Mihail Sadoveanu

trup" — p 16), sau adjectivtil prepus substantivului:

fJcu adevărat mai rarul specimen Moldovean",— p. 15,

i

— p. 10 ; „strădania ahotoicului

ca şi personala lui invenţie verbală, suggestivă şi nesiluită :

„urmaşii Iui intru cronicărie" — p. 4 ; „zavistuiţi şi de tovarăşii lor", „indesind-o şi reindesind-o cu paharele.." p- 6 ; chrisostomicte cu„vinte" — p. 9 ; „reflexiunea dicîonică" — p. 10 ; „cuvintul actualisim", 'şarje pedagogice" — p. 11 ; „copilandria [ingenios I! ] Iui" — p. 13; „aprig frămint sufletesc" — p. 15 ; „intămiiată litanie" — p. 16,

ori ortografia-i de patos academic .*

„selbateca buzdugănire, c’un zimbet" — p. 6, sînt notele unei structuri stilistice muncite şi originale. Stilul lui L. M. nu e, din trasa molcomă, suficientă, tradiţională — poate strînsă sau închircită pe măsura gîndirii mecanice, ci e altfel : desfăcut ca Nilul pe-o jumătate din Egipet, în felul uriaşei despletiri sintactice din scrisul lui Iorga (toţi elevii lui Iorga poartă acest stigmat stilistic), Dintre scriitorii regionalişti ardeleni şi bucovineni de sigur că nici unul n'a armonizat neologismul frances în graiul nostru ca G o g a şi L. M. ( B 1 a g a stă într'o altă faţă a problemei). D-sa poate rămînea un reformator. In orice cas, din istoria prosei bucovinene, paginele, sale sînt întîile care se ridică la rang de antologie (In sens european, este un intraductibil : trebue cetit mai mult în limba sa de-acasă). II cetim pe L. M. numai în linişte deplină, în perfect echi. libru sufletesc. E o reducere la realitatea limbei romîneşti vii, din absurdul galimatias al scrisului actual pulverizat adesea prin invasia metecilor internaţionali (am mai spus-o)... Se ridică şi-o piedică: scrisul lui L. M. e al unui meşter savant; prelucrat, prea şlefuit. Nu se pot apropia de el decît cei chemaţi... Dar L. M. rămîne un stilist virtuoz.

I. D.

N. Carto j an, Istoria literaturii romine vechi, II, Bucureşti, 1942.

Opera e întîia încercare de sintesă positivă a literaturii noastre vechi. Prin amploarea planului şi dimensiunea tipografică, e

295 ETHNOS -

comparabila unor opere apusene ca a lui P. Hazard şiJ.Bed i e r . E şi o mîndrie a tiparului romînesc actual, cu atît mai mult cu cit vremurile par să stingherească un asemenea lux editoml, Volumul cuprinde epoca apogeului cultural din veacul ai

XVII-lea romînesc. Timpul acesta e un sincronism între expansiunea umanismului Renaşterii venit la noi prin Polonia, apogeul pan-ortodoxismului, cultura bizantină obosită, slavonismul decadent şi puterea spiritului nostru autohton. Aceasta e semnificaţia triadei culturale: Mitropolitul Varlaam, Mitropolitul Dosoftei şi ’ Miron Costin. Epoca asta de sincronism cultural organic e prinsă de profesorul N. C. într'un stil de-un contur limpede. Economia volumului îi impune istoricului literar portretul sobru şi selectarea metodică a materialului. Portretul e mai cu samă echilibrat, fără accente lirice disparate, evocator şi perfect concentrat (cf. Miron

Costin; p. 157). Nu e ca la N. lor ga — în această direcţie, a istoriei literare — o litanie care arde, ci o reconstituire biografică positivă şi cumpătată, evocativă, fără elan prea avîntat. , Metodic, elementele de informaţie asupra stărilor culturale se juxtapun datelor stricte de istorie literară. E de fapt procedeul Iui N. Iorga. JDar fără acel tufiş bibliografic parasitar, util uneori reconstituirii istorice propriu-zise ; ci materialul e redus

Ia ceea ce trebue pentru a desprinde din evoluţia timpului social factorul genetic literar (cf. p. 139-144). De fapt pentru studiul epocelor primitive literare posiţia aceasta e cea normală :

G. Lanson, de pildă, a mers din plin pe acelaş drum. Revenim asupra valorii literare: coherenţa stilului dă acestui volum un farmec de-o simplitate antologică rară : se citeşte ca o pagină de cristal a' lui Mihail Sadoveanu. Acest dar literar e cu-atît mai de preţuit, cu cît epoca ce-o analizează volumul e uneori aridă, ca orice timp literar formativ. Aşa dar unanima bună primire — competentă (Rev.

Fund. RegX, 461), ori poate şi din complesenţă (Tîmpu\ VI, n-rul 1995) — recunoaşte meritul propriu-zis. Dar putneanul nostru, Mitropolitul Varlaam, nu s'a născut în „Baloteşti" (p. 109), ci „Boloteşti". $i de ce : „calităţile sufleteşti... şi cultura... l-a impus..." (p, 110)?

I. D.

ŞTHNOS 297

1

Dan Bot ta, Cazul Blaga, Bucureşti, 1941.

In felul ei, avem a face c'o harţă între doi filosofi. De-ar fi academică, am asista la un duel logic subtil în care supleţea limbii romîneşti ar permite beligeranţilor iscusite arabescuri. de judecată — prosă exemplară de pamflet, poate chiar antologică. Cine nu-şi aminteşte de încăerarea teologică dela Fort Royal — dintre jesuiţi şi Pascal, apărînd pe Arnauld contra censurei dela Sorbona? Geniul acela trist, de înaltă frecvenţă mistică scrise 18 broşuri — „Provincialele" — monument lingvistic nepieritor al limbii francese şi totodată modelul categoric de controversă religioasă, ferit de vorba acră şi de expresia plebee. Voltaire, în „Secolul lui Ludovic al XTV-lea" zicea despre ele : „Cele mai bune comedii ale lui Moliere n’au sarea întîelor Provinciale. Bossuet nu e mai sublim ca ultimele". Insă, vai, „Cazul Blaga" demonstrează oricărui cetitor că intelectualul romîn e încă balcanizat! Broşurică revanşardă nu onorează bibliografia intelectualului incontestabil şi poetului ce va fi Dan Botta. I-o spunem răspicat, ca unui prieten din alte vremuri... Opera lui Lucian Blaga : „opuri de dificilă doxă germanică", „monstruoasă aparatură de termeni", „confuzie maladivă", „un delir de locuri comune", „lanţ de enormităţi", „vast amalgam", „Molohul din cel mai deplorabil lut" ? ? Iar Blaga însuşi un *« # „agent al Freudismului în Romînia", „autorul tautologiilor, cacofoniilor, galimatiasuriîor", „creator de confuzii", incapabil „de a formula o idee", „incurabil creator de tenebre" ?? Tantanae ira ! Incontestabil: ca orice sistem metafisic original, gîndirea lui Blaga are destinderi de amputat şi are penumbre. Dar să i se nege orice rol în cultura romînească! Unde zvîrle atunci Dan Botta pe poet, pe dramaturg * pe eseist ? Nu, nu!! Sîntem siguri că vremea va pedepsi pe Dan Botta pentru irascibila-i anatemă şi va dojeni pe Blaga că. s'a scoborît într'o arenă de gladiatori comuni. Lupta între intelectuali trebue să aibă o decenţă neştirbită * * Atîţia au arătat lui Blaga opacităţi de logică, bucăţi lacunare ale sistemului: C. Rădulescu-Motru, H. H. Stahl, etc. (şi chiar modestul nostru condei i-a îndreptat nu de mult un lapsus bibliografic). Dar nu i-au aruncat dinainte piatra inutilităţii t * 0

