Bucovina Literara ianuarie - februarie

Revistă fondată de Societatea Scriitorilor Bucovineni la Cernăuţi în 1941

BUCOVINA LITERARĂ

Serie nouă · Anul XXII · nr. 1-2 (239-240) · Suceava · ianuarie - februarie 2011

Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni

BUCOVINA

LITERARĂ REDACTOR ŞEF: Constantin ARCU REDACŢIA: Alexandru Ovidiu VINTILĂ (secretar de redacţie) Sabina FÎNARU Carmen Veronica STEICIUC (redactori) COLABORATORI PERMANENŢI: Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Nemaţ) Liviu ANTONESEI (Iaşi) Leo BUTNARU (Chişinău) Al. CISTELECAN (Târgu Mureş) Mircea A. DIACONU (Suceava) Constantin DRAM (Iaşi) Horia GÂRBEA (Bucureşti) Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti) Matei VIŞNIEC (Paris) COLEGIUL REDACŢIONAL: Acad. Dimitrie VATAMANIUC Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU Prof. univ. dr. Elena Brânduşa STECIUC Ion BELDEANU Nicolae CÂRLAN Redacţia şi administraţia: Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava Tel./fax.: 0230 530 798; 0740 006260 E-mail: bucovlit@yahoo.co.uk; cosar@hotmail.com

editorial Tînăra… septuagenară Constantin ARCU

În 2011 revista Bucovina literară împlineşte șaptezeci de ani! Pipăi ultimul număr de revistă și mi se pare greu de crezut. Totuşi, dovezile mă asigură că nu-i nici o eroare. Spre sfîrşitul anului 1941, la Cernăuţi, Societatea Scriitorilor Bucovineni fonda această publicaţie, ca supliment duminical al ziarului Bucovina, sub conducerea scriitorului George Drumur.

Din păcate, în arhivă nu de+inem vreun exemplar din revista ce apărea la vremea respectivă şi nici în depozitul Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera” Suceava nu există. Am aflat recent că o colec+ie incompletă a revistei se găseşte la Biblioteca Academiei Române. Se pare că în paginile ei publicau nume de referinţă ale culturii române din Bucovina, precum Traian Chelariu, Mircea Streinul, Teofil Lianu, E. Ar. Zaharia, Dragoș Vicol, G. Voevidca, Dimitrie Vatamaniuc ș.a. Treptat Bucovina literară devine o revistă de sine stătătoare, cu o circulaţie relativ largă, în care sînt publicate mai ales materialele pe care membrii S.S.B. le citesc în cadrul ședin(elor literare.

Dintr-un studiu întocmit de dr. Vasile I. Schipor, cercetător știin+ific la Institutul Bucovina al Academiei Române, reiese că în această perioadă se publicau interesante articole de istorie literară, precum: „Epigonii lui Eminescu”, de Constantin Loghin, „Din lecturile lui Eminescu la Cernău+i. Eminescu și Rusia”, de Aurel Vasiliu, „Satul și poezia lui Lucian Blaga”, de Melania Livadă, „Şt.O. Iosif în actualitate”, de Vasile Netea ș.a. Articole de fond semnează Gheorghe Noveanu şi George Tudoran, iar Traian Chelariu şi George Drumur susţin rubricile „Paranteze” şi „File de calendar”. Se întemeiază Cercul „Bucovina literară”, care organizează săptămînal întîlniri cu cititorii şezători literare, aniversări, lansări de carte, comemorări, conferinţe organizate la Cernăuţi și în „orașele din provincie” (Rădăuţi, Storojineţ, Suceava etc.), avînd ca invitaţi personalităţi marcante ale vremii (Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, I. Al. Brătescu-Voineşti ș.a.). Din aceeași sursă aflăm că în zilele de 14–15 august 1943 s-a organizat „Sfatul scriitorilor de la Putna”, un congres al scriitorilor la care participă delegaţi din întreaga ţară, reeditîndu-se peste ani Serbările din 1871.

Ocuparea nordului Bucovinei în primăvara anului 1944 a determinat suprimarea activităţii Societăţii Scriitorilor Bucovineni și a revistei Bucovina literară pentru o perioadă îndelungată de timp. După evenimentele din decembrie 1989, corelativ cu reactivarea S.S.B. sub președinţia regretatului critic literar Mihail Iordache, și-a reluat apariţia în serie nouă revista Bucovina literară. În paranteză fie spus, în ianuarie 1982 apărea la Suceava publicaţia literară Pagini bucovinene, ca un supliment al revistei ieșene Convorbiri literare, care și-a continuat neîntrerupt activitatea pînă în decembrie 1989. Primele numere ale revistei aveau format de ziar, însă entuziasmul părea debordant. În editorialul din nr. 1/1990, apărut sub semnătura „Bucovina literară”, erau punctate cîteva chestiuni esenţiale, dar care mai tîrziu aveau să fie, din păcate, pe unele perioade, ignorate cu desăvîrșire. Ideea de deschidere era clar declarată și o consemnez apăsat pentru luare aminte: „Am preluat titlul unei mai vechi reviste din Bucovina nu pentru a afirma astfel că intenţionăm să ne închidem în hotarele unui provincialism ridicol ale patriotismului local. Cu atît mai puţin că vom cultiva un tradiţionalism anacronic, desuet: nu am făcut-o nici pînă acum. Ne propunem, ca parte a acţiunii noastre, să afirmăm şi să luminăm, în contextul spiritualităţii româneşti, timbrul specific al subspaţiului bucovinean.” Este pentru prima dată cînd pătrund în arhiva revistei și descopăr cu ușoară uimire și mîndrie că peste ani, anume în editorialul din nr.

8-9/2010 al revistei, accentuam aceeași idee. În spiritul acestei idei, în acelaşi număr descoperim un fragment inedit din cartea interzisă de cenzură – „Eu și tu și el și ea… sau Dialogul generalizat”, a filosofului Mihai Şora, un poem de Cornelia Maria Savu, „Centenar Ion Creangă” – un interesant studiu semnat de Mihail Iordache, eseul „De ce sîntem sclavi” de Alexandr Zinoviev, preluat din volumul „Nous et l'Occident”, apărut în 1981 la Editura L'Age d'Homme, seria slavă, traducerea și prezentarea fiind realizate de Aurelian Crăiu+u, precum și articolul „Lec+ia tinerilor” deAdrian Dinu Rachieru, sosit atunci de la Timişoara.

Numărul 2 al revistei (febr. 1990), apărut sub conducerea unui comitet de redacţie coordonat de Mihail Iordache, este consistent, apt de a stîrni invidii şi acum. Același M. I. semnează cronica literară – „Piramida împădurită”, la volumul de versuri al lui Ion Mircea, apărut în 1989, la Editura „Cartea românească”; descoperim în continuare un grupaj de versuri semnat de Elena Ştefoi, fragmente din operele lui Mircea Eliade și Nae Ionescu, un fragment de jurnal sub titlul „Centenar Martha Bibescu”, în traducerea Brînduşei Steiciuc, un eseu de Ernesto Sabato, poeme de Günter Grass, în traducerea regretatului George Damian, eseul „Comunism și civilizaţie” de Alexandr Zinovieiv, în traducerea lui Mircea Tinescu etc. (continuare în pag. 16)

1

invitatul revistei

Constantin ABĂLUŢĂ

„Neaşezarea societăţii şi a artei e vizibilă cu ochiul liber. Scapă cine poate. Cine e tare. Cine are resurse să trăiască.

Cine rezistă tentaţiei corupţiei, tentaţiei gloriei (întotdeauna înşelătoare ca o Fata Morgana).”

A. O. V. - Destul de recent, cartea dvs. de poezie „Iov în ascensor / Iov în funicular” (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009) a fost premiată de către Asociaţia Scriitorilor Bucureşti. „Aşadar, un personaj al revoltei în ciclul Iov în ascensor şi un personaj dezamăgit şi însingurat în ciclul Iov în funicular”, ne spune Dan Cristea. Vorbiţi-ne, vă rog, despre acest personaj al volumului dvs. Dar şi despre „starea de iovie” asupra căreia insistă un alt comentator al scriiturii dvs. Ioan Lascu.

C. A. – Sunt un scriitor asupra căruia zodia şi-a pus amprenta într-un mod ciudat. Născându-mă prematur, la şapte luni, zodia Balanţei mi-a fost, aşadar, dăruită intempestiv. Normal ar fi trebuit să fiu altă zodie, altă persoană. Frustrările părinţilor – eram un copil ce nu întrunea parametrii fizici normali – cred că s-au întins pe ani întregi. De aici până la o grijă excesivă (interdicţii de a mă juca cu copiii de pe stradă, scutiri la ora de sport obţinute de tata direct de la profesor pe care îl cunoştea din tinereţe, etc.) n-a mai fost decât un pas. Am crescut corcolit şi singurătatea mi-a devenit ceva mai apropiată decât congenerilor mei. Cărţile vârstei (Dumas, Karl May, Jules Verne, Doxuri, romane poliţiste) înclin să cred că erau citite cu un spor de visătorie şi de pericol căci iniţial erau furate dintr-o ladă damnată, asupra căreia plutea spectrul ofticei de care murise posesoarea lor, o tânără din Predeal, fata gazdei la care trăgeam anual în vacanţă patru şcolari reuniţi de-un capriciu al bâtrânei bunici a doi dintre ei (băiatul Coti şi fetişcana Lelet), ceilalţi doi fiind eu (încă nebănuindu-mi destinul de scriitor) şi Pompilia Stoian (încă nelansată cântăreaţă). Însoritul, mirificul geamlâc unde se afla funebra ladă de zestre îmi stăruie şi acum în faţa ochilor.

Păcat că două-trei acuarele în care-l surprinsesem destul de bine au dispărut, aproape că nici nu mai ştiu cum, odată cu multe alte lucruri din acea epocă... Însă ceea ce nu are cum să dispară vreodată este fapta aceea scriptologică, devenită peste timp mitologică, prin care adolescentul timid şi pirpiriu care eram a comis primele versuri din viaţa lui. Am mai spus asta: scrise pe-o bucată de hârtie, noaptea, ieşind din privata de ţară cu inimioară decupată în uşa din scânduri, şi făcând câţiva

2

paşi prin lumina de lună întinsă în imensa curte a gazdei.

Un poem-reminiscenţă mixându-l pe Bacovia cu Minulescu, comitere care de asemeni a luat calea neantului. Părea un simplu accident, şi multă vreme m-am bucurat de el ca de-o curiozitate: iată că puteam să rimez şi să ritmez, să desfăşor gânduri şi idei în felul ăsta. Cu timpul accidentele s-au înmulţit, am devenit versificator, imitator, grafoman. Abia mult mai târziu, peste mai mulţi ani, am reuşit să găsesc acorduri cât de cât personale. În vers alb, numai în vers alb. Tot ce scriam cu ritm şi rimă nu era al meu, suna calp.

Revenind la Balanţă, pot spune azi că echilibrul ei fragil îl recunosc în tot ce scriu, alături de sensibila şi adevărata cumpănire a lucrurilor. Fără acest simţ al echilibrului nici nu aş putea face faţă noianului de lucrări în genuri diferite care mă asaltează mai ales în cele mai recente două decenii. Fără a şti ce să las deoparte şi ce priorităţi să aleg aş fi un om pierdut şi-un scriitor fără coloană vertebrală. Mulţumesc zodiei şi mulţumesc mie însumi că am fost în stare să-mi înfrâng graba şi tentaţiile unei glorii ieftine, obţinute prin adeziune la „imperativele momentului”, fapt egal de nociv în trecut ca şi azi. Balanţa nici nu impune nimic, nici nu suportă imperative. Ea e liberă, fidelă şi neutră în acelaşi timp. Iar cei ce apelează la ea trebuie să aibe tăria de-a suporta adevărul. Încă un amănunt, poate revelator pentru poetica mea: ştiaţi că Balanţa e singura zodie desemnată printr-un obiect?

Am făcut această lungă introducere ca să ajung a lumina organicitatea singurătăţii din textele mele. Şi legitima calitate de „intrus” explicată mai pe larg în postfaţa volumului omonim editat de Editura Vinea în 2005. Rezumând, e vorba de succesivele stări deduse din propria-mi copilărie: străinul, singuraticul, paria, marginalul voluptuos, vecinul neştiut, copilul neînţeles, adolescentul neiubit. Ei bine, aceasta este magma din care s-a clădit starea de iovie, ca treaptă ultimă a frustrărilor transformate în iluminări. Trilogia Intrusul – Iov în ascensor – Iov în funicular este poate cea mai recentă carte de vizită a poetului care sunt.

De altfel, poemul Iov în ascensor a fost tradus până acum în trei limbi (franceză, germană şi macedoneană) de către traducători care s-au îndrăgostit literalmente de el, şi publicat în reviste prestigioase din Belgia, Viena şi Skopje. Este în curs de traducere în engleză şi, poate, olandeză. Îmi visez un volum multilingv, jinduiesc traduceri în maghiară, suedeză, spaniolă, portugheză, visez cu ochii deschişi, seara, înainte să adorm. Sunt conştient că nu Iov ţine în mâini balanţa puternicei lumi exterioare, dar balanţa lui lăuntrică îl face să fie nemuritor.

A. O. V. - La aceeaşi editură clujeană, în 2010, a văzut lumina tiparului o nouă carte semnată de Constantin Abăluţă. Este vorba despre „Totul

invitatul revistei despre nimic”. Ce o apropie şi ce o desparte de cartea despre care am amintit mai înainte?

C. A. – O desparte în primul rând tonul, mai meditativ, mai învăluitor. Viziunile se încheagă pe calea mai ocolită a confesiunii şi a transcrierii directe a peisajului cotidian. Este şi un jurnal de călătorie al aceluiaşi actant singuratic însă, de pildă, singurătatea oglindită în apele Vâltavei este mai luminoasă, mai fără ranchiună, dacă se poate spune aşa. E o singurătate împăcată, este o carte a sufletului liniştit care contemplă norii plutitori ai nefiinţei apropiindu-se. Invenţii stranii ca Zilele lipsă/zilele în plus, Casa adoptată la Praga, Nimicul care nu are legătură cu oamenii, Autobuzul cu oameni şi versuri care face tăcere pe străzile oraşului dau o consistenţă real/ireală textelor. Este un volum aerat, epurat, într-un fel o limită a spunerii. Reproduc spre exemplificare unul din puţinele texte transcrise în versuri : ce poate fi o viaţa câţiva prieteni câţiva copaci un nor de buzunar o ploaie particulară în perimetrul căreia vei fi îngropat cândva fără să ştie nimeni

Ministerului Culturii. Şi probabil şi de o altă manifestare la Institutul Cultural Român. Şi poate de alta şi altele la Muzeul Ţăranului Român, Club A, etc. E firesc să fie aşa. Îngrijorător e doar scăderea apetitului pentru literatură, lipsa de bani de achiziţie a bibliotecilor, lipsa informaţiilor elementare despre apariţii, edituri... – se pare năravuri balcanice şi fatalism.

A.O. V. - Ce înseamnă să fii, în anul de graţie 2010, Intrus?

C. A. – Nu mare lucru, ba chiar un fleac: mă număr printre cei ciuruiţi! Dar balanţa dinlăuntru-mi e liniştită, ea e intactă şi-mi asigură starea necesară să pot crea. Nu altfel am creat în timpul comunismului. Acum, evident, nu mai e comunism, dar prost e că nu se ştie ce naiba a fost pus în loc. Mi-e teamă să gândesc că haosul şi sora lui, dictatura.

A. O. V. - Vorbeaţi la un moment dat că veţi încerca să luaţi legătura cu autorul unui alt L'Intrus, al filosofului francez Jean-Luc Nancy. A existat, până la urmă, o astfel de întâlnire? Cum a decurs aceasta, în cazul în care s-a produs? S-a concretizat în vreun fel?

C. A. – Din păcate a rămas doar o aspiraţie. N-am întreprins nimic spre a-l întâlni pe venerabilul filosof.

A. O. V. - Ştiu că aţi susţinut câteva recitaluri de De altfel, mi s-a spus că e poezie pe parcursul anului foarte în vârstă şi evită 2010. Cum mai este astăzi întâlnirile. Am nimerit se receptată poezia? Are ea pare la fel de târziu ca şi cu audienţa scontată?

Beckett... Nu le poţi avea C. A. - Cred că vă referiţi la lansarea volumului pe toate. Două scrisori de la Cioran şi o fulgerătoare comentat mai sus. Într-adevăr, atunci, după întâlnire de 3 minute doar prezentările critice făcute de cu mine, apoi încă vreo 5 minute şi cu alţi Barbu Cioculescu şi Tudorel Urian, împreună cu actriţa admiratori, într-un spaţiu Silvia Codreanu am susţinut public, într-o pauză a un scurt recital foarte bine conferinţei sale despre primit de asistenţă. Nota Benjamin Fondane, Paul bene: majoritatea erau Celan şi alţi intelectuali evrei de origine română pe scriitori şi prieteni de-ai mei, care-i cunoscuse, deci oameni avizaţi care Cu prietenul poet Carl Norac la Olivet (lângă Orléans), după mi-ajung. veniseră la punct fix. La ora ce şi-au schimbat pălăriile. de faţă în Bucureşti sunt A.O. V. - Cum arată atâtea manifestări artistice odaia unui intrus?Aţi vrea să ne-o descrieţi? care se suprapun, încât cei circa 25-30 de spectatori ai C. A. – E poate mai interesant să pomenesc obiectele mei de atunci au constituit un record în domeniu. La din odaia mea şi, prin extensie, din arealul în care mă lansarea de acum câteva zile a cărţii mele de proze scurte învârt, care au intrat în „bagajul” intrusului din poemele Întâmplări imaginare pe străzile Bucureştiului (vol. 1, mele, indiferent de volume. Voi începe cu oglinda litereleA-L), în rotonda Muzeului Naţional al Literaturii rotundă moştenită de la unchii mei – în a căror casă, Române nu se puteau număra mai mult de 15-18 siluete. lăsată moştenire, stau. Este oglinda de circa un metru în Da, dar eram „bruiat” de lansarea la USR a ultimului diametru, a toaletei mătuşii mele, care, fiind pusă oblic număr al revistei MEMORIA, revenită cu greu la într-un colţ, reflectă ciudat tot ce se petrece în cele două lumină după nemiloasa cenzurare economică a

3

invitatul revistei camere pe care le stăpâneşte cu reflexele-i. Apoi fereastra odăii mele care dă spre curtea unei policlinici de copii unde au loc multe din scenele preluate în textele mele. Pisicile nenumărate care se plimbă pe coama gardului de cărămidă dinspre policlinică şi aparţin soţiei „piromanului”, un alt vecin din spatele casei mele. Ar mai fi scara care duce la pod şi la cămăruţa de sus, şi fereastra acestei scări pe care uneori vântul aduce frunze uscate. Soba dărâmată (acum avem calorifer) în al cărei postament am găsit într-adevăr o scrisoare de la începutul secolului trecut, venită pe adresa mea de acum şi adresată cuiva care n-a stat niciodată aici. Obiecte mărunte precum colecţia mea de broaşte ţestoase din opal, metal, lemn, pluş, sticlă optică. Lupa rămasă de la bunica şi care şi-a aflat în cele din urmă menirea în vârful obiectului suprarealist reprodus pe coperta volumului cu întâmplări stradale şi intitulat Întrerupător de personalitate. Şi, desigur, un talmeşbalmeş de obiecte efemere ca două mici cauciucuribreloc ce ascund înlăuntru-le năstruşnice rulete de un metru lungime, perechi de ochelari cu forme mai ciudate; mica ştanţă manuală de făcut (perforat) mucenici, intrată acum şi ea în structura Întrerupătorului...; originalul celor câtorva avize insolite reproduse în capitolul doi din romanul Groapa roşie; două statuete africane autentice cumpărate pe vremea împuşcatului de la o expoziţie folclorică şi având un pronunţat caracter suprarealist prin melanjul de organe umane deformate şi colate insolit (gust indus mie de mult râvnitele sculpturi similare din apartamentul lui Gellu Naum din str. Galaţi, de unde acesta a fost silit să plece după cutremur), etc. Nu fac altceva decât ce face fiecare scriitor: îşi mitizează în scrierile lui viaţa cotidiană, transformând-o în altceva şi proiectând-o în timpuri fictive. Translaţia real-imaginar e consubstanţial legată de artă şi se petrece fără voia noastră, ca un proces subconştient de care şi noi aflăm cu stupoare abia în anume momente. În acele momente ale inspiraţiei când athanorul, din măruntaiele-i de plumb, a şi livrat aurul genuin în faţa ochilor noştri uimiţi. Uimirea e ultima şi obligatoria fază a creaţiei. Un creator care nu e uimit de ce a înfăptuit nu este creator, ci cârpaci. El nu sublimează, ci bricolează. El ştie atât de bine ce face, e atât de etanş închis în meşteşugul lui, încât nebunia inspiraţiei nu mai are pe unde pătrunde.

A. O. V. - Aţi tradus mult, sunteţi, pe bună dreptate, un traducător apreciat. Ce aţi mai tradus în ultimul timp? Ce planuri de viitor aveţi în acest sens? Cu ce probleme se confruntă, în prezent, traducătorii?

C. A. – Traducătorul care vrea să abordeze numele mari ale literaturii universale se vede confruntat cu opacitatea editorilor faţă de astfel de propuneri. Editorul vrea cărţi uşoare care să aducă rapid şi dintr-o dată mulţi

4

bani. Harpagonism nebun şi iluzoriu? Lipsa răspunsului clar te torturează. Editorul e sibilin. Poţi să te aştepţi la orice de la el. În fine, să lăsăm teoria şi supoziţiile. Am publicat de curând, în traducerea mea şi a soţiei mele, în colecţia Gemini a Editurii Paralela 45, aşadar în ediţie bilingvă, volumul Călătorie în Marea Garabanie de Henri Michaux. Atroce frescă a lumii pe dos, subtilă călătorie la confiniile unei civilizaţii, şi nu mai puţin viziune halucinantă a unui spirit ce a practicat, chiar dacă numai prospectiv, drogurile, volumul acesta de texte fragmentare e cât se poate de actual, prefigurând cu vreo şapte decenii înainte haosul instaurat de noua ordine economică în care se zbate azi Europa, ca şi întregul glob. Voi preda în curând pentru aceeaşi colecţie Poeme umane de Cesar Vallejo. Traduc în acest moment la mai multe cărţi : un roman de Patrick Modiano: În cafeneaua tinereţii pierdute; cartea de proze scurte a lui Petr Kral: Noţiuni de bază. Am terminat micul roman al lui Jacques Jouet: Paul sălbaticul. Asta vorbind numai de lucrările contractate şi în curs de apariţie. Mai sunt şi alte proiecte de care nu mai pomenesc întrucât au un grad de nesiguranţă editorială prea mare ca să fie făcute publice în acest moment...

A. O. V. - Ce amintiri mai deosebite vă leagă de debutul dvs. literar, mă refer atât la cel publicistic, cât şi la cel editorial? V-a sprijinit cineva în acest sens?

C. A. – Debutul editorial se datorează redactorului de carte Elis Buşneag. Însă a doua mea carte, Piatra, pe care eu şi majoritatea criticii (excepţie făcând politrucii Eugen Barbu şi Al. Piru) o considerăm a fi adevăratul meu debut, o datorez redactorului-poet Mircea Ciobanu care, apreciindu-mi la superlativ poemele, a insistat cu multă diplomaţie pe lângă redactorul şef Vasile Nicolescu care, cu supuşenia lui proverbială - şi, mai târziu, când a devenit cenzor-şef la Consiliul Culturii şi Educaţiei

La Praga în 2006, împreună cu prietenul poet Petr Král

invitatul revistei Socialiste, periculoasă pentru destinul literelor române – evident că se temea de astfel de cărţi „tari”. Nu vrea nici s-o semneze şi s-o dea la tipar, ci doar o amâna mereu, tactică sigură de-a o anihila prin recurgerea la uitare.

Mircea a forţat nota şi a impus o soluţie care să scoată din impas cartea: adăugarea unui poem “patriotic”. Aşa se face că am pus la final un pastel melancolic cu brazi, ploi de toamnă, intitulat Baladă. Cinci versuri vehiculau mai puţin sumbru şi ceţos decât în restul volumului simbolul pietrei: şi fi-va poate-acesta semnul/ că-s una cu acest pământ/ şi moartea fost-a doar o piatră/ pe care am zvârlit-o într-o zi/ să-ncerc puterea râului. Asta se petrecea în anul de graţie 1968, anul miraculos al poeziei tinere, cel în care au debutat majoritatea poeţilor veniţi după grupul Nichita Stănescu, an în care hăţurile cenzurii s-au mai slăbit. O viaţă de-atunci...

A. O. V. - Cum aţi cataloga acea perioadă?

C. A. – Contradictorie, ca şi cea de azi. Atunci pentru că deasupra noastră plana cenzura politică, interdicţiile de tot felul şi spaima de securitate. Acum pentru că cenzura economică e şi ea destul de dură, difuzarea literaturii aproape că nu mai există, iar interdicţiile de tot felul şi nesiguranţa zilei de mâine sunt o cucerire recentă a celor ce luptând împotriva comunismului n-au reuşit decât paradoxul de-a asupri toate clasele socioprofesionale din ţară.

A. O. V. - Cum se vede astăzi generaţia literară din sânul căreia faceţi parte?

C. A. - Mulţi au murit şi-au fost uitaţi. Chiar şi acela care a fost editorul providenţial al generaţiei: suspomenitul Mircea Ciobanu. De George Almosnino şi Vasile Petre Fati, doi dintre marii poeţi români, ce să mai vorbim... Cei câţiva care mai supravieţuim suntem cumva toleraţi. Generaţiile tinere nutresc iluzia aculturală că totul începe cu ei. De douăzeci de ani încoace cei câţiva critici tineri ce-au scris despre cărţile mele se constituie în excepţii (la loc de frunte Bogdan Alexandru Stănescu). Cred că ocolesc orice carte a înaintaşilor, evident, fără s-o citească, pentru a “nu se contamina”. Oricum, pe mine nu mă pot înlătura fiindcă sunt foarte activ (traduceri, antologii, cel puţin un volum personal anual, apariţii în străinătate cu poeme, proze, chiar şi cu teatru, şi acum iată şi un premiu), dar decum voi muri nu mă îndoiesc de tratament. Nu ştim să ne preţuim nici contemporanii, nici înaintaşii. Suntem un popor slab, fără memorie, fără spaima unităţii primordiale de care să tremurăm şi la care să ne-nchinăm. Probabil că într-un timp oarecare vom pieri ca naţiune (poate zeci de ani, poate sute), devenind o simplă populaţie pestriţă, rătăcitoare. M-aş ruga Domnului să nu se-ntâmple aşa, dar sunt prea ocupat.

Prea ocupat să mă rog, în felul lui Eugène Ionesco: „Fă-mă, Doamne, să cred în existenţa Ta!”

A. O. V. - Când aţi început să scrieţi? Când aţi conştientizat că sunteţi un scriitor profesionist?

C. A. – În 1968, odată cu volumul Piatra, pe care l-am scris în transă, în vreo zece zile, cu temperatură intermitentă de 38 de grade. Ba chiar în anii de dinainte, când făceam nenumărate dicteuri suprarealiste la serviciu, la o veche maşină de scris Olympia cu car mare, atunci când dactilografa o folosea pe cea obişnuită. Îmi aduc şi azi aminte voioşia cu care asvârleam dintr-o mişcare a braţului carul în extrema stângă, pocnetul sec al metalului şi libertatea noului rând care mi se oferea ca sondă a subconştientului ce izbucnea fără nici o cenzură logică sau de altă natură.

Unele din poemele mai lungi scrise atunci (Reţeta fericirii, Missa computerensis, Alertă) au intrat în volumul Alertă care mi-a fost respins de cenzură în 1966. O selecţie din volumul din '66, împreună cu noi poeme suprarealiste, a apărut abia în 2005 în volumul Statuia care vomită, editura Vinea.

Mai importantă încă decât conştiinţa profesionalismului îmi apare acum data la care am conştientizat locul meu unic în literatura română (nu zic în istoriile literaturii române căci acestea, în libertatea fără graniţi de azi, sunt şi ele libere de orice supunere la obiect). Şi această dată este anul 1997 în care am publicat concomitent în română şi în franceză volumul Drumul furnicilor / La route des fourmis. Minimalismul meu a constituit de atunci încoace modelul multor tineri poeţi, indiferent că ei ştiu sau nu acest lucru. Chiar dacă s-au ferit să-mi citească volumul, spiritul lui s-a răspândit şi pluteşte undeva în jurul nostru, al creatorilor, indiferent de vârstă. În ce mă priveşte pot mărturisi cum congeneri ori poeţi mai tineri m-au inspirat, şi mi-au adăugat în athanor ceva din inefabilul descoperit iniţial de ei.Astfel Petre Vasile Fati, Aurelian Titu Dumitrescu, precum şi alţi câţiva mult mai tineri, al căror nume nu-l pronunţ pentru a nu da apă la moară bârfelor unor critici neînstare să-nţeleagă relaţia de interdependenţă a textelor odată încredinţate spaţiului public, subtila şi perpetua ierarhizare a subconştientelor care se simt afine.

A. O. V. Cum aţi caracteriza fenomenul cultural actual? Încotro se îndreaptă cultura română şi, implicit, literatura de la noi?

C. A. – Am văzut tineri extrem de talentaţi. Am văzut oportunişti. Am văzut mediocri. Mulţi intelectuali vor să scrie poezie. De ce şi unde va duce asta nu vom şti mult timp. Ori vom afla brusc poimâine, la un colţ de stradă, atunci când revistele, editurile, teatrele vor dispărea în aplauzele troglodiţilor. Neaşezarea societăţii şi a artei e vizibilă cu ochiul liber. Scapă cine poate. Cine e tare. Cine are resurse să trăiască. Cine rezistă tentaţiei corupţiei, tentaţiei gloriei (întotdeauna înşelătoare ca o Fata Morgana).

5

invitatul revistei A. O. V. - Nora Iuga afirma că „Există ceva în România care îmi place foarte tare”. Dvs. aţi identificat acel ceva? Care este acel „ceva” pentru dvs.?

C. A. – Pentru mine acel „ceva” sunt prietenii, cărţile care m-au format şi pe care le recitesc ori măcar frunzăresc când şi când, limba în care scriu şi-n care-mi răsar fraze la care eu n-am contribuit cu nimic. Şi, discretele locuri de pelerinaj întâmplător (de care mă tem şi pe care le iubesc): casele prietenilor dispăruţi, locurile pe unde obişnuiam să merg cu ei. Sunt un sentimental cenzurat, în felul lui Kavafis. Nu trebuie să plâng, dar îmi tremură cuvintele. O auroră boreală face suportabilă obida lui Iov. A. O. V. - Cunoaşteţi polemica iscată de Herta Müller, la sfârşitul lui septembrie 2010, în urma dezbaterii pe care a susţinut-o, în compania lui Gabriel Liiceanu, la Ateneul Român. Cum apreciaţi toată această tevatură care s-a făcut pe marginea acestui subiect? De partea cui vă situaţi?

C. A. – Nu cunosc decât o relatare a lui Gabriel Liiceanu în „România Literară“. Nu cred că e cazul să mă amestec în ceva ce nu cunosc. Mi-a plăcut cartea Uşa interzisă şi am scris un text în Revista „22“. Mi-au plăcut multe lucruri din Herta Muller, evocările copilăriei, inventivitatea şi lirismul stilului. Volumele ei de colaje dadaisto-absurde m-au încântat.Am şi scris despre unul.

Mă situez de partea operelor lor. Restul e politichie şi nu-mi incumbă.

A. O. V. - Vă rog să ne povestiţi în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe Gellu Naum. Cum l-aţi perceput atunci? Cum îl priviţi astăzi? Mai aveţi scurta albastră de la Gellu? Relataţi-ne cum aţi intrat în posesia ei. Ce vă atrage în mod deosebit la acest scriitor?

C. A. – Pur şi simplu nu mai ştiu cum l-am cunoscut. Probabil că l-am abordat undeva la Uniunea Scriitorilor. Ştiu că m-a invitat la el în strada Galaţi şi că i-am citit nişte poeme din ciclul Elegii (proiect de demolare) şi el mi-a făcut observaţia că trebuie să renunţ la sintagma „pisică de cârpă“, şi să las pur şi simplu „pisică“, spunându-mi că e o preţiozitate.

Nu l-am ascultat şi nu regret: nu avea dreptate. Poetica personală e un lucru inatacabil. Doar dacă nu ţi-o schimbi (cum s-a întâmplat cu

6

mine în 1997), şi atunci puţine poeme vechi mai rezistă noilor exigenţe. În casă la Gellu Naum m-au impresionat măştile şi statuetele proto-suprarealiste africane, desenele lui Brauner dintr-un caiet şi câteva picturi de pe pereţi, extraordinara plăcintă cu praz a doamnei Lyggia, afabilitatea şi dispoziţia constant fabulatorie a gazdei pentru care timpul părea a fi doar o altă mască africană cu mai multe goluri decât celelalte.

E ciudat, dar nu pot să mai reconstitui impresia pe care mi-a făcut-o Gellu Naum atunci când l-am cunoscut. Aş spune mai curând că m-a anesteziat, că m-a făcut să nu-l pot situa. Poeziile lui, în schimb, erau atât de nebune şi de sincere, atât de riguroase şi de plutitoare încât nu se putea să nu le iubesc. Mult mai târziu, când îl vizitam în micuţa locuinţă de lângă biserica Caşin, ori ocazional la Comana, eram deja format ca scriitor şi silueta lui Gellu stând în fotoliu cu o planşetă de carton în braţe era aceea a unui prieten mai mare, blând, îndatoritor, pe care trebuia să te fereşti a-l enerva (i se ştiau cele câteva idiosincrazii) şi care îţi oferea năstruşnice amintiri şi fulgurante consideraţii faţă de câte un poem de-al tău pe care nici nu-ţi închipuiai că-l citise şi-l prizase atât de profund. Iar scurta albastră a lui Gellu Naum a avut acelaşi sfârşit tragic ca multe haine din casa mea: perforată sârguincios de molii. Mă consolez zicându-mi că simbolul ei va rezista atâta timp cât va dăinui poemul meu omonim.

A. O. V. - Vă mulţumesc!

Interviu realizat de Alexandru Ovidiu VINTILĂ

La lansarea volumului „Despre viaţa şi dispariţia broaştelor mele ţestoase” (colecţia Ediţii Definitive la Editura Vinea) în 22 aprilie 2005 la librăria Cărtureşti. De la stânga la dreapta, cei doi critici care l-au prezentat: Barbu Cioculescu şi Sorin Alexandrescu, editorul Nicolae Ţone, actorul Florian Pitiş, cel care a recitat poeme din volum.

invitatul revistei DIRECŢIA: NORII CEI MAI APROPIAŢI se dedică lui Ion Zubaşcu În ziua când îmi goleam stomacul tot bând kilograme de lichid purgativ am primit prin email vestea că luasem premiu. Beam şi mă bucuram.

Dam peste cap pahar după pahar. Înghiţiturile de apă puturoasă îmi intrau bucuroase în stomac.

Aflaseră şi ele că volumul meu Iov în ascensor fusese alesul. Şi pe masa de spital, cu furtunul băgat pe anus, eu mă gândeam tot la premiu, la Iov, la frumuseţea acestei vieţi. Pare ironie, cinism, dar câtă bucurie într-însele... Nici măcar ieşirea scabroasă a unui tânăr poet care-şi închipuia că „nenea ăsta” i-ar fi luat pe nedrept premiul nu mi-a tulburat câtuşi de puţin seninătatea din timpul colonoscopiei. Viaţă fără rest. Pe coridoarele spitalului (cât de mică-i lumea!) m-am întâlnit cu o poetă pe care-o cunoşteam doar după nume. Dânsa nu publicase nici o carte anul trecut, aşa că n-avea pentru ce mă gelozi. Pentru colonoscopie nundrăznea. Tot ce spun chiar aşa e. Vărul meu îmi ţinea în braţe hainele, pardesiul, şapca. Mi se dăduse o pijama de la „garderoba” spitalului. Stau pe coridor şi mă simt umilit. Iov mediocru, într-o gară de oraş de provincie. Stau şi aştept singurul tren al zilei. În el nu pot urca fără rezultatul colonoscopiei. Pijamaua vărgată, slabă scuză în faţa controlorului. Va crede că am fugit din spital.

Ori din ospiciu. Un hulub mort între şine. Mă uit la el şi-mi aduc aminte de premiu. Mi-e ruşine.

Cineva care zburase milioane de kilometri în viaţă.

Câte trenuri or fi trecut peste el. Câte zile măturate de vântul care-mi înfoaie acum pijamaua. Mi se va da o diplomă. Un plic cu bani. Mă voi retrage în ascensor. Voi apăsa pe-un buton la întâmplare.

Poate voi ajunge pe terasă. Biletul colonoscopiei în buzunar. Direcţia : norii cei mai apropiaţi.

AZI NU MAI ŢIN SĂAM DREPTATE Azi nu mai ţin să am dreptate în nici o privinţă mi-ajunge să merg pe străzi printre copaci să surâd când se rupe vreo creangă şi-mi trece prin faţă fără să mă bage în seamă Intru la-ntâmplare prin case urc treptele scărilor mă opresc în dreptul vreunei ferestre şi privesc oraşul vreau să văd locurile pe unde am trecut în viaţă să-mi văd prietenii cu care mă-ntâlneam cât au fost vii din această necunoscută casă a scării îmi amăgesc încă o dată timpul ce-l mai am de trăit aşa cum i-ai da poştaşului un plic spunându-i: du-l trei case mai încolo Ce vină au aceste străzi că nu le-am aflat până azi ce vină are pulsul meu că a devenit fanfară de la balcon mă aplec către crengile copacului şi strig Foc! doar pentru a-mi mişca inima sătulă de cuvinte şi promisiuni sânge ce nu mai pretinde că are dreptate STRĂZI ŞI ODĂI Cineva ca mine lasă străzile şi odăile să creadă că va muri mâine doar ca să vadă ce vor face mai mult ca sigur după moartea lui străzile vor deveni mai drepte odăile mai luminoase căci el era întortochierea el era negura care le bântuia el era nevolnicia care încovoia copacii el era roşul orgolios mâzgălit cu vopsea pe buzele ciobite ale statuilor

NORII ALBI, NORII ALBAŞTRI CONTABILA Pe carapacea broaştei mele ţestoase sunt contabilizate zilele tot mai puţine pe care le am de trăit lighioana asta zâmbeşte poznaş de câte ori ni se-ntâlnesc privirile dar atunci când e tristă şi se-ascunde prin colţuri m-apucă spaima

De câte ori sună ceasul sângele meu dă să iasă din trup când plouă cu soare mă gândesc la limitele universului surprind clipa când masa îşi rupe piciorul şi mă simt ca un buddha împăcat cu toate evenimentele din juru-mi ignorând cu desăvârşire clipa când voi fi eu însumi eveniment pentru norii albi care urcă dealul pentru norii albaştri care coboară de cealaltă parte

7

invitatul revistei DOAR NUMĂRUL TĂU DE MOBIL...

Doar numărul tău de mobil ştie când şi unde te vei poticni în viaţă cifrele lui de micuţ cosmos la purtător scânteiază noaptea legănându-ţi dorinţe şi temeri ascunse aşa cum în copilărie scânteia bila de sticlă pe care mi-o dăduse fata care mi-a şoptit : între noi nu-s decât două străzi pe care le cunosc casă cu casă

UNII MI-AU FĂCUT RĂU...

Unii mi-au făcut rău cu bună ştiinţă alţii doar din nebăgare de seamă bieţi copaci din curtea policlinicii ani întregi vântul îi răsuceşte-n felul lui schimbător toamna cerul pe care se proiectează le divulgă meschinăriile asimetriile ura care primăvara nu se ghiceau sub frunzişe copii bolnavi urcă treptele policlinicii ţipă şi se-agaţă de mlădiţele joase de deasupra intrării fără să aibă habar unde-i vor duce

SĂ AM CURAJUL ŞI RĂBDAREA Găsesc pe stradă scrisori adresate mie ăsta-i semn că voi muri curând să am curajul şi răbdarea să-mi sfârşesc în linişte viaţa întristându-mă şi bucurându-mă de fiecare zbenghi de soare pe perete comentând cu prietenii morţi până când şi cea mai recentă muscă de pe geam amintindu-mi călătoria în rodos algebra palmierilor în X şi-nchipuindu-mi că-n cutiuţa de fildeş de pe bufet mireasma de prun din livada de la snagov nu se va epuiza niciodată

8

IERTAREA

Gabrielei

Cândva aveam puterea de-a intimida străzile cu arbori înalţi şi case mici duse de vânt fuioare de nori albi îmi îndulceau respiraţia o cişmea uitată într-un colţ mă adâncea în prietenii necunoscute chiar şi azi mai am puterea să-i iert pe cei ce mă ocolesc conştiincios ca nişte mercenari creând în juru-mi un gol tot mai mare iert atât de fabulos încât mă-ntreb de nu-s deja mort poate doar străduţa cu mesteceni şi foşnetele ei să-mi însoţească iertarea infinită

COPERTINA ALBASTRĂ Nu-s mulţumit de viaţa mea, mi-o irosesc în atâtea feluri că mă apucă groaza. Întreprind de toate fără să fac nimic, acţionez în neştire.

Stau în curte, privesc copertina albastră a vecinului şi mă gîndesc că o să mor. Aşa cum şi ea, într-o bună zi, o să fie luată de vânt.

E subţire, arcuită, din plastic transparent. Cînd bate soarele aruncă lumini imprevizibile pe frunzişele verzi din jur. Pare a împrumuta pe rând copacilor fugare şi minuscule copertine azurii.

Sub ea se ascunde adesea o mâţă cu pete albe şi negre. Când şi când, umbrele albăstrii fac din ea o fiinţă spectrală. Un mic Buddha cu labe şi coadă dar tot atât de gânditor. Ştiu că spun o prostie dar, în fiecare dimineaţă când mă scol, simt cum copertina mă priveşte şi îmi dă bineţe. Culoarea ei azurie pare făcută special pentru mine şi agăţată acolo sub bolta copacilor din grădina policlinicii.

Acestea fiind zise, e de la sine-nţeles că n-aş vrea s-o ia vântul. Şi totuşi…

O copertină albastră, mult arcuită, uşoară, fragilă, aeriană, şi care-n plus îmi mai şi dă bineţe zilnic, presimt că n-are cum avea un alt sfîrşit.

Vântul o va observa în cele din urmă, îi va plăcea şi lui, şi…

invitatul revistei STRĂINUL ŞI MORILE (poeme zen) 1 odată cu pietrele puse la temelie casa începe să-şi aştepte morţii apa care intră-n ghetele primului născut provine din potopul lui Noe chiar numărul de la poartă casa şi-l pierde când ajunge în creştetul muntelui căci la ce-ar sluji un număr printre brazi înalţi şi stânci abrupte?

2 dacă aş avea timp aş fi altul m-aş întâlni cu fetele din adolescenţă aş prinde momentul favorabil al soarelui care trece prin fundul mării o dată la câteva milenii 3 ce-nseamnă pentru zid o uşă sau o fereastră? se bucură sau se-ntristează el când zidarii aleg forma golului? tot aşa, dacă fereastra dă spre livadă şi uşa spre bulevard le consideră el favor ori umilinţă pe una, pe cealaltă? cum o fi găsit broasca mea ţestoasă flori de tei crescând printre florile din grădină?

CONEXIUNE

lui Carl Norac

4 străinul trece printre morile de vânt paletele de lemn scârţâie lung mişcarea roţilor încetineşte de parcă însuşi vântul ar fi afectat respiraţia omului răpindu-i cumva din putere de voi ajunge vreodată pe insula morilor de vânt respiraţia mea va domoli măcar paletele celei mai pricăjite dintre mori?

5 răsuflu lângă varul odăilor cine va afla că am trăit prin mici crăpături ale vieţii prin juliturile din copilărie prin semnul din frunte făcut de-un colţ de fereastră cât mine de-nalt? o, tată, tu care mi-ai adus atâtea pietre de pe ţărmul mării de ce nu mi-ai spus să nu le arăt oamenilor niciodată…

6 seara ridic jaluzelele şi las aerul să intre în casă să umble prin odăile înfierbântate să răcorească scaunele oglinda deasupra bufetului marele meu portret din Rotterdam e-nsufleţit de curent dansează straniu amintindu-mi versuri nescrise şi fete neiubite Curent dintre odăi forţă dezlănţuită scursă din subteranele unei ţări care m-a adoptat în irealitatea ei genială

La ce mai slujeşte să scrii poezii?

Răsăriturile şi apusurile de soare nu mai ocupă nici un loc în viaţa noastră.

Au fost înlocuite cu televiziunea şi internetul.

Câteodată doar vreun internaut ajuns în floarea vârstei aflându-se în podul casei sale se trezeşte însoţind amurgul cu privirile în flăcări şi zicându-şi Doamne milostiveşte-te de mine fă ca această conexiune să nu fie ultima...

9

invitatul revistei

ÎNTÂMPLĂRI IMAGINARE PE STRĂZILE BUCUREŞTIULUI (fragmente din vol. 2 în pregătire) (străzile cu oameni invizibili) Pe strada Luceafărului se află Muzeul de cristale gigantice. Ghidul muzeului e un estropiat căruia-i lipsesc amândouă braţele. În locul lor are două mânuţe plantate cam la nivelul cotului. Bărbat în floarea vârstei, arătos, jovial, Dudu Flamerea e curtat de multe femeiuşti. Le cucereşte perorându-le despre cristalele gigantice care încorporează suflul persoanelor ce le contemplă în singurătate, într-o lumină adecvată pe care numai Dudu o ştie potrivi. Încorporând suflul, cristalul oferă în schimb persoanei respective o perpectivă neaşteptată asupra viitorului. După mai multe şedinţe cu cristale gigantice femeile fac o pasiune, uneori fixaţie, pentru ghidul muzeului. Aşa că afluxul de vizitatoare e în continuă creştere.

Directorul muzeului e tot mai îngrijorat : criteriile ştiinţifice riguroase după care au fost alese exponatele riscă să fie înlocuite cu o nepotrivită abordare empiric-emoţională. Pe de altă parte, directorul este conştient de vântul care bătea prin sălile muzeului înainte de venirea lui Dudu Flamerea. Bătrânul Bril Todac opaciza cu expunerile lui fonfăite cristalul cel mai strălucitor şi gonea vizitatorii cei mai avântaţi. Aşa că după nopţi întregi de frământări, directorul Eduard Vipuşcă păru a surprinde o geană de lumină. Asta e, îşi zise el, nu explicaţiile ghidului trebuie cenzurate, ci persoana lui. Cu alte cuvinte, i se interzise lui Dudu Flamerea să se mai arate publicului. El urma să însoţească vizitatorii numai cu vocea, condusă printrun şir de boxe. Sărmanul Eduard Vipuşcă, habar navea cum îl va pedepsi ghidul invizibil. În fond, doar vocea lui. La urma urmei, boxele. Poate neatenţia tehnicianului de la staţia de amplificare. Ori poate chiar duhul cristalelor gigant ce-ncorporaseră suflul atâtor vizitatori şi vizitatoare. Explozia în lanţ a uriaşelor exponate, amestecul nebunesc de ace de gheaţă, dărâmarea pereţilor şi cupolelor, molozul şi nisipul colorat şi cald ca o cenuşă vulcanică, vizitatorii

10

înlemniţi, o doamnă cu o criză de inimă, un domn cu degetele însângerate, câţiva copii care n-au mai văzut trei zile, incendiul parţial din camera cristalelor din sarcofage, o ploaie acidă dezlănţuită cinci ore în tot cartierul... În urma anchetei, Dudu Flamerea a fost avansat ca director al Muzeului şi-a început cu avânt să-l reconstituie. De Eduard Vipuşcă nu s-a mai auzit.

Unii spun că a fugit în Paraguay. Câteva din cristalele gigant rămase neatinse, originare tocmai din Paraguay, semnalizează că aşa ar fi. Dar Dudu Flamerea n-a fost niciodată răzbunător : se preface că nu înţelege. Mai ales că îşi aduce bine aminte cât de tare a ţipat în microfon, în felul acesta vrând să-şi răzbune invizibilitatea. Acum îi pare rău, dar nimic nu se mai poate îndrepta. Ba nu. Se poate. Cum pe postul de ghid s-a prezentat un cristalograf de excepţie, dar estropiat de ambele braţe şi de un picior, Dudu Flamerea şi-a zis că nu trebuie să se mai repete ce-a fost. Aşa că i-a propus acestuia să ghideze vizitatorii prin microfon.

Doar că în locul boxelor i se dă fiecărui vizitator o pereche de căşti. Prin căştile personale suflul cristalelor se poate auzi mult mai convingător. Şi viitorul fiecărui vizitator se-aude limpede şi concomitent se zăreşte în sclipirile cristaline ale exponatelor.

Noul ghid se va exersa să subjuge femeile şi cristalele numai prin voce.

Dudu Flamerea pariază că va reuşi.

Scurta lui invizibilitate i-a dat siguranţa că aşa va fi.

Pe strada Lucernei la numărul 29 stă şoferul Adalbert Vuică. De fapt el e plecat de mult timp şi-n casă s-a mutat fratele său Adonis. Vecinul Todirică povesteşte. „Adalbert se urcă-n vechiul lui camion şi, lăsând în jos geamul cabinei, îmi spuse: „Mă duc să-ncarc nişte oglinzi. Mă chemă unu de i se strică motoru tocmai în câmpia Vămăroaiei. Le duc la dracu-n praznic. Aur curat: plăteşte regeşte!” De atunci Adalbert a dispărut. După luni de zile Adonis a primit o scrisoare de la el: „Dragă frate, să nu fii îngrijorat, chiar dacă e o treabă migăloasă, m-au plătit grozav. Pun pe numele tău întreaga sumă la banca Vămăroaia. Car în continuare oglinzile. Nu ştiu până când. Mută-te la mine acasă.” Adonis e tâmplar, câştigă binişor. Să cari scaune, gândeşte el, e una, dar să cari oglinzi e cu totul altceva. Că alea-s fragile şi cine ştie ce se poate întâmpla. Chiar şi-aşa, suma de la bancă i s-a părut exorbitantă. Îi puse Dumnezeu mânan cap lui frati-miu. Se-nchină repede: şi mie!

invitatul revistei Trec anii.Adalbert nici gând să vină acasă.Adonis abia de primeşte vreo scrisoare. Din cine ştie ce colţ al ţării. Abia câteva cuvinte. În schimb îi trimite mereu bani. Punând cap la cap mărturisirile deslânate din succesivele scrisori, Adonis a priceput că frati-su a fost angajat de un excentric messia. Cară de colo-colo zeci şi sute de oglinzi până când găseşte locul cel mai bun pentru a construi un depozit. Un depozit de oglinzi. Adalbert s-ar fi specializat în această meserie.

Să găseşti locul prielnic pentru un depozit de oglinzi nu e aşa uşor cum pare la prima vedere. El trebuie să îndeplinească anume criterii. Înaintea lui Adalbert, patronul a încercat cu nu ştiu câţi alţi şoferi şi niciunul n-a fost atât de priceput ca Adalbert. Patronul i-a spus că el are calităţi native, de care până acum n-a ştiut. Pe scurt: patronul a avut noroc de Adalbert şi Adalbert a avut noroc de patron. Drumurile vieţii lor s-au încrucişat în momentul cel mai prielnic. Pentru ei, ca şi pentru oglinzi. Ca şi pentru depozite. Căci oglinzile dacă nu sunt ţinute în depozite adecvate îşi pierd toată puterea lăuntrică. Oglinzile au un suflet vibrant, nu doar reflexe exterioare. Adalbert înţelege sufletul oglinzilor şi de-aia ştie căuta şi, în cele din urmă, găsi locuri adecvate pentru depozite. A găsit deocamdată nouă locuri. Cinci depozite s-au şi construit, la patru abia li se toarnă fundaţiile. A fost extrem de greu pentru patron să-şi formeze o echipă adecvată de ingineri şi arhitecţi. Căci pentru a proiecta şi construi aceste spaţii ocrotitoare e nevoie să înţelegi sufletul oglinzilor, să-i asculţi vibraţiile profunde, să convoci toate valorile naturii înconjurătoare întru colaborare.

Cu timpul numărul locurilor găsite de Adalbert a ajuns la treizeci şi trei. Asta e o mare realizare.

Depozitele însufleţesc treizeci şi trei de regiuni ale ţării. Patronul e în al nouălea cer. Planul lui începe să-şi dea roadele. Cu treizeci şi trei de astfel de centre sensibile o ţară se poate considera pe drumul cel bun.

Aceste centre-pilot, la rândul lor, vor fi modelul altora mai mici presărate în toată regiunea. Adalbert are de lucru pentru două vieţi. Adonis pricepe că fratele lui nu va reveni niciodată acasă. Din banii pe care îi primeşte mereu îşi cumpără material lemnos din belşug. Lucrează zi şi noapte. Niciodată n-a mai fost aşa de bucuros. Confecţionează mese şi scaune pe care le dăruieşte oamenilor nevoiaşi. Mese şi scaune.

Parcă ar vrea ca Adalbert să-i trimită şi lui nişte oglinzi. Nici nu ştie unde să-i scrie. Dar poate că patronul nu i-ar da voie. Uneori când e frânt de oboseală, Adonis se duce în odaia lui Adalbert şi se întinde pe patul lui. Se gândeşte la tot felul de lucruri, cu toate că n-ar putea să spună precis la ce anume. Se gândeşte poate la cele treizeci şi trei de depozite cu oglinzi răspândite prin toată ţara. La cele treizeci şi

trei de locuri găsite de fratele său. Şi-n clipele astea odaia goală nu i se mai pare aşa de goală. Poate că ea este plină de reflexele tuturor acelor nenumărate oglinzi. Ori poate că, pur şi simplu,Adonis a adormit.

Pe strada Luchian Ştefan, Pict. stă moş Policală.

Moş Policală a făcut din casa lui un mic muzeu de rulete şi seringi. Între cele două obiecte utilitare nu este nici o legătură şi tocmai asta l-a fascinat pe tânărul care era Policală atunci când şi-a început colecţia. Să măsori diferite lungimi, o cameră, un trotuar, un copac doborât. Să ţi se ia sânge ori să ţi se introducă în braţ o substanţă medicamentoasă.

Situaţii care n-au nici o legătură unele cu altele. Moş Policală le-a adunat împreună, în cele trei camere ale casei sale. Răspândite pe mese, pe scaune, pe bufet.

Ca şi când s-ar servi de ele zilnic, nu în vitrine ca într-un muzeu obişnuit. Ca şi când în zori ar măsura fereastra pe care intră soarele în casă, şi-n amurg fereastra pe care iese. Ca şi când în zilele când e trist şi-ar lua puţin sânge ca să se mai însenineze. Sunt acţiuni minuscule care te-ajută să trăieşti. Cu acea ruletă care-ţi încape în palmă, poţi măsura tăcerile care se-ntind între doi foşti prieteni. În schimb nici o seringă nu mai poate pompa între ei nici cea mai mică picătură de sânge. Ruleta de măsurat adâncimea unui lac stă acum în biblioteca lui moş Policală, între Platon şi Dan Brown, cărţi groase care o susţin în picioare, căci cârligul metalic de care se agaţă greutatea, o dezechilibrează. Cele două cărţi le-a luat de la talcioc, la kilogram, şi nu l-au costat cine ştie ce.

Dacă exponatele nu sunt bine integrate în viaţa lui, moş Policală nu dă doi bani pe ele. Seringa aia de plastic, subţire şi verzulie, pe care i-a dat-o un drogat, a pus-o într-o cupă de şampanie. Cupa a pus-o pe pervaz, între cele două geamuri. Când plouă are impresia că seringa pluteşte în valuri mici şi zbuciumate. Iar ruleta cea mare de arpentor care măsoară treizeci de metri stă de obicei în bucătărie, pe ochiul cel mare al aragazului, care nu e folosit niciodată. Uneori, ajutat de Burida, băiatul mut al vecinului, moş Policală măsoară cu ea strada Ştefan Luchian. Burida ar vrea să măsoare şi alte străzi, dar Policală se opune. Alte străzi, alte străzi, ce nevoie au alte străzi să fie măsurate?! E greu să-i explici asta unui băiat mut. Aşa că moş Policală ia seringa cea mare şi stropeşte cu ea trandafirul japonez. Apoi o pune la loc, în mijlocul platoului cu mere. Moş Policală mănâncă în fiecare zi un măr, respectând riguros zicala: An apple a day keeps the doctor away. Ştie că la trei mere o dată trebuie stropit trandafirul japonez. Seara, în momentul când adoarme, faţa lui

11

invitatul revistei moş Policală spune că e mulţumit. Are copii buni, care-l înţeleg. Ruletele şi seringile nu-i fac niciodată necazuri. Iar dimineaţa, în momentul când se trezeşte din somn, ochii lui clipesc repede-repede parcă adeverind că mulţumirea fiecărei zile e aceea să trăieşti printre obiecte dragi. Obiectele tale. Poate de nimeni altcineva îndrăgite. Totuşi, trebuie să fii înţelegător cu semenii tăi. Mici concesii pot fi făcute.

Iată, azi moş Policală o să-i facă pe plac lui Burida. O să măsoare cu el o altă stradă decât strada pictor Ştefan Luchian. Chiar dacă asta e pură pierdere de vreme. Căci la ce poate servi să măsori o altă stradă decât cea pe care stai?

