Bucovina Literara nr. 5/2011

Revistă fondată de Societatea Scriitorilor Bucovineni la Cernăuţi în 1941

Serie nouă · Anul XXII · nr. 5 (243) · Suceava · mai 2011

Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni

BUCOVINA

LITERARĂ REDACTOR ŞEF: Constantin ARCU REDACŢIA: Sabina FÎNARU Carmen Veronica STEICIUC Alexandru Ovidiu VINTILĂ COLEGIUL REDACŢIONAL: Acad. Dimitrie VATAMANIUC Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU Prof. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUC COLABORATORI PERMANENŢI: Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Nemaţ) Liviu ANTONESEI (Iaşi) Leo BUTNARU (Chişinău) Al. CISTELECAN (Târgu Mureş) Mircea A. DIACONU (Suceava) Constantin DRAM (Iaşi) Horia GÂRBEA (Bucureşti) Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti) Matei VIŞNIEC (Paris) Redacţia şi administraţia: Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava Tel./fax.: 0230 530 798; 0740 006260 E-mail: bucovlit@yahoo.co.uk; cosar@hotmail.com

Număr ilustrat cu lucrări ale pictoriţei române Alma REDLINGER, din expoziţia retrospectivă de la Muzeul Bucovinei Suceava, 19 aprilie - 8 mai 2011 Coperta I: Artistul şi modelul, u/p, 98/140, 1996

editorial Alte precizări Constantin ARCU

În urmă cu numai cîteva zile, o elevă de liceu mi-a solicitat să-i acord un interviu pentru un concurs școlar la care inten(iona să participe. Sigur că propunerea domnișoarei Maria-Aurora C. m-a onorat, ba chiar m-a flatat ni,el, socotind că eleva, sfătuită probabil de profesor, m-a asigurat că ,ine mor,iș să ia un interviu unei persoane „care are ceva de spus”. A existat doar o mică ezitare gîndindu-mă la J. D. Sallinger care s-a retras din via(a publică tot după un interviu acordat unei eleve de liceu. Dar cum n-am scris încă un roman la fel de celebru ca De veghe în lanul de secară, nu am de gînd să dispar deocamdată din agora. Mai aștept, am tot timpul.

Revenind la cestiune, cred că n-aș fi dat importan(ă interviului, dacă una din întrebările propuse de tînăra preopinentă nu mi s-ar fi părut sîcîitoare, venind după editorialul publicat în Bucovina literară nr. 4/2011 („Patimile unui șef de revistă”). Nu știu dacă i-a fost sugerată de altcineva, ori copila a fost inspirată, cerîndu-mi să clarific un aspect mai pu,in clar chiar pentru apropia,ii revistei. Încerc să redau întrebarea în întregime: „Revista Bucovina literară a apărut ca organ de presă al acestei societăţi (Societatea Scriitorilor Bucovineni, n.m., C.A.). Şi-a păstrat ea de-a lungului timpului (îndelungat, de altfel) scopul pe care îl avea la început?” Întrebarea cuprinde în sine ecoul unei polemici subterane, mocnite și ini,ial am avut senza(ia că mi se întinde o cursă.

Din capul locului, (in să precizez că lucrurile sînt ceva mai complicate. Chiar și eu am folosit într-un editorial sintagma „organ de presă”, însă mai tîrziu am nuan,at ideea. Revista Bucovina literară a fost fondată de către Societatea Scriitorilor Bucovineni în anul 1941, ca un supliment duminical al ziarului Bucovina. Se închega ideea lui Mircea Streinul despre „o revistă mică”, hrănită exclusiv din crea(iile celor din jurul ei. Din păcate, nu de(inem vreun exemplar din revista care a apărut pînă în anul 1944. Dintr-un

studiu întocmit de dr. Vasile I. Schipor, cercetător știin(ific la Institutul Bucovina al Academiei Române, reiese că într-adevăr în această perioadă se publicau îndeosebi materiale ale scriitorilor bucovineni (Constantin Loghin, Traian Chelaru, George Drumur ș.a.). Era revista lor, ei o finan,au și tot ei își publicau textele acolo. Cam acesta era scopul revistei Bucovina literară pe atunci.

Ocuparea nordului Bucovinei în primăvara anului 1944 a dus la suprimarea activită(ii Societă(ii Scriitorilor Bucovineni și a revistei. Abia după evenimentele din 1989, corelativ cu reactivarea S.S.B., și-a reluat apari(ia în serie nouă revista Bucovina literară. Este însă de observat un aspect esen(ial. Colectivul de ini(iativă sub coordonarea criticului literar Mihail Iordache vedea altfel lucrurile. Ideea de deschidere era răspicat afirmată. O consemnez din nou apăsat pentru luare aminte. În editorialul din nr. 1/1990, apărut sub semnătura „Bucovina literară”, semn că ideea apar(inea tuturor, se preciza: „Am preluat titlul unei mai vechi reviste din Bucovina nu pentru a afirma astfel că inten&ionăm să ne închidem în hotarele unui provincialism ridicol ale patriotismului local. Cu atît mai pu&in că vom cultiva un tradi&ionalism anacronic, desuet: nu am făcut-o nici pînă acum.

Ne propunem, ca parte a ac&iunii noastre, să afirmăm și să luminăm, în contextul spiritualită&ii românești, timbrul specific al subspa&iului bucovinean.” Este ceea ce am încercat și eu să clarific în cîteva editoriale, dar nu prea sînt în,eles.

Mi se pare evident că vechea revistă de la Cernău(i și seria nouă apărută în 1990 la Suceava sînt înrudite numai prin denumire. Spiritul imprimat de fiecare grupare este total diferit. Iar scopul revistei Bucovina literară de astăzi nu este acela de a publica exclusiv textele membrilor S.S.B. Nici nu e posibil. Sînt totuși peste 100 de membri, to,i scriu de zor și produc,iile lor nu încap în cele 48 de pagini lunare ale revistei. Pe de altă parte, revista este un brand al Bucovinei, este sus&inută din bani publici și finan&atorii cer o anume calitate care, dacă e să fim corec&i cu noi înșine, nu poate fi asigurată numai prin for&ele noastre. Totuși S.S.B. și revista Bucovina literară nu pot fi separate arbitrar. În Statutul S.S.B. (art. 5) există următoarea prevedere: „cu sprijinul Inspectoratului Jude(ean pentru Cultură Suceava, Societatea Scriitorilor Bucovineni va prelua revista lunară Bucovina literară, care va deveni organul ei oficial.” (continuare în pag. 35)

1

invitatul revistei „Am un acut sentiment de respingere a nedreptă&ii” Liviu ANTONESEI

Constantin Arcu - Dragă Liviu Antonesei, te cunosc din 1981, dacă nu mă înşel. Pe vremea aceea eram student, iar tu – redactor şef-adjunct la Opinia studenţească. Cam atunci am debutat, într-un număr dedicat prozei scurte, cu povestirea „Iluzii”. Apăruse în mijlocul grupajului pe care l-ai pregătit, alături de proza lui Mircea Nedelciu.

Nu spun ce sentiment de vedetă aveam. Între timp sentimentul s-a mai estompat… În ciuda îngrădirii unor drepturi, ne simţeam destul de liberi. Ce amintiri aparte ai din acele vremuri?

Liviu Antonesei - Sigur că îmi amintesc episodul! Îmi mai amintesc că m-am şi enervat îngrozitor că „te-ai prezentat” aşa de tîrziu cu proză la mine, tocmai cînd te pregăteai să părăseşti Iaşul.

Aveam în lucru atunci numărul cu „proza scurtă”, a tinerei generaţii, şi ţi-am făcut imediat loc, cu gîndul ca măcar să debutezi înainte de a pleca de aici. Partea bună e că te-am debutat rapid! În general, îi mai ţineam cîteva luni, pînă vedeam şi cum şi încotro evoluează. Susţineam cît puteam tinerii, în care simţeam că există o anume valoare, chiar dacă uneori erau tineri mai „bătrîni” decît mine, pentru că învăţasem ceva de la regretatul Cezar Ivănescu, care m-a sprijinit în afirmarea mea ca poet şi eseist dincolo de graniţele Iaşului – el spunea: în lumea noastră, non-valoarea nu poate fi obstaculată, aşa că trebuie sprijinită, atît cît putem, valoarea. E ceea ce am încercat să fac şi eu cînd am avut la dispoziţie mijloacele necesare, o revistă, un ziar, nişte prieteni care aveau influenţă în mediu etc. Din păcate, trebuie să fac acest lucru şi acum, de unde se vede, că în ciuda schimbărilor din ultimii douăzeci şi ceva de ani, unele lucruri au rămas la fel şi vorba lui Cezar încă mai este valabilă. Au trebuit însă să treacă vreo zece ani, pînă la începutul primului deceniu post-revoluţionar, pentru a te citi din nou şi am fost foarte bucuros să-ţi scriu prefaţa la cartea de debut, ca să-mi duc cumva pînă la capăt misiunea în ceea ce te priveşte. Cît priveşte

2

impresiile mele despre lumea de atunci, de la începutul celui mai sinistru deceniu comunist, sînt amestecate. Sigur că pare absurd, dar în mediul cumva artificial pînă la urmă al revistelor studenţeşti ieşene, te simţeai anormal de liber, de unde non-conformismele, pornirea de vorbi mai deschis decît se obişnuia, un anume jemanfişism în raport cu convenţiile sociale ale epocii. Văd din dosarele recuperate de la CNSAS că atunci a şi început supravegherea me a cu mai mu ltă temeinicie! Mai bine că n-am ştiut atunci ce făceau „băieţii”, la ce proporţii, deşi mici bănuieli aveam, că altfel, cine ştie?, poate m-aş fi blocat şi nu m-aş mai fi simţit chiar aşa de liber.

C. A. - Eşti un demisionar celebru. Prin 1995, ai demisionat din comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor din România, dar şi din breaslă. Mai tîrziu, în acelaşi mod ai pus capăt funcţiei de preşedinte al Consiliului Judeţean Iaşi!

Ce se întîmplă? E un dispreţ faţă de funcţii sau ai avut motive să o faci? Renunţările astea sînt uimitoare pentru că, aşa cum putem constata la tot pasul, românul are un sentiment al demnităţii atrofiat şi greu îl dezlipeşti de scaun…

L. A. - A, dar mai sînt demisii! În 1992, am demisionat din poziţia de vicepreşedinte naţional al Alianţei Civice, iar în 1998, nu doar de la preşedinţia CJ Iaşi, ci şi din toate funcţiile de ordin politic şi chiar din politică! Demisiile mele nu sînt însă complet ilogice, dacă le legăm de structura

Împreună cu Dan Piţa, Londra, iulie 2010

mea, de principiile şi convingerile mele şi nu de obiceiurile româneşti ca atare. În primul rînd, detest cu toată puterea fiinţei mele să exercit orice fel de autoritate asupra altor persoane, fie ele multe sau

invitatul revistei policromă. Asta nu înseamnă că aş dispreţui autorii puţine. Nu fac asta în familie, nu fac asta în grupul monocorzi, uneori chiar monomaniaci. Pe mine, nu de prieteni, nu am făcut-o şi nu o fac nici în mă interesează atît structura unui autor, cît ceea ce instituţiile prin care m-a purtat şi mă poartă viaţa. reuşeşte acesta să producă în funcţie de structura cu Toate funcţiile de conducere prin care am trecut pricina. Eu scriu la computer de peste zece ani, iar le-am obţinut cel mai adesea împotriva dorinţei şi a înainte, de pe la 17 ani, am scris la maşina de scris. voinţei mele, cel mai adesea din pricina unor Însă, de cînd mă ştiu, am scris mereu poezia mai presiuni externe, uneori amicale, dar nu mai puţin întîi în gînd, apoi de mînă, abia după aceea, trecînd energice. De cîte ori mi s-a propus sau m-am trezit la un instrument de scris mecanic sau electronic. într-o funcţie de conducere, mi-am formulat clar, în Dar chiar nu ştiu dacă asta are vreo semnificaţie mai faţa partenerilor, punctul meu de vedere, am pus profundă… condiţiile mele, am încheiat cu aceştia un fel de contract, un fel de gentlemen`s agreement. Ce C. A. - Te-am întrebat pentru că una dintre altceva puteam face cînd acesta era încălcat? Nu cărţ ile tale de eseuri a avut un succes intru în detalii, dau numai un exemplu. Cînd, după nemaipomenit în Bucovina. Este vorba de volumul presiuni de vreo zece zile făcute de prieteni, lideri Despre dragoste. de partide, primarul reales, Anatomia unui jurnalişti etc. – „o victorie sentiment, apărută prin politică trebuie administrată 2000, dacă nu mă înşel. pînă la capăt”, amintesc că Nu ţi-am spus pînă PAC-ul condus de mine a acum… Nu mai reţin în cîştigat peste tot la alegerile ce împrejurări am locale din 1996 din Judeţul împrumutat cartea unei Iaşi –, pentru că eram colege, o tipă inteligentă singurul acceptat de toate foc. A fost entuziasmată. partidele dintre consilierii Și din acel moment judeţeni aleşi atunci, am fost v o l u m u l a c i rc u l a t nevoit să accept. Dar am emis printre doamnele dorinţa să ne dovedim mai Cu Victor Rebengiuc şi Ramona Mitrică, magistrate luni în şir, competenţi şi mai oneşti decît directoare a Ratiu Family Foudantion, pînă cînd… a dispărut! predecesorii noştri. În mai la Festivalul Filmului Românesc, Londra, 2 iulie 2010 Cred că în aceste condiţii puţin de doi ani, am constatat îmi datorezi o altă carte. că „ai mei” erau la fel cu „ai L. A. - Ciudat destin a avut cartea aceasta, lor”, uneori mai răi. Or, pe ceilalţi îi „înjurasem” în care pare să fie cea mai citită carte a mea. Nu mă sute de articole. Nu puteam face acelaşi lucru cu „ai refer atît la prima ediţie, pe hîrtie, care a avut un mei”, fiind în mijlocul lor, pentru că nu e ok să fii şi tiraj de 2000 de exemplare, care s-au epuizat rapid, jucător şi arbitru şi, atunci, pentru a-mi elibera cartea apărînd înainte de Crăciun. Am auzit de vorbirea, punînd în acord fondul şi forma, am fenomenul acesta de transfer de la un cititor de demisionat. Cam aşa s-au petrecut lucrurile de altul, aşa că, după cîţiva ani, am acceptat fiecare dată. propunerea LiterNet, pentru o ediţie electronică.

Pînă pe la începutul anului trecut, această ediţie a C. A. - Eşti un scriitor complex: poet, eseist, fost descărcată de peste 60.000 de mii de cititori, prozator, dar şi un publicist redutabil. În care ceea ce, în zilele noastre, mi se pare exorbitant. domeniu te simţi mai aproape de… tine?

După aceea, n-am mai întrebat, dar probabil se vor L. A. - E foarte greu să răspund la întrebarea fi adăugat nişte mii. Este o ediţie recitită de mine asta! Eu cred că temele mele, obsesiile, elementele atent, puţin adăugită, însă corectată mult mai bine din mitologia personală etc. îşi găsesc singure cea decît prima oară. Din acest motiv am şi retipărit-o mai bună manieră de a se manifesta, poate din anul trecut, pe hîrtie, la editura Ideea Europeană, pricina asta am ajuns un autor atît de proteic, că ar într-o serie de „ediţii definitive”. Nu cred că voi mai putea să par din exterior chiar cumva des-centrat. lucra asupra ei. De bună seamă că îţi voi da un Eu nu mă simt aşa, ceea ce înseamnă că mişc după exemplar din această ediţie, cu prima ocazie, mai măsura structurii mele interioare, care pare

3

invitatul revistei ales că exemplarul tău mi-a făcut aşa binevenite servicii de „promotion”! Interesant este că am scris-o în două săptămîni, direct la computer, după un plan şi nişte schiţe sumare, într-o vară în care temperatura a stat constant între 30 şi 35 de grade!

Mă duceam după-amiaza la ştrand, făceam plajă, înotam şi citeam, iar seara, cîteva ore, pînă la miezul nopţii, scriam un mic capitol. Sigur, nu e o carte de dimensiuni ample, abia trece de 150 de pagini, iar de-a lungul zilei, probabil, mi se contura capitolul în minte.

Alături de prietenul său, Dorin Tudoran, la Botoşani (15 ianuarie 2011)

C. A. - Constat că după fiecare sejur în Insula Creta te întorci cu tolba plină de texte, poeme, dar şi de povestiri. Te-ai gîndit să te stabileşti definitiv acolo? Cred că eşti şi un foarte eficient agent turistic. Eu, bunăoară, voi merge în Creta vara asta, incitat, instigat, încîntat etc. de poemele tale inspirate de acel ţinut fabulos. Ai o relaţie specială cu această insulă? E ceva de ordin metafizic?... Ce anume te inspiră într-atît în Creta?

L. A. - În primul sejur, n-am scris nimic, aproape că nici n-am citit, mai puţin faptul că am recitit două cărţi de Kazantzakis. Eram atît de pozitiv bulversat de ceea ce mă înconjura că, în afară de plajă şi nenumărate partide de înot, n-am făcut altceva decît să deambulez pînă la epuizare pe unde vedeau ochii şi mă duceau paşii. În 2009, am scris însă 18 poeme, din care au rezistat 12, iar vara trecută tot cam atîtea, dar au rezistat exigenţelor mele 13. 25 de poeme în două sejururi, poate, nu e mult, dar nu mai scrisesem poezie de prin 1999 – 2000, cu excepţia unui ciclu de „scrisori” ale lui Henry (Miller) către Anais (Nin), din 1998, poate şi

4

1999, şi acelea apărute ca prin miracol. Spuneai că vrei şi nişte poezii de la mine, îţi voi da ciclul acesta, că e inedit. Vara trecută, am scris într-adevăr şi povestiri, că mă apucase din nou proza!

Nu ştiu exact ce anume mă atrage la/în Creta. Poate faptul că de acolo a plecat în lume şi acolo s-a întors în mormînt Kazantzakis, un prozator uriaş, care îmi place foarte mult? Nu cred că despre asta este vorba. Cum să spun? Din 1990 încoace, am călătorit foarte mult, am văzut foarte multe locuri minunate, foarte multe oraşe la care visam de copil, însă nicăieri nu m-am simţit „mai acasă” decît acolo, atît de acasă încît mă întreb dacă nu cumva vreun strămoş de secole va fi venit din insulă ca să picteze mînăstiri în Bucovina, pentru că tatăl meu este bucovinean, iar în familia sa există o mulţime de prenume greceşti – el este Dimitrie, nu Dumitru, bunica, mama lui, era Ruxandra, pe surorile sale le chema Olimpiada şi Filofteia, un frate era Constantin… Dumnezeu să-i ocrotească pe toţi, acolo unde s-au dus. Nu ştiu exact ce mă inspiră, poate insula cu totul. Sigur că m-am gîndit să mă transplantez acolo, mă gîndesc mereu. Dacă nu mai devreme, atunci măcar la pensie, dacă trăiesc atît de mult, poate voi reuşi să-mi împlinesc această dorinţă, această chemare.

C. A. - Generozitatea ta este notorie. Mulţi îţi datorează recunoştinţă. Eu unul sînt copleşit.

Mă voi opri la un exemplu. Prin vara anului 1998, ne-am întîlnit în Piaţa Unirii din Iaşi. Fusesem nevoit să-mi dau demisia de la revista Bucovina literară din motive ce nu merită a fi menţionate aici şi eram pe tuşă. Atunci mi-ai oferit o rubrică în revista de cultură Timpul… Nici nu ştiu dacă ţi-am mulţumit. O fac acum. Revenind la cestiune, ai ajutat mulţi tineri să debuteze… Apreciezi că, în general, ai avut mînă bună?

L. A. - Nu ştiu cît este vorba despre generozitate, cît despre faptul că am un acut sentiment de respingere a nedreptăţii. Cum aflu de una, cum reacţionez, iar dacă este vorba despre un prieten sau un cunoscut, cred că reacţionez şi mai repede. Dacă pot face ceva spre a îndrepta o nedreptate, nu ezit o clipă. Dacă nu am soluţie, mă gîndesc că şi o vorbă bună poate fi de folos. Aşa a fost şi cu tine şi, din fericire, aveam la îndemînă ceva mai mult decît vorba bună. Motivele pentru care i-am ajutat, în general şi constant, pe cei tineri sînt cele expuse la începutul interviului. Cred că, în

invitatul revistei general, ceea ce înseamnă şi cu excepţiile de rigoare, am avut o mînă foarte bună. Cred că sînt măcar o sută de autori pe care i-am debutat, sau am scris prima dată despre ei, sau i-am recomandat unor edituri, inclusiv scriindu-le prefeţe, ceea ce înseamnă totuşi o cifră respectabilă. Nu dau nume, nu tuturor le face plăcere să li se amintească de debut sau de sprijin, dar în (măcar) suta cu pricina, sînt puzderie nume consacrate ale literaturii – dar şi din domeniile conexe, precum filosofia sau ştiinţele omului. Unii amintesc rolul meu în consacrarea lor, în interviuri sau texte memorialistice, şi asta mă bucură. În fond, recunoştinţa nu este calitatea chiar cea mai răspîndită la români. De bună seamă că asta nu mă întristează enorm de vreme ce fac în continuare aşa de aproape patru decenii.

C. A. - Cîteva din cărţile tale sînt postate pe LiterNet. Crezi că viitorul aparţine textului în variantă electronică? Ce şanse apreciezi că mai are forma cărţii sau revistei pe suport de hîrtie?

L. A. - Da, trei din cărţile mele sunt postate şi pe LiterNet, de o bucată de vreme şi ceea ce public în presa culturală şi curentă apare şi în cyberspaţiu, unele lucruri doar acolo. Judecăţile despre viitor, cum ne avertiza Aristotel, sînt riscante, însă e suficient să ne uităm la prezent pentru a constata mutaţii extraordinare. Cine şi-ar fi imaginat că o carte pe hîrtie în 2000 de exemplare îşi va spori tirajul de cîteva zeci de ori adăugînd o versiune electronică? Eu, ca autor şi cititor, am desigur senzaţia că aparţin unei tranziţii şi, pe cît pot, încerc să utilizez toate mijloacele de a extinde aria cititorilor de care dispun. De vreo două luni,

mi-am făcut de pildă cont pe facebook şi p o s t e z linkurile a ceea ce public în toate revistele şi ziarele pentru care scriu sau pe blogul personal.

Deocamdată, eu însumi prefer să citesc „pe hîrtie”, dar cînd n-am încotro, nu strîmb din nas, ci citesc şi în limbajul pixelilor.

C. A. - Eşti universitar, diriguieşti revista Timpul şi, în plus, te „risipeşti” frumos şi în publicistică etc. Cititorii sînt probabil interesaţi să ştie ce le pregăteşte scriitorul Liviu Antonesei. La ce să ne aşteptăm, strict literar vorbind?

L. A. - Da, am destule pe cap, dar nu chiar toate cele amintite. Nu mai diriguiesc Timpul.

Fundaţia cu acelaşi nume are tot felul de activităţi în afara revistei, aşa că eu sînt un fel de „împărat al Japoniei” care mai mult veghează la funcţionarea ansamblului şi dă cîte o mînă de ajutor unde este nevoie – la revistă, la Editura T, la EuroArt, festivalul de teatru ajuns anul acesta la a şasea ediţie, la Serile Timpul, la Conferinţele Timpul, fiecare din aceste activităţi avînd responsabili direcţi proprii.

Strict literar, ar putea fi vorba despre volumul Victimele inocente şi colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia - Zece povestiri, predate deja editurii Polirom, care urmează să apară în cursul acestui an, probabil pînă la Tîrgul de carte Gaudeamus. final?

În insula Creta (2010)

Septembrie 2009, acasă

C. A. - Ce întrebare ai vrea să %i se pună în

L.A. - Eu spun să nu-l mîniem pe Dumnezeu! Ne-am descurcat destul de bine pînă acum şi eu zic să ne oprim aici, să nu ne forţăm norocul!

Dialog realizat de Constantin ARCU

5

invitatul revistei

Henry către Anais *** Într-o mişcare somptuoasă, am trecut prin apa gustului tău – ritmic, calm, apoi cu frenezie.

Cerul s-a uitat cruciş, universul a explodat şi-aievea am rămas – pe vecie. *** Ochii halucinaţi, ca două gingaşe, gigantice faruri, înfipţi în lumina gustului tău ca într-o rugăciune spre Sakhya Muni – închis în mine deloc nu mai sunt, expansiune fantastă în marele hău de la capăt pînă la facerea lumii.

Nimic în tenebre nu e mai sfînt Decît bobocul tău, eflorescenţă a humii.

Nimic în tenebre nu e mai sfînt! *** Eu sînt dintre cei care în Nil s-au scăldat, în Marea cea Moartă botez au primit, cu sarea cea vie lipită de buze – Iordanul clipea pe sub stele, sfînt şi vagant cînd în adîncuri m-am tot scufundat, lăsînd lîngă maluri beduine mofluze.

Drept care-n cvadrigă m-am fost ridicat şi-am plecat pe sub nori, în vîntul ce-adie pentru că doar de la ea lumină primesc, doar pe cîmpia ei pluteşte bobocul pe mări legănate din apa cea vie.

Cîntec pentru Anais Lee Anaisă, Anaisă, Săruta-te-aş pe caisă, Pe caisă şi pe mere, Că eşti tare-n toate cele.

Vai de sufletele mele, Vai de sufletele mele, Vai de trupurile mele!

Du-te moarte dracului, Du-te moarte dracului, Că la suflet sînt burjui, Că la suflet sînt burjui!

6

Anaisa-i lîngă mine Şi nu am vreme de tine Şi nu am vreme de tine Anaisa-i lîngă mine!

Anaisa şi caisa Merele din Potaissa Toate-n suflet dusu-mi-s-a Toate-n suflet dusu-mi-s-a!

Anaisa-i lîngă mine Şi nu am vreme de tine Şi nu am vreme de tine Anaisa-i lîngă mine!

Du-te moarte dracului Că la suflet sînt burjui Că la suflet sînt burjui Du-te moarte dracului!

Să-mi cînţi...

Cînd în Shambala m-oi cărăbăni, să nu mă plîngi, nu e nimic de plîns – mult mi-a plăcut aicea între voi, de geniu plini au numa` bieţi nătîngi – şi-n peşterile lacome, umbrite spre apus…

Să nu mă plîngi, nu e nimic de plîns – în jocul magic, toată viaţa mea – şi-s fericit şi calm ca Sakhya Muni c-acest final ne-a prins alăturea.

Cînd în Shambala m-oi cărăbăni, să-mi cînţi, femeia mea, aici nu mi-ai cîntat decît din trupu-ţi, caldă viorea, din creştet pînă la pămînt, din creştet pînă la pămînt – şi gura moale peruzea.

invitatul revistei Să nu mă plîngi, nu e nimic de plîns – şi dacă acolo-s hurii, mirodenii, ori stînci agreste, habar nu am şi nici nu vreau să ştiu – şi poate totul nu-i decît poveste, şi poate totul nu-i decît poveste.

Cînd în Shambala m-oi cărăbăni, să ţii doar minte cum a fost să fie, să ne-ntîlnim pe-un drum întîmplător şi-n trup să ne inunde viaţa vie, şi-n veci să ne inunde viaţa vie!

Dacă...

Dacă toate femeile lumii s-ar reuni în femeia perfectă, de la tine ar trebui luat totul – nimic mai puţin, poate ceva pe deasupra.

Pe sub asprele ceruri, ne ducem spre marele festin şi nici o vină nu vom lua asupra.

I promise you...

Nu vei şti vreodată cît te iubesc Cuvintele-acelea încă nu s-au născut Şi nu s-or naşte cît mai vieţuiesc Pe-această închipuire de apă şi de lut Pe-această închipuire de apă şi de lut De care-n veci eu nu mă murdăresc De vom rămîne ca la început, De vom rămîne ca la început!

Ei, da, oho, Noi vom rămîne Ca la început!

Zîmbetul de Mona Lisă Anaisă, Anaisă, Ascunde-mă în caisă De potop, de lume rea, Nu mă da la nimenea, Nu mă da la nimenea.

Anaisă, Anaisă, Ard în rugul din caisă, Ard în rugul din caisă, Că e rug şi Dumnezeu Pentru biet sufletul meu, Pentru biet sufletul meu.

Lumea asta-i spurcăciune Şi mă pierd în rugăciune Anaisă, Anaisă, În pîrjolul din caisă, În pîrjolul din caisă, Anaisă, Anaisă...

Lumea asta-i fără margini Pentru-a vieţii mele pagini Şi mă pierd, dulce-Anaisă În neantul din caisă, În neantul din caisă, Mă tot pierd, dulce-Anaisă!

Anaisă, Anaisă, În pîrjolul din caisă, În neantul din caisă, Anaisă, Anaisă, Zîmbetu-ţi de Mona Lisă Zîmbetu-i de Mona Lisă Anaisă, Anaisă, Un miracol smuls din clisă Un miracol smuls din clisă, Zîmbetu-ţi de Mona Lisă!

Fulger Fulger alb, fulger roz în căldura compactă – vîrtej de carne, limfă şi sînge, zenit fără capăt, pulsaţie catilinară, totul se petrece după cum s-a mai petrecut, dar cu totul altfel. În incandescenţa de plasmă, corpuri fuzionînd în delir şi o mare pace în suflet.

Aleluia!

7

aforisme Ironie pură ca roua Gheorghe GRIGURCU

Prin exerciţiul răbdător ironia frazelor tale poate deveni pură ca roua.

X „Estetica este cuadratura cercului, prin urmare o operaţie destul de melancolică” (Ortega y Gasset).

X L-a vizitat azi noapte Dumnezeul selecţiei.

Dimineaţa era aşa de transfigurat, încît părea că i s-a dat şansa de-a se naşte a doua oară.

X Se teme cu adevărat doar de sine însuşi.

X „Păstrează ruşinea pentru cel ce o înţelege” (proverb persan).

X Ani întregi a trudit pentru a obţine un text echivalent cu a cincea esenţă. A distrus mii de pagini pentru a păstra doar o singură Metaforă pură, orbitoare, ne varietur: „Soarele e asemenea soarelui”.

X Spumoasa dantelărie a acestor gesturi zadarnice.

X Cît de bine i se potriveşte poetului contemporan N. I. vorba lui Heine: „Toate femeile îl iubesc, toate, cu excepţia muzelor”!

X Admiraţia e o sinucidere latentă.

X În unele cazuri, a fi perdant în proporţie de nouăzeci şi nouă la sută e mai grav decît a fi perdant sută la sută.

X De cînd s-a stabilit la Bucureşti, nu-mi mai trimite felicitările, altădată nelipsite, de Anul Nou. Dacă s-ar fi stabilit la Paris, probabil că, în chipul cel mai sincer, mi-ar fi uitat şi numele.

X Devenirea întru singurătate e laşă, clamează Ipolit.

Dar ipocrizia sa zîmbitoare, pururi îndatoritoare, nu e şi ea o singurătate?

