Vlahuță_Gala Galaction by Biblioteca Judeteana "Duiliu Zamfirescu" Vrancea

ALA GALACTion

•• -

1_1

o I&VA

Vlahuţă - 1944

/ /

-X

OALA GALACTION j l.Ozli

Vlaftu ţ ă J Cartea cu vieţi ilustre

w,#

)

VREMEA .Sfr. Carol 10. — Bucureşti

CUM

ÎNCEPEM

Editura „Vremea”, în colecţia Vieţi ilustre, prezintă azi cititori lor săi câteva note despre Alexan dru Vlahuţă. Bunul Coconu Alecu, dacă s’ar putea să-l mai între băm şi să-l mai consultăm, s’ar împotrivi cu energie acestei găz duiri în Cartea cu vieţi ilustre.,. Rezerva şi modestia lui,'apostola tul muncii lui, dragostea lui pen tru luminarea poporului şi pen tru străduinţa neafişată., n’ar fi primit această încadrare într’o viaţă ilustră... Dar socotim, în ciuda acestei prime impresii, că suntem datori 7

să propunem generaţiei actuale, ca ilustră şi vrednică de meditare tocmai viaţa acestui înţelept al neamului, care a fost Alexandru Vlahuţă. Suntem departe de vremurile când toată cărturăria, toată poe zia şi toată arta popoarelor creş tine erau pentru slava lui Dum nezeu şi pentru mântuirea sufle tului. S’au schimbat toate şi am pierdut Paradisul încă o dată. Am poftit să nu mai dăm dajdie lui Dumnezeu, în opera de artă, şi să ieşim din faţa lui şi să ne fău rim idoli, după ambiţiile şi pasiu nile noastre... Şi l-am lăsat pe Dumnezeu, în catedralele lui, departe, la poale le Evului Mediu... Şi am fost re formatori, revoluţionari, filosofi fără Dumnezeu şi artişti tot fără El... Şi s’a umplut lumea de ar ta independentă, de visurile in suflate de Prinţul Orgoliului, de 8

operile în cari idolatrăm carnea, patima, mândria şi neantul... Dar cel ce locueşte în ceruri râde, Domnul îşi bate joc de ei, apoi întru a sa mânie le grăeşte şi cu urgia sa îi îngrozeşte. (Psal mul 2, 4-5). Mi se pare că noi, cei ce am apucat zilele de faţă, avem, înain tea ochilor, cel mai autentic şi mai complet comentar al acestor stihuri din Cartea Eternă. Câţi mai putem să înţelegem, trebue să regretăm profund via ţa noastră de fii risipitori, şi să suspinăm după fericitele zile când sufletul era valid, artiştii de tot felul se întreceau să încununeze pe Regina Cerului şi pacea ini mii stăpânea de la noi până la stele. Alexandru Vlahuţă n’a fost predicator creştin... A fost un în drăgostit de podoabele Bisericii ■strămoşeşti, de icoane, de graiul G33

ii /

bucoavnelor, de înţelepciunea populară pravoslavnică şi de subjugătoarele noastre mănăstiri, aşa cum rii le mai păstrează munţii şi pădurile, colinele şi livezile.. Viahuţă era prea aproape de epoca trecătoarei noastre apostazii de pe la 1848-1866, ca să rămâie în întregime feciorul părinţilor săi, amândoi, călugăriţi la bătrâneţe... Dacă s’ar fi născut cu un sfert de veac mai târziu, Vlahuţă poate că n’ar fi intrat în teologie şi în monahism, dar ar fi fost un admi rabil conferenţiar creştin, aşa. cum este azi excelentul meu prie ten Al'. Lascarov-Moldovanu. Activitatea de mentor naţional, din anii din urmă, a lui Vlahuţă ne este dovadă că acest suflet ge neros a'jusese să înţeleagă imen sa şi ironica deşertăciune a unei arte pretinse pentru artă, în sâ nul unui popor care nu-şi cunoaş. te bine alfabetul, care trăeşte la-. I2S

periferia civilizaţiei şi care, dis locat din centru sănătoasei sim* plităţi strămoşeşti, îşi caută, ame ţit şi şovăitor, un echilibru nou. Cred mai mult de cât atât: Cred că Vlahuţă, dacă i-ar fi mă surat cerul încă vreo douăzeci de ani peste cei la cari ajunsese, ar fi fost sprijinitorul, patronul şi censorul mişcării literare creşti ne, din vremea din urmă. Nu mă sfiesc să spun, încă o dată, care a fost cuvântul lui Vla huţă, când a aflat, prin 1920, că am început să fac o nouă tradu cere a Sfintelor Scripturi: — „Munceşte cu spor şi cu no roc ! Dorescu-ţi să izbuteşti să ne dai o fericită nouă traducere... Po poarele, astăzi, se împart în două: popoarele care au Biblia şi popoa rele care n’au Biblia... Noi suntem în categoria a doua... Şi după ce vei traduce o parte mai mare, dă-mi-o şi mie... Voi fi fericit să li

ştiu că în Biblia ce va să vie, am pus şi eu mâna mea, cu o virgulă, cu im şi, cu un cuvinţel care să fie al meu!...” Lumei cititoare româneşti, îi dăm azi viziunea rapidă a sufle tului şi a directivelor lăsate nouă •de unul dintre cei mai buni fii ai poporului nostru. Nu ne este aminte să punem în tiriziile înaltei ■estetice, sau ale criticii pontificante substanţa poeziei lui Vlahuţă. Ne este aminte să-l prezintăm obştei noastre ca pe un scriitor de românesc şi înalt bun simţ. El ne-a predicat munca, seriozitatea, stăruinţa în onestitate, ura de fle căreală, de uşurătate, de viaţă desmăţată şi de laşitate. A voit să ne vază: laborioşi, tă cuţi, cinstiţi cu noi înşine şi cu toată obştia noastră. A voit să ne scoată din minciună, din fanfaro nadă, din putreziciunile diverse pe 12

cari le dăm pe faţă, acasă, în stra dă, în treburile particulare şi peplatformele publice. Strădania de scriitor şi de^dascăl naţional a lui Alexandru Via* huţă a fost o profeţie şi o etapă, în calea noastră a tuturora de fii risipitori, chinuiţi azi de nostal gia căminului. Părintelui Ceresc-

