeze în întreaga ţară? Oare aici ochiul duşmanului nu ne vede? Nu uitaţi niciun moment că lipsa de solidaritate în spatele frontului, poate anula în orice moment toate jertfele de pe front...

Trăiască România, care a mai fost şi care trebuie să fie!

LA DESCHIDEREA SESIUNII SFÂNTULUI SINOD 2 Noemvrie 1942

Participând pentru întâia oara în calitate de Ministru al Cultelor la şedinţa Sfântului Sinod, îmi voi îngădui să-mi desvolt puţin cuvântarea, peste marginile restrânse ale unui salut de protocol. îmi veţi face onoarea să mă credeţi că, fără nicio umbră de ipocrizie, declar că am fost şi sunt profund convins de va­ loarea credinţei religioase pentru individ şi de importanţa bisericii în viaţa Statului românesc. N'am crezut şi nu cred nici astăzi în vreo incompatibilitate între credinţa religioasă şi cugetarea liberă. Dacă ar fi să mă raportez la cazul meu personal, ar trebui să spun, dimpotrivă, că am crezut mai mult, pe măsură ce am cugetat mai mult. Eu personal sunt o exemplificare vie a unei maxime a unui filosof din occi­ dent care a zis că « cerul nu există decât pentru oamenii cari gândesc ». Tot aşa sunt încredinţat că uitarea religiei con­ duce la uitarea tuturor datoriilor, după cum socotesc şi in­ vers, anume că cine îşi uită datoriile şi marile comandamente morale, acela poate să facă oricâte cruci evlavioase, nu crede sincer în Dumnezeu. Dar mai cu seamă sunt convins de ma­ rele rol, pe care-1 are biserica în viaţa socială şi, restrângându-ne la interesele noastre, în viaţa Statului românesc.

Trecutul istoric al Statului român este strâns împletit de viaţa bisericească. Dar nu mi se pare că e vorba numai de trecut.

Lucrurile cred că urmează să se petreacă la fel şi în viitor.

Nu trebuie mai ales să uităm un lucru: în momentul de faţă

168

I. PETROVJCI: MOMENTE SOLEMNE

se naşte o lume nouă. Oricare ar fi incertitudinile momen­ tului, acest lucru este însă sigur: se naşte o lume nouă, pe temelii reînnoite, pe baze proaspete.

Ei bine, nevoia de credinţă este şi mai mare la o lume nouă decât la o lume veche. O societate îmbătrânită se poate dispensa de Dumnezeu; o lume nouă nu merge fără acest avânt al credinţei. / • Dar mai este şi altceva, care mă face să afirm că biserica, în momentul de faţă, este mai importantă decât oricând. Ne găsim tocmai în clipa când se face trecerea dela lumea veche la lumea nouă şi aceasta nu pe o cale lină, ci se face cu cutre­ mure şi convulsiuni. In momentele acestea biserica are o mare însemnătate. Insă adaug încă ceva: biserica nu ajunge să lupte, ci trebue să câştige biruinţa.

Este un moment în care biserica nu poate să se mărgi­ nească la o activitate contemplativă. Dacă în vremile de cumpănă, chiar marii poeţi sunt obligaţi să nu se refugieze în idealuri, ci dimpotrivă să facă din poezie un instrument pentru viaţa activă — citez cazul neuitatului Octavian Goga, care a îndeplinit acest rol — biserica nu poate să fie contem­ plativă în momentele de cumpănă, ci dimpotrivă trebuie să fie prezentă, luptătoare, în mijlocul acţiunii sociale. Spuneam că ea trebuie nu numai să lupte, dar trebuie să câştige bătălia. Şi după cum armata, ca să câştige bătălia, trebuie să fie viguroasă, bravă, iar conducătorii ci să aibă conştiinţa înaltă a misiunii lor, tot aşa biserica, pentru a câştiga bătălia, tre­ buie să fie sănătoasă, iar şefii ei să fie la înălţimea misiunii cu care au fost învestiţi. Dar mai este încă un lucru pe care ţin să-l relev.