X Atît amintirea cît şi uitarea sunt forme ale experienţei, neputînd inaugura, ci doar încheia o existenţă. Iată de ce ambele au un caracter teribil.

X Pragmatismul oricărei laşităţi, metafizica oricărui curaj.

8

X „Nimic nu este mai fantastic decît precizia”, nota Alain Robbe-Grillet. Întrucît, s-ar putea adăuga, precizia reprezintă proxima metaforă a realului.

X Azi sunt atît de obosit încît mă dor norii, copacii, acoperişurile. O durere modestă, molcomă, aproape liniştitoare, cum căderea picăturilor dintr-o streaşină, în martie.

X Uitarea ca surogat al originarului.

X Să fie dorinţa o dragoste sălbatică, în stare primitivă? Şi reîntoarcerea dragostei la dorinţă o nostalgie a vîrstei primordiale?

X Poezia: o oglindă în faţa căreia îţi încerci masca.

X „Falsa modestie este cea mai decentă dintre toate minciunile” (Chamfort). S-ar cuveni precizarea că minciunile cele mai decente pot fi şi cele mai primejdioase.

X Iertarea e concurată nu atît de ură, de dorinţa vindictei (forme paradoxale ale iertării, după cum iertarea e şi ea un fel de răzbunare epurată), ci de variile impulsuri care o pot împinge la simulacru. Or, o iertare simulată e un fapt odios. Pentru că ratează capacitatea harului şi totodată recunoaşterea eşecului. O dublă falsitate.

X A descrie viitorul indiferent în ce manieră, e un mod de-a delira.

X Ţine seama: critica literară doare ca o vivisecţie.

X Imitaţia: aspectul absurd al oricărui act creator.

X „Cu penele altuia te poţi împodobi, dar nu poţi zbura. Acest lucru nu-l prea ştiu oamenii, dar îl ştiu păsările” (Blaga).

X Bucurii furate celui de lîngă tine, aidoma unor obiecte, unor sume de bani.

X Care e cel mai eficace mijloc de a combate durerile?

Să le înlocuim cu dureri şi mai mari.

X Involuntara notă de cinism a oricărei complexităţi în faţa simplităţii.

X Fiecare sentiment omenesc are un mod de folosinţă, precum diversele produse industriale. Din păcate, ne dăm seama de acest fapt abia la amiaza vieţii, deoarece, la început, nimeni nu ne-a înfăţişat instrucţiunile cu pricina, care ne-ar fi scutit de numeroase necazuri.

X Cu cît o minciună e mai exagerată, cu atît e mai credibilă. Pentru că exagerarea fascinează ca orice cruzime.

jurnal comentat Ce vină are USR de azi că scriitorul e deconspirat?

Liviu Ioan STOICIU

Continui ideea cu modelul românesc al „rezistenţei prin cultură” sub dictatură – apăsând pedala pe spiritul critic. Azi, când scriu aceste rânduri, marele romancier Nicolae Breban, acuzat de către CNSAS că a colaborat cu Securitatea (abia în septembrie 2011 Curtea de Apel va da un verdict în acest sens), îi împrospătează memoria marelui critic Nicolae Manolescu că i-a lăudat romanul „Bunavestire”, apărut cu intervenţie la Securitate şi la PCR (după ce N. Breban intrase în dizgraţia autorităţilor comuniste). Vă reamintesc, N. Breban s-a dezis de regimul Ceauşescu la Paris, în 1972, condamnând Tezele maoiste din iulie 1971, pe când marele prozator era în plină glorie (membru în CC al PCR, redactor-şef la revista România literară). N. Breban îi aminteşte lui N. Manolescu (care azi îl acuză pe N. Breban de laşitate şi oportunism în faţa conducerii Securităţii şi PCR, fiind „agent de influenţă”) că era mândru pentru laudele aduse romanului „Bunavestire” (desfiinţat de critica de partid; a fost o adevărată campanie de discreditare a lui N. Breban) şi de faptul că i-a fost suspendată semnătura din acest motiv... Vreau să subliniez, pomenind de acest incident, că ăsta era un exemplu de „rezistenţă prin cultură”, criticul N. Manolescu făcându-şi datoria să scrie împotriva curentului oficial. Las la o parte revolta lui N. Breban de azi, repet, acuzat că a colaborat cu Securitatea de către CNSAS, care s-a supărat pe... Uniunea Scriitorilor (şi pe preşedintele ei, N. Manolescu)! De ce? Fiindcă nu-l apără, motiv să anunţe că se retrage din Consiliul USR (şi nu-şi dă demisia, fiindcă nu merită o asemenea onoare preşedintele USR şi acest Consiliu al USR). În condiţiile în care fiecare scriitor ar trebui să-şi asume individual (în particular, dar oficial, fiind persoană publică) orice formă de colaboraţionism cu PCR-Securitate, dacă a existat, şi să nu dea vina pe USR sau mai ştiu eu pe cine. Ce vină poate să aibă azi USR că un scriitor are trecutul compromis? Fiecare scriitor, în secret, a rezistat cum a putut sub regimul comunist. De reţinut, în cazul N.

Breban, Consiliul USR n-a dat nici un comunicat de condamnare morală a lui (aşteptându-se verdictul Curţii de Apel; dar şi cu un verdict nefavorabil de la Curtea de Apel, la care se poate depune recurs la Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, USR nu poate lua nici o decizie de demitere din Consiliul de conducere a USR, neexistând o Lege a lustraţiei; în cel mai bun caz s-ar aştepta demisia celui acuzat că a colaborat cu Securitatea). În schimb, USR de azi s-a trezit condamnată de N. Breban în genul: “Niciodată de aproape un secol de când există Uniunea noastră prestigiul şi importanţa scriitorului român nu au fost mai coborâte în societatea românească”... Deşi USR de azi nu poate fi confundată în nici un fel cu USR de până la Revoluţie (când era un organism subordonat PCR-Securitate). E curios cum pune problema N. Breban, învinuind conducerea USR de azi, care ar fi dus scriitorul de râpă. Nu cumva prestigiul USR este „mai coborât ca niciodată”, cum spune N. Breban, taman din cauza scriitorilor colaboraţionişti cu dictatura ceauşistă, cu Securitatea şi PCR, şi cu tot sistemul ticăloşit al regimului comunist? Dacă le poţi acorda o scuză scriitorilor care au făcut puşcărie politică (deci, au fost întâi protestatari anticomunişti) şi după ce au fost eliberaţi au turnat la Securitate din obligaţie, de genul unor Ion Caraion, Ştefan Aug. Doinaş şi Adrian Marino (aud că pe listă e şi N. Balotă, deşi n-am auzit să i se fi dat decizie de la CNSAS de colaborare), nu aceeaşi situaţie e cu profitorii comunismului, scriitori care au turnat din plăcere şi cinism (să moară capra vecinului), din laşitate sau invidie faţă de gloria unuia sau altuia, de genul lui Mircea Iorgulescu sau Ioan Groşan (aud că ar fi şi Augustin Buzura pe lista turnătorilor, deşi nici în cazul lui n-am auzit să existe o decizie a CNSAS; ba chiar eu ştiam că are dosar de urmărire), acuzaţi de către CNSAS că au colaborat cu Securitatea (pe când Iorgulescu nu recunoaşte, deşi are sentinţă de la Curtea de Apel în acest sens, iar Groşan ia la mişto toată afacerea, recunoscând că a turnat). Totuşi, e neobişnuit ce i se întâmplă azi lui N. Breban, care a avut dosar de urmărire, a fost marginalizat, ba chiar n-a avut loc de muncă după ce a intrat într-un fel de disidenţă (pe care el aşa a înţeles să o ducă; ar fi putut oricând să plece din ţară, să se exileze; pe de altă parte, e culmea că N. Breban n-a fost expulzat după modelul disidenţilor radicalizaţi Paul Goma şi Dorin Tudoran). Cu adevărat regretabil e că după Revoluţie ne pierdem reperele morale, descoperind că mari scriitori au colaborat cu Securitatea. Dar ce vină are USR de azi că scriitorul e deconspirat?

9

cronica literară Ana Blandiana în „Patria Neliniştii” Adrian Dinu RACHIERU

Observam cândva că acel buchet de „poeme noi”, oferit de Ana Blandiana într-un elegant volum, ivit la Humanitas (Refluxul sensurilor, 2004), avea un oarece tâlc. Mulţi comentatori, aplaudând sau deplângând activismul civic al poetei („confiscată de politică” după seismul decembrist), evident cronofag, au insinuat ipoteza abandonului. Altfel spus, Ana Blandiana, ispitită de politichie s-ar fi despărţit de poezie. Poeta îşi propunea o demonstraţie potrivnică, vestejind ideea (de circulaţie, totuşi).

Cum bine se ştie, cea care se consideră „foarte ardeleancă”, vădea, la debut, frenezie vitalistă, cuprindere extatică a lumii, fervoare afectivă şi, desigur, pasionalitate şi fraternitate. Erau acolo, transferate în numele „tinereţii curate”, efuziunile unei vârste (să ne amintim că poeta avea doar 22 de ani), dar, dincolo de jubilaţia naturistă şi exploziile sincerităţii, au putut fi sesizate, pe de o parte, „pasul sigur” (cum zicea G. Ivaşcu, în 1964) şi, din alt unghi, zonele de penumbră (cf. Eugen Simion). Jubilaţia dezlănţuită era împinsă într-un panteism blagian de cea care iubea „cu patimă ploile”, risipindu-şi fiinţa.

Să recunoaştem însă că abia Călcâiul vulnerabil (1966) îngăduia un diagnostic ferm, făcând vizibilă schimbarea atitudinii lirice. „A muri de alb” – cum suna un vers emblematic din faza entuziasmului genuin – suportă o previzibilă convertire prin „marea lege-a maculării”. „Totul e fluid”, descoperă poeta în jocurile dintre esenţă şi aparenţă, căutând şi aflând lumea. Încât, firesc, avântul juvenil, exultanţa (neproblematizante) suportă corectivul neîmplinirilor, provocând ruptura. Dar, să notăm imediat, pe suportul continuităţii.

Fiindcă Ana Blandiana oferă, la o grijulie cercetare retrospectivă, certitudinea unei evoluţii lente făcând din obsesia morală o stare sufletească, drapată în faldurile unei candori mimate. Căutările poetei, spuneam, provocând o confruntare dramatică dezvoltă o mitologie a purităţii,

10

inventând un trecut fabulos. Şi, pe de altă parte, „tributul pentru a trăi” îi ascute luciditatea, invitând-o la asceză, forţând „retorica sfielii” (cum scria Alex Ştefănescu). Să fie vorba de bovarism? Acea comuniune voluptuoasă, de un erotism suav, paradisiac, anunţată în „tonuri clare”, respingând formulele criptice pare a ceda teren unei detaşări care păstrează, în pofida glacialităţii, o sentimentalitate spiritualizată. Încât poeta poate fi considerată, cu egală îndreptăţire, fie o senzorială (aprecierea e a lui Gh. Grigurcu), fie, dimpotrivă, o fire raţională (M. Niţescu). Râvnind însă spaţiul candorii, ştiind că e condamnată la solitudine, pedalând pe vocaţia etică.

Problematizând, în consecinţă. Dezvăluindu-şi, cu pudoare, suferinţa, vizitată de ispita regresiunii, cu presimţirea unor amintiri dintr-o altă viaţă. „Din ce în ce mai muritoare”, poeta, în zodie postblagiană, vede „veşniciile cum cură” şi acuză obsesia somnului.

Atmosfera meditativă a acestei lirici face din firescul notaţiei prilej de filosofare, oferindu-i o amprentă stilistică lesne recognoscibilă. Conjugând inefabilul cu intelectualizarea trăirilor, apăsând, fără excese supărătoare, pe nota morală.

Evident, şi un proaspăt volum al poetei (Patria mea A4, Humanitas, 2010) păstrează, cu mici deplasări de accent, aceste constatări. În fond, Ana Blandiana învăluie, cu aceeaşi privire mirată, printr-un lirism elaborat, elevat, încărcat de gravitatea meditaţiei, lumea. Doar că acel spirit ingenuu, marcat – la începuturi – de expansivitate şi jubilativism acuză acum, prin infuzia de dramatism, degradarea, dezaxarea, robotizarea. Sinele despodobit, răscolit de temeri şi spaime, întemniţat într-o „încăpere de carne obscură” se visează în „cripta luminoasă de cuvinte”.

Cândva, poeta, mereu mărturisitoare, dorea „să sufere pentru toţi”, uitând trăitul, viaţa proprie pentru a dobândi o identitate exponenţială (cf.

Mircea Martin), aducând în prim-plan un eu general. Şi făcând din implacabila lege a maculării o obsesie fondatoare în numele intransigenţei morale. Dar acest absolutism moral, cu „tonuri clare”, iubind „culori în stare pură”, cutreierat de marile întrebări ale fiinţei râvnea simplitatea, acea superioră înţelegere care să îngăduie „curăţirea de spaime”.

Adică o poezie confesivă, reflexivă, cu accente elegiace, dezvăluind un fond dramatic, pendulând între gravitate şi seninătate, lepădând însă exaltările de altădată. Şi trecând, fără superbie, metafizica prin filtrul raţiunii. Sunt, mai apăsat, texte interogative acum, încercând a risipi starea confuză,

cronică literară panica, angoasa, onirismul invadator prin cunoaştere.

Să observăm că poeta contrapune instanţa metafizică („perfecţiunea fără milă”) celei lirice: binele şi răul coexistă, un „Dumnezeu al vinovăţiei” a hotărât totul singur. Această mixtură spirit / materie, cum sesiza Gh. Grigurcu, face din literatură o zonă-tampon: „Spaima ce se-amestecă cu taina / A cărei dezlegare mi-e destinul” (v. Vânătoare în timp). Macularea, trecerea („Ei trec pe role”), destrămarea, conştiinţa limitării etc. întreţin tensiunea între spiritul care se vrea învingător şi trupul ruinat, învăţând murirea. Iar „opaiţul vieţii” cere sânge, constată poeta.

Să observăm apoi că scrisul este pentru Ana Blandiana un dar tragic şi o ispită implacabilă. Dincolo de uimirea contemplării, mereu nestinsă, el trezeşte o „bucuroasă disperare”. Fiindcă, trebuie să amintim, poeta locuieşte într-o inconfortabilă tensiune. Posibila scindare a fiinţei ar trebui să împace starea de nelinişte, de alarmă şi insecuritate cu limpezimea calmă a rândurilor aşternute. Ana Blandiana reuşeşte performanţa de a proteja acest miez dramatic într-o scriitură limpede, conservând haloul misterios.

Recunoscând conştiinţa limitei şi afişând, totuşi, „viziera zâmbetului”. Dedublându-se dar mărturisind, în repetate ocazii, că rostul scrisului este cel de a veghea, fără eclipse de luciditate. Mai mult, „tot ce ating se preface-n cuvinte” ne asigură poeta, de vreme ce „există un zeu care se crede cuvânt” (v. Iluzie). Ar mai fi de adăugat că, străină de prejudecata specializării, Ana Blandiana consideră toate genurile „reductibile la poezie”. N-ar trebui, aşadar, să mire că s-a încercat şi în proză cu acelaşi elan mitologizant şi palpit cosmic, avansând reţeta miracolului, dovedind priză la real; sau, cum spunea nimerit Valeriu Cristea, e vorba, mai degrabă, de un „fantastic îndrăgostit de real”. Fiindcă pentru Ana Blandiana tocmai fantasticul prezintă „o înfăţişare mai plină de semnificaţii a realului”. Aşa încât, filtrând lumea, refractând-o, autoarea ne livrează îmbietoare „proiecte de trecut”, inventându-le; făcându-l de nerecunoscut.

Experienţele revelatorii suportă intruziunea fantasticului iar miraculosul face parte, insidios, din real: „A-ţi imagina – ne previne graţios poeta – înseamnă a-ţi aminti”. Cum viaţa este vis irizările fantasticului ne invită în spaţiul increatului. Totuşi, să nu uităm dramatismul latent al mesajului. Sub aparenţa calmului elegiac răzbat ecoul precarităţii, foşnetele unei lumi supusă derizoriului, în destrămare, reverberând cosmic. Şi, nu în ultimul rând, polarizarea teluric / spiritual, alertând fiinţa. Fiindcă motivul somnului, dorinţa de repaos ar induce „plutirea”, lentoarea, împăcarea. În vreme ce aspiraţia spre puritate pare ameninţată, boicotată de aluviunile pe care „apa curgătoare a zilei” le târăşte, provocând

agitaţie şi haotism. Cum ne spălăm „într-un râu de secunde”, trecerea devine ameninţătoare, străină de gheara anxietăţii. Adierile thanaticului ne târcolesc, invocând un „miros de trup abandonat de suflet” (v. Trup amar). Iar volumul pomenit pare a conştientiza, implicit a accentua asupra acestui implacabil prag, ca dat organic, învăluit în lamentaţii discrete, catifelate, purtând „învelişul / unei boli îngereşti” (e drept, mortală). Trecerea de la primul mormânt (al lichidului amniotic) înspre momentul extincţiei, anunţat de ruina fiinţei invocă acelaşi scenariu al contopirii cu elementele, divolvându-ne în natură, fără delirul jubilant al începuturilor. Şi tot sub semnul acvaticului, o veche predilecţie a poetei. Ea sar dori „o stâncă în mare”, mângâiată de valuri. Altfel spus, rezistând tăcut, în van (recunoaşte) la zbaterea mării, văzută ca o „fiară a apocalipsei”. Ordonându-se pe această axă problematizantă, poemele noi agravează simptomele dar nu propun o altă formulă lirică. După cum poeta, răsfăţată de critică şi suspectată de abandon, revenea în forţă risipind misterul. Politica n-a îndepărtat-o de poezie (cum suspinau, temătoare, unele voci) şi, cu atât mai puţin, n-a retezat o prodigioasă carieră lirică; după cum oboseala, astenia civică a societăţii româneşti n-au stimulat un lirism „de baricadă”. Auzind „surd” realitatea, împovărată de cercurile vârstelor, Ana Blandiana ne propune acum o colecţie de tatuaje lirice. Au rămas undeva în urmă frenezia contaminantă şi elanurile juneţii, acea frumoasă solidaritate care o soma să scrie într-o descărcare de mare sinceritate: „Epoleţii generaţiei mele / Cine ar îndrăzni să îi jignească?” Sub flamura revizuirilor, ştim, s-au lansat şi jigniri şi observaţii acid-judicioase cu privire la fenomenul liric al anilor '60. Am uitat (deşi n-ar fi trebuit) şi sintagma „poporului vegetal” (de mare ecou) şi aventurile pisoiului Arpagic; cu protectori înalţi în epoca ceauşistă, poeta s-a lansat într-o lamentativă „opoziţie esopică” (cf. Marian Popa). Acum, după două decenii de la dispariţia regimului dictatorial, striviţi de lehamite şi dezinteres, navigând spre un viitor ceţos ne mişcăm inerţial; răbufnirile mediatice au un ecou palid. Încât poeta, înţelegând că timpul „e frumos ca un poem” îşi contemplă risipa castrându-şi efuziunile.

Sub „tandra putere a morţii”, totul se degradează (vezi Sonet degradat). Universul însuşi e în extincţie, populat cu îngeri bătrâni, „urât mirositori / cu iz stătut”. Întâlnim un cal scheletic, un ciot de lumânare, aliaje confuze, putrefacţia e în extensie. Timpul, zice admirabil poeta, „scrie pe trupul meu versuri” (vezi Op). Dar, să reţinem, folosind cuvintele „în care moartea s-a copt”. Încât ipoteza modelului vegetal, lansată cândva de Valeriu Cristea, capătă o definitivă confirmare.

11

cronică literară Şi volumul Refluxul sensurilor închidea un ton funebru, aşteptând noaptea-soroc. Asediată de întrebări, tot mai străină în oglinda „moale”, poeta socotea că şi-a încheiat destinul; stingheră, înconjurată de fantomele din „oglinzi bătrâne”, ea îşi reciteşte existenţa într-un secol care nu-i aparţine. Peisajul familiar s-a dizolvat „în marea lumină”, un cal de aer o poartă, în travesti, spre o altă vârstă, ţărâna – suportând o ciudată transparentizare – o „priveşte voluptuos”.

Poemul însuşi „va fi altul”, la o altă lectură. Iar cohorta cititorilor aşteaptă. Iată refluxul sensurilor, încolţind într-un moment fast, departe de a marca un impas creator; decantând însă acumulările unei existenţe, recunoscând, surdinizat-fermecător, criza.

Călăuzită, spuneam, de imperativul moral, pendulând între pioşenie şi căutare („Mi s-a spus să te caut” / Nu să te găsesc; v. Nec plus ultra), poeta trăieşte în patria neliniştii. Angajamentul de „mărturisitor” vădeşte continuitate, accentuându-şi trăirile crepusculare, de vibraţie dramatică, sesiza Constantin Cubleşan; iar transcrierea acestor stări (o „trecere pe curat”) îşi află izbăvirea printr-un exerciţiu exorcizator, care va veni: „Mă supun ierbii / Care mă salvează / De neliniştea care sunt eu însămi”. Încercând a afla „o rază de sens” (într-o lume „din care înţeleg atât de puţin”, cum ne previne), Ana Blandiana cultivă acum replierea.

Să observăm că cea mai recentă antologie (Pleoape de apă, Editura Paralela 45, 2010) se deschide inspirat cu poema Darul, numind şansa de a-şi asuma destinul tragic al lumii prin „lumea cuvintelor”. O suferinţă ritualizată, jubilativ-obosită, o vinovăţie a fiinţei întreţinând obsesive dezbateri morale, în fine, o nostalgie a timpului originar, androginic (locuind în „uterul spaimei”) şi, în replică, prezenteismul „murdar”, agonic, dezolant, transformat în cuvinte-merinde care, ciudat, asigură tocmai destrămarea: „Din fericire am descoperit / Că totul / Poate fi transformat în cuvinte / Şi am continuat să înaintez / Presărând / Vorbele în care mă destram” (v. Poveste). Pe bună dreptate, Mircea A. Diaconu nota că sinele îşi instituie acum prezenţa exclusiv prin scris, ca o ultimă ipostază, identificatorie. Iar poeta, înţelegând scrisul ca patrie (se) va mărturisi într-o splendidă Biografie: „Nu mai am dreptul să mă opresc / Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit / Pune în pericol universul / Suspendat de buzele mele”. Doar aşa, rostindu-se, căutând fără istov sensul tăinuit, condamnată la nelinişte, ea poate depune mărturie, revoltându-se neputincios împotriva trecerii, cea care produce „această pulbere de nefiinţă”, căutată tandru într-un timp cheltuit, ireversibil.

12

Şantier 3.

Cornel Ungureanu și critica în haine de casă Florica TEODORIUC

Mai întîi, o mărturisire: rătăcesc de puţină vreme prin această lume – fascinantă, lacomă, posesivă şi, mai ales, cronofagă – în care cuvîntul domneşte şi subjugă. Populată cu mii de personaje, reale sau fictive, sau deopotrivă şi una şi alta. Un teren nesigur, alunecos şi cu atît mai provocator. În virtutea acestei precizări, poate părea mai puţin inacceptabil faptul de a nu-l fi cunoscut pînă de curînd pe Cornel Ungureanu (şi pe mulţi asemenea lui – asemenea fiind aici sinonim cu discret).

Dacă vrei să afli cine este Cornel Ungureanu, ai libertatea de a alege: poţi să te angajezi – fie şi ca necalificat – pe un șantier (Șantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade, Editura Cartea Românească, București, 2010), poţi să hoinăreşti – aparent detaşat – printr-o istorie literară mustind de secrete (Istoria secretă a literaturii române, Editura Aula, Brașov, 2007), sau poţi să te întîlneşti, ca să le asculţi povestea, cu nişte oameni plecaţi, într-o formă sau alta, de acasă (La Vest de Eden. O introducere în literatura exilului, Editura Amarcord, Timișoara, 1995 (vol. I), 2000 (vol.II).

Sînt doar cîteva sugestii… Iată alegerile mele: Un şantier, mai multe şantiere… Şantierul lui Cornel Ungureanu îşi merită numele pe deplin. El intenţioneză o construcţie, un produs final, dar presupune pe parcurs o mare harababură. Însă tot ce este aruncat într-o aparentă dezordine are un rol şi un rost în structura edificiului. Se mai întîmplă să fie vreme rea, te pui cu natura (mai ales umană)? Lucrările stagnează, întîrzie, sînt întrerupte sau chiar abandonate. Pînă şi tehnologia asta modernă, cu toate avantajele ei, îşi cere tributul: o clipă de neatenţie, un gest greşit, şi îţi fură stocuri întregi de materiale adunate cu migală. Poate că asta face parte din sacrificiul involuntar, însă necesar: şi Eliade a pierdut dosare cu note, însemnări (printre care şi jurnalul din

cronică literară Cordoba), punîndu-le din neatenţie pe coşul de hîrtii; şi s-a consolat (oarecum) pentru că „Eugenio d'Ors avea obiceiul să-şi ardă în fiecare noapte de An Nou o pagină inedită – cea mai frumoasă […]. Era felul lui de a sacrifica”.

Constructorul nostru, ca toţi colegii săi de breaslă, e un pic bricoleur: produsul său este nou, dar e făcut din materiale „recuperabile”. Şi înainte ca ele să fie asamblate într-un „agregat” (vorba unui literat braşovean ce definea cu acest termen însăşi poezia), eşti ademenit să le priveşti pe toate feţele, să le ghiceşti menirea. Căci scriitorul nostru este un seducător veritabil.

Pe drumul acesta lung, anevoios, labirintic „în căutarea lui Mircea Eliade”, în desluşirea umbrelor ce i-au marcat permanent viaţa, nu ne vom plictisi defel: printre acţiuni detectiviste şi conspecte minuţioase, mai facem cîte un popas, mai stăm la taifas… Am descoperit în Cornel Ungureanu un excelent povestitor, un portretist cu mult umor, adesea ironic/autoironic şi, negreşit, un spirit ludic. Sînt pagini în această carte (jurnal) care l-ar face invidios pe orice prozator. Şantierul 2 nu este doar un proiect entuziast de tinereţe (din păcate, de atîtea ori amînat), nu este doar un omagiu adus unui cărturar cu o biografie fascinantă şi contradictorie, ci şi pretextul, prilejul de a alcătui un album. Un album de familie, însă una lărgită, din care ne vorbesc, ne zîmbesc, ne fac semne binevoitoare rude, prieteni, cunoştinţe mai vechi sau mai noi, actori şi scriitori, oameni obişnuiţi, oameni importanţi sau necunoscuţi, toţi avînd, cum ar zice lingviştii, o trăsătură comună: mirajul Indiei şi, direct sau indirect, atingeri cu biografia lui Mircea Eliade.

Constatam la început o anume harababură a Șantierului 2, cu men(iunea că ea este, de fapt, atent studiată, ,,programată” și definibilă prin două aspecte: unul (ine de amestecul elementelor de con(inut (întîmplări, evenimente, personaje), al doilea de bulversarea cronologiei. Există în această carte personaje memorabile: bibliotecarul contelui Juhasz, Ernesto Szucs, al cărui bunic (Giovanni) călătorise în India și lăsase moștenire o arhivă misterioasă, pe urmele căreia ne aflăm alături de autorul nostru; celebrul poet local, Tata Oancea, care își obligă odraslele să (ină jurnal și pe care le botează Titus, Caius și Plinius -,,ca nimeni să nu poată să le schimbe (să le traducă) numele”; Vasile Păsulă, cel care, preocupat de hrănirea corespunzătoare a

ocupantului ce urma să vină din adîncurile Asiei, devine un pasionat crescător de pisici, transformate la nevoie în ,,miei”; o so(ie admirabilă, devotată continuatoare a cercetărilor defunctului său so(, nestrămutată în convingerea că Porcile unu va salva omenirea (evident, de la foame); un comentator de literatură avizat, enigmaticul Dr. Ygrec ș.a.m.d. Întrun capitol intitulat Prietenii (nu știm dacă accentul cade pe primul e sau pe i), în fragmente scurte dar elocvente pentru profilul ,,personajelor”, îi vom întîlni pe Victor Eftimiu, Geo Bogza, Anișoara Odeanu, Sorana .opa, Mihail Avramescu, Mihai și Mariana Șora, Axente Sever Popovici, adică persoane cu care stă de vorbă Cornel Ungureanu pentru că, la un moment dat în via,a lor, s-au intersectat cu Mircea Eliade. Pe al,ii îi vom cunoaște indirect, din referiri sau, ca în cazul lui Ovidiu Cotruș, prin intermediul cîtorva scrisori trimise de Mircea Eliade. Alte pagini, din care străbate necenzurată simpatia autorului, îi sînt dedicate lui Arthur Dan, psihologul ,,jumătate de om în cărucior de invalid”, prieten al cerchiștilor, protector al foștilor de(inu(i politici, despre care Ion Vianu afirma că ,,și-a trăit destinul psihiatric pînă la capăt” și că ,,a făcut personal experien(a nebuniei într-o formă lucidă, controlată și autopunitivă”.

Dictate de ra(iuni particulare, însemnările lui Cornel Ungureanu – aceste (după expresia lui M. Eliade) ,,fragmente de timp concret” – ignoră cronologia și ne poartă sinuos din 1968 în 1986, din 1978 în 2000, din 1981 în 2007 și tot așa, punînd cititorul (preocupat de acest aspect) într-o oarecare dificultate. Dar via(a însăși urmează un drum al hazardului, iar salturile în timp și asocierile de fapte și evenimente urmăresc un ritm interior, o logică proprie ce dau coeren(ă ansamblului. Probabil că în virtutea acestei logici interne, și nu din întîmplare, postfa,a se constituie dintr-un episod savuros (dar și nostalgic): ritualul tăierii porcului, o „artă aflată în declin”. Așadar oameni și nume răspund la apel pentru că nu vor să lipsească din universul acestei căr(i și de pe scena acestei vie(i capricioase. Cu to(ii traversează o istorie pe care unii o slujesc, al(ii de multe ori n-o în(eleg, dar la care sînt obliga(i să participe, fie și prin tăcere; o istorie absurdă care judecă oameni și fapte după legi arbitrare; care face posibilă transformarea unui castel în SMT și dărîmarea unei capele pentru construc(ia de locuin(e; care permite gesturi și atitudini profanatoare,

13

cronica literară justificate de căutarea ,,comhooorilor capitalisteee”. Tonul însă nu trădează decît arareori amărăciune, căci ironia sevește mai bine scopurilor autorului.

Dincolo de inten(ia anun(ată și probată de Cornel Ungureanu în Șantier 2, aceea de a merge pe urmele lui Mircea Eliade, cititorul poate sesiza cum o căutare critică construiește identitatea criticului. Într-o carte-mărturie dar și o carteoglindă în care, dacă vrei, po(i să te privești și să te (re)găsești; mai bine spus să te situezi.

O tipologie a exilului Prin definiţie, exilul este întotdeauna o experienţă traumatizantă, victimele lui trăind un acut sentiment de dezrădăcinare. Termenul acesta, extrem de flexibil şi cuprinzător, ascunde realităţi şi experienţe foarte variate, avînd în comun doar asumarea totală a confruntării. Putem vorbi, în ultimii ani, de o explozie a fenomenului şi de o reconfigurare a coordonatelor care-l definesc.