Pe strada Lucieni, în locul casei demolate de la numărul 18, a fost amenajat un părculeţ cu trei bănci şi cinci copaci. Două bănci sunt umbrite iar a treia este în plin soare. Pe băncile umbrite se-aşează cei cărora le place umbra. Pe banca însorită se întind cei care iubesc băile de soare. La umbră ar mai avea loc încă o bancă. Şi la soare, evident, ar mai putea fi pusă o bancă. Dar primăria nici nu se gândeşte, acţiunea a fost bifată şi gata, cetăţenii să se descurce cum pot. Şi-ntr-adevăr, amatorii de-a sta în părculeţ se descurcă. La diferite ore, rând pe rând, ei ocupă băncile umbrite şi pe cea-nsorită. Cei mai mulţi nici nu se cunosc între ei. Fiecare vine la ore diferite. Nu stă mult timp, doar o pauză între două treburi. Pauză de soare ori pauză de umbră. E bun părculeţul ăsta, e-o oază plăcută.

Se stinge lumina. Metroul se opreşte brusc.

Oamenii se izbesc unii de alţii ca popicele atinse de bilă. Minute de beznă. Miros de ars. Şopocăituri speriate. Fire de fum. Ţineţi-vă firea, doamnă!

Credeţi că scăpăm, domnule? Bineînţeles, e doar o pană de curent. Difuzoarele anunţă: Nu intraţi în panică. Veţi fi evacuaţi numaidecât. Unii-s neîncrezători. Alţii răsuflă uşuraţi. Ce v-am spus eu, doamnă! Fiţi optimistă! Mulţumesc că m-aţi îmbărbătat! Dar în beznă umerii doamnei tremură.

Fumul persistă. Iată însă că doi angajaţi cu lanterne apar şi-i scot pe cetăţeni afară, pe gangul îngust. Uşile metroului sunt sus. Bărbaţii coboară şi întind mâna femeilor necunoscute. Aşa, doamnă, sprijiniţi-vă de umărul meu. Gentileţea, domnule, e-o pasăre rară azi. Şirul de umbre înaintează lent. Pas după pas, prin fum, urmând licăririle lanternelor. Gropi în ciment. Te împiedici. Îl izbeşti pe cel din faţă. Te opreşti. Cel din spate se ciocneşte de tine. Dar toţi tac. Fum intermitent. Unul îşi suflă nasul. Altul tuşeşte. Iz de zmog. Efluvii de parfum feminin. Timpul se dilată.

Degete îngheţate. Foşgăială umană. Frică. Sudoare.

12

Silă. Odată la lumină, pe peronul staţiei, popicele o zbughesc care încotro. Ies în stradă, respiră adânc.

Cerul e mai albastru ca niciodată. Copacii le fac semne prietenoase. Vânzătorii de loz în plic au un zâmbet care promite. Clipa asta-i a lor. Doamna speriată ia un loz şi întinereşte cu zece ani. Ce gentil a fost domnul acela. A ajutat-o să coboare. Să-i dea Dumnezeu sănătate. Altfel şi-ar fi scrântit iar glezna.

Cum e la doi paşi, doamna se duce în parcul unde poposeşte aproape zilnic. Să stai la soare pe singura bancă pusă la soare: ce veselă obişnuinţă. Astăzi doamna simte că e ceva mai mult : un privilegiu. Pe băncile umbrite stau câţiva cetăţeni pe care nu-i cunoaşte. Bineînţeles, căci asta nu-i ora ei. Poate c-ar fi mai bine să plece. Şi să se întoarcă mâine la ora ei.

Nu-i plac figurile necunoscute. Când s-a stins lumina în metrou, asta a speriat-o cel mai tare: necunoscuţii din jur. Noroc cu domnul acela atât de gentil.

Desfătându-se într-o rază de soare, strângând în mână lozul nedeschis, doamnei în vine un gând ciudat. Cum părculeţul ăsta e destul de aproape de gura de metrou, poate că şi domnului acela i-o fi năzărit să facă o mică pauză. Poate că îi plac pauzele de umbră şi s-a aşezat pe una din cele două bănci corespunzătoare. Nu are cum să-l recunoască căci nu i-a văzut faţa. Poate că şi domnul stă pe aici şi vine zilnic. Dar la alte ore ca ale ei. Doamna are un gând extrem de care se sperie. În parcul ăsta e beznă ca în vagonul de metrou într-o pană de curent. Nimeni nu-l vede pe celălalt.

Câteodată simţi nevoia să treci pe o stradă pe care n-o cunoşti. Pe strada Limaxului, de exemplu. Nu ştii nimic de această stradă. Ai întâlnit-o întâmplător.

Habar n-ai unde duce. Vezi pe stâlpi, pe ziduri, ba chiar şi pe jos bileţele cu Zugrav Rebegeu sunaţi la 0745... Mai încolo o mătuşă cu ciorapii cadrilaţi vinde praz şi conopidă dintr-un geamantan cu căptuşeala roşie. O ceasornicărie are în vitrină o pendulă pe care sunt lipite portrete de fotbalişti. Din vila dărăpănată de la nr. 5, pe sub portalul gotic mâncat de lepra tencuielii, iese doamna Lelia Golumbrino, profesoara de naturale. Se întâlneşte cu domnul Codoban şi acesta o salută ceremonios. Se întâlneşte cu domnul Pârcălab care se face că nu o vede. Îl ocoleşte ea pe domnul Paralambescu Vladimir, redactorul care i-a respins o carte. Domnul Paralambescu Vladimir are barbă dar nu zice nimic. Într-o zi, pe-o stradă-ntunecoasă, domnul Codoban i-a tras câteva palme nesimţitului de redactor. Să nu-i publice cartea doamnei Lelia Golumbrino e un afront. Un afront trebuie pedepsit şi domnul Codoban e karatist.

Domnul Paralambescu e doar redactor aşa că a luat-o la fugă. Abia ceva mai târziu s-a aflat că domnul Pârcălab asistase la scenă. Domnul Pârcălab zice că nu

invitatul revistei şi o evită şi pe Lelia şi pe redactor. Doamna Lelia Golumbrino zice: Am dat 20 de dolari pe fusta asta.

Toată lumea ştie că vrea să spună 20 de euro, dar nimeni nu-i reproşează. Doamna Lelia Golumbrino socoteşte ca şi noi, în euro. Dar pronunţă întotdeuna dolari. E un defect iremediabil oricât de atentă ar fi. A fost la psihopat, la ghicitoare, la naturist, degeaba. Toţi i-au spus că meteahna asta nu se poate corecta. Mai bine s-ar face că nu vede, ca toţi cei din jur. Doamna Lelia Golumbrino are o nepoată: Marcela. Marcela e terapeut la şcoala de hipoacuzici. Încet-încet a deprins-o pe Lelia Golumbrino să zică în loc de dolari, dolar. Mai apoi, în loc de dolar, dola. Speră ca împrejurările s-o ajute şi s-o deprindă pe Lelia să mai facă patru paşi înainte. În loc de dola, să spună dol. În loc de dol să spună, do. În loc de do să spună d. Şi în loc de d să nu mai spună nimic. De-abia după ce se va obişnui să nu mai spună absolut nimic, adică să nu mai precizeze valuta ci doar cuantumul sumei, va începe să o înveţe pe mătuşa ei numele valutei curente. Chiar dacă euro nu are decât patru litere problema este foarte complicată. Din memorie poţi mai uşor şterge litere decât învăţa altele noi. Domnul Pârcălab care e agent hipic pariază pe primul lui câştig că aşa e. El învaţă numele cailor noi abia după un an de zile, deşi pe cei eliminaţi din turnee i-a uitat demult. Marcela e revoltată de această comparaţie şi în chip de protest nu se mai duce niciodată la curse. De altfel, domnul Pârcălab oftează şi-ncepe s-o ocolească şi pe Marcela – ca să fie mai sigur. Două halbe de bere au rămas pe masa din grădina viluţei de la nr. 5. Doamna Lelia socoteşte: 1,2 şi cu 1,2 fac 2,4 dola. Vrei să spui euro, o corectează vecina Mândrilă Elisaveta. Eu ce-am spus?, se miră doamna Lelia Golumbrino: 2,4 dola.

Marcela îi face semn vecinei s-o lase încurcată. 2,4 euro costă şi 100 grame de parizer. Despre parizer doamna Lelia spune doar : Ăsta costă 2,4. Este deja un progres susţine Marcela. Dar Lelia se corectează pe loc: Pardon, costă 2,4 dola. Domnul Paralambescu râde în barbă şi spune prietenilor: păi cum să-i public carte ăsteia? Prietenii lui Paralambescu n-au barbă dar îl aprobă. Pe strada Limaxului am trecut o singură dată, totuşi uite câte amănunte am aflat. Zugravul Rebegeu, pe anunţurile căruia călcam din zece în zece metri, îmi devenise familiar ca un prieten din copilărie. Totuşi de-acum adio, stradă a Limaxului!

Căci time is money şi totul costă dola. (cum trecem pe străzi) Am crezut întâi de toate că pe strada Lugojana nu-i lumină, dar apoi, făcând câţiva paşi, mi-am dat seama că faţadele caselor, acoperişurile, caldarîmul,

pomii, trotuarele, chiştocurile de ţigară, maşinile, statuile, câinii, trecătorii, aveau cu toatele aceeaşi culoare cenuşie a zilelor de toamnă. Mă întreb ce culoare am eu în timp ce trec pe această stradă.

28 de zile îi trebuie domnului Halancu să străbată strada Luică de la un cap la altul. Trebuie precizat că domnul Halancu merge atât de imperceptibil încât bucăţile de tencuială care cad din balcoanele scorojite îi şfichiuie doar umbra şi scrisorile pe care poştaşul le pune în cutii sfârşesc prin a-l îndurera căci el le sesizează primul tăcerile fără răspuns şi fără alinare.

Domnul Halancu a fost zugrav pe vremea când strada Luică nici nu exista, şi halterofil pe timpul stejarului centenar prăvălit la cutremur şi desemnând cu trunchiul lui direcţia viitoarei străzi. Domnul Halancu are rezerve de zile ploioase în toate buzunarele, căci nu se cade să ceară de la necunoscuţi. Din 28 de zile câteva tot trebuie să adăpostească averse. Gondra, nepotul lui plecat acum o sută de ani în Antarctica îi trimite decenial, de ziua numelui, câte-un mic gheţar portativ. Gheţarii trimişi de Gondra au fost obţinuţi prin compactarea a zeci de milioane de zile ploioase.

Aşa că domnul Halancu, cu gheţarul în buzunar, într-o micuţă pungă frigorifică, trece pe strada Luică şi, nopţile mai ales, îl poţi auzi cum răsuflă imperceptibil pe traseul lui de văzduh velin iar reflexul ochilor săi călătoreşte milimetric pe fereastra imensă a unei case nesfârşite. Unde se află acum domnul Halancu doar stropii infinitezimali scurşi din gheţar pot să spună.

Stropii răzbătând prin punga frigorifică, prin căptuşeala de mătase a buzunarului, prin stofa din păr de cămilă a hainei şi ajungând cumva pe caldarâm, contopindu-se cu bobiţa de praf rămasă de acum o sută de ani ori cu acul de pin scuturat cu o clipă-nainte.

Strada Lujerului are două trotuare ca domnul Poltina şi domnul Arpegiu să poată trece în acelaşi timp în aceeaşi directie, sau în direcţii contrare, fără să se salute. Se fac că nu se cunosc cu toate că înainte au fost buni prieteni. Pe atunci strada nu avea decât un singur trotuar şi soarele amesteca umbrele celor doi tineri care sporovăiau despre câte şi mai câte înainte de-a se saluta şi îmbrăţişa de despărţire. Azi nici măcar nu mai ştiu când şi de ce au forţat strada să-şi bifurce trotuarul mare şi generos. Astăzi, pe cele două trotuare înguste şi triste domnul Poltina şi domnul Arpegiu trec cu lipsa de chef a celor care călătoresc fără ţintă. Căci într-adevăr, unde se duc ei fără să salute pe nimeni, fără să mai cunoască pe nimeni dintre noii vecini ce-au populat strada? Se duc din când în când în părculeţul din colţ cu strada Luminei. Aici sunt două bănci

13

invitatul revistei depărtate, ceea ce le convine de minune celor doi bătrânei. Pot să stea pe ele în acelaşi timp ca pe două trotuare diferite. Pot să nu se salute cu inima-mpăcată.

Dacă parcul ar avea trei bănci ar fi mai complicat.

Interpunând între ei o bancă, s-ar crede că s-au văzut şi au făcut-o dinadins. Lăsând-o pe-a treia de-o parte şi aşezându-se pe băncile apropiate, iar s-ar putea crede că s-au văzut şi că unul dintre ei, cel ce-a venit ultimul, încearcă o apropiere. În ambele cazuri ar fi stânjenitor.

Ar sugera intenţii neconforme cu realitatea. Care-i asta: ei pur şi simplu nu se văd. Se ignoră cu politeţea moştenită din strămoşi. Politeţe pe care-o spulberă câţiva golani, noaptea, distrugând cu totul una dintre bănci. A doua zi, fără să ştie de asta, domnul Poltina şi domnul Arpegiu, merg în aceeaşi direcţie, fiecare pe trotuarul lui îngust şi trist. Ajung în colţ cu strada Luminei şi dau să intre în parc şi să se-aşeze fiecare pe una din cele două bănci. Fac câţiva paşi spre bănci dar văd că nu mai există decât una pe care te poţi aşeza. Îşi ridică uimiţi pălăriile în aer. Domnul Poltina crede că domnul Arpegiu l-a salutat. Domnul Arpegiu crede că domnul Poltina l-a salutat. Se aşează amândoi pe bancă şi îşi întind automat mâna. Rămân aşa mult timp. Scheletul de metal al băncii vandalizate se prăbuşeşte cu zgomot.

Pe strada Luminişului e-un du-te-vino de personaje pitoreşti care nu ştii niciodată de unde vin şi unde se duc. Sunt bănuite rând pe rând A.C.R.B.-ul (Asociaţia Clownilor Români şi Bulgari); S.D.P.-ul (Sucursala Deşeurilor Preambalate); viluţa domnului avocat al P.O. care, între orele 3 şi 5 noaptea, se ocupă exclusiv de cazurile Poporului Oropsit, dar care şi în restul timpului strânge ciorchini de oameni arţăgoşi care fac tot felul de liste de aşteptare; târgul alternativ de câini şi pisici cu malformaţii congenitale; localul de jocuri de noroc al domnului Cocleavă, bănuit că ascunde şi o bancă ilegală de organe; casa cu numărul 84 care n-are nici uşi nici ferestre, căci toate au fost zidite, ci doar, sub imensul dud viermănos un chepeng de metal încuiat cu trei lacăte; S.R.C.-ul (Societatea Regală de Cometologie) şi serbările ei trimestriale cu nesfârşitele focuri de artificii silenţioase în jurul cărora toţi surdomuţii oraşului se simt ca la ei acasă; ONG-ul Baricada Zilnică, organ al protestatarilor anonimi, care le oferă acestora sloganuri personalizate cu care să protesteze şi le indică şi zilele cele mai ofertante din punct de vedere zodiacal; cooperativa Parbrizul ieftin de tot care te face să te laşi de fumat căci ofertele ei îţi îngăduie să-ţi spargi zilnic parbrizul, să mai rămâi şi cu un ban în buzunar, şi să înlături cu totul şi cu totul noxele tabagice; crâşma La Vaporeanu care sforăie

14

uşurel în zilele senine căci are o instalaţie solară de amestecat băuturile şi de spălat paharele care se aude de departe şi-o poţi confunda cu uruitul motorului unui vapor. Destule supoziţii, nu? Bărbăceanu, patronul crâşmei ţipă: Fă, Lenuţo, dă drumul la soare că uite câte pahare nespălate s-au strâns! Lenuţa se duce şi, cu o coadă de mătură bate într-un colţ igrasios al tavanului.

Motorul porneşte să toarcă uşurel, toţi trecătorii de pe strada Luminişului se opresc o clipă şi-şi spun: Aha, escrocul ăla de vaporean iar ne fură razele de soare!

Pe strada Luminiţa nu treci aşa de uşor căci e plină de saci de nisip. Te-mpiedici de ei, înjuri primăria ori cadastrul, institutul de drumuri şi poduri ori alţi posibili proprietari fără simţul răspunderii.

Dar degeaba: aceştia n-aud şi tot ce ştiu să facă e să schimbe poziţia sacilor, să-i înlocuiască cu unii mai mari ori mai mici, să mai perforeze puţin asfaltul în anume locuri, dar cam atât. Nimic serios care să

semene cu un început de lucrare. Nimic în stare să indice o dispariţie a sacilor într-un timp previzibil.

Cetăţeneii au făcut petiţii, scrisorele pe la ziare, sau au trecut la măsuri mai radicale, ca furatul sacilor.

Aiurea, nimeni nu s-a sinchisit! Peste noapte sacii au apărut la loc. Dabija Terminator, băiatul de 13 ani al familiei Boboc, copil-minune înzestrat cu glas de aur, a făcut propunerea ca-n loc de Luminiţa, strada lor să se numească Sacilor. Şi luând-o înaintea primăriei a lansat şlagărul : Dabija Terminatooorr / Stă pe strada Sacilooorr / Că e ţuşcă din popooor / Hai diri-damm diri-damm-barr / Să trăiască don primarr...

Pe strada Luminoasă trece tramvaiul 10.

Călătorii din tramvai admiră vilele dărăpănate ale protipendadei de odinioară, curţile mari cu arbori

invitatul revistei într-o rână şi gard prăvălit. Mulţi clatină din cap ori ţâţâie din buze, dar nu ştim în ce sens. Aşa că mai bine nu rostim cuvinte. Dintr-un dat din cap ori ţâţâit din buze nimeni nu sare la bătaie. Dar din câteva cuvinte, da.

Tramvaiul 10 a văzut multe la viaţa lui. Cred şi eu.

Păi are patru lampadare, fiecare cu patru feţe, şi pe fiecare faţă numărul 10 privind în depărtări... Aşa hodorogit cum e, cu uşi făcute ferfeniţă, cu geamuri îngălate şi crăpate, cine-ar putea bănui că-i un sol incognito al spiritualităţii viitoare? Cine-ar putea bănui că după ce parcurge urbea în lung şi-n lat, noaptea, retras din zarva străzilor şi-a călătorilor, cuibărit în semiobscuritatea şi liniştea depoului, frunzărindu-şi uşurel cifrele din lampadare, tramvaiul 10 începe să traducă noianul de fapte de peste zi în miraculosul limbaj binar, alcătuit doar din 0 şi 1?

Pe strada Lunca Banului lucrează pictorul Alvaro. Dânsul pictează nori şi parapete, nori şi grilage, nori şi zăbrele. Strada Lunca Banului are cele mai multe parapete, grilaje şi zăbrele din tot oraşul.

Filtraţi prin textura sumbrei feronerii medievale norii devin mai senini şi mai gânditori. Alvaro iubeşte contrastul. Alvaro iubeşte depărtările. Alvaro e înconjurat de copii care ţipă. Alvaro fumează şi fumul pipei lui se-amestecă printre nori. Alvaro are un picior de lemn. Piciorul scârţâie în zilele înorate. Iubita lui Alvaro s-a sinucis. Nu-i plăceau norii şi nu-i plăceau zăbrelele. Alvaro spune: Vocaţia trece înaintea iubirii. Îţi arată piciorul lipsă: portalul cetăţii Ada-Kaleh s-a prăbuşit peste el la cutremur. Suspină: dar a meritat, o, norii din Ada-Kaleh, o, portalul cetăţii... Oricum, după insula scufundată, strada Lunca Banului este a doua lui patrie. Îi plac copiii care se hârjonesc împrejuru-i. Îi plac puştii care arată cu degetul norii de pe cer şi norii de pe şevalet, grilajele casei şi grilajele pictate şi ţipă uşor când li se pare că surprind undeva în aer însuşi miracolul asemănării. Ţipete subţirele ca de gaiţă beată. Ţipete înăbuşite ca de ţestoasă sughiţând. Şi moare de fericire când vreun năzdrăvan îşi bagă iute nasul în trâmba de fum a pipei sale, aspiră cu nesaţ iar apoi tuşeşte vreme-ndelungată şi trebuie să-l bată de spinare şi să-i spună: Puştiule, când m-oi vedea că-n loc de tutun îndes în pipă un nor, atunci hai, vino să-l aspiri!...

Pe strada Lunca Bârzeşti când e soare toţi locatarii îşi usucă rufele prin curţi. Unele viluţe au frânghii cu cămăşi fluturânde chiar şi pe terase.

Vântul aduce mulţumire la fel ca şi soarele.

Gospodinele se-nvârt de colo-colo. Strâng o

cuvertură uscată, agaţă în locul ei două perechi de chiloţi uzi. Telefoanele mobile îşi emit melodiile şi rufele de pe frânghii ascultă mirate şi pocnesc uşor uscându-şi pe-ndelete manşetele, reverele, şliţurile, buzunarele. Crengile copacilor se clatină, tremură, se lovesc între ele. Nea Colibă îşi spală butoiul pentru murături şi surâde. Va zvârli în saramură câţiva pumni zdraveni de ardei iuţi, ai casei să nu-i poată mânca mai deloc. O să-l beştelească, dar ce contează, alea-s doar vorbe, iar toate murăturile în burdihanul lui. Pe înserat rufele strânse eliberează frânghiile care un pic mai încolo se vor legăna în vântul serii şi-şi vor lăsa umbrele sub lună. Umbrele frânghiilor îl surprind pe nea Colibă spălând ardeii iuţi în zeamă de usturoi. Îşi pregăteşte minuţios surpriza şi fluieră melodia Aseară vântul bătea... Se gândeşte la răposata Anica, fie-i coliba uşoară (aşa-şi urau unul altuia când se chercheleau), că era singura care-l seconda la murături cu ardei iuţi. Da acu rămase mumulea şi musai să consume şi pentru ea...! Fie-ţi coliba uşoară, Anico, că n-o să-i las eu pe moftangiii ăştia de copii să ne zgornească din năravurile noastre... O să trag singur la butoiul ista de-aş şti că de-aici o să-mi vină sfârşitu...

De ani întregi domnul Drod locuieşte pe drumul Lunca Bistricii şi habar n-are cum se numeşte această stradă desfundată cu case rare, cu depozite şi magazii ale unor firme cu multe iniţiale şi cu puţini ori inexistenţi angajaţi. Domnul Drod e profesor de filosofie şi nu dă importanţă străzilor căci, zice el, acestea nu duc nicăieri. Virginiţa, soţia lui îl lasă-n pace, dar de fiecare dată când pleacă de-acasă îi controlează servieta. Să se asigure că ia cu el ghidul oraşului, că zăbăucul, zice ea, e-n stare să se rătăcească şi pe strada lui. De fapt ghidul nu-i bun de nimic, căci e vechi de dinainte de-a se tăia drumul Lunca Bistricii. Dar Virginiţa, felcerită-n tinereţea ei, se ghidează după sfatul moaşei comunale Cangra care a-nvăţat-o meserie: Maică, dacă ai leacul la tine nu tembolnăveşti nicicând... Şi până azi avu dreptate, că domnul Drod nu s-a rătăcit nicicând. Că târcoleşte cu orele până s-ajungă acasă, asta-i altă poveste: îi place să tot meargă pe străzi ca să vadă cu ochii lui că acestea nu duc nicăieri. Certitudine sută la sută nu există, zice filosoful Drod, dar aproximaţii majoritare, da! Străzi pe care parcă le-am mai văzut îmi curg pe sub paşi, copaci care m-au mai umbrit mă-ntâmpină nici veseli nici trişti, şi dacă ajung totuşi acasă e tocmai pentru că paradoxul acasă/nicăieri are primul termen mult mai tare, învingându-l fără tăgadă pe cel de al doilea. Virginiţa a murit subit înghiţind o scobitoare. Domnul Drod, a doua zi după înmormântare, uitându-şi acasă ghidul oraşului, s-a

15

invitatul revistei rătăcit şi n-a mai ştiut veni acasă. Despre dispariţia filosofului Drod s-a scris mult în ziarele epocii. Cu trecerea timpului lucrurile au început să se confunde.

Astăzi destui susţin că filosoful a murit înghiţind o scobitoare. Iar că bătrâna moaşă Cangra şi cu soţia lui Virginiţa, una cu un vechi ghid într-o mână şi cealaltă cu o lumânare, bâjbâie şi azi pe străzile urbei ca să vadă cu ochii lor că nu duc nicăieri.

La două decenii de la moartea filosofului Ion Drod s-au adus dovezi că dânsul locuia de fapt pe strada Lunca Bradului la numărul 18 bis. Nu aşa cum greşit se credea până acum, pe strada Lunca Bistricii, pe care doar trecea aproape zilnic. Amănunt care a fost fatal posterităţii sale, deformând-o până la nerecunoaştere. Căci una e să stai, să domiciliezi, şi alta e să mergi, să treci, să te duci încotrova, iar inversarea acestor elementare date ontologice duce la catastrofă. Păi domnul Drod, e singurul filosof al zilelor noastre care a inventat un paradox eleat: Achile şi Ariciul. Ariciul, vietate temătoare, îşi scoate ţepii chiar şi la cel mai slab semn de vânt, şi scoţându-şi-i întruna, pentru pericole reale sau inventate, creierul suprasolicitat nu mai ştie comanda picioarelor o înaintare constantă şi rectilinie iar acestea bâjbâie şi-ncet încet se-ntorc pe loc, pe loc precum un spârnel. Între timp Achile a ajuns departe şi, de peste secole, îi trimite filosofului bucureştean un Ave! de mulţumire. În schimb nici măcar un Pârţ! contemporanilor lui care, în graba cu care i-au schimbat domiciliul i-au rătăcit şi paradoxul eleat Achile şi Ariciul. Ba chiar şi schiţele pentru ceea ce urma să devină o lucrare unică în lume: Paradoxuri eleate după alfabet. Astfel abia recent câţiva oameni de bine, cercetători oneşti, neaserviţi grupurilor de interese, au găsit liste întregi cu bruioane: Bama în Biserică, Crapul şi Cimişirul, Dromaderul din Dealul morii, Elfii pe Eufrat, etc. Se poate spune că nepăsarea, nerecunoştinţa şi invidia a caracterizat şi de această dată demersul acelor cercuri intelectuale care, prin tertipuri de joasă speţă, îşi permit să ascundă maselor largi adevăratele valori ale acestui neam. Suntem siguri că dacă-ar mai fi trăit genialul filosof Ion Drod, cu demnitatea care-l caracteriza le-ar fi spus doar atâta ipochimenilor: Bă, aricilor, ce vă-nturnaţi pe loc, străfundul pământului o să vă-nghită!... Şi, ne permitem să adăugăm noi: In acest timp spiritul veşnic viu al filosofului Drod zboară împreună cu cel al luiAchile, cucerind depărtările...

Tînăra… septuagenară (continuare din pag. 1)

Cu entuziasm aș da și astăzi BT unui număr de revistă cu un asemenea cuprins. De altfel, numerele următoare continuă în aceeași notă de deschidere fa+ă de înalta cultură, astfel că întîlnim pagini din Mircea Eliade, Ernesto Sabato, Henry Miller, Sigmund Freud etc., dar și traduceri din lirica europeană.

Din 1991, Bucovina literară avea să-și capete formatul actual, iar func+ia de redactor șef, după Mihail Iordache, a fost de+inută succesiv de Marcel Mureșeanu, Mircea A. Diaconu, Ion Beldeanu și, din august 2010, cu umilin+ă, de subsemnatul. Despre ceea ce și-a propus actuala redac+ie am arătat răspicat în precedentele editoriale. Rezumînd în cîteva cuvinte, dorim să punem în valoare resursele culturale bucovinene, dar numai în strînsă interdependen+ă cu întreaga spiritualitate românească. Visăm cu ochii deschiși la o revistă frumoasă, însă descoperim cu mîhnire că nu to+i cei la care ne așteptam ne sînt alături.

Ecourile pozitive din alte reviste nu pică prea bine unora. O tăcere grea ne înconjoară pe plan local. Cei care altădată anun+au cu surle și trîmbi+e apari+ia fiecărui număr de revistă, acum tac. Verzi la fa+ă și mu+i ca lebedele. Deschiderea noastră către întreaga spiritualitate românească este privită cu ostilitate. Or, noi sîntem încredin+a+i că am găsit unghiul din care specificul bucovinean poate fi pus și mai bine în eviden+ă. Și, în fond, acest embargou al tăcerii nici nu ne deranjează. Asta dovedește că așteptările lor nu s-au împlinit și revista își continuă drumul, încercînd să reziste asaltului agresiv al mediocrită+ii. În urmă cu numai cîteva luni, unii binevoitori îi cîntau prohodul, +ipînd în gura mare că revista a fost „ucisă”, „decapitată” etc., deși execu+ia se petrecuse numai în imagina+ia lor. Treaba asta îmi aducea aminte de acel cîntec de inimă albastră – „Ecaterino, vede-te-aș moartă…” La scurt timp, s-a dovedit că revista Bucovina literară nu a dispărut. Ba chiar mi se pare că la cei șaptezeci de anișori ai săi este mai vie și mai sprin+ară ca oricînd. Și are aproape prieteni adevăra+i și de nădejde, mai presus de ambi+iile deșarte ale altora. În acest an aniversar, chiar din numerele următoare ale revistei, vom deschide o nouă rubrică în care vom publica, în ordinea primirii, mesajele și gîndurile prietenilor și colaboratorilor noștri de pretutindeni, mai vechi sau mai noi. Le așteptăm cu tot dragul!

Constantin ARCU

16

jurnal comentat Cum să iei un premiu literar în plină dictatură ceauşistă?

Liviu Ioan STOICIU

La 21 de ani de la Revoluţie (mă rog, de la prăbuşirea comunismului), constat surprins că noile generaţii nu numai că nu sunt interesate de trecutul comunist, dar nici nu înţeleg nimic din subtilităţile lui, atunci când „pun problema”, par a fi căzute din Lună. Să vedeţi... Am fost rugat de o studentă, pentru nu ştiu ce lucrare avizată de nu ştiu ce profesor, să răspund în scris la nişte întrebări legate de acest trecut de dinainte de 1990, cu care nu ne putem lăuda.

Dialogul a fost ratat din start, din cauza primei întrebări, puse aiurea. O redau de curiozitate (devenind la mine fragment de jurnal): Deşi aţi avut „dosar la Securitate”, în perioada regimului comunist, fiind un ”rezistent” recunoscut, aţi debutat literar în anul 1980 cu volumul „La fanion” pentru care aţi primit şi Premiul Uniunii Scriitorilor după Revoluţie. Cum se scria în perioada dictaturii comuniste? Să aflu că iau un premiu după Revoluţie pentru o carte scoasă în 1980 nu e chiar floare la ureche. Ce o fi ascunzând această judecată? Am luat seama că am de face cu o „neştiutoare” şi am început să-i răspund cu binişorul: Să ne lămurim. „Rezistent” sau „opozant”, fiindcă n-am fost membru PCR (altfel, aş fi fost „disident”) – m-am opus regimului ceauşist din exasperare, nu mai suportam duplicitatea publică (nu numai oficială, ci şi în particular). Eram consternat că intelectualitatea a trădat definitiv (ea a susţinut comunismul şi dictatura, din posturile-cheie pe care le-a avut din 1945 şi până în 1989; nu mai vorbesc de ideologii de partid, mulţi scriitori, de tip Dumitru Popescu-Dumnezeu, de care azi aud că avea cel mai mare IQ, cel mai înalt grad de inteligenţă din „lotul CPEx”; dacă la atâta i-a dus mintea, la perfecţionarea totalitarismului roşu, la represiune şi încălcarea celor mai elementare drepturi ale omului, atunci ar trebui să punem pe seama Diavolului, nu a lui Dumnezeu, inteligenţa lor). Înainte chiar de a-l condamna pe Ceauşescu, trebuie condamnaţi cei din spatele lui: această intelectualitate colaboraţionistă. Mă săturasem de „gândirea dublă” a muritorilor de rând,

totodată, una spunea, alta gândea. A aplaudacilor lui Ceauşescu la locurile de muncă, români care îl înjurau când erau acasă.

Am fost urmărit continuu (dosar operativ de urmărire informativă) după ce am debutat editorial şi am luat premiul Uniunii Scriitorilor, în 1981 (nu retro, după Revoluţie, cum se spune mai sus în întrebare; premiile date de USR nu erau controlate de PCR-Securitate, ci de jurii de critici care premiau cărţi după criterii estetice, nu politice; las la o parte faptul că e uluitor raţionamentul în sine, de a crede că poţi să iei un premiu după Revoluţia din decembrie 1989, pentru o carte publicată în 1980; e drept, abia după Revoluţie eu am fost primit în Uniunea Scriitorilor, deoarece am avut dosar la Securitate, adică eram „oaia neagră” a regimului comunist; noile generaţii iau în răspăr totul, regimul comunist li se pare a fi „ca în filme”, amuzant, poţi să inventezi pe seama lui; în orice caz, nu m-am mai întâlnit cu o asemenea percepţie, că eu nu puteam să primesc un premiu de debut editorial credibil, câtă vreme USR era o instituţie controlată de PCR-Securitate... Aici m-am blocat. Stai un pic, studenta asta are dileme legate de înţelegerea sistemului comunist românesc, în sine. Ea nu poate să conceapă că un „rezistent anticomunist sau anticeauşist” ca mine poate să ia un premiu literar (pentru debut editorial) în plină dictatură! Mintea ei refuză. Un „opozant” ca mine trebuia arestat, nu premiat... Chiar dacă însuşi regimul se lăuda că avem de a face cu un socialism multilateral dezvoltat (eventual, se poate citi şi „cu faţă umană”, ceea ce e o exagerare). Aici se deschide o nouă întrebare: cum de era posibil, în plin totalitarism, la Uniunea Scriitorilor din România să existe totuşi atâta libertate de mişcare, când conducerea operativă a USR închinase, până în zilele Revoluţiei, Uniunea Scriitorilor din România oficial partidului unic PCR şi Securităţii (şi când mari scriitori, mulţi, puţini, cu care se mândrea USR, erau propagandişti PCR şi turnători sau ofiţeri de securitate acoperiţi, sau erau membri în CC al PCR sau în activul de presă al CC al PCR?). Ba chiar se ajunse până acolo în anii '80 încât nu mai puteai fi primit în USR dacă nu eşti membru PCR şi dacă ai probleme serioase cu Securitatea (cum era cazul meu). Paradoxal, poate, în USR un Nicolae Manolescu chiar „a rezistat prin cultură”, şi alături de el toţi cei ce au reuşit să impună jurii la premiile literare care să premieze valorile estetice, nu nonvalorile politice (şi premiile sunt un exemplu).

Continui ideea data viitoare.

17

poesis Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea (autodenunţ patriotic) Lucian VASILESCU

din girofaruri, stelele sclipesc deasupra noastră, pe cer. în limba mea cuvintele cad bolnave, se umflă de puroi, apoi pier. viaţa e, de la un capăt la altul, o feerie. un accident fără supravieţuitori. o poezie din care cuvintelor li se croiesc sicrie. în ţara mea eu sunt un răspuns, dar n-am întrebare. în ţara mea locuiesc un coşmar cu ieşire la mare.

dragii mei, vă scriu din mine însumi, unde am ajuns cu bine. vremea, pe aici, e frumoasă. apa e liniştită. locuiesc la acelaşi etaj cu doi oameni drăguţi: un tâmpit şi-o tâmpită. * *

*

în ţara mea e o veşnică primăvară. în ţara mea înfloresc toate bubele pământului. tot aici, de mai bine de cincizeci de ani, îmi locuiesc şi eu neputinţa. nevolnicia. neîmplinirile. umilinţa. aici mă simt eu acasă. un preş de şters picioarele la intrarea din dos. aici mă descompun de mai bine de jumătate de veac. aici mă afund, zi după zi, tot mai jos. în ţara mea răsună codrul de manele. şi viaţa mea joacă îndrăcit după ele. în ţara mea apele susură în ritm de manea. şi viaţa mea se scurge-n hazna, odată cu ea. durerea mi s-a schimbat în plăcere, arsura o simt ca pe-o mângâiere. mă rog şi eu, ca tot omul. dar icoana la care mă rog s-a tocit şi s-a şters. mă rog la o ramă goală. mă rog fierbinte, ca un cazan cu smoală. ţara mea mă iubeşte. mă strânge în gheare. îmi adapă zilele cu disperare. aflu, zi de zi, de la suferinţă, că-s viu. aflu, noapte de noapte, că trăiesc în pustiu. şi asta e bine. mă îmbărbătează. mă ajută să cred că n-am trecut în zadar de amiază. în arenă, dumnezeu zdrăngăne din clopoţei, costumat în arlechin. când a sosit, a spus c-o să facă doar câteva tumbe, c-o să stea puţin. cât să-i vedem şi noi pe îngeri umblând pe sârmă. zburând la zidul morţii. plutind la trapez, sărind de colo-colo prin cercuri de foc. aşa a spus şi de atunci circul n-a mai plecat deloc.

18

* *

*

se săvârşise timpul. nimic nu mai trecea. doar printre blocuri, seara, maneaua adia. în vremea asta eu îmi descălţam bocancii de cetăţean. cântam din picioruşe, cântam ca la pian. pe borduri, prin băltoace. eram murit, în timpul vieţii mele; pândeam la semafor să treacă blonde, despletite, decapotate manele. se săvârşise timpul. nimic nu mai venea. doar sus în cer, cum steaua, zvâcnea câte-o manea. în vremea asta eu număram arginţii pe care-mi arvunisem copiii şi părinţii. părea că mă desparte de ei o veşnicie, cum albul dintre strofe desparte-o poezie. se săvârşise timpul. nimic nu începea. oraşu-ntreg albise trăgând pe nas manea. în vremea asta eu îmi ascuţeam simţurile şi venele. cu cuţitul. boram curcubee, spoiam asfinţitul. se săvârşise timpul. nimic nu mai sfârşea. păşeam ca pe o altă planetă imensă străină şi grea. * *

*

poesis când a început, viaţa mea a început de sus. ca o promisiune. ca un răsărit de soare la apus. zeii, congestionaţi la faţă, suflau în goarne. în parcări, toate maşinile cântau în cor, din alarme. când eram eu mic, ţara mea era mare. se întindea de la mine şi până hăt, la hotare. unde avea vecini – nişte oameni care vorbeau altă limbă, nişte străini. cu cât creşteam, ţara mea se făcea tot mai mică. într-o vreme, ea se întindea de la mine şi încă puţin după strada mea. unde avea vecini – nişte oameni care vorbeau altă limbă, nişte străini. acum, la cincizeci de ani, ţara mea s-a boţit de tot şi-a încăput, toată, în mine. se întinde de la cap la picioare şi are unghii la hotare. e împresurată, acum, de vecini – nişte oameni care vorbesc altă limbă, nişte străni. îmi amintesc că atunci când a început, viaţa mea a început de sus. ca o promisiune. ca un răsărit de soare la apus. zeii, congestionaţi la faţă, suflau în goarne. în parcări, toate maşinile cântau în cor, din alarme. dar timpul, ca tot timpul, a trecut. nimic nu mai este ca la început. zeii ori au murit, ori au plecat – nimeni nu ştie. maşinile, şi ele, au ruginit. pe ecran mai pâlpâie doar cuvântul sfârşit. acum, ţara mea-şi doarme somnul de veci, chircită în cripta de carne. * *

*

printre cutele valurilor se va aşterne tăcerea. acolo se vor aduna, la odihnă, cuvintele. tocite şi ştirbe. se vor înţelege-ntre ele doar din priviri. dumneata, domnule, ai privit vreodată cuvintele-n ochi? nu-nţelegi? ai privit vreodată în ochii cuvintelor, atunci când sunt obosite? nu, n-am băut, sau încă nu destul, tocmai de aceea te-ntreb, că văd cum caşti ochii mari când îţi spun:

printre cutele valurilor se va aşterne, la o vreme, tăcerea. iar acolo se vor aduna, la odihnă, cuvintele. tocite şi ştirbe. se vor înţelege-ntre ele doar din priviri. se vor ţine de mână. se vor mângâia. inimă către inimă. faţă către faţă. (cuvântul aici îmbrăţişează cuvântul departe, cuvântul viaţă sărută pe gură cuvântul moarte) acum înţelegi, domnule? înţelegi cum printre cutele valurilor se va aşterne tăcerea? ca zăpada pe-o urmă de pas. ca şi cum, după ce că nimic n-am avut, nimic ne-a rămas. doar cele două limbi de la ceas. care învârt, ca o elice, lumea-nainte. iar înainte-am fost noi: un cimitir de cuvinte. * *

*

asta de-acum pesemne că se cheamă singurătate. asta, când până şi umbra mea chicoteşte cu alţii la masă. ei o ciupesc de fund. ea roşeşte. se preface sfioasă. răsăritul e acru. stelele cad, una câte una, în derizoriu. dimineaţa abia se mai ţine-n picioare. îngână un cântec. încetişor. într-o odaie vecină, pentru o vodcă, noaptea face pentru ultima oară amor. niciodată n-am murit mai frumos ca în toamna aceasta. înghit cu smerenie ultima cuminecătură de diazepam. nu credeam să-nvăţ a trăi vreodată. n-am crezut şi nici n-am. *

*

*

dragii mei, a trecut ceva vreme de când n-am mai scris. dar totul e bine iar eu sunt cuminte, cum am promis. mă mulţumesc cu puţin. duc o viaţă tihnită. locuim toţi trei la acelaşi etaj – doi tâmpiţi şi-o tâmpită.

19

cronica literară Ion Pop sau Ce mai poate poezia?

Mircea A. DIACONU Scriind în urmă cu cîţiva ani despre poezia echinoxistă, Ion Pop n-a căutat o soluţie să poată vorbi într-un fel sau altul despre propria-i poezie. Destui critici se proiectează explicit sau implicit în panoramele pe care le pictează. Din decenţă, discreţie, Ion Pop rămîne în afara tabloului, deşi poezia lui – aşa cum am spus-o şi cu alte ocazii – e elocventă pentru ceea ce înseamnă echinoxismul şi, dincolo de acest fapt, e valoroasă în sine.

Ultimul volum de versuri (Litere şi albine, Editura Limes, Cluj Napoca, 2010) e, în continuarea firească a celorlalte, unul pe tema morţii care proiectează tablouri ale iluminării şi care dă sens, deşi în ecuaţia propriului discurs e implicată destul de evident, deşi în subtext, problematica poeziei înseşi. Fără interogaţia damnată privind rostul poeziei în lume şi eventual a neputinţei ei în faţa morţii, poetul mută treptat accentul dinspre neliniştea morţii spre iluminarea pe care o produce înţelegerea ei aproape ca fenomen cultural. Căci, trăind în orizont cultural, poetul se salvează prin proiectarea existenţei în metaforă.

Moartea care dă sens? Nu lipseşte din ultimul volum de poezii semnat Ion Pop înfiorarea, neliniştea, spaima generate de sentimentul morţii. Chiar şi în ciclul intermediar al volumului (Forum), care e expresia întîlnirii cu vestigiile trecutului, poetul priveşte totul cu ochii întorşi spre sine: „Mult le-a trebuit restauratorilor, / zise inscripţia, / pînă ce au reuşit să recompună, / din miile de fragmente risipite / cuplul din nou fericit din luminosul, / surîzătorul / Sarcofago degli sposi. // Încurajat de exemplul din faţa mea, / optimist dintr-odată, / mă gîndesc cu tandreţe la ziua / cînd albe mîini uimite / mă vor aduna, poate, ciob cu ciob, / refăcîndu-mi zîmbetul, privirea, / şi melancolia deacum. / Vor avea nevoie / de multă, foarte multă răbdare / şi nu de puţină imaginaţie. / Şi aproape tot ce trebuie / pentru o Înviere” (Sarcofagul etrusc). Privind o frescă, intrînd în catacombe, trecînd, cum spune, printre ruinele şi muzeele Romei, Ion Pop îşi construieşte textele în jurul sentimentului timpului, glisînd între fragilitate şi un anume eroism al fragilităţii. În celelalte două cicluri ale volumului, chiar dacă experienţa timpului e mult mai acută şi mai directă, poetul proiectează vizual nişte scenarii ale temperanţei, în care memoria, evocarea, imaginaţia construiesc un teritoriu al melancoliei. În tot cazul, referinţa nu e expresionistul Edvard Münch – chit că un poem se numeşte chiar Strigătul –, ci

20

impresionişti precum Signac ori Seurat. O paranteză din poemul intitulat chiar Litere şi albine , în care amintirea zumzetului de altădată al albinelor e substituit acum de cel al globulelor roşii, face trimitere explicită la ei: „Păcat – gîndesc acum – pentru Signac, / şi pentru-al său confrate, Seurat, / că n-au ajuns să mai trăiască ziua / aceea şi că nici / de Someş şi de mine n-au putut să ştie – / ar fi avut, desigur, ce picta“. Un vizual, şi unul trecut prin cultură, ale cărui imagini nu sînt metafore puternice ale angoasei, ci blînde descifrări de sensuri, Ion Pop trasează scenariile unei redesenări a armoniei. Un fel de vîrstă paradisiacă răspunde, sub ameninţarea morţii, neliniştii: „Adolescent, licean, în zile-nsorite de mai, / întors de la oraş în livada bunicilor, / obişnuiam să mă urc / într-un măr înflorit, / cu o carte-n mînă, / şi las să se-amestece, / printre polenuri de aur, / litere şi albine. / Alcătuiau / în jurul meu un cerc în care / nu mai ştiam / al cui e zumzetul, a cui lumina. / Iar eu eram exact în centrul lui. // [...] // Acum, cînd mărul e de mult cenuşă / şi cînd din loc în loc / de-albine şi grăunţe de polenuri / îmi zumzăie în jur numai globule, / biete scîntei sărind / din propriul meu sînge, / eu tot în centru sînt şi plin de-azururi”. Finalmente, risipit în pulberi de lumină, poetul are sentimentul unei unei ciudate împliniri.

De-aici ipoteza că moartea dă sens. În tot cazul, nu strigăte, nu lamentaţii vom întîlni în poezia lui Ion Pop: „Nu vă speriaţi. Nu vă pîndeşte / nici o primejdie. Puteţi / să treceţi liniştiţi pe lîngă mine. / Nu are nici un rost să vă vîrîţi / degetele-n urechi, nici să vă ascundeţi / după copac / ori după zid. // nu, nu vă fie teamă. Astăzi nu, / nu voi urla. / Din cînd în cînd / mai trebuie să arătăm şi puţin respect / pentru Ordinea Universală”. Confesiunile lui sînt un fel de elegii sau cîntece simple în care fiinţa rămîne fidelă unei geometrii care nu permite stridenţele. În fond, cu toată opţiunea pentru cultură – vizibilă chiar în faptul că evocările leagă fiinţa de cărţi –, poetul se întoarce spre un mod natural de a se înscrie în timp. Să fie tocmai cultura intermediarul care face posibil scepticismul? De fapt, un scepticism proiectat în lumină, posibil poate tocmai pentru că existenţa însăşi e trăită cumva metaforic.

Sîngele, moartea, semnele pierderii sînt percepute, de o fiinţă care trăieşte în interiorul culturii şi a poeziei, ca metafore. Tocmai de aceea durerea e lumină, iar poetul face „exerciţii de înseninare”. Strigătul, disperarea, gemetele, urletele, cum citim în poemul intitulat Chiar aşa, ar „bruia Lectura”; altfel spus, înţelegerea sensului. În căutarea lui, poetul îşi desenează fiinţa fragilă – fragilitatea însăşi – într-un discurs unde melancolia înseninează şi neliniştea evocă timpuri armonice.

cronică literară

O carte provocatoare Emanuela ILIE Până la sfârşitul anului 2010, deşi era o autoare aproape nepermis de prolifică (ce număra, atenţie!, nu mai puţin de nouă volume de versuri şi câteva volume de eseuri şi studii de critică de artă, literatură şi filosofie), Doina Uricariu era un nume cunoscut mai degrabă specialiştilor din cercuri restrânse, preocupaţi fie de scriitori mai puţin răsfăţaţi de critică, precum Emil Botta, Kierkegaard, Maria Pillat-Brateş, Jeni Acterian şi Dominic Stanca, fie de filosofia şi arta românească, europeană şi americană.

Altfel, pentru cititorii împătimiţi de poezie contemporană, autoarea trebuie să fi fost remarcată în special pentru Nichita Stănescu. Lirismul paradoxal (Edit. Du Style, 1998), fructificare editorială a unei teze de doctorat în stilistică şi poetică, precum şi pentru interesul ei constant pentru promovarea în ţară a unor scriitori români stabiliţi în S.U.A. Ei bine, cu ultima sa carte, Maxilarul inferior (Edit. Polirom, 2010), scriitoarea născută în 1950 la Bucureşti şi stabilită din 1999 la New York pare să fi dat lovitura care să o impună în chiar centrul atenţiei publicului larg. Desigur că acesta nu poate fi sensibil la schimbările spectaculoase de perspectivă auctorială sau la mutaţiile profunde ale scriiturii Doinei Uricariu, dacă acestea vor fi existând într-adevăr.

Cele două volume ale Maxilarului… conţin cu totul alte motive care să capteze interesul cititorilor, şi în special al cititorilor de non – ficţiune: o formulă compozită, menită să le întreţină permanent simţurile receptive în alertă, nuclee tematice dintre cele mai captivante (de la problematica monarhiei la destinul românismului, de la traumele individuale suferite de combatanţii celui de-al doilea război mondial la agonia colectivă şi crepusculul unor întregi lumi) şi o miză de adâncime dintre cele mai provocatoare, doar parţial deconspirată pe la mijlocul celui de-al doilea tom: „Cred că problema monarhiei e în primul rând o problemă a poporului român. Trebuie să cunoască şi românii acest lucru. Pentru mine e o şansă că sunt aici.

Că am un contact direct cu ceea ce ar putea să fie mâine alternativa! Şi chiar dacă nu va mai fi monarhie nicicând. Am un contact direct şi nefalsificat cu istoria României” (subl. ns.).

Titlul cărţii, el însuşi provocator, este descifrat încă de pe coperta a patra a primului volum, într-o confesiune tuşantă, care creează un orizont de aşteptare dintre cele mai pretenţioase: „Paginile cuprinse sub acest titlu surprinzător pentru o carte de amintiri şi convorbiri sunt o provocare a memoriei mele şi a celorlal+i. Așa cum mari chirurgi au reconstituit maxilarul inferior al tatălui meu printr-o reconstruc+ie chirurgicală şi estetică exemplară, şi eu am încercat să refac memoria, istoria şi o parte din romanul omului european în secolul XX, trăind liber sau în lagărul socialist. Din sute de poveşti trăite de mine şi de părin+ii mei, din convorbirile de la Versoix cu Regina Ana, un om şi un martor excep+ional al veacului. Din teatrul infinit al memoriei ce trece din via+a în cărţile bibliotecilor vii pentru a putea trăi într-o singură via+ă cât mai multe vie+i. Numai așa putem privi lumea cu cât mai multe perechi de ochi, de la cei ai furnicii la cei care o scrutează sub microscop, ca s-o vindece. De la privirea broaştei, din mâluri, la aceea a vulturului, în înălţimi, râvnită de filosof.”

Textul de mai sus eludează, fireşte, doar parţial, intenţionalitatea de profunzime ori formula scripturală la care apelează acum Doina Uricariu. În fapt, această ultimă carte a autoarei poate fi, la rigoare, subsumată unei categorii de texte mai degrabă non-ficţionale, pe care Gérard Genette le numea, într-un text teoretic bine cunoscut celor interesaţi de genurile biograficului, „epitexte”: în Maxilarul inferior sunt incluse fragmente diaristice, secvenţe autobiografice, pagini memorialistice, interviuri (cel mai extins fiind acela acordat la începutul anilor '90, la reşedinţa regală din Versoix, de regina Ana a României), pagini eseistice cu diferite pretexte (provenite din aria psihologiei, a istoriei, a economiei politice, a antropologiei culturale, a esteticii, a religiei etc.) şi chiar varii referiri la celelalte opere, propriu-zis literare, ale Doinei Uricariu. Mă refer la un gen de observaţii privitoare fie la procesul de elaborare, fie la acela de editare a textelor literare semnate de scriitoare în epoca antedecembristă, proces care de multe ori avea consecinţe neaşteptate, când nu devenea aproape imposibil, din raţiunile bine ştiute. A se vedea, bunăoară, scurta aventură editorială pe care a avut-o prelucrarea poematică a unui banc ce masca, aproape ineficient, soarta românilor manipulaţi de un sistem totalitar atroce: „fabula cu un sac legat la gură în care au fost strânşi o grămadă de şoareci. Sacul trebuia să fie mereu rotit în aer, în aşa fel ca şoarecii să ameţească în mişcarea de turbion care nu-i lasă în pace. Erau loviţi unii de alţii, erau când sus, când jos,

21

cronică literară amestecaţi ca bilele în maşinăria de tras numerele la loto”. Textul liric inspirat de această fabulă cu morala la vedere („Mai sunt în stare să lovească, să mintă, să sufoce,/ să despartă,/ în sacul cenuşiu se-amestecă vânatul,/ Mai sunt în stare iată să-i socot/ Departe de mine/ Un pâlc de rozătoare ieşind din galerii,/ Cu lutul la spinare,/ Mai sunt în stare să mă uit la nori/ Şi să bolborosesc:/ <<sunt trecători!>>”) deschide volumul editat de Doina Uricariu în 1985, Ochiul atroce. Abia când este recitat de Leopoldina Bălănuţă pe scena de la Teatrul Mic, textul electrizează vigilenţa cenzurii, care în sfârşit reacţionează prompt: interzice spectacolele de muzică şi literatură de la Teatrul Mic, retrage din librării toate volumele care îl conţin şi înştiinţează autoarea că nu va mai fi editată.

Distanţa între eul care scrie şi cel care a trăit istoria o face, abia acum, pe Doina Uricariu să realizeze clar nu doar ce anume a costat-o atât de mult, ci şi faptul că morala textului este la fel de actuală chiar şi astăzi: „Recitind poezia acum, cred că văd în ea şi lumea de aici a puterii ce manipulează, divizează şi vânează.

Oamenii pot fi reduşi la condiţia de animale catapultate, dacă se lasă în voia postcomunismului”. În general, însă, acest gen de explicaţii autoreferenţiale are, în economia ansamblului, statutul de enclavă. Autoarea, de altfel, nu este preocupată atât de le dedans, cât de le dehors. Nu „pactul cu sinele” s-ar spune, prevalează în carte, ci „pactul cu Istoria”. Nenumăratele evenimente cuprinse în Maxilarul inferior, de la tragicul episod al mutilării tatălui pe frontul celui de-al doilea război mondial (într-o localitate al cărei toponim, Oarba de Mureş, conţinea, în sine, o sugestie a estropierii fizice) la avatarurile casei regale româneşti în perioada imediat postdecembristă sunt circumscrise Marii Istorii, aceleia care veghează şi conduce, nevăzut, istoriile individuale, chiar şi pe acelea care par hotărâtoare pentru destinul majorităţii, al maselor. În malaxorul acestui suprapersonaj decisiv sunt amestecate, în fapt, atât poveştile de viaţă ale indivizilor aşa-zicând simpli, comuni, cât şi a celor care au marcat grupuri, colectivităţi, generaţii sau chiar popoare întregi. Interviul extins cu un interlocutor regal, Ana de Bourbon - Parma, îi mijloceşte autoarei construcţia unui Almanah Gotha, în care cititorul de rând ia contact cu arborele genealogic, educaţia, modul de viaţă (de la ceremonialul rafinat, uneori extrem de complicat, conotat drept etichetă comportamentală şi atitudinală obligatorie pentru aristocraţia pur sânge, la habitudinile zilnice, mai puţin sau deloc cunoscute celor din exterior) şi chiar relaţiile dintre cele zece familii domnitoare europene. Desigur că

22

rafinamentul şi discreţia interlocutoarei o determină să ocolească detaliile cele mai picante, nedemne de a fi măcar pomenite în treacăt de către o reprezentantă pur sânge a regalităţii. Chiar şi tragediile personale ale monarhilor europeni sunt menţionate cu o demnitate şi o eleganţă pe care nu o dau atât rangul, cât educaţia şi caracterul: „Există o fotografie a Regelui Leopold al Belgiei alături de prima lui soţie, Astrid a Suediei. Sunt un cuplu de o rară frumuseţe şi armonie. Nimic nu pare să anunţe nenorocirea care se va petrece în august 1935, când regele şi regina, însărcinată cu cel de-al patrulea copil, au plonjat în lacul Lucerna, regele pierzând controlul volanului, în apropiere de casa lor de la Küssnacht am Rigi, din Elveţia. Regina Astrid a murit”. Acelaşi gen de discreţie rafinată o demonstrează, la rândul ei, intervievatoarea, pe care o preocupă aici nu să se pună în valoare, ci să pună în valoare, să stimuleze, să provoace. De altfel, Doina Uricariu, cea din Maxilarul inferior, se dovedeşte ceea ce Vasile Tonoiu numea, undeva, un „om dialogal”: atrage prin harul empatetic de a asculta şi inteligenţa în capacitatea de a declanşa o convorbire întotdeauna maieutică. Ea îşi orchestrează suita de interogaţii şi răspunsuri prin strategii care valorizează, de fiecare dată, mai mult preopinentul, decât pe sine. În consecinţă, din dialogul viu, incitant şi de multe ori tulburător cu regina Ana rezultă un portret autentic (şi cât se poate de firesc în ordinea omenescului) al acesteia. Autoarea insistă, ce-i drept, încă de la început, pe latura normalităţii ontologice, într-un cuvânt, pe umanitatea profundă a partenerei sale de dialog: „Am ascultat aceste mărturisiri, rostite cu un timbru prietenos şi limpede. Fără afectarea şi stridenţele din toate dialogurile împăiate de care nu mai scăpăm. Am descoperit acel firesc de neregăsit în lumea femeilor care au trăit în România. Aşa am

cronică literară înţeles una din pierderile suferite de vocea umană în comunism. Şi de ce mi-a plăcut să stau de vorbă cu oameni născuţi la începutul secolului XX. Regina îmi vorbea fără să vrea să-mi demonstreze nimic. Îmi povestea pur şi simplu. Îmi spunea exact ceea ce credea şi când nu e rolul ei să-şi dea cu părerea. Nu trăia de dragul aparenţelor, nu-şi exhiba o altă personalitate, confecţionată ad hoc, în funcţie de interlocutor. Nu juca rolul de atotştiutoare, nu se lăuda, nu vroia să iasă în evidenţă. Lipsa aceasta de poză şi demonstrativism m-a fermecat. Felul în care era pe de-a-ntregul”. Multe dintre poveştile reginei vor fi circumscrise acestei mize a comunicării epitextuale. Cine şi-ar fi imaginat, bunăoară, că regina vorbeşte, cu pasiune, ore întregi, despre perioada în care a studiat artele vizuale în America, la Parson, timp în care a desenat enorm peisaje, animale şi corpuri omeneşti: „A desenat cu mare plăcere corpul omenesc, mişcarea, tensiunile trupului eliberate în gesturi. Nimic nu este mai frumos decât corpul omenesc. Marile opere ale sculptorilor, desenele, schiţele pentru marile picturi murale, pentru tapiserii sunt extraordinare. În fiecare din ele, descoperi o altă ipostază a acestei anatomii ce ţine de miracol. E un miracol al naturii, al făptuirilor lui Dumnezeu”? Sau că, într-una dintre lungile sale călătorii în ţări dintre cele mai exotice, familia regală a României a preferat, în loc să tragă la un hotel turistic, să locuiască împreună cu oamenii de culoare cei mai obişnuiţi, în numele unui principiu al egalităţii rasiale, etnice, religioase? Interesant de urmărit explicaţiile reginei Ana, din care va reieşi încrederea ei în nişte norme de conduită cât se poate de simplă şi sănătoasă, în numele unui ideal de viaţă armonic, natural, axat în special pe principiul prieteniei ca valoare esenţială ce modulează relaţia cu alteritatea: „Am stat mult în mijlocul oamenilor de culoare. Nu vedeam diferenţa. Nu înţelegeam nici eu, nici soţul meu rasismul. Aşa am fost acceptaţi ca prieteni. Şi aşa se explică faptul că avem prieteni foarte apropiaţi pretutindeni. Familia noastră nu concepe existenţa umană în afara prieteniei şi a comunicării. Nu trăim sub un clopot de sticlă, într-un fel de rezervaţie Gotha, cum îşi închipuie lumea. Aerul de superioritate pe care şi l-ar aroga, chipurile, familiile regale e un FALS. Dacă ar fi aşa, ele, aceste familii, s-ar distruge, s-ar dezumaniza”.

