Bucovina literara nr. 6/2011

Revistă fondată de Societatea Scriitorilor Bucovineni la Cernăuţi în 1941

Serie nouă · Anul XXII · nr. 6 (244) · Suceava · iunie 2011

Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni

BUCOVINA

LITERARĂ REDACTOR ŞEF: Constantin ARCU REDACŢIA: Sabina FÎNARU Carmen Veronica STEICIUC Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Revista este membră a Asociaţiei Revistelor şi Imprimeriilor Literare din România (A.R.I.E.L.)

COLEGIUL REDACŢIONAL: Acad. Dimitrie VATAMANIUC Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU Prof. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUC COLABORATORI PERMANENŢI: Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Nemaţ) Liviu ANTONESEI (Iaşi) Leo BUTNARU (Chişinău) Al. CISTELECAN (Târgu Mureş) Mircea A. DIACONU (Suceava) Constantin DRAM (Iaşi) Horia GÂRBEA (Bucureşti) Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti) Matei VIŞNIEC (Paris) Redacţia şi administraţia: Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava Tel./fax.: 0230 530 798; 0740 006260 E-mail: bucovlit@yahoo.co.uk; cosar@hotmail.com

Număr ilustrat cu lucrări ale pictorului bucovinean Virgiliu PARGHEL Coperta I: Poveste din Bucovina I, 2010, ulei pe pânză, diptic, 2x70/50

editorial Libera circula"ie a revistelor Constantin ARCU

Pe cînd serviciul militar era obligatoriu, la cantina unită+ii erau trimiși cî(iva răcani. Își duceau acolo veacul spălînd mozaicul sălii de mese, cazanele, marmitele, castroanele de tablă și celelalte. După un timp cei mai mul+i descopereau o voluptate în cură+atul jegului, calculînd că în acelaşi timp tovarăşii lor de arme făceau instruc(ie la sînge, salturi prin noroaie etc. Nu știu cum se face, dar am senza+ia că de cîtva timp cî+iva domni mă obligă să mă ocup exclusiv de bucătăria revistei și nu mă slăbesc deloc. În timp ce al(i confra(i își scriu operele capitale, eu îmi risipesc for(ele explicînd în van cum în+eleg să fac revista. Și pentru a nu ajunge în situa+ia răcanului, acomodîndu-mă cu îndepărtarea mizeriei unor acuza+ii fără acoperire venite din partea a doi-trei cîrcotași, sînt decis să nu mai abordez (public) problemele interne ale revistei. Voi întoarce spatele oricăror obiec+ii din afară.

Dar sînt și chestiuni care merită în principiu discutate. Nu demult un poet onorabil și ziarist local bătăios mi-a reproșat că nu-i deloc normal să postez pe blogul meu revista Bucovina literară. Cică revista nu-i proprietatea mea și faptul i se pare o „barbarie”!

Comentariul său a continuat: „Revista trebuie să fie ea însăși și să aibă identitatea virtuală cuvenită, adică propriul ei site. Ea trebuie căutată pe Bucovina Literara.ro și atît. Nu prin toate sertarele prăfuite ale blogerilor.” Atacul mi s-a părut încrîncenat din cale afară și primul gînd a fost să șterg comentariul mutîndu-l în Gunoi. (Era o vreme cînd pe plan local revista era înconjurată de o tăcere ostilă, însă între timp am reușit să schimb lucrurile.) Din respect fa+ă de colegul meu, un intelectual totuși, am socotit că se impun unele clarificări. I-am răspuns că fiecare număr de revistă este postat on-line pe adresa ei – http://bucovinaliterara.scriitor.org, de către un informatician din cadrul Bibliotecii Bucovinei Suceava, cît și pe site-ul Societă+ii Scriitorilor Bucovineni – ssb.uv.ro , de către administrator, însă postarea se face, din motive diferite, cu întîrzieri. Ca să nu mai adaug că, din păcate, ambele adrese sînt prea pu(in cunoscute și frecventate… Și ce poate face un biet redactor-șef în condi(iile în care circula(ia revistelor este extrem de deficitară în zilele

noastre? Simplu, am cerut colegilor și prietenilor să o difuzeze și prin alte mijloace. Și cu bucurie am descoperit că domnul Liviu Ioan Stoiciu postase deja pe faimosul său blog nr. 1-2/2011 al revistei Bucovina literară, care a primit comentarii extrem de favorabile.

(Acolo a fost postată și revista Conta, iar prietenul Adrian Alui Gheorghe, orbit de furie, ha, ha, ha, i-a promis lui LIS că… dă o bere!). Despre ce barbarii vorbim? Cum să te superi cînd publica+iei tale i se face publicitate?! Nici vorbă, l-am invitat pe aprigul preopinent să o posteze și pe blogul său (zadarnic apelasem la el s-o prezinte pe un post local TV), asigurîndu-l că revista are o identitate pregnantă și nici un fir de păr nu i se clintește dacă apare și pe bloguri.

(Blogeri din toată lumea, lua+i aminte!).

Numai că instinctul de ziarist bătăios îl mîna la luptă, cerîndu-i să verse sînge de om nevinovat. Și numai ce-a postat alt comentariu… copleșitor! Eram îndemnat să folosesc „banala tastă Forvard“ (sic!?) și „într-o singură clipă mii de orgolii primesc repara+ie ca semn că nu au sprijinit cu tîmpla, zeci de ani, via+a zbuciumată a acestei reviste. Un minut de glorie și de demnitate. Merităm cu to+ii!” M-am crucit, fără să pot în+elege ceva. Stăpînit de senza+ia că am pătruns în plin absurd. Un deget acuzator mă +intuia și eu nu reușeam să pricep de ce anume mă fac vinovat. În spatele acestor aser+iuni bombastice se ghiceau norme morale pe care domnia sa le inventa din mers și de care habar n-aveam. Care erau „miile de orgolii” rănite și cum puteam să le reperez tastînd… „Forvard”?!!! Pe cine lezam eu postînd pe blog varianta pdf a revistei pe care o realizez într-o propor(ie covîrșitoare?! Colaboratorii revistei nu au nici un motiv să se simtă leza+i. Semnăturile lor rămîn intacte deasupra textelor proprii. Cît despre cei care au făcut înainte revista, nu știu de ce s-ar sim(i ofensa+i că este promovată și pe această cale. Iată, după fiecare număr apărut pînă acum, domnul Marcel Mureșeanu, fost redactor șef, mă suna entuziast de la Cluj și nu-l sim+eam deloc atins în orgoliu.

Dimpotrivă. Iar prietenul Mircea A. Diaconu, de asemenea fost redactor șef, sprijină efectiv promovarea revistei și chiar nu mi-l pot imagina tremurînd de… invidie și indignare că am săvîrșit un asemenea sacrilegiu!

De ce ar fi deranjat un fost redactor-șef că am postat pe blog revista? Pe cei la care m-am referit nu i-am sim+it atinși în orgoliu (adevăratele valori nu au orgolii de doi bani, ce trebuiesc urgent reparate!). Și nici pe foștii colaboratori. Habar n-am de ce ziaristul nostru s-a supărat cu atîta înverșunare. M-aș bucura să aflu că fiecare bucovinean cu blog postează revista noastră și o deschide din cînd în cînd. Dreptul la libera circula+ie a revistelor (ca și a oricăror informa+ii) nu poate fi cenzurat de orice domn. Revistele au dreptul să circule în orice format, să sta+ioneze pe bloguri dacă așa vor ele, să facă tot ce au chef. Cam atît deocamdată!

1

invitatul revistei „Hobbitul sînt eu!”

Emil BRUMARU Constantin Arcu - Stimate domnule Emil Brumaru, voi începe printr-un citat: „Îmi părăsisem manuscrisele la Dolhasca, nu mă mai interesau decît eleva Tamara din clasa a douăsprezecea, pentru care fugisem, abandonîndu-mi meseria de medic, fosta so)ie, biblioteca, totul... da... nu mă mai interesau decît Tamara și... lectura... Via)a intimă fusese făcută praf din clipa cînd, în 1975, mi se confiscaseră de securitate, de la Tamara, vreo 700 de scrisori de dragoste către dînsa... Sufletul meu, în curul gol, devenise distrac)ia unor necunoscu)i... Cam asta-i, pe scurt... Îmi puteam permite, nu?, să-i bag în mă-sa pe via)ă!!! În rest e, bineîn)eles, orgoliu... Că după aceea am mai scris e altă poveste... Oricum, am ezitat vreun sfert de veac pînă să public chestia asta... «Infernala comedie» e, în fond, un suprem elogiu!“ Nu știu dacă textul vă apar)ine, dar cu siguran)ă vi se atribuie. Și se referă la plecarea Dvs. din Dolhasca, unde a)i fost medic între anii 1963-1975. Cît adevăr și cîtă legendă există în această… fugă? Vă întreb deoarece altundeva afirma)i că nu mai avea)i chef de medicină.

Sau poate nu a)i mai dorit să fi)i doar „poet de duminică”, deși, dacă nu mă înșel, avea)i deja trei căr)i publicate.

Emil Brumaru - Nu e din păcate nici o legendă, ci o realitate relatată într-un fragment dintr-un interviu de-al meu mai vechi. Toate întîmplările astea s-au petrecut pe la 35 de ani, dar de atunci, iată, au mai trecut vreo 37! Nu mai am sufletul, mintea și trupul acelor timpuri. Nici energia, puterea unei desprinderi definitive de-un loc ce mi-a fost, cît m-au (inut balamalele, atît de prielnic pentru poezie. O singură dată se fuge, o singură dată se părăsesc manuscrisele, cu furie, cu deznădejde, ca pe o pacoste greu de suportat. O singură dată î+i iei lumea-n cap cu o elevă bezmetică de-a douăsprezecea, vă rog să mă crede+i.

Se cocea de mult în mine dezertarea, abandonarea, zmulgerea către altceva, un „altceva” atît de riscant, de pu(in probabil, dar atît de fermecător… De medicină mă îndepărtasem de cînd, prin anul IV, am fost internat cu un t.b.c. pulmonar la Bîrnova, altă poveste cu urmări tîrzii. Pierdusem doi ani de facultate, mă îngrășasem, îmi devenisem mie însumi dezagreabil, mereu transpirat în palme, mereu speriat

2

ca de bombe că s-ar putea întoarce boala, mereu c-un complex de inferioritate fa+ă de rivalii mei sportivi și veșnic învingători de femei cu ondula(ii degeaba rîvnite de mine. Iar „poet de duminică” nu am fost niciodată! Poemul care poartă titlul ăsta se dorea un fel de a protesta la marile, abisalele, serioasele, mult prea gravele și severele poezii scrise în epocă, ba chiar și acum. Prindeam clipa, o exaltam în toate cele șapte culori trecătoare ale curcubeului, îi sorbeam roua sferulată, atîrnată pe firul lung al ierbii, o lingeam ca pe un fagure de miere cu găurele hexagonale, atingeam cu degetele lumina de pe pere+ii ei străvezii. Eram obsedat de trecerea ei, de extraordinara ei dispari(ie, de efemeritatea bucuriei ce-o trăiam, de magia pufului de păpădie - uite-l, nu e! - percepută de mine cu o acuitate dureroasă, nostalgică. Scoteam din fîntîni îngeri leoarcă de admira+ie c-au fost salva+i de la înec. La cî+iva metri de casă lucea infinit, extatic, linia ferată terminală către Fălticeni. Locuiam lîngă bariera, în Cotu' Morii, mai c-aș zice că, probabil, în Paradis!

C. A. - Pentru cititorii revistei <Bucovina literară> ar fi interesant să afle ce amintiri ave)i din perioada în care a)i trăit în Dolhasca, la o aruncătură de bă) de Suceava.

E. B. - Dolhasca e, ca să zic așa, lada mea de zestre! M-am gîndit, m-am tot răzgîndit, și din nou m-am gîndit, să scriu acum despre ce-mi mai amintesc din Dlohasca de altădată. După ce am plecat mi-a atras aten(ia un titlu dintr-un ziar: Lebede la Dolhasca. Era vorba de o știre neverosimilă. Deviat de curen(i, un grup de lebede poposise în Dolhasca, în

Alături de Doina Ioanid, la o lansare de carte

lunca Siretului. Oamenii, deruta(i, le-au luat drept gîște, le-au prins, le-au jumulit și le-au mîncat!

Absolut autentic! Cred că ar fi un titlu bun de rubrică.

Ini+ial am vrut să scriu un roman scurt, americănesc, plin de poezie și disperare, folosind și dezvoltînd această metafora dură. Încă nu m-am +inut de cuvînt.

Să nu uit, la o altă aruncătură de bă+ era și Fălticeni,

invitatul revistei tîrg prin care am hălăduit îndelung. Acolo, în gară, aștepta la tren o birjă ce suia agale dealul!

C. A. - Ce-a însemnat femeia pentru poetul Emil Brumaru? Dar celebra Tamara? Și cum te sim%i lîngă „o iubită cu trei sâni”?!!!

E. B. - Adevăru-i că nu am găsit încă „o iubită cu trei sîni”! Drept care am inventat-o‼ Pentru cei doi prieteni, Detectivul Arthur și Julien Ospitalierul, trebuia și o iubită, eventual comună, ca să fie mai cu chichirez. Așa a apărut Reparata cea cu trei sîni mistici și două vagine laice (în edi+ia cenzurată în loc de „vagine” se foloseau „suspine”!). Socoteala o Poza de grup - o persoană neidentificată, Ana Blandiana, făcusem simplu: dacă sînt atîtea Stricate de ce nu ar fi Petre Stoica,Virgil Mazilescu, Mihai Şora, Emil Brumaru și una Reparată! Una Reparată chiar de mine, așa cum şi Lucian Vasiliu, cu ani în urmă, în Parcul Copou pui la punct, cu migală, un ceasornic pre(ios, cu diamante și rubine printre roti(ele din(ate fin în C. A. - A%i pretins într-un alt interviu, dacă re)in dantelăria complicată, uitîndu-te cu monoclul la exact, că „actul sexual este un act de cultură…”! mecanica ni+el echivocă.

Afirma)ia pare șocantă la prima vedere. Vre)i, vă rog, C. A. - E adevărat că adora)i siliconatele cu să insista)i pu%in? cercel în limbă, care pot fi comparate cu manelele, și E. B. - N-am ce insista. Farmecul unui aforism e că vă lăsa)i ademenit de puștoaicele de liceu? Și dat tocmai de concizia și aplombul lui. Poate aș chiar a%i fost invidios pe Irinel Columbeanu, preciza mai mult: „Actul sexual este un act de cultură pentru… paloma lui?! în massă.” Poate fi folosit și ca slogan.

E. B. - M-am informat mai adînc. Cică sînii C. A. - Prin 2004, după citirea manuscrisului silicona+i sînt cam reci, deci ușor indiferen(i la o adică. „Infernala comedie”, Ioan Flora ar fi spus: Puștoaicele cu cercel în limbă mă sperie. Cu vîrsta am „Extraordinar, ce mare poezie! Î)i vine să te lași de devenit prudent: dacă zgîrie? Și manele mi-e destul de scris.” E unul dintre cele mai frumoase omagii ce pot greu să scriu, n-am concizia necesară a versului, hazul fi aduse unui scriitor. Dvs. a)i rămas descumpănit în lor nebun! Am reușit totuși cîteva care, prin repeti(ii fa)a vreunui alt poet care a dat versuri erotice? Să nuan(ate și înso+ite de mișcările unei guriste beton, cu zicem, Ovidius… cizmoance pînă-n buci, ar merge, cred. Să dau cîteva E. B. - Ioan Flora (inea mult la mine, deși ne-am exemple: 1. „Mama mia!/ Î(i pute bijuteria‼” 2. „Vino întîlnit rar, nesuferit de rar. Am și dormit odată la el sîmbătă la bal/ Să te pipăi personal!” 3. „Sînt sensibil, acasă! Are o fiică, actri+ă, uluitor de frumoasă. Și o fă, sensibil/ Pînă la oribil!” Deh, ale tinere(ii so+ie superbă. Am văzut-o o singură dată. Flora și-a coropișni(e… dat seama ce-i cu adevărat „Infernala comedie”.