Prezentul a substituit termenul cu cel de emigrare, fenomen produs pe spaţii mult mai largi şi pe alte temeiuri, mutînd accentul de pe constrîngere pe opţiune (cu referire atît la Plecare, cît şi la Întoarcere). Chiar şi în condiţiile acestei noi realităţi, rămîne o trăsătură fundamentală, fir roşu ce transgresează terminologiile de ieri şi de azi: sentimentul înstrăinării, al insecurităţii.

Care este miza celor două volume dedicate de Cornel Ungureanu literaturii (şi nu numai) exilului? Studiile de caz pe care le propune autorul se doresc, probabil, o replică la interpretările grăbite, (prea) subiective, reductive sau cu o pronunţată marcă ideologică ce s-au făcut pe această temă şi, totodată, o invitaţie la reflecţie.

Totdeauna lucrurile sunt mai complicate decît par: un adevăr banal, cunoscut şi mereu ignorat. Dacă ar fi să caracterizăm printr-un singur cuvînt demersul autorului în La Vest de Eden, acesta ar fi contextualizare. Cornel Ungureanu încearcă să explice cum se defineşte/construieşte identitatea scriitorului aflat în exil, în sensul în care cercetînd contextul, traduce textul (căutînd textul nu în text, ci în context). A identifica doar ceea ce opera spune despre experienţa exilului în mod direct sau indirect – uneori declamat, alteori bine camuflat – înseamnă o analiză limitativă. De aceea criticul nu ignoră nimic din datele esenţiale ale biografiilor

14

scriitorilor discutaţi sau din determinările exterioare: conjunctura politică, istorică, socială, culturală care au generat statutul de exilat. Din dorinţa de a surprinde complexitatea fiecărui caz în parte, perspectivele din care este privit scriitorul-personaj (politică, personală, morală, umană, literară, psihanalitică etc.) se succed sau se suprapun; metoda de lucru devine un melanj reunind uneltele criticului, ale istoricului literar, ale biografului. Printr-un atent act de interpretare a premiselor, cauzelor, modului de manifestare şi consecinţelor exilului, detaliul devine semnificativ şi stă alături de gesturi majore sau momente de anvergură.

Exilul defineşte în fond condiţia ontologică a omului izgonit din Paradis; ulterior, evenimente dramatice ca războaiele sau dictaturile au dat (şi încă mai dau) naştere unor lumi în care omul se simte nefericit, străin, ameninţat, „exilat”.

Este motivul pentru care exilul poate fi înţeles nu doar ca o experienţă individuală, ci şi ca una colectivă, în care mase întregi de oameni percep lumea în care trăiesc ca fiind exclusă din Edenul pe care l-au avut şi l-au pierdut sau pe care l-au dorit, l-au imaginat, l-au visat. Pornind de la cercetarea lui Cornel Ungureanu, putem vorbi de un exil exterior, ce presupune ieşirea din spaţii geografice familiare, dar şi de un exil interior, specific universurilor carcerale, în care omul îşi creează un spaţiu intim, protector, loc de refugiu şi de supravieţuire. Există, de asemenea, exilul impus şi autoexilul, exilul ca mod de salvare şi exilul ca mod de afirmare, exilul-ruptură şi exilulcontinuitate, exilul temporar, definitiv sau perpetuu, ultimul presupunînd dezrădăcinări succesive. Lista poate continua de vreme ce există, iată, şi un exil-destin, ca în cazul lui Goma, care contribuie el însuşi la desăvîrşirea acestuia prin fiecare atitudine, ori un exil-„în serviciu comandat”, ca în cazul lui Constantin-Virgil Gheorghiu (autor sancţionat de Cornel Ungureanu printr-o ironie muşcătoare). Mai dramatic este poate faptul că, de cele mai multe ori, întoarcerea acasă se transformă într-un nou exil. Şi încă un amănunt, deloc neglijabil: spre deosebire de ceilalţi, scriitorul este încă o dată exilat: el nu trebuie doar să se adapteze, el trebuie să scrie, şi de aceea izgonirea din propria limbă e resimţită mult mai dramatic.

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară Studiul lui Cornel Ungureanu nu este unul exhaustiv, iar selecţia pe care o operează nu se opreşte la criteriul celebrităţii: întîlnim nu doar nume cunoscute, ca Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Matei Călinescu etc., ci şi altele, mai puţin discutate în spaţiul public, ca Panait Istrati, Vintilă Horia, Paul Miron, Const.- Virgil Gheorghiu, Leonid Arcade, Gabriela Melinescu ori – alături de Blaga sau V. Voiculescu, ca reprezentant al exilului interior – Marc-Mihail Avramescu. La limită, putem considera că fiecare caz defineşte un tip de exil. Pentru majoritatea Edenul este România, fapt ce situează exilul „la vest”, dar au existat şi excepţii, măcar temporar. Spre exemplu, pentru Panait Istrati (definit ca exilat prin însăşi condiţia naşterii ca „fiu natural”) Edenul este Utopia – URSS, iar ruinarea utopiei îl va transforma într-un învins, într-un exclus chiar la el acasă; pentru Eugen Ionescu Edenul a fost, iniţial, Parisul copilăriei fericite, pentru Cioran – spaţii paradisiace ca satul, oraşul sau somnul; pentru Eliade, între 1929-1931, India anulează ideea de exil; pentru Virgil Nemoianu exilul nu e o pedeapsă, ci o şansă, iar pentru Petru Popescu plecarea din România este un proiect ambiţios; în fine, pentru Gabriela Melinescu exilul înseamnă „celălalt acasă”, întrucît Edenul ei este locul în care trăieşte persoana iubită. Atitudinile pe care le au scriitorii români aflaţi în exil sunt şi ele diverse: unii au ales să fie cronicari cu „o pană luptătoare”, datori să demaşte ororile petrecute acasă, alţii au încercat să recupereze prin textele lor spaţiile pierdute; unii au considerat că trebuie să devină învingători înainte de a se întoarce, alţii au mizat pe solidaritate, nu pe propria glorie literară; unii s-au implicat total în dobîndirea unei noi identităţi, iar alţii au încercat să-şi nege trecutul, ţara şi limba, antiromânismul lor fiind o expresie a urii de sine. Toate acestea nu sînt, în cele din urmă, decît moduri particulare de a exprima ruptura: ele justifică speranţa, dezamăgirea, frustrarea, suferinţa, o iubire neîmplinită sau înşelată. Ce au în comun toţi scriitorii din diaspora este faptul că multe din textele lor – indiferent că sînt pagini documentare sau literatură cu funcţie compensatorie – poartă, într-o formă sau alta şi în grade diferite, această amprentă a exilului, amprentă pe care Cornel Ungureanu o desluşeşte

şi o pune în lumină cu acurateţe. Numeroase din scrierile lor sunt transparente din titluri, vorbind despre existenţe profund marcate de drama desţărării: „Spovedania unui învins” (Panait Istrati), „Jurnal de exil” (Virgil Ierunca), „Româneşte” (Virgil Ierunca), „ Cîntecul desţărării” (Aron Cotruş), „Dumnezeu s-a născut în exil” (Vintilă Horia), „Ne întîlnim la Judecata de apoi” (Petru Dumitriu), „Un român la Paris” (Dumitru Ţepeneag) sau „Cuvîntul nisiparniţă” (Dumitru Ţepeneag) – carte cu funcţie simbolică pentru că, începută în româneşte şi terminată în franţuzeşte, pune deschis întrebarea dacă nu cumva „această curgere dintr-o limbă într-alta atrage după sine şi un transfer de personalitate” („La Vest de Eden”, vol. I, p. 218).

Este evidentă marea disponibilitate a lui Cornel Ungureanu de a înţelege exilul şi particularităţile lui, prin opţiunea pentru judecarea contextuală a fenomenului, refuzul afirmaţiilor categorice şi exprimarea unor puncte de vedere care să le completeze şi nu neapărat să le contrazică pe cele anterioare. Săge(ile sale - atîtea cîte sînt - își ating (inta, dar nu desfiin(ează. Pentru că nu sînt otrăvite. Criticul renunţă deliberat la limbajul preţios şi pretenţios, strict specializat, optînd pentru un discurs accesibil nu doar unei minorităţi profesionale, ci publicului larg. De data aceasta, critica îşi abandonează hainele de protocol, le îmbracă pe cele de casă, se instalează comod într-un fotoliu şi, pe un ton familiar, moderat, lipsit de emfază stă de vorbă cu cititorul, invitat la o conversaţie de la egal la egal. Ceea ce îi propune este să nu se grăbească, să observe, să analizeze şi, mai ales, să-şi pună întrebări.

Societatea Scriitorilor Bucovineni şi-a lansat site-ul www.ssb.uv.ro. Membrii S.S.B. care nu au trimis CV-ul sunt invitaţi să-l trimită la adresa de e-mail cosar@hotmail.com. Fişa personală va cuprinde următoarele informaţii: data şi locul naşterii; adresa de domiciliu; număr de telefon; adresă de e-mail; studii; ocupaţia actuală; data şi locul (publicaţia/ editura) debutului (publicistic/ în volum), cărţi publicate; premii; filiala U.S.R. de care aparţine (acolo unde este cazul); societăţi/ asociaţii (profesionale, ştiinţifice) din care face parte. Fişa va fi însoţită de o fotografie în format electronic. Adăugăm rugămintea ca textele să fie culese cu semne diacritice.

15

cronica literară

Trusa medicului şi tolba cu amintiri a scriitorului Ioan HOLBAN

Volumul Fata din sala de disecţie are două părţi distincte nu atât din punctul de vedere al materiei epice, cât din acela al unei simbolistici în jurul căreia se cristalizează faptele vieţii şi imaginea fiinţei interioare ale memorialistului Ernest Huşanu. Din jurnalul unui medic stagiar adună amintirile unui medic făcându-şi primii ani ai profesiei într-unul din satele Moldovei, la mijlocul deceniului şase al secolului trecut, iar simbolul dominant al acestor aduceri-aminte se regăseşte în imaginea unui „călăreţ cu trusa medicala legală de oblâncul şeii”. Prima restituire a jurnalului este chiar chipul celui care îl scrie, imaginea personajului-narator pe care doctorulscriitor Iulius lancu îl apropie, într-o caldă şi pertinentă prezentare intitulată Nostalgia tinereţii, de „povestitorii români Ion Creangă, Calistrat Hogaş şi Mihail Sadoveanu”; în adevăr, complexul afectiv din care creşte naraţiunea lui Ernest Huşanu – „un orăşean mic burghez get-beget”, cum îşi spune sau „domnul doctor, trimisul lui Dumnezeu în sate şi văgăuni, departe de civilizaţie şi ştiinţă”, cum îl numeşte prefaţatorul cărţii - reprezintă acea participare emoţională explicită, impuls dat memoriei naratorului şi stimul al implicării cititorului. Născute spontan, paginile volumului dezvăluie „afecţiunea caldă, de neuitat, ce o port oamenilor şi locurilor unde am învăţat - liceu, facultate şi apoi unde am profesat ca medic în primii ani”, dar şi lumina amintirilor: „Cartea – spune Ernest Huşanu într-un cuvânt de argumentare - este un jurnal luminat de culorile vii, nu întotdeauna roz, izvorâte din memoria mea precum curcubeul aducător de linişte după furtunile vieţii”.

Lumina aducerilor-aminte, curcubeul lor aducător de linişte trimit, cum bine sesizează Iulius lancu, la Ion Creangă; „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc Ia locul naşterii mele, la casa părintească din Humulesti, Ia stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a

16

mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!” scrie Ion Creangă în Amintirile sale; o sintagmă ca aceea din finalul fragmentului citat se poate regăsi la Proust sau Jean-Jacques Rousseau: „Scriind acestea, simt şi astăzi cum mi se iuţeşte pulsul; acele momente nu le voi uita niciodată, chiar de-ar fi să trăim o mie de ani”: sunt dovezi ale intensităţii trăirii amintirii actualizate care vin să autentifice povestirea trecutului. Plinătatea sufletească ce exultă în aceste secvenţe - inima în bucurie, la Ion Creangă, iuţirea pulsului, la Jean-Jacques Rousseau ori lumina şi liniştea din jurnalul lui Ernest Huşanu - traduce victoria absolută a fiinţei asupra uzurii iremediabile a timpului; aici, lumea vizibilă se transformă, pentru personajul-narator, într-o lume populată de fantasmele amintirii. „Odată ajuns medic (1954), având obligaţia de a efectua stagiu în mediu rural, am putut cunoaşte numeroase aspecte ale obiceiurilor şi ocupaţiilor ţăranilor”; „Episodul de faţă aparţine anului 1955, spre toamnă”; "Am cules multe asemenea întâmplări din scurta experienţă de student şi recrut. Revin la asemenea situaţii, pentru că ilustrează o experienţă personală ce se înscrie într-un complex socio-politic al anilor '50 în România” ; „Trebuie să precizez că în anii '50, teritoriul unei circumscripţii sanitare cuprindea de obicei două comune, totalizând 4-5 sate şi unele cătune mai îndepărtate”; „Ceea ce mă îndreptăţeşte să scriu este autenticitatea acestor episoade, îmbinată cu experienţa de început a unei profesiuni, pe care o voi îmbrăţişa timp de aproape cinci decenii”. Astfel de precizări, cu datarea exactă a întâmplărilor şi fixarea personajelor evocate, constituie componenta structurală a cărţii lui Ernest Huşanu care „semnează” cu sine şi cu cititorul său un şi el, scrierilor pact al adevărului, specific, autobiografice amintite mai înainte; bazat pe autenticitatea episoadelor, pe experienţa şi memoria personajului-narator, ba chiar, cum se amuză acesta, şi pe memoria bună a cailor („O caracteristică probată şi de mine este memoria foarte bună a cailor”, scrie Ernest Huşanu în episodul Caii şi Moş Tenie), volumul Fata din sala de disecţie e al reconstituirii unei epoci, dar şi al figurii unui personaj care îşi împarte lăuntrul şi viaţa între ştiinţa medicinii şi lirismul scriitorului. Acestuia din urmă îi corespunde ceea ce aş numi nivelul metaforic nu dominant, dar irigând discret paginile cărţii: caii Sura, Faibiş, Negru şi Mişu, la şaretă sau sub şaua călăreţului cu trusa medicală legată de oblânc sunt simbolul timpuluiepocă evocat; caii au personalitate („Negru avea o tendinţă de a plăti, de a se răzbuna de pe urma necazurilor

cronica literară ce i le-au pricinuit oamenii răi sub îngrijirea cărora a fost într-o unitate militară”), îşi trăiesc viaţa cu pasiune („Se deschide poarta de la curtea Primăriei, să pot intra cu şareta. În cerdacul Primăriei ne aşteptau ceilalţi convocaţi. Nu intru bine pe poarta respectivă, că Mişu, simţind mirosul unei iepe din faţa grajdului Primăriei, se repede, se urcă pe iapă cu tot cu şareta suspendată pe două roţi. Sar din şaretă, sare şi tovarăşa preşedintă şi, în hohotele de râs ale privitorilor, lăsăm pe Mişu să-şi continue partida de amor subit cu iapa Primăriei”), au o ţinută elegantă, ca a unei doamne în vârstă, dar distinsă (Sura „avea încă o ţinuta frumoasă, aş spune, chiar demnă. Era ascultătoare dar cam înceată. Greu o pornea la trap întins şi nu pentru o distanţă mare”) şi se bucură de o memorie foarte bună ("Caii sunt recunoscuţi ca animale cu memorie foarte bună, iar cei care au avut de-a face cu numeroşi cai cunosc şi recunosc că aceste animale minunate, care ne pot oferi ore de relaxare călărind şi chiar făcând drumeţii pe cărări de munte, ştiu şi pot să se răzbune pentru nişte necazuri pricinuite de oameni. Răzbunarea calului, poate să se manifeste după mult timp, într -un moment neaşteptat”): caii sunt ai aceluia care visează, câteodată, „la năluci, cai înaripaţi şi mormane de zăpadă”.

Trei sânt palierele fixate în aducerile-aminte din cartea Iui Ernest Huşanu: elev la liceele "A.T.Laurian" din Botoşani şi „Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad, student la Medicină, în Iaşi, apoi medic stagiar într-un sat din Moldova timpului. Elevul de la Botoşani se „asociază”, cu umor, de rostul gazetei de perete: „Acolo am făcut lecţiile de debut în ale presei.

La o şedinţă a celulei de elevi din cadrul organizaţiei judeţene a U.T.C s-a hotărât apariţia unei gazete de perete - prima de acest fel - în cadrul Liceului Laurian din Botoşani, la care fuseserăm transferaţi cei de la Liceul Evreiesc, care îşi încetase activitatea”; elevul de la Bârlad se va rost(u)i mai cu seamă în partea a doua a volumului, Trecute şi petrecute întâlniri şi

întâmplări; studentul la Medicină evocă întâmplări, dar, mai ales, oameni care au fost, figurile unor profesori iluştri din istoria Universităţii "Gr.T.Popa": Dobrovici de la Maternitatea de pe „Cuza-Vodă”, Condrea de la cursurile de bacteriologie şi Ţupa de la Histologie, Balif de la Psihiatrie, Enescu de la Clinica a III-a Medicală, profesoara de limba rusă, dar, mai cu seamă, profesorul meu, Gh. Chipail, mentorul: „În clinica condusă de profesorul Gh. Chipail mi-am efectuat rezidenţialul şi apoi, timp de patru ani, mi-am pregătit sub conducerea ştiinţifică a aceluiaşi profesor disertaţia pentru obţinerea titlului de doctor în ştiinţe medicale. Legăturile afective cu acest mare om şi chirurg le-am păstrat, reciproc, mulţi ani. În ultimii ani, când reveneam la laşi, evitam să mai trec pe strada Buna Vestire; cu cât mă apropiam mai mult de acea stradă aveam o strângere de inimă. Acolo, Ia numărul 8, a locuit profesorul Gh. Chipail cel care a fost îndrumătorul ei sprijinitorul meu de-a lungul anilor în care am profesat ca chirurg”. Medicul stagiar oferă cea mai mare parte a materiei epice din Fata din sala de disecţie; recursul la primii ani ai profesiei dezvăluie harul de povestitor şi talentul de portretist, umorul fin, de bună calitate, ale lui Ernest Huşanu, în cele aproape patruzeci de episoade ale jurnalului; în, de exemplu, descrierea, sătucului Vizureni („Casele destul de risipite pe dealurile domoale, ascunse parcă între văgăuni, aveau o istorie îndelungată. Se povestea că în Vizureni şi-au găsit adăpost şi oştile lui Ştefan cel Mare, urmărite de tătari şi nu o singură dată.

Vizurenii au fost un loc de ascunziş în faţa unor năvălitori din secolele trecute”), a drumurilor parcurse în şaua de pe Negru sau Mişu („Erau zile de toamnă sau primăvară când ploile în exces sau zăpada ce se topea făceau drumurile comunale impracticabile cu şareta, mult pământ desfundat, cleios şi aderent la roţile ce erau îngropate până peste butuc mă obliga să recurg la deplasări călare”), a superstiţiilor adesea periculoase ("Un obicei periculos pe care îl practicau moaşele era tăierea cordonului ombilical cu foarfeca de tuns oile. Superstiţia era că tăierea cu foarfeca de tuns oile va aduce noroc în viaţă noului născut. Aceste foarfece se găseau în toate casele ţăranilor, atârnate de un cui, pe peretele chilerului-bucătărie ce servea şi ca încăpere unde năştea femeia”), a epidemiei de poliomelită din 1957 şi combaterea ei cu usturoi, a efectelor unei muşcături de şoarece care „prin anii '49-'50, în zonele Moldovei, putea duce la moarte”; tot astfel, se reţin portretele în mişcare ale unor personaje cu care s-a intersectat în dispensarul comunal, medicul stagiar (Moş Tenie. Mama Paraschiva, tămăduitoarea, oficiantul sanitar Ghiţă etc), peisajul de pe dealurile Cotnariului, dar şi acest tablou care dă

17

cronica literară seama despre dimensiunea picturală a amintirilor lui Ernest Huşanu: ”Să mergi în plină iarnă pe strada Ştefan cel Mare din laşi şi să auzi că cineva te strigă cu insistenţă Ernest, Ernest! şi să nu realizezi cine te strigă şi de unde vine glasul, îţi creează pe moment nedumerire şi aproape nelinişte. Era o vreme foarte friguroasă. Zăpada mare alungase pietonii pe la casele lor. Totuşi, chemările glasului feminin, se repetau. Îmi măresc atenţia. Da! Strigătele veneau parcă din mijlocul străzii. Era o sanie ţărănească trasă de doi cai. Se oprise cam prin faţa Mitropoliei. Zăpada înaltă acoperea tălpile saniei. Mă îndrept cu uimire spre vehiculul acesta rural. Nu văzusem până atunci o asemenea sanie prin laşi, în plin centru”; te afli, parcă într-una din „iernile” pictorilor ieşeni Constantin Radinschi sau Bogdan Bîrleanu, într-un trecut fastuos, evocat de un Don Quijote (post)modern care se adresează nu doar medicilor, cum spune într-un Epilog, ci şi istoricilor interesaţi de „contextul sociopolitic-economic” al României anilor '50, dar şi cititorului de literatură memorialistică.

A doua parte a volumului, Trecute şi petrecute întâlniri şi întâmplări este a scriitorului stabilit în Israel, la Haifa, pe aceeaşi stradă cu doctorul-scriitor Iulius lancu, „el la nr.17 şi eu la nr.5”. Ernest Huşanu revine, în preajma şi în întâlnirile de la „cenaclul în doi” cu prietenul său, la prima dragoste, de dinainte de Medicină: ”Terminasem liceul în primii ani după răzbel. Situaţia economică a României era grea. Începuse să se simtă ascuţişul luptei de clasă. Înclinaţiile şi preocupările mele din liceu mă orientau spre o profesiune în domeniile esteticii şi criticii literare. Fusesem încurajat şi felicitat de către comisia de la bacalaureat. Confruntările mele în discuţiile cu unii studenţi veniţi în vacanţă de la universităţile bucureştene, mă îndreptăţeau spre asemenea aspiraţii.

Au urmat însă discuţii şi frământări în familie. Părinţii doreau ca unicul lor copil să îmbrăţişeze o profesiune care să-i asigure un trai bun şi sigur. Ei au dorit ca eu să urmez medicina. Anii de privaţiuni prin care trecuseră în timpul regimului antonescian îi marcaseră”. La Haifa revine la Literele abandonate cândva, înlocuind trusa medicului de la oblâncul şeii, pusă atunci pe cal, la tolba de gânduri şi amintiri a scriitorului: trusa medicului stagiar şi tolba scriitorului sunt, în egală măsura, ale drumeţului: „Poate drumeţie înseamnă viaţă, iar viaţă fără drumeţie - fie ea geografică sau doar sufletească - este ca albia secată a unui râu, sau poate doar pâraie!”, notează personajulnarator care îşi permite, iată, şi „luxul” unei acroşante elegii precum Nuferii roşii: "Din blocul turn, cel cafeniu/ Ce se înalţă stingher, în pantă,/ Ies trecători din începutul/ veacului trecut,/ Cu paşi mărunţi şi

18

măsuraţi/ Lovind uşor şi cadenţat/ Cu nelipsitul lor baston/ Cărarea caldarâmului cotit/ Spre zahanaua învecinată./ Dinozaurul pe roţi, cel aşteptat,/ Îi va plimba la întâlnirea «de cafea»/ Cu alţi trăitori din trecutele decenii./ Ei trec îngânduraţi, nevăzători/ Pe lângă apa străvezie/ Cu lespezi maronii încătuşată./ Nu văd printre pleoapele obosite/ A nuferilor chemare,/ Ofranda, cu petale firave şi roşii/ Plătind în unduirile molcome/ Ale apei străvezii,/ Cu lespezi maronii încătuşată”. Miezul acestei părţi a volumului lui Ernest Huşanu îl reprezintă ceea ce aş numi o micromonografie a Bârladului de la sfârşitul anilor '40 ai secolului trecut; elevul de la Liceul „"Gh. Roşca Codreanu” evocă, în primul rând, figurile profesorilor (Ghiţă Gîlcă, Hary Zuperman, latiniştii Pârvu şi Taler, profesorul de geografie Jenică Ursoi şi, mai ales, celebrul Marcel Guguianu, profesorul său de desen, atunci, care „nu peste mulţi ani, va fi cunoscut ca renumitul sculptor”), reperele unui oraş în fastul său provincial, păstrând încă parfumul interbelic al prăvăliilor lui Take, lanke şi Cadîr (grădina lui Manzavinatos, cartierul „la cazărmi", sifonăria lui Zisu, orchestra ARLUS, etc), trecând, pentru o zi, prin Huşi şi la Dochia, pe Ceahlău, amintirile din Trecute şi petrecute întâlniri şi întâmplări sunt „pigmentate” cu întâlniri emoţionate, precum aceea cu Bondy sau cu „figurile” unor câini, având aceeaşi încărcătură simbolică, în economia textului, precum aceea a cailor din prima parte, dar şi cu întâmplările unui impresar, de pildă; „Ca vechi şi perseverent iniţiator şi organizator ai unor manifestări cultural-artistice, am avut posibilitatea să promovez tineri interpreţi amatori, începători în ale muzicii, dintre care unii s-au afirmat în România şi în străinătate, realizând cariere strălucite. Amintesc doar de renumita interpretă de muzică jazz, Anca Parghel, pe care am cunoscut-o şi inclus-o în diverse manifestări artistice, încă din perioada în care era elevă. La fel, l-am încurajat şi promovat pe tânărul Ilie Nicolov, pe atunci angajat într-un post administrativ la Staţia de Salvare Suceava. A cântat câ,iva ani în Bucureşti cu Gil Dobrică şi apoi a ajuns în Germania, unde i s-au imprimat discuri. Amintiţi-vă – cei mai vechi - de filmul românesc Dragoste la prima vedere, realizat pe laitmotivul şlagărului compus de el - cu acelaşi nume”. „Pot fi anii unei adolescente şi tinereţi efervescente spiritual numai ani calendaristici?”, se întreabă, retoric, Ernest Huşanu într-o Scrisoare către un bârlădean. Răspunsul e chiar volumul Fata din sala de disecţie: amintirea e viaţa şi literatura, ceea ce se (pe)trece şi ceea ce rămâne.

cronica literară

O carte despre „vie&uirea” cuvintelor Sanda - Maria ARDELEANU Anul trecut recomandam doctoranzilor mei o carte minunată, de un pitoresc discursiv neobișnuit pentru un studiu lingvistic, fondată pe o informa(ie știin(ifică inteligent sintetizată spre beneficiul atât al specialistului cât și al cititorului dornic să-și lărgească orizontul cunoașterii. Este vorba despre Cuvintelemesageri ai istoriei, apărută în 2009 la București, sub semnătura academicianului lingvist Marius Sala. De fapt, discursul seducător al lui Marius Sala se constituie într-una dintre dulcile capcane pe care acesta le întinde, de ani buni, celor care ezită să se apropie într-o librărie de raionul „Lingvistică” sau „Știin,ele limbajului”, privind „limbile lumii”, „limbile Europei” (amintesc prin aceasta alte două titluri semnate Marius Sala care continuă, de vreo treizeci de ani, să facă epocă) ca pe o problemă dilematică, generatoare de dispute și conflicte de tot felul.

Este adevarat că raporturile noastre cu limba sau limbile au o natură foarte specială și diferită.

Pentru a le percepe corect, oamenii au nevoie de ochiul lingvistului, iar Marius Sala, pe linia lui Alexandru Graur sau Eugeniu Coșeriu, apropie, prin dezinvoltura meta-discursului său, cunoașterea limbii de trăirile noastre în raport cu ele.

Prin emisiunile radiofonice sau televizate, prin lucrările sale în care informa(ia știin(ifică cu cel mai înalt grad de veridicitate este „ambalată” și „vândută” într-o manieră atractivă, pe în(elesul și capacitatea de receptare a unui mare număr de cititori, Marius Sala marchează era lingviștilor care nu știu doar să asculte, în interesul teoretizării lingvistice, dar se și exprimă adecvat, stimulând creativitatea lingvistică. Marius Sala este unul dintre reprezentan,ii lingvisticii românești care recunosc dinamica normei lingvistice, evolu,ia limbilor dincolo de perspectiva unei lingvistici prescriptive.

Așa cum există amatorii de pictură sau de muzică, tot la fel există „amatorii de limbi”, cei care se interesează de toate limbile, sub toate aspectele. Prin apari(iile sale publice, prin căr(ile și studiile sale, prin rezultatele muncii echipei Institutului de lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti” alAcademiei Române pe care îl conduce, Marius Sala ne invită să facem din interesul fa(ă de limbi o pasiune a cărei consisten(ă se apropie de cea pentru istorie. Func,ionarea și evolu,ia limbilor s-au transformat, prin Marius Sala, într-un subiect de larg

interes pentru publicul românesc. Colec,ia „Via(a cuvintelor” deschisă la Editura Humanitas cu această carte intitulată 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create constituie cel mai recent argument întru sus(inerea spuselor noastre. Alături de Aventurile unor cuvinte românești (2005) sau Cuvintele-mesageri ai istoriei, această lucrare inedită își propune să ne „povestească”, cu mijloacele lingvisticii adaptate la nevoile cititorilor, în general, ale specialiștilor, în special, despre evolu(ia unor cuvinte, de la naștere până la dispari(ie, în unele cazuri.

Este vorba, în majoritate, de cuvinte românești a căror „vie(uire” este urmărită pornind de la precizări importante legate de etimologie ca știin(ă și apari(ia cuvintelor prin mijloace specifice, în contexte istorice determinate. Limba română este examinată de ochii lingvistului nu doar ca un obiect de studiu ci și ca o realitate care trebuie prezentată ca atare, în dimensiunile existen(ei sale tumultoase. Alain Rey spunea în anii 70 că un cuvânt reprezintă o problemă simplă doar în aparen(ă și că lucrurile stau cu totul diferit pentru lingviști.

Lucrarea lui Marius Sala prezintă destinul complex și deseori complicat al prietenilor noștri, cuvintele, răspunzând curiozită(ii firești a vorbitorului.

Noua carte a lui Marius Sala devine, de la o pagină la alta, o adevărată surpriză pentru cititori. Via(a cuvintelor te prinde la fel ca destinul unei fiin(e umane.

Odată ce ai asistat la nașterea unui cuvânt, trebuie să mergi mai departe, pentru a afla, eventual, elemente despre „arborele său genealogic”, despre existen,a lui în cadrul limbii. Astfel se (ese o poveste care o antrenează pe alta și încă una, ca în O mie și una de nop%i, cu singura diferen(ă că înlăn(uirea istorioarelor se oprește la 101 „fapte lexicale”, cum îi place autorului să le spună, tot atâtea „destine lingvistice” în reprezentarea noastră.

