Primăvara literară

V

V-

K

.

V

( ' : ‘

■:

/

'■

:

J

!

Soveja w

Primăvara literară

EDITURA „LIBRĂRIEI LEON ALCALAY*

ALCALAY & Co. 37, CALEA VICTORIEI, 37. — BUCUREŞTI 1914

!

* :

I

I

fi ■■

\

PRIMĂVARA LITERARĂ

i

*/■

■*

."'I

r

ii

y

kf !

âoveja w

Primăvara literară

EDITURA „LIBRĂRIEI LEON ALCALAY"

ALCALAY & Co. 37, CALEA VICTORIEI, 37. - BUCUREŞTI 1914

i v

f

1 01. AUG. \

V

«

PREFAŢĂ In pragul jubileului de 50 de ani, Convorbirile ' au dobândit o seamă de colaboratori mai tineri, asigurându-şi astfel dăinuirea lor mai departe. . Spre a stabili legătura între viitor şi trecut, re­ tipărim aci câteva pagini privitoare la mişcarea literară dintre anii 1905— 1914.

Ce scop au urmărit din capul locului Convor­ birile Literare? Ţinta deosebită a celei mai vechi reviste ro­ mâne a fost de a îndruma cultura noastră pe căi adevărate şi de a pune la îndemână scriitorilor un organ de manifestare artistică, liber de orice alte preocupări. La începutul mişcării spre civilizaţie, nimic nu învaţă mai greu un popor, decât imper­ sonalitatea; şi nimic nu-i ioloseşte mai mult decât respectarea unor adevăruri bine stabilite.

Din fericire, «noua direcţie» şi-a formulat chiar din cei dintâi ani principiile sale călăuzitoare prin discuţia de idei cuprinsă în Critice. Aşa că, sarcina urmaşilor a devenit după aceea mai mult

:

2 etică : să apere normele de apreciere, dobândite prin atingerea cu cultura europeană, şi să păs­ treze nestinsă flacăra iubirii de ideal, aşâ cum fu­ sese păzită sub privegherea întemeietorilor revistei şi a întâiului ei director d. Iacob Negruzzi.

De la o vreme însă preocuparea etică a do­ bândit chiar un fel de precădere. Căci cei isbiţi de asprimea criticelor din Convorbiri, neputând nega adevărul, şi neavând nici destulă seninătate spre a-1 respecta, au căutat să se răzbune, arun­ când revistei ponosul: că vrea să descurajeze pe literaţii români; că e o şcoală de pesimism, de cosmopolitism şi de alde astea. Aşâ că, după în­ lăturarea neadevărului literar, trebuiau respinse acum şi aceste neadevăruri de ordine morală.

Se înţelege, nu tăgăduirii şi na tăgăduit ni­ meni că unele dintre cele mai frumoase versuri ale lui Eminescu exprimă o adâncă melancolie.

E însă tot atât de adevărat, că alte poezii ale ge­ nialului scriitor, precum şi proza lui de o clasică vigoare, au fost şi vor fi totdeauna un isvor de sănătate şi putere pentru sufletul românesc.

Iar dacă admiraţia pentru poet a făcut să se simtă în scrisul altora un pesimism de împrumut — un reflex de lumină streină, ca al lunei—vina e a imitatorilor, nu a poetului ori a revistei unde apăruseră operile sale. Dimpotrivă, ceea cc a caracterizat în deosebi cercul Junimei a fost jovia-

3 litatea în relaţiile personale şi un real optimism în convingerile filozofice. Iar în generaţia ce a urmat, putem spune ca nota aceasta optimistă a crescut chiar. Ca dovadă, cităm la întâmplare câteva •cuvinte, care credem că înfăţişează destul de lă­ murit simţirea şi cugetarea celor ce au venit mai târziu în atingere cu Convorbirile. „Vom câutâ să cunoaştem faptele în toată realitatea lor, ţinându-ne deopotrivă departe, atât de încrederea naivă a celor •ce afirmau odinioară cu ochii închişi că „Românul nu piere*1, cât şi de scepticismul acelora care, din nevoe de eleganţă lo­ gica şi din slăbiciuni pentru fineţe de argumentare, înconjoară •orice afirmare a lor cu nenumărate rezerve, până ce seacă şi în ei şi în alţii isvorul energiei şi credinţa în viitor" *).

Departe deci de a fi ucenici lâncezi ai unei şcoale •de pesimism, colaboratorii revistei au dobândit tot mai mult convingerea activă, că viaţa poporului •românesc trebue grabnic cultivată în vederea .idealului său istoric. „Căci cine zice progres, acela trebue să zici numai decât •diferenţiare. Fără diferenţiarea organelor şi a funcţiunelor, pro­ gresul e cu neputinţă....

Iar dacă lucrul stă aşa, e dela sine înţeles că cel ce în­ lesneşte şi asigură individualizarea unui popor faţa de cele­ lalte, chiar prin această diferenţiare, acela asigură continuita­ tea progresului, adecă mersul înainte al civilizaţiei omeneşti.

Căci fiecare popor, cu caracter naţional răspicat, are aplicări .a parte şi deci menirea sa speciala, ca reprezentând o nouă posibilitate de cultură. Şi din contra, de câte ori un popor se primejdueşte, se deş­ teaptă totdeauna bănuiala, dacă nu cumva o mare misiune is­ torică a rămas neîmplinită şi dacă, din această cauză, civili­ zaţia n’a rămas cumva săracă de o nuanţă care era să fie, dar 1) Convorbiri literare, 1901, p. 62.

4 nu va mai fi niciodată. Căci, după cum o specie vegetală ori animală, odată perdutâ, nu se mai crează din nou; de aseme­ nea şi o varietate etnică, cu calităţile sale specific deosebite, când se perde, perdutâ rămâne pentru totdeauna, perdutâ ră­ mâne pentru civilizaţie.

Iată de ce, nu numai din punct de vedere practic, ci chiar din punct de vedere abstract — ştiinţific, pentru orice om de cultura, problema cea mai înaltă cu privire la înaintarea civi­ lizaţiei omeneşti e să-şi dea în ramura sa toată măsura pute­ rilor, pentru ca să asigure întâi continuitatea, apoi un ma­ ximum de desvoltare a varietăţii etnice d n care face parte. Şi aceasta nu cu indiferenţa academică a celui ce priveşte ne­ păsător pe deasupra veacurilor, ci cu mare luare aminte şi în fiecare clipă. Căci, după cum zicea Hegel, şi după cum trebue să bănuiască orice om de ştiinţă, care meditează asu­ pra probabilităţilor istorice, fiecare popor are un singur mo­ ment istoric, care este momentul lui.. Odată trecut, dacă me­ nirea sa n’a fost împlinită, neîmplinită rămâne în vecii vecilor.

De oarece în viaţa unei naţiuni, ca şi în viaţa unui individ, e un moment numai—şi nici nu poate fi altfel—când, toate sunt mai potrivite decât ori şi când înainte, şi de cât ori şi când după aceia, pentru ca naţiunea, ca şi individul, să atingă per• fecţiunea sa cea mai înaltă — cea mai deplină manifestare de energie. — Iar fatalitatea istorică, isvorâtâ din legile fizice ale planetei, nu aşteaptă nici odată pe cei zăbavnici şi nedu­ meriţi.

Iată pentru ce, ca o candelă totdeauna aprinsă, meditarea liniştită a omului de ştiinţă, înlocuind i.-conştienţa (şi uneori aiureala) plebei politice, ca şi a celei nepolitice, trebue să ve­ gheze la interesele superioare ale civilizaţiei, îngrijind şi desvoltând pas cu pas germenii de progres specific sădiţi în nea­ mul din care face şi el parte» *).

învinuirea de pesimism şi cosmopolitism s’a do­ vedit astfel cu totul deşartă.

Dimpotrivă, pe cât ne-au îngăduit puterile, am căutat să îngrijim şi să scoatem la lumină i) Convorbiri Literare, I901 p. 61.

i

i

!

f

5 în deosebi manifestările originale ale culturii ro­ mâneşti. Lirica sinceră a lui Cerna; icoanele clin viaţa Aromânilor de Beza; novelele atât de carac­ teristice ale lui Mihail Chiriţescu; operele drama­ tice ale cl-lor I. Miclescu şi Al. Florescu; studiile de filosofie morală ale cl-lui C. Antoniade; cro­ nicile şi studiile despre arta naţională ale d-lui Tzigara-Samurcaş, care au dat la iveală frumu­ seţi încă nebănuite ale inspiraţiei populare, sunt dovezi că buna tradiţie din vremea renaşterii noastre durează încă şi astăzi.

Sarcina de a îngriji de continuarea revistei a dat ocazie şi celui ce scrie aceste rânduri să exprime în paginile Convorbirilor câteva păreri cu privire la cultura românească. Unele din acele pagini au fost retipărite sub titlul : Către noua ge­ neraţie; altele în Poporul; câteva apar acum in Primăvara literară, iar restul vor urma în curând într’un volum deosebit: Polemice. In sfârşit, o cu­ legere de Conferinţe, ţinute în ţară şi la Românii de peste hotar, vor înfăţişa la un loc preocupările culturale, manifestate în anii din urmă în preajma Convorbirilor. Astfel, sperăm că vom putea con­ tribui cu oarecare informaţii asupra orientării spi­ ritului public la începutul acestui veac.

Dacă informaţia va fi destul de caracteristică, rămâne să hotărască cei ce au cădere. Recitind însă la daltă ceeace fusese împrăştiat în şirul

G

atâtor ani, un lucru ni se pare sigur: ţinta etică n’a fost niciodată perdutâ din vedere. Am căutat,, pe cât ne-au îngăduit mijloacele, să înlesnim tuturor celor vrednici ai generaţiei de azi o manifestare liberă a puterii lor, cu gândul ca toate valorile adevărate, să poată eşi la lumină, iar cea mai veche revistă a Românilor să rămână un bun obştesc al generaţiilor viitoare. Căci dacă estetica e o chestie de geniu, etica e în mare parte o chestie de disciplină individuală.

Bismark a văzut odată la Petersburg o santi­ nelă, stând de pază în mijlocul unei pajişti. Nimeni nu ştia să-i spună cine a pus straja aceea acolo ; până ce un bătrân i-a lămurit taina. Aflase acela dela tatâ-sâu—îmbătrânit şi el tot în slujba împă­ răţiei— că ţarina Ecaterina găsise într’o primăvară în acel loc un ghiocel răsărit mai de timpuriu şi dăduse poruncă să nu-1 rupă nimeni. Pentru a-i împlini dorinţa, cineva aflase cu cale să pună alături o strajă. Şi astfel se urmase dela o generaţie la alta.

Un şir de ani, s’a întâmplat să fim şi noi de strajă lângă ghiocel.

Rămâne ca noua generaţie nu numai să păzească mai departe stratul, unde a răsărit floarea timpurie a primăverii noastre literare, ci să împrăştie peste toată pajiştea sute şi mii de alte flori.

Noi închinăm de pe acum urmaşilor noştri şi munca şi întreaga noastră recunoştinţă.

Martie 1914.

PRIMAVARA LITERARA Către cei aleşi ai tinerimei de azi. J) Otner a scris Iliadci şi Odiseei, iar Alexandri­ nii au pus punte şi vir­ gule.

Fiecare eroare cuprinde în sine şi un grăunte de adevăr. Teoria despre influenţa mediului asupra manifestărilor literare e adevărată—măcar în parte.

Ea se potriveşte cel puţin acelora care es învinşi din arena luptelor artistice. Căci de obiceiu, unii ca aceştia sunt biruiţi nu numai de păcatele lor, ci şi de ale altora.

Pilde avem destule chiar în literatura noastră.

Mulţi ne aducem încă bine aminte, cât de efe­ mere au fost unde apariţii literare de acum vre-o cincisprezece ani. Folosindu-ne de libertatea unor programe mai îngăduitoare, deşi copii, i) Tipărit în Martie 1905.

-

8 citeam tot felul de cillotria. Frunzăream Aproape tot ce ne cădea sub ochi, iar sub ochi ne veneau, . fireşte, scrierile care făceau mai multă vâlvă. eră vremea naturalismului reprezentat prin Zola. Şi, curioasă potrivire, tot cam pe atunci înflorea la noi şi propaganda socialistă. Vestea că trecuse prin ţară cutare fugar politic, scăpat din Rusia, era tainic împărtăşită la urechea «tovarăşi lor > iar Marx, Engels, Kropotkine şi alţii erau nume de toate zilele. Apoi. alături de Kropot­ kine, Engels şi Marx veneau la rând cele literare— adecă Zola.

Dar nu numai el. Aveam şi noi o mică direcţie zolistă. Pentru o seamă de scriitori, nevropa ţii, cei întinaţi de incest, schilozii... într’un cuvânt monştrii erau subiecte literare de predilecţie.

Socoteau unii că infirmităţile şi sdrenţele sunt, ele singure, aproape îndestulătoare spre a naşte în cetitor emoţii estetice.

S’au dus.

Puţine încercări din acel timp vor fi mai rămas în mintea cuiva cu oare care prestigiu literar. Şi, de aceea, simţim o adevărată răcorire morală, când vedem că scriitorii de azi s’au întors spre direcţia sănătoasă, urmată de toţi literaţii noştri de seamă, care şi-au aflat isvorul inspiraţiei lor în însăşi fiinţa sufletească a poporului românesc.

De altfel, trebue să relevăm că chiar în epoca

i

i

i

L

i

I

!

I

9 zolisnuilui român, când vitrinele librăriilor se îm­ podobeau cu «florile râului» decadent din apus, curentul literar băştinaş eră încă puternic şi ne­ turburat.

!

!

j

i

Î 1

i

Emiriescu dăduse nu de mult un extraordinar relief figurilor noastre istorice : lui Mircea cel Bătrân, lui Ştefan Vodă (la al cărui mormânt poetul îngenunchiase chiar din anii tinereţei), cronicarilor şi întregului nostru trecut de slavă. Până într’atâta ? sufletul poetului fusese stăpânit de evlavia pentru acel trecut, în cât chiar şi creaţiile sale fantastice rămăseseră tot în preajma pământului şi popo­ rului românesc. Pe Arald al Avarilor (un fel de Hamlet barbar), el îl înfăţişează ca robul blând al «reginei dunărene». Pe vrăjitorul lui Odin, cel stră­ vechii! de zile, poetul îl trezise din templele lui de ghiaţă, de dragul aceleiaşi fecioare din «şesurile dunărene». Tot atunci şi latura religioasă a vieţii noastre din bătrâni, zidurile şi tainiţele mănă­ stirilor fuseseră luminate, măcar în treacăt, de ima­ ginaţia unui mare scriitor,—când monahii, păzitorii «legii pământene» veniseră să înconjoare cu făclii sicriul, lângă care sta încremenit Arald. Atunci în sfârşit şi peste scrisul nostru din vechime s’a coborât pentru întâiaş dată raza blândă a admi­ raţiei unui geniu. Epigonii, ca un fel de Carmen sacadare, încheiaseră cu o laudă sărbătorească (şi de aceea prea indulgentă pentru unii) tot trecutul nostru în ale scripturilor româneşti. — Aşa că

10 prin monumentul literar, plăsmuit ele geniul lui Emi­ nescu. sufletul naţional se înfăţişase pentru întâia oară sub forma artei înalte, sub al cărei scut, nici o uitare şi nici o decadenţă nu-1 mai putea atinge.

După ce Alecsandri ne purtase în zarea senină a altor vremuri cu legendarul său Dan «căpitan de plaiu», Eminescu, ajuns la plinătatea geniului, dovedise prin minunata poemă de la Rovine, cu acel simplu şi bătrânesc «grăim, Doamnă, către tine», că un veac de aur se apropie pentru «limba veche şi ’nţeleaptă», şi că în sufletul nea­ mului nostru se ascundea o adevărată comoară de tinereţe şi originalitate.

Apoi e semnificativ că şi cel ce s’a ridicat după Eminescu, Coşbuc, ni-a cucerit inimele tot prin nota sa românească, prin acea «Nunta Zam­ firei», Ia care se adună crai şi împăraţi din tot largul pământului celui «lung şi lat», dar care e întâi de toate o nuntă strămoşească, cu horă, cu falnic alaiu de nuntaşi călări şi veselă colocârie, ca în vremea din bătrâni, unde venise Pepelea, şi Bardeş din munţii silhui... şi Sanda şi Rusandra Iui... şi cine Dumnezeu nu era dintre toţi aceia, care îţi dau un fior de mândrie, că sunt creaţiuni ale geniului tău naţional, — şi ale nimănui altuia.

Ar fi destul poeţii...

Dar Creangă, fântâna cea limpede şi curată a prozei noastre! Dar epopeia povestirilor lui ome-

11 rice {Arap alb şi Amintirile) în care se străvăcl atâtea însuşiri caracteristice ale neamului nostru românesc ! Dar Slavici cu Popa Tanda, (sufletul adânc iubitor de bine) personificarea idealizată a poporului de peste munţi, ridicat prin vrednicia sa proprie! Dar Duiliu Zamfirescu cu înalta valoare etică a oştenilor din Răsboiu — acelaş popor românesc, transfigurat prin măreţia jertfei 1 Dar luceafărul cel pentru totdeauna stins, Popovici-Bânâţeanul, cu duioasele sale icoane din «Viaţa me­ seriaşilor» 1 Şi alţii, şi alţii...

Nu e oare semnificativ că, pe când literatura mo­ dernă—în deosebi cea franceză — trăiâ mai ales din adulter, cum trăeşte vermele din cadavru; pe când moda zolistă îndrepta pe unii dintre scriitorii noştrii spre cazuri patologice, spre incest şi crudităţi ; pe când alţii se ameţeau cu insanităţi decadente—drojdii amare, importate de aiurea — nu e semnificativ că toţi scriitorii noştri cei mari şi-au întors ochii spre poporul nostru, făcând să răsune în scrisul lor o notă atât de limpede ?

Răspundă fiecare cum va voi.

Un lucru însă nu poate fi tăgăduit : pe când artiştii de seamă prezintau lumii neamul românesc sub forma unei arte originale, dacă alţii—scăpă­ taţi acuma sub orizont şi pe jumătate uitaţi — sugeau veninul din «florile răului» apusean, asta e o dovadă că teoria influenţei mediului e adevă­ rată,— dar numai pentru cei slabi şi lipsiţi de per-

uns

12

sonalitate. Numai aceia simţiseră nevoia de a răsădi zolismul la gurile Dunării, tocmai... când poporul român, prin reprezentanţii săi de căpe­ tenie în literatură, critică, filosohe, pictură şi alte arte începuse a lua cunoştinţă de sine însuşi!

Aceia singuri au imitat. Şi au căzut la fund, — fiiindcă erau meniţi să cadă; au fost cuprinşi de neantul uitării, ca şi moda care-i ridicase o clipă la suprafaţă.

Pentru ce facem această constatare?

Fiindcă modele nu numai se duc, dar uneori se mai şi întorc. După orice ridicare, vine o re­ lativă scădere. După cultul lui Omer, vine ade­ seori cultul lui Tersit, —- ca să mai luăm o pildă şi din alte literaturi. In adevăr, s'ar putea să mai iasă la iveală vre-un Tersit român care, în ne­ putinţă de a preţui ce avem, să ne mai îndemne iarăşi Ia imitarea celor streine, ispitindu- ne cu cine ştie ce rătăcire literară. Şi e necesar să ne înţelegem, — măcar cei ce avem destulă senină­ tate, în cât să ne privim şi pe noi şi pe alţii fără nici- un fel de oţărâre personală.

Să ne înţelegem deci.

Pentru orice cunoscător în ale literaturii, e vădit lucru că artistul adevărat n’are nevoe şi nu poale imită pe nimeni în ceeace este esenţial artei sale.

Artistul cu adevărat creator nu poate să-şi im­ pună o anume mărginire nici măcar în alegerea

18 subiectelor de tratat. Cel puternic — şi nu e ar­ tist, cine nu e puternic—acela nu se gândeşte nici la import şi nici la export de forme sau formule literare.

Vorba poetului : «el cântă cum cântă pasărea»...

Nu el îşi alege subiectele, ci subiectele îl aleg pe dânsul. Cu ochiu pătrunzător, artistul dă ocol lumii ; vede culori, forme, proporţii — pe care alţii nici nu le bănuesc ; gândeşte şi simte simţiri necu­ noscute mulţimii dimprejur... Şi dintr’odată, când nici cu gândul nu gândeşte, toate acestea se tre­ zesc şi răsună in sufletul sau cu euritmia forme­ lor desăvârşite — se naşte adică opera de.artă.

In sufletul celui înzestrat cu darul dumnezeesc al creaţiunii, iără voia sa se face lumină, iar el prin­ de atunci în forme durabile, ceeace repedea trecere a fulgerului îi arătase în câteva clipe.

De aceia e sigur, că nici Eminescu, nici vreun altul dintre scriitorii noştrii de seamă n’au muiat condeiul în călimară, chibzuind în sine-şi: hai, să aleg un subiect românesc...

Robi ai formulei şi ai modelor literare, proo­ roci inspiraţi după fişele saltarului nu ajung de cât cei slabi, — ajung, fiindcă sunt suflete neis­ prăvite.

Iată de. ce ziceam că e o adevărată răcorire su­ fletească să vedem că primăvara literară, atât de înflorită în vremea Junimei, durează şi la scriitorii mai tineri de astăzi. Când îi vedem că se inspiră din vieaţa poporului nostru (dispreţuind ademeni-

14 rea curentelor literare de aiurea) ni se înviorează sufletul. Căci nepăsarea lor faţă ele calapoadele streine e, de bună seamă, şi la aceşti din urmă, ca şi la marii lor premergători — un semn de reală sănătate şi putere. — Dacă subiectele n’au fost alese înadins, ci ele s’au impus sufletului lor, e probabil că primăvara literară va dură încă, şi alte flori nouă vor mai răsări spre lauda celor ce scriu şi spre gloria noastră ca neam osebit de alte neamuri.

Se înţelege, nu urmează de aci că artistul trebue să treacă cu vederea cultura altor popoare şi altor epoce.

Se poate însă şi asta. S’a putut de pildă cu Creangă. Ion a iui Nică a Petrii nu ştia decât ro­ mâneşte şi nu trecuse hotarele ţării.

Dar câţi dintre scriitorii de azi, care se cred ceva în literatura noastră, n’ar da pe gârlă toată cultura lor literară: germană, franceză, engleză... numai să poată scrie două pagini de o valoare egală cu ale lui Creangă! Se poate prin urmare şi izolarea 1). i) In Mai, 1909, vorbind la Academie despre originalitatea poporului nostru şi fondul sau de idealitate, d. Maiorescu se ex­ prima astfel: «In cugetul poporului, fie oricât de lipsit de cultura carcurăreascâ, ba uneori îţi vine sâ zici tocmai fiindcă e lipsit de ea, crermineazâ şi poate prinde rădăcini desvoltarea celor mai curate simţiminte omeneşti. Precum se găseşte în popor o adânca evlavie, tot aşa se poate găsi o mare decenţă şi cea mai surprinzătoare sfială în legăturile dintre > sexe._ Fără îndoială, complicările sufleteşti ale societăţii înalte sunt o problemă din ce în ce mâi. interesantă în proporţie cu ere-

!

15

i

Personal însă—şi mai mult din punctul ele vedere al evdemonismului vieţii—scriitorul acestor rânduri nu se sfieşte a mărturisi, că ar fi o mare nefericire să-şi închidă cineva ochii spre a nu mai vedea nimic în marele templu al artei universale. Socotesc că s’ar face seară în sufletul omenesc, dacă printr’o slăbire a memoriei, am ajunge să uităm bunăoare pe Beethoven. Şi mă întreb cu tot dinadinsul: ştie cineva.ce e fericirea, dacă n’a auzit măcar odată simfonia a IX-a? Dar Faust al lui Goethe! E sigur un om de cultură că a încercat toată rezonanţa sufle­ tului său, dacă n’a citit şi recitit măcar unele părţi din această împărătească operă? Dar Shakespeare ?... Şi câte întrebări de felul acesta nu sânt cu putinţă...

Prin urmare, pentru fericirea personală a arti­ stului, şi pentru probabilitatea unei tehnice supe­ rioare — inconştientă, fireşte, îii momentul creaţiunei artistice — e de recomandat fiecărui scriitor o cultură sufletească pe cât se va putea mai com­ pletă. îmbrăţişeze şi universul, dacă poate. înainte însă de a cuprinde lumea toată, cel ce scrie în limba noastră şi în mijlocul poporului românesc, şterea culturii, şi ele vor afla înfăţişarea firească în literatura noastră. T) ir aceasta nu ne poate face să uitam, că simplici­ tatea ţărănească nu exclude frumuseţea lirică, precum nu ex­ clude energia epica, nici chiar conflictul dramatic».

Autoritatea părerii d-lui Maiorescu înlătură astfel bănuiala că „Primăvara literară14 isvorâse din preocupări mărginite ' la vre-iin mic incident, literar, cum crezuseră unii. Dinpotrivâ, atunci, (în 1905) ca şi acuma, era la mijloc o convingere, pe care o păstrăm întreagă, socotind că are o aplicaţie mai întinsa ÎQ; domeniul culturii omeneşti.

16 cu atâtea înfăţişări originale, de bună seamă îşi va opri ochii mai întâi asupra acestui popor, asupra faptelor şi sentimentelor care deşteaptă vibraţiile cele mai ascunse ale sufletului nostru comun ca neam deosebit de alte neamuri. Dacă aşa a fost cu puternicul Eminescu, tot astfel va fi, probabil, şi cu toţi cei ce vor fi puternici ca dânsul.—Şi aşa nădăjduim să fie. *

- Şi de ce nădăjduim să fie mai mult aşa, decât altfel ?

Aci se ridică problema superioară a însăşi menirei unei naţiuni. Dacă cine va crede că ţinta supremă a vieţei unui popor e aceea de a ajunge la o bună organizare a vieţei vegetative, manifestată printr’o stare economică înfloritoare, bună administraţie, bune finanţe etc. cu cel ce împărtăşeşte această opinie orice discuţie e de prisos. Despre Omer n’ai să vorbeşti cu Tersit.

Pot fi însă şi alte păreri. In adevăr, o astlel de concepţie feniciană, care pune scopul vieţei numai în procurarea unui larg traiu material pentru turma zoologică a bipezilor din graniţele unui Stat, idealul acesta — ca şi neamul şi Statul care l’ar avea—nu merită, cred, nici o clipă de sacrificiu. De digestia plebei omeneşti care ar trăi cu acest cuget fenician împrejurul masi­ vului Carpaţilor peste o sută sau o mie de ani, nu mă interesez, cum nu mă pot interesa de ceeace

i s

I

17 vor paşte erbivorele din Sudan peste suta sau mia aceea de ani. — Pentru o astfel de pleavă animalică, nici o minutâ de interes.

E o speranţă însă,—pentru mine o siguranţă.

Din acest substrat etnic, plămădit aşa de greu în timp de aproape două milenii; din acest popor capabil de a simţi armonii superioare şi de a Ie înfăţişă în forma neperitoare a artei; din acest neam, după cum a eşitEminescu (olimpicul Eminescu) de bună seamă vor mai răsări şi alţii..., poate mulţi alţii. Dacă loteria absurdă a soartei ne-a condamnat să pierdem cu El o operă de un nivel mondial, poate va mai veni altul..., iar cununa de aur se va coborî cu supusa învoire a neamurilor şi a secolelor pe creştetul unui geniu, născut din neamul nostru, scriind în limba noastră. Şi cine ştie—ca să mai pomenim şi de alte arte — cine ştie dacă urmaşul cel mai apropiat al lui Beethoven nu va fi din neamul unde se aude acuma muzica primăvăratecă a lui Vidu ! Cine ştie, dacă în ţara unde au luat fiinţă pânzele lui Grîgorescu... Cine ştie...

Iată de unde vine tot interesul nostru pentru viitorul acestui popor: îl credem capabil de a trăi printre celelalte neamuri ale lumii, nu numai prin buna stare economică şi ştiinţă, ceeace este ono­ rabil ; dar şi printr’o artă originală, ceeace este nemurirea însăşi. Pentru cei ce au acest gând, po­ porul românesc nu e deci o plebe zoologică gata

18 de a fi plecată şi îndemnată spre imitarea oricui, adică a oricărei mode streine ; ci e fiinţa tainică a viitorului, înaintea căreia se închină toată vieaţa noastră de azi. Ne plecăm noi, pentru ca neamul nostru să nu se plece înaintea nimănui.

Iată- de unde porneşte toată bucuria noastră, când vedem manifestările artistice cu caracter specific românesc,—pe cele mai vechi şi pe cele mai nouă. E frumos trandafirul Marâcbal Niel şi are toată dragostea noastră, împreună cu toţi tranda­ firii adevăraţi, ori în ce grădină ar fi crescut. Dar am. fi nefericiţi, ar fi păgubită lumea întreagă, dacă ar pieri de pe faţa pământului trandafirul sălbatic, răsura dealurilor şi a munţilor noştri, din care, cine ştie ce nobilă floare va ieşi cu trecerea vremei;—poate mai nobilă chiar decât Marechal Niel.

Acesta e gândul ce ne susţine; şi de aceia ne uităm cu atâta drag la literatura care tinde să eternizeze poporul şi limba noastră.

Limba nu e pentru filologi; aceştia se servesc de o limbă în scopuri mărunte (utilitare uneori), după cum se servesc toţi oamenii în vieaţa de toate zilele. Limba, ca şi poporul care o vorbeşte, nu-şi câştigă tot preţul ei decât ca o posibilitate spre opere de artă sau spre înalte idealuri istorice în cultura unui neam. întâi a scris Omer IJiada> şi abia mai târziu au venit filologii alexandrini să pună puncte şi virgule. Şi-ar fi putut să nu

19 vină nici odată ; poporul grec, graţie lui Omer şi limbii sale literare, ar fi avut pentru totdeauna personalitatea sa aparte în istoria civilizaţiei ome­ neşti.

Să nu ne fie deci teamă de acuma înainte de nici o rătăcire. Pot să se ivească din nou îndemnuri spre imitarea vre unei mode, dar Ia acestea nu se vor plecă decât cei slabi şi neisprăviţi. Multe se pot isprăvi; sufletele neisprăvite — niciodată.

Noroc numai că ele au o înrâurire atât de efemeră.

Dovadă e primăvara literară, care durează şi promite să dureze încă, în ciuda celor oţeţiţi la suflet.

Eminescu, de s’ar scula din morţi, ar fi de sigur fericit, văzând că luminata sa «candelă de aur» a trecut din mână în mână ; că poporul lui Matei Basarab, cum îi zicea el, îşi aruncă ochii mai departe, în zarea vremurilor, când pe acest pământ şi în acest neam. va înflori o cultură cu adevărat originală.

Să nu ne speriem deci, şi mai ales să nu ne supărăm pe cei cu infirmităţi morale. Cu gândul triumfului din Siwjonia a JX-a, cu inima plină de acea „Bucurie, scântee divină, fiică a zeilor din Elyseu“

să cuprindem cu braţele deschise pe toţi cei ve­ niţi pe drumul înflorit al artei izvorâte din con­ ştiinţa neamului nostru. Azi sunt puţine flori'; mâne, dacă primăvara dăinueşte, vor fi multe, — o grădină întreagă.

20 Să nu ducă deci nimeni grija lor, nici grija limbii şi a sufletului nostru românesc.

Dreptul de suveranitate asupra gândului unui ' popor şi asupra limbii lui îl au singuri artiştii şj apoi marii cugetători. L-a avut la Greci în primul rând Omer, iar Alexandrinii şi toţi urmaşii lui Tersit abia au pus pe ici pe colo câte un punct sau câte o virgulă. Atât.

Martie iyoj 1).

i) In 15 Martie 1914, o foae (pentru teatru, muzică, litera­ tură şi artă) afirmă următoarele : «Şcoala simbolistă care timp de zece ani şi mai bine a adăpostit.... reprezentanţii unor nou concepţii de artă e în plină desmembrare.... Anul 1914 e anu jn care cruciaţii simbolişti după vremuri au început să fie cei mai neînduraţi duşmani ai noui scoale literare. E anul în caresimboliştii au început să izbească cu târnăcoapele în propria lor şcoală şi apoi au părăsit’o, mârturisindu-şi păcatul rătăcirii lor de a fi ţinut seama de alt criteriu în artă, decât de al talentului». (Rampa, No. 659).

Nu ştim în ce măsură afirmarea aceasta, este exactă. Un lucru e sigur : literatura română nu s’a înavuţit în cel din urmă deceniu cu nici o operă de seamă, născută de pe urmai imitaţiei modelor literare din străinătate.

JUBILEUL „CONVORBIRILOR LITERARE* (O cronică din 1966) „Biruii-au gundul"...

MIRON COSTIN

Azi, Convorbirile împlinesc o sută de ani de neîntreruptă existenţă. Ne permitem a reproduce în revista noastră câteva pagini din Istoria literaturii române a bătrânului profesor U. N. Roman dela Uni­ versitatea din Iaşi. Capitolul despre «Renaştere şi Amurgul idolilor» rezumă, credem, într’un chip ne­ părtinitor sensul luptei literare, provocată de ivi­ rea acestei reviste, de care s’a legat apoi direct sau indirect evoluţia întregii literaturi române din cel din urmă veac.

I

i

!

«Pe când vieaţa politică era supusă la atâtea scăderi şi chiar căderi mişcarea literară eră dimpotrivă îndreptată pe căi cu mult mai îmbucură­ toare. „ ' Dar, şi in această privire, începuturile fuseseră

/i//5

22

tare anevoioase. în sărăcia literară a trecutului, pe care Psaltirea, Vieţile Sfinţilor şi câteva pagini frumoase din Cronicari n’o mai puteau ascunde, necum să o răscumpere, Românii ajunseseră la mijlocul veacul al XlX-lea, aşteptând încă ivirea unei literaturi în înţelesul superior al cuvântului.

E drept, câţiva scriitori fără simţ critic aveau iluzia că slabele şoapte ale unui Văcărescu ar fi imagina adevăratei poezii. Un profesor asemănase chiar câteva versuri ale bătrânului boer cu înalta poezie a lui Goethe,—ceea ce ar fi stârnit asupra noastră o universală ironie, dacă astfel de afirmări ar fi fost cunoscute şi peste hotarele graiului românesc.

Dar tocmai, închipuirea aceasta era pentru un popor tânăr mai primejdioasă chiar de cât lipsa de orice literatură. Ea dovedea că acelei generaţii îi lipsea până şi cunoaşterea caracterelor unei adevărate opere de artă. In adevăr, încurajaţi de semeaţa asemănare cu Goethe, mai toţi, câţi isbuteau să ciripească vreo câteva rime, ajunseseră a se crede poeţi. Grieruşii beletristicei săptămâ­ nale se socoteau îndrumaţi cu toţii spre culmile Parnasului, iar slăbănoaga lor producţie rimată o preţuiau vrednică de a sta pe aceeaş treaptă cu literatura Europei culte.

O întoarcere spre calea cea dreaptă era deci numai decât necesară, dar asta nu putea veni de­ cât din partea celor ce ar fi cunoscut o ţară cu o

.

23 veche cultură, unde canoanele criticei de sine să fi fost cu adevărat respectate.

La început, se părea că noua îndrumare va veni dinspre Franţa. însă, cu toate că mulţi Români îşi petreceau pe atunci tinereţele în Paris, îndrep­ tarea n’a venit din partea aceea. Poporul francez, mai în tot cursul veacului al XlX-lea, a suferit de migrena revoluţionară. Chiar poetul cel mai vestit al timpului, Victor Hugo, neputându-se ridică în deajuns peste ceea ce este trecător în vâlva revoluţiilor şi contra—revoluţiilor epocei, fuse­ se asemănat de compatrioţii săi cu un «garde naţional en delire». Un reflex de anarhie şi de­ cadenţă se simţea mai în toate manifestările po­ porului francez, atât de remarcabil în alte secole.

Măi liniştită se întâmplase să fie pe atunci Ger­ mania. Umilită politiceşte, naţiunea germană a trăit delaFrideric cel Mare până la Wilhelm cel Bătrân o vieaţă sufletească de o incomparabilă înălţare fi­ losofică şi artistică. Zarurile soartei îi trimiseseră aproape în acelaş timp pe Kant, Goethe şi Beet hoven (un adevărat «răsărit de zei»), iar alături de aceştia pe Humboldt care, în Cosmos, (= or­ dine. podoabă) prezintase pentru întâiaş dată omenirii ştiinţa întreagă sub aspectul unei a tot cuprinzătoare armonii.

Aci aşa dar, măsura culturii omeneşti era cu mult mai largă şi mai obiectivă. De la tinerii Ro­ mâni, împărtăşiţi din aceasta cultură, trebuia de

24 bună seamă să vină un îndemn mai real spre o sănătoasă viaţă culturală. Şi, în adevăr, curând după întemeerea univer­ sităţii din Iaşi (1860), s’a întâmplat să fie chemat aci ca profesor de filosofie un discipol al filosofiei kantiene, T. Maiorescu. Dela Berlin până la Iaşi, era pe atunci tot aşâ de departe, ca de la transcendent la real.

Căzut dintr’odată, din seninul filosofiei şi literaturei germane în fumul de tămâe eftină, unde smeritul Văcărescu eră ridicat până la fruntea lui Goethe, tânărul kantian simţi ca un «imperativ ca­ tegoric» al profesiunii sale să informeze pe cei din Liliput despre căile pe care s’ar fi putut ajunge la o dreaptă cunoaştere de sine in critica literară şi filosofică.

Unele laturi false ale culturii româneşti din acea vreme: pocirea limbei, streinomania şi altele., mai fuseseră simţite şi de alţi oameni de merit.

Ce înseamnă însă canon literar şi cum se face critica unei opere de artă, potrivit cu nişte prin­ cipii mai temeinice, asta abia puţini o bănuiau. Şi tocmai spre a se împlini şi această lipsă în cultura poporului românesc apar în 1866 Con­ vorbirile literare !).

1) In jurul revistei se adunaseră un mare număr de tineri.

Printre ei erau destui şi dintre cei crescuţi sub influenţa cul­ turii franceze, aşâ că primejdia unei direcţii unilaterale era înlăturată. De altfel, lozinca societăţii lor literare: „intră cine vrea, rămâne cine poate“ era, împreună cu desăvârşita libertate a criticei, o garanţie îndestulătoare a originalităţii fiecăruia.

25 Efectul a fost neaşteptat.

Dela cel dintâi cuvânt al «Criticelor», fumul «beţiei de cuvinte» a început a sc risipi, iar grieruşii literari au stinchit cu ţârâitul lor, după cum e obiceiul acestor umiliţi cântăreţi, de câte ori • aud în apropiere glasul omului. — Nu însă fără o mare turburare şi o vie împotrivire la început.

Ba chiar şi mai târziu, câţiva pitici ai pseudo criticii au continuat a scânci mai departe micile lor negaţiuni__ Ca tot ce e neisprăvit din fire, obida şi obidiţii literaturei au rămas intre două lumi, incapabili de a se lepăda de eroare, dar şi în ne­ putinţă de a pricepe o vieaţă superioară celei de până atunci. încetul pe încetul însă cei din conju­ raţia minciunei (chiar şi cei verzi de belşugul fierei şi invidiilor ereditare) au trebuit să amuţească unul după altul. «Criticele» de o rară cumpătare de stil şi de o serioasă nepărtinire, procurară chiar de la început celui menit a fi îndreptătorul cul­ turii româneşti tot prestigiul, pe care nu-1 aduce de obiceiu de cât aureola anilor bărbăţiei. Şi astfel, mulţumită «direcţiei celei nouă», litera­ tura românească începu a păşi — cel puţin în cri­ tică—pe calea adevărurilor indiscutabile...

Din fericire, norocul dăruise neamului românesc tocmai pe acea vreme şi doi poeţi de o înaltă va­ loare: pe «veselul Alexandri... acel rege al poeziei..» cum îi zice cu un tineresc entusiasm autorul Epi­ gonilor şi pe Mihail pe Eminescu (1849 —1888).

26

Fericită potrivire a împrejurărilor!

Cu ochii spre zenitul filosofiei- germane, iar cu inima în trecutul poporului românesc, poetul Luceafărului şi al Satirelor dărui dintr’odată Hru­ bei române un model literar în adevăr superior. Cum peste plăpândele lăcrămioare se înnalţâ stejarul departe adumbritor, tot astfel peste lirica motivelor mărunte şi peste floricelele literare ale scriitorilor din trecut, se ridicară acele Poeţii, cărora le-a adus îndată tributul unei depline admiraţii o întreagă, generaţie. Astfel, literatura română face un mare pas înainte şi începe a zări orizontul larg al artei universale. Pentru întâiaş dată în Satire, Românii se deprind a silabisi poezia faustiană a în­ ceputurilor cosmice: La ’nceput, pe când fiinţă nu erâ, nici nefiinţă, Pe când totul erâ lipsă de viaţă şi voinţă, Când nu s’ascundea nimica, deşi tot erâ ascuns Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns...

Fu prăpastie? genunâ? Fu noian întins de âpă ?

N’a fost lume pricepută şi nici minte s’o priceapă, Căci erâ un întuneric, ca o mare făr’ o rază, Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s’o vază, Umbra celor nefâcute nu începuse a se desface, Şi în sine împăcată odihnea eterna pace !

Dar deodată un punt se mişcă... cel dintâi şi singur, iată-I Cum din haos face mumă, earâ el devine Tatăl.

Puntu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumei E stăpânul fără margini peste marginile lumii . . .

Pentru artistul a tot stăpânitor peste magia graiului, Cuvântul, ca energie şi noutate, părea că

27

ajunsese la marginea putinţii de a exprima cugetul1 şi simţirea omenească.

Alături de poezie începu apoi a străluci cu aceaş noutate şi proza. După unele pagini de oclasică nobleţă ale lui Odobescu, limba română avu norocul de a dobândi cu Creangă un model de o covârşitoare originalitate. Amintirile şi Poveştile(împreună cu poeziile populare, culese de Alecsandri} dovediră, fără putinţă de îndoială, ce nesecat isvor de simţire artistică se află în poporul nostru până. şi în sufletul necărturarilor.

Astfel, pentru întâiaşi dată, după dureroasele tânguiri ale Cronicarilor, Românii, cu ajutorul literaturii, lămurită de o critică sigură, se reculeg şi capătă conştiinţă de puterea geniului lor. Pentru întâiaş dată, ei îndrăsnesc a-şi ridică ochii spre cerul artei adevărate, cu nădejdea într’un ideal de cultură proprie.

Spre nefericire, din întreaga pleiadă, mai timpuriu decât toţi a apus tocmai «luceafărul». Totuşi, el apucase să arate neamului său calea către opere de creat «sub specie aeternitatis». Urmaşilor le sta de acuma înainte un model deopotrivă cu acelea pe care le-a consfinţit judecata veacurilor.--Şi aşa— cu toată decadenţa spiritului public — începutul veacului al XX-îea găsi poporul românesc în plină renaştere literară».

28

II Cerem ertare cetitorului, dacă ne permitem o astfel de anticipare a judecăţii istorice şi ne arun­ căm de pe acum ochii spre unele pagini ce se vor scrie într’un viitor atât de depărtat. La 1966^ când se va împlini un veac dela întemeierea Convor­ birilor, cel ce înşiră aceste rânduri, şi cei ce le citesc acum, vor fi mai toţi, după expresia glumeaţă a poporului nostru «oale şi ulcele». Noaptea nefiinţei va începe şi, împreună cu ea, pentru cei mai mulţi va începe întunerecul desăvârşit al anonimatului.

Vor scăpa doar de această nimic-ire câţiva dintre contemporanii noştri, mari prin virtuţi (efigiile de lemn şi chiar de bronz sunt vrednice de cea mai umoristică compătimire în faţa eternităţii) ; vor mai scăpă poate şi doi, trei dintre cei re­ păstrarea numiţi prin ticăloşia lor sufletească; în efigie literară a unor astfel de specimene odioase e o datorie de educaţie faţă de genera­ ţiile ce vin. îngrijeşte pretorul şi de aceştia...

Dar, cum ziseiu, la 1966, noi vom fi la câţiva coţi sub pământ, iar la aniversarea de un veac a revistei, fruntaşii de atunci ai literaturii româ­ neşti vor chema din împărăţia umbrelor numai pe câţiva principes5 în suita cărora vor veni... târând piciorul cu sfială şi câţiva neisprăviţi — sclavi robiţi în răsboiul literar.

Cu un cuvânt, cu un gest, Pretorul va aduce

29 după sine şi pe această plcbs scribax de osândiţi-' veşnici, şi asemenea morţilor din Vasul-fantomă af dramei wagneriane, se vor cobori şi ei pe ţărm la fiecare sută de ani; vor veni la fiecare jubileu at Convorbirilor, cu ochii în pământ. Dar purgatorul' lor nu va avea sfârşit, căci mâna care le-a iscălit pedeapsa nu va mai aveâ putinţa de a le scurtă ispăşirea greului lor păcat de a fi chinuit biatahârtie, socotindu-se şi ei critici şi literaţi.

Aşâ va fi, — de bună seamă. Noi însă, dacă ne-am luat îndemnul să anticipăm de pe acum pri­ veliştea viitoarelor serbări ale Convorbirilor, n’o vreun facem din cuget hain, ci cu un scop de etică literară şi socială.

Ne gândim mai întâi la duşmanii revistei noastre. Cine ştie... Evocarea unui viitor atât de depărtat (şi atât de liniştit,—ca tot ce vine din lumea morţilor) va dâ poate antagoniştilor di­ recţiei literare dela Convorbiri destulă seninătate, ca să privească şi ei măcar .serbarea de azi cudestulă nepărtinire. Prin această transpunere în lumea umbrelor, eu unul, nădăjduesc să-i fac a privi, jubileul celei mai vechi reviste româneşti, nu din punctul de vedere al vrajbei personale, ci din acel al culturii şi viitoarei desvoltări a neamului nostru. Şi iată, mă încumet a le zice: Pace vouă \ Fără martori, singuri în faţa conştiinţei voastre* alungaţi acum din suflet aburirea ori cărei pa-

30

timi, şi ziceţi împreună cu mine: «Prosperitate şi viaţă lungă Convorbirilor» ! mărturisiţi şi voi, că trebue să fi fost o .concepţie sănătoasă de cul­ tură aceea care a ţinut această revistă în viaţă, •când atâtea altele au apărut şi au dispărut ca sborul nestatornic al fluturilor. Trebue să fi fost un gând de serioasă îndrumare acela care a prezi­ dat la întemeerea Convorbirilor, căci reflexul acelui .gând s’a întins — ori ce-aţi zice — peste activi­ tatea mai tuturor celor ce au scris ceva mai de seamă in aceşti din urmă 40 de ani. S’a resfrânt lumina acelui cuget peste tot edificiul cul­ turii noastre, dela fronton până la temelie, dela Poezie şi Critică până la elementara lucrare pentru stabilirea ortografiei graiului românesc. Şi în cele •din urmă «a biruit gândul» acela, dela Iaşi până la Târnave, dela Ceremuş până în Tisa şi Dunăre, şi dacă licărirea de publicitate din Chişinâu !) du­ rează, va birui cu vremea până la malurile slăvi­ lului nostru Nistru.