C. A. - Erotismul )îșnește în poezia Dvs. chiar și din Aprecierea lui m-a fericit și oarecum surprins. Năucit pistol, o dată cu glontele: „Eram (Dumnezeule!) am rămas citind scrisorile lui Apollinaire către Lou… domnul ce coborîse din vechea cabrioletă,/ Cu fracul Un șoc, în proză, a fost Sade, pe care m-am străduit bo)it și jobenul sub bra), venit ca să fure spre seară,/ să-l am în Pléiade… Creangă cu „corozivele” lui mă Motanul familiei și tu erai, sigur, naiva subretă/ Ce-l fascinează… Tocmai mi-am procurat un studiu, vede și )ipă, și el o împușcă-ntre sânii bomba)i,/ șiPhallusiada sau epopeea iconoclastă a lui Creangă, apoi o iubește-n cămară…” Am citat din „A cincea apărut la Paralela 45, încîntător, de elegie a Detectivului Artur“. Sau Ion Pecie. Creangă e imbatabil! imagini mult mai frapante, de felul C. A. - Între Dvs. și Lucian Raicu celei cu fetișcane cu „himenele în a existat un „schimb” celebru de flăcări”, ha, ha, ha! Și totuși scrisori. Cum a început acest… eticheta de pornografie nu s-a lipit travaliu epistolar? Despre ce este de poezia Dvs. Este o poezie vorba? erotică pînă măduva ei, dar în nici E. B. - Mircea Dinescu m-a dus la un caz nu-i pornografică. Și peste Lucian Raicu! Dinescu lua cîte o toată există, cred, paradoxal, oală de mîncare, vin și pe mine, și ne multă melancolie… prezentam la Raicu. Nu a existat nici E. B. - Sincer să fiu, nu știu ce e un schimb de scrisori. Eu îi scriam aia pornografie!

Cu Emilian Galaicu-Păun la Chişinău, 2011 zilnic lui Raicu. Era o prezen+ă de

3

invitatul revistei

Cîntecele hobbitului Cîntec Mi-au îmbătrînit mîinile De stat degeaba cu săptămînile.

Palmele mi s-au asprit.

Nu mai știu să înghit Apa din cana adîncă.

Totul mi se întîmplă Parcă alături. Mă uit ca prin geam, Sprijinit de sticla rece c-o tîmplă Ce nici n-o mai am!

Ascultînd prezentarea lui Mihail Vakulovski

neuitat, avea o tactică și o strategie în a povesti lucruri aparent simple, tot adăugînd noi sugestii, mimînd și aproape jucînd ca un actor diferite roluri care spre final deveneau de-un grotesc rafinat.

Lucian Raicu nu mi-a răspuns niciodată. Dar a avut grijă ca scrisorile să ajungă la mine la cî(iva ani după ce a plecat la Paris. Nici la telefon nu vorbea. Cea mai mare surpriză mi-a făcut-o so+ia lui, Doamna Sonia Larian, anul trecut, cînd mi-a dat un telefon incredibil. Mă întreba dacă am ultima carte a lui Lucian Raicu, apărută la Cartea Românească, O sută de scrisori din Paris. Vroia să mi-o trimită. O aveam deja. Mi-a zis că i-a plăcut o poezie dintr-un grupaj apărut la Romlit., ba chiar a și precizat, „aceea cu 'stropi răi' ”…

C. A. - Ce este hobbitul, un pseudonim? O poreclă de alint? Adresa de e-mail și blogul Dvs. cuprind această… semnătură.

E. B. - Hobbitul sînt eu! Comod, cu tabieturi, burtică și cafele repetate, fără zahăr, în căni uriașe, uneori invizibil, retras și scriind versuri pentru Ielele pădurii, ocolit de cunoștin(ele cu treburi importante ca un soi de persoană indezirabilă.

C. A. - Într-un P.S. relativ recent îmi scria%i: „Nu uitatzi sa-mi trimitetzi revista. As indrazni sa va sugerez sa ma punetzi pe o lista de permanentzi...

Posibil sa ma gindesc si la o rubrica, dar pentru asta ar trebui sa-mi spunetzi exact ritmul aparitziilor revistei si cam la cite semne sa ma rezum...

Cu prietenie, Emil Brumaru” E. B. - Sper să mă +in de promisiune. În fond, sînt la vîrsta amintirilor cu fitil…

C. A. – Vă mul)umesc frumos și rămîn în așteptare.

Dialog realizat de Constantin ARCU

4

Rugăciune laică Bucuriile simple Nu mai vor să se-ntîmple.

Am tot așteptat și-am tot așteptat Să-mi crească iarba cuminte în pat, Curcubeie să-mi intre pe geam, Fluturi să tragă în ham Soarele ca pe-un rădvan Din care tu să scobori Frumoasă și dusă de sub(iori Pînă la gura mea sfîntă Ce coapsele albe î(i cîntă În rugăciune, Minune cu proaspăta roură-n spume…

Cîntec naiv La început a fost cuvîntul, Pe urmă ai venit chiar tu, Mult mai ușoară decît vîntul În ziua care începu. Și-ai luat și florile cu tine, Le-ai desfăcut, le-ai dat la fluturi, Ca-n zborul lor fără rușine Părul pe piept blînd să mi-l scuturi, Și să-mi aduci, de diminea(ă, Umerii-nguști cu întresînii, Plini de-o miresmă și-o dulcea(ă, Prinși în căușul moale-al mîinii, Ce-o știu doar eu, pînă la moarte.

Iar Dumnezeu s-a-ntors pe-o parte Spre-a nu zări ce scriu în carte…

Poveste neterminată…

Eram atît de pur încît credeam Că s-a îndrăgostit o libelulă De mine. Crini vînjoși trăgeau în ham Careta cu Nașpeta cea Fudulă!

invitatul revistei Era plecată-ntr-o călătorie Ce se sfîrșea cu nunta ei c-un Prin(. +inea o floricică între din(i Și-n părul cre( un puf de păpădie.

Se săturase singură să stea, Cu carnea-i albă în crivatul moale, Și-acum băga to(i fluturii în boale, Pe-un deget curcubeiele-nvîrtea.

La cîte un izvor își privea chipul Cum tremura pe prundul fin de aur, Fără să știe c-o prindea-n văzduhul Spre-amurg, cu șapte capete,-un Balaur Ce o pîndea de mult să-i crească sînii Și coapsele să-i fie mai rotunde, De nu le mai putea deloc ascunde, Bune și dulci cum este miezul pîinii…

Să trecem peste o aripă zgrum"uroasă de flutur…

Să trecem peste o aripă zgrum(uroasă de flutur, Aten(i să nu tropăim, să nu îi strîmbăm, în pripă, nervurile.

N-ar mai putea să plutească, să se-adape din ciuturi, Căutîndu-ne gurile.

Noi am vrea rădvane adînci, pe drumeaguri cotite Printre copaci seculari și mortali de umbroși, Să ne ducem, tot ducem, bîrfi(i de botgroși, Pîndi(i de șopîrlele-ntinse pe plite Ca să fie bine încinse. Și-am dori ploi toren(iale cu brotaci și cu soare, Curcubeie, pe șira spinării prelinse, Curentîndu-ne, din cap pînă-n picioare, Cu culorile lui Dumnezeu Ce ne zgîl(îie-n aerul greu Mã învă"asem să gîndesc în fluturi…

Mă învă(asem să gîndesc în fluturi, Să trăiesc în raze sub(iri de lumină.

Veneai lîngă mine să-(i scuturi Părul tău lung ca pe-o iubire; Și eu îl prindeam, Te legam cu dînsul de tulpini mlădioase, Să fii mereu lîngă mine, să-l simt cum miroase: Erai (inută de păr ca de-un ham!

Diii, Frumoasa mea iapă cu ochii kaki!

M-aruncam peste tine învingător, fără șa, Să străbat într-o clipă moartea cea rea, Și s-ajung la moartea cea bună, Cu miez de căpșună…

Trebuia să fac saltul…

Trebuia să fac saltul.

Nu mă sim(eam încă-n stare S-ajung acolo unde nimic nu mai doare, Unde sufletul fiecăruia-i altul. Îmi suflecasem pieptul, ca pe o mînecă de cămașă, Pîn'la subsuoară, pîn'la mirosul ei pipărat, Atît de iubit de femeia ce-mi povestea că-s bărbat, Pătimașă.

Eram numai sînge și mușchi dezveli(i De pielea mea albă, curată; Mă pîndeau șerpi cu din(i ascu(i(i; Fluturi imenși avînd drept aripă o străvezie lopată Încercau să mă urce, să m-arunce în nori, Ca proaspăt să-mi las curcubeiele, mîndru, pe flori…

N-am să ajung niciodată…

N-o să ajung niciodată, dar niciodată, La frumuse(ea pe care o știu doar din gînduri, din vise.

Atîtea izvoare cu prunduri de aur, promise, Fluturi sîrguincioși, lopătînd în parfumuri cu aripá lor lată, Scorburi umplute de nimfe cărnoase și albe, Ce-așteaptă să fie-nșfăcate, zmulse din mucegaiuri, tăvălite prin rîu De satyrii voioși, cu smocuri de scaie(i mov în barbă și naiuri la brîu, Elfi, pe trîmbi(e cu ghirlande de nalbe, Anun(înd gloria pufurilor de papădie, Ivirea vitejească a cîrti(ilor din mușuroaie, Îndumnezeirea picăturii de ploaie Ce-atîrnă de firul de iarbă de pe cîmpie!

Nu, niciodată n-am s-ajung La curcubeie, fericit, să mă înjug!

Cîntec naiv E-o mare greșeală de zîmbet Cînd mergi prin livada cu vișine: Ai putea să le faci să se rupă Dintre frunze, pe trup să te mișune; E-o mare greșeală de suflet Să ridici pîn'la gură o piatră: S-ar muia în trecutul tău umed, +i s-ar scurge din mîini dintr-o dată Și-un izvor te-ar cuprinde de glezne.

E-o mare, oh, mare greșeală, Deși (i se pare-așa lesne, Să umbli, prin lumea mea, goală…

5

un bucovinean la Paris Exilul ca aventură culturală (note şi frînturi)

Matei VIŞNIEC

1. „Aveţi un uşor accent…” – iată o frază care mi s-a spus de mii de ori de cînd trăiesc în Occident şi care a fost punctul de plecare al multor conversaţii interesante. De obicei îi propun interlocutorului meu un joc: să afle din trei încercări de ce origine sunt.

Aşa începe o mică lecţie de geografie şi cultură generală pe care am oferit-o cu răbdare multora. În general omul din faţa mea începe prin a sugera că aş fi italian… Apoi sunt purtat prin diverse spaţii pe unde se vorbeşte franceza dar cu uşoare particularităţi muzicale: „sunteţi belgian? elveţian? canadian din Quebec?”. Omul şi-a pierdut deja cele trei cartuşe pe care i le-am oferit ca să cîştige jocul, aşa că încerc să-l ajut puţin: „sunt dintr-o ţară latină dar din estul Europei”.

La această fază a jocului simt pe faţa omului din faţa mea o uşoară contrariere.

- O ţară latină din estul Europei? Polonia?

- Nu, Polonia este o ţară slavă.

- Care atunci? Bulgaria în nici un caz…

- Nu, Bulgaria nu. România.

Cînd spun România partenerul meu de joc reacţionează ca şi cum ar fi lovit de suflul unei mici explozii… România, desigur, evident… România este o ţară latină. „Da, îi spun, o ţară în care se vorbeşte o limbă de origine latină la fel ca spaniola, portugheza, italiana, franceza…” În general, eu nu cîştig mare lucru de pe urma acestui joc. În orice caz nu cîştig mult în prestigiu, o simt numaidecît. Deşi unii, cînd aud de România exclamă „Nadia Comăneci!”. Iar eu îi încurajez, da, Nadia Comăneci. Alţii, cînd aud de România pronunţă imediat numele lui Ilie Năstase, ce nostim era pe terenurile de tenis Ilie Năstase… Sunt şi oameni care asociază numele României de cel al lui Dracula, dar nu în mod sistematic, pentru Dracula ei au nevoie mai degrabă să audă întîi numele Transilvaniei… Dacă interlocutorul meu nu este un simplu şofer de taxi sau un simplu vînzător, ci are şi un anumit apetit cultural, mai reuşeşte să scoată din rezerva sa de cultură generală trei nume magice: Ionescu, Cioran, Eliade. Moment în care mă simt

6

triumfător: bravo, e perfect, România mai înseamnă şi aceste trei nume, Ionescu, Cioran, Eliade. De altfel pentru mii de occidentali, România înseamnă numai aceste trei nume, Ionescu, Cioran, Eliade. Nu ştiu de ce, dar foarte puţini asociază de România şi numele lui Brâncuşi. Poate pentru că în Franţa a fost rostit întotdeauna puţin ciuntit, à la française, adică Brancussi…Cînd am în faţa mea oameni cu adevărat educaţi, lista numelor emblematice asociate cu România se mai lungeşte puţin: Virgil Gheorghiu (autorul romanului "A 25-a oră"), Elvire Popesco, Panait Istrati, George Enescu, Sergiu Celibidache…

Ceea ce nu e de loc rău, în definitiv. Dacă într-o sută cincizeci de ani de existenţă modernă am reuşit să plasăm în circuitul universal zece nume, nu e rău.

Mai greu e cu numele capitalei, Bucureşti. De zeci de ori, interlocutorii mei, fie că erau francezi sau din alte ţări ele Europei Occidentale, au confundat capitala României cu Budapesta. Scena a devenit oarecum clasică, pentru că străinul din faţa mea pronunţă numele Budapest cu oarecare mîndrie, pentru a-mi arăta că nu e chiar aşa de incult cum aş fi capabil să-l cred eu. Şi atunci mă întreabă cu o oarecare emfază „şi la Budapest vă mai întoarceţi din cînd în cînd?” A fost o vreme cînd mă enervam din cauza acestei confuzii, dar cu timpul m-am mai calmat, am mai îmbătrînit, am devenit mai tolerant. Nu e vina lor că în franceză şi engleză numele celor două capitale au o muzică similară cînd sunt pronunţate, BudapestBucarest… Deci răspund cu blîndeţe: „Bucarest… la capitale de la Roumanie est Bucarest”. Ceea ce nu înseamnă că acest detaliu se imprimă imediat în mintea omului cu care conversez. Îmi amintesc de o seară, la Londra, prin 1988, cînd am fost invitat la masă într-o casă de autohtoni şi un distins englez care s-a nimerit să fie plasat lîngă mine s-a împiedicat toată seara de cele două nume şi le-a confundat sistematic în cursul discuţiilor… „Şi cum e oraşul Budapest, are vestigii medievale?” La care eu trebuia să-l corectez din nou: Budapest are o mulţime, dar la mine la Bucarest mai puţine… Dar la Budapest mai ajunge Orient Expresul? Dar la Budapest, pardon, Bucarest, trece Dunărea? E greu cu geografia, cînd priveşti dinspre Vest spre Est. Multă vreme pentru occidentali noi nu am fost decît o apă şi un pămînt, altfel spus „blocul sovietic”. Iar deseori au fost nevoie de adevărate catastrofe umane ca să se obişnuiască Occidentul cu noi nume. Despre fosta Yugoslavie nu se ştia nimic, a trebuit să înceapă războiul civil ca să afle occidentalii că sîrbii sunt ortodocşi, croaţii catolici şi bosniacii musulmani. Iar unii au descoperit că Belgradul este capitala Serbiei numai cînd oraşul a începută să fie bombardat de NATO.

jurnal comentat Fost premiat al Societăţii Scriitorilor Români, considerat azi poet minor Liviu Ioan STOICIU

Nu mai am deloc memoria trecutului. Iar cu memoria prezentului nu mai am ce să fac, nu-mi foloseşte la mai nimic, fiindcă mă îngroapă de viu ignoranţa care vine grămadă din viitor. Vreau să spun că nu ştiu de unde să iau persoane importante pentru mine, cunoscute la un moment dat, nu am idee nici măcar dacă mai sunt în viaţă. Am descoperit o pagină de jurnal de care am uitat complet (pagină scrisă de mână, dintr-un registru-jurnal deschis azi la întâmplare) – şi vreau să o recuperez, uşor mirat de adevărurile mele de dinainte de Decembrie 1989. Nu voi modifica nici o virgulă din partea de comentariu a paginii mele de jurnal, datată 14 iulie 1987 (la unele zile de jurnal aveam, separat de partea de jurnal pur, o parte separată de comentariu a paginii mele de jurnal, pe seama unui eveniment personal), pe care o redau mai jos. Pentru unul ca mine, „considerat ultimul om al epocii de aur”, a fost o întâlnire ieşită din comun la Focşani cu un celebru cineast emigrat din 1969 în Franţa (el a fost operator la filmele „Reconstituirea” – 1971 şi „Duminică la ora 6” – 1966), Sergiu Huzum. Cum de a fost posibilă o asemenea întâlnire?