298 ETHNOS

3Vm

Blaga e o energie a ethnos-ului romînesc — V. Băncilă are prea mult dreptate. Tînărul care, după mărturia- lui O, G h i b u (Adevărul lit. şi art., 111, n-rul 101) cetise pînă în clasa a VIII-a liceală pe Kant, Schopenhauer, Fichte, Hegel, pe antici, pe Bergson şi pe Eucken şi scrisese încă din 1916 despre „Două tendinţe în teoria cunoaşterii“ (Pagini literare, I, 58 ; ,cf. 59, 119), iar din 1919 publica poesie (Renaşterea romîna, I, n-rele 53, 59) — în vreme ce tineretul de azi e uneori ultra-retrogad — nu poate fi decît o valoare culturală de prim ordin. In faţa unei îndîrjite cerbicii a prietenului Botta, îi atrăgeam atenţia — zvăpăiatului negator — că vremea îi va răstigni cruciada. Era în primăvara anului 1941, şi martor folkloristul P. Iroaie. ...Iar Ia 16 iunie 1941, cu şase zile înaintea războiului de cruciadă romînească, Dan Botta pecetluia formele unui duel avortat, în care nici preşedintele „Societăţii Scriitorilor Romîni" nu putuse satisface „Les lois du duel" de Bruneâu de Laborie,,. Apoftegmele „Glossei" lui Eminescu nu par astfel legi de aramă, căci oamenii contrazic vremurile: Lope de Vega soldat în „Invincibile armada'*, Cervantes ciung de mîna stingă la Lepante, Lord Byron la Missolonghi • #« Iar pentru modestul nostru Ioc sub soare : M. Săulescu la Predeal, Ion Grămadă, Const. Titus Stoica, în 1916, cu urmaşii lor autentici de pe meterezele Sevastopolului, din slîncele prometeice ale Caucausului, din pustiurile Donului şi din faţa 0desei: I. Chiriuc, Gh, Coatu, D. Olariu, Al. Pogonat, Stoian Gh. Tudor, Mircea Tiriung, Gecrge Vaida, Em. Voiculescu Şi... Dan Botta ??

I. D.

istorice :

C.C. Giurescu, Istoria Romînilor, III \ Bucureşti, 1942,

După ani de redactare atentă, apare şi acest volum, egal celorlalte ca ţinută tipografică, metodă de lucru, suficienţă a stilului şi limpezime de contur. In vremea cind în ciţiva ani universalul N. Iorga şi-a redactat, ca într'o fugă simfonică, cele zece volume labirintice (dar monumentale ca o piramidă), a fost un

ETHNOvŞ 299

î.

curaj intelectual evident că tinărul profesor universitar încerca o expunere sintetică asupra istoriei Romînilor, fără o aparatura critică riguroasă, ci numai pe înţelesul marelui public. Era nevoie de-o asemenea prelucrare serioasă. Este drept că spiritu moncgrafic încă n'a limpezit la noi figurile mari şi epocile culminative istorice. Dar chiar cu ce-avem, ne trebuia pentru orientarea generală un manual clar. Cartea deci e de necesitate pe dagogică şi patriotică. Xenopol este un istoric întrecut de vreme, aşa dar parţial; lorga e savantul pe care încă erudiţii nu-1 pot compartimenta ; C. C. G. e istoricul-cronicar, dublat de un admirabil analist al documentului positiv. Unicitatea cărţii sale stă în claritatea expunerii, iar ca metodă în sistematisarea maximă a detaliului. Iţi dă impresia acelui „homme â tiroirs"de care vorbiaMaurice Barres: pentru el economia volumului e ideal determinată, detaliul e perfect clasat, întregul proporţionat ca de un cap de geometru. Spirit simplificator şi coherent, C. C. G. evită ipotesa, sprijinindu-se pe documentul deplin identificat. Ceea ce e indescifrabil în timp, nu e admis decît c'o ascuţită circumspecţie, după canonul neîntrecutului, la noi, D. O n c i u 1, desprins — şi acesta, ca şi părintele lui C. C. G. — din şcoala positivismului istoric întemeiat de Fustei deCoulanges şi continuat de şcoala istorică germană. Stilul istoricului C. C. G. e jde perfectă claritate, rectilin, fără nici o amploare oratorică, fără eleganţă lexicală; nu e torentul sintactic imens, pletoric, ca la lorga; şi nici expresia rece a lui Xenopol, sau frasa minoră, suficientă conturului logic pur (C, Giurescu). Scrisul său are ton confidenţial, un aspect didactic desăvîrşit. JE voluntar,' evitînd neologismul (cît de rare epitete ca acesta: „figură pregnantă*1 ! ; p. 83) şi sprijinindu-se pe simplul grai popular. Nu capătă avînturi, ci rămîne perfect plan. Istoricului îi place cronologia indiscutabilă. Adesea te întîmpină parcă un tufiş cronologic, cînd suirile mărunte pe tron f încăerările războinice secundare, intrigile palide pentru domnie sînt citate cu o grije inviolabilă. Uneori unele personagii indescifrabile intra în scenă', deşi rolul lor e vag întotdeauna, fără o reconstituire istorică Ia care numai un istoric literat (de proporţia lui Michelet) sar putea amesteca prin energia imaginaţiei.

Trebue accentuat că în maniera portretistică C. C. G. e meşter ca un cronicar autentic; nici o deosebire între dînsul şi

300 ETHNOS

evocatorul plastic Miron Costin ori Ion Neculce, mai ales. Portretul său nu are zvîcnirile de contur ca la Iorga, în acea trepidantă mişcare dramatică a vieţii de care numai acest istoric imens era în stare ; ci la C. C. G. e simplu, uşor narativ, concis. Cîteva exemple: portretul lui Vasile Lupu are 19 rînduri (p. 8183), al lui Şerban Cantacuzino, 12 rînduri (p. 157), al lui Const. Cantemir, 20 de rînduri (p. 207). Iar puterea epică, necesară istoricului mai ales în evocarea războaelor, nu e răscolirea narativă întinsă, ca la Bălcescu; nici o sobră enumerare ca într'un raport militar conştiincios, sau năvalnica sete de evocare a lui Iorga ; ci e reproducerea — mai bine zis : redarea — corectă a evenimentelor, fără stil interjecţional, sau elogii şoviniste (v. răs-' coala lui Horia dela 1784 ; pag. 405-408). Fireşte că pe noi ne-a preocupat aici în primul rînd arta literară a istoricului. In cadrul disciplinei respective se va putea vorbi în perspectivă cînd vom avea în faţă opera mîntuită.

Dar pînă atunci un fapt se poate afirma : dovada valorii istoricului e peremptorie. Te întrebi: ce poate rămînea din huruitoarea apostrofă a lui Giorge Pascu, din 1921, cînd istoricul C. C. G. debuta plin de nădejde (Arhiva^ XXVIII, 253):

„Giurescu fiul şi-a luat nobila misiune de-a apăra cu orice preţ teoriile lui Giurescu tatăl, teorii respinse de N. Iorga, Şt. Longincscu, G. Panu, R. Rosetti. Procedarea fiului este simplă: reeditează spusele tatălui... nu va reuşi decît să bată apa in piuă".. •

filologice :

?' V •• *

K

J R A r C r A

I. D.

yV

D. Caracostea, reşti, 1942. Expresivitatea limbii romîne, Bucu-

Profesorul D. Caracostea se află în plină desfăşurare a pregătirii sale îndelungi de istoric literar, lingvist şi estetician. După Arta cuvîntului la Eminescu (despre care critica universi' tară şi jurnalismul efemer şi-au . îngăduit să tacă), autorul dă a-

- ETHNOS 301

ceastă lucrare lingvistică de prestigiu. Cartea nu numai că este „vie" şi „tînără", cum spunea un recenzent marcant ( indirea, XXII, n-rul 1), pe lingă fiuşturătura altuia (TtmPy n-rul 2034), dar e mai mult: o op6ră de conduita filologica severă. Va fi în timp nu un simplu referat bibliografic, ci o căite constructivă, după jalonările definitive ale lui Ovid D e nsus i a n u Sextil P u ş c a r i u (Limba romînă, I, 1940) alături de începuturile promiţătoare ale lui Al. Rosetti (v, Bulletin linguisiique, Vili, 166-169) şi recentele anaiise competente datorite lui Leca M o r a r i u (v. în parte Ethnos, I \ 183), Opera e trainică, măcar că E. S e i d e 1 o censurează laconic şi niţel forţat (Balleiin linguisiique, X, 131-135). Şi alţii, de pe aici, se vor încrunta. Noi ştim că D. C. e pentru anumiţi figuranţi culturali dela noi un incomod, Şi-i pe nedrept. Dar în afară de această inserare bibliografică, se cade a se şti bine un lucru : la noi adesea un pas inovator în ştiinţă e atacat, e intimidat şi e răstignit. Intelectualul romîn se mişcă între firele unei dileme balcanice : tăcerea sistematică şi complotul feroce. Cînd apare uneori o carte, chiar cu absenţe metodologice, nu s'arată sfatul orientalor, ci se iveşte condeiul agresiv care contestă şi ucide începutul de vieaţă. Sau s'aşterne — ca un pietroi megalitic peste ţeasta preistorică — tăcerea tuturor cointeresaţilor, Nu e acea deliberare academică occidentală în care logica să clarifice, metoda să construiască şi inteligenţa să conducă. Aici, la noi, e negaţia abilă şi destructoare. Cumplit destin cultural! De aceea nu-i de mirare de ce savanţi de înaltă ţinută intelectuală au evadat dela noi şi s’au prăpădit pe căile Apusului, unde figurează prin lexicoanele şi repertoriile bibliografice mondiale că sînt de neam romînesc, dar ca savanţi... francesi, germani, ba chiar şi englesi. Un cas actual e concludent: Cîţi dela noi ştiu ceva de esteticianul P. Servien? Stă isolat în Franţa. Şi încă din 1925 e elogiat de academii, aplaudat de savanţi şi invitat de institutele şi universităţile Provansei să-şi astîmpere somnul de veci acolo • »» Paul Valery i-a spus că, după cîte singur cunoaşte, nu are in toată cultura francesă un rival în aprofundarea structurii versului respectiv. Iar în opera sa de apogeu, Principes d’esthâlique (Paris, 1935), P. S. tinde să

