Versuri_Mina Savel by Biblioteca Judeteana "Duiliu Zamfirescu" Vrancea

ir- ■

■■

. !

■

VERSURI

î? K'

SCRISE DE POEŢI ROMANI ŞI DIN POPOR LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE LA DETRONAREA LUI CUZA-VODA ŞI LA MOARTEA ACESTUI MARE DOMNITOR .

COLECŢIONATE DE

MINA SAVEL AUTORUL SCRIERII „ISTORIA MARELUI DOMNITOR ROMÂN ALECSANDRU I0AN I CUZA Şl EPOCA GLORIOASA A ROMÂNILOR*.

BACAU, 1928

zf. %

*•

•* •

- * .

‘

VERSURI SCRISE DE POEŢI ROMANI ŞI DIN POPOR LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE LA DETRONAREA LUI CUZA-VODA ŞI LA MOARTEA ACESTUI MARE DOMNITOR

COLECŢIONATE DE

MINA SAVEL AUTORUL SCRIERII „ISTORIA MARELUI DOMNITOR ROMÂN ALECSANDRU I0AN I CUZA Şl EPOCA GLORIOASA A ROMÂNILOR1'.

- 1 '

;

■

BAC AU, 19 2 8

O V? • c jv c /

„Cât va avea ţara aceasta o istorie, cea „mai frumoasă pagină ce va avea, va fi „acea a lui Alecsandru Ioan I. Cuza“. Discurs rostit la Ruginoasa de Mihail Kogălniceanu, în ziua de 30 Mai 1873, la mormântul lui Alecsandru Ioan I. Guza.

01 AUG. 2019 „L’au aruncat în mormânt, mormânt de părăsire şi dispreţ, în jurul căruia a păzit bănuiala şi Dumnezeu ştie ce pâri. Dau aruncat acolo, înco tro nu se găseşte drumul şi se va găsi din ce în ce mai mult, drumul care duce la datoria de recunoştinţă a generaţiilor viitoare. Căci unde aiurea decât în Catedrala din capitala Moldovei, trebuie să se odihnească cel dintâi Domn de sânge moldovean pornit din Moldova, care a stăpânit asupra ro mânilor dela Dunăre, uniţi în sfârşit. Dar dacă s’ar sfărâma acel mormânt modest, dacă rămăşiţele grămădite supt piatra vulgară s’ar împrăştia, tot ar rămâne după dispariţia oricărei urme materiale, ar rămâne acest lucru ce nu se poate înlătura, nici şterge: că aici, şapte ani de zile, acela căruia i se zice „Cuza", sau al cărui nume se ascunde supt o rubrică anonimă şi de acei care au plecat genunchii de atâtea ori înaintea lui, insultăndu-l De urmă, că aceala a fost Domn al ţării, ales legiuit, stăpânul de drept, că acela a fost Alecsandru Ioan I, Domn al României**. „Au şi alte popoare oameni mari, poate mai mari decât noi, cu toate că cu greu ar afla cineva în rândurile suveranilor din a doua jumătate a veacului al XIX o atât de frumoasă figură ca a lui „Cuza". Şi alte ţări au oameni mari, dar acele ţări ştiu să se lase a fi cârmuite de oameni mari, acele ţări, dacă nu admiră şi răsplătesc prin recunoştinţă pe oamenii mari, dar măcar îi îndură, pe când noi am dovedit că nu ştim a îndura pe oamenii mari, cari aveau dela Dumnezeu misiunea de a ne cârmui pe noi . Discurs ţinut la Iaşi în ziua de 24 Ianuarie 1909 de marele învăţat al neamului românesc Neculai Iorga, publicat în calendarul „Neamul Românesc* din 1910.

I5q4.0

HORA UNIREI Hai să dăm mână cu mână Cei cu inimă română, Să’nvârtim hora frăţiei Pe pământul României.

Amândoi suntem de-o mamă, De-o făptură şi de-o samă; Ca doi brazi într’o tulpină, Ca doi ochi într’o lumină.

Iarba rea din holde piară, Piară duşmănia’n ţară; Intre noi să nu mai fie Decât flori şi armoniei

Amândoi avem un nume, Amândoi o soartă’n lume; Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate, In noi doi un suflet bate.

Măi Muntene, măi vecine, Vino să te prinzi cu mine Şi la viaţă cu unire Şi la moarte cu’nfrăţire.

Vin la Milcov cu grăbire, Să-l secăm dintr’o sorbire, Ca să treacă drumul mare. Peste-a noastre vechi hotare.

Unde-i unul nu-i putere La nevoi şi la durere; Unde-s doi puterea creşte Şi duşmanul nu sporeşte.

Şi să vadă sfântul soare Intr’o zi de sărbătoare, Hora noastră cea frăţească, Pe câmpia românească. Vasile Alecsandrl

HORA LUI CUZA-VODA Trageţi hora mare, mare, „ Cuzaa sfărâmă hotare! Trageţi hora mare, mare, Din Carpaţi şi pân’la mare. Unde „Cuza* se iveşte Tara noastră creşte, creşte, Poporul se înmulţeşte, Inima întinereşte.

Locul ţării e dreptate Simte paşii cei de frate Şi tresare’n bucurie Ca în timp de vitejie. Calul suflă, saltă, bate, Focul pieptul lui străbate. Trageţi hora mare, mare, Din Carpaţi şi pân’la mare,

Cât om fi toţi în unire, Nu ni-i frică de pieire, Nici de ura ce desbină, Nici de sabie străină, Nici de amară asuprire, Nici de lanţuri şi hrăpire. Trageţi hora mare, mare, De la munte pân’la mare.

Fala iese din morminte, Şi ne-aduce nouă aminte Lupte mari strălucitoare, Nume pline de onoare, Fala veche şi bătrână Trece'n inima română. Trageţi hora mare, mares Dela munte pân’la mare.

Trageţi hora lată.'lată, Că mi-i inima uscată, Şi la glasul de unire Cură plâns de fericire. Măine spada romanească Poate încă să lovească. Trageţi hora mare, mare, „Caza" calcă pe hotare.

Trageţi hora, vântul bate Şi în ţărmuri depărtate Duce veste de unire,. Duce veste de mărire. Trageţi hora mare, mare, Dela munte pân’la mare. Trageţi hora şi mai mare „Cuzci“ sfărâmă hotare. Dimitrie Bolintineanm

HORA LUI CUZA-VODA Frunză verde de migdale, Dela Milcov mai la vale, Mai la vale şi la deal, Pe ist mal şi pe cel mal, S’a întins o horă mare, Iată şi „Cuza“ călare Care strigă’n gura mare: Trageţi hora cu’nfocare Din Carpaţi şi pân’la mare!

Frunză verde pom rodit, De când „Cuza“ s’a domnit, Pâinele s’au mai dospit, Ocele s’au mai mărit. „Cuza-Vodă“ să trăiască Oştile să le mărească, Pe ciocoi să-i umilească, Ţară mândră să-şi croească, Pe clăcaşi să-i dezrobească, Cu moşii să-i dăruiască. Vasile Alecsandrii 6^9

LA ROMANI Moldoveni, Munteni pe lume, Fiţi Români, c’un singur nume, Sora cea mare vă chiamă, C’am avut cu toţi o mamă.