In momentul de faţă este şi un alt motiv pentru care s'a produs aproape o contopire între biserică şi naţiunea noastră.

Prin credinţa creştină noi ne-am definit astăzi poziţia faţă de primejdiile dela răsărit. Lucrul era foarte natural să se întâmple aşa.

Faţă de violenţa sălbatecă a acestui balaur dela răsărit pentru noi nu există altă ieşire decât credinţa în dreptate,

RK ŞI UNI? A SF. SINOD

i6g

credinţa în mai bine, iar aceste lucruri rămân vorbe goale dacă nu sunt întovărăşite şi de credinţa în Dumnezeu.

Astăzi ţara românească, în teribila încăierare dela răsărit, în care am participat pentru datorie, pentru onoare şi deo­ potrivă pentru interesele noastre naţionale, apare, în mo­ mentul acesta, ca un paladin al crucii. Ei bine, această cruce, pe care urmează s’o ducem acolo unde nu mai exista, trebuie să înainteze luminoasă, triumfătoare şi, pentru aceasta, trebuie să fie purtată de mâini care s’o ridice, nu de mâini care s’o pângărească. Vă spun toate acestea, şi le spun în faţa d-voastră,încredinţat că le rostesc, în fond, alături de d-voastră.

Sunt convins că înalţii ierarhi ai bisericii noastre gândesc la fel despre misiunea şi datoriile excepţionale pe care le are biserica în momentul de faţă. Ar fi cea mai mare exagerare dacă s’ar spune că în biserica noastră nu e nimic bun. Dar mai este cale pentru a fi totul bun, şi de aici datoria noastră s'o împingem la o stare mai desăvârşită acelei de astăzi. Nimeni nu trebuie să aibă indulgenţe, să exagereze cruţarea în împre­ jurări care ar putea să scadă prestigiul bisericii. Este drept că doctrina creştină spune: «Nu cerem moartea păcătosului, ci dimpotrivă iertarea lui ». Şi eu sunt pentru iertarea păcă­ tosului, însă cu o condiţie: el să rămână în colţul lui de umbră, nu să aibă misiuni de purificare şi de îndrumare a altora.

V’am spus toate acestea pentru ca să fiţi convinşi că în opera d-voastră de înălţare a bisericii, aveţi întregul meu concurs. Ba aveţi un concurs şi mai mare decât al meu, al unei persoane mai sus puse în Statul Român şi îmi veţi da voie să citez un mic pasaj dintr’o apostilă recentă a d-lui Mareşal Antonescu: « Eu nu vreau să fac din biserică un in­ strument politic, ci un organ principal de colaborare pentru salvarea Statului. Pentru aceasta biserica trebuie să fie exem­ plară şi nu poate fi exemplară decât dacă Statul dă bisericii tot aportul material de care are nevoie şi biserica dă exemplu de moralitate în sânul ei ».

Iată care este, în scurte cuvinte, crezul, lozinca d-lui Ma­ reşal Antonescu, care de asemeni are convingerea cea mai

I?0

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

adâncă ţfspre rolul permanent al bisericii şi mai ales despre rolul ei actual, în grelele împrejurări prin care trece viaţa Neamului românesc. Cu aceste cuvinte urez, la rândul meu, o sesiune cât mai rodnică şi anunţ că voiu propune şi eu din partea Ministerului trei chestiuni importante luminilor şi desbaterilor d-voastre.

LA SERBAREA PATRONULUI COLEGIULUI SE. SA VA 5 Decemvrie 1942

Pentru mine liceul « Sf. Sava» nu este numai una din numeroasele şcoli, pe care am îndatorirea să le ajut.

Pentru mine « Sf. Sava » nu este numai şcoala unde pentru prima dată a fost înscăunată limba românească şi unde şi-au primit învăţătura atâtea ilustraţii ale ţării.