Simplu: Sergiu Huzum era fiul poetului Virgil Huzum, considerat poetul-veteran al Vrancei (venit din lumea avangardei româneşti interbelice, prieten cu futuriştii; care se simţea apropiat de mine) – cunoscut farmacist la Focşani, venit direct din familia Kogălnicenilor... Într-o zi, pe 13 iulie 1987 m-am trezit cu un telefon de la Sergiu Huzum, venit de la Paris, că vrea să mă cunoască. Pe 7 iulie 1987 murise tatăl lui, n-a putut fi prezent la înmormântare fiindcă avionul în care era a avut scurgeri de benzină şi a fost întors din drum. A venit acum la Focşani, după înmormântarea tatălui lui şi a găsit „Testamentul” lui Virgil Huzum, vrea să lichideze tot ce a avut bătrânul poet-farmacist (a avut licenţă-1929 în farmacie, la Bucureşti, dar a avut licenţă şi în litere şi filozofie, cu magna cum laude; de altfel, la Liceul Unirea de elită din Focşani, din 1932, a fost profesor de filozofie)... Nu-mi venea să cred, securiştii sunt acum pe fir? Lasă că eu am avut în prima tinereţe un

cult pentru cinematografia românească, am vrut să fiu regizor (atunci am vizionat toate filmele artistice la Cinemateca bucureşteană; natural, am ratat şi această profesiune ideală).

Sunt invitat, aşadar, la ora 10, azi, marţi, 14 iulie 1987, prin telefon, la fostul apartament (la bloc, în centru) al poetului şi traducătorului Virgil Huzum, drag mie, prea delicat: te rog să aduci şi o carte a dumitale, a ţinut neapărat să repete în această dimineaţă Sergiu Huzum la telefon (pe care eu nu-l cunosc; a vrut să fie sigur că vin, de aceea a dat iar telefon). Vin intimidat, mai ales că operatorul de film Sergiu a promis că-mi dăruieşte şi volumul de versuri al tatălui lui, Virgil Huzum, „Zenit”, volum premiat în 1936 de Societatea Scriitorilor Români (volum primit sărbătoreşte de Pompiliu Constantinescu, Octav Şuluţiu, Ion Biberi, Ovidiu Papadima, Pericle Marinescu; de altfel, Virgil Huzum a făcut parte din Gruparea Generaţiei Tinere; a frecventat cenaclul „Literatorul”; e teribil ce i s-a întâmplat lui Virgil Huzum, abia în 1973 a mai publicat o altă carte a lui; tăcerea, recluziunea sa a durat... 38 de ani, o viaţă de om!), cu visul lui înflorit în zenit, unde pasul de înger i l-a strivit: „În prinosul milei, / Acelaş spic, / Acelaş înger / În zenit!”... N-am cum să uit că Virgil Huzum a publicat şi un manifest literar al lui, legat de „poezia structurală” (de genul celei scrise de Paul Valery sau Ion Barbu, desprinse de concret, abstractă, „generalizatoare, matematică”; poezie «în vis şi legendă, plină de senzualitate şi culoare, în mistica luminii şi a apei – Virgil Huzum voia să recompună un „vechi suflet din Răsărit”»). Dar s-a pierdut pe drum, şi-a oprit motoarele în 1935 (avea 30 de ani) şi abia în 1973, la... 68 de ani a revenit pe piaţa literară de la noi cu o carte a lui. Interesant, nu? Rafinatul Virgil Huzum (considerat azi poet minor, deşi a primit premiul Societăţii Scriitorilor Români) voia să recompună sufletul din Răsărit, ortodox, de care era obsedată generaţia lui... Îl găsesc pe fiul lui, pe Sergiu Huzum (masiv, cu „burta lui de capitalist”, cum mi-a spus, în blugi şi cu ochelarii legaţi pe după gât, simpatic, sufletist) la masă: a terminat de scris şi „testamentul lui de fiu”, glumeşte (legat de tot ce a lăsat tatăl lui în urmă, manuscrisele şi cărţile lui se vor vărsa la Biblioteca Judeţeană Vrancea; chiar eu le voi prelua mai apoi, în saci închişi, cu inventar strict şi le voi depozita la Fondul Special). Repet, e „testamentul” cineastului Sergiu Huzum, emigrat din 1969 în Franţa, către vecinul „Pancu, om al muncii la I.R.E.”, care l-a îngrijit pe bătrânul poet în ultimii ani de viaţă... Voi reveni.

7

cronica literară Întîmplări din Saltimbecilia Ioan HOLBAN

Cunoscut mai ales ca om politic, Ion Hadârcă a intrat, în urmă cu cîţiva ani, în circuitul curent al valorilor culturale cu primul său volum de versuri tipărit în limba română; Ambasadorul Atlantidei dezvăluie un liric şi, deopotrivă, un pamfletar, un cinic, ironic, amator de calambururi şi jocuri de limbaj, dar, totodată, şi un poet preocupat de "temele mari", de cele care vizează condiţia umană de la acest sfîrşit de mileniu. De altminteri, cartea debutează cu cîteva poeme (Poemul deşertului, Saltimbecilia, Poezia) care vorbesc despre poet şi poezie, implicîndu-le într-un abia disimulat proces moral, fără avocaţi, judecători, procurori şi fără boxe, desfăşurat la vedere: calchiind, aş spune că au fost de faţă colegi, un numeros public: „ELICHELIA FUNDUS - / Ciuperca invizibilă minoră/ uluitoarea descoperire/ infimă increată incoloră/ Din clasa gasteropodelor cea mai / declasată/ Din ramura lichenilor - cea mai lichea/ De obicei se cultivă pe gaura cheii/ sicofantului mazilit pe stiloul/ de argint al laureatului pe camera/ de luat vederile regizorului orb/ pe contul spiritului de mahala/ pe la colţuri de talcioc unde se cultivă/ din antichitate veritabila/ publicistică abrasarabeană/ Pe canalul întîi - de canaliantîia Păzea!/ Nu ratează nici o iertare:/ Degradează şi scoate la mezat/ Părăsitele imobile ale raţiunii/ Corupe cele mai nobile destăinuiri/ Şi arendează pogoane întinse/ De suflet părăginit/ Drept îngrăşăminte-i servesc/ Gogoaşa diplomei de semidoct/ Şi drojdia scursurei ticăloase/ Drept gen de luptă - / Atacul din spate ţinta pe tract/ Şi trasul pe sfoară - aşa o preferă/ Farsorii bancagiii sforarii/ Postmăligiştii prelingurarii/ Echilibriştii/ hingherii haramiii - / Nestingheriţii nederanjaţii/ În confortul lor lichenesc/ Vede ţi cum prosperă/ Ciupercarii?/ Fii gata acuş şi în tine ţintesc: «Ia nu mai fi ia las-o mai moale/ altuia ochii i-am scoate da tu ne eşti/ drag măi d-ai noştri sîntem/ de-a valma prin tîrlă Pricipalul/ să taci acolo şi să parazitezi/ cît mai în umbră cît mai pitit/ cît mai necît» / - O sole mio o spirite sancte!/ Întăreşte-mi ca limba de gresie/ Remediul meu să i-l zic:/ Al patemii zeu/ Abate-i sucit - / ANATEMA SIT!” (Ciuperca invizibilă). Fără a desfăşura neapărat un "proces" (deşi tonul acestuia se insinuează printre rînduri), poemul constituie un dramatic dialog liric despre condiţia umană a unui răzvrătit - un opozant care ajunge repede la gestul de a se opune, la faptă.

Doi sînt referenţii poeziei din Ambasadorul Atlantidei; sistemul, cu elementele lui cunoscute şi viaţa, simpla (şi obligatoria!) viaţă a poetului. Probabil că poezia pentru Ion Hadârcă - şi nu numai pentru el -

8

reprezintă un mod de a exorciza răul, de a trece prin filtrul moral atît de des invocat de cîţiva ani încoace; e sigur că aici trimit întîmplările din Saltimbecilia şi chiar titlul cărţii: Ambasadorul Atlantidei. Ambasadorul cui?

Al minciunii, violării intimităţii insului, resemnării, fricii, tăcerii, închisorii dintre propriile graniţe, al tuturor necazurilor de pe urmă ale românului: inventarierea se face lucid, fără mînie şi ură false, fără patetisme şi, mai cu seamă, cu decenţă, recunoscînd ceea ce e de recunoscut, refuzînd înscrierea în marea epopee la care lucrează cu sîrg şi cu acelaşi oportunism deşănţat o mulţime de poeţi „ce-au scris o limbă”: Victimiada nu e pentru poeţii adevăraţi şi nici pentru oamenii care se respectă. Simplu, direct, acroşant, cultivînd o fertilă ambiguitate a semnificării, la Ion Hadârcă: „La probleme/ De ocară/ Ţara geme/ Geme ţara (la-la-la)/ De ocară/ Suntem iar/ Fără Ţară/ Dar cu ţar (bis)/ Fără lege/ Fărdelegi/ De la rege/ La cei blegi (la-la-la)/ Ori ni-i dînsul/ Rege mut/ Ori ni-i plînsul/ De-mprumut (bis)/ El se teme/ De mulţimi/ Ţara geme/ Noi muţim (…)/ Sub probleme/ De ocară/ Ţara geme/ Geme ţara (etc.) Cîntecel comic. Cel de-al doilea referent al poeziei din Ambasadorul Atlantidei e viaţa poetului; o întoarcere în trup şi un studiu al poziţiei acestuia în lume, între ceilalţi, ca în Spleen, un sensibil autoportret în Inima sau discretul lamento care se aude în Sonet cu miez de nuci ori în Litanii la sărutul implacabil trasează cîteva linii ale unei vieţi ce încearcă a fi destin. Între ce este (a fost?) şi cine este cel ce pare a trăi în acel timp şi în acel loc e o perfectă identitate şi o deplină comunicare; unul împrumută chipul celuilalt, primul îl obţine pe al doilea: „Pe un ram se coc gutuii/ Iar pe altul - dorul meu/ Trece doamna-ngîndurată/ Pe sub ramul de la poartă/ Ah şi urma-i înfioară/ Puful de gutui/ Şi n-aş da aşa povară/ Nimănui/ Ce făcui/ Doamne! cu trupul/ Acest invers os al meu/ Nu-l apasă fierul lutul/ Ci-l apasă Nevăzutul? / Umed stau între cuptoare/ Nu mă arde-a lor dogoare/ Cît mă arde mă topeşte/ inima ce mă-negreşte/ Doamna mea/ De inimă/ Dauna/ Alină-mi-o: / Vindecarea/ Vinerii/ Dulcele/ Duminicii/ Doamnă/ Cu descîntece/ Dăinuie!/ Domină-mă!!!/ Altfel/ Vine/ Să mă-mbete/ Pofta Celei/ Ce îmi dete/ Soarta-n frunte.../ Cum să-nfrunt/ Implacabilul/ Sărut?” (Lita nii la sărutul implacabil).

Prezenţa celor doi referenţi şi modul lor de tratare lirică stabilesc particularitatea poeziei din Ambasadorul Atlantidei; aici, ca şi în poezia altor cîtorva tineri poeţi români din Basarabia (şi cît de sincron cu ceea ce se întîmplă în toată poezia noastră de azi!), se manifestă ceea ce aş numi contextualizarea eului poetic faţă de o realitate cenuşie, în continuă degradare, ceţoasă, informă, fără nimic atrăgător şi faţă de durata pe care o închid sărmanele zile care vin să înceapă. Apariţia acestei cărţi poate însemna placa turnantă a destinului de scriitor român al lui Ion Hadârcă: începutul e condiţionat de (re)formarea poetului însuşi, a sinelui său şi a codului de comunicare cu lumea: poate aşa: „În căminul inimii mele/ Toate odăile-s închiriate:/ Doi îndrăgostiţi/ S-au închis la balcon;/ Al treilea/ Plonjează de la etaj;/ Nişte scriitori/ Îmi scriu uşa liftului;/ Pisicile se urinează la palier;/ Astă noapte cineva a-nceput/ Să-mi perforeze aorta/ În căutare de petrol” (Inima).

cronică literară

Ion Mureşan cartea Alcool Liliana-Stela BALAN

Cel de-al treilea volum de poezie al lui Ion Mureşan, cartea Alcool, apare, în sfârşit, în 2010 la Editura Chamides din Bistriţa, după o îndelungată aşteptare.

Anunţate cu câţiva ani în urmă, citite la diferite întruniri literare, poemele alcool au răsplătit din plin atât răbdarea publicului cât şi pe cea a criticii literare. Poet al calităţii şi nu al cantităţii, Ion Mureşan este autorul a doar trei volume de-a lungul a triezeci de ani, cartea Alcool fiind precedată de Cartea de iarnă (1981) şi Poemul care nu poate fi înţeles (1993). Într-o lume a vitezei şi a consumismului, prinsă între iureşul supermarketului şi fascinaţia pentru universul virtual al internetului, contemporaneitatea se confruntă cu o anesteziere a simţurilor şi a trăirilor. Ion Mureşan ne propune prin cele treizeci şi două de poeme ale volumului său un recurs la un alt fel de anestezie, nu prin mundanul care ne copleşeşte, ci printr-o carte ce îşi adună sensurile în jurul esenţelor etilismului poetic, capabile să trezească o sensibilitate pierdută sau adormită.

Imagini tari, contururi pregnante, trăiri ce angajează puternic fiinţa ne trimit şi cu acest volum al autorului în zona expresionistă a liricii româneşti. Spre exemplu, textul-uvertură al cărţii, Poemul alcoolicilor, glisând de la o ,,lumină feciorelnică” la oraşul ca ,,purpura” şi seara care va veni ,,în curând”, având pe fundal imaginea cârciumii, laitmotiv al volumului, este, în esenţă, un poem al exteriorizării sentimentelor; alcoolicii ,,transpiră cumplit de atâta fericire”, vorbesc şi vorbesc despre viaţă”, ,,se mai bâlbâie şi se mai poticnesc”, ,,reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante”, ,,îşi şterg buzele umede cu batista / şi le este foarte, foarte ruşine.”. Poetul ne plasează explicit într-un univers al cunoaşterii limitate. În gaura făcută în peretele Raiului de Dumnezeu, alcoolicii sau poeţii (textul poate fi citit şi ca o ars poetica) ,,nu reuşesc să vadă / decât un petec de iarbă”. Finalul aduce în prim-plan tema morţii, temă ce traversează ca un fir roşu, alături de cea a creaţiei, întreg volumul: „În curând, în curând va veni seara, / atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!”.

Despre Marea Creaţie ne vorbeşte poetul în cel de-al doilea poem, Facerea lumii, amintindu-ne de un haiku ce ne lasă să respirăm după vâltoarea iscată de Poemul alcoolicilor: „Şi a fost seară,/ Şi a fost dimineaţă./ Dar asta a fost demult. Şi o singură dată.”. Plecând de aici, poezia devine aproximare: ,,iar asta nu pentru că aş fi

avut senzaţia că lucrurile se repetă,/ ori că ele stând pe loc, sunt date odată pentru totdeauna,/ ci fiindcă neputinţa noastră era evidentă, iar eşecul limpede.”, ni se spune în O anumită definiţie a poeziei. Aceeaşi inceritudine, acelaşi chin al rostirii se decantează şi din poemul Mesajul: ,,Ceva-ceva a vrut el să ne transmită,/ Mâinile îi transpirau şi îi tremurau”.

Zone sumbre, sondări spre abisurile sinelui şi ale lumii deschid în acest volum un imaginar halucinant, damnat, artificial şi demitizat. Ne aflăm oarecum între Bacovia cu târgul de provincie, abatorul şi cârciuma de mahala şi lumea desacralizată din etapa marilor nelinişti blagiene. Pe acelaşi filon al neliniştilor şi esenţializărilor expresioniste, tema morţii capătă în volumul lui Ion Mureşan o importanţă covârşitoare. Poeme ca A venit toamna, Cântecul Arpentorului, Mila, Cântec negru, Cântec de leagăn, Înviere, Tunelul, Din vorbă în vorbă, Noi mergem acasă, Ci eu singur sub pământ trimit la spaima ancestrală a morţii: ,,Iar mie mi-e frică. / Mi-e frică./ Mi-e frică peste măsură./ Stau culcat pe frunze galbene şi uscate./ Picuri-picuri sângele îngeraşului îmi cade pe gură.”.

Imaginea îngerului apare în cartea Alcool asociată diminutivului îngeraş, simbolizând desacralizarea, disperarea, angoasa. Un ,,îngeraş speriat” căruia îi curge ,,sângele din năsuc” şi ,,îngeraşii de pahar” ce ,,nu muşcă şi nu fac rău nimănui” sunt frânturile recuperate din sondarea zonelor imponderabilităţii fiinţei. Un dublu artificial al îngeraşului, la fel de himeric şi de obsedant, este ,,păpuşica”. În textul cu acelaşi titlu oniricul transcende spaime ancestrale, viaţa şi moartea îşi diluează contururile pentru a construi o nouă dimensiune, a unui imaginar halucinant: ,,În somn mă aştepta visul acela cretin:/ eu, cu păpuşica în braţe, clătinându-mă pe marginea prăpastiei.”

Transcenderea spre ieşirea din timp, spre ruperea de contingent şi convertirea în evanescenţă se face la Ion Mureşan într-un ritm îngreunat prin încetinirea dată de aburii alcoolului care metamorfozează lumea întreagă într-un pahar: ,,Îmi bag capul în pahar./ Vodca e rece ca gheaţa./ Deschid ochii în pahar./ În pahar văd bine şi fără ochelari.”.