Avertizăm specialistul că și acest volum semnat de Marius Sala ne este indispensabil ca instrument știin(ific de referin(ă în domeniul știin(elor limbajului.

Prin caracterul său profund inter-, trans- și pluridisciplinar, lucrarea contribuie, printre altele, la în(elegerea fenomenului istoric, la construirea unei imagini a ceea ce înseamnă devenirea în limbă. Pe de altă parte, în sincronie, textul lui Marius Sala ne ajută să percepem rolul cuvintelor în existen(a noastră dar și rolul nostru de vorbitor - interpret și creator în același timp – în via(a cuvintelor. Este o rela(ie în care ne naștem și în care rămânem profund implica(i toată via(a.

Aflată în seria largă de lucrări ale genului, de la Sextil Pușcariu și Alexandru Graur la André Meillet și Henriette Walter, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create reprezintă un studiu de care limba română avea nevoie și o carte pe care românii au așteptat-o: pentru că în multitudinea de întrebări ce năvălesc în fiecare clipă asupra noastră, câteva răspunsuri esen(iale aflate în paginile acestei lucrări ne redau echilibrul si încrederea în posibilită(ile noastre de cunoaștere. Asemeni vie(ii omului, via(a cuvintelor trebuie cunoscută pentru a putea fi în(eleasă.

19

o antologie a poeziei româneşti Camil Petrescu Mircea A. DIACONU

Între războaie, poezia lui Camil Petrescu trecea ca și neobservată. Vizînd concretul, nota(ia frustă, lipsa oricărui ornament, ea părea coborîtă din alt secol. Ideea nu e, aici, hieroglifă, simbol, ori metaforă, ci materie, factologie, corporalitate. Textul dintîi, Ideea , programatic, nu spune, însă, totul. El ar trebui înso(it de alte cîteva, pentru a deveni cu adevărat relevant. Texte în care numirea concretului nu are vreo altă finalitate decît coborîrea în materie și pătrunderea în pulsul ei greu. În tot cazul, revolu(ia propusă de Camil Petrescu n-a găsit în epocă terenul potrivit pentru a da roade. Într-un anume fel, lucrul acesta nu s-a întîmplat nici mai tîrziu, în timpul poeziei biografiste. Poate pentru simplul motiv că la Camil Petrescu substan(ialitatea (ine de o anume paradigmă, tipic modernă. Nu-i vorbă, nu o dată poezia de nota(ie a poe(ilor mai noi e generată de un fior al adîncurilor. În fond, atît de pu(in prezent la Camil Petrescu, care înregistrează ritmul suprafe(elor.

Ideea Jocul ideilor e jocul ielelor.

Bibliotecile cu rafturi și zăbrele Sînt pline De tomuri grele Pergamente și colec(ii vechi nepre(uite Legate-n marochine, În care zac orînduite Ierarhic sub capitole și titluri Mii si milioane de idei, În zeci de mii de tomuri, anexe Și opuscule Cu pagini încărcate de calcule subtile Ca mici desene − Arabescuri − De cercuri seci, de semne Și magice majuscule.

Dar în ele Nu sînt decît cadavre de idei, Căci scrisul tot E doar gîndire veșted conservată

20

Și-nchisă subt formule și sub chei.

Bătrînii în halaturi vechi, Cu ochelarii petrecu(i după urechi, Uscară Insectele-n vitrină, Ca specii rare, Sălbaticele plante în ierbare, Pamîntul necuprins, în petece de hăr(i, Ideile, în prăfuite căr(i. Și-acuma toate poartă cifre Și litere latine În tomuri sigilate-n marochine Iar poezia lor: Anemice avînturi de simboluri Zadarnic încercînd să urce-n goluri.

Dar eu, Eu am văzut idei. Întîia oară, brusc, fără să știu, De dincolo de lucruri am vazut ideea, Cum vezi, cînd se despică norii grei Și negri Zigzagul de argint al fulgerului viu. Și de atunci − neliniștit de depărtarea suavă și adîncă − Ca un bolnav cu ochii (intui(i de luna Pe care norul o ascunde încă, Fără durere și fără bucurie, Eu caut în natură pretutindeni, ideile.

Atent și răbdător, Deci le pîndesc prelung stăruitor Cum așteptam pe cînd eram copil, Privind prin crăpătura gardului Ograda și ruina caselor pustii Să văd cum se ivesc stafii.

Crescut din zilele de ieri, Neliniștit de marile tăceri, Pîndesc și azi prelung stăruitor, Căci și acum din lucruri și vederi Ideea se adună Străvezie, dar precisă și întreagă, Așa cum se încheagă Sub privirea unui derviș O figură pe apa unui lac, În umbra limpezită de copac.

Dar de cîte ori descopăr, uimit Cu-nfiorări de vești rostite-n șoapte, Că ideile-s de mult Alăturea de mine, culmi Imense și nebănuite, sosite-n noapte…

De-atîtea ori

antologia Ca niște mun(i coloși de ghia(ă Plutind sub apa sau prin palele de cea(ă.

Eu sînt dintre acei Cu ochi halucina(i și mistui(i lăuntric, Cu sufletul mărit Căci am văzut idei.

Ciclul morţii Marş greu De nopţi întregi luptăm din greu Cu praful sec şi setea Cu depărtarea neagră şi perfidă.

Ni-e trupul în sudoare fiert, Şi-adînc prin ţarina lichidă, Ca printr-un vad de heleşteu, Tîrîm picioarele Istovitor, Inert. Şi ca o caravană prin deşert, Care se pierde sufocată în norii de nisip rătăcitor, Prin negura de pulbere uscată, De-abia mai răsuflăm Căci din greoaie valuri sure, Care ne-apasă tot mai greu pe cască, în nări ni s-au clocit depozite impure, Ca rămăşiţe-n filtrurile vechi.

Treptat Pe pleoape, pe obraji şi pe urechi Ni s-a cernut o mască De catifea de praf, Ce se coboară-adeseori Pe ochii moi de lacrimi de urdori.

Cu toate că beşicile ne-nfig în carne ţinte Sleiţi noi ducem înainte Picior după picior, Împleticit Stăruitor.

Nu ştim Nici unde mergem, Nici unde ne găsim.

Alăturea de fiecare dintre noi La dreapta sau la stînga, în faţă sau în spate Sunt alţii, De care ne lovim mergînd, Cînd raniţa alăturea ne-abate.

De nopţi întregi prin pulberea uscată Şi mai înecăcioasă decît fumul, Mărşăluim spre miazăzi Şi Cu cît mai mult înaintăm Cu-atît mai lung e drumul.

Sleiţi de sevă, sclerozaţi Şi sufocaţi de-atîta mers în turmă,,

Noi ne mişcăm împinşi din urmă, Cum valurile unui rîu se-mping.

La vale unul pe-altul; Şi pe şoseaua grea de praf Ne scurgem în coloană, fără şoapte Ca apa unui fluviu în noapte. Înaintăm necontenit fără s-ajungem, Deşi lăsăm în urma noastră Păduri şi sate Culcate, înecate-n întuneric.

Trudiţi de-o sete arzătoare de holeră, În noaptea fără de hotar Mişcăm într-una, Aproape în zadar.

Din cînd în cînd, Cînd traversăm vreun pod, Simţim pe rînd, Picioarele scăpate din năvod. Întindem pentr-o clipă gîtul Şi iarăşi ne reluăm tîrîtul Comun, de uriaş miriapod.

Tîrziu, spre-a doua zi, Cînd prinde să se stingă al nopţii candelabru, Un martor ar înmărmuri : Mulţimea adormită în coloane Se mişcă totuşi ritmic şi macabru, Ca o strigoică încăputare de organe.

Sunt zorile sau prafu-a devenit mai alb?

Ieşim cumva din haos?

Un şuierat A descărcat magnetul Care lega tiranic caravana.

Pentru repaos, Coloana S-a prăbuşit în marginea şoselei, Ca o fantoşă căreia i-ai scos scheletul.

Ca-n ţintirim Ne îngropăm, Ne odihnim Şi fără nici o vorbă ne privim Cu feţe descompuse de cadavre, Schimbînd surîsuri palide de javre Domesticite, pocăite, resemnate.

Cum praful a-nceput să cadă, Ce e părelnic abur să se vadă, Şi cum zăcem aşa grămadă, Mulţime De braţe şi picioare anonime, în frăgezimea zorilor de rouă Sub razele prelungi de răsărit, Din depărtare de-ai privi, Ţi s-ar părea că-n şanţul lung a năvălit O specie gigantică şi nouă De viermi masivi şi cenuşii.

Un alt semnal.

Noi tresărim

21

antologia Şi iar pornim.

Cîţiva nu pot să se mai scoale.

Zadarnic ofiţeri le dau tîrcoale, Strigînd la ei.

Li-s ochii albi ca scrumul Şi trebuie să-i creadă.

Rămîn pe lîngă şanţuri presăraţi.

Ca o cireadă Care-şi presară trecerea prin sat, Nepăsătoare lepădînd resturi, dovadă, Coloana uriaşă înseamnă-n urmă drumul Cu cadavre de soldaţi sfîrşiţi ca scrumul.

Repaosul Cum soarele, prea roşu, căzuse peste culmi, Am străbătut păduri necunoscute (Tufişuri încîlcite printre ulmi Sau plaiuri cu stejari bătrîni) Înfriguraţi, cu baionetele la armă Şi armele înţepenite-n' mîni.

Urcam pe drumul plin de bolovani şi seară, Lăsînd în spate cea din urmă zi Pîndeam, pîndiţi de negurile vii Gîndind la fiecare bot de deal : Aci va fi... Şi-acum suntem în marginea de sat Dintr-un tărîm necunoscut şi-apropiat.

Din coaste-mpădurite şi stîncoase Reci obîrşii, A coborît Pîrăul cu pietroaie mari de munte. În înserarea fumurie Se-nnegurează orice amănunte Căsuţele de var Au singure contururi dibuite.

Ici colo-n largul depărtării, Pe coastă ard lumini — Trădînd, doar bănuite-n sura ceaţă, Duşmane locuri cu viaţă.

Pe drumul plin de praf şi seară Au coborît spre noi Şi ne privesc înfioraţi Copii, femei cu mîini îngîndurate, Moşnegi cu gura-n barbă.

Soldaţii în repaos S-au tolănit pe iarbă.

La lumina vie şi scurtă-a lumînării Comandanţii dezghiocaţi consultă hărţile, Împăinjeniţi întreabă, şuşotesc.

Cu buzele uscate şi ochii dilataţi, Noi aşteptăm pe ale nopţii diguri, Pîndind în toate părţile.

Alături baionetele sclipesc Ca ochi egali şi siguri. În înserarea vaporoasă,

22

Ca o lanternă rotundă de foiţă roşă Deasupra dealului împădurit apare uriaşă Luna de august.

Lungit pe spate o privesc Cum se ridică luminînd mirată, Descreşte tot mai galbenă Şi mai tîrziu E — argintie — cea de totdeauna.. Ţi-aduci aminte seara care fu Seara noastră ireală de august ?

După masă, la măsuţe de bambu Pe pajişti de vis, moi E astăzi anul ? nu ? Încremenise de miresme parcul. În ceata lor altoi, Ne priveam în ochi, uitaţi în ţarcul Bucuriei de a fi noi.

Luna de argint Pe-un cer de sticlă albăstrie, Forfeca cu graţie contururi, Pentru fiecare ram şi floare Forme dedublate De alb şi negru Şi parcu-ntreg prins în reţele De arabescuri albe, negre Părea subt bolta cu învinse stele În golul clar Ca subt un clopot fără margini de cleştar.

Cum aş fi putut să cred c-am să mai sufăr Cînd îţi priveam obrajii albi de nufăr În unduirea de aramă-a părului, sumbră, Şi îţi ghiceam uleiul ochilor în umbră ?

Căci toate se lămureau Subt transparente draperii de întuneric Şi limpezimi lunare...

Priveam cu toţii luna de legendă Şi fără să gîndeşti, Aşa, prea-plinului amendă, Întîmplător —- îţi aminteşti ? — Ai murmurat — ai fremătat, O paranteză luminoasă A fluturat spre necuprinsu-albastru: „Şi cei ce se tîrăsc pe cîmpul de bătaie?"

O, fără să presimţi ce drumuri se-ntretaie, Un zîmbet vag ai ridicat spre astru. …………………………………………

Acum cînd totul s-a sfîrşit de mult, Cînd am pierdut din mînă Al vieţii fir, Uitat de mine însumi şi de toti, Bărbos, murdar, cu ghetele-ncărcate de ţărînă — Iată, Privesc de-aicea astrul, Ca să-mi răsfrîngă totuşi Raza privirii tale, oricum, oricînd, La fel înduioşată.

liber pe contrasens BUCOVINA LITERARĂ

Viaţa ca literatura

Adrian ALUI GHEORGHE Scriitorul român şi banii N-am dispreţuit niciodată banii, tocmai pentru că nu prea am avut ce dispreţui! Mi-ar plăcea să am toţi banii lumii la un loc, în contul meu, ca să-i dispreţuiesc plenar, deplin, definitiv. Neavîndu-i pe toţi deodată, trebuie să mă chinui să-i dispreţuiesc pe rînd, monedă cu monedă, bancnotă cu bancnotă, chenzină cu chenzină.

Cred că o duc prost, din punct de vedere financiar, dar nu-mi dau seama. Nedîndu-mi seama, mă amăgesc că e bine. Rău e că, optimist fiind, îi mai amăgesc şi pe alţii.

Aş vrea să am banii necesari ca să cumpăr ziua de ieri, ca să-mi rămînă definitiv. Şi ziua de alaltăieri. Şi celelalte zile trecute. Abia asta ar da valoare banilor. Să cumperi cu ei clipe viitoare? E inutil, ele vin oricum, pe gratis.

După ce am încercat toate voluptăţile sărăciei nemăsurate, aş încerca şi toate voluptăţile bogăţiei nemăsurate. Intimitatea mea e foarte bogată, mai puţin bogată mi-e „externitatea” (există aşa cuvînt? cred că ar trebui să existe ca antonim al intimităţii! părerea mea!).

Oricum, rămîn la ideea că Dumnezeu (sau diavolul? doamne, fereşte!) ar trebui să orienteze banii numai spre oamenii cu imaginaţie, artiştii de exemplu, care ar şti cum să-i cheltuiască cu folos. Că trebuie să existe şi o artă a risipirii banilor, nu-i aşa?

Visez uneori, la modul tîmpit, că am cîştigat foarte mulţi bani printr-un concurs de împrejurări. Apoi mă enervez eu pe mine însumi, pentru că în cîteva clipe fac o mulţime de acte de generozitate către lumea din jur care mă lasă complet lefter. O iau de la capăt cu sărăcia, după ce „i-am rezolvat” pe toţi cei din jur. Probabil că sînt vanitos mai mult decît zgîrcit, ceea ce nu ar fi chiar aşa de rău în ordinea păcatelor omeneşti, după propria clasificare.

Am cetit undeva, cîndva, un text atribuit unui poet sud-american, poate Nicanor Para (!?), care acoperă cum nu se poate mai bine lipsa noastră de inspiraţie în atragerea banilor. E un fel de lamentaţie vioaie a vulpii în preajma strugurilor copţi şi dulci la care nu ajunge.

Iată textul: „Cu banii poţi să cumperi:/ un pat dar nu şi somnul,/ cărţi dar nu şi deşteptăciunea,/ mîncăruri alese dar nu şi pofta,/ haine dar nu şi frumuseţea,/ o casă dar nu şi familie,/ medicamentele dar nu şi sănătatea,/ luxul dar nu şi cultura,/ distracţia dar nu şi bucuria,/ colegi dar nu şi prieteni,/ laude dar nu şi respect…// Desigur, se pot cumpăra multe lucruri/ cu banii…! / Dar tu încearcă să ai ceea ce nu se poate obţine/ cu preţul banilor”.

I-aş răspunde cu o replică din paremiologia românească: „Cînd ai bani în buzunar eşti mîndru, eşti frumos şi cînţi şi bine”!

Care e relaţia dintre scris şi bani? Cred că, în ce ne priveşte, ca scriitori români, una extrem de slabă.

Scriitorul român nu se vinde, nu se cumpără, se părăduieşte. Faptul că scriitorul român acceptă să scrie în o mulţime de reviste fără să pretindă „un leu moral”, îl plasează în categoria fraierilor dovediţi. Dacă m-ar pune cineva să caracterizez rapid, din această perspectivă, pe scriitorul român de azi, aş spune că e un salahor care lucrează fără plată la o construcţie care nu are nici un plan arhitectural; care îşi admiră partea lui de zid cu atîta zel încît nu bagă de seamă palma de construcţie a vecinului; care dacă i se dărîmă partea „de operă”, dă vina pe umbra păsărilor călătoare; iar dacă îşi ratează, în final, construcţia, spune aranjînd gulerul paharului cu bere: Am ratat totul dar, faţă de alţii, măcar am avut ce rata!

Dacă aş fi cîştigat cîte un ban pentru fiecare cuvînt scris, aş fi fost mai bogat decît şeicul din Brunei.

Dacă aş fi cîştigat cîte un ban pentru fiecare propoziţie, l-aş fi bătut la conturi pe Bill Gates.

Dacă aş fi cîştigat cîte un leu pentru fiecare frază scrisă în viaţa asta, îl puneam azi pe Adrian Năstase să-mi numere conturile, după ce-şi termina de numărat ouăle.

La un moment dat, convins că fură la numărătoare, l-aş fi pus să le renumere! Şi ouăle, şi conturile!

Văd poeţi afacerişti care, între două facturi, număratul „cheşului”, şi distribuţiile de mărfuri sau alte atribuţii mercantile, se apucă să mimeze poezia, melancholia, să vorbească despre sărăcia poetului, despre nefericirea lumii şi despre toată recuzita poeticească arhicunoscută. Nu-i cred. Sînt ca nişte ciubucari literari care se întind samavolnic (sau doar păcătos-nostalgic?) şi în teritoriul cast al poeziei care nu produce bani, ci doar virtute. Cînd Arthur Rimbaud s-a apucat de afaceri cu arme şi droguri (că nu apăruseră încă produsele chinezeşti!) în deşertul Africii, s-a lăsat complet de poezie! Ce ar fi fost ca autorul „Iluminărilor”, după o frază de genul – „Société, tout est rétabli: - les orgies/ Pleurent leur ancien râle aux anciens lupanars:/ Et les gaz en délire, aux murailles rougies, / Flambent sinistrement vers les azurs blafards!” (L'Orgie Parisienne Ou Paris Se Repeuple), să se apuce să facă „bilanţul contabil” la vînzările de peste zi ?! Şi ca să extrapolez puţin, pot spune că sînt unele meserii care se potrivesc poetului, scriitorului. Sînt cele din „panoplia” lui Socrate, din „Dialoguri”: atlet, politician, profesor, retor, actor, cultivator de viţă de vie, degustător de vinuri, strateg la vînătorile de cerbi, magician etc.

Societatea românească pare să fie profund poetică, incoerenţa ei, la toate nivelurile, la toate capitolele, se datorează spiritului depistat de pe vremuri, încă de pe vremea lui Alecsandri, acela care recunoştea că românul în loc să fie neamţ, e cam poet. Adică, neserios. Din această perspectivă România e un fel de Tibet al Europei, locul în care orice este posibil. E o oază a speranţei că pînă la ceruri nu e decît un pas, care nu e greu de făcut, numai că piciorul care trebuie să-l facă e, momentan, anchilozat.

23

portret în cărbune Evoluţionismul critic la Brunetière Al. CISTELECAN

BRUNETIÈRE, Ferdinand (-Vincent-dePaul-Marie), estetician, critic şi istoric literar.

Născut la 19 iulie 1849, în Toulon; decedat la 9 dec.

1906, Paris. A colaborat, din 1874, la Revue des Deux Monde (unde a fost secretar de redacţie între 1877-1893, iar în 1893, director al revistei). Ajunge, pînă la urmă, profesor la Şcoala Normală Superioară (în 1886) şi la Sorbona, deşi pregătirea lui academică nu era tocmai corespunzătoare. În timpul războiului franco-prusac a luptat ca infanterist. După război a funcţionat ca profesor la diverse şcoli particulare. În 1887 primeşte Legiunea de onoare. După o vizită la Vatican (1894), trece de la evoluţionismul darwinist la un catolicism destul de fundamentalist. Membru alAcademiei franceze din 1893. * Brunetière trece drept urmaşul direct al lui H. Taine, continuînd, dar pe un drum propriu, aparte, demersul de pozitivizare a criticii, de întemeiere a ei pe principii solide şi – mai ales – de apropriere a unor principii scoase din alte ştiinţe. Celebritatea lui, devenită tot mai negativă, se trage în principal tocmai de la o astfel de operaţie de apropriere şi anume de la transpunerea „teoriei evoluţioniste” în domeniul genurilor literare. Pornind anume de la darwinismul la mare modă atunci, „Brunetière încropeşte – cum zice R. Wellek în Istoria criticii… teoria evoluţiei genurilor”. Nu mai puţin celebră, dar tot pe partea negativă, a devenit atitudinea sa filoclasică, ceea ce i-a indus o perspectivă severă asupra mişcărilor moderne din literatură. Dar cînd ai un clasicism precum cel francez, nu e de mirare că modernitatea pare o continuă depreciere şi decădere literară. Brunetière a fost multă vreme director la Revue de Deux Monde, cea mai importantă revistă franceză a sfîrşitului de secol XIX şi profesor la Şcoala Normală Superioară.Aocupat, aşadar, poziţii de forţă care, adăugate tranşanţei judecăţilor sale critice, l-au făcut tot mai antipatic. Preocupările sale

24

au debordat în mai multe volume de studii de istorie a literaturii franceze, dar şi într-o monografie polemică despre „Romanul naturalist” (1892), într-o sinteză despre „Evoluţia poeziei lirice” (1894), întro monografie despre Balzac etc. Dar celebritatea i se trage îndeosebi de la Evoluţia criticii de la Renaştere pînă în prezent, unde principiile sale darwiniste sînt mai ofensiv articulate şi mai sistematic aplicate.

Intenţia lui, mărturisită în introducere, e de a studia literatura pe principiile unui evoluţionism intern, nu neapărat lăsînd pe dinafară cauzele „exterioare”, dar diminuîndu-le impactul şi importanţa. „Cunoscînd – zice el - foloasele aduse de această doctrină (evoluţionistă, n.n.) istoriei naturale generale, istoriei şi filosofiei, aş vrea să cercetez dacă istoria literară şi critica nu ar putea, la rîndul lor, s-o utilizeze” ca perspectivă a devenirii. Şi înainte de a expune „teoria evoluţionistă” a literaturii ca atare, el avansează cîteva exemple de „evoluţionism” artistic, ca argumentaţie pentru devenirea interioară a artelor. Primul argument este scos din istoria picturii, a cărei primă fază, faza originară, e cea religioasă; o etapă în care pictorul nu face atît operă de artă, cît operă de devoţiune şi de cunoaştere vulgarizare. Din pictura religioasă s-a desprins apoi „ p ictura mitologică”, prin devierea pietăţii religioase în pietate faţă de memoria culturală; dar pictura mitologică însemna, la nivelul subiectului, o înt oarcere în trecut, în trecutul „ religios”; întoarcerea în trecutul mitologic a atras după sine întoarcerea pur şi simplu în trecut, la subiectele propriu-zis istorice şi astfel s-a desprins „pictura istorică”; pictura istorică se folosea de personaje reale, aşa încît s-a trecut uşor la „pictura de portret”, cu personaje reale, dar de această dată ale prezentului, nu ale trecutului; tot pictura istorică se mai folosea şi de evenimente, de cadre de luptă etc., aşa încît pe aici a pătruns în pictură anecdoticul; de aici derivă apoi „pictura de gen”, pictura animalieră, peisagistică, natura moartă etc. Precum se vede, am avea de-a face cu un lanţ trofic în care prefacerile devin aproape necesare sau, oricum, motivate de o logică a metamorfozei prin deviere succesivă şi înglobare. Genul a evoluat, aşadar, prin continue abateri, într-o mişcare arborescentă.

Tot un desen evolutiv demonstrativ e scos şi din metamorfoza romanului. Pentru Brunetière romanul se naşte din epopee, din cîntecul de vitejie, printr-o suită de devieri/abateri succesive; prima deviere o constituie cronicile şi memoriile; e o deviere care va duce spre istoriografie; elementele fabuloase transformă epopeile în legende, de tipul

portret în cărbune romanelor Mesei Rotunde; de aici se ajunge apoi la romanele de aventuri, la romanele cavalereşti; ataşîndu-le acestora un cadru real şi o culoare locală se naşte romanul istoric; iar din acesta - romanul de moravuri, cu multele sale ramuri, şi romanul de mediu, cu nu mai puţinele sale specii. Ar fi, deci, încă o evoluţie realizată prin devenirea interioară a unei specii, prin metamorfozarea ei continuă. (Astfel de explicaţii domină şi istoria noastră literară prelovinesciană).

Al treilea exemplu-argument nu e poate cel mai potrivit, întrucît lui Brunetière i se pare că noua lirică, cea confesivă, a romantismului, se trage din retorica de amvon, prin secularizarea retoricii „sacre” – şi nu par să fie destule motive pentru a-l crede.

Aceste fenomene pun, deci, în lumină un anumit evoluţionism intern specific literaturii.

Problematica cercetării literare de la el ar trebui să se revendice: „Trebuie deci să ştim ce raport există între aceste forme şi care sînt cauzele încă necunoscute care par să le fi determinat să se dezvolte succesiv, unele din altele”. Evoluţia aceasta dintr-o formă „originară” în forme tot mai diferenţiate, dar cu diferenţierea motivată de o anume organici tate, demonstrează, pentru Brunetière, existenţa unei legi interne a devenirii literare, care nu se realizează nici prin simpla contiguitate, prin simplă vecinătate cronologică, şi nu e nici arbitrară, supusă strictelor capricii ale survenirii talentelor: „Dar dacă nu există nici hazard, nici ordine întîmplătoare, cum s-au succedat formele? /…/ Legătura dintre ele este cronologică sau genealogică? Vreau să întreb: faptul că ele se succed se datoreşte împrejurărilor, condiţiilor exterioare? Sau, dimpotrivă, este vorba de o zămislire în adevăratul sens al cuvîntului?” De o zămislire a succesivului din precedent, adică. Ca şi speciile naturale, şi cele literare se organizează în lanţuri trofice, dezvoltînd o celulă genetică iniţial simplă, omogenă, în forme tot mai diferenţiate. Dar aceste raporturi „genealogice” pot fi reconstituite iar caracterele primare, originare, ale speciei pot fi studiate în fenomenologia devierii.

Legea devenirii literare fiind, astfel, tot o lege „evoluţionistă”, de la simplu la complex şi de la omogen la eterogen, treaba cercetătorului e să vadă, sub diferite aspecte, acest fenomen evoluţionist. El trebuie să studieze mai întîi „care sînt raporturile estetice” ale acestor forme din interiorul lanţului, dinlăuntrul genului ca atare. Ce anume are mai multă valoare şi prestanţă? Originarul sau succesivul? Primordialul sau progresul? „Pictura

religioasă, fiind prima, e superioară celorlalte? Sau dimpotrivă?” – se întreabă Brunetière. „Sau, dacă fiecare din ele poate să se mîndrească cu calităţi pe care cealaltă nu le-a avut, pe baza căror principii se poate spune că de la o formă la alta apare o dobîndire, o îmbogăţire, un progres sau, dimpotrivă, o decădere, o sărăcire, o diminuare a artei?”

Al doilea palier trebuie să stabilească „raporturile ştiinţifice” dintre aceste forme. Dacă prima exigenţă punea problema valorii, a cumulului sau pierderii de valoare în procesul evolutiv, aceasta vrea să releve legitatea devenirii ca atare: „Există legi care guvernează succesiunea lor? De unde pot fi deduse aceste legi? Se trece, şi în artă, prin 'diferenţiere progresivă' (ca în natură, n.n.), de la omogen la eterogen”? „Legitatea” valorii din devenire şi cauzalitatea acesteia sînt, aşadar, marile teme ale criticii şi istoriei literare. Înainte de a purcede la demonstraţia din Evoluţia criticii.., Brunetière afirmă existenţa genurilor nu ca simplă ficţiune critică ordonatoare (cum va pleda, mai tîrziu, Thibaudet), ci ca „stihie” de artă: „sînt oare (genurile, n.n.) numai nişte termeni, nişte categorii arbitrare, imaginate de critică pentru propria sa facilizare /…/ sau, dimpotrivă, există cu adevărat genurile în natură şi în istorie? Sînt ele condiţionate de natură şi istorie? … îşi trăiesc ele o existenţă proprie şi independentă nu numai de necesităţile criticii, dar şi de capriciul scriitorilor?” Iar răspunsul lui Brunetière este afirmativ: genurile au o existenţă „naturală”, ele au propria lor consistenţă, propria lor stihialitate.

Existenţa genurilor se datorează şi ea unor cauze „naturale”; în primul rînd, „diversităţii mijloacelor fiecărei arte”, fiind evident că piatra are alte pretenţii decît bronzul, de pildă; în al doilea rînd „diversităţii obiectivului fiecărei arte”; nu e totuna dacă ea vrea doar să încînte ori vrea mai mult, să convertească ori să neliniştească; în fine, altă cauză naturală o constituie „diversitatea familiilor de spirite”, atît în rîndul creatorilor, cît şi al receptorilor.

Problema care se pune îndată după această promulgare a naturalităţii genurilor, a existenţei lor în sine, este cea a diferenţierii lor – „cum se eliberează genurile din nedeterminarea iniţială?”, eventual chiar din sincretismul originar; ce lege impune devierea, specificarea? „Cum se produce în ele diferenţierea care mai întîi le divide, apoi le caracterizează şi, în sfîrşit, le individualizează?”, acesta e setul de întrebări „genealogice” la care critica trebuie să răspundă. Această „diferenţiere a genurilor se petrece în istorie ca şi cea a speciilor în

25

portret în cărbune natură, progresiv, prin trecere de la unic la multiplu, de la simplu la complex, de la omogen la eterogen, graţie principiului numit al divergenţei caracterelor, al 'idiosincraziei'”.

După „diferenţiere”, după efectul de deviere, fiecare gen se fixează în caracteristicile proprii. Critica literară trebuie să investigheze „condiţiile de stabilitate care le asigură o existenţă, nu numai teoretică, ci şi istorică”; pentru că genurile, ca orice fenomen organic, au o viaţă limitată istoric, „adică situată între o dată şi alta”; asemeni oricărei „existenţe individuale” /…/ „avînd un început, un mijloc şi un sfîrşit” şi genurile literare au o perioadă de creştere, o tinereţe, una de maturitate, de stabilitate, şi una de degenerescenţă. Critica trebuie să dea seamă „după ce semne se recunoaşte tinereţea? Care sînt semnele epuizării, decrepitudinii sau morţii apropiate a unui gen? Dar perfecţiunea?”. Fireşte că în acest desen organicist apare o geometrie greu tolerată de evoluţia literaturii. Fiecare gen evoluează, crede Brunetière, pînă se întrupează într-o operă „perfectă”, după care începe să decadă. Ceea ce înseamnă că fiecare gen tolerează o singură capodoperă „maximă” şi că istoria genului devine un fel de piramidă.