„SCRIE-NE CEVA DESPRE V L A H U ŢA”

Venisem acasă, în vacanţa Paştelui, prin clasa a treia de liceu... Dintre toţi colegii mei din şcoala primară, unul singur izbutise să meargă mai departe şi să înfrun te biruitor latineasca, franţuzeas ca şi tot programul greu al licee' lor de pe atunci. Ne-am întâlnit cu multă plăcere. Am vorbit de mul te toate şi la despărţire (era să fie de vecii vecilor) bietul meu prie ten mi-a împrumutat o carte pe care o dobândise la premii, oda tă cu cununa de premiant. întâi. Era Din goana Vieţii... Această 45

carte a fost prima mea iubire li terară. Citiam şi mai citisem pâ nă aci şi alte cărţi, nici una însă nu m’a trezit şi nu m’a încălzit sufleteşte atât de mult, atât de. decisiv. Nu mai ţin minte de un de am început s’o citesc, dar n’am uitat şi nu uit că în Duminica To~ mei,- dimineaţa, cu câteva ceasuri mai înainte de a pleca spre Bucu reşti, la şcoală, eu copiam de zor,. în±r’un caet, bucata cu care închee cartea d-lui A. Vlahuţă, adică Amintiri despre> Eminescu •»• De ce? N’aş putea să mai spun de ce. Bucata însă, astfel copiată, am citit-o colegilor mei, din interna tul liceului Sf. Sava, deşi cartea era cu mine, adusă şi ascunsă în cufăr! Era, pe semne, un senti ment de iubit ori de avar, care nu vrea să arate la nimeni comoa ra lui. Şi într’adevăr, toată luna lui Mai, m’am dus tiptil, sus în podul internatului, unde erau cuE5E3

•16

ferile noastre; scoteam din cufăr, cartea iubită şi o isprăviam pagi nă cu pagină, în taină! Ceia ce mă fermeca şi mă ui, mia, în primul loc, era ortografia, acestei cărţi. D-l Vlahuţă scria: zece... ame ţitoare... Dumnezeu... citeşte... pe când noi scriiam, subt privighe- rea bătrânilor noştri dascăli, dece, ameţitore, Dumnedeu, citeşce. Aşa ceva nu mai văzusem până aci. Ortografia acestui autor mi se părea ceva păgânesc şi 'ispititor, ca un păcat din lumea materială. Am căutat curând să vorbesc cu alţi băeţi din clasele superioare şi să luminez această curioasă pri cină de ortografie. S’a găsit unul iscutit care mi-a explicat ce este ortografia fonetică şi cum stă ea faţă de ortografia tradiţională... M’am convins fără întârziere că dreptatea este de partea revoluţio narilor şi m’am înscris printre ei. 2

Din ce în ce mai mult, la început cu aparenţă de eroare, am prins a scrie cu ortografia fonetică. Poate însă că emanciparea mea ar fi ie şit prost, dacă nu ne trimetea Dumnezeu un suplinitor de limba latină, un apostol al ortografiei celei nouă. Şi atunci, fireşte, când încep şi proconsulii să creadă în Iisus Christos şi să se boteze, robii şi desmoşteniţii prind un curaj eroic şi tot imperiul roman va ado ra pe Răstignitul din Iudeea. Eu din parte-mi nu pierdeam vremea. Prietenii mei intimi, şi printre ei un neuitat frate sufletesc, pre miant întâi din clasa imediat in ferioară seriei mele, erau catech'izaţi de mine fără încetare şi unul câte unul, treceau la noua cre dinţă ortografică. Mult iubitul meu profesor de limba română, d-1 Ioan Suchianu. ajungea astfel un simplu preot al Cybele'i sau al lui-lui Serapis, K52

r r

părăsit în ascuns de adoratorii acestor divinităţi discreditate! Scria d-1 Vlahuţă: „După masă Delavrancea ne citeşte o nuvelă: Sultănica...” Delavrancea! Sultă nica! ce nume frumoase! Am în trebat în dreapta, în stânga, am economisit ban cu ban şi prima carte cumpărată a fost Sultănica lui Delavrancea... Apoi Paraziţii, apoi Intre vis şi viaţă şi toate ce lelalte. D-1 Vlahuţă nu se desvăluia inimei noastre ca o stea izola tă, ci ca o fermecătoare constela ţie. De aceia, dacă mai ţiu bine minte (şi în acest minut n’am pu tinţa ca să verific) la apariţia re' vistei „Viaţa”, în toamna anului 1893, directorii revistei şi toţi amicii lor scăpărau pe cerul admi raţiei, şi al discuţiilor noastre! Pe vremea aceia, am citit poe ziile d-lui Vlahuţă, volumul de nuvele Din durerile lumei, romaE3

nul Dan şi toate articolele din Viaţa... Pe vremea aceea, am urmărit, curios de împărţit sufleteşte şi de iindec'is, discuţiunea lungă şi aprinsă dintre Viaţa, Evenimentul de-la Iaşi şi Adevărul literar. Vă aduceţi aminte: a început din pricina conferinţei lui Anton Bacalbaşa: Artă pentru artă S’a petrecut în cugetul meu, în ce~l priveşte pe d-1 Vlahuţă, un lucru de tot ciudat. Fermecătorul orelor mele de emancipare şi de reverie n’a putut niciodată să se unească şi să facă aceiaşi persoa nă cu omul foarte stimat şi drag care mă cinsteşte azi cu priete nia lui. Ne cunoaştem de vre-o zece, ani... Mă sfiesc să spun cât de bine şi cât de frumos. Ei, Viahuţă de odinioară a rămas şi este altcineva, pe câre nu l-am întâlnit şi nu-1 voi întâlni, în calea mea! Mărturisesc, că nici odată nu l-am E2S