Cârciuma, paharul, masa de lângă fereastră sau acoperişul sunt câteva dintre spaţiile de trecere, de mărginire a planurilor, de translare între un exterior încă ancorat în real şi un interior dezlegat de orice determinare, cu spaţiul, timpul şi legea gravitaţiei abolite pentru că ,,Acum nu mai stă nimeni pe scaune,/ căci scaunele zboară din perete-n perete, şi sticle dulci şi firave pahare ca pulpa de adolescentă zboară/ În stoluri lungi şi ciripesc, şi pleoscăie ca peştii,/ şi gemete şi bufnituri şi oftaturi se-aud parcă/ un zeu şi o zeiţă ar face dragoste-n grădini îndepărtate.”. Pătrunsă în această lume fluidă, fiinţa aduce cu sine clişee din lumea cealaltă, cea reală, transfigurându-le în instrumente ale unui decor hipnotic; anamneza scoate la iveală jocul uitat de-a mama şi de-a tata al copiiilor, joc bolnav şi

9

cronică literară vinovat: ,,A venit tata!/ strigă copiii, adică păpuşile, în locul cărora strig eu,/ tu te pui în genunchi de faţă cu toate păpuşile,/ îţi ceri iertare şi zici că nu o să mai faci.”.

Apar în decor şi casa ,,galbenă”, ,,magazinul jidovului”, ,,magazia de grâu a CAP-ului”, ,,autobuzul care tocmai trecea”, ,,clădirea de peste drum” sau ,,Alimentara”, toate convertite în instrumente himerice ce alcătuiesc morfologia unei lumi în care mitul îşi înghite personajele, devenind suficientă sieşi. Finalul poemului Întoarcerea fiului risipitor este emblematic în acest sens: ,,Şi au luat mortul şi l-au pus în viţel şi cu aţă neagră au cusut viţelul./ Iar capul mortului a rămas afară şi/ sta pe capul viţelului ca pe o pernă.”.

Construct bine articulat, cartea Alcool se sprijină ceva mai mult decât volumele anterioare pe un schelet narativ, ceea ce-i conferă stabilitate şi, după cum menţionam mai sus, o autosuficienţă care face din poezie o dimensiune a deschiderii dincolo de realul copleşitor al existenţei cotidiene. Întoarcerea fiului risipitor este o revenire a fiinţei în subteranele unui discurs originar ce se iveşte din vidul creat de faptul că ,,Totul a fost băut./ Nici o băutură nouă nu a apărut sub Soare în timpul vieţii mele./ Nisipul pustiurilor s-a fiert în nisip şi s-a băut./ Praf de argint s-a fiert în oală de argint şi s-a băut./ Praf de aur din căniţă de aur s-a băut./ .../ Dumnezeule, totul a fost băut!”.

Trebuie amintit că în volum se resimt şi vagi ecouri stănesciene, poetului fiindu-i adresat unul dintre texte.

Poem (către Nichita Stănescu) este o afiliere la trăirea prin poezie şi la detaşarea de realul fizic. ,,Pe zi ce trece se înmulţesc adresele pe care trebuie să le uit.”, îşi începe Ion Mureşan monologul adresat lui Nichita, monolog ce sfârşeşte prin evadarea în etilismul poeziei: ,,Oho, dacă aş fi eu inginer, .../ Aş mai bea cincizeci de vodcă.”. Pe de altă parte, dacă Nichita Stănescu vorbea ,,din punctul de vedere al lucrurilor”, Ion Mureşan consideră că momentul de graţie este atunci ,,Când simţi că ţi se face milă de obiecte,/ şi-o milă nesfârşită îţi e cu tine,/ poţi fi sigur c-ai văzut un zeu”.

Demersul lui Ion Mureşan din cartea Alcool este filtrat prin trăiri autentificate de experienţa morţii transformată, alături de creaţie, în treaptă iniţiatică. Prin imagini puternice, contururi de forţă şi o poetică a angoasei trecută prin sita lucidităţii, volumul îşi proclamă, printre postmodernişti şi douămiişti, o identitate ce se plasează organic în contextul marii poezii a literaturii române, în descendenţa unei mixturi între expersionismul blagian şi cel bacovian, pe de o parte, şi religia imponderabilităţii poemului stănescian, pe de alta. Fireşte că situarea lui Ion Mureşan în descendenţa amintită se face cu diferenţierile de rigoare, poetul ardelean propunându-ne o lirică originală a întoarcerii în lumea cuvintelor, cea care prin însăşi natura sa conţine esenţele. Evaporate, distilate, puternice, ameţitoare, obsesive sau delirante, alcoolurile lui Ion Mureşan sunt expresia credinţei faptului că poezia are menirea de a recupera prin metafizic, atât cât îi este omului permis să o facă, însăşi consistenţa ontologică a existenţei.

10

Un Poet-Două Cărţi

Mircea DOREANU Bancomat cu poezie Daniel Pişcu este un experimentalist prin excelenţă.

A obţinut de altfel, în 1997, foarte râvnitul premiu pentru experiment al ASPRO, cu cartea de versuri „Titlul poemului este aforism“. În 1962 (La Biennah, 44-45), Umberto Eco scrie: „În momentul în care atitudinea experimentală devine un act de interogaţie a materialului nou pentru a descoperi posibilităţile de organizzare şi formare (s.n.) pe care acesta ni le sugerează, atunci ne întoarcem la o atitudine la fel de experimentală pe cât era aceea a lui Michelangelo ce căuta chiar în nervurile blocului de piatră statuia conţinută virtual în acesta.”

Da niel Pişcu îşi structurea z ă poez iile din „Game”(Ed. Aula, Brasov, col. Frontiera) în grupuri de câte patru pentru fiecare notă muzicală, cu excepţia ultimului DO (Să-i spunem, ca el, do de sus?), unde grupul conţine o gamă în plus. „Gamele” îşi încep fiecare vers cu o notă muzicală, transpusă, se înţelege, literal, într-o combinaţie personală de anaforă şi anagramă. Anafora a fost unul din procedeele favorite ale suprarealiştilor, (vezi Libertate de Paul Eluard, exemplar pentru că este foarte cunoscut), dar procedeul este antic şi de demult, ca să rămânem în teritoriul poeziei franceze, du Bellay îl foloseşte în unele din sonetele sale. Suprarealiştilor le-ar fi plăcut desigur multe din versurile lui Daniel Pişcu, dar mai ales această secvenţă din „Gama lumii tăcerii”: „FAla peştilor e / SOLubilă”, amintind un frumos titlu suprarealist, „Le poisson soluble”. Prin mecanismul de producere şi apropierea de jocul de cuvinte (Heil Hamlet!), sau devierile semnificatului prin redistribuirea semnificantului, cartea lui Daniel Pişcu ar fi fost preţuită şi de lettriştii cei jucăuşi. Aici nu ne putem abţine să cităm câteva versuri din Gherasim Luca: „Aurora, or aux rats/ Les pierres des tes paupières.”

Din această extinsă familie creatoare, căreia i-am putea adăuga manieriştii concettişti şi pe Şerban Foarţă, profund manierist şi el prin holorimele sale, face parte acest poet care, temerar în felul său, încearcă să creeze (şi chiar o face, pentru uz propriu) o nouă formă fixă. Poetul impune constrângerea formală a gamei unor conţinuturi poetic logice. Că logica poeziei este una aparte şi ce înseamnă cuvântul „game” în engleză nu ar mai trebui spus.

cronică literară Cartea este o reuşită la care contribuie invenţia modului de producere - mai mult decât un simplu trouvaille - şi cumpătarea inteligentă a autorului. Dacă ar fi fost mai amplă, culegerea ar fi căzut în stereotipie.

Aceste două determinări nu fac decât să flancheze esenţialul. Daniel Pişcu este un poet autentic, ambiţios, extrem de implicat în textele lui. Acestea, nu în ultimul rând, respiră generozitatea sentimentală şi inocenţă, poate şi pentru că bună parte din ele privesc (cântă) gamele proaspete mereu ale copilăriei. Cele mai bune pagini sunt scrise cu rimă, care adoptă viziunea candidă de care aminteam, iată „Gama solstiţiului de vară”: SOLstiţiul de vară-i aici.

LAmpă e noaptea un licurici.

SIngur sub cerul plin de scântei DOinesc şi-n jur miroase a tei.

REspir o noapte de vară MIjeşte de ziuă şi iară FAşa naturii mă cheamă.

SOLstiţiul de vară e-o gamă...

Cu ambiguitatea lui, ultimul vers este o punere în abis de pură esenţă textualistă.

Cifra 9, a 11-a din cele 33 de game (plus o „Intrare”) este în simbolistica talmudică o reprezentare a perfecţiunii lui Dumnezeu, o afirmare a existenţei omului şi a perfectibilităţii sale.

Aide-mémoire al unei călătorii Se pare că nimeni altcineva decât Daniel Pişcu nu detestă mai mult obscenitatea locvacităţii şi discontinuitatea stilistică. Ceea ce-i lipseşte îi prisoseşte: alintul pisicist al metaforelor îi este străin, la fel ideologia deghizată, armurile de împrumut ale ermetismului. Ia ce este mai bun numai din el. Nu am pomenit poet mai puţin influenţabil. Fiind autentic şi original, nu este influent. Veţi vedea câţiva cărtăreşti, câţiva muşini, mulţi coşovei, nici un pişcu. Poetul nu suferă din cauza asta. Cei buni, ca el şi Ion Mureşan, nu fac prin text sluj congenerilor. Poate soarelui poeziei îi este dat să răsară o singură dată pentru fiecare. Sigur, nu este simplu să imiţi; forţăm paradoxal: dar să te autoimiţi? Până şi Stănescu a făcut-o! Dar să te abaţi cu propriul ego până când numai poezia aşa cum tu o concepi va câştiga? Ultima variantă este aleasă de veşnicul înfrântul în faţa sieşi Daniel Pişcu. Şi de aceea continuă fără a căuta cu lumânarea noi teme, ori situaţii. În meschinăria ei, viaţa, unicul nostru subiect de inspiraţie, a fost generoasă cu el. Care soare negru al melancoliei? Nici nu ştii dacă Pişcu se mulţumeşte cu „Puţină adrenalină“ sau ne-o împarte/împarte cu noi.

Poetul cunoaşte mult mai mult decât vecinul Costică sau Aurică pînda obscură, invidioasă, necruţătoare, a celorlalţi; lipsa lor de credinţă în el, în tine, în mine, în ei înşişi, în orice.

Stilistic, poezia de aici (din 2009, Tracus Arte, Bucureşti) nu se face, se iscă în contact cu peisaje disciplinat enumerate. Nici un fior morbid, numai plăcere altruistă, nici o exaltare alta decât a bucuriei întoarcerii în România, ţara haimana, cu drag părăsită şi cu dragoste regăsită. Amănuntele nu contează decât în traseu, nu contează altfel decât în a se constitui în text.

Fărădelegea şi mizeria sunt lesturi nenumite. Cred că este o carte eliptică, metonimică prin excelenţă. Cine vrea să simplifice metonimia printr-o carte, are exemplul ideal în „Puţină adrenalină“. De aceea textul meu care poate fi numit fără alint textuleţ, nu poate intra în tautologiile citatelor şi descriptivismelor, de vreme ce multa admiraţie pe care o exprimă trebuie concentrată.

Puterea lui Daniel Pişcu este de a exprima ceea ce zace în noi: adună „ The Remains of the Day” într-un întreg luminos, dătător de speranţă. Asta, cred, înseamnă ”Puţină adrenalină” în şansa poeziei pe care o oferă. Pe de altă parte rămâne ambiguu; renunţă la poezia cu ambitus de tip postmodern şi se întoarce la uneltele cărţii sale de debut: „Aide-memoire“: comunicare clară, mai mult decât inteligibilă, absolut direct sufletească; greşesc, am vrut să spun poeticească.

Daniel Pişcu trăieşte şi prin poezie, vrea să ne convingă să o facem şi noi. Este greu, astăzi. Nu-i nimic, mâine va fi şi mai greu. Poimâine, imposibil.

Un câine se apropie de tine. Teama ta degajă acel hormon numit adrenalină şi aproape îl determină pe câine, dacă nu cumva un bichon havanez să te muşte. Pe de altă parte, adrenalina este hormonul sporturilor periculoase: teama rămâne mereu asociată: „lift/de lângă/ cascada despre care/ am mai vorbit/ şi ne-am întors spre casă/ acompaniaţi/ de trei/ câini vagabonzi/ şi ei/ comunitari/ ce ne amuşinau/ cu nările şi dinţii lor tari” (VII), s.n. Versurile cad lin, cu adâncă, simbolică, nicidecum simbolistă tristeţe, rupte din rai şi din iad în acelaşi timp. Soarele lor greu, spaniol şi românesc nu va apune niciodată. Puţină? Adică un pic de? Nu! Concizia durerii (Parcă ieri, în 63, am trecut toţi prin Dallas).

Habar nu am dacă Daniel Pişcu este un mare poet, nici nu ştiu ce ar însemna un mare poet, dar este un poet, unul reprezentativ pentru generaţia lui, exponenţial chiar, oricui i-ar place să posede în toate sensurile această creativitate magnifică: „ Cea mai bună reclamă în cafenele este mizeria! (mucuri de ţigări, ghemotoace de hârtie aruncate pe jos) zice ghida.”

(La Madrid) Daniel Pişcu este la rândul lui un ghid al Europei dulci şi dureroase a poeziei.

11

o antologie a poeziei româneşti Ion Pillat Mircea A. DIACONU

Livresc, deşi pare inspirat de elementar, rafinat, chiar dacă pare ingenuu, Ion Pillat stilizează asemenea bizantinilor şi suprapune prezentul gol, al absenţei, peste un trecut încărcat cu fiinţă. În felul acesta, contemplativ şi retro, fiinţa îşi instituie o identitate deopotrivă precară şi tare, printr-o mişcare de glisare între gol şi plin. În fond, un proustian, Pillat dă melancoliei şi nostalgiei un sens constructiv, în aşa fel încît, circular fiind, timpul se repetă pentru a recupera sinele şi, o dată cu el, tradiţia. Aparţinînd absenţei, amintirii şi contemplaţiei, prezentul e, totuşi, un timp al preaplinului. Nu angoasă şi traumă, la Ion Pillat, ci lumina caldă a amurgului care transformă timpul în vers.

Sfîrşit de toamnă Nu mai vorbi, nu rîde, nu te gîndi, nu plînge, Nu mai visa zadarnic: e prea tîrziu acum.

Nu vezi ce toamnă tristă? Cu pete mari de sînge Se iroseşte frunza pornită-n zbor pe drum.

Prin codrul de cărbune pluteşte-al iernii fum – Nu mai vorbi, nu rîde, nu te gîndi, nu plînge.

Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut, Pe tîmpla din Văratic, din vremuri legendare, O sfîntă-i zugrăvită de un necunoscut.

Icoana tăinuită ce farmec straniu are!

Tăcut o şterge veacul, dar tot mai blîndă pare Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut.

Ctitorii Acolo unde-n Argeş se varsă Râul Doamnei Şi murmură pe ape copilăria mea, Ca Negru-vodă, care descălecînd venea, Mi-am ctitorit viaţa pe dealurile toamnei.

12

Prin viile de aur ca banii dintr-o salbă Pe al colinei mele împodobit pieptar, Închis-am fericirea în strîmtul ei hotar De nuci bogaţi în umbră, umbrind o casă albă.

Acolo,-n pacea nopţii, pe drumuri de podgorii, Am mers tăcut alături de carele cu boi, Cînd neaua lunii ninge pe sălcii în zăvoi, Cînd şopoteşte valea de cîntecele morii.

Las altora tot globul terestru ca o minge, Eu am rămas în paza pridvorului străbun, Ca să culeg cu ochii livezile de prun, Cînd alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge. Şi tot visînd la vremea cînd înfloriră teii, Pe cînd îmbracă ţara al iernii alb suman, Să desluşesc cum piere trecutul, an cu an, Pe drumuri depărtate sunîndu-şi clopoţeii.

Să stau, pe cînd afară se stinge orice şoaptă, Privind cenuşa caldă din vatra mea, de-acum Şi să aud deodată, cu-nfiorare, cum Trosneşte amintirea ca o castană coaptă. În vie Tot mai miroase via a tămîios şi coarnă, Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc…

Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc; Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă?

Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod Şi soarele de aur dă-n pîrg ca o gutuie.

Acum – omidă neagră – spre poama lui se suie, Tîrîş, un tren de marfă pe-al Argeşului pod.

Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul ia.

Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlimbar.

O ghionoaie toacă într-un agud, şi rar Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia...