Dacă „genurile au viaţă limitată”, trebuie studiate condiţiile şi factorii care le istoricizează; de ce apare un gen şi de ce dispare?; „care sînt factorii care modifică genurile”, cu un cuvînt. Iar aceşti factori de modificare sînt, în primul rînd, „ereditatea sau rasa”; există culturi în care unele genuri trăiesc mult mai mult decît în altele; există, de asemenea, culturi în care unele genuri nu funcţionează deloc; asemenea opţiuni se datorează unor factori care ţin de cauzalitatea profundă a „rasei”, transpusă într-o tradiţie culturală; al doilea factor de influenţare e constituit de mediul ca atare, intrînd aici deopotrivă condiţiile geografice sau climaterice, dar şi condiţiile sociale, impuse de structura societăţii şi de modelul acesteia – teocratic, aristocratic, democratic; o teocraţie favorizează o cu totul altă cultură/literatură decît o democraţie; în fine, importante sînt şi condiţiile istorice, deopotrivă cele interne şi cele externe. Dar şi mai importantă între factorii de modificare e ceea ce Brunetière numeşte individualitatea creatoare, adică acel „ansamblu de calităţi sau defecte care fac ca un individ să fie unic în felul său, să introducă astfel în istoria literaturii şi artei ceva ce nu exista înaintea lui, ce nu ar putea exista fără el şi va continua să existe şi după el”. E elementul imprevizibil din această legislaţie a evoluţiei, dar un element decisiv, care pune în

26

cumpănă forţa naturală a genului cu forţa creativă unică. E momentul în care toată legislaţia evoluţiei stă sub risc.

Evoluţia genurilor, transformarea lor e reflectată în istoria literară; dar problema e dacă „există o lege generală a evoluţiei genurilor sau fiecare gen evoluează după o lege proprie?”. Se poate, aşadar, scrie o istorie generală a literaturii, sau corectă ar fi doar istoria fiecărui gen în parte? Sau, ca Lovinescu, o istorie urmărită prin evoluţia tuturor genurilor? Tragedia franceză e un exemplu tocmai potrivit pentru a ilustra durata istorică a unui gen, cu distincte faze evolutive, de la naştere la moarte. E de văzut dacă această transformare a genurilor nu seamănă cu procesul de „selecţie naturală”, dacă nu cumva ea duce la „supravieţuirea celui mai apt” şi dacă nu cumva există şi în literatură un fel de „concurenţă vitală”; dacă nu cumva există specii „devoratoare”, specii ucigaşe ale altora; şi dacă nu cumva această luptă de supravieţuire nu e mai crudă tocmai între speciile învecinate.

Un exemplu de virtuozitate demonstrativă şi de coerenţă a acţiunii tezelor evoluţioniste face Brunetière pe seama criticii franceze, care are vîrste problematice şi metodologice distincte. Astfel, în prima ei fază, situată între 1550-1605, „critica se străduieşte să analizeze şi să catalogheze mijloacele, motivele, cauzele impresiei pe care o produc operele” antichităţii; într-o a doua fază (1610-1660) ea încearcă „găsirea unor mijloace, reţete sau procedee care, aplicate, ar putea ajuta la reeditarea acelor calităţi” inventariate în operele antichităţii; e etapa în care, din descriptivă şi statistică, critica devine normativă; în vîrsta a treia (1660-1690) critica, după ce a enunţat mai înainte relugile de artă, încearcă să le dea un fundament ontologic, punînd aceste reguli pe seama legilor ca atare ale naturii şi raţiunii umane; arta e aşa pentru că aşa sînt natura şi raţiunea, al căror reflex trebuie să fie arta; vîrsta a patra (1690 – 1730) e cea a răzvrătirii împotriva celor vechi şi a legislaţiei impuse literaturii; urmează, desigur, o vîrstă a reacţiunii (1730 – 1780) - reacţiunea neoclasicistă; şi abia apoi se naşte şi se impune critica modernă, ca victorie definitivă a răzvrătiţilor.

Dar şi critica modernă, la rîndul ei, trece prin mai multe vîrste. Mai întîi ea operează un control al calităţii şi al valorii regulilor, al eficienţei estetice a acestora; în a doua etapă ea impune „cunoaşterea raporturilor dintre operele literare şi epoca respectivă”, dintre operă şi „instituţiile, forma şi structura societăţii pe care o exprimă”, în diferenţă

portret în cărbune de vechea critică, limitată la studiul operei şi neinteresată de context şi de presiunea acestuia asupra creativităţii; după ce a impus studierea raporturilor operei cu complexul social, critica modernă îşi însuşeşte principii de investigare scoase din psihologie, fiziologie, sociologie, pentru a putea lua în considerare nu doar raporturile operelor „cu timpul lor, ci şi cu autorul lor, cu temperamentul şi educaţia sa”; critica devine acum psihologică, biografică etc.; procesul de apropriere al unor principii luate de la ştiinţe culminează cu împrumutarea unor metode ale istoriei naturale; e ceea ce urmează a face chiar Brunetière: „ne propunem să vedem dacă unei critici bazate pe analogii cu istoria naturală … nu i s-ar putea substitui sau adăuga, pentru a o completa, o critică ce s-ar baza pe istoria naturală a lui Darwin”.

Deşi ia schema evolutivă din ştiinţele naturii, critica nu e, pentru Brunetière, o ştiinţă; dar nici o activitate de capriciu, de gust: „fără a fi o ştiinţă, critica îşi are metodele ei şi /…/ judecăţile emise asupra operelor provin dintr-o sursă superioară capriciului şi fanteziei”. Critica, afirmă Brunetière ritos, „a fost inventată pentru a judeca”. Iar judecata se bizuie pe criterii cît de cît obiective. Unul din aceste criterii este aderenţa operei la „gen”, văzut însă nu ca un tipar încremenit, bun doar de reprodus, ci ca un model energetic, în continuă transformare şi modelare, aşa cum el operează în cadrul speciilor din natură. Conformarea la specificul genului e, aşadar, doar o parte din judecata critică; jumătatea cealaltă e alcătuită din evidenţierea prefacerii la care e supus genul. Literatura, pentru Brunetière, trebuie văzută sub specie estetică, sub unghi de artă; critica trebuie să vadă opera pentru sine, nu să o folosească drept instrument sau document pentru psihologia autorului, pentru menatalitatea generală sau pentru alte obiective de dincolo de intenţiile de artă. Fiind fapt de artă, literatura nu e document: „Phidias – zice el - n-a sculptat frizele Parthenonului, Michelangelo n-a pictat bolţile Sixtinei… pentru ca, după mulţi ani, curiozitatea erudiţilor să trateze capodoperele lor ca pe un document de arhivă şi să cerceteze prin intermediul lor psihologia omului Renaşterii sau a grecului de acum 2000 de ani”. (Brunetière n-a prevăzut bine; studiile culturale de azi chiar asta fac).

După Brunetière, „critica literară trebuie să se preocupe în primul rînd de operele literare ca atare, şi să ştie să facă distincţiile de rigoare între studiul literaturii, pe de o parte, şi biografie, psihologie, sociologie şi alte discipline, pe de altă parte.” Asta pentru că „operele artei şi literaturii pot, într-adevăr,

să fie semne (pentru altceva, pentru omul din spatele lor, pentru mediu, societate etc., n.n.), dar mai înainte de orice ele sînt opere de artă şi literatură şi se cer considerate ca atare… Neîncetînd să fie o mărturie despre sufletul poetului, un poem este un poem, iar dacă critica uită de acest aspect atunci cînd pretinde să-şi suspende judecata, critica încetează de a fi critică, ea devine istorie, sau psihologie.” Finalitatea criticii constă chiar în formularea judecăţilor de valoare şi, la urmă de tot, în stabilirea ierarhiei, a canonului. „Scopul criticii este de a formula judecăţi, de a clarifica şi de a explica opera literară”.

Explicarea este, desigur, primul pas: „Abia apoi putem merge dincolo, spre a compara opera cu spiritul autorului sau cu mediul”. Totuşi, ne previne Brunetière, „stilul nu este omul, iar opera nu este un semn, o mărturie, o imagine fidelă a ceea ce autorul a fost în realitate”. Asta poate fi considerată chiar o acuză de extremă modernitate. Proust ar fi fost primul de acord că eul din operă nu e cel din viaţă.

Abia la urmă, după explicare şi după stabilirea valorii prin comparaţii şi relaţii, vine judecata, verdictul final. Dar acesta nu se dă nici după norme ştiinţifice, nici după norme de capriciu, ci după criterii strict estetice. Critica „personală”, adică cea impresionistă, lucrînd cu strictele impresii, „dispensează /…/ de a citi cărţile despre care vorbeşti şi subiectele despre care acestea tratează”, ceea ce duce, de fapt, la dispariţia istoriei literare şi a tradiţiei. E drept că aşa cum erau făcute pînă atunci, ca simple colecţii de monografii, neţinînd cont de criteriul evolutiv intern al formelor literare, istoriile literare – cel puţin cele franceze – nu erau chiar istorii: „istoriile noastre nu sînt cîtuşi de puţin 'istorii', ci doar 'dicţionare' în care numele personalităţilor sînt clasificate în ordine cronologică, în loc să fie aşezate după alfabet”. O istorie se ocupă de fenomene, de momentele de cotitură; ea e deopotrivă fenomenologică şi axiologică; selectează semnificativul şi decisivul din devenire. Nu mai departe decît foarte recent a reluat această distincţie între istoria literară şi dicţionarul de literatură însuşi N. Manolescu. Într-o istorie literară, ca şi în critica literară, „Opiniile nu sînt libere… Nimeni nu este liber… de a avea o opinie, opinia sa proprie sau, cum se spune, gustul său personal: există mereu un criteriu, un fundament obiectiv pentru orice judecată critică”. Iar „Simpla satisfacţie nu poate fi un criteriu de valoare”, deşi şi ea contează. Dar „satisfacţii” primim adesea de la opere minore şi chiar cu conştiinţa că e vorba de opere minore. Istoria/critica literară trebuie să releve cauzalitatea internă a

27

portret în cărbune literaturii, pentru că „orice istorie literară posedă în sine, de la bun început, principiul suficient propriei ei dezvoltări”; aşa stînd lucrurile, istoricul stabileşte cu precădere „filiaţia operelor”; pentru că „lucrul ce apasă cu maximă greutate asupra prezentului este trecutul”, precedenţele; dacă există presiuni determinante asupra operei, acestea vin în primul rînd din pre-existenţa altor opere: „cea mai importantă forţă activă: forţa operelor asupra operei”. Iar această forţă stîrneşte întotdeauna o reacţie, de imitaţie sau respingere. Mult mai sofisticat şi mai elaborat, dar în esenţă nu altceva, va spune, mai spre noi, Harold Bloom atunci cînd va vorbi de „anxietatea influenţei” sub spectrul căreia stă toată literatura modernă.

biblioteca Bucovina literară Mircea Muthu, Ochiul lui Osiris, Edit. EIKON, Cluj Napoca, 2010

Ştefan Ion Ghilimescu, Mărturisiri şi judecăţi plurative, Edit. Dacia XXI, Cluj -Napoca, 2011

Opera: Études critiques sur l'histoire de la literature française, (9 vol.), 1880-1925; Le Roman naturaliste, 1883; Questions de critique, 1889; Nouvelles questions de critique, 1890; L'Histoire de la literature française classique, 1891-92; Les Epoques du theatre français, 1892; Essais sur la literature contemporaine, 1892; L'Evolution des genres dans l'histoire de la literature, 1892; L'Evolution de la poesie lyrique en France au XIX siècle, 1894; Nouveaux essays sur la literature contemporaine, 1895; Manuel de histoire de la literature française, 1989; Discours de combat, 3 vol., 1900, 1902, 1907; Sur le chemins de la croyance, 1904.

Referinţe critice: J. Clark, La Pensée de F. Brunetière, 1954; Micaela Slăvescu, coord., Dicţionar al literaturii franceze, 1972; Angela Ion, coord., Scriitori francezi. Dicţionar, 1978; Gabriela Danţiş, coord., Scriitori străini, 1981; Antoine Compagnon, Connaisez-vous Brunetière?, 1997; Dirk Hoeges, Literatur und Evolution, 1980; Mircea Martin, Geometrie şi fineţe, 2004.

¤ Noile legitimaţii de membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni pot fi ridicate de la Librăria Scriitorilor din Suceava, în zilele de luni-vineri, între orele 9,00-16,00. Legitimaţia se eliberează după achitarea cotizaţiei pe anii 2010 şi 2011.

28

Lucian Alecsa, Klara, Babette şi alte iluzioniste, Edit.

TipoMoldova, Iaşi, 2011

Culiţă Ioan Uşurelu, Convorbiri esenţiale, Edit.

Andrew, Focşani, 2010

Vasile Sfarghiu, Otilia Sfarghiu, Teatrul, muzica şi cinematografia în Câmpulung Moldovenesc, Edit. Axa, Botoşani, 2010 Ignat Florian Bociort, Estetică literară prin controverse, Edit. Arpeggione, Cluj-Napoca, 2011

Institutul „Bucovina“ Rădăuţi, Analele Bucovinei, Anul XVII, 1/2010, Edit.

Academiei Române

muzeul de imagini O ciudată apropiere de Dumnezeu Constantin DRAM

Că astăzi este instituţia bisericii în topul încrederii celor mai mulţi (şi mai fericiţi?) dintre români nu mai e o noutate de vreun fel, ziarele informându-ne pline de râvnă asupra acestui aspect ce caracterizează naţia română. Aceeaşi furnizori de informaţie, dacă ar căuta şi alte surse de informaţie, ar obţine şi alte rezultate, încrucişate…

Cu mai multe decenii în urmă, într-o carte a unui scriitor ce are avantajul că a trecut dincolo de Styx, precum şi acela că a lăsat cel puţin un text de substanţă, Moartea lui Ipu, într-o altă carte, spuneam, un roman despre acei ani ciudaţi şi crânceni şi blestemaţi ai trecerii de lumea aşezată pe făgaşe adânci, interbelice, la o lume bezmetică, cu valori subţiri şi schimbabile, se petrece o scenă care merită re-amintită celor care o ştiu sau, pur şi simplu, menţionată celor care nu vor mai citi romane ale deceniului damnat.

Un tânăr activist, personaj principal al romanului, primeşte sarcina de a înfiinţa o celulă de partid într-un sat retras spre munţi, în care oamenii sunt mai aproape de simplitate şi de Dumnezeu. Poate că partidele mai vechi vor fi avut vreo relevanţă oarecare în ochii lor deschişi spre cer; sau poate nu. Dar noua putere dorea repede, nespus de repede, ca oamenii ei să preia puterea peste tot, până în ultimul cătun, răspândind imaginea unei noi lumini, nemaivenind din cer, ci direct dintr-un răsărit periculos de apropiat.

Ajuns în satul cu pricina, activistul se găseşte pus în faţa unei spinoase probleme, având de ales – ca loc de desfăşurare a importantei şedinţe – fie spaţiul închipuit de cârciuma din sat, fie cel în care biserica îşi aduna enoriaşii pentru praznice şi pomeniri de tot felul.

E lesne de înţeles că linia roşie a partidului nu s-ar fi

apropiat de nici una din cele două instituţii amintite mai sus; alt loc însă nu era, pe o mare rază teritorială, aşa că Andrei Sabin acceptă propunerea preotului din sat de a se întâlni cu oamenii la biserică, în anexa indicată, cu două amendamente: musai, după ce se termină slujba duminicală şi numai după ce tovarăşele femei se duc pe la casele lor, unde le aşteaptă pruncii şi unde ele trebuie, apoi, să îşi aştepte soţii, care, după biserică, vor face şi un cuvenit şi cunoscut popas la cârciumă, dincolo de opreliştea preotului. Şi iată cum activistul de partid roşu se apropie, periculos de mult de Dumnezeu, într-o acţiune, e drept, de organizare a unei noi organizaţii prin care noua putere să-şi adjudece noi oameni.

Masa prezidiului e pregătită după reguli ştiute şi alături de persoane ştiute şi vizibile (precum tinerelul activist şi cumintele preot care, ca aproape toţi ai săi, a ştiut să păstreze o dreaptă cumpănă între vechi şi nou, între credinţă şi ateismul ce se insinua ca o nouă religie) se anunţă că din respectabilul prezidiu face parte (aşa era moda timpului!) şi dumnealui, însuşi Iosif Vissarionovici Stalin, fapt ce conduce la o mirare antologică a celor prezenţi şi la cererea expresă a moţoganilor ca din conducerea şedinţei să facă parte doar oameni prezenţi şi nu cei aflaţi în cu totul altă parte.

Cum acceptase atâtea, vezi bine că de dragul înfiripării acelei chinuite de celule, fără de care gloria partidului pălea, Andrei trece peste toate, înghite inclusiv ciudata apropiere de Dumnezeu (era, totuşi, la începuturi…), dându-i cuvântul bunului preot, spre a deschide insolita şedinţă de partid. Care, nu se ştie cât din inspiraţie divină şi cât din simţul conservatorist (adică cel care trimitea spre buna ocârmuire a vieţii, aici, pe Pământ şi nu aiurea!) procedează într-un fel care îi apropie pe toţi cei prezenţi şi neprezenţi, punând laolaltă mistic şi nemistic, într-o formulă devenită celebră: - În numele lui Dumnezeu şi al Uniunii Sovietice declar deschisă şedinţa de partid! Şi nu era o vorbă de ici colea. Nu departe, Uniunea Sovietică veghea, pe când Dumnezeu, în marea şi veşnica lui iertare, acceptase şi această pidosnică apropiere, făcută în pragul constituirii unei noi celule de partid.

29

epica magna Exerciţii de dezordine preventivă Matei VIŞNIEC

1.

Sunteţi ziarist şi vă pregătiţi să plecaţi în misiune în Afganistan, în Somalia sau în Africa subsahariană? Puteţi evita riscurile enorme ale unei astfel de misiuni apelînd la serviciile noastre.

131 de ziarişti ucişi anul trecut, iată o cifră macabră. Nu vă asumaţi riscuri inutile. Apelaţi la serviciile Agenţiei de Mediere şi Sejur în Zonele Dificile. Experienţa noastră de peste 50 de ani în toate zonele de conflict ale lumii vă poate ajuta să rămîneţi în viaţă şi să vă exercitaţi profesia în condiţii ideale fără a înfrunta riscul de a fi ucis, răpit sau arestat. Trăim într-o lume complicată în care valorile nu sunt universale iar tradiţiile şi culturile multiple. Ceea ce unui occidental i se pare corect, just, normal sau plauzibil, într-o zonă de conflict şi într-un alt spaţiu cultural poate părea greşit, nedrept, absurd şi provocator. Nu riscaţi această întîlnire brutală cu adversitatea. Agenţia noastră vă poate organiza transportul şi sejurul în absolut toate ţările, regiunile şi localităţile unde fac ravagii războiale civile şi interetnice, conflictele religioase şi altele de natură mult mai sofisticată. În catalogul nostru găsiţi repertoriate toate focarele de conflict actuale şi toate regiunile nesigure, de la zona Caucazului pînă la Kurdistanul turc, de la Somalia la zona tribală pakistaneză, de la zona Marilor Lacuri africane la regiunea Chiapas din Mexic.

Lectura occidentală a conflictelor de pe glob suferă de o gravă prejudecată egocentrică. Întrucît s-a crezut în centrul lumii şi descoperitorul unor valori aşa-zis universale, Occidentul crede că poate explica şi înţelege totul. Înfrîngerile din Vietnam şi din Afganistan, genocidul din Rwanda şi conflictul indo-pakistanez, interminabilul conflict din Orientul Apropiat şi chiar războiul din fosta Yugoslavie sunt tot atîtea dovezi că Occidentul interpretează totul în mod simplist şi superficial, utilizînd conceptele ideologiei corecte din punct de vedere politic. Anual peste o sută de ziarişti plătesc

30

cu viaţa din cauza acestor prejudecăţi. În catalogul Agenţiei noastre puteţi găsi toate tipurile de servicii pe care le oferim şi tarifele respective. Organizăm transportul pînă la zona de pericol şi ulterior deplasările cu mijloace de transport adecvate la faţa locului. Oferim locuri de cazare securizate în chiar ochiul ciclonului, ca să folosim o metaforă. Furnizăm ghizi şi interpreţi, contacte cu toţi beligeranţii şi cu toate taberele aflate în conflict, cu autorităţile locale recunoscute de comunitatea internaţională şi de ONU precum şi cu autorităţile locale nerecunoscute de instanţele internaţionale. Mediem interviuri cu toate persoanele vii aflate în zona de pericol, indiferent dacă aceşti indivizi sunt calificaţi drept terorişti, integrişti, mafioţi, piraţi, traficanţi, dizidenţi, separatişti, rebeli, insurgenţi sau revoluţionari.

Limbajul mediilor de informare occidentale nu are, deseori, nimic de-a face cu realităţile de pe teren.

Cînd talibanii au luat pentru prima dată puterea în Afganistan, în 1996, presa occidentală îi numea "studenţi în teologie". Occidentul spera încă, la acea oră, că Afganistanul îşi va găsi pacea şi stabilitatea sub regimul talibanilor şi că o anumită comunicare era posibilă cu ei. Cînd occidentalii decid să înceapă negocieri cu adversarii lor de pe diversele terenuri de conflict, brusc descoperim că presa nu mai foloseşte termenul de terorist pentru desemnarea inamicului şi recurge la concepte mai diluate precum cel de rebel sau chiar la termenul mult mai nobil de insurgent. A fost cazul în Irak, a fost cazul în Orientul Mijlociu, a fost cazul în diverse regiuni aleAmericii latine.

Precizăm toate aceste lucruri pentru a vă face să înţelegeţi de ce agenţia noastră este apolitică: tot ce ne propunem este să vă ajutăm să vă întoarceţi viu din misiuni dificile sau chiar imposibile.

Toate candidaturile sunt binevenite în cazul în care vă intersesează serviciile noastre. Un contract de confidenţialitate absolută va fi semnat înainte de a deveni clientul nostru.

2.

Ceea ce spun scursurile lumii interesează presa şi publicul în cel mai înalt grad. Publicul soarbe cu fascinaţie cuvintele asasinilor şi ale fanaticilor, ale nebunilor şi ale iluminaţilor. O bună parte din cuvintele pe care le auzim la radio şi la televiziune sunt pronunţate de oameni care ar trebui în mod normal să se afle fie în închisori fie în spitale psihiatrice. Ţinem să le precizăm clienţilor noştri că

epica magna delirul mediatic planetar mondial nu a fost creat de Agenţia noastră. Noi nu facem decît să ne adaptăm unei realităţi şi să vă facilităm contactul cu ea. În consecinţă, vă putem facilita contacte cu indivizi pe care Occidentul îi consideră gunoaiele lumii dar cărora le dă cuvîntul cu aviditate. Nu noi suntem responsabili de această contradicţie, noi nu facem decît să ne adaptăm ei. Practic nu există dictator, şef de clan, şef de bandă, torţionar, guérillero, fanatic religios, mogul, delapidator, asasin, mafiot, terorist, spărgător, etc., care să nu vrea să se exprime în presa mondială în schimbul unei anumite sume de bani. Agenţia noastră vă poate ajuta să realizaţi reportaje şi interviuri, uneori chiar şi în direct, cu răul de pe planetă.

Vocea răului fascinează din punct de vedere mediatic, trebuie recunoscut acest lucru. Maşina mediatică are oroare de pedagogi şi de moralişti, de inocenţi şi de umanişti. Pe scurt, maşina mediatică îi consideră plictisitori pe predicatorii binelui. Vocile răului, însă, provoacă întotdeauna o creştere a audienţei şi un frison emoţional iraţional evident.

Imaginaţi-vă că aveţi de ales între două cărţi: una se intitulează "Confesiunile unui om care a fost torturat" iar alta are ca titlu "Confesiunile unui torţionar". Fiţi sincer, pe care sunteţi tentat să o alegeţi? Pe a doua, bineînţeles. Instinctiv, veţi alege vocea răului, vocea călăului, pentru că vă este necunoscută. Ceea ce ar putea să vă spună victima vă puteţi, cît de cît, imagina. Dar ceea ce ar putea să vă spună călăul vi se pare mult mai interesant, mult mai original, mult mai complex. Sondajele realizate de noi pun în lumină faptul că 70 la sută dintre consumatorii de cuvinte sunt tentaţi să aleagă vocea răului. Alegerea este, cum spuneam, instinctivă.

Opţiunea raţională, bazată pe recurgerea la un criteriu moral, e mai lentă decît opţiunea instincivă, bazată pe setea de spectacol.

Examinaţi lista noastră de indivizi suspecţi şi de nefrecventat cu care vă putem pune în contact pe toate cele cinci continente ale globului. Agenţia noastră vă poate ajuta să-i intervievaţi, să-i fotografiaţi, să intraţi chiar în intimitatea lor, să petreceţi chiar o oră sau o zi sau o săptămînă împreună cu ei, să le cunoaşteţi familia şi gusturile alimentare, să vorbiţi cu ei despre orice subiect…

Toţi duşmanii civilizaţiei occidentale sunt gata să-şi facă publicitate în mediile de informare occidentale, toţi duşmanii democraţiei sunt gata să ţină o rubrică permanentă în presa ţărilor democratice.

Gunoaiele lumii, proscrişii civilizaţiei, figurile cele mai macabre ale planetei, sunt astăzi o mină de aur mediatică. Fiţi primul care să o exploraţi şi să o exploataţi. Agenţia noastră vă furnizează cheile necesare.

3.

Imaginaţi-vă că explodează o bombă la Paris, la Madrid sau la Londra şi că din întîmplare dumneavoastră sunteţi primul care ajunge la locul dramei pentru a-i fotografia sau fi lma pe supravieţuitorii îngroziţi, ba mai mult sunteţi primul care îi intervievează pe martorii oculari ai atentatului. Imaginile dumneavoastră fac turul lumii întrucît sunt cele mai proaspete, cele mai emoţionante. Primele cadavre pe care le vede lumea sunt cele fotografiate de dumneavoastră, primii răniţi sunt cei fotografiaţi şi filmaţi de dumneavoastră. Şi tot dumneavoastră sunteţi cel care filmează primele echipe de salvare ajunse la locul dramei…

Imaginaţi-vă că undeva în Italia sau în Haiti sau în Chile sau în India are loc un cutremur şi că din întîmplare dumneavoastră sunteţi primul care ajunge la locul dramei într-un moment cînd lumea este încă năucită, cînd mulţimea rătăceşte pe străzi şi cînd nimeni nu se gîndeşte încă la cei aflaţi sub dărîmături. Dumneavoastră sunteţi primul care filmează dărîmăturile, primul care fotografiază o mînă inertă sub o grămadă de pietre. Fotografia dumnavoastră devine un simbol al durerii şi al dezastrului, este preluată de toate agenţiile presă, este apoi expusă în galerii de artă şi devine o mostră de jurnalism de înaltă clasă…

Sau, imaginaţi-vă o lovitură de stat într-o ţară latino-americană sau într-o ţară africană importantă pentru economia mondială. Şi, din întîmplare, cine îi ia primul interviu noului dictator, cine filmează primele sale apeluri la reconciliere naţională, cine fotografiază primele execuţii sumare ale duşmanilor săi politici? Dumnevoastră, dumneavoastră ajungeţi acolo primul, din întîmplare, şi deveniţi pentru o vreme autorul unor imagini şi al unor informaţii cu caracter exclusiv.

Sau, imaginaţi-vă o grevă generală în Grecia. Sute de camionagii blochează peste noapte accesul la marile rafinării precum şi toate axele principale care duc la Atena. Şi ca din întîmplare dumneavoastră sunteţi acolo şi filmaţi primul convoaiele de camioane care se apropie la ora 3 dimineaţa de Atena. Mai multe maşini ale poliţiei sunt incendiate sub privirile dumneavoastră, starea

31

epica magna de urgenţă este declarată de guvern exact în momentul cînd dumneavoastră vă aflaţi însoţit de un cameraman în faţa sediului primului ministru.

Sau, de ce nu, imaginaţi-vă declanşarea unui nou război, fie că trupele americane debarcă într-o ţară din orientul apropiat, fie că încep ostilităţile între două ţări africane. Şi dumneavoastră sunteţi acolo din întîmplare, primul jurnalist occidental care transmite chiar de la faţa locului în timp ce mai multe avioane de vînătoare străbat cerul în diagonală iar de undeva se aude artileria.

Ei bine, cred că aţi înţeles totul şi nu aveţi nevoie de noi exemple şi detalii. Agenţia noastră poate organiza întîmplarea.

4.

Scoop. Cine nu ştie ce înseamnă un scoop?

Informaţie importantă sau cu caracter senzaţional dată în exclusivitate. Acest cuvînt de origine engleză a penetrat aproape în toate limbile pămîntului. Are de altfel şi o sonoritate interesantă.

Scooooop. În melodia sa se simte exclamaţia şi suspansul.

Scoooooooooooooooop.

Aţi înţeles că agenţia noastră poate să vă faciliteze accesul la un scoop. Din momentul în care deveniţi clientul nostru, noi ne angajăm să vă furnizăm cel puţin două sau trei scoop-uri pe an, de natură să vă consolideze cariera.

Concomitent, însă, agenţia noastră se angajează să vă asocieze la scoop-uri colective. În lumea în care trăim, un scoop nu este doar o informaţie care ajunge la urechile publicului datorită perspicacităţii şi promptitudinii unui ziarist. Un scoop poate fi de asemenea pregătit, construit, produs.

Da, agenţia noastră produce scoop-uri individuale şi colective.

Vă felicităm pentru faptul că aţi ajuns să citiţi această frază. Înseamnă că sunteţi deja clientul nostru, că aţi semnat deja un contract cu noi. O nouă pagină se deschide în viaţa dumneavoastră profesională. Aţi intrat într-o nouă etapă de înţelegere a lumii, a jurnalismului, a actualităţii, a raporturilor dintre ficţiune şi realitate. Din acest moment faceţi parte din familie, din familia celor destinaţi să practice jurnalismul fără ipocrizie.

Cursul nostru de iniţiere în scoop începe cu prezentarea unei opere de ficţiune, a unui film realizat de Billy Wilder în 1951. Veţi descoperi în acest film admirabil preistoria scoop-ului. Titlul filmului are o puternică încărcătură simbolică: The

32

big carnaval. În unele ţări filmul a fost difuzat însă cu titlul şi mai inspirat de Marea mascaradă.

Iată pe scurt ce se întîmplă în acest film. Un jurnalist new-yorkez, (interpretat de Kirk Douglas) intră într-o pasă proastă a vieţii: îşi pierde postul pe care îl avea la unul din marile ziare din New York şi ajunge să lucreze undeva la graniţa cu Mexicul, pentru un ziar local, într-un loc unde nu se întîmplă absolut nimic şi unde mediocritatea lumii este strivitoare. Ziaristul nostru este însă ambiţios, el vrea să-şi ia revanşa asupra destinului şi caută cu tot dinandinsul un scoop. La un moment dat, în peregrinările sale, aude că un miner a fost blocat undeva într-o galerie. Brusc, ziaristul are revelaţia minei de aur pe care o reprezintă acest subiect.