302 ETHNOS

zdrobească vechea tipologie a structurilor prosodice (şi prin asta a graiului poetic însuşi ca valoare de suggestie): vers - plasă, înlocuind-o prin noţiuni extensive : limbaj liric şi limbaj al ştiinţelor. El formulează o nouă estetică ce e în principiu un studiu de lingvistică ; adică evitînd intuiţia (prin metodele psichologice) să poată fi fundată pe observaţia ştiinţifică (de tip matematic, logic). Care universitate romînească l-a chemat printre ai săi pe Pius Servien ? Unul din aceşti pelerini — Basil M u n t e a n u , intelectual subtil, de structură occidentală — abia s’a întors. Atunci înţelegem de ce Ia noi bronzurile apar pe socluri cînd nu mai pot vorbi miseriei pămînteşti a cuiva, glorificat şi-atunci, vai, laudativ prin toţi accidentalii bugetivori...

V

I. D.

literare :

Panait Istrati, Ciulinii Bărăganului - roman (traducere de Al.Talex), Bucureşti, 1942.

Panait Istrati a fost un răstignit de elită al setei de totalitate : percurgerea vieţii întregi dela animalitate pînă în piscul accesibil cîtorva, al genialităţii. 0 existenţă luciferică, de talia marilor revoltaţi ai veacului trecut, încadraţi de Vâclav Cerny în suggestiva formulă a titanismului (v. Essai sur le titanisme dans la poâsie romantique, Prague, 1935). Firea titanică e o existenţă incomodă vremii sale : om impropriu unui fel de trai ordonat, refractar destinului social contemporan, censor aspru al timpului în genere, adesea cap cosmopolit, diletantul inteligenţii, satisfăcut numai de setea infinitului metafisic, revizuind continuu sensurile divinităţii, chinuit de neliniştea esenţială : să ştii orice şi să pătrunzi totul, grandilocvent şi adesea predicant de idealuri utopice — iată omul extremelor în care imaginaţia funcţionează halucinant, pe cînd voinţa, decapitată, stagnează. Creaţia lui artistică e în afară de orice responsabili-

ETHNOS 303

tate şi-i peste limitele impuse de omul obicinuit. Cel mai autoritar cercetător contemporan în privinţa lui Goethe, sPunea ca existenţă titanică asemenea în faţa haosului universal" e „voinţa de afirmare a individului (F. Gundolf, Geothe, I, 161, 250, 282; II, 74, 84). Dar acum am definit şi pe pesimist, acel „fluture obosit" despre care vorbia însuşi Nietzscne, şi el anticonformist represenlaliv. Setea de peregrinare e un acces fatal al acestor firi faustice care nu se pot astruca : cutreeră, mereu disponibili, cetăţenii universului întreg. Aşa a fost şi „vagabondul din Brăila" cum l-a numit de curînd pe P. I. un cronicar-foiletonist (CurentuU XVI, 5449). Epitetul e adecvat: P. I. a fost suflet dezamăgit, individ refractar, talent fără înconjur.

De sigur că de I-am putea revendica literaturii noastre, nu i-am găsi lesne — ca încadrare biografică — un rival. Numai lui Eminescu i-ar semăna leit. Cel care în 1921 încerca să-şi curme zilele la Nisa, tocmai cînd Romain Rolland îl descoperea ca pe un „tumult al geniului", debutînd apoi în 1923 cu volumul Kira Kiralina, era numai absolvent al şcoalei primare. Ajunsese în desperatul Apus democratic după o neînchipuită cursă a miseriei: fotograf ambulant, instalator de stîlpi de telegraf, spălător de vase într'o locantă, spărgător de ghiaţă, vopsitor de tractoare, zugrav — o vieaţă patetică, asemenea cu a tîlharului Franţois V i 1 l'O n , acel ctitor de renaştere a poesiei moderne europene. In literatura noastră spuserăm că i-am găsi semen doar în Eminescu pentru care P. I. avea un cult fanatic.

Dar P. I. nu e propriu-zis un scriitor rom în. El a debutat, apoi şi-a scris operele capitale în limba francesă şi nu în romîneşte. Rămîne, prin urmarfe, unRomîn scriitor de limbă francesă 1 aşa cum sînt în aceeaşi literatură anglo-saxonii Fr. V i e 1 e - G r i f f i n şi Stuart Merrill; flamanzii Max E 1 s k a m p , Van Lerberghe, Maeterlink

t

A. Mockel, Rodenbach şi Emile Verhaeren, apoi grecul Jean

f

M o r e a s , spaniolul Armând G o d o y şi aşa cum va rămînea — cu toate revendicările... genealogice dela noi, Contesa de N o a i 11 e s.

304 ETtiNOŞ

Se xntîmpiă rar, e drept, ca unii scriitori să fie bilingvişti: D'Â h * n un z i o şi Oscar W i 1 d e au scris, accidental, şi în limba francesă, ca şi Al, M a c e d o n s c h i al nostru (colaborator la o întîie revistă a curentului simbolist, La Vallonie). Dar asemenea caşuri se circumscriu: scriitorii de acest fel trebuesc şi traduşi în literatura neamului de origine (şi ce-au scris dincolo, e de altfel producţie minoră). Iar asemenea transfer nu satisface deloc problema genetică a operii literare, inseparabilă de organul exprimării: limba. Capodopera propriu-zisă e şi o elaborare lingvistică îndelungă, pe lingă forma succesivă a unei teme literare dela apariţie pînă la cristalisarea finală. Elaborarea e îngemănată. O traducere e o juxtapunere literară parţială. Dacă poate reda integral conţinutul literar, apoi aspectul adiacent, corelativ : limba — instrument de expresie şi element originar — rămîne o echivalenţă debilă, departe de virtualitatea graiului prin care opera a fost concepută genetic şi realisată succesiv. Tiparul lingvistic determină forma literară în sine. In semnificaţia oricărei opere literare — mai presus cea poetică — limba este elementul genetic substanţial, acel ,,fir de argint" — „Silberschauer", cum o numia plastic G o e t h e . Prin urmare, P. I. rămîne un scriitor frances tradus în romîneşte. A fost şi încă poate fi tradus abil, să nu ne îndoim. Ca Romîni însă vom tînji ca după Mitropolitul Chievuiui Petre Movilă care e socotit de literatura rusă drept promotor literar şi teolog fruntaş ; sau ca după Antioh Cantemir, satiricul, reformator de stil literar modern în aceeaşi literatură ; iar astăzi şi ca după Contesa de Noailles care dacă ar fi scris în romîneşte măcar volumele L’ombre des Jours şi Coeurs inombrables, am fi avut-o ca pe întîiul talent femenin de stil european, în întreaga noastră literatură.