Căci străinii au dorinţă Şi pun pe vrăjmaşi silinţă,. Să dezbine, să slăbească Seminţia românească.

Ştefan şi Mihai cel Mare, Părinţii cei cu ’nfocare Au dorit să ne’ntrunească, Puterea să ne sporească.

Ei defaimă doar Unirea Căci ne-ar da puteri mărirea,, Ce-am avut odinioară Şi de asta se’nfioară.

Ca să fie împlinită Dorinţa lor cea slăvită: Piară vrajba cea străină, Piară dracul de lumină.

De-acum nu fie hotare Ca în zilele amare, Că suntem uniţi din fire, Şi-am fost sclavi prin despărţire*

! i

Voinicel cu cuşmă lungă, Din a Şiretului luncă, Peste OH cântând vei merge :Şi mireasă-ţi vei alege.

Iar ţie ’Nalte stăpâne „Cuza“ ce-ai unit viţe române Şi le-ai menit zile bune,*! Dup’atâtea grelijurtune.

Pandure, chitaci din fire, ia-ţi arcul cel de iubire, Peste Milcov să sbori iute Ca s’ajungi la Vrancea ’n munte

Ţi-om cânta sub cer şi stele, Căci sub boite şi candele, Un popor ce mulţumeşte îndestul loc nu găseşte.

Şi-i vâna o căprioară Cu guriţa rumeoară, Cu statul de porumbiţă Şi mărgele prin coşiţă.

Să jucăm hora română, Că ţiindu-ne de mână Nimeni n’a fi cap sau coadă: De frăţie om da dovadă. D. Rallet 6*^33

U N I R E A 24 IANUARIE 1859 Te salut cu bucurie 'Zi prea sfântă, zi frumoasă, Pentru juna Românie Ţară mândră şi voioasă. Te salut! C’atale oare Dorul meu au împlinit, Oemenile surioare Tu, zi sfântă, le-ai unit. Români, în hori saltaţi, D e mii de ori strigaţi: Salutare zi cerească! Sărbătoare românească! Zi frumoasă! Zi divină! Orice secol îţi va spune Că sub dulcea ta lumină, Noi putut’am a răpune Mii de duşmani din afară, Mii de duşmani dintre noi, Ce vroiau a noastră ţară Să o ţie sub nevoi! Români, în hori săltaţi De mii de ori strigaţi: Salutare zi cerească ! Sărbătoare românească! Mihai Bravul cu arma-i luce

Cum şi Ştefan acel Mare Triumf astfel de-a produce Nu au fost nici cum în stare. Şi sub ei a curs în fine Sânge mult, dar n’au ^putut Ca să facă, ce în fine Noi prin „Cuzau am făcut. Români, în hori saltaţi! De mii de ori strigaţi: Zi prea sfântă salutare 1 Salutare mult plecată Tu eşti zi de sărbătoare, De-o serbare adevărată. In toţi anii a ta sosire Tot astfel se va serba, Şi-a poeţilor dulci lire In toţi anii vor cânta. Români, în hori săltaţi! De mii de ori strigaţi: Salutare zi cerească! Sărbătoare românească! Insă zi prea majestoasă, Opul tău îl săvârşeşte, Fă-ne ţara spaţioasă. Darmă tot şi ne uneşte.

Şi pe 9Cuzau să domnească De acuma într’un an Peste o ţară românească Ca sub Marele Traian 1

Români în hori saltaţi De mii de ori strigaţi: Salutare zi cerească! Sărbătoare românească! Gh. Tăutu

ODA CU OCAZIA SERBAREI ZILEI ANIVERSARE A UNIREI PRINCIPATELOR ROMANE Ce ’nseamnă acel cântec solemn de bucurie, Ce umple a tale plaiuri, frumoasă Românie, Ce ca un fulger trece dincoace de „Carpaţi“ Şi află viu răsunet la fraţii depărtaţi ? Acela este imnul Românului popor, Ce astăzi îşi croieşte un falnic viitor! Când un popor serbează banchetul de’nviare, Când munţi, câmpie, codri răsună de-o cântare, Când cerul însuşi pare serbând şi el cu noi, Oh, iartă, Românie, tu mamă de eroi, Ca’n sunetele suave de imn triumfător Să’nalţe şi a mea Muză un viers tremurător ! .De trei ori şase secoli sburară în furtune Asupra-vă, nepoţii legiunilor străbune, De când Traian vă dete acest pământ mânos, Moşie câştigată prin braţu-i glorios. Deatunci ah! câte valuri cumplite v’au bătut! Coroana noastră veche, înfrântă a căzut! Oştiri neomenoase călcar’a voastră ţară, Ah! tremur a desprinde prădarea lor barbară De arma inamică, în câmpul de război, Căzură dup’olaltă cei mai măriţi din voi. Viorelele plăpânde în câmpii înfloritori, Cresc din cenuş’acestor eroi nemuritori. S’au prefăcut ruine anticele castele, Ştefanii şi Buzeştii se stinseră din ele; Prin latele deşerturi şi agrii desolaţi Se trăgănau ca umbre părinţii desperaţi; Şi unde acvila Romei odată a domnit, Splendoarea Semilunei tirane s’a^ivit L

Dar, ce’n atâtea plage şi grele suferinţe, V’a inspirat vieaţa, a fost pia credinţă, C’acel popor eroic, ce atât a pătimit, V’a învia odată mai splendit, mai mărit. Şi din cenuşa sacră a vechilor martiri Vor creşte, vor recreşte străbunele măriri 1 Şi iaca ! azi sosit’a acea zi luminată De bravi părinţii noştri cu sete aşteptată, Când strănepoţii Romei, urmaşiii lui Traian, Recheamă cu mândrie, vechi numele Roman, Şi-aprinşi de acelaş cuget, deacelaş simţimânt, Vor liberi să trăiască în scumpul lor pământ ! Azi ni se împlineşte auriul vis de secole, De a vedeâ ’nvierea mărirei noastre veche, De a privi pe fii acestui brav popor In stat independinte, şi un singur Domnitor ; In stat independinte ! ca’n templu de eroi, Când nu creşteau ciocoiUşi Iaşii între noi ! Moldova veche astăzi cu sora Muntenie Se’nbrăţişau unite în sfânta bucurie, Jurând ’naintea lumii, jurând pe Dumnezeu, Că vor numai o soartă în bine şi în rău. Unirea lor e sfântă şi nu o va clăti Duşmana lance până românul va trăi. Azi tronul României cu fală se ridică Suflănd fiori de moarte în ceata inamică, Azi şase milioane nu ard decăt de-un dor; Trăiască România cu bravu-i Domnitor! Trăiască ! le răsună milioanele de fraţi, De aceleaşi sentimente, dincoace de Carpaţi. Români! eroi de luptă, eroi de libertate, Juraţi cu toţi iubire naţiunei re’nviate ; Nutriţi în pieptul vostru un sentiment, un dor; De a conlucra la gloria românului popor ; Şi Tronul României, ce azi l’aţi re’nălţat, Va străluci în veacuri, neatins, neclătinat 1 Să vadă inamicii că ginta glorioasă, Ce’n secole-au ţinut-o în lanţuri ruginoase, Deşi atâtea patimi şi plăgi a suferit, Sub scutul Providenţii divine, n’a pierit; Ci vechii Herculi, Fabii şi fraţi Horaţiani, Trăesc şi astăzi în falnicii Romani! Justin Popfiu Oradea-Mare

- ^

MĂRIRE ŢIE LUICUZA-VODA Mărire se cuvine Ţie Şi slavă’ntregului popor Tu, visul nostru de’nfrăţire Şi de mărire-al tuturor.