După cum Mihail Kogălniceanu, în faimoasa sa prelegere cu ocazia inaugurării cursului de Istorie universală a zis că pentru el, faţă de toţi Cezarii lumii, preţuesc mai mult Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, fiindcă aceştia sunt ai noştri, tot aşa şi pentru mine liceul « Sf. Sava » preţueşte mai mult de­ cât oricare, întru cât aicea am primit învăţătura, deci fiindcă e liceul « meu ».

Revin astăzi în această şcoală cu sentimentele cu care te întorci la locul tău de obârşie, căci aci s'a plămădit în mine omul sub crisalida adolescenţei. In dorinţa de a-mi regăsi trecutul, trebuie să regret modesta clădire de odinioară, în ale cărei săli întunecoase mi-am petrecut anii celei mai fra­ gede tinereţe. Dar această nostalgie este de sigur temperată de calitatea mea de ministru al şcoalelor, care nu poate decât să se bucure de acest palat somptuos care ne face cinste.

Cu toate schimbările, care în decursul vremii s’au făcut pe locul acesta, mă simt astăzi năpădit de amintiri. îmi aduc aminte de frumoşii ani ai adolescenţei, de acea epocă simpatică şi pentru avânturile şi chiar pentru deşertăciunile ei.

Adolescentul se socoate îndeobşte în vârful perfecţiei. Eu

1^2

I. PF.TROVICI: MOMENTE SOLEMNE

eram la « Sf. Sava » al doilea la clasificaţie, dar cu încrederea specifică adolescenţei mă socoteam al doilea după Dumnezeu.

Efervescenţa intelectuală o iei drept vigoare, iar complexi­ tatea haotică a sufletului ca o imensă bogăţie. Mai târziu simţul critic îţi arată deşertăciunea, — dar câtă vreme nu te-a condus la acte nesocotite — retrospectiv îţi apare simpatică şi îţi trezeşte nostalgie.

D-l director al Colegiului, citând cuvintele mele, rostite la Câmpulung, a zis că, în ce priveşte sarcina educativă a şcoalelor, corpul didactic trebuie să treacă astăzi un nou şi cel mai greu examen. Corpul didactic să nu se sperie însă că, la o vârstă când s'ar putea socoti dispensat de asemenea efort, trebuie să mai depună încă un examen căci acest examen îl dăm împreună. Şi eu trec un examen împreună cu d-voastră, ca unul care am conceput planul de acţiune şi m’am instituit garantul destoiniciei-voastre.

Acum mă adresez elevilor, cu aceste cuvinte: Ca unul care am fost şi eu elev al acestui Colegiu pot să vă spun: tinerii mei camarazi, nu pierdeţi o clipă din vedere că acest liceu are o tradiţie glorioasă, aşa că voi să căutaţi să nu-i desminţiţi tradiţia. Dacă nu toţi veţi putea să deveniţi fruntaşi în această ţară, feriţi-vă să nu ajungeţi vreodată cei din urmă. Căutaţi cel puţin resleţi de falanga vitejilor, deci să nu cădeţi prizonieri unui duşman foarte periculos, care de multe ori nu se află atât în afara noastră, ci în sufletul nostru însuşi şi care este sau rătăcirea drumului sau lipsa de energie şi de străduinţă pentru aţin- gerea unor ţeluri mai înalte.

LA SERBAREA PATRONULUI LICEULUI « SPIRU HARET» DIN CAPITALĂ 12 Decemvrie 1942

Ne-a adunat la această festivitate patronul liceului, ziua lui Spiru Haret.

Spiru Haret a fost un mare organizator şi conducător al şcoalei româneşti. El a rămas în conştiinţa publică în forma unei culmi care domină şi pe cei dinainte şi pe cei cari i-au succedat în postul de răspundere pe care l-a ocupat un număr de ani. Dacă aş face o asemănare, aş face-o cu poziţia lui Eminescu în poezia lirică românească. Eminescu, după ce a apărut, i-a întunecat pe poeţii dinainte precum îi domină şi pe cei cari au venit după dânsul. Cam acesta este cazul şi cu Spiru Plaret, care şi-a întrecut înaintaşii rămânând ca un model de imitat pentru toţi cei care au însărcinările lui, model greu de atins, dar de care trebuieşte să ne silim cu toţii a ne apropia cât mai mult.