Altfel socotite lucrurile, rămîn pentru o minte clară şi informată ca nişte obicinuite arguţii şoviniste. Chiar dacă pînă a* cum P. I. a fost tradus în 27 de limbi şi-a început să se scrie asupră-i articole internaţionale elogioase, ba şi cîte-o tesă de doctorat (ca aceea a italianului Francesco Arca; (v. Viaţa, III, n-rul 618), P. I. rămîne nu ,.printre forţele cele mai pure şi mai vii ale literaturii romîneu — calificativul aparţine aceluiaşi — ci numai ca o personalitate virtuală a literaturii francese, scriind însă în romîneşte ocasional. De-ar mai fi trăit, de sigur

i

ETHNOS 305

c'ar fi atins maturitatea ca nească. scriitor de limbă şi literatură romi-

A fost însă incontestabil un nume care s'a impus deschis în literaturile Apusului. Cel dinţii nume romînesc , ilustru, . accep__ de marea cultură . Dimitrie Cantemir şi tat unanim minescu apuseană, Spătarul chiar mai mult Milescu deschid decit Edrumul spre Apus ; P. I. ■ continuă cu o cesură \ de timp de aproape 209 ani.

Fără a discuta compunerea sa ethnică, după scris se vede că P. I. a iubit pămintul nostru cu sinceritate şi către sfîrşitul vieţii chiar cu patimă. In cartea despre care vom vorbi, Romîma e „harnica şi blinda mea ţară“ şi neamul „duioasa mea na■ ţie" (pag. 82). Iar într’un articol din ultimi-i ani (puţin cunoscut de admiratorii săi), P. I. — vorbind despre cine-i „sportman pînă în vîrful unghiilor, adică tîmpit" şi abjurînd Occidentul care „n’are nici o stare sufletească'1 — arată că sufletul său obosit de întinsul drum al suferinţă numai în Brăila copilăriei sale s’a putut astîmpăra (Analele Brăilei, an. X — 1938 „De ce m'am retras la Brăila"). Trebue recunoscut: locul originar e pentru oricare suflet recules suma tuturor absurdităţilor acestei vieţi! Tot aşa îl arată şi concetăţeanul său, profesorul-scriitor G.

B an e a (ibid., I, n-rele 4-6).

c

Intr'o apologie susţinută — „prefaţă" a romanului Ciulinii Bărăganului — Perpessicius îl socoate pe I. ca pe un epic realizat, de proporţia lui Sadoveanu sau Rebreanu (p. 19). Contradicţie flagrantă ! Căci cu cîteva pagini înainte se observă cum romanul în chestie e „de atmosferă" şi nu „de substanţă epică". Intr'adevăr, la scriitorul nostru povestirea e schematică, redusă, dar puternic suggerată (pg. 132); acţiunea c compactă, fără nici o prelungire parasitară ca în caşul eposului oriental. Uneori stilul e trunchiat, parcă-i astmat, lipsit de desvoltare ritmică (p. 29); e stilul latin, perfect sintactic, uneori cam înghesuit (p. 81). Eposul e direct, autobiografic (p. 31). De aceea ne deosebim de Perpessicius : P. I. nu are o capacitate rapso- . dică orientală ; nu e o variantă folklorică în prelungirea lăuta-

306 ETHNOS

ruîui baladist brăilăan Petrea Creţu Şolcanul (p. 4, 7). Am ăfirmat recent — ca şi în alte cîteva rînduri — că orice act folkloric autentic e un proces perfect originar. Contrafacerea lui e chestie de virtuositate pentru scriitorul evoluat. Dar primitivitatea nu se poate proecta în literatură prin mentalitatea cărturărească decît excepţional. In literatura generală contemporană unicul cas posibil e Mihail Sadoveanu. P. I. prelucrează doar elementul folkloric preexistent, recunoaştem. Dar technica sa epică nu e deloc sincronism ideal între „eposul nostru popular şi eposul oriental al celor o mie şi una de nopţi" (p. 7). Eposul nostru popular e prea schematic ; cel oriental este opus : digresiv şi intercalat — o juxtapunere de fapte şi întîmplări în meandre majestoase. Abia la m;jloc stă fiinţa eposului creeat de P, !• —

Ciulinii Bărăganului nu e un roman al anului 1907 — cum s'a şi remarcat — ci o cronică de oarecare amploare epică. Cartea e mai degrabă o elegie a unui plebeu revoltat contra miseriei umane .în general (cf, p. 25, 26). E deci drama unei idei. Acum stilul e vulcanic şi interjecţional (p. 24), Iar naratorul este mereu Ia pers. I-a. P. I. are şi o energică putere să redea trecuta noastră miserie socială. în cîteva locuri imnul pînei (p. 52), elogiul sărăciei (p. 74) şi descrierea foamei dela noi — aceasta aduce aminte de Tucidide (p. 135) — dau unei asemenea literaturi proletare ţinuta resemnării creştine şi alte ori marca unei stări revoluţionare autentice. I. e unul din insufleţiţii noştri ţărănişti : are o admirabilă afecţiune pentru ţăranul rcmîn (p, 82), cu toate că în abrutisarea lui e greoi şi uneori prea instinctiv (p. 96, 116), dar îndobitocit de ciocoi şi proprietari. Iată satul trogloditic, al miseriei politice din 1907 (p. 102). Chiar o femee „tîrîtură" ca Stana se poate ridica pînă la purificarea păcatului prin revoluţia dreptăţii pămîntului cotropit (p, 104). Din această atitudine pleacă naturalismul lui P. I. care e uneori chiar sub forma lui violentă : un preot înjură (p. 75), de sigur o contrafacere folklorică evidentă după acel preot haiauc, Ghiţă Cătănuţă,

Romanul pare adesea ca o pledoarie politică: „marele Coşbuc" (p. 161) e citat fiindcă a îndemnat ţărănimea noastră să se

— ETHNOS 307

I î

I 1 .

li K '

ţ\ i!

răfuiască in 1907 cu rapacitatea ciocoiască, Peste toate se aşterne însă nimbul generosităţii umanitariste : nota umanitaristă e generală şi în cuprinsul acestei cărţi (cf. p. 60), cum este de altfel sigiliul autentic al operii sale c o m p 1 e t e .

Elementele literare stricte ale romanului se impun lesne. Să luăm, de pildă, natura. Este redusă în proporţiile ei obicinuite : peisajul — simplificat, redat în linii sobre şi puţine (p. 89), fără nici un detaliu pictural sau amplificare dimensională. Notaţia descriptivă e, ca urmare, concentrată, redusă la jocul verbal de suggerare, la capacitatea interioară a cuvîntului de-a evoca, nu la mulţimea epitetelor ornante. Nu se poate uita descrierea Bărăganului, de pildă (p. 24, 44, 58, 59). Portretul uman e măestrit, deşi de obicei tot sumar, aproape vaporos (p. 60), Se impune chipul Tudoriţei, de-o îndrăzneală picturală rară în literatura scriitorului (p. 107). Folkloriştii pot găsi uneori stîngace reproduceri fonetice ale cîntecului nostru popular (p. 65), pe lingă materialul propriu-zis (p, 23, 26, 65, 71, 134), sau scatologii hibride (p. 36) de care P, I. a fost atras ca efemeridele palpitînd în albastrul gălbui al flăcării de opaiţ.,.

Iar lectorul de gust literar nu-şi poate explica traducerea, adesea de foilelon mulatru * • 0 a. sintaxă francesă juxtapusă :

„n'aveam s'o mai revedem niciodată" (p. 38) ; mai bun la soare,(p. 100).

rn

ciulinii iau locul cel

b. limbă de a r t ă în gura ţăranilor de pe Bărăgan: tatăl lui Matache, eroul, exclamă :

şi iată Întreaga suferinţă a poporului nostru oprimat" (p. 66),

«

Iar amintita Tudoriţă grăeşte undeva astfel, bru... ocasional al S. S. R.: ca un mem-

t

„Dacă acea zi o să vie, poţi să mine" (p. 108). contezi [alias : să te bizui! ] pe

Ceea ce însemnează că prefaţatorul n'a cunoscut...

308 ETHNOS perso-

riai pe traducător! Şi nu de asemenea slăbănogi are nevoie literatura lui P. I. ca să fie tradusă, în sfîrşit, şi într'a 28-a limbă — graiul duioasei lui mame — care-i şi-al precursorului său iubit EminescuIM

I. D.

Mihail Sadoveanu, Ostrovul lupilor, Bucureşti, 1941.