Mărire se cuvine Ţie Tu, cel mai mare Domnitor, Ce-ai fost să scrii în cartea vremii Să fim pe lume un popor.

Mărite Domn, nădejdea noastră In faţa Ta iar se’nfiripă Şi-un glas ne cheamă la unire Purtat pe-a vântului aripă : E uragan înspre Suceava Şi tunet înspre Chişinău Şi până dincolo de Tisa, Mărite Domn, e glasul Tău.

Făuritor al României, Părinte celor în nevoi, Chemând la vieaţă’ntreg norodul Ai fost deapururi printre noi ; Atâtea veacuri de robie Din lanţuri le-ai descătuşat Şi fruntea Ta era să poarte Coroana mândră de ’mpărat.

Plăeşii munţilor s’adună Şii fii mândrilor câmpii, Căci tuturor azi li se pare Că Domnul lor iar o să fii, Şi-o să opreşti din mersul vremii Norocul vieţii şi la noi, Trezind din noaptea lor de veacuri Atâtea umbre de eroi.

Azi vechiul scaun de domnie E’n sfântă zi de sărbătoare, Slăvit pe veci de Vodă-Cuza, Urmaşul lui Ştefan-cel-Mare ; De jalea neagră a ’nstrăinării Se mângâie cu chipul Tău, Privind stingher înspre Suceava Şi peste Prut la Chişinău. Eugeniu Revent

STROFE LA OCAZIUNEA

DESCHIDEREI

UNIVERSITĂŢII

---------------- DIN IAŞI ----------------

In 26 Octombrie 1860 * Să te cânt, o zi mărită, sfântă zi de bucuria Ce vei fi etern de mariur cătră timpul viitor, Că Românu ’n libertate se înalţă cu mândria Ca un vultur către soare, l’al luminelor isvor. Orice inimă română voios astăzi se trezeşte De la Nistru în Danubiu, din Eucsin până’n Carpaţi, Şi saltează’n fericire, când ştiinţa nimiceşte Ignoraţa ’n care secoli ne-a ţinut întunecaţi. * Cuza-Vodă a înfiinţat Universitatea din Iaşi şi Bucureşti, Conservatorile de muzicd dcclamaţicşi şcoalele de artele frumoase,

Acest templu ce se*nalţă la ştiinţă şi la arte, Răspândi-va dulce raze pe pământul românesc, Precum după noapte un soare luminează’n orice parte Căile acelor cari prin pustiuri rătăcesc. Şi tu, scumpă Românie, astăzi mândră şi voioasă, După timpuri de durere ce-au trecut pe fruntea ta, Iată oara când se naşte generaţia frumoasă, Care barca soartei tale printre secoli va purta! Libertatea şi ştiinţa dau putere şi mărire, Ele’s raze de vieaţă, pentru ori şi ce popor. Te salut, o Românie, pentru sacra ta menire, Cete’nalţă cu mândrie cătr’un falnic viitor. Şi pe-a timpurilor unde ce trec în eternitate, Să lucească fala noastră ca steluţa’n firmament, C’ai fost patria iubită de ştiinţe şi de arte, Şi ca Roma şi Atena ai reînvins în Orient. Nu resunetul de arme, nici pâraele de sânge Redica-va’n nemurire al tău nume ca’n trecut, Căci prin arte şi ştiinţe, au popoarele a se ’nvinge Rămânând mărirea celui care’n sănu-i le-a crescut. Iar alesul României onorat etern să fie, C’a pus azi piatra ştiinţei pe pământul strămoşesc. Pe ale Patriei altare a lui nume să se’nscrie, Ca pe August şi Pericles ce lumina amintesc. Ioan Ianov ©sas LA DESCHIDEREA UNIVERSITĂŢII DIN IAŞI

MĂRIEI SALE ALECSANDRU IOAN I CUZA Azi cerul se ’nsenină ’n vechia Românie, Azi cade sub picioare bătrâna tiranie Şi se preface’n ţănduri ce suflase de vânt. Lumina azi străbate în inima română, Obscuritatea fuge întocmai ca o spumă, Când vâjâie aprig vânturi pe mare, pe pământ. Precum raza de soare prin negură străbate, Văpsind cu’un dulce carmin colnice depărtate, Dând miros prin căldură la atâtea mii de flori. Aşa raza din templu de acuma ne va luce, In semn de fericire şi de speranţă dulce In draga Românie ce azi e’n sărbători.

io Olimpul se strămută în mândra Românie, Cu dânsul sapienţa şi dulcea poesie, Un templu se ridică pentru onoarea lor. Azi mii de juni aleargă cu frunţile senine, La ast templu de fală Ia care să se’nchine, Se cânte’n nemurire eroi şi Creator. Ici Deea de dreptate, cu cumpăna ’n mână Arată României a legilor lumină Şi fii săi învaţă a fi legislatori. Ici Esculap arată secretul doctoriei Şi’nvaţă pre junime, pre fii României, S’ajute totdeauna pe cei suferitori. Aice sapienţa îşi pune a sale baze, Sorgintele luminei aice se aşează, De unde lumina-va câmpia românească, întocmai cum pârâul pe câmpul înverzit, Ce printre floricele se leagănă şoptit Şi toate din prejurui îl face să rodească. Strămoşii se luptară mult timp pentru dreptate, De şi nu învăţară armele să poarte, De cât aici în ţară, în draga ţara lor. Dar totuşi ei învinsu-au nenumărate ginte, De groaza lor fugit-au ca de blestemuri sfinte, Prin fer nu se supuse al Romei vechi fecior. ! întocmai ca strămoşii putem şi noi acuma Prin multă sărguinţă să căpătăm cununa De lauri înflorită ce stă până’n finit. Să arătăm la lume că nu-i necesitate Românul să culeagă tot în străinătate, Ca să transplânte’n ţară, un laur otrăvit! N. D. Corvin

Elev din cl. VII gimnazială Revista .Ateneul Roman" Iaşi 1860

PER LA FAUSTA C1RCONSTANZA Della Solemne inaugurazione

DELLA UNIVERSITA DI IASSI

INNO P&PULARg A Sua Altezza Serenissima

ALESSANDRO GIOVANI I Popol sincero e libero A Te questTnno innalza, Como l’augel che staccazi Dai fianco della balza, Di Te ch’hai grande l’anima