Dacă este adevărat că, încă de la începutul convorbirii cu Doina Uricariu, atât omul Ana de Bourbon – Parma, cât şi ceilalţi reprezentanţi ai monarhiei, fie ea românească sau europeană, apar să spunem re-umanizaţi, din moment ce sunt re-prezentaţi uneori într-o lumină cu totul

neaşteptată, deşi atât de caldă, de afectuoasă în fond, cititorului îi este foarte greu, dacă nu cumva imposibil să uite vreun moment faptul că parcurge o carte despre elite. Partenerii de dialog ai Doinei Uricariu, dialog fie explicit, verbalizat, fie doar implicit, pur spiritual, bazat pe afinităţi (s)elective dintre cele mai puternice, sunt într-o proporţie copleşitoare actori ai Marii Istorii. Felul în care îi alege autoarea Maxilarului inferior mi-a amintit, într-un fel, de memorialistul Malraux, cel care mărturisea, în Antimemorii, că nu ar fi fost capabil să evoce decât Oameni ai Istoriei. Doina Uricariu se „însoţeşte” doar cu reprezentanţi excepţionali ai umanităţii, alături de care traversează perioade dintre cele mai tulburi ale Istoriei contemporane. Personajele cărţii ei aparţin, în fapt, unei clase elitare, capabile de a schimba destinele colectivităţii. Şi mă refer nu atât la membrii aristocraţiei sangvinare, cât la aceia ai aristocraţiei spirituale, cealaltă formă de manifestare a elitismului care o farmecă pe autoare. În cele două volume, îi regăsim pe Eugène şi Marie-France Ionesco, pe Arşavir Acterian şi Nicolae Steinhardt, pe Alexandru Paleologu şi Andrei Pleşu, pe Mircea Eliade şi Emil Cioran, pe Doina Cornea şi Ana Blandiana, pe Eugenia Moldoveanu şi Gheorghe Zamfir şi încă pe mulţi, mulţi alţii: filosofi, scriitori, artişti de prim rang ai culturii româneşti şi europene, care ilustrează la modul cel mai fericit ideea de aristocraţie a spiritului, care supravieţuieşte, biruitor, tuturor vicisitudinilor unor epoci de sacrificiu. Desigur, printr-un cult al Operei estetice, percepută drept cel mai bun garant al Memoriei şi cea mai pură esenţă a spiritualităţii. Îndeosebi din această perspectivă, ultima carte a Doinei Uricariu, preocupată aproape exclusiv (doar în ordinea aparenţei, însă!), de problematica subsecventă conceptului de regalitate, reuşeşte să le propună cititorilor un adevărat …regal.

23

cronică literară Ziua cea nouă a vîrstei de aur Ioan HOLBAN

Bucovinean născut la Bogata, lîngă Baia, în „satul meu bun“, unde „va fi primăvară“ în frumoasa copilărie care trece prin vîrsta „frumoaselor basme“, ocrotitor şi „dulce leagăn“ în care e mereu dimineaţă şi „răsare în linişte soarele“, cu bătrîni înţelepţi şi, la Baia, "ctitori de ţară", Ion Maftei (Flavus) scrie în cărţile de poezie - Capăt de lume (2007), Noaptea tîrziu (2009) şi, acum, Mîine... (Editura Junimea, 2010) -, ca şi în proza autobiografică din Singurătate publică... (2004), texte de celebrare a vieţii, a energiei şi sărbătorii ei; nu e nimic idilic în evocarea satului Bogata, de lîngă Baia: e un portret în mişcare dinspre ieri înspre mîine, iar vehicolul e, ca în toată literatura sa, un prezent definit prin absenţă: „Mîine voi fi/ Încă o dată copil.../ Cai năzdrăvani şi boi cu pas leneş,/ Urşi singuratici, mistreţi, căpriori,/ Cîini ciobăneşti, pisici visătoare,/ Moldova aproape,/ Voievozii din Baia, cireşii,/ Păpuşoi, rîndunele şi ciori,/ Mieii zburdalnici, toloaca,/ Pădurea, cărarea,/ Poveştile, joaca,/ Luceferii, luna,/ Poieni cu iarba de coasă,/ Fraţii, mama şi tata,/ Grîie, ciocîrlii şi mirişte,/ Tot satul bătrîn şi cuminte/ Cu străvechiul lui nume, Bogata,/ Plin de grădini şi de linişte.../ Toate vor fi ca atunci/ Cînd am fost, scurtă vreme, copil“ (Într-o singură zi).

Poezia din Mîine..., ca şi aceea din volumele anterioare este una a evocării, a rechemării, cu vorbele lui Gala Galaction, a vîrstei de aur, a noii geneze unde se strîng „toate vîrstele mele“. Deloc întîmplător, poezia lui Ion Maftei oferă cele mai numeroase ipostazieri ale acestui Eden pierdut; locul acela din illo tempore este grădina pe unde trece un înger blînd, în al cărei somn „se răsfaţă marea“ şi unde pomii sînt mereu în floare; este o frumoasă insulă, altădată, insula pustie unde poetul întemeiază o nouă cetate: „Frumoasa mea insulă/ În care atîta vreme am fost fericit/ Se scaldă şi-acum/ În ape limpezi şi-adînci,/ În argintul căzut de pe lună şi stele./ În insula mea/ Dumnezeu se făcea floare, copac roditor/

24

Şi pasăre mică,/ Se făcea iarbă şi linişte bună,/ Speranţă şi dor/ Pentru mine şi aproapele meu./ Frumoasa mea insulă/ încă visează/ Să răsară din valuri/ O lumendelung aşteptată/ Cu frumoşi visători" (Frumoasa insulă); o altă insulă a lui Euthanasius şi o temă, a insularităţii, ca un refuz al lumii reale şi ca o (auto)ficţiune a unei fiinţe care e robită departelui. Apoi, e cuibul vechi şi primitor, ocrotitor şi cald, cum scrie Ion Maftei în poemele Dinspre Sud..., Vin dinspre Nord... ori În clipa rămasă departe; e pădurea copilăriei care, cîteodată, are „insomnii“; e locul acela „cu soare şi flori“; e capătul lumii, e căuşul florilor parfumate sau culcuşul de lîngă glezne, în care se odihnesc valurile mării „ca o pisică visătoare şi moale“; e copacul din vis: „Mîine plec să caut copacul fermecat, din poveste,/ În care s-adună lumină/ Şi cîntec de păsări,/ Copac răsărit într-un vis/ Şi care şi iarna va înflori/ Anume pentru noi“.

Toate aceste ipostazieri lirice ale Edenului pierdut, foarte diverse şi acroşante din punctul de vedere al expresiei poetice, trimit spre tema renaşterii, a regenerării, fie că aceasta se adună în „tinereţea vie“ a frunzei de fag, a firului de iarbă, căutînd a se transmite celui ce se culcă în apropierea lor sau în ziua cea nouă a unei noi Geneze: „Din genele nopţii/ Şi din prea curata rouă/ Se naşte şi urcă pe cer/ O mult aşteptată zi nouă“. Chiar şi „noaptea adîncă“, în poezia plină de lumină a lui Ion Maftei, e una fără nelinişti, fără spaime, dar cu stele şi lună şi „vise bătute-n luceferi“.

Ziua şi noaptea sînt totuna pentru că, iată, atunci cerul se deschide şi îngerii cîntă: „Ziua şi noaptea/ Cerul se deschide,/ Îngerii cîntă,/ Toate de iubire-s cuprinse,/ Se preschimbă în flori preacurate/ Şi laolaltă cu îngerii cîntă/ Ziua şi noaptea“ (Ziua şi noaptea).

Aici, la acest punct de intersecţie al zilei cu noaptea, se iveşte noua geneză în „hieroglifa tainicului zbor“ al păsărilor călătoare care se întorc, dinspre Sud sau din Nord, spre vechile cuiburi; acum vine o nouă zi cu „cununa soarelui nou“, din ruină se (re)face „castelul în care am fost“, aici sînt „tinere ploi“ şi fiinţa intră cu cîntecul mierlei pe umăr, iar clipa se face veşnicie: „Florile încă nerăsărite/ Împletesc de pe acum cunună/ Pentru răsăritul care va veni/ Să anunţe anotimpuri frumoase,/ Vreme liniştită şi bună,/ Ziua în care clipa/ Veşnicie se face/ Şi cîntece încă necîntate/ Se adună într-un imn de slavă şi glorie/ Pentru vestitorul de iubire şi pace“ (Vestitor de iubire).

Toată poezia lui Ion Maftei pendulează între mîine şi azi, parcă pentru a fixa definitiv un ieri al vîrstei de aur; acestea sînt imaginile-pivot unde se topesc

amăgirile trecutului şi virtualităţile de nu-se-ştie-cînd şi unde se (pe)trece secunda vremii omului. Cele mai multe poeme încep cu aceste cuvinte: mîine e, iată, înainte de asfinţit, în vreme ce azi e de dinainte, alcătuind ceea ce poetul însuşi numeşte un timp sferă „fără ieşire, fără intrare“, unde chiar moartea e aşteptarea fericită a întîlnirii cu veşnicia; „Mîine e gata cămaşa de iarbă/ În care vom aştepta fericiţi/ Întîlnirea cu veşnicia“, scrie Ion Maftei în poemul Cămaşa de iarbă. Deşi pare a da puţine semne despre teama de dincolo, chiar şi cînd decorul e sumbru, fiinţa căutînd mereu energia gîndului bun (spinul singuratic, de pildă, e un izvor de energie cîtă vreme îşi arată floarea sfioasă „într-ascuns visătoare“), în fapt, poeme precum Presimţire, Noii barbari, Neterminata..., Acolo am fost re-prezintă alternativa, ceea ce trebuit pierdut pe calea spre Edenul visat; toată energia poeziei de celebrare a vieţii şi luminii e, iată, refugiul, spaţiul securizant, fuga de vîrsta de fier pe care o aduc noii barbari; „Să închidem ferestrele toate/ Să nu ne ajungă sinistrul puhoi/ Care îneacă totul în jur,/ Să nu mai ajungă pînă la noi/ Urletul fără noimă/ Aruncat peste lume de noii barbari./ Să salvăm ce se mai poate,/ Să ascundem în cărţi şi icoane/ Tot ce-ar putea mai tîrziu să învie.../ Acum să închidem ferestrele toate“ (Noii barbari); acum, la vîrsta de fier, vin un prea greu şi trist pustiu, beznă şi frig, mărăcini şi vînturi nebune. Ce se poate pune în loc? Iată: „Atunci eram bucurie şi dor,/ Tristeţe şi împăcare,/ Acolo erau lumină şi umbră,/ Ploaie şi soare,/ Atunci veneau la noi rîndunele/ Să ne înveţe cum să trăim,/ Acolo înfloreau grădinile toate,/ Se juca în văzduh ciocîrlia,/ Şi toamna-şi punea odăjdii de aur,/ Acolo era începutul de lume,/ Atunci cu noi începea veşnicia“ (Atunci). Aceasta este vîrsta de aur din satul Bogata, din pădurea, grădina, cuibul, căuşul, insula lui; atunci şi acolo, în illo tempore poetul regăseşte nu doar timpul pierdut, ci şi poeme pur şi simplu frumoase, precum, de exemplu, Şah aproape etern: „Mîine voi juca şah/ În Copou, cu bătrînii de la azil,/ Vom încăleca pe cai mari/ De abanos şi de fildeş,/ Nebunii ne vor fi scutieri,/ Turnuri greoaie/ Şi anonime falange de pioni/ Vor intra pe rînd în luptă/ Pentru noi./ Şi ne vom bate/ Ei, pentru regina de alb/ Eu, pentru regina de negru/ În timp ce suveranii noştri,/ Regi cu scufii groase de lînă/ Îndesate pe cap să nu-i prindă răceala,/ Vor sta uitaţi pe cîte-un pătrăţel oarecare/ La marginea tablei de şah./ Cît e ziua de mare/ Vom dezvolta strategii subtile,/ Vom sacrifica armate întregi/ Şi către seară,/ În plină glorie/ Vom îndesa în buzunare/ Regine şi regi,/ Nebuni, pioni, cai şi turnuri de-a valma/ Şi cu tablele grele sub braţ,/ Obosiţi şi mult mai bătrîni,/ Cu aceleaşi dureri în suflet şi-n oase,/ Vom merge să ne bem ceaiul de tei/ Şi, cu gîndul aiurea,/ Să ne-mbrăcăm halatele roase“.

Marcel Mureşeanu şi paradoxurile liricii Ion CRISTOFOR

Dincolo de mode şi timp, Marcel Mureşeanu rămâne un spirit tânăr, o încarnare vie a tuturor paradoxurilor, capabil mereu să se reînnoiască, să surprindă, să provoace, să farmece. La cei 70 de ani împliniţi, laureatul pentru poezie al Festivalului Internaţional „Lucian Blaga” (2010) ne convinge că poezia rămâne o artă majoră, ale cărei cuvinte sunt capabile să electrizeze cu magia lor nebănuită.

Celor înspăimântaţi de dispariţia artei, de epuizarea limbajelor poetice, Marcel Mureşeanu le vine în întâmpinare cu arta sa de vrăjitor, de vraci modern, capabil să vindece de orice scepticism. Pe lângă farmecul unui om cu vocaţia prieteniei, Marcel Mureşeanu cumulează şi darurile unui veritabil mag modern, capabil să provoace, printr-un simplu gest, transformarea apei în vin şi înmulţirea miraculoasă a peştilor. Printr-o magie particulară, ale cărui resorturi adânci nu pot fi descifrate niciodată până la capăt (în fond, talentul e, prin definiţie, o enigmă), poetul acesta jovial şi discret e indiscutabil în posesia unui secret care-l face, de câteva decenii încoace, să realizeze adevărate tururi de forţă, reuşind să se depăşească mereu pe sine, situându-se la o altitudine a lirismului care-ţi taie răsuflarea. Asemenea vinului de soi, poetul clujean a reuşit să devină, cu trecerea timpului, tot mai bun, să adauge universului său poetic noi şi neaşteptate arome şi tării. E vorba, neîndoielnic, de un talent ieşit din comun.

Poet greu de clasificat, proteiform, cu trăsături ce-l învecinează de poeţi diferiţi în fond, ca Emil Botta, Ion Beldeanu, Ovidiu Genaru, Mihai Ursachi sau Ioanid Romanescu, dar şi de unii dintre reprezentanţii generaţiei ‘80 (Ion Mureşan de pildă, cu care împarte gustul pentru experiment, pentru frecventarea colocvialului şi ludicului), Marcel Mureşeanu este, indiscutabil, unul din cei mai originali poeţi contemporani, în ciuda discreţiei aristocratice cu care se manifestă.

25

cronica literară E adevărat, critica literară nu l-a receptat la adevărata sa valoare, valoare care s-a fortificat vreme de câteva decenii. Evoluţia poetului e cu atât mai surprinzătoare cu cât volumul de debut din 1965, cu un titlu destul de convenţional (Pe adresa copilăriei), nu lăsa să se întrevadă decât în mică măsură metamorfozele poeziei sale, mai ales din ultimele două decenii. „Caligraful discret al sentimentalităţii predominant bucolice” – cum îi apărea până la volumul Matineu (din 1985) criticului Petru Poantă – evoluează cu totul neaşteptat, rezervele sale de invenţie părând nelimitate, fecunde, de o promptitudine şi o frecvenţă a apariţiilor care ar părea să indice o programare statistică, matematică. Volume precum Cel din urmă, Scrisori către prieteni, Amurgul furtunilor, Matineu, Viziune cu porumbei călători, Călător în insomnii, Am fost de faţă, Capriciile săgetătorului, Şarpele casei, Pe mine mă caută, Monede şi monade (I, II şi III), Hărţuire textuală, Memoria lui Orfeu, Schimb de întuneric, Pregătit pentru a greşi, Valea Tauris, Orbul pământului , Octogonul , Patima recunoştinţei, Totul e altfel, Poeme 19682008 dovedesc o prodigioasă capacitate de invenţie şi de reînnoire, ce provine, neîndoielnic, dintr-o cultură solidă.

Părăsind reveriile rustice de altădată, poetul se îndreaptă spre un citadinism de substanţă, spre o lirică fantezistă şi ironică. Rumorile urbei, palpitul viu al cotidianului pătrunde mereu prin interstiţiile acestei poezii de un rafinament aparte.

Marcel Mureşeanu se afirmă mai ales în anii din urmă ca un poet al paradoxurilor, atracţia pentru expresia aforistică, ce conservă în sine nenumărate contradicţii, fiind evidentă mai ales în culegeri cum ar fi Monede şi monade sau Hărţuire sexuală, în care calamburul, diversele trucuri retorice dau la iveală un demon al jocurilor manieriste, morfogeneza textului fiind organizată pe baza unor serii de opoziţii constitutive: iluzie şi realitate, raţiune şi delir, familiar şi straniu, absurd şi raţional, întuneric şi lumină, paradis şi infern etc.

Mizând pe o poetică a unităţii contrariilor, pe cultivarea paradoxului, cele două volume îl caracterizează extrem de exact.

Ironia fină, necorozivă, jocurile lexicale ce alternează cu o solemnitate gravă, dar deloc protocolară, fac parte constitutivă din formula

26

acestui lirism singular, ce revine în actualitate cu volumul intitulat Boeme, apărut la Casa Cărţii de Ştiinţă (Cluj-Napoca, 2009). Cartea conţine, alături de versiunea originară, românească, şi traducerea poemelor în limbile engleză, franceză şi italiană.

Sunt traduceri efectuate de Cristina Tătaru, Alexandru Jurcan şi Gabriela Lungu, personalităţi cunoscute în domeniul traducerii. Spre bucuria ochiului, poemele sunt însoţite de splendide „comentarii” grafice semnate de criticul Irina Petraş, care se dovedeşte, şi în această ipostază, un artist rafinat, un însoţitor ideal al poetului într-un periplu artistic care te farmecă şi te cucereşte.

Unele ipostaze ale însoţirii te fac să crezi că e o veritabilă descindere a celor doi într-un infern dantesc: „Burta necuprinsă a Întunericului/ Înghite tot!/ Nimic nu fermentează acolo,/ cea mai fină cenuşă din Univers,/ arsă fără lumină/ se-mprăştie în auzul spiritelor…/ E muzica lor plutitoare,/ puterea ce le mână/ spre marginea lui Dumnezeu”. E cuprins în acest poem, citat mai sus, ceva din freamătul transcrierii unor spaime ale morţii, pe care poetul le caligrafiază cu eleganţă, cu un surâs înţelept. De altfel, Marcel Mureşeanu ştie mereu să evolueze între acest frison al morţii, al prevestirii întunericului sau neantului şi lumina pură, simplă, a miracolelor vieţii. Gravitatea face aici casă bună cu ludicul şi fantezismul, în poeme ce evocă tragicul cu o infinită delicateţe, în care inocenţa se învecinează cu ironia şi un umor discret, trăsături ce definesc o formulă lirică prin excelenţă a unităţii contrariilor, a oximoronului, mânuit cu farmec şi originalitate.

Ceea ce diferenţiază acest volum faţă de precedentele e doar renunţarea la grefarea liricii pe un schelet epic, mai mult sau mai puţin consistent, la elementele anecdotice prin intermediul cărora Marcel Mureşeanu introducea în scenă varii personaje, proiecţii livreşti sau măşti ale unui ego ubicuu, multiplicându-se cu o stranie capacitate metamorfotică. Acum lirismul a devenit mai auster, mai esenţializat, chiar dacă şi-a păstrat gustul intact pentru integrarea în masa translucidă a lirismului a unor elemente mai prozaice, a unor fragmente menite să evoce concreteţea brutală a cotidianului. Tehnica aceasta, de amestec de inefabil şi prozaic, aminteşte structura translucidă a chihlimbarului, în care acele insecte sau elemente de vegetaţie rămase captive dau

cronica literară întregului o netăgăduită putere evocatoare, acestea conservând un fragment din drama concretă a lumii. „Boemele” din acest volum păstrează încă ceva din gustul pentru fantezie şi parodic, dar cele mai multe vizează să atingă concentrarea poemelor scrise în spiritul haik-ului, cu o aforistică, maximă concentrare a expresiei. Sentimentul tragic al vieţii, proximitatea unei drame, a întunericului Infernului, e o temă frecventă şi aici, ca în poemul numărul 28: „Cine crede că această secundă/ nu are puterea spânzurătorii,/ acela se-nşeală,/ Ea ţine pe cuiul ei întregul tablou al Infernului/ şi-l mişcă dintr-o parte în alta/ ca pe o limbă de clopot,/ ca pe un evantai îl mişcă/ să facă vânt şi răcoare/ creştetului tău înroşit/ de patima curviei cu îndoiala!/ Plici, plici, se-aude pe cracul tău în jos/ cum cade sudoarea fricii,/ plici, plici!”.

Caligrafia elegantă a acestor poeme atenuează, într-o oarecare măsură, agresivitatea realului, suflul rece al coşmarescului. Poet al fuziunii contrariilor, al contrapunctului, Marcel Mureşeanu este un maestru al coşmarelor existenţiale montate într-o secvenţă simbolică din care nu lipsesc accentele ludice, ironia fină, jucăuşă. Numeroase poeme scot la iveală postura unui demon ironic, a unui Puck ce ne comunică, în spatele draperiilor retorice, că încă o dată Doamna cu coasa a fost trasă pe sfoară. Nu mai puţin elegant este recursul constant la mitologie sau la trimiterile livreşti, de obicei virând spre o soluţie neaşteptată, mereu surprinzătoare, uneori anecdotică: „Întotdeauna m-am ferit/ să primesc un măr/ din mâna unei femei,/ l-am luat întotdeauna/ direct de la Şarpe!”.

Boemele, sinteză lirică de maturitate a unui spirit deopotrivă riguros şi boem (în sensul nerefuzării improvizaţiei şi anecdoticului), sunt mici scenarii în care sunt convocate numeroase voci în aparenţă discordante, cu pasaje în care afirmaţia se situează în imediata vecinătate a negaţiei, într-o pendulare voită între opoziţii ireductibile în aparenţă. Aceată poezie a limitelor şi interferenţelor, a fuziunii extremelor excelează prin rafinata scriitură, prin abilitatea, ştiinţa subtilă de a imprima tragicului o notă de jovială bonomie, de umor. Fiind conştient că paradoxul esenţial al poeziei este acela că limbajul poetic poate să comunice ceea ce cuvintele sunt incapabile să comunice, Marcel Mureşeanu deţine ştiinţa subtilă de a vira spre ludic teme dintre cele mai grave, de a ne comunica revelaţii cutremurătoare cu seninătatea şi surâsul unu înţelept oriental.

Refrene lirice fulgerânde Daniela GÎFU

Hirotonit când ochii mei primeau binecuvântarea luminii, poetul preot Theodor Damian nu conteneşte să surprindă prin cuvântul său. Un cuvânt ce pendulează neîncetat între laic şi mistic, între întuneric şi lumină - Întunericul este / lumina noastră / în timp ce adevărata lumină / ne taie la 1 oase sau Există o lumină dincolo de lumină / acolo unde arderea arde / şi ochiul îşi vede vederea-n 2 retină -, trenând binefăcător suflul liricii blagiene.

Metafora dominantă a poeticii blagiene stă sub semnul luminii, un liant al sufletului uman cu lumina începutului: Lumina ce-o simt / năvălindu-mi în piept când te văd, / oare nu e un strop din lumina / creată în ziua dintâi, / din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă3?

Timp de 15 ani4, încrezător şi dăruit preceptelor Bisericii Ortodoxe, trudeşte în curăţie la zidirea altarului său lăuntric, excesiva supraveghere impusă de regimul comunist determinându-l, în cele din urmă, să-şi poarte paşii în locuri mai puţin poluate ideologic. Căutând spusei sale lirice un refugiu înălţător, în 1988 obţine o bursă de studii la Princeton University, doi ani mai târziu obţinând titlul de Master în Teologie. Spirit explorator şi exigent cu sine, se ambiţionează să-şi continue 5 studiile doctorale la New York, ceea ce nu-l va împiedica să scrie şi să simtă româneşte: cultura română / s-a botoşenizat definitiv / Peste New York 6 este / toamnă fără motiv .

Intelectual rafinat, mult râvnitor şi dornic de propovăduire a Logosului divin, versul său devine o interfaţă între teologie şi filosofie. Însuşi titlul cărţii Rugăciuni în infern, asupra căreia ne-am oprit, e un prilej de a reflecta la duplicitatea spirituală a omului rugător, transfigurat nu din pricina intensităţii căinţei sale, ci din întărâtarea poftelor lumeşti. Întreg volumul, abundând de metafore cu adevărat grăitoare, ilustrează darea de seamă despre ceea ce înseamnă trăire conştientă a destinului uman: darea de seamă / e casa ta în care locuieşti întru / lungime

27

cronica literară de zile / poţi fi fericit acolo şi protejat / depinde de ce temelie i-ai 7 pus . Se poate bănui , deci, interesul cu care este primit fiecare volum de 8 poezii al autorului de faţă din ecourile din p r e s a românească .

Mai mult, aprecierea finală din prefaţa scrisă de redutabilul critic literar Nicolae Manolescu, cum că Theodor 9 Damian e un poet în toată puterea cuvântului , confirmă profilul unei persoane înzestrate cu un condei însetat de adânc: M-a cuprins setea / de adânc / Mă cuprinde mereu10.

Un poet introvertit, adesea îndoit de crezul său „prin însuşi sufletul tău va trece sabia” / mi s-a spus / dar nu mi s-au dat detalii / când, cum, cât timp / şi ce fel de sabie va fi / pentru că iată au trecut deja prin el / mai multe săbii / şi nu ştiu dacă vreuna din ele / a fost cea prorocită / sau dacă trebuie pe alta s-aştept / eu / oaia rătăcită11, ne îndeamnă să ne aplecăm cu gravitate cugetele şi sufletele. Este modalitatea prin care poetul vrea să ofere lectorului, cu delicateţe, reperele necesare, chiar esenţiale, ale Învierii: Învierea e-n noi / şi nu putem scăpa de ea cum / nu scăpăm de ziua cea de apoi / Ea este rădăcina fără de care / rădăcina noastră cea de toate zilele / călătorim în ea dus-întors12, oferind noi orizonturi lirice, mult mai apropiate de ipostazele provizoriei clipe, fapt ce amplifică valoarea versului său.

Fascinant, dar şi riscant totodată, căci propune o abordare cu deschidere spre lume a religiosului, poezia sa devenind şi altceva decât psalm şi rugăciune. Şi bine face. Poezia din acest volum se citeşte ca o realizare în sine, invitându-l pe lector să descopere un poet teolog modern, care îndrăzneşte să ofere o perspectivă plurivalentă: filosofică, metafizică, ludică. Am avut întâlnire cu metafizica / Fizica n-a venit / a venit numai meta / (...) / Noroc că fizica n-a venit / căci m-am putut juca cu meta / la infinit / (...) / Toate lucrurile au un meta / ca o sămânţă ascunsă-n / altarul alcătuirii / ca un duh ce

28

13

ţine barierele / firii . Într-un astfel de ritual iniţiatic, în care fiecare rostire lirică se încarcă de sensuri, eşti lăsat să te contaminezi de fulgerândele adevăruri existenţiale.

Avem convingerea că poezia lui Theodor Damian este un bun universal şi că ea se alătură marilor valori ale spiritului uman: Fiinţa este mai departe decât întreaga fiinţare şi este totuşi mai aproape de om decât orice fiinţare, fie aceasta o piatră, un animal, o operă de artă, o maşină, fie ea înger sau chiar zeu. Tot astfel, enigmatică şi aproape de starea eului este şi materia auzită de poet, faţă de care se dechide, în afara oricărui orgoliu, ca un rostitor confin14. Aşadar, o fericită şi mult-dorită întâmplare a eliberării sinelui din carcera neputinţei, asta ne oferă acest poet, un poet dintre cei condamnaţi să simtă realitatea în metafore.

1.Theodor DAMIAN, Rugăciuni în infern, Ed. Axa, Botoşani, 2000, poezia Sfială, p. 13 2. ibidem, poezia Există o lumină dincolo de lumină, p. 25 3. Poezia Lumina o regăsim în volumul de debut al lui Lucian Blaga, Poemele luminii (1919).

4. Pe seama parohiei Ibăneşti-Dorohoi este hirotonit în 1973, slujind o vreme la Hăneşti (jud. Botoşani). În 1978, devine cel mai tânăr protop din România la catedrala Dorohoi, un an mai târziu obţine o bursă de studii la Institutul Ecumenic din Bossey, Elveţia. În perioada 1980-1983 slujeşte la Biserica „Sf. Trei Ierarhi” din Lausanne, unde înfiinţează şi cenaclul literar Mihai Eminescu, editând şi revista Adusu-mi-am aminte. Revine în 1983 la Dorohoi la Protopopiat, transferându-se în 1986 la Sibiu ca secretar de redacţie la Telegraful Român şi revistele mitropolitane.

5. În martie 1993, Theodor Damian obţine titlul de doctor în Teologie la Fordham University, New York, an în care înfiinţează şi Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, cu Biserica Română „Sf. Ap. Petru şi Pavel” şi cu cenaclul literar Mihai Eminescu. Înfiinţează şi revista de cultură şi spiritualitate românească Lumină lină, pagini în care se regăsesc multe condeie româneşti.

6. Theodor DAMIAN, Rugăciuni în infern, poezia Toamnă, p. 70 7. ibidem, poezia Iar tu când îţi faci darea de seamă, p. 35 8. Amintim volumele: Liturghia Cuvântului, volum bilingv, Tremian Co., Klamath Falls, Oregon, 1989, Lumina Cuvântului, Ed. Libra, Bucureşti, 1995, Dimineaţa Învierii, Ed.Axa, Botoşani, 1999 9. Prefaţa semnată de Nicolae Manolescu în Theodor DAMIAN, Rugăciuni în infern, p. 8 10.Theodor DAMIAN, Rugăciuni în infern, poezia Toamnă, p. 88 11. ibidem, poezia Prin însuşi sufletul tău, p. 28 12. ibidem, poezia Ne trebuie roşcove, p. 32 13. ibidem, poezia Meta, p. 53 14.Martin HEIDEGGER, Originea operei de artă, trad. de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Ed. Univers, Bucureşti, 1979, ediţia a II-a , Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 48

poesis Să fie fiecare mărturisire Andrei ZANCA

azi, nu mai e lesne să mori în limba maternă, nimic nu poate fi schimbat în memorie amintirile sunt definitive dinspre o linişte a însingurării însă doar iertarea iertarea şi gratitudinea răsfrânte într-o devenire dinspre care se poate spune: sunt aici încă şi azi, când nu mai e uşor să te stingi în graiul matern nu trebuia schimbat nimic în jur, prieteni, trebuia doar să învăţăm a ne privi cu ochii inimii, însă când doar unul era astfel încăt privirea lui să se zbată-nsângerată-n sărma ghimpată înveţi pe îndelete doar, că şi apa mărilor nu se înalţă decât picătură cu picătură că şi privirea poate deprinde silabisirea durerii din jur, traversând-o lin ca un stol de păsări pe atunci însă, moartea ne era încă străină iar azi n-a mai rămas decăt murmurul: doamne, ce temperare de dumnezeu într-o ramură SĂ FIE FIECARE MĂRTURISIRE dinspre o nesfârşire de abis un fâlfâit mai aproape de moarte, aici unde orice călătorie, orice pelerinaj este o nebănuită lăsare în adânc? despicat totul, în afara iubirii, însăşi teama o imploră în ţipăt înăbuşit

unde ispăşirea e reîntoarcere înspre ceea ce nu s-a pierdut niciodată, într-adevăr nu există nimic de străbătut. doar lentă trezire.

NETULBURAT, ancorat în abis deşi se spune că orice viziune împărtăşită este un pas mai aproape de moarte stau pe un mal ascultând apa atât de intim cu o curgere încât, dacă aş începe să merg n-aş putea nicodată străbate până la capăt distanţa care m-ar apropia cu un pas de moarte ŞI ASTFEL, străzile străbătute prin ani nu m-au purtat niciunde, totul fiind sigilat de stingere în praful aşternându-se peste zăpezi între două viscoliri, tot ce credem că ne lipseşte se lasă ca o perdea peste raza însoţitorului bănuit dintotdeauna / aşteptându-ne şi este cel care va face ultimul pas şi ce e oare timpul fără trecut şi viitor într-o lume în care trupul e o limitare a iubirii iadul, ce am făcut din prezent, ziua în care fiecare va găzdui aproapele drept sine însuşi încă departe, şi totuşi nesfârşit de aprope, totul: venea în întâmpinarea mea un copil străbătând pajiştea doldora de margarete. de pe colină părea că florile îl urmau, pas cu pas

29

poesis numele nu are însemnătate. l-am spulberat, mereu întâmpinat de cineva oferindu-se, îndrăgindu-mă în locul altuia, nicicând întâlnit în această viaţă, eu apropiindu-mă încet, un altul în ezitare, fiind. unde, în ce zone ale tainei hălăduieşti tu aşteptându-mă pe acest meleag în care dascălii supravieţuiesc elevilor în eclipsa aceasta de dumnezeu mă auzi tu oare? aici, ne mor pădurile. iar păsările-s pur refuz. să fie astfel încât o rugă să nu găsească înduplecare, ci doar să schimbe pe cel ce imploră? când în foşnetul de pe acum cernit al înserării mai bate dinspre apus o rază şi-o zăreşte numai aproapele printre ramuri interogându-şi îndelung inima, clipă preschimbată într-un sclipăt, sosind dintr-o depărtare nouă necunoscută ostenită frunză, astfel să fie? să fie astfel, încât deodată să se lase o împăcare de hău, tăcuta întreţinere cu cel pe care-l bănuim iubindu-ne? nici înduplecare, nici eu un altul. doar regăsire. adânc. nu se cerşeşte la poarta luminii ce presimţire ne face însă să te dăruim atât iubirii cât şi morţii, roză?

30

DEPARTE de metropolele pleşuve se-ntinde tundra, umbrele lui El Greco unduind orizonturi: când ţi se ia totul nu-ţi mai rămâne decât eternitatea, tu mereu prezent în absenţa majorităţii pesemne am uitat bucuria ce m-a decis să revin ştiind că mă voi putea reîntoarce. un licăr incert de reamintire îmi alungă mereu mâhnirea, durerea cum pruncul deschizând ochii şi totul înfiripându-se din nou în jur, lumea şi lumea nu îl va cruţa de va rămâne el însuşi GRELE, cele mai grele sunt nopţile, poate de aceea le-am şi traversat în veghe prăbuşindu-mă-n somn abia când toţi se năpusteau în truda lor zilnică şi cum pisica e pură pândă încercam şi eu să te desluşesc în ochiul-radar al auzului însă tu te-ai ivit abia când nimic nu a mai fost un trofeu, când în pupila de forma inimii pulsa neştiută moartea omeneşte răsfirată-n felurile de a muri. câţi se mai sting însă azi în patul lor? o linişte înzăpezită aidoma somnului, harul nu urcă implorat, deşi mereu m-am simţit însoţit în gerul tăcerii

poesis zăpada îngheţată între stejari o furişare de vulpe mistuindu-se în ceaţa zorilor, departe lătrat de cîini, apoi doar liniştea înzăpezită. răsuflare de răsuflare, i-am desluşit chipul curbele sfioase rărind aerul de iarnă nu rănea peisajul, deşi totul o urma în mişcare şi nimeni şi era frumoasă ca urma unui sărut amânat prin care acum se iveşte din nou vulpea, dispărând în aburul respiraţiei mele înspre sfîrşitul lui septembrie splendoarea răsună lin, deşi înfioară spaima unui adânc uitat încît, mă de dezbar de încălţări şi-o iau desculţ printre coline până ce ea dispare lent într-o briză

al holdelor mistuite zăresc trunchiul năpădit de muşchi, prăbuşit în verdele obscur aurind şi deodată hăul există însă cine, cine va putea vreodată măcar atinge, poemul desăvărşit al pădurii COALA ALBĂ din faţă e pură reculegere. apoi transpare lent o înscriere ca un răspuns, ori poate doar monologul arborelui mistuit în ea. îl preiau tăcut, fără de opunere încercând a-l împărtăşi unui necunoscut ce dintr-o dată devine aproapele, astfel depărtările mă ajung din urmă atunci, când nu mă mai bântuie nici o dorinţă, nici un ghes. când deodată totul se apropie neîncetat şi e acum şi aici, învăluindu-mă distanţe, singurătăţi contopite. şi ramuri tresar, se clatină înserate în ochii mei de nezărit printre rânduri

un copil surprins de înserare, rătăcind drumul spre casă, la un gând depărtare de noaptea doldora de greieri, nesfârşit murmur al trecutului singularitatea nu trezeşte atenţia, şoptesc la rândul meu voind mai blând ca mine, nu ca altul să fiu, departe lumini pitulate vâlvorau printre rugine, ecou

31

portret în cărbune Sanda Cordoş Al. CISTELECAN

CORDOŞ, Sanda (prenumele la naştere: SandaMaria), critic literar. Născută la 2 august 1966, în Bistra, jud. Alba. Fiica lui Alexa Cordoş, tehnician constructor, şi a Sofiei (n. Râştei), funcţionară. Şcoala generală în mai multe localităţi: Răcătău, jud. Cluj, Remeţi, jud. Bihor, şi Gilău, jud. Cluj.

Liceul „Ady-Şincai” din Cluj (1984). Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, secţia română-latină (1988). În timpul studenţiei (1985-1988), a fost redactor şi redactor-şef adjunct la revista Echinox. Doctorat în ştiinţe filologice la aceeaşi universitate cu teza Literatura crizei şi criza literaturii în veacul al XX-lea. Excurs în literatura română şi rusă (2000). Profesoară de limba şi literatura română la Şcoala generală Bodoc, jud.Covasna (1988-1990), preparator (1990), asistent (1992), lector (1998) şi conferenţiar universitar (2004) la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai”. Colaborări cu articole şi eseuri la revistele: Tribuna, Apostrof, Vatra, Steaua, Dilema veche, Adevărul literar şi artistic, Caietele Echinox, Dilemateca. Autoarea cărţilor: Literatura între revoluţie şi reacţiune.

Problema crizei în literatura română şi rusă a secolului XX (Cluj, Biblioteca Apostrof, 1999, ediţia a doua, adăugită, 2002); Alexandru Ivasiuc.

Micromonografie, antologie de texte comentată, dosar de receptare critică (Braşov, Editura Aula, 2001); În lumea nouă, Cluj, Dacia, 2003; Ce rost are să mai citim literatură? (Bucureşti, Editura Compania, 2004). A coordonat volumul Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu (Cluj, Accent, 2009) şi este coautoare la Dicţionar analitic de opere literare româneşti, coord. Ion Pop (vol.I, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1998; vol.II, Cluj, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 1999; vol.III, Cluj, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001, vol.IV, Cluj, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2003); ediţia a II-a adăugită, vol. I şi II, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007), Hortensia Papadat-Bengescu.

32

Vocaţia şi stilurile modernităţii, coord. Andreia Roman, Piteşti, Paralela 45, 2007, Concepte şi metode în cercetarea imaginarului, coord. Corin Braga, Iaşi, Polirom, 2007, Tovarăşe de drum.

Experienţa feminină în comunism, coord. Radu Pavel Gheo, Dan Lungu, Iaşi, Polirom, 2008.

Prefeţe, postfeţe, îngrijiri de ediţii: Ion Agârbiceanu, Amintirile (Cluj, Cartimpex, 1998), Mircea Nedelciu, Proza scurtă (Bucureşti, Compania, 2003), Mircea Nedelciu, Zmeura de cîmpie (Bucureşti, Compania, 2005), Gabriela Adameşteanu, Drumul egal al fiecărei zile (Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2005), Petre Barbu, Blazare (Iaşi, Polirom, 2005), Ioana Nicolae, Cenotaf (Piteşti, Paralela 45, 2006); Mircea Nedelciu, Tratament fabulatoriu (Bucureşti, Editura Compania, 2006); Laura HustiRăduleţ, Proze de după-amiază (Cluj, Editura Limes, 2006); Gabriela Adameşteanu, Opere, vol.

I, Iaşi, Polirom, 2008; Radu Cosaşu, Opere, vol. I, Iaşi, Polirom, 2008. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a PEN Club şi a Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată. * Exersînd cîţiva ani cronica literară (ca specie, nu neapărat ca rubrică) prin cîteva reviste, cu un fel de tranşanţă graţioasă şi cu un stil sensibil, ba chiar delicat, al ideii, Sanda Cordoş debutează editorial cu o sinteză de extremă actualitate: Literatura între revoluţie şi reacţiune. Problema crizei în literatura română şi rusă a secolului XX. Condiţia vizată e cea a celor două literaturi sub comunism, dar dezbaterea se poartă mai întîi asupra conceptului de „criză” şi apoi asupra fenomenologiei europene a crizei/crizelor. Înainte de a ajunge la ţinta propriu-zisă, Cordoş pune în contrast două tipuri europene de criză (şi, implicit, două concepte): estică şi vestică, aşezîndu-le pe amîndouă la începuturile modernismul ui.

Reductibil la o „criză de identitate“, întreg izomorfismul crizei e probat apoi prin trei registre relaţionale în interiorul cărora se precizează orice identitate: relaţia cu sine, cu ceilalţi (diacronic şi sincronic) şi cu transcendentul. Cele trei registre sînt urmărite, mai întîi, în graficul lor occidental iar pe urmă în răsfrîngerile lor răsăritene. Rezultă de aici un set de opoziţii destul de nete, dar persuasiv conduse de autoare. Sinele occidental e inconfortabil, cel răsăritean e carceral; „celălalt” este pentru occidental un străin, iar pentru

portret în cărbune răsăritean - un duşman; Dumnezeu a murit în Occident şi „a fost executat politic“ în Răsărit. Pe aceste note tari, de simetrii antagonice, joacă nuanţele, urmărite cu scrupul dialectic, atît în perimetrul "crizei organice" din Occident, cît şi în cel al crizei venite prin atentat şi agresiune politică din Orient. Crizele au premise, cauze şi manifestări cu totul diferite în cele două spaţii, iar istoria acestor diferenţe face unul din cele mai pasionante (ca dramă de contraste) capitole ale volumului.

Diferenţele tipologice dintre cele două „crize” sînt agravate şi de condiţia culturală diferită: pe cînd scriitorii români şi ruşi abia se împărtăşesc dintr-o conştiinţă „aurorală” şi mesianică, vesticii sînt deja obosiţi şi surmenaţi culturaliceşte. Cultura crizei moderne occidentale, respinsă prompt de tinerele culturi răsăritene, se întinde, zice Cordoş, şi peste postmodernism, pe care, fără a se aventura în detalii, pare a-l alătura, ca pe o coadă veselă („epilog euforic“), modernităţii. Cu diferenţa, remarcabilă pînă la definitoriu, că în vreme ce pentru un modernist „a fi în criză înseamnă /.../ a fi în plină dramă“, pentru un postmodernist „criza de identitate“, „asumată ca modus vivendi“, e prilej de soluţii „eficiente ori confortabile“. Verva cu care-şi exploatează cultura occidentală starea de criză, problematizînd-o şi tematizînd-o, răspunde simetric în triumfalismul răsăritean care, lovind literatura pe cale instituţională şi suprimîndu-i calea spre adevăr, interzice însăşi tema crizei, obligînd literatura să-şi refuleze conştiinţa acesteia.

Traumatizarea ideologică a literaturii e urmărită în liniile sale esenţiale, cu un scurt roman al instalării dogmei realist-socialiste ca unică ideologie literară. Un moment spasmatic, admirabil reconstruit, pe acest drum triumfal al ideologiei îl constituie dosarul „ crizismului “ românesc, întocmit pe baza probelor originale. Aşa cum curge demonstraţia despre sistemul literar al crizelor, Cordoş dă impresia că va apela la literatură ca orice multiculturalist, folosind-o ca document în care se răsfrîng jocurile ideologice. Diferenţa dintre ea şi multiculturalişti e însă netă şi constă tocmai în neinstrumentalizarea esteticului, în convingerea (şi acţiunea pe baza ei) că „operele literare nu pot fi discutate decît în baza criteriilor estetice“. În baza acestora se face turul de forţă analitic final, în cadrul căruia, înlăuntrul unui criteriu tematic de ordonare, funcţionează cel axiologic. Morfologia crizei e urmărită aici în cîteva romane emblematice pentru cele două literaturi. Analizele, oricît de

armate conceptual, scot la lumină şi o dimensiune empatică a criticii practicate de Cordoş – o critică mereu cu inimă.

Monografia dedicată lui Alexandru Ivasiuc e, într-un fel, un model de lectură de reexaminare.

Cordoş începe printr-o schiţă de portret biografic, relevînd fascinaţia orală exercitată de scriitor asupra contemporanilor, dar şi contradicţiile dintre operă şi biografie. Ivasiuc e unul dintre scriitorii care au făcut închisoare în anii '50, dar, pe de altă parte, e şi unul dintre scriitorii care au luat în serios marxismul şi viziunea asupra istoriei propusă de acesta. Asta l-a dus la o serie de romane ale puterii în care autorul nu pare să ia partea victimelor, ci tocmai pe a torţionarilor (ideologici, dar nu numai).

Bănuiala autoarei e că Ivasiuc s-a străduit „să-şi contruiască o viaţă în acord cu doctrina utopică a regimului comunist”, iar „aderarea la marxism a unui ins care s-a numărat printre victimele sale” lasă în urmă destulă stupoare. Suspiciunile prind consistenţă şi Cordoş nu e departe de a acuza deschis o anume duplicitate a scriitorului, pe modelul lui Petru Dumitriu. Ivasiuc nu e creditat în marxist nici ca publicist, nici ca scriitor. În primul caz el nu enunţă decît platitudini, în al doilea – îşi compromite opera prin „dimensiunea apăsat propagandistică”. Doctrina cauzează aici iremediabil operei, ducîndu-l pe Ivasiuc pînă la neînţelegerea de sine: „a dorit să treacă drept un filosof şi un prozator de idei, în vreme ce unele din cele mai frumoase pagini ale sale sînt cele de analitică a senzaţiei”. Interesant ca personaj, mizînd greşit ca autor, Ivasiuc rezultă un scriitor mai degrabă datat.

Inima caldă a Sandei Cordoş, poate singurul critic român care chiar iubeşte literatura, nu doar o citeşte, bate deschis în pledoaria Ce rost are să mai citim literatură?. Pledoaria sa nu e deloc emfatică.

Cordoş alege să vorbească, pur şi simplu, convingător, invocînd argumentele într-o suită care urcă de la pragmatismul imediat la pura bucurie de artă. Cordoş evidenţiază toate foloasele pe care le poate aduce cuiva cititul de literatură; toate foloasele şi toate plăcerile, căci nici acestea nu-s de lepădat într-o pledoarie. O pledoarie sistematică, în care sînt aduse în prealabil cîteva „argumente despre rolurile majore” pe care şi le poate asuma literatura. Ca să-l învăluie de tot pe cititor, Cordoş invocă şi “specificul civilizaţiei actuale”, una „de tip artistic, guvernată de stilişti”, specific ce pretinde comportament artistic de la toată lumea,

33

portret în cărbune căci tuturor li se cere azi “inventivitate, creativitate şi dinamism”, calităţi oferite generos de literatură.

E un sofism, desigur, dar în scopuri nobile.

Literatura rezultă, pe scurt, o bună iniţiere în viaţă, nu ceva paralel cu aceasta. Valoarea de „profilaxie existenţială” a literaturii e pusă pregnant în relief, ca şi rolul pe care literatura îl poate avea în „dezvoltarea inteligenţei afective” . Cheia argumentaţiei stă în încercarea de a evidenţia avantajele existenţiale ale lecturii.

Nu e un argument de îmbătat profanii. E un argument în care Cordoş crede şi pe care îl profesează.

Ea vede mereu literatura în confruntare: cu sistemele politice, cu ideologiile, cu realităţile. Pentru Cordoş literatura e caz de eroism, de implicare, nu de strict consum şi pură gratuitate. O pasionează starea participativă, indicele de beligeranţă vizionară, cota de mărturie existenţială, nu jocurile, nu abdicările de la problematică. Preferata ei e o literatură în alertă, sensibilă la condiţia umană, nu sedusă doar de strategiile textuale. Dar această preferinţă „fundamentalistă” nu înmoaie criteriile de evaluare; Cordoş nu e partizanul neabătut al „conţinuturilor” dramatice sau patetice; chiar dacă, fără îndoială, le preferă vidului problematic, ingeniozităţii în sine. Le preferă, însă, „în marginile adevărului” estetic.

Judecata de valoare e un punct fix în agenda comentariilor sale. Şi ea e pronunţată – de regulă conclusiv – cu toată casanţa. E drept că, om bun, Sanda Cordoş citeşte rareori cărţi mediocre; citind numai cărţi de vîrf, ea poate fi mereu generoasă. Cel puţin aşa i se întîmplă în volumul În lumea nouă, unde frecventează regulat capodopere. E o carte cu cărţi alese anume pentru exemplaritatea lor de artă; dar şi pentru exemplaritatea lor problematică. Cursul înalt al literaturii, pasul din capodoperă în capodoperă, e, aşadar, premeditat; ceea ce face ca enunţurile finale să fie, de fiecare dată, nişte concluzii extaziate. Toate, fireşte, motivate printr-o

34

anterioară analiză scrupuloasă şi justificate printr-o interpretare care e, în sine, o performance exegetică. În lumea nouă are o construcţie de tip dramatic: un prolog, patru acte şi un epilog (fals).

Prologul e o confesiune, prilej de pietate, pe de o parte, de imn înălţat literaturii, pe de alta; dar mai cu seamă prilej de intrare în direct a „subiectului

critic”: dovadă că literatura e asumată personal, nu doar profesional. Sanda Cordoş trăieşte cu cărţile, trăieşte cărţile. Primul act (De la o lume la alta) trasează şi consolidează limitele problematice între care vor evolua celelalte trei: literatura ca mărturie, literatura ca rezistenţă; rezistenţă, la rîndul ei, de

portret în cărbune două feluri: colectivă şi individuală. E capitolul care face legătura imediată cu volumul de debut, s ubliniind aproape apăsat continuitatea problematică şi unitatea de abordare. Răspunsul dat de literatură agresiunii ideologice – şi analizat în prima carte – e completat acum cu răspunsul dat de literatură noilor realităţi de după căderea comunismului. Schimbarea de regim social a provocat şi o schimbare de regim receptiv; aşteptările literare nu mai sînt cele care au fost.

Urmează, probabil, un holocaust al cărţilor de dinainte de '89, dar cîteva trăiesc zilele fericite ale unei apoteoze subite, deşi tardive. Sînt cărţi care, zice Cordoş, „revin la viaţă” (capitolul însuşi se numeşte Trezirea la viaţă a cărţilor). Nu e o listă lungă. Cîteva jurnale “exemplare” fac trecerea spre literatura nouă, inspirată chiar din lumea nouă.

Epilogul pare să exceadă cadrul problematic: Addenda e rezervată epistolarului EminescuVeronica din Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, de care Cordoş îşi leagă speranţele pentru relansarea eminescologiei şi o nouă înţelegere a poeziei eminesciene. *

Vasile Spiridon, în Ateneu, nr. 7/2002; Iulian Boldea, Scriitori români contemporani, Tîrgu Mureş, 2002; Irina Petraş, Cărţile deceniului 10, Cluj, 2003; Daniel Cristea-Enache, în Adevărul literar şi artistic, 11 martie 2003; Daniel CristeaEnache, în Adevărul literar şi artistic, 3 februarie 2004; Mircea A. Diaconu, în Contrafort, nr. 34/2003; Mircea Iorgulescu, în 22, 3-9 iunie 2003; Irina Petraş, Cărţile deceniului 10, Cluj, 2003; Nicolae Manolescu, Inutile silogisme de morală practică, Bucureşti, 2003; Ştefan Borbély, Cercul de graţie, Piteşti, 2003; Simona Sora, în Dilema veche, nr. 16/2004; Oana Pughineanu, în Tribuna, nr. 42/2004; Mircea Anghelescu, în Adevărul 22 iunie 2004; Gabriel literar şi artistic, Coşoveanu, în Ziua, 4 septembrie, 2004; Mircea Iorgulescu, Tangenţiale, Bucureşti, 2004; Iulian Boldea, Vîrstele criticii, Piteşti, 2005; Mircea Anghelescu, Literatură şi biografie, Bucureşti, 2005; Al. Cistelecan, în Familia, nr. 2/2006; C. Stănescu, în Cultura, nr. 16/2006; Al. Cistelecan, în Familia, nr. 7-8/2006; Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române, Piteşti, 2006; Al. Cistelecan, Diacritice, Bucureşti, 2007; Irina Petraş, Cărţi de ieri şi de azi, Cluj, 2007.

Opera: Literatura între revoluţie şi reacţiune.

Problema crizei în literatura română şi rusă a secolului XX, Cluj, 1999 (ediţia a doua, adăugită, Cluj, 2002); Alexandru Ivasiuc. Micromonografie, antologie de texte comentată, dosar de receptare critică, Braşov, 2001; În lumea nouă, Cluj, 2003; Ce rost are să mai citim literatură?, Bucureşti, 2004; Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu (coord.), Cluj, 2009 Referinţe critice: Ion Simuţ, în Cuvîntul, nr. 3/2000; Mihaela Ursa, Ion Pop, Al. Cistelecan, în Vatra, nr. 4/2000; Ovidiu Mircean, în Steaua, nr. 4/2000; Cristina Chevereşan, în Orizont, nr. 4/2000; Ştefan Borbély, în Apostrof, nr. 7-8/2000; Anca Haţiegan, în Echinox, nr. 7-8-9/2000; Irina Petraş, Panorama criticii literare româneşti, Cluj, 2001; Iulian Boldea, în Cuvîntul , nr. 4/2001; Nicolae Manolescu, în România literară, nr. 30/2001; Ruxandra Ivăncescu, în Observator cultural, nr.

51/2001; Mircea Iorgulescu, în 22, nr. 5/2002; Doina Curticăpeanu, în Familia, nr. 3/2002;

35

lirice

În adâncul dorin"elor mele Te caut pe Tine

La Apa Moldovei am stat și am plâns…

Marius IANUŞ

La Apa Moldovei am stat și am plâns…

La Apa Moldovei am stat și am plâns, ca un om care doarme într-o mașină, rănile mele, tot ce mi s-a luat și că nu reușesc să te iubesc, Doamne, atât cât trebuie ca să nu mi se mai poată întâmpla nimic sau nimic din ce mi s-ar întâmpla să nu mai conteze…

La Apa Moldovei am stat și am plâns.

Nu vezi, Doamne, cum îmi sfârtecă inima securiștii ăștia?

Nu vezi ce mi-au făcut? Cât să mai rabd durerea asta cruntă?

Răzbună-mă acum!

O alee în parc Doamne, mă vezi aici, în Valea Arinișului, ca un om fără rost. Întoarce Fa(a Ta către mine!