*Volumul Ostrovul lupilor al d. Mihail Sadoveanu nu e din salba marilor sale dăruiri. Este operă egală multora din întinsa-i bibliografie, x^specte din scrisul anterior se repetă aici şi chiar se întăresc. Jn orice cas, bilanţul anului literar 1941 poate socoti cartea ca un beneficiu. Se afirmă asta fără nici o indulgenţă. Cele 286 de pagini prilejuesc cîteva constatări de psichologie literară. Vom reliefa pe unele, Atîtea din ele sînt im mosaic de atitudini spirituale. Scriitorul se autobiografiază în mod evident. Tendinţa deghisării nereuşind, laturi din ampla-i resonanţă sufletească transpar dela o pagină la alta. De altfel în ultimele sale volume se observă predilecţia pentru memorial, în care M. S. îşi arată unanim simpatia pentru oameni, lucruri şi pitorescul naturii primordiale. Elementul literar brut (care-şi alătură şi material periferic în cîteva rînduri) e următorul: Scriitorul se duce prin Dobrogea la vînătoare de dropii cu un prieten avocat. Poposesc în Caranasuf, la turcul Mehmed Caimacam, om înstărit cu aşezări de oi (mai cu samă la „Ostrovul lupilor"). Timpul protivnic le împiedică vînătoarea, cînd scriitorul află dela tovarăşul său întîmplări minunate cu Aii fiul lui Iusuf, cît şi altele despre presumtivul omor al lui Mehmed Caimacam. Pe această vertebraţie epică extrem de simplificată se mişcă „ci'onica" „celui din urmă rînd de oameni trăitori în Garanasuf“ (p. 273). De reţinut cuvîntul „cronică" : poate chiar în intenţia autorului însamnă o încercare de reconstituire genealogică, în sens ethnografic, însă pe plan literer, a unui neam din conglomeratul ethic dobrogean — turcii. Această încercare de retrospecţie ethnografică e o înclinare veche şi predilectă a ta-

20

ETHNOS 309

lentului' său, Gh. Călrnescu vortia despre .{regresiunea m timp" şi'cea „spaţială" a operii’ sadoveriiste -(Istoria Ut. tom., 588). Avea dreptate. La unii Scriitori ‘autentici'există;în adevăr un culoar de circulaţie vie între present -şi-trecut. Oroarea de -civilisaţia actuală înăspreşte procesul de scufundare în trecut (într un loc S. spune că în faţa „întîmplărilor vechi alunecă „pe planul altui veac şi într o zodie eroică" — p. 101).

Problema în sine e în legătură intimă şî cu anume determinante hereditare ale sufletului colectiv ethnic.1 La S. - pasiunea aceasta de a prinde ca în frescă genealogiile ethnografice s a- încercat în cîteva rînduri cu f'destul'succes :<iată’în Baltagul epoca dacică a ciobăniei noastre ; în Cuibul^invaziilor — Asia"mongolă ; an Uvar . — Sciţia, iar în Nopţile de -Sînziene— neamul peceneg.

Tentativa literară a i transpunerii ethnografice'recunoaştem că nu se prăvăleşte da d-sa în detaliul strivitor, dar nici nu poate constitui întotdeauna o temă solidă literară, întru cît pentru contururile ethno-psichologice-datele documentare sînt.absente sau lacunare. In asemenea reconstituiri singură calea imaginaţiei ar fi ori săracă, ori s--ar degrada în julvernism. Decaceea S. rămîne mai cu samă în presentul ethnografic. Instinctul aderent formelor arhaice de vieaţă populară e viu şi în cartea de faţă : S, se retrage iar într un peisaj arheologic (acum cel dobrogean; cf, p. 158) şi-într'o eră primitivă ;ethnografică, prea cunoscute scriitorului care din nou ‘vorbeşte de „marea sarmatioă" (p. 283) şi trecutul scitic (p. 75), de „datina din veac a păstoriei" (p. 95; cf. cu p. 109, 159), de ciobanii daci (p. 38, 274), ca şi de Histria (p. 8, 57). Anume' constante ■ ethnografice 'nu lipsesc aici: dacismul (p. 274) şi mai presus păstoria. S. e un resonator neîntrecut al ciobăniei noastre (cf. p. 2o3, 285), Nu e azi alt 'scriitor la care destinul păstoresc să lie i expresiv şi căruia milenara transhumanţă a turmelor pe pla~'dela „riga Remaxiu" stăpîn peste „păstorii daci"-(p.'274) pînă azi — ’săd fi dat mai solemnă mîndrie ethmcă şi: mai deplină virtuozitate de stil (p. 38). Baltagul, în care germanistul Erast •G a'mHlschVg vede „un roman fără nici un-corespondent 'în nici una din literaturile Apusului" [Curentul'Ut., an. TI, seria II, mrul 80) e înalta' realisare1 literară a; inBtinctuiui'păstoresc romîn prelucrat din „Mioriţa" pînă în litera*‘tura 'cultă.

âlOETHNOS

In volum evenimentele* puţine, nu sînt de. loc. sensaţionale, ' C1 în deobşte se sprijină supunerea lă orînda pe instinctele mari speciei, chemarea ale existenţii: iubinaturii. Structura narea, rativă a. volumului e în. genul diafanelor povestiri sadoveniste î m care schelajul epic e învăluit pe de-a-întregul de evocarea trecutului — a vieţii omeneşti de totdeauna în marea sa fatalitate: măcinarea în vremelnicie.:

„...ziua de; mîni e de. multe, ori ziua. morţu" — P- 10 ; „Astăzi nu, mai. este despre el nici amintirea amintirii" — P- 14.; If/Htntorclndu-se la lutul din care a fost alcătuit" — p. 104 ; cf. şi p. 166.

precum'şi'în natura eternă impasibilă. Din această posiţie- a omului între natură şi timpul veşnic cînd şleaul-iremediabil* al anilor te petrifică în resemnare* („...troienele anilor;." — p. 39), rezultă neliniştea- coaptă, aceea de-acum, a prosatorului. Călea sa în spre*trecut; către climatul favorabil puternicei sale-frămîntări lirice, îl îndepărtează şi de data asta de afundarea în actualitate şi-i prilejueşte accentele lirice prea cunoscute (starea de grevă contra timpului contemporan îi alcătue- subţirea... ditiramtă ironică în contra maşinismului uriaş de azi; p. 71). Din această voluntară ostra.cisare — nu exclusiv in trecutul general, ci mai cu samă în trecutul ethnic romînesc — se renasc şi trec mai departe în arta sa literară accente de înaltă ţinută-stoică, însăşi vietăţile pămîntului părîndu-i solidare cu fatalitatea omenească (cocorii ar fi-simbolul pribegiei infinite; p,. 11). Acum nimbul moralei creştine se aşează liniştitor, consolînd pe artist într'o făţişă*adiere de mistică creştină;.

f

„...continuau să doarmă drept - credincioşii, aştepţînd Judeţul dela sfîrşitul vremurilor** — p. 13; „„chemind in sine duhul DomnuluiDumnezeu, stăpînul lumii...** — p. 204 ; cir cu p, 245, 279.

Ecourile*, evangelîce; strrng visitmea pesimistă către paşaica resemnare creştină a lui S.,. de* unde se. nasc iar reflecţii , de. subtilă poesie biblică (cf. p. 13, 249-250).

Totuşi şi .aici, ca,şi în voi,. Vechime (v, Elhnos, I1, p. 298-306) surprinzi, sufletul, prosatorului patetic, frămîntat de sensurile adînci, tragice, ale existenţii: marele mister al vieţii i1 preocupă mai departe, perseverent şi cuprinzător; iar neresolvi rea lui îl afundă. într’o. accentuată, frică metafisică, din care e-

i- - .WT ~ ETHNOS3! 1

galează zădărnicia persistenţii omeneşti cu nefiinţa:

„Astăzi nu j mai este despre el nici amintirea amintirii. — p. 14. scoborind odată sensul vieţii pînă la degradarea scatologică:

viaţa noastră nu preţueşte nici cit un spurcat de miţă." — p. 167.

De aici în mod sigur apare şi melancolia gravă a scriitorului în faţa prăvălişului istoriei ce sfarmă, preface şi recompune umanitatea poate spre o ţintă goală (de comparat p. 8-9) ; de aici şi infinita labilitate a lucrurilor — e un fir subtil al sensibilităţii actuale a scriitorului (cf. p. 104); de aici, iarăşi, durerea distinsă, de un lirism discret şi continuu, cînd autorul surprinde neodihnita mutatio naturae: în cursul timpului natura se desfăşoară în eternitate, modifieîndu-se, mergînd spre destinul ei evolutiv, mărginindu-se — fireşte — cu himerica măcinare umană (cf. p. 104, 119). In acest uşor tempo pesimist scriitorul parcă ezită şi-i cuprins de-un instinct de. panică în faţa singurătăţii implacabile :

„Ne împresura de pretutindeni singurătatea posomorita'1. — p. 22.