PENTRU CIRCUMSTANŢA FERICITĂ A solemnităţei Inaugurării

UNIVERSITĂŢII DIN IAŞI

IMN POPULAR Dedicat Serenisemei Sale Alteţa

ALECSANDRU IOAN I Popor, sincer, popor liber, Ţie înalţ acest imn, Ca un vultur care sboară De pe colţul unei stânci. Tu, care ai suflet mare,

Ch’hai mente e cor gentile, Ridir ci fia concesso Le innumeri virtu. Tu Giusto, Tu Magnanimo, Senza ambizien Tu Saggio, Non sei come, altri inutile, Şerbi un colore, un raggio : Ben Tu sapesti intrepido, Nel di sacro e solenne, Riginerar Tua Patria Con Senno e lealta. Per Te la cara patria Vide novella aurora, E un avvenirre libero Non cunosciuto ancora Di libartade il palpito, Bettca nel cor Romano, Quando, Te suo Sovrano Unito ei proclamo. Pur la favella Italica Cara, genttle e bella, Risuona sul Tuo labbro E Ti compiaci în quella; Tu ancor gioisici e palpiţi Per quella Santa Italia, Che il giogo dei suoi despoti Unita ora spezzo. Dai cielo oggi beneficio Scenda briliante raggio, E în Te conservi vergine, Ii civil Tuo coraggio ! Resisti sempre all’impeto Dei spiriti.appassionati, Conserva alia Tua Patria E onore e Liberta Luigi Ademolu Profesore di llngua Italiana al ginnaslo

Inimă nobilă, minte, Permite-mi să recit Ţie Virtuţile-ti fără fine. Tu justule şi integru, Fără ambiţie, înţelept, Nu eşti inutil ca alţii, Un color ai şi o rază; Ştii cu intrepriditate In zi sacră, solemnă, Să-ţi regeneri a Ta Ţară Cu ştiinţe, lealitate. Scumpa patrie prin Tine Vede noua auroră Şi un viitor mai liber, Necunoscut pân’acum. Palpită de libertate, Saltă inima română, Când toţi într’o unire Suveran te-au proclamat. Dar limba italiană, Scumpă, gentilă şi frumoasă Răsună pe a Ta buză, Şi afli plăceri în ea. Tu încă palpiţi, te bucuri, Pentru Italia sacră, Care rupt-au prin unire Jugul despoţilor săi. O raze din cer azi cade Binefăcătoare, strălucitoare, Şi să conserve în Tine Curatul tău curaj civil. Rezistează la navala Spiritelor pasionate, Conservă patriei tale Onoâre şi libertate. Tradus din italiana de Elevii clas. Vil gimnaziale Revista «Ateneul Român* 1860

DOUA RAMURI Moldovenii şi Muntenii In nimic se osebesc; Au o patrie comună Şi Români toţi se numesc, Simt că nu e fericire, De cât numai în unire.

Două ramuri pe un arbor, Pe o tulpină două flori, Au o vieaţă de o potrivă, Unei mume sunt surori: Grea le par o despărţire, Şi doresc a lor unire.

Ce se face’n adunare, Spune frate deputat, Poporul în curte afară Zile trei a aşteptat. Vrem a ţării mântuire Şi lucrăm pentru unire.

Ce strigări de bucurie Fraţilor am isbutit; Să trăiască România Soarta ei s’a împlinit. Nu mai este despărţire, Cuza ne-a dat unire. Iernescu

CUZA STRÂNGE LA FLĂCĂI Frunză verde de făgăi, In luna lui Maiu întăi, Cuza strânge la flăcăi Şi face oaste din noi. Frunză verde flori de rouă, In luna lui Maiu în două, Cuza strânge oaste nouă, Să apere ţara cea nouă. Frunză verde flori de tei, In luna lui Maiu în trei, Cuza dă arme, chipii. Frunză verde flori ca macu, In luna lui Maiu în patru, Ne porneşte la ’mparatu. Frunză verde flori sipici. In luna lui Maiu în cinci, Ne desculţă de opinci, Şi ne’ncalţă cu cipici, Frunze verde flori mătase, In luna lui Mai în şase, Ne’mbracă în strae groase. Frunză verde flori granate, In luna lui Maiu în şapte, Ne pune raniţa ’n spate.

Ne dă suliţi cătrănite, Ca pentru duşmani gătite. Frunză verde de molotru, In luna lui Maiu în opt. Ne dă’n mână târnăcop. Frunză verde flori cu rouă, In luna lui Maiu în nouă, Ne-am şi dus la ţară nouă. Frunză verde solzi de peşte, In luna Maiu în zece, Multă oaste se petrece: Militari şi ofiţeri, Stau ca stelele pe cer. Busuioc verde pe masă, Să te plimbi din casă ’n casă, Să bei vin din gavanoase. Busuioc mândru firos, Rămâi tată sănătos Dacă n’ai fost bucuros, Să mă ai de vr’un folos. Noi ne ducem să luptăm, Pe lifte să le împunşcăm Ţara noastră să scăpăm. Cules de S. Teodorescu-Kirileanu

CUZA-VOOA Sk TRAIASCÂ Frunză verde foi de crin, Stăi puicuţă, stăi că vin, Ş’om sui pe dâmburele, Să culegem floricele, Să le facem mănunchele, Să mergem la Ieşi cu ele. La Ieşi, la curtea domnească, Să le svârlim pe fereastră, Cuza-Vodă să trăiască! Şi din bir să ne slăbească.....

De când Cuza s’a ivit, Mulţi feciori a cătănit, Mulţi copii a sărăcit, Multe fete a’mbătrânit; Că flăcăii s’au rărit.... Ocile s’au mai mărit, Păpuşoiul s’a suit (scumpit) Cinci şi opt lei de argint (florini) Dar şi banii s’au scumpit. S. FI. Marian Poezii din Bucovina Voi. 2 faţa 14

TOATA ŢARA S’A UNIT Şi din ochi că lăcrăma Şi pe Cuza blastama : Ard-o focu ’mpărăţie Nu-i de nici o omenie, De când Cuza c’a ieşit, Toată ţara s’a unit. De când Cuza a intrat Toată ţara s’armat; La neveste a văduvit, Copii mici a sărăcit. Copii mici pe lângă vatră Şi maică-sa-i supărată, Că n’au cui să zică tată. £. Mihailescu

Frunză verde şi una Ş’apoi doina şi doina Cântă cucul, of săleacul, De usucă tot meleagul. Da nu cânt' a haiducie, Ci cânt’ a ţară pustie, Iau voinici la cătănie, Merg fetele şi se roagă Să le lase {ara ’ntreagă, Mai tare-i prind şi mi-i leagă, Şi ini-i cară cârdurele Şi mi-i trec la limbi mai rele Şi mi-i cară cu cârduţul Pân’ce umple Cernăuţul. EI tot sta şi se uita

Revista «Şezătoarea»