Arată-mi mila Ta! Să nu râdă vopsi(ii în preajma mea, să nu hăhăiască prefăcu(ii, ci robului Tău să-i dai bucurie!

Inima mea să râdă!

Mul(umesc, Doamne!

Tocmai m-a studiat cu aten(ie un câine la fel de bărbos ca mine.

A fost un moment amuzant, dar știi câtă triste(e e în inima mea. Șterge Tu toată triste(ea asta. Șterge-o pe toată, Doamne.

Doamne, dă-mi ce caut!

Salvează-mă, apără-mă!

Iartă-mi păcatele și scoate-mă, cu milă și răbdare, din murdăria lor.

Dă-mi ce-mi trebuie acum, Doamne!

Tu știi ce caut.

Dă-mi rost.

36

Ce-mi mai rămâne, Doamne?

Să stau într-un col( al vie(ii și să plâng?

Am greșit de la bun început, nu merit mila Ta, dar fără ea nu pot răzbi mai departe.

Pe Tine Te-am căutat toată via(a.

Pe Tine Te căutam, fără să o știu.

Pe Tine Te căutam, acolo unde nu erai…

Pe Tine Te caut, ridică-mă, Doamne!

Pe malul Moldovei, pe malul vie"ii Toate se duc inconștiente spre moarte, numai pe mine moartea nu mă ia…

Eu nu voi învă(a niciodată să râd, așa că ia-mă, Doamne, via(a e prea lungă pentru mine, eu nu mai pot să rabd.

Ia-mă sau aruncă-mă iar în apa vie(ii cu tot ce-mi trebuie ca să răzbesc în ea.

Un om fără rost Doamne, sunt un om fără rost, un om în care deznădejdea a scobit și a ros ca un șoarece și și-a făcut casă.

Ar trebui să fiu casa Ta, dar sunt casa deznădejdii.

Doamne, auzi-mă, ridică-mă, dă-mi rost.

Rugăciunea mea Doamne, întoarce la bunătate și la rugăciune și în Căile Tale pe to(i vrăjmașii mei și pe to(i prietenii mei și pe mine însumi. Îndreaptă tot răul pe care l-am făcut eu în această via(ă cu voie sau fără de voie.

Apără-mă pe mine în tot locul și în tot ceasul și ajută-mi în toate lucrurile mele bune. Și îndreaptă, Doamne, toate lucrurile mele spre bine.

Amin.

lirice

Mocirla

Lucia OLARU NENATI

Ţie ar trebui să mă-nchin mulţumindu-ţi Blestem de pedeapsă, contrast întunecat strălucirii mele Graţie ţie, tot mai întregi Ţie-ţi ridic osana Cel ce eşti ramă neagră privirilor mele de cer!

Odă vrăjmaşului meu

Mocirla

Ţie, Antisinele meu, ar trebui să mă-nchin Mulţumindu-ţi că prin ură mă naşti Ce m-aş fi făcut fără tine?

Aş fi îngalbenit vegetal Spre uitare de sine As fi ruginit mineral Până-n miezul ruinii M-aş fi stătut Ca un ochiu de mâl Nici apă, nici humă Şi-ncet m-aş fi nenăscut Ca pruncul în mumă.

Cum caut disperată un sprijin în jur Cum bat cu palmele noroiul Să găsesc undeva Un stîlp, o creangă sau o tulpină Pe care să-mi sprijin căderea-n afund !

Vrăjmaş nesperat Ce-mi trezeşti lenevia-ntorcând-o-n oţel de Toledo Imprevizibil şacal Ce mă obligi sa mă apăr amintindu-mi de mine Şi lustruindu-mi armura şi coiful Pân-ce-mi devin epidermă de bronz Tu ce mă arăţi lumii hidoasă Tu, ce mă obligi să te contrazic şi să devin Tot mai întreagă, mai luminoasă; O, Antisinele meu, jumătatea de măr otrăvit a poveştii Căreia cealaltă-i sunt eu Ţie, Prea Ne Fericit Anticrist, ce te dai drept Mesia Aproapele meu mai aproape decât mi-a fost cândva vreun iubit...

Dacă nu te-ar fi iscat vreun duh milostiv Strajă de veghe timpului meu Înspre îndârjită nedelăsare Ar fi trebuit să te născocesc ca pe-o minciună Şi nu se ştie dacă aş fi reuşit să-ţi sculptez mai cu har Fruntea de câine turbat, ochii de lup hămesit Barba de ţap năduşit de sabat şi sufletul de vârcolac.

Cum zilele toate mi-adaugă încă Mai multă mocirlă, mai mult neadevăr Mai multe nevoi şi ticăloşie Şi nu-i punct de sprijin Tărie s-opun.

Mă zbat din rărunchi De cînd mi-este viaţa Mă zbucium şi strig: Ajutor Aruncaţi-mi o creangă, un pai de-atîrnare !

Unde sînt trunchii solizi ai faptelor mele de bine Şi-ai atîtor temeiuri parcă pe veci Însemnate de mine ?

Ce rugină i-a secerat rînd pe rînd Măcinîndu-le tăria de care acum Am atîta nevoie s-atîrn ?

Aşadar tot ce-am rostuit bucuroasă De-a lăsa temelii largi sub soare Iată, s-a acoperit cît încă mai sînt pe pămînt Cu clisă neîndurătoare !

Dacă încă mai eşti, dacă încă mai poţi Doamne, şi dacă nu eşti oare bolnav Dacă binele e încă sus iar răul e jos Opreşte-mă, Doamne, din mersul afund Mă scoate, Preabunule, la locul uscat Şi dă-mi îndurarea şi-aleanul De-a mai putea să cred Că soarele-i fix, Că pămîntu-i rotind Şi rotund Şi că dincolo de toate E un rost profund.

37

epica magna Atena Fishta (I) Bedros HORASANGIAN

Singură.

Singură iar. Îşi doreşte uneori, deseori, astfel de clipe. Nu prea apucă. Momente. Minute fără conţinut. Clipe suspendate. Ce face cu viaţa ei ? Ce e acolo în adînc, unde nu prea se desluşeşte mare lucru din afară. Drumul către tine însăţi trece uneori tot prin tine. Uneori. Deseori. Acasă, să fii la tine acasă, doar acolo, pitit în lăuntrul tău. Ceaţă tulbure, stări incerte, soarele nu apare des la Paris, ar fi trebuit să pună ceva aici la intrare, e prea mult loc gol. Oare îl iubeşte cu adevărat pe Roger ? Dar dacă nu mai iubeşte pe nimeni, nici măcar pe ea însăşi ? Un soi de căutare, tu către tine. Cine?Atena.

Atena Fishta. Nu mai are mult pînă la patruzeci de ani. Multe colege şi prietene sunt deja la casa lor, cum se spune în Albania. Nu doar în Albania. Nu ştie bine încotro s-o apuce, e ziua ei, are doar încă atîtea de făcut. Oare de ce nu se mai în(eleg? Ah, nu e momentul acum să scormonească prin propriile ei nelinişti. Ceva e obscur, tulbure, multă ceaţă, aşa, fără să ştie de ce. Şi cum. Sunt de patru ani împreună, se iubesc, au prieteni buni, se înţeleg şi la pat, şi atunci, atunci ce scîrţîie între ei ? Gata, gata să scape din mînă borcanul de muştar. Borcan de maioneză, borcan cu murături, cu pastă de tomate, cu muştar de Dijon, o viaţă plină de borcane. În Albania toate ambalajele astea, că erau sticle de whisky sau cutii de bomboane de ciocolată, deveneau obiecte de artă. Le găseai la te miri cine pe bufet. Asta e, nu mai crede nimeni în ce a fost.

Mereu se împiedică de şnurul de la frigider, i-a spus doar de atîtea ori lui Roger să-l pună altfel. Şi el îi spune una, alta. Degeaba. Nu-l scoţi din ale lui, tot cum vrea el face. Orice l-ai ruga. Şi ea la fel. Aşa sunt toţi bărbaţii siguri de femeile lor. Un fel de proprietate. Ea nu e sigură de nimic. Ce plăcut e să fii sărbătorită! Un sentiment tulbure şi impresia că în acea zi totul avea să fie altfel decît de obicei. Şi-a împachetat cu grijă bunătăţile într-o sacoşă şi s-a îmbrăcat cu rochia cea nouă. De fiecare dată îşi

38

cumpără ceva nou de Anul Nou. Dacă nu-i aduce Moş Crăciun ceva frumos, îşi ia singură. S-a obişnuit să nu mai aştepte de la nimeni nimic.

Nimic.Trăieşte. S-a machiat, s-a pieptănat, iar îi stă părul ca dracu, ce naiba, s-a privit în oglindă, şi-a mişcat buzele să se aşeze bine rujul, a plecat cu un taxi. Avea o sacoşă mare şi cam grea, se gîndea cum să o care prin metro. Dimineaţa e aglomeraţie ca la Tokyo, dar şi la Paris toţi africanii şi maghrebienii ăştia care se înghesuie peste tot, de parcă nu ar putea face piaţa şi la prînz. Niciodată nu i-a înţeles pe emigranţii ăştia care ies din casă cu noaptea în cap.

Bărbaţii după ţigări şi ziare. La muncă? Francezii.

Femeile lor stau de vorbă sau plimbă vreun căţel răsfăţat. Franţuzoaicele? La muncă. Bine că au apărut ăştia care strîng după tot ce aruncă străinii ăştia. Doar etrangers. Şi femeile bătrîne. Parcă nu au somn. Să le lase în pace, o să fie și ea bătrînă. Ea nu vrea să ajungă bătrînă. Dar ce vrea ea ? Albania este totuşi o ţară europeană. Nu mai există Europa, doar indivizi. Creştini, musulmani, atei, de toate felurile, tineri şi bătrîni. O pastă amorfă pe alocuri.

Biserici din secolul IX şi X, ceva tulburător, la Ohrid, sf. Naum, undeva în trecut, ea nu mai crede în nimic. Ştie că nu crede, dar poate crede fără să ştie bine cum. Eu. Atena Fishta.

Tu, „Mă iubeşti?”, el, „Cît e ceasul, vă rog...”, ea, „Azi mă duc la coafor...”, Noi, „N-ar fi cazul să protestăm?”, voi, „Ce faceţi în seara asta...”, Ei, „ Ei sunt nişte ticăloşi...”Aşa.

Ea. Să fie fericită.

Cum ? Aşa cum se aude, Roger rîde mereu de ea.

Dar o iubeşte în felul lui. Discret. Nu are timp de prostii, deh, femeile. Francezii au fost şi au rămas misogini. Dar albanezii sau ceilalţi cum sînt? O apă şi un pămînt, cînd e să facă pe nebunii, fac pe nebunii, cînd e să rămînă singuri, se dau de ceasul morţii că suferă mult. Şi Atena să-i oblojească. Ea nu e Crucea Roşie şi nici Semiluna Roşie pentru to+i nefericiţii lumii. A avut parte de fel de fel. Cînd îi era bine, se întîmpla ceva şi se strica jucăria. Îi place expresia asta cu „jucăria”, despre ce se consumă între un bărbat şi o femeie. Nu e vorba evident de obiecte erotice, a avut mereu oroare de aşa ceva. La un moment dat era să se întîmple ceva, dintr-o întîmplare, mă rog, nu s-a întîmplat, nici de povestit nu ar fi. Acum se poate spune tot. Roger se hlizeşte la ea si îi spune mereu să se apuce de ceva serios, să lase prostiile cu fericirea. Aşa ceva nu există. Şi nici puştoaică nu mai este. La treizeci şi şapte de ani deja nu se mai uită decît adolescenţii după tine. Eşti

epica magna femeie în toată regula, job, casă, soţ, picioare frumoase, o să vină eventual şi copilul. Şi mai ce ?

Nu ştie bine, un vag aer de oboseală. Nu ştie dacă vrea un copil sau să plece. La Barcelona. Catalonia şi Mediterana sunt mai vechi visuri ale ei. Şi prietena ei Kiki îi spune la fel. Hai să mergem undeva în sud. Ceva s-a adunat în ea şi nu ştie ce.

Kiki e din Buenos Aires, Argentina, Atena vine din Albania, sunt la Paris. Se înţeleg bine. Mereu rîde Roger de ea, ea se supără, fuge în baie şi face un duş, el fumează în bucătărie, încearcă s-o îmbuneze apoi, dar deja jucăria s-a stricat. Ea adoarme imediat, el se mai uită la meciurile din Liga Campionilor. E mare fan Paris Saint Germaine.

Măcar să-şi fi ales ca favorită o echipă mai ca lumea, care să cîştige mai des. Cînd cîştigă echipele favorite şi fetele din preajma bărbaţilor sunt mai vesele şi bine dispuse. Altfel nu te mai înţelegi cu ei. Fac urît, înjură, trîntesc şi pufnesc, nebunie mare şi cu fotbalul. Şi în Albania e la fel. Roger bea bere.

Asta îi place lui. Ei nu prea îi place, preferă ceva mai tare şi mai aromat. Un vermut, un Campari, un coniac, ar mai merge. Dar bere, bere nu. Şi îngraşă pe deasupra. Bătăi de cap în plus. Roger nu e băiat rău, dar nu o înţelege. Aşa se întîmplă mereu. Unii înţeleg mai lesne pe alţii, alţii nu înţeleg pe nimeni.

Merge şi aşa. De ce oare nu este ea ca alte femei, să nu-şi mai bată capul şi să taie firul în patru, opt, o sută ? Ce ar fi de înţeles? Poate are şi ea ceva pe suflet. Alta acum, de parcă mai stă cineva să-şi bată capul cu chestiile astea. I s-a terminat şi rimelul, firar al naibii!La dracu, nu-i frumos să nu vorbeşti frumos. Mama, gata cu mama, cu tata, cu Albania, s-au dus toate astea! Şi ce ar mai fi dormit o oră in cearceafurile calde. Lui Roger nu-i place să lenevească în pat. El e din Normandia, părinţii lui au un hotel lîngă mare. Plouă destul de mult. Mai apar uneori şi americani din ăia care vor să vadă cum a fost cu debarcarea din 1944. S-a murit pe rupte. Ce mai contează acum, ca şi cum n-a fost. A fost ceva. Parcă. Morţii cu morţii, viii cu viii. Ei da.

Nu e nimeni de vină. Sunt deja de cîţiva ani împreună. Abia terminase liceul cînd s-a măritat.

Mama ei a fost fericită că a pus mâna pe un francez.

Altfel ce să facă ea la Tirana, să tragă mîţa de coadă şi să spele ferestrele în fiecare săptămînă cu detergent prost luat de la Mall ? Sunt Mall-uri peste tot, acum e mai ieftin. Roger e ceva mai mare ca ea, dar nu e nici foarte bătrîn. Oricum, tot ce zice ea în casă, aia se face, o fi el francez, dar nici ea nu e chiar o femeie să se lase călcată în picioare cu una cu

două. Oare o să îmbătrânească şi ea? Bunica ei din Korce n-o prea iubeşte. Îşi vopsește părul în roşu intens, o vorbesc toţi vecinii, dar nu-i pasă. Nevastă de comunist, a luptat şi contra nemţilor, a făcut puşcărie alături de soţul ei, nu-i suflă nimeni în farfurie. Femeie dintr-o bucată. Aşa erau ele, dintr-o bucată. Acum sunt făcute din mai multe bucăţi. Nici Europa asta nu mai e ce-a fost. Noroc cu americanii că i-au susţinut pe albanezi, altfel ticăloşii ăia de sîrbi îi nenoroceau pe toţi în Kosovo.

Nu se poate una ca asta. Se poate orice. Şi fetele astea care vin de acasă şi se fac curve la Paris.

Măcar de-ar face ceva Ismail Kadare pentru ele. Ce să facă ? Roger. Roger o iubeşte pe ea. Ea. Dar ea pe cine iubeşte ?„Hai să nu mai judecăm pe nimeni...”, tot zice Roger cînd vrea şi ea să se dumirească de una, alta. De ce oare Roger nu are răbdare pentru toate întrebările ei? Nu are timp, nu are timp.

Nu despre timp este vorba de multe ori.

Nu mai contează acum. A fost deja. Era ziua ei şi se grăbea să ajungă la serviciu. Taximetristul, pare turc, un tip vînjos şi cu mustaţă, nu avea chef de vorbă. Foarte bine. Toata lumea te bate la cap cu toate prostiile. Ea are răbdare să asculte, nu-i este indiferent ce se întîmplă cu lumea din jur. Hair olsun, Tesik Gorederem, ştie cîteva cuvinte turceşti.

Maimuţoiul ăla a făcut ochii mari, a mulţumit. O lume multipolară. Degeaba. A coborît din maşină cu sacoşa într-o mîna, cu poşeta în cealaltă. Trîntind uşor portiera, să se închidă bine. I-a zîmbit portarului de la intrare, un indian simpatic, Bonjour, Madame...Bonjour, Rabindranah..., ei nu-i vine greu să înveţe numele astea care par ciudate pentru parizieni. Dar ea ce este ? S-a îndreptat spre biroul ei. În timp ce ducea mîna către butonul soneriei şi-a amintit că nu cumpărase deloc fructe. Una dintre colege ţine regim şi nu mănîncă dulciuri. Alte două sunt vegetariene, trebuia să se gîndească şi la asta.

Probabil ar trebui şi nişte pîine specială. De secară sau ciabata, nu doar baghete. Uff. O să tragă o fugă pînă la Mini Market să ia nişte portocale şi cîteva banane. Hmm. Şi ceva de băut ar trebui. Poate găseşte un lichior bun, dulce, aşa, ca pentru fete.

A intrat şi în timp ce se ştergea pe preşul de la scară, colega ei Stephanie, îi iese înainte, strigînd veselă, cu gura pînă la urechi: „La multi aaaaani!!!” „La mulţi ani!”, spuse ea rîzînd. Îi place să rîdă. Roger nu are timp. Era si ziua ei – două femei. Una din Albania, alta din Martinica. S-au îmbrăţişat vesele şi pline de voie bună. Ce bine e, uneori. Păcat că nu e în fiecare zi sărbătoare. Şi-au urat sănătate.

39

epica magna Şi să fie iubite. „A la votre, a la votre!” Nu e mult, dar nici puţin. Așa obişnuiau să își spună în birou, la aniversări și onomastici. În două minute era iar afară, în drum spre magazin. „Cum de am uitat să iau portocale...” Cu gîndul la banane și Cointreau a trecut pe lîngă un şantier. „Ce faci, păpuşă?”, i s-a strigat de sus, de pe o platformă. Cîţiva negri se rînjeau la ea. E plin acum cu ăştia din Mali şi Somalia, atîtea porcării şi cu ei. Care e capitala Somaliei ? A uitat. Se juca mereu Roger cu ea, de unde să ştie ea bine toate capitalele coloniilor franceze. Dar sunt şi cîte unii de treabă. A tresărit, dar nu a ridicat privirea. Îi displăcea să fie strigată pe stradă de bărbaţi, deşi în sinea ei se bucura puţin.

Femei şi femei, cui nu-i place să fie admirată ? Mai tîrziu s-ar putea să fie prea bătrînă, oh, nu, prea grasă, oh nu, sau prea urîtă, oh nu, în nici un caz, şi să nu o mai bage nimeni în seamă. Aşa că o mică „atenţie” din partea băieţilor îţi dovedeşte că prezin(i încă interes. Încă, ce cuvînt ciudat. Nu spune nimic, şi totuşi.

E tînără. Fără încă. Este. A trecut grăbită mai departe, făcîndu-se că nu aude. Cinci ore din viaţa unui om.Viaţa unui om.

La Ed nu prea era multă lume. Ce bine, măcar aici nu se înghesuie babele de dimineaţă, sunt peste tot în Albania. Oare de ce i s-a pus pata pe femeile astea bătrîne? A ales portocalele şi cîteva banane şi s-a îndreptat către raftul cu băuturi. Lichior de portocale, asta ar merge, e cel mai bun! „Portofino”, dulce-acrişor, răcoritor, dar tare! Se bea în pahare mici, şi produc efecte mari imediat. Surâde. După două-trei sorbituri simţi cum viaţa ţi se pare dintr-o dată muuuult, mult mai amuzantă! Nu prea s-a îmbătat la viaţa ei, dar nici nu-i displace să mai tragă cîte un pahar. Mai ales dacă are o companie unde se simte bine. Prieteni? Oh, da, are destui. Ba chiar Regis, colegul lui Roger, îi face o curte discretă. Nici lui Raymond nu-i diplace compania ei. Simte imediat şi ea cînd este admirată. Totul se simte, dincolo de cuvinte. Roger nu se supără, un flirt nevinovat, ce să fie. În Franţa bărbaţii nu sunt aşa geloşi ca în Albania. Nici Roger nu e un bărbat gelos, dar ea a făcut scandal cînd l-a mirosit că s-a încurcat cu Kim, o coreeancă, tînără şi frumoasă, nimic de zis. A trecut, dar n-a uitat, Roger i-a mărturisit că nu mai e nimic între ei. De altfel Kim a plecat la Londra. Asta e bine. Sentimentele nu se şterg precum o pată de pe mocheta de la intrare.

Acum a pus gresie. E casa lui Roger, ea are doar o pisică şi un geamantan cu haine. Cîteva cărţi. Tot

40

vrea să scape de o pată de lîngă cuier, dar mereu uită să cumpere nu ştiu ce substanţă. O lume de detergenţi. Şi de oameni. Nici nu ştii ce să alegi.Tot Roger o să facă şi treaba asta, ea e mai leneşă şi cam împrăştiată. Nu era aşa cînd a venit din Albania. Au alte motive să se certe, dar nu ăsta. O să ducă o sticlă de lichior la colege. Sunt mai multe femei la ea în colectiv decît bărbaţi. „E cam scump...”, îşi zice ea, nu-i place să arunce banii aiurea. Sau aşa crede ea, surîde, de parcă nu ar şti cum face praf repede cîteva sute de euro. „Ce mai au pe aici?”, îşi spuse, cercetând rafturile de jos în sus. Oja pe unghii s-a prins bine, are degete frumoase. Mîna e mică. Cînd îi face Regis un compliment, Roger rîde de nu mai poate. A găsit ceva. Lichior de cafea. Bun. Şi e mai amărui, te mai trezeşte din indiferenţă. Televizorul şi telefoanele astea mobile ne-au făcut nişte roboţi.

Nu prea stai să te gândeşti ce şi cum, ai ceva de făcut şi gata. Casieriţa cam greţoasă . Probabil franţuzoaică sadea, astea fac pe nebunele, fetele venite din alte părţi stau cu inima mică să nu fie date afară. Or fi francezii generoşi şi ospitalieri, dar şi cînd e să fie greţoşi, ehe, e de ajuns să te uiţi la mutra lui Sarkozy. Cum de îl suportă o femeie precum Carla Bruni, poate nici bunul Dumnezeu nu ştie. Şi ce frumoasă era cînd au fost la Roma, la Papa. Carla Bruni cu Sfintul Părinte, parcă erau o pereche mai potrivită decât cu Monsieur Le President. Toţi fac în pantaloni cînd aud de funcţii şi se gudură pe lîngă şefi. La fel era şi pe vremea lui Enver Hodja, care

epica magna mai de care să-i intre pe sub piele. Acum toţi fac pe anticomuniştii. Albania e membră NATO. Cine şi-ar fi închipuit aşa ceva? Fostul bodyguard al lui Todor Jivkov din Bulgaria chiar vrea să interzică Partidul Comunist. Ia te uită la el, bulgarii ca bulgarii, să fie ei mai cu moţ! Zarzavagii, ce vrei. Albanezii mereu rîd de bulgari, bulgarii de români, grecii de restul şi evreii de toată lumea. O prostie, dar oportunişti şi fripturişti sunt peste tot. Ea citeşte şi Le Monde, şi Liberation şi Nouvelle Observateur. Casieriţa, ce rea şi ce urât se uită! Nu i-a făcut nimic, ce vină are ea că e tânără şi subţire, chiar dacă s-a mai îngrăşat, la un metru optzeci arăţi mai bine decît una ca ea, casieriţa. E mică, grasă şi nici măcar nu ştie să-şi aranjeze părul. Asta e, oamenii s-au înrăit.

Singurătate, televizor, sex pe apucate, mîncat pe apucate, dormit pe apucate, mai nimic. Cu cumpărăturile în plasă, s-a întors la birou. Şi ziua a început bine.

Lumea nu te uită. Hihihi, asta e: telefoane, e-mail-uri, sms-uri, mesaje peste mesaje. Au început să curgă. Îi face plăcere. Roger o lasă în pace, dar parcă ar vrea mai mult de la ea. Ce anume? Nici ea nu ştie bine, să fie mai ambiţioasă, să câştige mai bine, să găsească un alt job mai bun, să fie mai nu se ştie bine cum. Alta acum. La Paris nu e ca la Montevideo. Ea nu vrea decît să fie fericită. Şi atât. Unde, cum, cînd. Detalii.

Viaţa ei i se strecoară printre degete. Să facă un copil, îi place să lenevească la soare, bine că a scăpat de Albania. Mai surâde cu gîndul la familia ei, dar nu sar mai întoarce înapoi, oricât de urît s-ar comporta parizienii cu femeile. Nici chiar aşa, sunt destui oameni minunaţi. Şi Micheline, şi Christine şi Dubravka, Tatiana, Samuel, şi Viki, ei da, are mulţi prieteni peste tot, nu doar la Paris. Să facă un copil, să facă un copil cînd vrea ea, lui Roger nu-i pasă. Să lase temerile astea la o parte. Să-şi cumpere şi un costum nou de baie. Are o colecţie întreagă, îi place să lenevească, să stea întinsă pe nisip. Să citească. Mai ales culcată pe nisip. Să simtă pe piele acele granule mici, mici şi fine, ca nisipul. Ce să facă ea cu un copil, să mai ai şi responsabilitatea altuia.

Ce bine e să fii sărbătorită! A sunat-o şi prietenul Pascal, Pascal Jospin, pe care-l cunoscuse la cursurile unde a fost vara trecută. Are nume franţuzesc, dar e din Benin. Nu mai vorbise cu Pascal de cîteva luni, nu mai ştia nimic despre el.

Un african simpatic şi cu mult umor. S-au împuţinat teribil aceşti oameni care mai ştiu să rîdă cu adevărat. A păstrat legătura cu foarte puţini colegi, deşi au fost cîteva luni bune împreună la cursuri şi

au fost foarte apropiaţi cu toţii. A învăţat cîteva cuvinte şi în swahili. Roger e indiferent la toate mărunţişurile din viaţa ei. Nu-l interesează decît proiectele mari, cu miză. Ceva în Japonia, ceva în Australia, a lucrat şi cu Uhry. El trăieşte altfel, dar Atena s-a raportat mereu la nimicurile din preajmă. Îi sunt suficiente. O pisică, o floare, un copil sau un bătrîn, un apus de soare la ţărmul mării, un măr, zîmbetul unui prieten, în general universul mic. Are liste întregi cu mărunţişurile care îi umplu viaţa. Îi plac şi fluturii, într-o vreme a şi colecţionat. Dar a aruncat tot ce-a strîns cînd s-a certat cu Toto, nu i-a mai trebuit nimic. Toate nimicurile astea fac parte din viaţa ei, nici nu ştie bine dacă e albaneză sau nu.

Istoria lumii şi a propriei ţări o lasă rece. O interesează, eventual, nedreptatea sau suferinţa.

Uneori. Cînd e în pasă proastă poate să dispară şi Marea Adriatică şi nu-i pasă. Despre fericire nu poate să spună nimic, nici nu e bine să vorbeşti prea mult despre ea.Are de la mama ei un ochi de deochi, e adus de la Istanbul. Roger poate nu e chiar indiferent, dar adevărul este că e şi foarte ocupat.

Acum arhitecţii cîştigă bine. Totdeauna au fost o specie mai altfel. Şi tehnicieni, şi artişti şi puţin visători. Oricum nu banii sunt o problemă pentru ei. Şi-a propus ca anul ăsta să se întâlnească cu cât mai mulţi prieteni și colegi, să scrie e-mailuri şi să reia relaţiile cu cei pe care i-a cam neglijat. S-au împrăştiat prin toată lumea. Şi aşa zice la horoscopul ei pe 2010 că va fi un an foarte plin pe plan social, o să cunoască mulţi oameni noi, va fi mereu prezentă la fel de fel de evenimente. Unde o să ajungă ? Vrea la Barcelona, o să meargă acolo, o să-şi dea demisia şi o să-i spună şi lui Roger că ea pleacă. Ce mai, se anunţă nişte luni în care va trebui să-şi caute un nou job, casă, noi prieteni. Totul de la capăt. Sună ca naiba, parcă ar scrie un raport de activitate, cum să scape de toate clişeele astea ? Şi de viaţa ei monotonă, da, se simte mediocritatea în aer. Bani au, au de toate, ce nu are ea, ce-i lipseşte ?

Poate complică prea tare toate alea. Oare o să-şi schimbe serviciul sau o să facă un copil? Nu ştie bine. Şi aşa cum arăta ziua ei, era sigură că horoscopul nu minte.

A venit și ora trataţiei. Jeanine, colega ei, a pregătit paharele și farfuriile. Ea a tăiat pâinea, a adus humus, legumele şi pasta de măsline. A aşezat şi fructele pe un platou un fel de farfurie mai mare.

Se felicita că s-a gândit la toate şi a rezolvat pînă la urmă şi cele necesare pentru colegele care ţin

41

epica magna regim. Dar poate că puţină pastă o să guste şi ele, nu o fi foc. Sau măcar din plăcinta cu spanac şi brînză, doar n-a muncit degeaba. Toată lumea ţine acum regim, au înnebunit cu toţii cu dietele astea, e-uri, mîncare ecologică. Toate o să devină ecologice. Şi cu vieţile cum rămâne?

Gata masa! „Poftiţi!”, strigă ea din biroul alăturat.

Fetele au apărut împreună, una după alta în şir indian, cîntând ambelor colege „Hapyy Birthday to you!, Bonne aniversaire!” Ce frumos, îi venea să râdă. De bucurie. A cîntat si ea, doar nu era singura sărbatorită. S-au sărutat, s-au îmbrăţişat, au rîs, de undeva dintr-un colţ s-a auzit şi vocea lui Aznavour cu „Bonne Aniversaire”, Atenei îi place mai mult Rod Steward şi Joe Cocker, aşa e ea mai old fashioned cînd şi unde nu te aştepţi, Micheline a desfăcut şampania Pommery şi a umplut paharele.

Totul era gata, sărbătoarea putea să înceapă.

Poc! Poc! Poc! Ieeee! wow, uau, fel de fel de sunete aceeaşi stare. Bucurie. „La mulţi ani! La muuulţiii ani !”, uiţi de tine, printre prieteni şi viaţa devine suportabilă. A desfăcut cadoul – un pulover gri.

Frumos. Dar gri. Nu prea se omoară ea după culoarea asta, i-ar fi plăcut mai mult unul roşu. Sau mov. Sau bej. Ce nebunie e acum şi cu culorile şi modelele astea de la Prada şi Versace, Burberry's, nici nu mai ştii cine face acum moda, Londra, Roma sau NY-cul. La Zara preţurile sunt mai mici, dar nici marfa nu e cine ştie ce. Chestii pentru puştoaice.

Numere mici. Oricum Parisul rămîne Paris. În Albania din cauza anticomunştilor nici nu mai poţi să porţi acum roşu. Nu mai poţi să pui nimic roşu pe tine. O tîmpenie! Griul o îmbătrîneşte, crede ea, o face să pară mult mai matură decît este. Şi totuşi, are deja peste treizeci şi cinci de ani, chiar dacă uneori se simte ca de optsprezece. Nu contează. Calul de dar nu se caută la dinţi, îi tot repeta mama cînd ea mai bombănea că fusta luată de ea e prea lungă. Are picioare frumoase, a avut siluetă dintotdeuana. Şi nici cu basma nu i-a plăcut să umble. Albanezii se uită mai mult la sîni şi funduri, decît la picioare.

Asta e, era clar că ea nu avea un corp potrivit pentru Albania, poate de aceea a şi ajuns la Paris. Acum se circulă în toate părţile. Franţa, ce bine e că e în Franţa. Şi i-a plăcut să danseze strâns. „Aşa m-ai păcălit...”, o tachinează mereu Roger cînd dansează şi ea îl calcă pe picior. Tango-ul e un dans unde pui şi puţin suflet. Cine mai ştie azi că s-a născut într-un bordel? Se ştie tot astăzi. Un dans şi atît. Se dansează cu participare şi emoţie. Nu e ca la vals sau cha-cha-cha. Pui ceva din tine la mijloc. Cu

42

partenerul. Nici chiar ca argentinienii, dar nici ca în Balcani, unde imediat ce te simte partenerul crede că deja vrei să te culci cu el. Nu-i place să se facă glume pe seama ei. Cărei femei îi place ? Pînă la urma l-a probat. Îi venea bine. Gulerul înalt îi dădea un aer ceva mai sofisticat, de femeie ceva mai matură, dar interesantă. Cu secrete ascunse în spatele zâmbetului plin pe care îl încerca ca pentru poza în oglinda de la baie.

Frumos.

Se simte bine.

S-a întors la fetele care nu conteneau cu mâncatul şi cu lăudatul. „Ce bună e pasta asta!”, „Soacră-mea a făcut-o, e expertă!”, spune ea rîzînd complice. De unde pînă unde, o minciună, soacra ei nu este expertă în nimic. Joacă pocker, fumează mult, e divorţată de două ori şi măritată de mult mai multe ori, mai trage o tură prin Caraibe şi apoi laudă peisajele exotice. De parcă nu se ştie de ce se tot duc femeile de o anumită vîrstă prin călătorii. Apoi reapar î n oraşele de baştină, vin rumene nemţoaicele după o vacanţă în Turcia, aşa se simt bine suedezele după un concediu în Thailanda. Sînt ţări şi ţări, nu toate produc doar echipamente militare şi exportă petrol şi gaze naturale. Jeanine este gospodină desăvîrşită: face niște icre delicioase, cu ceapa și cu bobi(e mici, întregi, aruncate la final, care ţi se sparg între din+i. O nebunie. Chiar dacă erau preparate mai dietetic, cu carne de curcan și ulei de măsline, erau o nebunie! „Şi pasta de măsline e delicioasă!” „Pe asta am făcut-o eu, aseară”, spuse ea foarte încîntată. Şi zîmbind. Şi Regis şi Raymond îi spun mereu că ştie să zîmbească foarte frumos. Mai contează cine a făcut pasta sau cu cine te-ai culcat de-a lungul vieţii. Important e lîngă cine te trezeşti, zicea Coco Chanel cîndva. Ştia ea ce ştia. Oare Roger de ce nu-i face complimente ? Le-a explicat reţeta şi parcă nu le venea să creadă. „Păi la magazin e vreo zece euro un borcănel”, remarcă Mireille. Da, dar uite că poţi să o faci şi acasă. Aproape gratis. Nu-ţi trebuie mare lucru!”

Chestia asta cu făcutul acasă începe să prindă şi la Paris. „Pîinea asta e cea mai bună pe care am mîncat-o vreodată!”, a spus zîmbind Jacqueline. „Daa, a făcut-o domnul arhitect, are talente ascunse, şi la maşina de pîine. Nu e greu, dar trebuie să potriveşti ingredientele. E important şi timpul de coacere.

Altfel se moaie şi nu creşte, le-a explicat ea celor din jur. Sînt împreună. E bine. Te simţi protejat.

epica magna Masa a fost un succes, fetele au fost încîntate, s-a mîncat toată pasta de măsline, toată farfuria cu tempenade aproape s-a terminat. Poate trebuia să aducă două borcane. Era mulţumită. Fericirea vine uneori pe nesimţite. Tiptil. Şi tot aşa şi pleacă. S-a apucat de treabă. Dar nu prea mai avea chef de muncă.

Ce se va alege de viaţa ei ?

Telefonul suna întruna, prietenii o asaltau pe messenger. „La mulţi ani, să fii sănătoasă, tot ce îţi doreşti!”, îi urau colegele de facultate. Dar şi fetele de la IBM, unde lucra se înainte. Şi nu putea să le răspundă cu un simplu „Mulţumesc, mulţumesc”.

Saci întregi în stînga şi dreapta. Nu prea are cui mulţumi. Ba are. Vorbe, vorbe, dulce vorbărie, cui nu-i place. Nu voia să ajungă la patruzeci de ani cu un copil la grădiniţă şi altul adolescent în Germania. Şi cu soţul uitîndu-se după puştoaice.

Acum e încă, of acest inevitabil încă , tînără.

Viaţa ei e doar viaţa ei şi nu are de dat socoteală nimănui. Îi era teamă la gîndul ăsta. Ar fi vrut să se mute întîi într-un apartament mai mare și să închirieze garsoniera. Asta în cazul că ar mai rămîne la Paris. Dar mai poate aștepta pînă atunci? Cînd?

Cine ştie.

Voia şi nu voia un copil. Normal, firesc. Un sentiment straniu o traversa uneori. Legat de posibilitatea de a deveni iar mamă. Să nu se mai gîndescă şi pur şi simplu să facă un copil domnului arhitect. Sau să plece în lume. Iar. Iar şi mereu. Nu ştia bine. Voia şi Roger un copil, dar se gîndea la el de parcă l-ar fi comandat altcuiva să-l proiecteze.

Dar dacă nu vrea copii? „Hai, poate vine şi la tine barza, să am şi eu cu cine să mă plimb prin parc cu căruţul”, îi scria mai ieri Selma pe messanger. „Da, cine ştie... poate”, a surîs ea, trimi(îndu-i o privire cumva stranie, galbenă, zîmbitoare. Iar o furau

gîndurile. O albaneză la Paris care nu mai aparţine nimănui. Şi cu legile astea încîlcite, şi cu atîţia emigranţi, ce-ar mai fi de făcut? Şi plimbări în parc, cu căruţul. Şi iar nopţi nedormite, iar să trăieşti prin alţii, aproape că nu-ţi mai aparţii. Chiar mai vrea un copil? Dar dacă nu-l mai vrea? Unul deja creşte departe de ea, parcă nici nu ar fi al ei. Ea, care ţinea atît de mult să se odihnească bine şi să îşi respecte orele de somn. Asta e, o să renunţe, ce să facă. Sigur o să îi treacă şi nu o să se mai gîndească la nimic cînd va apare copilul. Cînd o să-i vadă faţa liniştită

şi senină, un zîmbet toată. Şi privirea lui inocentă, ochii veseli, o să uite de somn. E femeie.

Să fii mamă, ce chestie! Roger, sigur, nu-şi bate capul cu treburi din astea. E nevoie de bani, să vorbească cu cineva, să aranjeze ceva, este OK. Dar nu-i cere ce lui nu-i place. C'est toute.

Nici nu şi-a dat seama cînd s-a făcut ora cinci. Au trecut orele, mai nimic la birou, a rezolvat lucruri mărunte, a răspuns la sms-uri si e-mailuri, a scris pe mess şi a vorbit la telefon. A mîncat dulciuri cu poftă, cumva nervoasă, fără să se mai gîndească la siluetă. Oricum arată bine, a slăbit vreo cinci kilograme, iar de luni va trece din nou la regim.

Pentru cei 1,78 ai ei 65 de kilograme nu ar fi mult.

Merge. Se simte bine în corpul ei.

43

CONSILIUL JUDEŢEAN SUCEAVA CENTRUL CULTURAL BUCOVINA SECŢIA: CENTRUL PENTRU CONSERVAREA ŞI PROMOVAREA CULTURII TRADIŢIONALE SUCEAVA FESTIVALUL LITERAR “EUSEBIU CAMILAR – MAGDA ISANOS” Ediţia a XVI-a, 2011 Consiliul Judeţean Suceava prin Centrul Cultural Bucovina, secţia Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, în colaborare cu Societatea Scriitorilor Bucovineni, „Crai Nou“ Suceava, Primăria comunei Udeşti, Biblioteca Bucovinei “I.G. Sbiera” şi Complexul Muzeal Bucovina, organizează ediţia a XVI-a a Festivalului literar “Eusebiu Camilar – Magda Isanos”, în perioada 13 – 14 mai 2011, la Suceava şi Udeşti.

Concursul îşi propune să descopere, să sprijine şi să promoveze noi şi autentice talente în rândul creatorilor din literatura de astăzi şi se va desfăşura pe trei secţiuni: poezie, proză scurtă şi reportaj literar.

R E G U LA M E N T 1. Sunt acceptate în concurs lucrări nepublicate şi nepremiate la alte concursuri literare, tehnoredactate cu diacritice.

2. La concurs pot participa autori de orice vârstă, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial şi nu au obţinut Marele Premiu la ediţiile precedente ale concursului.

3. Lucrările, dactilografiate în cinci (5) exemplare, vor fi trimise pe adresa: Centrul Cultural Bucovina, Secţia Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava Str. Universităţii nr. 48, Suceava, 720228 4. Lucrările se trimit până la data de 4 aprilie 2011. Ele vor purta în loc de semnătură un motto ales de autor. În coletul poştal va fi introdus un plic închis (având acelaşi motto), care va conţine numele şi prenumele autorului, locul şi data naşterii, studii, activitate literară, adresa completă, numărul de telefon şi eventual adresa electronică.

5. La secţiunea poezie, fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu minimum cinci

44

şi maximum zece poezii. La secţiunea proză scurtă, fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu minimum o proză scurtă şi maximum trei. La secţiunea reportaj literar, fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu un reportaj de maximum cinci pagini.

6. Un concurent poate participa la toate secţiunile.

7. Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în patrimoniul concursului „Eusebiu Camilar – Magda Isanos”, iar laureaţii vor fi publicaţi în „Caiete udeştene”, volum editat de Centrul Cultural Bucovina, secţia Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava.

8. Laureaţii vor fi anunţaţi până la data de 6 mai 2011, pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere, precum şi la manifestările prilejuite de finalizarea Concursului, care vor avea loc la Suceava şi Udeşti între 13 şi 14 mai 2011. Manifestările vor consta în lansări de carte, şezători literare, recitaluri de poezie, vizite la muzee şi monumente de artă din judeţ, realizate cu participarea membrilor juriului şi a altor personalităţi literare. Organizatorii asigură cazarea şi cheltuielile de transport (bilete de tren - clasa a doua). În eventualitatea în care laureaţii doresc să fie însoţiţi şi de alte persoane, acestea trebuie să-şi suporte integral toate cheltuielile, iar organizatorii trebuie anunţaţi până cel mai târziu la data de 9 mai 2011, pentru a face rezervările necesare.

9. Juriul concursului va fi alcătuit din critici literari, poeţi, prozatori, redactori şefi de reviste literare, membri ai Uniunii Scriitorilor din România.

10. Membrii juriului nu mai pot schimba ulterior ordinea rezultată în urma jurizării.

11. Pentru cele mai valoroase lucrări prezentate în concurs, juriul va acorda următoarele premii: Marele premiu „MAGDA POEZIE: ISANOS” , Premiul I, Premiul II, Premiul III Premiul „CONSTANTIN ŞTEFURIUC” (acordat de cotidianul Crai Nou din Suceava) PROZĂ SCURTĂ: Marele premiu „EUSEBIU CAMILAR”, Premiul I, Premiul II, Premiul III REPORTAJ LITERAR: Marele premiu „MIRCEA MOTRICI”, Premiul I, Premiul II, Premiul III Vor fi acordate, în funcţie de posibilităţi, şi premii ale unor reviste literare.

Relaţii suplimentare: tel: 0745-773290 – Carmen Veronica Steiciuc

liber pe contrasens Viaţa ca şi literatura Adrian ALUI GHEORGHE Valoarea cărţilor Cineva m-a întrebat cum pot fi recunoscute cărţile de valoare dintr-o librărie înţesată de apariţii una mai tentantă decît alta. Întîi e metoda recunoaşterii valorii „din prima”. Se aplică tuturor cărţilor colegilor, amicilor, şefilor conjuncturali, scriitorilor politicieni… Formulele, la lansări, sînt puţine dar clare: „o valoare certă”, „o carte cu adevărat valoroasă”, „şi-a depăşit valoarea şi aşa recunoscută” etc. La această metodă nici nu e nevoie de lectura cărţilor, a textelor, valoarea este asigurată de apropierea fizică (geografică) de autor.

Apoi metoda recunoaşterii valorii „din a doua”.

Asta presupune lectura cărţii, lucru care trebuie amînat cît mai mult. Dacă reuşeşti să şi uiţi de cartea pusă deoparte, pentru o lectură în tihnă, cu atît mai bine, valoarea se conservă sigur (şi singură) între coperţi. Următoarea e „metoda recunoaşterii valorii absolute”. E vorba de autorii clasicizaţi, pe care nu-i mai citeşte nimeni dar care impun doar prin simpla rostire a numelui. Replicile sînt de genul: A, Eminescu…! A, Stănescu…! A, Sorescu…! A, Breban…! Se observă că „a”-ul rămîne constant, se modifică doar numele. Cum recunosc, totuşi, o carte bună? Prin metoda evitării celor proaste, pe care le recunosc imediat. După ce?

După miros, gust, culoare, după densitatea literelor, după titlu, după autor, după poziţia planetelor, după zodiac, după prognoza meteo, după noroc …!

Mîţa moartă Diferenţa dintre sat şi oraş este, la noi, extrem de vizibilă în planul realităţii imediate. Deşi, din punct de vedere al mentalităţii, o spun psiho-sociologii, aceasta este mai puţin diferenţiată, un abur „de sat” bîntuie pe deasupra mai tuturor oraşelor noastre.

Nu de puţine ori vita adusă lîngă bloc (sau porcul, sau găina sau oaia) însoţeşte destinul omului care a părăsit cu durere satul natal. Din cauza acestei mentalităţi nediferenţiate am ajuns să numim sate mai răsărite drept oraşe, să agreem straturile de lîngă bloc ca pe o reminiscenţă duioasă a muncii din „poala prispei” de la sat. U. E., care ne-a chemat la masa bogaţilor, mai la coadă, ne priveşte de departe comportamentul analizîndu-ne portul, apucăturile, igiena. De asta, în rapoartele ei UE ne pîrăşte celorlalţi parteneri de Europă ba că am fi, alături de bulgari, pe un loc codaş la folosirea pastei de dinţi, ba că nu consumăm kilele de săpun calculate pe centimetru pătrat de piele, ba că nu vrem să ne batem în detergenţi cu fraţii mai aroganţi de pe continent. Şi dacă se spune că igiena unei case o vezi după cum arată bucătăria şi WC-ul, la noi se pot improviza în acele „lăcaşuri”, vorba fostului preşedinte Iliescu, „traseele groazei”. De asta, înainte de a băga bani în monumente ale integrării, mai benefic ar fi un program de educare a tinerelor generaţii în mînuirea săpunului, în detalierea filosofică a faptului că dacă arunci o mîţă moartă peste gard, mireasma se strecoară printre ostreţe tot în propria curte, dintr-un nedezminţit sentiment al „abisalului originar”, cum ar zice Jung.

45

liber pe contrasens Banca de organe Recent statisticile internaţionale au realizat un top al traficanţilor de organe umane şi au situat, firesc, România pe un loc fruntaş. De fapt nu mă mai miră nimic în ceea ce priveşte vivacitatea şi disponibilitatea co-naţionalilor noştri. Dacă s-ar anunţa acum, de exemplu, că a fost prins un grup de infractori care făcea trafic cu sateliţii planetei Saturn, sîntem siguri că jumătate ar fi români. N-au aflat românii, încă, care e mecanismul care provoacă gravitaţia universală, că ar căuta să-l demonteze imediat să-l vîndă la, eventual, kilogram. Cumpărători s-ar găsi! România e singura ţară din lume în care s-a furat linia ferată pe o lungime de vreo treizeci de kilometri şi nimeni nu a observat nimic şi nu şi-a dat seama, în afară de conductorul care conducea trenul. România e printre puţinele ţări din lume în care băncile se sparg din interior, de cei care sînt puşi să le conducă, totul se petrece curat, fără victime, iar în plus toţi cei care strigă „hoţul!“ sînt daţi în judecată chiar de hoţ, pentru calomnie. Să se înveţe minte altă dată să mai tulbure liniştea publică! Mă întreb, totuşi, ce organe de român sînt căutate în acţiunea de traficare, de care am pomenit. Se caută, s-ar părea, mîini de român. Pentru că românii sînt iuţi de mînă, palmează bine orice. Se caută creiere de politician, de ambasador, fiindcă sînt odihnite. La nivel de maţe se merge pe cele de bugetar, sînt mai puţin folosite, chiar dacă mai ghiorăie din cînd în cînd… Dintre limbi se preferă cele oportuniste, care se dau după cuvintele linguşitoare şi după părţile moi ale celor de la putere. Donatori de limbi sînt din belşug, aici se înregistrează chiar un exces pentru export. Ca şi la coate! Pentru că pe lîngă faptul că sînt mulţi care dau din coate, sînt şi mulţi care spun că-i doare-n cot de ce se întîmplă în jur!

Nu se caută, pentru transplant, ficaţi de la opoziţie, sînt ofticaţi! Concluzia ar fi că România a ajuns o valabilă „bancă de organe“ pentru Europa, neînţelegîndu-se aici, Doamne fereşte!, că ar fi vorba de organe de conducere sau organe de poliţie…!Astea sînt numai şi numai ale noastre.

46

biblioteca Bucovina literară Mihai PÂNZARU-PIM, Poezie bucovineană, Suceava, Muşatinii, 2011

Ion Popescu-SIRETEANU, Oameni şi întâmplări din satul meu, Iaşi, Dosoftei, 2010

Marcel MUREŞEANU, Boeme,Cluj-Napoca, Casa cărţii de ştiinţă, 2010

Vasile MACOVICIUC, Rondeluri pentru caii sălbatici, Bucureşti, Cuvântul, 2006

Ştefan AMARIŢEI, Molia roşie sau Călăul patetic, Iaşi, Cronica, 2010

Nicolae JINGA, Retorica nigra,Timişoara, Brumar, 2010

Gheorghe PĂUN, Privind peste umăr, Geamăna, Tiparg, 2010

Eleonora SCHIPOR, Pătrăuţii de Jos, tu eşti baştina mea, Cernăuţi, Zoloty litavrî, 2010

o antologie a poeziei româneşti CEZAR IVĂNESCU

Mircea A. DIACONU

Plîns al materiei originare şi deopotrivă laudă a ei, poezia lui Cezar Ivănescu trece dincolo de subiect – pe care, însă, îl implică pînă în rărunchi – pentru a aparţine vocii orfice arhetipale. Eminescu, doina populară, poetul tragic anonim se unesc într-o viziune mistică, în care corpul, ca tot ceea ce ţine de materie, istoria însăşi, sînt mărturia spiritului, a transcendenţei.

Aşa se explică opţiunea poetului pentru o anume elementaritate, violenţă chiar, care devine flagelare a sinelui şi a lumii. Astfel, trăind în lume ca în exil, poetul recuperează paradisul morţii.

Prin Cezar Ivănescu, poezia redevine armonie, o armonie care încorporează disonanţele tot aşa cum rugăciunea distilează tragicul. (M.A.D.) Fratele Nostru Soarele (cvartet) (Procesiunea Rodului) (Dramă Simbolică) „Laudato sie, mi signore, cum tucte le tue creature specialmente messor lo frate sole.”

Francesco D'Assisi In memoriam Johannes Climax Treapta întîi Logodna ! culcaţi alături c-o Chitară ne aţintim priviri prin Somn, prin Visul cărnii, mîndră Ţară, în care Viermele e Domn. al castităţii semn de-a pururi chitara stă-ntre noi ca o preaaurită navă-n ţărmii din care te-am răpit, Iseult şi stă ca o amară Limbă între noi doi, recunoştinţă, care în miezul nunţii plimbă

a sîngelui curat fiinţă ! ! mi-i teamă s-o ating în noapte ca pe-un potir cu Taina Lumii, ascunsă zace-n întuneric ca Marea subt albeaţa spumii ! ! îmi pierd tot sîngele, o viaţă farmecul păsărilor cînd dorul şi-l culcă-n dimineaţă în mierea Soarelui cel blînd căci nu-i asceză ca iubirea nici moarte mai adîncă, vai şi-ndură trupul primenirea Timpului vecinic fără strai, dar rostuit îmi stă ca moara Destinul. asta mi-i averea: mă duce ca-n sicriu Chitara spre tine, Moarte, ca Tăcerea !

Doina (Dor de moarte) ! mai duceţi-mă-n sicriu de ceaţă, mai duceţi-mă-n sicriu de fum, sufletul meu vecinic nu se-nvaţă cu-ngreita inimă de-acum, mai duceţi-mă-n sicrie, îngeri, mai duceţi-mă-n sicrii de foc, m-am hrănit de scrîşnete şi plîngeri plin mi-s de pustiu şi nenoroc ! ! rob unei ştiinţe vechi, maithuna, floarea mea de carne, liturghii luminate Soarele şi Luna ţi-au turnat în floarea cărnii vii, Clara mea Lumină, Sunyatha, către tine vin, în tine-am fost, ictus blînd mă vei scăpa de Roata vieţuirilor fără de rost !

47

antologia Treapta a doua Taina nunţii ! cel care îşi aşteaptă Moartea nu mi-i deloc asemenea, cel care îşi aşteaptă Moartea cel care îşi aşteaptă Moartea-şi aşteaptă numai Moartea Sa ! ! preafericit cel care-aşteaptă atît cît poate aştepta cel care îşi aşteaptă Moartea cel care îşi aşteaptă Moartea nu mi-i deloc asemenea ! ! el va muri ca o lumină a sîngelui ce-l lumina, eu voi culege trup şi sînge eu fără lacrimă voi plînge ţintind Damascu-n calea mea ! ! cel care îşi aşteaptă Moartea nu mi-i deloc asemenea, sînt ca o curvă lîngă dînsul mi-am spălat vinele cu plînsul curat din dulce geana sa !

! iar eu m-am rătăcit prin lume şi de pe-acum abia mă port şi îmi fac murgul numai spume şi prin cetăţi mi-l strig pe nume pe blîndul meu, frăţînul mort ! ! că nu mai poate ţine Viaţa, numa-n cîntarul celui Rău; în Baaad coboară ceaţa şi urlu: Frate, dimineaţa roua-i de sînge: Trupul tău !

Doina (Tatăl meu Rusia) ! de cincisprezece ani nu ştiu, nu ştiu nimic de tine, Tată, stai tot în casa-n care-am stat copil în vîrsta fermecată, stai tot în casa-n care crunt îmi loveai trupul cu centura? val roş de sînge şi acum tot îmi mai podideşte gura

! cel care îşi aşteaptă Moartea şi vecinic o va aştepta, ascuns prin colţuri ca o slugă îşi strînge trupul să nu-i fugă şi să nu-şi piardă inima !

! sărutu-ţi mîna, Tată bun, sărutu-ţi mîna şinchinare ca Domnul-Dumnezeu tu eşti, ca Dumnezeu şi Sfîntul Soare, cîţi pumni în inimă-am primit mi-au fost ca floarea la ureche că nu e pumn să poată sta cu pumnul Tatălui pereche !

! cel care îşi aşteaptă Moartea nu mi-i deloc asemenea, poate că semănăm la faţă dar asta fie-vă povaţă că Faţa Lumii-i faţă rea !

! sărutu-ţi mîna, Tată bun, sărutu-ţi mîna şi genunchii, te-ating cu palma de copil cu-nvineţitele ei unghii, mi-s mîinile tot străvezii, nevinovate, albe prunce, putea să mi se-oprească-n loc cu totul inima atunce

! Masca Minciunii celui Tare ce vinde Firea pe tejghea, celui ce şi-a-nmulţit talantul tot viclenind pe celălaltul şi dîndu-l morţii, slujbă grea !

! Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia...

Tu numărai şi-ţi întindeam palmele-nsîngerate ţia...

Te-ai fi oprit de-ai fi văzut că fiul tău de-al doilea plînge ţi-aş linge cizmele şi azi de-ar fi stropite de-acel sînge !

! cel care îşi aşteaptă Moartea nu mi-i deloc asemenea, el va muri şi-i va fi bine ca-n leagăn Moartea îl va ţine căci i-a slujit ca mumă-sa !

48

! Tu erai tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia...

Tatăl dement cu epoleţi şi cu centură ca leşia...

Tu erai Tatăl meu şi noi copiii te uram şi Mama, că ni l-ai pus tu pe pereţi pe Stalin şi-ai dat jos icoana !

antologia ! Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia... mai mult pe mine mă băteai, spre mine-ţi abăteai urgia... pînă spre miezul nopţii mult în casa noastră luminată se auzea cum tu loveşti cu vrednicia ta de Tată ! ! Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia... ne-ai îngrozit cu groaza ta copiilor copilăria... m-ai prigonit, m-ai alungat din părinteasca noastră casă, de-aceea azi picioarele mi-s tari ca fierul şi frumoasă ! ! Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia... genunchii azi mi-i plec şi-ţi plîng singurătatea, nebunia... mă poartă azi picioarele pe Drumul Noilor Imperii, la Noua Sofie să-ajung pe crucea Albelor Siberii ! ! nimic nu poate-a mă-ngrozi, sufletul meu nu se mai teme... de tine doar mi-i dor mereu, nu te-am văzut de-atîta vreme, dar nu bătrîn, dar nu dement, n-aş vrea să-mi pari acum un altul, Tu care trupul mi-ai făcut tare şi neted ca asfaltul ! ! poate de-acum, nu mai e mult şi în Siberia ni-i drumul, la tine doar mă mai gîndesc cît ţine şi ne-o ţineacumul, fiul vîndut şi schingiuit ce gînd să-ţi mai trimită ţia?

Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia ! ! de cincisprezece ani nu ştiu, nu ştiu nimic de tine, Tată, stai tot în casa-n care-am stat copil în vîrsta fermecată... stai tot în casa-n care crunt îmi loveai trupul cu centura... val roş de sînge şi acum tot îmi mai podideşte gura! ! Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia

Rosarium (Legenda aurea) ! şi acest cîntec este numai pentru tine (şi este numai pentru bunătatea ta) care din somnul morţii mă trezeai pe mine cum maica mea din somnul morţii mă trezea, care din somnul morţii mă trezea pe mine cum maica mea din somnul morţii mă trezea! ! tu-mi amintea-i trezindu-mă că inviasem, că înviasem şi că-n veci voi învia, mă-nduioşai precum demult mă-duioşasem cînd maica mea deasupra mea îngenunchea, mă-nduioşasem precum demult mă-nduioşasem cînd maica mea deasupra mea îngenunchea! ! tu-mi aminteai trezindu-mă că înviasem, că-nviasem şi că-n veci voi învia, uitai să-mi spui că-n somn de tine-adînc uitasem, uitasem tot ceea ce-n veci nu poţi uita, uitai să-mi spui că-n somn de tine-adînc uitasem, uitasem tot ceea ce-n veci nu poţi uita!

Rosarium (Marie-a vieţii) ! Marie-a vieţii mele blîndă foarte, fără greşală, fără Timp şi moarte, curăţă-mi gîndul morţii de otravă, inima lin sărută-mi-o cu slavă că putrezeşte carnea de pe mine şi viermii trupul mi-1 mănîncă blînd, ridică-te Regină-ntre Regine de curăţia ta eu sînt flămînd ! stau în pămîntul sterp fără noroc cadavrul mi-l îngrop şi mi-l dezgrop gropar al vieţii mele fără viaţă trăită-n scîrbă în dezgust şi greaţă plătit cu Timpul care mă omoară dator vîndut celui ce mă plăteşte din groaza mea nu pot ieşi afară cum Soarele arzînd se osîndeşte ! ! Marie-a Vieţii nu-mi privi căinţa ci numai trupul slab şi suferinţa căci mîne aş putea în rîsul gloatei cu pietre să te sfarm cu voluptate, ci mîntuie-ne tu precum o Mumă şi păcătoşi şi fără de păcat loviţi de groaza morţii fără urmă ne îmbubăm de ură ne-ncetat !

49

eminesciana Muzica şi artele plastice în manuscrise eminesciene, opera literară şi proza politică Dimitrie VATAMANIUC Cultura artistică a lui Eminescu este prezentată de cercetători cu precădere pe baza relatărilor contemporanilor şi a scrierilor literare şi în mai mică măsură a manuscriselor şi a publicisticii sale.

T.V. Stefanelli ne informează asupra „Cântecelor sale de predilecţie”, iar I. Slavici insistă asupra prieteniei cu Epaminonda Bucevschi, pictorul bucovinean, cu care frecventează în anii studiilor la Viena „galeriile de tablouri”, expoziţiunile şi colecţiunile de tot felul". Din mărturiile altor colegi ai săi aflăm că asistă la concertele de la Musikverein şi la spectacolele de la Opera imperială cu Fidelio de Beethoven, pentru care avea o mare admiraţie.

Preocupările lui Eminescu în legătură cu muzica sunt însă anterioare epocii studiilor universitare. Poetul însoţeşte înainte de 1869 trupele teatrale şi asistă la spectacolele muzicale atât în Bucureşti, cât şi în alte oraşe. Familiarizarea cu muzica de scenă explică de ce introduce în Geniu pustiu , roman scris în perioada preuniversitară, un personaj, cântăreţ la violoncel în orchestra unui teatru, aminteşte de spectacolele de la Opera italiană cu Hughenoţii de G. Meyerbeer şi de uvertura din Norma de V. Bellini.

Să mai reţinem şi caracterizarea lui G. P. Palestrina, „maestro divin” al unor „cântece superbe”. Poetul recunoaşte, cum se desprinde dintr-o însemnare de mai târziu, că se îndepărtase de modul de-a privi spectacolele cu opere ca Somnambula de V. Bellini, pe care le frecventează în epoca preuniversitară. „Când vedeam în Somnambula - notează el în manuscrisul 2258, 173v - pe amant /ilizibil/ şi pe amanta sa în genunchi departe de el, deşi se ruga cu lacrimi, mă miram cum un om poate să refuze rugăciunile sau e-n stare să nu creadă asigurările unei femei atât de frumoase. Eu în locu-i aş fi căzut în braţe-i ş-aş fi uitat tot. Atunci. Azi nu mă mai mir".

50

Contemporană cu Geniu pustiu ca elaborare este şi Contrapagină, destinată, după părerea noastră, să servească drept prefaţă romanului.

Eminescu îl trece aici, alături de L. Burghardt „poet de geniu” şi pe Torquatto Tasso, „epic de geniu”, şi pe L. Schubert „compozitor de geniu”. Din familia de compozitori germani, Eminescu se opreşte la cel mai puţin cunoscut. Nu este o întâmplare. Louis Schubert (1828-1884) petrece o vreme la Petersburg şi Konigsberg, înainte de a se stabili definitiv în Germania. Dintre operele lui Schubert, Aus Sibirien (Konigsberg, 1856), Das Rosenmadchen (Konigsberg, 1860), Die Wahrsagerin (Dresda, 1864), Wer ist der Ebe (Dresda, 1865), poetului îi reţine atenţia cea dintâi întrucât îşi prezintă şi el unul din eroi „în gheţurile siberiene”.

Eminescu face o comparaţie, la care ne-am mai referit, între geniile ce se nasc în ştiinţă şi cele ce se nasc în literatură şi arte. Un Newton, un Galilei ori un Darwin, notează Eminescu în manuscrisul 2255, 256 se ivesc pe pământ o dată la o mie de ani; un Homer însă, un Shakespeare ori un Rafael, o dată la trei, patru mii de ani. Interesantă este şi observaţia sa din Manuscrisul 2290, 7, în care se referă la bogăţia spirituală a marilor creatori. Poetul observă, nu fără părere de rău, că şi aceştia nu transmit prin operele lor decât o mică parte din această bogăţie spirituală. „Ce respect trebuie să avem - scrie Eminescu - aşa dar înaintea bogăţiei spirituale a lui Michelangelo, Goethe, Beethoven ş.a., când ne gândim cât de însemnate sunt deja cele ce ei au dat la lumină, cari nu reprezintă decât necomplet totalitatea spirituală a acelor oameni.”

Compozitorul preferat al lui Eminescu este Beethoven, în a cărui muzică vede întruchipat destinul dramatic al omului în lupta pentru depăşirea mărginirii fiinţei sale şi crearea de valori spirituale. La cealaltă extremitate se situează Offenbach, expresie - pentru poet - a ignorării dramelor vieţii şi a superficialităţii în materie de creaţie artistică. „Cele câteva sonate ale lui Beethoven - se întreabă Eminescu în manuscrisul 2255, 394 – nu dau ele mai mult decât toate operetele lui Offenbach la un loc /?/. Cărbune şi unul e cărbune şi altul. Dar unul x multiplicat în timpul de formaţiune şi cu energia pasiunii, diamant, cellalt cărbune de mesteacăn”.

Eminescu exprimă opinii defavorabile compozitorului francez şi într-o altă însemnare din

eminesciana manuscrisul 2275B, 88, în care arată că, în transpunerea sa pe scenă a operei lui Homer, ar fi realizat „un fel de travestie”.

Opera lui Beethoven preţuită de Eminescu în mod deosebit este Fidelio şi în Archaeus, proza întocmită pe baza însemnărilor din epoca studiilor universitare, o comentează prin intermediul personajului principal. „Da, Beethoven compune opera Fidelio după ce uitase de mult natura vocii omeneşti ... el scrie muzică pentru voci cum crede el c-ar trebui să fie şi te trezeşti faţă c-o operă care ţi se pare că fuge dinaintea ochilor”. Poetul invoca opera lui Beethoven să demonstreze o teză filozofică.

Eminescu intră redactor la Curierul de laşi în mai 1876 şi rămâne aici până în octombrie 1877.

Poetul avea obligaţia să asiste la spectacole şi să întocmească dări de seamă asupra lor. În atenţia sa stau seratele Pensionatului Normal de Domnişoare, condus de Emilia Humpel, sora lui Titu Maiorescu. În program figurează lucrări de Beethoven, Weber, Rossini, S chumann, Mozart, Bach, Mendelssohn Bartholdy şi alţii mai puţin cunoscuţi. Eminescu depăşeşte obligaţiile unui redactor şi, spre a atrage atenţia publicului ieşean asupra pianistului Moritz Rosenthal (1862-1942), culege informaţii din presa vieneză despre cariera lui. Scena întâlnirii pianistului, copil încă, cu Franz Liszt şi recunoaşterea acestuia că va deveni un mare artist ne aminteşte de una asemănătoare dintre George Enescu şi Dinu Lipatti. Eminescu nu ezită să aducă critici severe publicului ieşean pentru neparticiparea la concertul violonistului Gustaw Friemann (1842-1902) şi arată că acesta nu era atras de „virtuozităţile muzicale”. Se înscriu pe această linie şi stăruinţele sale de-a atrage atenţia publicului ieşean asupra violonistului Toma Micheru (1858-1892) pe care îl recomandă şi atenţiei lui Titu Maiorescu într-o scrisoare din 1872. Eminescu ia atitudine în două articole, Kant şi muzica şi „România literară”, împotriva unor mistificări prin care se atribuiau filozofului german preocupări speciale în domeniul muzicii. Poetul califică asemenea afirmaţii „galimatia cea mai colosală din lume”. Dintre lucrările compozitorilor străini de care ia cunoştinţă la spectacolele ieşene şi îi reţin atenţia în mod deosebit este şi poemul simfonic al lui Camille Saint-Saens, La danse macabre, inclus în programul seratei dată de Pensionatul Normal de Domnişoare în 18 martie 1877. Poetul este impresionat de po emul

compozitorului francez şi-l introduce ca punct de referinţă în Visul unei nopţi de iarnă, una din prozele sale din epoca ieşeană.

Trecând redactor la Timpul, în toamna anului 1877, Eminescu îşi asumă răspunderea pentru partea politică a cotidianului bucureştean şi face numai în mod excepţional şi cronică artistică.

Muzica şi artele plastice sunt invocate de Eminescu prima dată în epoca gazetăriei bucureştene, în articolul Tendenţe de cucerire, publicat în Timpul în 7 aprilie 1878.

Arată aici că imperiile puteau să cucerească teritorii vaste, să supună milioane de oameni, însă prin asemenea acţiuni nu se năştea „nici un Rafael, nici un Beethoven, nici un Kant”.

Explicaţia stă în faptul, arată poetul, că această politică ilustra lipsa „de adâncă înţelepciune şi de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea”.

Ocupă un loc aparte în activitatea lui Eminescu din epoca gazetăriei bucureştene traducerea din germană a textului operei Vîrful cu dor, compus de F. de Leroc (Carmen Sylva) şi muzica de Zdislaw Lubicz. Opera se reprezintă în 25 ianuarie 1879 şi găsim în presă mai multe notiţe în legătură cu acest eveniment muzical. Unele ziare îi spune operei „cantată în trei părţi”. Fr. Dame, cu care Eminescu polemizează, face rezerve asupra traducerii pe motiv că se foloseau „forme neuzitate” şi „o versificare nemaipomenită”.

Eminescu este foarte sensibil la drama vieţii artiştilor şi ia apărarea lui Ludovic Wiest (18191889), nedreptăţit la sfârşitul carierei sale artistice.

Apelează la publicul bucureştean să asiste la concertele sale. „Wiest trebuia să aibă - scrie Eminescu - soarta mai tuturor oamenilor de talent, trebuia să cază victima acelei conjuraţii eterne a nulităţilor invidioase, a nerozilor răi, a neputincioşilor de minte, a capetelor inepte”.

Meritele compozitorului constau, arată Eminescu, în cultivarea „muzicii naţionale” şi în crearea de compoziţii ”încântătoare, de stil original românesc”.

Eminescu deplânge moartea prematură a lui Franz Schipek, măcinat de tuberculoză. Îl caracterizează „eminentul violonist şi compozitor”, creator de lucrări „remarcabile atât ca inspiraţie cât şi ca lucrare”. Situaţii ca cele de mai sus îl făceau să se îndoiască că „dezvoltarea artei la noi are vreun viitor”.

Concertele lui Pablo de Sarasate, date la Bucureşti în 15 şi 19 februarie 1882, sunt şi ele

51

eminesciana prezentate de Eminescu ca un eveniment rar întâlnit în viaţa noastră muzicală.

Poetul anunţă programul concertului din 15 februarie 1882 şi-l însoţeşte cu aprecieri privind arta lui Sarasate, pe care îl caracterizează ca unul din cei „mai mari violonişti din lume”. În darea de seamă la acest concert, Pablo de Sarasate, publicată în Timpul în 18 februarie 1882, insistă asupra impresiei profunde produsă de „geniul individual” al violonistului spaniol. Eminescu deplânge faptul că sala nu era „îndestul de plină” şi în cel de-al doilea articol, publicat în Timpul, în care anunţă concertul din 19 februarie 1882, defineşte specificul artei muzicale. „De pe chipurile marmorelor antice scrie Eminescu - putem avea copii în ipsos, de pe tablourile lui Rafael fotografii şi gravuri, operele maiştrilor compozitori le putem avea şi ne putem împrieteni cu ei mai bine decât cu cunoscuţii şi cu rudele, dar aceşti artişti al căror geniu consistă în priceperea adâncă şi în execuţiunea măiastră a creaţiunilor muzicale, aceştia ridică înainte-ne o lume proprie numai lor şi, după ce ne-au îngînat un ceas în acea lume, ei o duc cu sine”. Eminescu nu prezintă în Timpul şi cel de-al doilea concert al lui Pablo de Sarasate din 19 februarie 1882, însă îi scrie Veronicăi Micle, în 21 februarie 1882, că fusese „admirabil, ca şi cel dintâi”.

Dacă Eminescu nu se ocupă în epoca gazetăriei bucureştene de viaţa artistică, cum procedează în foaia ieşeană, ne întâlnim cu numele marilor artişti în articolele sale. Poetul face constatarea în evocarea Paştele, publicată în 16 aprilie 1878, că diplomaţii şi cei care îmbrăţişau cariera armelor se bucurau de mai mare trecere între contemporani decât creatorii de artă şi oamenii de ştiinţă. Aceştia „vor însemna mai mult în vremea lor - scrie Eminescu -, vor fi mai mult vieţuind decât pictorul Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul Newton”.

Eminescu trăieşte şi în epoca gazetăriei bucureştene sub impresia muzicii lui Palestrina, la care se referă, cum am văzut, şi în Geniu pustiu, romanul său din perioada preuniversitară. Poetul comentează în editorialul /Avînd a da seamă..."/ publicat în Timpul în 1 mai 1882, cuvântările din Senat, aduce laude lui Lascăr Catargiu şi Teodor Rosetti pentru frumoasa limbă românească prin care înviau "energia veche" a poporului nostru şi "influenţau asupra spiritului" opiniei publice. Cine ascultă muzica lui Palestrina, scrie Eminescu, va fi pătruns de ea până „în adâncul sufletului”, cum

52

trebuie să fie pătruns şi de „limba strămoşească”, şi ea „o muzică” ce „ne atmosferizează” în care „unul s-au făcut poporul şi una limba”.

Când Eminescu prezintă concertele lui Pablo de Sarasate, în februarie 1882, invocă numele violonistului şi compozitorului spaniol şi în editorialul /„Citit-a vreodată...”/ în care îl învinuieşte pe C.A. Rosetti că se folosea de sofisme şi evită să răspundă la importanţa modului cum se punea în discuţie chestiunea ţărănească. „Cântă pe violină Don Pablo de Sarasate - scrie Eminescu - şi cântă, pardon de expresie, şi onor. Costinescu. Cum cântă unul şi cum cântă altul, asta e chestiunea”.

Emil Costinescu, la care se referă Eminescu şi în alte articole, era redactor la Românul şi urmase patru clase primare şi un curs de violoncel.

Compozitorul cel mai nedreptăţit este, cum se desprinde şi din însemnările din manuscrise, Offenba ch , suspectat, ca şi acolo, de superficialitate şi chiar frivolitate.

Poetul scrie ironic în editorialul /„În ajunul acordului...”/, publicat în Timpul în 20 octombrie 1879, că membrii importanţi ai Partidului liberal puteau să organizeze „pe motivul ariilor din Briganzii de Offenbach” ramuri „de industrie naţionale-liberale cu perspectiva celui mai frumos viitor pe înfloritele maluri ale Dunării“. Eminescu manifestă multă simpatie pentru lupta poporului egiptean împotriva imperialismului englez şi francez şi în editorialul /„ Alexandria, odinioară...”/, publicat în Timpul în 2 iulie 1882, deplânge faptul că această ţară devenise „terenul de colonizare şi de imigraţie a tuturor popoarelor”.

Poetul îşi reafirmă teza potrivit căreia un popor nu se poate dezvolta şi afirma decât prin valorificarea propriilor resurse materiale şi potenţe spirituale. „A trăi în iluzia - scrie Eminescu -, că introducând în Egipt muzică de Offenbach şi farse de Meilhac şi Halevy, ţara se civilizează, conduce la rezultatul la care Egipetul a ajuns”.

Eminescu cunoştea muzica lui Offenbach, indiferent de opţiunile sale, mai bine decât contemporanii săi. Ziarul Românul comentează în editorialul Bucureşti, 18/3 Florar 1883, publicat în 19 mai 1883, retragerea deputaţilor şi senatorilor opoziţiei din corpurile legiuitoare şi arată că ea amintea „pe cuirasiarii din Marea ducesă de Gerolstein care - foarte viteji în cuvinte - la luptă n-ajungeau niciodată la timp”. Oficiosul liberal făcea confuzie între opereta lui Jacques Offenbach, La grande Duchesse de Gerolstein şi Les

eminesciana Brigands, opera sa bufă în trei acte, pe un libret de H. Meilhac şi L. Halevy. Eminescu răspunde oficiosului guvernamental în editorialul /„Partida Ştefan Bellio...”/, publicat în 21 mai 1883. „Mai întâi de toate - scrie Eminescu - acei cuirasieri nu se află în Marea Ducesă de Gerolstein, dar în altă operă bufă, numită Les Brigands (sau Tâlharii). Dacă d-nu Rosetti cita pe Corneille şi pe Racine, i-am fi /i/ertat asemenea confuziuni, dar în materie de literatură bufonă /î/l credeam că-şi cunoaşte mai bine autorii clasici.

Eminescu atrage atenţia specialiştilor în articolul Românii din Moravia, publicat în Curierul de Iaşi în 3 noiembrie 1876, asupra cărţii lui Fr. I. Kozeluk, Kytice z narod, pesni Morav.

Vlahno, tipărită la Praga în 1874. Se transcriu aici pe note, pentru două voci, cântece populare ale românilor din Moravia. „Atât textul cât şi muzica scrie Eminescu - vor înfăţişa destule analogii cu cântecele din ţările noastre”. Studiul comparativ pe care îl propune poetul va forma, mai târziu, obiectul unor cercetări ca cele ale lui Teodor T. Burada, întreprinse la românii din afara graniţelor ţării.

Trecând la artele plastice sunt de amintit poeziile Venere şi Madona, şi Împărat şi proletar, amândouă elaborate în epoca studiilor universitare.

Rafael este pictorul care a creat „pe pânza goală Madona Dumnezeie”, iar Venera este „marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie”. În Împărat şi proletar se vorbeşte de palate, temple, statui „de tirani” şi „Venera antică”. Sculptura şi pictura sunt invocate şi într-un vers din Scrisoarea IV, „o marmură de Paros sau o pânză de Corregio”. Arta antică este prezentă şi în alte scrieri ale sale. Să mai notăm şi faptul ca în vizita ce i-o face poetul lui Maiorescu în ajunul prăbuşirii intelectuale se referea la arta antică. „Eu îi arătai - notează criticul în jurnalul său - pe Hermes şi pe Venus din Melos, la care el zise cu privirea în extaz : „Lasă, că va reînvia arta antică”.

Eminescu aduce în discuţie în /Moartea lui Ioan Vestimie/ tabloul Suzana în baie, fără să spună cui aparţine. Poetul se referă, probabil, la tabloul lui Rembrandt Suzana şi bătrânii ( Suzanne et les vieillards ), păstrat in Gemaldegalerie din Berlin. Acestui tablou îi serveşte de model un altul, Suzana în baie (Suzanne au bain), care se păstrează însă în muzeul Maurithius din La Haye. Eminescu vede tabloul, desigur, în anii studiilor la Berlin.

Pictura olandeză este menţionată de Eminescu într-un fragment dintr-un articol /Din

străinătate.../, păstrat în manuscrisul 2264, 239r, 210r, 217r. Polemizează aici cu C. A. Rosetti şi-i atrage atenţia că-şi putea „recunoaşte chipul şi asemănarea fie în tablourile maeştrilor olandezi, fie în farsele lui Moliere”.

Eminescu considera că prin prezentarea litografiilor şi picturilor împlinea imaginea asupra unui interior de casă boierească ieşeană la jumătatea secolului trecut. „Erau litografiile institutului Albinei româneşti - arată Eminescu în Aur, mărire şi amor binişor executate, unele copii de pe tablourile maeştrilor străini, altele originale. Aşa, capul lui Crist în cunună de spini de Guido Reni, Belizar, generalul lui Justinian, ducând în braţe pe călăuzul său muşcat de şerpe, Arhanghelul Gabriel şi, în dreptunghi, ambasadorii Constantinopolei aducând coroana şi mantia regale lui Alexandru cel Bun, Dochia şi Traian, într-un colţ portretul litografic al Domnului ţării, Mihail Grigore Sturza, şi într-un colţ, într-un cadru aurit, lucrat în olei, bustul în mărime naturală al Mitropolitului Moldovei şi al Sucevei Kyrio Kyr Veniamin Kostaki, cu rasa neagră peste potcap, cu barba lungă şi albă, pe piept ordinul sîntei Ana în briliante. Faţa era bine lucrată, dar rasa călugărească acoperea cu desăvîrşire conturele corpului, numai mânele foarte fine şi mici păreau mai mult de damă decât de prelat”.

Guido Reni (1575-1642) realizează în Capul lui Christ una din cele mai cunoscute picturi ale sale, cum este şi cea a lui Francois Gerard (17701836), în care îl înfăţişează pe Belizar, generalul lui Justinian. Alături de reproducerile după picturi celebre, Eminescu se opreşte la câteva litografii puse în circulaţie de Gheorghe Asachi, care desfăşoară o activitate remarcabilă în această direcţie. Poetul sugerează că vechea boierime moldoveană prefera, din numeroasele litografii, Alexandru I Domn al Moldovei luând coroana şi mantia din mâna solilor împăratului Ioan Paleologul, Dochia şi Traian şi Arhanghelul Gavril. Dochia şi Traian era realizată după un desen al lui Giovanni Schiavoni (1804-1848) şi tot lui îi aparţine şi Arhanghelul Mihail, la care se referă, probabil, poetul. Giovanni Schiavoni, confundat adesea cu Natale Schiavoni (17761858), tatăl său, funcţionează ca profesor de pictură la Academia Mihăileană din Iaşi între 1837 şi 1843.

Eminescu descrie mai amănunţit tabloul mitropolitului Veniamin Costache, realizat de Eustaţie Altini, predecesorul lui Schiavoni la catedra de pictură de laAcademia Mihăileană.

53

eminesciana Eminescu este printre cei dintâi comentatori ai gravurilor lui Constantin D. Stahi (1844-1920), când acesta le expune la Iaşi, în 1876. „D-nul Constantin D. Stahi – scrie Eminescu în articolul Gravură, publicat în Curierul de laşi în 21 mai 1876 -, unul din cei mai buni elevi ai şcoalei de pictură din Iaşi şi care se află de mai multă vreme în Munchen, ocupat atât cu pictura cât şi cu gravarea în oţel, au expus la librăriile de aice una din gravurele sale. Indicaţia librarilor că ar fi prima gravură făcută de un român, după câte ştim nu este pe deplin exactă; adevărul este însă că d-l Stahi este primul român care se ocupă cu această artă şi că tot domnia-sa, înainte de un an poate, a scos la lumină cea întâi gravură a sa. Preţul celei ieşite acuma este de 10 franci. Stahi expune, probabil, portretul lui Philippe de Champagne, pictor francez din vremea lui Ludovic al XIV-lea“.

Presa vremii ia cunoştinţă de activitatea lui Stahi din articolul lui Eminescu şi Curierul. Foaia intereselor generale, care apărea tot la Iaşi, îi consacra un articol, Bele arte la noi, în 24 iunie 1876, iar Le Journal de Bucarest înşiră, într-o prezentare din 13 iulie 1876, tablourile sale şi arată că se făcuse cunoscut prin gravura în lemn („s'est applique a la gravure sur bois et e a parfaitement reussi”).

Steaua României, altă publicaţie ieşeană, îi consacră un articol, Un gravor român, reprodus în Curierul de Iaşi în 21 august 1877. Aici se dau informaţii preţioase privind succesele sale la studii în străinătate. De aici aflăm că expune în vitrinele librăriilor din Iaşi mai înainte „o gravură“ care reprezenta „portretul lui Philippe de Champagne”.

Activitatea lui Constantin D. Stahi stă în atenţia cercetătorilor, însă articolul lui Eminescu nu este menţionat şi nu se urmăreşte, fireşte, nici ecoul său în presa vremii.

Pictura era reprezentată la noi, în opinia lui Eminescu, numai prin Nicolae Grigorescu şi Theodor Aman. Grigorescu ocupa în mişcarea noastră artistică, arată poetul în editorialul /„Ce pofteşte L' Independance roumaine?...” /, publicat în Timpul în 5 august 1881, un loc asemănător cu cel al lui Matei Millo în teatru. După Eminescu îi consacră lui Grigorescu cuvinte de preţuire Duiliu Zamfirescu în România liberă,

54

într-un foileton din 9 august 1881. Eminescu face, în coloanele Timpului, publicitate expoziţiilor artiştilor în viaţă, organizate sub preşedinţia lui T. Aman - şi-l numeşte într-un articol, /„Un exemplu izbitor...” /, din 20 aprilie 1882, „iubitul nostru pictor”. Aici îl susţine pe Th. Aman în demersurile sale pentru organizare a unor instituţii de învăţământ artistic şi reproduce şi documentele întocmite de pictor.

Eminescu critică sever guvernul liberal pentru lipsa de interes faţă de învăţămîntul artistic şi-l numeşte „guvern al vorbelor sunătoare şi al frazelor seci”. Th. Aman are în Eminescu unul din cei mai intransigenţi apărători ai săi pe care îi întâlnim în presa noastră dinainte de 1882 .

Eminescu se ocupă, în două din ultimele sale articole, Iconarii d-lui Beldiman şi Iar Iconarii, publicate în România liberă în noiembrie 1888, de arta iconografiei religioase. Poetul se pronunţă împotriva artei religioase orientale. „Chipurile de sfinţi în biserica orientală sunt făcute după un tipar anumit ” încât „ icoanele orientale rămân reproducerea unor mumii şi schelete, cari au multă asemănare cu chipurile ţepene şi convenţionale din zugrăviturile străvechi ale egiptenilor. În ele nu e artă, e manieră”. Se pronunţă şi împotriva icoanelor pe sticlă care se fabricau la Gherla de „ţărani simpli şi naivi, fără nicio cultură artistică”. Eminescu aprecia că mişcarea artistică găsi în ţările apusene „o încuragiare spornică”. Aşa se explică „penelul lui Rafael, arhitectura unui Michelangelo, muzica lui Palestrina”. Îi mai alătură, la aceştia, pe Corregio şi Murillo.

Eminescu nu este un specialist în muzică şi în arte, în general, însă din expunerea noastră se desprinde că opţiunile sale merg spre creatori de primă mărime. Nu simte nevoia, tocmai pentru aceste motiv, să definească arta lor şi le invocă numele mai adesea ca termen de referinţă spre a ilustra situaţii şi întâmplări din vremea sa. Deşi nu era un specialist, cunoaşte muzica şi artele mai bine decât mulţi din contemporanii săi. Poetul nu operează discriminări între geniile din muzică şi artă şi cele din alte domenii. Exploatează lipsa de informare a adversarilor săi, cu efecte artistice, ce le întâlnim numai în proza sa politică.

eminesciana

Dualism sau convergenţă?

Adrian-Dinu RACHIERU

Supuse – inevitabil – devenirii, opera şi cultul eminescian, iscând exaltări şi iritări, rămân la îndemâna / mâna urmaşilor. Întrebarea e limpede: ce facem cu / din Eminescu?Acceptăm, împăcaţi cu ideea, un Eminescu istovit şi o eminescologie blazată, neputincioasă, în retragere muzeistică?

Cultivăm, „protejându-i” imaginea, caravana unui Eminescu ritualizat şi verbalizat la zile fixe, supus jetului festivist? Considerăm valabilă „retrogradarea” sa, părăsind galeria marilor clasici, noile lecturi impunând, prin deplasarea unor accente, un Eminescu relativizat, diminuat? Sau sperăm că, prin asaltul interpreţilor, un „nou Eminescu” se va ivi? Neîndoielnic, alte generaţii îl vor înţelege altfel. O istorie a eminescologiei, mereu ademenitoare, obligă la chestionarea acestui pachet problematic / problematizant, fără a ne slei curiozitatea. Cum se vedea Eminescu pe sine însuşi? Cum l-au primit şi l-au privit contemporanii, de la Iosif Vulcan la Titu Maiorescu? Şi, în fine, cum îl receptăm noi, la noua vârstă a eminescologiei, aflată – se zice – în impas?

Altfel spus, este Eminescu, azi, un reper axial sau doar un biet scriitor alternativ, scufundat în inactualitate? Acestor chinuitoare, obsedante interogaţii, de neocolit, le mai adăugăm una: se poate vorbi de un dualism eminescian, poezia şi proza sa (inclusiv cea politică) necomunicând? Nu puţine voci cer răspicat ca scriitorul să fie cercetat „în zarea operei întregi” (cf. Monica Spiridon), impunând o perspectivă holistă. Alţi exegeţi, dimpotrivă, proclamă divorţul, aruncând la coş gazetăria. Eminescu-publicistul a fost, în timp, analizat şi folosit din raţiuni extraliterare, supus unor lecturi ideologice, deformat şi dogmatizat, ignorându-se valoarea literară. Gazetăria presupunea, se ştie, o specializare strictă şi o documentare continuă; pornind de la chestiuni concrete, ea pregătea sensul generalului, acea

viziune organicistă în care desluşim interferenţa şi c o n v e r g e n ţ a p r e o c u p ă r i l o r. A s u m a r e a eminescianismului, prin recitire, obligă tocmai la captarea „vocilor” sale. Fiindcă gazetarul ne reamintea că istoria, limba şi datinile, garantându-ne dăinuirea, alcătuiesc o ştiinţă naţională (spre deosebire de „cosmopolitele” ştiinţe ale naturii), că doar prin cultură se poate „cântări” valoarea vieţii unui popor.

Or, Eminescu stăpânea, precum puţini, „cunoştinţa trecutului românesc” şi aşeza – după spusa lui Iorga (1934) – faptele mărunte, trecătoare, în „maiestuoasa curgere a dezvoltărilor istorice”.

Iubea ritmul organic, nu febra salturilor; cinstea, prin imersiunile sale temporale, fiinţarea arheică în istorie, paseismul regresiv şi îşi mărturisea fascinaţia medievalismului şi miracolul conservării, apărând această „insulă de latinitate roasă pe margini”, mereu ameninţată, constrânsă – prin deromânizare – să-şi uite limba şi obârşiile.

Era implicat dar netranzacţional şi vădea – constatase E. Lovinescu – „dârzenie ideologică”.

Combustia, salahoria la Timpul (unde „şi-a spus părerile”) l-au obosit, înlăturând imaginea unui Eminescu serafic, inaderent.

Aşadar, vom spune şi noi, nu există un singur Eminescu. Dualismul eminescian, schiţat de E. Lovinescu (în 1926) îi părea marelui critic „inexplicabil”. Ca editorialist pătimaş, anunţând prin recuperarea prozei politice – în epoca interbelică – ivirea unui nou Eminescu , consolidând mitul deja înfiripat, el făcea figura unui luptător „înfipt în realitatea vieţii”. Să fie aceasta doar „o irosire de energii”, cum zicea acelaşi Lovinescu, suspectându-l chiar pe poetulgazetar de un pesimism inautentic (ca „ideologie împrumutată”?) Perpessicius, dimpotrivă, subliniind valoarea literară a ziarismului, evidenţia importanţa „complimentară” a acestei opere, citită, vai, pe linia liberalo-rosettistă, prin lupa dogmatismului ori, mai nou, în numele corectitudinii politice. Oricum, fără a ne propune să găsim în textele eminesciene răspunsuri definitive, soluţii miraculoase la problemele şi litigiile epocii noastre, confuză şi fluidă.

Eminescu, impunând o distanţă admirativă, a polarizat spiritele. Considerat intangibil, sacralizat, a stârnit – previzibil – reacţii adverse, demitizante. V iolenţa contestaţiilor a fost considerată un asasinat simbolic, discreditând

55

eminesciana rangul / statura de poet naţional. În replică, delirul exegetic, vizând un autor excesiv studiat (după unele voci) a fortificat clişeele eminescolatre. Încât s-a cerut de urgenţă decongelarea eminescologiei, „trezirea” lui Eminescu după ce alţi exegeţi au propus „un deceniu de tăcere”, curăţind terenul de puzderia „gugumăniilor înaripate”, poetul fiind invitat / lăsat „să doarmă în pace”. Şi eminescologia, ca „obiect singular” (obiectul Eminescu) a fost pusă la zid; ba că nu s-a scuturat de „jugul călinescian”, ba că ar cultiva indecent, cu fervoare, capcana mitologicalelor, propunându-şi, pe filieră comunistă, un impact propagandistic, alimentând mentalul colectiv cu fantasme identitare. Ba, că e de fapt imposibilă. Deşi, să recunoaştem, taman instituţionalizarea studiilor eminesciene întârzie nepermis.

Avem, aşadar, obligaţia de a ajunge la Eminescu. Eliberat de clişee, ieşit din staza religioasă, Eminescu trebuie să intereseze ca scriitor viu, ca prezenţă „dilematică” în actualitatea literară. Cum esteticul e o valoare relaţională, nu autonomă, rezultă că acest prezenteism este un efect de receptare. Rămâne de văzut dacă într-o epocă iconocentrică şi într-o societate mediaticospectaculară, Eminescu mai interesează. Altfel spus, dacă mai este citit, dincolo de euforia aniversară şi de lespedea superlativelor, îngropând opera. Sigur că acţionează, paralizant, şi „frica de Eminescu” (M. Mincu). Dar Eminescu e al nostru, e în mâinile noastre şi trebuie să ne „împrietenim” cu el, aşezându-l în realitatea concretă a unui timp. Ca publicist angajat cu fervoare în epoca sa, prin articolele sale de atitudine el îşi defineşte terestritatea. Citită, desigur, în codul epocii. Ca poet nefericit, cu o viaţă scurtă, însingurată, măcinată de boală, cu iubiri abstracte şi aspiraţia spre universal, el a devenit ceea ce este şi ceea ce contemporanii săi nu bănuiau, poate; deşi, să reamintim, Iacob Negruzzi folosise, primul, formula, în petiţiunea adresată Camerei, cerând sprijin financiar pentru „nenorocitul” poet naţional.

Din fericire, posteritatea eminesciană e vie, expansivă şi controversele iscate (benefice, negreşit) îi asigură o longevitate străină de supravieţuirea muzeală, cu iz funerar. Sunt, aşadar, semne că „odihna” eminescologiei, întreţinută o vreme de dulcea hibernare post-călinesciană a fost curmată. Ca reper absolut, Eminescu are dreptul la o posteritate scutită de izul muzeal, ceea ce s-ar putea traduce prin râvnita schimbare de imagine.

56

Împovărat de îngheţata clişeistică didactică, întreţinând un halou admirativ, împins frecvent într-un festivism găunos ori, dimpotrivă, supus voinţei agresive de contestare, Poetul naţional, rămas „măsura noastră” (cum zicea Noica), se oferă generos exegezei. Criticul român trebuie să ajungă, aşadar, la Eminescu, reinventând etalonul prin lecturi proaspete, urcând / coborând în text.

Tratat anistoric, ridicat în ochii posterităţii la rangul exemplarităţii, adevăratul Eminescu a fost, deseori, „pierdut” sub crusta aprecierilor „generaliste”, fiind convocat ca argument suprem în orice demonstraţie şi desfigurat prin comentarii partizane, colorate ideologic. Şi dacă în ipostază lirică s-a dovedit a fi „cel dintâi fapt pozitiv al poeziei noastre” (după aprecierile lovinesciene), tot criticul de la Sburătorul amenda publicistica eminesciană considerând-o o „eroare fatală”. Cum o veche doleanţă, restituirea in integrum a operei eminesciene pare a se împlini, avem prilejul de a cerceta, întorcându-ne, cu scrupul documentaristic, la text, atât atelierul poetic cât şi scrierile îngropate în ziare. Ocolită sau luată „în antrepriză”, provocând exaltare (cazul lui A.C. Popovici) sau gesturi minimalizatoare (precum reacţia lui G. Panu, pentru care gânditorul Eminescu era un biet visător), suportând „lecturi” dirijate sub pecetea speculativismului desfigurator, „bucurându-se” de amputări editoriale şi distorsiuni interpretative, gazetăria a fost trăită dureros de poet, până la identificare cu problemele zilei. Acel corp de idei pentru care Eminescu a ars gazetăreşte privea, îndeosebi, tematica identitară, anunţând profetic: „lupta se urmează pentru românitatea ţării” (Opere, vol. X, 1989, p. 273). Chiar dacă Şerban Cioculescu, admirând poetul şi publicistul, deopotrivă, vorbea de „vocaţii paralele”, pentru un N. Djuvara proza politică nu ar mai trebui reeditată!

Pe bună dreptate, N. Manolescu (subscriind, cu un alt prilej, opiniei din urmă) nota în Istoria sa critică: „toată lumea a înţeles publicistica politică a lui Eminescu aşa cum a vrut”. Iată premisa de la care poate porni, cu intenţii corective, o discuţie onestă.

Extras din ţesătura epocii, Eminescu este falsificat. El a fost, neîndoielnic, un om de campanie şi articolele sale, docte şi realiste, cu simpatii declarate pentru aristocraţia istorică, denunţând „machinaţiunile bizantine” evidenţiază un gazetar inflexibil, netranzacţional, anexat, nedrept, taberei „reacţionarilor” (de la Gherea şi E. Lovinescu citire) sub acuza de a fi „un advocat al

eminesciana feudalilor”; implicit, ca îndrăgostit de trecut, un adversar al progresului.

Totuşi, un „dispreţ principial”, observa cândva Şerban Cioculescu, însoţeşte şi azi publicistica eminesciană, o zonă fie ocolită (sub alibiul că Eminescu ar fi numai poet, cum credea G. Panu), fie exploatată nemilos, deformată, nescutită de excese şi erori, servind, se ştie, toate cauzele.

Sau, şi mai rău, plasată şi taxată – pe necitite, bănuim – sub spectrul nulităţii, rod al fanteziilor unui gazetar fără sistem, cu mintea bolnavă; zgomotoşi, cotizanţii la main-stream-ul pollitical correctness îşi fac datoria. Falsa idolatrie, penibil encomiastică, ironizată de G. Călinescu face, iată, casă bună cu oarba contestaţie, discreditând o personalitate poliedrică, fără efortul – deloc lesnicios – de a fi percepută în întregimea sa.

Personalitate emblematică şi incomodă, Eminescu s-a dorit „un om ce spunea adevărul”.

Contestarea lui (reacţiile detractoare mergând, am văzut, până la a-l considera un obstacol în calea europenizării noastre) ar proba, credem, valoarea şi actualitatea gândirii sale. Linia liberalo-rosettistă, apoi vigilenta gardă dogmatică într-o cultură „de ocupaţie” şi, în fine, dectractorii de azi, alergici la energiile organice practică acelaşi killerism cultural , promovând filtrul politizant în tratamentul valorilor. Cine crede în „izvorul intern” (M. Ungheanu) nu poate accepta că cei dedicaţi ideii naţionale au căzut în dizgraţie, devenind nume secundare, ofilite. Înverşunarea împotriva „magaziei” locurilor comune, inundând exegeza, nu e un semn rău. Şi dacă „dilematorii” de azi, asemeni canonicului Grama (care deplângea că „o ceată de oameni” se închină unui „suflet putred”) îşi forţează destinul, sperând a rămâne în Istorie măcar în chip de denigratori, îşi rezervă o glorie tristă. Pentru vanitosul Grama (nicidecum un neinformat), Eminescu nu era, la 1891, „nice barem poet”; pentru unii dintre „exegeţii” de azi, poezia sa ne oferă doar „un dangăt spart”. Eminescu însă „lucrează” în noi, e un mit productiv; e chiar o fatalitate. Mai exact (observaţia a fost făcută de Nichita Stănescu) noi „suntem ai lui”. Aşa fiind, cinstindu-ne valorile, nu trebuie să vedem în prezenţa Poetului un mit tiranic ci o funcţie modelatoare, întreţinând „o nelinişte perpetuă” (Eugen Simion). Dacă vorbim de o idee Eminescu, ea priveşte, îndeosebi, spusele lui Nietzche: un popor se defineşte nu atât prin numărul oamenilor mari cât, mai ales, prin felul în care îi recunoaşte şi

îi cinsteşte. Iată întrebarea care ar trebui să ne chinuie. Posteritatea lui Eminescu rămâne, astfel, o continuă provocare. Fiindcă Eminescu, afirma D. Vatamaniuc, se naşte din Eminescu...

Sociologic judecând, odiseea receptării critice înseamnă – pentru orice autor care contează – o modificare a viziunii. Citit şi recitit, pentru un public nou, fiecare scriitor major devine un „altul”, scăzând sau dimpotrivă. Cu atât mai vârtos când e vorba despre Eminescu. Dincolo de preoţii cultului şi de inevitabila istorie cancanieră (după vorba lui Călinescu), cohortele de eminescologi dau seama de această convieţuire cu Eminescu, implicit de „povestea” receptării lui. Să fie Eminescu un expirat, printre „cadavrele care nu se dau la o parte singure”? Uitând, vinovaţi, de datoria de a urca înspre Eminescu, spre acel ins netranzacţional, secat moraliceşte, blamând „ negustoria de principii” şi „civilizaţia vorbelor”, într-o lume, azi, în picaj moral, pragmatizată, achizitivă, confecţionând efemere vedete în eprubetele media, iubind etichetologia şi preţuind, în democraţia noastră uşuratică, murdară şi zgomotoasă, defăimarea unor simboluri. * Nu împărtăşim, aşadar, vehiculata ipoteză a sciziunii, despărţind brutal poezia eminesciană de producţia prozastică chiar dacă poetul însuşi era văzut, după I. Negoiţescu, într-o dublă ipostază, neptunică şi plutonică, impusă referenţial în circuitul critic. Dar suntem tentaţi să-i acordăm credit lui Cristian Livescu, acesta opinând că vibraţiile conjuncturalului, presiunea unor chestiuni fierbinţi pe agenda ziaristului (cheltuindu-se cotidian) îngăduiau poetului să se retragă în reverie, rupându-se de lume. Bunăoară, în Epigonii (publicată în 1870, poemă care „a făcut mare efect”, după spusele lui Iacob Negruzzi), Eminescu, cu senzaţia imersiunii („mă cufund ca într-o mare...”) îşi creează / inventează precursorii, cei care convorbeau „cu idealuri”. Chiar dacă poemul în cauză propunea „o antiteză foarte exagerată” (aprecia la scurtă vreme Titu Maiorescu) iar noi, azi, putem conchide, în termenii lui H. Bloom, că e vorba despre o lectură creativ„greşită” prin revalorizare ficţională, atestând mai degrabă „voinţa figurativă” sau, altfel spus, voinţa de a fi diferit a celui care îşi glorifica strămoşii.

57

eminesciana Fiindcă despărţirea e clamată („Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare!...”), Eminescu opunând suflului paşoptist decepţionismul epocii sale, definită contrastativ: „simţiri reci, harfe zdrobite”.

Dar tot el, răspunzând unei chinuitoare întrebări, înţelege poezia ca un „voluptos joc cu icoane”; ceea ce, fireşte, cheamă tocmai investiţia ficţională, probată strălucit. Fiindcă un mare scriitor, se ştie, amprentând epoca, transformă viitorul şi face, prin recitire, imprevizibil trecutul. Idee admirabil teoretizată fugar chiar de poetul-gazetar când pleda pentru seria fenomenologică a transformismului, preconizând (şi prevăzând, poate) efectele catalitice ale eminescianismului prin izomorfismele canonului, rodnic în viitorime.

Avem în vedere influenţele recunoscute sau „ascunse” ale modelului (oricum, asumat), în siajul căruia a crescut literatura română, avalanşa relecturilor vădite în practica intertextuală şi, îndeosebi, acea reîntoarcere în sine (evidenţiind „substratul convertirii”, cum scria jurnalistul) consfinţind izbăvitorul cerc eminescian.

Astăzi, gândind la Eminescu, cel care atingând, după o viaţă chinuită, râvnitul „vecinicul repaos”, reînviem o lume scufundată, peste care – prin osârdia atâtor cărturari – s-au depus straturi exegetice, îndepărtându-ni-l (mitizare, deformare, clişeizare, neînţelegere, etichetologie etc.).

Inactual chiar şi pentru contemporanii săi, inaderent la postmodernitate, în epoca noastră fluidă, cu a sa „gândire slabă”, confiscată de vârtejul relativist şi turbo-consumerism, el poate părea inactual, expirat, citit prin lentila clipei; dar condamnat la o eternă actualitate. Încât adevărata sa cinstire, dincolo de capriciile receptării şi m e t a m o r f o z e l e c o n t e x t e l o r, p r e s u p u n e reîntoarcerea la text, descoperind luminişurile tăinuite ale Operei, mereu provocatoare.

58

„Materialismul“ eminescian Theodor CODREANU

Cum despre profesionalismul editoarei Aurelia Rusu am mai vorbit cu alt prilej, comentând cartea 1 Eminescu. Orizonturi succesive , voi marja, în 2 continuare, pe tema centrală a lucrării din urmă , despre gândirea filosofică eminesciană, anunţată în titlu – ipoteza atomilor. De astă dată, punctul de purcedere spre ontologic este ipoteza atomilor formulată de Eminescu în mai multe contexte, cele de bază fiind intitulate Substanţa imaterială din univers şi Despre nemurirea sufletului şi a formei individuale, coroborate însă cu ansamblul operei.

Am putea spune că repunerea în discuţie a „atomismului” eminescian constituie temeiul originalităţii demersului Aureliei Rusu. În primele două cărţi ale mele despre Eminescu (1984, 1992), am mers pe reconstituirea unei ontologii a arheităţii, care se dovedeşte consonantă cu viitoarea ontologie generală a lui Martin Heidegger, cel care a pus capăt limitării în sistemele metafizice particulare care au dominat timp de peste două milenii gândirea filosofică europeană. Puţini ştiu însă că un prim pas, de o rară cutezanţă, l-a făcut Eminescu, redimensionând conceptual ideea de arheu. Doamna Aurelia Rusu demonstrează că atomismul filosofic eminescian, repunând în discuţie pe cel al vechilor greci şi trecându-l prin gândirea stoică, prin pitagorism, platonism, aristotelism, până la criticismul kantian, cu ecouri „pancronice” din Kierkegaard şi Nietzsche, este asimilabil perfect ontologiei arheităţii, ca transcendere a sistemelor metafizice tradiţionale. Desigur, ar fi fost interesant ca autoarea să confrunte atomismul eminescian şi cu atomismul ştiinţei din secolul al XX-lea, aparent incompatibil cu al filosofilor materialişti, piatra de încercare fiind insecabilitatea atomului, năruită de fizica modernă, făcând caduc visul filosofilor de a găsi „cărămida” universului. Eminescu a avut geniul de a preîntâmpina chiar şi o asemenea înfundătură ontologică, cu argumentul pe deplin valid în modernitate că, de la un anumit nivel, atomul

eminesciana material este divizibil idealiter, scăpând de sub incidenţa simţurilor noastre.

Arheul eminescian se ipostaziază în zeci şi mii de feţe, în fond, nenumărate, ca în identitatea numerică din budism. Ca geniu-arheu, bunăoară, Shakespeare, zice poetul, se arată, „ca Dumnezeu”, „în mii de feţe”. Arheul e atom, punct matematic, embrio, ghindă, sămânţă, sâmbure, strat de cultură, formă perfectă, punct gravitaţional, suflet, Dumnezeu, punctul cosmogonic „mult mai slab ca boaba spumii” etc. În fine, substanţă imaterială, concept de o mare cutezanţă, închizând în sine suprema antiteză împăcată. Academicianul Mihai Drăgănescu (1929 2010), gânditor venit de pe tărâmul ştiinţelor, creator al informaticii româneşti, se arăta uimit, în Ortofizica3 şi în alte cărţi, de profunzimea gândirii eminesciene, neezitând să recunoască în substanţa imaterială propriul concept de informaterie. O revelaţie similară trăieşte şi Aurelia Rusu, investigând, cu o rară rigoare filologică şi filosofică, „ipoteza atomilor”, care conduce inevitabil la însemnările eminesciene despre Substanţa imaterială din Univers dovedită din punct de vedere materialist (în mss. 2257). Este evident că sintagma nu mai ţine de spiritul tradiţional al disciplinarităţii occidentale, care, în plan filosofic, a dus la crearea de sisteme filosofice. Eminescu, am dovedit-o şi cu alte ocazii, trăia într-un ethos transdisciplinar avant la lettre. Pentru a ajunge la acest gând înnoitor, el recurge la o întoarcere în cerc, în-cerc-are, la o reprisă, în sens kierkegaardian, observă Aurelia Rusu, şi descoperă arheal: „Mirarea cea mare a oamenilor vine de acolo că filosofia are multe sisteme, din care poate nici unul nu-i adevărat. …Dintr-un acelaşi embrio (s.n.) originar iese pe de o parte un câne (cinismul), un elefant (materialismul), o călugăriţă (idealismul absolut) şi un om cu judecată dreaptă şi încăpătoare (criticismul). Sau precum dintr-acelaşi embrio au ieşit, într-o epocă a Pământului, hipopotami, într-alta oameni, tot aşa într-una din epocile esperienţei omeneşti va ieşi o filosofie, într-altă epocă o alta…” (Mss. 2258, 154).

La întrebarea dacă Eminescu se postează, disciplinar, de partea vreunui sistem filosofic anume, răspunsul nu poate fi decât că el se plasează în plin ethos transdisciplinar, fără a respinge, da capo, vreunul. Eroarea de până azi a eminescologilor e că l-au asimilat fiecare după cum i-a venit mai bine, vorba lui Ion Creangă, încât Eminescu a putut fi socotit ba idealist, ba materialist, ba existenţialist, ba platonician, ba budist, ba pitagorician, ba stoic, ba eleat, ba schopenhauerian, ba kantian ş.a.m.d. Or,

deja intrăm într-o stare inflaţionară, denaturantă, fiindcă, în acest mod, Eminescu este redus la „complexele de cultură” ale criticilor, ocultându-se tocmai modelul ontologic al arheităţii care e o punte de trecere către ontologia generală a lui Heidegger.

Fiind totuşi vorba de o „opţiune” eminesciană, aceasta s-ar îndrepta mai mult către criticismul kantian, după cum rezultă şi din citatul reprodus mai sus şi asta din cauză că filosofia kantiană se găsea în anticamera unei ontologii generale pe care Eminescu o va descifra străbătându-l pe Schopenhauer, cel dintâi filosof european care se va lăsa influenţat de gândirea orientală. De aceea, Kant este definit „un om cu judecată dreaptă şi încăpătoare”, „crengat” (lecţiune a Aureliei Rusu) tocmai în trecerea spre modernitate a gândirii europene, un echivalent canonic al lui Shakespeare în filosofie. Un asemenea exemplar de geniu, atotîncăpător, a fost însuşi Eminescu. Pentru a ne convinge, Aurelia Rusu îl invocă pe Pompiliu Constantinescu, eminescolog care n-a mai apucat să ducă la bun sfârşit o proiectată carte despre personalitatea lui Eminescu. „Geniul eminescian merge la rădăcinile pozitive şi negative, în acelaşi timp, ale vieţii, ale morţii, ale creaţiei şi haosului, ale instinctului şi ale inteligenţei, ale voluptăţii şi ascezei, ale relativului şi absolutului, ale oarbei «voinţe» şi ale lucidei reflecţii. De aceea, nu poate fi creştin, ci păgân, fiindcă nu cunoaşte nici un păcat, care este o frână în securitatea existenţei. El vede Feeria acestei existenţe (cosmogonie, amor, natură, civilizaţie etc.), dar vede şi destrămarea ei; cu o faţă exaltă, cu alta coboară, usucă ce-a exaltat: în acest joc de contrarii, între real şi feerie, pendulează geniul eminescian. Viziunea e turnată în budism, platonism, demonism – fără elemente creştine – nicăieri Eminescu nu mângâie cu mila, cu iluzia vieţii de apoi, cu învierea, cu idila lui D-zeu… / Problema pesimismului lui Eminescu este falsă, exterioară; demiurgismul este atitudinea lui, căci în Eminescu există plăcerea, voluptatea de a trăi, în iubire, pământ, natură, dar în acelaşi timp cu deliciile instinctului funcţionează şi conştiinţa Vanităţii vieţii, a plăcerilor etc. Nu este poet român mai adânc, în ceea ce priveşte deliciile iubirii, îndrăgostit mai patetic, mai voluptuos, fericit, mai legănat în egoismul în doi, ca Eminescu…”4.

Ni-nismul eminescian nu duce la „necredinţă”, cum lasă a se înţelege Pompiliu Constantinescu în remarcabila sa descriere a universului poetuluigânditor, prin faptul că, spre exemplu, Eminescu n-ar crede în Înviere. Sunt texte poetice şi în proză care contrazic faptul. În realitate, Eminescu are o viziune

59

eminesciana originală şi asupra nemuririi sufletului, dincolo de vulgata naiv-creştină, dar şi dincolo de metempsihoza şi palingeneza de sorginte orientală, perspectiva lui rezultând tot din ontologia atomuluiarheu şi asupra ei Aurelia Rusu zăboveşte pe mai multe pagini. Iar nemurirea sufletului este întrevăzută chiar din punctul de vedere al materialismului atomist, în contra materialiştilor înşişi. Încă din Argument, Aurelia Rusu atrage atenţia că Eminescu „în-corporează nemurirea sufletului în perpetuitatea fiinţei, sub ordinul fiinţării în numărătoarea Naturii”, căci noi înşine suntem «formula unei eterne treceri a materiei», dat fiind că „Lumea este Universul Cuvântului şi Cugetării, «abstracţie făcând de identitatea materiei, în care se 5 reprezintă!»” . În mss. 2257, 82, poetul defineşte divinitatea ca „atom” şi „punt matematic”, iar, mai departe, comentează autoarea, „punctul unui organism atotcuprinzător denumit sistemă cosmică, în care imaginaţia ştiinţifică şi poetică pune în ecuaţie cauza primă a mişcării, lumina şi eternitatea timpului, legitatea suverană şi ordinea universală, în raport cu organismul omenesc, la rândul său tot un «atom împrejurul căruia se cristalizează simţire fiziologică, simţemânt intern, cugetare funcţiuni trupeşti şi psichele: sufletul»”, care suflet este incidenţa întâlnirii omului cu Demiurgul, aparent absent, dar care e „însuşi atomul începuturilor în natura umană cu care împarte chilia sufletului”, ceea ce implică şi chestiunea „separării”, care este „genunea dintre imortalitatea şi efemeritatea 6 trecerii” . Viziunea eminesciană, apreciază Aurelia Rusu, se datorează îmbrăţişării „cu fervoare” a „câştigurilor fizicii şi matematicii”, a „progreselor 7 cercetărilor antropologico-sociale ” din secolul al XIX-lea, fără a cădea pradă scientismului. Speranţa ontologică devine nu răzbunare, ci „răz-bunarea de după furtună”, sufletul poetului năzuind către „plenitudinea şi armonia formei originare”, acea sete de forme perfecte, căci formele ţin totdeauna de biruinţa raţiunii asupra haosului şi răului („În cap sunt formele”, nota poetul inspirat de Kant), armonizându-se cu inima (ceea ce nu mai este inspirat de Kant!). „Forma cea dintâi”, hyperionică, este cea mai înaltă formă de iubire: „El zboară, gând purtat de dor”. Dumnezeu, spune poetul „e pretutindeni, are spaţiul;/ e etern, are timpul;/ e atotputernic, dispune de întreaga energie a universului” (mss. 2267). Iată de ce cosmogonia hyperioneană, spune autoarea, cumulează veşnicia, ubicuitatea, atotputernicia. Când Hyperion iese din dinamismul formelor, „el devine un punct static,

60

poate un reper, însă complet ineficient întocmelilor lumeşti, datorită incapacităţii sale de a mai întâlni existenţa contigentă8”. Ceea ce dă dreptate lui Noica privitor la sensurile separării ontologice a lui Hyperion de „cercul strâmt” fără de care cercul mare al Fiinţei apare sărăcit prin reducţia la general, la raţiune. Încât, numai „hipostaziat în perfecţiunea eternă, Hyperion semnifică esenţialul, asimilat echilibrului dintre cer şi pământ, dintre spiritul 9 nemuritor şi persoana trecătoare ”. Cosmogonia, ca şi ivirea lui Hyperion, „realizează scenarizarea unei irupţii primordiale, din sânul substanţei materiale – 10 nimic nu se naşte din nimic ”. Spre deosebire de scenariul hindus, „Hyperion se descoperă purtătorul unui straniu sentiment, autodefinitoriu: el e «gând purtat de dor» şi nu «a facerii sămânţă», ca în cosmogonia hindusă”. „Coloniile de lumi pierdute” trimit la nicasiana devenire întru devenire, în simetrie cu devenirea întru Fiinţă care aparţine geniului ca unicitate, privită de Eminescu cioranian 11 ca „l'inconvénient d'être né”, sub zodie tragică .

