SCRISORI CĂTRE DORA - Facsimile sentimentale

LEON KALUSTIAN

SCRISORI CĂTRE DORA Facsimile sentimentale

EDITURA ANDREW Focșani - 2010

Volum apărut cu sprijinul Bibliotecii Județene „Duiliu Zamfirescu‟ Vrancea.

Editor și prefaţă : Ioan Codreanu Consultant editorial: drd. Teodora Fîntînaru Redactor: Nicoleta Oprișan Corector: Gabriel Funica Coperta şi prelucrarea electronică a documentelor: Grigore-Virgil Pătru

Cuvânt lămuritor La 24 ianuarie 2010 s-au împlinit 20 de ani de la moartea ziaristului și publicistului Leon Kalustian. M-am tot gândit cum să scot această zi din hățișul aducerilor aminte și s-o pun într-un chenar. După îndelungate ezitări și deliberări cu mine însumi, am considerat că un tribut adus dragostei, ca esență a vieții ce ne este dată s-o trăim, ar fi cel mai potrivit gest. De aceea, chiar dacă această alegere a mea li se va părea unora cel puțin ciudată, am hotărât să încredințez spre publicare, pentru prima dată, 22 de scrisori ale lui Leon Kalustian către Dora Aronovici, scrise în perioada 1932-1933, păstrate, poate, printr-o minune... intenționată, pe care le-am găsit în puținul rămas din arhiva sa. Citindu-le, am avut revelația unei imagini complet necunoscute mie. L-am descoperit cu emoție, după fiecare cuvânt, într-o ipostază a vieții, normală altminteri pentru orice om, la care, mărturisesc, nu știu de ce, dar nu m-am gândit niciodată: la vârsta de 24 de ani, îndrăgostit, confruntat cu freamătul propriilor sentimente, cu neprevăzutul, cu nesiguranța, cu despărțirile și împăcările, cu teama Dorei de a nu păși în gol într-o relație cu un bărbat mult mai tânăr... Într-o scrisoare trimisă Dorei de sora ei, Cécile, aceasta consemna (...) „Revin acum la amicul K. Nu la el propriu-zis, dar numai ca să-ți spun că, dacă vrei să ai ceva și de la viață - și tu vrei doară atât de mult – trebuie să nu-ți pară rău de nimic, nici de o prostie pe care ai făcut-o. Fiind singură, nu poți decât să observi, dacă ai vedea, cine se uită, ce fel și cum procedează cele mai bine femei ca să aibă în societatea lor un băiat, chiar pentru o simplă primblare, ai vedea că așa-zisa mândrie a noastră – a ta în special – e pură sensibilitate patologică.‟ (...)

Până la urmă, cei doi s-au căsătorit în anul 1933.

Se știe că, prin natura profesiei, Leon Kalustian s-a aflat în miezul sau în apropierea multor evenimente petrecute în perioada interbelică. Farmecul personal, eleganța comportamentului și a ținutei, inteligența și rafinamentul său i-au asigurat accesul și libertatea de mișcare în cele mai înalte cercuri ale societății, dar și în cele mondene, unde, de fapt, nu și-a găsit pe deplin locul niciodată. Poate și din această cauză căsnicia lor a cunoscut o evoluție sinuoasă.

Rezistând seismelor conjugale, cei doi au rămas, totuși, împreună, înfruntând vremurile... În timpul detenției lui Leon Kalustian ca deținut politic, Dora a divorțat formal, ca să poată rămâne cu două camere în apartamentul în care locuiau, unde Spațiul Locativ avusese grijă în acei ani să mai înghesuie alte familii. De asemenea, a intentat și câștigat un proces de scoatere de sub sechestru și salvare de la vânzarea publică a unor bunuri, ca fiind ale sale.

O suferință nedreaptă, care a imobilizat-o în casă, a făcut ca ultima perioadă din viața acesteia să fie deosebit de grea . Pentru a nu fi îndepărtat de la îndeletnicirile scrisului, la care se întorsese după o lungă și dramatică întrerupere impusă (era perioada colaborării la revista „Flacăra‟ și a publicării volumelor

„Simple note‟), una din surori și fratele au stat pe rând la București, asigurând asistența pentru Dora și menajul de fiecare zi. Cea de a doua soră pregătea acasă, la Focșani, mâncarea și cele trebuincioase traiului, care ajungeau săptămânal în Capitală cu ajutorul unor „curieri‟ binevoitori. Trebuie menționat aici și ajutorul prietenilor, atât cât le-a stat și lor în putință.

Ce ciudate și întortocheate pot fi, câteodată, neștiutele poteci din noi, pe care cutreieră în voie sentimentele!...

Moartea Dorei, în vara anului 1983, l-a afectat profund și a declanșat transformarea treptată a flăcării sale interioare într-o pâlpâire din ce în ce mai slabă. (Stă mărturie, între altele, subțirimea ultimului volum din „Simple note‟.)

Apatia, blocajul psihic și mental s-au accentuat după moartea fratelui, în 1985.

Izvorul inspirației s-a întors în apa vie din adâncurile freatice ale memoriei.

Puterea de creație a slăbit. Pe masa de lucru au rămas foile albe ale proiectelor nerealizate, așteptând zadarnic cuvintele, pachetul de țigări și cana cu cafea...

De altfel, spre sfârșitul vieții, Leon Kalustian s-a retras la Focșani, unde a rămas pentru totdeauna, fiind ocrotit și îngrijit de cele două surori.

Mareea neagră a bolii de care suferea de mai multă vreme i-a cuprins încet-încet tot trupul și, după ce i-a înghițit și ultima fărâmă de viață, i-a eliberat sufletul, la 24 ianuarie 1990... *** O particularitate a acestor scrisori este aceea că nici una nu începe cu formula clasică de adresare, fapt ce conferă textului o oralitate specifică, o putere sporită a gândurilor și simțămintelor exprimate. Unele scrisori sunt datate, altele nu, parcă sfidând timpul prin perenitatea conținutului. În lipsa criteriului strict cronologic, pentru acestea din urmă am propus o încadrare în timp, bazată mai mult pe logica interioară a textelor și pe conexiunile ideilor și faptelor sugerate de cuprinsul lor. Caligrafia impresionează prin frumusețea liniilor și a contururilor literelor, amintind de vechii copiști. (Spre bătrânețe, mâna, prizonieră și ea a timpului, i-a transformat scrisul în ascuțimi de stâncă…)

La transcriere am folosit ortografia în vigoare înaintea elaborării de către Academia Română a ultimelor recomandări și norme în materie. Am respectat formele de limbaj, pentru a păstra parfumul, stilul și modul de exprimare ale lui Leon Kalustian, proprii epocii respective. Am modificat, pe alocuri, punctuația în cadrul propoziției. Persoanele menționate în unele scrisori sunt prieteni și rude din partea Dorei.

Sobrietatea, mărturisirea conștientă a sentimentelor, lirismul decent, dar profound, logica, adâncimea ideilor și pertinența argumentelor fac să dispară intimitățile de budoar, cu care, de regulă, ne putem întâlni în scrisorile de dragoste.

Pentru aceste motive, înfățișându-le publicului, consider că nu am comis o indiscreție sau o impietate, ori că am adus o atingere postumității lui Leon Kalustian. Am încercat, doar, să dau la o parte o draperie de mătase grea, trasă peste un moment de tinerețe, ca să răzbată lumina, spre o mai bună înțelegere a

sa, ca om, mai ales de către cei ce au întipărită în memorie doar imaginea lui din urmă – o persoană în vîrstă, marcată de vremurile potrivnice, străbătute, care își purta cu demnitate suferința, ducând cu sine visele și năzuințele frânte brutal și care a oferit oamenilor totul, necerând în schimb, nimic, nimănui.

Ioan Codreanu

LEON KALUSTIAN Repere biografice Pseudonime: Democrit, Elka, Lucullus, Kalunkar, Al. Teodoru, Vladimir, Kalvincar – pseudonim format din anagrama celor trei nume: Leon Kalustian, Ion Vinea şi Nicolae Carandino, care publicau împreună rubrica „Panerul cu raci” de la pagina a doua a revistei „Facla”.

Multe articole au foste semnate L.K. 17 oct. 1908

Se naşte la Focşani, Leon Kalustian - primul copil al familiei Sarkis Kalustian (1867-1921) – armean ajuns prin vitregiile istoriei în ţinuturile Vrancei şi Iulia Kalustian, născută Gherghel (1876-1948) – româncă din Ardeal. Leon Kalustian a avut două surori şi un frate – Vartuhi (1910-1998), Manuil (1911-1985) şi Satenig (1916-1996). În oraşul de pe Milcov, urmează cursul primar şi o clasă de liceu, după care se pregăteşte ca autodidact.

Părăseşte de tînăr – la vârsta de 20 de ani, oraşul Unirii şi se stabileşte în Bucureşti.

1926

Îl întâlnim deja în presa de stânga a vremii, fiind un pamfletar de temut care totdeauna a apărat valorile democraţiei. A cunoscut, sau a fost în preajma multor protagonişti ai scenei politice româneşti interbelice.

Leon Kalustian a scris virulente articole împotriva lui Stelian Popescu, directorul cunoscutului cotidian “Universul”.

Este redactor la ziarele Cuvântul (1926-1927), Curentul (1928-1934), ABC, Zorile (cu Emanoil Socor), Lumea românească (editat de Zaharia Stancu), coordonator al oficiosului România (1938-1940), scos de Cezar Petrescu în 1940. Colaborează la Mişcarea (1931-1932), Facla (directori Ion Vinea şi Nicolae Carandino), Adevărul, Dimineaţa.

17 iunie 1933

Se căsătorește cu Iza Dora Aronovici (născută la 3 iunie 1907 la Vaslui, fiica lui Samson Aronovici şi Matilda Aronovici, născută Finchelstein).

Căsnicia lor a cunoscut o evoluţie sinuoasă. Motivul fiind chiar farmecul recunoscut al lui Leon Kalustian, eleganţa ţinutei, inteligenţa şi rafinamentul său care i-au asigurat accesul şi libertatea de mişcare în cele mai înalte cercuri ale societăţii, dar şi în cele mondene. Rezistând seismelor conjugale, cei doi au rămas totuşi împreună, înfruntând vremurile.

1938

Leon Kalustian părăsește din proprie iniţiativă presa scrisă, ca protest la dictatura carlistă. Patruzeci de ani a durat demisia asumată din gazetărie. Într-o perioadă de mari confruntări ideologice, când în presa românească şi-au scris opiniile importanţi publicişti cum ar fi: Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, N. D. Cocea, Eugen Jebeleanu, Nicolae Carandino, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Octav Onicescu, Tudor Teodorescu-Branişte etc., Leon Kalustian a reuşit să impună jurnalisticii româneşti interbelice o notă foarte personală şi deloc simplă.