6S5S9

25 MAI 1856 Ci să fim numai Români Intr’un gând într’o unire, Şi să ne dăm mâini cu mâini Pentru-a ţârii fericire.

Sub, acest măreţ castan Noi jurăm toti în frăţie, Ca de azi să nu mai fiie Nici Valah, nici Moldovan,

Vasile Alecsandri 635*9

VEZI CUZA CUM NE DUCE Frunză verde trei castane, Dela Odobeşti la vale, Merg recrutele catane, In urma căruţelor, Mamele recruţilor. Sui măicuţă 'n deal la cruce Şi vezi Cuza cum ne duce, Ne duce de dinapoi Ca pe un tamaslâc de boi Şi ne tunde ca pe oi,

Şi ne dă păru’n gunoi. Părul meu cel cretişor, La maiorul sub picior. Ia-1 măicuţă şi mi-1 strânge Şi-l strânge în buzunari, Şi-l scoate la zile mari Fete mari l-or desmierda, Mata nu te-i supăra. Elena Niculiţă Voronca Datine şi credinţe populare române, 6C5S9

MOLDOVA ŞS MUNTENIA Ici în vale la fântână, Două fete spală lână, Cuza le ţine de mână.

Ici în vale, mai ’nainte, Două fete spală linte Cuza le spune cuvinte.

Ici în vale, la pârău, Două fete spală grâu, Cuza le ţine de brâu.

Ici în vale, sub Carpaţi, Două fete poartă danţ, Cuza le tine de braţ.

Ici în vale, ici în ţară, Aste două feţişoare, Cu Cuza se cununară.

„Dorul”

N. D. Popescu

GUZA-VODA* Se povesteşte că Cuza-Vodă, voind să vadă cum se poartă slujbaşii săi cu ţăranii, pe care el âi iubea şi Ia cari ţinea atât de mult.... s’a îmbrăcat în ţoale de opincar şi pe ici La fost drumul; a luat-o drept la palatul din Iaşi după ce a dat pe o altă cale dosnică căutând a nu fi văzut şi cum ajunge acolo zice : Cuza. — Buna ziua, măi cucoane. Mulţumescu-ţi opincare : Dar ce cauţi opincare La casă de boier mare ?.... Cuza. — Cat dreptate, boeri mari (bis) Hai, hai, hai, pleacă de aici Vodă nu-i pentru mojici. Cuza. — Apoi dacă-i vorb’aşa Pe toţi dracu să vă ia. Şi de oi prinde vre-un ciocoi, Am să-l jupoi ca pe oi. Şi de oi prinde vre-o ciocoaică Am s’o bat ca pe-o leoaică.

BLESTEMUL Blestemul tării tunând să cază Pe capul vostru neleguit! Blestem şi ură; lumea să vază Cât rău în ţară aţi făptuit.

Şi când în neagra de vecinicie Veţi pleca sarbezi tremurători, Pe fruntea vostră moartea să scrie Duşmani ai tării, cruzi vânzători. Vasile Alecsandri * Auzită de St. Tuţescu dela Abgar zis Alexandru Zugraf din Calafat şi publicată în broşura clstorisiri pentru popor* de S. T. Kirileanu, G. Popescu.

ÎS

CALCAREA DE LA PALAT Ale^nopţei valuri negre pe pământ se coborîse, Clopotul în vânt suna, Anunţând în Capitală ora tristă ce venise Pe trădare a deştepta. Turnurile ’nfiorate, zguduindu-şi temelia, S’aplecau spre a şopti; Sentinela credincioasă presimţindu-şi mişelia, Fără voe se roşi. Din instinct ostaşu’n sine astădată se’ndoieşte, Despre jurămâtu-i chiar, Căci nu ştie unde-1 duce şeful care-i aminteşte Ora unui scop barbar. Ici şi colo câte-o umbră se strecoară, ocoleşte întunericul cătând; Totul tace, şi’n tăcerea ce oroarea prevesteşte, Zbirii se aud râzând. In palat li-e victima, care-i despreţuise, Sigur de al său popor, Din palat ei vor să smulgă pe cel care pregătise Mândrul ţării viitor. Trădători făr’de ruşine, cutezarea vă e mare I Ştiţi voi răul ce ni-1 daţi ? Ştiţi c’ambiţiunei voastre celei fără de hotare Un popor sacrificaţi! Jurământul şi onoarea nu sunt decât o minciună, Ziceţi voi, cutezători I Cela ce-ţi plăteşte crima, cel ce-ţi dă leafă mai bună, Este zeul ce adori. Profitând de ignoranţă, mânjind fără ruşinare Junii nobili de noroi, Aţi târât ca şi bacanta după voi pe fata mare, Trădători, prigmei, strigoi 1

16 Ora trei şi jumătate bate gravă, dar silită De infamii ce-o aştept; Trădătorii stau la pândă, dar cu faţa lor perită Şi cu agonia’n piept... Un moment... Şi’nverşunarea în palat îi năpusteşte Cu pistoalele în mâini; Coridoarele sunt pline, uşa nu se’mpotriveşte : Pe victimă sunt stăpâni. Epoletul României, Suveranul trist priveşte, Şi atunci braţul hotărât, Arm’asvârle jos din mână şi’n durerea lui rosteşte : „O ! păcat 1 cât v’am iubit! „Mă’ncredeam în voi ca’n mine dup’atătea’ncercări grele, „Insă azi voi mă trădaţi ! „Şi-acea pată ce o puneţi pe stindardul ţării mele „Nu uitaţi să o spălaţi. „Nu deplâng a mea iubire, binefaceri numeroase, „Ce mereu v’am arătat; „Nu deplâng decât ruşinea unei crime odioase. „Care spada va’ntinat. „Din popor născut, ursita m’aşeză pe tronul ţării ; „In popor mă voiu întoarce cu un nume nepătat ; „Cetăţean ca şi când soarta îmi dă scaunul puterii: . „Să trăiască România, voiu striga neîncetat!“ Astfel brav, plin de mărire, Suveranul României Liniştit descinde scara însoţit de-ai săi călăi, Făr’a murmura în contra demonilor infamei, Ce veniră să insulte pe „Alecsanclru Ioan întăi“. In zări clopotul răsună cu lugubra sa bocire Ca să facă cunoscut La poporul ce se’ntreabă că, trădat de-a lui oştire, Domnul Cuza a căzut! Bucură-te azi Turcie, căci cel ce te umilise, Nu mai este Suveran ! Ţi-a venit şi ţie timpul să’mplineşti a tale vise De proector suveran.