Eminescu îşi pune întrebarea cum e posibil a se naşte ceva nou? Ex+sistere desemnează „provenienţa din interior”, „punctul de unde pleacă un lucru”, „a fi pornind din altceva, ieşind din, fiind prin raport la ceva şi putând fi perceput ca fenomen nou”, ceea ce Heidegger numeşte fiinţa prezentă, „modul specific de a fi – prezenţa desemnând omul aruncat faţă de sine în temporalitate şi abandonat istoricităţii 12 ” . Unicitatea omului, la modul ontologic, este afirmată de Eminescu în diverse contexte, ca în aceste versuri din Memento mori: „Cine-mi măsur-adâncimea – dintr-un om?... nu – dintr-un gând/ Neaprofundabil./ Cum în fire-s numai margini, e în om nemărginire./ Cât geniu, câtă putere – într-o mână de pământ”. Tocmai în puterea gândului , îngemănat cu inima , descifrează Eminescu arheitatea umană. Omul rău, din Gruie Sânger, bunăoară, are disponibilităţi arheale de a deveni bun. Rugăciunea fără arheu nu-i suficientă.

Eminescu nu este adeptul fabulei hegeliene a convertirii, prin sinteză, a două lucruri în altul, nici prin „transsubstanţiune, ca şi când din o substanţă – singură şi unică – s-ar putea naşte o altă substanţă”.

(Mss. 2261, 189r.). Ieşirea din „pacea eternă”, mişcarea punctului primordial, echivalentul bigbang-ului din cosmogonia contemporană, rămâne o enigmă pe care savanţii moderni o numesc în diverse feluri. Ilyia Prigogine vorbea de rupere de simetrie.

Eminescu o numeşte greşeală, scrântire din somn, atracţie. Aurelia Rusu invocă şi clinamenul lucreţian care stă sub semnul a ceea ce modernii vor numi

eminesciana hazard . André Comte-Sponville interpreta clinamenul ca fisură idealistă de tip liber-arbitru, o deviere sans cause. Dar stabilitatea universului se datorează refacerii simetriei primordiale, ca eternă reîntoarcere. Revenim la reprisa lui Kierkegaard, după care lumea este „o realitate care subzistă şi durează din faptul că este o repetiţie”. Disperarea lui Kierkegaard s-a născut din refuzul repetiţiei iubirii de către Régine Olsen: la reprise manquée, irecuperabilul, care străbate adesea şi melancolia eminesciană. În schimb, reprisa, comentează Aurelia Rusu, „restituie celui curajos echilibrul psihologic, asemenea unei soaţe iubite, mereu inventivă, a cărei prezenţă e sursă de bucurie pentru 13 insul vindecat de iluzii ”. La Kierkegaard, repetiţia devine o misiune, căci „orice creştin este un misionar”: „Pentru Eminescu, reluarea denumeşte un principiu al filosofiei în regnul naturii şi spiritului, reunind într-o noţiune abstractă curgerea şi esenţa continuităţii şi reînnoirii fenomenelor reale – pe când la Kierkegaard, «tristul cavaler al iubirii» neîmpărtăşite, se transmută, decodând conceptul în apostol al absurdului14”. La el, raţiunea sfârşeşte în abisul disperării, încât mântuirea e posibilă prin lepădarea de raţiune şi abandonul total în credinţă, între ele producându-se o ruptură. În 1882, eterna reîntoarcere devenea, la Nietzsche, balans între depresie şi momentele euforice. La Eminescu, repetiţia capătă amplitudine cosmică, ca raport constant între finit, infinit, mişcare (mss. 2263, 28r.).

La el, eterna reîntoarcere nu este simplă repetiţie, ci, totodată, înnoire în cerc, evocând şarpele Ouroboros, ca şi big-bang-ul. În textul Despre nemurirea sufletului şi a formei individuale, poetul spune: „C-un cuvânt, o formă care reapare este asemenea unui cuvânt sau unei cugetări reproduse, una şaceeaşi, abstracţiune făcând de identitatea materiei, în care se reprezintă”. Apoi, masa de materie, deşi elaborează, „nu decide asupra identităţii nici unui individ cosmic”, spune poetul. Forma este pecetea identităţii, arheul, partea imaterială a materiei.

Spaţiul şi timpul sunt neputincioase în faţa substanţei în-formate: „clipa suspendată”: „Şi nici un timp cu nici o putere laolaltă/ Nu frâng tiparul formei, ce vie se dezvoltă!...” „Sufletul, spune poetul, trebuie tratat ca pământul, să i se dea ce-i trebuie spre a fi productiv – ideea, ca sămânţa”.

(Mss. 2276A, 209). De aici extinderea la „stratul” etnic, acel humus, tablă neagră, „concept ontic şi ontologic” extins la misiunea istorică a statului român: „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării; aceasta e singura misiune a statului român,

şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncii străbunilor noştri15”. Între „ipoteza atomilor”, „substanţa imaterială din univers” şi arheul etnic, cu extindere la întreaga umanitate, există o remarcabilă coerenţă în ontologia eminesciană, pe care Aurelia Rusu o subliniază cu o cazuistică riguroasă. „Materialismul” eminescian, tratat inter- şi trans-disciplinar, duce la concluzii originale, căci Eminescu nu optează pentru un sistem filosofic anume. De unde şi observaţia paradoxală a poetului că materialiştii cu sistem sunt, în fond, nişte „idealişti”. Eminescu nu este „materialist”, ci se postează în punctul de vedere materialist spre a demonstra existenţa substanţei imateriale. Încât, „materialismul fiind monist e mai idealist decât oricare pluralism”: „idealism şi realism(,) monism şi pluralism – iată adevăratele antiteze” (mss. 2275B, 90-91). Eroarea capitală a filosofilor e de a transforma antiteza dintre idealism şi materialism într-o antiteză monstruoasă: „nu există o adevărată antiteză între idealism şi materialism. Amândouă admit o singură unitate cosmică” (mss. 2255, 378v.). În acest mod vom înţelege enunţul capital din gândirea eminesciană: antitezele sunt viaţa , miraculoasă prefigurare a lupascienei logici dinamice a contradictoriului. Conchidem, împreună cu Aurelia Rusu, că Eminescu este „gânditorul existenţial şi poetul Fiinţei16”.

1.Aurelia Rusu, Eminescu. Orizonturi succesive, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2006.

2. Aurelia Rusu, Eminescu – ipoteza atomilor, Editura Libertas, Ploieşti, 2010.

3. Mihai Drăgănescu, Ortofizica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.

4. Pompiliu Constantinescu, Eminescu, poet păgân, text restituit în „Manuscriptum”, nr. 1/1977, p. 72, citat de Aurelia Rusu la pp. 96-97.

5. Aurelia Rusu, op. cit., p. 5.

6. Ibidem, pp. 10-11.

7. Ibidem, p. 11.

8. Ibidem, p. 19.

9. Ibidem, p. 21.

10. Ibidem, p. 26.

11. Ibidem, p. 27.

12. Ibidem, pp. 28-29.

13. Ibidem, p. 121.

14. Ibidem, p. 123.

15. M. Eminescu, articol de fond, în „Timpul” din 2 noiembrie 1879.

16. Aurelia Rusu, op. cit., p. 135.

61

eminesciana

Previziunile ştiinţifice eminesciene, într-o pertinentă confirmare Constantin BLĂNARU

O nouă carte – Previziuni ştiinţifice în opera lui Mihai Eminescu de Virgil Ene (Editura Brumar, Timişoara, 2010) – reliefează cu noi argumente viabilitatea operei celui atât de nedreptăţit de „dilemişti”. Autorul, medic cu reputaţie câştigată printr-o bogată activitate ştiinţifică şi publicistică în domeniu, la vârsta 80 de ani, fascinat încă „de frumuseţea lirică, dar şi de sentimentele naţionale, religioase sau filozofice exprimate”, a recitit şi şi-a întărit intuiţia mai veche că Scrisoarea I, numeroase alte poezii şi nuvela Sărmanul Dionis cuprind „o multitudine de viziuni ştiinţifice”, „nişte idei ştiinţifice anticipative, nişte adevărate taine noi, nedescoperite” şi, ca să-şi verifice ipotezele, a parcurs lucrările istoricilor şi criticilor literari proeminenţi din secolul al XX-lea până astăzi, şi-a raportat premisele la marile descoperiri ştiinţifice ale lumii, unele concluzii unificându-şi-le mai întâi în Biblia între mit şi adevăr (Editura Mirton, Timişoara, 2008).

Volumul Previziuni... are un motto („Unde va găsi cuvântul ce exprimă adevărul”-Fântâna Blanduziei) şi este structurat în patru părţi. În preambulul În loc de prefaţă, autorul schiţează traseul problematicii aflate în atenţie. În prima parte, traversează biografia poetului, punctează evenimente din familie şi din societate care l-au marcat, zăboveşte în treizeci şi trei de pagini asupra eroticii, a portretelor şi autoportretelor din diferite opere, acestea fiind apoi folosite în următoarele aproape o sută de pagini ca explicaţii pentru mutaţiile psiho-inlectuale (între cele mai importante, datorate mediului intelectual de la Viena şi Berlin) şi creatoare ale poetului. Dacă această parte are un caracter predominant descriptiv şi de bază documentară, în partea a doua autorul tratează problema fundamentală, cea a genezei. Analizând geneza biblică şi apocalipsa în spirit materialist, identificând ideile originale ale

62

lui Eminescu în texte (antume şi postume), întemeindu-se pe marile descoperiri ştiinţifice începând din antichitate până în actualitate, V. Ene apreciază că previziunile eminesciene depăşesc calitatea de previziuni, fiind, de fapt, viziuni ştiinţifice încorporate în imagini. În partea a treia evidenţiază patriotismul, convingerea socialistă şi ateismul lui Eminescu – ultimele două, prea categoric făcute.

Partea a patra, intitulată Addenda, conţine o analiză medicală a bolii lui Eminescu şi verdictul morţii lui Eminescu de stop cardiac, încheind-o cu o avertizare adresată blasfemiatorilor mercenari antieminescieni că subminează „ limba şi cultura românească pe care pretind că o slujesc” (p.206).

Spre finalul lucrării, V. Ene mărturiseşte cu satisfacţie că a „descifrat treizeci şi două de idei vizionare, una mai interesantă decât alta, privind atât macrocosmosul, cât şi microcosmosul (...) /încât/ avem motive să considerăm că pe fruntea acestui genial poet a apărut o nouă aură, aceea de geniu vizionar, iar personalitatea sa poate fi alăturată marilor genii ale lumii ca Michelangelo, Leonardo da Vinci sau Albert Einstein, devenind astfel una universală” (p.165-169).

Trebuie precizat, totuşi, că nu toate previziunile ştiinţifice eminesciene au rămas neidentificate; George Călinescu, George Munteanu şi nu numai aceştia au semnalat şi comentat multe dintre ele fără a le confrunta însă sistematic cu rezultatele ştiinţifice la zi. V. Ene are un mare merit că a făcut această confruntare în mod riguros, apoi a grupat tipurile de fenomene şi procese (cosmologice, fizico-chimice şi biologice) din natură previzionate de Eminescu. Ne-a reieşit însă că V. Ene nu a citit două cărţi, Eminescu. Dialectica stilului (1984) şi Modelul ontologic eminescian (19892), ale cunoscutului Theodor Codreanu , amândouă înnoitoare de viziune critică şi metodologică asupra lui Eminescu. Mai ales după 1990, acestea au fost utilizate tot mai mult în lecţiile cu elevii de liceu.

Profesorii de română, având ca temă prioritară de perfecţionare timp de un deceniu inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea în educaţie, au cooperat cu cei de ştiinţe şi au valorificat nouăţile şi în sesiuni ştiinţifice devenite suporturi de pregătire în specialitate. E de crezut că şi în ţară profesorii au fost îndemnaţi să nu conexeze numai cognitiv mesajele operelor literare eminesciene, ci să detecteze, să dea pregnanţă şi sensurilor

eminesciana subtextuale, să nu facă numai deducţii, ci, prin lectură empatică, să conştientizeze şi inefabilul, astfel încât să nu extragă „învăţăminte” irevocabile mai ales în legătură cu ceea ce V. Ene consideră a fi „convingerea socialistă” şi ateismul lui Eminescu de după 1870 (de altfel, obiectivitatea pe care şi-o declară arată că reputatul medic nu este la curent cu lucrarea Inteligenţa emoţională a lui Daniel Goleman, tradusă şi tipărită la noi de Ed. Curtea Veche, Bucureşti, în 2005). Pentru că, spre a da un exemplu, citata – şi de către V. Ene – poezie Melancolie (1876) atestă mai mult ca altele starea de spirit a lui Eminescu de după 1870 în versurile: „Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici–/Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,/Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas,/Abia contururi triste şi umbre-au mai rămas”. Atenuarea unei stări de spirit religioase nu-i totuna cu apostazia. Eminescu nu a ajuns la nihilism; ne ajută în această înţelegere poeziile Eu nu cred nici în Iehova, Cugetările sărmanului Dionis, unele articole din ziarul „Timpul”, autodeclararea sa ca romantic şi – în favoarea subtextualităţii – un principiu al relativismului lecturii demonstrat în multe cărţi dedicate acestui act după 1995. Desigur, nu este cazul să diminuăm importanţa studiului lui Virgil Ene. Dimpotrivă, este absolut necesară cunoaşterea acestuia pentru limpezirea nebuloaselor din imaginarul eminescian.

Eminescu după Eminescu

Isabel VINTILĂ

Eminescu după Eminescu , volumul publicat de Adrian Dinu Rachieru, la Editura Augusta, în anul 2009, propune o serie de teze menite să depăşească „înţelegerea frivolă, primitivjucăuşă” a unor exegeţi ai poetului naţional. „Sociologic judecând, odiseea receptării critice înseamnă, spune Adrian Dinu Rachieru, - o modificare a viziunii”. Astfel, relectura textelor lui Eminescu se impune, după cum susţine exegetul, în condiţiile în care opera şi viaţa lui trebuie plasate „între sacrificare şi sanctificare”, „survolând pletora sufocantă de texte acumulate în timp, alimentată şi de o eminescologie harnică, superficială, exaltată”. Adrian Dinu Rachieru vorbeşte despre o „revizitare” a lui Eminescu, despre o perspectivă clară, eliberată de clişee şi de prejudecăţi, din care trebuie să se ridice un scriitor viu, actual. În acest context, exegetul se întreabă, pe bună dreptate, dacă Eminescu mai interesează întro societate „mediatică-spectaculară”, dacă el mai constituie un reper în lectura generaţiilor prezente.

Vă puteţi întreba pe bună dreptate ce s-ar mai putea scrie despre Eminescu într-o perioadă în care gurile rele vorbesc tot mai mult despre un apus al eminescologiei, într-o epocă în care a discuta în termeni laudativi despre poetul naţional al românilor trece tot mai des drept un act iritant? Pe de altă parte, de ce ar mai trebui răsfoită încă o carte despre Eminescu, când există sute de exegeze?

Răspunsul îl găsim în cartea lui Adrian Dinu Rachieru care, în argumentul volumului, intitulat sugestiv Con-vieţuirea cu Eminescu, precizează că lucrarea a luat naştere din nevoia de a depăşi „ideea că Emineascu, fixat în centralitatea canonului românesc, a murit înainte de a şti că este Eminescu...”. Cele şapte capitole ale volumului se conturează în jurul acestei idei, iar titlurile secvenţelor sunt sugestive („Problema Eminescu” - un război imagologic, Anii formaţiei: despre

63

eminesciana amprenta bucovineană, Despre ”reacţionarismul” eminescian, Eminescu şi teza „formelor goale”, Chestiunea basarabeană, Romanul epistolar (O iubire de altădată şi rostul „femeii române”), Eminescu ş i canonul literar românesc ş i Eminescianism şi eminescologie), cititorul fiind invitat să descopere un altfel de Eminescu. „Departe de a fi un autor expirat, continuă Adrian Dinu Rachieru, însoţit în posteritate de o complezenţă dulceagă, Eminescu nu ar trebui să trezească probleme canonice . Chiar dacă eminescologia, adunând o uriaşă bibliotecă critică acuză impasul exegetic”. Tocmai acest impas al criticii este depăşit în cartea lui Adrian Dinu Rachieru care reevaluează textele eminesciene, neuitând însă să facă apel la numeroasele scrieri critice apărute în acest domeniu.

A u t o r u l încearcă în paginile volumului să rezolve o serie dintre controversele stârnite de-a lungul timpului pentru că, aşa cum însuşi o afirmă în debutul studiului, „un nou Eminescu nu se poate dispensa de astfel de analize şi controverse”.

Adrian Dinu Rachieru îşi justifică demersul şi prin aşa-numita „golire de zeitate” pe care o practică majoritatea condeierilor interesaţi de Eminescu în ultimii ani, act sinonim, în viziunea sa, cu demitizarea şi cu îndepărtarea de text. „Prejudecata că orice a scris Eminescu ar fi inatacabil a paralizat multe decenii spiritul critic. Acum, voci tinere sau mai puţin tinere, scrie Adrian Dinu Rachieru în cartea sa, în numele demitizării, se dedau la violenţe nihiliste considerând că poetul trebuie să suporte «rigorile democraţiei». [...] Bineînţeles, nu de sanctificare şi imobilism avem nevoie. Dar, observăm cu regret, demitizarea funcţionează şi ea ca un nou mit!”.

Pas cu pas, Adrian Dinu Rachieru parcurge întreg traseul dezvoltării complexe a lui Mihai

64

Eminescu, analizându-i atent preocupările, reacţiile din presa vremii, atitudinile în funcţie de anumite evenimente, neuitând însă să se raporteze mereu la ceea ce au publicat alţi eminescologi despre subiectele abordate. Și asta pentru că, se pare că Adrian Dinu Rachieru nu doreşte să şteargă cu buretele ceea ce s-a scris până la el în acest domeniu, ci dimpotrivă, în numele actului critic autentic, îşi impune să reevalueze vechi opinii, să scoată la suprafaţă arii insuficient sondate. Autorul îşi justifică demersul şi prin faptul că, în acest moment, poetul naţional al românilor riscă să fie situat la două extreme deosebit de periculoase: „Supuse devenirii, opera şi cultul eminescian, iscând exaltări şi iritări, rămân la mâna urmaşilor. Întrebarea e limpede: ce facem cu / din Eminescu?

A c c e p t ă m , împăcaţi cu ideea, un Eminescu istovit şi o eminescologie b l a z a t ă , neputincioasă, în r e t r a g e r e muzeistică?”.

Descoperim în volumul lui Adrian Dinu Rachieru un Eminescu actual, raportat atât la contemporanii săi, cât şi la vocile exegeţilor ultimelor decenii, justificându-se astfel ieşirea din aşa-zisul impas al eminescologiei. Mai mult, exegetul demonstrează că Mihai Eminescu nu poate fi citit şi înţeles în afara sa sau ignorând contextul istoric şi literar în care s-a dezvoltat.

Conştient de deserviciul pe care l-au făcut literaturii române atât detractorii lui Eminescu, cât şi aceia care l-au lăudat exagerat, Adrian Dinu Rachieru priveşte fenomenul echilibrat, nepărtinitor, crezând asemenea lui Nietzche că „un popor se defineşte nu atât prin oamenii săi mari cât, mai ales prin felul în care îi recunoaşte şi îi cinsteşte”. Şi a-l privi pe Mihai Eminescu lucid, dintr-o perspectivă nouă, este, de fapt, cel mai mare serviciu pe care ni-l putem face în momentul de faţă.

lirice Poemul de dragoste Adrian DINIŞ

O lumânare pe apă uiţi apa la baie deschisă uiţi că trebuie să iubeşti la rândul tău şi deodată cineva moare din cauză că uiţi aragazul deschis dragostea mea a uitat venele deschise dragostea mea mi-a croşetat din vene un pulovăr de sânge pe care-l port toată viaţa pe dedesubt pulovărul ei ţine de cald şi de frig şi de carne

am vrut să salvez cerul în fiecare dimineaţă avea gâtul tăiat e vina mea că nu m-a lătrat niciun câine şi nu te gândeşti la mine nici ura n-am meritat-o atunci şi în fiecare seară trebuia să îmi câştig somnul numărând seringi şi înţepături pe piele ningea cu toată cocaina din lume dar trebuia să îmi câştig somnul şi dimineaţa soarele cu dinţi îmi zâmbea cu dantura spartă şi eu am întrebat că cine i-a tăiat gâtul cerului şi soarele mi-a spus că pot să-l torturez iar toată ziua că eu i-am tăiat gâtul cerului Georgiana, îţi pun lumânări la vii în speranţa că poate o să-mi pui şi tu una acolo la morţi şi tot mă voi bucura

pulovărul ei de sânge e atât de frumos încât nimeni nu-şi dă seama că e un pulovăr de sânge

Georgiana, e ceva timp de când ţi-am jurat ură eternă până când moartea ne va despărţi dar a făcut-o deja Despina

aşa că nimeni nu priveşte îngrozit spre mine când rămân doar în pulovărul ei de sânge că port un pulovăr de sânge

care e mult mai frumoasă decât moartea

minunaţi de frumuseţea lui mă întreabă de unde am pulovărul ăsta vrem şi noi unul sau măcar împrumută-ni-l dar eu am grijă ca nimeni să nu pună mâna pe sângele ei şi ce altceva? iarna asta niciun colindător nu mi-a bătut la uşă şi niciun fulg nu m-a atins am vrut să ningă şi n-a nins când a început a nins fără oprire şi am vrut să se oprească ninsoarea am vrut să se oprească sângerarea

Despina, nu ştiu câţi păianjeni sau cât de veninoşi au ţesut rochia ta de mireasă şi ne-au cununat în ură eternă ştiu doar că de pe una din cele şapte coline ale Iaşiului pot vedea ca de pe lună Zidul Chinezesc sau măcar New York oraşul care nu doarme niciodată aproape la fel ca mine oraşul luminilor ştiu că tu eşti undeva acolo o lumină aprinsă pe care mă duci s-o văd în fiecare seară o lumânare pe apă pe lângă care vântul îşi ţine palmele în jur cu grijă să n-o stingă

65

chipuri şi privelişti Nicu Vladimir, portret în picioare Liviu ANTONESEI

Dincolo de criza finală a comunismului, ba poate chiar şi din pricina asta!, pentru mine anii optzeci au însemnat în bună parte „luna de vacanţă” de la 2 Mai, celebra „staţiune” a nudiştilor moşteniţi de mişcarea hippy – într-un moment în care pînă şi pe Coasta de Azur nudismul era interzis, cum putem vedea într-un film cu Louis de Funes! – de pe „litoralul însorit al Mării Negre”, după sloganul de marketing al epocii de aur. Da, o lună pe an scăpam parcă de sistem, de regim, de Ceauşescu şi de tot neamul lui. Stăteam, în fiecare vară, la o bravă familie de tătari, Soium după cîte îmi aduc aminte, undeva în apropierea şoselei care tăia satul dinspre Mangalia spre Vama Veche şi Bulgaria vecină şi prietenă. Şi, cum îmi aduc aminte, Nicu Vladimir stătea într-o zonă din care în mod inevitabil drumul său pe plajă trecea pe strada mea. Aşa că îl vedeam aproape zilnic trecînd prin faţa porţii, înalt, parcă nesfîrşit, cu pletele lungi legate peste frunte cu o bandana, mereu cu bocanci militari, insulated, pentru armata americană, în picioare. Uneori, avea şi chitara legată la spate, însă mereu mergea mînă în mînă cu o femeie foarte frumoasă, despre care tîrziu, abia după moartea sa, cînd avea să devină soţia altui mort drag, Florian Pittiş, aveam să aflu că-i era în fapt soţie. Nu pot spune că ne-am cunoscut în sensul adevărat al cuvîntului, am mai schimbat cîte o vorbă, trecîndu-ne, seara, cîte o sticlă de votcă din mînă în mînă, sau aprinzîndu-ne ţigara unul de la celălalt, dar pot spune că l-am ascultat, că am vibrat de zeci de ori, poate de sute, de-a lungul unui aproape deceniu, la vocea sa şi la sunetul chitarei sale. L-am ascultat seara pe plajă, în grup cu alte zeci de tineri – şi mai puţin tineri! – din toată ţara – din Suceava în Focşani şi de la Cluj la Bucureşti –, ba chiar şi din alte ţări şi nu doar din ţările „frăţeşti”, ci şi din cele capitaliste. Apoi, ne-am pierdut din vedere. Abia recent am aflat că reuşise să emigreze în 1989 în Statele Unite, dar că, după Revoluţie, crezînd că locul său este aici s-a întors grabnic, lăsînd fericitaAmerică în legea ei!

66

S-a întors, dar nu cred că am ştiut să-l primim!

Aşa cum nu reuşise să editeze vreun disc înainte de plecare, n-a reuşit nici la întoarcere. Deşi, odată ce s-a întors ca să ajute la schimbarea lucrurilor aici, a susţinut cîteva concerte, a cîntat chiar şi în Piaţa Universităţii. Ciudat, de tot ciudat! Acest poet remarcabil n-a reuşit să publice în timpul vieţii măcar o plachetă. Acest muzician uriaş, cu o voce virilă şi tristă ce mi-o evocă, fără să fie identică, pe cea a lui Jim Morrison, nu a reuşit să scoată nici măcar un disc clasic, un CD, sau măcar o casetă înregistrată profesionist, în studio, pentru că unele casete-pirat, înregistrate la concertele sau cîntările pentru prieteni, au mai circulat. Există numai şapte piese înregistrate cît de cît profesional, în Germania, acasă la Nicu Covaci, şeful Phoenix-lui, care îl preţuia enorm, în anii nouăzeci. Pe la mijlocul toamnei, am avut însă ocazia să constat că, măcar într-o mică parte, această nedreptate absolută a fost cumva reparată. Un tînăr şi talentat muzician şi poet originar din Timişoara, DanielSilvian Petre, a avut iniţiativa înfiinţării unei edituri, dacă nu exclusiv, măcar prioritar dedicată editării lui Nicu Vladimir! Colegul de generaţie şi prietenul Mircea Mihăieş a avut ideea să ne pună în legătură, aşa că l-am invitat urgent pe Daniel Petre la Iaşi, să lansăm volumul şi CD-ul cu piesele înregistrate la Nicu Covaci într-o ediţie a Serilor Timpul. Am fost bulversat să constat că sala în care ne desfăşurăm „serile” de obicei este neîncăpătoare pentru cei care voiau să participe la eveniment. Ca de obicei, cei mai mulţi erau tineri şi chiar adolescenţi, care nu ştiu de unde auziseră de Nicu.

Sala e confortabilă pentru 80 – 90 de persoane, atunci au fost în jur de 120, aşa că, deşi am mai adus scaune, o parte tot au stat aşezaţi pe scări ori au stat pur şi simplu în picioare. Dar niciodată, se pare, cînd e vorba de Nicu Vladimir, nu poate ieşi totul perfect. Am lansat cartea, însă CD-ul l-am audiat, ca să spun aşa, în „cruntă ilegalitate”! Din cauza nu ştiu cărei greve de la finanţe, editorul n-a putut procura timbrele de copyright, aşa că n-am putut pune CD-ul în vînzare! Editorul l-ar fi dat şi gratis, dar nu avea voie!

Volumul, ce poartă numele unuia din cîntecele lui Nicu, Lucrătorul ostenit, cuprinde poeziipoezii şi poezii-cîntece, e editat excelent şi ilustrat cu superbele desene ale autorului, cu cîteva din puţinele fotografii rămase în urma sa şi cu partituri manuscrise. O carte foarte frumoasă pentru o poezie foarte frumoasă şi o muzică minunată, pentru care Daniel Petre, Emil Kindlein, partenerul

de muzică şi aventuri editoriale al acestuia şi d-na Anda Niculina Pittiş, care a pus arhiva lui Nicu la dispoziţia editorilor, merită toate mulţumirile şi laudele noastre. Sperînd că nu abuzez de spaţiul revistei, aş vrea să citez în întregime poezia Rock generation, care deschide volumul: „dar doamne aceşti oameni tineri/ generaţia mea/ căutîndu-şi/ printre nervii spintecaţi/ căutîndu-şi, căutîndu-şi/ înnebunitor/ libertatea/ oameni tineri/ gata să explodeze în cîntec/ de moarte durere bucurie de luptă/ căutîndu-şi sfîşietor locul/ apucînd cîte un capăt de drum/ înfăşuraţi cu funia/ autostrăzii/ sugrumaţi în fum/ sub spaima poruncii că totul/

Premiile Fundaţiei Culturale a Bucovinei Juriul celei de-a XVI-a ediţii a Premiilor Fundaţiei Culturale a Bucovinei, alcătuit din: Dumitru Cucu – preşedinte, Mihai Iacobescu, Constantin Arcu, Ion Cozmei, Dumitru Teodorescu, Vasile Păvăleanu, Alis Niculică – membri, analizând valoarea operelor depuse de autori, precum şi memoriile de activitate predate de artişti, pentru activitatea de creaţie din anul 2009, a decis acordarea următoarelor premii: Premiul de excelenţă Nicolae Cârlan, critic şi istoric literar, pentru modul în care a ştiut să se dăruiască vieţii culturale a Bucovinei, organizând de la zero importante case memoriale din judeţul Suceava şi făcând din recuperarea memoriei iluştrilor dispăruţi, Nicolae Labiş, Eusebiu Camilar şi Ion Luca, un adevărat crez.

Premiul pentru poezie Mihaela Herghiligiu – pentru volumul Oraş în levitaţie. Iaşi, Editura Timpul, 2009 Premiul pentru lingvistică Gina Măciucă – pentru volumul Aventură semantică în trei limbi. Iaşi, Editura Junimea, 2009 Premiul pentru carte pentru copii Gheorghe Vicol – pentru volumul Pe prispă cu greierii. Poezii pentru copii. Suceava, Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, 2009 Premiul pentru traduceri Tudor Andrieş (Cernăuţi, Ucraina)– pentru varianta în limba ucraineană a volumului scris de Doina Cernica: Fetiţa şi broasca ţestoasă/ Divcinka i Cerepaha. Suceava, Editura Muşatinii, 2009 Premiul pentru istoria Bucovinei Bogdan-Petru Niculică – pentru volumul Din istoricul preocupărilor arheologice în Bucovina.

Societatea Arheologică Română. Suceava, Editura Universităţii, 2009

totul acum/ între coline silnic purtate din/ rouă-n cenuşă/ înnodaţi într-un ţipăt rîvnind să fie/ cunună/ înţepenit în coaste/ în ochiul ce-atîrnă/ de viaţa sluţită-a neviaţă de-a/ valma/ sub goană de-a valma/ sub moarte de-a valma/ irosindu-se, irosindu-se niciodată/ pe deplin irosiţi/ cu toată oboseala purtată din/ cei petrecuţi/ cu toată oboseala purtată din/ cei petrecuţi/ în privirile fripte răstignite pe/ mielul răpus/ aceşti oameni tineri/ generaţia mea”. Da, e şi generaţia mea, în fond Nicu Vladimir era născut cu doar trei ani înainte de sosirea mea în această lume!

Premiul pentru istoria Bisericii Ortodoxe din Bucovina Constantin Hrehor – pentru volumul Silvestru Morariu Andrievici. Iaşi, Editura Timpul, 2009 Ioan Paul Valenciuc – pentru lucrarea Contribuţia bucovineană la sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir în Biserica Ortodoxă Română, 25 martie 1882. Rădăuţi, Editura Septentrion, 2009 Premiul pentru carte monografică Ion Mareş – pentru Biserica Sfântul Gheorghe (Mirăuţi) din Suceava – prima catedrală mitropolitană a Moldovei. Suceava, Editura Universităţii, 2009 Premiul pentru cercetarea tradiţiilor, obiceiurilor şi folclorului din Bucovina Mihai Camilar – pentru volumul Răboj şi pecete magică. Un calendar popular bucovinean. Suceava, 2009 Premiul pentru Istoria Românilor Gheorghe-Gabriel Cărăbuş – pentru volumul Separatismul în Moldova: ideologie şi acţiune (18561866). Iaşi, Editura Universitas XXI, 2009 Premiul pentru patrimoniu cultural Ioan Ieţcu – pentru lucrarea Cristale de Bucovina.

Suceava, Editura Muşatinii, 2009 George Timu – pentru volumul Nostalgii feroviare. Botoşani, EdituraAxa Premiul pentru ediţii îngrijite Ion Beldeanu – pentru volumul Autografe pentru „Bucovina literară”. Suceava, Editura Muşatinii, 2009 Vasile I. Schipor – pentru volumul Filimon Rusu: Amintiri. Oameni şi locuri din Ţara Fagilor.

Bucureşti, EdituraAcademiei Române, 2009.

Premiul pentru editare volume Elena Ienache – pentru volumul: Ilie DuganOpaiţ: Familia Dugan din Cireş-Opaiţeni. Rădăuţi, Editura Septentrion, 2009.

Premiul pentru artă fotografică Ştefan Petrescu – pentru volumul România, o perspectivă aeriană. Bucureşti, Editura Uranus Premiul pentru artă plastică Lucia Puşcaşu – pentru creaţia etalată pe simeze în anul 2009

67

eseu Vintilă Horia, scriitor român George BODEA

Formularea lapidar-apodictică din titlul de mai sus s-ar putea să contrarieze. Interogativexclamativ oricine ar fi în drept să ricaneze: A spus cineva că Vintilă Horia nu este scriitor român?!

Când s-a stârnit un adevărat scandal politicliterar cu prilejul acordării premiului Goncourt în anul 1960 prea puţin cunoscu-tului ţăran de la Dunăre, reacţia a fost întreţinută, dacă nu chiar provocată, de autorităţile româneşti faţă de un scriitor român care nu numai că provenea din România dar şi care continua să se raporteze prin opera lui pe mai departe la ţara de origine şi la condiţia celui căruia i s-a impus exilul ca singura posibilitate de supravieţuire.

Răspicat n-a spus nimeni că Vintilă Horia nu e un scriitor român, lăsându-se câteodată, eventual, să se înţeleagă că totuşi lucrurile cam aşa ar sta, de vreme ce opera majoră nu şi-a scris-o în limba română. Istoriile şi studiile literare serioase au tot amânat o luare de poziţie fermă. Motivele pentru care de opera lui Vintilă Horia critica literară românească nu se preocupă (prea ocupă) ar putea fi cel puţin trei: 1. fiindcă este un scriitor fără valoare semnificativă; 2. chiar dacă ar fi vorba de o relativă valoare artistică a lucrărilor sale, autorul este irecuperabil din pricina ideilor reacţionare pe care le-a susţinut şi 3. popularitatea şi-a câştigat-o prin opere literare scrise în limba franceză.

O revenire asupra acestor „puncte de vedere” se impune numaidecât. Deci: 1. Vintilă Horia şi-a început afirmarea ca scriitor în ţara lui natală, înspre sfârşitul perioadei interbelice şi în primii ani ai celui de-al doilea război mondial. Semnificative sunt colaborările sale din revista „Gândirea” şi apoi la publicaţia „Meşterul Manole”. Aceştia sunt şi anii când îi apar primele culegeri de versuri: Procesiuni (1937),

68

Cartea de duhuri (1939) şi Cartea omului singur (1941). În anul 1942 publică, tot în limba română, romanul Acolo şi stelele ard. Prin plecarea din ţară, în anul 1940 fiind numit ataşat de presă la Roma, se vede că nu se pierduse şi legătura lui cu fenomenul literar românesc. Poezia sa este a unui tradiţionalist cultivat care îşi însuşise nu numai modelele consacrate ci şi lecţia modernismului, evitând însă excesele acestei direcţii. Natura, credinţa creştină, tradiţia folclorică, iubirea sunt temele sale predilecte. O constantă raportare la ideal îi animă fiinţa ca în această adevărată artă poetică dintr-o patetică rugăciune: „Nu vezi! Sunt singur şi prea greu mi-e scrisul De-a nu Te fi-ntîlnit în nici o cale.

Dă-mi semn să-nchin Minunăţiei Tale Condeiul greu, poemele şi visul.” (Închinare) Pentru scrierile sale de început, Vintilă Horia a fost apreciat la adevărata lor valoare şi încurajat îndeosebi de Nichifor Crainic în perioada colaborării cu revista „Gândirea”. Cât priveşte scrisul în limba română, e de observat că scriitorul a continuat să-l practice, în mod exclusiv, după propria-i mărturisire, toată viaţa, poezia neputând-o concepe în ceea ce îl privea decât în limba maternă, şansă unică pentru cel exilat de a menţine viu contactul cu patria şi divinitatea.

Este adevărat că deplina recunoaştere a valorii literare a operei acestui scriitor s-a produs abia după publicarea scrierilor sale, începând cu Dumnezeu s-a născut în exil, în limba franceză.

Romanul a stârnit un interes deosebit în mediile culturale occidentale, îndeosebi franceze. DanielRops, membru al Academiei Franceze, în postfaţa ce însoţeşte şi ediţia românească (Editura Europa, Craiova, 1991) a romanului premiat în 1960,

eseu afirmă: „Dintotdeauna există o bucurie şi o emoţie corespunzător titlului original Persécutez Boèce. când distingi semnalul unui talent, când vezi că Dacă a fost vorba şi de întristare, ea este pricinuită apare în faţa ta un autentic scriitor […] Calitatea-i de aspectul grafic al cărţilor la care m-am referit, evidentă, această realitate misterioasă este chiar editate în România noastră cea ori prea delăsătoare, darul zămislit din suflet şi stil, din gândire şi formă. ori prea grăbită. Stingheresc atât calitatea Deci o bucurie.” deplorabilă a hârtiei, cât şi, mai bine spus 2. Atunci când s-a apropiat momentul când îndeosebi, greşelile de tipar copleşitor de scriitorului urma să-i fie decernat premiul numeroase. Am putea crede din nou că scriitorul a Goncourt, brusc apele au fost tulburate punându-se fost urmărit de neşansa de a se întâlni cum se cuvine în discuţie opţiunile politice ale acestuia, cu propria lui ţară. „colaborarea” lui cu mişcarea legionară, ideile Şiragul surprizelor supărătoare legate de exprimate în diferite articole din tinereţe, destinul „mioritic” al lui Vintilă Horia mai are însă interpretate după bunul plac al celor interesaţi să-l un adaos recent: în Istoria critică a literaturii defăimeze pe cel ce îndrăznea să iasă din serie. române, Nicolae Manolescu pomeneşte numele Campania de presă împotriva lui Vintilă Horia său doar de două ori şi în treacăt. Realizând începuse după ce scriitorul, aflat pe atunci în pragul aprecieri la adresa unei lucrări a criticului literar unei promiţătoare cariere diplomatice, hotărâse să bănăţean Cornel Ungureanu, Nicolae Manolescu nu se întoarcă în ţara aflată în prag de sovietizare. afirmă: „Originală este ideea că exilaţii sunt în fond A trecut aproape un deceniu de când un lucru perdanţii războiului. În subtext apare deja şi ideea deosebit pentru reabilitarea imaginii scriitorului l-a principală din celălalt mare capitol şi anume că făcut un redactor curajos al Televiziunii Române înfrângerea lor n-are legătură cu legionarismul de realizând un film documentar şi o carte incitantă: dinainte (nici la Eliade, nici la Cioran, nici la Vintilă Marilena Rotaru, cu Întoarcerea lui Vintilă Horia, Horia, nici la C. V. Gheorghiu), ci cu mâna lungă a Bucureşti, Ideea, 2002. Între altele, întâlnim aici securităţii, de fapt, e vorba de Comintern 1.” (p. limpede şi ferm exprimat punctul de vedere al 2284) autorului însuşi care dovedeşte absurditatea Motto-ul capitolului Contemporanii din Istoria învinuirii de a fi fost legionar, critică a literaturii probând că, dimpotrivă, el a avut de române sună ca o ironie: suferit în perioada când legionarii „Posteritatea nu se înşală au guvernat ţara, fiind în acea niciodată în omisiunile ei, vreme revocat de către Garda de dar nu consacră niciodată Fier, din funcţia de ataşat de presă la false valori.” (Al. Roma. Tot din această carte rezultă Paleologu) că în câteva rânduri scriitorul s-a Or fi rezervele faţă de gândit să-şi revadă patria îndeosebi Vintilă Horia generate de după decembrie 1989, dar de atitudinile şi ideile fiecare dată erau repuse în discuţie exprimate în perioada de aceleaşi mai vechi imputări, încât deplină maturitate a vieţii hotărârea lui sfârşea prin a rămâne şi creaţiei sale, atât în pe mai departe doar un vis frumos. lucrările teoretice, dar mai Am putea afirma că „întoarcerea cu seamă în cele literare? lui Vintilă Horia” în ţară s-a produs, La toate acestea e mereu Vintila Horia în camera de lucru în cele din urmă, doar prin opera lui. prezentă în prim-plan Am avut prilejul să ne bucurăm şi, afirmarea unei în acelaşi timp, să ne întristăm, când editura cu perspective româneşti asupra istoriei. Când Vintilă numele sonor „Europa” din Craiova a publicat în Horia se preocupă de aspecte ce privesc evoluţia anul 1991, cu un an înainte de moartea scriitorului, culturii române şi a filosofiei româneşti raportate la romanul Dumnezeu s-a născut în exil şi, în acelaşi „marile curente ale gândirii contemporane”, atrag an, romanul Cavalerul resemnării, pentru ca, la atenţia unele aprecieri care ar putea fi considerate aceeaşi editură, în 1993, să apară postum volumul prea subiective, de pildă atunci când se face elogiul ultim al trilogiei sub titlul Salvarea de ostrogoţi, fostei etape interbelice „când poporul român şi-a

69

eseu recăpătat fizionomia caracteristică şi un fel unitar de a privi realităţile spirituale şi politice, superioare tuturor popoarelor Europei centrale şi orientale.”

Constantă a rămas la Vintilă Horia atitudinea admirativă faţă de intelectuali importanţi ai interbelicului românesc, între care destul de numeroşi sunt cei care au avut opţiuni de dreapta (extremă). Printre ei, Nae Ionescu şi Petre Ţuţea.

Interesante observaţii realizează în legătură cu aceste aspecte Isabele Vasiliu-Şcraba în articolul Vintilă Horia – istoric al filosofiei româneşti, publicat în revista „Poesis” din Satu Mare (an XXI, nr. 9-10 / 2010, p. 50-54).

Cât priveşte „ideologia” operei literare a acestui mare scriitor, ea ar avea nevoie de o analiză aprofundată şi nu este acesta obiectul rândurilor de faţă.

3. Şi, în sfârşit, al treilea motiv, care ar putea fi oricând şi primul, al neglijării lui Vintilă Horia: limba în care şi-a împlinit vocaţia scriitoricească.

Nu am consultat o istorie a literaturii irlandeze, dar ceva îmi spune că nu mi-ar fi dat să întâlnesc vreuna în care să nu fie pomeniţi la loc de cinste James Joyce şi Samuel Beckett, deşi primul a scris în limba engleză, inclusiv „amintirile din Dublin”, iar celălalt, în engleză şi franceză. Dar avem în literatura română numeroşi scriitori care au folosit îndeosebi franceza pentru a se exprima cât se poate de… româneşte. Dintre aceştia, unii au făcut-o doar o vreme (Alecsandri, Macedonski), alţii au perseverat ajungând să performeze; printre aceştia şi Vintilă Horia. Tratamentul aplicat acestor scriitori este deosebit de la o istorie literară la alta.

Un caz interesant este cel al lui Alecu Russo, ale cărui lucrări mai importante au fost scrise mai întâi în limba franceză, fiind apoi traduse, multe cu ajutorul unor prieteni, în limba română, ba încă rămânând nu tocmai tranşată problema paternităţii poemului Cântarea României. Sărind peste un veac, pe Eugen Ionesco îl vom găsi în istoriile literare importante, deşi n-a scris în limba română decît un volumaş de poezii naive şi un fel de eseu turbulent. Un alt „caz” semnificativ este acela al lui Tristan Tzara care, ca poet scriind în limba română, rămâne mai degrabă un epigon simbolist. Va fi „important” după 1916 când va începe să scrie în limba franceză şi va întemeia dadaismul. Sunt şi ale nume care nu lipsesc din istoriile noastre literare, în timp ce rezervele faţă de Vintilă Horia se manifestă în continuare.

70

Printre studiile care, fără a fi prea vaste, mi s-au părut aplicate la realitatea textelor acestui romancier român de limbă franceză, se numără cele semnate de profesoara Monica Nedelcu de la Universitatea Complutense din Madrid, oraş în care a profesat multă vreme şi Vintilă Horia. Primul studiu glosează în legătură cu romanul Dumnezeu s-a născut în exil, iar al doilea analizează simbolistica densă din Cavalerul resemnării.

Dar surpriza cea mai mare mi-a produs-o remarcabila intuiţie a unui cititor pasionat, bun prieten al lui Vintilă Horia, fost diplomat, care a cunoscut şi el tragedia exilului după ce o vreme a fost persecutat de „ostrogoţii” din România, Camilian Demetrescu. Textul scrisorii sale către autorul romanului Persécutez Boèce (tradus în română Salvarea de ostrogoţi) a fost reprodus în cartea Marilenei Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, 2002.Aici se atrage atenţia asupra identităţii profund româneşti a scriitorului pe care tocmai îl citise, cu admiraţie, dar mai ales cu o capacitate de înţelegere exemplară, Camilian Demetrescu: „Deşi a apărut în limba franceză, această carte [Persécutez Boèce] aparţine literaturii române […] Pentru mine e un exemplu admirabil de limbă românească… scrisă în franceză. Am citit-o a doua oară traducând: de sub coaja cuvintelor galice ieşea la iveală miezul unui lexic român de o surprinzătoare simplitate şi frumuseţe.”

Faţă de asemenea aprecieri pertinente, critica literară românească a rămas în continuare datoare, luând în serios doar fâlfâitul de aripă din prima parte a cugetării lui Alexandru Paleologu: „Posteritatea nu se înşală niciodată…”

Din păcate, acest „niciodată” se repetă de prea multe ori…

Societatea Scriitorilor Bucovineni şi-a lansat site-tul www.ssb.uv.ro. Membrii S.S.B. care nu au trimis CV-ul sunt invitaţi să-l trimită la adresa de e-mail cosar@hotmail.com. Fişa personală va cuprinde următoarele informaţii: data şi locul naşterii; adresa de domiciliu; număr de telefon; adresă de e-mail; studii; ocupaţia actuală; data şi locul (publicaţia/ editura) debutului (publicistic/ în volum), cărţi publicate; premii; filiala U.S.R. de care aparţine (acolo unde este cazul); societăţi/ asociaţii (profesionale, ştiinţifice) din care face parte. Fişa va fi însoţită de o fotografie în format electronic. Adăugăm rugămintea ca textele să fie culese cu semne diacritice. (L.D.C.)

eseu

Un negustor de mascarale

Ion PECIE

(Phallusiada - Cântul III) Ne-am mai ocupat de Povestea poveştilor a lui Creangă şi o vom mai face până când năzdrăvana poveste îşi va arăta adevărata faţă sub multiplele ei măşti. Pentru că este un text proteic şi extrem de alunecos la lectură, motiv pentru care i-am dat acest titlu general cu certă rezonanţă epopeică: Falusiada.

După Nică a lui Ştefan a Petrei, precocele vânzător de pupeze în iarmaroc, anonimul din Povestea poveştilor este cel mai bizar negustor din istoria negoţului românesc. Una a semănat şi alta, altele au ieşit din brazda binecuvântată, şi acum priveşte holbat la tarlaua necomestibilă, incapabil de reacţie interpretativă în faţa ogorului intens textualizat. Îl aşteaptă mizeria, spaimele de tot felul într-o lume secătuită fizic şi moral unde pândeşte Foamea, figurată ca un monstru vorace. Afişând stupefacţia, elaborează un potop de înjurături. Şi deodată primeşte semn. Prin ţarină trece de astă dată un potâng de babă, care se arată mai întâi indignată de limbajul necuviincios al „nepotului”; apoi uimită, scuturată de nostalgii, îşi pune mâinile în cap de ce vede...”pule şi iar pule, belite şi răzbelite în toate părţile”. După vestea cea rea a călătorilor Iisus şi Petre, vine vestea cea bună: „Ia las', nepoate, zise baba uitându-se cu jale la pule...De unde ştii c-aista nu-i un noroc de la Dumnezeu pentru dumneata?”. Graţia divină ia forme capricioase. Bătrâna omniscientă şi omnipăţită, specializată în tălmăciri de hierofanii, îi schimbă statutul social făcând dintr-un agricultor ajuns la ananghie un târgoveţ călare pe nevoie – expresie a salvării în plan social pentru eroii lui Creangă. Era la fel de disperat şi în criză de idei precum crăişorul din Povestea lui Harap-Alb căruia sfânta travestită în cerşetoare îi arată calea

norocirii. Şi aici în Povestea poveştilor bătrâna e plătită ca orice magistru care, în actul iniţierii, îl învaţă pe novice să prefacă nenorocul în noroc.

Ceea ce era să-l piardă – recolta nebună de mătărângi – îi va aduce salvarea. Umila lui condiţie de mojic păgubos se schimbă la iarmaroc, topos al întâmplărilor spectaculoase, de unde ori pleci falit, precum Dănilă Prepeleac, ori bogat, cum se va întâmpla cu ţăranul, ori ruşinat, cum va păţi înaintemergătorul său, Nică, vânzătorul de pupeze.

Sancţionat odată pentru cuvântul rostit de faţă cu sfinţii pelerini, ţăranul nu se mai sperie de cuvântul rodit. Sosit în iarmaroc, îşi strigă produsele fără înconjur: „Şi cum ajunge la târg, nici tu una, nici tu două, odată începe a striga, cât îl lua gura: - Hai la pule, hai la pule! Pule zdravene şi tari pentru jupânese mari...”.

Scandalizată de reclama făcută neverosimilului produs, o cucoană văduvă îl cheamă la ordine.

Scena dialogului dintre ofertant şi clienta lui de lux, trăitoare în buricul iarmarocului, este magistrală în jocul deschis, ambiguu, pişicher dintre două registre ale vorbirii: pe uliţa mare şi pe uliţa mică, tehnică pe care Creangă o stăpâneşte ca nimeni altul: „- Dar bine, măi ţărane, ce porcării spui pe lângă cerdacul meu, că te mănâncă mama dracului!

Acuşi te pun la scară şi-ţi trag o bătae, de te-or duce cu cerga acasă... înţeles-ai?”. Când cuvintele porceşti ameninţă cu profanarea cerdacului, negustorul aduce dovada. Scenă autentică de business acum un veac şi jumătate: „Măi ţărane, eşti nebun, ori cum eşti, de vorbeşti pleve de faţă cu mine? – Ba ferească Dumnezeu, cinstită cucoană, vorbesc vorbe sănătoase, săracul de mine! Iacă să vă aduc una ca s-o vedeţi, dacă nu mă credeţi... 'Tui-aş praznicul cui le-a plămădit că m-a făcut să intru în dihonii cu lumea din pricina lor. Încaltea dacă ar fi de partea femeească, le-aş ţine pentru mine, dar aşa (...) Şi odată se duce la car şi alege un ştiulete de puloiu, care era mai mare, şi cu dânsa de-a-dreptul în casă la cucoană. - Iaca, cucoană, şagă-ţi pare dumitale asta? Vezi acum pe ce s-a dus munculiţa mea de toată vara? Ş-apoi dumneata mă mai înghii şi cu bătae, că pesemne nu-s eu destul de bătut de Dumnezeu! 'Tu-i-aş patruzecile cui ştiu eu să-i fut, că au început a mă lua lumea de nebun...Cucoana vedea acum că ţăranul are dreptate, şi se face a se uita într-o parte, dat tot trăgea cu coada ochiului şi la cinstita pulă din când în când...”. Stăpân pe

71

eseu situaţie, ţăranul înjură, se lamentează, simulează umilinţa şi respectul, solicită indirect milostivirea cucoanei, acuză soarta potrivnică, se preface mai nervos decât este în realitate pentru a-şi impune punctul de vedere. Îşi cere şiret iertare pentru limbajul măscărăgios, fără să-l abandoneze. La rândul ei, cucoana simulează indiferenţa faţă de marfa negustorului, acuză lezarea pudoarei dar se arată, totuşi, curioasă. Curioasă cu indiferenţă.

Impresionată, sensibilizată, persuadată la vederea probelor irefutabile, cucoana devine conciliantă, manifestându-şi interesul pentru funcţionarea strămoşescului obiect erotic crescut pe subiecţi vegetali. Suntem într-o lume în care domină anomalia, în care se joacă o comedie slută, smintită prin cuvinte pocite: „Bată-te focul să te bată, măi ţărane, că ticălos mai eşti!...Ş-apoi cum s-ar face ca s-o poată cineva întrebuinţa, când ar vre? Nu-i vorbă, că mie una nu-mi face trebuinţă. Dar tare mă mier şi eu de aşa comedie!...”.

Galant şi direct interesat de câştig, ţăranul instruit de babă dezvăluie, la rândul lui, formula magică de întrebuinţare. Cum funcţionarea este ireproşabilă şi marfa garantată, se cere un spor de confidenţialitate. De notat că naratorul oferă detalii picante, scandaloase, despre proba de lucru, şi o face în nume propriu, în calitate de martor implicat, să-i zicem, ţăranul fiind exclus din scenă de simandicoasa amatoare de blăstămăţii care debutează cu „zbâc” şi se încheie cu „foflenchiu”, inspirate interjecţii predicative. Reţinem deocamdată o frază de rău augur pentru rolul ei în avalul naraţiunii: „În sfârşit, după ce s-a săturat cucoana bine, apoi zice încetişor: Ho!ho! haram nesăţios! Pula atunci pe loc s-a muiet şi foflenchiu! cade jos...”.

Colocviul pe marginea originii miraculoase a păpuşoilor arată un negustor stăpân pe situaţie, protejat de înfăţişarea virilă a păpuşoilor de faţă. Îşi joacă abia acum rolul de ispititor şi propovăduitor al lor cu o insistenţă care intrigă. A convins cucoana de eficienţa produsului îmbujorat, îi mai rămâne misia de a o convinge să le zică pe numele lor adevărat, îndrăcit. Ceea ce pentru el este extrem de familiar, pentru ea este nepermis. Pasajul următor sugerează admirabil această mascată ducere în ispită în care cucoana mai nu vrea, mai se lasă.

Ogorul fal(n)ic semănat este un text puternic semantizat care, pentru a fi corect decodat,

72

ar trebui lămurit un lucru: minunea vine din cer sau din iad? Negustorul este cu naraţia iar cucoana cu interpretarea semnificanţilor: „- Şi cam cum s-a întâmplat de ai tu blăstămăţii de-aiste, măi ţărane? – Cum să se întâmple, cucoană? Ia mai astă primăvară, sămămând păpuşoi în ţarină, a adus dracul- că mai bine n-oiu zice – doi oameni peacolo. Şi unul din ei m-a întrebat: ce seamăn? Eu să nu-mi stăpânesc gura? M-a împins păcatul să răspund în ciudă că pule seamăn, să iertaţi dumneavoastră! Şi atunci el pocit la gură sau naiba îl mai ştie cum a fost, a blagoslovit cu amândouă mâinile spre ogorul meu din treacăt zicând: Pule să de-a Dumnezeu să se facă. Şi cum vedeţi dumneavoastră, pule s-au făcut, cinstită cucoană. Şi iac-aşa m-am făcut şi eu negustoriu de pule, fără ştirea lui Dumnezeu. Şi pula mea şi trei bani, ş-o căruţă de jidani, să ierte cinstita faţă a dumneavoastră.” Ţăranul seamănă de data asta confuzie: trimiţătorul celor doi călători în ţarină ar fi fost chiar dracul; cel cu blagoslovenia a invocat puterea divină; iar el, ţăranul devine negustoriu „fără ştirea lui Dumnezeu”. Surprinde încă o dată, ca şi în Ivan Turbincă, imprudenţa divină care blagosloveşte în grabă turbinca (Tatăl), sau ogorul cu sămânţă de vorbe pocite. Obrăznicirea ţăranului ajunge la culme după ce cucoana se încredinţează de binefacerile mascaralei, vorbă care trebuie să însemne vorbire cu măşti. E o primă izbândă a lui care, desfăcându-şi marfa, îşi desface simultan baierele gurii. În acest duel al ipocriţilor, el pretinde a scoate din gură vorbe de masă (sic!) care pentru ea nu sunt decât pleve: „Bată-te pustia să te bată, mojic măscărăgios, că al dracului mai eşti, zise cucoana, care începuse a se mai deprinde cu vorbe de masă...Ia ieşi oleacă afară din odaie, ş-apoi te-oiu chema eu acuşi, că am oleacă de treabă...”.