8 mai 1951

Leon Kalustian cade victimă valului de arestări ale regimului totalitar comunist, alături de zeci de mii de intelectuali şi personalităţi ale vieţii politice democratice şi ale celei religioase din România, fiind arestat şi reţinut administrativ fără să fie judecat, timp de patru ani, în închisorile de la Jilava, Gherla şi Văcăreşti.

1956-1960

Neavând nici un alt mijloc de existenţă, în această perioadă, a fost nevoit să-şi vândă cărţile achiziționate de-a lungul timpului: ediţii rare, manuscrise, documente, reviste, titluri şi autori de referinţă din literatura română şi universală.

30 dec. 1960

Este arestat pentru a doua oară.

18 sept. 1961

Este judecat şi condamnat penal conform sentinţei nr. 285 din 18 septembrie 1961 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Bucureşti, la opt ani închisoare corecţională şi confiscarea totală a averii, pentru infracţiunea de răspândire de publicaţii interzise, în perioada 19561960, prevăzută de art. 325, alin. 3, lit. C din Codul Penal. Printre cărţile „incriminate” s-au numărat: „În preajma revoluţiei” de Constantin Stere, volumele „Povestea vieţii mele” de Regina Maria, „Mustul care fierbe” de Octavian Goga şi „Memoriile regelui Carol I” a căror difuzare era interzisă fiind considerate un pericol pentru orânduirea socialistă.

17 apr. 1964

După executarea a patru ani de pedeapsă, Leon Kalustian este eliberat din penitenciarul de la Gherla, ca urmare a unui decret de graţiere colectivă.

1975

La Editura Eminescu, apare volumul Facsimile, editat cu sprijinul lui Nicolae Carandino şi Valeriu Râpeanu.

1976

Iese de sub tiparul Editurii Eminescu, selecţia de articole publicate între anii 1936-1938, în ziarele „Zorile”, sub conducerea lui Emanuel Socor, şi „Lumea Românească” sub conducerea lui Zaharia Stancu, Conspiraţii sub cer deschis: pagini dintr-o luptă antifascistă şi democratică, volum reprezentativ pentru activitatea de gazetar democrat a lui Leon Kalustian.

1978

Graţie lui Vartan Arachelian, Leon Kalustian începe colaborarea la revista “Flacăra” a lui Adrian Păunescu, prin rubrica Simple note.

1980 - 1984

Publică la Editura Eminescu, sub directoratul lui Valeriu Râpeanu, cele patru volume “Simple note”. Cărţile sale au fost bine primite de public şi s-au bucurat de aprecieri deosebite din partea criticii literare.

23 iun. 1983

Uniunea Scriitorilor, datorită lui Dumitru Radu Popescu i-a acordat „ilegal” o pensie sub formă de „ajutor lunar”. Cînd s-au făcut ultimile validări înainte de 1989, pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor, numele lui Leon Kalustian şi al lui Mircea Ionescu-Quintus au dispărut de pe listă, în urma unor imperative indicaţii superioare.

1983

A încetat din viața soția sa, acest fapt însemnând pentru el un al doilea mare şoc moral.

1985

I se acordă Premiul Revistei Flacăra pentru „credinţa cu care a slujit mai bine de o jumătate de veac cuvântul fierbinte al presei”.

oct. 1989

Doctorul Vasile Tuchel îl consultă şi îşi manifestă îngrijorarea în legătură cu starea sănătăţii sale.

Leon Kalustian pleacă la Focşani, unde urma să fie îngrijit de cele două surori ale sale, Vartuhi şi Satenig.

24 ian. 1990

A încetat din viaţă Leon Kalustian. A fost înmormântat la cimitirul armenesc din Focşani. L-au condus pe ultimul drum, printre alţii, Andrei Bordeianu, Vartan Arachelian, Paul Lăzărescu, Nicolae Arsenie.

1994

Printr-o hotărâre a Primăriei Focşani, străduţa „Tunel”, pe care se afla casa familiei marelui gazetar, a primit numele – Leon Kalustian (aflată, actualmente, între străzile Constantin Dobrogeanu-Gherea şi Nicolae Titulescu – capătul spre fosta RAGTL).

1995

În şedinţa publică din 19 iunie 1995 a Curţii Superioare de Justiţie (Decizia nr. 32, Dosar Nr. 47/1994), Leon Kalustian a fost reabilitat juridic.

10 martie 1997

Domnul Ioan Codreanu, nepotul publicistului Leon Kalustian, legatarul său testamentar, donează Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, 1578 de publicaţii (cărţi, periodice şi broşuri), ce au aparţinut scriitorului Leon Kalustian.

14 mai 1997

Ziaristul Nicolae Arsenie (prieten devotat şi coleg) a comandat la Sighişoara pe cheltuială proprie, 4 plăcuţe indicatoare – „Leon Kalustian – ziarist, 1908-1990” pe care le-a montat la cele două capete ale străduţei „Tunel”. Tot Nicolae Arsenie a pus o placă memorială din marmură pe care scrie: „În această casă a trăit, a scris şi a luptat pentru democraţie, timp de 40 de ani, gazetarul Leon Kalustian (19081990)” şi pe casa de pe str. Maria Rosetti nr. 16, apart. 1, sector 2 din Bucureşti, în care a trăit ziaristul focşănean, timp de 30 de ani.

1998

Cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la naşterea lui Leon Kalustian, apare la Editura Agerpress Typo, volumul Simple note din “Simple note” cu o „Notă biobibliografică” a domnului Ioan Codreanu (nepotul publicistului).

1999

A fost primit membru post-mortem al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.

2000

Editura Ararat reeditează completat cu fotografii de familie, inedite.

volumul

Facsimile,

2-8 iul. 2001

La Simpozionul „Focşanii de ieri şi de azi – Dialog cultural”, organizat de Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, cu ocazia „Zilelor Municipiului Focşani – 2001”, domnul Ioan Codreanu, prezintă expunerea „Un destin potrivnic: Leon Kalustian”.

26 ian. 2005

„In memoriam Leon Kalustian” – expoziţie de carte din fondul Leon Kalustian al Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea şi organizată de aceasta, cu prilejul împlinirii a 15 ani de moartea publicistului.

15 sept. 2005

Sala Periodice a Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea primeşte numele publicistului vrâncean Leon Kalustian.

18 oct. 2008

„Leon Kalustian – 100 de ani de la naștere” – manifestare organizată de Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea. Programul manifestării a început la Cimitirul Armenesc din Focşani cu o slujbă religioasă de pomenire, oficiată de arhimandrit dr. Zareh Baronian. A continuat la Sala de lectură a bibliotecii, cu evocarea personalității lui Leon Kalustian de către invitaţi – distinşi oameni de litere şi jurnalişti români, reprezentanţi şi apropiaţi ai familiei publicistului. Discuţiile au fost moderate de domnul prof. univ. dr. Valeriu Răpeanu, critic şi istoric literar, şi susţinute de: Vartan Arachelian – scriitor şi publicist, Varujan Pambuccian – deputat din partea minorităţii armene din România, Dorin Ţigănaş – ziarist şi publicist, Mihai StepanCazazian – redactor-şef al publicaţiei Ararat – periodic al Uniunii Armenilor din România, Bergi Vosganian – preşedintele Filialei Vrancea a Uniunii Armenilor din România, Virgil Răileanu – scriitor vrâncean, Angel Tîlvăr – senator de Vrancea, Manole Merchea – subprefect al judeţului Vrancea şi Gheorghe Neagu – Preşedintele Asociaţiei Culturale „Duiliu Zamfirescu” Vrancea. Invitaţii au vizionat fragmente din filmele documentare Bucureştiul necunoscut – o evocare a celebrei cafenele literare Capşa şi Publicistul şi epoca sa – convorbire cu Vartan Arachelian.

Cu acest prilej, ca parte a unui amplu program aniversar, a avut loc lansarea volumului „Leon Kalustian: 100 de ani de la naştere: incursiuni biobibliografice” editat de Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea. Este primul volum dedicat gazetarului şi omului Leon Kalustian care oglindeşte viaţa şi personalitatea acestuia. În organizarea acestei manifestări şi realizarea acestui proiect editorial, Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea a fost onorată de sprijinul şi colaborarea domnului Ioan Codreanu, nepotul de soră şi legatarul testamentar al lui Leon Kalustian, care a avut bunăvoinţa să doneze Bibliotecii Judeţene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea cărţi, periodice, documente originale, fotografii, scrisori olografe şi obiecte care au aparţinut marelui ziarist, constituindu-se astfel Fondul Leon Kalustian – sursă principală de informaţie pentru această lucrare şi de asemenea pentru expoziţia omagială Leon Kalustian organizată în holul bibliotecii.

23 ian. 2009

Dezvelirea bustului marelui publicist vrâncean Leon Kalustian, lucrat în bronz de sculptorul Ioan Ladea, bust ampalsat în grădina Secţiei pentru copii şi tineret a Bibliotecii Județene „Duiliu Zamfirescu” Vrancea. La eveniment au fost prezente numeroase personalități: Varujan Vosganian, Președintele Uniunii Armenilor din România, Vartan Arachelian, scriitor, publicist și realizator de programe de radio și televiziune, Ioan Codreanu, nepotul scriitorului, Dragoș Bîrlădeanu, vicepreședintele Consiliului Județean Vrancea, Decebal Bacinschi, primarul orașului Focșani și mulți alții.

24 ian. 2010

„Leon Kalustian” – expoziție oraganizată de Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea cu prilejul împlinirii a douăzeci de ani de la moartea sa. În Holul sediului central au fost expuse documente originale din Fondul documentar Leon Kalustian: fotografii de familie, acte, scrisori, diplome aparţinând acestuia.

31 ian. 2010

La Catedrala Armeană „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” din București a avut loc slujba de parastas, oficiată de P.C. Arhimandrit dr. Zareh Baronian, precedată de un emoționanat cuvânt de învățătură al Sfinției sale despre cel pomenit. După slujbă, cei prezenți au participat la o întâlnire comemorativă, găzduită de Biblioteca „Dudian”. Viața și activitatea lui Leon Kalustian au fost evocate de Valeriu Râpeanu, critic și istoric literar, Vartan Arachelian, scriitor și publicist, Nicolae Arsenie, ziarist și editor, Paul Lăzărescu, ziarist și istoric literar.

1 feb. 2010

În cadrul emisiunii sale de la postul Etno TV, Florin Condurățeanu a readus în memoria telespectatorilor numele lui Leon Kalustian, la împlinirea a douăzeci de ani de la nașterea sa.

2010

La Editura Andrew din Focșani a apărut volumul Leon Kalustian, „Scrisori către Dora – Facsimile sentimentale”.

M-am convins încă o dată că eu – dacă vă interesează – nu pot să fiu nici punctual, nici om de societate. Repetându-se gestul, ar putea foarte lesne să capete sens de ostentație. Dar înțelegerea Dv. cred că nu va tălmăci așa o atitudine care m-a privat de plăceri cel dintâiu pe mine.

Respectuoase sărutări de mâini, Kalustian

(text scris pe o carte de vizită – L. Kalustian, redator la ziarul „Curentul‟, București)

I Îmi pare rău că reproșați mereu imposibilitatea Dv. de a fi așa cum sunteți, de a vă menține mereu, adică, exuberantă.