Obţine exclusivitatea pentru reportajele despre minerul blocat și manevrează în așa fel încît salvarea acestuia să dureze cît mai mult. Între timp, reușește să provoace compasiunea și interesul publicului pentru sărmanul miner (care de fapt căuta tezaure indiene prin galeriile unor mine părăsite). Nu contează însă ce făcea victima în adîncul pămîntului, important este că regiunea iese din amorţeală, o întreagă chermeză mediatică începe să se umfle în jurul nefericitului individ blocat în galerie, unii se roagă pentru salvarea sa, alţii îl încurajează ca să reziste pînă cînd va fi terminată săparea unui tunel vertical destinat să-l aducă la suprafaţă, un cîntăreţ folk compune și un cîntec dedicat nefericitului care devine treptat un erou… Nu contează cum se termină filmul (omul blocat în galerie moare de epuizare și totul se dezumflă brusc), important este că acest film merită văzut de orice jurnalist interesat de mecanismul construirii scoop-urilor și de raporturile dintre informaţie și ficţiune.

Pentru că merită comparat acest fim cu ceea ce s-a întîmplat în vara anului 2010 cînd 33 de mineri chilieni au fost cu adevărat blocaţi într-o galerie. Săparea unui tunel vertical a durat atunci 69 de zile. Între timp, printr-o coordonare mediatică fără precedent, toate canalele de televiziune internaţionale și toată presa mondială i-a transformat în eroi. Pe toată planeta au fost retransmise în direct momentele scoaterii lor din galerie. La faţa locului s-au deplasat 2000 de ziariști. Sute de camere de luat vederi și de aparate de fotografiat au ţinut să imortalizeze primele lacrimi de bucurie ale unui sărman chilian care s-a nimerit să fie tatăl primului miner scos la suprafaţă.

Nimeni n-a vrut să rateze marele spectacol al salvării celor 33 de nefericiţi. Președintele chilian,

epica magna cu o cască de miner pe cap, a fost primul care i-a aștepat cu braţele deschide pe cei aduși rînd pe rînd din măruntaiele pămîntului. De altfel cota sa de popularitate a crescut atunci cu zece la sută.

Președintele de atunci al Statelor Unite, Barak Obama, papa de la Roma și alte și alte zeci de personalităţi politice, din lumea afacerilor, ale sportului sau ale show-bizz-ului le-au trimis minerilor mesaje sau i-au umplut de cadouri.

Cineva i-a invitat chiar și în vacanţă în insulele grecești. Zeci de contracte cu reviste și edituri s-au semnate atunci pentru ca toate acele momente să fie povestite de mineri dar și de victimele lor. Întregii planete i s-a insuflat un sentiment de mîndrie, de unitate chiar în jurul unei aventuri care putea să fie o tragedie dar s-a încheiat cu bine. Iată că întreaga planetă poate fi solidară, iată că un anume sentiment de umanitate triumfă în ciuda diferenţelor noastre culturale – acesta a fost pînă la urmă mesajul mediilor de informare. Cei 33 de mineri au devenit niște eroi planetari, unii n-au ezitat chiar să vadă în această cifră o coincidenţă tulburătoare cu vîrsta la care a murit Hristos, 33 de ani. Pe scurt, evenimentul a fost cel mai frumos scoop colectiv al anului.

Nu mai are rost să vă întrebaţi cine l-a organizat, bănuim că v-aţi dat seama. O astfel de operatiune nu ajunge la astfel de proporţii în mod întîmplător, doar prin simplu mimetism mediatic…

Instinctul de turmă există, într-adevăr, în domeniul presei, dar el nu se poate transforma în scoop colectiv mondial fără o anumită încadrare logistică și fără o clarviziune în privinţa scenariului.

5.

Imaginaţi-vă că într-o bună zi nici un bărbat nuşi înşeală soţia şi nici o femeie nu-şi mai înşeală soţul.

Nici un copil nu mai întîrzie la şcoală şi nu se mai foieşte în timpul orelor. Nici un politician nu mai spune minciuni şi cetăţenii încep să-şi plătească în mod corect impozitele. Nici un preşedinte nu se mai agaţă cu orice preţ de putere şi acceptă ideea că într-o singură viaţă nu te poţi afla la putere decît o singură dată pentru un unic mandat de patru ani. Nici un taximetrist nu te mai încarcă la preţ, nici un proprietar nu-ţi mai cere chirie excesivă. Suporterii sportivi nu mai strigă porcării pe stadioane, autorităţile de la Pekin îi eliberează pe deţinuţii politici. Nimeni nu-şi mai lasă resturile de la picnic chiar pe locul unde a picnicat, pe plajă sau în pădure. Oamenii devin politicoşi, nimeni nu-l mai vorbeşte de rău pe aproapele său. Coreea de nord se deschide către lume, sîrbii şi kosovarii se împacă şi

crează împreună o federaţie, India şi Pakistanul renunţă să se mai bată pentru Kaşmir şi-l transformă în parc turistic mondial. Toţi rebelii de pe planetă depun armele, în Afganistan talibanii aceptă reconcilierea naţională, traficul de droguri se opreşte pe glob, mafiile se autodizolvă. Israelul face pace cu arabii, regiunea Gaza devine cea mai prosperă din Orientul Mijlociu, şiiţii şi suniţii uită brusc de toate animozităţile lor istorice.

Imaginaţi-vă toate acestea şi un întreg şir de alte veşti bune de acest gen. Imaginaţi-vă cum ar arăta lumea în momentul concretizării acestor veşti bune şi ce ar însemna o asemenea lume pentru jurnalişti.

Ar însemna moartea presei.

O lume fără dezordine este sinonimă cu moartea presei, cu moartea mediilor de informare, cu moartea mediatică a umanităţii. Înţelegeţi de ce maşina mediatică nu este compatibă cu pacificarea totală a aventurii umane.

Pentru ca maşina mediatică să poată funcţiona, ea are nevoie de o întreagă armată discretă de creatori de dezordine. Iată adevăratul motiv pentru care agenţia v-a selectat, v-a iniţiat şi v-a integrat în sînul ei. Avem nevoie de creatori de dezordine imaginativi şi eficienţi.

Un creator de dezordine este un artist care imaginează scenarii de introducere a ficţiunii în realitate. Maşina mediatică are această forţă, de a planta pe terenul actualităţii germenii de dezordine imaginaţi de dumneavoastră. Uneori aceste seminţe ale dezordinii au nevoie de cîţiva ani buni, sau chiar de un deceniu de gestaţie pentru a se manifesta.

Incercaţi să vă imaginaţi cum ar fi arătat primul deceniu al acestui mileniu fără aceste scenarii ale dezordinii care au fost atentatele de pe 11 septembrie 2001, intervenţia americană în Irak, alegerea unui preşedinte de culoare la Casa Albă şi criza financiară din 2009. Patru evenimente care au furnizat, doar ele, peste 50 la sută din carburantul maşinii mediatice planetare timp de 10 ani. Ori, scenariile acestor focare de dezordine au fost imaginate încă de la căderea comunismului, din 1990.

Aşa după cum scenariile elementelor de dezordine pentru perioada 2010-2020 se forjează acum.

Iată de ce avem nevoie de imaginaţia şi de competenţa dumneavoastră. Tot ce ne puteţi propune în materie de dezordine preventivă este binevenit.

(Fragment din romanul cu același titlu, în pregătire.)

33

via pub(l)ica Intelectualii pub(l)ici ne stîrnesc divagaţiuni Luca PIŢU

În ce context ne-or stîrnit dumnealor, «intelectualii publici», digresiuni felurite, apetit de manipulări hipertexuante sau dorinţe nemăsurate de calamburghezire?

In context librarian, pe strada Lăpuşneanu (cea proslavită şi de Curzio Malaparte în Kaputt), la Avant-garde, binecunoscutul deja salon al băutorilor bahluieţi de ceaiuri fine şi al lansărilor cărturăreşti de peste an, unde, anturat de trei universitari şi un anarh cajvaneu, Alexandru Matei, reuşitul fiu al poetei Angela Marinescu, răspundea întrebărilor relative la Mormîntul comunismului românesc (Ibu Publishing, Bucureşti, 2011: cu o prefaţă de Adrian Cioroianu), noul său opuşor.

In acest context, apucatu-ne-am, fiecare cu unelte proprii, să deconstruim conceptul de «intelectual public» valah, de ipochimen posesor sau nu al unor studii superioare de specialitate dar autopropulsîndu-se ca să-şi deie cu părerea, în presa arondată intereselor politicarde ori numai phynanţei ubueşti, la tembeliziuni şi alte radiodifuziuni, niciodată însă dezinteresat, ci mercenarial, boier al minţii de dîrvală, retor al «utopiei anticomuniste» aflat, desigur, în simetrie cu latranţii «antifascişti» din Evropa Vestnică, agitatori, şi ei, cel mai adesea traseişti, buni de dat de-a berbeleacul/să se perpelească veacul.

In acest context, pentru a-l deconstrui pe restectivul cu scule ubucovinene, mi-am amintit de tabloul lui Paul Delvaux, văzut cândva la Muzeul Regal de Arte Frumoase din Bruxelles, titulat La voie publique şi exhibînd, în prim-plan, o afriolantă goliciune feminină, amintitoare de Maja desnuda cui ştim, iar în fundal o cale publică şi trecători ieşiţi la şpaţier ce par a trage cu ochiul şi a comenta despuierea muierină spre a manifesta, prin însuşi acest fapt, vocea publicului criticant, la voix publique prin urmare, aşadar + de aceea, funcţie de variile lor poziţionări ideologiciene. Pe aceşti mixoscopişticomentatori, autoinstituiţi să vorbească în numele multitudinei imaginare şi mai ales în folos personal subsecvent, iară nu dinspre corpul lor pulsional, cacoşim şi dîrdîitor, îi închipuluiam, atunci, drept «intelectuali pub(l)ici», trăgători cu un ochi la slănina

34

comanditarului şi cu celălalt la făina rîvnitei recunoaşteri societale. Lor aveam să le prefer «intelectualii pubici», nu neaparat omfaloscopici sau nombrilişti (fiindcă nu cred întotdeauna, cu Witold Gombrowicz, că-i mai bine să fii megaloman decît sociolog), nu neaparat akratici, nicidecum enkratici sau antikratici ori hedonişti de-ai lui Michel Onfray, nici nietzscheenici, nici liicenici, nici cinici, o, nu, ci cunnici, ceronettici, kteici… în stare adicătelea să-şi asume deschis, cinstit, tovărăşeşte, apetenţa întru ekstasuri ontice, mistice sau doar liriceşti. Cam cît ipochimenii enumeraţi – printre ei şi un deputat al limbii găunoase 0 în Viens, Popoule, faimosul cînticel polison ce ne conduce paşii în vremea Apaşilor Bellevillieni. Ori poate chiar la divagaţiunea următoare, oarecum daimonologică: ▼▼▼ La noi, în vălăhie, cunoscută-i doar de specialişti teza doctorală a lui Roger Caillos, Le démon de midi, unde Eminescu figurează la loc de cinste, final însă, ca folklorist şi cunoscător al basmelor culese de Kunisch.

La noi, în vălăhie, se ştie mai puţin despre demonul amiezii ca stîrnitor de libidou la bărbaţii trecuţi de a doua tinereţe, cum fost-a cazul cu Noica şi germanista ieşeană sau cu Cioran şi nemţoaica filosofală, că pe Nicolae Manolescu, pe Ilie Năstase sau pe Nae Ionescu nu-i punem, din varii motive, la socoteală.

Deocamdată. Le Petit Robert, aflător în toate casele de oameni cultivaţi, îi scoate însă pre mulţi din bezna momentanei neştiinţe întru ghimonul meridian.

Depănăm asemenea lucruri în treacăt, pentru a-i scoate din încurcătură pe cercetătorii binevoitori care dau cu crucea, cu totul şi cu totul întîmplător, nu peste catalogul ultimei licitaţii de obiecte cioraniene, din 7 april recent, organizată de Laurence Tacou la Hotelul Drouot, ci peste eseul lui Stéphane Barsacq, titulat provocator, aşa: Cioran.Ejaculations mystiques, de curînd ieşit la Editions du Seuil şi exploatînd substratul religios al scrierilor Omului din Răşinari ad maiorem gloriam illius, căci e în joc opera glosatoare a unui admirator, nu a unui detractor oarecare, sionist au ba. Or, în acest context, cuvântul «éjaculation» nu trebuie să ne sparie, aşa cum nu-l sparie pe frecventatorul discursului religios termenul tehnic de «oraţiune j aculatorie», de oraison jaculatoire, designator al unei rugăciuni scurte, din toata inima ţîşnită şi fierbinte, căci adjectivul are provenienţă de la verbul deponent jaculor, jaculari, jaculatus sum, cu înteles de « lansare», «ţîşnire», «aruncare», din care se originează, prin prefixare şi vocabulul ejaculari. Aşa cum nu-l sparie pre latinist verbul erigo, erigere, erexi, erectum, cu înţelesul de «a ridica», şi-l substituie uneori, spre a se amuza, lui exegi în oda horaţiană, astfel: Erexi monumentum aere perennius. De aici ne vin şi expresia franţuzită cu

via pub(l)ica dublu înţeles pentru ironişti, «erecţiunea unui monument», şi alunecarea limbii ciopragiane din conferinţa despre «Iaşi, locul meu de erecţiune».

Noi, în locul lui Stéphane Barsacq, ne-am fi titulat eseul Ejaculations mystiques et lyriques, fiind unii dintre marii mistici, unii dintre marii ejaculatori ai fuziunii cu Absolutul, cum se ştie, şi, ipso facto, poeţi ai patetismului accentuat. Ipso facto, mda. Inclusiv, cum a formulat Sartre în Situations I, misticul ateu Georges Bataille, cel din Experienţa interioară, L'Abbé C sau Doamna Edwarda. Inclusiv James Joyce în Epifanii. Ni l-am fi titulat cum ziserăm şi nu i-am fi uitat, în pomenirile noastre, nici pe Cardinalul Daniélou, teologul conceptului de epectază, nici pe preşedintele Félix Faure, nici pe Clintonul Monicăi Lewinski. Pentru că epectaza, grecism derivat din extasis, nu e altceva decît ek-stasis, ieşire din stază, din sinele individualist, si înălţare către Tătînele Dumnezeiesc: fost-a ea studiată de cardinalul antemenţionat dinspre un verb utilizat în epistolele sale de cătrâ Apostolul Pavel. Numai că după pristavirea lui Daniélou, găsit decedat în braţele – sau între gambele - unei peripateticiene, hebdoul satiric Le Canard enchaîné propulsa în Hexagonerie termenul de «epectază mistică», iar Le Petit Robert îl prelua cu grăbire, obligîndu-i pe cercetători să reconsidere, din unghi teologic, nu atît accidentul lui William Jefferson Clinton cu Monica din salonul oval de la Casa Albă, cît, mai ales, moartea preşedintelui Félix Faure, anno Domini 1899, captiv gurii şi braţelor metresei sale Marguerite Steinheil, în salonul albastru din Palatul Elysée, victimă preafericită a unei conjuncţii erotice orale, ceea ce numeroase jocuri lingvistice suscita dinspre adversarii săi politici, Clémenceau (cel cu războiul ca lucru serios şi complicat, ce nu trebuie lăsat pe mîna militarilor) spunînd, bunăoară, memorabilele voroave: «Il voulait être César, mais il mourut Pompée, le pauvre». Pe cînd medicul personal al prezidentului, întrebat dacă pacientul său «avait repris sa connaissance», răspundea cu falsă inocenţă: «Non, non, elle vient de sortir par une porte dérobée». Ecou se face la acest eveniment ambarasant Gabriel Chevalier în romanu-i Clochemerle, unde Félix Faure devine, din motive cenzuriale, senatorul Prosper Louèche, decedat, precum mult mai tîrziu cardinalul Daniélou, între zgaibaracele unei prostitute parigotice, presa serioasă locală dedicîndu-i necroloage ce nu uită să consemneze pristăvirea sa «la datorie», «au champ d'honneur» carevasăzică, ci nu, vai, au champ du con (:honni soit qui mal y pense, mes frères!)

A muri în braţele – sau între gambele - fiinţei iubite, a te pierde în ea cît misticul în tenebrele divine, în natură sau în Creatorul său extramundan, aceasta nii epectaza, căreia totuşi nu i-au sucombat nici Noica, nici Cioran, nici Clinton. Poate, însă, Victor Eftimiu sau Gheorghe Gheorghiu Dej, ahtiaţi, ambii, după

actriţe nurlii. În nici un caz autointitulaţii «intelectuali publici», cărora le preferăm, vai, pe urma unor precursori iluştri, figura peripateticienelor nearistotelice, figura practicienelor amorului tarifat, care, filles publiques, pe trotuarele acestei lumi aservite monoteismului pieţei liberal-capitaliste, văd în contemporanii lor doar clienţi şi nutresc despre ei tot atîtea iluzii cît pironienii nemîntuiţi din Skepsisland.

Alte precizări (continuare din pag 1)

Inspectoratul în cauză n-a sprijinit niciodată preluarea publica,iei, dimpotrivă. Însă revista a fost făcută de-a lungul timpului de scriitori membri ai S.S.B., motiv pentru care am și consemnat pe copertă că este editată de către societate. În aceeași idee, am publicat aici materiale valoroase ale scriitorilor bucovineni, am prezentat cu prioritate volumele membrilor noștri, s-a întocmit un calendar bucovinean, numerele de revistă au fost ilustrate de către artiști plastici bucovineni etc. Dar asta nu înseamnă că revista are scopul să publice exclusiv bucovineni și că va găzdui numai produc,iile noastre. Nici pomeneală. Iată, de cînd sînt redactor-șef nu am publicat nici un fragment de proză în această revistă și nu simt nici o frustrare.

Semnalul tras în editorialul din numărul anterior al revistei viza un anumit standard de calitate care să permită pătrunderea timbrului specific al subspa,iului bucovinean în „contextual spiritualită(ii românești”. În zadar am face un ghiveci pretinzînd că ne integrăm în context na,ional, dacă textele noastre nu se vor ridica la înăl(imea celor primite din afară. Nici vorbă de instituirea vreunei restric(ii pentru colegii bucovineni de a publica în paginile revistei, cum au sugerat unii, exceptînd standardele calitative și unele dificultă(i de integrare în concep(ia noastră despre revistă. Repet, nu îmi propun să respect nu știu ce propor(ii aiuritoare între prezen,a colaboratorilor externi și a membrilor S.S.B. în revistă, însă cei din urmă pot fi siguri că și textele lor sînt așteptate cu tot dragul!

Constantin ARCU

35

lirice Linda s-a ascuns să moară

Mărturisiri Alexandru JURCAN

Cortina negrăită

Linda căţeaua s-a ascuns să moară, după atâtea ierni căzute în inimă Ea n-a mângâiat căldura unei case, decât propriul sânge stârnit de lovituri S-a născut lângă un coş înalt de gunoi, cu blană neagră precum nopţile lungi Îmi trimitea semne, semnale, păsări mângâieri virtuale oarbe Linda s-a ascuns să moară fără să intre măcar o dată în marea mea interioară...

Numai la sfârşitul reprezentaţiei vor muri fluturii negrăiţi până atunci mai poţi aduna culori de pe mantiile lor livide.

Miroase a dragoste făcută în grabă... copilul nenăscut ne alungă vremea noastră a obosit ca un fluture înspumat Peste viaţa noastră aplaudată cade o cortină cât un mormânt

Egon lui Egon Schiele Obosită, după câteva vizite nocturne, a poposit la mine Moartea, să mai stăm de vorbă în tihnă… avea oasele putrede ale mamei mele, purta cearcănele vişinii ale prietenilor mei, haine mototolite în lupte inegale, genunchi de cremene, eşarfă neagră, iar eu, Egon, i-am întins paharul cu vin…

A atins faldurile spălăcite ale cearceafului, de parcă erau bucăţi învălmăşite de şerpi, apoi a intrat sora mea cu pulpe vinete, lăsându-se uşor în braţele Morţii , ca un caier de lână bolnavă…

– Nu pentru tine a venit, soră dragă, lasă-ne să povestim despre viaţă, despre cum poţi îmblânzi moartea, cu o simplă privire – despre cum să bem până la capăt euforia venită din ne-ştire…

36

Mărturisire Vin sărbătorile, prietene de lut, mai ninge-n colivia mea ascunsă planeta nu are răbdare de friguri şi de dor străpunsă.

A mai trecut un tren cu aburi uzi, mărturisirea mea coboară să n-o respingi, să nu acuzi tăişul ei încet doboară.

Singurătatea are colţi şi haine lucitoare în insula mea de cristal înţelepciunea moare.

Eu nu fac parte de aici ai înţeles prea bine mai dă-mi un zâmbet-ametist ca să renasc spre tine.

eseu Exil şi adevăr (I) Theodor CODREANU

În ultimul său roman, Sindromul de panică în Oraşul Luminilor (2009), Matei Vişniec remarca faptul că Occidentul a dat atenţie şi a promovat literatura exilanţilor din fostul bloc sovietic până la căderea cortinei de fier, în 1989. Au rămas să se confrunte, după aceea, doar cei în stare să intre în dura competiţie a valorilor. O a doua şansă le-a rămas scriitorilor din exil să fie valorificaţi în ţările lor de origine. Aşa că aceia care nu au rupt cordonul ombilical cu spiritualitatea naţională au fost puşi în faţa unei noi probe, aceea de a fi recunoscuţi şi asimilaţi la paradigma canonului literar naţional, cu atât mai mult cu cât veneau cu aura unei consacrări internaţionale. Printre aceştia, un loc aparte îl ocupă Vintilă Horia, de la a cărui naştere s-au împlinit, anul trecut, 95 de ani. Vintilă Horia a mai apucat să se bucure şi de căderea comunismului (m. la Villalba, în Spania, în 1992). Se pare însă că n-a fost suficient ca Vintilă Horia să rămână, în fundamentele fiinţei lui, un scriitor român, nevoit să trăiască şi să creeze în exil, pentru ca să fie recunoscut ca aparţinând literaturii române. În Istoria critică a literaturii române (2008), Nicolae Manolescu îl ignoră cu desăvârşire. Rămâne dilema: din cauza lipsei de valoare sau pentru că a scris în franceză şi în spaniolă? În schimb, Istoriile lui Ion Rotaru1 şi a lui Marian Popa2 îi dau cuvenita atenţie. Cel din urmă, altminteri, se dovedeşte a fi cel mai de seamă istoric literar postbelic, prin obiectivitate şi forţă de pătrundere a fenomenului cultural şi literar. Într-o manieră similară este consemnat Vintilă Horia de Dicţionarul general al literaturii române, literele E-K, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.

Prozator, poet, eseist şi traducător, Vintilă Horia a cunoscut o binemeritată celebritate din 1960, odată cu apariţia romanului Dumnezeu s-a născut în exil, în franceză, la Fayard, Paris, în col. „Le signe”, cu o prefaţă de Daniel Rops. În acelaşi an a apărut şi versiunea spaniolă, la Barcelona. A urmat scandalul legat de primirea Premiului Goncourt, declanşat nu doar de ambasada Republicii Populare Române de la Paris (în regia lui Mihai Ralea!?), dar şi de extrema dreaptă şi de către stânga comunistă şi evreiască (în frunte cu André Wurmser) şi, nu se putea, chiar de unii confraţi români din exil. Pricina? Scenariul care se va repeta şi cu alţi mari scriitori şi savanţi români: naţionalismul şi o presupusă apartenenţă la Mişcarea Legionară. Pentru

mine, surpriza cea mai mare este atitudinea lui Constantin Virgil Gheorghiu, care pătimise aidoma după apariţia, în 1949, a celebrului roman Ora 25. Nu există decât o singură explicaţie: frica în faţa adevărului şi pentru dobândirea unui certificat de „bună purtare” ideologică a exilatului, temă centrală a romanului Dumnezeu s-a născut în exil. Chiar şi un Emil Cioran a încercat să dobândească un asemenea „certificat”, refuzat, în schimb, de Mircea Eliade şi de Vintilă Horia, care, în decembrie 1960, a preferat să renunţe la premiu, adresând o scrisoare Academiei Goncourt, deşi Robert Escarpit îi luase apărarea, argumentând că o carte n-are legătură cu biografia autorului. Ba poate tocmai din această pricină a renunţat Vintilă Horia la premiu, fiindcă el ştia că opera este prelungirea şi salvarea vieţii de nimicnicia istoriei. Nietzsche afirma că a trebuit să plece în exil ca să poată spune adevărul. Se pare că adevărului i se pune botniţă chiar şi în exil. Aceasta este chiar drama trăită de Ovidiu al său. Cărţile cele mai rezistente ale lui Vintilă Horia sunt cele ale exilului. Iar Dumnezeu s-a născut în exil rămâne cartea emblematică a personalităţii lui Vintilă Horia. Scandalul declanşat de neprietenii adevărului n-a făcut decât ca prestigiul cărţii să sporească în proporţie geometrică, fiind tradusă rapid în paisprezece limbi. În româneşte, romanul va fi transpus în 1980, la Editura Carpaţi din Madrid, iar în Ţară va apărea abia 3 în 1990-1991 , dacă e să ne luăm după frugala ediţie în traducerea lui Al. Casting, apărută la Editura Europa, din Craiova, cu postfaţa lui Daniel Rops, cu studiul Monicăi Nedelcu şi cu notele bibliografice ale lui Ion Deaconescu. Marian Popa crede că romanul ar fi putut să treacă de cenzura comunistă dacă s-ar fi exploatat tema „dacismului”. Greu de spus, fiindcă rămânea fondul creştin al adevărului. În 1991, când am făcut prima lectură a romanului, reacţia a fost de oarecare dezamăgire. Lui Ion Rotaru, cartea i s-a părut a fi tezistă, în pofida entuziasmului cu care a fost primită, la vremea ei, în Occident. O parte dintre aceste reacţii sunt reţinute şi în prima ediţie din Ţară. O nouă lectură, după aproape două decenii, arată că romanul e viu şi că teza e strivită de drama eroului în care, altminteri, nu e greu să o distingi pe a autorului însuşi, care mărturisea într-un interviu acordat lui Claude Sarraute: „Experienţa lui Ovidiu este a mea. Între destinele noastre am văzut 4 totdeauna un paralelism fatal” . Romanul trăieşte prin acurateţea stilului, prin concentrarea canonică, prin vibraţia orfică a dramei protagonistului. Graţie elementului autobiografic semnalat, poate fi citit şi în cheie istorică, alegorică, aşa cum o face şi Marian 5 Popa, pe urmele lui Andrei Flor , pseudonimul lui Paul Costin Deleanu. Lectura în cheie alegorică pare a fi interesantă la un anumit nivel de receptare (ca şi în cazul Nopţii de Sânziene, de Mircea Eliade, cu care a şi fost comparat), dar spune prea puţin despre profunzimile romanului.

37

eseu S-a vorbit de o experienţă ezoterică parcursă de exilatul Ovidiu, prin apartenenţa lui la o sectă neopitagoreică, principala pricină a adversităţii împăratului Augustus, o sectă care submina religia politeistă oficială. Prevalenţa acestei cauze a condamnării poetului, pe care o urmează Vintilă Horia, a fost confirmată şi de o cercetare, pe această temă, a lui Jérôme Carcopino, unul dintre cei care au comentat romanul, altminteri. Cu toate că motivarea exilului la Tomis a rămas obscură, „pitagorismul” lui Ovidiu rămâne deficitar fără cealaltă cauză, cvasioficială, aceea a „pervertirii” moravurilor şi a tineretului prin celebra operă Ars amandi. Este o ecuaţie de mare rafinament pe care Vintilă Horia o diriguieşte abil şi discret pentru ca „teza” romanului să nu se întoarcă împotriva autorului. „Pitagorismul” lui Ovidiu devine compatibil cu presupusul „pitagorism” al religiei getodace a lui Zamolxis. Jurnalul imaginar al poetului exilat, întemeiat pe opera şi pe viaţa împricinatului, se derulează în opt capitole structurate, cronologic, pe cei opt ani de exil dintre anii 9-17 d. Hr. Exilul a produs, în fiinţa lui Ovidiu, o profundă schimbare, atestată şi de opera ultimă, de epistolele din Pont. Preţul acestei schimbări este o enormă suferinţă, semnificând o adevărată alungare din raiul imperial într-un spaţiu friguros şi străin. „Rozul Bagdad” al emirului macedonskian este, de astă dată, „roza 6 Romă”: „Numai la Roma viaţa merită să fie trăită” . Şi totuşi, ca şi-n cazul emirului macedonskian, noul Ovidiu trece printr-o experienţă iniţiatică, o „călătorie” de opt ani la capătul căreia devine o altă fiinţă. E altceva decât vechea imagine a unui Ovidiu suspinând până la moarte după Roma pierdută. Ovidiu a trăit la confluenţa a două ere, cea veche, a păgânismului antic, ajunsă, sub domnia lui Augustus, pe culmea măreţiei, şi cea nouă, creştină, aflată abia în germene, când se naşte Mântuitorul. Este meritul lui Vintilă Horia de a surprinde, cu fineţe, zdruncinul psihologic al trecerii dintre evi.

1. Ion Rotaru, O istorie a literaturii române de la origini până în prezent, Editura Dacoromână TDC, 2006, pp. 578-580.

2. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, I, Editura Semne, ediţia a II-a, revizuită şi augmentată, Bucureşti, 2009, pp. 1076-1081.

3. Pe coperta întâi e anul 1991, iar pe pagina de gardă – 1990!

4. Claude Srraute, Un entretien avec M. Vintila Horia, în „Le Monde”, din 26 noiembrie 1960. Apud Marian Popa, op. cit., p. 1078.

5. Andrei Flor, „L'affaire Vintila Horia” şi „Scandalul Goncourt 1960”, în „Semne”, an, 1,, nr. 2-3, martie aprilie 1961.

6. Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil, ediţia citată, p. 24.

Alma Redlinger sau despre realism într-o viziune de sorginte avangardistă Rămâne incontestabil meritul lui Nicolae Grigorescu de a fi racordat realismul clasic al picturii româneşti la o viziune modernă în ceea ce priveşte modul de utilizare a elementelor de limbaj plastic. În esenţă actul de plasticizare a gestului geometric prin care ductul penelului construieşte forma specifică stilului pe care îl propune opera lui Grigorescu nu a mai putut fi „reeditat” ulterior. Ca urmare, cei care au fost în măsură să evite epigonismul grigorescian au facut-o fie prin suplinirea acelei „măiestrii geniale” a pensula,iei prin sensibilitate cromatică, precum Luchian, fie prin aprofundarea expresivităţii realiste precumAndreescu.