întrebat şi nu-mi vine să-l întreb pe amicul meu dl. Vlahuţă ce fa ce.. scriitorul Vlahuţă, adică ce lu crează, ce proecte literare mai are... O singură dată am făcut într’altfel, dar atunci în calitate de nunţiu al d-lui G. Ibrăileanu. I-am oferit cândva o lucrare a mea, academică; şi pe frontispi ciu am pus cam această inscripţie omagială: „nu atât omului mult, amabil, care m’a primit şi cinstit în casa lui, cât unor amintiri li terare de-o frumuseţe şi de un farmec negrăit, despre cari d-v, însă nu veţi şti nimic, niciodată”. Pricepeţi acum, voi amici de la Flacăra, ceeace mi-aţi cerut, cerându-mi un articol, despre Ale xandru Vlahuţă? îmi cereţi foar te^ mult! îmi cereţi o carte în treagă, povestea unei epoci din viaţa mea, mai mult: despecetluirea unei comori. Sunt lucruri cari nu se pot spune în limbă omeneas21

eă, ori în slovă neagră, cât timp ne mai întâlnim .încă unul cu al tul, aici pe coastele pământului. Nici imul dintre scriitorii noştri (afară doar de Eminescu) n’a tre cut'atât de des pe cărările sufle tului meu ca Alexandru Vlahuţă. ■ Viaţa nici unuia dintre scriitorii noştri nu mi-e atât de intim cu noscută ca viaţa lui. împrejurări oarbe şi sucite ni-au făcut să tre cem unul pe lângă altul şi să ne atingem, el divinitatea mea din copilărie şi eu, micul lui paracli ser! Şi când n’ar fi toate acestea!...' Ar fi destul poate să vă spun că revista Viaţa şi în deosebi proza lui Alexandru Vlahuţă a fost soa rele de primăvară care a făcut să înmurgească visurile şi încercările mele literare... Cine ar sta să răs foiască revista aceasta, mama tu turor vieţilor, cari au apărut de douăzeci de ani încoace, ar găsi Esa

în Corespondenţa nu mai ştiu că rui număr acest' răspuns: D-lui Dădu, Loco. Mai încercaţi. Evitaţi epitetele de prisos. Acest Dădu (dacă nu cumva aţi şi înţeles din povaţa, prost urmată, ce mi se dădea acum douăzeci de ani) sunt eu, amicul şi colaboratorul d-v. Este drept, a fost prima şi ultima oară când am bătut, din hotărîrea mea, şi nepoftit, la uşa unei redacţii literare. Dar ce-are aface! popa nu te mai întreabă dacă ai mâncat de dulce cu lin guriţa ori cu polonicul. Iată tot ce pot să vă răspund, iubiţi prieteni. Asociez la oma giul vostru, lui Alexandru Vlahuţa, tot cerul de seară şi de Mai, toate florile de castan şi toată şăgălnicia păsărelelor, care- cirip’iar. în preajma mea, când, sus pe acoperişul în terasă al internatu lui meu, vecin cu Cişmigiul, ci team poemul Iubire, ori nuvela 23

1 Epraxia. Iau parte din toată ini ma la cinstirea ţ>e care o daţi unui principe al literaturii româ neşti. Şi — cu toate că mie unuia mi se pare straniu — mă bucur că această închinăciune adusă poetului Alexandru Vlahuţă e, în definitiv, adusă priete nului meu iubit şi bun, d-1 A. Vlahuţă! 1914.

AMINTIRI DESPRE VLAHUŢA

Este primul scriitor român mo dern, pe care l-am cunoscut, la începutul şcoalei mele secun dare. Un prieten mi-a împrumu tat volumul ,,Din goana Vieţii” şi prin acest volum am descoperit literatura românească, din anii 1890—93, atmosfera eminescia nă de pe atunci şi personalităţile şi numele sărbătorite ale zilei. Am citit cartea lui Vlahuţă cu adevărată cucernicie. Izolândumă de coiegii mei şi gustând-o în taină, inî-am creat mie însumi condiţiile sufleteşti deosebite, pe care le cerea această carte de note 25

intime şi de melancolică spoveda nie. Chiar de la ‘această întâlnire, din anii adolescenţei, Vlahuţă mi s’a impus ca autorul prieten, ca scriitorul predilect ceasurilor cre pusculare ale inimii, pe care l-am cercetat apoi, ani dearândul. Al doilea volum care mi-a ajuns în mână a fost volumul lui de nu-» vele. Chipurile şi existenţele re chemate în această carte, au în văluit cu persistenta lor tristeţe o vară întreagă, din viaţa mea de elev liceist. Radu Munteanu, Epraxia, Cassian ,,cei doi mici flaş netari italieni’\.. m’au făcut, zile întregi, să nu mai înţeleg frumu seţea dimineţei şi a serei şi să simt întâia oară, febra reveriilor . reformatoare. Am văzut ,,Poeziile” lui Vla huţă, în mâinile unui visător, par ticipant la întrunirile socialiste din „Sala Sotir”. Autorul trecea, cu drept cuvânt, ca unul dintre 26

profeţii fericirilor viitoare, pa sionat aşteptate de proletariatul şi de tineretul anilor 1880-1890. Marele teoretician şi critic lite rar Dobrogeanu-Gherea Soeratele nostru al tuturora — scria despre Vlahuţă un studiu cu ma re răsunet, pe atunci, în lumea cititoare independentă. L-am vă- zut pe Vlahuţă la Ateneu, în sea ■ ra conferinţei „Artă pentru ar tă”. Intre revista „Viaţa”, proas păt apărută, şi „Adevărul Lite rar”, patronat în 1893 de ferme cătorul Anton Bacalbaşa, existau raporturi mai mult de cât confrăţeşti. Cu atât mai tristă a fost impresiunea noastră a celor din galeria generoasă, când împreju rul conferinţei lui Anton Bacal başa, a început o discuţiune vehe mentă şi păgubitoare, foarte cu rând lipsită şi de artă şi de urba nitate. Neînţelegerea cu prietenii de 27

până aci şi alte câteva împrejurări de natură personală l-au scos p« sărbătoritul poet, din arena lup telor zilnice şi din lumina actua lităţii, timp.de câţiva ani. Retragerea lui Vlahuţă, din cea ta profeţilor socialişti, a fost în felul ei, pentru anii aceia, tot o profeţie. Curând, în urmă, parti dul social-democrat s’a disolvat. Fruntaşii şi cărturarii socialişti au trecut, în bună parte, în cadrele unui partid burghez, iar miliţiile entusiaste au strâns flamura ro şie şi au lăsat capul în piept. Alexandru Vlhauţă nu fusese niciodată teoretician sau luptă tor militant. Era prea răzeş, prea moldovean, ca să poată accepta credinţa şi disciplina sufletească socialistă. Dar melancolia lui cea pătrunzătoare, dar influenţa lui Eminescu, dar puternicul lui sen timent de dreptate şi de filantro pie îl asociau, vrând-nevrând, cu 28