Nu știu ce înțelegeți Dv. prin această loquacitate, pe care regretați că, datorită nu știu căror lucruri, v-a părăsit – cum spuneți – în conversație ca și în scris. Se vede că Dv. înțelegeți prin asta neputința de-a amuza anturajul, imposibilitatea de-a distra și de-a fi pe placul societății. Dar bine, ăsta este un rol care, cu mai multă sau puțină izbândă, au datoria să-l interpreteze recoltatorii aplauzelor, sau acei care se situează dincolo de normal. Noi care nu trăim pentru societate, care ne ridicăm împotriva mentalității ei, care-i nesocotim prejudecățile transformate în religie și eresurile-i devenite virtute, noi cel puțin, ar trebui să nu avem asemenea preocupări și să nu facem din grija asta pretexte de nemulțumire. Și pe urmă, eu însumi un sobru, prefer pe sobri. Vă asigur că din toată lumea pe care o cunosc - și cunosc destulă – se întâmplă foarte rar să dau peste altcineva decât peste superficiali zgomotoși și peste extateci

intratabili. În cercul așa de des al contemplativilor fără preocupare și al emoționabililor fără obiect, apariția unui sobru, frământat de gânduri și stăpânit de neliniști e mai mult decât un eveniment: e un popas la care se încrucișează bucuria cu înviorarea.

De aceea vă rog să nu căutați pe viitor să vă faceți prilej de mâhnire, fiincă nu puteți acorda celor din jurul Dv. divertismente; sunt alții care s-ar mulțumi numai cu prezența.

Cu aceleași bune gânduri, Kalustian 21 Iunie 1932 II Nu știu ce-ar trebui să răspund la șirurile ce le-am primit. Mărturisesc însă dela început că pentru prima dată mi se întâmplă să-mi ezite condeiul acesta drag în fața hârtiei albe și că tot pentru prima oară nu reușesc decât cu greu sămi strâng gândurile. Îmi puneți o întrebare precisă, care n-ar putea rămâne fără replică - și anume: dacă în scrisul meu strecor ceva din preocupările ce vă animă și dacă – asta e mai important – la originea lui stă o identitate de îndemnuri, o similitudine de năzuinți.

Tot ce aș vroi să spun nu pot. Sunt reticențe cărora te supui fără voia ta și de multe ori chiar împotriva voinței tale. Dacă am fi fost față-n față, de pildă, ivindu-se o situație ca asta aș fi tăcut; dar sunt sigur că tăcerea mea ar fi fost mai elocventă decât un „da‟ rostit, el, oricât de lânced. Dar așa?

Așa trebuie să mă mulțumesc amintind de dărâmătorul acela de glorii, minunatul exemplar al spiritului și al umanității, pe permanentul insurect și revoltatul de totdeauna, Léon Bloy, care destăinuie undeva că adevăratele frumuseți, devoțiunea, sinceritatea, că marile plăceri și bucurii trebuiesc căutate dincolo de vorbe și slovă. Într-un gând nemărturisit – adaogă el – stă mai curând realizarea unui vis. Peste asta, ce aș mai putea spune eu, fără să cad în patetism frivol sau în pedantă verbozitate? Hotărât, nimic. Ci doar atât: - ca să fiu în notă – asigurarea unor sentimente în care am închis fără nici o străduință tot ce nu pot astăzi spune.

Kalustian București, 26 Iunie 1932 III Nu contați prea mult pe siguranța ce v-o dă trecute încercări (așa în text, nota editorului).

Evident, n-am să fiu eu acela care să nesocotesc experiențele de soiul acesta, deși – în treacăt fie spus – nu prețuiesc decât pe cele spirituale. Se poate s-aveți dreptate, după cum se poate să nu aveți. Eu optez pentru aceasta din urmă

ipoteză. Fiindcă, știți, experiența e de esență aventuroasă; e ceva foarte relativ.

Nu este o lege. Nici o regulă. Și mai puțin o realitate. Experiența este reală, ți se pare că este viața - și poate să fie – dar numai atunci când o trăiești. După ce s-a consumat, te convingi de toată goliciunea ei, de inutilitatea suferinței, de ridicolul zbuciumului. Pe urmă mai e încă ceva, esențial, care răstoarnă definitiv cele ce susțineți: Situațiile, ca și oamenii, diferă de la caz la caz. Nu poți aplica în toate împrejurările aceeași formulă, la toate problemele o singură soluție, și nu poți opune pretutindeni – ca un destin inexorabil – concluzia de ieri, astăzi și corolarul de anul trecut, mâine. Asta în ce privește unde n-aveți dreptate. Și acuma unde o aveți.

O aveți acolo când spuneți că ezitările și reticențele au darul să mențineți lucrurile pe loc. Să nu dea câștiguri. Indubitabil, așa este. O întârziere în parcurgerea drumului ce ni l-am propus a-l străbate se poate produce. Și se mai poate întâmpla ca tergiversarea să aducă pentru nerăbdători plictisul și renunțarea. Repet, asta da. Mie nu mi-e teamă însă; pentru că sunt înarmat, întro egală măsură, cu tot ce-i trebuie cuiva, trăind într-o societate ca a noastră. Am, vreau să spun – fără intenția de bravadă - și puterea oricărei resemnări, și tăria tuturor așteptărilor. Dar dacă ceea ce am eu, nu aveți Dv.? Iată semnul de întrebare al clipei. El chinuie și întristează, întunecă și mâhnește.

Cu amarul acestei dileme, pun punct și semnez cu sentimentele mele dintotdeauna, Kalustian București, 5 Iulie 1932 IV Da, da!

Am și eu aceeași nenorocită meteahnă. Și pe mine mă stăpânește pasiunea complicărilor, voluptatea suferințelor, sunt și eu – poate ispășind un blestem al firei – mereu îndărătnic căutător de chinuri, fiindcă altfel nu mi-aș putea realiza mulțumirile.

Niciodată, în viață, nu mi-a spus nimic dobândirea unor bucurii nerâvnite, ceva care să nu-mi fi învolburat măcar o dată gândul; iar când izbuteam să am ceea ce făurea obiectul preocupărilor mele, al chinurilor ce mă torturau, atunci totdeauna îmi invadau ochii luciri molcome, odihnitoare ca un ostrov de azur într-un peisaj scandinav, sau ca o leneșă pulverizare de amurg. Și-mi dădea, astfel, impresia – impresia unei realități în care cred – că în spațiul unui rest de viață, undeva, mai râde o lumină.

Dar nu despre toate astea aș fi vrut să scriu azi. Ci despre altceva. Aș fi vrut să scriu că mi-ar place mult să fi fost împreună, să fi vorbit sau să fi tăcut, dar să fi fost amândoi. Și aș mai fi voit să vă întreb despre lucruri pe cari condeiul Dv., ca și al meu, ezită să le dea glas, lucruri pe cari bănuiesc că le șoptiți și Dv., ca și mine, într-un ceas de singurătate, sau într-o clipă de refugiu.

Și văd în felul ăsta de câtă ipocrizie sunt capabil eu, care detest pe ipocriți și diprețuiesc lașitatea. Fiindcă, orice veți spune, este și ipocrizie, și lașitate când în fiecare zi scrii pentru cineva un poem pe care l-ai învățat pe de rost, pe care-l reciți în gândul tău, pretutindeni, care-ți evocă o amintire și-ți aduce întreagă imaginea unei făpturi și pe care totuși să te sfiești să-l spui aceleia tocmai care la inspirat și căreia i-l închini. Ce adaos aș mai putea eu face la atâta belșug de stupiditate?

Nimic. De aceea termin, încheind mai mult decât cu afecțiune.

Al Dvstră., Kalustian București, 12 Iulie 1932 P.S. Am stat astăzi și ieri de vorbă cu sora Dv. și am fost foarte mulțumit că, întreținându-ne și despre altele, am vorbit și de „Dora‟.

V Aș putea foarte bine spune că alegerile ce au fost nu mi-au dat nici măcar răgazul celor câteva clipe necesare replicei; sau aș fi putut să mă indignez – pretext foarte curent – că n-am primit nimic și atunci Dv. să-mi fi răspuns că nați avut la ce scrie, fiincă eu nu mai trimiteam vești, ca apoi, în cele din urmă să fi aruncat vina pe serviciul nostru poștal, care continuă să funcționeze balcanic.

Din generozitate sau din drăgălășenie aș fi fost cu siguranță, dacă nu crezut, cel puțin absolvit.

Dar, nu!

Recunosc măgăria. Altfel s-au petrecut lucrurile. Și-mi spovedesc greșeala, cu credința că păcatul mărturisit e pe jumătate iertat.

N-am scris; da – n-am scris. Și rândurile ce le-am primit – nu vreau să spun cum au fost, fiindcă între noi nu-și află rostul elogiul – presupuneau, se va spune, un răspuns măcar de complezență. Eu însă, care m-am ridicat totdeauna împotriva atitudinilor de circumstanță sau a gesturilor convenționale, am tăcut.

Măcinișul slovei ar fi adus un acord baroc, o notă disonantă, la o sonată pe care aș fi voit-o ascultată la infinit. Era acolo atâta frăgezime de gând, intimidat ca un cerb la lumină, și atâta fericire jilavă, materială, mi-au adus șirurile acelea, puține câte erau, că, răspunzând, n-aș fi făcut altceva decât să mânjesc o acuarelă inundată de senin, sau să strivesc cu un strigăt o tăcere înfiorată de șipot și împăianjenită de șoapte. Și n-am vrut.

Mi-a plăcut să aud sonata. Așa cum odinioară, în copilărie, duceam inconștient la ureche scoica, să ascult vuietul acela al mărei, etern, atunci când nu știam dacă acolo sunt sau nu adunate toate tainele ei minunate, toată vraja ei serafică. Astăzi, brutal, cu mâna mea, stric imaginea moale, copleșitoare, năpădită de vis și reverie - și sfârșesc cu tristețea unei fapte reale și cu ruga de-a nu vă îndoi de sentimentele mele de drag, statornice.

Kalustian București, 22 Iulie 1932 VI Previziunile mele, nici prea greu de făcut, nici atât noi și nici așa de însemnate, au avut o singură calitate: aceea de a fi fost adevărate. Ați recunoscut că sunteți așa cum n-ați vroi să păreți, adică o sentimentală. Astăzi pot să adaug și ceea ce înțelesesem, dealtfel, de la început: că revolta ce v-a cuprins – când va cuprins – n-a fost stârnită decât de amestecul acela minunat de feminitate excesivă și de orgoliu îndreptățit. De orgoliu însă, ce vi s-a părut ultragiat. Că na fost vorba de așa ceva, ați văzut; și că nu va putea fi vorba niciodată, vă asigur. Și acuma, după atâta vâslire prin întuneric, după atâtea amărăciuni – da! amărăciuni dulci – revărsate din belșug și de o parte și de alte, se cuvine, cred, să facem un popas.