Aşa dar, cu gândul la fapte, nu la persoane, .zicem încă odată tuturor celor capabili de seni­ nătate: «Pace! Pentru astăzi, jos armele! Mărtu­ risiţi şi voi că faţă de critica copilărească dela jumătatea veacului trecut, a fost un noroc că a venit o revistă serioasă, care să dea literaturii 1) Tocmai se svonise în 1906, că li se va îngădui Moldove­ nilor din Basarabia să tipărească ziare şi cărţi în limba lor.

31 demnitatea suverană a unui templu. A fost o feri­ cire că s’ă găsit un critic care să spună adevă­ rul (tare ca diamantul) că bunăvoinţa şi prieteşugul n’au ce căută în literatură: scrie cine vrea, dar artist e numai cel ce poale.

Recunoaşteţi de asemenea ca o norocită împre­ jurare pentru neamul nostru că, pe când aiurea vântul internaţional din 1848 ridică orbitoare vârtejuri de praf, revista, unde Alecsandri a ajuns maturitatea talentului său şi unde s’a revelat Eminescu şi Creangă, a fost un paladium pentru tot ce ne eră scump din moştenirea trecutului nostru ca limbă, datini, şi documente. Dacă nu mai mult, binecuvântate să fie Convorbirile pen­ tru că din preajma lor a pornit îndemnul pentru serbarea dela Putna; pentru grija de aducerea docu­ mentelor culese de Hurmuzache, precum şi pentru restaurarea monastirii dela Curtea de Argeş. In orice caz. binecuvântate să fie pentru ziua cea mare, când în cercul Junimei s’a auzit Doina cu dureroasa chemare a poetului: Ştefane, Măria-Ta... un stri­ găt de sincer şi calci patriotism, în acele timpuri gata spre atâtea manifestări de patriotism verbal.

Mulţumire deci, adâncă mulţumire se cuvine soartei prielnice care a adunat în jurul aceleiaşi publicaţii literare nişte oameni care au putut uni cea mai largă primire faţă de operele de adevărată artă de peste hotar, cu cea mai caldă însufleţire pentru produsele eulturei băştinaşe; cea mai

32 aspră disciplină teoretică cu cea mai generoasă indulgenţă în ordinea practică a vieţii. Căci tot dela aceiaşi oameni s’a auzit şi frumoasa învăţătură : «greşelile în politică nu se răsbună, ci se în­ dreaptă * — o anticipare a unor vremuri de civilizaţie, pe care mulţi oameni de rând nici nu şi o pot măcar închipui.

Mărturisiţi deci că a fost nobil şi adevărat cugetul care a prezidat la întemeierea şi susţinerea acestei reviste timp de patru decenii.

Personal, am bună părere despre contemporanii mei şi sunt încredinţat că cei mai mulţi vor sub­ scrie, măcar în chip nemărturisit, aceste rânduri.

Vor fi însă şi adversari ireductibili, — suflete îmbibate de ură. Se poate, căci toate gradele , de infirmitate sunt posibile Cu atât mai rău pentru ele, de oarece tocmai pe aceştia ar trebui să-i inte­ reseze mai deaproape dăinuirea Convorbirilor. Căci dacă, în viitor, un critic pornit i-ar acuza pe astfel de homunculi mai mult decât ar merita, scăparea lor tot la Convorbiri va fi. Colaboratorii acestei reviste, cu şcoala lor de severă nepărtinire, vor interveni în proces; vor dovedi liniştit toată nulitatea acuraţilor, iar acuzaţiile vor căcleâ astfel dela sine. Aşâ că toată pleava literară a epocei noastre va avea siguranţa de a putea cădea repede în noaptea anonimatului.

Micii cobolzi literari vor avea putinţa să moară deabinele şi să fie înmormântaţi, fără să le mai

33

bată cineva pari în inimă, după cum cere super­ stiţia populară. —Ca chestie de prevedere^ adver­ sarii nepotoliţi ai Convorbirilor ar trebui deci să le zică şi ei (măcar din vârful buzelor): prosperitate şi viaţă lungă 1 Şi acum, cu gândul la acelaş îndepărtat viitor, vom mai adăogâ un cuvânt şi pentru cei ce pn-/ vesc jubileul revistei cu simpatie ori măcar cu nepârtinire.

Voi prieteni ai adevărului,—ori care ar fi şi ori de unde ar veni el—cunoscuţi şi m cunoscuţi, bucuraţi-vă şi voi. Văzând trăinicia operei care a dăinuit atâta vreme şi fâgădueşte să mai dureze, înseninaţi-vă cugetul. Ca amici ai dreptăţii, voi sunteţi mai presus de patima josnică a invidiei.

Intre voi, Probus Florus (aleg acest nume sim­ bolic pentru frumuseţea Iui) Florus nu vrea să fie nici Flacus nici Placus... după cum nu râvneşte să fie plantă sau mineral. El ştie bine că fiecare om vine pe lume cu o menire osebită şi că suprema onestitate intelectuală e să caute a fi ceea ce trebue să fie, — nu altceva sau altfel. Cum nu pismueşte trandafirul pe ulm, de asemenea nici Florus nu invidiază pe nimeni, ci se priveşte şi pe sine şi pe alţii aequo aniino,— cum fac toţi aceea pe care natura, deşi cu măsuri deosebite i-a creat însă din plin : trandafir adevărat, ori ulm adevărat, ori tir de iarbă, dar adevărat şi acela.

u Prin urmare, voi, care trăiţi ca şi dânsul, Cu gândul la adevăr, frumos şi bine, bucuraţi-vâ azi de bucuria voastră şi de bucuria tuturor celor de un cuget cu voi.

Istoria neamului nostru, ca a ori şi cărui neam, e o mare operă de artă ; la ea lucrăm toţi, fiecare după puterile noastre. Chiar Mephisto, duhul veş­ nicei negaţiuni (der Geist der stets verneint) contribue şi el la această operă, fără să vrea. De aceea, dacă ucenicii Iui nu ne uită, să-i uităm măcar noi pe ei. Să fim veseli, că opera literară dela 1866 a dăinuit până azi şi fâgâdueşte să crească ; şi de sigur va spori multă vreme, căci, dacă nu altele, cel puţin gândul de jertfă şi nepârtinirea bătrânilor întemeietori ai revistei suni şi vor ji deapururi şi la urmaşii lor. — Măcar un grăunte de nisip vom adâoga şi noi la clădirea, pe care în ziua cea mare a neamului românesc, ochii multora dintre cei de azi nu vor apuca s’o mai vadă.

De aceea, încăodată, bucuraţi-vă. Aducându-vâ aminte de vorba lui Goethe : Ce răsplăteşte pe maestru ?

Dulcele răsunet al amintirii după moarte Şi căldura curată ce se simte din peptul prietenilor... l) i) Was belohnet den Meister ?

Der zartantwortende Nachklang Und der reine Reflex aus der begegnenden Brust...

35 întoarceţi-vă spre bătrânii ce au mai rămas dintre întemeietori Convorbirilor, şi fără vorbe mari, spuneţi-le măcar atâta : N'aji luptat luptă nedreaptă, N’aţi vânat liniă deşartă.

După patruzeci de ani de silinţe, după vinovata micime a celor ce trebuind să fie alături de voi, v’a stat totuşi împotrivă, iată steagul vostru e încă sus; nu se pleacă şi nu se va pleca înain­ tea nimănui.

Aprilie 1906

j

ALTĂ GENERAŢIE Convorbirile literare trec sub o nouă direcţie.

La 1882. aruncând o privire asupra literaturei noastre, d-1 Maiorescu se exprimă astfel: «Nune putem ascunde părerea de rău. că numai prin poezii şi novele ne-am manifestat vieaţa intelectuală, şi că nu am avut şi nu avem din toată vieaţa noastră publică de vre-o treizeci de ani încoace aproape nici o lucrare, pe care să o fi putut arătă oamenilor din Europa ca dovadă a activităţii noastre ştiinţifice*. Şi se relevă în deosebi lipsa de progres în studiile istorice şi filologice.

De atunci a trecut un sfert de veac şi s’an petrecut schimbări însemnate. Azi, isteria nu mai lipseşte. Avem opere în adevăr remarcabile, iar direcţiunea d-lui I. Bogdan a reprezentat în vieaţa. revistei noastre o epocă de reală înflorire a stu­ diilor din această specialitate. Paralel apoi cu pu1) Cu ocazia începerei anului al 41-lea.

37

blicaţiile Academiei şi cu scrierile istoricilor ajunşi la maturitate, au mai ieşit din seminariile d-lor D. Onciul şi N. Iorga multe schiţe şi chiar câteva lucrări mai întinse, care dovedesc că în istoriografie am intrat definitiv pe calea cea bună.— Convorbirile au căpătat de pe urma acestor studii o însemnătate nouă, iar preţioasa colaborare a d-lui Bogan şi a celorlalţi istorici e o garanţie că revista va resfrânge şi de aci înainte această lăture a mişcării noastre literare.

In filologie de asemenea, am eşit de mult din perioada şovăelilor. După lucrările lui Lambrior, Hasdeu, A. Philippide, O. Densuşeanu, S. Puşcariu ş. a., suntem aproape de a spune un cuvânt hotărîtor prin publicarea dicţionarului Academiei, operă încredinţată d-lui Puşcariu ajutat de colabo­ rarea mai multor scriitori competenţi.

E vădit apoi, că şi în alte ramuri de cercetare: în ştiinţele descriptive, experimentale etc., material preţios s’a adunat şi se adună pe fiecare zi. ceea ce îndreptăţeşte speranţa că activitatea noastră ştiinţifică va contribui şi ea din ce în ce mai mult la progresele culturei contemporane.

Convorbirile, în măsura puterii lor, vor ajută acest progres; vor reprezenta, se înţelege, mai mult partea literară, ca şi până aici, dar vor căută să cuprindă şi din latura ştiinţifică propriu zisă ceea ce este indispensabil de cunoscut pentru orice om de cultură.

38 Criteriul alegerii între colaboratori va fi însă tot cel vechiu: desăvârşita libertate în marginile talentului şi a onestităţii ştiinţifice.

Ca şi în trecut, va putea scrie la această revistă oricine are ceva de spus şi o poate spune cu demnitatea literară cuvenită. Talentului trebue să-i acordăm prerogativa de a fi fără rezerve, totdeauna şi cătră toţi.

Până aci, Convorbirile au avut fala de a fi servit ca organ de manifestare literară tuturor scriitorilor de seamă, din tot cuprinsul pământului românesc.

Ii va întimpina şi pe viitor cu aceiaşi neştirbită dragoste. Intemeetorul criticei literare române a primit, după cum se ştie, cu un viu entusiasm tot ce a fost un adaos real la cultura poporului nostru-, ori din ce parte ar fi venit.

Când Coşbuc a trimis Nunta Zamfirei, ea a fost salutată cu o nestăpânită bucurie de toţi cei ce stau pe atunci împrejurul Convorbirilor. Mai târziu, un sfios tânăr din Banat, pentru o nuvelă—ce e drept, nepreţuita nuvelă * In lume»—a căpătat drept biograf pe Titu Maiorescu şi va trăi astfel în istoria literaturei, cât va mai răsuna graiul nostru românesc. Iar de curând, Goga, şi mai tânăr încă, a fost adus de mână în faţa Academiei, adecă în arena renumelui literar,. tot de acelaş Nestor al criticei întemeiate de această revistă.

Prin urmare, organul în care din vremea lui Alecsandri-Creangă-Eminescu şi până azi au scris aproa-

39 toţi literaţii noştri mai de seamă, va fi gata să primească şi în viitor pe toţi cei ce dau la iveală o vocaţie literară îndestul de simţită. Iar ca chezăşie a nepărtinirii în apreciere, pe lângă cunoscutele regule ale Convorbirilor, vom mai aminti şi cu­ vântul, cu care Alecsandri a răspuns de dincolo de mormânt celor ce-1 alăturau cu Eminescu spre a-1 pune mai pre jos : ...la răsâritu-i mândru se’nchinâ al meu Apus.

Fiecare adecă cu răsăritul şi apusul său. Să fii însă, — acesta este lucrul de căpetenie. Căci ori şi cine, dacă e «cineva îşi are locul şi rostul său deplin în armonia creaţiunii artistice.

Aşa dar, cei ce vor purta aci condeiul, cu dragoste de adevăr în ştiinţă şi cu sincera iubire a frumosului în artă, ştiind, că valoarea operelor şi a epocelor e relativă, vor considera ca o datorie de etică literară să-şi aducă aminte cât mai des de acele cuvinte ale lui Alecsandri şi să fie tot­ deauna gata a face o mărturisire ca aceasta : Nu ne temen de umbra nimănui şi nimănui nu vrem să-i ţinem umbră. Ştim bine că cultura modernă — şi chiar toată cultura de până aici — va rămânea puţină şi smerită faţă de bogăţia incomensurabilă a ştiinţei, filozofiei, literaturii şi artei veacurilor ce vor să vină.

O ştim. Şi tocmai de aceea : mulţumiţi, dacă vom fi fost la înălţimea datoriei de fiecare zi, suntem gata să primim chiar de pe acuma cu o

40

salutare de bucurie pe cei ce stau să răsară mândri din zarea tainicului viitor. . . . atât mai bine ţârei, şi atât mai bine lor . . .

după cum a adăogat tot de dincolo de mormânt, poetul care privea vieaţa literară a poporului său în perspectiva veacurilor. Şi nu putea — şi nici nu poate — cugetă altfel, ori ce om care atinge o măsură de o reală superioritate sufletească. Invidia, mărturisită ori nu, e totdeauna semn de inferioritate.

Cu deplină nepărtinire, aşteptăm deci nu numai un răsărit, ci multe altele, — cât de strălucite, spre a ne bucură de toate. Căci dacă nu altceva, măcar imparţialitatea va fi garantată şi în viitor. Şi o voim cu atâta mai mult, cu cât dorim ca revista aceasta să menţină şi să nutrească pe cât e posibil, unul şi acelaş sănătos curent literar in toată întinderea graiului românesc. Iar la uni­ tatea cugetelor şi a simţirilor nu se poate ajunge fără o reală nepărtinire.

In perioada marilor discuţii estetice de acuma treizeci-patruzeci de ani, Convorbirile erau aşteptate de Românii de peste hotar ca o adevărată bine­ facere. Azi, şi pe acolo, foile literare s’au înmulţit (numai în Ardeal sunt şase), iar Convorbirile, potrivit cu progresele vrem ei au devenit în bună parte un organ mai mult universitar şi academic, adresându-se în laturea lor ştiinţifică la un cerc cu o cultură ceva mai ridicată. Ar fi însă un păcat şi o greşală

41 de neertat, dacă revista care a stabilit cea dintâiu armonie de vederi literare între toţi Românii, n’ar căuta şi de aci înainte să contribue mai mult decât oricare alta la continuarea acelei bune tradiţiuni şi «dincolo» şi «dincoace».

Neertat ar fi, căci pentru nici un popor vorbele acestea: dincolo şi dincoace n’au un înţeles mai greu.

Poeţii, cu dreptul divin al inspiraţiei, ne-au spus-o de mult. Princepele lor, pelerinul întregului neam românesc dela Tissa la Nistru, s’a rugat în ge­ nunchi : Ştefane Măria Ta . . . Alt poet a auzit în doină plânsul nemângâiat al întregului popor, şi ne-a înfiorat cu desnădejdea lui: Ascult-o bine cum adie Din munţii noştri până ’n vale Şi spune-mi dacă ştii vre’un cântec Mai dulce şi mai plin de jale Nu-i plânsul unei inimi numai Şi-al unei clipe trecătoare, Ci neamul nostru întreg, ce-şi cântă Durerele de care moare.

Iar cel mai tânăr, cel din urmă venit, îşi ridică şi el mânile spre cer: Dâ-mi tot amarul, toată truda atâtor patimi fără leacuri • dâ-mi viforul în care urlă şi gem robiile de veacuri.

Păstrarea deci şi întărirea unităţei de cultură e

42 mai ales acuma, şi mai ales la noi, o necesitate de un ordin superior. Căci cultura, ştiinţa, filosofia, literatura şi arta, pentru ori ce om cu minte, presupun mai întâiu de toate poporul care le face pe toate posibile. Şi nu mai e o taină pentru nimeni, că neamul nostru a ajuns într’o fază, care poate fi hotârîtoare dintr’un moment în altul. Acuma prin urmare, mai mult decât ori şi când, e vorba de a fi—de a persista ca individualitate etnică, spre a putea dâ, când va veni timpul, toată măsura puterei noastre ca factor de cultură. «Ai un singur bloc de marmură; dacă îl întrebuinţezi (sau îl între­ buinţează alţii) pentru o figură caricatâ, de unde să mai scoţi o Minervă?».

Acestea sunt preocupările noastre.

Iar dacă ni se îngădue, am mai exprima şi o altă speranţă.

După ce am trecut de timpurile naive, când scrisul oricui era considerat ca operă de preţ literar, numai pentru bunele sale gânduri cu privire la poporul românesc, am ajuns, credem, la destulă maturitate, spre a înţelege că literatura şi politica sunt două sfere de activitate deosebită. Literatura trebue să fie liberă de ori ce amestec cu ale politicei; iar dacă unii mai vânează încă interese politice, îmbrăcându-se în haina artei, acesta e o rătăcire, care se va pedepsi dela sine, ca orice atitudine îndoelnică.

43 Mai mult. După cum literatura trebue să fie liberă de jugul politicei, şi politica la rândul său tre­ bue să fie definitiv desrobită de sub înrîurirea organisărilor obişnuite ale partidelor cu tot balastul lor de rele apucături.

Noi mărturisim făţiş: o singură politică e vred­ nică de acest nume — aceea care inspiră şi se inspiră dela o «atitudine istorică».

In acest înţeles, cu cea mai mare libertate, revista noastră va căută să atingă şi din latura cugetării politice asupra statului românesc, tot ce poate veni cu demnitate în discuţie, — abstracţie făcând de orice spirit de partid. Şi credem că va fi posibil. — După vremuri, împrejurul Convorbirilor s’au întâlnit : liberalul D. A. Sturdza cu conservatorul P. Carp* conserva­ torul naţionalist Eminescu cu socialistul Conta; iar de curând, introducerile la discursurile d-lui T. Maiorescu au fost în paginile acestei reviste o pildă de consecventă obiectivitate.

Tradiţia va fi deci urmată şi întărită în toate direcţiile, potrivit cu nevoile timpului 1).

Acestea sunt speranţele noastre. Şi cu acest gând, revista ale cărei începuturi de acuma 40 de ani se depărtează tot mai mult 1) In timpul discuţiilor provocate de mişcarea agrară, d-l C. Garoflid, inspectorul general agricol, sub guvernul liberal, a putut să-şi expună în această revistă cu cea mai dessâvârşită libertate părerile d-sale.

44 în zarea liniştită al istoriei, cu credinţa în viitor, adresează tuturor scriitorilor care nu atârnă de nimeni decât de talentul lor, îndemnul de a o sprijini printr’o colaborare desinteresată şi de a transmite astfel urmaşilor nu numai un organ de o deplină libertate literară în marginile frumosului, dar şi de o desăvârşită libertate a cugetărei ştiin­ ţifice, filosofice şi politice în marginile adevărului.

Ianuarie 1907.

I

IN AMINTIREA LUI ODOBESCU Dela moartea lui Odobescu s’au împlinit doispre­ zece ani. Omul a fost uitat de mulţi ; cu vremea va fi uitat de toţi, pe măsură ce vor dispărea unul câte unul cei din generaţia sa. Literatul însă a rămas printre noi şi va fi totdeauna cunoscut de cei ce se vor ocupă de istoria culturii româneşti din veacul al XlX-lea. Va fi pomenit pentru me­ ritele sale ca scriitor.

O întrebare potrivită cu festivitatea aniversării celei din urmă a morţii sale ne pare a fi urmă­ toarea : Unde stă în deosebi meritul literar al lui Odobescu; şi dacă a venit pentru noi vremea să-l preţuim cu destulă apropiere de adevăr.

Adeseori, judecăţile literare sunt supuse revi­ zuirii. Acuma vre-o sută de ani, Walter Scott şi Chateaubriand aveau o laimâ universală. Le genie du chrislianisme răsunase peste ţâri şi peste mări, ca un minunat sunet de trâmbiţă: tuba minim spargeus soiiam. Şi nu după mulţi ani, a venit rândul

46 lui Lamartine, iarăşi un fel de reputaţie universală.

Poate că mai sunt şi azi în viaţă unii dintre cei ce au admirat cu patimă juvenilele sale compo­ ziţii: Graţiella şi Raphael. Sau — ca să luăm un exemplu din scurta noastră evoluţie literară — poate că sunt încă printre noi câţiva dintre cei ce au simţit emoţia lor estetică cea mai vie, citind nuvelele istorice ale lui C. Negruzzi ori compunerile sale de gen byronian («O alergare de cai», etc).

Trăesc însă desigur destui dintre cei ce pe vremea războiului din urmă citeau cu Jacrămi în ochi pe «Andrei Florea Curcanul» de N. Gane. Şi totuşi, ce depărtată ni se pare literatura acelor vremuri; De atunci şi până azi, unele sentinţe literare au fost considerabil modificate. Mai ales în ce pri­ veşte romanul şi novela, gustul estetic s’a subţiat cu mult, nu numai aiurea, dar chiar şi la noi.

Căci, alături de câţiva maeştri mai vechi ai ge­ nului, s’au ivit în timpurile din urmă scriitori de un suveran merit în această ramură de creaţie artis­ tică. In deosebi, unele opere ale literaturii ruseşti scandinave şi engleze, la care adăogăm şi cele câteva flori de un rar parfum răsărite dincolo de Ocean — novelele lui Bret Harţe — au dat genului literar mai sus amintit o înfăţişare aşa de sănă­ toasă şi de puternică, încât proza din vremea lui Scott, Chateaubriand, Lamartine şi a celor de un fel cu ei, a ajuns să nu mai poată fi gustată cu ace­ iaşi plăcere de cei ce trec pragul adolescenţei cu un

47 «crescendo» destul de larg în simţirea lor faţă cu # operele de artă.

Măsura judecăţii a devenit astfel relativ mai severă şi, sub stăpânirea acestei impresii, poate ne va fi posibil să preţuim şi novelele istorice ale lui Odobescu, fără ispita subtilă a părtinirii pentru un scriitor de acelaş neam cu noi.

Dela început e vrednic de relevat, că şi ro­ manul, şi novela istorică sunt lucrări de gen cu deosebire anevoe de înfăptuit. De obiceiu, iluzia despre trecut e greu de redeşteptat în mintea citi­ torului. Ceeace e mort de multă vreme, se pre­ supune că s’a şi uitat de multă vreme — mai ales în ce priveşte amănuntele; iar când romanţierul sau novelistul vine să înşire unele detalii concrete, spre a reînvia imagina lumei de mult dispărute, peste întreaga încercare pluteşte din capul locului o instinctivă neîncredere. Cititorul e ademenit să devină critic, şi astfel e îngreuiată uitarea de sine, fără de care contemplarea operei de artă şi emoţia artistică nu-i cu neputinţă să se nască.

Dar, chiar lăsând la o parte greutăţile fireşti ale genului, încercările novelistice ale Iui Odobescu (Mibnea- Vodă cel râu şi Doamna Cbiajna), pe care el le mai numeşte şi «romanţe istorice», sunt scă­ zute în valoarea lor prin chiar concepţia scriito­ rului— în parte nu destul de artistică.

48 „Faptele istorice ale unei ţâri sau ale unei epoce au totdeauna un interes mai viu, când traiul şi ideile, obiceele şi graiul de acolo sau de atunci ne sunt cunoscute. Scopul romanţelor isto rice este în parte d’a ni le arătă: asta este şi folosul lor instructiv.

Cei ce pot mult, isbutesc a caracterizâ într’asemenea scrieri uşoare o epohâ sau o naţie etc.“.

Odobescu, Opere complecte, 1907, voi. I, p. 23.

Prin urmare nu novele propriu zise, ci «scrieri uşoare», de folos «instructiv», pe care el le şi intitulează: Scene istorice din cronicele româneşti 1).

Iar gândul său întreg despre astfel de compo­ ziţii cu intenţie didactică, îl spune singur autorul,— deşi cu prea multă modestie: „După titlu şi după coprinderea acestui mic volum, fieşcine va vedeâ că am avut drept model, frumoasa nuvelă istorică a d-lui C. Negruzzi asupra lui Alexandru Lăpuşneanu. Ca orice imitaţie, încercările mele sunt negreşit cu mult mai prejos de acel mic cap d’operâ; în lipsa talentului, m’am silit cel puţin să păstrez — pe cât s’a putut —formele şi limba Letopisetilor naţionale cu care în dreptate, se poate lăudă mai vârtos ţara Moldovei: să adun datine, numiri şi cuvinte bătrâneşti, spre a coloră aceste două episoduri culese din cronicile vechi“.

(Prefaţa din 1860).

Şi totuşi, fără voia lui, artistul ese la iveală.

Cu citate din cronicari, pe care el îi înşiră în josul paginei, ca în lucrări de erudiţie istorică; cu reîm­ prospătarea vorbelor bătrâneşti şi cu povestirea unor datine vechi, însăilate pe un firicel de intrigă, Odobescu a izbutit să zugrăvească din trecutul nostru naţional unele icoane de un viu culorit.

1) Tipărite sub acest titlu în Bucureşti i86o‘ după ce apăru­ seră în Românul, 1857, No. 16—22.

49 E drept că întâmplările povestite sunt împrumutate dela cronicari ; dar scena şi decorurile sunt de mâna arheologului şi artistului de gust a cărui destoinicie în această privinţă n’a mai fost atinsă de nici unul dintre urmaşi.

Pentru hapsinul de Mihnea, pentru cumplita Chiajna, pentru hatmanul Dumbravă—cel trimis de Ion-Vodă cu oştire asupra Chiajnei, pentru tânăra domniţă Ancuţa şi pentru toţi cei dimprejurul lor, Odobescu scoate, ca dintr’o bogată visterie: podoa­ be, arme, îmbrăcăminte... şi-i dărueşte cu vorbe şi simţiri, care ne fură gândul spre vremuri de demult trecute.

Iată bună-oară o frumuseţe de Domniţă- din . acele timpuri: «Când tânăra fecioară se arătă cu conciul semănat cu diamanturi, cu aburosul zovon de filaliu... cu grumazul acoperit cu şiruri de mărgăritare şi cu cununa de flori pe frunte, ar fi zis oricine că vede icoana cea mai blândă şi cea mai smerită a Pururea-Fecioarei (p. 32).

Intr’o ţară fără .pictură, cum eră a noastră, chipul spăsit al Maicei Domnului, trebue să fi părut în zugrăvelile acelor vremuri ca un ideal de cucer­ nică frumuseţe.

Iată apoi şi alte chipuri, descrise cu vorbe de un fraged arhaism şi de aceia foarte intuitive: Când Guparul îi aduse potirul de aur din care beau Domnii şi când pâhărniceii dreserâ pe la toţi prin pahare, Mihnea se sculă, închină drept mulţămitâ pentru darul şi mila dumne­ zeiască şi rosti cu glas întristat un cuvânt, în care arată cum că toate sunt ticăloase pe pământ : tinereţe, pricopseală, sănâ4

1

50 tate, frumuseţe şi slavă, toate daruri ale Proniei; cum se scutură ca frunzele toate bunurile câte ni le dârueşte, pentru o zi, milostivirea cerească, dar mai vârtos cum n’or fi zadarnice şi amăgitoare averile şi bogăţiile, pe care le agonisim n0i muritorii şi care ne vin dela zadarnica omenire.

Auzind aceste înţelepte şi tânguioase cugetări, bătrânul Pârvu lacrâma, iar ceil’alţi boeri stau pe gânduri, obidiţi şi v câte odată ziceau, dând din cap: „Adevărat, c’aşa este% (p. 33^

Iată şi spaima fugarilor prigoniţi de slujitorii lui Mihnea : . . . Plini de groază şi temându-se încă să-i fi urmărit, ei fugeau înainte, speriindu-sc de orice zgomot, de orice şoapta, de frunzele ce fâşieau pe cracă, de vântul dimineţei ce mătură uscăturile, de broasca ce saltă în mlaştină, de vâtuiul ce zbughiâ din earbâ (p. 41).

Deşi mai puţin populare decât «Lăpuşneanu» lui C. Negruzzi, «Mihnea t şi «Chiajna» lui Odobescu au fost totuşi un deliciu literar pentru mulţi din generaţia trecută, când cititorilor le erau cu deose­ bire scumpe astfel de «romanţe istorice» i care reinvieau cu putere amintirea trecutului naţional.

In această limită^ ele vor păstra totdeauna o neştirbită valoare şi vor fi citite şi recitite de urmaşi, cât va dura viu interesul pentru literatura românească. *

Opera însă, în care Odobescu apare pe deplin, este eleganta sa scriere Pseudo-Kynegeticos, publicată cu două decenii mai târziu (1874), în anii maturităţei talentului. Fără nici o preocupare didactică sau de alt soiu, după cum spune singur, el se lasă aci legănat în resfăţările poeziei şi ale frumoaselor

51 arte. Chiar cuvântul dela început: ciijficiles nugae pare un fel ele prevestire a gândului ce a plutit deasupra întregei scrieri. «Lucruri . . . fără de folos adecă scriere dezinteresată, cum e totdeauna ori ce operă artistică; scris de dragul scrisului, care îşi găseşte scopul şi mulţumirea în sine însuşi.—In adevăr, după o lungă odisee a vieţei, aci se regă­ seşte şi Odobescu pe sine cel adevărat.

In chipul unei epistole «ad Aţticum» sau al unei «Ars poetica» a lui Horaţiu, scriitorul, luând îndemn dela cererea unui prieten care vrea o prefaţă pentru un manual de vânătoare, porneşte singur la un fel de vânătoare literară, «colindând răstimpii şi spaţiile, căutând cu ochii, cu auzul şi cu inima privelişti, răsunete şi emoţiuni vânătoreşti» în toate ramurile artei. Şi astfel căpătă fiinţă una dintre cele mai încântătoare «causerie».

Poesie? pictură, sculptură, musică, arhitectură, arheologie . . . toate se înşiră pe dinaintea ochilor. Şi multa, şi multum. Din toate ţările, şi din toate epocile.

Nimrod, Gogol, La Fontaine, Lucreţiu, Lessing, Henric de Valois, arcul de triumf al lui Traian, Pla­ to, Xenofon, Wilhelm Teii, Rossini, Haydn, Rubens, ■Snyders, Wouwerman, plaiul Buzăului, basmul Bisoceanului... şi ce nu e în maiastra peregrinare a lui Odobescu I Un tablou cu sute de chipuri şi sute de expresii. Pânza cea mare din palatul dogilor Veneţiei, pe care abia o poţi cuprinde cu privirea.

52 După atâta colindar.e admirativă dela o operă de artă Ia alta, el se gândise un moment să scrie ca Lessing, un tel de Laocoon; dar tonul rece al disertaţiei critice nu-1 mulţumea. Fire de artist nesăturat de frumuseţe, el se lasă ademenit de tot ce-i încălzeşte sufletul şi, pe nesimţite, ajunge astfel rapsodul, nu criticul operilor de artă. PseudoKynegeticos devine un imn către operile artistice ale tuturor timpurilor, la care adaogă şi el minu­ natul basm al Bisoceanului, lăsat pare ca înadins neisprăvit... ca o melodie, pe care un maestru o curmă dintrodată, spre a o ascultă singur în con­ tinuarea ei ideală, unde nimeni nu-1 mai poate urmări şi preţui după cuviinţă.

Aşa se face că, în loc de un Laocoon, ese la j iveală un fel de poemă în proză, un şir de «ode» către artă şi artişti, presărate pe ici şi pe colea : cu câte un amănunt satiric sau umoristic, ceeace dă întregei scrieri o atmosferă horaţianâ cât se ; poate de vădită. Şi aci e poate locul, spre a explică această aba­ tere dela Lessing către vremurile lui Horaţiu şi.

Mecena, să observăm că, deşi scriitor de «scene istorice», privitoare la Români, Odobescu eră mai întâi şi mai presus de toate un discipol al clasi- j cismului, un îndrăgostit de artă şi de vieaţa care culminează în artă. Ochiul sau priviâ lumea subperspectiva optimisnului fizic al Grecilor şi Ro-

53 manilor. Nefericita antinomie dintre trup şi su ilet,care a chinuit vre-o două mii de ani viaţa celei mai alese părţi din omenire, pentru el eră o vădită rătăcire. Trupul i se părea că poate fi divinizat, ca şi sufletul. Postul material, ca şi ab­ sorbirea în cugetări abstracte, îi erau deopotrivă de străine. Exerciţiul penibil al savantului modern sau al filosofului, care cearcă drumul spre infinitul spaţiului şi al timpului, sprijinit adesea pe un slab fir de cugetare metafizică, nu l’a ispitit niciodată.

O afirmare ca aceasta bunăoară : «lumea este reprezentarea mea» i se înfăţişă aproape ca o cugetare nesănătoasă. Dimpotrivă : mihi res, nou mc rebus subjimgere conor! Aceasta i se părea a fi adevărata înţelepciune, cum i se păruse lui Horaţiu şi multora din antichitatea greco-romană.

De aci cultul său pentru natură, şi încântarea sa în faţa frumuseţei fizice, materiale. „Şi eu am crescut pe câmpul Bărăganului! (Et in Arcadia ego!), Şi eu am văzut cârduri de dropii, cutreerând cu pas măsurat şi cu capul aţintit la pază, acele şesuri fără margine^ prin care aerul resfirat în unde diafane subt arşiţa soarelui de vară, oglindeşte erburile şi bălăriile din depărtare şi le preface, dinaintea vederii fermecate, în cetăţi cu mii de minarete, în palate cu mii de încântări.

Din copilărie şi eu am trăit cu Tâmâdaieni, vânători de dropii din baştină, cari neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan? pitulaţi în căruţele lor acoperite cu covergi de rogojini, şi mânând în pas a lene gloabele lor de căluşei...

Când soarele se pleacă spre apus, când amurgul serei începe a se întinde treptat peste pustii, farmecul tainic, al singură­ tăţii creşte şi mai mult în sufletul călătorului. Un susur nop-

p

54 tătic se înalţă de pe faţa pământului : din adierea vântului prin ierburi, din ţârâitul greerilor, din mii de sunete uşoare si nedesluşite se naşte ca o slabă suspinare eşitâ din sânul obosit al naturei".

După cum din ciripitul nedesluşit al pădurii se înalţă limpede suverana melodie a cântecului de privighetoare, tot astfel din proza şovăitoare a celor mai mulţi dintre contemporanii săi se iveşte, ca un adevărat răsărit de proză artistică, această minunată descriere a stepei, neîntrecută încă de tot ce s’a spus cu vorbe despre pământul românesc. Şi tot aşa de măiastră şi ademenitoare e şi descrierea sa privitoare la operele de artă : „A fost fără îndoială un vânător inspirat şi a ştiut să mâ- ! nuiască bine arcul şi săgeţile, artistul sub a cărui daltă s’a mlădiat statuia Dianei delci Luvru, acea mândră şi sprintenă fecioară de marmură care s’avântâ ageră şi uşoară, sub cre­ ţurile dese ale tunicei ei spartane, scurtă în poale şi larg despicată la umeri. O mişcare vie şi graţioasă a grumazului a : înălţat capu-i cu perii sumeşi la ceafă în corimb. şi pe fruntea-i coronată cu o îngustă diademă se strecoară ca un prepus de mânie. Peplul îi înfăşoară ca un brâu talia sveitâ, iar cutele vestmântului ascund sânu-i fecioresc; dar braţele-i goale, unul se încovoae în sus, ca să scoată o săgeată din cucura de pe umeri, celalt se reazimâ pe creştetul cornut al ciutei! Ce neastâmpăr va fi făcând pe zeiţă să calce aşa iute pământul ? : Pe cine ameninţă cu darda impenatâ ce ea ating-o cu degetele-i delicate? Cugetul ei e o divină taină. . . (pag. 133).

Cum e o divină taină cugetul tuturor marmurelor frumoase, când e un ochiu ca al lui Odobescu să le privească şi să le preţuească.

Iată şi un Rubens, o aprigă scenă de vânătoare: Un fior îţi trece prin vine . . . Un cavaler Nurriid, sfâşiat de

55 creştet şi de umăr, de către un leu puternic care i-a sărit în cârcă şi s’a stârcit pe şoldul armăsarului negru ce se ridică îngrozit pe picioarele-i dindărăt...

Fiara aurie muşcă din umărul călăreţului ; un răcnet groaznic ese din buzele căscate ale acestuia; faţa’i e învineţită de spaimă şi de- durere; ochii sunt holbaţi, din mană-i scapă lancea . . (pag iSi).

Pentru cel înzestrat cu o puternică vedere lăun­ trică, vorbele acestea desfăşoară înaintea ochilor minţei o dramă de o egală realitate cu cea din pânza artistului.

Eată şi un melancolic peisaj de Ruysdael: ... Pe povârnişul unei păduri a cărei verdeaţă începe a se păli de suflările toamnei, se deschide un drum nisipos ce se perde în zarea întunecată a depărtării, sub nori posomorâţi.

Vântul bate şi apleacă crângile pe jumătate goale; pământul e presărat cu frunze uscate, ce par a se rostogoli făşiind d’a lungul căii. Un biet drumeţ cu o scrcină de nuele la spinare, sue cu greu, dealul, urmat de trei câini.

Atât şi nimic mai mult. Dar chiar şi în umbletul apăsat al călătorului se simte tainica întristare a firei . . . (p. 207).

Eşti ispitit să zici: ui pictura poesis; cum e pictura, aşa sunt şi vorbele cu care Odobescu o descrie.

Rar acela care în literatura noastră să h cunoscut aşa de aproape puterea tainică a «cuvântului Dacă ne-ar h îngăduit, am zice că din vorbe el a făcut colori, a creat ecouri muzicale, a ţesut veştminte diafane, prin care să se străvadă goală frumuseţea marmurilor; din cuvinte a plăsmuit neperitoare imagini ale celor mai felurite creaţinni artis­ tice.—De altfel aceasta i se părea a fi menirea cu­ vântului : lângă fiecare operă de artă, să creeze încă

56 una la fel, dar numai «din cuvinte». Ca oarecând Winckelman, Odobescu „vedea şi cuprindea cu simţirea sa «negrăite» opere ; şi siniţiâ pornirea neînvinsă de a se apropia de ele cu slova şi cu vorba Perfecţiunea deplină, ideea din care eşiseră, chipul, simţirea care i se deştepta prin contemplare, el vrea să o împărtăşească cititorului, ascultătorului şi de aceea, aruncându-şi ochi în visteria darurilor cu care îl înarmase firea, alegea tot ce erâ mai trainic şi mai vrednic din ceia ce-i sta la îndemână*.

Goethe, Sămtliche Werke, voi. XXXI, p. 31, (Stuttg. 1895).

Păstrând de altfel proporţia timpului şi a neamului, poate că Odobescu nu se apropie de nimeni mai mult în rolul său cultural, ca de acel vestit arheolog care acuma o sută şi ceva de ani, privind cu ochi păgâneşti operile artei clasice, a provocat între contemporanii săi o adevărată renaştere a simţului pentru anticitate. Astfel se explică, de bună seamă, şi abaterea dela moderni spre anticitate. Căci cu toată admiraţia sinceră a manifestărilor artistice din toate epocele, dar floarea cea mai aleasă a culturii omeneşti i se părea lui Odobescu tocmai cea răsărită acuma două mii şi mai bine de ani pe ţărmurile Mediteranei: Omer5 Sophocle şi Fidia.

Ce-a mai venit de atunci încoace, i se arăta doar ca un fel de coborîre, iar în unele privinţe — mai ales în- sculptură şi arhitectură — ca o adevărată sălbătăcire a gustului estetic. Poate că nimeni între moderni n’a fost mai aproape de înţelesul rugăciuni de pe Acropole a celuilalt neopăgân născut in veacul trecut aproape de ultima Thule:

'

57 «Tu singură eşti tânârâ, o Cora; tu singură eşti neintinatâ, o Fecioară ; tu singură eşti sănătoasă, o Hygia . . .

De-ai şti ce greu e azi să-fi slujim ţie! Nobleţă a dispărut.

Scyţii au cucerit lumea . . . Hyperboreii neciopliii zic că sunt uşurei cei ce ţi se închină ţie ... O punibeo[ie înfricoşată, o tovărăşie a tuturor prostiilor, întinde peste lume un coperiş de plumb care te înnâduşe.

Iţi mai aduci tu aminte, sub arhontatul lui Dionysodor, când un jidov urât, vorbind greceasca Syrienilor, a venit pe aci şi a străbătut tinda ta fără să te priceapă, şi a citit inscripţiile deandaratele, socotind că a găsit între zidurile tale un altar hărăzit unui Dumnezeii nevăzut! Ei bine, jidovul acela a biruit Sute de ani ţi s’a zis idol, Ţie, care eşti Adevărul; veacuri întregi pământul a fost o pustie, în care nu mai răsâriâ nici o floare.

(Renan, Souvenirs d’enfance et de jeunesse, p. 65, 1893. Paris).

Cu această concepţie despre lume, eră firesc ca acest «magister elegantiarum» să aibă în lite­ ratură 1111 cult deosebit pentru forma în sine. Aşa se explică fireasca sa îndepărtare — şi aproape exotismul preocupărilor sale artistice, — care l-au împedecat de a deveni popular în plinul înţeles al cuvântului, rămânând apreciat mai mult de cei ce au o cultură mai rafinată. Dar o fibră de originalitate românească l-a legat din fericire de poporul şi timpul său. De aci, cele două novele istorice şi cunoscutul basm al Bisoceanului ; de aci — într’o vreme atât de bogată în rătăciri filo­ logice şi literare — dragostea sa pentru frumu­ seţea sănătoasă a limbei româneşti a cărei calitate de mlădiere şi de coloratură artistul le simţise ca şi instinctiv; de aci umorul cu care ridiculizează formele schimonosite ale jargonului academic din epoca sa;

■ 58 de aci în fine bucuria cu care preţueşte adevărul direcţiei literare dela revista «Junimei» şi ironia cu care trece la posteritate în Pseudo-Kynegeticos, literatura lui Pantazi Ghica, colaboratorul «Re, vistei române» care se jertfiâ «cu atâta lepădare de sine» spre a dovedi prin rătăcirea sa adevărul direcţiei literare dela Iaşi. (Opere, voi. I p. 67, 68).

Dar, ca un antiquus ce eră, Odobescu, cu toată adorarea formei, s’a păzit de a alunecă în eroarea acelora cari sfârşesc prin a ajunge la manieră.

Deşărtăciunea «stilului pentru stil» nu l-a ispitit.

Ce e drept, prin opoziţie cu scrisul sarbâcî şi limba artificială a unora dintre contemporanii săi, perioadele lui Odobescu poate au devenit uneori prea înflorite. Dar, de câte ori culoritul devine solemn', iar solemnitatea stă să se apro­ prie de răceală, el curmă descrierea printr’o întor* sătură de un umor firesc, adesea jovial şi chiar familiar.

Iată bunăoară, după descrierea unei scene tra^ gice de vânătoare, cum se întoarce spre sine şi spre cel cu «Manualul de vânătoare» : La asemenea cazuri, prepelicarul tău, amice, nu are ce-ţi face, şi—după cum tu pretinzi, — nici chiar cuţitul dela brâu nu te prea poate ajuta. Cât despre căruţa mea, doar numai luând’o mârţoagele Ia fugă, poate că m’ar scăpa, (Doamne fereşte!) de aşâ năpaste {Op. cit. p. (148.

In rezumat, frumoase descrieri ale naturii, dra­ goste de artă, iubire pentru limbă şi un sănătos

59 umor, acestea sunt ademenirile cu care Odobescu poartă pe cetitorul lui Pseudo-Kynegeticos prin toate cotiturile măiestritei sale peregrinări literare.

Acestea sunt şi meritele pentru care el va rămânea de bună seamă în rândul întâi al scriitorilor re­ naşterii noastre din veacul de curând încheiat.

In lărgimea nemăsurată a spaţiului, slăbiciunea noastră omenească închipueşte anumite îmbinări de astre: Cumpăna, Gemenii, Fecioara, Leul... şi altele, şi altele. Stele de mărimi şi depărtări deosebite, de vârste şi lumini diferite sunt văzute în apropiere, făcând pentru ochiul nostru o ima­ gină, ca cele din lumea reală. Tot aşa, scriitori cu daruri deosebite, din osebite epoce şi ţări, sunt apropiaţi adesea de cugetul nostru în chip de «constelaţii literare*.

Dacă ne-ar fi îngăduită o asemenea comparaţie, am putea zice—mai mult ca o impresie personală— că Odobescu face parte din constelaţia Winckelmann-Merimee (archeolog şi acesta), la care se adaogă în depărtarea secolelor evdemonistul Horaţiu, modelul lor comun. . Iubitor de poezie populară, dar aristrocrat în apu­ căturile sale, ca şi Merimee; arheolog încântat de anticitate, ca Winckelmann; în cugetul său despre lume, Odobescu a fost de partea filosofiei realiste a lui Horaţiu.

In dosul minunatei draperii a iluziilor cugetărei

p

60

şi simţirii omeneşti, el bănuia — avea aproape convingerea deplină — despre o eternitate care nici nu bucură nici nu întristează. In Câmpiile Elysee, el speră să găsească nişte umbre cel mult melancolice; aşa că orice spaimă şi orice nădejde i se păreau de prisos. Moartea însăşi i se înfăţişă ca o uşoară şi prea firească schimbare. Când toată realitatea e în prezent, Ia ce să te întrebi «ce va fi mâine * (quid sit futurum cras), cum zicea poetul dela fântâna Blanduziei ?

Un fior de nemurire îl pătrundea totuşi, când gândul i se întorcea spre ale artei. Dar şi aci, încordarea unei munci prea îndelungate nu l-a supărat niciodată. In eleganta sa primblare din Pseudo-Kynegeticos, a dovedit că poate spune în binecuvântata noastră limbă tot ce pot spune alţii în alte limbi, spre a deşteptă admirare pentru operele de artă. A dovedit... şi atâta i s’a părut de ajuns. Şi astfel, în plinătatea puterii de a produce, activitatea lui literară s’a curmat dintr’odată, a rămas deapururi neisprăvită, ca şi basmul Bisoceanului.—Un copac frumos, fulgerat pe neaşteptate.

Aşa cum este însă, pietatea literaţilor îl va însoţi desigur peste marginea zecilor şi sutelor de ani, iar tinerimea, care de obiceiu socoteşte că literatura cea mai bună e cea scrisă în săptămâna din urmă, va trebui să recunoască în opera Iui Odobescu un model vrednic de durabilă şi îndreptăţită admiraţie.

61 Cât priveşte omul, să mai fie îngăduit încă un cuvânt, în această zi de ultimă comemorare a săvârşirii lui din vieaţă.