Nu vreau să zic prin aceasta că noi trebuie să ne însuşim în totul ideile lui Spiru Haret, ci am vrut să spun altceva.

Fiecare în epoca lui, trebuie să caute să fie tot aşa de cores­ punzător necesităţilor vremii cum a fost realmente Spiru Haret în vremea sa. In felul acesta să-l imităm pe dânsul, chiar dacă nu ne va fi lesne cu putinţă să ajungem la aceeaşi desăvârşire.

Totodată numele lui Spiru Haret constitue o obligaţie şi pentru şcolarii acestui liceu. Exact cu o săptămână în urmă am luat parte la o sărbătoare analoagă la Colegiul Sf. Sava, şcoală ce are o lungă tradiţie glorioasă şi o vechime care lip-

174

I. PETROVICI: MOMENTE SOLEMNE

seşte acestui liceu. Tocmai spuneam elevilor de datoria ce au ca sa fie vrednici de vechia tradiţie a şcoalei la care în­ văţau ; aci nu aveţi o tradiţie aşa de lungă dar, liceul are un patron care face cât o tradiţie istorică, aşa că ce am spus acolo se potriveşte şi aici.

S'a vorbit de cele două mari misiuni ale şcoalei, instruc­ ţia şi educarea, misiuni care erau şi în vremea lui Haret, sunt şi azi şi vor fi şi în viitor. Instrucţia la şcoala secundară are ca scop formarea unei inteligenţe cumpănite, cu simţul mă­ surii şi al relativităţii sau, ca să mă exprim mai pe înţelesul tuturor, voiu zice o inteligenţă care să nu fie prezumţioasă, închipuindu-şi că ea nu poate să greşească, iar dacă greşeşte cineva, sunt ceilalţi, nu dânsa. Ideea aceasta a infailibilităţii intelectuale este tocmai semnul unei inteligenţe nerafinate, iar scopul unei învăţături temeinice este să ajungă la o inte­ ligenţă cu simţul măsurii şi al relativităţii. Vin apoi proble­ mele educaţiei. Asupra noţiunii de educaţie, există oarecare confuzie. Pe alocuri, prin educaţie s’a înţeles un fel de poleială externă. Dar nu aceasta este educaţia. Ea nu este o poleială exterioară, ci un echilibru interior, căci de multe ori poleielii exterioare nu-i corespunde nimic înăuntru, pe când echilibrul interior, produce totdeauna şi o ordine în afară. Educaţia tinde să creieze un sistem de deprinderi care să ia locul pornirilor naturale, porniri care la. om sunt poate şi mai primejdioase decât la alte vieţuitoare, unde pornirile naturale se prezintă adesea în formă de instincte precise şi pline de înţelepciune, pe când la om inteligenţa se găseşte izolată de pornirile elementare.

Omul se naşte foarte sărac în instincte inteligente şi, dacă nu se creează un sistem de deprinderi prin educaţie, atunci rămâne la voia acelor porniri primitive, care-1 fac să meargă nesigur, şovăitor, incoherent şi arbitrar. Un gânditor francez a spus că viaţa este un dar foarte crud, dacă nu este comple­ tată cu educaţia. Părinţii nu trebuie să se considere că şi-au făcut deplin datoria, dacă au dăruit viaţă copilului. Peste darul vieţii, trebuie să-i dea şi darul educaţiei. Nu există civi-

LICEUL SPIRU HARET

175

lizaţie fără educaţie, pentrucă, în definitiv, ce este civilizaţia alta, decât un mănunchiu de reguli care se suprapun peste mecanismul orb al legilor naturale?

Terminând, mă adresez elevilor acestei şcoli şi le voiu spune: instrucţia şi educaţia nu sunt numai opera activităţii educatorului, ci ele mai presupun un factor: voinţa voastră proprie, voinţa de muncă şi voinţa de a căuta perfecţiunea.