Un popas, care, bineînțeles, să nu însemne un repaos, ci o schimbare de discuții, o înlăturare a tot ceea ce ne supărase. Vreau să spun c-ar trebui să ne ocupăm de noi și altfel decât am făcut-o eu până acum, încercând steril să creionez portrete psihice. Până la urmă, rămân la convingerea, exprimată de-a lung de veac și mileniu, că tot bunul e, cum se zice, pre pământ, din cealaltă existență, din viața cu idealul hipotetic, neîntorcându-se încă nimeni care să ne arate fericirea. Să rămânem, deci, la ce este, fiincă aici, cred eu, că este totul. Și mărturisesc – fără literatură – că dorul meu e să fim împreună. Am mai spus-o, pare-mi-se, și o repet, oricât aș ști că plictisește stăruința râvnei acesteia. Sunt curios, însă, să văd în ce măsură am să izbutesc. Până atunci, devotarea celor mai dragi gânduri, totdeauna străjuind, oriunde, pe „Dora‟.

Kalustian P.S. Am răspuns cu oarecare întârziere, fiindcă un necaz familiar m-a făcut să lipsesc din Capitală trei zile. Mă folosesc de prilejul ăsta să-mi țin o făgăduială mai veche, trimițând o fotografie, mai mult ca să mi se trimeată una.

K. VII M-am gândit că timpul prea scurt care te mai reține la Dorna n-are să fie suficient ca să mai poți primi acolo, din parte-mi, vreo veste. Și de aceea m-am hotărât să-ți scriu acasă, unde am aflat cu bucurie că te reîntorci. Evident, pentru plăcerile mele, dintr-un punct de vedere, adică egoist, că ai revenit în târgul natal, pe mine nu poate decât să mă încânte. De ce e așa și nu altfel, nu vreau să precizez aici, fiindcă ar fi deopotrivă de inutil, pe cât de ridicol.

Că m-am hotărât să-ți scriu, în loc de Dorna, la Roman, e foarte adevărat; dar ce să-ți scriu, mărturisesc, nu știu. Gândesc la atâtea lucruri și mă năpădesc

în minte – ca o repezire tumultoasă de ape – atâtea doruri, că nu știu, în adevăr, ce să scriu. Mai întâiu aș trebui să însemn toată tihna dăruită prin câteva șiruri, în cari am văzut - și n-aș vrea să mă înșel – o confrerie de năzuinți, o egală pasiune, e drept, mărturisită mai timid, așa ca o rugăciune pe care n-o rostești decât pentru tine, dar în orice caz a rămas credința că ne stăpânesc aceleași emoții, că vibrăm pentru aceleași voluptăți, că împărtășim aceleași amărăciuni – aceleași amărăciuni dulci – că suntem împreună prizonieri ai acelorași frământări. Și după asta ce-aș mai trebui să adaug, fără să cad în platitudine, sau în comicul tiradelor sentimentalizate? Firește, nimic. Mă mulțumesc numai să-ți sărut afectuos amândouă mâinile.

Kalustian.

VIII Sunt foarte trist. Și tristețea mea parcă împlinește pe aceea a zilei de ieri, a zilei ăștia cenușii, de toamnă melodramatică.

Dar să mă lămuresc: Am lipsit trei zile din Capitală; am fost cu Șeicaru și Cezar Petrescu la Mânăstirea Neamțului, unde l-am vizitat pe Panait Istrati, care trage să moară, tușindu-și într-o chilie întunecoasă niște resturi firave de plămâni. M-a înfiorat. Și, oricât mă strădui, nu pot alunga imaginea pe care au surprins-o ochii mei. O cameră neagră, ca dintr-o piesă slavă, luminată vag de o feștilă care și dânsa parcă agoniza, și într-un pat sărăcăcios învăluit în fum de țigară, pe care totuși nu vrea s-o abandoneze, Panait Istrati, așteptând calm și resemnat, sfârșitul. Un sfârșit tot așa de mizerabil, tot așa de blestemat ca și începutul. Și asta pentru ce? Pentru că feciorul ăsta al spălătoresei de la Brăila, care devine prieten al lui Romain Rolland și autor tradus în 26 de limbi, a avut o idee: să lupte pentru dreptatea oamenilor, să-i apere și să cheltuiască pentru această iubire de aproape milioanele pe cari le-ar fi putut și el agonisi, ca să-și facă un castel undeva, pe un țărm populat de Adriatică luxuriantă, sau de Mediterană însorită. Și în decorul ăsta bolnăvicios și posac toată drama lui Panait Istrati se amplifică; se amplifică și doare. Și, repet, nu pot goni imaginea.

Când m-am întors, am găsit o scrisoare pe care o așteptam și o fotografie pe care n-o gândeam așa de repede trimeasă. Îți mulțumesc, nespus de mult, și pentru una, și pentru alta. Numai că scrisoarea presupune unele precizări, pe cari nu ezit să le fac: La început îți arați părerea de rău că n-ai reușit să-ți pui în aplicare dorința de a-mi scrie după un răgaz mai lung. Foarte bine. Atât doar: eu nu știu cât timp ar mai fi trebuit să lași să se scurgă ca să nu ai regretul pe care-l încerci. Fiindcă eu cred că a trecut destul până să primesc rândurile tale. În ce privește venirea mea acolo, nu te neliniști. Era o dorință a mea pe care nu pot s-o mai am, oricât aș fi vrut s-o păstrez. O voiu reîmprospăta cu alt prilej. Când se va putea mai bine, când conjecturile ne vor fi mai amicale. Acuma, cel puțin, ele trădează o dușmănie aspră, invincibilă. Și, pe urmă, drumul e lung și obositor. Ceea ce nu

împiedică să-ți păstrez de la distanță același sentimente și aceeași dragoste, alături mereu de dorința revederei.

Kalustian IX Nu știu dacă sunt un sentimental; ci doar că-mi place să surprind, de undeva singur, țâșnind din mare – vâlvătaie de aur – răsăritul, sau tot așa, când se lasă odată cu irizarea serii, învăluirea leproasă de crepuscul. Mai știu, pe urmă, că mă copleșește zbuciumul din partiturile lui Beethoven, întunericul din paginile lui Dostoievski și lumina aceea chinuitoare, în care se amestecă taina cu bizarul, din tablourile lui Rembrandt, după cum mă înfioară – nu înțeleg ce tristeță – ca și pe Arthur Rimbaud altădată, când văd din înnalturi, plângându-și lacrima, o stea.

Firește, sunt amănunte care indică pe sentimental. Totuși, nu contez pe ele; fiindcă eu sunt un om rău, capabil de cruzimi, îndreptate împotriva mea întâiu, și a acelora pe cari îi iubesc. Sentimentalul este un conservator și un egocentric. Caută să păstreze tot ce are numai pentru el și vrea să aibă ce râvnește. Cu mine însă lucrurile se schimbă: mie când îmi place ceva, aș vrea mai curând să-mi lipsească; dacă simt nevoia unei prezențe, aș dori să nu vie, ca astfel să sufăr, să mă chinui, să mă zbat.

Prin dăruirea firii, un răzvrătit și un contemplativ, prin rasă, un nepăsător și un sceptic, în temperamentul meu parcă și-au dat întâlnire – o întâlnire de nimeni fixată – câte ceva din toate. Așa că nu pot ști precis ce sunt. Cineva, care vedea o deosebire prea mare între sentimentalism și lirism, m-a diagnosticat; un liric. Treaba lui, în definitiv. Cât despre mine personal, pe sentimentali îi prețuiesc; fiindcă am convingerea – e o convingere a mea, umilă – că e tot ce poate fi mai bun la un om. Dar sentimentalismul – sentimentalismul plat, fără afecțiune, îl detest așisderea prostiilor îndulcite. Din această pricină nu suport decât literatura străbătută de un suflu de umanitate, în care palpită ceva amar și înnecăcios, ce se adresează priceperilor lăuntrice. Sfârșesc aici încercarea temerară de-a schița un autoportret psihic. Și-acum îmi permit să vă întreb ceva pe Dv. care împroșcați - și pe bun cuvânt – cu scârbă și revoltă sentimentalismul: sunteți femeie; și eu vă bănui tot așa de sensitivă ca o coardă de violă întinsă prea tare, gata să vibreze la cea dintâiu adiere. Ei, bine, n-ați lăsat niciodată, peste voință, să alunece de-a lungul obrazului o lacrimă simțită, sinceră, la vreun film oarecare, pentru alta, pe care o știați, poate, de glicerină, confecționată special pentru efecte ușoare și senzații efemere? Niciodată, citind o poveste romanțioasă, factice și melodramatică, nu v-ați putut stăpâni înrourarea privirii, pentru durerea eroinei, de cele mai multe ori inexistente? Sau niciodată nu vi s-au învolburat rezonanțele afective la evocarea unei despărțiri într-o gară, sau într-un port, când unul pleacă și celălalt rămâne, cu inevitabila fluturare de batistă și cu impresia așezării dușmănoase a spațiului între două

inimi care se doresc, între doi oameni care se cer? O spun răspicat: da! Și dacă e așa, de ce să ne ascundem după deget? De ce să fim ipocriți cu noi înșine? De ce să bravăm? De ce anatema? Că vine de la o vreme o maturizare cerebrală, refractară acestor prostii, e altceva. Dar sentimentalismul dăinuie; la unii de-o esență mai bună, la alții de o calitate mai proastă, el însă – o spun din nou – rămâne împotriva celor mai îndărătnice strădanii, a celor mai indezirabile învrăjbiri, a celor mai încleștate uri. Și în felul ăsta, indignarea și dezgustul nu-și mai află rostul; iar încăpățănându-te să le cultivi, înseamnă să săvârșești magnifica inutilitate a predicei în pustiu.

Acum, în nădejdea că ne-am înțeles, ce-aș mai putea adăuga eu la tot ceam scris până aici? A, da! Mai e încă ceva. Vroiam să vă spun că în felul meu de a scrie nu intră nici grija termenilor aleși, nici fraza căutată, nici rostirea siropoasă. Și dacă uneori, pentru care cer iertare, scriind, penița mea încrustează un cuvânt mieros sau alcătuiește un pasagiu întraripat, nu eu sunt de vină. Dv. nu vă opriți la vorbe; nu mă judecați după ele și nu rămâneți tributară formulelor. Priviți dincolo de imediat; și veți găsi poate ceva care să strălucească de adevăr. Iar dacă nu o veți face, din silă sau din oboseală, spuneți și Dv. consolator: - Ei, săracul, are dreptul să fie așa! Este doar ceea ce se cheamă un slujitor al condeiului, căruia îi sunt îngăduite fanteziile literaturizate și alambicările dulci.” Eu voiu fi iertat și Dv. veți fi împăcată.