S-a dus. Şi iarăşi sună… şi tace. Dar aud Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată – În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată, Lovind în amintire ca pasărea-n agud.

antologia

Aci sosi pe vremuri La casa amintirii cu-obloane şi pridvor, Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.

M-ai ascultat pe gînduri, cu ochi de ametist, Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist. Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat.

- Acelaşi clopot poate - în turnul vechi din sat...

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc De cînd luptară-n codru şi poteri, şi haiduc. În drumul lor spre zare îmbătrîniră plopii.

Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.

Nerăbdator bunicul pîndise de la scară Berlina legănată prin lanuri de secară.

Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină Sări, subţire,-o fată în largă crinolină.

Privind cu ea sub lună cîmpia ca un lac, Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.

Iar cînd deasupra casei ca umbre berze cad, Îi spuse Sburătorul, de-un tînar Eliad.

Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea... Şi totul ce romantic ca-n basme se urzea. Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat, De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămînă...

De mult e mort bunicul, bunica e bătrînă...

Biserica de altădată Biserica de altădată, ce ctitor mi te-a scos în cale Cu zarzării din curtea veche şi năpădită de urzici, Sub acoperiş lăsat pe-o rînă, la margine de mahalale, Sub turnul mîngîiat în aripi de raze şi de rîndunici...

Cu chipul şters în zugrăveală: Matei şi Marcu, Ion şi Luca, Evangheliştii de pe vremuri, tuspatru, predică-n pustiu – Amurgul doar şi toamna, singuri, dau să pătrundă prin uluca Grădinii Domnului, pe care azi credincioşii n-o mai ştiu...

Biserica de altădată, din nou primeşte să-ţi calc pragul, Ca-n noaptea primăverii mele cu zarzării-nfloriţi pe cer. În somnul veşnic bunu-ţi preot de mult şi-a lepădat toiagul, Şi întru Domnul odihneşte bătrînul său paracliser.

Stau singur în amurg de toamnă azi, singur eu cu patimi multe, Şi nimeni nu mai toacă seara prin suflet şi prin mahala, Nu-i nimeni să se roage-n tindă, şi taina nimeni s-o asculte, Şi la icoane să aprindă sfînt lîngă sfînt, stea lîngă stea.

Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete Te vezi aievea numai în ştersele portrete.

Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta, Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...

Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu: Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.

Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.

Ca dînsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.

Subţire, calci nisipul pe care ea sări.

Cu berzele într-însul amurgul se opri... Şi m-ai găsit, zîmbindu-mi, că prea naiv eram Cînd ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.

Iar cînd în noapte cîmpul fu lac întins sub lună Ţi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,

13

portret în cărbune Thibaudet şi cele trei critici Al. CISTELECAN

THIBAUDET, Albert, critic şi istoric literar.

Născut la 1 aprilie 1874, în Tournus; decedat la 16 aprilie 1936, Geneva. Îşi începe studiile (1882) la liceul iezuiţilor din Lons-le-Saunier, iar în 1888 intră la Liceul parizian „Louis-Le-Grand”, unde, în 1891, obţine premiul de onoare în filosofie. Se transferă apoi la „Henri IV”. Publică primele articole, în 1892, în Littérature et critique. Elev al lui Bergson, a cărui filosofie îi armează întreaga operă critică şi care a spus despre el că „ştie tot”. În 1893 îşi ia licenţa în filosofie, la Universitatea din Dijon. Între 1889-1914 este profesor de filosofie pe la mai multe licee. În 1907 îşi ia diploma de studii superioare la Universitatea din Poitiers, iar în 1908, agregaţia în filosofie. Se afirmă cu articole de critică în La Phalange, unde începe să colaboreze din 1906 iar din 1909 i se încredinţează prima sa rubrică permanentă. Remarcat de A. Gide, devine colaborator la NRF, din 1911, ajungînd apoi, din 1912, titularul cronicii literare. În 1914 este mobilizat şi rămîne în cadrele armatei pînă în 1919.

Lector de franceză la Universitatea din Upsala (1919-1924). Din 1924, conferenţiar de literatură franceză la Universitatea din Geneva, iar din 1931, profesor (l-a avut ca student pe Jean Rousset iar la catedră îi va succede Marcel Raymond). După război e colaborator al revistelor apropiate de L'Action Française (Revue critiques des idées et des livres , între 1920-1924, Candide, 1925-1935).

Colaborează, din 1925 pînă la moarte, la Journal de Geneve; de asemenea, la Les Nouvelles littéraires, între 1927-1931. Editorial a debutat ca dramaturg, cu drama simbolistă Le Cygne rouge, în 1897. S-a încercat şi ca poet. Prima lucrare de critică e monografia Mallarmé, din 1912. * Albert Thibaudet stă la jumătatea drumului între critica „tradiţională”, sainte-beuviană, şi orientările moderne, care aproape toate au pornit dacă nu de la ideile sale explicite, măcar de la intuiţiile sale.

Pentru critica noastră interbelică – mai ales pentru generaţia post-lovinesciană – Thibaudet a fost

14

principala „atracţie” şi fascinaţie (îndeosebi pentru cronicarii literari), iar ideile sale au stimulat multe din construcţiile şi atitudinile criticii noastre. Cea mai impresionantă – în toate felurile – operă a lui Thibaudet este Istoria literaturii franceze de la 1789 pînă în zilele noastre, al cărei model, alături de modelul De Sanctis, se simte în Istoria… călinesciană. Criteriul central al desfăşurării fenomenologiei literare este cel al generaţiilor, concept pe care Thibaudet l-a prelucrat pînă l-a făcut întru totul operativ, aplicîndu-l evoluţiei literare pe principiul unei dialectici vivace, animată deopotrivă de continuitate şi discontinuitate. Conceptul de generaţie e preluat din psihologia socială şi modelul său imediat e „familia”, construită din trei generaţii: bunic, tată, fiu. Fiecare din aceste generaţii îşi are perioada sa de hegemonie, cam de 30 de ani (întrucît, cu aproximaţie, o astfel de familie se întinde pe un secol).

Cronicar literar, apărător şi sprijinitor al tendinţelor inovatoare de la Nouvelle Revue Française, Thibaudet a publicat o suită de Reflecţii şi, mai ales, o Fiziologie a criticii, îmbinînd, în amîndouă, comentariul aplicat cu deschiderea problematică. De altminteri, specificul criticii sale e, poate, chiar acesta: nonşalanţa ieşirii în generalităţi şi în problematica teoretică, pornind de la cazuri concret-analitice. Fiecare „unicitate” suscită, la el, o problematică mai largă şi interpretarea critică trece firesc de la propoziţia tehnică, strict analitică, la propoziţia „generală”, cu amploare filosofică. Formaţia lui filosofică, bergsonismul absorbit în viziunea critică, îi îngăduie ştergerea limitelor interpretative, iar fiecare caz individual devine purtătorul unei problematici generale, fără a-şi pierde deloc concreteţea şi individualitatea. Atît doar că Thibaudet nu filosofează cu pretenţii, ci la modul eseistic, imediat agreabil, într-o aparenţă de lejeritate a afirmaţiilor şi de spontaneitate a referinţelor.

Critica lui, atentă la constituirea interioară a viziunii autorului (sau operei), pe care o scoate de sub incidenţa determinărilor din afară, răspunde oarecum dezideratului flaubertian al unei critici dinlăuntru, care să releve legitatea intimă a operei. Dacă Flaubert se întreba de unde rezultă poeticul inscienti, critica lui Thibaudet e un răspuns dat din această perspectivă a mecanismului interior al unei personalităţi, mecanism revelat în operă şi de operă. Reproşurile lui Proust la adresa lui Sainte-Beuve nu i se mai pot aduce deloc lui Thibaudet, pentru că acesta chestionează chiar eul “de artist”, încercînd să se identifice cu durata scriitorului, în cazul particular al unei opere, şi cu „elanul vital” al creaţiei naţionale, pe plan istoric (ca bun bergsonian).

Tocmai pentru că anchetează în aceste zone, Thibaudet devine, în monografiile sale, mai degrabă „romancier al vieţilor netrăite”, decît al celor trăite de autori; romancier al vieţilor „proiectate”, bovarice, care se conformează operei şi conformează opera; al vieţilor

BUCOVINA LITERARĂ

portret în cărbune scoase din operă, văzută întotdeauna ca fenomen ireductibil.

O critică atît de deschisă problematicii nu putea să nu abordeze, cu prioritate, chiar fundamentele criticii, raţiunile ei de existenţă şi de justificare. Temeiul central al criticii rezidă, pentru Thibaudet, în operaţia de gust, în discernămîntul inefabil, dar şi infailibil, al acestuia.

Critica cu pretenţii de ştiinţă, critica dogmatică, vedea în critică un şir de trei operaţii: judecare, clasificare, explicare. Acesta e, pentru Thibaudet, „modelul şcolar”, modelul didactic şi suveran al criticii, pe care-l aplică şi profesorul la ore. „Un astfel de critic – zice el - e înainte de toate judecător, şade la un pupitru înalt de la care vorbeşte, proclamă, conchide, decide.” Operaţiile acestea pretind o anume infailibilitate ştiinţifică, ori măcar un optimism ştiinţific al criteriilor. Critica nu stă, însă, pentru Thibaudet, pe picioare chiar atît de sigure.

Ea depinde, fundamental, de un factor „neştiinţific”: „În critică să aveţi gust şi restul, dacă nu tot, măcar o parte, va veni de la sine”. Dacă acesta e temeiul criticii, pretenţiile ei de a fi judecătorul suprem al literelor devine excesiv; locul ei, de fapt, e mai modest şi misiunea sa mai umană. Folosindu-se de metafora tribunalului, Thibaudet aduce critica la locul ei, pe terenul înţelegerii, al comprehensiunii: „ Un bun critic, ca şi un procuror general, caută să pătrundă în sentimentele părţilor şi ale avocaţilor lor; să vadă ce e exagerere şi ce e meşteşug în pledoariile acestora”.

Cît despre pretenţiile determinismului de a explica, în mod cît mai cauzal, naşterea operei din anumite condiţii, Thibaudet le vede pe acestea acţionînd mai degrabă negativ, ca incitare în contrarietate, ca provocare la diferenţă: „aceste condiţii /…/ servesc individualitatea şi originalitatea personală, o provoacă, o solicită, o pun mai mult sau mai puţin în situaţia de a acţiona şi reacţiona, dar nu o creează”. Condiţia/condiţiile nu sînt condiţionări de substanţă, ci doar de context. Ele nu pot norma, de altfel, misterul talentului, căci „Nimic nu e mai imprevizibil decît talentul şi n-ar mai fi talent dacă n-ar fi imprevizibil /.../. Aici e punctul viu /…/ care scapă prin ochiurile plasei” oricărei critici deterministe. Iar dacă determinismele scapă chiar talentul, înseamnă că ele scapă esenţialul literaturii.

Misiunea principală a criticii e aceea de a întreţine vivacitatea spiritului, de a-l feri de şablonizare, de

serializare: „Critica apără spiritul uman de automatism”. Ca să facă asta, critica trebuie să se ferească mai întîi de propriile automatisme. Două mari căi dezvoltă automatismele profesiunii critice: „mania certitudinii”, în critica dogmatică, judecătorească, ştiinţifică, şi „mania incertitudinii”, în critica relativistă, impresionistă. Simbolul, întruparea spiritului critic autentic, e figura lui Socrate, cel care porneşte de la o premisă umilă („ştiu că nu ştiu”) şi ajunge la adevăr. Întemeierea criticii pe „gust” nu scoate cu totul din cauză „judecata” critică. Există un anumit drept pentru a transforma „ sentimentele particulare în reguli generale”; ori măcar în a le propune. Ce-i drept, „nu există un Cod literar”, care, asemeni Codului civil, să îngăduie judecăţi fără apel; dar „s-a format cel puţin o jurisprudenţă literară” care exclude capriciul. Dacă nu sînt legi, măcar există norme, cutume de judecată.

Numai că „în materie literară judecata singură nu întemeiază nimic. Judecata este o determinare a raţiunii, şi nu raţiunea apreciază operele literare, ci o stare particulară a sensibilităţii, care se numeşte gust”.

Gustul n-are de-a face nici cu legislaţia inteligenţei/raţiunii, nici cu cea a moralei. Legile celei dintîi le sînt „comune tututor oamenilor”; legile morale ar trebui să le fie comune - măcar tuturor fiinţelor raţionale. Are, oare, şi gustul o asemenea vocaţie de generalitate?

Nu chiar în acest grad, dar şi gustul artistic îşi taie propriile categorii generale de opţiuni, de empatii.

Există, de pildă, „marea magistrală a gustului clasic occidental”, care leagă antichitatea de actualitate; există şi drumuri mai puţin impresionante, dar pe care se plimbă şi generaţii succesive, nu doar o anume generaţie (caz în care gustul s-ar confunda cu „spiritul timpului”); există „curente” în care se adună anumite opţiuni; după cum există şi diferenţe, uneori chiar antinomii; curentele de gust sînt fragmentate prin rase, limbi, generaţii (gust clasic-gust romantic, gust francez-gust englez etc.). Cu toate aceste diferenţiale, se formează cîteva unităţi de gust, cîteva clase de gust. Nu e vorba de o puzderie de gusturi individuale – la care duce critica impresionistă, şi nici de o unitate raţională a gustului, la care îndeamnă critica dogmatică, ci de o pluralitate de gusturi, reductibilă, la nevoie, la două-trei direcţii majore. Dar tocmai această pluralitate „introduce în literatură spiritul binefăcător al discuţiei, al dialogului, al opoziţiei”, motor al progresului ca diferenţiere şi interpretare continuă.

15

portret în cărbune

Judecăţile „de gust” n-au, însă, „precizie”. Ba chiar de „precizie” trebuie să ne ferim în cazul lor ca de „cel mai primejdios duşman al gustului”. Pentru că precizia e o nostalgie a inteligenţei, iar gustul devine din sensibilitate. Precizie, în sens de eficacitate, trebuie să aibă creatorul de frumos; dar reverberaţia acestei „precizii” e o anumită ambiguitate fascinantă. Gustul – cel puţin în artă – e un hedonism cu gratuitate: el e, zice Thibaudet, o „artă a desfătării, fără nici un scop util”. Iar fiziologia „plăcerii” e difuză: „plăcerea nu e niciodată precisă. Ne localizăm totdeauna durerile, aproape niciodată nu ne localizăm plăcerile”. Dacă se mişcă în zone atît de “imprecise”, “Gustul nu poate fi definit, căci definiţia implică precizie!”. Gustul e, deci, un mod “de a ne bucura de opera de artă, şi nu de a o crea”. Critica e, deopotrivă, „artă a satisfacţiei, a degustării”, dar şi „artă a înţelegerii”, deci artă cu inteligenţă. Nevoia din urmă determină presiunea „preciziei”, a criteriilor. Nu doar a unor generalităţi empatice, deşi gustul se manifestă „în interiorul unor familii de spirite”, zice Thibaudet, preluînd un concept din patrimoniul lui Sainte-Beuve.

Dacă nu-i „artist”, criticul nu e nici un simplu „amator” hedonist de artă. Condiţia lui e mai dilematică, mai duală: „el face parte din ambele categorii” /…/. Va avea nevoie, prin urmare, de criterii care să vină din ambele părţi. În plus, „critica nu e doar o artă a degustării, ci şi una a fixării gustului”. Fixarea înseamnă, într-un fel, normare, generalizare, export de la individual la categorial. Acest transfer nu se poate face, iarăşi, fără reguli şi fără a impune – ori măcar pretinde – un anumit consens. Atîta doar că, în această operaţie, „critica fixează mai ales un gust care e deja fixat; ea adaugă fixităţii argumentele şi conştiinţa acestei fixităţi”. Din această perspectivă, critica e întotdeauna o instituţie cu gustul devansat de literatură, cu gustul rămas în urmă. Critica autentică e act de dragoste, e o erotică a înţelegerii. Numai că această empatie-simpatie stă, pentru Thibaudet, doar la baza, în premisa criticii; deşi ea e o calitate fundamentală: „critica

16

e născută moartă, dacă la baza şi în cursul ei nu este prezentă dragostea de Litere…. O astfel de dragoste reprezintă, totuşi, nivelul ei cel mai jos.” Nu neapărat nivelul ei ordinar, cît nivelul ei preliminar.

Normele acestea, necesare pentru promovarea în generalitate a gustului personal, nu trebuie să scoată din cauză criteriul propriei plăceri. „Să ne ferim – ne sfătuieşte Thibaudet - , ca de cea mai mare primejdie, în critică, de a nu avea încredere nici măcar în propriile noastre plăceri!” Plăcerea, în sine, e dincolo de orice autoritate; ea poate fi judecată moral, igienic etc., dar atunci e o judecată care elimină însuşi criteriul plăcerii.