;

cei ee doreau dreptatea socială şi predicau, din amvonul roşu, noua iubire de oameni. In câţiva ani de semi-singurătate, Vlahuţă şi-a găsit noua şi definitiva lui orientare şi a înce put partea a doua a interesantei îui activităţi. Vlahuţă îşi căutase pacea inimii şi a căminului — atât de necesară în intemperiile en demice ale unei vieţi de poet—o . căutase în două rânduri. Nimerise rău sau mediocru şi întâia oară şi a doua oară. A încercat a treia oară. De data aceasta, norocul l-a servit cu paharul plin. A găsit o tovarăşă deosebit de inteligentă, şi capabilă de toate devotamentele, de cari este atât de setoasă o inimă de artist. D-na Alexandri na Vlahuţă a despăgubit pe poe tul poemului „Iubirei”, cu bel şug, de toate dezamăgirile şi de toate suferinţele încercate până aci. Cel ce va întreprinde să des29

T cifreze pe îndelete viaţa acestui cărturar al nostru, va descoperi . — în jumătatea a doua a acestei vieţi — grija, inima, sfatul, pu terea binefăcătoare şi ordonatoa re, înţelepciunea subtilă şi plină de graţie a acestei femei fără pe reche, în braţele căreia Vlahuţă s’a stins, ca un copil. Când m’am întâlnit cu Vlahu ţă, faţă către faţă, el se găsea din colo de epoca vijeliilor şi a nesiguranţelor. Era un om cuminte, şi trăit, care-şi aduna experienţa, lecturile şi amintirile, pentru fo losul copiilor neamului. Vlahuţă a trecut de la poezie şi de la atitu dinea lirică, la "lecţie şi la atitu dinea didactică. Acesta este Vlahută cel cunoscut de mine. Mărturisesc că multă vreme n’am voit să pricep şi să admit evoluţia înţeleptului Alexandru Vlahuţă. Ovdată, într’o conferin ţă — de care poate că îşi mai a30

duc aminte unii dintre amicii mei — am regretat cu amărăciune ceeace numiam eu: absenteismul îndelungat al generosului poet de altă dată. Dar se pare că drepta tea rămânea şi a rămas de partea lui Vlahuţă. Cu toate că şi el şi eu eram printre devotaţii M-ire’i Agapia, ai codrilor şi ai catedralei ei zugră vite de Grigorescu, ne-am văzut o J singură dată la Agapia şi numai în treacăt. Ne-am văzut în Bucu reşti, după anul şi după poezia în titulată „1907” dar ne-am văzut mai ales la Dragosloveni şi la Câmpulung, la începutul războiu lui a toată lumea. Poezia „1907” — ori câte o^ biecţiuni şi rezerve a trezit în unii dinrte noi — era proba unei mândre independenţe sufleteşti şi gajul unei nobile iubiri de ţară şi de neam. Nimeni niciodată nu ri dicase în faţa lux Carol Vodă o 35S

frunte atât de cutezătoare şi de dezinteresată! Câtă dreptate avea sau nu avea Vlahuţă, nu pu tem să spunem noi azi, când roata vremurilor a depăşit, cu încă o domnie, ctitorească domnie a lui Carol-Vodă. Dreptate deplină sau mai pu ţină?.. Nu ne mai interesează. Ră mâne însă, faptul izolat şi eroic! Vlahuţă s’a ridicat — stingher, sărac, fără interes şi fără frică —• în faţa apoteozei de patruzeci de ani a unui monarh adulat de o lume întreagă! Pe cât ştiu eu, această frumoa să cutezanţă a fost cruţată şi a rămas fără ispăşire. Carol Vodă ' nu putea să desmintă mai bine şi mai nobil pe Juvenalul său de cât interzicând orice prigoană împotrivă-i! Vlahuţă şi-a continuat, netul burat şi fecund, munca sa de das căl şi de apostol naţional. La „Ca32

Vlahuţă, copil, alături de mama lui

_O/ ’ctelrrc Yr*SÂ« /~i

«+«/y/*,T

■ ri

Ttec^/L, ci/*~ Jf Sin7V>> c«<-^ „Vr-rf rrT'_ ■

'c* rrt/~

c<jf*c f+ ,r Ca^G/o, r

cS ^yctYs tf>»As/r*r?s ,

Clr£rrî*h,-SSjr^--*’'><hA,'fc/*t,4 p^'rtr.^Zcfr "; ■ \. -j

~&'ff*f/r .'■ /*6Ciy*4

C>5 j4"Btt}£; icsnyYf-n

. .

€o r

'ţn*7xr.~;

Tttkgr'A Jurtrei JS>£ ■ latâ‘-/frz'*<'j(-îVr*V} _ rsiîT&E*&mj& cr f$urereţgÂ' fÂ}îM<?~/rf<r i/faj

Ci ii*,

/4- An^tfcţ, ui sSf.,/- cfa/& s>/fjf'.[. [ Yr/t l Vr&I^Ş, *^rv'’ ■Sif/i'eygs*6fsnvr.''

"Ji./Um*»*/*f CtTJfr/ ^TS^V^ c,/‘rf'Vfyţ

jt,<J JL w£v* V f<Fa,e*îfcniutu**'t*f**>rs* &n>b*. 4 ■- £/r?» Y6~ 7» C*#** *. . l •K1

' ' *

WJ/W.Z

’ /!. Y

o £ 3Q

ii'-

Oi <v»-.