Cât privește scrisoarea aceea nenorocită, blestemată, sau cum vreți s-o calificați, vă stă la dispoziție. Ca să nu regretați nimic și ca să nu aveți nici o jenă. Încolo, consecvent cu mine însumi, rămân mai departe păstrător de aceleași gânduri frumoase, de aceleași sentimente prietenești, un oarecare ce întâmplător se numește Kalustian X Nu-mi place să rămân dator nimănui cu nici un răspuns. Și dacă, cine știe, la un moment dat, totuși, din plictiseală, din indispoziție, sau pur și simplu din lene aș putea-o face cu unii, apoi cu tine, hotărât, niciodată. De aceea, de data asta, am să purced la o analiză a rândurilor ce le-am primit, la o analiză mai sumară, care poate foarte bine să însemne o antipatică operă de hirurg. Și încep trecând peste fraza cu care debutează scrisoarea cu pricina, ca și peste constatarea – de câteva ori repetată – că legătura noastră are ceva copilăros; în această privință eu am convingerea că ceva, nu știu ce, dar ceva sigur, se încăpățânează să te stăpânească, așa, ca un fel de obsesie a frivolității.

Mă opresc însă acolo unde vorbești de saturație, de-o sărăcie de gânduri ce-ți port, pentru că mărturisisem că nu știu ce să-ți scriu. Mai întâiu ce este cu saturația de care pomenești? Ce saturație anume? Aceea a râvnirilor sterile, a dorințelor care nu s-au împlinit, a iluziilor care sunt încă – orice s-ar zice, tot

iluzia? Las răspunsul în sarcina ta. Mai e însă ceva: imputarea – care e o voită răstălmăcire – că nu știu ce să-ți scriu.

Da! Nu știu ce să-ți scriu. E adevărat; însă nu știu, fiindcă am prea multe de scris, fiindcă de câte ori cerc s-o fac, îmi năvălesc în minte, ca o răscoleală de frunze moarte, toamna, atâtea gânduri, atâtea visuri, atâtea amintiri, începuturile acelea neverosimile parcă , apropierea mai apoi, afecțiunea, dragostea, toată evoluția ce-am trăit-o, toată metamorfozarea aceea împletită din tristeți și bucurii, din tresăriri și nădejdi, uneori avântată de invizibile îndemnuri, alteori înfiorată de chinuitoare așteptări și, în sfârșit, dezamăgirile efemere și plăcerile cari se înverșunează refuzate, pe scurt, toată tortura de azi și tot imprevizibilul de mâine. Asta se cheamă lipsă de gânduri? Dar atunci cum dracul s-o chemând altceva decât asta? Tare aș fi curios s-o aflu. Dar mă consolez cu anticipație: astea fac parte din curiozitățile inutile, din curiozitățile care nu pot fi satisfăcute.

Se poate întâmpla însă să-mi răspunzi – ceea ce e aproape imposibil – că n-ai avut de unde cunoaște toate astea. Știi în schimb un lucru pe care parcă ți lam mai spus: că nu prețuiesc câtuși de puțin vorbele. Și adaog o reminiscență a lecturilor din adolescență: ”Când nu reușești să transcrii un gând pe care-l voiești spovedit, iubirea se pare c-a biruit slova.” Și eu prefer victoria iubirii, unei izbânzi a slovei. Nu vreau să insisit asupra acestei preferințe, nici s-o explic. O înțelege oricine și cred că-mi vei da dreptate. Dar mai am un lucru: Spui într-un loc că suntem lipsiți de comunitate. Și mai spre sfârșit faci o precizare. O reproduc vorbă cu vorbă: ”Nu sufăr prea mult aceiași oameni în jurul meu; vorbesc de mulțime, de acei ce n-au cu mine nimic comun.” E destul de clar – nu? Mă strădui totuși să nu pricep sensul fiindcă – vezi, sunt înțelegător – nu știu ce-mi spune că nu la mine te-ai gândit când ai scris ce-am transcris. Și acuma un cuvânt și pentru mine; un cuvânt care e mai curând o lămurire: ai putea crede că, făcând această scrupuloasă disecare, n-am urmărit decât înfiriparea unei apărări. A unei apărări de care se simțea nevoia. Ar fi o profundă eroare pe care țin s-o înlătur din capul locului. Ca să te aperi, presupune să ai ceva de apărat. Or, eu n-am nici o vină și nu simt în conștiința mea povara nici unei greșeli. Așa că dac-am făcut ceea ce am făcut, e numai pentru a lumina obscuritățile, pentru a îndepărta confuzia și neînțelesul.

Pentru atât numai. Încolo, dragostea rămâne dragoste. Și dorurile, doruri. Iar eu, astăzi ca și ieri, mâine ca și oricând, același Kalustian XI Mai întâiu trebuie să-ți cer iertare, fiindcă îmi iau cutezanța să trec peste dorința ta, afirmată cu hotărâre, de a nu-ți mai scrie. Te știu însă îngăduitoare și nădăjduiesc o fărâmă din această bunăvoință, care nu-mi va fi refuzată. Altfel, poate, te-aș fi ascultat. Îmi scrii că unele rânduri primite din partea surorii te-au

edificat, în sensul că între noi nu mai e nimic. Și mă pui pe mine în cauză, precizând că decizia pornește din parte-mi. O spun răspicat de la început: e fals și e atât de enorm și de departe de adevăr lucrul ăsta, încât pentru prima dată mi se pare parcă mai aproape distanța dintre un ochiu și-o stea. Cum vei fi tras această concluzie, de unde vei fi scos această abracadabranță, nu știu. Ceea ce știu eu - și accept oricând o confruntare – e c-am fost foarte fericit – îmi pare foarte rău că trebuie să folosesc această expresie perimată și compromisă – că am putut vorbi de tine și asta cred că ți-ar putea-o confirma și d-na Prat, pentru că am impresia - și cred că nu mă înșel – că într-o discuție știe să fie atentă, deopotrivă la manifestările unui individ ca și la preocupările lui, după cum poate lesne delimita sinceritatea, de hipocrizie, omul de treabă, de canalie și insinuarea, de adevăr. Dar à propos: mă acuzi că am insinuat, când am spus că ți-am scris. Tu afirmi că n-ai primit și de aici corolarul; care e perfect logic și normal.

Regret însă că împrejurările ne-au ținut departe unul de altul, ca să mă poți cunoaște așa cum sunt. Eu am acest defect – da! defect – de a-mi asuma întreaga răspundere a faptelor mele, ba de multe ori chiar și-ale altora. Fiindcă disprețuiesc oamenii și nu mă tem de ei. N-aș vrea să vezi în mărturisirea acestui crez o cât de vagă intenție de bravadă.

Cum s-au petrecut însă lucrurile? E cam mult de atunci. Erai la Slănic.

Unde ți-am scris – mai întâiu nu-mi aduceam aminte – de trei ori. Aproape c-aș putea – ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată – să reconstitui vorbă cu vorbă conținutul lor. N-am primit nici un răspuns. Nu-ți mai spun – ca să nu am detestabilul aer la lamentărei – câte ipoteze nu mi-au sfredelit mintea, câte semne de întrebare n-am ridicat fără răspuns, câte dileme nu mi-au frământat clipele de răgaz, câte explicații piezișe și câte tâlmăciri – mai curând pare răstâlmăciri – în jurul aceleiași tăceri, pentru același: ”ce s-ar fi putut întâmpla.”

Nu vreau să spun că sunt un sensibil, pentru că am prea mare stimă pentru ei și-ar însemna de aici să trag încheierea unei autoprețuiri, a unei automonumentalizări. Spun doar atât: să urezi celor mai răi cu tine și celor mai învrăjbiți dușmani ceasurile acelea de chin fără eliberare, de zbucium care acoperise ivirea oricărui luminiș.

Va fi, te asigur, destul.

Ce raționament am făcut ca să nu-ți scriu la Iași, e foarte simplu: te așteptam reîntoarsă acasă, unde vei putea primi în voie ca și mai înainte. Dar – vai! – eu caut justificări. Vreau să mă apăr. Și pledoaria pro causa - știi, nu? – presupune o vină. O vină care poate fi găsită aiurea decât la mine. Am fost acuzat însă și trebuia – eram dator – să răspund.

Asta e tot. În ce privește sentimentele ce ți le port, dragostea ce ți-am dat-o - și aici n-ai nici o răspundere, ci doar un merit – sunt așa cum zici că erau la început. Și nu e vorbă, te rog să mă crezi – pe care o arunc întâmplător.

Kalustian

12 Octombrie 1932 XII M-am întors ieri noapte de la Sinaia, unde de opt zile sunt azvârlit de meserie pentru toată congestia comediei politice. Și abia acum vom putea, așadar, sta puțin de vorbă și în același timp să-ți răspund la amândouă scrisorile pe cari le-am găsit o dată.

Ele obligă o mulțumire și presupun o observație: mulțumirea – că au fost scrise așa cum au fost scrise și observația – că regreți c-ai putut face ce-ai făcut.

Dar aici am de adaos unele lucruri, cari, în definitiv, sunt tot observații.

Vei fi știind, bănui, că sunt atent la oameni; ca și la toate manifestările lor, străduindu-mă să surprind – nu totdeauna cu izbândă, dar eu nu desperez niciodată – tot ce e mai apropiat de intim, de taină, dacă vrei, de insondabil. Și mi s-a părut foarte curios regretul pe care-l mărturisești pentru unele situații; pentru unele situații, numai. Regreți bunăoară că într-o clipă de turburare, ori de uitare de sine, sau de revoltă – nu interesează ce - ți-ai rostit un gând pe care l-ai fi vrut păstrat ca o amintire pe care n-o înțelege nimeni, sau ca o vrajă petrecută în viul nopții.

Ai făcut-o acum; și-ai mai făcut-o o dată mai de mult, când, ca și acum, mărturisești că lași biruită rațiunea de porunci imponderabile, ca apoi să încerci – tot spovedit – amarul părerilor de rău.

Nu știu ce trebuie să cred. Mi se pare însă – altă tălmăcire nu se poate da – că ai o complectă și mai ales o întristătoare neîncredere în mine, care, dac-ar avea măcar o fărâmă de îndreptățire, n-aș cuteza nici cea mai vagă stăruință. Și pe urmă mai e încă ceva: are un aspect dezolant – dezolant pentru cel care o face – să ai regretul celor mai mărețe fapte, al acelora, de pildă, cari presupun încredințarea unui gând sau devotarea unui dor, cuiva, care le așteaptă primite, așa cum aștepți înfăptuirea unui blestem, sau înfiorarea unui noroc. Și e dezolant, mai ales, fiindcă zămislești convingerea că nu numai că nu te încrezi în acela căruia i-ai vrut șoptită spovedirea, dar că nu mai crezi nici în tine. Și asta nu e îngăduit pentru că departe de a-l înălța, autoîndoiala scoboară pe om, îl pulverizează. Așa cum macină și pulverizează ftizia un plămân.