Tolerarea vorbelor „sănătoase”, „de masă” este mai mult decât o complicitate suspectă la nivelul gândului, să zic aşa, chit că ea nu face cât o convertire la acest tip de limbaj. După proba de rigoare sau de vigoare dată în intimitatea cerdacului, cucoana cade în păcat: îşi face (ia) chip cioplit, se închină lui, este pregătită pentru desfrânare: „cucoana îndată o rădică cu mare sfinţenie şi o pupă drept în bot...”. Poruncile 2, 3, 7 sunt încălcate dintr-un foc: idolatrie, închinare la chipul cioplit, preacurvie. Dar nu pronunţă numele

vulgar (pleavă), apelând mereu la eufemisme, perifraze şi antifraze: porcării, pleve, blăstămăţii, scârnăvii, mascarale şi chiar chiţibuşuri. Subiectul desemnând obiectul este fie inclus, fie subînţeles.

Dar numele lui vechi – exclus. Refuzul de a-i spune pe nume se vrea un exerciţiu timid de exorcism, un limbaj de salvare. Pentru ţăran, grija şi chiar graba de a se descotorosi de dânsele este dublată de plăcerea irepresibilă de a le cuvânta, de nevoia grasă de a se elibera zgomotos de obiectul - cuvânt expus la vânzare.

După ce şi-a convins clienta să cumpere o mascara în amintirea întâmplării de pomină, neguţătorul insistă să o audă pronunţându-i răspicat şi răs-spicat numele de botez pe latinie. Ducerea în ispită trebuie pregătită simultan la nivelul faptelor şi la nivelul vorbelor de masă. El o invită la o comesenie grotescă a cuvântului pe care ea cu bruma de pudoare rămasă o ocoleşte. Iritată de insolenţele lui, văduva încearcă o neconvingătoare punere la punct: „-Dar bine le mai zici pe nume, mânca-le-ai pe ceea lume! – Apoi dă, cucoană, dacă aşa le cheamă, cum hastă pulă să le mai zicem”.

Imprecizia comunicării, substitutele îl încurcă pe neguţător şi de aceea insistă pe denumirea dintâi dată de moşul Adam pe când umbla gol prin rai fără pic de ruşine faţă de Eva lui neispitită. Zdumpeşa ei urmaşă apelează la pronume nehotărâte (una), personale de politeţe (dânsele) sau la demonstrative de apropiere, de depărtare sau de identificare (deacelea), invocând acelaşi scop caritabil - celebrarea anului cu minunea. [...] „ Şi de-aceea, – hai să-ţi cumpăr şi eu una, spre aducere aminte de anul când s-au făcut pe ogoară de cele care spui tu... Că după mine aista-i semn de belşug. – Pule, vrei să zici cucoană. – De acelea, mânca-le-ai să le mănânci, că mult le mai porţi prin gură.” Spre onoarea ei şi spre salvarea prozei, cucoana eufemizează numele prin pro-nume, postnume sau sinonime totale ori parţiale, dar refuză din prudenţă les gros mots care se lăfăie la gura locvacelui negustor.

(Fragmente din volumul „Phallusiada sau epopeea iconoclastă la Ion Creangă”, în pregătire la Editura „Conta” din Piatra Neamţ)

biblioteca Bucovina literară Anastasia DUMITRU, În cuvânt, Constanţa, Ex Ponto, 2010

Arcadie OPAIŢ, Unu şi pluralul, Cernăuţi, 2009

Gheorghe-Gabriel CĂRĂBUŞ, Europenizarea României, Iaşi, Tipo-Moldova, 2010

Dafin MUREŞEANU, Sosia , Bucureşti, RAO, 2010

Dan Cristian IORDACHE, Abel şi eu, Timişoara, Brumar, 2010

Eleonora SCHIPOR, Ca bradul la poale de munte, Cernăuţi, Zelena Bucovina, 2009

G e o r g e P O PA , L u c e a f ă r u l : Treptele spiritului hiperionic, Sibiu, ArhipArt Brumar, 2010

73

voroave de taină publică Sporovăi(căre)ală pe două glasuri despre Don Mariano Popa şi opul său magn Luca PIŢU VASILE ANDRU: În iunie 2010 s-a împlinit un an de la apariţia celei de-a doua ediţii a Istoriei lui Marian Popa, versiune revizuită şi augmentată («circa 20 000 modificări»!). În acest interval de un an şi mai bine, n-a apărut nici o cronică, nici un comentariu la această operă excepţională. Nici o dezbatere în presă sau la televiziune n-a avut loc.

Cum vă explicaţi această tăcere anormală? Oare prin faptul că Autorul trăieşte în emigraţie? Sau prin monopolizarea canalelor de mediatizare de către o mediocraţie ostilă Autorului? Sau prin indiferentismul cultural, care acum se adaugă indiferentismului cultic, ca simptom al acestor vremi?

LUCA PIŢU: Haidem, totuşi, să nu dramatizăm excesiv şi să contrafactualizăm niţel. Aşa: Dacă Don Mariano Popa ar fi locuit printre noi, întărindu-şi reţelele de prieteni, admiratori de genul lui Marius Tupan, simpatizanţi oarecari cît subsemnatul sau inşi dornici să se regăsească, precum Gheorghe Neagu, nemuriţi în monumentala sa Istorie bivolumică, impactul marelui op, revizuit şi augmentat, altul ar fi fost. Lume multă ar fi venit să asiste la dezbaterile prilejuite de lansări, în contextul tîrguirilor cărturăreşti, pe Bega, lîngă faleza gălăţeană a Dunării, sub Tîmpa sau la… Casa de cultură «Mihai Ursachi» din Copou. Tembeliziunile, de stat ori mogulice, şi l-ar fi smuls cu osîrdie una alteia. Pe de altă parte, deşi prima ediţie va fi fost ceva mai mediatizată, căci s-a bucurat chiar de răsfoire pe micul ecran şi alte mese rotunde, versiunea propulsată de Casa editorială Semne, mai bine gospodărită din punct de vedere tehnic, în tiraj ridicat şi la preţ rezonabil, figurează în foarte multe biblioteci publice şi, mai cu seamă, personale, compulsată cu folos chiar şi de cei ce nu au întotdeauna curajul sau onestitatea să o pomenească, fie şi în treacăt. Nu văz enorm, nu simt monstruos, indiferentismul cultu(r)al nu-mi suscită insomnii, ci mereu caut a percepere partea plină a paharului + ce

74

cîştigăm atunci cînd ceva sau cineva se duce pe copca rădvanului. De unde şi pariul meu pe opul magn în cestiune.

VASILE ANDRU: În ultimii zece ani, au apărut în rafală multe «istorii» literare, la majoritatea se «uzează deformat de noţiunea Istorie». Aşadar, pseudoistorii. Oricum, au apărut în rafală: ca într-o febră testamentară sau nevrotică a autorilor diverşi, autori îmbătrîniţi prin redacţii sau pe la catedre. A fost deceniul istoriilor! Ca şi cum cultura română a îmbătrînit şi ea, s-a clasicizat letal … Nici unul din aceşti autori febrili şi îmbătrîniţi prin tranşee (redacţii, catedre, ministere), nu-i acordă un capitol distinct lui Marian Popa. Unii îl ignoră cu premeditare şi cu satisfacţia infantilă de a-l exclude.

Altul îl citează sporadic, pentru că nu îl poate ocoli.

Dar capitole distincte, sau măcar paragrafe speciale, nu-i acordă nimeni. Cu excepţia lui Puşi Dinulescu în a sa istorie hîtră şi revanşardă, numită Diavolul şi gaşca. Istoria bolnavă a domnului Manolescu (Editura Minerva, 2009) unde, teatral şi competent, umple unele goluri (nu toate!) din caşcavalul profesoral al lui « Neme» (cum îl botează pamfletarul pe cronicarul vîlcean care n-a fost bine botezat). Dar Puşi Dinulescu rămîne un romancier chiar cînd scrie eseu. Criticii profesionişti, însă, nu-l atestează pe Marian Popa. Cum vă explicaţi cecitatea confraţilor «istorici»? E vorba de retardare, sau e expresia complexului Cain?

LUCA PIŢU: Rămîne Puşi Dinulescu, bag seama, un poet sotadic, drag mie cît Pierre Louÿs, chiar şi cînd mijotează romane, piese teatrale ori eseuri; cam cît acel Pierre Louÿs care, e bine să nu uităm, va fi lansat în balta istoriei literare, acum un veac, piatra paternităţii corneillene asupra operelor moliereşti principale, aplaudat, azi, la patru mîini de Jean-Paul Goujon & Jean-Jacques Lefrère cu Otemoi d'un doute… In registru serios - grav, responsabil, universitar -, istoricul literar Theodor Codreanu, fost coleg de an al Domniei Noastre, şi sociologul Adrian Dinu Rachieru, originar din cătun megieş cu al Cajvaneului, or spus tot ce era de rostit asupra întreprinderii manolesciene, întîiul dintre ei numărîndu-i lui Niki de Saint-Phalle pînă şi virgulele absente sau numai prost plasate. Istoria «canonică» a literaturii române, de la origini pînă în pragul mileniului al treilea, parcă tot Ion Rotaru, alumn călinescian prea puţin mediatizat în ceasul de faţă şi anexat de dacofilii lui Geo Stroe, parcă tot dumnealui o declină mai bine, măcar că niţeluş cam pentru şcoleri cu pricepere medie, iar Cornel

voroave Ungureanu, cu a sa istorie «secretă» a literaturii noastre, insuficient cunoscută şi ea, se ocupă preponderent de aspectele subsolice sau nevăzute ale muvanţelor culturale valahiceşti din secolul trecut mai cu seamă. Alex. Ştefănescu a ouat ceva rapid, alert, gazetăresc, partizan, amuzant ( şi poate nu chiar suficient de riguros)… relativ la mişcarea Literelor Naţionale în postbelicitate. Însă, pentru jumătatea secundă a veacului scurs măcar, rămîne-va Don Mariano Popa in aeternum specialistul cel mai tare şi… inocolibil.Aşi lucrat, aş putea spune, o viaţă - de om, de expatriat şi de universitar - la proiect.

Meritul său îi că, fiind comparatist şi teoretician literar de meserie, i-a supraclasat pe istoricii şi criticii literari profesionişti actuali în propriul lor domeniu. Le-a luat, cu alte cuvinte şi metaforic vorovind, pîinea de la gură ( nu însă şi prebendele, mănoase încă la unii dintre ei).

VASILE ANDRU: Se poate spune că edificiul literar al lui Marian Popa suplineşte şi lipsa unui tratat de istorie socio-politică, evenimenţială, a epocii 1944-1989: prin documentare uriaşă, prin mărturie directă, prin harul relaţionării faptelor unei jumătăţi de veac, prin punerea în scenă a 5000 de personaje (mai pregnante ca ficţiuni decît ca realităţi care au fost), personaje în majoritate români, dar şi cîteva sute de personalităţi mondiale epitom de veac … Aşadar, cum citiţi acest text polifonic şi total? Ca pe o suită de micromonografii? Ca pe o suită de diagnostice de mare clinician al istoriei? Ca pe o suită de oglindiri sclipitoare gen Saturnalia? Ca pe o suită de aforisme, paradoxuri, iluminări? Sau ca pe o «comedie umană» la scara unui secol al extremelor?

LUCA PIŢU: Cum lecturez Istoria literaturii române de azi pe mîine? Răspunsurile mi le-aţi sugerat chiar Luminăţia Voastră, prietene Vasile Andru, prin întrebări abile … şi retorice. Aş mai convoca la judecată spiritul «istorietelor» unui Tallemant des Réaux, cruzimea portretizatoare a Cardinalului Paul Gondi, intromisiile biografice ale Unchiului Beuve, scotocirile anticariene ale Fraţilor Goncourt sau revanşa ce şi-o ia Procopius din Cezareea, în «anecdoturile» faimoasei sale Istorii secrete, asupra cuplului imperial format din Teodora, putana de renume mondial, şi Iustinianul ingrat cu ghinărarul Belizarie. Ce aş mai adăuga eu?

Că mă cufund în opul bivolumic vara îndeobşte, la umbra corcoduşului socral din Dumbrăvenii Vrancei, neîncetînd a mă minuna şi instrui par la même occasion. Il invidiez fără amarăciune că, trăitor pe Mal Dîmboviţean, avea auctorele nostru,

pe lîngă dorinţa de a răzbi intelectualiceşte (normală la compatrioţii noştri porniţi din familii modeste), că avea, dară, acces la biblioteci foarte bine aprovizionate, la colecţii de ziare şi reviste vechi, la gîlcevile din redacţii revistuale, la «confidenţele» precursorilor de anvergura unor Petre Pandrea, mandarinul pandur, Petre Ţuţea, filosoful conversaţionar, Nicolae Carandino, memoriosul supravieţuitor, et alii eiusdem farinae moldovalachico-transylvanicae.

VASILE ANDRU: Cum apreciaţi atestarea autorilor români din emigraţie, în Istoria lui Marian Popa? Exprimaţi-vă părerea cu privire la propria d-voastră atestare în această Istorie: este pe aşteptări sau sub aşteptări? este amplă sau doar la «listele» şi «epitafele» pe care le dăltuieşte Marian Popa în tratatul său exhaustiv, «excitant şi viu».

LUCA PIŢU: In privinţa expatriaţilor (românilor, exilici; iudeilor, diasporali; etc) şi a prezentării lor în monumentalul op, nu va fi niciodată depăşit, cel mult egalat, ca să mă exprim elegant. Am impresia că nu există revistuţă, foaie oarecare, ziar sau broşură, ivite peste fruntarii, pe care Don Mariano să nu le fi palmat, fişat, utilizat. Doar Claudio Mutti îl mai concurează, dar numai în privinţa cunoaşterii literaturii şi publicaţiilor legionare. Sigur, avînd eu altădată nişte relaţii privilegiate cu Ieruncii Lovinescieni, cărora le datorez multe, nu aş cosemna, din raţiuni emoţionale, ce se scrie despre ei în Istorie, dar, în acelaşi timp, admit, cu Blaise Pascal, că Don Mariano a ses raisons que ma raison ne comprend pas toujours.

Poate că nici unii din amicii sau apropiaţii mei, foarte puţini de altfel, nu-s pictaţi aşa cum îi văd eu în momentele-mi de maximă indulgenţă. Asta e! In ce mă priveşte, mă cred chiar hiperapreciat în respectiva lucrare, dat fiind că, la ivirea primei ediţii, prin grija Fundaţiei Luceferine, MP îmi cunoaştea doar, din Agora dorin-tudorană, două eseistice textule scoase, văleat l988, prin valiza diplomatică, şi, mai mult din auzite, contribuţia la romanul-foileton «Brazde peste haturi» revisited (confiscat la percheziţiile securiene din 18 mai l983, recuperat acum trei ani de la CNSAS şi relansat, fără tam-tam, în Documentele antume ale «Grupului din Iaşi», Opera Magna, 2010). Am o mai amplă prezentare în Ion Rotaru, dar, nesuferind eu de megalomania nefericitului Adrian Marino, continuu să ţin cele două volume în discuţie drept cărţi de căpătii, chiar la căpătîiul patului estival de la Dumbrăveni Village, iar Călătoriile epocii romantice, Călătoria sprîncenată (recomandată mie

75

cîndva de fostul meu ştudinte Dan Petrescu) sau Homo fictus în biblioteca personală propriu-zisă, mutată din Iaşii Carnavaleşti în Focşanii Viticoli şi Corcoduşiali.

VASILE ANDRU: Ce şanse ar avea Istoria lui Marian Popa tradusă în spaţii culturale care nu ştiu nimic despre o posibilă «civilizaţie românească»?

Poate contribui această Istorie la acreditarea ipotezei unei civilizaţii româneşti, care să reţină atenţia în concertul marilor culturi? Pentru traduceri, consideraţi că Autorul ar trebui să realizeze o selecţie cu capitolele «globale», sau să lanseze traduceri integrale, lăs î nd la voia globalizării toată fresca?

LUCA PIŢU: Pentru o versiune în limba italiană nu văd un altul mai bun decît antecitatul Claudio Mutti, doar că acesta din urmă, convertit pare-se la islam, a d'autres chats à fouetter în momentul de faţă; pentru una în hexagonală curentă, sau céliniană, îl am pe Jean-Paul Goujon, cu nevastă moldavă şi transpunător al Poveştii poveştilor mai savuros decît Marie-France Ionesco; pentru variantă înspanioliza n tă există Joaquín Garrigos, eliadologul, traductorele Jurnalului portughez si chiar… al unui roman de mai junele Ecovoiu. O transpunere în engleză britanică ar fi binecuvîntată, elaborată însă de o echipă competentă, bucureşteană, leviţchiană, cum s-a întîmplat cu a lui George Călinescu, graţie paralelor iosif-constantindrăgane, ce o voi fi receptat, între 1992-1994, cînd lectoream la Universitatea din Nancy II, cadouînd-o eu apoi Bibliotecii Facultăţii lorene de Litere, unde este, şi acum, consultabilă la sala de lectură. O selecţie cu capitolele globale ar fi de preferat, utilă tezarzilor, masteranzilor, istoricilor, curioşilor, diletanţilor şi altor cercetători. Să ne amintim numai de Cartea neagră a comunismului şi de imprecaţiile Omului din Belleville la adresa tovarăşului Bartosek, redactorul capitolului despre comunismul românesc, unde ca singură lucrare de referinţă românească, seriosă, e citată cartea lui Virgil Ierunca despre Piteşti, tractată de prefaţa lui François Furet, la data respectivă lipsind sintezele serioase, în limbi de circulaţie, despre măcar staleninismul implementat României postbelice, iar acum riscul îi măricel ca Ana Pauker, Nina Cassian, Petru Groza, Gigi Dej, Aurel Baranga, Adrian Păunescu, Olga Bancik, Nikolski, Pacepa sau Roller să fie rescrişi drept eroi civilizatori ai zonei, rebrănduiţi, guevarizaţi adicătelea, spre disperarea maximă a lui Vladimir Tismăneanu.

76

muzeul de imagini Cum se mai schimbă oamenii...

Constantin DRAM

Când Woland se decide să facă un spectacol de varietăţi, cel mult purtat prin timp şi lume pare a crede că se află într-o antică Atena în care un amfiteatru putea aduna mai toată populaţia validă a oraşului. Nu-i vorbă că, în spirit universal prelungit în registrul a ceea ce el crede că ar fi un umor de cea mai bună calitate, prezentatorul acelui teatru moscovit anunţă, printr-un banc, cum că în sală s-ar afla jumătate din populaţia marelui oraş roşu, urmând ca a doua parte să se prezinte la următorul spectacol. Dar care lume?

Aşa că magul Woland, pe bună dreptate, avea să se intereseze, retoric, desigur, de la asistentul său Fagot, dacă populaţia Moscovei s-a schimbat în mod deosebit, în ultima perioadă. Nu o schimbare de exterior: nu autobuze, maşini şi alte aspecte ce ţin de tehnică, după cum îl informează neastâmpăratul Fagot, cel pe care îl mai chema şi Koroviev. Nuuu! Pe magul venit de oriunde şi niciunde îl interesează schimbarea lăuntrică a oamenilor. Există vreo asemenea modificare la moscoviţi? Şi atunci iar se poate spune: Care oameni? Care moscoviţi? În Moscova în care descinde de niciunde suita magului/ profesorului/ consultantului (ca să ocolim, în tipic tradiţional, rostirea de-a dreptul a numelui celui împeliţat) trăieşte o lume sărăcăcioasă, cu locuinţe ce împart o bucătărie subiect de certuri frecvente pentru gospodine, cu preocupări rutiniere ce le încarcă toată existenţa cenuşie, cu magazine din care au dispărut hainele elegante şi parfumurile de firmă capitaliste, cu oameni care se lasă uşor cumpăraţi, vânduţi, supuşi compromisurilor, delaţiunilor etc. Sunt aspecte care ascund în spatele întrebării lui Woland, preocupat de subtile viziuni comparatiste în trecerile sale înainte şi înapoi prin istorie. Şi era preocupat şi Bulgakov, cel trăitor în timpul unui

muzeul de imagini Stalin infinit deasupra lui Pilat pe o scară a dictaturii absolute, a puterii neintermediate, a transformării omului liber în om sovietic; un Stalin, e drept, îndrăgostit şi de anumite aspecte ale artei, îndeosebi de teatru şi de balet. Drept pentru care, cum se schimbă oamenii în Moscova ce-o vizitează Woland? Se schimbă oare bufetierul care adună o adevărată avere prin necinstea şi consecvenţa cu care practică ani în şir un negoţ necinstit, neştiind că sfârşitul îi este mult mai aproape şi că nici măcar banii săi nu îl mai pot salva? Se schimbă preşedintele de asociaţie care consideră ca un fel de mică feudă puterea sa de a influenţa mici aranjamente i m o b i l i a r e (administrând averea statului) şi nerefuzând sfântul şperţ, pe care, e drept, el îl crede constituit din ruble sănătoase şi nicidecum din mult hulita valută, aşa cum se prezintă(drăceşte!) banii în faţă organelor de poliţie. S-a schimbat ruda de la Kiev, dornică să se mute la Moscova sau să se lărgească imobiliar, dacă tot a murit cineva pe care nu l-a iubit vreodată?

S-au schimbat cei care conduc asociaţii, bresle, instituţii, confundându-le cu propria afacere (capitalistă, de neconceput în sistem)? S-au schimbat criticii temuţi, jurnaliştii puternici, factorii de cenzură şi mulţi alţii din sistem? Dar înaltul funcţionar care inventează banala şedinţă de seară pentru a-şi putea vizita nestingherit amanta? Şi atunci Woland porunceşte faimosul magazin pentru doamne, cu toalete pariziene, cu pantofi tot de la Paris, cu pălării de damă cu şi fără pene, cu genţi şi alte mărunţişuri. Nu a existat

nicicând vreo provocare mai mare!. O sală uriaşă plină de bărbaţi şi de femei, din care femeile vor fi resimţit până în profunzimi durerea provocată de ceea ce nu aveau şi se vedea acum pe scena Teatrului de Varietăţi. Iar iscusitul Fagot le spune că firma primeşte rochii, pantofi, precum şi alte articole uzate purtate de doamne, dându-le schimb replici noi, de la Paris. Adică lucruri tentante, drăceşti, capitaliste, pentru oameni care erau supuşi unui lung proces de schimbare, de modelare, de adaptare într-un sistem suficient sieşi.

Se dezlănţuie patimile! Se văd mai subtil adevăratele relaţii din familii. Se afirmă femeile mai îndrăzneţe. Se produc şi bărbaţi care nu sunt însoţiţi. Se nasc busculade, se manifestă diversitatea umană în toată splendoarea ei, desigur spre delectarea subtilintelectuală a unui diavol înrăit în cunoaştere. Iar după t e r m i n a r e a spectacolului, acele „cetăţene” ar fi alergat pe stradă, în ţinute indecente, funcţie de dorinţa lor de a se înnoi, ca la Paris, întro Moscovă care nu crede în oameni care nu se schimbă corespunzător.

Abia după acest episod testării oamenilor comunişti aduşi nu de mult timp dintr-un capitalism semi-dezvoltat apare şi eroul romanului bulgakovian. Atipic, desigur, mai cu seamă că Maestrul este un blând locatar al unui mare spital de psihiatrie, după ce o gaşcă de puternici ai literaturii timpului i-au tăiat orice drum spre lume al manuscrisului despre Pilat din Pont şi despre supliciul pe Golgota a Omului.

77

reflux Ioan Petru Culianu, la 61 de ani de la naştere Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Ori de câte ori se va ivi prilejul unei evocări Ioan Petru Culianu (5 ianuarie 1950 – 21 mai 1991), fie că este vorba de împlinirea, ca în cazul de faţă, a unui anumit număr de ani de la naştere, fie că ne aflăm în postura de a comemora moartea sa, „violentă, fulgerătoare, incomprehensibilă1”, nu vom continua să nu ne punem întrebarea, lansată public de un alt mare dispărut, prea devreme şi intempestiv, Matei Călinescu, în cursul dialogului radiofonic cu Monica Lovinescu, la o săptămână de la asasinat (27 mai 1991): „De ce Culianu?”.

Iată o interogaţie care rămâne, cel puţin la două decenii de la lansarea ei, fără un răspuns clar. S-au lansat tot felul de supoziţii, însă enigma asupra morţii lui Ioan Petru Culianu rămâne intactă. Ideea unei crime perfecte prinde contur. De fapt, o aserţiune de acest gen este tot mai veridică, semnele acesteia fiind evidente la puţin timp de la comiterea abominabilului asasinat. O crimă săvârşită în plină zi de 27 mai 1991, la orele 13, în campusul Universităţii din Chicago. Un homicid indisolubil legat de politic, conform unor voci avizate, dar care nu îşi asumă caracterul peremptoriu al evidenţei.

Cum era de părereAndrei Oişteanu, dacă lui Mircea Eliade politicul i-a marcat viaţa, lui Ioan Petru Culianu politicul i-a marcat moartea. Mircea Eliade, un maestru celebru. Ioan Petru Culianu, un discipolul cu focul sacru. Doi istorici ai religiilor de o notorietate colosală. Două destine inseparabile.

Dincolo de toate acestea, nu putem omite faptul că evenimentul, absolut şocant, la momentul înregistrării lui şi nu numai, aşa cum sugera Umberto Eco, într-un articol din The New York Review of Books (aprilie 1997), proiectează figura lui Ioan Petru Culianu în legendă şi mit. „În centrul acestui mit e personalitatea excepţională a unui tânăr savant (42 de ani neîmpliniţi) care se îndrepta spre o înţelegere originală a fenomenelor religioase, văzute drept manifestări ale unui sistem

78

autonom, ireductibil al minţii omeneşti. Acest sistem ar funcţiona după principiile unei logici computaţionale şi intertextuale. Cu alte cuvinte, Culianu respingea atât fenomenologia religiei (în marginile căreia îşi construise opera teoretică Mircea Eliade), cât şi, mai direct, explicaţiile socioeconomice (marxiste sau istoriste), îmbrăţişând o viziune în care religiosul însuşi ar determina culturalul şi, în ultimă instanţă, economicul, pe linia unui Max Weber (care deriva spiritul capitalismului din etica protestantă), dar un Max Weber revizuit în contextul ştiinţei cognitive contemporane”, ne spune Matei Călinescu, profesorul care l-a cunoscut destul de bine pe tânărul savant român, şi care precizează că asasinii au ucis pe „cel mai important şi original discipol al lui Eliade şi, simbolic, ceea ce era mai viu, mai dramatic, mai neaşteptat în marea şi complicata moştenire intelectuală lăsată de maestru”.

Néné, aşa cum îi spuneau o serie de apropiaţi, era de-a dreptul fenomenal, de o rigurozitate ieşită din comun, având o capacitate de muncă fantastică. Încă de pe vremea studenţiei, Andrei Pleşu, unul dintre prietenii săi, îşi aminteşte că: „Mi-a fost limpede, de la bun început, că mai tânărul meu amic era mai matur decât mine, cu o formaţie mai solidă, cu o disciplină interioară incoruptibilă şi cu o vocaţie deja cristalizată. Pe de altă parte, părea timid, aproape retractil. Ceea ce ne lega erau câteva întrebări absolute (adică rostite ultimativ, à la russe) despreAbsolut. Bâjbâiam, cum s-ar spune, în acelaşi mister. În ce mă priveşte, eram epatat de lecturile şi înzestrările lui, acestea din urmă având în mod vădit însemnele fenomenalului. Lucra rapid şi intens, cu o putere de concentrare care putea acoperi, fără fisură, zile şi nopţi întregi”. Despre plecarea din ţară a lui Ioan Petru Culianu, pe 4 iulie 1972, Andrei Pleşu afirmă că, deşi a fost afectat, nu l-a surprins. Simţise întotdeauna că aparţinea altui context, că trebuia să se manifeste pe o scenă mai largă. Urmările acestei hotărâri de a părăsi România aveau să fie dintre cele mai dure: considerat transfug, i se intentează un proces politic nedrept, fiind condamnat în contumacie la nu mai puţin de şase ani de închisoare. Avea doar 22 de ani. „Pentru mulţi dintre cei care-i fusese apropiaţi, relatează sora sa, Tereza Culianu-Petrescu, după plecarea lui lumea şi-a estompat contururile”. A plecat din ţara în care se născuse şi poate deoarece: „În România n-am aflat nimic despre România”,

reflux captivantă, dar şi cu anumite tuşe de ironie. cum a spus-o chiar el. Şi, într-adevăr, în acea Pergamentul diafan, Hesperus, Jocul de smarald, perioadă, în România, adevărul istoric, trecutul ţării din urmă scris în colaborare cu H. S. Wiesner, titlul era tratat de regimul comunist ca un secret de stat, iată o parte dintre titlurile care compun opera fiind apărat cu străşnicie. literară a lui Culianu. Pe de altă parte, nu trebuie Deşi exilul nu este lipsit de tensiuni, de neglijată nici publicistica savantului dispărut momente în care criza interioară îşi face simţită prematur. Vizavi de aceasta, Tudorel Urian aprecia prezenţa din plin, părăsirea României a însemnat că: „Articolele lui Ioan Petru Culianu se pentru Culianu prilejul de a lucra, în sfârşit, cu caracterizează prin construcţia lor inimitabilă maestrul său. Un maestru pe care şi l-a ales încă de (combinaţie originală de erudiţie savantă şi ironie pe băncile liceului, dar care se afla departe, fiind în corozivă), dar şi prin spiritul civic, legat de exil, inaccesibil. Acel schimb paideic, despre care problemele româneşti, pe care îl degajă şi care vorbeşte Sorin Antohi când se referă la grupul de la demonstrează că cel mai valoros discipol al lui Păltiniş, firesc între magistru şi discipol sau discipoli, nu se putea produce în cazul lui Eliade şi Culianu. În acest sens, Culianu văzându-se nevoit să poarte un dialog doar imaginar cu Eliade, prin lecturi şi relecturi, ucenicia fiindu-i solitară într-o Românie ceuşistă. În fine, tot după ce pleacă din ţară, în spaţiul oferit de lumea occidentală, Culianu îşi desăvârşeşte cunoaşterea, devine un iniţiat, îşi scrie opera, fără doar şi poate, impresionantă pentru un tânăr care nu avea împliniţi 42 de ani la data când viaţa i-a fost, în chip nemilos şi brutal, Discipol şi maestru: Culianu şi Eliade (sursă: jurnalul.ro) întreruptă . Specializat în gnosticism, creştinism Mircea Eliade nu şi-a uitat niciodată originile”. timpuriu, istoria şi cultura Renaşterii, esoterism, fin Aşadar, citindu-i opera ştiinţifică, literatura expert în istoria teoriilor şi practicilor magice, sau publicistica, nu putem să nu remarcăm în profesorul Ioan Petru Culianu este autorul unor cărţi scriitura lui Ioan Petru Culianu gânditorul de geniu de incontestabil răsunet, scrise în franceză, engleză care a fost, iluminările sale, perpetua căutare a unei sau italiană şi cu ediţii în toate limbile de circulaţie împăcări a sacrului cu lumea, cu imanenţa, un ale lumii, dintre care enumerăm doar: Eros et magie univers intelectual care te seduce, te învăluie. à la Renaissance, The Tree of Gnosis: Gnostic Atitudinea sa exemplară, imparţialitatea cu care a Mythology from Early Christianity to Modern încercat să restabilească adevărul, intransigenţa şi Nihilisms, I miti dei dualismi ocidentali, Out of this intoleranţa faţă de cultura română sub comunism şi World. Otherworldly Journeys from Gilgamesh to nu numai, peste timp, au condus la articularea unor Albert Einstein etc. De asemenea, omul de ştiinţă sensuri memorabile, care vorbesc de la sine despre Culianu, o personalitate strălucită şi novatoare, este conştiinţa morală uriaşă cu care a fost înzestrat Ioan dublat de un scriitor al cărui instrument literar este Petru Culianu. ineluctabil rafinat, proza fantastică scrisă de acesta, înrudită cu cea a lui Borges, se remarcă prin evidenţa dificultăţilor hermeneutice. Aşadar, o 1. Matei Călinescu, Despre Ioan Petru Culianu şi Mircea proză nu tocmai facilă, ci, din contră, profundă, Eliade. Amintiri, lecturi, reflexii, (ediţia a II-a), Iaşi, Polirom, încifrată, marcată de o simbolistică aparte. Un 2002, p. 7 univers ficţional magic, esoteric, cu o intrigă

79

atitudini şi opinii Cum am tradus „Reginele“ Horia GÂRBEA

Am tradus în 2006 piesa “Reginele” (Les Reines) de Normand Chaurette şi am avut în acest fel acces la un text cu totul special care mi-a solicitat resursele literare şi cunoştinţele istorice. Am mai tradus piese clasice din limba franceză, piese de Pierre Corneille şi Marivaux, ca şi piese contemporane de Jacques Copi sau ale unor autori care au scris în franceză precum Fernando Arrabal sau compatriotul meu Eugen Ionesco.

De această dată totul a fost neobişnuit pentru că autorul este unul contemporan, canadian de limbă franceză, deci are o viziune actuală asupra istoriei şi teatrului, dar stilul său literar este unul clasic. A trebuit să traduc în versuri libere de rimă dar cu ritm ceea ce m-a apropiat de teatrul William Shakespeare. Iată ce experienţă complexă am trăit! Piesa e o reunire imaginară a celor șase „regine” care apar în Richard al III-lea.

Am lucrat mai bine de o lună, aproape zi de zi la acest text pe care îl consider în primul rînd un poem.

Am ales pentru versiunea românească o formă lingvistică poetică şi o sintaxă poetică. Dar fără edulcorări. Fără imagini foarte poleite. Vorbirea celor şase regine este aspră, este un limbaj înalt, al unor persoane făcute să poruncească.

Nu am avut dificultăţi cu lexicul autorului. Am recurs foarte rar la dicţionar, cuvintele folosite de el sînt simple şi clare. Ceea ce mi-a creat dificultăţi au fost sensul profund şi poeticitatea textului. Am încercat în textul în limba română să las deschise toate posibilităţile pe care le are şi textul francez originar. În traducere, am încercat să ofer cuvinte şi fraze în limba română care să nu fie prea apropiate de limbajul de astăzi, dar nici foarte arhaice, greu de pătruns de către spectator. Acestea ar fi dat piesei traduse un pitoresc nedorit de autor. A fost destul de dificil să ţin calea dreaptă între cele două tipuri de limbaj: cel direct, de azi, şi cel vechi, amintind de timpul desfăşurării acţiunii piesei.

Cu ritmul a fost mai simplu pentru că româna şi franceza au acelaşi timp de muzicalitate lingvistică şi numărul de silabe poate fi uşor echivalat. Singura problemă adevărată a fost articolul hotărît care în

80

franceză se pune la început (le, la, les), iar în română apare la sfîrşit, şi face parte din cuvînt. Acolo unde s-a putut am pus prepoziţii sau conjuncţii înainte de substantiv.

Dar cum spuneam, mai importantă şi mai grea a fost lupta cu sensul. Uneori a trebuit să explic puţin şi în loc de unul sau două versuri din versiunea originală în română apar trei sau patru versuri, pentru a fi mai clar înţelesul. Mai rar s-a întîmplat invers: pentru ca fraza să sune mai puternic, am redus cîteva versuri la numai două sau la unul singur. În franceză şi română multe cuvinte seamănă foarte mult. Ele au ajuns însă tîrziu în limba română, prin intermediul francezei, şi în această situaţie sună foarte recent, chiar ca nişte neologisme. Astfel pretendre, descendent, occasion, valeurs, courrent (d'eau) etc. se pot traduce în română direct prin pretinde, descendent, ocazie,valori, curent (al apei).

Dar această traducere nu ar fi fost în spiritul textului, de aceea am tradus totul prin sinonime mai vechi ale acestor cuvinte sau prin perifraze: a cere (a porunci dacă se potrivea), urmaş, prilej, preţuri (sau după context giuvaieruri), fir (al apei).

Pentru a verifica sonoritatea am recitat de multe ori cu voce tare pasajele în ambele limbi, franceză şi română, pentru a observa sunetul şi sper că actorii nu vor fi dezamăgiţi de ceea ce am făcut.

De multe ori a trebuit să evit apropierea unor consoane care sunau neplăcut sau sînt greu de pronunţat pe scenă în română, ceea ce în franceză nu era cazul. De aceea uneori am mai schimbat ordinea unor enunţuri ca să pot găsi o frază sonoră, cu vocale deschise.

Un aspect dificil al traducerii din franceză, nu numai la această piesă ci la toate cele în versuri este că pluralul în franceză se realizează din articol, în timp ce în româneşte e nevoie de o silabă în plus: la reine – les reines se traduce prin regina – reginele. Dar cred că de cele mai multe ori am reuşit să nu se simtă schimbarea de ritm pe parcursul frazei.

Desigur şi reconstituirea epocii a fost importantă şi am recitit capitolul din Istoria Angliei la care se referă piesa ca şi tragedia Richard III de William Shakespeare din care există, în limba română, traduceri excelente.

La capătul unei munci grele dar pasionante, în care am căutat să fiu cît mai perfecţionist, se cuvine să mulţumesc foarte mult Atelierului European de Traduceri pentru că mi-a oferit ocazia de fi eu cel care a făcut cunoscut în versiune românească textul piesei “Les Reines”, o piesă cu excelente calităţi literare şi teatrale. Îmi doresc noi ocazii de acest fel.

carnete critice În căutarea mirosului pierdut Daniela PETROŞEL

O carte despre mirosuri este o traducere infidelă a unei lumi care cu greu se lasă prinsă în cuvinte, căci a descrie miresmele înseamnă a le forţa să intre în tiparele nepotrivite ale unei lumi lingvistice. Şi totuşi, un astfel de exerciţiu ne propune Mădălina Diaconu într-o carte de o factură specială, Despre miresme şi duhori. O interpretare fenomenologică a olfacţiei (Editura Humanitas, 2007). Cadru didactic la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, cu o docentură în filozofie, în 2005, la Universitatea din Viena, pe tema unei estetici fenomenologice a tactilităţii, a olfacţiei şi a gustului, autoarea are un traiect profesional impresionant. Volumul este rezultatul unui proiect de cercetare, desfăşurat în perioada 2001-2004, la Akademie der bildenden Künste din Viena.

Lucrarea se impune mai ales prin bibliografia extrem de variată şi actuală, dar şi prin şarmul demonstraţiei care o salvează de acreala unei cărţi de filosofie tradiţionale. Intenţia studiului este evidentă: reabilitarea estetică a mirosului, considerat încă (împreună cu simţul tactil şi cu gustul) inferior celorlalte două simţuri, auzul şi văzul. Şi pentru a ne convinge de validitatea tezei, autoarea ne delectează cu istorii şi abordări variate.

Coexistă istoria filosofiei şi a artei cu analiza literară, abordările antropologice cu teoria consumului şi a publicităţii, studiile psihologice şi fiziologice cu arta/ştiinţa parfumeriei. Subiectul e fascinant, la fel şi modalitatea aleasă de prezentare.

Anecdoticul condimentează expunerea, iar detalii din istoria culturii sînt decantate pînă se obţine... mirosul potrivit. Discursul autoarei se lasă el însuşi îmbibat în ape jucăuşe şi odorifice, iar sfera semantică a mirosului este utilizată dezinvolt, cu efecte tonice pentru cititor. O succintă trecere în revistă a concepţiilor filosofilor asupra mirosurilor apare în capitolul Spiritul care adulmecă sau nasul filozofilor. Distingînd mirosurile plăcute de cele

neplăcute, oferind clasificări sau explicaţii fiziologice pentru acest fenomen, Aristotel, Platon sau Lucreţiu încercă să circumscrie această realitate. Kant este oripilat de neplăcerile pe care le provoacă mirosul, limitîndu-ne libertatea şi punîndu-ne sănătatea în primejdie, în vreme ce Hegel descrie rolul mirosului plecînd chiar de la plasarea nasului pe faţă, între simţurile teoretice ale văzului şi auzului şi partea practică a gurii. O schimbare semnificativă aduce Nietzsche, care include mirosul în categoria intuiţiilor psihologice, dar, mai ales, Hubert Tellenbach, singurul care, ne spune autoarea, a încercat să elaboreze o fenomenologie a mirosului. În decursul istoriei umanităţii, mirosurile au fost cu grijă separate, atît în spaţiul domestic, prin camere cu destinaţii precise, dar şi în spaţiul public, prin distanţarea zonelor industriale de cele rezidenţiale sau de relaxare. Astfel încît, în marile metropole, putem vorbi, ne spune autoarea, chiar de hărţi olfactive . Mirosul e sensibil şi la reprezentările culturale ale celuilalt, un celălalt care vine cu un iz specific: ,,urît miros întotdeauna numai ceilalţi: ei pot fi rromii în România, turcii şi «iugoslavii» în Austria, cu mirosurile lor puternice de bucătărie, «nemţii» nespălaţi în Franţa şi «negroteii» în Europa şi în Statele Unite […]

Dimpotrivă, în Africa şi în Japonia, albii sunt cei care-ţi mută nasul din loc cu mirosul lor de urină sau de unt”. Mirosul e pretext pentru discriminare, căci au făcut carieră, în cele mai variate medii, clişeele despre inconfundabilul miros al negrilor.

Mirosul e semn al sărăciei şi al unei clase sociale joase, al primitivismului şi al naturalului necizelat.

Fiinţa îngrijită nu miroase, civilizaţia este inodoră, reminiscenţă a animalului din om, mirosul natural trebuie eliminat sau înlocuit cu produse sintetice.

Tocmai pentru că trimite la instinct, mirosul e sinonim cu flerul, cu intuiţia. Multă vreme s-a crezut că relaţiile de simpatie sau antipatie dintre oameni ar fi legate de compatibilitatea de miros dintre aceştia, iar, mai nou, mirosul este un ingredient esenţial al sexualităţii. Căci feromonii, hormoni sexuali olfactivi, se pare că joacă un rol foarte important în alegerea partenerului. Şi relaţia mirosului cu nebunia a fost studiată în decursul timpului, de la cazurile unor bolnavi psihic care-şi respingeau propriile corpuri din cauza mirosurilor pe care le emană – deci mirosul ca simptom clinic –, pînă la cercetările din secolul al XIX-lea legate de

81

carnete critice identificarea mirosului nebuniei, care ar fi similar celui de fiară sălbatică sau de şoarece. În aceeaşi sferă a experimentelor olfactive ciudate, reţinem şi iniţiativa unor savanţi americani din anii '60, care ,,colectau” mirosurile decedaţilor, urmărind astfel, în funcţie de temperatură, umiditate şi starea ţesuturilor moarte, momentul exact al decesului.

Olfacţia nu ţine cont de graniţe, punînd indivizi sau popoare într-o permanentă stare de comunicare. Mirosul ne defineşte spaţiul, ne indică modul şi măsura în care participăm şi noi la definirea spaţiului altor indivizi, ne construieşte, în cele din urmă, ca identităţi, mai precis ipseităţi, dacă ar fi să preluăm terminologia lui Ricoeur.

Mirosul ne face să ne punem problema libertăţii, căci nu putem să ne sustragem emanaţiilor neplăcute. Prin miros, încorporăm un mediu exterior în organismul nostru, lăsîndu-ne astfel invadaţi. Dar, într-un permanent schimb, şi mirosul nostru colonizează lumea înconjurătoare, extinzîndu-ne astfel teritoriul. Şi pentru că parfumeria este o artă (şi o ştiinţă), autoarea oferă cîteva detalii despre tipicul şcolilor de parfumieri. Rămaşi anonimi în spatele marilor case de modă, cele care dau numele parfumului, parfumierii asimilează informaţii legate de materiile prime folosite, de regulile de extracţie, de familiile de parfumuri, de acordurile şi contrastele olfactive etc. Această pregătire teoretică este dublată de numeroase exerciţii de mirosire, efectuate mai ales dimineaţa, în care sunt înregistrate calitatea şi caracterul mirosului, intensitatea, iradierea, stabilitatea sau evoluţia în timp. Metodele de creaţie a parfumurilor sunt foarte diverse, iar creatorul autentic, şi în acest domeniu, trebuie să se confrunte cu legile pieţei. De aceea, ar tiş tii parf umieri militează împotriva consumismului ce alterează calitatea şi unicitatea produselor. Reprezentativi sunt membrii Grupului Colisée, care în manifestul Questions de parfumerie, disting trei categorii de compoziţii: prin figurare, sau ,,realism olfactiv”, în care se încearcă reproducerea mirosurilor naturale, prin sugestie, care-şi propune să trezească sau să evoce emoţii, şi prin invenţie, adevăratul semn al artei parfumierilor, în care se urmăreşte reprezentarea fantasticului şi a abstracţiei. Cea mai cunoscută tipologie este cea propusă de Jean Carles, cel care vorbeşte despre trei planuri pentru structura unui parfum: note de base (grea, din muşchi de pădure, materii prime de origine animală, moscul, civeta sau ambra), note de coeur (florală) şi note de tête

82

(uşoară şi proaspătă), aceste planuri fiind într-o permanentă dinamică.

Anecdoticul fiind suculent, reţinem cîteva detalii savuroase, ce ţin mai mult de legendă decît de adevărul ştiinţific: despre Democrit se spune că avea un nas atît de fin încît era capabil să distingă o fată de o femeie, sau că şi-ar fi amînat voluntar moartea doar apropiindu-şi mîncarea de nări. Împărăteasa Iosefina era atît de obsedată de mosc, încît îl ridicase la rangul de parfum de stat, iar budoarul său din Malmaison era atît de impregnat de acest miros, încît muncitorii care au renovat vila, o sută de ani mai tîrziu, ar fi leşinat. Plasînd parfumul între eros şi thanatos, autoarea urmăreşte şi relaţia acestuia cu literatura. Texte din Baudelaire, Italo Calvino, Anaïs Nin sau Patrick Süskind pun în pagină fascinante tablouri olfactive, în tonuri dure sau edulcorate.

Ultima secţiune a cărţii, Templul de consum – Mit (post)modern şi utopie împlinită a postistoriei, este o analiză necruţătoare a statutului mall-ului în sfera publică actuală. Căci, conform autoarei, magazinul universal actual este o reiterare a Ţării huzurului, repetînd, cu o conformitate îngrijorătoare, aceleaşi topos-uri. Caracterul utopic al imaginarul literar este convertit în practica vieţii cotidiene. Spaţiu feeric ce se adresează în egală măsură tuturor, mall-ul cultivă un spectacol al suprafeţelor luminoase, punînd în scenă piese ale abundenţei. Intrat în acest spaţiu dominat de autosuficienţa ermetică, clientul se simte răsfăţat şi, mai important, nu se mai supune trecerii timpului. Marile complexe comerciale nu sunt locurile în care să te grăbeşti. Acolo timpul se/te pierde, iar consumatorul experimentează sentimentul vrăjirii sub imperiul impresiilor polisenzoriale. Cufundarea în acest univers fals protector semnifică, din păcate, un deficit emoţional, căci ,,ameţeala consumului oferă un surogat al trăirilor sexuale şi spiritual religioase”.

Sau poate e doar un mod de a evita grijile zilnice.

Cartea Mădălinei Diaconu este o călătorie prin istoria şi lumea parfumurilor, în cele din urmă, prin istoria culturală şi consumistă a umanităţii.

Creaţie estetică şi produs comercial, marcă a libertăţii şi a statutului social, urmă a istoriei sau a geografiei, formă de afirmare a eului şi de discriminare a celuilalt, parfumul este o esenţă de umanitate.

carnete critice

Marginalii la un decalog al criticii Magda URSACHE Postdecembrist, iresponsabilitatea în actul de evaluare critică s-a instalat în cîmpul literelor. Nu numai istoria a ajuns pe mîna amatorilor, nu numai filosofia, nu numai antropologia, nu numai sociologia, ci şi critica. Deviza logofătului Conachi, de care mi-a adus aminte Ionel Necula: „moralul, moralul şi iar moralul”, pare anacronică; ţine de alţi evi, nu de imaturul nostru secol, mergînd pe 11 ani.

S-a tot repetat: critica de întîmpinare a cam abdicat de la menirea ei, valorificarea echilibratseveră, fermă şi exactă. Sigur că există cronicari demni de tot respectul cititorilor, dar sunt acoperiţi de critificatori, de critificţionari, cum le spune A.D. Rachieru, după Raymond Federman. Vocile autorizate sunt constant subminate. Se aud mai tare cei care întreţin encomiile (unii, destul de expresiv), în jurul unor scriitori valorizaţi abuziv.

Un critic de întîmpinare trebuie să spună adevărul despre o ficţiune, nu invers. „Povestaşul” poate fi mincinos, nu şi criticul. Stendhal zicea că limba i-a fost dată omului ca să eludeze, să mascheze adevărul, să ascundă ce gîndeşte. Nu şi criticului.

Exemple de autoritate critică sunt destule, slavă Domnului, dar „întîmpinările” riguroase, evaluînd estetic noile apariţii, se pierd printre ditirambi.

Crizată, viciată de gazetăreală, dar şi de marketing cultural, critica mică, slabă, servilă îşi permite să gonfleze autori minori, susţinînd ideile primite la pachet de la grupul de interese.

Conştiinţă de sine la criticaştri? Nici nu-şi pun problema ce înseamnă să fii onest. Mie îmi evocă un fel de insecte cu o singură aripă, de vreme ce prestează ori encomiu ori pamflet; ori valorizare cu mult adaos de zahăr, ori minimalizare nedreaptă.

Mă rog, nedrept poţi fi, dar nu de rea credinţă.

Detirambiştii ştiu că şeful de falangă trebuie adulat; că orice uşă (spre vîrful scării) funcţionează în montaj push/pull. Ar mai fi opinat cineva despre

snoavele baronului cultural de Coţuşca natală că-s scrise ca de Balzac, Tolstoi şi Dostoievski la un loc, dacă nu împărţea fonduri în ipostază de primar iaşiot ori de mai mare peste Cejeu? Avîntul pentru laudatio revine nestăvilit, iar linguşitori ipocriţi se găsesc mereu, cîtă vreme auctorul deţine o importantă poziţie socială.

Cineva acuza chiar inadaptarea la... compromisuri. Dacă refuzi să intri în rînd, rămîi fără premii, fără medalie, fără indemnizaţie de merit, fără subvenţie, fără un Mécène, eşti etichetat ins înverşunat, ranchiunos, frustrat, un trouble fête. În „iepoca” apusă, cîţi n-au făcut carieră literară lăsîndu-se preformaţi ca micii; acum – malformaţi ca hamburgerii. Un proimion la Iliescu ori la Băsescu e bine stimulat, se ştie. Or, un sac gol nu stă-n picioare, cum spune etnosoful popular.

Laşităţile s-au reciclat: cei ghiftuiţi de primsecretari în deplasare „pe teren” se mobilizează pentru Iliescu (în 2000), apoi pentru Băsescu. Şi cei mare lucru să deplasezi accentele în favoarea unui cap de revistă, unui editor, unui membru în stafful USR, să-ţi exprimi admiraţia, cel puţin discutabilă, dar în folos propriu, pentru producţia poetului Mischiu, cînd era premier, să te inflamezi pînă la uitare (vînzare) de sine pentru cartea cutărui demnitar. Şi aici aş folosi cuvinte tari: şarlatanism şi fraudă în valorizare.

Inteligenţa, orizontul cultural, sensibilitatea modernă, forţa morală nu mai sunt atuurile criticii.

Cînd N. Manolescu dădea tonul, ştiam că o anume carte a fost profesionist promovată, cu precizie şi fineţe analitică; aveam încredere maximă în diagnosticul său şi dădeam fuga la librărie. Rareori (pe degetele unei mîini) mi s-a întîmplat să nu mă convingă demonstraţia. Îi aşteptam opinia, o comentam; eram convinsă că nu va lăuda nu'ş ce efemeridă lirică (o dată s-a întîmplat: cazul Silviu Rusu, un versificator cu rude la Moscova); că nu va face genuflexiuni în faţa unui om politic de temut (s-a mai întîmplat: cazul Popescu-Dumnezeu; n-am gustat „aprecierea” estetică a lui P.-Dumnezeu, „scribul” discursurilor din dictatură). Dar cronicile „greşite”, aflate sub vremi, le ţin minte, pentru că au fost, repet, rarissime. Intrau în decalogul lui Manolescu: talentul, curajul, cinstea, competenţa, angajarea. Bref: preferinţa era credinţă. Mai greu mi-a fost să-l urmez după '90. Istoria critică a literaturii române este operă magistrală dacă o

83

carnete critice considerăm jurnal de cărţi, de lectură; dar, ca istorie literară, îmi evocă o maşină superbă, căreia i s-a defectat GPS-ul şi te poartă unde vrea ea, nu unde vrei tu. GPS-ul defect te duce la poetul... C.A. Rosetti, cînd tu îţi propui să ajungi la Radu Gyr, lipsă de pe hartă; la Dana Dumitriu, în loc de Iolanda Malamen; îl cauţi pe Marian Popa şi dai de Paul Cornea; pe Lucian Raicu şi nimereşti la Mihai Zamfir; vrei să mergi la Crainic, eşti trimis la Elena Ştefoi. Băieşu n-are adresă, cu atît mai puţin Puşi Dinulescu; cauţi Gaiţele, şi-ţi apare Mielul lui Baranga, cu sarcină de la PCR să turbeze. Vasile Lovinescu nu-i cartografiat de acest GPS; Zigu Ornea – da. Şi uite cum cititorul onest e turmentat şi rătăceşte în căutarea andrinsantului.

Pentru că am vorbit de decalog, aş cita unul util criticului, formulat de Ioana Pârvulescu: „1. Să nu ai alţi Dumnezei (Popescu, Rădulescu, Ceauşescu, Iliescu, Băsescu, n. mea, Magda U.), în afară de literatură; 2. Să nu-ţi faci idoli, să nu te închini lor şi să nu-i slujeşti, căci scrisul se răzbună; 3. Să nu iei în deşert ce faci; 4. Să nu ucizi cartea despre care scrii, dacă are oricît de puţină viaţă în ea; 5. Să nu te laşi în voia umorilor; 6. Să nu te laşi în voia judecăţilor primite de-a gata; 7. să nu dai sfaturi; 8.

Să nu mărturiseşte strîmb, să nu fii necinstit; 9. Să nu scrii fără să fi citit totul cu atenţie; 10. Să nu scrii despre ceea ce te depăşeşte” (maladie veche în istoria criticii: Maiorescu îi indica lui Gherea drumul spre şcoală, n. mea, Magda U.).

Cu „poruncile” Ioanei Pârvulescu consun, nu fără a face două adnotări măcar: să nu furi ideile altuia şi să nu vrei să ai ciraci. Şi-mi aduc aminte de Hasdeu, care îi reproşa lui Titu Maiorescu cum că n-a creat elevi, doar ciraci.

Există criticaştri care – record! – nesocotesc întreg decalogul; calcă toate interdicţiile. Îşi cioplesc dumnezei din autori situaţi în poziţii de putere, practică idolatria, iau în deşert clasicii, incizează nonşalant debutanţi singuratici, ai nimănui, iubesc sau urăsc o carte din cauza autorului, scriu, ca buni coterişti, la comanda capilor politicii literare, dau sfaturi neîntrebaţi despre ce trebuie sau despre ce nu trebuie să scrii; îţi spun că n-ai scris ce ai scris ori ai scris ce n-ai scris.

Sub anonimat, un „Viktor” mă ocăra că m-am ocupat de Constantin Virgil Gheorghiu şi mă ameninţa crud cu... procesul de la Nürenberg.

Mărturii strîmbe despre ce nici cu gîndul n-ai gîndit se găsesc pe blogosferă cu duiumul.

84

Cronici, după pohtă şi patimă, tot apar, deci emoţionalul bate raţionalul. L. Ulici, la cartea mea de debut, A patra dimensiune (1973), mi-a dat un verdict dur, că-s nepricepută la poezie; în fapt, mi-a plătit o poliţă, ca să nu spun mai mult. Intoleranţa lui avea altă cauză decît nepriceperea mea. În ce mă priveşte, am o relaţie bună cu critica; nu mă simt sabotată nici de tineri, nici de generaţia mea, dar mi s-a întîmplat să fiu răstălmăcită. Mi s-a tăiat din citat, ca la frizer, să iasă altceva, ba chiar mi s-au folosit vorbele proprii împotrivă.

Critica ultrapozitivă, totuna cu lauda, abundă în urbea Ieşilor. Recenzentul de întîmpinare, cu o capacitate enormă de a înghiţi lunar o cantitate uriaşă de pixeli şi de cărţi pe papir, intră în delir verbal cînd e vorba de însăilările prietenilor; nu şi de ale celor l'alţi, ca să folosesc ortografierea din titlul unei reviste de avangardă. Unul a scris o capodoperă, un altul „mai mult decît o capodoperă”, celălalt „tinde spre capodoperă”.

Atîţia capodoperează, că poetul Cezar Ivănescu a şi zbucnit, cu năduf: „Nu te poţi mişca prin oraş, ca să nu calci un geniu pe bătătură”. Avem genii la kil sau la legătură, exhibîndu-şi producţiile nu numai pe căi electronice, dar şi-n tramvaie. Poeţi de mare forţă! Fundamentali ca Adi Cristi, planetari ca Aurel Ştefanachi, continentali ca Valeriu Stancu.

Cît a fost secretarul Filialei ieşene, s-a scris cu zel despre poezia „stanculiană”.

Grandomania e, uneori, tîmpă: îl crezi pe criticuş cînd bate les champs (cum zice Ştefan Arteni că ar zice Chiriţoaia) că ai dăruit literaturii române o carte indelebilă (epitet marca G. Călinescu). Neologizarea dă bine, iar dacă se uzează de contradictorialitate, în loc de plebeul contradicţie, de scriiturare pentru scriitură şi de scriiturist pentru scriitor, pretenţiile de eseist subtil cresc. Cum spuneam, orgoliosul poate fi convins uşor că reprezintă „sensibilismul ieşean”, că a produs „revelaţia absolută”, că e o „personalitate de amploare”, cu loc în dicţionar. Primus inter pares este... mulţi.