Calitatea „hedonică” a acesteia e stabilită doar de noi, de experienţa noastră. Iar critica e dintre instituţiile hedoniste, pentru că, atunci „cînd facem critică, ne propunem, scriind, să ne sporim plăcerile”, respectiv plăcerea de a simţi, de a înţelege, de a exprima; ba le mai adăugăm şi o plăcere a puterii - aceea de a le transmite/impune cititorilor! Această operaţie, de „transmitere”, devine de îndată o operaţie ilicită de autoritate, pentru că una din ispitele criticii este aceea de a-şi impune gustul, „de a face din el gustul absolut”.

Această pretenţie se bizuie pe o aşa-numită „autoritate obiectivă a gustului”. Dar această „autoritate obiectivă” e întotdeauna un abuz, un atentat la divinitate: „Cînd criticul îşi aşează în afara lui autoritatea dogmatică /.../ îşi acordă sieşi o aparenţă de veşnicie. Dar unde stabileşte el această autoritate? Într-o critică impersonală, într-un gust impersonal, în care prefixul negativ nu suprimă decît persoana celorlalţi, ca să lase tot locul propriei sale persoane!” În critică nu există însă autoritate transcendentă.

Autoritatea e întotdeauna imanentă. Autoritatea criticului e în „el însuşi! Ea se confundă cu persoana lui şi nu-i decît forţa de iradiere a gustului lui”. Iar această autoritate e făcută din competenţă, din nepărtinire, din forţa de iradiere şi – mai ales – din stăpînirea de sine (din echilibru). Pe realitatea gustului, ca premisă a criticii, se ridică celelalte operaţii critice: “a dovedi, a ordona, a construi”. El e, însă, fundamentul: „stă la baza criticii aşa cum linia dreaptă stă la baza geometriei”.

La origine, critica, zice Thibaudet, a fost o artă a îndoielii, exprimată în diferenţa dintre criticos şi grammaticos. Construcţia critică îşi însuşeşte, îşi interiorizează îndoiala; e un edificiu înălţat pe această suspiciune iniţială şi principială. Diferenţa dintre un cititor şi un critic, diferenţa dintre „critica spontană” şi „critica profesionistă” constă în faptul că cea din urmă este o instituţie. Iar o instituţie înseamnă ordine. „A face critică /…/ înseamnă a crea un ordin sau, mai curînd, ordine”. Cel puţin pentru Franţa, pot fi numărate patru astfel de ordine: ordinul generic, tradiţional, contemporan şi local.

Ordinul „generic” e cel care porneşte construcţia critică de la ideea de gen. Ideea de gen „e o idee

portret în cărbune regulatoare inseparabilă de critică”; dar nu şi de creatorul ca atare, care, dimpotrivă, e pornit mereu contra genurilor: „Genul e îndărătul artistului, nu în faţa lui.” Pentru creator, genul e mai degrabă ceva care trebuie compromis, dacă nu abolit. Însă criticul are sarcina de a vedea dinafară operele pe care autorii lor le văd dinăuntru; iar „din afară” genurile se văd în acţiune, ca un model incitant la metamorfoză; ele sînt o ordonată a creativităţii. Şi un criteriu de ordonare critică.

Alt criteriu „ordonator” este cel al dispunerii literaturii în serii coerente, în lanţuri şi ochiuri de lanţ.

Lanţul e istorie, diacronie; diacronia se face din succesiuni de „simultaneităţi”, ilustrate, în critică, de generaţii. O generaţie literară, de artă, se impune prin trăsăturile comune ale spiritelor care o ilustrează şi prin „reacţiunea” faţă de generaţia precedentă. Din acest punct de vedere, sînt, zice Thibaudet, cam două tipuri de „generaţii”, care alternează: generaţii critice şi g e n e r a ţ i i o rg a n i c e .

Generaţia, desigur, nu începe şi nici nu se sfîrşeşte într-un punct precis. Ea aparţine unei continuităţi. A decupa continuitatea în generaţii înseamnă a o împărţi în diviziuni care există în noi /…/ şi nu în ea. Generaţiile literare sînt obţinute prin abstracţii ale criticii. Senţelege că generaţiile, ca abstracţii ordonatoare, nu vor fi scoase din pălăria critică; delimitarea şi definirea lor se întemeiază pe elemente de realitate.

Critica este construcţie în primul rînd pentru că îşi construieşte ideile, genurile, seriile, generaţiile. Poate chiar şi ţările, zice Thibaudet . „ Capacitatea arhitectonică” a criticii se dezvoltă din cele patru idei ordonatoare: genul şi ţara (ca idei “statice”) şi tradiţia şi generaţia (ca idei „dinamice”). Iar critica trebuie să fie, de fapt, o arhitectură. „Criticul cu gust e – zice Thibaudet - arhitectul unei literaturi”. Construcţia critică e, astfel, “creatoare”, „iar critica, la fel cu celelalte genuri literare, nu se dezvoltă, nu dăinuie decît prin creaţie”.

Construcţie şi creaţie în critică pot fi, pînă la un punct, acelaşi lucru. Atîta doar că o construcţie critică poate fi impozantă, dar fără viaţă; ca să treacă de la una la cealaltă, ca s-o treacă pe una în calitatea celeilate, şi criticul trebuie să insufle edificiului viaţă. „Deosebirea

dintre un mare critic şi un critic mediocru constă în aceea că primul poate da viaţă marilor idei, le poate înălţa printr-o respiraţie proprie, le poate comunica avînt propriu, fie prin elocinţă, fie prin spirit, fie prin stil; în timp ce pentru al doilea, aceleaşi idei rămîn reci şi tehnice, adică simple idei. Oriunde există stil, originalitate, sinceritate puternică şi comunicativă, există creaţie”. Ca în orice domeniu, şi în critică „a crea nu înseamnă a imita”, nici măcar „ spiritul” operei/autorului investigat.

Cu adevărat creatoare s-ar dovedi critica atunci cînd ar putea pătrunde în sîmburele genezic al operei. Critica obişnuită pleacă – zice Thibaudet - de la opera săvîrşită; ar trebui să plecăm de la opera încă nesăvîrşită, opera de săvîrşit, să pătrundem în curentul creator care îi e anterior, care o lasă în drum şi o depăşeşte. Acesta e „idealul teoretic” al criticii creatoare.

Rămîne, mai concretă şi mai accesibilă, şansa identificării prin simpatie cu geniul c r e a t o r. C ă c i „criticul nu g e n e re a z ă d e c î t ceea ce există, cum f a c e ş i matematicianul; dar g e n e re a z ă p r i n simpatie… A crea înseamnă a simpatiza. Iar experienţa ne arată că simpatia aceasta şi creaţia aceasta sînt capabile de trei forme: simpatia cu un artist, simpatia cu o operă, simpatia cu un curent – de aici, trei forme de critică creatoare”.

Dar şi, tot pe acest fond de simpatie, trei ipostaze critice, trei modalităţi incitate de operă. „O operă de artă poate provoca producţia (critică) de trei feluri: poate fi imitată, poate fi parodiată şi propriu-zis continuată”; ultimele două fac parte, în bună măsură, din genul criticii. Critica n-are nici un soi de asemănare sau de legătură cu imitaţia; „dar are cu acel gen de deformare ce se numeşte parodie. Cine a produs o bună parodie a făcut cu adevărat operă de critică creatoare”. Sensul creaţiei, în critică, e invers decît în artă; creaţia e aici subordonată înţelegerii: „Critica nu-şi poate menţine fiinţa decît punînd creaţia în slujba înţelegerii şi nu, ca artistul, înţelegerea în slujba creaţiei”. Întemeiată pe (şi de) gust, critica se justifică prin „înţelegere”. În general vorbind, există, afirmă Thibaudet, trei feluri de critică: critica universitară, critica vorbită şi critica de artist. Critica vorbită e critica spontană,

17

portret în cărbune făcută de publicul însuşi. Critica artiştilor nu e chiar totuna cu poetica, dar ea a adus în critică entuziasmul şi imaginile. Critica profesorilor/critica profesională e cea care vrea să convingă pe toată lumea că e singura critică; sarcina ei, nu mică, e „de a înlănţui, ordona, prezenta o literatură, un gen, o epocă în starea de succesiune, de tablou, de fiinţă organică şi vie”; ea trebuie să introducă „ordine” în hazardul şi haosul literar.

Rădăcinile „istorice” ale criticii moderne, aşa cum s-a impus ea din sec. XIX încoace, sînt, după Thibaudet, tot trei; mai întîi, naşterea unei „corporaţii a profesorilor şi ziariştilor” (a intelighenţiei în calitate de categorie distinctă). A doua rădăcină se află în conflictul şi rivalitatea dintre cele două ramuri, care a dus la despărţirea criticii în două – în universitară şi foiletonistică. Conflictul a definit critica universitară ca una „calmă, concentrată, mai specială şi mai lentă, luminînd şi uneori însufleţind trecutul, dezgropîndu-i şi discutîndu-i rămăşiţele”; aceasta operează, „cu mintea liniştită”, cu subiecte deja fixate şi stabilite, „caută caracterele şi frumuseţile particulare ale autorilor vechi”. Critica ziaristică – sau foiletonul critic reprezintă „o clinică de fiecare dimineaţă la patul bolnavului”; foiletonistica „e o critică alertă, zilnică, publică, mereu prezentă”, „fără alt sistem decît instinctul şi experienţa”. A treia rădăcină s-a manifestat sub forma pluralismului cultural, al orientărilor tot mai diverse şi mai divergente în modernitate (de la dualismul clasic-romantic la pluralismul şcolilor moderne propriu-zise). O formă modernă a criticii, nu fără a putea fi integrată în una din cele trei „fiziologii”, o constituie critica de susţinere, adică acea „critică militantă care luptă alături de o şcoală sau de o grupare literară şi urmăreşte, în faţa publicului, apărarea şi ilustrarea ei”.

La chemarea lui Gabriel Marcel din Atenţie la unic!, Thibaudet a răspuns prin evidenţierea raportului legic pe care critica trebuie să-l întreţină între privilegierea unicităţii şi integrarea acesteia în coerenţe, în ordine literare: „dacă nu există critică literară demnă de acest nume fără atenţia la unic, adică fără simţul individualităţilor şi al diferenţierilor, e oare sigur că există o critică în afara unui simţ social al Republicii Literelor, adică a unui simţ al asemănărilor, al afinităţilor, care e în orice caz obligat să se exprime prin

18

clasificări?!”. Unicul absolutizat dizolvă literatura ca organism. Criticul trebuie să repereze unicitatea pe fondul unei fenomenalităţi manifestată în continuitate şi cu sublimări în generalitate. Atenţia doar la unic mutilează imaginea literaturii. Unicul e cu deosebire o valoare promovată de „literatura personală”, de literatura confesivă; el are alt grad, mai evanescent, în literatura „obiectivă”. Grila unicităţii deformează nu în mai mică măsură decît nivelează grila generalităţii.

Opera: La Poésie de Stéphane Mallarmé, 1912; Les Heures de l'Acropole, 1913; Trente ans de vie française (vol. I, 1920, Maurras; vol. II, 1921, Barrès; vol. III, 1923, Le bergsonisme); Gustave Flaubert, 1923; Paul Valéry, 1923, Le Princes lorrains, 1924; Intérieurs (Baudelaire, Fromentin, Amiel), 1924; Etranger, études de littérature anglaise, 1925; Le Liseur de romans, 1925; Les Images de Grèce, 1926; La République des professeurs, 1927; Cluny, 1928; Amiel ou la Part du rêve, 1929; Physiologie de la critique, 1930; Mistral ou la République du Soleil, 1930; Stendhal, 1931; Les Idées politique de la France, 1932; Histoire de la littérature française de 1789 à nos jours, 1936; Réflexions sur la littérature, 1938; Réflexions sur le roman, 1938; Réflexions sur la critique, 1939; Réflexions sur la littérature, II, 1941; Montaigne, 1963.

Referinţe critice: A. Glauser, Thibaudet et la critique créatrice, 1952; J. C. Davies, Thibaudet, 1955; Gerard Genette, Figures, II, 1969; Savin Bratu, De la Sainte-Beuve la Noua critică, 1974; Micaela Slăvescu, coord., Dicţionar al literaturii franceze, 1972; Angela Ion, coord., Scriitori francezi. Dicţionar, 1978; Gabriela Danţiş, coord., Scriitori străini, 1981; Antoine Compagnon, La Troisième République des lettres, 1983; Alfred Glauser, Albert Thibaudet et la critique créatrice, 2005; Michel Leymarie, Albert Thibaudet. „L'outsider du dedans”, 2006; Michel Leymarie, Albert Thibaudet. La République de Professeurs, 2006.

liber pe contrasens BUCOVINA LITERARĂ

Viaţa ca literatura

Adrian ALUI GHEORGHE

Trezirea la realitate Manualele de istorie, de literatură, sînt generoase şi ne prezintă faţetele patriotismului, exemplificat cu faptele strămoşilor. Dar dacă e să întrebi rapid pe oricare cetăţean de-al nostru despre ce s-a întîmplat cu patriotismul (din manual) care făcea să se lege idealul de muncă, pasiunea de certitudine, adevărul de curaj, vorba de onoare, pedeapsa de fraudă, eroismul de strămoşi etc. cred că răspunsul ar fi, acum, o concludentă bîlbă. Teamă mi-i că patriotismul s-a subţiat (în toată lumea?) şi o dată cu el s-au subţiat şi relaţiile numite mai sus. Adică - zice românul - am ajuns în aşa hal că nimic nu se mai leagă de nimic: răsplata nu se mai leagă de muncă, idealul de pasiune, eroismul de urmaşi, adevărul de onoare, vorba de cinste etc. Atunci pentru ce să mai rămîn aici, în România, se întreabă tînărul de azi? De ce să repar eu ce au stricat cîteva generaţii de înaintaşi „trădători”…?

Că, în fond, ce înseamnă, după definiţie, trădarea?

Tocmai încălcarea tradiţiei! Acolo unde mai sînt nişte „cuiburi de rezistenţă” ale patriotismului ele se manifestă, mai mult, ca nişte crize de isterie (patriotică?) care nu e decît o frică imensă resimţită de pasagerii unui Titanic în curs de dezintegrare. Aceştia se agaţă, însă, nu de un colac de salvare, ci de promisiunea că o patrie duce la ţărmul celălalt pe toţi pasagerii, indiferent cît sînt de ticăloşi sau, din contră, virtuoşi. Şi indiferent dacă toţi ştim că vasul (patriotismului) ia apă iar marinarii sînt potlogari sau doar nişte bieţi ageamii, ne prefacem că totul e în regulă şi că sîntem pe drumul cel bun. Iar pentru delirul de optimism, se ştie, pedeapsa e trezirea la realitate.

Smîntînirea Căii Lactee Ne întrebăm, de dimineaţa pînă seara, de luni pînă vineri (plus în week-end) ce piază rea ne paşte, pe noi ca naţie, de nu putem evolua, de ne învîrtim în jurul cozii, de nu putem rupe cercul vicios în care am intrat şi care ne sufocă. Toată lumea pare să fie de bună intenţie, toată lumea vrea „altceva”, toată lumea e dezamăgită „de ce se întîmplă”, toată lumea ştie cine e vinovat de

„starea proastă”, toată lumea ştie ce e de făcut, dar nimeni nu o ia în direcţia normală. Sîntem proşti? Nici pe departe! Sîntem şmecheri? Posibil…! Sîntem deştepţi? Ei, asta-i…! România e plină ochi de deştepţi. Dacă o echipă de la vreo televiziune întreabă pe stradă, pe trecători, ce părere au despre smîntînirea laptelui din Calea Lactee de către americani, fapt care alterează calitatea brumei de la noi, de exemplu, toţi vor avea opinii „docte”, nici unul nu va recunoaşte că nu se pricepe. Pui o întrebare din chimie? Toată lumea e „doctor în chimie”, deşi răspunsurile sînt de pe pereţi.

Opinii politice? Toată lumea se pricepe, toţi au soluţii, toţi sînt mai deştepţi, bineînţeles, decît politicienii în exerciţiu. Ideile sînt luate în zeflemea, principiile sînt prilej de glumă, cinstea e „o calitate a proştilor”, patriotismul e doar de paradă… Comunismul i-a obligat pe oameni să se prefacă, mereu, că muncesc, că trăiesc, că iubesc valorile naţionale. Egalitarismul comunist a băgat în cap tuturor că se pricep „toţi la toate”. Ca Ceauşescu…! Tatăl lui Creangă spunea: „Dacă o să fie toţi deştepţi, n-o să aibă cine să ne mai tragă ciubotele…”. De asta, se pare că am (cam) rămas toţi cu ciubotele netrase, încălţaţi.