Dar, să termin. Aș vrea să-ți spun ceva și despre mine. N-am, însă, ce. Și apoi nu-mi dă pace vremea asta mohorâtă, crepusculul care se cerne funerar, pe scurt, toată toamna cu peisaj patetic și arome neurastenizante, cu frunze care cad legănate, cu soare sugrumat și numai cu nopți albastre, albastru de cobalt, sau de Octomvrie. Te-aștept să vii. Te aștept, pare că, însă, inutil. Și vremea se scurge monotonă și grea, ca și cum ar fi îndrumată după orele vechilor clepsidre.

Cu dragoste, cu multă dragoste, Kalustian București, 21.X.1932

XIII Nu ți-am răspuns voluntar la scrisoarea precedentă, fiindcă eram prea mulțumit că, în sfârșit, sosise ora revederii. Și pe urmă, nu știu cum se face, dar totdeauna când încerc o tihnă sufletească, când, după zbucium și tristeți, vine o clipă de armistițiu, fericirea cu care mă deprinsesem refuzată îmi dă un soiu de moleșeală a spiritului, care mă face un prost reprezentativ. Așa că n-aș fi putut găsi în ceasul acela, în care m-ai înștiințat că vii, nici un cuvânt capabil să sintetizeze, plastic și elocvent, toată bucuria adusă parcă în dar. Ești de părerea mea, desigur, că în asemenea împrejurări, oricât vei fi de dotat - și nu este vorba de mine – oricâtă putere de inventivitate vei avea – dacă în dragoste poate fi vorba de inventivitate - și oricâtă stăpânire de verbiaj vei poseda - și nici asta nu-și află locul în cazul de față – tot la niște platitudini trebuie să te rezumi, ca nu cumva să cazi într-o pedanterie care stă rău omului de bun simț, sau într-o falsă pricepere caracteristică curtezanilor cu orice preț. Am preferat să tac; să tac și să aștept, cu toate că tăcând n-ai fi avut de unde ști – pentru că nu mă cunoști – că te aștept.

Dar acum, când o nouă întârziere vine brutală să saboteze plăcerile noastre, când neprevăzutul vine să frângă, nesocotind așteptări și disprețuind doruri, visul așa de timid înfiripat, evident că atunci, a nu rosti un cuvânt oricât de plat și oricât de neputincios, înseamnă în primul rând o îngenunchiere a omului care trebuie să trimeată și o nesocotire a aceluia care trebuie să primească. Și dacă asta uneori poate să meargă în raporturile dintre oameni, apoi între noi, hotărât, nu.

Altceva peste asta nu știu ce-aș mai trebui să adaog. Vei înțelege cum vei voi. Bănuiesc doar că n-ai să poți da un sens pieziș sau o interpretare anapoda celor de mai sus, obligat aici să termin de teama mai mult a hârtilăritului inutil și a frazelor prisoselnice.

Kalustian București, 5 Noiembrie 1932 XIV Împărtășeșeti – îmi spune Cécile – durerea regretului de-a fi plecat fără să fi dus cu tine – ca un alint – părerea de rău pe care ai fi vrut-o mărturisită în prilejul acestei despărțiri.

Dac-aș vrea să cerc o perfidie, aș spune că în loc să cauți a afla ceea ce știi, ar fi fost mai nimerit să-mi comunici că simți în juru-ți lipsa unei tovărășii cu care te obicinuiseși și în care puseserăm împreună, cu egale elanuri, și îndemnurile sufletului, și poruncile pasiunilor. Dar eu n-am frecventat la școala hipocriziei și nu vreau să zvârl de-aici rachete de-o asemenea inteligență, care sar putea, pe bun cuvânt, să te indispună. Și n-aș putea-o face, cu atât mai mult, cu cât, trăind din plin cenușiul tristețelor mele – datorită unui obiect comun – le

înțeleg pe-ale tale, fără eforturi și fără speciale străduinți. De altfel același lucru, aceeași grijă adică, dragă Dora, stă să izbucnească și din șirurile tale, ca lacrima din ochi.

Grija poate fi justificată; îndreptată însă către mine, e greșit plasat. Fiindcă cine mă cunoaște – nu complect, pentru că așa nu mă cunosc nici eu – dar atât cât mă știi tu, e destul ca să nu se mai poată pune o asemenea dilemă.

Părerea mea de rău?

Dar ce-ar fi putut vreodată egala, ce-ar fi putut cândva determina, nu o părere de rău care poate fi pasageră, care poate deceda simultan cu eliberarea a două mâini încrucișate pentru o clipă, dar atâta înnecăcioasă durere, atât deamară suferință, atâta trudit zbucium, ca atunci când oameni făuriți pentru un destin și-o viețuire identice – ca noi bunăoară – se despart, unul plecând și altul rămânând, unul căutând mângâieri ce nu se pot da și altul scontând consolări care nu se pot găsi.

Dar nu vreau să mai stărui. Și termin cu spovedania pe care mi-o ordonă conștiința mea: că noi trebuie să fim împreună.

Cum, în ce fel, rămâne să vedem.

Deocamdată te sărută și te îmbrățișează cu mult, mult de tot, dor, Kalustian 22.II.33 P.S. Am citit astăzi scrisoarea pe care mi-a adus-o Cécile în dimineața după ce am revenit în București. Ea cuprinde unele lucruri care se cer discutate. O voiu face. Și discutarea lor vor risipi (așa în text, nota editorului) nedumeririle ce te preocupă, iar mie îmi va ușura frământările. Și acum, înainte de a închide plicul, aș vrea să spun un cuvânt pentru altcineva. Pentru cineva care, participând la bucuriile ca și la necazurile noastre, înseamnă ceva din noi. Și fiindcă m-am deprins să-i spun pe nume, am s-o fac și de data asta cu orice risc. Am să adresez un cuvânt de mulțumire și un gând de care anină numai binele pentru Simone, care a avut gingășia să-mi trimeată o vorbă care m-a bucurat. Odată cu sărutările de mână pe care te rog să i le transmiți – nu așa ca o simplă platitudine sau ca o circumstanță oarecare – te mai rog să o săruți din parte-mi pe ochii care știu să plângă râzând, pe fruntea mângâiată de senin și pe obrajii aceia, totdeauna voioși, într-un cuvânt, pe Léone. Și-ți mai revine o îndatorire: familiaritatea care mi-am îngăduit-o s-o explici tu, fiindcă, în definitiv, vorbind atâta despre cei care-ți sunt așa de dragi, tu porți răspunderea cutezanței mele. Încă o dată cu dragoste, Kalustian XV Mă țin de cuvânt. Și repet: am cetit abia în ziua în care ți-am trimis rândurile ce se găsesc acum în mâinile tale scrisoarea adusă de Cécile. Dar, mai

înainte de a trece la discutarea ei, trebuie să precizez un adevăr: scrisoarea am desfăcut-o chiar atunci și am citit-o; n-am putut reține însă nimic, fiindcă nu-mi îngăduiau nici nervii istoviți, nici dorința revederei, pe care n-o puteam înăbuși și nici zbuciumul atâtor zile, unite cu nopțile scurtului și totuși atât de îndelungului meu exil voluntar.

Mi-a rămas doar, ca să spun așa, o impresie de ansamblu. Știam că vorbeai de ceea ce a determinat plecarea mea. Atât și nimic altceva. Și n-am vrut să cunosc explicații și n-am vrut să mai aud nimic din tot ce-ar fi putut însufleți trecuturi moarte și n-am vrut să tulbur și să încețoșez, evocând strigoi din pâcla amintirilor desuete, orele puține ce ne mai rămăsese, imanente ca un destin, triste și fixe ca o sentință. Și n-am putut-o face nici după ce-ai plecat. Acuma însă, când am făcut-o, după ce-am citit și recitit cuprinsul ei, nu mai pot pune frâu gândului meu.

Zarurile au căzut și ele îmi poruncesc să vorbesc. Poate că așa va fi mai bine. Și-acuma, să spun, în cât mai puține cuvinte, ce am de spus: Pornesc de la adjectivări, adică de la ceea ce numești tu o poveste tristă și urâtă. A fost – spui – ultima încercare de a te apropia de literatură, încercând săți stabilești un trecut.

Că o fi povestea tristă și urâtă, e o chestiune care cade exclusiv în competența aprecierilor tale. Nu mă amestec aici. Mă voiu opri acolo unde încerci să prezinți drept literatură întâmplări concrete, acolo adică, unde voești să romanțezi viața. Viața, care, în definitiv, e făcută așa cum o știm, cu păcate și virtuți - și eu nu cred în astea din urmă – cu lumini și întuneric, cu tristeți și bucurii, cu iluzii și dezamăgiri, cu meschinării și onestități. (Și eu sunt din naivii aceia intratabili, cari mai speră în onestitatea omului.) Ți-am spus-o din prima zi când te-am cunoscut și, timidă, strecori o aluzie și în scrisoarea cu pricina: că mi-ai dat impresia trăirii și îmi plăcea faptul ăsta.

Nu mă înșelasem. Așadar, pornisem la drum cu această realitate, fără să îngădui sensibilității și orgoliului meu – fiindcă găzduiesc în mine, din nenorocire, și aceste blestemate lacune – să se scuze de ce-a fost.

Trăiam prezentul; prin care, domol, se irizau perspectivele indecise, dar trainice, ale viitorului. Pusesem, se vede treaba, amândoi în dragostea noastră ce-aveam mai bun, mai curat, mai sincer.

Așa am ajuns la spovediri.

Astăzi am senzația că bănuiești o abandonare a convingerilor din ziua întâia. Țin să înlătur orice putință de echivoc și subscriu, acum ca și atunci, aceeași opinie: mi-a plăcut masca pe care-o așezase viața pe fața ta. Și inevitabile, atunci, întrebările se ivesc: dacă e așa - și așa este – de ce râvna inutilă a dezmințirilor, de ce dezicerea, de ce abjurarea, care-i rostul rectificărilor necerute și pentru ce falsificarea târzie a unor adevăruri lizibile, cu ce preocupare, inventat în pripă, pretextul literaturii neinspirate? În ceasul ăsta, semnele astea de întrebare sunt pentru mine tot atât de crude și intraductibile nedumeriri. Și asta, cu atât mai mult, cu cât acuma

stăpânesc detalii. Nu cunoaștem mai dinainte de-a te ști pe tine. Și când îți scriam astă-vară, de multe ori mâinile noastre s-au întins amicale.

Amănuntele nici nu te-au scoborât, nici nu te-au urcat. Din ele ai ieșit, aidoma închipuirii, identică vrerei mele.

De ce voiam așa și nu altfel, am să-ți spun, prin divagare, deschizând, poate mâine, o paranteză.

Acum, terminând, rămân ca totdeauna al tău – da! – numai al tău, dragă Dora.

Kalustian P.S. Gândurile mele bune pentru Simone, Léone și dacă le crezi oportune, pentru Noël.

XVI A venit cam greu – nu-i așa? – scrisoarea asta. Adică, de ce greu? În definitiv, a venit ca și a ta, mai mult, cum s-ar spune, pe brânci.