Să dictezi în România cum îţi va plăcea mai bine, C’a l*ai tăi supuşi vasali; Ca Ja sclavi, ce-i vei deprinde a lor frunte să încline La măreţii tăi sandali. Fă din Ţara Românească, din acea frumoasă ţară, Paşalăcul ce doreai; Ia de sus drapelul mândru şi-l frământă’ntra ta ghiară, Cu puterea care-o ai. Iar voi, trădători ai ţării, zbiri ai intrigei străine, Hoţi de noapte, vânzători; Nu’ncetaţi de a conrupe, inimi rele şi meschine, Junii noştri, luptători. Răsculaţi prin mărşevie spiritele viţioase, Cum tiranii noştri vor; Săturaţi cu bani, cu posturi gurile nesăţioase Şi ambiţiunea lor. Insă cugetaţi că, mâine, pe-ale voastre reci morminte, Când se vor opri în loc Fiii voştri să vă plângă, când îşi vor aduce aminte, Vă vor blestema cu foc. C’aţi lăsat posterităţii ca neştearsă suvenire Al armatei steag pătat! Şi atâtea crime negre aţi lăsat de moştenire Prin călcarea din palat. Şi-aţi dat lovitura morţei, cruzilor fără’ndurare, Ţării care aştepta Dela voi independenţa, dela voi a ei salvare Şi prosperitatea sa! Vitejie şi onoare şi de patrie iubire, Ce din vechi ni s’au transmis, Dela bravii moşi ai noştri ca o sacră moştenire, Toate voi le-aţi compromis. Cugetări amare, negre, O ! fugiţi, fugiţi departe, Şi lăsaţi-ne a spera; România mai trăeşte, şi-e scris să aibă parte Mult mai demnă pentru ea !

18 In zadar duşmanii ţării se încearcă să lovească Ne’ncetat prin zbirii lor; Un piept ce de mii de-atacuri a ştiut să se ferească Va fi tot învingător. Gloria şi mândrul nume ce Românu’n frunte poartă De-atâţi secoli nu s’a şters; Dup’atâtea suferinţe, cu aşa amară soartă, România tot a mers. Salutare dar speranţă! astă-zi gloria străbună Ne îndeamnă a spera: Zile dalbe şi senine, dup’o crâncenă furtună Vin durerea-a alina. Sunt doi ani de suferinţe, demni şi bravi ostaşi ai ţării, De când zi şi noapte, voi Aţi secat în mii de lupte cupa neagră a durerei Cu virtutea de eroi. Căci e crud şi-amar destinul celui ce-i dator s’asculte Şi să dea vieaţa sa, Când acela ce ordonă, vine poate să-l insulte, Şi mai rău decât aşa, Bravi ostaşi, cei cu credinţă, închinaţi-vă l’altare, Şi rugaţi pe Dumnezeu Ca să ia din corpul nostru pe acei ce la trădare Vă îndeamnă tot mereu: Pe acei ce infamia i-a împins ca să voiască, In ambiţiunea lor, Ca să treacă de exemple şi’ntre voi să cucerească Numele de salvator. Rugămintea voastră cerul o va primi de bună, Ca tot lucrul ce e drept Şi el poate să inspire cu virtutea cea străbună Pe acei care-o aştept. Pe aceia cari speră în a cerului răsplată, Ce purând va umili Pe ăşti superbi fii ai trădării, cari port pe ei o pată Ce nu-i lasă a trăi.

Căci e sigur că acela ce odată prin trădare A voit a se sui, Mâine pot fără’doială să mai cerce o vânzare, Şi-a lor crimi a reînoi! Gh. Baronzi

LA MOARTEA LUI CUZA-VODA Văzutu-te-am în pace suind scara mărirei Şi’n pace luând calea augustă a nemurirei, O! scump amic, Domn mare, o! nume cu splendoare Sădit pe miriade de libere ogoare! O clipă apărut-ai în plaiul veciniciei Şi vecinice mari fapte lăsat-ai României, ’Nălţănd din părăsire antica-i demnitate Prin magica Unire şi sacra libertate. Ca norul plin de mană ce trece şi revarsă O ploaie roditoare pe brazda care-i arsă, Si stând apoi de-o parte, în urma lui priveşte Cum brazda se deschide şi câmpul înfloreşte. Aşa şi tu din ceruri ai dulce mângâiere Să vezi a ţărei tale frumoasă re’nviere, Tu ce-ai stârpit cu sceptrul, unealtă de rodire, Din suflete şi câmpuri seminta de şerbire. Acum te odihneşte gustând eterna pace In taina majestoasă a morţii care tace, Lăsând o lume’ntreagă la tine să gândească Şi-a ta legendă, Caza! cu fală s’o rostească... Sunt nume destinate, ca numele Tău mare, Să stea neclintite pe-a timpului hotare Şi vecinie să răspândă o falnică lumină Pe secolii ce’n umbră, trecând li se închină. Vasile Alecsandri 6SŞ29

LA MORMÂNTUL LUI CUZA-VODA Solemn este momentul ce aici ne întruneşte 01 fii ai României, cu sufletul în dor I Este solemn, căci moartea fatală ne răpeşte Pe acel ce-a fos al ţării părinte, protector.

In ăst sicriu funebru răposă’n nemişcare Acel ce naţiunea din morţi a ridicat, Aici e Alecsandru Ioan întâia cel Mare, Mândria României, de popor adorat. Să plângem şi a noastră plânsoare ’ndurerată Să fie ca ofranda de-al patriei amor, Lăsând, ca viitorul în cartea cea sacrată, Se’nscrie acest nume măreţ neperitor. Pe cerul României furtuna’nfuriată, Mugia, şi moartea crudă în urma ei venia Şi-al nostru edificiu naţional, deodată, Părea că se înclină sub putrejunea sa. Dar cerul se’nlumină! voinţele divine încep a fi poprice acestui biet popor; Şi soarta te alese, Măria ta, pe tine, Te puse în capul Ţărei să-i fi conducător. Atunci o eră nouă se’ncepe pentru Ţară! Tu ai făcut Unirea, un vis realizat, Legi vechi şi inumane pe vânt se spulberară, Pe toţi ’naintea legei egali ai proclamat. Şi inspirat de ceruri, ai vrut, şi-ai redat iară Comori ce se crezuse de mult că s’au pierdut, Şi-apoi plăntând stindardul democraţiei’n ţară, Din sclav, din clacaş umil, om liber ai făcut. A tremurat străinul în furia-i turbată, Văzând cum dreptul ţărei tu sus ai menţinut, Şi Papa din Bizanţa păli când deodată, Biserica română el liber’ a văzut ! Atuncea naţiunea prin tine’nsufleţită, îşi mai aduse aminte de timpul glorios, Pe când Mihai şi Ştefan cu spada oţelită, Goniau pe inamicul neînvins, orgolios. Ce mult ţi-ai iubit Ţara! Nici soarta cea ingrată, Nici căile streine prin cari ai suspinat, Nu a putut să stingă, să’nece vre-o dată Acest sentiment nobil în inimă-ţi stampat. Şi dacă a ta viaţă s’a stins... Răposa ’n pace! Când umbra se va’ntinde, de tine inspiraţi Românii vor şti încă ce le rămâne a face, Tu viu vei fi într’înşii, şi ei vor fi salvaţi! Vasile Alecsandri

21'

R U G A C I U N jE LUI CUZA - VODĂ La groapa ta veni-vor vremuri Să ’ngenuncheze întreg poporul Şi umilit să-şi plece fruntea Să-l erte A-toate-ŞtiutoruI,

Bătrânii când grăesc de Tine, Li-s umezi ochii de durere, Căci tu le-ai fost .ocrotitorul Şi cea mai dulce];mângâiere.