«»

i* . &

*•. -

£ »T

S s x/i

CL fD

•

*•'"'

3? $

*“ '\ < >'

. '.r*

^.......

v. ^

$ M V > •:•• * >

, ..« f‘i ^

••••ii

- & "Jj

f .

!^x

p. CD

V; t. -V,

tu k ? r 'V O :<■

s •

->••'

' *

‘;v

-■

W-:i

v-’ţ*

f>, v §'v § -c < * ;*\* i ; &-> >4 >‘V> , V * •

V * > -v

v,J x- i V . I

ilk

mm i

■;k ''

^ -• N .s-;

-1

•%.

*' i

•

■* -*

sa Şcoalelor”, în coloanele revis telor, în mijlocul tablourilor lui Grigorescu, în mijlocul ţesăturilor, şi al scoarţelor româneşti, Vlahuţă a fost, ani de-arândul, staroste • le cărţii didactice, soldatul luptei, pilduitorul vredniciei şi al ener giilor creatoare. Avusese parte de priceperea şi de iubirea atotpreven'ientă a unei femei rare. A avut parte şi de prietenia unui mare binefăcător al neamului românesc, a unui sfânt din calendarul redeşteptării noastre naţionale, a avut parte de prietenia neuitatului Spiru Haret. Prietenia cu Spiru Haret a completat norocul lui Alexandru Vlahuţă. Vlahuţă, — ca şi Coşbuc — a găsit în Spiru Haret pe mi nistrul culturii, pe omul de stat — atât de rar în vremurile demo care ocrotea craţiei noastre fără surle şi trompete, care ajuta fără gelozie şi fără răsgândire, ca3

re spunea o singură vorbă, dar din această vorbă înflorea o ope ră. Câţi alţii de ai noştri, mai vechi şi mal noi ca Vlahuţă şi Coşbuc — plini de proecte mari şi de des toinicii dovedite — au rătăcit şi rătăcesc, cu anii, în jurul unor pseudo-personalităţi culturale şi de stat, abondente în promisiuni şi în retorică, dar pusilanime şi subţiratice în realizări! Vlahuţă n’a făcut niciodată po litică. Intr’o ţară în care îndelet nicirea principală a cetăţenilor este alergătura politică şi patima electorală bine recompensată, Vlahuţă a rămas necontaminat şi complet stăpân pe sine. Pilda aceasta m’a subjugat şi m’a călău zit deapururi! Aşa trebue să fie apostolii şi profeţii unui neam! După cum preoţii Mântuitorului nu pot să vază, în jurul lor şi în jurul sfintelor altare, decât fraţi 34

şi surori, de cât fii şi fiice, tot aşa preoţii şi inspiraţii templului na ţional, n’ar trebui să distingă între ■concetăţenii lor, nici o categorie politică, nici un partid propriu - .sau advers! Importanţa cuvântului lui Vlahuţă şi respectul adânc cu care-1 înconjurau şi prietenii şi ucenicii, şi admiratorii şi tăgăduitorii aveau ca explicare atitudinea lui superioară, statornicia lui de con duită, mai presus de ispitele po litice, mai presus de ambiţiile de stradă, mai presus de gloriola electorală! L-am văzut departe în căsuţa lui de la Dragosloveni, lângă ta blourile iubite, lângă scoarţele de preţ şi lângă sculurile de borangic ale Doamnei Vlahuţă. Ce ore fericite! ce ore neuitate! Dar tih na şi prosperitatea omenească sunt flori care-înfloresc diminea35

ţa şi seara cad pradă furtunelor neprevăzute! A venit marele războiul Cuibul de la Dragosloveni a fost prădat şi profanat. Comoara lui de amin tiri — între care masa lui Caragiale — a fost spulberată! Ne-am despărţit unii de alţii. Pe Vlahuţă l-a aflat bejenia la Dragoslo veni. Cine putea să-şi mai aducă aminte de sihastrul cărturar! Ar fi trebuit capul şi solicitudinile unui Spiru Haret! Vlahuţă şi-a ur cat tovarăşa şi tablourile într’un car cu boi şi a pornit aşa spre Bârlad, în toiul asprei toamne din 1916, în toiul tragicei noastre re trageri militare şi civile! Când l-am revăzut, după doi ani, era aproape de mormânt. Su ferinţele refugiului, durerile obş teşti, uzura unei vieţi întregi de muncă: se adunau acum şi-i um pleau coşul pieptului „ca de plumb topit”!... 36

Dar Vlahuţă, în ultimul său an de viaţă mi s’a desvăluit, încă o dată, caracter de o rară fermitate şi minte de o nobilă independen- * ţă! Din greşala mea şi din greşala altora, — mai mari şi mai res ponsabili de cât mine, — pierdu sem, în primăvara anului 1919, pâinea mea şi a copiilor mei. Mi se ceruse să mă las păgubaş de funcţia administrativă pe care o aveam. Vlahuţă, sărăcit de războiu şi strâmtorat ca şi mine, aflase despre trista mea situaţie. La câtva timp după aceea, pri meşte în mână nu ştiu ce pre miu academic, de câteva mii de lei. Şi prima lui grijă a fost să ru pă o părticică din premiul acesta şi s’o trimită fratelui pe care îl ştia lipsit şi necăjit!... Nu există, în această tristă lu me pământească, merit mal emi37

nent şi nu vexistă elogiu mai ma re de cât acela pe care-1 procla mă Sfânta Evanghelie: „Flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc; strein am fost şi m'aţî primit în casele voastre; în tem niţă am fost şi m’aţi cercetat”... ...Pogoare, pogoare elogiul di vin, ca rouă Hermonului, peste amlntirea şi peste sufletul Tui Alexandru Vlahuţă ! 1930.

DRAGOSLOVENII LUI V L A H U Ţ A

Locuinţa mea de vară e Ia ţară; acolo: eu vreau să mor, ca un fluture pe floare, beat de soare şi parfum încântător! • • Socotesc că acesta este cuvân tul cu care începe cartea nostal giilor rurale ale poeziei româ neşti; aceasta e inscripţia de pe albumul viziunilor noastre poeti ce câmpeneşti, de vreo 80 de ani încoace... Depărăţeanu, fiu al Te leormanului merge în fruntea po39

eţilor noştri, însetaţi de frumu seţea plaiului şi veşnic bântuiţi de dorul unui acoperiş, prizărit, lângă lanurile clătinate de zefiri.. Grigore Alexandrescu, Bolintineanu, Grandea s’au stins la orkş, fără să fi putut agonisi de pe sânul ţării, decât atâta cât a fost să încapă în cărţile lor de poezie.