Este din ce în^ce o melancolie masivă în prosa sadovenistă, parcă o groază de infinitul ascuns. Golul ilimitat al întinsurilor de stepă o adaptă ; atunci pulsaţiile elegiace majore se desprind cadenţat:

„..acea trîsteţă a infinitului pe care numai stepa o poate evoca". — p. 77 ; „..fără ca Bărăganul să cedeze a-şi deschide inima cernită şi misterioasă". — p. 78 ; „..în această singurătate depărtată.." — p. 82.

Incît p o e s i a aceasta a singurătăţii nu irumpe în felul, unui joc ardezian, ci se desface domol, se estompează gradat şi se şterge ca un ton crepuscular.

Adierea veşniciei e pururi presentă (,,..aud vintul ca un hoge al veşniciei.'1 — p. 281). Veşnicia şi singurătatea par cele două puncte terminale ale lirismului sadovenist de faţă. Jnlr'un loc elogiul singurătăţii e o întreprindere categorică a scriitorului;

„Sfnt unii oameni" cărora „Aşa de bună li se pare singurătatea, in fundul căreia năluceşte trecutul:" — p. 272; „înainte de a te cobori spre acea taină in care stă încuiat trecutul.. — p. 13.

Fiindcă . oroarea de present il reîugiază pe scriitor, ca de atitea ori, in singurătate. trecutului. Aşa dar, Iar aceasta e iarăşi „magia n patina potrivită trecutului • • caii Nu e•M spre vorba vraja des-

312ETHNOS

pre trecutul apropiat, cel al localisSrii propriu-zise util logicei epice din povestire — 10 septembre 1900 — ci de trecutul general în care să se instaleze visiunea retrospectivă a vieţii; apoi e vorba de timpul hieratic, geologic, de timpul istoric medieval şi de timpul ethnografic romînesc. In acest timp indeterminat S. se plimbă ca pe-o cale regala : suveran şi — putem spune fără a sili expresia — învăluit în straturi opace de singurătate. S. pare îa presentul volum deopotrivă înclinat spre durerea intimă şi discretă în faţa vieţii inutile. însăşi stilul său sufere comparaţii care suggerează o atmosferă sumbră, o stare funerară parcă („..norii ca nişte ciucuri de dric..'1 — p. 281). Suferind o profunda refracţie personală, accentele transparente lirice străbat prin firele narative vagi ; şi vezi, întreagă şi definitivă, consolaţia filosofică a deplinei dezamăgiri:

„Slnt la o virstă clnd am Început a simţi valoarea marilor noastre desamăgiri." — p. 278.

De aceea dese ori o pronunţată atmosferă pesimistă se mişcă domol pe valurile amintirii sadoveniste. Stilul acum capătă accent necesar de aforism, departe însă de genul aforisiic grav al moraliştilor veacului al XVII- lea şi al XVilI-Iea frances : V a u venargue, Malebranche, Rivarol, de exemplu. Este stitul aforistic resorbit, fără îndoilura prosei solemne academice ; aşa dar fără abstractele umpluturi metafisice după stilul oficial, codificat de saloane şi reglementit de încă tînăra, deşi rigida, Academie francesă. Aforistica lui S. pleacă din cuminţea înţelepciune orientală, străvezie şi grasă :

„Cînd iese hogea in drum pe itru treaba cea mică, apoi se îndeamnă lingă el tot satul cu cea mare.." — p. 41 ; v. şi p. 153, 161, 167, 194, 201, 234.

altoită pe zicala romînească, suculentă şi primitivă (cf. p. 176, î88, 266). Are deci filiaţie folklorica (Reminiscenţele folklorice sînt aici abundente; p. 176, 201. Iată o contrafacere, necesară autorului, din balada ,,Fulga“ : „..laptele la mulsoare şi caşul la’nchcgăloare,. “ — p. 277. Influenţa stilului popular e în acest volum o chestie de continuare a vechilor sale procedee). Conţinutul volumului se mişcă pe două planuri inegale : 1. planul descriptiv; 2. planul narativ. Intersecţia lor dă stilul na-

ETHNOS313

rativ^-. descriptiv,, cai în prima parte, unde, arisigur impresia .că. volumut întreg; va fi o variantă- a potp.uriului literar Pseudochi• negeticos. Fără a-.l copia pe Odobescu,, S* se/.lasă totuşi impresionat de maniera cinegetică a clasicului care Ia rîndu-i.sa refugiat în fumuriul stepei din Bărăgan, Intr o preţioasă, convorbire a sa asupra lui Creangă (v, Diaconu,. Tradiţie, şi actualitaie romînecscă, Focşani, 1936,11,23) S. se referea documentar la anume aspecte stilistice din. .1Odobescu, Jn, present discuţia , estetică e înlăturată, dîndu-se precădere indirect artei- vînătoreşti (p, 29, 76, 89) care rămîne în. fond un prilej de digresie literară, mult mai pură, mai potolită ca elan. retoric şi mai efectivă. în privinţa elementului descriptiv, alternînd cu cel epic. Dar acest element ultim/ dela; o vreme se estompează şi rămîn suverane acordurile lirice, de o tonalitate calmă, însă susţinută şi încărcata de suggestie. Acum se plasticizează apusurile de soare (p. 91î 167)/ calmul nopţilor- de> august:în stepă (p, 47), aspectele peisagiului seral (p, 143), zorile şi răsăritul soarelui (p: 66, 73, 74, 77), ploaia, (p, 100 - 101), iar odată arşiţa de stepă (p. 82).

Totuşi natura ocupă un loc redus, destul, de circumscris (p. 47).

Atunci pe autor îl preocupă redarea printr'o simplă notaţie — de pildă, imensităţile de peisaj.. — ca să se. reliefeze numai semnele expresive ale tabloului. Conturul e sumar, ca în liniile vaporos colorate ale unui pastel de virtuositâte. Totul se sprijină nu pe avalanşa îngrămădită şi furtunoasă a imaginilcr, pe capacitatea decorativă şi de. suggestie verbală imediată, pe dosarea studiată a imaginilor, ci pe simplificarea dimensională a tabloului natural şi pe micşorarea materialului lingvistic : se alege deci numai cuvîntul expresiv, de relief, se evită enumerările obositoare, se înlătură. împerecherile, de imagini manieriste şi spectaculare. Deci poetul preferă visiunea plastică, sobră —aici e imobilă, statică deplin. Nu se sprijină deloc pe desfăşurarea oratorică a formei.

Descrierea e în general schematică, îndoită în sine, comprimată.

Scriitorul, preferă tablourile de noapte, presentate estompat, rarefiat, fără nici un detaliu de descriere abusivă (p. 63-65), Un exemplu întîmplător:

„Am văzut cea dintâi turmă, cu ciobanul răzimat In bîtă, zugrăvit negru pe discul enorm al soarelui,., care tocmai atunci sălta în faţa acestui tărira.. Adierile* de. vint conteniseră." — p, 74.

Ş14.ETHNOS-

’V"*’"'1

•î^u-'scapă lectorului atent nici transparenta undă satirică : ‘tntr'un loc e surprinsă o anumită lăture psichologică negativă a neamului:

„..pe-urmă toate or merge-.iarăşi- agale -.agale, ;cum se cuvine Intr'o ţară cu atltea,.broaşte ţestoase." — p.,231 ; „Vremea e mai leneşă la noi-decît tn.alte părţi.de lume." — p. 255.