După trecerea atâtor ani, cumpăna judecăţii se apropie şi aci de dreptate. Cei senini la cuget îşi dau seamă că natura are legile sale de tainică compensaţie. însuşirile mari se întovărăşesc uneori cu calităţi mici sau chiar şi cu mari lipsuri. De câte ori însă e vorba de artă şi artişti, în amintirea urma­ şilor precumpăneşte binele. Intre o tărie stearpă şi o slăbăciune rodnică în latura artelor, fără îndoială, contemporanii aleg şi sunt liberi să aleagă, după cum îi îndeamnă dreapta asprime a momen­ tului. Urmaşii însă, pentru care cele omeneşti şi vremelnice nu mai au fiinţă, privesc numai cee.a ce e.divin şi etern în fiecare om şi, fără voe, au o altă măsură. Pentru ei, deasupra tuturor amin­ tirilor, meritul rămâne ca alba floare de lotos, plutind peste apele tulburi ale unui râu misterios, ce veşnic se perde în mări pe veci necunoscute.

In această depărtată perspectivă, multe distincţiuni ale contemporanilor se şterg, iar pentru cei ce se împărtăşesc din binele şi adevărul unei vieţi care «a fost», prinosul cel mai pios epoate duioasa vorbă de pe pietrele funerare antice: tu sempcr caniş... In veci vecilor scump.

Noembrie 1907.

✓

■

AMERICANISM LITERAR

In publicaţiile beletristice româneşti, au eşit la iveală de câtva timp mai ales următoarele două fapte: întâi, înflorirea neaşteptată a unei făţişe demagogii literare. Scriitori, cunoscuţi publicului, nu se sfiesc să-şi schimbe ca din senin părerea de­ spre unii literaţi, fie spre a-i ponegri, după ce-i lăudaseră ; fie spre a-i lăuda, după ce mai întâi îi ponegriseră. La demagogia politică, s'a adăogat astfel o nouă demagogie, tot aşa—ba poate şi mai primejdioasă. Una conrupeâ în deosebi pe nevoiaşii maselor electorale; această din urmă îşi aruncă mreaja asupra tuturor celor ce scriu sau citesc, — până şi asupra nevrâsnicilor de pe băncile şcoalei. Adevăr sau eroare e tot una.

Criticul demagog nu năzueşte decât spre o sin­ gură ţintă: popularitatea.

63

Alţii, mai puţin înzestraţi—şi de aceea şi mai nepăsători faţă de artă, au pus la cale ceva şi mai practic: un soiu de «americanism literar», o largă industrializare a scrisului, însoţită de înro­ larea bănească a autorilor. Condeile încep a fi arvunite, ca şi secera, sapa sau alte unelte de muncă. Şi astfel, cu toată tinereţea culturii noastre, ne îndrumăm, pare-se, cu dinadinsul spre ceiace Sudermann numeşte cu un cuvânt grozav: ein iislhetisches Zuchlhaus... o «galeră» pentru li­ teraţi.

Iar roadele acestei direcţii nesănătoase încep de pe acuma a eşi la iveală.

Dela demnitatea de odinioară a celor ce cre­ deau numai în scrisul lor, am ajuns, în tim­ purile din urmă, să auzim mărturisiri ca acesta: «Cu piaţa noastră restrânsă... nu se va puteâ niciodată desvoltâ prin sine o literatură românească».

Viitorul, 12 Dec. 1907,

Aşa dar, categoric: prin sine niciodată, ci prin o bogată piaţă... şi poate, mai ştii, prin... lăca­ şul pomenit mai sus de Sudermann...!

Cei ce au prins a înţelege rostul mişcării noa­ stre culturale, într’o vreme când «luceafărul» lui Eminescu eră la zenit; când singure aceste vorbe: «nemuritor şi rece» păreau multora nu numai o concepţie despre artă, ci în deobşte despre viaţa închinată unui ideal, acelora le vine greu să-şi

G4 stăpânească mirarea, când acum aud astfel de epigonice jeluiri. Căci, faţă de cultura mai răspândită în mase; faţă de prisosul tipăriturilor; faţă de bunăvoinţa ce înconjoară talentele tinerilor, ducându-i pe unii chiar din ziua întâi în faţa Aca­ demiei, unde Eminescu n’a ajuns nici până în ziua din urmă, ar fi fost de aşteptat ca bunul re­ nume al literaturii şi faima cea bună a scriitori­ lor să se înalţe tocmai acum mai sus decât ori şi când. In locul criticei demagogice, firesc ar fi fost ca ceiee judecă operele altora să nu fi perdut din vedere nici o clipă nivelul atins în critica noastră de treizeci şi mai bine de ani; iar în locul scrisului industrial, ar fi fost iarăşi mai în­ dreptăţită speranţa într’o înflorire a scrisului liber, isvorît numai din dragostea şi bucuria de a scrie.

Dar şi mai miraţi trebue să fie cei ce au apucat vremurile mai vechi ale desvoltării noastre literare.

I. Mulţi dintre contemporanii «renaşterei» noastre, şi mai toţi bărbaţii din generaţia premergătoare, au fost — după cum se ştie —- de o mare cumpă­ tare, nu numai la scris, dar chiar şi la citit. Cărţile cunoscute pe atunci erau aproape toate numai de cuprins religios, iar dintre acestea : Mineiul, Triodul, Ceaslovul, Evanghelia şi Apostolul erau şi ele mai mult

i

'

65 ascultate în biserică decât cetite. Ca opere literare treceau doar Psaltirea şi Vieţile Sfinţilor, alături de care mai erau cetite : Argbir, Alexandria şi alte câteva, pe care mulţi dintre tinerii de azi nu le mai cunosc nici măcar după nume.

Iată ce se afla spre pildă pe la începutul veacului al XlX-lea, în biblioteca bătrânului Negruzzi, cuprinsă toată «în coridor, înt’o ladă pururea des­ chisă»,— după cum ne spune fiul său Costache Negruzzi în «Păcatele Tineretelor: Tipărite: Vieţile Sfinţilor din toate lunile. ; > Moartea lui Avei (poem de Gesner).

Numa Pompilius (romanţ de Florian).

Patimile Domnului Nostru, în versuri.

Istoria Iui Arghir şi a prea frumoasei Elene, idem.

Despre începutul Românilor de Petru Maior.

Floarea Darurilor. întâmplările P'rancezilor şi întoarcerea lor dela Moscova.

Talmudul jidovesc.

Scrise de mână:

v

Letopiseţul lui 'Necidai Costin.

Cavalerii Lebedei (romanţ de M-me Genlis).

Incunjurarea Cetăţei Roşele (romanţ, idem).

Lentor, tragedie în versuri.

Sapor, idem.

5

i

G6

1

Matilda (romanţ de M-me Coltin).

Mano Lesco (romanţ).

Târlo sau străinii în Elveţia (idem).

Cugetări de Oxenstern, etc., etc.

Alături de letopiseţe, să găseşti — şi încă scrise de mână—«Cavalerii Lebedei», romanţ de M-me Genlis, «Matilda» de M-me Cottin, ori alte romanţuri de acestea ! Cine s’ar mai osteni azi pen­ tru aşa ceva măcar o minută !

Pe atunci se osteneau însă, căci tiparniţele erau foarte rari. Sub Mihai Sturdza, în toată Moldova erau numai şase. Şi stă scris la regulament (art 29) că :

«Ori şi unde, de către dregători şi poliţie s’ar descoperi vreun teasc de tipografie sau litografie, afară de cele mai sus arătate, să se sfareme şi pe proprietar să se arestueasca. Iar acesta trebue să fie respunzâtor cu avere văzută, în toată vre­ mea, pentru ori şi ce abatere».

Să dai la lumină o carte, eră deci pe vremea aceea o greutate mare. De aci şi creştineasca evlavie a celui ce aşterneâ cuvântul pe hârtie, cu gând să-l ducă la tipopraf. De aci cucernicia ce se vădeşte în tilurile cărţilor care sunau aproape ca o pisanie de biserică : Din mila Domnului ... în Anul mântuirei. . . cu blagoslovenia înalt Prea Sinţitului . . . s’a ti­ părit ... s’a tâlcuit din elineşte . . , de smeritul . . • robul lui Dumnezeu . . . Dumnealui vel vornic . . • mare comis ... şi altele, şi altele.

r 67 Iar alături de această pravoslavnică smerenie, ce-1 ce-şi agonisiâ un aşa odor de carte, mai adaogă şi dela sine unele înştiinţări mai puţin evla­ vioase: Această carte a fost cumpărată cu galbeni (atâţia) sau dăruită de (cutare) în anul după ho­ leră şi cine o va fură să fie afurisit de cei 318 sfinţi părinţi adunaţi în soborul dela Nikea.

Ba, uneori urmau şi alte blesteme, care azi por­ nesc spre zâmbet chiar pe cetitorul cel mai potolit la fire.

Cei de atunci nu zâmbeau însă câtuşi de puţin. Şi când scriau, şi când tipăreau, gândul lor pare că erâ mereu la cele veşnice. Şi tot la veşnicie pare că se gândeau chiar şi când erâ vorba de păstrarea cărţilor. Scoarţele erau lucrate din lemn de ştejar ori de fag; îmbrăcate cu piele şi încopciate cu cătărâmi de alamă sau de fier.

O treime a bibliotecelor erâ lemn curat. Trebuiâ vârtute să mânueşti bucoavnele acele cu pagina dintr’o coală întreagă. Erau anagnoşti anume, ca să sprijinească mâna bătrânilor şi să le ajute a ţineâ cartea înaintea ochilor.

Faţă de volumele de azi — unele, micuţe, ca pentru mâni de copil — chitaburele de atunci, cu scoarţe dintr’o scândură, şi cu slovele cât bondarii, erau întocmai ca nişte pachiderme antedeluviane.

Si e un adevărat interes istoric să fie păstrate acele cărţi ale bătrânilor.

Căci, după cum erau cărţile, tot aşâ erau,

68

în unele priviri şi cetitorii ele atunci: greoi la scris, greoi la citit, dar cu atâta mai temeinici la cuget.

Precum credeau în scrisul lor, aşa credeau în scrisul altora. — Şi în adevăr, când tipărirea unei cărţi eră o ispravă a obştei (uneori, pe fila dela urmă stau înşirate numele celor ce se legaseră să cumpere câte un exemplar sau mai multe spre a înlesni plata tiparului) putea cineva să ieâ uşor o lucrare săvârşită cu atâta osteneală ? Şi s’ar fi ostenit atâta lume pentru a da la lumină scrierile unui om ce li s’ar fi părut nevrednic de credinţă?

Au venit apoi alte timpuri. Din mersul agale al producţiei tipografice, mărginită mai mult la cărţi religioase, ne-a săltat cu un pas înainte, ziarul.

O foaie care să vină singură acasă, şi să te înştiinţeze zilnic despre multe de toate, asta eră o mare noutate la noi şi o mare trebuinţă pe acele vremuri, când în cugetul bărbaţilor de seamă înce­ puse a miji preocupări de cultură apuseană. în­ trunirile publice nefiind încă cunoscute în vieaţa noastră semi-orientală, ziarul apărea ca un adevărat prevestitor de libertate şi se întemeia pe jertfă şi patriotică dărnicie. Căci cel ce vrea să tipărească un ziar, trebuia în acele vremuri de aspră cenzură să-şi asigure numai decât şi o tipografie.

Interesantă această epocă a gazetarilor-tipografi, de oarece ea corespunde unei faze etice a.

j

I

69 ziarismului: a publiciştilor de convingeri. In zadar, nu scria nimeni pe vremea aceea; pentru deşârtăciuni şi glume, nu deschidea nimeni sipetul, ca să cumpere un «teasc de tipografie» şi să răs­ pundă în tot timpul cu «avere văzută pentru cele scrise. , Şi tot ca opere de jertfă s’au ivit apoi îndată şi revistele. Cea mai veche dintre revistele româ­ neşti de azi, «Convorbirile Literare», a avut o tipografie pe seama lor!

A fost deci, nu prea de mult, şi pentru carte, şi pentru ziar, şi pentru revistă o vreme de cinste : a scrisului rezemat pe convingeri, şi a tipăritului întemeiat pe sacrificii.

N?a durat însă mult, şi obiceiuri nepilduite au eşit la iveală. — Mulţumită unor streini, cunos­ cători de viţiile societăţilor îmbătrânite, a apărut dela un timp ziarul de curată speculă. E carac­ teristic că cea dintâi foae de acest soiu s’a impus publicului prin partea sa curat negustorească: prin vânzarea de produse medicinale, higienice şi nehigienice, apoi prin aţâţarea gustului pentru romane senzaţionale, pentru povestirea crimelor, a întâm­ plărilor diverse şi a tot ce poate ademeni atenţia oamenilor de rând. Din viţiu, cu viţiu, spre viţiu. Şi dovadă că răspândirea acelui ziar şi a acelor ce l-au imitat n’a fost cumva o tază adusă

70

firesc de desvoltarea culturii noastre, e faptul Românii de peste munţi, mai ridicaţi în întocmirile vieţei lor de toate zilele, n’au ajuns nici până azi să aibă gazete cu scop de câştig, ci se mulţâmcsc cu foile lor duminicale şi cu câteva ziare de caracter cultural-naţional. Cuvântul la ei n’a ajuns încă o «marfă», şi prin urmare n’a ajuns să se folosească de toate abaterile pe care le îngădue negustoria cu o marfă aşa de subtilă, care îţi permite să nu mai deosebeşti la dividende centima câştigată prin cinste de cea dobândită dincolo de regulele onoarei.

Alături apoi de ziarul de speculă, s’a ivit în­ dată şi volumele de speculă, născute adeseaori chiar din foiletonul ad-hoc al unor asemenea ga­ zete : Eroii banului, Crimele ParisuluiMizerabilii Londrei, etc., etc... Cine s’ar încumeta azi să mai înşire titlurile lor şi să măsoare toată molima sufletească, pe care a răspândit-o asupra bietului popor naiv, zecile de mii de volume cu astfel de cuprins ?

Mai scăpase doar revista, neatinsă încă de spi­ ritul de afaceri. — Prin numărul mai restrâns al cetitorilor, prin colaborarea gratuită, ea rămăsese încă o manifestare culturală deplin dezinteresată. Şi ar fi fost o fericire, ca măcar periodicele acestea să fi rămas cu totul scutite de unele scă­ deri ale comerţului american.

1

7L S’a apropiat însă şi aci moda americană : im­ presari», «piaţă» şi literatură cu vadea.

Se poate o mai mare deosebire faţă de gene­ raţia renaşterii şi de cele dinnainte ?

Tocmai când te aşteptai să răsară dafinul, ră­ sare fără nici o sfială vulgara pălâmidă a intere­ sului. Când socoteai că spiritul scriitorilor şi con­ ducătorilor de reviste se va înviora de pilda celor ce şi-au înălţat privirile peste timpul lor, îndreptându-le spre cele impersonale şi durabile, toc­ mai atunci vine ispita demagogiei, a câştigului material, a clubului politic şi ! altor interese tre­ cătoare...

Sărmana vreme a scrisului pentru jerfâ! Săr­ mane timpuri ale generaţiei, când Bariţ în Tran­ silvania, şi alţii în Ţara Moldovei şi în Valahia propovăduiau cititorilor şi scriitorilor să-şi ţină «duhul vrednic!

Ce să răspundem o^re, celor ce ne vorbesc de piaţă în literatură şi artă ?

La o atare rătăcire e greu să răspunzi oricum, şi mai ales e greu să răspundă oricine. De aceea, să chemăm în sprijin pe un mare cugetător, să lumineze el pe cei ce vor avea dorinţa sinceră de a-1 pricepe.

«Frate... eşti un muritor fără minte... Niciodată nu-ţi vei vinde viaţa sau o parte din viaţă, într’un chip mulţumitor, Dâruieşte-o, cu o inimă împărătească ; preţul să fie Nimic: ai

72 câştigat astfel într’un anume înţeles, Totul. Omul eroic, — nu e fiecare om, slavă Domnului, un erou virtual? _ astfel trebue să facă în toate timpurile şi în toate împrejurările. In vârsta cea mai eroică, ca şi în cea mai ne-eroicâ, el va spune, precum spunea Burns cu mândrie şi cu umilinţă despre Cân­ tecele lui scoţiene: «mici picături» de Melodie Cerească înr’un veac aşa de puţin melodios1".

Altfel, lucrările laie, scriitorule „care ai privit numai la cri­ tici, la drepturi de reproducere, la librari, la popularitate*, nu vor ajunge „să fie un lucru ; pentru că Adevărul nu este într’însul. Deşi imprimat, lustruit, comentat, celebrat, vândut in douăzeci de ediţii, ce sunt toate, acestea? Un nimic... o pă­ rere. Uitarea blajină îl roade într’una nerăbdătoare, până ce haosul căruia îi aparţine, îl va înghiţi iarăşi“.

Carlyle, Past and Present (Conv.-Lit. XLI, p. 2043, 2044).

Ghicim însă obiecţiunea: Vreţi oare ca scriitorul să trăiască în afară de legea obişnuită a dreptăţii care leagă de. orice muncă şi răsplata ei ?

Nu. Departe de noi gândul ca un artist, fie că are la îndemână cuvântul, fie că are marmura, ori culoarea, ori sunetul sau ce va fi având, să ră­ mână din principiu desmoştenit de folosul mate­ rial ce ar izvorî din operele sale. Pe lângă răs­ plata morală — cea mai de căpetenie — aibă, dacă se poate, şi pe cea materială. Dar nu de asta e vorba, ci de coborîrea sufletească a ace­ lora cari au ajuns să mărturisească : nu mă pot asocia la nici o operă de generositate culturală, fiindcă .tot scrisul meu e pe bani... e vândut cu luna sau cu anul, aci sau dincolo .. E vorba, de scrisul-industrie, de iobăgia sufletească a acelora ce-şi necinstesc darul, fabricând literatură la sorocul

73 anunţat de un casier oarecare. Brunetiere, un cunoscător, a profeţit mai de mult la ce ajung aceşti profesionişti, îmboldiţi la spate de impresariu : -tfabondance et la regularite sont devenues le prin­ cipal de leurs moyens de succes» ; — adecă bel­ şug şi tahigrafie; cât mai mult şi cât mai repede!

De acest fenomen neliterar, de succesul prin abundenţa volumelor şi a încasărilor, confundat cu succesul literar, de aceasta ne îngrijim ; la aceşti industriaşi ai scrisului, care lasă opera să sfârşească in piscem, fiindcă poştaşul aşteaptă la scară, la ei şi la astfel de opere zadarnice ne gândeam, când citam pătrunzătoarele cuvinte ale lui Carlyle.

Cum de nu e priceput un lucru atât de elemen­ tar,—mai ales cei ce au o anume măsură de real talent? Cum nu înţeleg aceştia că prin subordinarea faţă de impresariu se nimiceşte tocmai farme­ cul personalităţii artistului, care in esenţa ei trebue să fie totdeauna autonomă? Cum nu-şi dau seama că dacă eră scăzut cel ce-şi ploconeâ dactilele lui August sau alexandrinele lui Ludovic al XlV-lea, e neasemănat mai scăzut autorul care a ajuns «ohabnic» la un oarecine sau chiar la un birou de plată r Căci dacă era greu să fii poetul unui rege, e şi mai greu să fii poetul, novelistul sau dramaturgul unei coterii, a unui club sau a casierului unei tipografii.

74

Se înţelege, unui aşâ «maître», i se serveşte o \ literatură la fel—adică un scris mercantil, fără nici un raport cu arta. E adevărat. Dar tocmai aci păcătuesc cei ce organizează americanismul: ei pângăresc darul cel mai scump al artistului. Ademenindu-1 spre maculatură, îl duc cu vremea numai la maculatură.

Imprăştiindu-şi gândul şi simţirea ,în nimi­ curile momentului, şi ascultând de sugestiuni ad boc, scriitorul se poate trezi într’o bună dimineaţa că scrie cu mâna sa un cuget care nu mai este al său. Opera ajunge atunci o stârpitură şi o ruşine, iar artistul va fi întunecat pentru totdeauna de umbra faptei sale neartistice — lipsa de sin­ ceritate.

Iată de ce, spre binele scriitorilor, dorim înde­ părtarea oricărei ademeniri, care îi ispiteşte să aducă în publicitate chiar şi scrisul ceasurilor lip­ site de adevărată inspiraţie. In jurul fiecărui pom roditor, stau veştejite multe flori dintre cele care «au bătut Ia poarta vieţii», dar acestea nu trebue înşirate în vitrina tipografiilor.

Părerea aceasta n’ar putea avea cine ştie ce trecere, dacă ar fi o părere personală. Dar ex­ perienţa neamurilor şi veacurilor stă martoră a adevărului exprimat mai sus.

La ce minunată desvoltare literară şi artistică

7o

n’ar fi ajuns America, dacă înrolarea condeelor ar putea duce pe cineva până la crearea rodului minunat ce se numeşte operă de arta ! Ce potop de avuţie acolo şi ce ploae de aur! Minele Californiei şi ale Anzilor au trimes peste mări «flote de aur şi de argint Şi totuşi, cu tot pri­ sosul acesta de avere, cii toată dărnicia atâtor moderni Cresus, ce umilinţă literară şi artistică!

Noroc că sa găsit desculţul de Bret Harţe cu buchetul său de floricele bine mirositoare, care au scăpat cinstea culturii de peste Ocean, fâcându-ne să ertăm belşugul tipografic al miilor de ziare şi reviste, atât de bine plătite, dar atât sterpe literariceşte. E o adebăratâ binefacere că în pustiul acela dintre Boston şi San-Francisco, poţi întâlni chipul blândului pastor Emerson, pe al liricului Longfellow, sau măcar figura bizară a umoristului Samuel Klemens (M. Twain), ori silueta şi mai bizară a nefericitului Ecl. Poe. Şi nici pe aceştia nui-a ridicat cum-va aurul Californiei, ci din contra, tocmai ei au dat o relativă strălucire culturală so­ cietăţii ce a împărţit şi stăpânit acel aur. Vorba lui Freiligrat către Bret I-Iarte: du, Goidgrăbcr... tu săpătorule de aur! — Aur erau novelele cu su­ biecte din viaţa minerilor. Şi in adevăr, fără metaforă, novelele acestea sunt poate singurele fire de metal preţios, de care urmaşii îşi vor aduce aminte cu recunoştinţă, când

76

toată sierra va fi scormonită până în temelie şi despoiată de toate metalele sale.

E destul convingătoare această experienţă?

Dacă nu, gândiţi-vă la altele. Amintiţi-vă încer­ cările de patronare bănească a scriitorilor, începând dela vremea lui August şi sfârşind cu Louis XIV şi cu alţi suverani moderni. Nu credem să fi scris un rând mai bine, decât s’ar fi scris şi fără această tutelă. Mai rele însă, desigur. Dovadă odele de curtenire, epopeele fără vlagă, ploaia de ma­ drigale, de sonete, de scrisori «preţioase» ... şi câte alte opere bastarde, căzute pe încetul în do­ meniul maculaturei. — Cetiţi încă odată pagina din Buckle, unde se vede ce primejdioasă a fost înrâurirea lui Louis XIV asupra artiştilor. Şi dacă e aşa—şi aşa este — nu mai poate fi nici o îndoială că adevărul stă de partea frumoa­ selor cuvinte ale lui Carlyle: «Scriitorule, niciodată nu-ţi vei vinde viaţa în chip mulţâmitor». Creaţiunea literară, cât timp rămâne vrednică, e o jertfă ... o lepădare de tine însuţi. Aceasta e sin­ gurul preţ, pentru care se poate câştiga nemurirea. Şi acum încheierea: cu toată silinţa celor ce au adus vulgaritatea agitaţiilor de partid până în sfera senină a artelor ; cu tot americanismul unuia sau altuia, noi credem că biruinţa va fi tot pe partea operelor pornite din adevărata de­ zinteresare. Ca şi bătrânii, noi avem convingerea

77 că prin sine (fără piaţă şi impresarii) va înflori şi va spori literatura românească. Iar literatura se­ cundară ce se desvoltă acuma de pe urma scrisuini industrial va cădea pe încetul în uitare. Ma­ ladia îşi va urmă cursul până la capăt, apoi va veni întremarea. Căci natura prevăzătoare pune de obiceiu lângă molimă şi oare care leacuri, iar leacul demagogiei literare va fi energia morală a scriitorilor cu adevărată chemare. Din gloata celor mediocri, se va înălţa totdeauna floarea rară a scriitorului cu adevărat artist, care ştie că «talentul obligă», -r- întocmai ca şi nobleţă, fiind el însuşi cea mai desăvârşită nobleţă.

Acela, scriind, ştie că scrie pentru ideal, nu pentru pecunia sau pccus; publicând, aci sau dincolo, azi sau mâne (mai de grabă mâne), cu bani sau fără bani (de obiceiu fără), ştie că publică pentru împăcarea cugetului său, pentru respectul adevărului şi înălţarea gândului,—nu pentru atâţarea poftelor cuiva sau mulţumirea poftelor sale. Un astfel de scriitor e «al său», nu al altuia; şi nu numai că e liber, dar e mai mult decât atâta: e suveran, adecă tot ce poate fi mai departe de galeră...

Aceştia sunt speranţa zilei de mâne; aceştia vor fi purtătorii de steag ai literaturei viitoare.

Pe unii ca aceştia nu-i va îndupleca nici un impresariu.

Streini de orice grabă interesată, scrierile lor vor eşi la lumină numai atunci, când va sosi

T

78

<t plinirea vremei», după cum se zicea odinioară.

Si de aceea, ele vor fi citite cu adancă evlavie de toţi cei ce măsoară idealul literaturei roma* neşti, nu după condica de plată sau de venituri ci după nivelul marilor opere literare, ce au rămas ca moştenire veacurilor.

Ianuarie 1908.

■

I

;

i

SCRIITORI ŞI MECENAŢI Fiindcă părerile cuprinse în paginile despre «americanismul titerar» au pricinuit unele discuţiuni între cei ce se interesează de artă, ni s’a părut necesar să adăogăm câteva cuvinte spre întregire.

N’ar fi bine, dacă scriitorii s’ar bucura de o mare înlesnire materială? — Aci s’au întâlnit aproape toate întâmpinările. <Ce n’aş dâ la iveală eu, iubitorul de poezie, dramă, nuvelă . . . dacă împrejurările mi-ar fi priel­ nice ! Din fereastra mea să văd totdeauna podoaba unei grădini frumoase; de jur împrejur să dom­ nească linişte, lumină şi înseninare . . . Ţi-aduci aminte scena din Faust — «Pădure şi Peşteră»—, când cel obosit se reculege, şi privind în natură «ca în sânul unui bun prieten» mărturiseşte :

80 O spirit , sublim, tu toate, toate mi le-ai dat Mi-ai dat măreaţa fire drept regat....?

Sau ţi-a căzut vre-odată sub ochi «Duhul singurătăţii — Alastor» al lui Shelley : Văzduh, pământ şi mare, voi, fraţii mei iubiţi!

Ce adâncă înduioşare faţă de minunatele taine al naturii 1 Poetul se simte una cu rouă dimineţii, cu tăcerea adâncă din miezul nopţii, cu firul uscat al erbii, cu cea mai din urmă vietate... cu tot ce se cuprinde în nemărginirea spaţiului. Ei bine, o astfel de simţire este izvorul emoţiunii estetice; numai prin această uitare de sine şi cufundare în viaţa universului, armoniile firii se pot oglindi limpede în sufletul său şi-l pot ademeni spre în­ truparea lor în opere de artă. Ştii tu, cetitorule, ce d.umnezeeşti melodii ar răsună în versurile mele, ce poeme ... ce comori artistice s’ar desveli din sufletul meu, de-aş avea la îndemână nepreţuita avere a timpului şi a li­ niştii? Iată pentru ce, în statul modern, aş aştepta ceva asemuitor cu omagiul pe care August şi Mecena îl aduceau odinioară artei.

Iată pentru ce eu, artist, am nevoe de ticălosul metal alb sau galben ; el mi-ar dă răgaz să scot la iveală tezaurul cel scump al cugetului şi sim­ ţirii mele».

Pricepem o astfel de întâmpinare.

Din multe pepturi a eşit şi va mai eşi încă

SI suspinul acesta : iar cel ce bănueşte că la miji oc e fâţărie, acela nu ştie ce înseamnă nici bucuria, dar nici suferinţa legată de creaţiunea artistică.

Făţărie nu, dar o mare—şi adăogăm— o dure­ roasă iluzie. In adevăr, tânguirea aceasta poate fi foarte îndreptăţită, însă numai pentru un singur fel de opere : pentru cele care încă nu s au scris.

E aproape de mintea oricui, că lipsurile trupeşti sau sufleteşti, în anume cazuri, pot să împedice ivirea unei opere de artă, după cum pot să împe­ dice multe de toate în lumea aceasta. Dacă în seara de 7 Thermidor 1794, nu i s’ar fi tăiat gâtul lui A. Chenier, de bună seamă literatura franceză ar fi avut mai mult cu câteva elegii. Dacă Socrate n’ar fi înghiţit otravă . .; dacă Demostene ... şi câţi alţii . . .

De ce natura nu şi-a pus sie-şi o lege, ca toţi cei ce se nasc cu semnul rar al talentului să ajungă până la capătul firesc al vieţii ? Câte şi cât de frumoase opere artistice, n’am fi avut poate alături de cele de azi ! — Cei ce se lasă uneori înduplecaţi de gândul pios al finalităţii, găsesc aci izvorul celor mai amare îndoeli despre buna întoc­ mire din Cosmos, Căci nu se ştie dacă cei mai mari scriitori nu vor fi fost tocmai aceia, cari n’au apucat să scrie nici un rând ; cei mai mari sculptori, cei ce n’au avut parte să deschidă măcar ochii spre a vedea marmora ; cei mai mari pictori aceia care n’au avut nici norocul de a vedeâ

82

faţa cerului. Dar, despre toate câte riau putut fi zadarnică e ori şi ce jâlire. E de prisos să faci proces naturii pentru mugurii căzuţi înainte de înflorire.

Se schimbă însă lucrul, îndată ce ajunge cineva în anii creaţiunii artistice şi se încumetă a-şi tri­ mite opera in faţa publicului. E o iluzie atunci să se mai mângâe autorul, gândindu-se că lucrarea sa ar fi putut fi altfel, dacă... şi că ea suferă din alte pricini, decât din a sa proprie. Zadar­ nică amăgire. Odată ajuns aci, tot meritul — dacă e—a lui este; şi de asemenea, toate lip­ surile — când sunt — lui i se datoresc. Circum­ stanţe atenuante nu încap. Căci în zdrenţe de-ar fi fost, în momentul creaţiunii (întru cât e vorba de o adevărată operă), el a trebuit să uite de toate şi să aibă sentimentul celei mai depline li­ bertăţi sufleteşti. Din afară nu i-a putut veni nici o scădere şi nici un adaos.

Ce doveditoare e în această privire pilda ma­ rilor scriitori stăpâniţi ele dictatura personalităţii lor fatal închinate artei.

Eminescu (spre a nu mai pomeni exemple străine ? Goldsmit, Johnson, Rosseau, Poe . . . •) a trăit, cum a trăit. Şi-a scris totuşi : stă castelul singuratec !. . .

— Dar dacă ar fi trăit mai în larg, n’ar fi scris . . • — Nu se ştie ce-ar mai fi scris. E sigur însă că bogata lui închipuire i-a dăruit măcar acel

83 castel. Un literat, prieten al său din anii de stu­ diu, mărturiseşte că poetul s’a inspirat în acea împrejurare, privind o casă de ţară lângă Măgu­ rele şi lacul din apropriere. Putea însă nici pe acelea să nu le vadă. Veneţia, n’o văzuse şi to­ tuşi a scris : S’a stins lumina falnicei Veneţii . . . zugrăvind, după cum se ştie, cea mai suggestivă icoană a oraşului din lagune. Şi tot aşa de tipică e viaţa genialului său contemporan, Ion Creangă. Pe Ion al lui Ştefan din Humuleşti, l’a împedicat oare. bojdeuca de pe dealul Sărăriei, ori lefuşoarade institutor, ori gălăgia copiilor... şi alte neajunsuri, ca să scrie Amintirile şi Arap Alb ?

Drept aceea, când scriitorul zice: de-aş aveâ o grădină etc., etc., un singur răspuns e nemerit: Scriitorule, de-ai aveâ geniu! căci grădini sunt destule. Ce minunat parc e muntele cu pădurile sale neîngrădite de nimeni! Cine, eşind în marginea celui mai umilit sat, nu se poate închipui măcar o clipă stăpân al întregului pământ înverzit? Cine, ridicându-şi ochii spre cer, n’are voe să se creadă suveran al întregului univers înstelat? Natura toată e a poetului, şi peste tot, ea este nesfârşit de frumoasă şi interesantă: sfârşit e numai geniul.

Singura sărăcie de temut e sărăcia duhului. El suflă unde vrea (spiral ubi vuit) şi, când nu vrea, •de prisos sunt toate celelalte.

Spre frumosul parc Boboli; deasupra palatului

84 Pitti clin Florenţa, în fiecare zi urcă mii şi jarăş. mii, dela cei cu sdrenţe, până la cei în catifea Faţă de artă, sunt însă toţi deopotrivă_toţi aceia pentru cari naşterea n*a îost milostivă — oricât de multă catifea le-ar fi pus părinţii la căpătâi. Se urcă, privesc şi apoi se coboară rânduri rânduri în golul mormintelor din toată lumea. Abia câţiva, cu Rafael în frunte, s’au retras în galeria picturilor şi, stând acolo, privesc blajin spre muri­ torii de rând, cari sue mereu aceleaşi coline, văd aceleaşi statui înconjurate de aceiaşi copaci, acelaş Arno... dar le văd cu ochii lor de făpturi inferioare, atât cei cu sdrenţe, cât şi cei cu catifele.

Acesta e adevărul.

Prin urmare, când un scriitor dă vina pe împre­ jurări şi apelează la circumstanţe atenuante, aceasta e totdeauna un semn rău, o infidelitate către sine însuşi. Fără să ştie, el este victima unei mari* iluzii ; năzuind spre artă, nu bagă deseamă că se află încă departe de pragul ei. * *

Cum e cu putinţă o astfel de amăgire ?

O explicare ar fi următoarea : Cu relativitatea cunoştinţii (mai ales în atmosfera de cugetare creată de filozofia veacului din urmă) se împacă, cineva mai lesne. Mai greu e să-şi dea seama un autor de relativitatea puterii sale. Căci, ori cât de absurd s’ar părea, mai mult dorini să putem ceeace nu se poate, decât să cunoaştem ceeace.

I

85 nu e cu putinţă de cunoscut. — O vie sbuciumare sufletească, născută numai din dorul de a deslegâ o problemă pur intelectuală, asta e mai rar. Pascal, Jouffroy şi alţii la fel cu ei, sunt cazuri neobişnuite.

Pe când încercări de a făptui ceva (în specie încer­ cări literare) slavă Domnului...

După cum in Aprilie, tot păsăretul ciripeşte, aşa că abia mai târziu se aud pasările cu adevărat cântătoare, al căror viers nu e numai un corolar al primăverii, tot de asemenea şi cu tineretul. In anii când partea emoţională eîncă precumpănitoare, mai fiecare suflet vibrează melodios. Mai toţi trec prin purgatorul, unde se hotăreşte mare taină a vocaţiunii literare: a fi sau a nu fi artist.

Cei mai mulţi nu sunt, şi cad în sferele inferioare, amuţesc. Alţii însă, puţini, se înalţă tot mai sus şi intră în stera deplinii creaţiuni literare. Pentru aceştia, lumea are sonorităţi, pe cari ei le aud veşnic şi cărora le răspund fără preget până spre sfârşitul vieţii lor.

Sunt însă şi unii, cari întârzie multă vreme în purgator : cu credinţă, dar fără putinţă. Lângă aceştia se adaogă apoi ceata şi mai de plâns a acelora cari o clipă au fost ceva, dar secându-le izvorul inspiraţiei, cad iarăşi în purgatorul aşteptării şi al năzuinţelor deşarte. — Mare, în adevăr mare nefericire. Şi socotim că din sfera acestora se înalţă de obiceiu cele mai multe tânguiri.

86

r

Dar tocmai acî e cazul să ajute, clacă P°ate, ! spiritul de analiză şi de autocritică. Tânărul Să dea dovadă de maturitate a sufletului, simţindstavila firească a capacităţii sale literare; jar artistul, căzut din paradis în purgator, să deă do* vadă de cumpănire de judecată, simţind singur ce i se mai cuvine şi ce nu.

Aci e însă greutatea : scriitorul fără simţ critic în­ destulător, stărue a avea credinţă într’o putere care totuşi nu se adevereşte prin fapte. Şi atunci încep plângerile şi învinuirea aruncată asupra împre­ jurărilor. Cetitorii însă, oricât de mult ar împărtăşi suferinţa celor ce se tânguesc, nu le pot ajută cu nimic — chiar dacă ar avea la îndemână co­ morile pământului. «Darurile de bani dela regi | sau dela parlamente nu-s nici de cum lucru de căpetenie. Să dai oamenilor de litere lefi, do taţii şi ori ce soiu de daruri, nu duce la vre-o ispravă... Mai de grabă aş zice că pentru un om sincer, nici nu e vreun rău să fie sărac, — ba chiar că ar trebui să fie şi oameni de litere săraci spre a dovedi, dacă sunt sinceri sau nu». Aşa cuvin* teazâ Carlyle pe care îl chemasem martor, şi so­ cotim că puţini vor fi mai vrednici de ascultat şi de crezut...

Deci, la toate obiecţiunile ce ni s’au adus, noi ne mărginim a repetă: E un singur ajutor pentru a scăpă din chinurile purgatorului: talentul şi ge' niul. Cine are geniu scrie: stă castelul singuratec...

87 privind o mică baltă din şesul Bucureştilor, şi «scoate lumile din chaos», admirând din ferea­ stra unei mansarde cerul a toate cuprinzător.

0 ultimă observare.

Păreri ca cele exprimate aci, ar trebui, după toată dreptatea, să fie în ţara noastră mai lesne de primit chiar decât în ţara unde scria Carlyle.

Acolo, poate, tot ar mai merge ca un artist sau altul să privească spre înălţimi şi spre ajutorul statului. Marii seniorii au ei înşişi, de obiceiu, o bogată cultură în ale artelor. Lorzii scriu litera­ tură, iar literaţii ajung lorzi şi sunt îngropaţi în Abbaţia dela YVestminster. Statul apoi, păstrând încă atâtea obiceiuri din trecut, cinsteşte şi el câte un trubadur, fâcânclu-1 «poet laureat», după cum arată cinste şi istoricului sac de lână, ca să nu se peardă amintirea vremurilor vechi. Acolo prin urmare, oa­ recare reciprocitate între artişti şi cei din înălţime ar merge. Aristocraţii de rasă, de cultură şi de avere, ar întinde adecă mâna aristocraţiei literare şi artistice care eo ipso este o foarte autentică aristo­ craţie de rasă—tot aşâ de autentică, după cum li se pare lor câştigătorul premiului întâi la alergările din Epsom. Acolo treacă...

La noi însă, dacă e ceva care ar trebui să bucure spiritele culte, e tocmai renunţarea socie­ tăţii noastre dela orice tutelă nobiliară asupra orişicui.

88

După ce ne-am scăpat de concepţia teologic^ a castelor şi de cea metafizică a bunătăţii şi egalităţii originale (J. J. Rousseau), ştiinţa modernă arătându-ne peste tot neegalitate — atât in speţele vegetale, cât şi în cele animale şi între oameni — ne-a deprins cu ideea sănătoasă şi în adevăr serioasă a dreptâfei, potrivit cu meritul şi munca. Să ai nu un nume, ci douăzeci de nume în şir — ca împăraţii — şi, dacă eşti un slăbănog, eşti coborît ca manifestare socială. Sau din con­ tra, poţi să fii născut într’o colibă, dacă ai ceva putere, potrivit cu aceea, poţi să te ridici, cum se ridică aburul din faţa pământului până în nori.

Nu e de admirat buna îndrumare care stă la temelia organizării statelor moderne ? Şi iată, tocmai literaţii, şi tocmai într’un stat foarte democrat, ca al nostru, cătând în sus şi aştep­ tând tutela dela Mecenati> sau dela vreun tresorier general ca în vechiul regim ! .Se poate o mai mare nepotrivire ?

In acest amurg al idolilor (începând cu fetişii din mijlocul Africei şi sfârşind cu unii idoli me­ tafizici din mijlocul Europei), toţi cei ce au des­ tulă nepărtinire, pe lângă ştiinţă şi filosofie mai recunosc o singură suveranitate: aceea a talen­ tului. In tainică fiinţă' ce se chiamă eihnos neam ori naţiune, oamenii de geniu fac posibile manifes­ tările artistice, farmecul cel mai ales al existenţei.

Aşa dar artiştii, aristocraţii din dreptul divin al

89 naşterii fericite, sunt, împreună cu marii cugetători şi marii oameni de stat, reprezentanţii cei mai înalţi ai fiinţei unui neam.

Acesta e singurul înţeles nobil al aristocraţiei. Şi te cuprinde mâhnirea că tocmai cei ce ar tre­ bui să fie mulţumiţi de frumosul dar al naşterii lor, de talent, tocmai aceia cârtesc, subordinându-1 celor inferiori lor.

Dimpotrivă, în vremuri ca acestea, când nimeni nu mai e silit dela naştere să-şi plece fruntea, mai ales artistul nu trebue să şi-o plece înaintea ni­ mănui. El are un singur Mecena, natura; iar aceasta dându-i geniu, i-a dat dela început tot ce putea să-i dea mai de preţ.

Cât priveşte cele materiale, acelea vin treptat, pe măsură ce un neam ajunge la conştiinţa de sine şi pe măsură ce un artist se dovedeşte a fi o putere reală. Sunt o sută şi o mie de proba­ bilităţi, ca publicul timpurilor noastre să recu­ noască talentele adevărate şi să le răsplătească.

De când cu fericita invenţie a tiparului, cultura tinde să devină un bun al maselor. Chiar şi în ţările mai mici, operile scriitorilor se răspândesc în cercuri tot mai largi şi astfel pot asigura ar­ tiştilor resplata meritată, fără să-i supună la nici o tutelă, fie arhondologică, fie americană.

Februarie, 1908

MAI DEPARTE DE BIZANŢ

Sinceritatea are o mare putere: birueşte uneori cu­ getul mai iute decât cea mai şireată dialectică. Acuma câteva luni, am auzit de peste munţi cuvinte, pe care multă vreme nu le vom putea uita : «Pe d... îl consumă grija ca nu cumva nemul­ ţumirea noastră să pericliteze existenţa AustroUngariei. Noi suntem îngrijoraţi de viitorul şi de existenţa noastră. Şi dacă în lupta care ni se impune, România oficială va hotărî să contribue pe faţa ori prin tăcere la distrugerea noastră, atunci vom fi siliţi să ne apărăm şi contra ei.

Să nu cerce oamenii României oficiale, nici prin articoli ai presei de dincolo, nici prin articoli inspi­ raţi şi publicaţi prin foile noastre să ne înveţe a sărută mâna care ne loveşte şi a mânca ţărâna, în care duşmanii noştri, (ajutaţi de fraţii noştri, aliaţii lor) ne calcă in picioare.

Să nu provoace din nou clesbinare între noi.

Dacă nu ne pot ajută, lase-ne măcar în pace».

Bătrânul; Lupta, Budapesta, 25 Dec. I9°^-

w 91

Amărăciunea acestor vorbe ne-a impresionat, fiindcă aveau timbrul firesc al sincerităţii.

In adevăr, cine va scrie istoria noastră contem­ porană mă tem că pentru unele pagini va trebui să caute o cerneală cu deosebire neagră. Când se va află toată oclisea celor din Seghedin şi Vaţ; când se va face suma celor împuşcaţi de jandarmi şi se vor înşiră toate legile de silnicie, care au adus şcoalele şi biserica de peste munţi, acolo unde sunt azi; istoricul, de sigur, îşi va aduce aminte şi de oarecari « interveniri» fără prudenţă şi fără onoare, care au răspuns în viaţa Românilor de sub sceptrul unguresc, ca piroanele ce străpung pe un răstignit. Fără să vrea, îşi va aminti de şcoala politică a Bizanţului, unde interesul personalşi intriga de partid mergeau adese ori până la crime contra părinţilor şi a fraţilor. Iar spre a stabili răspunderile, va trebui să arate că în regatul de lângă Dunărea de jos, obiceiul fanariot de a urzi înăuntru răsturnări şi de a face în afară temenele streinilor se păstrează ca un blestem până în vremurile noastre.

Dar aceasta e sarcina şi datoria istoricului. Noi, cei de azi, am simţit deplin dreapta mâhnire a scriitorului de peste munţi şi înţelegem dorinţa sa, ca cei de aci să nu turbure prin slăbiciunile şi păcatele lor amărâta viaţă a celor de dincolo.

Dacă nu-i putem ajută, cel puţin să nu batem

92 monetă politică din nefericirea celor de un neam cu noi.

Am vrea chiar să dăm gândului acestuia de neintervenire o aplicare şi mai largă.

De câtva timp domneşte în periodicele literare româneşti un spirit de o vădită uşurinţă. Ocările şi laudele — acestea mai rele uneori şi decât ocările — se încrucişează dela unii la alţii ca un eftin foc de artificii. In lipsa unui critic de necontes­ tată autoritate, scriitori mărunţi — unii, streini până şi de înţelesul elementar al limbei noastre— înaintează zi cu zi aprecieri asupra literaţilor, după simpatii, antipatii, interese politice şi alte consi­ deraţii eterogene. Se înţelege, toate acestea vor cădea dela sine, cum cade şi se risipeşte cenuşa unei rachete ce sfârâe o secundă.

Ceeace ne întristează însă e uşurinţa cu care unii publicişti de peste munţi s’au lăsat să fie prinşi în acest vârtej. Vom cita un caz, fiindcă este cu deosebire caracteristic.

Nu de mult a apărut romanul «îndreptări» de d-1 Duiliu Zamfirescu. Se cuprind în el pagini de adevărată apoteozare a neamului românesc de peste munţi : «De când era el, Comăneşteanu nu văzuse ceva mai măreţ. Ciobanii aceştia, adunaţi la un loc, păreau senatul roman de pe vremea lui Appius

93 Claudius gata a respinge propunerile lui Cineas.

Voinici, curaţi, cu braţele rezemate în bâtă, cu pletele albe, stau oamenii drepţi ascultând sfânta letnrghie. . . Par că, în adevăr, pe feţele bărbă­ teşti sta zugrăvită aşteptarea senină a uşurării de jugul străinului, sperarea hotârîtă într’o vreme mai bună, când ciobanii de pe Tibru se vor redeştepâ pe văile Carpaţilor în nepoţii lor, în ade­ văraţii şi singurii lor nepoţi pe pământ*. Şi aiurea : «Au trecut anii şi ceasurile, s’au stârpit stejarii, au amuţit cornurile. Dar, din plămada sângelui strămoşilor, a crescut o rasă nouă, tăcută şi răb­ dătoare, al cărui suflet se înalţă sus, în restrişte, şi se pregăteşte pentru victorie. Salve ţie, viţă puternică de pe malurile Tibrului, ce-ai răsărit în huma neagră a Carpaţilor, şi ţie pământ credin­ cios al Daciei ce-ai păstrat virtuţile avite, salve»!

Nu numai oamenii, ci şi pământul este idealizat.

Iată însă ce surpinzătoare întrebare adresează acum cetitorilor săi o revistă din Adeal : «Ce va fi având de împărţit d-1 D. Zamfirescu cu Ardelenii? E greu de ştiut. Sigur este însă că de suferit nu-ipoate suferi ...»