Eu n-am însă nici o circumstanță ușurătoare în întârzierea mea, fiindcă stând împotrivă-mi ragazul, care nu l-am avut, al celor câteva clipe trebuitoare, nu poate fi decât o tristă și slabă scuză.

Dar tu?

Tu ai o mie și una de justificări. (Nu te speria, că n-o să le enumăr aici pe toate.) Ci numai pe una, care-i cea mai valabilă: lenevia. Pe care, fatal, a adus-o primele acorduri cântate ale primăverii însorite, cu tot cortegiul de extaz și elegie, cele dintâiu ale ei apeluri la cari au tresărit, ca să intre în convalescență, și slova, și firea.

Cum ți-am spus însă, să încercăm o reciprocă absolvire. Mai ales că, scriindu-ți sau nu, bănuiesc că vei fi știind că toate gândurile mele n-au decât o singură adresă: Dora. Și cu asta, Kalustian XVII Și eu trăiesc, Dorule drag, senzația clipelor pline, toate, de ființa ta. Și e firesc să fie așa, când pe amândoi ne animă aceleași pasiuni și ne frământă aceleași doruri, când și unul și celălalt trăim viața împletită din aceleași bucurii și aceleași mâhniri, pentru finaluri comune.

Dar de-aici până la recomandarea uitării, care-o faci, din grija ce mi-o porți și până la reproșul ce-l aduci fanteziei mele, deprinsă să complice până și lucrurile cele mai simple, e o distanță pe care, trebuie s-o recunosc, nici gândul meu n-o poate parcurge și nici mintea n-o poate pricepe.

Departe de mine, cum ai aerul să crezi, intenția de a polemiza. Pentru că eu, cum ți-am spus, detest facil și fiindcă ușoară s-ar chema izbânda ce mi-ar aduce-o, întreținând pe chestiunile ridicate, o discuțiune, care ar fi pe de o parte alimentată mereu de nedumeriri ce s-ar contura tot mai vizibil, iar de alta, șovăielnică și imprecisă, nevoia apărărilor cari nu spun nimic. Înțelegi, desigur, de ce e așa, fără să mai trebuiască să lămuresc. Așa că vezi, n-am nevoie de nicio explicație, pentru că faptele sunt direct refractare controverselor. Și dac-am făcut-o, e mai mult – de altfel dorința ai manifestat-o în câteva rânduri – ca să știi și tu ceva din preocupările mele. Totuși - și aici ar fi singura împrejurare când ți-aș cere un răspuns – nu mă pot opri să te rog a-mi arăta unde ai surprins fantezia mea complicând? Ce-a complicat – care sunt lucrurile acelea simple, sau fie ele întortochiate și când? Fiindcă eu nu știu; și fiindcă eu îi sunt dator recunoștința mea de totdeauna, cu ea – cu această fantezie hulită – putând să mă lămuresc pe mine și să edific pe alții.

Cât despre soluția uitării, răspuns: Eu nu pot să uit. Nu pot să uit mai ales nimic din tot ce-a fost pecetluit cu ceea ce numim cu toții, fără să știm de ce: suflet. Și în dragostea noastră, pentru prima dată l-am dat întreg, fără nici o socoteală și fără nici o precupețire. Încolo, nu l-am dăruit nimănui; și când uneori, în vertigiile amețitoare ale adolescenței, prindea aripi și căta luminișuri spre cari să-și îndrepte zborul, îl înăbușiam. L-am ținut închis și poate așa s-a închircit, s-a anormalizat, s-a dezrădăcinat. De aceea, probabil, nu cred în nici un fel de idol și nu slujesc robirii nici unui mit. Fiindcă trecând peste suflet, judec cu capul. Traiul ăsta, în mare măsură, m-a făcut, firește, un sceptic; care se îndoiește de toate, pe bună dreptate, pentru că parcurgem vremi de minciună dogmatică și fățărnicie ridicată la rang de înțelepciune. Și așa, vezi, ajung la tristeța ta; la tristeța prin care tângui neîncrederea ce ți-o arăt. N-am încredere, pentru că ea se dobândește. Și tu ești sortită toată viața – de uitat, neputând uita – să lupți pentru a căpăta o încredere care n-o ai.

Fiindcă ceea ce s-a petrecut odată și în mai multe rânduri și mai ales așa cum s-a petrecut, se poate reedita. Și astăzi, nimeni n-are timp de polițism. Sau purcedem la drum cu aceleași năzuinți, trăindu-ne fiecare viața așa cum o voim și pentru asta nu e nevoie să fim împreună.

Deocamdată, în neîncrederea mea, tu, care știi că nu pot spune nici ”te iubesc”, cutremurat de banalitatea conținutului nici una din clasicele formule ale îndrăgostiților, primește mărturia dragostei ce ți-o port. Și mărturia acestei dragoste o vei avea ori de câte ori vei întreba: de ce are neîncredere în mine?” replica vine de la sine și un asemenea răspuns nu poate să afle, fiindcă n-are de ce se întreba, nici omul de pe stradă, nici femeia din limuzină, din restaurant, de la bar, sau din cafenea. Și pentru că acum, când sfârșesc, noaptea și-a lăsat demult, cotropitor, întunericul îți spun, sărutându-te, ca și odinioară: ”sara bună”.

Kalustian P.S.

Într-o scrisoare – prima dacă nu mă înșel – pe care a primit-o Cécile, te întrebi de ce îmi bat joc de tine. Mai târziu ai văzut că nu poate fi vorba de așa ceva. Nu mă pot reține însă să-ți amintesc un adevăr: că nu se teme de bătaie de joc cine-și bate joc. Și din acest punct de vedere nu știu dacă și tu poți dormi atât de liniștită ca și mine.

Gândurile mele bune roiesc recunoscătoare în jurul acelora cari ne sunt dragi și care se străduiesc să-ți facă acolo zilele cât mai luminoase. Am numit pe Simone, pe Noël și Leona.

XVIII N-aș fi voit să dau un răspuns scrisorii tale; dar n-am putut rezista tentației de-a spulbera bolnave născociri.

Că te-ai fi mirat de ți-aș fi scris cu aceeași regularitate, dacă n-aș fi avut materialul acela la îndemână, este o observațiune care îți aparține integral, după cum n-am să obiectez nimic când te ocupi – cu colțul gurii luminat de surâs – de finalurile mele absolvitoare. Aprecierile rămân aprecieri. N-am să mă leg de ele.

Dar acolo unde încerci - și nu-ți cer iertare – o grosolană mistificare, spunând cam aruncat asupra-ți învinuiri ce te-au scoborât până la femeia de stradă, o să mă ridic cu toată violența și cu toată indignarea, fiindcă sunt concluzii la care nu se poate opri decât: sau reaua credință, sau impecabila inconștiență. În ce privește faptul că mi-ar fi lipsit curajul să-ți spun ce ți-am spus – nu ce-ai înțeles tu, răstălmăcind – încerc părerea de rău de-a nu fi priceput din toată dragostea noastră că am toate îndrăznelile când nevoia adevărului o cere și că niciodată nam fost robul prudențelor calculate.

Despre ironia cu care termini, că nu te poți ridica până la mine, fac doar constatarea că cine persiflează trebuie să aibă o specială bună dispoziție. Pentru că o ai, nu pot decât să mă bucur. Mie însă, fiindcă-mi lipsește, mărturisesc, odată cu regretul meu, că nu-ți pot răspunde cu aceeași monedă și în același ton. Și fără final care să te absolve.

Kalustian XIX Așadar, să continuu: Scrisoarea ta – scrisoarea cu pricina – dincolo de tentativa nereușită de-a îmbrobodi realitățile și dorința – care nu era nevoie s-o mai formulezi – de a nu rămâne cu o impresie urâtă, mai cuprinde, spre final, nelămurirea ta față de gestul plecării. Și autotălmăcești: poate din cauza atmosferii irespirabilă din vremea din urmă, sau poate datorită unor încurcături financiare, cari și ele, ar fi fost înlăturate după ultimele știri primite de la Berlin.

Am citit din memorie; fără să știu dacă astea sunt cuvintele tale. Oricum, e precis că sensul l-am păstrat nealterat. Ca să mai spun cât poate fi de prăpăstioasă explicația, e inutil. Mai ales acum e inutil, după ce-ai văzut din cele ce ți-am scris motivele reale, îndemnurile unui raționament care, dacă pentru mine poate fi just, tu îl vei socoti total ilogic.

Important e însă – peste controversă – altceva: și anume născocirea tălmăcirilor în clipe de panică și derută. Și-aici vin la făgăduiala ce ți-am făcuto, adică la mintea care nu te mai poate ajuta, fiindcă nu mai ești capabil s-o stăpânești, la sufletul, sau mai bine spus, la golul – pentru că suflet nu știu ce-i – la pustiul acela devastator pe care-l simți în tine, ca o stepă șuierată de toate vânturile, ori de câte ori încerci senzația deprimantă a viețuirii fără rost. Și cu această panică a minții și din haosul acesta lăuntric a ieșit corolarul ”atmosferei irespirabile”și al ”încurcăturilor financiare”, ca și când atmosfera ar fi putut vreodată înăbuși iubirea, ca și cum eu aș fi dintre aceia cari să accepte rezolvarea de către alții a unor încurcături, ce în fond nu există, din moment ce am știut să spun: asta am și de-aici trăim.

După cum panică și derută înseamnă când crezi că dragostea se poate ține - și tu, dragă Dora, prin hărăzirea firii știi să fii o fiară a dragostei – cu fetișuri, prin vrăjbitorii, cu descântece sau cu farmece, fie ele turnate și în cafea. (Și e locul să-ți reamintesc, încă o dată, să contezi, în general, mai puțin pe oameni.)

Pe mine nu mă supără nimic din toate astea. Fiindcă după cum în neîncrederea ce ți-o arăt, stă, cum ți-am spus, mărturia unor gânduri și a unor sentimente care sunt numai ale tale, tot așa în panica în care te afli uneori și în acest ”fac orice” rezidă, magnifică, spovedirea iubirii ce mi-ai știut-o dărui.

Nu însă și a putinții de devotare, a capacității de sinceritate, de acurateță.

Astea nu mai au nimic comun cu misticismul; ci cu viața de fiecare zi, care exclude superstiția și eresul. Și cu ele, cu această putere de consacrare, de francheță și curățenie, dragostea – dacă nu există – se dobândește; fără ele, robustă oricât ar fi, ea se blazează, se năruie. Pe urmă începe drama; în care totdeauna victima, prin destin, rămâne femeia.

Pentru a înlătura eventualitatea unui asemenea epilog, pentru a ști, adică, ce îndatoriri ne revin amândorora, ți-am răpit și din liniștea care poate ți-a trebui și din timpul care fără asta l-ai fi transformat într-un regat al beatitudinii. Și eu, adversar al delectărilor burgheze, n-am făcut-o. De voiu fi greșit, am să spun ca și Heine, odinioară, aruncând din patul unde murea, brava ironie: Dumnezeu are să mă ierte, fiindcă, în definitiv, asta e menirea lui. Și pentru că nici eu nu mă împac cu vătășelul ăsta hipotetic și celest – cu sau fără ratificarea lui – am să te sărut, uite așa, terestru și imbecil, de câteva mii de ori. La care tu vei putea răspunde: - ”Da! Fiindcă ești convins acum că nu se poate.” Și la care eu, sigur de mine, aș riposta: - ”Știi doar cât de mult mi-a plăcut totdeauna să te sărut.” Ca tu, apoi, să conchizi:

- ”Mare canalie mai e și ăsta, care e pus să semneze Kalustian.”