Nu mai-puţin 'reuşită’este satira contra'doamnelor suprarafinate, cînd 'registrul ironiei'travestite este înlăturat, scriitorul recurgînd Ia apostrofa umilitoare (p. 102). In privinţa'procedeului 'narativ, surprinde un fapt: poves'tirea îmbrăţişează o succesiune-de evenimente în serii ce se intercalează. Aceasta e natura eposului oriental, caracteristic cări .> ţilor poporane ca : „Sindipa filosoful'*, „Halima” (isvor pe care undeva‘scriitorul îl indică involuntar — p. 117). Technica naraţiunii orientale nu cunoaşte odihna: evenimentele nu sînt omogene, polarizate în jurul unui accident determinant, ci se desfac ca arborescenţa vîscului — două din unul singur; şi-aşa ele se resfiră, fse întind, se prelungesc şi se adaogă în felurite accidente, se'desfac din cursul principal ca o stîncă madreporică. Fiind a-

‘'tît de diverse, devin dela o vreme fără abatere secante, se încrucişează 'domol. Apoi planurile epice alunecă iar dela unul la al; -A tul, diluîndu-se. In lectura Halimalei ai impresia unei destrămări definitive şi a peregrinării în neant. Totul se pulverizează fără limita: întîmplări, oameni, stări psichologice. Trebue o memorie . dîrză şi proteică pentru a putea descurca urzeala unui labirint 'epic, cum este epopeea indică. Urmaşul bastard al acestei proiducţii imense şi răsleţe e întreaga bibliografie poporană, gen de literatură foarte familiară lui S. după cum se vede din Diuanul persian. D-sa nu numai c’a aclimatat la noi această povestire o-rientală, după încercarea cu Alexandria, dar se şi vede acum ‘influenţat în ‘procedeele sale literare: opera ce ne preocupă e în' parte un decalc de talent din asemenea painjenişuri epice haotice (p. 107, 199, 203, 228-9). însuşi materialul, nu numai technica", provinefuneori din'povestirile acestea (d-sa de altfel a şi început să republice traducerea „Halimaliei” ; v. Rev. Fund.

Reg., IX, n-rul 8, p. 269). -O problemă esenţială în arta literară sadovenistă de-acum priveşte creaţia lingvistică a scriitorului. Din păcate in toată cri*

■ ETHNOS'315

tica ce se produce la noi referinţele în această direcţie sînt reduse, vagi ori incompetente. Este o lipsă păgubitoare. Ar trebui ca fiecare încercare critică, referindu-se măcar la unele opere literare imposante.să nu neglijeze asemenea inventariere şi apreţiere lexicală care presupune o mai adîncă cercetare a operelor decit cutare jalnică frunzâreală a paginilor, sau cutare global impresionism exprimat prin obscurităţi de stil, pretenţioase şi gratuite. Ar trebui o aplecare filologică, chiar redusă, la orice critic. Altfel critica rămîne pe jumătate de făcut, cealaltă jumătate fiind un arid exerciţiu dialectic. Căci unui scriitor, pe lingă manifestarea sa strict literară — în sensul unei evoluţii şi diversificări faţă de trecut şi contemporaneitate — i se cere o realisare lingvistică proprie. Scriitorii determinativi nu numai că impun zone literare, ci rămîn şi în istoria limbii în care scriu creatori şi unii chiar făuritori de destin lingvistic. Astfel, filologia romînă va recunoaşte pentru veacul al XlX-lea epoca lui Eminescu, după cum la veacul al XX-lea va figura capitolul epoca lui Sadoveanu. S. se află pe acest plan fruntaşul scrisului romînesc de azi. Nimeni nu cunoaşte ca d-sa adîncurile ş: volumul actual al limbii noastre. Numai G. Mur-

_____ 0

nu şi T. Arghezi îi pot fi întru citva comparabili. Trebue totuşi făcute distincţii, mai întîi în privinţa neologismului. Se observă de vre-o ciţiva ani în scrisul său invasia lentă a neologismului. Recent ne-am declarat contra folosirii abusive a unor asemenea cuvinte care sprijină uneori, dar nu împlinesc viguros realisarea sa stilistică (v. Ethnos, I1, 304; I2, 201). Să luăm un exemplu din volumul de faţă : „Cea dinţii ispravă a lui Aii nebunul s'a produs la Caranasuf în sat,.'* (p. 138). Evident că aici neologismul „s'a produs'* mintue suficient expresia ; funcţional nu e impropriu. Apare însă stingher, e parcă jenat, fără conţinut noţional viu, expresiv şi fără sonoritate distinsă. Intr'alt loc — unde fisiologia speciei e contemplată sub o gravă învăluire elegiacă — la fel: cuvintele : „amorul.. pur“ înlocuite prin echivalentele usuale dragoste-curată Capătă o alternare simetrică mai vie a accentelor tonice şi valoarea poetică e astfel mai sigură:

„Vai, amorul nostru na fost p u r în măsura în care a fost şi aprig. Şi noi şi femeile pe care le-am iubit ne-ara lăsat înşelaţi de zeul speciei." — p. 279.

316 ETHNOS

Cităm cîtcva din aceste artificii neologistice :

'Fantazia asta... s'a produs./1 ; „stima pc «care o acorda facultăţilor mele../* ; „...a avut un nou acces de emoţiune" ; „A m luat contact cu ciobanul..." ; „...a strigat cu ardoare••• •• . i» • • .vînător de categoria aucestrală..." ; „...a hotărît.. cu accent definitiv." ; ,,-.r e m o rc î n d u - rai amintirea între epigonii timpurilor viitoare ,«•> »• . II Ascultase..., manifestind aprobare,.." ; II a abandona t..." ; „...fără să emită vre-o părere pripită-.." ; „A întrebat cu gravitate..." ; „Chestia d i f i ci 1 ă .. era..." (p. 9. 24, 77, 79, 81. 82, 84-5, 90-95, 191, 248, 258).

Recunoaştem iar că în cîteva rînduri neologismul e adaptat stilului sadovenist :

** *• mirişti calcinate../' ; „...datoriile ritualice.(cf. cu „rîndueli ritualice" — p. 250), nesaţ imaginar..." ; „limbi de flacără care abia. oscilau..." (cf. cu „...vîrful ţevii oscila..." — p. 171) ; H • ..frumuseţa lor sumbră..." ; „...animale frecvente în Orient...", „...chicotoste cu maliţie.,." (cf. cu ii »•• intra,, oarecare maliţie..." .o căutătură maliţioasă..." — p. 76, 280) ; ii-»-paloare sură..." ; ii •••tăcere ostilă.." ; »i-*desolare înfricoşată..." ; „...pasajul gîştelor.." (termen technic ; p17, 47, 49, 50, 77, 189, 196, 215, 277).

Aceste neajunsuri — fatale în evoluţia unui scriitor distins,, ctitor de epocă literară; a fost şi director de ziar, trăind prin urmare limba romînească în marea ei bătălie cu neologismul frances strivitor — sînt precumpănite de prodigioasa-i creaţie lexicală, şi aici în progres. Putem despoia din acest volum un material bogat de expresii originale, în care vocabularul arhaic e pus la mare contribuţie. Este nevoie de o comparare lexicografică cu dicţionarul in faţă, ca să vezi rareori identitatea stilului sadovenist:

„tacîm de vînătoare — drumul se alina — şi-a amestecat.. adaosul lui - Bărbaţii slobozeau îndemnuri de glas — ochi streşiniţi de sprîncene sure — cămaşa curată ca helgea — i-am hăituit — să batem cu ei războiu (cu varianta: că ei bat politică'* — p. 207) — am oblicit — la foc cu voie bună cînii au dat glas — Pantaloni evropieneşti — a ascultat sămile — parale strinse la chisoi — [cînii] fîlfîind din cozi — armele şi măistriile mele — scrisa mea a fost să fie... — Sosea şi Neagu Leuşcan, cu mare sunet — ne-a

• ETHNOS317

■dat veste — mucarniţă veche cu olcu (cf. cu : ,,...ca oleul dreptăţii lui...“ — p. 249) — Panaite s’a prăpăstuit (cf. cu : f .s'a prăpăstuit înapoi" — p. 171) — s'a încenuşat lumina — stă * # în spulber — Gindurile filosofeşti (p. 209 ; cf. cu p. 117) — şi-a venit în ori — Dumnezeu să te alduiască — auzia.. şopot în juru-i — a tras cu puşca., halicind pe doi dintre furi — a bătut., mare războiu — amirosind boarea — grăuncior de înţelepciune — a-i cerceta hăţişurile — brinza cea mai prima — Pină-i stă sus capul — să se îndelunge — condacul armei — Place-mi un lucru — să pornim tovărăşie într’acoace — se popriră in loc — judecătorii vor ciurui şi vor alege — Cinele., a zăpăit — Era ceva cu totul pidosaic — a stat neguros — năcaz cernit — acest joc pişin — nu-i modru să fie altfel — retrăgindu-se în sine" (p. 16, 17, 33, 38, 40, 42, 44f 45, 59, 65, 72, 79, 96, 98, 79, 108, 112, 117, 122, 123, 135, 138, 148, 151, 159, 162, 168, 171, 178, 185, 186, 193, 197, 201, 215, 226, 265, 274, 276).