E adecă sigur că, citind cuvintele de mai sus, cineva dobândeşte convingerea despre ura roman­ cierului contra Ardelenilor I Ce ochi va fi făcut scriitorul care, de dragul mirajului său clasic, pornind din Campagna ro­ mana s’a pomenit într’o zi străbătând munţii şi

94

plaiurile Transilvaniei spre a-şi vedeâ visul aevea!

Ori câtă linişte filosofică ar avea în suflet mâ tem că nu s’a putut apără de un sentiment de oarecare mirare ... şi poate chiar mai multe decât atâta.

Cetitorii au desigur impresia, că la astfel de aprecieri nu se putea răspunde decât cu tă­ cerea. Autorul romanului, după câte ştim, n’a răspuns un cuvânt, şi nici revista «Convorbiri Literare», în care d. D. Zamfirescu scrie de zeci de ani, n’a crezut de cuviinţă, potrivit obiceiului, să releveze ceeace depăşeşte anumite hotare. Am citat însă faptul, spre a dovedi cât de departe au ajuns unele reviste din Ardeal, imitând, din nefericire, părţile slabe din publicistica prea puţin formată a regatului. Şi acum o întrebare şi apoi o propunere: In momentul când cei de peste Carpaţi se jeluesc prin glasul «Bătrânului» de anumite interveniri, în ce măsură poate fi de folos amestecul lor în po­ lemica destul de inferioară, de care suferim în regat ?

Fără îndoială, paşaport pentru critică nu cerem nimănui. Oricine e liber să pună mâna pe condeiu şi să găsească în romanul «îndreptări» mari însuşiri sau mari neajunsuri, după cum îl va povăţui judecata sa critică. Oricine este liber să primească ori să respingă motivat unele . sau altele din părerile

95 estetice ale d-lui D. Zamfirescu. Libertate de­ săvârşită.

Din parte-ne, cuvântul ce se aude de dincolo, ca şi purtătorii cuvântului, ne sunt totdeauna bineveniţi Faţă de pedicele, pe care le-a întâmpinat renaşterea noastră culturală şi politică, va fi greu să arătăm în destul partea de merit a unora dintre ei. In capitala regatului avem statua unui singur bărbat de peste munţi; dar socotim că vor trebui mai multe spre a dovedi generaţiei de azi ce însemnă recunoştinţa, iar celei de mâine ce însemnă unitatea de cultură a unui neam.

O singură naţiune suntem, o singură limbă avem şi un singur suflet trăeşte în noi. De aceea, la exodul de odinioară al Românilor din Transilvania, am răspuns în timpurile din urmă cu pele­ rinajul celor din principate spre clasicul pământ al Daciei, spre locurile ce amintesc slava, puterea şi continuitatea neamului.

Nu e semnificativ că cel ce a spus cel mai mare cuvânt de laudă despre pământul dacic a fost un scriitor din Valahia, inimosul Bălcescu ? Cine a semuit frumuseţea munţilor Ardealului cu a urnelor din care se revarsă zăpada? Cine a invocat, ca Leopardi, ruinile şi rămăşiţele vieţei strămoşilor: ia, vedo le mura e gli archi O patria mia E le colonne Ma la gloria non vedo...

Nu este semnificativ că cea mai reală vedere

■

96 a unităţii noastre istorice «Dela Nistru p£nă ţ ] Tissa» o întâmpinăm la un poet clin ţara Moldovei?

E nevoe să mai aducem dovezi că mâna care ni s’a întins de bătrânii latinişti ardeleni, am cuprins’o cu toată căldura sângelui ce se sisimte acelaş!

Evident, ca neam, una voim să fim în toate manifestările noastre de cultură. Această unitate va fi împedicată însă în desăvârşita ei închegare, cât timp dintr’o parte şi din alta a munţilor oameni uşori la cuget îşi îngăduesc sportul unor insinuări nedrepte şi jignitoare. Nu ne plângem şi nici nu cercăm să dăm lecţii cuiva. Ne luăm insă voe a relevă un singur fapt: din regat, nici o revistă serioasă, nici un om cu sentimentul răspun­ derii de viitorul neamului n’a intervenit cu patimile şi calculul său personal în viaţa poporului românesc de peste hotare.

Dacă în vremea marilor controverse critice de acum 40 şi ceva de ani, d. Maiorescu a luat cuvântul şi a fost aspru pentru unii bărbaţi însem­ naţi din Ardeal, asprimea se întemeia pe adevăr ; ea nu avea nici o notă personală. Şi apoi nu trebue uitat că eră la mijloc însăşi problema unităţii limbii şi culturii noastre româneşti, iar cel ce reprezintă direcţia nouă eră fiul lui Ioan Maiorescu, aşâ că puteâ vorbi cu aceeaşi libertate dincoace, ca şi dincolo.

Dacă, mai târziu, Eminescu a mustrat pe buco-

;

:

m ■■

97 vineanul Petrino, cine s’ar încumetă să găsească o umbra de preocupare personală — necum de rea credinţă în scrisul adânc cinstitului Eminescu 1 Sau, ca să luăm un exemplu şi mai recent, dacă inpaginele «Convorbirilor Literare», d. Aurel Popovici a luat cuvântul într’o gravă cestiune de orientare socială a Românilor de peste munţi, să se observe că d-sa e în aceeaşi excepţională situaţie de a cunoaşte deopotrivă pe cei de dincolo, ca şi pe cei de dincoace, şi de a fi prin sinceritatea şi desinteresarea sa deopotrivă al tuturor.

Cât ne priveşte pe noi, ceştilalţi — nu e vorba de cei ce s’au deşteptat acum câţva ani, la un românism locvace şi teatral ; ci de cei cari mai de mult am străbătut în lung şi lat pământul românesc — am fi avut poate şi noi să spunem câte ceva. Când am găsit tipărite dincolo unele foi de propagandă cu vorbe ca acestea : Praf şi pulbâr din ea viafâ —şi din ea clumnezuire...

Avem mare mântuire Soiial-democraţia ;

când am cetit în ziare transilvănene lauda Carmagnolei şi am văzut flirtul unora şi altora cu socia­ lismul, cuvântul ne-a venit pe buze...

Dar am păstrat o cuviincioasă rezervă. La ce-ar sluji să relevăm păcatul, când el e aşa de greu, în cât vede ori cine cum poartă în sine imediata sa osândire ? Ni s’a părut că la un neam apăsat de împrejurări, cum e al nostru, esenţial lucru — şi în literatură, şi în alte privinţe — e să gă-

1)8 seşti punctul de contact cu cei dimprejur, nu pe acela unde începe desbinarea.

Nu-s cuvinte de ocazie acestea, ci vechi convingeri : «Ar fi un păcat şi o greşeală neertată. dacă revista, care a stabilit cea dintâi armonie de ve­ deri literare între toţi Românii, n’ar căuta mai mult decât oricare alta, să contribue la continua­ rea aceleiaşi bune tradiţii dincolo şi dincoace.

Neertat ar fi, căci pentru nici un popor, vorbele acestea: dincolo şi dincoace n’au un înţeles mai grav.

Păstrarea şi întărirea unităţii de cultură e mai ales acum, şi mai ales la noi, o necesitate de or­ din superior... Nu mai e o taină pentru nimeni, că neamul nostru a ajuns într’o fază, care poate fi hotărîtoare dintr’un moment în altul.».

(Convorbiri Lit. p. 5, >907).

Iată cugetul nostru.

Sau cred publiciştii de peste munţi, că trebue să realizeze mai întâi învrăjbirea socială, apoi «li­ ni tatea culturală» ?

Noi n’o credem, fiindcă n’o putem crede. Tot­ deauna şi peste tot, alături de plebea — bogată sau săracă — a celor ce trăesc numai de azi pe mâne, este aristocraţia — săracă ori bogată — a celor ce trăesc pentru perspectivele seculare din viaţa fiecărui neam. Şi suntem convinşi că aceştia vor birui şi în Ardeal.

De aceea, remânând critica liberă, cum a fost,

99 am dori ca atacurile personale, dintr’o parte şi alta a munţilor, să se oprească la hotarul care ne aduce aminte de greutăţile noastre obşteşti şi de obştescul nostru ideal.

Fie-ne destul, şi să ne' fie — dacă se poate — spre învăţătură, trista înfăţişare a publicisticei din regat, în care es la iveală nu numai scăderile noastre proprii, ci şi păcatul elementelor străine, care îndrăsnesc a pune la cale limba şi literatura de care se ingrijâ odinioară... Mihail Eminescu.

Fatalitatea geografică de a fi stat în vecină­ tatea Bizanţului — cloaca gentium — s’a tradus la noi în fatalitatea istorică de a vedea strecuraţi în sânul poporului nostru o sumă de hibrizi fără caracter etnic şi etic, cari cugetă şi lucrează încă după metoda abilităţilor din Fanar.

Publiciştii de peste munţi — după câte ştim — sunt însă toţi din neamul nostru. Pot fi deci mai stăpâni pe cuvântul lor. Dacă la noi es la iveală influenţe străine : dacă cu voia şi fără voia noas­ tră urmaşii sudiţilor de odinioară intervin ca elemente de tulburare în cultura românească, cel puţin partea neamului nostru, care stă dincolo de Carpaţi, se cuvine să-şi ţină mai trează amintirea originei sale etnice şi să aprecieze ca o mare binefacere a soartei, că se află măcar cu un pas mai departe de Bizanţ.

Mai 1909.

LA ÎNCEPUTUL ANULUI Cu 1910, «Convorbirile literare» păşesc în al 44-lea an de existenţă.

Socotim drept bun augur, să începem anul acesta, punând înaintea cititorilor cuvintele prin care d-1 Maiorescu a reamintit de curând, în aula Universităţii din Iaşi, vremurile clela întemeierea revistei.

«Au trecut 47 de ani de când mi-a fost dat să vorbesc pentru întâia oară de pe o catedră a Universităţii din Iaşi, şi 38 de când, în urma unor vicisitudini politice, am fost considerat ca demi­ sionat. Eram foarte tânăr când am început aici profesura, şi nu împlinisem nici 32 de ani, când am fost silit s’o părăsesc.

De vechia Capitală a Moldovei, de cea mai' înaltă a ei instituţie de cultură mă leagă dar aducerile aminte din tinereţe şi vă puteţi închipui, cu ce recunoştinţă am primit invitarea Marelui Colegiu universitar, de a mai veni odată, acum la bătrâneţe, în mijlocul d-voastră, şi cu ce adâncă mişcare am ascultat cuvintele rostite, care mi-au reînviat tot farmecul trecutului.

Am fost numit profesor la Iaşi spre sfârşitul anului 1862. In lipsa de atunci a oamenilor pre-

101 gătiţi pentru şcoală, n’am venit din Bucureşti numai ca profesor la Universitate, ci şi ca director al internatului liceului din Iaşi, vechia Academie Mihăileană, de unde am trecut apoi la şcoala normală dela Trei Sfetite.

(Se cuvine să adaug, că în primul Anuar ce l-am publicat după examenele dela 1863, am însemnat şi numele elevilor premiaţi din toate clasele liceului. Acolo se constată că premiatul dintâi al cl. VI a fost elevul intern Petru Răşcanu, şi un premiat al cl. VII elevul intern Constantin Climescu, acum profesori ai acestei Universităţi).

Dar tocmai în acel an 1862, când am sosit în Iaşi, se făcuse deplina unificare administrativă a Moldovei cu Ţara-Românească: un singur Minister, un singur Parlament, şi reşedinţa lor în Capitală României. Pentru a treia aniversare a alegerii lui Cuza-Vodă, pentru ziua de 24 Ianuarie 1862, miniştrii şi deputaţii Moldovei plecaseră toţi la Bucureşti. Viaţa Iaşilor părea că se oprise în loc. îi mai rămâneau, pe lângă o Mitropolie şi o Curte de Apel, Universitatea, fundată abia de 2 ani, şi câteva şcoli secundare şi primare mai vechi.

V’a descris adineaori d-1 Răşcanu, cu claritatea şi competinţa celui cunoscător în ale Istoriei, starea Iaşilor de atunci. Golul lăsat trebuia împlinit printr’un altfel de mişcare, dacă Iaşii nu vroiau să fie osândiţi la o şi mai crudă amorţire. Acest simţimânt pare a fi fost aşa de puternic la un nou venit ca mine, în cât din primul moment nu m’am putut mărgini numai la îndeplinirea îndato­ ririle oficiale ale învăţământului, ci am început să ţin, paralel cu ele, conferinţe libere pentru publicul cel mare.

102

i

i

Conferinţele au prins; încetul cu încetul a Venit să le asculte mai toată societatea din Iaşi, iar în anul al doilea a sporit şi numărul celor ce le ţinea împreună >cu mine, printre ei în curând şi vechiul meu elev d-1 Alexandru Xenopol.

Aceasta a fost întâmplătorul îndemn pentru închegarea unei năzuinţe preexistente în cugetul Ieşenilor celor culţi. Singur n'aş fi putut face nimicdar m’am văzut îndată îmbrăţişat de sufletele înrudite ale unor tineri ca Vasile Pogor, Petre Carp, Teodor Rosetti, fraţii Negruzzi, Nicu Gane, Nicu Scheletti şi Gheorge Racoviţă (Sorăneşti) la cari s’au adăogat apoi mulţi alţii, al căror nume nu va fi uitat de istoria culturii române. Lor le revine meritul, că s’a putut alcătui această socie­ tate fără statute, numită — după fericita noastră vârstă de atunci — «Junimea», despre care s’a vorbit atât şi în cuvântările de astăzi.

Cum orce fenomen în lume este stăpânit de legea evoluţiunii, mişcarea intelectuală, începută la Iaşi într’un cerc intim, a fost prin chiar natura îndeletnicirilor ei îndemnată să se întindă mai departe şi să se transforme. Citirea şi discutarea scrierilor române ne-a adus la oarecare înţelegere asupra regulelor pentru judecarea adevărului şi frumosului, unii din noi s’au pus să aştearnă pe hârtie părerile lor, iar când aceste notiţe au devenit mai numeroase, ne-a părut justificată înfiinţarea unei reviste, «Convorbiri Literare», a căror redacţie a primit-o d-1 Iacob Negruzzi şi a condus-o cu o exemplară stăruinţă peste un pătrar de veac, încredinţând-o apoi generaţiilor mai tinere.

Spre a publica o revistă cu dorinţa de a în-

!

I

\

(

1

103 făţişa în ea gradul relativ al culturii clin acea vreme ne trebuia mai întâiu o limbă în stare de a exprima pentru înţelegerea tuturor cuceririle cuge­ tării, şi apoi o ortografie, cu care să se poată scrie o asemenea limbă. Astfel din cercetările es­ tetice şi ştiinţifice s’au născut cercetările limbistice, şi acestea au produs cercetările ortografice, a căror repercutare, după o îndelungată luptă, a pătruns şi în Academia Română.

Dar revista cerea şi un substrat material, cel puţin pentru simpla tipărire a ei. Dealminteri toţi colaboratorii «Convorbirilor Literare», dela înfiin­ ţarea revistei până astăzi, în al 44-lea an al existenţei ei, au ţinut Ia onoarea de a nu primi nici un onorar pentru articolele lor. «Convorbirile Literare5 au fost şi au rămas o operă curat ideală.

Tiparul însă trebuia în orice caz procurat. Atunci membrii «Junimei» s’au cotizat, o rudă a d-lui Pogor din Basarabia ne-a venit în ajutor şi nu numai că sa înfiinţat o tipografie, ci ea s’a pus îndată (vezi «Apelul la autorii români», publicat în primul număr al «Convorbirilor Literare», dela 1 Martie 1867) la dispoziţia scriitorilor români, fără plată, cu rezerva scoaterei cheltuelilor din vânzarea volumelor.

Cel dintâiu, care s’a folosit de această dispoziţie a societăţii «Junimea» şi a tipărit o traducere a Astronomiei lui Arago, a fost distinsul nostru matematic d-1 Spiru Haret. Mai ales importantă a fost însă înlesnirea tipografică pentru românii de peste Carpaţi, şi doi eminenţi profesori ai gimnaziului din Braşov, Gavril Munteanu şi Ioan Meşota, şi-au tipărit la noi cărţile lor de şcoală.

In scurta privire retrospectivă ce o fac, caut

104 şi eu să-mi explic astăzi efectul relativ mare Ce l-a avut activitatea culturală a Iaşilor din acele vremuri. O parte a explicărei este cea dată la început şi confirmată de d-1 Răşcanu: golul lăsat prin strămutarea capitalei, gol ce se vedea îm­ plinit într o mică măsură, dar totuşi într’o măsură simţită, prin acele străduinţe intelectuale.

Insă această explicare atinge numai partea oarecum negativă a faptului. Trebue să fi fost şi un element pozitiv, cu puterea de a se înrădăcina în generaţiile următoare. Acest element care leagă, ca un fir roşu, feluritele manifestări ale activităţii noastre împreunate, fie prelegerile din şcoală, fie conferinţele populare, articolele din Revistă, îl pot exprimă cu un singur cuvânt, care încetează de a fi banal îndată ce este luat în adevăratul lui înţeles: Idealismul, de a cărui biruinţă finală eram şi ani rămas convinşi. Aci eră pentru mine îndeosebi isvorul optimismului, care nu m’a părăsit nici odată, şi m’a ajutat să trec peste toate greu­ tăţile nelipsite din viaţa unui om.

Am auzit multe despre pretinsul meu pesimism: dar cine mi l-a atribuit, nu m’a cunoscut, şi n’a cunoscut nici pagina publicată acum 20 de am, în care combăteam anume pesimismul. Eu, domnilor, numai pesimist n’am fost nici odată, şi toată activitatea noastră din Iaşi dovedeşte o neţărmu­ rită încredere în vitalitatea şi prin urmare în progresul poporului românesc.

Asupra cazurilor exacte ale unui asemenea progres este o mare controversă în lumea de astăzi, a atins-o întrucâtva şi d-1 dr. Riegler. Cei de tot moderni susţin că numai interesele econo­ mice învârtesc istoria popoarelor. (Când aţi şd>

105 domnilor, câte modernităţi de aceste am văzut eu devenind vechituri!). Alţii sunt încredinţaţi, că alături de elementele economice, şi deasupra lor, trebuinţele sufleteşti hotărăsc soarta oamenilor.

Această din urină credinţă a fost a noastră, a bătrânilor de astăzi, cari au fundat «Junimea» de atunci. Cu acest idealism am putut câştigă inima Iaşilor, căci ei, care aduseseră jertfa Unirei, simţeau ce însemnează idealul în istoria unui neam.

Religia pentru cei mulţi, arta frumoasă pentru mai puţini, medilarea filosofică pentru câţiva, în vremile din urmă idea naţionalităţii: iată fermentul cel mai activ în vieaţa popoarelor. Esenţa lui este sentimentală, însă emoţiile sunt mai puternice decât reflecţiile, inima e mai presus de minte.

Dar trebue să sfârşesc, domnilor, să rup farmecul aducerilor aminte, să mă despart încă odată de Universitatea Iaşilor.

Vă mulţumesc din inimă pentru neaşteptata onoare ce mi-aţi făcut, pentru cuvintele de nemeritatâ laudă ce mi-aţi adresat, mulţumesc îndeosebi reprezentantului studen rimei pentru raza de căldură, cu care m’a înviorat. Cum aţi alcătuit această sărbătoare, ne-aţi înălţat pe toţi într’o lume ideală, şi dacă poet este acela, care dintr’o lacrimă face un mărgăritar, d-voastră aţi ştiut să faceţi dintr’o despărţire o mângâiere sufletească.

Vă mulţumesc».

Azi, după trecerea atâtor zeci de ani şi după ce au văzut pierind atâtea «m odernităţi», Convorbirile» sunt încă în mâna cetitorilor, supravieţuind tuturor publicaţiilor similare in limba română. Şi

106

.

n’au fost puţine. An după an, au apărut mereu reviste nouă; iar unii s’au mângâiat cu gândul că alături de această înnoire tipografică, au scos la iveală şi nouă îndrumări, menite să arunce vălul uitării peste opera «Junimei». Cele mai multe au dispărut însă repede; sau, 'dacă n’au dispărut, au căzut în umbră, şi împreună cu ele au căzut şi «direcţiile*, dovedind astfel că au fost simple năzuinţe fără un substrat sufletesc mai adânc.

Au pierit mai întâi periodicele care aştep­ tau isbânda lor dela versificarea patrotică, ră­ mânând patriotismul — cum e şi religia, meditarea filosofică şi arta — ca ferment rodnic numai pentru cugetul şi simţirea scriitorilor sinceri A căzut apoi şi curentul contrar, acela al versificărei şi prozei ne-patriotice. «Contempo­ ranul», condus de d-nii I. Nădejde, V. Morţun, C. Dobrogeanu-Gherea ş. a. pusese înaintea scriitorilor, ca subiect de inspiraţie artistică mai fecundă, necazurile proletariatului. «Din caetul roş» şi alte încercări de acelaş nivel au fost rodul acestei direcţii, părăsită acum mai de toţi şi aproape de toţi uitată. — Ca un răsunet întârziat, avem doar azi scrisul fără nici un relief al câtorva poporanişti. In locul proletarului inter­ naţional, o seamă dintre colaboratorii de odinioară ai «Contemporanului» şi ai altor publicaţii socia­ liste s’au înduplecat în timpurile din urmă, parelal cu oarecare evoluţii politice, să iea o atidudine

107 mai simpatică» 1) faţă de ţăranul român. Atitudinea aceasta, ca orice atitudine voită e însă propriu vorbind o poză, adecă negarea spontaneităţii pe care o presupune arta.

Prin urmare, nici prelungirea «Contemporanului» sub formatul de azi al «Vieţii Româneşti» nu va putea duce decât la aceiaşi inevitabilă sterilitate.

Dela Creangă, care în «Moş Ion Roată şi Unirea» cuprindea într’o aureolă de adevăr şi firească simpatie pe plugarul obijduit, până la cei ce transpun azi impresii de club politic în proză cu intenţii novelistice. e tot atâta depărtare, cât e dela arta adevărată, până la ori ce surogat de ocazie. De aceea şi vedem moda poporanistă scăzând repede, şi de sigur va dispărea în curând lăsând doar limbei un barbarism mai mult, ca amintire a unei rătăciri trecătoare.

Nu departe de «Contemporanul», şi nu fără oarecare legătură cu atmosfera creată împrejurul său, a mai fost şi o altă modă : a zolismului. Cele dintâi trivialităţi mai îndrăsneţe (Feciorul popii, ş. a.) au fost tipărite, în paginile aceleaşi reviste. Dar şi acea modă a trecut, după cum a dispărut deasemeni, fără să lase vre-o urmă apreciabilă, direcţia i) Cura au evoluat socialiştii români şi alţi socialişti din România dela „semi-anarhism“ spre situaţia de azi, a arătat d-1 I. Nădejde, fostul şef al socialiştilor, într’una din şedinţele Camerei (Dec. 1909), iar d-nii C. Miile şi G. Diamandi într o polemică prin ziarele Adevărul şi Viitorul.

108 decadentă, reprezentată prin «Literatorul» cl-lui Macedonski.

In schimb, faţă de atâtea «modernităţi devenite vechituri*, tradiţia sănătoasă a iubirii pentru limba vie a poporului şi însufleţirea pentru ceeace este original în manifestările artistice ale neamului a durat la toţi scriitorii noştri de seamă, în tot acest răstimp. Epoca Alecsandri — Eminescu -1, Creangă ne luminează încă, dovedindu-se astfel în faptă dreptatea principiilor pe care s’a întemeiat direcţia dela «Convorbirile literare».

După aceste constatări, pe care ni le sugerează obşteasca serbătorire la Iaşi a unuia dintre funda­ torii revistei, ne socotim îndreptăţiţi să afirmăm că anul 1910 se inaugurează sub bune auspicii în literatura. Credem că toţi scriitori de real merit, după învăţătura întemeietorului criticei române, îşi vor da seama că, alături de talent, lucrul de căpe­ tenie e să-şi apere fiecare impersonalitatea creaţiunii sale faţă de toate modele trecătoare.

O dovadă de bună îndrumare e şi faptul că americanismul, o altă modernitate care mână pe unii scriitori (cu voia sau fără voia lui Apollo) spre tipografie, a căzut şi el în discredit (1) Ca o ironie a soartei, cei ce luptaseră ca socialişti în contra capitalului, au cercat tocmai ei să introducă în literatură organizările capitaliste, cu toate urmările lor de încătuşare a libertăţii individuale.

109 Tineretul român dela universitatea din Viena a făcut de curând o declaraţie care nu mai lasă nici o îndoială asupra îndrumării din ziua de mâine. ‘Dacă ne uneşte ceva pe noi, tinerii din diferitele provincii româneşti, ne uneşte hotărîrea de a înfrunta moravurile rele, «americanismul», pe cel social, ziaristic, literar etc., care nu poate fi altoit în viaţa poporului nostru simplu şi sărac.

(Lupta, din B.-Pesta...). Iar pe de altă parte, scrii­ torii din regat au pus la cale o organizare proprie, ca să-şi apere autonomia lor de oameni şi artişti. 1).

E drept că cea mai mare parte din scriitorii de seamă şi-au manifestat totdeauna neatârnarea lor faţă de politică şi mercantilism, acordând colaborarea lor spontană revistelor din regat şi de peste hotare «fără plată», cum pomeneşte mai sus d-1 Maiorescu, şi fără nici o privire la alte consideraţii streine de literatură.

Din această dezinteresată colaborare s’a împăr­ tăşit şi organul de ţaţă. Răsfoirea tablei de materie o dovedeşte pe deplin, spre cinstea scriitorilor care vor să lase «revista renaşterii» noastre drept moştenire generaţiilor viitoare.

Cu această preţioasă colaborare, «Convorbirile literare» — mai răspândite decât oricând în trecut îşi păstrează direcţia pe care le-au dat’o dela 0 După iniţiativa D-lui Vlahuţă se proectase un institut de editură.

'>

110 început întemeetorii şi se silesc să contribue potrivit nevoilor timpului, la înaintarea culturii naţionale în toate părţile unde se vorbeşte şi Se scrie româneşte. Sprijinul atâtor bărbaţi de seamă şi atâtor scriitori tineri e o dovadă că şi în gene­ raţia de azi, simţul iubirii de adevăr şi frumos e destul de puternic pentru a birui interesul legat de clipa ce trece sau de oamenii ce trec împreună cu dânsa.

1910 Ianuarie

TITU MAIORESCU r) (Notiţe Biografice)

întemeietorul criticei române împlineşte azi 2) 70 de ani.

Ori ce viaţă omenească e o scurtă undă în veşnica scurgere a vremei. De aceea, fiecare generaţie cearcă să lase urmaşilor o amintire mai trainică despre bărbaţii săi de seamă. In marmură, în culori sau în cuvinte rămâne astfel păstrat pentru veacuri chipul celor mai înzestraţi de fire; iar unii rămân pentru vecie, dacă alături de darurile lor proprii au mai avut şi norocul să treacă prin cercul de lumină care înconjoară viaţa unui mare artist: scriitor, pictor, sculptor, etc.

In lipsa artistului, care prinde realitatea sub înfăţişările sale tipice şi de aceia nemuritoare, oamenii însemnaţi ai fiecărei epoce se mai oglindesc şi în ochii contemporanilor, cu care s’au nimerit să trăiască mai aproape, iar urmaşii, doritori de a 1) Alături de datele biografice, care îşi păstrează valoarea lor deosebită, reproducem aceste pagini între altele şi pentru interesul educativ al antinomiilor relevate către sfârşitul ca­ pitolului.

2) 15 Februarie 1910.

112 slăvi meritul celor ce nu mai sunt, ţin socoteală şi de astfel de martori, în lipsă de eeva mai bun. (Un meşter neîndemănatec, un biet zugrav, acuma 400 de ani, a schiţat pe zidul bisericei din Voroneţ figura unui ^ principe vrednic de slava întregii sale epoce. Ce viu n’ar trăi şi azi înaintea privirilor noastre Voevodul «Cel Mare şi sfânt», dacă s’ar fi întâmplat să fie zugrăvit de vreunul din marii pictori ai Renaşterii contem­ poranii cu dânsul! Lipsiţi însă de o reprezentare artistică, suntem mulţumiţi că găsim măcar shima din ungherul afumat al Voroneţului. — Atât se putea pe vremea de-atunci în ţările noastre).

Drept aceea, dacă nu se va ivi o mărturie mai vrednică, avem credinţa că urmaşii vor ceti cu mulţămire şi notiţele înşirate aci despre viaţa unui bărbat al vremei noastre, pe care oamenii de cul­ tură l-au sărbătorit de curând într’o obştească pornire.

In depărtarea vremurilor se va găsi de bună seamă şi unscriitor — artist, care să înfăţişeze urma­ şilor, cu tot meşteşugul artei, viaţa îndreptătorului culturii româneşti din epoca renaşterii noastre.

Când un astfel de scriitor se va ivi, opera sa. suntem siguri, va fi dintre acelea ce vor remâneâ deapururi spre întărirea sufletească a celor ce vor duce mai departe firul vieţii istorice a întregului neam românesc.

113 I. în ţară (1840 — 1848) şi în Transilvania (1848 - '851).

T. Maiorescu s’a născut în ziua de 15 Fevruarie 1840, la Craiova, în casele gimnaziului, unde tatăl său, I. Maiorescu, eră pe atunci director. Titu Bengescu, fiind naş, i-a dat numele de Titu, cu atât mai bine venit, cu cât mulţumea dorinţa părinţilor care, ca toţi Transilvănenii culţi de pe acea vreme, ţineau să dovedească şi prin nume latini­ tatea neamului românesc. Tot de aci porni mai târziu dorinţa ca fiul să-şi mai adaoge şi numele de Liviu, — în amintirea istoricului roman. Din pietate, adaosul a fost apoi păstrat până la moartea bătrânului Ioan Maiorescu (24 August 1864). . In biografia lui Ioan Maiorescu (Revista Nouă, Decemvrie 1889) se pomeneşte de o notă a lui G. Bariţiu (Transilvania, 1788, No. 14) în care e vorba de înrudirea familiei Maiorescu cu istoricul Petru Maior. Unele particularităţi de stil — de pildă dispoziţia lui Maior spre argumentarea pur logică în istorie—ar face interesantă o cercetare şi în această direcţie. Dinspre tată, rudenia îl mai legă apo1 fie eruditul canonic dela Blaj, Timoteiu Cipariu, căruia fiul lui Ioan Maiorescu (în Septemvrie 1857), fiind şcolar in Viena, îi adresează o scrisoare spre a"i c^e nişte informaţii cu privire la istoria bizan­ tină. Critica de mai târziu a etimologismului ciparian

114

1

a împiedicat însă desvoltarea unor relaţii personale mai strânse. Legături familiare, tot aşa de cunoscute sunt şi cele din partea mamei, printre care cităm pe Ion Popazu, episcop al Caransebeşului (| 5 Fevruarie 1889), ales mitropolit după moartea lui Şaguna, dar nerecunoscut de guvernul unguresc Cei dintâi 8 ani au fost petrecuţi în Craiova afară de o întrerupere de câteva luni, când loan Maiorescu a fost îndepărtat din directorat, pentru nişte articole de ziar. şi silit să se ducă la Iaşi. ca profesor la Socola; — până ce alt efor, Petre Poenaru, l-a rugat să vină iarăşi la gimnaziul din Craiova.

Ca întâmplare mai însemnată din anii de copilărie e o călătorie pe la Turnu-Roşu spre Sibiu, unde sora mai mare, Emilia, eră aşezată în pensionatul francez al unei d-re Vauthier. precum şi asistarea la o reprezentare teatrală (a unei comedii nemţeşti a lui Kotzebue) din care copilul n’a priceput nimic, rămânându-i în minte doar titlul: Wirrwarr, — poate un semn de impresionabilitate deosebită pentru tonalitatea cuvintelor. Tot acolo, în Sibiu, i s’a mai întâmplat şi o molipsire de scarlatinâ,— singura boală în tot cursul vieţii.

In cei din urmă ani petrecuţi în Craiova (1846 — 48), loan Maiorescu a dat pe fiul său la o şcoală primară, unde un prieten, pictorul Constantin Lecca, întors atunci din Italia, da lecţii de caligrafic.

Alături însă de învăţăturile unei şcoli primare de

115 pe atunci, şi de importanta ocupaţie de a scrie cu degetul pe nisip, cum erâ metoda pe acele vremuri, copilul mai învăţa şi latineşte sub prive­ gherea părintelui său care adeseaori îl luă de mâna şi-i arătă în cancelaria şcoalei cadre din istoria romană, atârnate pe părete: Horatius Cocles apărând podul, Mucius ScaevoJa cu mâna în foc, Hannjbal trecând Alpii şi altele... Mama, fiind o mare iubitoare de lectură, copilul îi citeâ seara cu glas tare, multe cărţi: povestiri de ale lui Christoph Schmidt (traduse de Pleşoianu), Beliţarie de Marmontel (tradus de Alexandru Magheru), Călătoriile lui Guliver... şi multe altele; iar mai târziu, la Braşov, el ceti din biblioteca protopo­ pului Popazu: Cazaniile, Patimile tânărului Werlher, Don Quichotte, Jidovul rătăcitor, Corsarul şi Lara apărute pe acea vreme în traduceri româneşti.

Afară de această citire, ca împrejurare mai însemnată a copilăriei e plecarea din Craiova spre Viena, hotărîtă de împrejurările politice ale timpului. Prieten cu Ioan Maiorescu, generalul Magheru, venind dela Islaz, unde proclamase revo­ luţia, trage la Craiova în gazdă tocmai la gim­ naziu. Cel care a cetit Craiovenilor proclamaţia şi constituţia dela Islaz a fost Ioan Maiorescu, directorul gimnaziului, — suit pentru acestâ solemnă ocazie revoluţionară într’un pom şi admirat, se înţelege, de toţi ai familiei şi de copiii săi care, împreună cu mama şi alte prietene ale casei,

1

H6

coseau pe capete la cocarde tricolore 1 Copiii primiseră cu mare însufleţire pe Magheru, venit în curtea gimnaziului, călare pe cal alb şi având pe cap o pălărie rotundă cu trei pene tricolore... Dar urmarea acelui eveniment a fost că profesorul Maiorescu s’a trezit trimis de guvernul provizoriu tocmai la Frankfurt am Mein, să susţină dreptu­ rile Românilor faţă de Turci şi faţă de Rusia.

Aceasta aduse mare grije asupra îamiliei, de oarece Ioan Maiorescu, trebuind să iâ înţelegere cu comitetul naţional din Transilvania, abia se stre­ curase prin Ardeal, fără să fie arestat. El ajunge la Frankfurt şi şeade acolo aproape 3 luni, fiind în raporturi politice mai ales cu ministrul Schmerling, iar pentru numeroase comunicări la ziare cu orientalistul Falmerayer. In urma sa, Turcii intra- seră însă în ţară. I. Maiorescu îşi pierde situa­ ţia din România, este exilat şi nimereşte în Ia­ nuarie 1849 la Viena, unde găseşte câtva timp ocupaţie în ministerul de justiţie, fiind însărcinat cu redactarea legilor austriace^ valabile «pentru provinciile din imperiu locuite de români». împre­ jurările îl aduceau astfel din nou în curentul is­ toriei poporului său.

Intr’acestea, familia rămasă la Craiova, pornise spre Bucureşti, dar venind Turcii asupra Capita­ lei, mama cu cei doi copii şi o orfană alipită de familie pleacă din Bucureşti spre Braşov, unde mai erau şi alte emigrate (soţia generalului Chr.

117 Teii ş. a.) ; iar de acolo, pentru mai multă sigu­ ranţă, la Sibiu. Insă nici aci siguranţa n’a durat.

Trupele austriace, unite cu cele ruseşti, au fost bătute de Bem. In timpul luptei, sfătuiţi de Alex.

Golescu (Aime Martin) şi Gh. Adrian (mai pe urmă general), mama şi copiii ce o însoţeau se adăpostesc într’o casă mare a unei unguroaice, unde erau şi d-nele Magheru, Heliade-Rădulescu ş. a. românce fugite din ţară. Sfatul venise chiar la timp.

Ostaşii Iui Bem ajunseseră în marginea Sibiului şi-i puneau foc. In curând se auziră tropote de cai; Cazacii sosesc în goană cu lăncile plecate, iar în urma Cazacilor se văd năvălind Secuii care, omorau şi jefuiau tot ce le eşeâ înainte. Ungu­ roaica de gazdă aşezase însă sub bolta casei o masă cu de-ale mâncării şi cu băutura pentru com­ patrioţii biruitori, iar înaintea mesei stau două sluj­ nice unguroaice cu coadele împletite în panglici tricolore. După o noapte de chin, în care răsu­ nau de peste tot ţipetele victimelor, o scrisoare strecurată spre Bem de una din emigratele ro­ mâne a adus liniştea în chipul unui adjutant în­ sărcinat cu paza casei. Dar şi a doua zi şi a treia zi jaful n’a mai contenit. Dela fereastra de sus, copiii puteau vedea cetele de Secui beţi, târând după ei lucrurile furate, ameninţând cu baioneta §i răcnind ca fiarele, Şi mai îngrozitoare decât aceste scene a fost însă trecerea pe sub ferestre, multe săptămâni dearândul, a celor osândiţi la spânzurătoare...

118 In sfârşit, prin decemvrie 1845, sub conduce rea lui Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge ai la Blaj. împrejurarea aceasta se lămureşte prjn legătura de prietenie dintre «regele munţilor apuseni» şi Ioan Maiorescu. (Acesta chiar va publicâ la Viena, sub titlul Die Romanen cler oesterrcichischen Monarchie, 1849, Gerold, raportul asupra întregei activităţi militare a lui Iancu şi a celorlalţi prefecţi, Simeon Balint şi I. Axente Severu, în lupta lor contra Ungurilor). Dela Blaj, familia se abate câtva timp la Vingart, la Vasile Maiorescu, fratele lui Ioan Maiorescu, unde copiii îşi mai rea­ mintesc ceva din latineşte şi istoria Românilor, până când mama se aproprie iarăş de Braşov, de fra­ tele său Popazu, in preajma unei şcoli publice.

Aceasta era şcoala primară de sub direcţia protodiaconului Iosif Barac ; ea aduceâ mult cu oarecare şcoli de pe lângă munţii Neamţului, unde învăţa carte «până la glezna broaştei> Nică a lui Ştefan a Petrii. Ca şi la şcoala lui părintele Va­ sile din Humuleşti, în şcoala de lângă biserica Sf. Nicolae se observă cu mare rigoare perceptele unei pedagogii eroice. In toate Sâmbetele se adunau • notele de peste săptămână, iar protodiaconul Barac deschideâ un dulăpaş aşezat în părete, din care scoteâ întâi o nuia, apoi un biciu şi în sfârşit un mănuchiu de nuele, numit după terme­ nul unguresc «virgaş*. Şezătorul, adecă monitorul rânduit pentru fiecare bancă, aduceâ la îndepl*'

J

1 119 nire pedepsele: atâtea nuele la palmă, atâtea bice în altă parte, pentru a cărei atingere şcoJarul erâ lungit pe o bancă ad-hoc. Unii, ştiind ce bucurie îi'-aşteaptă Sâmbăta, se apărau de us­ turime, adăogând pe dedesubt cât mai multe cârpe asupra părţilor ameninţate. Iar când suma greşeelor erâ prea mare, în loc de biciu venea la rând acel «virgaş», care se aplica pe pielea goală. După amintirile păstrate de contemporani, se pare că aceste mij'oace de corecţie nu impre­ sionau prea tare pe copii. Asprimea erâ dela sine înţeleasă. — Fiul lui Ioan Maiorescu, pentru îndrăzneala de a fi cercat împreună cu alţi copii să patineze pe ghiaţa de sub Tâmpa, a trebuit să ispăşească această grozavă ştrengârie, stând un sfert de ceas în genunchi pe boabe de porumb — după binevoitoare înştiinţare a unui unchiu, care îl găpşise asupra faptului.

La i Noemvrie 1850, a urmat înscrierea la gimnaziul din Braşov. Din acest an datează primul «discurs» al şcolarului Titu Maiorescu, iar acest discurs a fost «cuvinţelul» de recunoştinţă, spus de elev, din partea colegilor săi, la sfârşitul anului, în ziua de 21 Iulie 1851. Foaia pentru minte, mimă literatură, din 2 August [851 îl reproduce, aducând astfel numele copilului in publicitate.

O amintire deosebită din acest timp e cea despre Anton Pann. La masa ospitalieră a protopopului Popazu se perindau, mai ales vara, mulţi români

3 20

din Principate, care luau drumul spre Vâlcele (Elopatak) şi Zaizon. După una din acele mese Anton Pann, care avea glas foarte frumos, a prins a'cântă unele cântece de lume, vestite Pe acea vreme: «In zorii zilei de dimineaţă...» Ş* a., iar când a adăugat la urmă «Sărmană frunză neno­ rocită» (vechea poezie a lui Arnauld, tradusă de Leopardi şi răspândită pe la 1848 şi în traducere românească) toţi cei dela masă au isbucnit în Jacrămi, cu gândul la prietenii, şi la rudele din exil...

In sfârşit> odiseea copilăriei se întrerupe. In August 1851, Ioan Maiorescu înştiinţează familia să pornească spre Viena, — ceeace a mişcat adânc pe şcolarul, care văzuse şi până atunci destulă lume şi avea astfel o închipuire destul de vie despre ceeace poate fi o călătorie spre locuri depărtate. Plecarea s’a făcut în Septemvrie, cu un chervan tras de 12 cai mânaţi de 3 surugii, şi _a ţinut 3 săptămâni până la Czegled (73 km. dincoace de Pesta). Interesul cel mai mare al copilului eră acum să dea cu ochii şi de un palat. De aci întrebări mereu către surugii, de câte ori treceau printr’un oraş, să-i arate «palatul»; de care întrebare, surugii scăpau arâtându-i la întâmplare câte o casă mai măricică. Abia în Viena, nu Burgul, ci palatul Coburg Kohary mulţumi închipuirile micului călător prin frumuseţea particulară a colonadei sale. — Poate că era la

121 mijloc nu numai o simplă curiozitate, ci şi oarecare dispoziţie pentru preciziunea cuvintelor şi deci nevoia de a-şi lămuri deosebirea între palat şi alte edificii,. care nu puteau să poarte această numire.

II La Viena (Octomvrie 1851 — Iulie 1858).

După sosirea la Viena, Ioan Maiorescu înscrie pe fiul său în Academia Thereziană care trecea drept cea mai bună instituţie în genul ei. Neştiinţa limbei germane făcu ca elevul să fie primit în clasa următoare, a doua, numai condiţional. — Ca pedagog experimentat, tatăl crezuse necesar numai un repetitor pentru latineşte şi aritmetică, ştiind că învăţarea limbei germane avea să vină dela sine. începutul n’a fost însă lipsit de greutăţi. Contactul cu ceilalţi şcolari eră cu desăvârşire penibil pentru elevul sosit din gimnaziul românesc dela Braşov.

La cele dintâi întrebări ale profesorilor, mutismul absolut al străinului a deşteptat veselia clasei întregi, — o umilinţă cu atât mai grozavă, cu cât el trebuia, să mai şi iasă până la tablă, apoi să se-întoarcă înapoi în bancă sub privirile atâtor 0chi plini de cruzimea inconştientă a copilăriei.

După o lună, situaţia a început însă a se schimba, întrebat la o lecţie de zoologie despre lăcuste,

122 şi neputând să răspundă nemţeşte, dar pricepând întrebările, in desperarea sa, micul şcolar a întins mâna la cretă şi a început să desemneze ceeace se putea desemna ca răspuns. Profesorul, cu intiuţia fină a pedagogului, apropindu-se l’a bătut pe umăr, adâogând: «Sie sind ein fleissiger, braver Junge»—o rază de soare în mica dramă din sufletul copilului.

După altă lună, şcolarul Titu Maiorescu a fost primit în clasa Il-a ca elev regulat, iar la sfârşi­ tul anului a făcut cea mai bună compoziţie în limba germană, fiind clasificat între «eminentişti». Au venit apoi clasele următoare, până ce, la 31 Iulie 1858, tânărul a terminat examenul de maturitate (bacalaureatul) ca primul premiant al şcoalei.

De timpul petrecut în Theresianum se leagă în mare parte toată direcţia dezvoltării de mai târ­ ziu. Alături de ocupaţiile obligatorii ale fiecărei clase se adaogă acolo, an după an, o lectură din ce în ce mai bogată. Mama, fiind ea însăşi o ce­ titoare pasionată, învăţase nemţeşte, iar vechiul obiceiu al cetirii împreună, ca in Craiova, fu con­ tinuat şi în Viena. Amânduror le făcu o mare plăcere romanul Siclonie de Iohanna Schopenhauer (mama filosofului) şi mai ales povestirile lui Fenimore Cooper despre Indianii din America («Ul­ timul Mohican» ş. a.). Cât pentru sine, paralel cu studiul literaturii germane, tânărul începu citi-

123 rea sistematică a clasicilor : Gocthc, Scbiller, Lessing Klopstok, Herder, Jean Paul... o cetire foarte atentă, însoţită de multe însemnări cu creionul şi de foarte multe notiţe şi extracte; — mai ales aforismele şi metaforele erau notate spre a fi din nou recitite.

Dintre toţi aceşti autori cea mai mare impre­ sie i-a făcut-o Lessing. Stilul lui precis, antitezele ascuţite, agerimea criticii şi documentarea exactă au avut de bună seamă o mare înrâurire asupra desvoltării ulterioare a tânărului. Tot pe atunci i-a făcut o foarte vie impresie romanul fantastic al lui Jean Paul «Die unsichtbare Loge», care-i deşteaptă o extraordinară emoţie etică şi i dădu ocazie să cugete cu mai multă libertate asupra religiilor pozitive.

Pe când mama, veselă şi iubitoare de emoţii literare, se mulţumea cu citirea romanelor mo­ derne, tatăl sever de felul său şi preocupat de multe cestiuni streine de persoana şi interesele sale, cerea fiului cunoaşterea limbelor clasice şi — ceea ce e mai remarcabil pentru un etimologist intrasigent — îi mai cerea să scrie cu chiri­ lice ! Legătura cu tradiţia şi cu fondul original ro­ mânesc trebuia adecă păstrată. Din «leat» 1857, Noemvrie în 17, au rămas până azi oare care urme din acea scriere cu buchi aruncate pe dea­ supra rândurilor. De altfel, Ioan Maiorescu pro­ ceda în toate metodic şi serios — uneori până la as­ prime. Când a văzut pe fiul său la 15 ani cu o pereche

l

124 de mănuşi, i le-a scos din mâini şi i le_a rupt, spunându-i că astfel de lux conrupe moravurile.

Fetei sale, cu toată modestia mijloacelor d e care dispunea ca funcţionor la ministerul de Justiţie îi tocmise o profesoară de piano. De pe urma exerciţiilor surorii s’a ales şi băiatul cu cunoaşterea mai multor sonate de Mozart şi Beethoven, dar dorinţa sa de a studia mai de aproape muzica a fost întâmpinată cu un refuz categoric, spunându-i-se că asta nu e treabă de bărbat. Se vede însă că melodiile deşteptaseră în şcolar atâta gust pentru muzică, în cât, din hala de vechituri (Tandelmarkt) cu modesta sumă de i florin, el îşi pro­ cură singur un flaut, care avea însuşirea prielnica de a se desface în trei bucăţi şi de a se putea ascunde uşor. Astfel, pe furiş, în tovărăşia unui compatriot, Ioan Pop, student al şcoalei politeh­ nice, zelosul candidat la arta lui Beethoven a în­ văţat notele şi apoi a deprins ceva şi din meş­ teşugul flautului şi al violoncelului.