P.S. Ți-aș fi răspuns la scrisoarea în care încerci confuze și timorate explicații.

Le bănuiam. Și n-o fac, tocmai ca să nu determin polemica pe care eu n-o vreau și pe care tu n-o poți susține. În privința întrebărilor cari le faci în jurul plecării mele, mi-ai prilejuit o inegalabilă satisfacție: pentru că gândindu-mă la tine și întrezărindu-le formulate, le-am ridicat eu, răspunzând cu o grăbită, poate anticipație.

Cât despre scrisoarea ce mi se cere s-o trimit lui Noël, o voiu face. Este însă cel mai penibil lucru, fiindcă poți deopotrivă aminti și legenda prostului care iese din baie și poți evoca și mirarea vietății patrupede poposită la poarta nouă. Străduința mea n-are în momentul de față decât un scop: ca între prost și vițel, ceea ce e tot una, să fiu om.

Pentru Simone și Leone, cuvintele de drag și afecțiune.

Kalustian XX Nimic nu mă poate face să-mi schimb hotărârea luată de-a răspunde la așa-numitele tale răspunsuri, de-a polemiza, cum ți-am mai spus, inutil, de-a stărui într-un subiect care, tratându-l, a avut darul să facă din mine, rând pe rând, un ofensator, un fantezist și un capsoman. Așa că, oricât ai fi sperat să afli de la mine, cu alte cuvinte poate, ceea ce odată ai aflat , nu vei mai izbuti.

Să ne ocupăm, de aceea, de cu totul altceva. Să ne ocupăm, bunăoară, de rugămintea ce mi-o faci în legătură cu numele câtorva oameni pe care ai vrea săi știi. Îmi pare foarte rău că nici aici nu te pot satisface, fiindcă, ca și pe hypocrit, detest și pe delator. Într-o altă scrisoare – ultima – vorbești de preocuparea mea de-a insinua și declari că nu te superi, cum nu te-ai supărat nici în alte împrejurări, în care, de asemeni, insinuarea anima textul. Că a fost sau nu, ceea ce pretinzi tu, nu voiu căuta să explic, pentru că iarăși vei spune că am în avantajul meu abilitatea sofistului și talentul omului capabil să învelească frumos lucruri mai puțin frumoase.

Am să stărui însă puțin, cu un cuvânt de mulțumire, acolo unde arăți mărinimia unei superiorității de reflecție pentru care toți oamenii de gând trebuie să-ți poarte recunoștință, acolo, adică, unde spui că ești dispusă – pentru plăcerea ce mi-ai procurat-o – să fii supărată sine-die. Și mărturia unei bucurii: un dicton facil spune ”à quelque chose malheur est bon.” Rândurile mele cu conținutul lor lipsit de-o delicateță ce nu mi-ai fi ”atribuit-o” au avut puterea să te desmeticească și să vezi în mine un alt ins – asupra căruia ți-am atras atenția de mult – insul nu acela cu gingășii sufletești și frăgezimi de atitudine, ci mojic, bădăran și rău crescut. Și pentru efectul ăsta, obținut pe neașteptate de la mine, vei binemerita totdeauna.

Kalustian XXI Ți-am făgăduit o paranteză. O deschid.

Dacă-ți mai reamintești, știi desigur – fiindcă de spus, am spus-o – că nam frecventat niciodată femeia cu plăcerile tarifate. Și nu din care cine știe ce motive de tâmp snobism, sau dintr-un sentiment de voită supraevaluare.

Nu! Ci pornind de la un raționament rece, logic, lămuritor.

Eu, prin destin, am fost dăruit zbuciumului. (Asta poate și fiindcă am preferat larmei, tăcerea și societății, izolarea.) Și nu atât zbuciumului răsbătător, pentru că asta n-ar conta, ci zbuciumului aceluia lăuntric, trudniciei sufletești de a-mi lumina tot ce altora scăpa, de-a mă opri la tot ce alții nu prețuiau, de-a ști totul și de-a afla toate, ca să nu-mi reproșez c-am trecut pe lângă lucruri, și oameni, și întâmplări, ca un idiot. Nu știu dacă până acum am realizat ceva util. Știu numai că, procedând așa cum am procedat, sunt mulțumit și că prin această judecată am ajuns la concluzia pe care nimic nu mi-o poate nici clătina, nici schimba, că toți acei cari alcătuiesc, cari trăiesc și cari conduc lumea sunt niște perfecte canalii. Și dacă oamenii nu mi-au putut da ceea ce aveam dreptul să cer – fiindcă eu n-am absurditatea să solicit ceea ce nu pot oferi – m-am retranșat – pentru că ceva trebuia să iau din viața – în dosul unei existenți a simțurilor; pe care am trăit-o cât am vrut și cum am vrut. În felul ăsta am realizat ceea ce definesc eu o cerebralizare a pornirilor.

Or, prețuind această viețuire, am căutat totdeauna să găsesc pe cineva care s-o înțeleagă. Uneori, am găsit – asta foarte rar – alteori, nu, și asta s-a întâmplat mai des. Și e explicabil.

După cum explicabil e că nu se putea niciodată afla un corespondent al acestor ”preocupări” în noianul femeilor cu amorul vândut.

La ele dragostea e o profesie. Din ea reușesc să aibe un pat și o bucată de pâine. Și e evident că, fiind așa, nu pot fi străbătute de pasiunea meseriei și că ceea ce îți dă e falsificat, fiindcă de cele mai multe ori, dacă nu de totdeauna, o fac cu scârbă și-n silă, trebuind să leturghieze cu orice întâlnit, conștiente, la biserica poftelor vulgarizate, pângărite și înnoroiate, pentru pântec și pentru hoit.

Am avut însă convingerea că adunând după asfalt aceste rudimente ale umanității, ele, legate fiecare de câte un singur om, n-au niciun motiv să nu devină femei oneste, credincioase, capabile de-o viață sinceră și de devotamente exclusiviste. Ceea ce, bineînțeles, nu înseamnă că numai femeia din această lume poate fi perfectă. Ar fi o stupiditate pe care capul meu n-o poate elabora și e, deci, inutil, să mai stărui asupra acestui lucru. Asta în ce privește credințele mele, sau mai bine spus, justificarea lor, dacă ele, în vreo măsură oarecare, te pot interesa.

Așadar, e indiscutabil că trăirea nu m-a putut înspăimânta niciodată. Că mi-a plăcut chiar. Fiindcă experiența – enunț un adevăr banal – îți dă catehismul cunoașterii. Și putința selecției. A unei selecții la care poți rămâne, pentru că ai pus în alegere ochiu care-a văzut și care-a știut să vadă, mintea care, rumegând, a putut aprecia.

De aceea eu te-am voit așa cum ți-am spus că te-am voit. Și fiindcă am epuizat subiectul parantezei, sunt obligat s-o închid, simultan cu asigurarea dragostei mele ce ți-o port absolută.

Kalustian P.S. Cele cuvenite alor noștri.

XXII Dar să reiau firul întrerupt și să pornesc de acolo unde am rămas, de acolo unde a trebuit să deschid paranteza și unde am închis-o.

Vasăzică e precis: nu mi-ai adus o năruire a așteptărilor. Nu mi-ai provocat nici o dezamăgire și n-ai stârnit din acest punct de vedere nici un regret, regretul adică de-a fi în opoziție cu închipuirea. Erai așa cum te voisem.

O repet asta, ca să nu mai fie cu putință nici o îndoială. Și atunci, fatal, tu, ca și oricine, ridici nedumerirea: ”apoi dacă e așa, dacă ți-am plăcut și dacă ai plecat, atunci când trebuia să se împlinească visul și mai ales de ce sunt au acum aici și tu acolo, cu vrăjmășia spațiului între noi?”

Am plecat gonit de imagine, de imaginea nu a întâmplării propriu-zis, ci a gestului. A gestului care a precedat fapta și care are în el pecetea deopotrivă și-a meschinului, și-a frivolității. Și am mai plecat fiindcă eu nu am cunoscut în viață umilința; nu s-a ivit încă nimeni și nici de acum înainte, de nu voiu fi orb și surd și schilod, nu va putea veni cineva care să mă îngenunchie. Din toată drama unei existenți destinată – pentru că am vrut eu – istovului, am învățat să fiu un demn.

Cu toate riscurile oricăror suferinți. Și pentru asta a trebuit să ne despărțim: ca odată cu mine să te chinui și tu.

Femeia, în genere, e animată de dorința dominării, sau mai bine spus de dorința de-a avea; de-a avea ce-i place. Ea e o permanentă râvnitoare. Fiindcă nicăieri nu se realizează mai compact egoismul, ca în femeie. Și după ce-a obținut ce-a voit, dobândirea nu mai reprezintă nici un interes. Aleargă apoi, zănatecă, după inedit, uitând că, în fond, toate sunt vechi și că lacomele căutări din aiurea le are cu prisosință în casa chiar în care-și petrece veleatul. Știi, este acea obicinuință – minus dibăcia – a cartoforului deprins să-și arunce privirea în cartea vecinului, obicinuință pe care, mai de mult, într-o seară plânsă și trudită, am avut perversitatea să ți-o evoc. Genul, trebuie să indic, aparține ușuraticei. Și cochetei. Care cultivă flirtul fiindcă e superficială și nu s-a străduit niciodată să adâncească sensul turburător al vieții, care n-a avut nici o prudență și nu și-a pus nici o dilemă, care n-a cunoscut frământarea sterilă și

tresăririle inutile și care-a știut doar să aștepte topirea nopții și scurgerea zilei, ca să se furișeze prin amurgul protector într-un buduoar oarecare, la o adresă strecurată discret în mână, ca un bacșiș pentru o ispravă inavuabilă. Dar aici sunt dator să fac o distincție. Sunt cazuri care-și au justificarea lor. Sunt perioade de fermentare. Și dacă se întâmplă să le nimerești, omul capătă o alură de incendiat. Și nu-și mai poate zăgăzui răzvrătirile. Atunci cazi fără nici o vină; pentru că ești cu capul în panică și sufletul în derută. Și n-ai decât rațiunea impulsiei. À propos, însă de panică și derută mai am ceva de grăit. Am s-o fac, după ce mai întâiu, printr-o intervertire, îți voiu răspunde scrisorii ce-am primit-o.

Ca să te mai asigur de dragostea și devotamentul meu, e un lucru în care nu pot găsi, oricât aș căuta, noima. Pentru că ți le-am dat demult, întregi și eterne.

Kalustian