Se fac prezentări plătite ca maneaua la nuntă: pe piaţa liberă a cărţii, cronica e şi ea o marfă, are un preţ. Deţii cont gras, ai şi cotă literară pe măsură, iei şi premii (de excelenţă) cu parale aduse de-acasă.

Critica (îmi asum cacofonia) ca afacere merge şi mai bine cînd prinzi o rubrică la ziar. Criticul de

ziar, care spune de nenumărate ori da şi mai niciodată nu, are parte de avantaj-serviciu, dacă e destul de productiv la laude şi precaut în respingeri.

Veţi zice că nu-i o glorie să fii măgulit la culme de un astfel de criticuş. Circula, la „Viaţa românească”, pe vremea lui Topîrceanu, un soi de blestem glumeţ: „Lăuda-te-ar Bogdan Duică!”.

Mai încoace, Cicerone Theodores cu făcea alegerea: „mai bine să mă înjure Călinescu decît să mă laude Gafiţa”. Ce-i drept, dacă te laudă Mariana Vichy Vârtosu (un exemplu din multe) e semn rău.

Acest tsunami de impostură critică, de amatorism critic produce confuzie valorică garantată. Ca urmare a acţiunii recenzentului de întîmpinare, care nu face economie de calificative (poetul şi traducătorul Christian Schenk o spune mai frust: „onanism verbal”), USR pare a ilustra premiza că n-avem literatură, dar avem scriitori mii, cu acte în regulă (carnet şi cotizaţie la zi).

Numai la Iaşi, SPIC (Scriitori şi publicişti ieşeni contemporani, 1996-2009) inventariază nu mai puţin de 549 de nume. Ce puhoi pe capul cititorului.

Altfel spus, ce explozie de „localism creator”!

Dicţionarul scriitorilor ieşeni şi al veleitarilor de pe Bahlui în jos ar fi fost un titlu mai propice. Fără o selecţie riguroasă, uriaşa muncă a lexicografilor a devenit inutilă. La observaţia mea, Nicolae şi Florin Busuioc ar putea riposta că fiecare a venit cu maldăre de „întîmpinări” laudative. Numai că evaluarea n-ar trebui lăsată în seama autorilor.

Soluţia? Nu alta decît credibilizarea actului critic, serios afectată. Pentru salvarea speciei de critic de întîmpinare, judecăţile nu trebuie să fie nici acte de caritate, nici condiţionate, negociabile, conjuncturale. Ca veleitarii să dea doi paşi înapoi şi literatura de calitate să aibă o recunoaştere clară, o cotă pe criterii estetice. Pînă cînd sita timpului va cerne ce-i de cernut, cronicarul de întîmpinare trebuie să fie instanţa de prestigiu.

PROTEST Am datoria morală să-i anunţ pe cititorii revistelor la care colaborez că articolul Ard malurile Prutului, semnat cu numele meu în „România Mare”, a fost reprodus fără voia mea. E o farsă de prost gust şi care depăşeşte orice măsură. „România Mare” nu este, pentru mine, o revistă creditabilă.

Rog pe cei publicaţi, ca şi mine, fără acordul lor, să mă contacteze: magdaursache@yahoo.com.

¤ Noile legitimaţii de membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni pot fi ridicate de la Librăria Scriitorilor din Suceava, în zilele de luni-vineri, între orele 9,00-16,00. Legitimaţia se eliberează după achitarea cotizaţiei pe anii 2010 şi 2011.

În organizarea Consiliului Judeţean Suceava, a Societăţii Scriitorilor Bucovineni, a Centrului Cultural Bucovina, Colegiului Tehnic „Petru Muşat“ Suceava şi Primăriei comunei Şerbăuţi, în perioada 13-15 ianuarie 2011, au avut loc manifestările în cadrul Festivalului literar „Mihai Eminescu“ Ediţia a XX-a, după următorul program: 13 ianuarie 2011: Ora 10.00: Colegiul Tehnic „Petru Muşat” Suceava – „Sub semnul Poetului”. Deschiderea oficială.

Eminescu în 2011: Alexandru Dobrescu, Theodor Codreanu,Adrian Dinu Rachieru.

Decernarea Premiului Naţional „Mihai Eminescu” şi a Premiului Opera Omnia „Mihai Eminescu” Lansare de carte: LUCEAFARUL. Treptele spiritului hyperionic, Editura ARHIP ART, Sibiu, 2010. Autor George Popa Ora 14.00: plecarea spre Cernauţi.

Ora 18.30: Herţa – Întîlnirea oficialităţilor locale cu scriitorii invitaţi. Dineu oferit de Primăria Municipiului Botoşani.

14 ianuarie 2011: Ora 9.15: Vizitarea Casei Aron Pumnul. Depuneri de jerbe de flori.

Ora 9.45: Depuneri de jerbe de flori la statuia poetului Mihai Eminescu din Cernăuţi.

Ora 10.00: Vizitarea Universităţii din Cernăuţi.

Ora 11.30: Vernisajul expoziţiei „Iarnă bucovineană” – Galeriile Mihai Eminescu din Cernăuţi. Lansări de carte.

Ora 14.30: Plecarea spre Putna.

Ora 17.00 (sau 19.00): Slujbă de pomenire pentru poetul Mihai Eminescu – Mânăstirea Putna. Depunere coroană omagială la bustul poetului Mihai Eminescu. Microrecital susţinut de elevi ai Şcolii Generale din Putna.

15 ianuarie 2011: Ora 9.00: Piaţa Tricolorului din Suceava - Ziua culturii naţionale. 15 copii vor da drumul la baloane cu nume de marcă ale culturii române.

Ora 9.30: Depuneri de jerbe de flori la statuia poetului Mihai Eminescu din Suceava Ora 10.00: Biblioteca Bucovinei I.G. Sbiera - Lansare de carte: Poeţi din Basarabia, autor Adrian Dinu Rachieru.

Editura Academiei Române - Bucureşti şi Editura Ştiinţa Chişinău.

Ora 11.00: Biblioteca Bucovinei I.G. Sbiera - Moment dramatic din opera lui Mihai Eminescu. (2 actori) Ora 12.30: Ateneul Cultural „Mihai Eminescu” din Călineşti Cuparencu Depunere coroană omagială la bustul poetului Mihai Eminescu.

85

parabole DORINŢA TOTALĂ Leo BUTNARU

DORINŢĂ TOTALĂ Ce bine e că am a face cu oameni informaţi, cred, – pentru că este imposibil ca cineva dintre domniile voastre, chiar şi în aceste timpuri ale aneantizării basmelor prin computeristică, să nu cunoască povestea cu peştişorul de aur, astfel că o voi (re)porni brusc, abrupt, din momentul în care peştişorul de aur, prins deja, roagă să fie eliberat în contul a trei dorinţe sacramentale, iar pescarul, un fel de Dănilă Prepeleac, cască gura a nedumerire, surprinzându-se că, uite, bre, nu are nicio dorinţă în scăfârlie, niciuna în inima din pieptul-colivie şi, deci, nu ştie ce să-i răspundă peştişorului de aur, pe care îl ţine în mână şi la care se uită bleg, cu ochi pustii. Dar, într-un târziu, tot îi vine ceva pe limbă acestui Dănilă Prepeleac, pe care bunicul Ion Creangă nu mai avusese timp, sau doar chef, să-l ducă şi pe vreun mal de apă, la pescuit, ceea ce, iată, îndrăznesc eu a-l ajuta să facă, povestindu-vă de situaţia în care Dănilă stă cu peştişorul în labă, dar, vezi, Doamne, Atotputernicule, Atotştiutorule, Atotajutătorule, nu l-ai învrednicit să aibă şi el vreo dorinţă, două, trei, pe care le târguieşte peştişorul în schimbul salvării sale – Prepeleac se bungheşte la amfibia de aur, gol de orice dorinţă, în cap, în piept, pentru ca, într-un târziu de clipe trecute, să zică, interogativ, totuşi: - Da ştii că nu am nicio dorinţă, bre, jimbatule?...

- Şi ce-i de făcut? Întreabă, la rândul (şi la… râul) peştişorul de aur, mai că scâncind de necaz.

- Poate mă ajuţi tu şi-mi spui vreo dorinţă, pe care ai vrea să mi-o îndeplineşti.

- Eu? Să-ţi sugerez o dorinţă pe care s-o doreşti?

- De ce nu? dacă vrei să scapi cu binişorul, de ce nu ai face-o? se luminează la chip Prepeleac de această idee care îi veni din senin.

- Ce să-ţi doresc ca să doreşti?

- Te priveşte. Hai, zii.

86

Peştişorul cumpăni ce cumpăni, pentru ca, oarecum timorat, timid, temându-se să nu cadă în nemila bănuielii pescarului, zice: – Doreşte-ţi ca să-mi dai drumul…

– Cum? – Eu doresc ca tu să-ţi doreşti să-mi dai drumul.

Asta, aşa, ca primă dorinţă, până îţi vin în minte celelalte două.

Cu mâna liberă, Prepeleac îşi scărpină cerbicea, însă aşa şi nu reuşi să-şi stimuleze plăsmuirea vreunei alte dorinţe personale, decât cea pe care i-o sugeră peştişorul de aur, astfel că nu avu încotro şi zise: – Peştişorule de aur, dă-mi dorinţa ca să-ţi dau drumul.

Bineînţeles, peştişorul i-o dădu. Şi Prepeleac îi dădu drumul.

- Hei, bre, da când vii să-mi îndeplineşti şi a doua dorinţă?! ţipă după înotătoarea de aur Dănilăpescarul.

- Când vei avea o a doua dorinţă, zise peştele, ieşind pe o clipă din undă.

- Dar dacă nu o voi avea, ca şi amu-u-u? se interesă, cam mugit, Prepeleac.

- În acest caz, ne vedem la paştele calului, trimise peştişorul vorbă prin câţiva bulbuci, care ieşiră la suprafaţa apei, având fiecare înăuntru câte un cuvânt: în, acest, caz, ne, vedem, la, paştele calului, – opt bulbuci, opt cuvinte. „Oi fi dat de vreun guru, de vreun adept al lui Krishna sau mai ştiu eu ce hindus...”, se gândi peştişorul acolo, în adânc, despre Prepeleac al nostru care, într-adevăr, prin firea-i nătângă, ajunsese, fără să ştie, la DORINŢA TOTALĂ care, conform cine ştie cărei filosofii, înseamnă chiar calea spre absenţa oricăror dorinţe...

A MURI DIN DRAGOSTE 1. Perioada raţională La drept vorbind, cele ce urmează a fi relatate nu se întâmplă cu mult după vremurile noastre, pe care, chiar acum, haideţi să le marcăm, simplu, precum în calendarele obişnuite: 1 aprilie 2009 – ziua în care naratorul aduce(a) în atenţia şi fabuloasa memorie a unui computer acest text. Fireşte, întâi şi întâi, în atenţia computerului la care scria, în raţionalitatea sa punctuală şi poantilistă excepţională care, trebuie s-o recunoaştem, ne-a depăşit ne-uimitor (ne-am obişnuit deja) de mult pe noi, muritorii de rând (şi, poate, peste rând), pe creatorii lui.

parabole Aşadar, nu cu mult viitor după prezentul nostru care, din acel punct de vedere şi de istorie, era considerat, fireşte, trecut, să admitem, chiar trecutul imediat, însă în care noi, deocamdată, nu am intrat (convenţional sau virtual constatând), se întâmplă că El-Personajul (Computerul), abia apărut pe lume (tehnică, reală, dar, concomitent, şi fantastico-ştiinţifică) s-a pomenit extrem de dezamăgit de sine, gândindu-se – incredibil! – să ceară a fi... tehnoeutanasiat! – probabil, acesta ar fi termenul; sau, poate, mai adecvat ar fi să spunem: digitalotanasiat sau – cybertanasiat. (Termenii mai urmează a fi precizaţi, întru recomandare pentru uzul general.)

El-Personajul încerca – sec, calculat (cum îi stă bine, chiar şi la rău, unui calculator) – drama superraţionalismului său – că e prea exact, superpractic, extrem de serios: din cauza mulţimii de procesoare din care era combinat-armat nu putea fi nici trist, nici vesel, ci doar furios, numai în stare de a urî – sec, calculat. De a se urî pe sune însuşi, chiar dacă nu avea grija să se gândească la cotaţiile de la bursă, la preţul petrolului sau al gazului, la numărul de victime într-un nou atentat terorist din Antarctida sau... – pentru toate astea nu avea organ, altfel vorbind – încă nu i se montase procesorul adecvat prelucrării unor astfel de date. Şi cu cât îi creşteau frecvenţele de procesare, cu atât se ura mai mult, dorindu-şi moartea, eutanasia cibernetică. Culmea disperării – seci, calculate! – şi ea ca o formă de ură faţă de sine – venise după ce, mai plusându-i-se nişte senzori, computerul se pomeni întrebând, aşa, în neant, – chiar dacă era în faţa creatorilor săi, aceştia nu i-ar fi putut răspunde la întrebare, astfel că El-Personajul (nostru) se adresă neantului: – Dar cine sunt eu? De unde vin, încotro merg, pentru ce sunt dat?!

Creatorii săi, oamenii care îi plusau mereu alte şi alte procesoare „deştepte”, rămăseseră cu gura căscată de uimire! Aceste întrebări însemnau că ElPersonajul, alias Computerul, Robotul trece într-o fază nouă de prezenţă-existenţă, chiar într-un fel de... consubstanţialitate cu ei (cu noi), oamenii!

La auzul tiradei interogative, inginerii tehnologi şi tehnologii ingineri s-au pomenit că nu au un răspuns adecvat, iar neantul, de, ca neantul – tăcea în adâncurile sale enigmatice, prăpăstioase şi, parcă, deloc binevoitoare. În fine, reluându-şi pretenţiile faţă de sine – că e superraţional, că e superexact, extrem de calculat şi practic –, Computerul le ceruse imperativ oamenilor ca aceştia să-i ia existenţa, să-l lichideze, pentru că el se urăşte pe sine de moarte!

2. Perioada sentimentală În vreme ce toţi bărbaţii ingineri tehnologi şi cei tehnologi ingineri stăteau muţi şi derutaţi în faţa Computerului, Robotului care îi întrebase „Cine sunt eu?”, a apărut domnişoara inginer Mimi, vorbind către El-Personajul: – Iubite creatură a noastră sau de noi creatură, ne vedem obligaţi să-ţi refuzăm dorinţa de a muri din simplul motiv că tu eşti încă prea tânăr şi decizia de a renunţa la existenţă nu este una serioasă, neavând la bază suficientă experienţă şi destulă suferinţă...

– Ce-i aia suferinţa? întrebă Computerul.

– Da, asta-i întrebarea, precum zicea bătrânul Shakespeare, spuse, surâzând, tânăra ingineră. Te rog să ai puţintică răbdare, precum zicea Caragiale, şi vei afla.

– Vreau să mor! urlă în prostia sau, poate, demenţa seriozităţii sale raţionaliste Computerul.

Domnişoara inginer surâse din nou, zicând filosofic sau doar livresc: – De ce să mori tu atât de urât – din ură?

– Mă urăsc eu însumi, pe alţii nu-i priveşte! debita, răstit, în continuare El-Personajul.

– Am înţeles, dar nu contează. Problema e că de ce să mori tu urât – din ură, când ai putea muri frumos – din dragoste?

– Ce e aia dragoste?! întrebă, ca şi revoltat de ignoranţa sa, computerul.

– Ai puţintică răbdare, îl cită iar pe Nea Iancu domnişoara inginer, scoţând din buzunăraşul de la piept (mai precis: de peste pieptul stâng) al halatului scurtuţ o cutioară, din care pescui cu penseta un microprocesor, pe care, în scurt timp, i-l montă Computerului şi anunţându-şi colegii (care încă nu-şi reveniseră din şocul în care se pomeniseră după ce auziseră întrebarea „Cine sunt eu?”): Graţie acestui procesor, pe dragul nostru El-Personajul îl dotăm şi cu capacitatea de a simţi, de a genera sentimente şi de a le recepta pe ale celor din jurul său. ...Prin urmare, din acea clipă, în urma noului salt calitativ în procesare, începea viaţa sentimentală a Robotului; viaţă consubstanţială cu viaţa sentimentală a oamenilor, astfel că prorocirea domnişoarei inginer-doctor avea tot temeiul: ElPersonajul ar fi putut muri şi din dragoste, ca pe timpuri... Pentru că, într-adevăr, de ce să moară El urât – din ură?

Astfel că nu mai era mare mirare să fie văzut sub balcoane vreun robot cântând serenade serenisime şi selenare...

87

cronica traducerilor SADE LA CHARENTON* Geo VASILE

Romanul Macii bătrâneţii/Sade la ospiciu (traducere din franceză de Sabina Chişinevski) armonizează ireproşabil ficţiunea cu informaţia livrată de arhive în reconstituirea stilului unei epoci şi al protagonistului din titlu, adus în scenă în ultimii unsprezece ani de viaţă la stabilimentul din Charenton. Scrisă la două mâini, povestirea se deapănă alternativ pe două voci (partituri), Anne Parlange substituindu-se dicţiunii inconfundabile a divinului marchiz, în timp ce Vincent Lestréhan oferă o excelentă cronică a celebrului ospiciu, substituindu-se unui personaj fictiv, un anume Morvan Tonnerre, de felul lui breton şi şchiop în urma unui accident pe mare. Aflat din fragedă tinereţe în slujba domnului François de Coulmiers care tocmai a fost numit la conducerea ospiciului din Charenton, este promovat în postul-cheie de econom adjunct. Morvan va fi omul providenţial d.p.d.v. administrativ, reuşind să asigure hrana şi celelalte nevoi ale ospiciului, punând ordine nu numai în relaţiile cu furnizorii sau angajaţii, ci şi cu internaţii, fie ei nebuni sadea, sau doar exaltaţi, violenţi, maniaci, melancolici, imbecili, năuci, fie nevoiaşi sau ai nimănui. Pe cât de raţional şi imbatabil se dovedeşte a fi în treburile practice, pe-atât de vulnerabil şi expus pare a fi în plan spiritual, mai ales de când îl are în grijă pe Donatien Alphonse François de Sade, sosit în 1803, de fapt transferat din infernul de la Bicetre: „Era un bărbat trecut bine de şaizeci de ani, extrem de corpolent, cu trăsăturile buhăite, dar încă fine. Părul lung avea acea culoare nedefinită a blonzilor când albesc, fără să fi fost vreodată gri, o nuanţă bizară de culoarea nisipului sau a aripilor de pescăruş.

88

Privirea îi era moartă, ca şi cum ar fi trăit toate umilinţele unei vieţi departe de ea însăşi.”

Departe însă de a fi un pensionar comod, Sade se impune ca protagonist al ospiciului nu atât datorită reputaţiei şi cărţilor sale scandaloase, cât caracterului său imprevizibil şi firii schimbătoare; tonul său este când calm, avântat evocator sau confesiv, când ieşit din matcă, pornit pe frondă, diatribe şi invective. Aflăm astfel că principalele sale pasiuni au fost banii, sexul şi filosofia, că este anticlerical şi ateu convins, altfel spus, un anarhic desăvârşit, inclusiv în materie de scris şi estetică. A exersat în cam toate speciile, de la roman la tragedii şi poezie, cultivând stilul baroc expresionist, flamboyant (Anne Parlange, scriindu-i partitura, dă o splendidă probă de mimetism) şi nu ezită să recunoască: „am furat cu neruşinare din toate cărţile care mi-au fost utile” de vreme ce la rândul său a fost plagiat. Despre condiţia omului de litere se pronunţă aproape cinic, văzând în el „o curvă mai pretenţioasă decât celelalte, care se prostituează cu un librar. Care librar, în orice caz, o înşală”. Dar Sade nu va uita până la moarte răul cel mai mare ce i s-a făcut: de-a lungul celor 28 de ani şi 7 luni de detenţie, din pricina statutului său de proscris, i s-au „arestat”, pierdut sau interzis cărţi întregi pe care n-a încetat să le rescrie. Percheziţiile, vexaţiile şi supravegherea poliţienească a scriitorului nu vor înceta nici la Charenton, stârnind inflamările pamfletare ale acestuia în contra establishmentului, a epocii şi a lumii.

Morvan, econom, dar şi sârguincios supraveghetor şi informator al poliţiei, află cu oarece consternare despre tinereţea desfrânată a straniului pensionar, suspect chiar şi de pederastie (deşi om de lume şi de viţă nobilă) precum şi despre scrierile lui infame, ofensând bunele moravuri şi religia. Indispus şi revoltat de manierele şi capriciile sale aristocrate, precum şi de ieşirile în decor zgomotoase, Morvan este pur şi simplu uluit de faptul că stăpânul său, dizgraţiosul dar înţeleptul director al ospiciului se lasă sedus de întrevederea

cronica traducerilor cu domnul de Sade. Recunoscându-i darul de a seduce şi hipnotiza, precum şi personalitatea molipsitoare, Morvan se va strădui să-şi apere cu străşnicie spiritul de abisurile luciferiene ce eructau în jurul acelui om. Ca să nu mai vorbim de alte motive de nesuferinţă, cum ar fi rivalitatea în amor. Îndrăgostindu-se prin succesive acte de voyeurism involuntar de încă frumoasa Marie-Constance Quesnet (alias Sensible din „Caietele” şi „Corespondenţa” Marchizului) sosită la Charenton ca pensionară liberă spre a-şi consola „tatăl”, de fapt iubitul din tinereţe, Morvan ajunge să dorească moartea celui din pricina căruia Marie îl ignoră ca pe un obiect nefolositor.

Fapt e că autorul romanelor „Justine” sau „Juliette” îşi recunoaşte pe ultima sută de metri insanităţile (delicte de sadism, nu-i aşa, de otrăvire şi sodomie ş.a.m.d.) ce au dus la întemniţarea lui, explicându-le printr-un sentiment de impunitate ce i s-a indus în copilărie, dar şi ca act de voluptuosă răzbunare scripturală: „Eram un Moloh spumegând de neputinţă şi depravare. Dar nu trebuia să o spun.

Asta e adevărata mea crimă. Am trădat secretele castei mele şi lucrul acesta mi-a făcut plăcere.

Satisfacţia mi-a fost dată nu de abjecţie, ci de dezvăluirea ei, de mărturisire”.

Vampirizat de propriile mituri şi personaje, Sade se lasă dus pe firul amintirilor, reprezentânduşi extatic cele câteva femei ale vieţii, imortalizate în scene de amor în regie proprie, astfel încât plăcerea erotică să se însoţească cu violenţa sau durerea, câştigând în profunzime şi spectacularitate. Cel ce deţine primatul în privinţa reprezentaţiilor de teatru ca terapie psihiatrică, dar mai ales al ideii estetice probate prin operă, precum că bunele sentimente nu fac literatură, a rostit poate cea mai emoţionantă invectivă împotriva bătrâneţii: „Şi iată că bătrâneţea mă frânge în două. Devin butuc lovit de secure, eu care eram securea” (…) „Bătrâneţea este o infamie contrară drepturilor omului şi ale cetăţeanului, o respingătoare himeră de care ştiinţa ne va scăpa într-o zi, tot aşa cum eu am scăpat-o pe Juliette de imbecilitatea sexului său”. Să nu uităm nici frumosul motto preluat de autori din „Povestea Juliettei”, o adevărată artă poetică a vieţii lui Sade: "O, cât de frumoasă poate fi natura coruptă, cu toate frivolităţile ei, şi cum mai triumfă, cred eu, macii bătrâneţii asupra trandafirilor copilăriei”.

Dacă lui Anne Parlange (care mai are la activ o carte, „Răsuflarea minotaurului”, 2002) îi datorăm

partitura interpretată de Sade, lui Vincent Lestréhan (în viaţa de toate zilele, casier general) îi datorăm detaliile epice, fresca, moravurile epocii. Intrigile de culise, concurenţa atroce pentru posturi, delaţiunile, conflictele (ca de pildă cel real, atestat de documente, apărut între doctorul Antoine Athanase Royer-Collard şi directorul ospiciului François de Coulmiers) nu cruţau nici acel topos în afara patimilor lumii, cum s-ar fi putut crede.

Adevărul e că pe măsură ce timpul trece, climatul din stabiliment se degradează văzând cu ochii.

Domnul de Coulmiers fusese destituit la numai cincizeci de zile după abdicarea lui Napoleon, teatrul fusese interzis de un an, tot ceea ce marchizul iubise, dispăruse ireversibil. Încetând să mai scrie, scriitorul moare în somn pe 2 decembrie 1814, în vârstă de 74 de ani, poate şi din pricina siropului de opiu. De o acribie specifică oricărui contabil, şi de o luciditate demnă de orice exeget, Morvan, alias Vincent Lestréhan, crede că domnul de Sade era conştient de lipsa de măsură a spiritului său, dar era condamnat să se complacă în ea. Căci pentru el nu exista plăcere mai mare decât să fie obiectul oprobriului public. Nu s-a căit niciodată, fiindcă, spre deosebire de Gil de Rais, ştia că crima lui era numai din cerneală şi hârtie. * Anne Parlange, Vincent Lestréhan, Macii bătrâne)ii.

Sade la ospiciu, Edit. Humanitas, 2006, 148 p

89

vitrina editorială Nicolae Dabija: „Temă pentru acasă” (roman).

Cu o prefaţă de Theodor Codreanu. Princeps Edit, Iaşi, 2010; Convertirea autorului la proză nu se produce acum, dar cartea de faţă îl situează pe cunoscutul poet basarabean într-un autor de primă importanţa despre care Tudor Nedelcea, de pildă, conchide în comentariul sau înserat în „Bucovina literară” într-un număr anterior: „Prin acest strălucit debut ca romancier, Nicolae Dabija se dovedeşte a . fi un scriitor total şi model exemplar” Aşa cum s-a mai scris, romanul consacrat paginii negre din istoria recentă a Basarabiei, se vrea a fi o mărturie zguduitoare a tenebrelor în care a fost învăluită umanitatea de acolo, determinată, în condiţii incalificabile, să suporte opresiunea moscovită. In acest context greu de imaginat sunt urmărite destinele fostului profesor Mihai Ulmu şi ale elevei sale, Maria Răzeşu, din care nu lipsesc încercările disperate ale acestora de a se rupe din inimaginabilele condiţii ale izolării siberiene. De altfel conceptului cinic al închisorii, fâlfâit cu mândrie şi aroganţă de către susţinătorii acestuia, îndeosebi de colonelul Kudreavţev, tartorul pe care trebuie să-l suporte cei izolaţi acolo, i se opune dârzenia şi împotrivirea acestora. Este ceea ce Theodor Codreanu o numeşte astfel: „Zarianka lui N. Dabija este închisoarea în închisoare”. Altfel zis, Siberia nu reprezintă altceva decât închisoarea cea mică din închisoarea cea mare (Uniunea Sovietică).

Dorinţa de a pune în lumină cataclismele vremurilor prin care basarabenii au fost nevoiţi să treacă face din romanului lui Nicolae Dabija mai mult decât o reuşită narativă de excepţie, şi anume o confirmare a calităţii de „povestitor excepţional” al autorului, aşa cum îl şi numeşte criticul literar Mihai Cimpoi.

90

George L. Nimigeanu: „Zodia nedreptăţii”.

Cuvânt înainte de Dumitru-Mircea Bada. Ed. Samuil, 20l0; Poetul de la Mediaş, cu rădăcini în Bucovina de odinioară (amănunt relevat nu o dată în textele sale), îşi continuă ampla acţiune la aducerea la lumină a operei sale poetice. Este de fapt o frumoasă ambiţie, care însumează până acum suficiente volume menite sa-l reprezinte şi sa-i reconstituie (într-un fel) evoluţia lirică. Ceea ce e mai mult decât o serioasă (şi frumoasă) ambiţie, precizând de altfel că acest periplu editorial se constituie şi datorită generozităţii unor editori cuceriţi de insistenţa nobilă a autorului.

Poemele din volumul de faţă par a fi, după cum apreciază comentatorul Dumitru-Mircea Buda „indicaţii vagi ale unui relief de adâncime“. Chiar dacă expresia în cauză nu dezvăluie decât esenţa travaliului, criticul adaugă, totuşi, că avem în faţă „reperele unei memorii torturate de agresiunea istoriei injuste şi aberante“. Ar fi suficientă, în acest sens, chiar titulatura celor trei cicluri ce compun volumul: „Muntele zădărnici ei“, „Amintiri dintr-o copilărie interzisă“ şi „Somnul raţiunii“. Când poetul scrie „Viaţa seamănă a rană vie / oblojită cu pelin şi bezne / munţi pe suflet... lanţ de rob la glezne / cerul ne e dus în silnicie” înţelegem rana ce-i sapă sufletul, şi aceasta de-a lungul întregii cărţi. Pentru că de deschizând-o întâmplător, ai în faţă imaginea negurei ce conturează obiectul investigaţiei autorului: „Trezit dis de dimineaţă dai buzna / în cafeneaua zilei... zaţul zilei de ieri / în ceşti... negru şi plin de semne cabalistice”.

Concluzionând, nu poţi afirma decât că volumul lui George I. Nimigeanu menţine tensiunea propulsată de ciclul din care face parte, dincolo de care persistă vag speranţa regăsirii.

De altfel comentatorul său conchide că versurile acestuia reuşesc să sugereze „esenţa absurdă, ilogică a maleficului de orice tip”, motiv pentru care nu poţi fi decât de acord că prin cărţile de care aminteam (o adevărată recuperare a amintirilor nefericite), „poetul scrie în fond o odisee a refacerii propriei identităţi” .

vitrina Constatin Blănaru: „În caroiaj”. Biblioteca „Mioriţa”. Câmpulung Bucovina, 20l0; Pe ultima copertă a volumului de faţă sunt enumerate cărţile, editate până acum de Constantin Blănaru. Numărul contează mai puţin, ceea ce trebuie semnalat este creşterea siguranţei autorului şi evidenţierea, propulsarea stilului de relatare devenit caracteristic pentru acesta. Altfel spus, Constantin Blănaru se prezintă azi ca un prozator, stăpân pe uneltele la care apelează, decupându-şi cu răbdare zona de (pentru) investigaţie. Se poate afirma aşadar că C. Blănaru înaintează cu precizie şi cu migală pe cărările alese şi de pe care poate acum pretinde a-i fi recunoscută vocea. Desigur nu lipsesc scăpările sau, altfel zis, neajunsurile ce-i sunt, voit ori nu, caracteristice în etapa în care se găseşte.

Ceea ce trebuie semnalat de la bun început rămâne siguranţa cu care autorul abordează cele mai multe dintre subiectele propuse. Unul dintre acestea debutează astfel: „o profesoară de română avea mari ambiţii profesionale, ambiţia i se întrezărea şi pe sub fardul îmbelşugat”. Iată şi portretul acesteia, tot atât de direct conturat: „Era înăltuţă, brunetă – brunetă (în lumea şcolii era numită Ţiganca), avea ochii un pic bulbucaţi ochelarii disproporţionaţi de mari - făcându-i să lunece ca într-o aprindere fumegoasă pe retină...”. Şi amănuntele biografice continuă prin răscolirea amănuntelor ce-i compun existenţa.

Ultimele pagini dezvăluie „misterul” acestei puneri la punct, dincolo de care cititorul va intui sau intuieşte afectivitatea naratorului pentru persoana în cauză. Nu întâmplător universitarul, venit sa asiste la lecţiile profesoarei vizate, este „un lector notoriu” cunoscut drept „iubăreţ”.

Aşadar „Era firesc - zice autorul - să-1 suspectez de complicitate cu candidata. Ciudăţenia constă în amănuntul că gelosul inspector nu demască întâmplarea şi firele sale consolându-se cu jenanta opinie conform căreia întâi de toate trebuie traşi la răspundere „universitarii (şi specialistul în limba română) din comisie şi în al treilea rând eu, care, acum, nu suport să se ia jarul cu mâna mea”.

Relevantă devine astfel preferinţa scriitorului pentru mediul şcolar atât de bine cunoscut. De unde şi predominanţa povestirilor sale inspirate din acel mediu.

Dumitru Augustin Doman: „Cititorul de roman”. Ed. Pământul, ediţia a II-a, 2010; „Cititorul de roman” devine sau apare la lectură un joc inteligent al autorului, care îşi permite să-şi ironizeze contemporanii (în fond colegi de condei): de la Radu Aldulescu, de pildă, reţine „ţinutul de verdeaţă al unui popor format dintr-un singur ins”, Ioana Brandea (altă ţintă) e demnă de interes pentru că „de vineri până joi” trăieşte sau inventează „săptămâna sexului pe linia fierbinte”, în vreme ce Mihaela Cogălniceanu compune basme „pentru toate vârstele”.

Nu e pierdut din vedere nici Nichita Danilov cu lumea lui „în două zile” şi romanul alcătuit „din cinci nuvele şi ... un roman” erotic şi extatic sau Gheorghe Truţă pentru care "Dramoterapia salvează România".

Nota dominantă a referinţelor amuzante ale prozatorului rămâne ironia sau aluzia ironică. Aşa se explică de ce cartea lui Nicolae Turtureanu „este de un umor nebun”, cum crede comentatorul, pentru că referindu-se la cursul epic al textelor acestuia, să conchidă că ceea ce compune nuvelistul despre „formarea limbii şi a poporului român” prezintă „un umor debordant”, cauză pentru care „lucrurile şi oamenii buni / răi, bune / rele” se amestecă „până la grotesc”. Din aceste motive, să admitem, un personaj cu numele Tavi suportă drept consecinţă a îndrăznelii lui de a cere „în căsătorie trei ţestoase", diminuarea penisului (vestit de altfel) cu zece centimetri în aşa fel încât în cele din urmă respectivul organ „să-i dispară de tot”.

Din asemenea motive comentatorul consideră că volumul în cauză (al lui Turtureanu) „este de un umor nebun, dând în umor negru uneori”.

Cu aceeaşi plăcere a decupării firului ironic se amestecă D. A. Doman în compunerile lui Leo Butnaru. El consideră că anii de copilărie ai acestuia au „multe puncte comune cu copilăria lui Nică a Petrei din Humuleştii anilor 40 ai veacului al XIX-lea”. De unde şi plăcerea povestitului pentru „a ne face pe noi, cititorii, părtaşi la această plăcere”.

Concluzia lui D. A. Doman ? Că Leo Butnaru (din Negureni) „este un calamburgiu de marfă”, ba mai mult, „un omolog al lui Şerban Foarţă”. (Ceea ce rămâne de văzut...).

Rubrică realizată de Ion BELDEANU

91

calendar bucovinean IANUARIE 2.I.1910. S-a născut, la Cuciurul Mare, scriitorul Mircea Streinul, personaj emblematic al literaturii române din Bucovina interbelică. În 1931, împreună cu Ion Roşca, Gh. Antonovici, George Drumur şi Neculai Pavel pune bazele grupării literare „Iconar”, apoi a revistei „Iconar”. Membru fondator şi vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Bucovineni. Împreună cu al(i membri ai SSB iniţiază apariţia suplimentului săptămânal al ziarului „Bucovina”, „Bucovina literară” (1941). (m. 17.IV.1945, Bucureşti).

2.I.1947. S-a născut, la Oprişeni, în fostul judeţ Rădăuţi Dumitru Covalciuc, scriitor, folclorist, şef de secţie la ziarul „Zorile Bucovinei”, realizator al Almanahului „Ţara Fagilor”. Membru fondator al Societăţii de Cultură Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi (1989) şi prim vicepreşedinte al acesteia (din 2000).

3.I.1843. S-a născut, la Costâna, distr. Suceava, Ion Bumbac, scriitor, folclorist, lingvist, profesor de limba şi literatura română la Cernăuţi (1877-1881), secretar al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, redactor al revistei „Aurora Română” (1881-1884). (m. 25.V.1902, Cernăuţi).

3.I.1953. S-a născut, la Dorneşti, istoricul Vasile I. Schipor, cercetător ştiinţific la Centrul de Studii „Bucovina” Rădăuţi, subfilială a Academiei Române, secretar de redacţie la „Analele Bucovinei”.

12.I.1930. S-a născut, la Burdujeni, poetul Vasile Pânzariu, fost deţinut politic.

17.I.1949. S-a născut, la Dersca, jud. Botoşani, Vasile Zetu, „poet crescut la şcoala trăirii mitice” (Mircea A. Diaconu).

18.I.1938. S-a născut, la Ropcea, jud. Storojine(, scriitorul Emanoil Rei, profesor de limba şi literatura română, membru al S.S.B. 18.I.2002. A murit, la Bucureşti, Dimitrie Păcurariu (n. 9.III.1925, Şcheia, Suceava), critic şi istoric literar, prof. univ. dr. doc. la Universitatea Bucureşti şi decan al Facultăţii de Filologie, lector la Universitatea Sorbona (Paris), Gastprofessor (profesor invitat) la Universitatea din Viena, membru al U.S.R. 22.I.1969. S-a născut, la Suceava, poetul L. D. Clement, redactor-şef la cotidianul „Crai nou” Suceava, editor al site-ului de cultura „Nordlitera”, membru al SSB, „o voce fermă şi o siguranţă culturală de invidiat” (Adrian Dinu Rachieru).

92

22.I.1996. A murit, la Suceava, Mihail Iordache (n. 12.VII.1937, Malu Roşu-Răduleşti, Ilfov), critic şi istoric literar, decanul Catedrei de Filologie de la Universitatea „Ştefan cel Mare” (din 1991), membru în colegiul de redacţie la „Pagini bucovinene” (Suceava, 1982-1989) şi membru fondator al revistei „Bucovina literară” – serie nouă (din 1990), preşedinte al S.S.B. după reînfiinţare (în 1990).

23.I.1964. A murit, la Iaşi, poetul Procopie Milişte (n. 1.V.1913, Gemenea, Câmpulung), colaborator la revistele literare din Bucovina, membru al mişcării literare „Iconar” din Cernăuţi, membru fondator al S.S.B.. Publicat de M. Streinul în volumul Poeţi tineri bucovineni (1938) şi de E. Ar. Zaharia în Antologie rădăuţeană (1943).

23.I.2002. A murit, la Suceava, Florin Bratu (n. 16.VI.1931, com. Necşeşti, jud. Teleorman), poet, eseist, ziarist, redactor şi redactor şef la ziarul „Zori noi”, metodist la Centrul Judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare Suceava.

24.I.1866. A murit, la Cernăuţi, Aron Pumnul (n. 27.XI.1818, Cuciulata, jud. Braşov), istoric literar, lingvist, profesor de limba şi literatura română la Liceul german din Cernăuţi (1849-1866), membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina.

24.I.1911. S-a născut, la Horodnic de Sus, poetul E. Ar. Zaharia (Zaharia Macovei), profesor, membru al mişcării literare „Iconar”. (m. 2005).

25.I.2000. A murit, la Boian, regiunea Cernăuţi, Vasile Bizovi (n. 26.VIII.1926, Boian), profesor de limba şi literatura română la şcolile din Boian şi Hliniţa, autor de manuale de limba şi literatura română pentru şcolile româneşti din Ucraina, membru al Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi şi fondator al filialei acestei societăţi din Boian.

28.I.1974. S-a născut, la Vadul Moldovei, jud.

Suceava, poetul Adrian Liviu Apetroaie, redactor la Independentul şi Ziua de Iaşi, consilier la Centrul cultural latino-american din Iaşi, muzeograf la Muzeul Literaturii Române din Iaşi – Casa Pogor, membrul al USR. 29.I.1956. S-a născut, la Rădăuţi, Matei Vişniec, dramaturg, poet şi publicist, membru al USR (1984).

Se stabileşte la Paris (1987) şi este jurnalist la Radio France Internationale. Este al doilea dramaturg român care se impune în lumea selectă a teatrului francez, după Eugène Ionesco. Piesele sale sunt traduse şi jucate în peste 30 de ţări.

calendar bucovinean 31.I.1886. S-a născut, la Zahareşti, prozatorul Ion Grămadă, profesor la Liceul german din Cernăuţi, redactor la „Viaţa nouă”, autor de nuvele, schiţe, eseuri. Înrolat voluntar în armata română, ajunge comandant de pluton în Regimentul 8 Vânători şi cade, ca un erou, în luptele de la Cireşoaia, jud. Bacău (27.VIII.1917).

31.I.1949. S-a născut, la Vama, prozatoarea Doina Cernica, ziaristă la „Tribuna Ialomiţei” (Slobozia), „Zori Noi” şi „Crai Nou” (Suceava), membră a U.S.R.,

13.II.1896. A murit, la Frătăuţii Noi, preotul Iraclie Porumbescu (n. 9.III.1823, Suceviţa), scriitor, culegător de folclor, tatăl lui Ciprian Porumbescu.

13.II.1920. S-a născut, la Frasin, scriitorul George Sidorovici. (m. 9.XII.1976, Suceava).

14.II.1940. S-a născut, la Cornu-Luncii, jud. Suceava, scriitorul Constantin Blănaru, profesor de limba română şi inspector şcolar.

15.II.1949. S-a născut, la Suceava, poeta şi prozatoarea Maria Constantines.

FEBRUARIE 1.II.1838. S-a născut, la Fălticeni, scriitorul Nicu Gane, membru al Academiei Române, vicepreşedinte al Academiei Române (26 mai 1912 – 25 mai 1913), preşedinte al Secţiunii literare a Academiei Române (1913-1916). (m. 16.IV.1916, Iaşi).

18.II.1934. S-a născut, la Dersca, Botoşani, scriitorul Constantin Badersca, profesor la Liceul Militar din Câmpulung Moldovenesc. (m. 31.X.1996, Câmpulung-Moldovenesc).

1.II.1962. A murit, la Câmpulung Moldovenesc, poetul George Voevidca (n. 9.IV.1893, Sinăuţi, distr.

Siret) , membru fondator al S.S.B., profesor, epigramist, dramaturg, fiul folcloristului Alexandru Voevidca. Membru corespondent al Academiei Române (1937).

20.II.1949. S-a născut, la Rădăuţi, jud. Suceava scriitoarea Lucia Olaru-Nenati eminescolog, doctor în ştiinţe umaniste-filologie, membră a U.S.R., a Societăţii Scriitorilor Botoşăneni, a Uniunii Ziariştilor Profesionişti, membru în comitetul de conducere al S.S.B.

2.II.1896. A murit, la Iaşi, poetul Nicolae Beldiceanu (n. 26.X.1844, Preuteşti, jud. Suceava), membru fondator al Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi.

20.II.2002. A murit, la Bucureşti, scriitorul Ion Ţugui (n. 24.XII.1935, Vicovu de Jos).

4.II.1941. S-a născut, la Todireşti, Suceava, Aspazia Reguş (n. Seserman), lingvist, traducător din limba ucraineană, conf. univ. la Facultatea de Litere, Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava.

6.II.1947. S-a născut, la Neagra Şarului, comuna Şaru Dornei, scriitorul Gheorghe Paţa, jurist, cercetător în domeniul lingvisticii.

7.II.1837. S-a născut, la Costâna, Suceava, scriitorul Vasile Bumbac, profesor, traducător, (m. 27.II.1918, Suceava).

11.II.1986. A murit, la Bucureşti, Iulian Vesper (n.

22.XI.1908, Horodnic de Sus, distr. Cernăuţi), poet, prozator, traducător, membru fondator al SSB (1938), al Societăţii Scriitorilor din România (1943) şi al U.S.R. (1949).

12.II.1939. S-a născut, în com. Sculeni, jud. Iaşi, Alexandru Toma, profesor, publicist, doctor în filozofie, membru al S.S.B. 12.II.1940. S-a născut, la Ipoteşti, judeţul Suceava, Corneliu Reguş, lingvist şi scriitor de limbă ucraineană, membru al U.S.R., al Uniunii Scriitorilor din Ucraina, al Uniunii Ucrainenilor din România. (m.

20.IX.2002, Bucureşti).

21.II.1939. S-a născut, la Cernăuţi, scriitorul George Timcu (m. 26.II.1997, Bucureşti).

21.II.2000. A murit, la Gura Humorului, poetul şi graficianul George Gavrileanu (n. 23.III.1951, Gura Humorului).

23.II.1961. A murit, la Gura Humorului, profesorul Constantin Loghin (n. 4.IX.1891, Budeniţ, jud.

Storojineţ), istoric literar, membru, secretar şi vicepreşedinte al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, preşedinte al S.S.B. (1938).

24.II.1956. S-a născut, la Flămânzi, jud. Botoşani, scriitorul Constantin Arcu , doctor în drept internaţional privat şi conferen(iar universitar.

Membru al U.S.R. și redactor la revista de cultură „Timpul”, Iași; preşedinte al S.S.B. (din mai 2010) și redactor şef al revistei „Bucovina literară”. Cetăţean de Onoare al oraşului Flămânzi.

28.II.1948. S-a născut, la Cireş, jud. Storojineţ, poetul Arcadie Opai", preşedinte al Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din reg. Cernăuţi (până în 2009).

Rubrică realizată de Alis NICULICĂ

93

traduceri 4 GALANTERIE DE TOAMNĂ

ALAN BROWNJOHN Poetul Alan Brownjohn s-a născut la Londra pe 28 iulie 1931 și a studiat la Merton College din Oxford. A fost profesor între anii 1957 și 1965, iar apoi profesor universitar la Battersea College of Education și South Bank Polytechnic până ce, în 1979, a renun"at la profesie pentru a se dedica integral scrisului. Crainic de radio, cronicar și colaborator cu jurnale precum Times Literary Supplement, Encounter și Sunday Times, Alan Brownjohn a fost critic literar pentru revista New Statesman și președinte al Societă,ii Britanice de Poezie între anii 1982 și 1988. A fost de asemenea membru al juriului pentru literatură în cadrul Consiliului pentru Arte al Marii Britanii, consilier al Partidului Laburist și candidat la Parlament.

Alma, spune el (demodat, dar este numele ei adevărat, Și cine, în afară de niște părin+i nostalgici, artiști, Ar da numele acesta unei fete care va ajunge la nouăsprezece ani În secolul al douăzeci și unulea?) Alma, tu Ești interesată de căr)i, muzică și clădiri!

Da, spune ea, depărtându-și pu+in capul De barba lui care se apropia, deși nu Într-un mod ofensator (ea este plină de compasiune) /i-am hărăzit, insistă Ludbrooke în van, Intelectuali și distinși so*i fictivi, Dintre care eu aș putea fi primul și -„cu toată modestiaUltimul.” În această zi uscată frunzele hârșâie pe Veranda lui Ludbrooke ca niște mici oase zbuciumate.

Aceste texte au fost traduse de masteranzii MTTLC (Masteratul pentru Traducerea Textului Contemporan) condus de LIDIA VIANU. 2 ÎN,ELEPCIUNE DE SEZON Nu ar trebui să permitem niciodată primei micșorări Perceptibile a zilei să inspire că iarna Este un lucru de temut; sau să arătăm vreun regret Pentru că ferestrele trebuie închise și zăvorâte Până în mai, cel pu+in; sau să dispre+uim neaștepta+ii fiori Care ne trec pe la umeri - ce rost au hainele Dacă nu să fie purtate și să fim curajoși în ele? Aspectele puritane ale caracterului lui Ludbrooke îi dau energie Spre sfârșitul lui septembrie.

Cineva a spus odată „Ludbrooke prezintă rezisten(a unei ruine”. Spiritul lui deplorabil se desfată cu frunze ofilite Care se leagănă spre pământ, lumi de lemn fragil, etcetera. Majoritatea lucrurilor creative și îndrăzne+e se fac în casă.

94

51 AMINTIREA PLĂCUTĂ Ea continuă să-l privească încruntată în amintirea lui Cu mâinile pe cap, pedeapsa doamnei Campbell Pentru oricine striga în clasă - Și fusese numai vina lui. Se prefăcuse să găsească Numele ei în dic(ionarul primit cadou de ziua lui Și i-a citit o explica+ie inventată de el acolo pe loc: „Tigru feroce găsit în păduri tropicale.”

Ea a explodat. „Ce? Eu?” El avea nouă ani, Ea la fel, doamna Campbell avea patruzeci și șase

traduceri („Campbell: o învă+ătoare preistorică”).

Lui Ludbrooke nu-i era rușine de farsa lui. Era mândru. Îi era milă de fată; dar ea l-a iertat, Prima care i-a recunoscut ingeniozitatea și spiritualitatea.

58 CĂLĂTORIILE LUI - I Se cazează într-un hotel de-o jumătate de stea Într-un oraș ce nu are catedrală. Mobilul ei este închis.

Al cui mobil? Merge în restaurantul care era odată Preferatul lor, unde se aștepta întrucâtva să cineze cu ea.

Ea nu sosește. Iar în locul acesta se servește numai vin La sticlă. Dar, nu contează, va lua Ce nu poate bea înapoi în camera sa de hotel - Doar că nu poate, chelneri+a a aruncat dopul la gunoi Și îi toarnă constant în pahar, curând a băut totul.

Seara, ca multe altele, plecat sau acasă, Este un eșec încremenit, se afundă într-un mâl De eforturi nedemne. Dar poate spune, Trateazămă așa cum merit?

Nu, nu poate. (Al cui mobil? Al iubitei de dinaintea fostei iubite.)

53 DIAGNOZA LUI Își pune cel mai colorat costum ca omagiu Adus dimine+ii cu soare vremelnic. Face cumpărături, Ia cafeaua printre pierde-vară în Cantina capitalistă a bibliotecii.

La ora prânzului (este vară) elevele Liceului de Fete ies să tragă un fum („Fiti atente să nu vină domnișoară Pender”) Pe bulevard un chicot prevestește ceva. „Scuza+i-mă - Emily crede că sunte+i faimos.

Este adevărat?” Păi, numele meu este Ludbrooke,” spune el.

Pe jumătate flatat și pe jumătate stânjenit. „Emily,” Strigă interlocutoarea lui, „Ai auzit de Ludbrooke?”

Dar ea a plecat... De altfel, cea care l-a întrebat Este șansa lui; sau așa crede el.

Dar ziua următoare iese la aceiași oră Și, Dumnezeule, plouă, nicio elevă, nicio Emily, Niciun reprezentant desemnat să-l abordeze, Pare că întreaga Școală de Fete și-a pus veșmânt de iarnă Din cauza scăderii descurajante a temperaturii.

Se întoarce la bibliotecă și la Schopenhauer.

Dar ia totuși o pauză pentru un sandvici trist în Cantina lor anostă la unu fără zece.

O meticuloasă profesoară de istorie, după ce a notat Testele din acea diminea+ă, servește și ea un sandvici.

Are în jur de patruzeci de ani și pare abordabilă.

Iar după al doilea zâmbet se duce spre ea. „Eu sunt Ludbrooke,” spune el. Iar ea, „Eu sunt Libby Pender.”

DESPRE O ZI DE NAȘTERE Noaptea de vară căzută și lumina de afară Schimbată intr-o reflexie a noastră În fereastra cafenelei, difuzorul Tannoy cântând Soave sia il vento în camera alăturată Brutăriei unde mai devreme au făcut Tortul pe care lumânările nu au putut fi Aprinse din cauza unui curent venit de undeva de la O ușă deschisă, curând închisă ca să ne facă pe plac - Apoi degetul brutarului apăsă tare roti+a Brichetei iar și iar și iar; Flăcări în sfârșit și am putut să suflu cu ochii Închiși în timp ce se unduiau și se micșorau gata să se stingă (Și-am putut să-mi +in dorin+a pentru mine) Apoi ai spus „Poti să-i deschizi”, și i-am deschis și am văzut Firele de fum care se ridicau peste zâmbetul tău În timp ce cântai cu reflexiile noastre zâmbitoare În întunericul de iulie, la o milă de domul Prin care văzusem, așa cum trebuia, Cerul, această zi fiind la doar o săptămână Depărtare de aniversarea pe care o voi avea Ca să încerc să mă-mpac cu o fericire.

Prezentare şi traducere de Mihaela DĂNĂCICĂ, MTTLC, Universitatea București

95

traduceri

POEZIE LATINĂ TIBUL (ALBIUS TIBULLUS) (50 a. Chr. – 19 a. Chr.)

Poet elegiac latin, avându-l ca ocrotitor şi prieten pe Marcus Valerius Messala, conducător al unui cenaclu de la Roma, pe care îl frecventa şi Ovidiu (Publius Ovidius Nasso). Sub aspectul simţirii şi exprimării artistice, Tibul este considerat drept cel mai delicat poet pe care l-a avut Roma, fiind cel mai însemnat reprezentant al elegiei latine. Opera sa lirică este strânsă în patru cărţi, ea fiind străbătută de o duioşie unică în literatura latină, cu un stil limpede ca o apă de munte.

Ce om fu acela ce spada-a adus înainte de toate?

Ce fiară sălbatică, oare, ce inimă crudă a fost?

Războaie şi crime atunci s-au născut pentru speţa umană Şi morţii păgâne o cale mai scurtă atunci s-a deschis; Dar nevinovat fu acela, când noi contra noastră nentoarcem Cu arma pe care odată el pentru jivine ne-a dat?

Doar aurul vina o poartă, căci n-au fost războaie în vremea Când mesele toate-n ospeţe aveau doar o cupă de fag, Nici ziduri şi nici palisade n-au fost şi în tihnă păstorul În mijlocul turmei tărcate adesea pe câmp adormea.

De n-aş fi trăit eu atunci, o, Valgius, spurcatele arme, Când goarna îndeamnă la luptă, nu le-aş fi luat tresărind.

Acuma târât sunt la luptă şi poate de-acum duşmanul Deja poartă arma cu care străpunge-va crud coapsa mea.

O, Lari părinteşti, ajutaţi-mă! Voi sunteţi la fel ca pe vremea Când stând la picioarele voastre, copil alergând, m-aţi hrănit Şi nu vă sfiaţi când şi chipul l-aveaţi încrustat în lemn simplu: Astfel locuiaţi în sălaşul străvechi al strămoşilor mei.

Credinţa era mult mai mare, când într-un ungher de odaie Statuie de lemn şi-avea zeul, şi cultul era mai sărac, Şi-n dar i-ofereau muritorii ciorchini încărcaţi, împăcându-l, Şi părul lui sfânt, cu ghirlande de spice, cu drag lîncingeau, Iar cel cu dorinţa-mplinită turtiţe-aducea drept ofrandă Şi-n urmă-i, c-un fagur de miere, copila-i curată zâmbea.

O, Lari, depărtaţi-o de-ndată din faţa privirilor lancea, Drept jertfă-un grăsun de la ţară din cocina plină-o s-aveţi;

96

Ci eu în veşmânt fără pată păşi-voi c-un coş de ghirlande Din mirt împletite şi capul asemeni cu mirt îmbrăcat.

Astfel vă voi place; un altul să fie puternic în lupte, Cu spada lui Mart să doboare-n ţărână pe capii duşmani, Iar eu cu paharul în mână s-ascult un soldat povestindu-mi De lupte, iar castru pe masă să-l văd desenându-l cu vin.

S-alergi pe câmpiile sumbre-ale morţii, o, ce nebunie!

Când ea ameninţă şi vine cu paşii tăcuţi pe furiş.

Infernul nici roade nu poartă, nici vii, dar sălbatecul Cerber Veghează întruna, la fel şi hidosul luntraş de pe Styx.

Cu-obraji chinuiţi şi cu părul aprins, fără somn, rătăceşte Pe marginea tulburei ape o ceată de oameni înfrânţi.

O, mult fericit e acela, pe care o vârstă târzie L-ajunge-ntr-o casă păzită de mâna copilului său!

El oile singur îşi paşte şi fiul său mieii asemeni, Şi-acasă el soaţa-şi găseşte cu apă-ncălzită-aşteptând.

Astfel aş dori eu ca părul să-mi văd cum albeşte la tâmple Şi faptele vremii trecute în tihnă să pot povesti; Ci Pacea în vremea aceasta mănoase câmpii germinează, Cum tot ea conduce senină şi boii-njugaţi la arat; Podgorii tot Pacea hrăneşte şi mustul din struguri adună Să curgă în amfore vinul din mâna părintelui drag, Tot Pacea ajută ca plugul şi grapa din nou să lucească, Iar arma soldatului crâncen să stea ruginită-ntr-un colţ.

Acuma din sacra pădure, lipsit de primejdii, ţăranul Se-ntoarce ducându-şi acasă soţia şi pruncii în car.

Dar lupta Venerei fierbinte-i şi-n plâns izbucneşte femeia În faţa acelui ce părul îi smulse şi uşa i-a spart, Curg lacrimi pe-obrajii ei tineri loviţi fără milă, dar plânge Acum şi trufaşul de faptele braţului său rătăcit; Pe când nebunaticulAmor i-aţâţă cu vorbe de-ocară Şi stă aşezat de o parte de cearta iscată-ntre soţi.

Un suflet de fier şi de piatră-i în trupul amantului care Iubita-şi loveşte cu ură: el smulge pe zeii din cer!

De-ajuns de pe fragedul trup e veşmântul subţire să-l rupă, De-ajuns e acum să-i dezlege cu mâinile păru-i frumos, Şi lacrimi să-i smulgă de-ajuns e: de mii de ori este ferice Acela ce poate să-şi vadă iubita gingaşă plângând, Iar cel cu sălbatica mână în stare e numai să poarte O lance şi-un scut şi de Venus cea dulce departe să stea.

O, Pace de vieţi dătătoare, la noi vin` cu spicul în mână Şi fructe din poala ta albă tu lasă să curgă pe câmp!

Prezentare şi traducere de Ion COZMEI

sumar

SOCIETATEA SCRIITORILOR BUCOVINENI

în imagini

* Abonamentele se pot face la oficiile poştale, la redacţie sau cu plata prin virament la Trezoreria Suceava, cont: RO09TREZ59124590220XXXXX, cod fiscal 4244075 5 949 992 61 010 9

http://bucovina-literara.scriitor.org

ISSN 123-7167

1 0

Preţul: 10lei