In schimb, cu toată severitatea sa, Ioan Maioresvu îngădui fiului său frecventarea teatrului. Ast­ fel, între vârsta de 11 până la 15 ani, şcolarul are norocul să vadă mai toate dramele lui Schiller, multe din ale lui Shakespeare, Faust, Torquato lasso de Goethe, Nat han der Weise şi Minnci von Barnheim de Lessing ; iar la operă ascultă multe opere italiene, die Zauberjidte de Mozart şi mai toate ale lui Meyerbeer — sensaţia epocei.

I

125 Era în Viena, între anii 1852 şi 1858, o ade­ vărată înflorire a artei teatrale şi, atât renumele actorilor dela cele două teatre ale curţii, cât şi popularitatea comicilor, mai ales a celor dela Carltbeater şi Thcciter an cler JVien, au rămas până azi în mintea Vienezilor ca cea mai strălucită manifestare în această direcţie. Arta dramatică atinsese o culme de desvoltare, cu care nu se putea compară decât «comedia franceză» dela Paris. In istoria teatrului german sunt menţionaţi şi azi actorii dela Burgtbeatcr: La Roche (care îşi începuse educaţia scenică sub Goethe la Weimar) Anschiitz, Fichtner, Baumeister, tenorul Ander dela operă, comicii Nestroy, Treuman şi Scholz dela Carltbeater, etc. Ambasadorul Htibner, în vo­ lumul al Il-lea al memoriilor sale, în mijlocul preocupărilor politice, notează ca cevâ important data de 31 Octomvrie 1857, ziua morţii nemuriritorului actor Scholz.

Din mergerea la teatru—uneori până Ia 10 ori pe lună—-a rezultat o mişcarea imaginaţiei, al cărui rezultat a fost oarecare încercări dramatice din partea şcolarului. Din epoca aceea datează o comedie într’un act: die Blodsinnige (1855) şi o serie de parodii sub titlul: «ein Luslspiel obne Nameiu (1856). Comedia s’a şi jucat pe o scenă înjghebată cu acest scop în locuinţa lui Vicenţiu Babeş, coleg cu Ioan Maiorescu la ministrul de Justiţie. Intre actorii improvizaţi, afară de autor,

L

120

figurau şi câţiva tineri veniţi la Viena pent studii:, d. Gheorghieş Racoviţă, tatăl naturalistului expediţiei «Belgica», Nicu Iacovaki, Alcaz şi alţii Tot din acel timp datează şi o satiră asupra conşcolarilor din clasa VII <die Buchstaben-Lomddie» şi două începuturi de traducere în româneşte din Dickens şi Jean Paul, precum şi un articol despre măsurarea înălţimilor prin barometru, publicat apoi în revista doctorului Iuliu Barasch din Bucureşti <Isis» (1859). Iar scopul acestor traduceri se vede dintr’o scrisoare adresată lui Iacob Mureşianu, directorul «Gazetei Transilvaniei». în care tânărul expune un plan întins pentru «cuminecarea spiri­ tului celui adânc şi fundamental al clasicilor germani şi englezi şi al celor antici», prin traduceri în limba română. Juvenila propunere 11’a încântat, după cât se pare, prea mult pe experimentatul redactor al Gazetei^ mai ales că propunătorul i se înfăţişase sub anonimul Aureliu.

Preocuparea aceasta de a contribui la cultura neamului românesc prin o astfel de «cuminecare» a operelor celor mai însemnate ale literaturii a fost motivată şi de o altă împrejurare mai specială, loan Maiorescu pusese pe fiul său sâ-i copieze cele două memorande redactate de el în Sep­ temvrie şi Octomvrie 1848 la Frankfurt, pe când era «plenipotent al Principatelor» l) şi apoi să-i 0 Reproduse în Amintiri din prilegiu după 'IS45 de I°n Ghica. (Bucureşti, Socec, 1890), pag. 120 ş. a.

I

127 scrie pe curat multe articole destinate ziarelor şi menite a lumina Europa asupra situaţiei ţărilor noastre pe timpul crizei orientale (răsboiul Crimeii) 2).

Multa copiere a unor astfel de articole nu putea fi totdeauna pe placul şcolarului; in schimb, ea a fost pentru dânsul un prilej de a se pune jn curent cu amănuntele politice ale epocei şi i-a trezit interesul pentru toată problema istoriconaţională a ţărilor româneşti.

Fireşte, scrisul românesc al tânărului nu puteâ fi decât etimologic: u final fără semnul scurtării, â şi i reprezentate prin vocalele primitive fără semne, infinitive pline : aru venire, me voiu încercare... apoi direptate, respept... şi toată siluirea limbei după paradigmele arbitrar închipuite de filologii latinişti din Ardeal.

Această infirmitate etimologică a ţinut până pe la 1864, când tânărul, devenit profesor, a tre2) Aceasta activitate ziaristică a fost denunţată ministrului de justiţie Krauss printr’o lungă scrisoare anonimă, pe care şeful de secţie, baronul Hye, a arâtat’o lui Ioan Maiorescu.

Acesta a recunoscut îndată slova caligrafică a însuşi colegului său din minister, Aaron Florian (vezi Revista Nouă, anul II, pag 412). Zelul foarte austriac al lui Aaron Florian a avut drept urmare depărtarea din funcţie a lui Ioan Maiorescu care e silit astfel să plece şi din Viena (Iulie 1856). Acelaş A. Florian va redactâ Ia 1870, în Bucureşti, ca membru al consiliului permanent de Instrucţie actul de acuzare pentru destituirea din profesorat a fiul Iui Ioan Maiorescu, dupâcum se va vedea mai de parte.

128 buit să explice în şcoala normală dela Iaşi regn lele limbei române1). După multe şi vii discuţii urmate în societatea .«Junimea», s’a stabilit atunci definitiv eroarea acestui sistem (vezi în Critice «Des­ pre scrierea limbei române»). Prin reacţiune, fiul lui Ioan Maiorescu va ajunge astfel cel mai neîmpăcat adversar al fanteziilor al etimologice — un exemplu mai mult pentru regula, că acele erori se pot com­ bate cu mai mult succes, de care ai fost tu fa­ şuţi cuprins, şi cunoşti astfel cu atâta mai bine fazele prin care ai trecut pentru a te scăpă de ele. Se înţelege că aceasta presupunea un sciner respect pentru adevărul ştiinţific. — Căci tot din Theresianum a venit în ţară pe acea vreme Irimia Circa (de fel din Braşov) 2). Pe când însă unul a-* o

i

1) Vezi Anuariul institutului Vasile Lupu, publicat de di­ rectorul Titu Maiorescu, Iaşi 1864.

2) In legătură cu popularitatea de care se bucură de câtva timp printre Români, numele primarului Vienei, Lueger, găsim, interesant sâ spunem câ îd lista premianţilor anului 1858, aflam în clasa IV şi pe Lueger Karl, caus Witn, 14 Jahre alt katolisch», pe când premiantul întâi al clasei a VIII era «Ma­ iorescu Titus, aus Krajowa in der W-a-llachei, rS Jahre alt griechisch-unirt». — Vezi jahresbericht ueber clas Gytnnasiuni der k. k Theresiauischen Akademie fur das Schuljahr 1S5"]-5$ Wien 1858, Druck von Anton Schweizer.

Vrednici de amintire, dintre tinerii cu care şcolarul stabilit oerecare legături în Theresianum, afară de Karl Lueger, mai sunt : Vilhelm Scherer ajuns renumit ca profesor de li­ teratura germană la Universitatea din Berlin; Tegetihof Ifra­ tele amiralului care a nimicit flota italiană) cu care a urmat apoi o corespondenţă relativă la studii de astronomie; Rudolf Welsersheimb ajuns ministru plenipotenţiar în Bucureşti, acum ambasador în Madrid ; Rinaldini ajuns guvernator la Triest şi alţii.

i

i

129 junge criticul etimologismului, Circa s’a făcut cunoscut în deosebi prin curioasa stăruinţă de a îm­ podobi ortografia română cu litera Y, care-i ră­ măsese din studiile sale. spaniole, spre care ade­ menise pentru câtva timp şi pe conşcolarul său T. Maiorescu.

Cu astfel de îndeletniciri trecură anii, până ce elevul care la început nu putea îngăimâ două vorbe, isprăveşte studiile ca primul premiant al şcoalei. Pomenim aceasta fiindcă, în asttel de ca­ litate, la distribuirea premiilor a trebuit să ţină obligatorul discurs latin, la care eră de faţă şi ministrul de Instrucţie Leo Thun. De pe o tri­ bună înaltă, la care se suise cu oarecare sfială (dispărută de altfel îndată ce a pronunţat câteva cuvinte), tânărul, încântat poate şi de vocalizarea limbei latine, aruncă în auditor cuvintele «flagrantissimo exarsit studio tuendae magistri sui innocentiae» care trebue să fi tăcut impresie asupra mi­ nistrului Thun, de oarece, la sfârşitul solemnităţii, acesta la luat la o parte şi Pa îndemnat să ră­ mână în Austria, unde făgăduia să se îngrijească el de cariera absolventului. Calea eră însă trasă de Ioan Maiorescu în altă direcţie, spre Berlin.

Afară de cunoştinţe temeinice în limba latină care eră foarte bine cultivată în JTheresianum, tâ­ nărul student aveâ să mai iâ cu sine din această instituţie şi o reală înclinare către filosofie. Oare­ ce predilecţie pentru matematici motivase pen

130 tm câtva timp unele planuri ale familiei de a în dreptâ pe tânăr spre inginerie. Mai târziu, în dasa VII, lecţiile de logică ale Profesorului Suttner îi deschid însă un orizont mai larg spre cariera pro­ fesorală, cu specialitatea filosofiei. In adevăr, în lipsa unui manual cu care să se împace pe de plin, în 1857, în şcoală încă, elevul ticluise singur un tratat de logică elementară, păstrat şi până azi în manuscript. Tot în spre direcţia filo­ sofică şi lilerară îl îndemnau apoi şi studiul lite­ raturii şi Hrubelor moderne : germana, engleza, fran­ ceza şi italiană, îngrijite în Theresianum cu mult mai mult decât studiul ştiinţelorl) bunăoară.

III. Studii Universitare la Berlin şi Paris.

Doctoratul în Filosofie şi Licenţiat în Drept (1858— 1861).

După examenul de maturitate din Iulie 1858, vacanţele sunt petrecute în familie — care se afla acum la Braşov — iar la 3 Noemvrie, în acelaş an, tânărul ajunge la Berlin, unde se înscrie la Universitate.

Aci ascultă prelegerile de psihologie ale hegel) In certificatul de absolvire (Gimnasial -Zeugniss) stâ notat totuşi în dreptul şt. naturale «recht befriedigend», iar la ma­ tematici cdurch griindliches Wissen selir befriedigend». Prope­ deutica fisoloficâ are însă predicatul : vorzilglich.

131 jianului Werder şi câteva cursuri juridice. Ca colegi ^in ţară întâlneşte pe fraţii Dimitrie şi Gheorghe Sturdza (încetat din viaţă anul trecut 1909, la Miclâuşeni) şi pe M. Balş-Dumbrăveni. Cu aceştia, studentul în filosofie citeşte operele lui Herbart şi Fichte, precum şi articole din dicţionarul filosofic al lui Voi tai re.

Aversiunea fizică în contra băuturii de bere şi de vi n necesare pentru întrunirile studenţilor, contribui să-l ţină departe de societăţile studenţeşti; in schimb, bunul obiceiu al Germanilor de a primi cu bunăvoinţă pe studenţi în cercul intim al fami­ liei, i-a înlesnit cunoaşterea mai de aproape a unei vieţi cu totul deosebite de cea din Viena.

Pe când în capitala Austriei domnea în multe pri­ viri o relativă nepăsare şi o lipsă de cultură a maselor, destul de aparentă; în Berlin, ceeace Ta impresionat în deosebi pe noul sosit a fost exac­ titatea oamenilor de serviciu şi surprinzătoarele cunoştinţe literare şi istorice în clasa de mijloc, nu numai la bărbaţi, ci şi la femei. Acestea mai erau pe atunci, faţă de luxul Vienezelor, şi de o exagerată simplitate în îmbrăcăminte De trecerea la Berlin se leagă o deprindere care a rămas apoi constantă — aceea de a face excursii. In cei 7 ani petrecuţi în Viena, afară de Schonbriinn, unde tânărul fusese împreună cu părintele său, el nu avusese prilej pentru nici o excursie mai însemnată, exceptând una singură,

132 spre Kahlenberg, cu ocazia treceri lui C. Negri şi C. Hurmuzachi prin Viena. Nici conşcolarii nici profesorii nu-i dăduseră îndemn spre aşa ceva Dar­ ia Berlin, după câteva săptămâni, cu toate că erâ străin, cei dintâi cunoscuţi l-au şi pus pe cale,— mai întâi prin împrejurimi, iar către primăvară spre Turingia, Elveţia-saxonă, Riigen etc.

Zelul pentru această nouă îndeletnicire se ex­ plică de bună seamă şi prin trebuinţa firească de a compensa în altă direcţie ocupaţia cu cercetările prea abstracte. Şi de aceea, obiceiul de a face excursii a fost păstrat cu sfinţenie şi după întoar­ cerea în ţară.

Anuarul din 1863 al liceului naţional din Iaşi, între alte notiţe, cuprinde şi pe aceasta: «Ziua de 1 Maiu se petrecu de elevii internatului printr’o excursiune făcută aproape de Iaşi sub conducerea directorului (T. L. Maiorescu) şi a pedagogilor»l).

Vacanţiile, fireşte, au dat mai târziu prilej la excursii mai largi (spre Hangii, Agapia, Neamţu Bucovina, cu plutele pe Bistriţa, pe la Bran spre Rucăr, pela pasul Surduc spre Petroşani etc.) şi apoi prin mai toate ţările Europei, din Crimea până în Scoţia, din Spania până la Petersburg şi Capul Nord.

Un alt adaos însemnat din această epocă e libera cultivare a muzicei. Teatrul rămâne pe 1) Anuariu pag. 47.

133 planul al doilea, fiind găsit cu mult inferior celui din Viena. In schimb, muzica — adevărata muzică a clasicilor, nu valsurile lui Strauss ca la Volksgarten din Viena eră aci aşa de predomnitoare în toate păturile societăţii berlineze, încât posesorul cunoscutului flaut, despre care am amintit mai sus, s’a simţit de astădată ca într’o lume de visuri, mai ales că depărtarea de severitatea casei părinteşti îi îngăduia acum toată libertatea în această direcţie. Lecţiile . de flaut au fost deci reluate, iar concertele simfonice ale lui Liebig, nepilduit de eftine, îi dau putinţa să guste pe îndelete simfoniile lui Beethoven, ale lui Mozart, multe din operile Iui Haydn şi să aprecieze şi cele dintâi începuturi ale şcoalei wagneriane. Ba lucrul merse şi mai departe. După o scrisoare a lui Ioan Maiorescu, tânărul student intră în relaţii cu familia lui Zinkeisen (autorul cunoscutei istorii a imperiului Otoman). Copiii istoricului fiind ase­ menea zeloşi muzicanţi, în curând întocmesc cu toţii o mică orchestră, executând toate simfoniile clasice, prelucrate de Hummel pentru clavir. — Şi această deprindere a execuţiei muzicale a fost păstrată chiar după întoarcerea în ţară până în anii maturităţii. împreună cu ocupaţiunile muzicale setieziseacum în această «Atenă a Germaniei», cum se in­ titula Berlinul, şi interesul pentru pictură şi sculp­ tură. Desele vizite în muzeele publice încep să

134 familiarizeze pe tânărul student cu aceste două arte, iar cetirea lui Winckelmann îl conduce să cerceteze cameele şi «intaliile* din cabinetul Stosch1).

Dar aceste felurite interese artistice rămân to­ tuşi pe al doilea plan; partea principală a timpu­ lui era prinsă în studii filosofice, cu atât mai mult, cu cât studentul începuse a ţinea în diferite pensionate şi cercuri private prelegeri de filosofie !

Cine cunoaşte Germania — şi mai ales îşi amin­ teşte mişcarea culturală- din Prusia, pe când se pregătea unirea Germaniei, — buna primire a unor astfel de conferinţe în societatea berlineză nu poate minuna; ceea ce e mai aproape de mirare e aplecarea această timpurie a tânărului spre cariera profesorală.

In curând i-au venit chiar unele propuneri de a ţine prelegeri cu plată. Aşa că, faţă de preco­ citatea sa, nu va pareâ de loc surprinzător să-l vedem făcând încercarea de a trece examenul de doctorat în cel dintâi an — contrar obiceiului. Spre acest scop trebuia însă o frecventare a cursurilor de trei ani. Tânărul cere Universităţii din Berlin să-i acorde un fel de echivalenţă de frecventare, ţinându-i în socoteală, ca făcând parte din trieniu, cei doi ani din urmă petecuţi Ia Theresianum. La i) Ca ministru al Cultelor in 1875, d. T. Maiorescu a procu­ rat pentru muzeul din Bucureşti reproducerile lor, fiind neapă­ rat necesare, tata de multele antice aflate în tară. Vezi M°~ ni torul Oficial, 1S75, No. 284.

;

2

$ ; :

135 Berlin, rectorul nu admite această interpretare.

Universitatea din Giessen o admite însă, şi astfel, după un singur an de studii, tânărul profesor pri­ vat, în urma unei disertaţii latine: De philosopbia Herbarti, trece examenul de doctorat în filosofie (8/30 Iulie 1859), luând diploma de doctor magnet cum laude.

Pe lângă maturitatea sa grabnică, manifestată prin acea curioasă anticipare a profesoratului, mai era poate şi alt gând care îndemnase pe tânăr să grăbească atât de mult examenul. Depărtarea de locul de naştere, cum se întâmplă mai ales în etatea fragedă, dă un relief incomparabil amintirilor legate de primii ani ai copilăriei. Pentru cel crescut atâta timp printre streini, preocuparea de ţară ajunsese acum cu atâta mai vie, cu cât tocmai în acele timpuri, dela răsboiul Crimeii până la ale­ gerea lui Cuza şi la Unire, principatele trecuseră prin grele încercări, iar Ioan Maiorescu ţinuse mereu deşteaptă această preocupare a fiului său.

De aceea, nu-i de mirare avântul din scrisoarea dela 8 Noemvrie 1858 către un compatriot1) cu care trăise la Viena în oarecare relaţii de intimitate şi care acum se afla funcţionar la Botoşani. La plângerile lui Cornea despre lâncezirea din ţară, fiul ini Ioan Maiorescu din Universitatea unde dom­ nea încă spiritul lui Fichte, răspunde făcând un ]) Iosif Cornea, tatăl răposatului Kernbach care a fost de curând prefect de Iaşi.

136 apel entusiat la colaborarea tuturor tinerilor pen­ tru reorganizarea principatelor, pentru fundarea Universităţei române, pentru întemeierea unei reviste care să concentreze activitatea literară şi ştiinţi­ fică, etc., etc. — Poate că în această scrisoare mi­ jeşte pentru întâiaşi dată gândul din care au eşit «Junimea» şr «Convorbiri literare);. Atmosfera Universităţii berlineze fusese deci prielnică pentru întărirea fibrei naţionale.

Ioan Maiorescu, surprins însă de precipitarea examenului, şi neputându-se împăca cu gândul prescurtării studiilor universitare stările de fiul său să şi le continue la Paris? punându-i înainte, ca mo­ tiv formal, luarea unui nou titlu. La aceasta va fi contribuit şi împrejurarea că tocmai în acel timp Eforia şcoalelor destinase câteva burse pentru tinerii ce ar fi voit să facă studii în streinătate.

Una din acele burse impunea obligaţia de a iuâ în decurs de 3 ani licenţa în litere Ia Sorbonna.

Pentru cel ce trecuse examenul de doctorat, con­ cursul nu prezintă, fireşte, nici o greutate; de alt­ fel, privirile celor din Bucureşti fuseseră atrase asupra candidatului şi printr'o conferinţă publică despre «Socialism' şi comunism» ţinută în sala li­ ceului Sf. Sava *). Remarcabilă şi această confe­ rinţă, nu numai prin combaterea dela sine înţeleasă a socialismului, pe care conferenţiarul îl cunocuse în Germania, ci mai ales prin confirmarea şi cu 1) Ziarul Reforma, 24 Sept. 1859.

137 acest prilej a vocaţiunei profesorale a tânărului.

Bursa e dobândită. La 3 Noemvre 1859—toc­ mai un an după ce sosise în Berlin — ajunge în Paris. Traziţia dela intimitatea socială, cu care fu­ sese primit în familiile din Berlin, spre răceala izolârei dela Paris, unde un student strein e un simplu număr într’o casă cu multe odăi de închiriat, un atom perdut în enorma aglomerare de oameni, a fost la început foarte greu de suportat.

Deprimarea a fost învinsă totuşi repede. Mai întâi a contribuit la aceasta cunoştinţa câtorva ti­ neri, care veniseră şi ei pentru studii, între care d. T. Rosetti, de care s’a legat apoi printr’o ne­ clintită prietenie în tot cursul vieţii. In al doilea rând, a contribuit la înviorare însăşi -grija studiu­ lui. Cu pornirea sa de a proceda ofensiv, abia înscris de câteva luni la facultatea de drept, noul venit obţine permisiunea de a trece examenele, fără frecventare, şi le şi trece pe toate în timp de un an şi jumătate, iar Sorbona îi dă echivalenţa doctoratului său filosofic cu licenţa în litere.

Astfel, dela fereastra odăii sale (Ouai des Augustins), care avea vederea asupra Luyrului şi asupra turnurilor dela Notre-Dame, tânărul poate arunca o privire mai liniştită asupra Parisului, cu toate bogăţiile sale culturale.

Cetitor pasionat, cum fusese din copilărie, orientat acum şi în istoria literaturii, studentul îşi concentrează toată luarea a minte asupra clasici-

138

1

lor francezi. Admirator al lui Moliere şi al 1 • Corneille încă din Berlin, rezervat faţă de super ficialul Voltaire, citeşte aci operile lui Racine Boileau şi Pascal; rămâne însă refractar faţă de Rabelais şi faţă de autoritatea bigotă ce atribuesc unii francezi lui Bossuet şi Fenelon. In schimb, <Emile»şi «NouvelleHeloise» îl încântă, iar Lamartine, Victor Hugo şi Chateaubriand, cu toată laturea lor declamatorie, îşi au şi ei o parte din simpa­ tia tânărului. Balzac i se pare meşteşugit şi pre­ tenţios, deşi scriitor de merit; se entusiazmeazâ de «Indiana» lui George Sand şi găseşte o mare plăcere în arta naturală a cântecelor lui Beranger, spre deosebire de rafîneria cam decadentă a lui Alfred de Musset.

Ceea ce întreţinea vie această preocupare lite­ rară era între altele şi frecventarea regulată a teatrului. Iubitorul de teatru dela Viena se entusiazmase acuma pentru minunata Comedie franQaise», în care, pe lângă fineţa actorilor, atunci, ca şi acum, domnia lăudatele tradiţii ale unui per­ fect joc de «ensemble», rezultând din acel «amour du travail pour Part et pour la maison, Ies effets personels devant toujours ceder â l’effet de l’ensemble», după cum se exprimă încă azi o ve­ che societară 1).

In lipsa muzicei, pentru care la Paris în 1859-1861 nu erau nici pe departe înlesnirile dela Berlin, tâ!) La revue, I Fevruarie 1909.

139 nărui se despăgubeşte printr o cercetare foarte cu deaniănuntul a muzeeloi. Luni de zile, urmăreşte cu catalogul în mână pictura din Louvre, şcoală după şcoală şi epocă după epocă. Din această contemplare a marilor maeştri ai picturii i-a rămas dorinţa de a vedea opere de artă, pentru a cărei mulţumire vor urmă mai târziu călătorii spre mai toate muzeele celebre ale Europei ; iar în cei din­ tâi ani/la Iaşi, tânărul, ajuns profesor, se va în­ deletnici în orele libere cu copierea statuelor de­ semnate în «Museo Pio Clementino» şi «Chiaramonti», găsite din întâmplare în biblioteca Universităţiii; apoi, îndemnat de o observare din Goethe, va ceti pe Pausania, mai ales pentru pic­ turile lui Polygnot reînfiinţate de fraţii Riepenhausen. — Atâta bogăţie de impresii artistice, adu­ nată în copilărie şi în tot cursul studiilor univer­ sitare, în chip firesc avea să se reverse într’o formă sau alta asupra vieţii de mai târziu.

O călătorie spre Berlin, pe la începutul anului 1860, readuce pe tânăr în cercul mai cald al vieţii familiilor germane. O urmare neaşteptă a. acestei călătorii e logodirea cu fiica c consiliarului de justiţie ^ Kremnitz şi apoi o împărţire a ti in­ pului între Berlin, unde pregătea examenele, şi Paris, unde le trecu rând j>e rând până ia luarea licenţei în drept (16 Noemvrie 1861). Intre examene Şi logodnă, junelui doctor în filosofie îi vine şi ideia de a scrie o carte filosofică în limba gei-

1

140 mană. Gândul se realiză cu atât mai repede, cu cât lucrarea eră să fie in bună parte redactarea lecţiilor ţinute cu un an mai înainte în cercuri private. Titlul suna astfel: Einiges philosophische în gemeinfasslicber Form.(Berlin, 1861). Cuprinsul acestei prime opere e în felul său deplin carac­ teristic. După o expunere populară a. ideilor lui Herbart, autorul — cu prilejul ideilor lui Feuerbach despre moarte şi nemurire — revendică pentru fiecare cugetător de bună credinţă, ori cât de liber, dreptul de a-şi împărtăşi ideile, fără să fie moraliceşte bănuit. Intr’un alt capitol urmează o privire asupra vieţii, potrivită mai de grabă cu seninătatea unui bătrân plin de experienţă. E surprinzătoare în cea stă operă şi asemănarea con­ cepţiei despre nemurire, cu aceea exprimată în anii din urmă de cunoscutul poet Maeterlincki).

De asemenea remarcabilă e şi anticiparea unei alte idei, menite în urmă să fie obiect de vie discuţie între mulţi contemporani însemnaţi. E vorba de cerinţa admiterii femeilor la o cultură ştiinţifică egală cu a bărbaţilor. Formulată cu 8 ani înainte de apariţia scrierii lui John Stuart Mill (prin care se începe o mişcare mai vie pentru emanciparea femeii), idea scriitorului român eră o firească concluzie a experinţei sale de până aci.

Crescut în apropierea unei mame pasionate pentru ' O Compară : Maeterlinck, L’intelligence des fleurs (capitolul immortalite) cu Einiges philosophische pag. 171 — 195-

141 cetit, impresionat apoi adânc de cultura literară a, femeilor din Germania, planul de a împărtăşi deplin din cultură jumătatea omenirei, de care atârnă cea mai însemnată parte în educaţia gene­ raţiilor viitoare, i se înfăţişă ca un postulat al civilizaţiei moderne.

Lucrarea, cu toate că numele autorului eră necunoscut — abia avea 20 de ani — s’a răspândit repede. însuşi A. Stahr, biograful lui Lessing, îi face o dare de seamă l) şi, ceeace e vrednic de luare aminte, recensentul, vorbind despre stilul tânărului român, afirmă că «agerimea şi claritatea lui aduce aminte de claritatea stilului lui Lessing Spenersche Zeitung se ridică, e drept, în contra concluziilor sociale indicate de autor, dar bătrâna Vossiscbe Zeilung (4 Decemvrie 1860), într’o recensie semnată de Rellstab, o laudă fără nici o rezervă.

Reputaţia literară a streinului se păreâ atât de întemeiată, în cât admiratorii lui Lessing, care tocmai voiau să«i ridice criticului un monument la Kamenz, solicită dela autor o conferinţă publică în folosul monumentului. Conferinţa sJa şi ţinut (10 Martie 1861) tratând despre «Tragedia fran­ ceză din trecut (Corneille) şi muzica germană din viitor (R. Wagner)», apoi a fost repetată şi Ia Paris în «Cercle des Societes Savantes» unde subiectul era de o mare actualitate, fiind tocmai 1) National-Zeitung, 20 Ianuarie 1861.

142 în acel timp la operă reprezentarea lui Tannhauser, atât de zgomotos întreruptă de public.

Această activitate filosofică şi literară aduce pe tânărul Român în relaţie cu filosoful Victor Cousin şi cu elenistul Egger, iar la Berlin cu universitarii Trendelenburg şi Werder. Dela acest din urmă care eră hegelian, primeşte sfatul de a se ţine în rezervă faţă de filosofia lui Hegel şi de a se întoarce către Kant, aşa cum eră pre­ zentat într’o nouă lumină prin cercetările lui Schopenhauer.

Ca urmare a activităţii sale de scriitor, tot în acel timp este ales şi membru corespondent al «societăţii filosofice» din Berlin şi e trecut împreună cu vestitul Ferdinand Lassalle printre colaboratorii dela revista *Der Gedankc»5 organul societăţii. Las­ salle era cu vre-o 16 ani mai mare; era hegelian şi ajunsese cunoscut prin lucrarea lui despre «Heraclit, obscurul dela Ephesus». In 1862, când sta pe frontispiciul revistei mai sus pomenite împreună cu Titu Maiorescu, Lassalle terminase tocmai noua sa publicare «Sistemul drepturilor dobândite» şi se îndruma spre agitaţia socialistă. Impresionat poate de unele discuţii în sânul societăţii, ori cu planul de a sămânâ socialismul înfr'un ţinut virgin cum erau Principatele române, vestitul socialist cercă să ademenească pe junele scriitor român l) 1) Par’câ o fatalitate îl împingea către Români. Doi anii mai târziu, Lassale făcu cunoştinţă cu lancu Racoviţâ (un vâr al Doamnei Maiorescu). Acesta îl ucise în duel (31 August 1S64)-

143 spre noua doctrină ; — o încercare zadarnică dela început, faţă de ce Ice ţinuse în Bucureşti o conferinţâ tocmai în contra socialismului!

Atât de puternică fusese impresia produsă în cercurile berlineze, încât — lucru de mirare_ un cerc politic, în frunte cu Twesten, amicul libe­ ralului Lasker, propuse tânărului doctor în filosofie să primească redacţia unei foi liberale ce aveâ să se înfiinţeze în Hanovra. Ioan Maiorescu care tocmai sosise la Berlin, sfâtueşte pe fiul său să refuze fără nici o ezitare, ceeace se şi face în comun acord de către tată şi fiu.

Astfel, după 11 ani petrecuţi între străini, tânărul porneşte spre ţară, urmând fireştei sale vocaţiuni spre profesorat. O soartă prielnică Ş grija unui părinte pătruns de însemnătatea educaţiei dăduse tânărului în această perioadă hotărâtoare a vieţii tot ce se putea da din tezaurul culturii europene.

Mai întâi îi dăduse ocazie să-şi petreacă anii copilăriei într’unul din cele mai bune institute pentru învăţământul secundar, în Theresianum.

Din carte se pot învăţa multe ori şi unde, dar nesfârşita sumă de impresii imponderabile, relative ţa decorul vieţii, la desvoltarea artistică şi la per­ manenta tendinţa spre o armonizare totală în sensul Inimosului presupune vederi îndelungate de edificii artistice proporţionate, de strade curate, de par­ curi îngrijite, de muzee, de teatre cu înţelegerea

144 naltei lor misiuni şi, împreună cu toate acestea, acel spirit de disciplină şi de organizare socială, de care e pătrunsă adevărata cultură occidentală—. la care nu va putea ajunge ţara noastră decât după o lungă şi neîntreruptă încordare.

Al doilea, Ioan Maiorescu dăduse fiului său ocazie să cunoască nu numai o singură formă de cultură străină, ci să se pătrundă de trei mani­ festări culturale deosebite între ele. Influenţa unui singur mediu cultural îndeamnă la imitare oarbă.

Pentru noi Românii eră mult mai însemnat să comparăm şi să cumpănim rezultatele din mai multe încercări de organizare ale vieţii moderne.

O trecere din statul cam biurocratic-pasiv al Aus­ triei spre societatea plină de avânt naţional a Germanilor de Nord şi apoi către cultura cam îmbătrânită a Franciei de sub Napoleon al 111-lea era pentru un cap gânditor o minunată ocazie de a înţelege că, reorganizarea unui stat tânăr, cum erau Principatele*Unite, trebuia să fie o operă de sinteză ponderată, iar nu de plagiare naivă.

Cu astfel de gânduri, tânărul care în scrisoarea mai sus amintită către prietenul din ţară se arătase atât de preocupat de problema culturii noastre, pune din nou piciorul pe pământul ţării la 27 Noemvrie 1861.

145 IV. In ţară. Magistrat Ia Bucureşti (1861).

Profesor la Iaşi (1862—1871).

Erâ iarnă grea. Dela Giurgiu, unde sosise cu cea din urmă cursă a vaporului austriac, până Ia Bucureşti, drumul prin zăpadă a ţinut două zile.

Mult mai greu decât intrarea în ţară a fost însă pentru fiul lui Ioan Maiorescu intrarea în vreo câ­ rieră. Avem sentimentul că un viitor biograf va trebui să se oprească aci şi să pregătească po­ vestirea primilor ani ai carierei de care vorbim, printr’o largă paranteză filosofică asupra indiviei, ipocrizei, nepăsărei, calomniei şi altor manifestări întristătoare ale sufletelui omenesc. Va fi un rar capitol de etică, nu in abstraclo, ci proiectată peste situaţii reale, înălţate uneori până aproape de interesul unei drame.

Nemulţumim acum să înşirăm faptele unele lângă altele. Dorinţa tânărului erâ să ajungă profesor. Şcoala românească din anul 1861—62 n’avea însă nevoie de odrasla lui Ioan Maiorescu. Cu puţin timp . înainte de sosirea fiului său, bătrânul Maiorescu îşi dase demisia din funcţia de director al Eforiei Şcoalelor, în urma unei neînţelegeri cu nii nistrul de Culte C. A. Rosetti, din cauza abecedarului lui Helia-deRădulescu (care, cu mare cheltuială, fu* sese impus şcoalelor primare, şi pentru care Ioan Maiorescu nu voise să-şi ieâ răspunderea). Ce erâ cu acest abecedar se lămureşte printr o scrisoare 10

1 146 a lui Alex. Odobescu, din 15 Ianuarie 1862 că tre S. Bariţiu. E necesar să cităm : «Din nenorocire, Principatele sunt într’o epocă de criză, iar în asemenea momente intriganţii găsesc lesne loc pentru a-şi dezvoltă patimile lor mârşave. Un om ca d-1 Eliad.,. nu e numai persecutorul Uniţilor • el e persecutorul naţiei întregi, căci influenţa lui e conrupătoare pentru Românii de orice lege. El astăzi, mulţumită incuriei guvernului in ceeace se atinge de instrucţia publică, samănâ în şcoli prin­ cipii false şi rătăcite. Patima l-a dus aşâ de departe, în cât pare a fi slăbit şi bunul simţ în creerii lui.

N’aveţi decât să luaţi manualele ce le tipăreşte şi le vinde şcolarilor începători, spre a vă asigura că asemenea lucrări nu pot veni decât dela un om slăbit la minte, ameţit de patimi uricioase şi lacom de câştig pecuniar» 1).

Ivrăjbirea cu noua eforie (Heliade, Marcovici şi Zalomit) se întinde acum şi asupra fiului celui ce demisionase. Cu toate că profesorii cu un titlu academic, necum cu două, erau de tot rari pe acea vreme, tânărul doctor în filosofie, licenţiat în litere şi drept, nu e primit nici de şcoala, nici de magistratura ţârii. Dar, cu dispoziţia sa cunoscuta de a face mereu lecţii, cel abiâ sosit anunţă un curs public şi astfel, la 10 Decemvre 1861, ora 11/.2 p. m. începe în edificiul actualei Universităţi din Bucureşti (pe atunci numită Academia Naţio1) Convorbiri'literare, Noembrie 190S, pag. 515*

147 nală) prelegerile sale * Despre educaliunea în famimilie»—primele conferinţe populare, ţinute în capitală. Ceeace interesase la Paris şi Berlin tre­ buia să intereseze şi în Bucureşti. Afluenţa publi­ cului a fost foarte mare, iar conferinţele se continuară neîntrerupt până la vacanţa Paştilor din anul 1862. Şcoala română, fireşte, trebuia măcar acum să întindă braţele spre noul profesor astfel întâm­ pinat de public. Realitatea însă a fost alta : Eforia şcoalelor îl ignorează mai departe ; magi­ stratura (sub ministerul Iui Scarlat Fălcoyanu şi al urmaşului său C. Brâiloiu) de asemenea. Abia intervenirea lui D. G. Rosetti, fratele amicului său d. Teodor Rosetti, aduce la cunoştinţa lui Cuza această împrejurare. Iar Cuza, cu felul său spotan, chiamă pe tânăr în audienţă şi, în urma impresiei căpătate, porunceşte ministerului Brăiloiu să-l numească magistrat. La 2 Iunie 1862, după ce ţinuse prelegeri gratuite toată iarna, fiul lui loan Maiorescu e în sfârşit numit «supleant» la tribunalul de Ilfov ; — aceasta face posibilă ve­ nirea logodnicei dela Berlin şi căsătoria.

Un amănunt e vrednic de notat. Leafa fiind prea mică, tânărul magistrat, cu veşnicele sale apucături de profesor, primeşte în pensiune doi tineri: David, din Craiova, care veniseră la studii în Bucureşti şi, cu ei împreună, îşi aşează mica sa gospodărie la Sf. Dumitru 1862, în strada

|

148 Principatelor-Unite, sub dealul Mitropoliei, Dar n’apucase bine a se aşeza în noua locuinţă, când iată îi vine dela minister propunerea de a merge ca profesor tocmai la Iaşi. E interesant şi motivul din care pornea această propunere: nu eră doar o favoare, ci o sarcină şi încă din cele mai neplă­ cute administraţiei şcolare. Trebuia potolită un fel de rebeliune a elevilor liceului naţional din Iaşi, care, nemulţumiţi de neorânduiala internatului, bătuseră pe director şi împărtăşiseră spiritul lor de răsvărtire şi auditorilor dela Universitatea de curând înfiinţată, ai cărei profesori se şi grăbiseră (N. Ionescu, G. Mârzescu şi alţii) să demisioneze.

Acum Eforia îşi aduce aminte de cel cu prele­ gerile «despre educaţiune». Familia, se înţelege, se opune din răsputeri, mai ales că urmaşul lui Brăiloiu, D. Cornea, îl înaintase pe tânărul magi­ strat la gradul de procuror, ceea ce-i deschideâ o perspectivă favorabilă în magistratura capitalei.

Vocaţiunea profesorală triumfă însă contra tuturor ispitelor şi, risipindu-şi începutul de gospodărie— pe cei doi copii a trebuit să-i primească bătrânul Ioan Maiorescu în casa sa — procurorul Titu Maiorescu îşi iea rămas bun dela magistratură şi por­ neşte spre vechea capitală a Moldovei, primind însărcinarea mai umilă de director al unui internat.

Alături cu aceasta căpătă însă şi însărcinarea de a face curs de istorie Ia Universitate. La 4 Decem­ vrie 1862 ajunge în Iaşi; la 9 Decemvrie începe

' ,

î

149 cursul «Despre istoria republicei romane dela intro­ ducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Caesar, cu privire specială la dezvoltarea economicopoliticâ». Anunţul dovedea influenţa direcţiei celei noui a lui Mommsen, iar seminarul pentru studiarea izvoarelor latine din textele autorilor arătă dintr’ odată o cale nouă de urmat în studiile ce se cuvineau unei facultăţi. Şi e de presupus că învă­ ţământul istoriei ar fi avut în ţara noastră mai de vreme altă înfăţişare dacă noul profesor ar fi lucrat în această direcţie. Profesura de istorie ţine însă abia o lună. Cu repeziciunea schimbării mini­ ştrilor din acea epocă, Ia ministerul de instrucţiune venise generalul Chr. Teii care dispune ca, în­ cepând în Ianuarie 1862, noul profesor să înce­ teze prelegerile de istorie, pentru a începe altele de filosofie în locul lui Barnuţiu, rămas numai la catedra de dreptul public.

După ce sfârşeşte un an de profesură, tânărul director dela liceul naţional, publică un anuar, cel dintâi de acest fel în ţara noastră.

De curând, cu ocazia sărbătorilor dela Bucureşti şi Iaşi a eşit la iveală şi acest anuar şi alte fapte de interes pedagogic din acea vreme. în partea a Vl-a, intitulată Cronica, se constată că neobositul excursionist, pe cerc l-am văzut colindând împrejurimile Berlinului şi o bună pai te din munţii Germaniei, pentru a desvoltâ acum şi

150 la noi Românii simţul de observare a natureij porneâ împreuna cu elevii şi pedagogii în excursii spre dealurile dimprejul Iaşilor. Aceasta, Precum şi obiceiul părintesc de a lua masa împreună cu şcolarii, i-au câştigat iubirea copiilor, iubire care s’a manifestat printr’o ordine exemplară şi spon­ tană în viaţa de toate zilele. Cu ocazia examenului o bandă de externi turbulenţi, voind să zădărni­ cească examinarea, rânduiala a fost îndată resta­ bilită chiar de elevi — ceeace eră un mare pro­ gres într’o şcoală în care, cu un an mai înainte, şcolarii bătuseră pe propriul lor director.

Acuma două luni, elevii liceului naţional din laşi au invitat pe profesorul azi septuagenar sâ iea prânzul împreună cu ei. Pentru toţi cei ce au în generaţia noastră fibra pedagogică mai simţi­ toare, momentul acesta al recentelor serbări dela Iaşi — un bătrân cu părul alb, înconjurat la masă de micii şcolari ai unui institut — a fost o carecteristică apoteoză a tânărului pedagog de acuma 50 de ani.

Intr’un tel, şi mai însemnată decât aceste fapte e o altă manifestare. Zelosul director găsise de cuviinţă să publice ca introducere la Anuarinl său şi o dizertaţie: < Pentru ce limba latină este chiar in privinţa educaţiunii morale studiulJundatnenlal în Gim­ naziu*. Această dizertaţie, care cuprinde o expli­ care foarte clară a însemnătăţii clasicismului, va trebui reprodusă undeva şi adusă la cunoştinţa

151 generaţiei de azi. Cităm aci numai pagina, în care tânărul latinist dela Therezianum punea în evidenţă marile însuşiri educative ale limbei latine: «Gradul suprem între toate studiile gimnasiale se cuvine dar limbei latine, având ca limba şi literatura în genere o sferă din cele mai întinse şi predominatoare în inteligenţa şcolari­ lor Acest studiu, ca studiu antic, mai are şi propagă calita­ tea cea iminentă a întregei anticităţi pe care unii o numesc obiectivitate, alţii realitate, şi a cărei esenţă este : a scoate egoismul sau mai bine individualismul din fiecare om şi a-1 su­ pune pe acesta unei sfere superioare, adecă întrucât este ce­ tăţean—statului şi disciplinei, întru cât este spirit gânditor— naturei, lucrului şi adevărului. Astfel subiectivitatea cu lup­ tele nefericite ce le produce, lipseşte dintr’ânsa. Şi de aci pro­ vine impresiunea de repaos şi de mărime ce ne-o produce anticitatea, pare că dintr’un râu turburat intrăm în oceanul lim­ pede ; de aci provine diferenţa că, pe când din scrierile moder­ nilor auzim totdeauna vorbind un individ cu mărginirea sa egoistă ; în operile clasicităţi, în Tucidide, în Cesar şi’n Salustie, nu auzim pe istoriograf, ci pare că auzim însăşi istoria; în epopeele lui Omer şi’n cântecile rustice ale lui Virgil nu vedem pe poet, ci chiar întâmplarea şi realitatea poetică....

Această calitate este puternicul argument pentru care studiile classice au fost până acum nutrimentul principal al inteligenţii în omenime. Şi vor rămânea totdeauna până când va fi vorba de bine, de adevăr şi de frumos. Insă această calitate o îm­ părtăşeşte limba latină cu limba elină. Ceeace este propriu limbei latine şi o înalţă peste cea elenă din punctul de ve­ dere al instrucţiunii gimnasiale, este simplicitatea şi regu­ laritatea gramaticei. Gramatica latină, cu mai puţine excepţi uni, cu o brevitate lapidară, cu o rigoare şi energie de stil par’câ ar fi de granit turnat, este unică între gramatici şi va rămâne prin urmare deapururea cel mai bun fundament şi cea mai bună disciplină pentru orice parte a gândirei noastre-».

Innainte însă de limba latină, cel 'pătruns de principiile unei sănătoase culturi filosofice îşi dă­ duse seama că trebue îngrijită limba cu care ve-

1'52 neau copiii la şcoală, adecă propria noastră limbă Cum părăsise magistratura pentru şcoală, inimosul director părăseşte acum o şcoală relativ superioară, liceul, pentru a se ocupă de * Institutul preparandial».

Ceeace l-a hotărît să stărue singur pentru această mutare a fost convingerea sa, că învăţă­ mântul secundar suferă de o lipsă aproape totală a cunoaşterii gramaticei române. Şcolarii se ex­ primau numai în dialectul moldovenesc şi mai nici unul nu ştia să scrie corect. Mulţi, chiar din cla­ sele superioare, scriau mam dus, fără să-şi dea" seama de deosebirea cuvintelor, iar în aşâ numita societate se vorbiâ numai franţuzeşte. Reforma trebuia deci începută de jos în sus, dela şcoala primară şi prin urmare dela pregătirea învăţăto­ rilor 1J. Cu ce relief i se prezentă tânărului pro­ blema culturei noastre naţionale, nu se poate vedeâ mai bine decând spicuind câtevâ părţi d»n «observaţiunile* care însoţesc mica sa gramatică, menită să deâ viaţă studiului limbei române.

Limba româna este maltratată în şcoalele noastre. Acea limbă naţională ce o avem ca cea mai scumpă moştenire dela strămoşii noştri, acest Simbol de recunoştinţă, care leagă po­ poarele de aceeaşi sămânţă peste sute de secole, şi despre care s’a făcut atâta vorbă la începutul regenerării noastre intelec­ tuale'. aceasta limbă ameninţă cu decadenţa în mijlocul nos­ tru şi nimeni nu-şi mai bate capul de regulele ei.

Cine te mai înţelege astăzi, dacă strigi : Limbă şi naţionai) Anuarul institutului Vasite Lujm, din Iaşi, pe anul şco Iar 1862—1864 de T. Maiorescu, Iaşi 1864.

153 litate sunt în specie pentru Români, cuvinte aproape indentice !

Cultivă limba poporului, laţeşte’i-o prin toate satele, învaţâ-1 sâ şi-o cunoascâ cu toate dependinţele ei, cu poezii şi cu cân­ tece, cu tradiţiuoi istorice şi cu poveşti populare, şi’atunci ai regenerat un popor pe târâmul intelectual cu acelaş rezultat cu care il regenerezi pe tărâmul economic prin o lege rurala !