Căci ţi-au greşit, Mărite Doamne, Şi n‘au ştiut păcatul lor; Ascultă ruga lor umilă, Şi fii cu ei îndurător!

Şi chipul tău măreţ de-apururi II plâng că nu l’or mai vedea, Indură-Te Mărite Doamne, Când vezi că plâng pe urma Ta.

Eşti bun şi drept ca un Părinte Şi ne-ai iubit ca nimeni altul, Iar noi ţi-am răsplătit cu ură, Aceasta ’n lume ni-i păcatul.

Dacă Te-ai stâns în ţări străine, De noi ^departe şi pribeag,. Să uiţi şi ura răzbunării, Căci pururea Tu ne-ai fost drag.

Dar cei umili şi-acum te cheamă, Ei... cei bătuţi de ger şi soare, Iţi poartă numele în inimi Ca cea mai sfântă sărbătoare.

Prigonitorilor le iartă! Ei şi-or primi răsplata lor, Când veacurile-or scrie cartea Celui mai Mare Domnitor. Eugeniu Revent 6SŞ2.9

L A M. E N T U

LA MOARTEA LU! CUZA-VODA A la hauteur du front la douleur se mesure.. EDMOND ARNOULD Dela nălţimea frunţei durerea se măsoară

Jos manta de profiră, o scumpă Românie ! Şi’n haina cea de doliu te’mbracă lamentând. Ascultă! €uza~Vodă9 columna de tărie Şi-al naţiunei simbol, s’a sfărâmat picând. Pică... Căci omul moare spre-a merge mult mai iute Colo unde cel vecinie l’a fost predestinat. Cu zorile lucinde se nasc şi neguri mute, Dar ziua peste noapte ori când a triumfat. S’au stâns zilele tale cu boarea primăverei, Dar gloria-ţi răsare din umbră la mormânt Şi ’mbrăţoşind poporul cu razele durerei, II face ca să plângă în scumpul tău pământ.

.22

El plânge, dar nu are atâtea de fecunde Nici lacrimi, nici suspine se poată a vărsa, Căci inima se strânge, căci gemetul s’ascunde Când fulgerul durerei loveşte’n viaţa sa. O, tu, Domnule Mare! cel sorţ de părtăşie In vatra strămoşească, da, Tu l’ai aruncat, Şi-acuma stând pe brazdă în munte şi câmpie Săteanu-i moşnean liber, căci Tai emancipat! Şi ţerna de-i intină azi braţele vânjoase, Şi trupul lui sub muncă de varsă largi sudori, Sunt numai pentru dânsul; căci ţarina mănoase Când omul o posedă, ea-i dă pâne şi flori. • Aşa ’nvăţaşi săteanul din suflet să’şi iubească Ogorul lui, moşia, ş’apoi acest pământ: Ce patrie îi zicem. Tu ’n Ţara românească Făcuş cu dor să bată al libertăţei vânt. Căci o iubeai cu focul cel sacru al mărirei Ş’o ridicai cu-ardoare pe vechiul pedestal, Pe pedestalul gintei, ce este-al omenirei Un focolar de drepturi; al lumei ideal. Tu ia-i deschis altare măreţe de ştiinţă, Şi la banchetul ţârei de legi, ai fost chemat, Şi pre sătean cu simţul, cu buna lui credinţă, Un geniu mişca toate de sus, dela palat. Şi când furtuni şi neguri veneau cu ameninţare Pe cerul României, atunci te arătai Sumeţ ca şi un vultur ce’mpinge-a lui zburare Pân’ dincolo de nouri şi astfel triumfai. Un nor însă mai negru, un nor al impismărei, Sinistru ca şi moartea în ţară e stârnit, Şi, vulturul nu zboară; pământul exilărei, E cuibul unde geme. Colo ai fost gonit De sus din tronul ţărei, de pe înalta-ţi frunte Coroana ce-o purtaşi cu glorie ţi-au smuls; Şi exilatul trece din ţară peste munte Abandonat de dânsa, de ce-a iubit mai mult. Sub sarcina durerei, în drumu-amărăciunei De te uitai în urmă, vedeai un grandios Şi mândru edificiu în sânul naţiunei: Era democraţia, şi te simţeai voios. Da’ntre străini, viaţa e o floare fără faţă, O floare fără miros, parfum răcoritor; Că’n umbră nici zefirul, nici raza cu dulceaţă ^Nu pot ca s’o sărute; ea piere ’ncetişor.

■

\'>*o

Azi firul cel eletcric şi tremură şi plânge Dela Pădurea Neagră colea până’n Carpati; Danubiul tot geme şi’n vale se restrânge Cuvântul: Cuza-Vodă, muri!... IngenunchiatL Şi-a României poartă, tot astăzi se deschide Spre a primi cadavrul, acest desnodământ Ai omului cu viaţa. Iar ţara ce-ţi închide Secriul, pentru tine’i un glorios mormânt. O, patrie în doliu! dă muzei plângerânde AI tău izvor de lacrimi, dă-i lungul tău suspin Să poată boci astăzi, căci de dureri arzânde S’a stâns a ei cântare în sfărâmatu-i sin. Jos, în genunchi, o ţară! când preotul îi zice: Eterna pomenire! şi flori de seminoc Preste secriul rece cu lacrimi, rugi să pice! Căci este Cuza-Vodă dormind în acel loc. Iar fruntea lui cea ’naltă, superba lui privire Şi sufletul cel tare, ist bronz ce fu vărsat In focul reînvierei spre a naţiei mărire, Intre mormânt şi ţară: speranţă ne-a lăsat. D. Guşti

LA MOARTEA LUI CUZA-VODA Murişi!.... fost Domn al ţărei De dânsa exilat, In braţele agoniei Mâhnit, de toţi uitat, Pe când aceia cari Atât te linguşiau, Atunci când cu ’njosire, La curte-ţi se tărau, Azi veseli ospătează La alt stăpân, lachei Tot miseri, vili făţarnici Şi pururea mişei. A ta fu soarta tristă, Dar pură prin zdrobire; A lor este infamă Şt de compătimire ; Căci tu le de dedeai pâne Şi aur şi onor, Iar ei ţi-au dat urgia întregului popor. In zilele-ţi ferice, Când mintea-ţi cu vigoare Doria al ţărei bine, Putere şi splendoare,

Cu şoaptele lor falşe Auzu-ţi astupau. Şi prin vărsări de sânge Căderea îţi grăbiau. Hoţia, nedreptatea Perversa degradare Erau a lor sistem ; Şi ’ncrederea ta mare Luându-le drept glorii, Cum ei le porecleau, Aduse catastrofa Spre care te’npingeau. Azi, iată-i veseli, mândri Puind aceleaşi curse La altul. Căci şi-acuma, In ţară sânge curse Şi plumbul, baioneta In came s’a ’mplântat, Ca semn că ei năravul De lup nuşi-au schimbat. Ca semn că vor să scape Şi de acela care Le dă cu abondenţă Azi bere şi mâncare.