In momentul acesta mor pe câmpul de bătălie sute şi mii de ostaşi, care fac sacrificiul vieţii pentru ca ţara noastră să trăiască zile mai bune, dar de care ei, aceia cari se sacrifică, nu se vor bucura niciodată.

Vouă vi se cere un sacrificiu mai mic, care nici nu este la drept vorbind un sacrificiu, voinţa de muncă, voinţa de a vă desăvârşi; iar de aceste sforţări ale voastre într’o zi are să se bucure nu numai ţara, ci aveţi să vă bucuraţi şi voi înşivă.

(

r

v

/

■■

■»

\ b

V

■*

CUPRINSUL Pag. Prefaţă la noua ediţie................................................................

După izbucnirea războiului balcanic..........................................

Barbu Delavrancea........................................................................

Aristizza Romanescu ;viV.,... >. . . ‘.Z'î' . . .

Mihai Viteazul S I. >G. Brătianu Take Ionescu................. . • t Dimitrie Alexandrescu............... ... .............................................

Vasile Stroescu . . ?!if . u ,-. v G. G. Mârzescu v •’.* •. . ... ; . . ; ... . .• jv . V; D-rul V. Babeş §g£?|î. . . . J i . .'. '. I . . ." ..

Alexandru Con stantinescu.............................................................

Dimitrie Cantemir........................................................................

Mărăşeştii.......................................................................................

Inaugurarea Şcolii Politehnice din Timişoara...........................

O deschidere de an universitar.................................................

La banchetul scriitorilor români •. ..............................................

Inaugurarea facultăţii teologice din Chişinău...........................

Jubileul <( Convorbirilor Literare ».............................................

Comemorarea unui veac şi jumătate de şcoală românească în Turtucaia................................................................................

Distribuirea premiilor « Tinerimei române La jubileul de 25 de ani în Comitetele Teatrelor Naţionale Centenarul Seminarului Central.................................................

La 30 de ani de carieră didactică.............................................

In cinstea lui A. C. Cuza.............................................................

Cuvânt la moartea Reginei Maria..............................................

La inaugurarea monumentului lui Duiliu Zamfirescu...............

Octavian Goga. .... xSm*. ■ • • ■ • • ■ • - • • ■ • • Comemorarea lui Octavian Goga............................................ ■

7 9 13 iS 21 24 24 3i

34 37 41

44 47 49 52

5* 64 6S 73 76 78 81

84 89 93 95 100 106 12

178

CUPRINSUL

Pag. La moartea lui N. Titulescu.................................... ....................

In cinstea d-lui C. Rădulescu-Motru............................................

Evocarea Regelui Carol I............................................................ ...

După eliberarea Chişinăului............................................................

In preajma împrumutului de întregire........................................

In preajma unui plebiscit............................................................

La redeschiderea Institutului de Istorie Universală................

La inaugurarea Căminului «Matei-Voevod *................................

Către preoţi, profesori şi tineretul şcolar....................................

La deschiderea cursurilor pentru profesorii secundari dela Câmpulung-Muscel.................................... ................................

La inaugurarea statuilor lui Titu Maiorescu, Vasile Conta şi A. D. Xenopol.............................................................................

Inaugurarea Anului Universitar 1942—43: a) La deschiderea cursurilor Universităţii din Bucureşti b) La deschiderea cursurilor Universităţii ieşene .... c) La deschiderea cursurilor Politehnicei din Bucureşti. d) La deschiderea cursurilor Politehnicei din Timişoara La deschiderea sesiunii Sfântului Sinod....................................

La serbarea patronului Colegiului Sf. Sava................................

La serbarea patronului liceului Spiru Haret ............................

112

116 119 124 128 132 135 138 140

145 154 159 162 163 165 167 171

173

G. 83.212. — M. O., Imprimeria Naţională.

Ediţie întregită, II, 1943. 3050 exemplare.

i

9

C. 83.212.

ii