Dar cine te mai înţelege astăzi, când îi spui astfel de cu­ vinte? Generaţiunea în mijlocul câreia trăim s’a depârlat dela asemenea reflecţiuni; seriozitatea studiului limbistic şi istoric a speriat câpâţânele gingaşe ale coconaşilor moderni şi în loc de a scrie cărţi, d-lor s’au pus sâ scrie jurnale, — şi acelea ca vai de ele.

Dar d-voastrâ nu vedeţi, câ politica adevărată nu este cu putinţă fără studiu istoric ? Ca politica este arta de a conduce un popor spre destinaţiunea sa ? Câ această destinaţiune nu se poate ghici din saloane, ci trebue sâ fie urmărită cu pacienţâ şi amoare în relaţiunea ei istorică prin 17 secole până acum ? Câ aci tocmai limba este busola conducătoare, legătura naţiunei, timbrul ei caracteristic, stampa nemuritoare cu care a însemnat-o Natura pentru a-şi cunoaşte şi recunoaşte connaţionalii de acelaş sânge şi de aceeaşi chemare istorica şi pen­ tru a alungâ dela sine orice tendinţă străină? Câ prin urmare primul pas de politică solidă este deşteptarea iimbei şi a con­ ştiinţei istorice într’un popor ?

Nu ocuparea politică serioasă este rea, căci aceasta se ba­ zează pc studiul cel mai sever şi mai sistematic. Dar este rea, e pernicioasa şi funestă maimuţăria politică ce molipseşte ju­ nimea de astăzi, este rea depărtarea dela studii serioase şi nă­ vălirea în broşuri; este rea fanfaronada liberală şi declamaţiunea de prin cafenele, pronunţată de domnişori parfumaţi cari încă n’au şters după ei pulberea şcoalei şi cu idei necoapte şi cu noţiuni nemistuite au aroganţa de a se crede oameni poli­ tici; este rea cu un cuvânt toată direcţiunea care ne îndepăr­ tează dela învăţătura solidă şi sistematică şi ne aruncă înante de timp în activitatea abruptă şi aforistică a jurnalelor.

Cine astăzi la noi se pune pe politică jurnalistă, în loc de a se pune pe studiu sistematic, acela este un copil nebun care vrea sâ înalţe coada smeului şi ţine însăşi smeul la pământ Este de datoria oricărui profesor conştiincios a chemk la toate ocaziunile atenţiunea studenţilor asupra acestui pericol

154 şi a le arătă calea cea dreaptă ; şi eu din parte-mi o repet şi aci: calea cea dreaptă pentru junimea noastră în ştiinţe conduce întâiu la studiul cel mai sever şi îndelungat al istoriei şi al limbei române şi apoi spre ramurile practice ale sferei intelectuale, în funcţiuni de stat şi în politică.

De aci rezultă teza practica : dela învăţarea limbei române în şcoalele primare trebue să înceapă regenerarea noastră in­ telectuală. De aceea subscrisul, văzând lipsa totală de aten­ ţiune pentru aceasta ramură, a învăţământului, s’a oferit în Octomvrie 1863 de a o îmbrăţişă şi a primit direcţiunea şcoalei normale dela Trei-Erarhi, nu din încrederea că va fi singu­ rul în stare de a pune piatra fundamentală la acest edificiu naţional, şi mai puţin încă din aşteptarea vreunei recunoştinţe pe acest târâm deocamdată ingrat, ci din datoria de a arătă calea ce o crede adevărată şi de a-şi sacrifică activitatea în orice caz acolo, unde îi spune conştiinţa că este de sacrificat.

Aci mi-o spune conştiinţa şi eu o spui altora după dânsa, aci este un câmp de activitate modestă, pacientă, în aparenţă in­ ferioară, în realitate de importanţa suverană pentru poporul nostru şi, cu o expresiune politica, pentru starul nostru; Aci este locul unde se împlântă stindardul cel mare care va chemă pe toţii Românii din toate ţările la vatra comună.

După cum directorul însoţise primul anuar cu o disertaţie despre însemnătatea limbei latine, de asemenea însoţeşte acest al doilea anuar cu o expunere despre «Regulele limbei române» pen­ tru începători, iar I. A. Darzeu adaogă o schiţă istorică despre şcoala dela Trei-Erarhi. Acest în­ ceput era o indicaţie spre annariile care şi azi numai sporadic se publică. Ce fel privea însă con­ ducătorul şcoalei normale însemnătatea acestor anuarii nu numai ca pedagog, ci şi într’un înţeles mai larg, se poate vedea din prefaţă : «Pentru fiecare (şcoală) ar trebui să se afle câte un învă­ ţător care să-i publice viaţa istorică, şi aceasta

'

155 până când nu se şterge memoria timpurilor ei pri­ mitive clin capul unei generaţii aşa de agitate prin alte interese. Dacă e vorba ca Românii să aibă un viitor literar şi ştiinţific, atunci ar fi o daună nereparabilă când s’ar pierde din timpul prezent tocmai aceste începuturi ale vieţii noastre inte­ lectuale».

Interesul său cel mai rnare se concentra deci pe atunci asupra şcoalei normale. Şi cu drept cuvânt. Ca o variantă a şcoalelor de cateheţi, şcoala aceasta in­ struia pe elevii săi numai la două studii: Pedagogia, încredinţată directorului, şi Cântările adică mu sica vocală (Profesor T. Burada). Noul director, între «cântăm şi pedagogie, începu cu marea noutate de a deprinde pe tinerii săi elevi cu regulele de gra­ matică română. Cel lăudat de Sthar pentru «Einiges philosophische» şi asemănat cu Lessing, porni din căsuţa dela Trei-Erarhi foarte domol, scriind mai întâi acea mică gramatică «Regulele limbei romane».

Fericită hotărîre! căci tocmai atunci, între cei ce se pregăteau pentru cariera învăţământului primar, eră şi Ioan Creangă, menit să fie ceeace a ajuns azi pentru limba şi literatura noastră. Genialul ţăran, care se arătase aşa de refractar faţă de gramatica lui Măcărescu şi lăsase pe Trăsnea să se ameţească dondănind mi-Ji-i-vi-le, acum se simte în apele lui; auzind iar lămurit limba sa dela Humuleşti şi devine astfel cel dintâi ucenic de seamă al pedagogului Titu Maiorescu.—A şi reeditat apoi

1 156 cărticica tânărului său magistru, ajungând, împreună cu p ărintele Enăchescu, cei dintâi institutori zejoşi pentru a răspândi în şcoli cunoaşterea limbei noastre române, schimonosită până atunci de unii, iar de alţii lăsată în paragină.

De altfel, lângă «cântările» profesorului de muzică, noul director adăogase nu numai prelegeri de pedagogie şi limba română, ci printre picături îndrumă pe normalişti şi la predarea altor studii, procurându-le îndată dela Berlin o colecţie pentru învăţământul intuitiv, modele froebeliane, etc., şi dăruindu-le şcoalei.

Intre acestea se înfiinţase şi la Iaşi un «Comitet de înspecţiune şcolară» pentru Moldova, compus din O. Theodory, G. Mârzescu, V. Alexandrescu {numit mai târziu Ureche), Ion Pangrati şi T. Maiorescu ; — eră ceva analog cu «Eforia şcoalelor» din Bucureşti. Cu ocazia unor astfel de inspecţii, la un examen de fizică, tânărul director al şcoa­ lei normale are ocazia să asiste la o ciudăţenie în adevăr caracteristică pentru înapoiarea şcoalelor din acel timp. O elevă explică maşina pneumatică prin cuvintele «talerul A, clopotul B, litera C»ntrebată ce înseamnă acele litere A, B, C, nu numai eleva, dar şi profesoara rămâne uimită, arătând ca desvinovăţire că aşâ eră scris în caetul dictat după o carte aprobată de minister. Profe­ soara adecă dictase din carte, dar nu comunicase elevelor şi figurile la care se refereau literile A,

;

i

r

:

157 B, C... care deveneau astfel simple sunete fără noimă.

Cât pentru scrisul limbei române acela era mai pre jos de orice aşteptare.

Pentru activul director, care trecuse dela liceu la şcoala normală de învăţători, nu putea fi decât o concluzie: Să facă acum lecţii de limba română şi la * Şcoala centrală», de unde trebuiau să iasă viitoarele învăţătoare şi institutoare.

Fără catedră oficială, fără remunerare, în ore suplimentare, harnicul pedagog care avea de altfel dela Berlin deprinderea de a ţine prelegeri, atât publice cât şi în cercuri private, cu spontaneitatea sa obişnuită începe şi aceste lecţii suplimentare.

Atâta zel trebuia să dea roade. Şi în adevăr a dat. După îndemnul lui Vasile Alexandrescu (Ureche) care ajunsese director general la minister, ministrul depărtează Ia 16 Ianuarie 1863 pe direc­ torul şcoalei normale T. Maiorescu, înlocuindu-1 cu Gr. Petrovanu (ruda lui V. Alexandrescu).

Acesta mai întâi face să dispară biblioteca peda­ gogică, dăruită şcoalei împreună cu colecţiile aduse dela Berlin, şi apoi e strămutat la Galaţi, unde sfârşeşte cu destituirea pentru delapidare de bani.

Pentru nevoile vieţii, tânărul trebui acum să-şi aducă aminte de licenţa sa în drept şi începu să ceară muncii sale libere neatârnarea de însărcinări oficiale, care se dovedeau atât de precare. Astfel începe a se ocupa şi de avocatură.

Din fericire, calea era încă deschisă spre Uni-

158 versitate. Deşi numai de 23 de ani colegii, ca un fel de compensare; îl aleg rector1) (22 Octomvrie 1863). Dar nici aci drumul nu era presărat cu trandafiri. Pe atunci, în corpul profesoral al Universităţii de curând înfiinţate, avea o situaţie deosebită Simeon Barnuţiu (care ţinea prelegeri de «dreptul» public al Românilor, dreptul ginţilor, metafizică, estetică istoria filozofiei, etc...). Prin viaţa sa ascetică, prin neobosita stăruinţă, prin fanatismul convingerilor şi prin autoritatea renumelui câştigat la 1848, Barnuţiu avea cel mai mare ascendent asupra tinerimei universitare, puţin pregătită pentru studii mai înalte. Alături de el, mai eră Ştefan Micle, profesor de fizică şi chimie (după ce se pregătise la Viena în vederea şcoalelor de meseriaşi); Ştefan Emilian, de felul său architect practic, cum am zice azi «constructor», fost profesor de desemn la Braşov, iar acum profesor de geometrie descriptivă la această improvizată Universitate. Mai eră împreună cu ei Petru Suciu, profesor de dreptul roman (cel cu lecţii despre Pândele în loc de pandecte) şi alţii.

Mai pe toţi, ca copil sau adolescent, fiul lui Ioan Maiorescu îi cunoscuse în Braşov şi Viena. Ştefan Emilian îi fusese chiar profesor la Gimnaziul din . i) ln calitate de rector, după lovitura de Stat a lui Cuza (2 Maiu 1864), e numit membru al înaltei comisiuni care avea ■Sâ prezinte Domnitorului rezultatul plebiscitului. Actul înaintat cu această ocazie («Mpnitorul oficiab, No. 114 din 22 Mai 1864) e redactat chiar de tânărul rector.

ţ

159 Braşov, şi dela el învăţase, ca şi ceilalţi copii, pe lângă puţine elemente de desemn «Romana», «Căluşarii* şi alte dansuri naţionale.

Toţi aceştia aşteptau să vadă pe tânărul rec­ tor apropriat de ei. Deosebirea de cultură îl de­ părtează însă dela început. Unul din semnele lor caracteristice eră aversiunea pentru cultura francezăj de care erau streini, — de altfel ca şi de cea germană. Venind vorba despre Faust, unul dintre dânşii (mai pe urmă rector al Universităţii multă vreme) afirma foarte grav că astfel de chestii, ca «dreptul pumnului» sunt fără interes. Opera lui Goethe şi Fauslrecht erau adecă unu şi acela lu­ cru... Cât pentru nuvele şi pentru drame, în care nu se vorbea de patriotism românesc, necum pen­ tru poezii lirice, ei aveau cel mai desăvârşit dis­ preţ ; pe când interesul rectorului pentru asemenea îndeletniciri era considerat ca un semn de decadenţă provenită din studiile făcute la Paris...

La aceasta se mai adaogă ceva — dacă se poate — şi mai straniu. Sub conducerea lui Barnuţiu, şi cu dispreţul lor pentru legislaţia franceză, pe care statul nostru o adoptase în. unele părţi principale, profesorii aceştia veniţi din Transilva■ma, nici nu voiau mâcar să se naturaliseze în România, ci îşi arătau demonstrativ calitatea lor de supuşi austriaci, aşteptând regenerarea ţării dela o constituire federativă! sub un domn indigen, şi combătând idea Domunul strein, cerut de Diva­ nul ad-hoc.

!

160 Rectorul, deşi tânăr, dar în curent cu desvoltarea istorică a chestiunei, de pe când copiâ corespondenţa. tatălui său şi articolele destinate zia­ relor streine, erâ cu totul din partea Divanului ad-hoc (Vezi «Critice», Contra şcoalei Barnafiu).

Deosebirea de vederi ajunge astfel pe încetul până la aversiune.

La aceasta va fi contribuit şr deosebirea de re­ laţii sociale. Venind la Iaşi, tânărul profesor gă­ sise aci cunoştinţe mai vechi : pe colegii săi T. Rosetti şi G. Racoviţă, iar prin aceştia face cunoştinţa cu V. Pogor, maiorul T. Skeletti şi P_ P. Carp. Peste un an se adaogă, nou sosit din Ger­ mania, Iacob Negruzii cu fratele său Leon prin care cunoaşte pe bătrânul Costache Negruzzi şi în curând şi pe Alexandri. Ceea ce-1 apropia de aceştia erâ covârşitorul interes literar, deşteptat încă din Theresianum. — Tocmai pe atunci, Pogor tradusese pe Faust, iar P. P. Carp traduceâ din Shakespeare. Legătura devine şi mai vădită când la prelegerile populare, începute deocamdată (io Fevruarie 1863) numai de d. Maiorescu, se adăogarădupâ aceea şi câţi-va dintre aceşti prieteni.

Astfel s’a întemeiat Societatea «Junimea» despre a cărei liberă alcătuire se află azi multe notiţe (publicate între altele în «Critice» voi III p. 146, în Discursuri pamenlare» voi. I, p. 42 ş. a. precum şi în alte scrieri şi reviste). Motivul erâ cât se poate de firesc: trebuiau să fie discutate cu luare-

161 aminte subiectele alese pentru conferinţele popuare, spre a se stabili o continuitate de vederi între conferenţiari.

Alături însă de ideile proprii, au început a fi discutate şi ideile altora, în forma cea mai imperso­ nală, cetind adecă membrii Junimei între ei cărţile româneşti publicate în literatura noastră de până atunci. Şi — cum se ţes lucrurile în viaţă! —dela cărţi rele veni gândul de a înlesni tipărirea căr­ ţilor bune; aşa că «Junimea» se pomeni cumpă­ rând o tipografie spre a tipări, fireşte fără plată, scrierile ce se păreau trebuincioase pentru împli­ nirea culturii noastre. Cel dintâiu manuscript în­ cuviinţat spre tipărire a fost o traducere a Astro­ nomiei lui Arago, tăcută de Spiru Haret. Au mai urmat apoi Odele şi hpodele lui Horaţiu. traduse de Gavril Munteanu din Braşov, prelucrarea Istoriei lui Ptitz, de profesorul Meşotă etc. Cetirea săptă­ mânală a multor lucrări slabe, precum şi ciocnirea dintre convigerile celui ce predase acum adevă­ rata limbă română elevilor săi dela şcoala nor­ mală, cu opiniunile false ale celor ce poceau limba de dragul unor teze ca latinismul, italienismul etc., născu ideea unei împotriviri făţişe în contra unei direcţii atât de păgubitoare. Astfel se născu re­ vista «Convorbiri Literare» (i Martie 1867).

Dar ce ciudate sunt uneori gândurile contem­ poranilor !

Atât profesorii transilvăneni, cât şi cei din «frac11

162 ţia. liberă şi independentă» în . cap cu N. Ionescu, priveau aceste încercări de răspândirea culturii ca o dovadă a lipsei de interes pentru afacerile pu. blice — şi deci ca o lipsă de patriotism. Iar mai pe urmă, când aceiaşi Transilvăneni, pentru a ocupa demnităţi universitare, au părăsit punctul de vedere austriac şi s’au naturalizat, devenind mem­ brii ai «fracţiunei libere şi independente», unul din primele lor acte a fost să-i conteste fiului lui Ioaji Maiorescu calitatea de român. Ba, din ură pentru fiu, Suciu a contestat şi pe a lui Ioan Maiorescu, deşi el încetase din viaţă! Abia o sentinţă a Ca­ saţiei (din 27 Octomvrie 1S67) recunoaşte profe­ sorului Titu Maiorescu calitatea de cetăţean român, în contra contestatorilor : P. Suciu, Gr. A. Urechia şi Gr. Cobâlcescu.

Ca o ironie a împrejurărilor, mai putem cită o faptă, poate astăzi uitată de mulţi. Profesorul căruia i se contesta însuşirea de Român, şi era privit ca element negativ de cei ce preţuiau pe oameni după mişcarea lor politică, tocmai acela scosese după detronarea lui Cuza o gazetă înti­ tulată «Vocea Naţională», spre a se împotrivi mişcării separatiste ce ameninţă viitorul politic al României. Potrivit educaţii româneşti, primită sub inspiraţia lui Ioan Maiorescu, tânărul profesor, deplin încredinţat de dreptatea cererilor divanului ad-hoc, precum şi de absurditatea Transilvănenilor, ce se credeau în Laţiu şi se jucau de-a «confe-

163 deraţia» sub un domn român, — păşise pe faţă, împotrivindu-se revoltei dela 3 Aprilie clin Iaşi, pentru a apără unirea şi alegerea principelui Carol de Hohenzollern. Un duel cu separatistul N. Ceaur-Aslan a fost de abia evitat prin inter­ venţia martorilor (G Philipescu şi colonelul AI. Radovici).—De altfel gazeta n’a ţinut decât 3 săp­ tămâni, în momentul când criza era mai gravă.

Constatarea dreptului de cetăţenie neisbutind, adversarii pun însă la cale altceva şi mai grav. In ferberea pasiunilor omeneşti intră uneori atâtea ele­ mente, în cât cea mai fină analiză psichologică şi cea mai harnică cercetare a faptelor nu poate lă­ muri adesea ţesătura cauzelor şi efectelor.

In capul fracţiei libere era, cum am spus, N. Ionescu. A dispărut din viaţa publică de curând. Anii săi din urmă au fost trişti. Gârbov, cu barba albă şi privirea obosită sub nişte ochelari ‘negri, trecea spre şedinţele parlamentului cu un fel de sfială de lumină, întocmai ca păsările obişnuite la întu­ neric. Tremurând se urcă pe scările Camerei şi se îndreptă spre scaunul lui de deputat. O viaţă întreagă se preumblase printre băncile parlamen­ tului. Eră singurul loc care îl atrăgeâ; eră arena unde fusese deprins de a se hărţui cu alţii. O particularitate a cuvântărilor sale fusese digresiunea. Lăsat în pace, se simţeâ îngreuiat, apăsat. Cea mai mare bucurie a sa eră să fie în-

164 trerupt de cineva. îndată se întorcea către cel cu întreruperea şi, cu o falsă solemnitate parlamen­ tară, dându-i titlu cie onor. reprezentant al naţiunei sau onor. reprezentant al colegiului cutare, N. Iones cu vărsă asupra lui unda vorbirii sale, uitând de unde pornise şi continuând cu amplificările, până ce avea norocul să fie din nou întrerupt,— ceeace ridică din nou sonoritatea cuvântării sale totdeauna excesiv de lungă. Cunoscând slăbiciunea bătrânului, deputaţii din legislatura liberală dela 1901 —1904 îşi îngăduiau gluma tristă de a între­ rupe mereu pe bătrân şi a-1 rătăci astfel în digre­ siuni care înveseleau auditorul.

Pe vremeea aceea, N. Ionescu eră insă leader al fracţiune! libere ;şi avea reputaţia de cel mai mare orator al ţării. O curioasă figură a unei epoci de turburare: îşi neglija cu desăvârşire profesura (nici n’a rămas dela el măcar o carte de şcoală sau altă îndrumare pentru studenţi); virtuozitatea verbală îi da însă curajul puţin universi­ tar de a consultă adeseori pe studenţi asupra temei despre care auditorul ar fi dorit să asculte ceva.

Ascultătorii de obicei propuneau ca subiect al conferinţei ■ revoluţia franceză sau Napoleon, ştiind de altfel că, ori de unde ar fi pornit, abundentul vorbitor tot într acolo îndreptă cursul retoricei sale.

Niculae Ionescu deoparte, umbrit poate de renumele oratorului academic, la care se adună toată

'

X . ,

■

■

.

;

I

165 societatea aleasă a Iaşilor de pe atunci; pe de altă parte, fracţia liberă şi Transilvănenii fanatici, care vedeau în vorba şi scrisul tânărului profesor osânda unor erori scumpe; în sfârşit, unele inte­ rese mai concrete (dorinţa soţiei profesorului G. C. de a ajunge directoare a Şcoalei Centrale), toate aceste împrejurări ajutară urzirea unei ca­ bale vrednică de a fi înfăţişată pe scena unui teatru. In Tribuna, ziarul lui N. Ionescu, apăru o serie de articole privitoare la nişte fapte «comise şi emise» de T. L. Maiorescu la Şcoala Centrală, unde ţinea acele lecţii de limba română, despre care am pomenit. Articolele apar în August 1864, cu puţin înainte de moartea Iui Ioan Maiorescu, în timpul când fiul său venise în Bucureşti Ia patul celui ce avea în curând să închidă ochii. Indulgenţa pentru unele exemplare ale societăţii din aceea vreme, şi respectul pentru epoca noastră ne opresc de a povesti amănuntele acelei însce­ nări. Datoria etică ne obligă însă a o pomeni. întors dela înmormântarea părintelui său, profe­ sorul de filosofie cere o judecată publică în faţa tribunalului corecţional. Judecata se face sub o afluenţă enormă a publicului. Procuror era un oarecare Vârlănescu, membru al fracţiei libere (1) şi, fapt caracteristic pentru procedura penală de pe atunci, alături de procuror, nu ca martor, nu ca parte civilă, care nu era în chestie, ci ca un fel de vindex popidi — reprezentant al opiniei

166 publice—sta N. Ionescu, luând parte la instrucţie şi punând întrebări acuzatului şi martorilor.

In mijlocul procesului, una din martorele dădă­ cite anume — d-na G. C. chemase până şi elevele acasă la sine — cu toată dăscălirea, mărturiseşte întreaga înscenare în faţa auditorului. Procurorul deşi era din partidul acuzării, retrage acuzarea, tribunalul achită, iar ministrul numeşte pe cel achitat prezident al comitetului de inspecţie şco­ lară. La rândul său. colegiul universitar, la cea dintâi aplicare a dispoziţiei ca cele două universităţi să aleagă câte un senator, alege pe d. T. Maiorescu, deşi avea numai vârsta, de 26 de ani; —din această cauză nici n3a putut să intre în senat, pentru care legea cerea, ca şi azi, etatea de 40 de ani* împrejurarea cu procesul n’a rămas însă fără urmări. Dacă, spre cinstea firii omeneşti, adevărul triumfă — căci totdeauna el ese cel biruitor — trebue să adâogăm, spre necinstea aceleaşi firi omeneşti, că şi calomnia durează. In minunata economie a naturei sunt multe făpturi, cu multe însuşiri, pentru a împlini multe roluri ale vieţii.

Sunt vietăţi delicate care par a trăi mai mult din aer şi lumină, ca acei Indieni despre care o veche legendă spunea că trăesc numai mirosind fructele.

Sunt alte vieţuitoare, care trăesc din putreziciune —necesare şi acelea pentru a curăţi pământul de ceeace e fetid. De asemenea şi în lumea morală, sânt consumatori de minciuni şi calomnii, —

167 creaturi antipatice şi totdeauna primejdioase.

Sistemul lor sufletesc e astfel construit, îpcât spontan produc calomnia sau cel puţin îndeam­ nă pe alţii la ticluirea şi răspândirea mai de­ parte 'a bârfirii născocită de alţii. Astfel că fai­ moasa poveste cu Şcoala Centrală a fost reedi­ tată de mai multe ori după aceia de adversarii politici. Urmarea a fost însă, pe deoparte aple­ carea mai pronunţată a tânărului spre minoritatea capabilă de ideal, şi pe de altă parte dispreţul său senin pentru tot ce se mai atingea de sfera personalităţilor înjositoare şi a clevetirilor de tot soiul. înainte de a trece mai departe, o mică paran­ teză ni se pare necesară.

După cum în psichologie e o doctrină a relatavismului empiric, de asemenea în etică s’ar puteâ întemeia o doctrină a optimismului empiric, care să ducă pe cineva la o încredere desăvârşită în triumful binelui. Experienţa istorică ne arată că tot ce e rău moare. Marile mişelii, împreună cu marii mişei, cad în neant, se uită. Incendiato­ rii toţi, se sumează pentru memoria noastră în persoana lui Erostrat; conspiratori politici, în fi­ gura lui Catilina ; despoţii criminali, în Neron, ti­ pul speţei, şi aşa mai departe. Cât pentru mul­ ţimea fără număr a viţioşilor, pe care îi produce orice epocă, nici nu sunt înăcar tipuri istorice spre a o prezentă. Osânda cea mai mare a răilor e

168 moartea—uitarea lor desăvârşită. Dimpotrivă, bi­ nele îşi păstrează totdeauna fiinţa sa individuală.

Pictorii mari, sculptorii mari, scriitorii, oameni de stat, dătători de legi şi datini, toate personifică­ rile eminente ale binelui, ale frumosului şi ale adevărului rămân în fiinţă, păstrându-şi fiecare individualitatea sa — trăesc adică pe vecie.

Cu vremea, cei buni vor face prin urmare «ma­ joritate j .

Dar dacă binele ese biruitor, cu siguranţa ma­ tematică a numărului ce se adaogă empiric, asta nu înseamnă că vremelnic binele nu poate fi oprit în manifestările sale şi chiar biruit în aparenţă.

E drept că în perspectiva veacurilor, părtaşii binelui sunt legiune biruitoare dar, în scurta trecere prin viaţă, individul izolat, cu toate însuşirile sale alese poate fi pentru câtvâ timp înghenunchiat. Căci, după cum electricităţiie de fel potrivnic se cioc­ nesc, tot asttel e o lege de polaritate care as­ muţă puterile rele în contra tuturor personalită­ ţilor eminente în bine. Creaturile inferioare, cele ce slujesc pe Ahriman, trebue să nege instictiv, în fiecare personalitate de seamă, tocmai calita­ tea sa cea mai vrednică, atribuindu-i, fireşte, în­ suşirea contrară. Eşti puternic prin optimism, vei fi îndată acuzat de pesimism. Ai un rar simţ de ordine, vei fi prezentat tocmai ca un om tără sim­ ţul ordinei şi al datoriei. Eşti generos, vei fi înfâţişat ca fiind foarte interesat ; ai evlavie pentru \

169 amintirea părinţilor şi a neamurilor din care te tragi, vei fi îndată acuzat de impietate faţa de memoria părinţilor sau de nepăsare pentru neam etc. etc.

Formula e fatală. A negă o însuşire prin afir­ marea însuşirii exact contrare e cea mai logică regulă a calomniei. Rezultatul nu este însă la urma urmei acela la care clevetitorul se aşteaptă, căci negarea brutală a unei însuşiri ce se manifestă viu în cariera unui om de seamă, atrage, vrând nevrând, asupra ei atenţia tuturor oamenilor capa­ bili de judecată; iar urmarea e aceasta: pe când capetele mediocre primesc calomnia şi chiar o duc mai departe din gură în gură, ca o îngânare au­ tomată, cei capabili de o judecată proprie şi de critică, dându-şi seama de nedreptatea ce i se face omului de merit, îl înconjoară cu o iubire şi un devotament, aşa cum poate nu i le-ar fi acordat niciodată, în alte împrejurări.—Curioasă pagină de etică ar scrie un om bogat în esperienţa vieţii, care şi-ar prepune să mediteze mai de aproape asupra răului ca element necesar pentru progre­ sul binelui.

Dar să ne întoarcem la firul povestirii.

Neisbânda procesului calomnios, cum era în firea lucrurilor, aţâţă şi mai. mult pe adversari. No­ torietatea tot mai întinsă a tânărului, faima prelegerilor sale populare, la care se adunâ . tot ce laşul avea mai ales, şi mai cu seamă criticele din «Con-

170 vorbiri», făceau din profesorul de logică şi istoria filosofiei contemporane un om, cum s’ar zi zice, penibil. Penibil pentru toţi partizanii «Şcoalei Barnuţiu> şi etimologiştii Cipariu-Barţiu-Treboniu Laurianu... toţi oameni de mare renume în societatea românească, deprinşi a fi linguşiţi şi tâmâiaţi, iar acum atinşi în autoritatea lor; penibil pentru «fracţiunea liberă şi independentă» pe care o com­ bătuse, susţinând unirea şi principele strein; penibil pentru retorica ambiţioasă a lui N. Ionescu; peni­ bil pentru toţi câţi n’aveau seninătatea de a prvi manifestările talentului ca o frumoasă fatalitate a naturii, ca o privelişte binecuvântată ce înalţă şi pe cel ce are parte să o privească.

Tânărul acesta penibil trebuia deci lovit mai departe, iar ocaziunea aveâ să se prezinte în curând.

Intre toţi profesorii Iaşilor din vremea aceea, profesorul de filosofie era cunoscut printr’o punc­ tualitate aproape pedantă în ce privea ţinerea cursului. O sănătate nealterabilă, un prisos de energie care, ca student, se manifestase în ţinerea de prelegeri private, iar acum, în Iaşi, în lecţii fără plată la o şcoală a statului şi în organizarea de conferinţe publice, toate acestea îi îngăduiau ţinerea prelegerilor sale dela minută până la minută. L-ar fi putut învinui cineva chiar de oare care exagerare în această direcţie. — Logica supe­ rioară a calomniei cerea însă ca el să fie acuzat <de negligenţâ > 1

171 Aşa s’a şi întâmplat.

In toamna anului 1869, profesorul constată că auzul urechii din stânga a scăzut. De teamă să nu se peardă şi auzul celeilalte urechi, dr. Flaischlein îl .sfâtueşte să plece la Berlin pentru a consultă pe specialistul Lucae. împrejurarea era într’adevăr critică. Surzenia ar fi însemnat pri­ mejduirea totală a carierei sale şi ca profesor şi ca avocat. Pentru un tânăr tără nici o avere, cu familie şi doi copi (băiatul a murit la 26 Noemvrie, în vârstă de 3 ani) şi cu duşmani din prisos, situaţia era cât se poate de grea. Luând un certi­ ficat medical, care constata o «hemicranie», su­ ferindul arată rectorului universităţii (Micle) nevoia de a lipsi câtva timp dela curs, anunţându-1 că va împlini toate lecţiunile din Program, îndoind la întoarcere şi numărul prelegerilor. La. 16 Decem­ vrie, pleacă la Berlin şi, după consultări repeţite cu doctorii: Lucae, Bardeîeben şi Kremnitz, şi după un tratament obositor, se întoarce în ţară la 5. Ianuarie, cu auzul perdut, dar cu speranţa de a-1 păstra măcar la o ureche. — Venea acum la. rând grija cursului.

Cine a ascultat prelegerile de logică şi istoria filosofiei contemporane, despre care tineri şi bătrâni, cunoscuţi şi anonimi au vorbit şi scris atâta, in lunile din urmă, ştiu că prelegerile acestea, ca să întrebuinţăm un cuvânt nepretenţios, au avut nn cadru aparte. Pare a fi sentimentul comun al

172 tuturor auditorilor, câ în viaţa fiecăruia, cea dintâi lecţie în «sala d-lui Maiorescu» a fost ca înce­ putul unei nouă perioade în evoluţia sa sufletească.

Unul îşi aduce aminte de filosofia lui Comte, cu architectura ei de o măreţie cosmică. Altul îşi aminteşte de sinteza rezultatelor ştiinţei moderne, quintesenţiată în filosofia evoluţionistă a lui Herbert Spencer; altul de magia kantiană a formelor de spaţiu şi de timp, în care se reflectau tainele cele mai ascunse ale cugetului, cum tot cerul se reflec­ tează într’un bob de rouă... Altuia îi răsună încă în minte cutare prelegere despre Fichte cu ritmica parafrasă a cuvintelor scripturii: la începui a fost cuvântul, iară cuvântul a fost... o dulce musică de sfere «ce o aude cum se naşte din rotire şi cădere». Şi cine nu-şi aduce aminte de câte ceva din acele prelegeri, a căror însuşire de căpetenie e că nu se mai pot uită.

Astfel de conferinţe,, care au prezentat filosofia prin prisma încântătoare a artei; care au subţiat limba româneasca până la virtuozitatea de a cu­ prinde supremele abstracţii ale gândirei omeneşti şi au înobilat-o până la gradul de a putea con­ tura imaginele cele mai fine în descriere, presu­ puneau, fireşte, o concentrare deosebită, care fâceâ din fiecare lecţie a profesorului o nou­ tate nu numai pentru alţii, dar chiar pentru el însuşi...

173 Cu gândul la auzul primejduit, cu răspun­ derea faţă de ziua de mâne, profesorul găsi totuşi puterea de a reîncepe dirsul în Fevru- • arie, anunţând prelegeri îndoite. Intre acestea trebui să se prezinte însă şi la tribunal, pentru a se înfăţişă la termenul unor procese ce-i erau încredinţate mai dinainte.

Acesta a fost momentul prielnic pentru adver­ sari. Intr’o ţară cu aţâţi profesori neglijenţi, a fost de ajuns ca autorul studiilor critice din «Con­ vorbiri* să fie văzut la tribunal, în acele împre­ jurări grele, pentru ca denunţările să pornească îndată către ministrul de instrucţie. Ministrul G. Mârzescu, un înverşunat adversar al «Junimei», cere imediat la parchet constatarea zilelor de pledare, suspendă pe pârât şi-l trimite repede în judecata juriului profesoral din Bucureşti.

Faţă de această nepilduită procedare, profeso­ rul, fără a se prezentă la judecată, face un me­ moriu explicativ, însoţindu-1 de actele medicale* date de medicii din Berlin şi Iaşi, şi-l înnaintează judecătorilor săi împreună cu reţetele pentru tra­ tament. Juriul, prezidat de G. Costaforu, rectorul Universităţii din Bucureşti, hotărăşte în faţa acestor documente: că suferinţa de ureche nu poate lî reală, de vreme ce inculpatul a putut pleda. Şi, ca încheere, decide: fiindcă cel învinovăţit «a surprins buna credinţă» a autorităţilor şi a com-

174 is «demnitatea caracterului profesoral», sa promis f fie destituit din învăţământ 1).

• . Ca exemplificare a legii contrastelor în vieaţă, sentinţa e tipică în felul ei. Şi ar fi rămas'poate definitivă, dacă în afacerile omeneşti nu s’ar mai amesteca uneori şi hazardul, ca sol nechemat al binelui. Hotărârea fusese pronunţată la 24 Martie 1870; termenul de apel mai îngăduia încă 10 zile pentru o încercare din partea inculpatului de a corecta această absurdă şi pătimaşă procedare. , Intre acestea, ministerul din care făcea parte G, Mârzescu cade şi e chemat la guvern Manolache Costache Epureanu, având la Culte ad-interim pe d-1 P. P. Carp. Noul ministru, cunoscând împre­ jurările, refuză aprobarea sentinţei şi invită tele­ grafic pe profesorul de filosofie să-şi reia prele­ gerile.

De bună seamă, după grozăvia întâiului proces, calomniile ulterioare, precum şi sentinţele înte­ meiate pe calomnie trebuiau să i se pară încer­ catului profesor ca ceva foarte de înţeles pentru nivelul culturii noastre plină încă de volnicia orientală. Atacurile prin presă şi toată ţesătura mai departe a minciunilor îl lăsară deci indiferent.

Erau cel mult prilej de meditare asupra scăderilor 1) Actul de acuzare al Consiliului permanent e redactat de acelaş Aaron Florian care, în 1850 denunţase la Viena pe Ioan Maiorescu (vezi pag. 127) şi semnat de aceiaşi Marcovici şi Zalomit care, ca efori, ia 1862 se opuseserâ la dobândirea unei profesuri pentru fiul lui Ioan Maiorescu, sosit atunci dela studii.

175 inevitabile firii omeneşti. — Cu acest sentiment a putut în'deplină linişte să asculte mai târziu ree­ ditarea aceloraşi acuzaţii nedrepte. Aristid Pascal, G. Meitani şi d-1 E. Costinescu au citat, iar unii au citit în parlament sentinţa mai sus pomenită, asigurându-şi astfel un loc permanent în biografia aceluia pe care credeau că-1 vor cufundă prin aceste mijloace 1).

E locul însă să relevăm că dacă loviturile acestea nedrepte întăriau sufleteşte pe cel lovit, în schimb ele erau păgubitoare vieţii noastre poli­ tice şi culturale. Procesul cel dintâiu, a lâcut cu neputinţă alegerea d-lui T. Maiorescu în Consti­ tuantă, la ale cărei desbateri ar fi adus partea personalităţii şi culturii sale, cu aceeaşi hotărâre, cu care se împotrivise revoltei din Iaşi. Acest al doilea proces îl impedică de a intră în ministerul lui Manolache K. Epureanu de care fusese chemat telegrafic în preziua formării cabinetului «junei drepte».—Ar fi fost prea îndrăsneaţă o astfel de­ numire ca ministru, după o sentinţă ca cea pusă la cale de adversarii mai sus pomeniţi.

Timpul era însă nu trecut. Eliminarea din învăţământ, pe care n’o putuseră obţine adversarii, o vor aduce la împlinire alţii mai apropiaţi ca sen­ timente— cel puţin cu privire la politică. i) Discursuri parlamentare, voi. I p. 37°

v°l* ^ P* 44°"45S-

176 In 1871, la ministerul de instrucţie se afla generalul Chr. Teii.

Generalul Chr. Teii, era considerat ca om energic şi fusese probabil menit a înfrâna agitaţia unor profesori, al căror spirit anti-dinastic neli­ niştea lumea oficială. Fără nici o considerare pentru Constituţie, generalul Teii vroia să împedice cu orice preţ pătrunderea în parlament a profesorilor opoziţionişti, chiar dacă ar fi aleşi,— în deosebi a lui Nicolae Ionescu, a cărui retorică parlamentară trecea pe atunci de periculoasă.

Pentru aceasta a hotărît să refuze concediul pro­ fesorilor deputaţi din provincie, dacă-1 cereau pen­ tru participarea la lucrările parlamentare, şi să considere absentarea dela şcoală, pentru aseme­ nea cauză, ca nemotivatâ, atrăgând după sine, dacă trecea peste o lună, perderea catedrei. Pro­ fesorul dc filosofie fusese ales după chiar stăru­ inţa guvernului şi ca partizan al lui *). Fireşte că odată intrat în politică, şi ales deputat într’o si­ tuaţie aşa de grea a ţării, el nu putea să lip­ sească din Parlament. A venit deci la Cameră, precum a venit şi Nicolae Ionescu, iar generalul Teii, printr’o simplă încheere ministerială, i-a con1) Vezi „Discursuri parlamentare" voi. I, pag. 42. Dela mi­ nistrul de justiţie G. Costaforu, d-1 Maiorescu primeşte la 9 Maiu 1871 (un an după sentinţa de destituire pronunţată de acealş G. Costaforu ca rector al Universităţii Bucureşti) ur­ mătoarea telegramă: «D-lui Maiorescu, profesor Iaşi. Vă felicit dea d-voastrâ îndoită alegere la Mehedinţi şi Piteşti, Costaioru>*

177 siderat pe amândoi demisionaţi şi a numit alţi profesori în locul lor. Actele acestui incident sunt prea curioase pentru a nu fi reproduse aci.

La 27 Septemvrie 187 1 noul deputat trimite din Iaşi următoarea cerere la Ministerul Cultelor: «Domnule Ministru, în urma convocării Adunării Legiuitoare «pentru ziua de 17 Oct. a. c. şi a învitărei ce guvernul întreg, «prin urmare şi d-voastrâ, face tutulor deputaţilor, pri n urmare «şi mie, de a veni la Cameră, sunt silit a întrerupe în timpul «sesiunii prelegerile mele dela Universitatea Iaşi. Pentru ca «să nu sufere învăţământul, am onoare a vă propune de su«plinitor, până Ia reîntoarcerea mea, pe d-1 Alex. Xenopol «doctor în filosolîe şi'în legi dela Universitatea Berlin, autorul «mai multor scrieri importante, publicate în timpul din urmă «şi pe care d-voastrâ le cunoaşteţi fără îndoială. Dacă totuşi «acest june erudit nu ar află destulă încredere înaintea «D-voastrâ, vă rog să binevoiţi a numi pe cine veţi crede de «cuviinţă pentru suplinirea cursului în chestie şi a mandă pe «numele lui salariul alocat profesorului de filozofie în tot tim«pul absenţei mele. Primiţi, etc.w.

«T. Maiorescu, deputat şi profesore.

La aceasta Ministrul răspunde prin telegrama No. 9360 : «Vă fac cunoscut că, neconformându-vă cu circulara No. 3183 «din 27 Aprilie curent şi mai ales recomandând un suplinitor «care nu face încă parte din corpul didactic oficial, nu vi se «poate acorda concediul cerut. Ministru Chr. Teii».

Plecând în ziua de 19 Octomvrie Ia Bucureşti, deputatul trimite în ajun următoarea depeşă : «Ministerului Cultelor Bucureşti. Am onoare a răspunde la «telegrama d-voastră No. 93^°> ministerul nu eră în poziţie «de a-mi acordă sau refuza un concediu, pe care nu l-am cerut «şi nu-1 cer. Din momentul convocării Camerii, congediul îl «am de drept, şi d-voastrâ nu puteţi crea o incompatibilitate «neprevăzută în Constituţiune. Mă mărginesc dar a vă anunţă 12

178 «că plec la Bucureşti la Cameră, că voiu şedea acolo în tim­ pul sesiunei şi că tot salariul meu stă la dispoziţia suplini«torului ce veţi crede de cuviinţa a-mi numi. Titu Maiorescu, «deputat şi profesor».

In urma acestei depeşi se primeşte la deca­ natul facultăţii de litere din Iaşi următoarea adresă a Ministr. Instr. publice No. 11.069 din 25 Noemvrie 1871: „Având în vedere' telegrama d-voastră No. 88, prin care „arataţi câ d-1 T. Maiorescu, profesor la acea Universitate, „absentează dela postul său dela 18 Oct. expirat, fără a avea „concediu; şi auziod pe Consiliul permanent al Instrucţiunii»), „subsemnatul are onoare a vă face cunoscut că în virtutea Art. „390 din legea instr. d-1 T. Maiorescu este considerat, cu în­ cepere dela data aceasta, demisionat din postul de profesor la „acea Universitate. Până la rezultatul concursului ce urmează „a se ţinea pentru ocuparea acejei catedre conform legii, s’a „însărcinat d-1 N. Quintescu, profesor la acea Universitate, de „a suplini această catedră cu onorariul pe jumătate, adică cu „lei 272 bani 50. Ministru Chr. Tellu.

Ironia soartei a voit ca, după demisionarea generalului Teii. să fie chemat la ministerul Cultelor tocmai d-1 T. Maiorescu (7 Aprilie 1874). Una din cele dintâi măsuri — după aducerea din Cer­ năuţi a documentelor Hurmuzaki şi după anularea contractului cu Montaureanu pentru restaurarea catedialei din Curtea de Argeş — a fost reinte­ grarea deputatului N. Ionescu la catedra sa dela universitatea din Iaşi, înlăturând pe locţiitorul său Bonifaciu Florescu.

(1) Tot Aaron Florian era membru al Consiliului.

179 Cel ce sg arătase capabil de o atat de suverană mărinimie faţă de instigatorul procesului calomnios dela şcoala centrală, s’a arătat însă tot pe atâta de stoic faţă de sine; - pe sine însuşi nu s’a reintregat. C. Leonardescu, care îi luase locul ca profesor de filosofie, a continuat să funcţioneze în această calitate până Ia încetarea sa din viaţă {August 1907); iar cel pedepsit pe nedrept a rămas şi mai departe destituit! Astfel a stat 13 ani afară din învăţământ, până ce un mmistru liberal, răposatul *Chiţu, dând peste dosarul cu faimoasa rezoluţie a generalului Teii, îi trimite în 10 Oct. 1884 următoarea adresă: „Domnul meu, deciziunea prin care aţi fost considerat demi­ sionat în anul 1871 dela catedra de filozofie a facultâţei de „litere din Iaşi, fiindcă a fost luată în afară de prescripţiunile „legii şi în mod cu totul neregulat, subscrisul, auzind pe „Consiliul permanent al instrucţiunii, are onoare a vă învitâ „să binevoiţi a vă relua îndatoririle d-voastră profesorale, însă „nu la Iaşi, unde catedra s’a ocupat deja, ci la facultatea de „litere din Bucureşti, unde, în vederea necesităţii de mult „simţită, consiliul miniştrilor, sub rezerva aprobării ulterioare „a M. S. Regelui, a hotârît înfiinţarea unei catedre de Logica _cu adaosul Istoriei filosofiei contimporane dela Kant încoace. „Reintrarea d-voastră la profesurâ o faceţi cu titlurile şi drep­ turile ce aveţi deja câştigate de profesor definitiv. Primiţi „etc. Ministru G. Chiţu*.

E vrednic de observat că nici d-1 P. P. Carp, ministru al cultelor în 1876, nu ştersese nedreptatea făcută învăţământului prin lovirea ilegală a priete­ nului său.

Faţă de atâta abnegare, cei ce vor scrie în

180 viitor istoria acestei epoce se vor întreba de buna seamă, dacă idealismul membrilor «Junimei» n’a avut în sine o latură prea contemplativă. Iar pentru a întări această impresie, urmaşii îşi vor aduce aminte că, pe când cel mai însufleţit profesor al epocei eră depărtat din învăţământ, şi cel mai mare poet al neamului românesc, Eminescu, a fost destituit din funcţia de bibliotecar, şi acuzat pentru risipa cărţilor — găsite apoi în chiar raf­ turile bibliotecii!

IV în Politică. Strămutarea la Bucureşti. Ministere şi Acuzarea Ministerială. Noua Profesură Activitatea Literară (1871 — 1910).

Activitatea politică a bărbatului de care vorbim nu poate fi urmărită aci cu deamănuntul. Vom relevă totuşi câteva fapte dintre acele care trec peste nivelul concepţiilor de partid.