Privind evoluţia picturii româneşti prin aceşti trei mari creatori şi ajungând apoi la opera unui Petraşcu sau Palady se cuvine să menţionăm şi meritul şcolii franceze în ceea ce priveşte edificarea unui limbaj plastic coerent care a făcut posibilă apariţia unor stiluri clar personalizate, însă pe seama cărora literatura de specialitate a făcut mai mult patinaj artistic de suprafaţă decât analize de profunzime. În mod foarte scurt am reiterat acest parcurs tocmai pentru a enunţa procesul unei dezvoltări determinată de conştientizarea limbajului specific al picturii care s-a făcut prin efort în mod progresiv şi organic. Alături de acest proces progresiv trebuie menţionat însă și meritul avangardei artistice care a apelat la „importuri” sau „transplanturi” stilistice directe caracterizate nu prin organicitate, ci doar prin noutate. Aceste „transplanturi“, precum în biologie soiurile şi rasele, nu se vor putea dezvolta pe un teren nou fără adaptări specifice. Modul cum se realizează aceste adaptări depinde dacă „transplanturile“ vor duce la o nouă dezvoltare sau nu vor genera decât nişte triste avorturi artistice.

Alma Redlinger se înscrie în numărul restrâns al acelor creatori care, prin eforturile unei vieţi dedicate artei, a reuşit să reinventeze, pornind de la transplanturile avangardei româneşti, componentele unui stil propriu şi mai ales să exprime „o frază coerentă“ aparţinând corpusului picturii contemporane româneşti - o frază modernă de sorginte cubistă despre un cotidian realist, aşa cum l-a trăit si perceput pictoriţa Alma Redlinger şi bineînţeles asa cum artista l-a tradus într-un limbaj de sensibilă raţionalitate picturală. Acest fenomen nu este un paradox ci reprezintă un stil personal: stilul Alma Redlinger în pictura românească contemporană.

Mircea DĂNEASĂ

38

parabole Din sens opus Leo BUTNARU

O istorioară – când corectă, când anapoda S-o spunem din capul spusului: istorioara aceasta ar putea fi asemănată cu o fărâmă de Coşcogea Istorie concretă, a lumii, a ţării, a celulei societăţii, a… De aia se şi numeşte istorioară – nu ca diminutiv al unui întreg, ci ca aşchie a acestuia (fie şi a diminutivului şi întregului, deopotrivă, dat fiind că esenţa nu se modifică).

Bu-u-u-n…

Iar esenţa e următoarea: trăia odată ca niciodată, deci – ca totdeauna, trăia un om, ce se întâmplă a fi român. Şi, în toate, omul respectiv proceda corect. Pe când un alt om, care de asemenea se dovedi a fi român, făcea totul anapoda, adică – incorect. Şi iată că cel care, în toate, proceda, făptuia corect s-a întâmplat să se îmbolnăvească şi – iartă-l, Doamne! – se isprăvi. Să zicem, precum perfect-infailibilul ciobănaş al mioriţei. În vreme (istorioară şi istorie) celălalt, care făptuia totul incorect, anapoda, se simţea pe cal alb, nu alta, – îi mergea în toate, cât pentru şapte! Astfel că ajunsese preşedintele ţării – al unuia din cele două state româneşti.

Deci, asta e problema.

Prinde să gândeşti... Însă reversul istorioarei, ce vine ca fărâmă, ca ciob de Coşcogea Istorie concretă şi, parcă, prezentă, universală sau naţională, mondială sau locală, – reversul, zic, există şi el.

Astfel că trăia odată ca niciodată, deci – trăia ca totdeauna un om, ce se întâmplase a fi român. Şi, în toate, acest om proceda anapoda.Adică – era un tip incorect.

Pe când un alt om, care de asemenea se dovedi a fi român, în toate şi totdeauna, proceda corect-lacrimă. Şi iată că cel care în toate proceda incorect, anapoda, se întâmplă să se îmbolnăvească şi – îşi dădu duhul. Precum ucigaşul ciobănaşului, pe care îl oblici Vitoria Lipan, să zicem... În vreme (istorioară şi istorie) celălaltu', care neabătut făptuia corect-etichetă, nu se simţea cum s-ar spune pe cal alb – pentru că nu-i mergea în toate, barem pentru unul, nu că – pentru şapte! Astfel că nu ajunsese preşedintele ţării...

Deci, asta e problema.

Prinde să gândeşti...

(În fine, astfel noi, românii, avem toate şansele să ajungem un neam de gânditori... Filozofi, adică...)

Particula Atenţie: să nu se corecteze genurile prenumelor, pentru că este vorba de: El – în pluralul ele.

Nicidecum nu-mi pot imagina ce crezuse Dumnezeu despre ele. Şi care a fost primul din ele pe care l-a zămislitAtoatecreatorul. Sunt sigur, însă, că nu a fost cel care are prioritate în viaţa omului. Nu, nu, Dumnezeu ar fi preferat un cu totul altul dintre ele, însă nouă, oamenilor care, fiecare în viaţa sa, aparte, ar reieşi, de regulă îl avem de favorit pe acelaşi dintre ele.

O vârstă. O habă de vreme. Unii – întreaga viaţă. Alţii – mai uită, îşi mai aplatizează sentimentele – ardente, – astfel că îşi mai şi modifică preferinţele. În loc de El, ce părea sacramental, apare unul care poate fi, pur şi simplu, banal, de cele mai multe ori – cu iz comercial, cum ar veni.

Dar uite, pe care dintre ele Dumnezeu l-a creat primul, şi de ce, şi când, şi pentru ce necesităţi, adică la ce i-a folosit, – atunci, ad hoc, de moment, în Geneza-monument, – nu cred să-i fie dat omului a şti vreodată. Chiar dacă admitem că spăimosul, pentru jumătate de lume, dar îmbărbătătorul – pentru cealaltă jumătate de lume superdezintegrator ce prinde a întinde-extinde la, colea, 100 de metri fermecătorul – se zice, niţel poetic, – sat francez Grozet (atenţie! Odată ce se numeşte Grozet, o parte de lume se gândi la... groază, îngrozire! Cel puţin noi, românii, care avem un apetit aparte pentru derivate filologice sugestive, metaforice, poetice, uneori – de-a dreptul retromioritice...); deci, chiar dacă în tunelul ăla de, tunel-tun, cum i se mai spune, şi încă i se mai zice – Large Hadron Collider, de 27 de kilometri lungime, trei metri în diametru, se va descoperi, precum se visează cu monitoarele şi ochii deschişi, „particula lui Dumnezeu”, – nici atunci şi nici după aia, în eternitate, nimeni nu va şti care dintre ele a fost primul, preferatul lui Dumnezeu etc. Acesta poate că este cel mai sacramental secret al creatorului. Şi poate că el, cel dintre toate ele, nici nu a fost ales într-un mod anume, conform unui scop, unei preferinţe, ci să fi fost aşa, aproape întâmplător, în afara unei intenţii supreme ce ar fi intrat în generalul Proiect al Genezei.

Apoi, după el, a venit şi ele. Puzderie! Furnicare, muşuroaie nenumărate, ai putea zice, metaforizând. În fond, – nişte – pardon! – oarecare, nişte alcătuiri simplisime, rudimentare chiar, inofensive, s-ar părea.

Nişte, Doamne, iartă! – piticuţe sau... peticuţe, ba chiar şi mai puţin: scame din acele peticuţe... Însă nimicnicia şi inofensivitatea lor sunt, într-adevăr, doar părelnice... Pentru că, în cazuri şi cazuri, de elanuri sau necazuri, de cum se adună la un loc, câte un pâlc, câte o legiune, câte un lanţ, – uneori, chiar de unul singur! – pot produce acţiuni de o putere covârşitoare, de la superb-înălţătoare, până la cataclisme (sau doar: clisme), catastrofe, dezastre, dezagregări...

39

parabole După care, stau şi, în tăcerea lor, parcă şi-ar râde de bietul om, dar – ce e omul? – ele pot râde de un popor, de o ţară, poate că chiar şi de lumea întreagă. Pe alocuri. Pe un continent sau pe altul. Ele, ce arată insignifiante, elementare şi, în starea lor de repaus, constatativă, să zic, – absolut inofensive. De vrei, le poţi crede chiar gunoi.

Poate că un gunoi... fertil. Din care, se ştie, cresc abitir ciuperca cea comestibilă sau trandafirul cel înnobilator.

Din inofensivitatea lor poate naşte cea mai groaznică teroare! Oricât ai avea grijă să se întâmple asta, ele sunt imprevizibile şi necruţătoare, – te găsesc oriunde pe tine, ca om, atacă oricând statul, ca instituţie, insinuându-se în subconştientul gloatei sau, s-ar crede, în conştientul cel mai conştient de constituţie. Ele sunt când cari, când albine, la scară de milioane, miliarde de ori augmentare, ca forţă, distrugătoare sau de miere creatoare...

Ele pot mângâia, dar pot şi scuipa în faţă. Pot întrema, dar pot şi dezbate dinţii omului; şi turnurile, cetăţile statului le pot dezbate. Dăruiesc potopitoarea lumină a speranţei sau prădalnicul întuneric al disperării. Declanşează bucuria, dar şi urgia. El, în pluralul ele, poate trece de la forţa distrugătoare a uraganului la cea alinătoare a zefirului.

După Dumnezeu, care le-a creat, se creează impresia că ele – insignifiantele, simplele, nearătoasele – au cea mai mare putere în lume. Probabil, şi în Univers. Chiar când suntem gratulaţi de ele, glorificaţi de ele, nu le suntem decât robi! Şi rob le va rămâne omul, dacă nu în vecii vecilor, sigur – până la trecerea de pe pământ şi stingerea sub stele a seminţeniei sale.

El – care a fost primul din ele, pe care l-a izvodit Dumnezeu? Pentru întâiul rând al Genezei aş spune că nu încape nicio îndoială – la început a fost el şi el era de la Dumnezeu – nu? Astfel că: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Apoi, a rostit cuvântul, – anume asta ar trebui să fie cea de-a doua frază din Biblie.

A făcut, a rostit Cuvântul ca început la toate – deschide „Vechiul testament”, „Noul testament”. E în capul constituţiilor, certificatului de naştere şi al celui de deces. El, care a fost la început, la început a şi rămas.

Cuvântul. Care, feminizându-se la plural, ajunge – ele, cuvintele... Simplele... Stăpânitoare de sclavi nestăpânitori de nimic – oamenii...

P.S. Iar când ziceam – jur că ziceam şi nu insinuam!

– că, atunci când l-a creat pe primul din ele, Dumnezeu a rostit un cu totul alt Cuvânt, decât pe cel ce are prioritate în viaţa omului, la începutul acestuia: Mamă.

Dar dacă Dumnezeu n-a fost să rostească, la început, cuvântul „mamă”, care fu, totuşi, întâiul cuvânt pe care îl spuse?... ...În Large Hadron Collider, în detectori gen Compact Muon Solenoid, dar mai ales în nemărginire de conştiinţă, omul rămâne-va în căutarea particulei şi cuvântului lui Dumnezeu (?) pe care, nefiind născut de mamă, mi-L imaginez în pre-Geneză, la Începutul Începuturilor cum, din Sine Însuşi pre Sine născându-Se, El, Dumnezeu, stă Prunc-Pruncuţ, Cocon-Coconaş în poala Propriei Sale Umbre alburii...

40

biblioteca Bucovina literară BRUNETIÈRE, Ferdinand (-Vincent-dePaul-Marie), estetician, critic şi istoric literar.

Născut la 19 iulie 1849, în Toulon; decedat la 9 dec.

Constantin Călin, Gustul 1906, Paris.

A colaborat, din 1874, la Revue des vieţii. Varietăţi critice, Edit. (unde a fost secretar de redacţie între Deux Monde „Agora“, Bacău, 2007 1877-1893, iar în 1893, director al revistei). Ajunge, pînă la urmă, profesor la Şcoala Normală Superioară (în 1886) şi la Sorbona, deşi pregătirea lui academică nu era tocmai corespunzătoare. În timpul războiului franco-prusac a luptat ca infanterist. După război a Constantin Stăpânirea În funcţionat ca profesor la diverseCălin, şcoli particulare.

1887 primeşte Legiunea onoare. După o vizită la de sine.deMiscelaneu, Edit.

Vatican (1894), trece de la evoluţionismul darwinist Ateneul Scriitorilor, Bacău, la un catolicism destul 2010 de fundamentalist. Membru alAcademiei franceze din 1893. * Dumitru Brăneanu, Pelerin la trece templulBrunetière cuvântului, Edit.drept urmaşul direct al lui H. Taine, continuînd, dar pe un drum propriu, aparte, Ateneul Scriitorilor, Bacău, demersul de pozitivizare a criticii, de întemeiere a ei 2011 pe principii solide şi – mai ales – de apropriere a unor principii scoase din alte ştiinţe. Celebritatea lui, devenită tot mai negativă, se trage în principal tocmai de la o astfel de operaţie de apropriere şi „teoriei Întoarcerea anume de la transpunerea evoluţioniste” Gavril Pompei, lui în domeniul genurilor literare. anume de la Dante, Edit. Pornind Presa Universitară darwinismul la Clujeană, mare modă atunci, „Brunetière Cluj-Napoca, 2011

Ara Alexandru Şişmanian, 3/absenţe, Edit. Ramuri, Craiova, 2011

Ciprian Voloc, Şoaptele gândului - poeseme, Edit.

Princeps Edit, Iaşi, 2009

Ciprian Voloc, Rugăciunile noastre toate, Edit. Feed Back, Iaşi, 2010

reflux Străinul Leonid Dimov Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Într-un studiu de-al său, publicat cu mai mulţi ani în urmă, Corin Braga afirma că Leonid Dimov (1926 - 1987) se simţea în lumea reală ca un străin, în sensul existenţialist, camusian, al cuvântului. De aici şi propensiunea marelui poet pentru vis. Dimensiunea onirică îi oferea accesul la o lume fascinantă care îl atrăgea şi-l înfricoşa în acelaşi timp. „Dar ce minunat, multicolor şi nesfârşit, acest ţinut al visurilor mele, singurul meu bun, singura mea lume, singura mea împărăţie, faţă de viaţa mea, searbădă, redusă la o simplicitate fără culoare, înfrântă de demult, de puteri uriaşe şi oarbe”, mărturiseşte poetul într-o scrisoare datată 11 august 1947.

Nu o singură dată, Leonid Dimov, un autor fundamental, a clamat, împotriva a ceea ce i se întâmpla „diurn şi stupid”, pentru preeminenţa „lumii din noi”.

De-a lungul întregii sale vieţi şi-a asumat fantasmele imaginarului, eul nocturn, lumea visului. Într-o altă scrisoare expediată, se pare, în continuarea celei la care ne-am referit mai sus, principalul reprezentant în poezie al onirismului îşi subliniază opţiunea pentru o altă lume: „[…] am avut viziunea unei alte lumi care va fi, care este o lume stranie, înspăimântătoare şi măreaţă, o lume în care eu sunt stăpân, o lume în care toate mi se supun, o lume după chipul şi asemănarea mea”. „Percepţia onirică a devenit la Leonid Dimov un fel de a doua (sau poate primă) natură. […] La antipodul unui Nichita Stănescu, Leonid Dimov era un însingurat şi un introvertit, căruia nu îi plăcea să ia parte la viaţa colectivă sau să vorbească în public. El proteja în felul acesta viziunea din interior, perspectiva onirică asupra lumii, în aşa fel să o poată extinde şi asupra realităţii”, precizează Corin Braga, în studiul introductiv publicat în cartea, semnată de Leonid Dimov, Scrisori de dragoste (1943 - 1954).

La un moment dat, poetul spune că trăieşte contopirea dintre lumea reală şi cea a visului, sau, cum se exprimă Dinu Flâmând, intervievându-l pe scriitorul oniric, dintre existenţa imediată şi existenţa secundă.

Din această „stare de confuzie”, cultivată în mod deliberat, după cum este de părere Corin Braga, se naşte o „stare a poeziei”. Aşadar, şi pentru Leonid Dimov viaţa şi poezia sunt sinonime: „Poezia mea, de când a început să fie publicată şi până acum, nu că este biografia mea, ci este, cum să spun, însăşi existenţa mea.

Dialogurile pe care le am eu în poezie, visele pe care le inventez şi le aduc în sprijinul unor idei nu sunt altceva decât biografia mea; nu trăiesc o altă biografie”.

În argumentul publicat la un volum de-al său din 1979, Dimov susţine că poetul este „silit de tainice puteri să facă un nobil aliaj între poezie şi viaţă, între poezie şi lume”. Cert e că poetul nu aspira, prin intermediul poeziei, să evadeze din viaţă, din realitatea obiectivă, ci să o invadeze. Însuşi Dimov o spune: „Această lume nu exclude nimic, ci include totul, nu evadează, ci invadează. Arta onirică nu este deci o fugă din realitate, ci, dimpotrivă, o sfredelire a realităţii”.

Cu toate acestea „nimic mai lucid decât creaţia onirică pentru că nimic mai apropiat de noţiunea însăşi de creaţie”, declara poetul.

Potrivit lui Dumitru Ţepeneag: „Literatura onirică – al cărei program estetic Leonid Dimov l-a respectat cu meticulozitate – e o literatură a spaţiului şi timpului infinit, e o încercare de a crea o lume paralelă, nu omoloagă, ci analoagă lumii obişnuite. E o literatură perfect raţională în modalitatea şi mijloacele ei, chiar dacă îşi alege drept criteriu un fenomen iraţional. Şi în orice caz literatura onirică nu e o literatură a delirului, nici a somnului, ci a deplinei lucidităţi”. Numai cu o „deplină luciditate”, Dimov a reuşit „de a aduce în cotidian semnele unor alte lumi, care prin încărcătura lor de farmec, de ispită, de împlinire, adaugă unităţilor lumilor reale un nimb osmotic, integrându-le în subiect şi – paradoxal dar adevărat – eliminând nota de absurd, de inutil, a faptului curent”. Din această „artă de a visa” a sa, ni se edifică „pledoaria pentru o artă optimistă”.

Arta lui Dimov se opune tragicului, depresivului. Pentru aceasta „se pune deci problema unui asalt dat realităţii cu arme mai subtile”. Aceste arme sunt: autocreaţia, automorfismul, intercomunicarea, panismul (în ultimă instanţă), conexiunea, tromba onirică.

Aşadar, iată, pe scurt, o modalitate a artei lui Dimov: investigarea acesteia din unghiul oniric, din perspectiva onirismului, „dificilă şi concretă exercitare a suflului poetic”.

Pledând pentru poezia onirică, în finalul unui eseu publicat în iulie 1968 în revista Luceafărul, acelor „truditori pe tărâmul artei pentru care realitatea ia sfârşit o dată cu lungul nasului”, Leonid Dimov le dă o replică, citând din Edgar Allan Poe: „Cel ce visează ziua află multe lucruri ce scapă celor ce visează numai noaptea... ei surprind sclipiri ale eternităţii şi simt o adâncă fericire când, trezindu-se, îşi dau seama că au fost pe punctul de a descoperi marele secret”.

Nu ştiu dacă parcurgându-i poemele sau textele teoretice vom decela „marele secret”, însă fără tăgadă vom fi absorbiţi de o astfel de lectură şi iremediabil vom avea de câştigat, devenind părtaşii unei experienţe şi viziuni poetice inedite, „pregnant vizuală”, „picturală”, „un univers propriu”, „renunţându-se la metaforă, prin simpla denumire şi enumerare a lucrurilor”. Pe scurt, poezia charismaticului autor „transgresează liricul” (Ovidiu Morar).

Prin urmare, măcar acum, când se împlinesc 85 de ani de la naştere şi 24 de la trecerea sa pe celălalt mal, ar fi momentul să ne amintim de Leonid Dimov, aşa cum a fost el, trăitorul unul destin poetic fabulos şi foarte interesant.

41

proza scurtă Erotica

Constantin T. CIUBOTARU

Plimbându-mă prin Bucureşti, prin preajma Casei Poporului, pe Bulevardul căruia-i zicea Victoria Socialismului mi-am agăţat ochii de o firmă: La EROTICA. BIROU de PREDICŢIUNE Autorizaţia nr 777/1999.

Recunosc, m-am blocat. Să mă explic: Cu câteva decenii în urmă, pe când se dădea la liceu examen de treapta a doua, agitaţie din partea cavalerilor: Pe locul întâi, nu era o elevă de la noi din liceu, ci Erotica Ciolan.

Am primit felicitări de la cel recunoscut craiul-crailor din instituţie, Bunburel. Şi rugămintea de a-i da aprobarea să-i facă… grădiniţă. Normal că am luat-o ca pe o ironie şi mă întrebam ce matracucă o să am pe cap doi ani de zile. În clasă, recunosc, am cam uitat să închid gura. Într-un taior cu emblemă de la casa de modă Versake. Pe cap, o tocă. Mi-amintea de versurile lui Coşbuc: „Mlădie ca un spic de grâu, cu pletele care-i curgeau… ochii cei mai verzi din câţi văzusem. Toc-cui, în ton cu verdele costumului şi pantofilor.

- Să nu mă vrăjeşti, am strigat, în hohotele elevilor.

Nu vreau să fiu un Făt-Frumos!

-Nu vă râdeţi, naşparliilor. Din păducherniţa asta de localitate, cred că 'mnealui are cel mai curat şi frumos suflet, pahar dă cristal, nu alta. Da-dă unde ştiurăţi?

- Ortopepia şi lexemele folosite.

- Încă nu'ş ce-s astea, dar sper să le bag la meleacă.

Mă ajutaţi, nu?

Pentru mine era clar. Noi ne tragem din indoeuropeni, ea doar din latura indică.

Mă simt obligat să lămuresc contextul de atunci. Îmi făcusem datoria demografică. Aveam patru descendenţi, două perechi. Şi intram în deceniul al cincilea de viaţă. Asta nu însemna că în cele o mie de minute dintr-un an şcolar, câte le petrec într-o clasă, nu admiram acele domniţe care se împlineau, înfloreau, treceau de la stadiul de prăjini sau butoiaşe formându-şi amfora feminităţii. Eram şi sunt un tip raţional. Ştiam până unde să-mi las imaginaţia să circule, de aceea n-am permis sectorului vise erotice să prolifereze pe subiectul respectiv. Formula autopersiflatoare: Noi le creştem pentru distracţia altora! Sed lex! Ce-aş mai fi dat de-a Dura cu asta! Să nu uităm că mai era şi nevasta!

Am întrebat-o de Galateea, de Bernard Shaw. Clei de Manciuria. Excelent prilej să mai adaug minute la

42

capitolul admiraţiei, în cadrul programului de la biblioteca liceului era de-o inteligenţă sclipitoare şi de o lene triplă faţă de colegi.

Pe scurt, la prima şedinţă cu părinţii m-am trezit în clasă cu o baragladino-balabustă de nouă ocale şi tot atâtea fuste.

- Mi-s mama Eroticei, Kira, poate aţi auzit de mine, am cel mai mare ghioc. Îţ' dau în cărţi, ghinghi-şefule!

Nu mi-a dat în cărţi, dar mi-a dat voie să mă ocup, ştii matale cum, de fata ei, ca să rupă gura târgului.Să se „contabelescă”, mâncai-aş… nu spui ce!

Erotica, dorita mea Galafuterică, vorba ei, a trecut de la ţaţă, la statuie, şi de acolo la persoana care vorbea cel mai alambicat, apoi pitoresc, apoi academic...

Final: Erotica a intrat, singura, la facultate. După studii strălucite la ASE a lucrat 2-3 ani şi s-a zvonit că a zburat „dincolo”. I-am pierdut urma. Cred că au trecut două decenii...

Aşa-zisul hol avea câte trei boxe-cabine de cam 1,5 metri pătraţi, cu un fotoliu, o măsuţă. uşă de sticlă mată pe trei sferuri, din geam obişnuit în partea de jos. M-am uitat, se zăreau pantofi de dame, siluiete. Erau cabinete de aşteptare, aduse din America (?), pentru a păstra… „imunitatea şi discreţia solicitatoarelor”. Pe uşa din capătul holului scria Numai pentru femei! M-am gândit că-i toaletă, dar...Am bătut în uşă.

A ieşit o damă suplă, la talie, simpatică, nasul puţin coroiat.

- Nu ştiţi să citiţi? Sau sunteţi femeie în travesty?

- Nu. Sunt curvă stilistică. (Vânam perlele elevilor din teze şi lucrări de vreo 20 de ani, concretizate apoi în cartea La Plezneală!).

- Ptiu, a scuipat îmaginar şi şi-a făcut semnul crucii.

Nuş'ce-i aia!

-Erotica e aici? Uite cartea mea de vizită. Să-i spui că fostul ei profesor pofteşte de la ea, acum, doar ceva de la auricolul stâng.

Le spuneam elevilor că acolo este depozitul de sentimente frumoase.

Stau pe o ulicioară. La nici o săptămână un claxon uită să se oprească. Un tip îmi face semn să mă apropii.

Prima reacţie era să-i întorc spatele. Îmi zic, poate vrea o informaţie.

Un Gipan, cam cât o camionetă. Geamuri fumurii, mate. Eu în salopetă şi nişte gumari plini de noroi, răsădeam nişte flori.

- Poftiţi în maşină!

- Să intru aşa? Nu e civilizat, domnuţă! Să mă dezbrac?

- O, ar fi chiar tentant a clinchelit o voce de contralto. Vă rog să urcaţi, domnule professor! Insist!!!

- N-ar fi mai bine să pofteşti înăuntru, în casă, dacă tot ai ajuns până aici?

- În dormitory? Doamna e acasă?

- Da. Atunci nu poftesc. Curaj găină…!

proza scurtă - Vreţi să urc, ca să vă dovedesc ce..?

Urc, lâsând jos gumarii. Perete despărţitor de scaunele din faţă. Simt o ventuză parfumată pe gură şi gâdilici de la zulufi! Şi… mă smulg.

- De când aşteptam momentul ăsta! Facem fotoliupat? Şi Erotica râde dând din mâini exact cum făceam noi când ne credeam păsărici. Să mă scuzaţi că n-am putut veni mai repede, serviciul, de!

- Galateio, te-am rugat fără silaba „de”, de sprijin!

- De, pe toate le-am făcut, de „De” n-am putut scăpa! Trebuie să veniţi la Bucureşti, să stăm de vorbă, noi doi. Sinteză, vorba matale. Tot din prostia celorlalţi se câştigă muult mai uşor… Am cliente, numai mahărese, olei, scuze, neveste de mahări. Da. Acuma… literalmente nu ştiu cum s-o luăm cu impozitarea…

- Nici eu. Că, din ce mai avem, ne-a mai şi tăiat-o!

Cică pesionarilor nu le-ar mai trebui...

- Că ne ia nouă, nu mă deranjează. Ştiţi cum facem?

Cerem mai mult de la clienţi, ca să ne scoatem pârleala, deci tot ei plătesc! Mă credeţi, nu, am fugit dincolo să mă reciclez în meseria de ghicitoare. Vă spun asta fiindcă, poate nu ştiţi, există şi la noi cărţi, facultăţi, doctorate şi celelalte.

Am început să cred că am ceva talent adică dar de predicţie şi mă tem de ceea ce văd. N-am înţeles ce e cu greva foamei la învăţătoarea aceea, nu m-a afectat reducerea salariilor, micşorarea unor pensii, dar când am aflat că se loveşte în handicapaţi, că li s-a tăiat ajutorul de înmormântare la văduvele vetreranilor de război şi mai ales când l-am văzut pe acel inginer aruncându-se în gol, la parlament… Olei! Să vă vând ultima perlă votată acolo: S-a interrupt plata medicamentelor la pensionari pentru că se consuma prea multă Viagra! E super, nu? Aşa că vă înţeleg de ce staţi aşa de cuminte, dar.. Hai să fim serioşi! Am mers în străinătate, unde oamenii acolo judecă fără părtinirea de român şi mă tem. Mi-aduc aminte de un proverb: Când Dumnezeu vrea să piardă pe cineva îi ia minţile. Aş vrea să fac ceva şi nu ştiu … Asta pentru că am respectat cu stricteţe un sfat de la domnul diriginte, aici de faţă: „Dragilor, când faci un bine, în primul rand tu eşti mulţumit! Un om cinstit suferă când provoacă un necaz altuia”. Ştiţi că pot invoca forţele întunericului să distrugă?

- Ţie-ţi bubuia mintea din liceu. Credeam că asta se mai vindecă odată cu trecerea anilor. Aşa că dacă vrei, îţi dau ca temă să-mi spui ce am putea să mai îndreptăm prin ţară, ce crezi că am putea face.

Au sunat vreo trei mobile. Avea cincisprezece, de culori diferite, de aceea le-am numărat. Erau pe un suport, pe care îl folosea ca birou.

- Trebuie să plec…Voiam să mă sfătuiesc cu dumneata, de fapt să vă întreb de ce mi-aţi spus când eram elevă că sunt o Curvă stilistică?

- Pentru că le-ai spus colegelor tale să-mi transmită

că trup şi suflet ai vrea să mi te oferi. Nu puteam recunoaşte că mă hârţuiai… lexical, ştiam asta, acum e clar? Eu ţi-am trimis vorbă că m-aş mulţumi numai cu o sutime din trupul tău… Atunci n-am înţeles de ce mi-ai spus că te rogi ca Razele Violete să nu mă atingă.

Afirmai că ele se iau prin contact sexual, ca ştim noi ce!

Ca formulare de imaginaţie artistică mi-a plăcut. Şi că prin sacrificiul poftei sale „Vă salvez de cel mai cumplit virus al omului: ambiţia, setea de putere, de mărire deşartă!”

- Am venit să cer un sfat. Şefa de Oculte s-a sesizat şi mă cheamă, dar trebuie să mă descarc, simt nevoia să mă confesez. M-am gândit c-o să ştii matale cum să spui lumii că… că... că Razele Violete există! Eu sunt una dintre mesagerele lor! Nu spui cine este în mreaja lor dintre cei mai cei. Eu îl am în grijă pe unul care, mental, atestă că a dat Bacu' cu nume de filozof, Baco, parcă?

Da' ţiu mai bine minte că-l asociez cu Bacovia. Numele lui aree ceva din Nikyduţă…

- Eroticoo, tu ai pitici pe creier? Dacă ai ceva să-mi spui, atunci vreu să înţeleg!

- Ce bine ar fi! Ştiu că nu credeţi în aceste Raze şi tocmai de aceea am îndrăznit să vă vorbesc. Forţele Oculte cărora cei infectaţi de ambiţii li s-au vândut cu suflet cu tot este cea mai crudă realitate. Ceea ce se întâmplă azi în ţară nu vă surprinde? Citesc ce gândiţi.

Vă oripileză! Asta este! De dragul banilor şi nu numai respectivii au acceptat să li se facă o operaţie pe creier. Şi mulţi dintre parlamentari. Vi se pare S.F. dar de fapt în Parlament sunt Sosiile parlamentarilor. Cei adevăraţi îşi petrec fericitele şi prelungitele vacanţe în ţări exotice, în Dubaiurile dorite.

Telefoanele, deşi date la silenţios, se roşiseră de atâta zbatere.