Un upercut într-un sac cu lînă Cînd vine cîte un ministru (şef) nou la cîrma unui minister (instituţii), se aude şuierînd în aer biciul mobilizator, freamătul marilor reforme se simte ca zvîcnetul vîntului prin frunzişul toamnei, se aud comenzi scurte de luptă, scîrţîit de scaune care îşi mută poziţia. Mulţimea de funcţionari, de salariaţi iese din amorţeală, lasă pentru o clipă sandwich-ul şi celelalte obiceiuri îndelung exersate, îşi ciuleşte urechile, mută dosarele de pe stînga pe dreapta, mută creioanele din dreapta în stînga şi întreabă: „Ei…?!”. Ministrul (şeful) se agită, îşi recită cu patimă toate utopiile, visele, se zbate, urlă, ameninţă, îşi arată colţii, mîngîie, promite, se înnegurează, atacă, împarte, ia înapoi, cheamă, trimite, schimbă mobilierul, arată cu degetul, disperă, speră. Tot „poporul” de dedesubt îşi deschide umbrela de vreme rea (grea) şi aşteaptă. Linguşitorii trec la treabă şi fac ce ştiu mai bine. Oportuniştii se orientează. Gargaragii îl ţin de vorbă, să n-aibă timp să (mai) acţioneze. Promisiunile mari se sleiesc încet, încet. Poporul „de dedesubt” îşi reia murmurul obişnuit care reverberează pînă sus: „Să ne trăieşti! … ne trăieşti!… trăieşti!… ieşti!” care e destul de plăcut, de altfel. Toată patima de la început ajunge să fie un pumn puternic dat într-un sac cu lînă. „Poporul” de dedesubt iese de sub umbrela de vreme rea şi întreabă cu timiditate: „Ei, i-a trecut…?!”. L-au înghiţit! Îşi mută, cu toţii, dosarele de pe dreapta pe stînga, creioanele din stînga în dreapta. Viaţa merge, neclintită, înainte…!

19

eminesciana Despre Eminescu, antichitate şi europenism Sabina FÎNARU

„Sunt întrebări care în starea normală a unei societă+i nu există, dar care, o dată născute, se impun aten+iei tuturor și cer neapărat un răspuns de la cei ce gîndesc la interesele publice. Va avea România un viitor?...Va putea să pășească în lucrare pașnică pe aceeași cale pe care civiliza+ia apuseană a adus atîta bine omenirii?” Și aceste întrebări erau tulburătoare într-un context politic „întunecat în confuzia unor tendin(e lipsite de princip” și „nesănătoase”, context în care primul element de speran+ă legitimă pentru viitor era pentru Titu Maiorescu mișcarea literară a sfîrșitului de secol XIX, cu scriitori forma(i la școlile europene, moștenitoare ale tradi(iei culturale a antichită+ii greco-latine. Maiorescu a remarcat de la bun început concep+ia înaltă a poetului Eminescu, provenită din „iubirea și în+elegerea artei antice”, care îl distingea de ”cei cu gîndurile groase, cu forma incultă, cu stilul greoi” și îl situa „pe calea nemuririi”, în lumea fericită a artei autentice. În România de atunci, care abia pășise în modernitate și intrase…în Europa, asimilînd sau imitînd modelele acesteia, Eminescu scrie articolul Învă)ămîntul clasic în care elogiază cultura și limbile clasice pentru „acel spirit de adevăr, de pregnan+ă și frumuse+e”, suport pentru „simetria intelectuală a cugetării antice” care este „regulatorul statornic al inteligen+ei și al caracterului și izvorul sim+ului istoric.” Cunoașterea și asimilarea antichită+ii înseamnă așadar pentru el a da valoare idealurilor nutrite de elita intelectuală a epocii, a crea premisele progresului societă+ii în ansamblul ei, a consolida for(a creatoare a omului:„O dovadă netedă pentru influen+a educativă a antichită+ii e (…) tocmai faptul că statele care au cultivat-o mai mult sunt cele mai înaintate, că redeșteptarea culturii în genere se datorește studiului acesteia, că fără ea n-ar exista o cultură acătării (…) Învă+ămîntul clasic aduce foloase societă+ii care nu au nici o legătură cu cîștigul individului. Munca unui om se poate plăti, caracterul și cultura nicicînd.”

20

După epoca roșie a comunismului, cînd învă+ămîntul clasic a fost restrîns la un singur centru universitar și după o scurtă perioadă de resuscitare, prin anii 90, cînd se miza pe o renaștere de tip interbelic a acestuia, în actualitatea postrevolu(ionară, cînd politicienii români afirmă nevoia stringentă pentru +ară de tinichigii și ospătari, nu de ”filozofi”, a vorbi despre artă sau antichitate poate părea un anacronism, o inutilitate arbitrară. Și dacă am face abstrac+ie de motiva+ia politică a acestei realită+i, am spune că, de fapt, așa și trebuie să fie.

Călinescu tocmai astfel definea crea(ia poetică - o fantasmă a spiritului liber ce comunică prin fereastra eului individual cu universalul în manieră empatică și simbolică, eliberată de re+eaua de contingen+e.

Dar iată că strălucitul clasicist ieșean, Traian Diaconescu, adevărat homo europaeus, traducător premiat de Academia Română, poet încununat la Avignon și exeget recunoscut al literaturii latine a publicat impresionanta edi(ie Mihai Eminescu și antichitatea greco-latină (Editura Feed Back, Iași, 2009, 502 p.) care are ca punct de plecare volumul Eminescu și clasicismul greco-latin (Editura Junimea, Iași, 1982) și care redeschide acum, ca și atunci, problema culturii clasice și a importan(ei acesteia pentru cultura română. Tipărirea ei este „un act de maturitate spirituală și, în același timp, o superioară pledoarie pentru studiul valorilor perene care stau la temelia culturii europene”, după cum mărturisește autorul în nota prefa(atoare.

Pe de altă parte, apari+ia de fa+ă este cu atît mai pre+ioasă, cu cît este „unicul volum din cultura română despre receptarea spiritualită+ii greco-latine în opera lui Eminescu”. El cuprinde cele mai importante studii și articole pe această temă scrise, în majoritatea lor, de filologi clasici, de la stingerea poetului pînă în prezent, un studiu introductiv, Eminescu și antichitatea greco-latină în exegeza românească și bibliografia tematică adusă la zi, sugerînd repere pentru întocmirea unei viitoare monografii a valorificării spiritualită+ii antice în crea+ia eminesciană.

Contribu(iile selectate sunt dispuse cronologic și apar(in unor mari cărturari precum Al. Philippide, Const. I. Balmuș, Nicolae Sulica, Cezar Papacostea, Ch. Drouhet, D. Murărașu, N. I. Herescu, Șt.

Bezdechi, Tudor Vianu, Al. Piru, G. I. Tohăneanu, Edgar Papu, George Popa, Leonida Maniu și autorului însuși, cunoscător de profunzime al operei eminesciene. Ceea ce le unifică nu este erudi+ia filologică de factură „sursologică”, ci perspectiva comparatistă de analiză care pune în lumină

eminesciana „miracolul crea+iei eminesciene” și originalitatea artistică a acesteia.

Traian Diaconescu relevă în studiul său introductiv faptul că Eminescu a început asimilarea culturii antice încă din vremea frecventării gimnaziului din Cernău+i , sub îndrumarea profesorilor Aron Pumnul sau E. R. Neubauer și a continuat-o în timpul studiilor la Viena și Berlin, unde cunoașterea literaturii este aprofundată prin cea a filozofiei (de la Pitagora la Platon și Aristotel) și a istoriei antice (de la Herodot la Tacitus). Acest proces a fost mediat de lectura literaturii și filozofiei germane cu deschidere spre antichitate (Schiller, Goethe, Lessing, Hegel, Schopenhauer), astfel încît corelarea cu idealul său identitar s-a concretizat într-o viziune culturală organică de anvergură: „Cultura acumulată în studen+ie, fortificată ulterior în mediul propice al Junimii, a deschis orizonturi creatoare operei eminesciene prin care gîndirea și sim+irea românească s-au înăl+at la rang european.”

Studiile selectate creează o imagine convingătoare în special asupra temelor, miturilor, motivelor și viziunii filozofice eminesciene de filia(ie greco-latină, aceste exegeze reinventînd de fapt poetul într-o dimensiune mai pu(in reliefată de cercetarea modernă. Ele interpretează poeme precum Mai am un singur dor, Luceafărul, Odă - în metru antic, Memento mori, Glossa, Diana, teme și mituri poetice ca Orfeu și orfismul, Elada sau Roma eternă, viziunea apolinică, platonismul, eleatismul ori stoicismul care străbat opera eminesciană.

Eminescu, despre care Slavici afirma că-l citea pe Platon în original, nu s-a limitat la simpla lectură a operelor clasice, ci a studiat gramatica latină și metrica antică, citind sau traducînd din Homer, Pindar, Sofocle, Lucre+iu, Vergiliu, Hora+iu, Proper+iu și Ovidiu. Traian Diaconescu demonstrează prin studiile sale func+ia fondatoare a culturii antice asupra întregii crea(ii a poetului și clasifică valorificarea acesteia astfel:„o primă treaptă este reprezentată de traducerile din poezia greacă și latină, a doua treaptă este ilustrată de poemele sale originale, scrise în metri antici, cum sunt Mitologicale și Odă –în metru antic, iar treapta a treia, surprinzătoare, este de inventare a unor tipare prozodice noi, eminesciene, în poemul În van cătave)i și în Sara pe deal.” Dintre cele opt studii ale sale, patru sunt dedicate versului antic și configura(iilor metrice și ritmice transpuse în poezia eminesciană prin hexametru, versul logaedic și strofa safică, „microcetate muzicală în templul căreia oficiază

muzele”, ce conferă poemelor un relief melodic rafinat și expresiv. Traian Diaconescu își desfășoară demonstra+ia știin+ifică și formularea concluziilor privitoare la originalitatea poetului într-un stil elegant și aforistic: „El nu imită, ci metamorfozează, are darul lui Midas, de a preschimba +ărîna în aur.”

Remarcabile sunt studiile despre metamorfoza unei imagini și a unui topos literar din poemul Epigonii, despre motivul literar al speran(ei din poezia cu titlu omonim sau cel despre mitul lui Pygmalion la Eminescu și Ovidiu. Plecînd de la textul eminescian spre lirica romantică europeană, exegetul coboară ad fontes antiquorum, disociind asemănările coincid ente și paralelismele, concordan(ele analogice și cele interferente dintre poemele eminesciene și cele ale poe(ilor clasici și moderni, stabilind cu rigoare modelele literare antice prin compararea textelor. Exegetul analizează structura, viziunea și limbajul lor poetic și reliefează elementele novatoare distinctive, prin care poetul transfigurează liric ipostaze mitice și teme ca iubirea, condi+ia umană sau statutul creatorului și al poeziei.

Astfel, în poezia de tinere(e Speran%a deschiderea filozofică spre bine atenuează sentimentul tragic al condi+iei umane care aspiră la absolut, dar iubirea, reprezentată ca agon între amor și dolor, este problematizată în spirit romantic prin sacralizarea ei și a valorilor laice în Apari să dai lumină. În studiul comparat al topoilor catalogul poe%ilor și antiteza dintre genera%ii și al imaginii de filia+ie ovidiană „noi cîrpim cerul cu stele și mînjim marea cu valuri” din Epigonii, care definește statutul calp al contemporanilor, exegetul nu face doar un simplu exerci+iu de identificare livrescă a surselor, ci demonstrează valoarea transfigurării eminesciene a imaginilor filtrate de viziunea proprie prin care sensurile străvechi dobîndesc o valoare simbolică și expresivă nouă. Între cele peste treizeci de volume de autor pe care Traian Diaconescu le-a dat culturii române prin traducerea unor texte fundamentale din literatura clasică și română de expresie latină, dar și prin transpunerea marii lirici române în limbaj roman, volumul Eminescu și antichitatea greco-latină poartă același însemn al valorii intelectuale. El demonstrează că „antichitatea nu e un trecut perimat, ci un prezent etern” sub auspiciile căruia cultura română își poate regenera for+a istorică pentru a transforma haosul politic în cosmos, ca în mitul Romei eterne, și își legitimează aspira+ia europenistă.

21

eminesciana

George Popa – o nouă treaptă a eminescologiei Constantin BLANARU

Luceafărul. Treptele spiritului hyperionic (Editura ARHIP ART, Sibiu, 2010) este o sinteză hermeneutică pe o temă – Treptele spiritului hyperionic – care încununează numeroasele studii ale reputatului eminescolog ieşean George Popa.

Componentele tematice ale volumului – Arheul sinelui eminescian, Treptele spiritului hyperionic (cu trei subcapitole), Lume şi Geniu şi Addendum (Luceafărul şi Faust) sugerează de la prima privire esenţialitatea, rigoarea şi coerenţa structurii, nedezminţite pe tot parcursul cărţii.

La prima subtemă – Arheul sinelui eminescian – autorul face corelaţii pe motive şi autori ai acestora, oprindu-se la cuvintele-cheie dor, armonie şi sfânt, urmărindu-le evolutiv în poezie şi proză şi subliniind că “situarea axiologică cea mai înaltă” a astrului luceafăr “apare în Luceafărul, unde are loc delimitarea lui Hyperion de onticitatea umană şi, prin urmare, definirea geniului ca aparţinând unui alt regn ontic”. După caracterizările făcute de Constantin Noica, Rudolf Steiner şi Mihai Drăgănescu arheului din Geniu Pustiu, George Popa conchide: „Identitatea spirituală, prototipul lăuntric al lui Eminescu a fost luceafărul, spiritul hyperionic”, care prin poezie a zburat „către acest sine profund transtemporal”. În capitolul al doilea, în prima parte, George Popa analizează transsubstanţierea hyperionică a lumii privind luceafărul ca spaţiu al absolutului, planurile teluric şi ceresc, omul arhaic şi omul civilizat, relaţia spaţiu-timp, cea dintre elementele primordiale (apa şi focul) , semnificaţiile cuplului Cătălina-Cătălin în raport cu Luceafărul (semnificant al luminii), implicarea comunicării iniţiale dintre cele două lumi ca efect al omenescului, treptele axiologice ale luminii la Cătălina, antinomiile, necontaminarea telurică şi neconvertibilitatea lui Hyperion, reversibilitatea

22

umanului şi ireversibilitatea absolutului hyperionic. Concluzia acestui fragment este că „lumea geniului, a absolutului, este o nemărginire în creştere necontenită”, “inaccesibilă unei definiri, unei formulări exhaustive din partea minţii omeneşti, ale cărei concepte încap doar secvenţe [sic!] ale contingentului, dar se opresc interzise la ţărmul absolutului”. Definirea personajelor din Luceafărul, operată de predecesori, este mai largă şi mai nuanţată (şi terminologic) datorită urmării de către autor a mai multor repere din ontologie, psihologie, fizică, metafizică şi astrofizică.

Concluziilor filosofice şi morale tradiţionale le sunt asociate – îmbogăţitor – unele sensuri desprinse din cromatica „evenimentelor” (unul este cel al aparentei mutaţii produse în psihologia Cătălinei) şi din muzicalitatea versurilor. Finalul acestei părţi vizează încă un aspect al modernităţii lui Eminescu: „Zborul lui Hyperion spre sufletul lumii realizează la modul ideal cele două condiţii (…): spaţialitatea, aici de desfăşurare cosmică, - şi capacitatea de transfer sufletesc al spaţiului fizic.