In politică, autorul discursurilor parlamentare a fost în primul rând urmaşul ideilor bătrânului Ioan Maiorescu, — ceea ce-1 va face să ajungă în unele ocazii a se despărţi în părerile sale de toţi cei de aproape, până şi de d-1 P. P. Carp. Dacă pie­ tatea fiească făcuse pe tânăr să urmeze câtva, timp vederile etimologice ale părintelui său şi să se iscălească Ti tu Liviu Maiorescu, pietatea şi con-

181 vingerea îl vor lega pentru totdeauna în politică de concepţia realistă a celui ce fusese «plenipotent al Principatelor» la Francfurt-am-Mein şi văzuse mai de aproape cum se ţeseau firile di­ plomaţiei în acel vestit parlament, unde luă parte şi Bismark. Actele, scrisorile şi articolele, pe care copilul le scrisese şi le transcrisese de multe ori sub privigherea tatălui, erau să aibă un reflex în atitudinea de mai târziu a tânărului ministru dela 1874.

Am pomenit că în toiul mişcării separatiste dela 1865, d-1 T. Maiorescu scosese Vocea Na­ ţională, apărând din răsputeri dezideratele diva­ nului ad-hoc. Tot în acelaş timp, şi tot în acelaş sens, mânuitorul limbei germane (pe care Stahr îl comparase cu Lessingj a scris anume pagine din Unsere Zeii (1867, an II, fascie. 2).

Un moment şi mai semnificativ pentru expri­ marea convingerilor sale de politică istorică a fost însă mai târziu, când cu revizuirea art. 7 din Constituţie. Cu câtă elocvenţă sa pronunţat atunci fiul lui Ioan Maiorescu contra naturalizării Evrei­ lor, aşa cum ea se cerea de cei interesaţi, se poate vedea din discursurile parlamentare (10 Sept.

1879). Ceeace nu ştiu însă mulţi din cei de azi este entuziasmul provocat de acel discurs şi aclamârile mulţimei îngrămădite împrejurul Camerei, întinzând mâinile spre cel ce fusese cel mai caid şi mai puternic tălmăcitor al sentimentului public.

182 Aceasta n’a împedecat, fireşte, pe adversarii poHtici, să-l prezinte după aceea pe autorul «Criti­ celor» drept un cosmopolit!

E drept să recunoaştem însă, că logica inexorabilă a recunoaşterii binelui din partea tuturor celor buni a făcut ca tineretul român al Universităţii din Viena, în Iunie 1871, să aleagă pe d.d.T. Maiorescu,.

J. Negruzzi şi V. Pogor, ca să judece cea mai bună cuvântare de rostit la sărbătoarea «naţională» a lui Ştefan cel Mare.

Tot aşa de însemnat, ca şi revizuirea Consti­ tuţiei, a fost apoi în dezvoltarea politică a statului nostru un alt moment. După ce regatul fusese proclamat; după ce întâia convenţie comercială cu Germania e încheiată (însărcinat la Berlin cu această însemnată tratare fusese d-1 Maiorescu), statul român neatârnat trebuia să-şi caute o orientare nouă în politica sa externă.—Felul cum Ruşii ne smulseseră Basarabia, nu mai îngăduia nici o întârziere în clarificarea raporturilor noastre pentru orice eventualităţi în politica externă.

Cu cine mergem împreună şi de cine ne ferim ?

Asta era întrebarea. Cu obişnuita noastră lipsă de informaţii, care ne face să ignorăm unele fapte însemnate, ca pe nişte evenimenteobscure de acum sute şi mii de ani se va părea surprinzător să pomenim aci, că semnalul unei noui politici externe,, în care regatul a stăruit apoi de atunci şi până azi, a pornit tot dela profesorul T. Maiorescu.

'

183 Una din ideile care au încălzit o clipă pe bătrânul Ioan Maiorescu fuseseorientarea Românilor spre monarhia habsburgicâ ; şi nu se ştie dacă, în altă constelaţie de împrejurări, şi cu alţi bărbaţi politici decât cei educaţi pe malurile Senei, istoria n’ar fi avut să înregistreze un dualism austro-român, în loc de unul austro-ungar. Ori cum, cel care văzuse din copilărie, că firele istoriei româneşti se leagă de împrejurările din basinul Dunării, mai mult decât de carbonarii italieni şi de metafizica republicană de pe bulevardele Parisului, îşi dădu acum seama că busola politicei noastre externe trebue să fie îndreptată spre puterile Europei centrale. Manife­ staţia francofilă din sala Slătineanu fusese un act imprudent şi cu desăvârşire nefolositor.

Pentru a lumina deci partidele noastre politice asupra drumului de urmat, d-1 T. Maiorescu scrie vestitul articol din Deulschc Revue (i Ianuarie, 1881), propunând orientarea noastră spre alianţa pute­ rilor din mijlocul Europei.

Insultele ziarelor liberale nu le mai pomenim.

Istoricul regatului român, când va ajunge la perioada dela 1881 — 1910, şi urmări în mesagiile parlamentare invariabila indicaţie a bunelor noastre relaţiuni cu Tripla alianţă, va înşira poate unele din ocările mai caracteristice ale Românului din 1881. Iar pentru a întări umorul expunerii, isto­ ricul va releva probabil şi vizita lui Ion Brâtianu la Gastein (1883), unde sau consfinţit unele înţe-

184 Jegeri în politica externă, precum şi propunerile de maii târziu ale lui I- Brâtianu către d-nii X. Maiorescu şiP. P. Carp de a intră în minister (1884 Iunie).

Dreptatea ne obligă să amintim însă că, în contra vederilor politice din acel articol din Deutsche Revue, au fost nu numai liberalii, ci şi unii conservatori. De aci o disidenţă care a durat apoi mai mult timp.

Alături de aceste manifestări politice, pornite din felul profesorului Maiorescu de a înţelege evoluţia României moderne, merită să fie pomenite şi câteva fapte care arată cum se pricepeau oamenii de guvern din acele vremuri, să trateze pe fostul ministru de Culte.

Mai întâi, fiind vorba de autorul «Criticelor», se înţelege, că el trebuia să fie răsplătit cumva prin vreun proces. Aşa s’a şi întâmplat. După procesul cu şcoala centrală, după procesul în care i se contestase surzenia, după procesul în care i se contestase calitatea de Român, acum se adaogă un nou proces, prin care membrii parlamentului liberal îi contestau onoarea ca ministru. Fiind dat în judecată, împreună cu cabinetul Catargiu, fu acuzat pentru felurite «crime şi delicte: violarea Constitu­ ţiei, abuz de putere, delapidare de bani publici etc., etc» . Din indulgenţă însă pentru acele vremuri, renunţăm povestirea pe larg a acestui proces.

Mărginindu-ne dar la o simplă schiţare crono-

185 logică a faptelor, amintim numai că această fază politică a fost descrisă cu oarecare amănunte în <Discursuri parlamentare» (voi. II, pag. 24__47).

Cetitorul cu interes pentru istorie le va găsi acolo; cel ce urmăreşte însă în desfăşurarea evenimentelor politice mai mult latura etică a vieţii omeneşti, va fi mulţumit să afle că partea din urmă a acuzării (cea pentru delapidare de bani publici) era întemeiată pe cercetările deputatului liberal Andrei Vizanti !).

Se înţelege, după atâtea procese, fostul ministru de Culte privea acum lucrurile dinspre partea lor comică, — cu toate că afişe lipite în oraşe şi în comunele rurale arătau întregii suflări româneşti punctele de acuzare! — După cele suferite cu înscenările anterioare, nici o acuzare nu mai puteâ face vreo deosebită impresie asupra celui ce explo­ rase acum aproape toată latitudinea ticăloşiei şi invidiei omeneşti.

Relativ mai neplăcută era o altă împrejurare: şicanele cu gardă civică. Ca un om dat în judecată pentru «delicte şi crime», acuzatul socotea că, pentru câtva timp, ajunsese în oarecare măsură nevrednic de a mai figura în rândurile acestei instituţii liberale. Totuşi era chemat într una la serviciu.

1) Ales în toate camerile liberale de atunci încoace, A. Vizanti a delapidat banii Teatrului Naţional din Iaşi şi a pornit spre America, unde se va fi aflând şi acum.

186 Căpitanul companiei unde era rânduit, un pălărier, foarte zelos pentru progresele acestei organizări a democraţiei române, la trei, la trei zile trimetea câte 4 oameni cu armele în mână, încinşi cu centironul peste gheroc şi având ordin să-l ieâ pe sus pe cel cu pricina. Mai întâi câte un icosar, apoi un certificat—nu de geaba nici acela — dela un mare doctor liberal, a des'legat în cele din urmă cu bine incompatibitatea dintre serviciul militar şi lipsa de auz a unei urechi. — De astă dată, fără nici o contestare. Şi mai incomodă era însă situaţia materială, ca reflex a celei politice. Fără catedră, dat în judecată, avocatura era singurul sprijin—un foarte slab sprijin în acele împrejurări. Luând apărarea celorlalţi acuzaţi politici, clientela se ferea de un astfel de avocat, temându-se de urgia magistraţilor numiţi de noul guver. Din fericire, legea compensaţiunilor, după care un extrem atrage totdeauna pe celalt, aduse şi acum o uşurare. După începerea răsboiului, într’o zi (în primăvara lui 1877) se în" făţişează un reprezentant al societăţii de aprovi­ zionare a armatei ruseşti, cerând fostului ministru să primească a se ocupa de facerea contractelor, ca unul care cunoştea şi limba germană, pe lângă cea franceză. I s’a întâmpinat că, fiind dat în ju­ decată de cei dela guvern, ar fi mai nimerit să se adreseze pentru aşa ceva la alţi avocaţi ma* aproape de simpatia autorităţilor publice. Şiretul

187 Rus răspunse îndată: la prefectura poliţiei şi laministerul de interne ni s’au recomandat destui care ne-au stins... Tocmai de aceea, vrem să în­ cercăm cu cineva din partidul contrar. Astfel cumpăna se restabili iarăşi. — Pomenim, ca o paranteză, aceste mici mizerii ale «politicei» in­ terne, mai mult pentru interesul lor psichologic.

Ele capătă însă un trist relief în aceste împre­ jurări, când ne gândim cât de frumoasă fusese activitatea ministerială a celui ce se vedea expus acum Ia răzbunarea guvernului.

«Monitorul Oficial» din 24 Dec. 1875 cuprinde un rezumat al ideilor, pe care d-1 Maiorescu le-a pus în circulaţie ca ministru ; tot acolo sunt în­ şirate şi unele fapte de politică şcolară, a căror însemnătate nu va fi niciodată trecută sub tăcere de urmaşi. Cei ce au impresia că multe s’au în­ ceput abia de eri sau de alaltăeri, vor face bine să citească acel rezumat în toată întinderea Iui. Aci ne mărginim a pomeni atât: după cum cea dintâi grije a tânărului profesor fusese la 1863 de a pune limba latină ca temeiu al culturii gim­ naziale, iar limba română ca temeiu pentru ins­ trucţia primară; de asemeni, ca ministru, cea dintâiu grijă i-a fost îndreptată spre învăţământul dela sale, ca fiind temelia instrucţiei publice dintr’o ţară. Ceeace făcuse prin anuarii la liceul naţional şi la şcoala dela Trei-Erarhi, face acum prin an­

188 •chete şi statistici relative la sate—un fel de in­ ventar despre ce aveam şiceea ce ne mai trebuia,— şi hotărăşte îndată înfiinţarea de noui şcoli rurale; •dar declară că «sistemul de a înfiinţa şcoale cu grămada, numai ca să se sporească numărul lor pe hârtie 5 este cu desăvârşire greşit. In cel dintâi an s’a mărginit la înfiinţarea a 177 şcoale rurale nouă, — potrivit sumei alocate în bugetul acelui an—şi prevăzu într’o perioadă de 5 — 7 ani sporirea numărului până la 3.800.

Se îngriji apoi de clădirile şcolare, dând un mo­ del de clădire—tip ; se ocupă de cărţile de studiu, impunând obligatoriu pe cele mai bune; introduse studiul limbei române în liceu !; prevăzu înfiinţarea unui politehnic pe lângă universitate, a unor gră­ dini botanice şi a unei catedre de limba română; trimise o sumă de bursieri (A. Lambrior, G. Panu, G. D. Teodorescu, Spiru Haret, I. Meissner) şi •de bursiere la şcoalele normale din Germania şi Franţa.

Nici costumul naţional, nici pictura icoanelor ■din biserici, nici rămăşiţele antice, găsite pe pă­ mântul românesc, nici adunarea poveştilor, a datinelor şi obiceiurilor nu scapă de atenţia profe­ sorului ajuns ministru. Admiratorul lui Bethoven, Mozart şi Bach, trebuia, fireşte, să aibă un deo­ sebit interes şi pentru muzică. Introduse deci, ca studiu obligator, muzica vocală în ş.coalele normale pentru învăţători, accentuând «mai vârtos muzica

189 naţională». In sfârşit, restaurarea l) bisericii epis­ copale dela Curtea de Argeş şi aducerea docu­ mentelor Hurmuzaki din Bucovina precum şi începutul publicărei lor, împlineşte această lungă serie de proecte şi lucrări ale tânărului ministru.

Fireşte, cetitorul deprins până acî cu contrastele legate de această biografie, va aşteptă în ţaţa atator dovezi de binefăcătoare activitate naţională o recunoaştere măcar pe tăcute a meri­ tului. Răsplata i-a şi venit în adevăr. Pe lângă darea în judecată şi destituirea mai sus pomenită, cel ce ţinuse cuvântarea privitoare la art. 7; cel ce introdusese limba română în gimnazii; cel cescnsese cea dintâi gramatica românească, potrivită cu mintea copiilor; cel ce lovise fără cruţare germanismele din limba ardelenilor; cel ce luase iniţiativa pentru restaurarea mănăstirii dela Curtea de Argeş2) şi pentru adunarea poveştilor şi cântecelor populare; cel ce se grăbise să aducă în persoană documentele Hurmuzaki, temelia istoriografiei române; cel ce făptuise toate

1) Tot atunci a fost restaurat şi teatrul naţional, ceeace era lesne de înţeles din partea celui ce cunoscuse ca copil şi ca student marea înrâurire a unui teatru asupra educaţiei po­ porului.

2) Monografia scrisă de Gr. Tocilescu, pe când era d-1 D._ Sturdza Ministru de culte, are grijă să nu pomenească cu nici un cuvânt pe ministru care pornise aceasta restaurare.

.i U ■

190 acestea a fost prezentat de unii ca un factor de germanizare al poporului român....

In toate vicisitudinile, şi peste toate vicisitudinile vieţii, interesul pentru artă şi literatură îi rămă­ sese însă ca lumina unui far neclintit. întrunirile literare, care dăduseră atât de mult farmec adunărilor Junimei din Iaşi, sunt continuate .şi în Bucureşti. Rezultatele acestor întruniri şi luptele de idei, care făceau firul lor conducător, nu e nevoe să-l mai reamintim. Cele trei volume apărute în 1908 şi într’o ediţie populară (Critice, Minerva, Bucureşti) stau tuturor la îndemână. De -bună seamă, într'o operă mai întinsă asupra isto­ riei noastre literare se vor povesti cu amănunte, •în ce fel, rând pe rând, au trecut prin salonul literar din strada Mercur toţi scriitori mai de seamă ai renaşterii noastre. Acolo a cetit Alexan­ dri «Fântâna Blanduziei», «Despot Vodă» şi «Ovidiu»; acolo Odobescu a adus spre citire poveştile sale mitologice; Olănescu-Ascanio tradu­ cerile din Horaţiu ; I. Slavici cunoscutele sale novele etc., etc. Acolo, cu o neuitată veselie, a fost cetită «Noaptea furtunoasă» a lui Caragiale; acolo «Nunta Zamfirei» a consacrat pe Coşbuc; tot acolo I. Brătescu-Voineşti a cetit novelele sale dela început, iar I. Popovici-Bănăţeanu duioasele sale povestiri «Din vieaţa meseriaşilor»... şi alţii şi ■alţii.

■ 191 Mai pre sus de toate, au rămas însă în amin­ tirea celor prezenţi serile în care Eminescu a cetit poeziile concepute în acea epocă a maturi­ tăţii geniului său. De multe din ele se leagă amin­ tiri care odată şi odată vor întregi pentru istoria literaturii noastre adevărata personalitatea a po­ etului.

Adunările acestea au durat — deşi cu oarecare deosebiri faţă de ale «Junimei din Iaşi — până la reintegrarea în profesorat1). De atunci încoace, de câteva ori pe lună, erau chemaţi numai stu­ denţii anilor din urmă ai Universităţii, pentru discutarea mai largă a unor chestiuni atinse pe • catedră.

Revenit în calea iubită a profesării, după o întrerupere de 13 ani, profesorul de logică şi filosofie contemporană reluă cursul cu zelul şi vioiciunea anilor primei tinereţi. In farmecul unei căsnicii de o superioară armonie (aducând aminte unele împrejurări din vieaţa lui Stuart Mill) vocaţiunea se desfăşoară de acum înainte fără nici o impedecare. Cititor neobosit, toate curentele cuge­ tării moderne au fost discutate în acest curs, în care tineri şi bătrâni, profesoare şi profesori, . magistraţi... şi multă lume doritoare de cultură a trecut într’un amestec ca al «scholarilor» de odi1) Adunările literare nu s’au mai ţinut de atunci decât rareori, de ex. pentru citirea primelor încercări dramatice ale d-lor I. Miclescu şi Al. G. Florescu.

192 nioară, care, cu toiagul în mână, se îndreptau spre cutare vestit doctor în ştiinţele «divine şi umane».

Din forma prelegerilor se va fi păstrat ceva în unele caete care circulau odată prin mâinile stu­ denţilor; din idei au rămas desigur multe în cugetul celor ce se îmbulzeau până lângă pupitrul magistrului; din metoda de a trata fiecare subiect, cu îngrijirea artistului care se reflectă întreg în fiecare operă a sa, de bună seamă că n’a putut rămânea decât o amintire. Cel ce cuvânta pe catedră, eră un model atât de personal, şi de o distincţiune atât de rară, încât numai cu preţul ridicolului s’ar mai încumeta cineva sâ-1 imite.

Ceeace a dat acestui curs însă o înfăţişare spe- * cială a fost: o mare libertate de a lucră şi a cugetă a studenţilor, având apoi ca corelativ o mare asprime în critica lucrărilor. încredinţat că lucrul de căpetenie este cunoaşterea isvoarelor şi cugetarea proprie, profesorul îngăduiâ la unele examene chiar lucrări pregătite acasă, adecă ceva analog lucrărilor seminariale de azi. In schimb, discutarea şi apreciarea publică a acestor lucrări eră uneori de o asprime aproape egală cu neîndurarea,—când se iveau compuneri nesincere ori superficiale.

Cu toată asprimea nimicitoare a unei astfel de critice, care se păreâ multora ca un fel de «ju­ decată de apoi», după care nu mai puteâ urmă decât calea spre raiu sau spre un veşnic purga-

193 toriu, tinerii se îngrămădeau nu numai la cursuri, ci îndrâzniau la examen—şi chiar în timpul anului— să prezinte unele încercări proprii, de natură fi­ losofică ori literară. Explicarea acestui îndemn stă în adânca şi vădita bunăvoinţă cu care profesorul urmâriâ toate manifestările studenţilor, fiind gata de a relevă îndată până şi cel mai mic semn de spontaneitate creatoare a sufletelor tinere. Ca şi din făptura sa fizică, dăruită cu o tinerească să­ nătate, din făptura sufletească a profesorului radia un incomensurabil optimism — o neturburatâ cre­ dinţă în darurile nesecate ale firii omeneşti, care încearcă în fiecare generaţie să facă un pas mai sus şi mai departe.

Astfel, rând pe rând, mii şi mii din auditorii dela toate facultăţile au trecut prin atmosfera totdeauna sărbătorească a cursului de filosofie, care dâ fiecăruia măsura de fericire intelectuală, de care putea să fie primitor.

Mai e necesar, ca încheiere, să pomenim că neînduplecatul optimist trebuia să fie învinovăţit de pesimism ? Mai e trebuinţă să amintim că, în scris şi în discursuri parlamentare^ a fost acuzat că predică pesimismul ? Mai trebue oare să re­ levăm şi împrejurarea de un rar umor, că de pe urma acestui optimism, bietul filosof Schopenhauer a avut onoarea de a fi atacat în parlamentul român ? • 13

r,

194 ...Ca în filosofia lui Hegel : teţă —cintiteţă... In cele din urmă, se înţelege, sinteza. — In cazul acesta, sinteza a fost, pe deoparte admiraţia as­ cultătorilor pentru sincera nepăsare a magistrului acum încărunţit, faţă de ceeace se numeşte opinia publică; iar pe de altă parte, comunicarea acelei nepăsări şi la unii din tinerii săi ucenici, care au rămas de atunci şi până azi cu o mare linişte sufletească, ajungând fiecare pentru sine îa încheerea că, în relaţiile cu oamenii, o singură re­ gulă trebue să fie invariabilă : teme-te de tine, nu de alţii. Lumea nici nu-ţi poate dâ ceeace n’ai, nici nu-ţi poate răpi ceva din ceeace ai, dacă rămâi «credincios — nu altora, — ci ţie însuţi», adecă gândului tău celui mai bun.

•: ;

-

s

Rectoratul. — Epilog.

In al doilea^ profesorat, mai trebuesc relevate îr deosebi câteva fapte din activitatea d-lui Maiorescu ca rector ăl universităţii din Bucureşti.

Această demnitate s’a adâogat profesorului de filosofie în Octomvrie 1892,. după încetarea din vieaţâ a bătrânului AI. Orăscu. Până la această dată, afacerile interioare ale universităţii erau conduse destul de patriarhal. O singură cancelarie cuprindeâ pe rector, pe profesori şi pe unicul secretar, care îndeplineâ şi sarcina de casier pen­ tru taxele studenţilor dela drept. Averea univer-

i

195 sităţii era păstrată în caseta privată a rectorului.

Suma de 278.000 lei în bonuri a fost primită de d-1 Maiorescu dela mână la mână, fără nici o garanţie a formelor necesare în astfel de cazuii.

Noul rector depune fondul universitar la Banca Naţională şi face un regulament pentru a preciza -normele de administraţie interioară. Cum publi­ case cel dintâi anuar pentru liceul şi şcoala normală din Iaşi, aşa şi acum publică cel dintâiu anuar pentru universitatea din Bucureşti şi orga­ nizează secretariatul.

Ales rector în 1892. fu reales încă odată şi ■continuă această însărcinare până Ia 1897, când ■demisionează. Câteva cuvinte despre motivele a•cestei demisii sunt necesare, întru cât, după toate cele înşirate până aci, părăsirea unei însărcinări oficiale ■eră un lucru cu desăvârşire strein de concepţia v profesorului de filosofic, cunoscut printr’o împli­ nire aproape exagerată a tuturor însărcinărilor didactice.

La 20 Noen.vrie 1897, Ia cmele 4. m.; în mo­ mentul de a începe cursul său de logică, rectoru­ lui i se raportează de intendentul universităţii ca, în toate coridoanele, se află o neobişnuită aglo" merare de studenţi. La 61/3, după isprâvirea cur.sului, voind să cerceteze mai de aproape care •este cauza, rectorul află că studenţimea se risi­ pise. Evident trebuia să fi fost un cuvânt de or­ dine. Lucrul se petrecea pe vremea agitării stu-

196 denţilor din pricina proectului de lege al genera­ lului Berendei peste scutirea Evreilor de serviciul militar şi din cauza intervenirei ziarului socialist «Lumea Nouă». Peste câteva zile (în şedinţa dela 24 Noemvrie 1897), deputatul V. G. Morţun (astăzi ministru) explica în Cameră, cum, în Joia prece­ dentă-—ziua cursului de logică—obţinuse dela mi­ nistrul de Interne un ordin telofonic către poliţie,, pentru garantarea redacţiei ziarului socialist «Lu­ mea nouă> ; dar, ducându-se acolo pe la ora 6 p. m., a găsit pentru paza redacţiei ameninţate numai câţiva agenţi. La întâmpinarea deputatului socialist, că atâta nu va fi de ajuns, agenţii îi răs­ pund : să nu aibă teamă, că au trimis vorbă stu­ denţilor să se astâmpere.

Mărturisirea aceasta, făcută în plină Cameră, lămuri dintr’odată rectorului, care tusese cauza aglo­ merării şi risipirii studenţilor în Joia amintită mai sus. Prefectura poliţiei aveâ adecă în solda sa un număr de studenţi, fi pentru aţâţare, fie pentru potolirea mişcărilor necesare guvernului. Era vremea retractării dela Iaşi şi a decorării lui Ieszenski, când teama de impopularitate îndemnă poliţia să caute printre studenţii mai înjosiţi instrumente pentru a împedecâ agitaţia naţională, condusă până atunci de cei ce ajunseseră la guvern.

Cu doi ani mai înainte, la 18 Noemvrie 1896,. când sergenţii şi alţi oameni de ai poliţiei, în cur­ sul manifestaţiilor provocate de afacerea Ghena-

r 197 <â\e. pătrunseseră dela Senat în aripa dreaptă a -clădirii universitare, tăbărând asupra studenţilor, rectorul apărase cu. multă energie autonomia uni­ versităţii, făcând o anchetă oficială şi obţinând dela ministrul Aurelian o despăgubire pentru servitorul maltratat (iar prefectul de poliţie' şi-a dat demisia). Acum însă, când se dovediâ că poliţia îşi înrolase pentru trebile sale chiar studenţi universitari, orice control devenea imposibil. Universitatea înceta de a mai fi universitate, şi prin urmare rectorul, ca protestare, socoti că trebue să-şi îna­ inteze demisia.

Propunerilor de a mai fi reales, a răspuns după aceia negativ. După o scurtă trecere pe la mini­ sterul de [ustiţie, unde a lăsat impresia unui «Mare judecător», care nu căuta la faţa nimănui, retra­ gerea de bună voe din rândurile avocaţilor — consi­ derând ca lege, ceeace fuse numai proectul său de lege — i-a lăsat tot timpul pentru vocaţiunea sa fundamentală, profesura.

Nici ca punctualitate, nici ca artă, nici ca control de fapte şi de idei, magistrul, deşi ajuns cu părul alb, nu s’a coborât totuşi o clipă sub culmea pe care totdeauna fusese. Cetitor mai harnic decât oricare altul dintre contemporani, toate mişcările mai importante de idei au continuat să fi amintite şi discutate în orele cursului său de filosofie. Auditorii săi de pe la 1877, îşi aduc aminte, că teoria transformării forţelor le era cunoscută la Iaşi, pe

198 când în multe alte universităţi noutatea aceasta nu pătrunsese încă. Ca şi pe atunci, şi acum, când numărul anilor se adăogase, alături de cugetarea sa proprie, neobositul «învăţător» a continuat a împărtăşi pe ascultători din tot ce a fost esenţial* în gândirea contemporană.

Ca apa unui râu bogat, care nici nu scade nici. nu se revarsă haotic, ci între aceleaşi maluri curge mereu tot cu alte valuri, cursul se menţinu astfel săptămână după săptămână, an după an, cu aceeaşi înălţime şi, dela o vreme, cu o nouă fru­ museţe : aceea a reflexului de lumină, pe care experienţa unui bătrân senin o aruncă asupra va­ lurilor de tineret, din ce în ce mai grăbit să apijce lumina de apoteoză -a apusului.

Dar, la depărtarea pe neaşteptate de catedră a profesorului, pe care trecerea anilor părea că-1' lasă neatinsj nu se gândea, fireşte, nimeni.

Cei ce aveau din universităţile străine amintiri despre marile sărbători intelectuale, când magistrii cu renume îşi iau rămas bun dela profesură, îşi1 făureau în gândul lor o solemnitate imaginară : o catedră împodobită cu un mănuchiu de flori p băncile înţesate de auditori — dela cei mai tineri până la cei mai vechi ucenici, cărunţi şi ei acum.^p apoi o prelegere a magistrului ultima prelegere de filosofie.... Şi, după aceea, un sentiment aşa de covârşitor despre absurditatea încetării unui astfel de curs>

f

199 încât toată acea solemnitate mută, să rămână doar sărbătorirea unei singure zile, iar a doua zi cursul să reînceapă şi să dureze... cât avea să mai îngădue taina destinelor omeneşti.

Antitezele acestei vieţi, atât de bogată în contraste, mai cereau însă o ultimă antiteză, Fiind propus în Iunie 1909, pe. când nu era în ţară, pe o listă de trei membri, în vederea completării unei comisiuni de judecată, la întoarcerea din vacanţă, se găseşte a fi tocmai cel ales între cei trei. Putea să primească, ori nu, o astfel de în­ sărcinare, — cu atât mai mult, cu cât a judeca e o chestie intimă a conştiinţei. Judecat cu deasila, se poate; judecător cu deasila, niciodată, căci aceasta ar însemnă însăşi nimicirea scopului tu­ turor judecăţilor.

• Seninătatea ce se cuvine anilor bătrâneţei îl făcu să preţuiascâ omagiul Senatului universitar, dar să decline însărcinarea de a judeca şi a osândi. Inaintâ deci demisia clin juriu.

Demisia celui ce fusese profesor şi rector la cele două universităţi ale ţării, şi care dusese împlinirea punctuală a datoriilor sale pană la un fel de virtuozitate, printr’o neaşteptată procedare a fost însă întâmpinată de ministerul instrucţiunii publice cu această concluzie, care sfârşi înainte de termenul legal cariera celui mai ascultat piofesor al universităţii româneşti.

■Nj

200 «Dv. sunteţi obligat sâ acceptaţi acum, dacă aţi acceptat sa ‘fiţi ales astavarâ; la din contra, ar fi un refuz de serviciu».

«Refuz de serviciu» era, între toate, cea mai indicată încheere a acestei carieri didactice, unică în contraste în toată istoria culturii noastre.

In 20 Octomvrie 1909, d-1 T. Maiorescu sem­ nează pentru cea din urmă oară între profesorii universităţii din Bucureşti.

Cei ce au urmărit până aci desfăşurarea acestei vieţi care a fost tipică în sensul luptei pentru progresul adevărului şi al culturii naţionale, vor avea mângâerea că niciunul din roadele muncii pentru ideal nu se pierde în zadar.

In fiecare generaţie, fiecare popor are în anume măsură toate elementele virtuţii şi pe toate ale viţiului. La iveală es însă, ori unele ori cele­ lalte, după cum găsesc sau nu expresia lor într’un reprezentant tipic. Un Catilina ridică la suprafaţa epocei sale toate firile catilinare.

Cromwell mântue statul, devenind steagul împre­ jurul căruia s’au adunat toate * puterile bune» în lupta lor contra răului. Un debonar fără lumina idealului va lăsa dinpotrivă să se ciocneaseă toate patimile, învoindu-se cu nepăsare la toate com­ promisurile. Cel rău sporeşte răutatea ; mediocrul creşte totdeauna mediocritatea, iar bărbatul su­ perior, privindu-se pe sine şi pe alţii în perspec­ tiva secolelor ce vor sâ vină, ridică făclia idea-

201 lului deasupra generaţiei sale întregi şi împuter­ niceşte astfel prin cuvânt şi faptă toate însuşirile ■de elită ale tuturor contimporanilor săi.

In fiecare generaţie e aşa dar un conflict de suveranitate între personalităţile eminente — în bine şi în rău — ale epocei. Iar toată problema .culturii unui neam precum şi toată arta de a cârniui un stat, se încheie într’atât: să ridici iu fruntea fiecărui rând de oameni pe cei mai des­ toinici de a lupta contra «puterilor reies.

Din fericire, când cei ce au datoria de a scoate în rândul întâiu pe oamenii de merit nu şi-o împlinesc, ■meritul ese şi singur în evidenţă.—Astfel s’a întâm­ plat şi cu acela despre care a fost vorba până aci.

Eşit din Transilvania, leagănul neamului româ­ nesc, fiu al lui Ioan Maiorescu, un cărturar care ; . iîn epoca pregătitoare Unirii a fost împreună cu Şaguna, Hurmuzaki şi Cogălniceanu, unul dintre •puţinii Români luminaţi in sens european ; crescut de mic în atmosfera unei culturi superioare, în Theresianum, apoi în Berlin şi Paris, Titu Maio­ rescu, din culmea filosofici germane, se trezeşte dintr’o dată pe pământul ţării româneşti, tocmai iîntr’o epocă neasemănat de grea pentru cel ce ar fi voit să împace idealul cu realitatea. Şi totuş a isbutit, — şi încă într o măsură supe­ rioară poate tuturor contemporanilor săi ’).

IJ încheierea păcii din 1913 dă un conţinut şi mai larg •acestei afirmări.

202 Ca toate că venise într o societate deprinsă a. ţinea in mare cinste pe porfirogeniţi, fiul unuiprofesor, nepotul unui rural de lângă Blaj, a ajuns. ]a situaţii preponderante. Cu tot respectul său pentru ordine, a ajuns om de guvern într’o epocă în care taina succesului politic a fost pentru mulţisă se arâte primejdioşi statului; a ajuns rector al universităţii — cu tot sentimentul său de exactă împlinire a datoriilor profesorale; a tost chemat şi rechemat în sânul Academiei — cu toate că. răsturnase prin «Critice* erorile pe care se întemeiase activitatea «Societăţii Academice* la începutul fiinţării sale; a ajuns admirat—cu tot talentul său greu de suportat într’o epocă de nivelare; în. sfârşit, a ajuns să fie sărbătorit obşteşte — cu toată rezerva sa faţă de mulţimea accesibilă mai alesminciunii şi linguşirii.

Aceasta dovedeşte că, chiar în vremuri de edu­ caţie negativă a spiritului public, adevărul şi bineleau un preţ de sine stătător şi că, la urma urmei, biruinţa e a celui ce rămâne totdeauna credincios, idealului.

S5a împlinit astfel lozinca autorului «Criticelor»:: Biruit’au gândul...

Fe vru arie 1910.

I

COMERORAREA LUI P. CERNA ’)' • • • .. După cetirea versurilor care au readus îiv mijlocul nostru partea cea mai scumpă din viaţa! pământească a poetului, şi după nimerita caracte* rizare din conferinţa acum ascultată, ce-aş mai putea adaogă, ca să sporesc şi eu cu ceva omagiul ce-1 aduceţi lui Cerna ?

V’aţi adunat să cinstiţi amintirea tovarăşului pe veci plecat dintre noi.

Bine aţi făcut.

Nimic nu înseninează mai mult viaţa, decât uir. sincer cult al morţilor. Traiul de toate zilele amestecâ. mereu pe cei buni cu cei răi. Dimpotrivă, din lumea morţilor păstrăm în amintirea noastră numai pe. cei ce au fost podoaba generaţiei lor; ceilalţi se cufundă pe veci în abisul uitări depline.

Vă întreb însă şi mă întreb : care însuşiri alepersonalităţii lui Cerna v’au îndemnat în deosebi' să vă întruniţi spre a-I sărbători astăzi ?• i) Cu ocazia serbării dela Societatea studenţilor în litere 24.

Maiu 1913.

201 Unii veţi pune înainte, de bună seamă, talen­ tul artistic al scriitorului.—E firesc lucru, mai ales -într’o facultate de litere, unde toţi simţim şi măr­ turisim netăgăduita suveranitate a artei.

Intre toate formele de manifestare ale spiritului -omenesc, arta e aceea care ne dă mai mult decât ori şi ce iluzia aproprierii de perfecţiune. Descoperirile : ştiinţifice—chiar cele mai originale—rămân peste câ­ teva zeci sau sute de ani, ca adevăruri legate de • suma ştiinţei dintr’o epocă, slujind doar ca sprijin -unor adevăruri de ordin superior, descoperite mai târziu de alţii. Cât priveşte operile de erudiţie, chiar cele mai voluminoase şi mai. savante, rămân peste .puţin timp învechite, ca şi ediţiile dicţionarelor en­ ciclopedice, potrivite numai cu generaţia care a trăit şi a murit împreună cu ele.

Singură opera de artă stă în afară de orice comparaţie, — liberă de orice mărginire în timp şi spaţiu. Iliada Iui Omer nu primeşte asemănare cu nici o altă scriere, din nici o epocă şi din nici o ţară. Picturile lui Rafael, de asemenea. Veneţia lui Eminescu va trăi în veci, ca simbol al melan■ coliei oraşelor atinse de declin. Isus al lui Cerna va trăi şi el deapururi, ca o superioară întrupare ■ a suferinţei pentru alţii.

Cu drept cuvânt vă închinaţi aşa dar artistului.

Alături de artist, era însă în personalitatea lui •Cerna ceva care, în aceste clipe, ni-1 aduc aminte

205 parcă mai mult şi decât arta: era frumuseţea moraia a sufletului său.

Căci ce este la urma urmei talentul! Un acci­ dent, o abatere neaşteptată dela echilibru şi dela. simetrie. Natura e ciudată. Energia vitală se adună la unul în cine ştie ce colţ limitat al creie­ rului, iar acela se trezeşte într'o bună zi, făcând; în gând socoteli cu numere de zeci şi zeci de ci­ fre... Altul e în stare să prindă în ureche ■ potri­ viri fine ale sunetelor şi, ca Mozart, la patru ani e stăpân pe darul de a găsi armonii muzicale.

Altul e sculptor, altul pictor, altul om de ştiinţă. exactă Şi de bună seamă; accidente de aces­ tea vor fi din ce în ce mai numeroase, cu cât sfera culturii omeneşti se va întinde şi la alte rase, peste ţări şi peste mări.

E însă o întâmplare mai rară decât toate: e împerecherea dintre talent şi acea potrivire superioarâ o vieţii, pe care o numim caracter.

E atât de rară, încât deseori oamenii de talent sunt fără caracter,—şi de aceea, în viaţa de toate zilele, aproape respingători. Baco de Verulam a fost în mişelie mai mare poate şi decât in filosofie. Nu mai pomenim de mulţi literaţi, artişti şi savanţi de renume, al căror suflet a fost pătat de indivie, răutate, poftă de clevetire şi alte uricioase scăderi.

De aceea, dacă talentul poate fi privit ca floarea vieţii, caracterul e însăşi cununa talentului.

206 Cerna a avut şi această foarte rară cunună. îPe când' scriitorii lipsiţi de mândrie morală se , ■învârtesc împrejurul egoismului lor ca dervişii, •cerşind celor dinprejur recunoaşterea talentului, «măcar prin vorbe, dacă nu şi în alte forme mai concrete, Cerna n’a cunoscut niciodată această slăbiciune. Opera literară i se părea preasfântă, pentru ca să o lege de nevoile fiinţei sale pămân­ teşti. Idealitatea îl stăpânea până într’atât, în cât •el n’a cunoscut nici măcar graba de a vedeâ -versurile sale tipărite. — De câte ori unele poezii -n’au făcut drumul de trei patru ori până la el şi apoi iarăşi la prietenii care, din respect pentru •artist, aşteptau să vaclâ fiecare clin creaţiunile sale •cât mai aproape de perfecţiune!

Drept aceea, e bine că aţi sărbătorit alături -de artist şi pe omul de caracter. E vorba nu numai *de o nuanţă, dar şi de o potenţă.

In adevăr, artistul e impersonal numai în mo­ mentul creaţiunei; omul de ca? eter, e impersonal -şi după ce clipa creaţiunei a trecut. E atât de .sigur că împlineşte în lume o menire unică, încât ■nu se gândeşte o minută măcar că întrece sau poate •fi întrecut de alţii; — de aceea nu se îngrijeşte •câtuşi de puţin de mijloacele de a dobândi ceeace se chiamă succes personal. El e încredinţat că, •după cum puterile universului se unesc spre a lînălţâ către cer cu aceeaşi suverană determinare ^i firul de iarbă şi~ trunchiul puternicului cedru,

207 aceleaşi puteri se unesc şi în el spre a-1 duce la împlinirea unui scop superior în viaţă.

Aşa desigur cugetă Cerna, şi aceasta explică •desăvârşita lui seninătate.

Pentru aceea, tineri colegi de viaţă universitară, fiţi mândri că în mijlocul vostru a trăit nu de mult un tovarăş care poate rămânea pildă tuturor generaţiilor ce vor mai trece prin această universi­ tate. Când sgomotul scăderilor din afară vă turbură, priviţi către Cerna. Vedeţi cu ce unanimitate •contimporanii i-au recunoscut meritul. Rămâneţi, •ca şi el, neclintiţi în dragostea pentru ideal.

Serbarea de azi e cea mai bună dovadă, că meritul real e totdeauna biruitor. Repetaţi această •comemorare, dacă se poate, în fiecare an; cinstind pe Cerna, cinstiţi însăşi instituţia în care vă aflaţi.

Căci cel mai frumos rod al tinerii noastre uni­ versităţi e de bună seamă tovarăşul de studii, pe •care îl sărbătoriţi astăzi.

Romanilor Ie eră îngăduită mângâierea de a păstra în urne funerare sub coperişul casei cenuşa morţilor iubiţi. Noi n’avem aici nici un semn material dela Cerna. Ne-a rămas însă opera sa cea mai frumoasă creaţiune literară dela începu­ tul veacului al XX-a în limba noastră; iar ea va fi un isvor de veşnică bucurie pentru întregul neam românesc, cât va dura şi graiul românesc.

208

Rămână aşâ dar deapururi aici amintirea lui.

Cei de azi lăsaţi-o moştenire celor de mâne, pentru ca în veci să fie cinstită memoria puter„icului scriitor şi marelui caracter P. Cerna.

PUTERI NOUĂ

In primăvara trecută, anunţasem în «Convorbiri» apropiata reorganizare a acestei reviste. O sumă de tineri —între dânşii era şi Cerna — se hotărîseră să dea un nou spor de viaţă organului literar care, în curând, va sărbători cincizeci de ani dela înte­ meierea sa. Moartea poetului a întârziat împlinirea acelei hotărîri, dar cetitorii Convorbirilor au putut observă mai de mult, că unii scriitori din noua generaţie au avut în anii din urmă un loc din ce în ce mai însemnat între colaboratorii revistei.

In poezie, după unanima părere a criticilor, Cerna ne-a reamintit înălţimea de inspiraţie a lui Eminescu.

In nuvelă, de asemenea, am avut parte de mani­ festări de o reală originalite. «Grănicerul» lui M. Chiriţescu şi «Pe drumuri» al lui Marcu Beza stau mărturie, că revista unde au apărut «Copii după natură» ale d-lui Iacob Negruzzi, «Amintirile» lui Creangă, «Novelele» lui Slavici, Gane, Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Brătescu-Voineşti, Bassarabescu şi Popovici-Bânăţeanul şi-a urmat drumul înainte, adăogând acestui gen literar nuanţe nouă.

Teatrul, amorţit după Alexandri şi Carageale, 14

210 a prins a se înviora în anii din urmă, iar la această reînoire a inspiraţiei dramatice, pe lângă alţi scriitori mai vechi şi mai noui, au contribuit cu un succes recunoscut şi colaboratorii noştri d-nii Ion Miclescu şi Alex. Florescu.

In sfârşit^ studiile d-lui Al. Tzigara Samurcaş des­ pre arta naţională, însoţite de numeroase si carac­ teristice ilustraţii, au scos la iveală nebânuite frumu­ seţi ale inspiraţiei populare. Aşa că, după biruinţa lâmbef celei adevărate în Academie, şi după dreapta preţuirea a poeziei populare, Convorbirile au con­ tribuit în timpul din urmă prin cercetarea culelor, troiţelor, caselor ţărăneşti şi în genere a ornamenticei rurale, să îndrepte ochii publicului spre motive din arta noastră autohtonă [). Cea mai veche revistă română a căutat astfel, să îmbrăţişeze toate manitestârile artistice, vrednice de a înnobila gustul estetic, începând cu poesia lui Cerna şi sfârşind cu rusticele podoabe ale casei lui Mogoş.

In acehş timp, n’am perdut din vedere nici progresul adevărului ştiinţific, dând, se înţelege, o firească precădere cunoştinţelor despre limba, is­ toria, poporul şi pământul românesc. Marele dic­ ţionar al limbei române înaintează an cu an sub conducerea d-lui S. Puşcariu şi cu colaborarea d-lor I. A. Rădulescu-Pogoneanu D. Evolceanu, T. Capidan şi V. Lacea. Unele contribuţii de

I

i) In timpul din urmă s’a revelat ca un colaborator deosebit de preţios în aceasta ramura şi tânărul arhitect Al. Zagoritz şi d. V. Drgăhiceami.

I

211 •«cuvinte rare», precum şi câteva discuţii critice împrejurul metodei de urmat într’o astfel de operă au dovedit interesul nostru constant pentru această .manifestare a culturii româneşti. Studiile istorice, .atât de bogate, cât timp revista a apărut sub •coducerea d-lui I. Bogdan, s’au îndreptat în vremea din urmă, după cum eră şi natural, mai mult spre publicaţiile speciale. «Buletinul comisiunii monu­ mentelor istorice», volumele editate de «comisia istorică», precum şi monografiile seminarului de istoria Românilor, condus de d-1 D. Onciul, înfă­ ţişează acum în formă organică materialul ce se împrăştia odinioară în revistele literare, filologice şi arheologice.

Totuşi, studiile de istorie care depăşesc preo­ cupările mai restrânse ale specialiştilor, întrunind ■interesul ştiinţific cu cel etic şi estetic, s’au bu­ curat de aceeaşi favoare, ca şi în trecut. In această latură, revista noastră a avut norocul să publice în anii din urmă cercetările de un rar interes ale •d-lui VJadimir Ghica, întemeiate pe un preţios material inedit. Cât priveşte contribuţiile etnogra­ fice şi geografice, venite abia de curând în sfera ■culturii româneşti, putem afirma că şi ele vădesc un progres apreciabil, «Anuarul de geografie şi antropogeografie» ajuns la volumul al patrulea, precum şi prefacerea recentă a «Buletinului So•cietăţii geografice române» stau dovadă că şi pe .acest teren s’a ridicat o generaţie de cercetători

K'

n

\ T

i

1

212

-

care, prin varietatea studiilor lor, judecate favo­ rabil chiar de streini, ne dau chezăşia că şi fa această direcţie recolta ştiinţifică e asigurată. Con­ vorbirile s’au împărtăşit ocazional din această ca­ tegorie de studii, şi avem mulţumirea că în anii din urmă câţiva tineri harnici (d-nii Boga, C. BrătesciijG. Giulea şi G.Vâlsan) au întins cercetarea’Ior rodnică şi asupra Românilor din dreapta Dunării (din Craina până în Dobrogea), îmbogăţind astfel cu material nou cunoştinţele noastre despre între­ gimea neamului românesc. Pe de altă parte, studiul despre «Păstorie la Români» (P. Cancel), «Ele­ mentele geografice în poezia populară», precum şi unele schiţe etnografice asupra streinilor din Ro­ mânia au contribuit a ţinea viu interesul pentru astfel de probleme şi înăuntru hotarelor.

Cât priveşte ştiinţele exacte, publicaţiile spe­ ciale în limba română fiind din fericire destul de numeroase, Convorbirile s’au mărginit să adune în «cronica ştiinţifică» numai faptele ce ni s’au părut, mai interesante pentru cultura generală. Şi avem mulţumirea că în această cronică, răposatul Sv. Haret a găsit îndemnul să scrie preţioasele sale observări asupra inteligenţei animalelor.—Cu articole mai întinse în ramura ştiinţifică au contribuit apoi d-nii Gr. Antipa, I. Atanasiu, Ionescu-Bujor,. .Tr.. Lalescu, N. Leon, I. Simionescu şi D. Voinov..

In sfârşit, mişcarea filozofică, atât de strălucit reprezentată în trecutul revistei noastre, a fost.