-J

Ca semn al linguşirei Prin care compromit, Pe ori cine odată A fost stimat, iubit. Murişi!... însă păcatul Ţi-1 poartă curtezanii, Acei ce te lasară Fără nici o mustrare Sărac de-a tărei milă, De dorul ei sacrat, La care aveai drepturi Când nu te-ar fi înşelat. Şi-acum, când ei la curte Pe alţii îmbunează

Şi pe mormântu-ţi chefuri. Serbări organizează, Primeşte aceste viersuri Ca dar nemaculat De la aceia cari Pe dânşii te-au scăpat. Pe ei îi iartă! Cerul In marea Iui dreptate Va şti să-i răsplătească, De multele pacate Ce au comis cu tine, Ca cu’n nevinovat Stai sus, O Cuza! căci ei sînt aici Tot jos cum i-ai lăsat.

JALEA ROMÂNIEI Nu vedeţi cum vine, vine De l’apus un muget mare, Peste munţi, peste coline, Peste râuri şi hotare? Nu vedeţi din acea parte întunericul cum creşte, Nu simţiţi un frig de moarte Cum se ’ntinde se lăţeşte ? Vânt nu bate, ziuă este... Nu se mişcă de loc frunza... Vai... Ce-o fi?... Ce tristă veste. A murit sublimul „Cuza“! Acel muget care vine, Acea negură ce creşte, Este doliu şi suspine! Doamna „Cuza“ îl jeleşte.

Sus pe cer o stea apare, E sublimă de lumină: Este sufetul său mare; Ea e steaua lui divină, Care vine să lumine Calea ţării lui iubite, S'o conducă tot la bine Şi pe ţărmuri fericite. Mândră stea, stea de plăcere,. Dă-ne raze lucitoare Ca şi cei scurţi la vedere Să mai vadă calea mare, Calea cea de demnitate De mândrie românească, De progres şi de dreptate, De virtute strămoşească.

De Ia munte pân’la mare, Peste plaiuri şi câmpie, Din hotar până’n hotare Plânge ’ntreaga Românie, Plânge Acvila Română Sus pe steagul tricolor C’a pierdut inima jună Ce spera s’onalţe’n nor. Plânge, plânge şi iar plânge, Opincuţa’n orice sat, Şi cu la,crime de sânge Udă holda ce el i-a dat. Plânge, plânge mic şi mare, Plânge omul cu simţire, Căci e ^Cuza" acel care Intre ţări făcu unire.

încetează pasiune, Şi tu ură, gelozie; Veritate vin de spune Că fu fiu de Românie, C’a iubit popor şi ţară ; Demnitatea românească A’nălţat’o în afară, N’a lăsat s’o umilească. Fu Român cu simţiminte, Fu Domn Mare, generos, Fu al naţiei părinte Suflet nobil şi frumos. Cât vor fi Români pe lume Cât va fi pe cer un soare, A lui „Cuza“ dulce nume Să fiţi siguri că nu moare. MMA SâVEL

Savantul istoric Niculai Iorga, într’o conferinţă ţinută la RVâlcea şi publicată în „Biblioteca Naţionalistă4* No. 12 din 1909 sub titlul: „Cuza-Vodă şi duşmanii săi, a doua zi după detro nare44, zice: „Cuza-Vodă a fost iubit de locuitorii Bucureştilor, de acest „popor pe cari corespondenţii şi martorii interesaţi îl arată ca pornit „de mânie împotriva lui, că el a fost iubit încă din clipa când intra „în Bucureşti primit cum niciodată Domn Român nu fusese primit „în acest oraş, samanat cu flori şi întâmpinat cu zâmbete, salutat cu „strigătele de bucurie ale tuturor, şi nu mai puţin ale femeilor şi până „la cele mai înalte Doamne din cea mai bună societate. Până în ultimile „zile de stăpânire Cuza-Vodă a fost un om iubit. „Mai iubit chiar decât cele mai mari chipuri din trecutul nostru. „Ce să mai vorbim de „Traian44 bătrânul, de care nu putem spune „dacă a făcut bine sau rău aducându-ne aici, dar care în orice caz „a stricat rosturile celor mai vechi locuitori ai acestui pământ şi căruia, „dela atâta depărtare de vreme, noi nu-i putem vorbi în limba noastră, „pe care el nu ar putea-o înţelege, şi nu suntem în stare a-i vorbi, „în limba lui, pe care nu toţi dintre noi o cunosc. Dar iată în vremuri „mai apropiate de ale noastre strălucitul războinic Mihai Viteazu, „cu cei câţiva ani de furtunoasă stăpânire a lui, a dispărut fără urmă „în ceia ce priveşte amintirea poporului; gloria lui nu mai încălzeşte „astăzi pe nimeni din cei de jos; pe cât îl ştim noi de bine şi ne inspi răm de isprava lui, pe atât nu-l cunoaşte mulţimea. Un altul, mai vechiu şi mai mare decât Mihai, acel Ştefan cel Mare e amintit „doar ca începător al tuturor lucrurilor vechi. Ale lui sunt toate ruinile; „ale lui toate câmpiile de lupte; ale lui toate podurile dărâmate şi toate „cetăţile în ruine, dar iubire poporală nu se îndreaptă spre dânsul. „Pe lângă această admiraţie către un erou ajuns acum fabulos în amln,,tirea neamului, dimpotrivă iubire se îndreaptă spre „Cuza-Vodă44, „iubire pentru dezrobirea ţăranilor, fără îndoială, iubire pentru înapo„erea cătră naţiune a teritoriului naţional uzurpat în largă parte de „călugării greci; iubire în ceia ce ne priveşte pe noi, pentru demnitatea „cu care a reprezentat ţara, pe care el a întemeiat-o unitar şi „solid, aşa cum a fiinţat pe urmă. „A mai fost iubit Cuza-Vodă până la fanatism, un fanatism „care se păstrează şi până astăzi pentru vitejia lui. Căci a fost fără îndo„ială un viteaz, unul din cei mai buni viteji; niciodată nu i-a păsat „de dânsul, de tronul său, de sanatatea sa, de viaţa şi chiar de repu taţia sa. Ţara era totul pentru dânsul, ţara pe care a întemeiat-o, „pe care a ştiut să o reprezinte cu demnitate şi pe care a putut s’o „părăsească fără blestem. Astfel de viteji nu se formează prin nici'un „ezemplu şi nici o lectură, ei se nasc. Ferice de ţara care ajunge sâ-i „aibă în fruntea sa, căci altfel viteazul vegetează fără folos pentru „dânsa, într’o situaţie care-l impedică de a avea înrâurirea binefăcă„toare asupra mersului poporului său“.

Atelierele Tipografiei „Gnienberg*D.’ RGSENBERG BACĂU

mmÂ r'

. V

■:./A

\ ...

PREŢUL 10 LEI

//A /