Alecsandri — „acel rege al poeziei veşnic tânăr şi ferice”, — s’a născut boer şi a murit boer, în lunca lui dela Mirceşti. In pri vinţa desfătărilor ochiului, le-a avut pe toate, dela poenele Carpaţilor până la parcurile Fran, ţei, dela oglinzile Bosforului, pâ nă la palatele dogilor Veneţiei. N’a avut ce dori şi a închis ochii în casa lui boerească dela ţară. Eminescu, Coşbuc şi Macedonski, — neîmpăcaţi şi antagonici între ei, chiar în această evocaţie — deşi: unul latifundiarul păduE3

i! !l

xilor de tei, altul: domnul codri lor de brad, iar celălalt: vistier nicul nopţilor de Mai, — au mu rit, ba tragic, ba searbăd, în cu prinsul cetăţii de cărămidă, şi da că au pornit, odinioară, primul dela Ipăteşti, al doilea de pe lân gă Năsăud, al treilea de pe Amaradia... n’au avut parte, în viaţa lor trudită, să mai găsească •aleanul odihnei dela ţară.' Slavici, Duiliu Zamfirescu şi Vlahuţă au fost mai norocoşi... Dar Slavici e prozator... Duiliu Zamfirescu se apropie de soarta -şi de cărările lui Alecsandri... Mă opresc asupra lui Vlahuţă, cel .mâi cunoscut mie, prin opera lui, prin viaţa lui şi prin cuibul lui •dela Dragosloveni de acum 30 de -ani... Citisem de mult, între poeziile lui Vlahuţă: 41

Cum mă adânceşte în visuri lăuntrul tău feeric şi cât îmi pari de sfântă! Tu mă uimeşti, pădure, când, pe sub bolţi tăcute şi pline de întuneric, las paşii să mă poarte şi gândul să mă fure... Cum mă adânceşte în visuri: lă~ untrul tău feeric! Şi altă dată, mai înainte (acum 50 de ani!) într’altă carte a lui Vlahuţă, citisem: O, ce păcat, bătrân stejar, că nu ştii să citeşti. De câte ori aş fi voit. să-ţi scriu din Bucureşti!După mulţi ani, necăjiţi şi fu găriţi „din goana vieţii”, Vlahu ţă izbuteşte să se oprească la poalele unor dealuri din judeţul; K3

Râmnicu-Sărat, într'o căsuţă cir. copăcei în preajmă şi cu vecină tăţi de podgorii. Cu adevărat, aici la Dragosloveni, era unul din locurile de odihnă şi de 'inspiraţie ale scriito rilor şi artiştilor noştri. Se cuvine să stăruim şi să cin stim pe Alexandru Vlahuţă, sta bilind un adevăr de capitală im portanţă. Vlahuţă a fost, între puţini, un om fericit, fiindcă a ştiut să caute, să găsească şl să se bucure de prieteni şi de priete nie. Cuminte, bun la sfat, săritor Ia nevoia altuia, mare dascăl aî nostru al tuturora, precum a fost, Vlahuţă mai avea darul nepreţuit să cultive prietenia şi să aibă, în grădina prieteniei lui, flori birui toare, peste anotimpuri. Conacul dela Dragosloveni, era, fireşte, conacul stăpânilor, dar stăpânii nu erau cu adevărat fe riciţi decât atunci când le era ca43

✓<

:sa plină de mosafiri. Rar mi-a fost dat să văd nişte oameni mai iubitori de oaspeţi ca soţii Ale xandrina şi' Alexandru Vlahuţă. Dragoslovenii ne răsar azi de după perdelele de neguri a câtor va decenii, ca un plai din poveş tile cu patriarhi... Acolo, veneau, în casa lui Vla huţă, Caragiale, Goga. BrătescuVoineşti, Constantin Stere, Paul Bujor, Pătrăşcanu, Radu Rosetti, .alţi scriitori mai tineri... Apoi, dintre pictori: Ipolit Strâmbu, Pătraşcu, Jean Steriade, Ştefan Popescu.... Dar mai mult decât toţi şi în fruntea tuturor: venea paladinul tribunei româneşti, po deţul „Sultănicăi”, portarul-vră jitor al Sucevei, crainicul slavei lui Ştefan cel Mare: venea falni cul Barbu Delavrancea! Sub coa ma lui de leu cărunt, încărcat de izbânzile elocinţei şi de nimbul „Apusului de Soare”, DelavranKZS

•44

cea părea o figură antică, re~ chemată de pictura Renaşterii, iar cele patru fiice ale lui — atât de fine şi de dăruite! — păreau şi ele o graţioasă biruinţă a penelului. In casa lui Vlahuţă, la Dragosloveni, erai, întâi, în casă româ nească. Tradiţionala noastră ospi talitate, cu o atingătoare nuanţămoldovenească, făcea ca orele pe trecute la Dragosloveni să-ţi ră mână: mărgăritar al amintirii. Prietenia gazdelor, mesele minu natei gospodine din casă, calita tea mosafirilor şi tot ce te încon jura... era vis şi încântare!.. Cu adevărată emoţie, rechem acele ore, în care — între odoarele ar tei ţărăneşti, între pânzele lui Grigorescu şi ţesăturile şi alesăturile doamnei Alexandrina Vla huţă — am ascultat glasul lui Delavrancea, clocotind şi pogorînd ca Peleşul, pe treptele, pe planuCSI