213 din plin continuată prin studiile d-lor P. P. Negulescu, I. A. Rădulescu-Pogoneanu, I. Petrovici, D. •Guşti, C. Antoniade, M. Djuvara, M. Antoniade şi M. Florian.

i

Ar fi destul şi atât spre a dovedi că, alături de colaboratorii mai vechi, s’au adăogat an' după an puteri nouă, care au ţinut revista noastră la nive­ lul nevoilor culturii româneşti de până astăzi.

Pentru întregire, trebue să adăogăm însă că ală­ turi de problemele culturale, Convorbirile n’au pier­ dut din vedere nici chestiile de un interes practic mai general. Oameni de o competenţă recunos­ cută (şi în afară de orice preocupări de partid— d-1 C. Garoflid bunăoară) şi-au spus părerea lor asupra chestiei agrare cu desăvârşită libertate. In chestiile economice, d-1 Chr. Staicovici, 1. Ră■ducanu, A. Papacostea şi alţii au ţinut în cu­ rent pe cetitori cu faptele ce ni s’au părut mai vrednice de relevat. De asemenea, cu privire la chestiile de învăţământ, revista nu s’a sfiit să pună în relief anarhia şcoalei, iar în criza biseri­ cească prin care trecem de ani de zile, organul nostru a fost, între toate cele laice, cel mai aproape de nevoile adevărate ale bisericei. —Cu aceeaşi căldură, am îmbrăţişat apoi şi intere­ sele armatei. Pe lângă paginile privitoare la re­ organizarea marinei .şi la alte chestii militare, Convorbirile au propus măsura ca absolvenţii

214 şcoalelor normale să poată deveni ofiţeri de re­ zervă. Propunerea a devenit lege şi a dat astfel! oştirii putinţa de a-şi spori rândurile cu o puter­ nică ofiţerime rurală.

Prin. urmare, alături de preocupările acade­ mice — de gândul care gândeşte— nam scăpat dinvedere nici gândul care fâptueşte.

Ar mai rămânea acuma, când o nouă genera­ ţie se pregăteşte să ducă mai departe această revistă, să lămurim în câteva cuvinte: care a fost în anii din urmă, şi care e în momentul de faţă însemnătatea culturală a acestui organ ?

Se înţelege, răspunsul cel mai apropiat de adevâr nu-1 vor -putea da decât urmaşii, care vor privi producţia literară contemporană pe planul neclintit al istoriei. Cu toate acestea, socotim căL nu ne depărtăm de realitate, dacă vom afirma că şi azi, ca şi în trecut, unele dintre cele mai» caracteristice manifestări de originalitate s’au O ivit tocmai în revista de care se leagă istoria renaşterii noastre.

Astfel, când pesimismul eminescian a intrat în declin, şi a venit la rând o nouă manifestare a inspiraţiei literare, cele dintâi semne mai vădite Nunta Zamfirii) în Convorbiri s’au arătat. Dar afirmarea deplină a acestui curent s’a, simţit abia n anii din urmă şi a fost-par’că o norocită por-

215 trivire a împrejurărilor, că tot de revista unde a scris Eminescu, şi-a legat numele şi Cerna, repre­ zentantul optimismului filosofic în literatura ro­ mână. Pe când alţii urmau în scrisul lor formule împrumutate de aiurea şi rătăciau pe căi absurde, căzând jertfă snobismului, Cerna a fost deplin au­ tonom în cugetul şi scrisul său. A ascultat cri­ tici destule, dar le-a primit sau le-a înlăturat cu cea mai desăvârşită libertate. Şi astfel, marele său talent a putut să deâ la iveală cea mai fru­ moasă creaţiune poetică a literaturei române dela începutul veacului ai XX-lea.

|

O însemnată manifestare artistică a fost în timpurile din urmă opera d lui M. Chiriţescu. In novelele şi schiţele apărute până acuma (Grăni­ cerul şi Răsaduri), tânărul scriitor este ceea ce s’ar putea numi un regionalist. Cu Popa-Tanda, Slavici ridicase vălul de pe viaţa Ardelenilor. Mai târziu, Popovici-Bănăţeanui şi Vlad Deîamarina au adus pe scena literaturei româneşti şi câteva fi­ guri din ţinutul atât de original al Banatului. Mihail Chiriţescu ne înfăţişează acum pentru întâiaşi dată literariceşte viaţa celor de lângă Dunăre.

Grănicerul, Somnul, Grânarii — un mic roman, pur­ tând ca subtitlu : «scene din viaţa de provincie» sunt icoane nouă şi pline de un sănătos realism.

Chiar şi limba (prea bogată, poate, în expresii

216 locale) a fost o revelaţie ca vigoare şi noutate.

Academia a judecat pe tânărul scriitor astfel : <D-1 Chiriţescu are un suflet de artist, care prinde mişca­ rea sufletească a indivizilor şi a masselor, în cari se frământă energii mari. simple, naturale, necioplite. Ni le prezenta în scrierile sale cu atâta relief şi într’un colorit atât de viu în cât nu te mai saturi a privi figurile şi a auzi glasurile pline de energie, pe cari ţi le trece pe dinainte în povestirile sale.

Forma literara este cea mai potrivită, spre a îmbrăca un asemenea cuprins: vorba potrivită, tare, viguroasă. Precum ne aratâ din vieaţa neamului o parte prea puţin cunoscută, aşa şi din limba scoate comori necunoscute;;.

Şi încheie apoi cu măgulitoare afirmare, că au­ torul tmerită oricare premiu de literatură».

Aceeeaşi netăgăduită originalitate se arată şi în opera Aromânului Marcu Beza. Apărută pe ogo­ rul literelor române tocmai acuma, când un văl greu se lasă peste traiul neamului nostru din pe­ ninsula balcanică, novelele sale întitulate atât de sugestiv : Pe drumuri, sunt cel dintâi reflex literar mai puternic al vieţii poporului aromân, trăitor de sute şi sute de ani în necurmată peregrinare peste munţi şi peste văi. Melancolia depărtărilor, caravanele ce se strecoară ca umbrele,, taina în­ tâmplărilor petrecute pe drumuri singuratice unde omul trăeşte cu zilele în mână, dorul ce se aprinde dintr’o privire şi apoi aşteaptă ani de zile întâlnirea care nu mai vine niciodată... toate aceste au fost înfăţişate de întâiul novelist al Aromânilor cu o discreţie de sentiment şi o con-

217 centrare de expresie care-1 ridică dela început în rândul celor mai de seamă scriitori ai literaturii române actuale.

In sfârşit, cu aceeaşi îndreptăţire, deşi în alt :gen, trebue să relevăm între tinerii scriitori ai vremei noastre pe d-1 C. Antoniade. Studiul său despre Carlyle a avut un larg răsunet în toată pătura cultă a neamului românesc. Se poate zice •că acest filozof a ajuns chiar popular în literatura noastră. Citit şi deseori citat, originalul scriitor englez e azi un bogat izvor de sugestiuni pentru mulţi. Stilul şi personalitatea lui au cucerit inimile. Şi cu drept cuvânt ; căci a te gândi pentru a gândi e fără îndoială o nobilă menire a vieţii individuale, ademenitoare în deosebi pentru capetele abstracte; dar ea seamănă cu mişcarea migăită a insectei care se închide singură într’un culcuş de mătase spre a muri la întuneric. Dimpotrivă, să te gândeşti pentru a Irâî viaţa în toată plinătatea ei, înseamnă din contra a eşi din închisoarea chrisalidei şi a te avânta cu aripi uşoare în largul văzduhului plin de lumină şi de căldură. Vorba cunoscută: mohorâte-s toate teoriile; singur arborele vieţii e ' verde *).

Iar marele merit al Iui Carlyle pentru cultura noastră contemporană e tocmai că a îndemnat l) Grâu, Teurer Freund, ist alic Thcorie : Und grtin des .Lebens goldcner Baum (Goethe).

218 pe mulţi sâ se apropie de filozofie dinspre latura etica (nu atât de abruptă, câ cea abstractă), fâcându-i sâ priceapă câ viaţa nu numai în mantiamândră a speculaţiunilor ştiinţifice ori filozofice, ci chiar în formele ei cele mai umilite e un lu­ cru sfânt şi mare.

«Nu cunosc nimic mai sublim pe lume, de cât un sfânt Ţăran. De s’ar mai putea găsi astăzi pe undeva un astfel dcom. unul ca acesta ne-ar întoarce înapoi la Nazaref, şi aţi vedea strălucirea cerului, strălucind în cele mai umile adân­ cimi ale pământului, întocmai ca o lumină, lucind în mare întunericime..».

«Doi oameni cinstesc, nu trei. întâi pe muncitorul trudit, care care cu unelta lui scoasă din pământ, cu greu cucereşte ogorul... Al doilea, pe acela pe care îl vedem trudindu-se pen­ tru cele neapărat trebuincioase spiritului... pentru pâinea vieţii».

Astfel, din ungherul cunoştinţii filozofice, cititorul lui Carlyle trece pe nesimţite în unghiul luminos al conştiinţii morale. Dar a trebuit un suflet de o fac­ tură în adevăr fină spre a vibra la unison cu mareleidealist englez, şi Convorbirile consideră ca un real câştig pentru cultura poporului nostru că într’o fază, când atâtea influenţe ademeneau sufletul pu­ blicului românesc spre trivialitate, s’a ivit în ge­ neraţia tânără un interpret sincer şi elocvent al binefăcătoarei doctrine cuprinsă în opera lui Carlyle.

Ca o întărire a aceleiaşi direcţii etice in cultural noastră contimporană, mai putem cită apoi şi ar­ ticolele festive, închinate câtorva personalităţi reprezentative: Odobescu, Şaguna, Cuza, Creangă şi Maiorescu.

219In ceeace pliveşte critica, alături de omagiul' ocazional către scriitorii clasici, ne-am mărginit mai mult să atragem luarea aminte a tineretu­ lui că «lucrările cele mai bune nu sunt cele ti­ părite în săptămâna din urmă». Acuma jumătate de veac, când panteonul literaturii noastre erâi aproape gol, iar doritorii de glorie împrovizată se grăbeau să-l uriiple cu cine se întâm­ pla, se simţise nevoia de o critică aspră, care să înlăture fără cruţare pe toţi cei nechemaţi.

In vremurile noastre, relevarea celor buni ni s’a părut de ajuns.

Atitudinea aceasta—poate prea rezervată—so­ cotim că n’a rămas fără rezultat. Intr’o epocă tulbure, când critica degenerase in harţă, iar vo­ cabularul polemicilor împrumută epitete din sfera nomenclaturii zoologice, Convorbirile au crezut că aduc un serviciu real literaturii, ignorând astfel de vulgarităţi. Potrivit caracterului lor universitar~ academic, ele şi-au urmat drumul în-linişte. Şi, fără să avem pretenţia de a fi exprimat noi în­ treaga mişcare literară, avem totuşi mulţumirea că scriitori cu adevărată fineţe artistică şi etică auaprobat această atitudine. Aşa se explică de bună seamă că, pe când unii scriau «pentru bani şi pentru slavă», aţâţi tineri de valoare au ales mai* bine drumul jertfei, susţinând cu scrisul lor desinteresat revista de care se leagâ partea cea mau bună din istoria renaşterii noastre.

-220

Ne dăm seama, se înţelege, că în legătura «dintre bătrâni şi tineri, puterea firească a tradiţie.

■ este şi ea de o reală însemnătate. Intr’o ţară, unde : atâtea lucruri sunt nouă, a adăogâ o pagină la -revista în care au scris Alecsandri, Negruzzi, • Creangă, Conta, Eminescu şi Maiorescu — pentru a mă opri numai la cei mai vechi — e o operă de afirmare a însăşi vieţii neamului din care faci partei De aceea, văzând puterile nouă care se adaugă, -suntem mulţumiţi că aproape de pragul jubileului -său, cea mai veche revistă română a devenit o ■ moştenire obştească a generaţiilor viitoare, care o vor transmite astfel din mână în mână, ca organ ■de liberă manifestare literară, tuturor celor ce au <un real interes pentru cultura poporului românesc. ..'

J anuar, 1914.

SPRE OPTIMISM /

Pentru cultura românească dela începutul acestui-î veac, ni se pare cu deosebire caracteristică însu­ fleţirea faţă de Carlyle. Pe cât era de cunos­ cut odinioară numele Iui Schopenhauer (nu şi fi­ losofici sa), pe atata e azi de răspândită între Români faima filosofului scoţian. Şi nu se poate tăgădui că optimismul celui ce a scris despre «Eroi» a contribuit într’o măsură însemnată la înviorarea sufletească a generaţiei de azi. Tinerii nu se mai jelesc în versuri ca altădată, şi chiar scriitori care începuseră cariera lor smoliţi Ia faţă, bocindu-se in public, şi-au venit în fire, scriu» potolit — uneori cu o reală seninătate — scutind astfel pe începători de lunecările pseudo-pesimiste dela sfârşitul veacului trecut.

Semn de progres. — Căci melancolia, atât în în artă, cât şi în viaţă, nu e c însuşire a tine­ reţii popoarelor, ci un simptom de scădere orga­ nică şi prin urmare un pas mai mult către bă­ trâneţe şi moarte. Dimpotrivă, tinereţa, ca manifestare a unei energii în creştere, trebue să fie veselă. Ba în ordinea normală a lucrurilor, chiar

222 •şi moartea ar trebui să ne găsească senini. Dacă rodul care se deslipeşte din pom nu se întris­ tează, de ce să se supere omul ajuns la sfârşitul firesc al drumului? Anticii, sănătoşi cum erau, în­ făţişau moartea sub chipul unui geniu frumos, • care întorcea spre pământ flacăra unei torţe aproape de a se stinge...

Era aşa dar de aşteptat, ca vigoarea poporu­ lui nostru, tânăr încă, să biruiască în cele din urmă epidemia pesimistă cfe altădată, iar populari­ tatea lui Carlyle e o probă că însănătoşarea a :ajuns acum aproape deplină.

De altfel, nu numai la noi, ci şi aiurea, în­ drumarea sufletului omenesc pare că va fl de aci înainte tot mai mult spre optimism, pe măsură ce concepţia despre Cosmos va limpezi din ce în ce orizontul cugetării omeneşti.

Cât de înguste erau perspectivele 1 urnei de.

•odinioară 1 Universul lui Omer era abia cât o co­ livie. In zece, unsprezece ceasuri ajungeai clin cer •pe pământ (dovadă căderea lui Hefaistos în in­ sula Lemnos); iar dedesubt, până în fundul «ne-' •grului 1 arţar» era tot cam aceeaşi depărtare. De aceea şi omul trăia sub spaima trăsnetelor lui Zevs care, cu un singur fulger, putea să prăpă­ dească dintr’odată şi cerul şi pământul. De atunci unsă, veac după veac, cerul s’a înnălţat mereu ►deasupra pământului. .Azi, măsurăm în adâncimile

223 ■spaţiului depărtări pe care doar calculul le aratâ simbolic, dar mintea nici nu le mai poate ■concepe. Căci de-am încerca „să le preţuim în «unităţi ordinare», ar trebui să punem în şir un număr incalculabil de zero, chiar dacă am voi să le exprimăm în milioane de kilometri".—Pas de mai ameninţă acuma cu scânteia unui biet fulger acest uriaş univers, pe care nici gândul nu-1 mai poate ocoli.

Apoi, la aceeaşi liniştitoare concepţie am ajuns şi ■în ce priveşte timpul cosmic. La sfârşitul veacului al XVIII-lea, cu mare ce Buffon sărise dela cele cinci mii şi câteva sute de ani ale tradiţiei mozaice la 76.000 de ani ca etate a planetei. 'Şi încă a trebuit să-şi ceară îndată ertare dela cenzura Sorbonnei. Dar socoteala sa, întemeiată pe răcirea, globurilor turnate înadins, fusese totuşi un pas înainte; aşa că urmaşii lui au putut spori vrâsta pământului, (după grosimea păturilor sedimentare •etc.), iar azi, după unele analogii scoase din radio­ activitate, etatea probabilă a globului pământesc pare a fi 2 miliarde de ani! Cât priveşte durata lui în viitor, aceea se confundă cu însăşi perspec­ tivele eternităţii.

Aşa dar, dela lumea pitică a lui Omer, până la ifluxul şi refluxul ceresc al lumilor lui Herschell şi •Humboldt, pe care telescopul (iar de curând ullrci•telescopul şi fotografia ni le arată formându-se «chiar sub ochii noştri) e aceeaşi distanţă, ca dela

224 o picătură până la oceanul cu adâncimi nemâsurate încă. De aceea, vechea temere de vreun sfârşit grabnic al lumii—cum fusese vorba pela iooo dupâ Christos - sau de niscaiva catastrofe telurice ni se pare azi cu totul înlăturată. Cuvier a fost cel din urmă om de ştiinţă, care a întristat lumea cu astfel de vedenii posomorâte în vesti­ tul său «Discours sur Ies râvolutions du globe*. De atuncea însă, desvoiţarea grandioasă a ştiinţelor naturale, culminând în filosofia evoluţionistă, ne-a. liniştit pe deplin. Cu drept cuvânt, Humboldt a putut pune în fruntea marii sale opere despre Lume (Weltbeschreibung) frumosul cuvânt pitago­ reic Cosmos, adecă podoabă şi armonie. Ştiinţa a tras înlături* perdeaua cerului; la cele mai depărtate ţărmuri ale întunerecului se face lumina...

cum zice plină de însufleţire Helen Keller — oarbă, surdă şi mută, dar desăvârşit optimistă de pe. urma concepţiei senine despre Univers, pe. care ne-o dă minunata ştiinţă a epocei noastre.

Despre Giotto s’a zis că a înnobilat arta, fiindcă a pus mai multă bunătate peste toate chipurile sale.

Cu privire la ştiinţa exactă a veacului nostru se va putea zice deasenienea, că, arătându-ne mai pe aproape armoniile lumii fizice, a înseninat sufletul omenesc, dându-i earăşi ceva din liniştea filozofiei din anticitate. Par’că din nou, vedem ar­ monia pitagoreică umplând spaţiile cereşti. Par’că.

225 din nou isăvra peî al lui Heraclit în chipul unei evoluţii veşnic „creatoare" deschide planetei noastre o nesfârşită perspectivă de progres.

Dar nu tot astfel se înfăţişează lucrul, când dela universul material ne întoarcem spre cel moral.

Aci ne întâmpină unele antinomii, care apar ca un veşnic isvor de pesimism. In adevăr, pe când în lumea fizică acţiunea este deopotrivă cu reacţiunea, în lumea morală din contra, pare că domneşte un capriciu cu neputinţă de înlăturat : binele e răsplătit cu râu, admiraţia cu dispreţ, iubirea cu ură, prietenia cu vrăjmăşie şi aşa mai departe. Iţi vine să crezi că în umbra fiecărei vieţi omeneşti pândeşte o putere nevăzută, care încurcă înadins firul faptelor cu o satanică ironie.

Iar aceasta turbură adânc încrederea în bine.

Căci optimismul, ca să slujascâ în vi ea ţa de toate zilele, trebuie să fie nu numai o impresie trecătoare, izvorâtă din felul cum se resfrâng în mintea noastră armoniile lumii fizice, ci o reală convingere lăuntrică, pe care nici o împrejurare dinafară să n’o poată clătina durabil.

Să privim deci spre colţul de umbră al sufletului omenesc.—E adevărat că binele e răsplătit uneori cu rău. Istoria ne arată nenumărate cazuri. Vorbind despre Greci, Macaulay, cu toată aplecarea lui spre îngăduinţă, mărturiseşte că «Spartanii au privit 15

226 ca duşmani de moarte tocmai pe cetăţenii care le făcuseră mai mult bine». Machiavel deasemenea relevă nerecunoştinţa faţă de Scipio (I, cap. 29).

Tucidid, la rândul său, pune in gura lui Pericle aceste amare cuvinte: «a fi urât şi povoarâ lumii e soarta tuturor celor ce cârmuesc pe alţii» spre binele lor. Şi mai nu este istoric de seamă, care să nu fi relevat această neagră parte a sufletului omenesc.

Până şi oameni de ştiinţă exactă, ca potolitul Poincare, n’au pregetat să afirme cu tărie că «sânt unele suflete uricioase pentru care dreptul la ingratitudine e cea mai scumpă dintre toate liber­ tăţile» (Dernieres Pensees, p. 277).

Cum să ne explicăm acest întristător fenomen?

Mai întâi, la temelia acestei antinomii ni se pare că stă o mare parte de iluzie. Căci ceeace nu­ mim noi faptă bună e adeseori numai o impresie personală, fără cel mai mic răsunet în cugetul sau simţirea altora. Cel dintâi care preţueşte ac­ tul nostru de generozitate, suntem noiînşi-ne; şi-l preţuim cu atât mai mult, cu cât ne-a costat o cheltuială mai mare de energie. Aşa se explică în parte dragostea timpurie a părinţilor pentru copii, iar mai târziu împrejurarea absurdă, că tocmai „fiul perdut(C e adeseori privit cu mai multă păr­ tinire;—e aşa, fiindcă el a pricinuit celor dimpre­ jur mai multe sacrificii!

Vambery povesteşte undeva (Voyage dans ly Asie centrale) un amănunt curios: Ia unii Turcomani e

227 •obiceiul ca cel ce dă bani cu împrumut să lase zapisul tot la datornic. Pentru ce? a întrebat că­ lătorul. Fiindcă cel ce s’a împrumutat trebue doar ■să poarte de grijă pentru plătirea datoriei...!

Cam de acest fel ni se pare şi judecata celor ■ce săvârşesc o facere de bine. îşi închipuesc că au ■lăsat în mâna debitorului lor moral un zapis, care •să-i urmărească în veci, —fără să le vină în minte că binefacerea lor a trecut, poate, ca umbra peste valuri, iar în strâmtul cerc al conştiinţei celui ce •o primise, amintirea acelui moment abia dacă s’a mai ivit vreodată... Cine priveşte însă mai de aproape realitatea, vede că sunt atâtea şi atâtea grade de pauperism intelectual şi moral, în cât toate formele de uitare sunt cu putinţă. Iar cel ce aşteaptă numai decât recunoştinţă dela alţii, do­ vedeşte că are o foarte superficială pricepere a sufletului omenesc.

Cu uitarea aşa dar ar fi uşor să ne împăcăm.

Mult mai greu e cazul, când binefacerea nu e trecută cu vederea, ci e răsplătită, însă — cu râu !

Antinomia pare atunci desăvârşită.

Cum să ne-o explicăm ?

O motivare ar fi aceasta: Sentimentul recunoşitinţii deşteaptă de obiceiu în sufletul datornicului ideia de subordinare. Nu însă totdeauna. Pen­ tru omul superior, binele primit dela altul e tot aşa •de firesc, ca şi mireazma unei flori, pe care o respi-

228

răm trecând pe lângă grădina cuiva. A întâlnit,, cum se zice, „o grădină de om“; a primit într’oformă ori alta un sprijin moral ori chiar material şi e fericit să recunoască în faţa oricui această, taptă, — după cum e bucuros să se plece deasupra trandafirului şi să mulţumească întâmplării care i-a scos înainte aroma binecuvântată a unei flori atât de alese. — Pentru astfel de oameni, sentimentul recunoştinţii e deci spontan şi deplin, de oarece, în circumstanţe asemănătoare, şi ei ar face bi­ nele cu aceeaşi firească lipsă de interes. Cu drept cuvânt observă Spinoza în teorema LXXI, că. «numai oamenii liberi sunt plini de recunoştinţă unii faţă de alţii" — iar liberi cu adevărat nu se pot simţi decât cei ce se simt sufleteşte egali..

Altfel stă lucrul cu cei mediocri. Pentru aceştia,, recunoştinţa e o reală subordinare, un jug şi deci o apăsare. De aceea şi caută să se scape de ea, iar forma cea mai obişnuită e negaţiunea : omul vulgar crede că se poate ascunde în dosul nere* cunoştinţei, ca în dosul unui scut. Ca şi stru­ ţul, el bagă capul în nisip, iar când la vulgaritate se mai adaugă şi rafinarea, atunci, după cum legea, contradicţiei cere calomniatorului să afirme despre: cineva tocmai însuşirea contrară calităţilor sale bune; de asemenea, logica stringentă a nerecunoştinţei îndeamnă pe mişel să plătească binele tocmai cu rău. Negaţiunea datoriei către binefăcător

229 «este atunci deplină, şi pe această cale i se pare mişelului că şi-a câştigat cu desăvârşire libertatea.__ Aceasta credem că este explicarea cea mai apropiaţă de adevăr.

Ori cum ar fi, de aci nu urmează însă că omul superior trebue să înceteze de a face binele. Dim­ potrivă, celor neprihăniţi cu duhul (cum sunt de obiceiu oamenii din popor), precum şi individu­ alităţilor în adevăr alese, poate oricine să le facă bine făţiş, fără nici o teamă de urmări.

Celor mediocri, egoişti şi vulgari, din contra—cât mai în taină.

Aşa ne sfâtueşte de altfel şi zicătoarea populară : «fă binele şi-l aruncă în mare». Ea trebue să şefi născut tocmai din observarea că numai prin dis­ creţie poţi scăpa din cleştele antinomiei care te pândeşte, de câte ori, săvârşind o faptă meritorie, ai de a face cu făpturi de rând.—Fă binele deci, nu uita însăşi vechiul sfat: cave canem...

.

Uşor de zis, dar ce greu e de urmat aceasta povaţă ! Căci, cum să deosebeşti pe oamenii de rând, de cei cu suflet în adevăr ales 1 când vezi că chiar între cei cu însuşiri intelectuale de seamă sunt unii cu totul lipsiţi de armonia superioară, pe care o numim bunătate şi caracter ! Pe lângă experienţa vieţii, îţi trebue şi mult noroc, ca să nu nimereşti în calea vieţii creaturi de acestea, care să-ţi întindă paharul ingratitudinei.

Ori cum ar fi însă realitatea, şi ori care ar fi

230 explicarea contrazicerii amintite, binele e totdeauna cu putinţă şi totdeauna obligator pentru omul în* adevăr superior. Căci, ori cum Tar răsplăti lumea, în sufletul său fapta bună lasă un simţ de atâta armonie. în cât chiar cea mai mare mişelie nu-1 mai poate turbura durabil. Cel ce pune criteriul’ valorilor în judecata sa proprie, nu în a altora, se poate încinge cu liniştea ca cu o haină, şi chiar după cea mai urâtă desamăgire, e.gata să înceapă din nou a face binele, după cum şi pa­ serea începe iarăşi cântecul ei obişnuit, îndată ce sgomotul vijeliei a trecut.

Prin urmare, la dreptul vorbind, antinomia mai suspomenită e o iluzie. Cât timp singura plată reală e aceea pe care ne-o dăm noi înşine, binele nu poate fi răsplătit cu rău. Ceea ce ni se pare râu e doar o acţiune streină, care se întoarce tot asupra sufletului din care a isvorît,— fără să poată atinge armonia interioară a omului superior, după cum nici cea mai grozavă catastrofă nu poate schimba esenţa aurului, chiar dacă l-ar sdrumicâ. până la atomii atomelor.

O altă antinomie : admiraţia răsplătită cu dis­ preţ.

Aceasta pare şi mai ciudată. Căci, la ce te-ar supăra admiraţia cuiva, când acela nu-ţi cere nimic în schimb 1 Şi totuşi e oarecare logică şb în această absurditate.

231 Pornirea admirativă faţă de cineva deşteaptă în acela sentimentul puterii. Iar cel ce se crede puternic, lunecă pe nesimţite spre despotism şi tinde a se izola faţă de lume. Suveranii se îzoleazâ. Cei ce . ajung la' situaţii sociale cn vue se izolează de asemenea. Uşa care mai înainte se deschidea la orice adiere a prieteniei, şi chiar la a simulacrului prieteniei, acuma se închide, aşa că nici vijeliile n’o mai pot crăpă câtuşi de puţin. Doar singur fumul de tămâie al lin­ guşirii, dacă o mai poate deschide iarăşi. — De aci primejdia de a recunoaşte în chip admira­ tiv suveranitatea intelectuală a cuiva, dacă vrei să te opreşti la sentimentul cinstit al respectu­ lui sincer, fără să treci la colachie şi servilitate—un prinos, pare-se, bine primit de mai toţi cei ce se joacă dea suveranitatea. O ce vi­ cleană e închipuirea de sine ! Şi ce uşor poate să se creadă Apollo, chiar cel ce poartă urechile unui faun...

Dar şi faţă de această antinomie e un leac.

Intre oamenii care stau pe planul întâi al unei epoce sunt trepte şi trepte de superioritate. Sunt unele personalităţi de o reală mărime, Acestea de obiceiu sunt atât de absorbite de menirea lor so­ cială, ştiinţifică sau artistică, încât admiraţia altora nu le turbură judecata, după cum nu se turbură în mijlocul mulţimii nevinovata frumuseţe a fecioa­ rei care trece prin lume, fără să se gândească

232 măcar că e frumoasă.—Pe unii ca aceştia, admiră-i fără nici o teamă.

Sunt apoi valori reale, dar de un preţ se­ cundar sau chiar valori superioare într’o direcţie, însă pătate de unele infirmităţi intelectuale ori morale. Acestea sunt mai mult frumuseţi de fa­ ţadă, ca cele datorite sulimanului. Iar dacă o rază de admiraţie se rătăceşte cumva asupra lor, urma­ rea va fi aproape invariabil : nemulţumire, gelo­ zie şi chiar dispreţ.

Pentru ce?—Sunt lacrimile curtezanei care tur­ bează de necaz, de câte ori îşi desface înaintea oglinzii podoabele falşe, care îi ascund sluţenia reală.

Pentru astfel de făpturi, a fi admirate e o nevoe.

Dar setea lor de laudă nu poate fi potolită, căci totdeauna le rămâne în suflet amărăciunea lipsei lăuntrice de armonie. Şi de aceea, vinul lor e gata a se preface oţet; în fiecare clipă, admiraţia ce li s’a acordat e gata să se întoarcă asupra celor dimprejur în chip de jignire şi nedreaptă asprime.

Dar de aci nu urmează de loc, că trebue să stârpim din sufletul nostru pornirea spre admiraţie.

Cât era de ursuz şi încrezut, Nietzsche mărturiseşte că «cel mai mare bine al vieţii e să ne simţim una cu un suflet mare ; să urmărim cu dreptate şirul ideilor sale, ca într’o patrie a cugetului şi ca într’un adăpost al ceasurilor tulburi». Prin ur­ mare, departe de a zice ca scepticul Horaţiu :

233

nil admirări, vom zice dimpotrivă : atât preţueşte .fiecare om, cât e de mare capacitatea lui de a admira. Roteşte-ţi aşa dar ochii în univers şi ad­ miră cat de mult şi cât mai multe. Păzeşte-te însă să nu începi cu treptele de jos ale meritului.

Ci din contra, pune criteriul valorilor atât de sus, încât să fii sigur, că în grâul tău nu s’a strecurat nici un fir de neghină. Şi, slavă Domnului, ai de unde alege. Dela •orbul care a cântat Troia şi până la Goethe sunt destui spre care să-ţi îndreptezi ochii. Iar când e vorba de contemporani, ai un mijloc aproape sigur ca să descoperi pe cei fără prihană: e smerenia.

Omul cu adevărat superior pricepe relativitatea tuturor valorilor şi e impersonal chiar faţă de sine însuşi. De aci modestia care stă atât de bine lui Danvin, Pasteur, Poincard şi altor somităţi ale spiritului omenesc. Pe unii ca aceştia, cum ziceam, îi poţi admira fără teamă. îndată însă ce te cobori la valori secundare, iâ seama: ţine mereu în evidenţă linia care des­ parte în fizionomia lor lumina de umbră şi, vorba franţuzească: pas trop desele. Dă Cezarului ce este al Cezarului, dar păstrează pentru tine toată libertatea sufletească de a judeca liber şi umbrele fiecărei figuri. Ridică datoria morală la nivelul sufletului tău, nu-ţi coborî sufletul la nivelul slăbiciunii altoi a.

La cartea corâbierilor stă scris: pentru a scăpă de vârtej, întoarce spatele către vânt şi apuca

234 spre dreapta. «Spre dreapta...>— asta e siguranţa faţă de toate vârtejurile care se pot naşte dinrelaţiile cu oamenii. Iar pe această cale, şi admiraţia rămâne un sentiment de liniştită contemplaţie, pe care imperfecţiunea altor suflete n’o poate turbura,, după cum şi furia vântului rămâne cu totul nepu­ tincioasă în urma celui ce se ţine la cuvenita de­ părtare de drumul ştiut al ciclonului.

Dar, la urma urmei, admiraţia e un sentiment sporadic. Nu oricine poate admira, şi mai ales nu oricine e vrednic să fie admirat.

Prietenia însă e un sentiment foarte firesc şi obişnuit. Şi totuşi, o grozavă fatalitate pândeşte şi legăturile prieteniei, spre a le schimba în duş­ mănie ! Biografiile arată că cele mai mari ne­ dreptăţi nu-ţi vin de obiceiu dela duşmani, ci tocmai dela prieteni. Scila şi Charibda fiecărei vieţi omeneşti nu e în mijlocul valurilor, ci tot­ deauna aproape. Pumnalul lui Brutus e un simbol.

Iar Caesar, cu toată genialitatea lui, dovedeşte că nu observase destul mecanica spiritului ome­ nesc, când a zis: tu quoque... Ar fi trebuit dela început să-şi acopere faţa cu toga; trebuia să fie sigur că nu din mulţimea anonimă se va ridica pumnalul.... Şi tocmai aci pare că stă cel mai mare izvor de nefericire în vieaţă. Căci nimic nu e mai necesar

235 sufletului omenesc decât prietenia. Chiar în vieţi ca a lui Goethe şi Schiller, ea este un mare ferment de energie, «Sunt zile de sărbătoarecând întâlnim fiinţe care înrâuresc asupra noastră ca o poezie frumoasă, oamenii a căror atingere de mână ne umple de o simpatie negrăită, făpturi bogate la suflet care împărtăşesc inimei noastre nerăbdătoare o minunată linişte... Neastâmpărul, amărăciunea şi chinul, care ne-a urmărit, pier ca nişte visuri rele şi ne trezim că vedem cu alţi. ochi frumuseţea şi armonia lumii lui Dumnezeu, şi o ascultăm cu alte urechi. Formele seci, care umplu traiul nostru de toate zilele, câştigă dintr’odată un adânc înţeles...? (Helen Keller). — Iar toate acestea le scrie o biată desmoştenită a vieţii : lipsită de graiu, de văz şi de auz, dar care a fost scoasă din întunerec tocmai prin minunile pe care le poate săvârşi prietenia.

Cu toate acestea, legea antinomiilor cere ca şi acest dumnezeesc sentiment să fie uneori răs­ plătit tocmai prin contrariul său : duşmănia. La Bruyere o spune făţiş : Disons hardiment tine chose triste et douloureuse â imaginer: il n’y a personne au monde, si bien liee avec nous de societe et de bienviellance, qui nous aime, qui nous goute, qui nous fait miile offres de Services et qui nous sert quelquefois, qui n’en ait en soi^ por l’attachement â son interet, des dispositions ties pio—

23 G ■ches â rompre avec nous et â devenii* notre ennemi». E cunoscută apoi observarea că duşmăniile cele mai mari se nasc de obiceiu între cei ce au fost odinioară prieteni.

Cum să mai fii optimist şi după o astfel de con­ statare ?

Este totuşi cu putinţă. Observarea lui La Bruy.ere despre nestatornicia -prieteniei, credem că în ge­ nere nu are valoare decât pentru relaţiile banale, pe care lipsa de preciziune a limbii le botează cu frumosul nume de amiciţie. Din contra, în sufletele unde «egoismul —rădăcina tuturor relelor»—e tem­ perat de o reală putere de abstracţiune, prietenia e şi rămâne până la sfârşitul vieţii un armonios schimb de idei şi de sentimente între două sau mai multe suflete. Căci dacă ai în adevăr un scop imper­ sonal în vieaţă, atunci ce preţueşte şi traiul tău, şi traiul altora proectat pe nesfârşita linie a seco­ lelor ce au să vină? Şi cum să sfărâmi farmecul acestei scurte treceri prin existenţă, ridicând ceeace este secundar peste ţinta pe care o urmăreşti cu gândul la un viitor, pe care ştii bine că nu-1 vei apuca ? Dimpotrivă, e o chibzuinţă elementară pentru cine atinge acest grad de obiectivitate, să trăească în fiecare zi ca şi când aceea ar fi cea din urmă zi a vieţii sale. Iar cu astfel de lozincă, egoismul fiind tăiat chiar la rădăcina lui, prietenia^este asigurată, şi acel «interet», de care vorbeşte La Bruyere, devine, dacă nu o deplină ab-

237 surditate, cel puţin atât ele scăzut, încât e caşi cum n’ar fi.

Prin urmare şi antinomia dintre prietenie şi duşmănie e la urma urmei numai aparentă. La vrăj­ măşie nu pot ajunge decât aceia a căror amiciţie a fost un fel de rnesalliance. Numai vi­ nurile slabe se prefac în oţet. Cele nobile, cu cât se învechesc, cu atât devin şi mai nobile. De aceea, ca şi pentru admiraţie, în loc de a predica neîncrederea şi izolarea, vom zice dincontra, că valoarea cuiva e cu atât mai mare, cu cât sufletul său e un isvor mai bogat de prietenie.

Cât despre decepţii, acelea nu trebuesc niciodată imputate decât celui ce le are. Pentruce n’a obser­ vat îndestul calitatea sufletească a celor pe care şi i-a luat drept prieteni? In orice caz, mângâerea le stă aproape : căci e mai onorabil să fii păgubaş, de cât hoţ; iar mulţumirea de a-ţi simţi sufletul cald e mai mare decât toate acele de ghiaţă, pe care pseudo-prietenii ajunşi duşmani ţi le trimit în faţă ; ele nu te ating, ci cad dinaintea dispreţului li­ niştit, şi se topesc în noroiul inevitabil pe poteca oricărei vieţi omeneşti.—Insă nici asta nu e spre pagubă. Nu numai prietenii, ci şi duşmanii sunt de folos omului în adevăr spornic. Dacă prietenii îi dau însufleţire şi avânt, vrăjmaşii îi dau o rec­ titudine mai mare şi-l ţin deştept asupra ţintei finale. Norocul cel mare în vieaţâ e să ai alături* de prietenii ideale, şi câteva duşmănii reale.

238 Mai pomenim în sfârşit o antinomie a cărei aplicare se vede mai ales în viaţa politică. E observarea aproape generală că «nepărtinitorul n’are parte».

In adevăr, ai aştepta ca omul iubitor de drep­ tate, să fie ascultat de toţi, căutat şi chiar îm­ brăţişat. Se întâmplă însă tocmai din potrivă, — şi e firesc să fie aşa. Căci, de obiceiu, spre la­ tura practică a vieţii, unde intră şi politica, se :îndreaptâ nu oamenii contemplativi, ci aceia Ia care stăpâneşte voinţa, iar aceştia au despre lume o reprezentare quasi-sultanică.

Pe când contemplativul îşi poate închipui lumea cu destule nuanţe şi destulă lepădare de sine, şgăsind şi celor nepărtinitori un loc împrejurul său, pentru cel voluntar, lumea nu mai e «reprezen­ tarea» lui, ci i se pare lucrul, adică posesiunea lui.

Deaceea, orice rezistenţă îl întărâtă; şi, cu cât ori.zontul conştiinţii sale e mai restrâns, cu atâta omul de acţiune practică e mai autoritar şi mai ne­ drept. Pentru astfel de exemplare omeneşti, ne­ părtinitorul e mai greu de suportat chiar şi de •cât un vrăjmaş.—Aşa se explică de ce duşmanii se unesc câteodată tocmai în prigonirea omului -drept, uitând pentru un timp vrăjmăşia reciprocă.

Alungarea lui Aristide din Atena este un exem■piu clasic. Memoriile lui Saint-Simon cuprind iarăşi •nenumărate dovezi, cât de nesuferit poate ajunge •nepărtinitorul înaintea celui ce are puterea şi vieâ ca

239 toată lumea să trăiască şi să moară după toanele sale. Nu mai vorbim de epocile agitate ; atunci imparţialitatea ajunge aproape o vină. Cazul lui Chateaubriand e caracteristic. La începutul revolu ţi ei, el cade. fireşte, la fund ; om de seamă pentru Francezi e faimosul scrib Barrere, a cărui nepilduită mişelie a fost aşa de magistral zugră­ vită de Macaulay. Când soseşte la cârmă Bonaparte, împăratul uită şi el pe camaradul său din tinereţe ,şi aduce lângă sine pe lipsitul de caracter TalIeyrand — unealta de mai târziu a Burbonilor.

Iar când vine, însfârşit, rândul Burbonilor, trec şi aceştia peste loialitatea şi serviciile lui Chateaubri­ and, punându-i înainte pe Fouche (fostul instrument al lui Napoleon). Fără parte rămâne astfel numai cel ce scrisese «Le genie du christianisme», fiindcă fusese — nepărtinitor.

Se înţelege că acesta e numai un fel de a vorbi. In realitate, omul imparţial nu poate fi nici odată nedreptăţit, căci el îşi face dela început «partea cea bună, care nu se va luâ dela dânsul » —cum scrie la Evanghelie. Căci ce înseamnă la urma urmei a fi nepărtinitor? înseamnă o afir­ mare atât de puternică a judecăţii cinstite, încât cel ce simte în sine această lumină, capătă un fel de suveranitate ca a vulturului ce pluteşte deasupra tuturor vânturilor.

De la această depărtare. larma pe care o fac vrăbiile în praful drumului nu se mai aude şi nici

240 nu se zăreşte măcar. Nepărtinitor în admiraţie,. ca şi în dispreţ, sufletul celui drept se opreşte ca limba unei cumpene în punctul echilibrului desă­ vârşit, arătat de justiţia imanentă a lucrurilor.— Meteorologia, se ştie, atârnă mai întâi de altitudine.

Depe la vreo şapte mii de metri în sus, nu mai e nicăiri în jurul pământului nici vară, nici iarnă, ci acelaş rece şi liniştit senin. Morala e şi ea într’un fel chestie de altitudine. Nedreptatea oamenilor nu poate atinge decât pe acela care stă în regiunile inferioare ale vieţii de părtinire, adică, de club, facţiune, partid şi alte variante ale in­ teresului particular. De la înălţimea nepărtinirii în sus. încetează îndată ori şi ce nedreptate, cum încetează şi larma vrăbiilor în regiunea unde sboară liniştit pasărea lui Zevs.

Aşa dar, toate antinomiile inşirate până aci sunt, Ia dreptul vorbind, iluzii isvorâte dintr’omăsură prea de rând a judecăţilor noastre despre vieaţă. Din potrivă, nu numai în lumea fizică, ci şi în lumea morală, acţiunea este egală cu reacţiunea. Binele real aduce totdeauna bine. Răul e totdeauna rău—pentru cel ce l-a săvârşit, şi va fi ispăşit cu siguranţă, chiar dacă făptuitorul l-ar fi făcut singur, în taina cea mai adâncă a nopţii.

Prin urmare, singura răutate ce ne poate întâmpina în vieaţă, e aceia care isvorăşte din sufletul nos­ tru ; după cum şi singurul bine mai tranic este iarăş acela, pe care ni-1 facem noi înşi-ne.

241 Şi avem cuvânt să credem că morala şchioapă a antinomiilor va rămânea din ce în ce mai mult în umbră, cu cât sufletul omenesc va vedeâ mai limpede în sine şi împrejurul său. Progresul ome­ nirii ne îndreaptă pas cu pas spre o armonie şi un echilibru tot mai desăvârşit. Nici cea mai puternică imaginaţie nu ne-ar putea zugrăvi azi priveliştea vieţii omeneşti de peste câteva se­ cole. Ceeace acuma zece-douăzeci de ani ni se păreâ roman, azi e realitate. De la minuni fizice, ' am trecut la minuni fiziologice. După ce ne-am deprins cu ideia transformării corpurilor simple (vechiul vis al alchimiştilor), cercetările din urmă asupra secreţiunii unor anume glande, ne deprind cu ideia schimbării experimentale a sexului vieţui­ toarelor ! Aceleaş cercetări, arătându-ne apoi modi­ ficarea vieţii sufleteşti în raport cu anume altoiri, par a ne deschide calea spre adevărate minuni psi­ hologice. Unde va fi hotarul progresului omenesc?

Ori unde va fi, un lucru e sigur: cele câteva mii de ani de viaţă istorică de până acum, sunt ca şi nimic faţă de evoluţia viitoare a omenirii. Isvoarele de energie sporesc; sporeşte armonia tru­ pească şi sufletească; va spori desigur şi frumu­ seţea, şi binele, şi dreptatea.

Cei cu scăderi morale vor pieri ori vor rămâne îndărătul omenirii, tot aşa cum cei ce sufăr de neajunsuri fizice rămân în urma convoiului unei oştiri.

16

242

.

Prin urmare, după cum încrederea în sănătate e un postulat al ştiinţei moderne, încrederea în bjne—optimismul ni se pare un postulat al" întregei culturi moderne. Părerea lui Schopenhauer că „cei fără fiere sunt proşti*/ e o eroare din vremea când biologia abia pipăia drumul, iar psichologia mergea încă legată la ochi. Azi, când cufnorismul organic» începe a fi cunoscut, adevărul ni se pare cu totul altul : fierea sufletească e dovadă nu de superioritate, ci de boală şi prin ur­ mare de inferioritate. Adevărata distincţiune se manifestă la aceia a căror cugetare sănătoasă urmăreşte nu numai adevărul, dar îl şi pot împerechia înt'r’o unitate armonică cu binele şi frumuseţea.

De aceea, cu voe ori fără voe, video meiiora, rneliora sequor: aceasta e legea viitorului. Iar dacă ai în suflet o largă perspectivă de timp şi de spaţiu, căderile şi scăderile contemporanilor de rând nu te pot nici măcar' turbura, necum opri din drumul tău spre progres. Sprijinit pe ştiinţa şi conştiinţa veacului, optimismul devine astfel din ce în ce mai mult o credinţă generală. Iar cine se împărtăşeşte cu adevărat din roadele cul­ turii şi ajunge la un real echilibru sufletesc, poate trăi deplin fericit, simţindu-se şi el o undă de ar­ monie în nenumăratele ondulări ale veşniciei.

CUPRINSUL Prefaţă .

i

Primăvară literară" . . . . • .

7 Jubileul Convorbirilor literare .

21 Altă generaţie...........................

36 In amintirea lui Alexandru Odobescu .... 45 62 Americanism literar Scriitori şi Mecenaţi .

79 90 Mai departe de Byzanţ ioo ■La începutul anului . .

111 TituŢMaiorescu ....

203 Comemorarea^lui Cerna 209 Puteri'ncruâ............... .

221 Spre optimism ....

Mmsmm

4

s

16531.—Tip. Profesională, Dimifcrie C.. Ionescu, str.'Câmpiiieann, 9.

i

In depozitul librăriei ALCALAY se gă= sesc de acelaş autor : Către noua generaţie (1912)...............preţul 1,5.0 Ofensivă naţională (1913) 1Poporul (19l 3)..................

Primăvara literară (1914) Vor urma : Polemice (un volum).

Conferinţe (un volum).

Preţnl 2 Lei.

*

v.

<!$■

iii:

.

■

\\^ ;W

‘ /

M

.•