întotdeauna însă afli o acentuată înoire a 'cuvîntului şi a scrisului său cînd e luat din graiul popular. Nu mai puţin posiţia sintactică, pe lîngă mireasma cuvîntului bătrînesc, e un transfer •vădit şi abil din stilul lui Neculce şi al celorlalţi cronicari:

„nefiind ahotnici de treaba asta — s’ajuture acestui vinător — ca sâ plinesc judeţ asupra — o mişcare indărăpt — a pălit cătinel cu cotul — a purces o vreme tare (p. 69, 113, 239, 268).

0 cercetare atentă filologică în acest sens trebue întreprinsă asupra operii întregi.

Materialul lexical sadovenist e preţios chiar în privinţa diminutivelor. Să le însemnăm pe cîteva:

comedioară, tăşcuţă, flăcăuaşi, vetriţă, drumeag, picioruţe, căţelandru, bărbăcuţi, asiniţă, oluţ, mănuncheş, gărduţuri, ferestuică, mlnuţa, cleştişoare (p. 27, 32, 34,35. 73, 77, 94, 107, 116, 158, 174, 184,226, 233, 254).

Se vede limpede că diminutivul suferă la S. o minusculini-

:318ETHNOS

sare : partea materială, sonoră, i se retractilizează căpătînd o musicalitate minimă, iar conţinutul exprimînd realitatea măruntă, gingaşă peste măsură (ca: „vetriţă“ , „mănuncheş"). Arta matură a prosatorului poate preface pină şi cuvîntul abject în valoare lexicală artistică (v. p. 167 r. 21-22), Chiar cînd în tendinţa de-a reda coloarea ethnografică alege unele turcisme, ortografiindu-le ad-hoc :

„c'o temene, tabunul imineilor, uiumul, salamalec, iaşmaş (p. 34, 126, 157, 226).

şi-atunci prefacerea nu e silnică şi astfel inutilă. Peste tot la S. munca lingvistică e uşoară : expresia se creează fără aplicarea trudnică a scriitorului. Păcat că lectura atentă iar se izbeşte de unele inconsecvenţe ortografice :

sub (p, 29) şi subt (30, 33, 43, etc.) ; seamă (p. 134) şi samă (p 135, 169, 173, 185 — deci variaţie dela o pagină la alta) ; Dămlă baciu şi Dănilă-baciul (p. 39); Marca şi marea (p. 9, 180, 254-98, 225, 274); ceea ce (p. 61, 81, 89, 91) şi ceiace (p. 79) ; pasaj (p. 277) şi personagiu (p, 238, 241); iiinerariu şi itinerarul (p. 51, 52),

• şi de alterări tipografice care puteau fi lesne înlăturate:

„Acea privelişte., n’ai durat decît puţine clipe. (p. 65 r. 7), vitesa (p. 73 r. 1 jos), plăcerre (p. 88 r. 6), să se ştie ca trudeşte greu, să agonisească... (p. 149 r. 19), ocoleşti (p. 185 r. 20), a trigat (p. 185 r. 20), doi Dobrogeeni sastisiţi (p. 238 r. 5), te-aşteaptă (p. 276 r. 78), fiinţile.. dragi (p, 280 r. 11).

Nostalgia după o operă desăvîrşită — chiar ca ţinută tipografică — ne va preocupa ori cînd vom vorbi de Mihail Sadoveanu. La această realisare supremă nici chiar Divanul persian n’a ajuns. Doar să ne gindim la vremea urgisită cînd s'a făcut tipăritura. Numai aşa scuza justifică nădejdea apropiată.

I. D.

ETHNOS319

1940.

4

*

I. A. Bassarabescu, Opere complete, I, II, Bucureşti,..

Acest „virtuoz al schiţei romineşti", cum il califica îndreptăţit pe I. A. B. criticul şi istoricul literar Gh. C ă 1 i n e s c u (Istoria lit. rom-, 515), şi-a pregătit în sfîrşit „opera completă*', de sigur pe cît s'a putut după normele unei integrale ediţii definitive, 'In sfîrşit-!.,. -Exclamaţia noastră se justifică prin ce ştim (poate şi dela scriitor...) despre odiseica alergătură a m-sului său chiar pe la o înaltă instituţie editorială din vremuri democratice... Ediţia de faţă e satisfăcătoare. Credem că totuşi alta trebuia să fie ţinuta tipografică a celor 2 volume : mai dimensidnă-

Iă şi ceva mai artistică, Scriitorul I. A. 'B., omul subtil, aristocrat, de-o ţinută spirituală impecabilă, perfectul gentifman printre toţi scriitorii noştri actuali, va fi într'o zi altfel răsplătit de vre-o editiiră curat romînească ; să-l editeze luxos şi poate chiar ilustrăt... „Casa Şcoalelor** — editură populară — n'a putut realisa decît în parte această ediţie ce-o putem socoti festivă. Literatura sa — un vast repertoriu epic al burghesiei noastre — nu începe din anii 1893-94, in Revista nouă, cum notează istoricul literar menţionat (e drept că aici I. A. B. publică pînă prin an. Vil; cf. p. 182, 221, 274). încă din 1889 scriitorul nostru apare ca publicist în Revista poporului (11, 397 ; V, 38f 69, 111, ;144) şi Romînia lit. (Vili, 57), colaborînd apoi, sau fiind reprodus, cînd în vre-o revistă bucovineană (Patria, 11 - 1898, n-rul -216 „Emma"), cînd în periodicele din regat (Floare albastră, I - 1898, n-rele 10, ‘12, 14 ; Viaţa lilerară, I 1906, n-rul 2 ; Viaţa lit. artistice, I - 1907, n-rul 43) şi ajungînd după război să fie aproape antologic pentru revistele şi gazetele provinciilor unite (Bucovina, I -1919, n-rele 150, 165, 166; Gazeta Ardealului, 1-1921, n-rele 2, 14; Tribuna nouă, 11 - 1925, n-rul 120), în care scrie chiar articole de propagandă pedagogică (Vatra Banoiului, I- 1932, n-rul 2 „Are sufletul omului nevOe de şcoală1* ?). Să se adaoge la acestea colaborarea sa Ia periodicele fruntaşe, ca să se vadă că scriitorul a fost cu adevărat fertil. I. A. B. nu s’a ferit nici de propaganda culturală : a ţinut conferinţe şi-a orientat publicul ori decîte ori. era solicitat cald şi patriotic. Acum, la vîrsta respecta-

320 ETHNOS

bilă de 72 de ani, I. A. B. e tot viguros şi creator : scrie, vorbeşte, călătoreşte. N'a picat în apatia scriitorului romin consacrat, solemn şi exclusivist. Nu s'a mumificat...

Poate mai rămîne o nădejde a generaţiei sale : un scriitor „remarcabil, stăpîn pe mijloacele sale, dar mai cu samă sănătos şi echilibrat" — cum îl califica în 1904 O. Botez, făcîndu-i recensia primului voi. Nuvele publicat în 1903 de editura „Socec" şi bănuind — chiar recensentul — c’ar putea da „odată adevăratul roman social pe care literatura noastră nu-1 are încă". (Arhiva Soc. Ştimf. şi Lit. XV, 420). De sigur că inspiraţia sa care a mers pînă către genul minor al epigramei (Arta, 1- 1904, n-rul 19) rămîne închisă prin excelenţă in lumea umilului trai burghez, cum s'a spus de repetate ori. Tema sa literară evită conflictele sufleteşti violente din care să se închege complexul epic ; se fixează din contra în vecinătatea întîmplărilor minore, născute din micile deprinderi de vieaţă zilnica, ticuri mărunte de existenţă a unor personagii simplificate de vieaţă aproape pînă la inerţia ascezei creştine. Eroii săi sînt în general făpturi mărunţele din vieaţa resemnată, suflete nostalgice, refulate, ce se exclud din furtuna de ciclon a eroilor de romane. Toate personagiile lui I. A. B. se conformează aceluiaş destin : tipisarea. Asemenea conformism literar este rar în literatura noastră. Se adaogă acestei laturi obiective din creaţia sa partea autobiografică, de un real suflu evocator (Ethnos, I \ 174 ; 12, 41). De-acum scriitorul se pare că va realiza pagini viguroase de interes documentar. In definitiv acesta e punctul resumativ al oricărei cariere literare adevărate: să reconstitue retrospectiv pe cel dinţii personaj al operii — autorul.

I. D.

B2us

ETHNOS 321

K '

te:.'-

. 'V-

•• ‘Vi \ " V /• ’ •

| Ir . .