45-

Tile şi peste zăgazurile unei dra me, rămasă necunoscută marelui public.... D-na Cella Delavrancea-Laho•vary a evocat odată plafonul de vrajă, de_cer înalt sufletesc şi de galbeni trandafiri, sub care au trăit, cu farmec, într’o zi, invitaţii dela Dragosloveni... Cu lungă părere de rău, cu no stalgie, trebue să mărturisim că "de când Vlahuţă a plecat dintre noi, familia artistică românească n’a mai cunoscut ospitalitatea şi binefacerile unei respectate şi de toţi acceptate preşedinţii sufle teşti. S’au mai întâlnit şi se mai întâlnesc — zice-se — scriitori şi artişti noştri, pe ici, pe colo... Dar Mentorul Vlahuţă nu şi-a gă sit moştenitor! Dacă Dragoslove nii erau un popas încântător, pen tru confraţii de acum 30 de arii, erau, în primul loc, prin binefăcă46

toarea înrâurire morală a lui Vlahuţă. Stăteai şi vorbeai cu un om în treg. Lângă el erai în împărăţia excepţiunii şi a înaltelor exem ple. Lucru nespus de rar. în mo ravurile noastre: Vlahuţă era un om independent! Cine e la pute re... cine era... cine va fi mâine... nu întreba nimeni, lângă Vlahuţă.

Azi nu mai putem să ne dăm bine seama de prestigiul şi de pu terea acestui om — cu puţină în făţişare, retras, duşman al gălă gie! din afară şi fără nume în re gistrele cluburilor politice. In re zerva şi în izolarea lui ibseniană, Vlahuţă a fost un magistru al demnităţii personale. Dragoslovenii erau mai mult decât un loc încântător, în amfi teatrul dealurilor cu podgorii, mai mult decât o casă caldă, primi toare şi miresmată de poezie, mai sa

--—

mult decât un popas între ponti fii artei româneşti... Dragoslovenii însemna o şcoală de rectitudi ne sufletească şi de bravură mo rală. O împrejurare fericită a ajutat, pe acest înţelept al slovei româ neşti să răspândească în sufletul obştie'i comoara înţelepciunii lui. Vlahuţă era prieten cu omul şcoalei, cu Spiru Iiaret, cu omul cel mai serios care a stat vreodată în jilţul dregătoriilor noastre. Fără nicio legătură cu consideraţiile politice, dincolo de partidul pro priu, independent de şoaptele sau de protestele duşmanilor, şi, oda tă, împotriva unor sfaturi cu miez de poruncă, Haret a stat lângă Vlahuţă, l-a ajutat, i-a dat putin ţa să se afirme şi să se adevereas că: dreptul pedagog şi călăuzitor al cărturărimii româneşti. Vlahu ţă — puternic sprijinit de Haret — a fost, cu adevărat, marele „săEE3

mănător” al multor idei şi al multor lanuri, în care au huzurit şi au secerat, secerătorii de mai târziu. f Ca orice singuratic, Vlahuţă a avut, în viaţă, cumpene şi strâm torări, de care, înţelepciunea te mângâie, dar pe care lumea con timporană vrea... să le strămute în biografia ta, pentru... înduioşarea urmaşilor. Vlahuţă, băjenar, în carul cu boi, două săptămâni pe drum, în zloatele toamnei din 1916, între Dragosloveni şi Bârlad... şi alte câteva întâmplări din viaţa Iul, imediat după războiu, sunt fapte penibile, care, în veacul viitor, poate vor fi iertate, dar în veacul de faţă vor fi ţinute. Vlahuţă era larg la inimă şi mult îngăduitor. înţelepciunea lui era un amestec rar de resignare, de milă tristă şi (altfel decât la Eminescu) de încredere în ascun4

sele dreptăţi, în sfintele răzbunări ale viitorului. Se simţea legat de neamul lui, şi de generaţiile vii toare, prin nu ştiu ce rădăcini misterioase ale unui optimism măreţ. Recitiţi cele din urmă pa gini din cartea lui: „România pi torească”; sunt o pildă şi de fra ză stăpânită şi de fond cu greuta te de tezaur. Viaţa lui Alexandru Vlahuţă — în epoca tinereţii: izbucnitoa re şi romantică — va fi într’o zi cercetată şi povestită îndelung... Necunoscutului meu coleg, din viitor, îi pun la îndemână o ico niţă inedită: Vlahuţă bunic, emoţionat, tă cut, încordat de luare aminte, pur tând în braţe, dintr’o odaie îritr’alta, pe o pernă de . omăt, pe nepoţelul său Alexandru I. D. Ştefănescu, în vârstă de câteva luni, şi venit pe lume în conacul dela Dragosloveni... 50

Şi încă o icoană: Vlahuţă tri miţând în toată graba, pe un scrii tor, la alt scriitor, care rămăsese fără pâine, ca să-i ducă o părti cică, ruptă dintr’un premiu, aca demic, încasat de el, Vlahuţă, chiar în ziua aceea... Poezia clară, poezia logică, cu zbucnet şi cu răsuciri de cleştar, până la fund, nu mai este dom niţa generaţiei actuale. îndemnul lui Verlaine: Prends Feloquence et lui tords le cou a fost urmat cu prea mare entu ziasm.... Dar iată sonetul „Sămănătorul”, un sonet care rezumează o viaţă întreagă de apostol cărtu rar, care pecetlueşte o operă cin stit închinată neamului şi cla sează sufletul autorului în legiu nea eroică: EZ3

Păşeşte în ţarină sămănătorul şi în brazda neagră, umedă de rouă, aruncă, într’un noroc, viaţa nouă, pe care va lega-o viitorul. Sunând, grăunţele pe bulgări plouă: speranţa, dragostea lui sfântă, do rul de-a îmbelşuga cu munca lui ogorul: le samănă cu mâinile amândouă. Trudeşte, făcătorule de bine! Veni-vor, roiuri, alţii, după tine, şi vor culege rodul — bogăţia. Tu: fii ostaşul jertfei mari, de pline: Ca dintrTm bob să odrăslească miia: Cu sângele tău cald stropeşte glia ! 1943. 52