- ...cel de care vorbesc trebuie să se smulgă din braţele unei superbe brunete şi să reziste tentaţiei şampaniei. Nu poatee! Gata! Trebuia să fie la o întrunire stricto-oficială-secretă pentru aderarea la Spaţiul Şender, ori cum i-o zice. Ne drăcuieşte cu tot cu neamul nostru de opincari. Gataa! Adio şi un praz verde! L-au aşteptat culmea-culmilor, o jumătate de oră!: Pe timpul lui Pazvante al doilea poate c-o să se facă şi asta!

- Fatoo, ai luat ceva la bord. Tu vorbeşti prostii!

- Poate, dar alţii le şi fac! Of că tare multe aş avea de discutat cu matale! Unde mi-o fi fost capul? Poftim acest telefon. E făcut la comandă şi doar noi doi putem vorbi. Sper să mă găsiţi la birou. Vă aştept cât mai repede, de nu, să ştiţi că pun să vă răpească!

Când m-am dat jos şoferul în livrea mi-a cerut telefonul.

- Ca să vă scap de necazuri.

Peste o săptămână am dat cu pasul pe Bulervard.

Acolo era o nouă firmă: Reparăm şi umplem… Baloane Şi Sifoane!

43

proza scurtă

Aparenţe amăgitoare Emanoil REI

Nu mai puţini de vreo treizeci de băietani ropceni şi cam tot atâtea fete s-au prins în câteva cercuri separate în cunoscutul şi plin de semnficaţii joc numit Rusasca şi Roata deopotrivă. „Foaie verde trii aluni,/ Ista-i jocul din străbuni!/ Cu flăcăi ci bat pământu'/ Di parc-ar veni sfârşitu'!”, strigau din străfundul piepturilor partea bărbătească. „Foaie verde şi-o nuia,/ Bine merge Roata mea!/ Da' nuiaua-i de răchită/ Merge Roata prăvălită!”, răspundeau ascuţit fetele. Şi aşa, odată hora deschisă, au fost invitaţi la dans şi tinerii din satele vecine ca Iordăneşti, Cupca, Pătrăuţi, Igeşti, cei mai mulţi dintre ei învăşmântaţi în straie naţionale de o rară eleganţă şi sobrietate, cu o linie firească pentru asigurarea comodităţii şi eficienţei în purtare indiferent de anotimp. La bărbaţi, predominant este albul. Doar cămaşa-i discret înflorată la poale şi la mâneci, iar pieptarele sunt garnisite cu prim de culoare neagră, ţesut ori din pielicele de miel atent selectate. Tot negre sau pe fond negru sunt şerparele şi brâiele, precum şi ciuboţelele cu turcatca sub genunchi. Aceste obiecte de vestimentaţie, în ansamblu, parcă-s croite să pună în evidenţă forţa, vitalitatea şi agilitatea tinerimii de prin satele noastre. În schimb, costumul femeiesc se prezintă ca o adevărată revărsare de eleganţă, de farmec, de culoare şi bun – gust, luate parcă de pe zid de mănăstire.

Dintr-un scrânciob uriaş de-alături, puştimea încă neinteresată de dans, striga cu putere: „ Huţa – huţa cu căruţa! Pân' la lelea Măriuţa!”

- Mai rar aşa strânsură, s-a adresat un invitat de vază celei mai arătoase vecine din apropierea ţarcului de dans, care, se pare, nu întâmplător se afla în preajma lui: - Da – păi, domn' profesor, hramu-i hram, o dată-n an! Şi dacă-i hram, apăi hram să fie! Nu-i aşa?..

Spune şi dumneata, domn' profesor, că doar eşti de-al nostru şi grăieşti exact ca pe la noi, că te-am ascultat încă de dimineaţă, la conferinţă ... Aşa-i la noi de Sfânta Maria Mică, pe vechi. Şi toţi oaspeţii sunt omeniţi la mesele din ograda bisericii ... Două sute cinzeci de locuri, două sute cinzeci de porţii, două sute cinzeci de şnapsuri din alcool prima de la velniţa noastră ... De aici şi norodul ista făr' de număr.

44

- Da' cum se face că cei mai mulţi vin în strai de sărbătoare românesc?

- Că aşa-i la hram, domn' profesor! Că prin părţile noastre lumea îşi iubeşte portul din străbuni şi jocul! Şi nu-şi uită obiceiul şi nici chemarea vetrei strămoşeşti. De sărbători, oamenii se-ntorc acasă la neamuri măcar pentru câteva zile la depănat de amintiri, pentru ospăţul de familie şi pentru strânsură ca aiasta cu veselie şi cu dichiseală multă. Şi – apoi obiceiul musai ne obligă să ne punem straiul din bătrîni. Cât despre asta, noi suntem mai români decât Domniile Voastre, cei de dincolo.

Am fost la Pătrăuţii Sucevei, unde am neamuri, exact de-un hram, şi m-au dus la hora satului, zeceau. Mai mult un fel de chermeză, am socotit eu ... că n-am văzut pe nimeni în iţari, bondiţă ori catrinţă ...

Portul nostru românesc s-a prăpădit acolo. Numai haine de – aistea albastre de cânepă, strâmte la băietani şi fără di poale la fete că mai toată ruşinea rămâne la vedere ... şi buricu. Când am întrebat-o pe-o nepoată de ce se poartă aşa de scurt, mi-a răspuns că la România fetele s-au săturat să li se tot spună că au poale lungi şi mintea scurtă... Şi mi-a închis gura tinerica, de parcă aş fi obligat-o să-şi schimbe gustul la îmbrăcăminte.

- Ascultă, femeie!.. Nimic din ce are omul nu-i ruşinos în lumea asta. Doar n-ai uitat că cei din vechime îşi ascundeau bogăţia numai cu o singură furnză. Şi nici nu era nevoie de catrinţă pentru că totul ce au oamenii era la vedere, după modelul raiului ceresc. Că parcă dumneata ce ai sub catrinţă?

- Am exact ce trebuie să acopere catrinţa, nici mai mult, nici mai puţin, adică stanii ...

- Da' comoara?

- A – a – a! Pân' la comoară mai ai cale lungă, profesore! Şi nu mă mai bombarda cu întrebări de felu ista! Află că după catrinţă şi stani mai vin şi nişte pantalonaşi scurţi pe timp de toamnă – iarnă – primăvară. Dumneata eşti cam grăbit, profesore! S-o ştii de la mine că la comoara ropcencelor nu se ajunge cu una, cu două; ai nevoie de sculă bună ... cum îi zice aceleia ... stai o ţâră .. adică detector.

- Da' vara înţeleg că se poate ajunge mai uşor...

- Nicidecum, pentru că vara te opreşti la poale, domnule! Şi cred că se vede cât de colo că noi avem poalele curate. Şi avem mare grijă de ele încă de mici copile ... ca nu cumva să le pătăm...

- Văd – văd treaba asta la toate fetele şi nevestele din strânsură. Aproape de necrezut cum de reuşesc aşa ceva chiar împotriva firii ...

- Nu împotriva firii!.. Împotriva năravului, domnule! Că firea-i una şi năravul îi alta, profesore!..

Aşa că ia aminte ce-ţi spun eu, că fetile noastre pentru tăti-s pregătite încă de copile ... Uite aici copilărie cu sutele... că se bagă printre oamenii mari şi numai de

proza scurtă şotii şi zbenguială îs buni ... bată-i norocu să-i bată de împieliţaţi, că nu se mai astâmpără odată. Cât despre mine, eu ştiu bine omului mă da, aşa cum fetele istea ştiu hora a-nvârti.

- Dar cu partea de sus a stanilor cum vă descurcaţi?

- Măcar bine că te-ai mutat de la stanii de jos, la cei de sus şi la altiţe, domnule!.. Da' să vezi cum vine treaba ... Sub stanii înfloraţi cu broderie lucrată în ac, bine potrivită la îmbinarea culorilor, noi ne mai punem o bluză strâmtă de bumbăcuţ, fără ţâţare, şi doar cu mânecuţe scurte sub altiţele de la mâneci.

- Asta înseamnă că la comoara de sus se poate ajunge mai uşor şi mai repede, că are mai puţine oprelişti.

- Da, da' opreliştea îi tot la partea femeiască, că ea veghează ne-ncetat ca buna ei purtare să nu intre în gura lumii şi nimeni să nu-i poată scoate vorbe de ocară. Că asta ţine de cinstea femeii, de curăţenia poalelor ei, dacă vrei. Şi nu mă mai toca atâta cu vorbe de – aistea în doi peri că nici nu-ţi mai răspund la ele...

Să iei bine sama, Manole, că eu îs Zanovica, vecina voastră de amu' treizeci de ani ... Eu te-am cunoscut încă de dimineaţă şi de aceea m-am dat mai aproape de tine, tocmai ca să văd cât de mult timpul şi necazurile şi-au pus pecetea pe chipul meu ... Parcă la bejenie, amândoi avem câte cinci anişori ... Şi cred că îţi mai aminteşti de jocurile noatre nevinovate de atunci ...

Cuvintele Zanovicăi au confirmat presupunerile lui Manole şi au prelejuit o afectuoasă şi prelungă îmbrăţişare, rod şi al unor duioase aduceri aminte; lacrimile şi-au făcut apariţia în coada ochilor căprui.

- Da, Zanovică, îmi amintesc de toate cele ... Şi nu numai atât, mai mult, le-am purtat în gând şi-n suflet pretutindeni pe unde am umblat în toţi aceşti ani de pribegie ca pe un talisman mult drag inimii mele.

Am şi blestemat cu ură pe toţi cei care ne-au despărţit. „Prin poiene cade rouă,/ Bucovina-i ruptă-n două!/ Foaie verde, foaie lată/ Nu mai vrem sârmă ghimpată!”, răsunau peste toată Bahna şi Chetroasa strigăturile fetelor şi flăcăilor înfierbântaţi de joc şi de dureri înăbuşite ale bunicilor, ale părinţilor şi ale lor... pentru despărţirea brutală dintre fraţi, care nu se mai sfârşeşte odată, la vrerea străinilor. Că n-au binevoit să prevadă ruperea pentru numai treizeci de ani şi au scris numaidecât cincizeci, că doar pe ei ce-i doare ... Şiauzi tu, Manole, cum îşi strigă amarul că Ţara i-a uitat şi i-a înstrăinat ca o mamă nevrednică ce-şi vinde pruncii. Asta ne doare cel mai mult, Manole! Uitarea!

Uitarea şi nepăsarea care ne apasă ca nişte pietre de moară, cu toată greutatea lor.

- Asta mă doare şi pe mine, Zanovică! Şi sârma de la mijlocul tuturor fetelor şi nevestelor istora mă

arde ca o sabie de foc la gânduri şi simţire! Bucovina bate-o vina!.. Ea a fost toată pricina! *** - Frumoasă eşti Zanovică! La trup, la vorbă şi la fire!.. Am să te iau dincolo, Zanovică, şi-am să te fac comoara mea ... Că doar ţi-ai rânduit copiii şi moscalul tău s-a prăpădit ...

- Manole, Manole! Din păcate, sigur ne vor spune „Niet, că-i zakon!” Dar şi mai mult decât atât, află că rostul vieţii mele este dincoace, nu dincolo... Eu am rămas credincioasă vetrei noastre strămoşeşti ... Eu nu mă despart de moşia noastră ... Eu chibzuiesc cu capul şi nu cu inima de sub stanii înfloraţi. Moscalu' meu a învăţat româneşte la noi în sat şi-alături de mine a cerut ca băieţii noştri să înveţe la şcoală în limba mamei lor. Şi-acuma să mă duc dincolo pentru ca nişte nimeni să-mi spună „ rusoaica”... Deşi nu-i o ruşine să fii rus şi nici o fală să fii român nu este... Ba aş zice ...

Da' nu mai spun nimic!..

- Iar mie, dacă-aş reveni dincoace, mi-ar zîce lumea, Bejenaru sau Fugaru, cum de altfel mă consideri şi tu. Este aproape de neînţeles pentru mine cum doi oameni din acelaşi sat, de aceeaşi vârstă şi megieşi apropiaţi până la cinci ani sunt aşa de bine înrădăcinaţi în două lumi diferite după numai treizeci de ani... Poate, când se va împlini sorocul celor cincizeci de ani, apropierea noastră se va săvârşi fără bariere la drumuri şi la cuget... Nu pentru noi, ci pentru băieţii tăi şi fiica mea, sau poate chiar pentru copiii lor.

- Cu asemenea vorbe, m-ai şi băgat în adânci bătrâneţi, Manole! Că doar nu trăim numai pentru copii şi nepoţi... Mai vieţuim şi noi pe lumea asta... Şi avem parte de prea multe oprelişti ce ni se pun în faţă de către tot soiul de nacialnici. De aceea mulţi dintre noi, în toiul veseliei, suntem amărâţi.

Crezând că Zanovica îi reproşează anumite lucruri sau îi cere în vreun fel imposibilul, Manole s-a cantonat într-o îndelungată şi molipsitoare meditaţie tăcută, fără a reuşi să articuleze măcar câteva cuvinte.

Parcă pe nesimţite şi între ei s-ar fi aşezat o barieră nevăzută la vorbă, la atitudine şi simţiri. Cu o simplă strângere de mână, şi-au luat rămas bun, fiecare cu regretul că ceea ce la început părea posibil a devenit iposibil şi au plecat cam stingheri fiecare către lumea sa odată cu ultimele acorduri ale marşului de încheiere, ambii purtând în gând, ca o adevărată obsesie, aceeaşi amintire! * ** - Zanovică, ia spune-i tu mamei de ce stai toată ziulica la Manolică, pe capul nănaşei Sofia?

- Eu nu stau pe capu nănaşei, mamă! Eu numai mă zoc cu Manolică! Şi ne zucăm fiumos ...

- Şi ce jocuri frumoase ştiţi voi, măi copii neastâmpăraţi şi uliţarnici?..

45

proza scurtă - Cel mai mult şi mai mult ne place să ne zucăm de-a tata şi de-a mama.

- ?..!..

- Eu întotdeauna elam mama ...

- ?..!..

- Şi făceam mâncale, şi făceam culăţenie, şi dădeam ţâţă lui Petlişol, şi după aceea aşteptam la poaltă ca să vie tata-Manolică cu căluţa plină cu lemne...

- Şi? Şi?

- Şi deschideam poalta, şi deshămam calu' şi-i dădeam apă şi mâncale. Da' şi lui Manolică îi dam mâncale făcută de mine ...

- Bine, fetiţa mamei! Bine!

- Da stai, mamă, că nu-i gata ... După ce Manolică- tata mâncă, noi ne pupam flumos ...

- ?..!..

- Şi după aceea, ne culcam ... Că ela noapte – întunelic ...

- ?..!..

- Şi ne cuplindeam, şi ialăşi ne pupam flumos, şi făceam să scâlţâie patu, că ela întunelic – întunelic de tot...

- Cum, Zanovică, cum??

- Uite aşa, mamă ...Mai întâi ne plindeam amândoi de speteaza patului şi făceam uţa-huţa cât mai tale ... Şi patu' scâlţâia aploape aşa de tale ca atunci când dolmeaţi voi, tu şi cu tata ... Că eu am auzit când dolmeam pe cuptol...Şi tu ziceai: „Mai încet, Ştefane, că aude copila!” Ial eu am spus în şoaptă: „Mai încet, Manolică, că-l tlezim pe Petlişor din vitlină!”

- Of şi iar of! Mărioară – Mărioară! a exclamat îngrijorată tânăra femeie. *** O vreme posomorâtă cu ploaie şi lapoviţă din belşug s-a abătut peste întreaga vale a Siretului de Sus, încurcând planurile celor ce se pregăteau de marea pribegie. Mama Zanovicăi, Mărioara lui Ştefan, era din ce în ce mai îngândurată deoarece cumătră-sa, Sofia, îşi tot amână plecarea, în aşteptarea unor zile însorite şi a unor semnale din partea soţului de pe front. Cum acestea întârziau, energica ropceancă s-a hotărât să-şi ia cei doi copii şi să plece sub coviltir chiar dis – de – dimineaţă cu speranţa de a-şi face un rost în Ţară, spre tihna cumătrei Mărioara: - Bine că-şi iau tălpăşiţa! Mulţumescu-ţi ţie, Doamne!

46

Calendar bucovinean 1.V.1895, Milișău(i, distr. Rădău(i (d. 23.XI. 1971, București) – Benador Ury (Simon Schmidt) 1.V.1937, Costiceni (d.9.VIII.1993,Chișinău) - Ion Vatamanu 2.V.1965, Iași – Mălina Ani&oaei 4.V.1940, Budine(, Storojine( (d. 17.XI.2004, Cernău(i) – Grigore Constantin Bostan 5.V.1854, Mitocul Dragomirnei(d.16.

III.1927,Cernău(i) - Constantin Moraru 5.V.1946, Udești(d.7.XII.1994,Suceava) Constantin Ștefuriuc 7.V.1957, Moldovi,a, jud. Suceava - CasianGheorghe Balabasciuc 7.V.1948, Rădău(i - Ioan Lorin Fortuna 8.V.1960, Fălticeni – Constantin Boboc 8.V.1890, Lipcani, Hotin (d. 21.X.1981, Cernău(i) – Altmann Moses 10.V.1957, Poduri, jud. Bacău - Ion Mareș 12.V.1916, Pașcani, jud. Iași - Constantin Ciopraga 12.V.1946, Borșa, jud. Maramureș - Elena Cușnir 16.V.1887, Dumbrăveni (d.26.VI.1968,București) - Constantin Ignătescu 20.V.1938, Dolhești - Dan Mănucă 21.V.1914, Iași (d.12.III.1988,Iași) - Dimitrie Florea-Rariște 21.V.1924, Romancău(i - Hotin, Cernău(i Constantin Popovici 21.V.1906, Fălticeni - Profira Sadoveanu 22.V.1822, Mamorni(a, Cernău(i (d.1.X.1892, București) - George Sion 23.V.1906, Pătrău(i (20.I.1962, București) George Turtureanu 24.V.1962, Rădău(i, jud. Suceava - Dan Bogdan Hanu 26.V.1934, Liniște, com. Șaru Dornei - Petru ,ăranu 27.V.1928, Cernău(i - Tudor (opa 29.V.1939, Iordănești - Mircea Lu&ic 31.V.1937, Horodniceni, jud. Suceava Pavel Florea (Întocmit C.A., cf. Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, Vol.I, II, , Editura Princeps Edit Iași, 2004)

traduceri Emoţie şi rafinament Maria Luisa SPAZIANI

MARIA LUISA SPAZIANI s-a născut la Torino în 1924. Absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Torino, viitoarea poetă îşi ia diploma cu o lucrare despre opera lui Marcel Proust. Cultura franceză şi Franţa cu autorii săi vor rămâne un fel de stea polară în imaginarul şi viaţa Mariei Luiza Spaziani, drept care în 1953 obţine o bursă de studii în Franţa. În 1949 îl cunoscuse pe Eugenio Montale în timpul unei conferinţe a acestuia la palatul Carignano, ocazie cu care se naşte între cei doi, mai ales după frecventele întâlniri de la Milano, o solidaritate intelectuala şi o afectuoasă prietenie. În 1954 debutează la Editura Mondadori cu volumul „Le acque del Sabato”. Din 1956 va preda limba franceză într-un colegiu din Torino. În 1966 vede lumina tiparului culegerea „Utilità della memoria”. Încă de la debut se făceau simţite sugestiile ermetismului şi soluţiile profund legate de parabola avangărzilor europene. În 1958 se căsătoreşte, după ani de logodnă, cu Elémire Zola, expert în tradiţia mistică şi ezoterică. Doar după doi ani de căsnicie, cuplul divorţează.

Maria Luisa Spaziani scrie eseuri despre Charles d'Orléans şi Pierre Ronsard, despre Racine, despre teatrul francez în veacul XVIII, traduce poeţi şi prozatori din limba franceză şi engleză (Flaubert, André Gide, Marguerite Yourcenar, Virginia Woolf, Francis Jammes etc.). În călătoriile sale din Franţa şi S.U.A. are prilejul de a-i cunoaşte personal pe Ezra Pound, Thomas Eliot, Jean-Paul Sartre etc. O mare parte a cărţii „L'occhio del ciclone” (1970) este inspirată de experienţa autoarei (profesoară de franceză la Universitatea din Messina, oraş care i-a acordat cetăţenia de onoare) în Sicilia, cu peisajele sale marine şi alpine unice. Volumele „Transito con catene” şi „Geometria del disordine” îi aduc poetei premiul Viareggio. Încoronarea istoriei şi a parcursului liric al acesteia are loc odată cu apariţia poemului „Giovanna d'Arco, romanzo popolare in sei canti in ottave e un epilogo” ( Mondadori, 1990), naraţie fabuloasă despre celebrul personaj istoric prin intermediul căruia rememorează cei peste 50 de ani de neîntreruptă activitate literară, jurnalistică şi de cercetare.

Din 2002 datează „La traversata dell'oasi, poesie d'amore 1998-2001 (Mondadori), volum care în ciuda tipicului ton clasic şi al apetenţelor discursiv-aforistice, prin cel aproape 200 de texte poetice reuşeste să fie un

fel de roman de dragoste, un canzoniere ce reprezintă totodată o reînnoire a repertoriului poetei. Veritabile bijuterii lirice recompun un jurnal al unor experienţe autentice ce pendulează între cele mai variate nuanţe sentimentale (de la pasiune la restrişte) şi tot atâtea implicaţii erotice. O Spaziani nouă, aşadar,inclusiv prin expresii şi moduri de o netă modernitate, prin soluţii,uneori, de o violentă energie Întreaga sa operă poetică, asemeni liricii poetelor ce au marcat istoria poeziei contemporane (Amelia Rosselli, Antonia Pozzi, Anna Maria Ortese, Margherita Guidacci, Mariella Bettarini, Giovanna Bemporad, Alda Merini, Patrizia Valduga etc.) reprezintă o alternativă fără de care nu se poate concepe literatura veacului XX. Fără să cadă în tonalităţile predictibile ale cotidianului, Spaziani, de la un discurs originar al formelor şi modurilor ermetice a evoluat spre un limbaj cu totul personal; realul şi arealul autobiografic se traduc instantaneu într-un context imaginar al metaforelor, simbolurilor şi analogiilor.

Cunoscătoare profundă a poeziei franceze şi anglosaxone, clasice dar şi de ultimă oră, scriitoarea torineză dă viaţă unor versuri focalizate autobiografic, dar departe de a se tranforma într-o relatare simplistă de tip diaristic. Feminitatea poetei constă în reaproprierea domeniului privat ce-şi află totodată, tocmai datorită acelei revendicări, demnitatea proprie.

Este vorba de o poezie cultă, elegantă, întemeiată pe un monolingvism intransigent; este rodul îngemănării între două componente esenţiale ale artei poetice în special, şi ale creativităţii în general: cultură şi inventivitate, emoţie şi rafinament.

Din volumul Traversarea oazei Hibernaţi, instinctivi, inexistenţi Descindem din pustii infinituri. În curând alte infinituri ne vor deschide Aripi nesăţioase de veşnicie.

Aici însă acum e oaza, o-nlănţuire De desfătări şi chinuri.Anotimpuri Colorate ne-nfăşoară, mâini Iubite ne mângâie.

Un punct aproape nevăzut în vâltoarea Care oarbă ne-nvăluie.Este muzica ( altundeva neştiută), este minunea Trandafirului ce-mboboceşte, e inima mea. * Iată spaţiul fermecat în care nimic nu s-a spus Dar înţelesul se iveşte din negurile preistoriei.

Dormim în case depărtate una de alta Dar visele visele noastre se-ngemănează-n tărie.

47

traduceri E-atât de perfectă-aşteparea (sau priceperea) C-ar fi păcat s-o prefaci în cuvinte.

Ar trebui să ne convină mai curând tăcerea decât viaţa Chiar dacă tăcerea este chintesenţa vieţii ? * Intru în această dragoste ca într-o catedrală, Ca într-un pântec întunecat de balenă.

Mă absoarbe un ecou al mării, şi din marile bolţi Coboară un coral antic totuna cu glasu-mi.

Ta are aripi lungi şi decolează-n trombă Dincolo de landele trecutului. * Spiritul are nevoie de finit Pentru-a-ntrupa dorul de infinit.

Vorbesc cu îngerul, şi braţele tale de om Îl tălmăcesc doar simţurilor mele.

Tu, ales la-ntâmplare de soartă, acum eşti unic, Tatăl, fiul, îngerul şi demonul.

Mă scufund adânc în tine, îmbrăţişarea crucială, Iar buzele tale rămân evanescente vise.

Unde începe aripa? Unde iau naştere Ritmurile tobei anunţând furtuna?

Ate iubi e-o afundare, e o pădure Ce-şi iroseşte aburii în crug de cer.

Înainte de-a intra în marele naos, Trăiam împăcată, mă mulţumeam cu puţin, Dar mănunchiul de lumină, ca o spadă imensă, Exilează-n nefire tot ceea ce nu eşti. * Ar fi, lumea, un fraged crâng de castani Dacă totul s-ar uita la mine cu ochii tăi.

Căprui, aprinşi, mici lacuri aurite În mângâioase raze asfinţind.

Fiinţa-ntreagă se încordează-ntr-un urlet De dorinţă. Vreau cuvântul Sfâşietor, absolut, care să şteargă Cârpelile din totdeauna.

Precum ochii îngerilor, castane Ce şi-au piedut coaja ţepoasă. Rai Este acea dezbrăcare, tot secretul E să ajungi la inimă. * Să mergi la dreapta, la stânga. Să cobori, să urci.

Rămâne direcţia piezişă, până şi ea amăgitoare.

Ar fi nevoie de un alt spaţiu, altă dimensiune.

De ce dăinuie dorul, dacă totul e de fapt nepermis?

L-a auzit Teresa? Fiecare cuvânt Dincoace de săgeată e o erezie.

E absolut trandafirul ce ţi se topeşte Pe piele - şi spinii în inimă. * Nu-mi cere cuvinte astăzi nu sunt de-ajuns.

Stau în dicţionare: deşi imprevizibile În căsuţele lor, sunt vorbe ponosite.

Există-ntotdeauna un previzibil déjà vu.

Formula crinului o voi afla, şi forţa Ne-nţeleasă ce-l însufleţeşte ca pe mine. Şi-aş afla ce noimă are cea mai mare iluzie, Mănunchi de lumină, iubire, în care-acum te-nvălui. *

Aş vrea să vorbesc cu tine, - ca şi cu Dumnezeu – Prin semne obscure de nervi, Mesaje electrice pe care sufletul Le captează din inima universului.

La douăzeci de ani nu eram fericită Şi n-aş vrea ca timpul să se-ntoarcă-napoi.

O salcie de-argint mă-mbărbata uneori.

Uneori izbutea prevestind şi făgăduind .

Nimeni nu spune vreodată cât e de grea Tinereţea.Ajunşi pe culmea drumului Ne uităm la ea cu tandreţe. În doi, Poate pentru prima oară. * Mă afund în aburul mamei mele (din păcate e încă un vis). M-am născut Sau mă ghemuiesc în ea?Aş sta acolo veşnic (era doar un gând) renunţând să mă nasc.

48

Iar tu ce legătură ai, sfidare vie A unei vieţi în toată puterea?Amintirea

Săgeata ce străpunge direct inima În timp ce Îngerul surâde, cumplită Vreau acel cuvânt (îl rosteşte Îngerul, dar dincolo de-un vitraliu) –

Un freamăt de antene, o mlădiere de dans, Un infiniitezimal clipit de gene, Muzica-ultrasunet pe care nici măcar Bach nu şi-o închipuia. * Mă leagănă corola macului, Somnul meu e neînchipuit de lung. Strada e-n fierbere jos cam de patru ceasuri.

Doar telefonul tău m-ar putea trezi.

Nu-mi stă în fire delăsarea, sunt De când iubesc o cu totul altă femeie.

Să mă legene îndelung, să mă legene macul, Dacă am să te visez îndelung.

Microeseu şi traducere de Geo VASILE

sumar: editorial Constantin ARCU - Alte precizări ........................................................................................................1 invitatul revistei Liviu ANTONESEI - „Am un acut sentiment de respingere a nedreptă(ii“ ............................................................2 - Henry către Anais ........................................................................................................ 6 aforisme Gheorghe GRIGURCU - Ironie pură ca roua .........................................................................................................8 jurnal comentat Liviu Ioan STOICIU - Ce vină are USR de azi că scriitorul e deconspirat? .......................................................... 9 cronica literară Adrian Dinu RACHIERU- Ana Blandiana în „Patria Neliniştii” ....................................................................... 10 Florica TEODORIUC -Şantier 3. Cornel Ungureanu şi critica în haine de casă ................................................. 12 Ioan HOLBAN - Trusa medicului şi tolba cu amintiri a scriitorului ..........................................................................16 Sanda Maria ARDELEANU - O carte despre „vieţuirea“ cuvintelor .................................................................. 19 o antologie a poeziei româneşti Mircea A. DIACONU - Camil Petrescu .................................................................................................................20 liber pe contrasens Adrian ALUI GHEORGHE - Viaţa ca literatura ..............................................................................................23 portret în cărbune Al. CISTELECAN - Evoluţionismul critic la Brunetière ....................................................................................24 muzeul de imagini Constantin DRAM - O ciudată apropiere de Dumnezeu .......................................................................29 epica magna Matei VIŞNIEC - Exerciţii de dezordine preventivă ............................................................................................ 30 via pub(l)ica Luca PIŢU - Intelectualii pub(l)ici ne stîrnesc divagaţiuni

.........................................................................34

lirice Alexandru JURCAN - Mărturisiri .........................................................................................................................36 eseu Theodor CODREANU - Exil şi adevăr (I) ........................................................................................................... 37 arta plastică Mircea DĂNEASĂ - Alma Redlinger sau despre realism într-o viziune de sorginte avangardistă....................... 38 parabole Leo BUTNARU - Din sens opus ...........................................................................................................................39 reflux Alexandru Ovidiu VINTILĂ - Străinul Leonid Dimov ...................................................................................... 41 proza scurtă Constantin T. CIUBOTARU- Erotica ...................................................................................................................42 Emanoil REI - Aparenţe amăgitoare ..................................................................................................................... 44 calendar bucovinean ............................................................................................................................................. 46 traduceri Maria Luisa SPAZIANI - Emoţie şi rafinament (microeseu şi traducere de Geo Vasile) ......................................... 47

Parteneri media:

SOCIETATEA SCRIITORILOR BUCOVINENI

în imagini

Constantin Arcu, alături de premianţii Ana Maria Lupaşcu, Alexandra Cîrstean, Livia Ciupav şi Andrei P. Velea, în curtea Casei memoriale Eusebiu Camilar, la Festivalul Naţional de Literatură „Eusebiu Camilar - Magda Isanos“ - Udeşti, 13-14 mai 2011

* Abonamentele se pot face la oficiile poştale, la redacţie sau cu plata prin virament la Trezoreria Suceava, cont: RO09TREZ59124590220XXXXX, cod fiscal 4244075

9

http://bucovina-literara.scriitor.org

7 8 9 7 3 9

ISSN 123-7167

8 8 5 0 6 5

0 5

Preţul: 5 lei