GÂNDIND LA ALEXANDRU V L A H U Ţ A

Sunt scriitori cari nu câştigă nimic în ochii noştri, atunci când îi cunoaştem personal, ba, de obicei ne căşunează dezamăgiri. Ca să nu pomenim de scriitori de pe la noi, se ştie de pildă, din Jurna lul Fraţilor Goncourt şi din alte mărturii că genialul Balzac era greu de suportat când te găseai în preajma lui... Străvechiul Socrate ne spune undeva, în Dialogii lui Platon, că toţi artiştii sunt cam la fel. Socrate n’a găsit, la artişti,- nici un fel de înţelep ciune: tot darul lor, zice el, de53

curge rîintr’un fel de substrat pa tologic... Ideea aceasta, reluată şi exploatată cu abondenţă, în zilele noastre, a făcut ocolul lumii. „Degeneraţii superiori” era numele artiştilor de geniu, pe la sfârşitul veacului trecut. Alexandru Vlahuţă, de multe ori contestat, în zilele din urmă, era poetul care, cunoscut de aproape, sporea şi asigura presti giul operei lui. M’am întâlnit întâi cu poetul Vlahuţă, mai exact: cu scriitorul Vlahuţă. Din goana vieţii şi nu velele lui au desfătat pe elevul de liceu, care eram acum vreo cinci zeci şi câţiva de ani. Poezia lui Vlahuţă am cunoscut-o mai târ ziu. Cum aş putea să fiu necre dincios amintirilor mele?... Am citit, am recitit, am declamat, cu emoţie, celor ce erau în jurul meu: La icoană, Dormi, iubito! Iubire,. 54

şi altele din registrul poetului... A fost o vreme când din clasele Conservatorului până la pupitrele noastre de liceeni interni, Vlahuţă stăpânea cu duioasă încânta re sufletul tinerimii... Adoram pe Eminescu, dar ne înduioşam cu Vlahuţă... Acum când nu ne mai iubim Vino cu mine în ţintirim... încerc să înţeleg pe unii dintre confraţii mei de azi cari, paremi-se, cu o nuanţă de iconoclastism, tăgăduesc şi înfruntă va loarea poetului Vlahuţă... Da, cu nosc fenomenul... Generaţiile vin după generaţii... Idolii cei nouî ''■'ia-*. A iau locul idolilor vechi... V^emu suntem tineri, suntem convinşi că lumea adevărată a început cu noi. Unde mai este universalul entuziasm de acum o jumătate de veac, pentru Emile Zola...? Unde E3

mai este gloria clasicului Guy de Maupassant? Unde este aureola încântătorului şi etern tânărului Alphonse Daudet?... Câţi dintre tinerii mei confraţi mai citesc Une page d’amour sau Fort comme la mort sau Le nabab?... Poate că au dreptate!.. Alte nume, alte opere, alte entuziasme au venit, vijelioase, din urmă şi au măturat pe înaintaşi! Mai este însă o instanţă de rejudecare, un fel de curte de casaţie, pentru celebrităţile cari au fost. Este istoria literară, care metodică şi rece, reia procesul, fiecărui scriitor, ieşit din actua litate, şi caută să stabilească o dreaptă cumpănă între ce-a în semnat el, în zilele lui, şi ce în semnează înaintea valorilor eter ne. Câteodată — foarte rar — iese la iveală că scriitorul nostru este mult mai de preţ decât au socotit contimporanii. De multe 56

ori, celebritatea lui a fost de şartă... Pentru această înaltă curte de casaţie, unde se grămădesc cu miile, dosarele noastre, mai adu cem câte o mărturie, mai încer căm unele restabiliri, în aprecie rea operei şi vieţii idolilor tine reţii noastre. După un sfert de veac de la plecarea lui dintre noi, Alexan dru Vlahuţă trece prin fatalele oscilaţii de judecată literară, de care nu scapă nimeni. Este deo potrivă de imprudent să minima lizezi valoarea lui, ca şi să te lupţi să-i fixezi un loc definitiv în panteonul muzelor româneşti. In aşteptare, şi rechemând amintirile noastre despre Vlahuţă, trebue să subliniem un fapt de stăruitoare însemnătate. Ei este adevăratul iniţiator al literatu rii neaoşe româneşti, izvorîtoare 57

în jghiaburile naţionale, -de vreo patruzeci de ani încoace. Uităm de obicei că Vlahuţă s’a despărţit, cu multe dureri, de şcoala lui Dobrogeanu-Gherea şi de curentul patronat de acest pontif al literaturii generoase universale, ca să pornească pe ne simţite într’o direcţie ajunsă mai târziu direcţia sămănătoristă. Au fost alte nume şi alte energii cari au impus şi au făcut faima şi puterea acestei direcţii, dar ţin bine aminte că revista Sămănătorul, cu tot programul ei, este fondaţia lui Alexandru Vlahuţă. încet şi fără multă publicita te, Alexandru Vlahuţă, a pornit într’un car cu coviltir şi a făcut o mişcată descriere a munţilor, a plaiurilor, a podgoriilor şi a mânăstrilor noastre. La fel, ne-a interpretat aceleaşi privelişti, aceleaşi pajişti şi munceie, ace leaşi drumuri ale ţării, aceleaşi 58

turme şi aceleaşi juguri de boi — de data aceasta adunate, în pic-' tură, de geniul lui Grigorescu... Ne-a învăţat să privim şi să iu bim peisagiul nostru românesc, s’a făcut dascălul multora din noi — scriitori, pictori, arhitecţi... — cu stăruinţa lui caldă, cu lecţiile lui scrise şi nescrise, asupra pă mântului, asupra poporului şi asupra dragostei de tradiţia ro mânească. Citind opera de ziarist a lui Eminescu, mulţi îl găsesc profet şi iniţiator al unora dintre doc trinele şi directivele de azi. Este adevărat. Dar — vom vedea cu vremea — începătorul lucrului, aevea a fost Alexandru Vlahuţă. 1944.

------

•- •-

In colecţia „Cartea cu vieţi ilustre,l au mai apărut:

T U D O R

A R G H E Z t

Mo EMINESCU PETRU

M A N O L I U

ION CREANGA ALEXANDRU

T A L E X

PANAIT ISTRATI B ARBU

THEODORESCU

NICOLAE IORGA

t**#* :j 1

Acest volum s’a tipărit în luna Martie 1944 în ' atelierele „Vremea"

;

■i

1 ■

•r