Natura tensională a acestui spaţiu şi interdeterminabilitatea sa absolută conferă spiritului maximum de respirabilitate, de disponibilitate: deziderat fundamental al artei moderne”. În partea a doua autorul revine la problema denivelării valorice a celor două registre ontologice, tradiţional solicitată în defavoarea omului, îşi reia ideea preschimbării de către Eminescu a naturii „în substanţă de suflet” (tratată în lucrări ale sale), apoi insistă pentru relativizarea opoziţiilor dintre cele două planuri ontologice şi, demonstrînd – credem că prima dată astfel – densificarea timpului în Cătălina şi în întîlnirile ei cu Hyperion, dedublarea acestuia pentru a intra în temporalitatea umană, pentru a-şi cunoaşte „mai bine transumana sa fire”, constatarea imposibilităţii schimbării „nonconţinutului etern” pentru „o veşnicie monotonă, incoloră şi orizontală”, reargumentarea imposibilităţii osmozei între cele două sfere, după care subliniază înclinarea lui Eminescu spre sfera omenească – idee dragă eminescologului ( p. 62-63): „Luceafărul ni se pare expresia supremă a acestei idei poetice”. Referindu-se la intelectualul-om Eminescu, G. Popa punctează în numele lui: viaţa umană este „unică şansă de fiinţare în istoria în mişcare a eternităţii”, iar poezia, cea mai pură esenţă a fiinţării (p. 74). În ultima parte a discutării

eminesciana

BUCOVINA LITERARĂ

subtemei a doua, distinsul interpret continuă şi accentuează unele idei de mai sus (problemele libertăţii spirituale şi eliberării lui Hyperion „dincolo de dincolo”, căutările sinelui şi universalitatea gîndirii şi trăirii eminesciene) ş.a., apoi face cunoscute unele probleme „de atelier” eminescian (neterminarea şi intenţia de a relua finalul poemului Luceafărul ca replică la concepţia lui Giordano Bruno, inserează poemul propriu Lume şi geniu, „o încercare – precizează – ca, plecând, pe de o parte, de la concepţia poetului despre geniu (…), iar pe de altă parte, referindu-ne la texte din cartea lui Giordano Bruno Degli eroici furori, să imaginăm o continuare a dialogului dintre Demiurg şi Hyperion ca o posibilă deschidere către acea eliberare metafizică radicală, dincolo de absolut, din viziunea lui Eminescu” (Notă - p. 126-129). Acest poem nu poate fi considerat „eminescian” doar ca reflexivitate, căci nu are eminescianitatea expresiei artistice. Studiul comparatist Luceafărul şi Faust din Addendum este remarcabil, dar, ca şi, într-o măsură, Notă, pierde din caracterul hermeneutic de pînă la pagina 118. Mai opinăm că traducerea în engleză a subtemei a doua iese din logica întregului, iar exprimarea prolixă (p.2o, 21, 24,34 ş.a.), eronată (transubstanţierea în loc de transsubstanţierea, transvaluarea în loc de transevaluarea, fluctuentă în loc de fluctuantă, vacantă în loc de vagantă) şi unele redundanţe afectează rigoarea academică. Îmbrăţişăm, însă, sublinierile noi, tensiunea demonstrativă şi caracterul de sinteză al celei mai mari părţi a lucrării. De lăudat: ilustrarea coperţilor 1 şi 4 cu Portretul lui Eminescu de Constantin Brâncuşi.

Societatea Scriitorilor Bucovineni şi-a lansat site-ul www.ssb.uv.ro. Membrii S.S.B. care nu au trimis CV-ul sunt invitaţi să-l trimită la adresa de e-mail cosar@hotmail.com. Fişa personală va cuprinde următoarele informaţii: data şi locul naşterii; adresa de domiciliu; număr de telefon; adresă de e-mail; studii; ocupaţia actuală; data şi locul (publicaţia/ editura) debutului (publicistic/ în volum), cărţi publicate; premii; filiala U.S.R. de care aparţine (acolo unde este cazul); societăţi/ asociaţii (profesionale, ştiinţifice) din care face parte. Fişa va fi însoţită de o fotografie în format electronic. Adăugăm rugămintea ca textele să fie culese cu semne diacritice.

Editarea manuscriselor eminesciene Ionel SAVITESCU Indiscutabil, Mihai Eminescu, în pofida unei vieţi scurte de numai 39 de ani, dispune de o operă inegalabilă şi o bibliografie uriaşă, încât aprecierea lui Ibrăileanu e cât se poate de exactă: „Dacă Goethe s-ar fi stins la 33 de ani ca Eminescu, Goethe nu ar exista”. Nu e superfluu să adaug că Tudor Arghezi afirmase că Eminescu nu a avut „veleităţi de vitrină”, iar Mihail Dragomirescu îl socotea al cincilea poet al lumii: „În poeziile în care a atins perfecţiunea, Eminescu nu e întrecut de nimeni. El poate fi socotit ca al cincilea poet liric după Pindar, Dante, Goethe şi Victor Hugo” (v.

Mihail Dragomirescu „Mihai Eminescu”, Ed. Junimea, 1976, p. 159), în fine, Tudor Vianu făcea observaţia că astfel de mituri există şi în jurul lui Dante, Shakespeare, Goethe şi Puşkin. Aşadar, încheindu-şi existenţa terestră la o vârstă tânără, Eminescu a lăsat posterităţii un număr de 44 de caiete – manuscrise (ce conţin aproximativ 14.000 de file, deşi numărul acestor file diferă în funcţie de cercetător), ce erau adăpostite într-o celebră ladă, ce s-a perindat pe la Slavici, Simţion, Chibici – Râvneanu, în fine, ajunge în posesia lui T. Maiorescu, care la 25 ianuarie 1902 o donează Academiei Române. Aceste caiete au căpătat cu timpul amprenta uzurii, se împrumutau spre cercetare cu mare greutate şi necesitau facsimilarea urgentă, pentru a nu se degrada total. Printre cei care au susţinut tipărirea integrală a operei eminesciene – deşi G. Ibrăileanu s-a opus: „...Întradevăr, nefastă inspiraţie a avut d. Maiorescu, când a dăruit Academiei manuscrisele lui Eminescu. Mai bine le-ar fi păstrat la d-sa, sub şapte lăcate” (p. 32). Nicăieri, în volumul pe care-l prezentăm, nu s-a amintit de Ion Negoiţescu şi tomul său Poezia lui Eminescu, în care sunt reconsiderate postumele eminesciene –, erau Nicolae Iorga („Nici un rând din Eminescu nu trebuie să rămână nepublicat”, „ediţia integrală a lui Eminescu, care trebuie să fie un monument naţional şi pe care n-o poate da decât Academia Română”, „Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc”, „Suntem cu toate străduinţele şi pretenţiile, abia la începutul înţelegerii fenomenului Eminescu”), G. Călinescu („Nu e nimic de făcut cu caietele astea decât să fie redate întocmai”), în sfârşit, mai aproape de noi, Constantin Noica a pledat mult timp, în van, pentru facsimilarea caietelor eminesciene, dorind ca un exemplar al acestora să fie depus la Constanţa, rostind, în final o sintagmă memorabilă: „Mama ei de nemernicie românească”, Noica exemplificând cu editarea caietelor lui Valéry şi Leonardo da Vinci: „Dar ce este extraordinar în caietele lui Eminescu e întregul lor. Fiecare caiet luat în parte

23

eminesciana poate fi o dezamăgire. În întregul lor, însă, cele peste 7.000 de file ale manuscriselor dau o imagine a pietăţii faţă de cultură pe care nu ştiu câte alte naţiuni o pot produce. Totul îl interesează pe Eminescu: nu doar creaţia literară, ci şi literaturile lumii; filozofia, ca şi astronomia, matematicile, fizica şi chimia; istoria, ca şi economia; limbile clasice şi cele moderne, cuvântul străin şi cuvântul românesc” (p. 54). Noica a adus vorba în pledoaria sa de Louis Joly, care în 1863 publicase în Franţa Du principe des nationalités, din care citează: „La ce bun o limbă nouă ca limba română? Ce opere există în ea?” (p. 61). Nu e de prisos să mai adaug că la tratativele de pace din 1918, Ion I. C. Brăteanu a aşezat în faţa Aliaţilor colecţia revistei Convorbiri literare. În ceea ce priveşte opera eminesciană, ediţia integrală demarată de Perpessicius („O viaţă de om nu ajunge ca să cuprindă totalitatea moştenirii literare a lui Eminescu, singura, de altminteri, ce a lăsat, căci, după cum se ştie coroanele mortuare i-au fost procurate cu talerul”), în 1933 a necesitat aproximativ şase decenii de muncă. În acest context, este întru totul meritoriu că, în anul de graţie 2000, Academia Română, alături de alte organisme, a demarat acest proiect grandios al editării manuscriselor eminesciene, în 2004 apărând primul volum, ediţie coordonată de Eugen Simion, iar în intervalul 2004 – 2009, aceste manuscrise au fost editate într-un număr de 38 de volume, fiecare de aproximativ 600 de pagini şi un tiraj de 750 de exemplare. Ediţia a fost difuzată gratuit marilor biblioteci din ţară şi străinătate, iar ce a rămas disponibil s-a pus în vânzare liberă. Tot în anul 2009 apare tomul Avatarii ale manuscriselor Eminescu*, ce reuneşte opiniile unor eminescologi din diverse generaţii şi luările de poziţie ale unor critici literari pasionaţi de mitul eminescian. (...) Volumul în chestiune este însoţit de un Cuvânt înainte al d-lui. acad.

Eugen Simion, care realmente s-a zbătut pentru realizarea acestui deziderat al lui Constantin Noica, având de înfruntat adversităţi de rea-credinţă, „reacţii negative” şi denunţarea la D.N.A.: totul a culminat pe data de 16 iunie 2009, când instigat de revista Dilema veche – iarăşi Dilema veche repetă fapta reprobabilă din nr. 265 / 1998 –, unde d-na. Ioana Bot (de altfel, autoare de articole şi studii inspirate, consacrate lui Eminescu şi coordonatoare a volumului Mihai Eminescu, poet naţional român. Istoria şi anatomia unui mit cultural, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001) îi reproşa lui Eugen Simion că editarea manuscriselor „nefiind o adevărată ediţie, modalitatea în care a fost realizată, ca şi cheltuielile implicate nu se justifică” –, un om de afaceri din Timişoara („scriitor timişorean nemulţumit de statutul lui literar şi universitar”), dl. Mircea Popescu, un Mister Nobody, cum ar fi spus Noica, îl denunţă pe Eugen Simion la D.N.A. că, prin proiectul său editorial – cultural, aduce mari prejudicii bugetului naţional.

Evident, toată chestiunea e scandaloasă. Personal, prefer să stau în detenţie cu Eugen Simion decât în libertate în compania lui Mircea Popescu, Ioana Bot, Constantin Vică. Aceste Caiete trebuiau, oricum, facsimilate, pentru

24

că în cazul unei noi ediţii Eminescu (cum dorea Petru Creţia), Caietele ar trebui recitite pentru a semnala eventualele erori ale lui Perpessicius, care, se ştie, şi-a pierdut vederea de-a lungul anilor în care a descifrat Caietele. Dar, în cuprinsul volumului sunt multe chestiuni asupra cărora trebuie să medităm: astfel, în prima scrisoare către Chibici (Döbling, 12 / 24 ianuarie 1884), Eminescu afirma „că boala intelectuală mi-a trecut...”, iar în a doua (Iaşi, 20 octombrie 1884), poetul afirma: „Sănătatea mea scârţâie întruna ca o moară de mult stricată, ba poate ireparabilă”. Ilarie Chendi abordează problema manuscriselor eminesciene în două ocazii (15 iunie 1899 şi 29 ianuarie 1902). În ambele articole ce relatează despre şederea în gazdă a lui Eminescu pe strada Ştirbei – Vodă (în Cronica mea indică şi numărul 72), la doamna L. care după moartea poetului a donat „multe manuscrise, proză şi versuri”, pe care le-a mai ţinut vreo trei luni „până ce într-o zi au venit trei domni şi, dându-se drept prietini ai răposatului, au cerut să li se predea cărţile şi manuscrisele lui” (p. 17, La cine sunt manuscrisele lui Eminescu). În Cronica mea Chendi povesteşte altfel chestiunea: sosind de la Arad, Chendi a locuit pe strada Ştirbei – Vodă la numărul 72 la nişte „nemţi bătrâni”, în camera ocupată în urmă cu 13 ani de Eminescu: „aceştia mi-au povestit multe lucruri, şi bune şi triste, despre celebrul lor chiriaş. Şi mi-au spus, între altele, că după moartea lui, întâmplată la 1889, au venit la dânşii doi domni, cari erau prietenii lui Eminescu şi pachetând toată sărăcia rămasă pe urma lui, au umplut două cufere cu cărţi şi cu manuscrise şi au plecat” (p. 22). Ilarie Chendi, în finalul articolului său, se întreabă retoric unde se află manuscrisele lui Eminescu dintre anii 1884 – 1889? În celălalt articol din 15 iunie 1899, Chendi avansa ideea (împărtăşită şi de Petru Creţia), că acei „prieteni” care au intrat în posesia manuscriselor sunt „fericiţi şi egoişti” şi aşteaptă o bună ocazie „de a le utiliza şi preface în bani, îndată ce intră prescripţia dreptului de autor”. Pe această linie se înscrie cu menţiunea sa, un anonim, (Un Eminescian), care la 21 iunie 1899 mărturisea că îl ştie pe cel ce deţinea „acele manuscripte nepreţuite”: „Posesorul acestor comori e o personalitate literară cu foarte mare trecere, care după cât ştiu aşteaptă să mai treacă puţin timp până se va prescrie dreptul de autor, drept pe care acum l-ar avea fratele poetului, d. căpitan Eminescu. Nu pot să numesc însă pe acel înalt personagiu dintr-un motiv pe care, o mărturisesc, mi-e teamă să-l spun pentru că vroi să trăiesc liniştit restul zilelor pe care le mai am” (p. 20).

Evident, editarea manuscriselor eminesciene, precum şi a volumului în care sunt cuprinse disputele din jurul acestor manuscrise, constituie veritabile acte de cultură, iar Academia Română şi Eugen Simion merită pe deplin recunoştinţa noastră. * Avatarii ale manuscriselor EMINESCU. Cuvânt înainte de Eugen SIMION. Culegere alcătuită de Anca Silvia BOGDAN şi Marin DIACONU. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2009, 205 pagini, 40,00 lei.

muzeul de imagini Cât ţine dragostea Constantin DRAM

Nişte studii foarte sofisticate, aşa cum numai în zilele noastre se pot face, de preferinţă în spaţiul anglo-saxon, au stabilit, cu adâncă precizie, cum că dragostea ţine aproape trei ani, mai precis doi ani şi un anume număr de luni, săptămâni, zile, ore.Atât şi de la capăt.

Nu avem încotro şi ne re-orientăm privirea spre Evul Mediu, de unde vin mai multe imagini decât s-ar crede. Când Tristan pornea să o aducă pe blonda şi necunoscuta Iseut regalului său unchi (şi tutore), cavalerul neînfricat nu avea alte porniri decât acelea dictate de raţiunea cavalerească a existenţei sale, de unde şi frecventele răniri la limita supravieţuirii, salvarea fiind in extremis. Că Iseut (ca şi mama sa, de altfel) avea o subtilă şi deosebită priceperea în vindecarea rănilor mortale e un aspect care îi apropie pe cei doi, ridicând de aici alte probleme. Va fi fost suficientă recunoştinţa şi posibilitatea călătoriei împreună, ştiind că finalitatea acestui drum înseamnă căsătoria tinerei prinţese cu vârstnicul rege Marc?

Unele variante ale romanului tristanian nu cred în această suficienţă. Ar fi fost prea mult pentru adâncimi de cenzură ce nu tolerau exacerbarea naturală a simţurilor, eliberarea omului de raţiuni spirituale dirijate, îndepărtarea de normarea sexuală atât de specifică timpului. Cei doi nu puteau, nu îndrăzneau să treacă peste umbra lor, deşi de o vreme tot stăteau împreună şi toate le erau prielnice pentru derularea unei straşnice poveşti de dragoste. Şi atunci, spune povestea în unele versiuni, cei doi beau din greşeală acel elixir pe care prevăzătoarea şi păţita mamă a blondei Iseut îl strecurase în bagaje cu gândul de a fi folosit în noaptea nunţii cu mai vârstnicul ei soţ.

Oare aveau cei doi nevoie de un asemenea catalizator? Ceea ce se întâmplă poate să fi fost, mai degrabă, o motivare, o justificare: când Brangien le dezvăluie crunta realitate, spectrul morţii care pedepseşte iubirea nepotrivită, replica lui Tristan

este adânc cuprinzătoare: Vie deci moartea! Dar până atunci, dragostea! Iar corabia în ale cărei pânze un vânt nou bate cu putere ducându-i spre rege şi spre nuntă pe cei doi adulterini şi vinovaţi de multe în faţa codului cavaleresc mergea nespus de iute.

Spune povestea că, într-o vreme, cei doi se refugiază de duşmănia şi invidia baronilor într-o pădure. Ar fi mai multe de spus, mai cu seamă despre acea vizită nocturnă a regelui Marc care se mângâie cu imaginea spadei care îi desparte pe cei doi îndrăgostiţi. Dar ceea ce interesează, în contextul discuţiei de faţă, este perimarea atracţiei erotice, înregistrată subtil de poveste; cam trei ani se scurg până când Tristan găseşte o scuză măreaţă care salvează mitul erotic: regina Iseut are nevoie de regalul palat, de condiţii care să îi îndulcească trista viaţă, mereu nesigură şi neconfortabilă, din pădurea medievală. Cât despre el, cât de curând vedem ce îi lipsea în realitate lui Tristan: aventura extinsă, cea care îl apropie din nou de moarte şi de eros, marii zămislitori de adrenalină ai timpului cavaleresc.

Recitind povestea tristaniană în cod specific, în Aventurile şahului , Sadoveanu imaginează o variantă ad-hoc, minimalizând rolul elixirului, ca şi alte ingrediente ale clasicului roman despre care Denis de Rougemont spunea că a deschis drumul spre o hrană esenţială romanului european, acea iubire vinovată, ascunsă, intensă, adesea tragică, de care cititorii nu s-au săturat nicicând. Eroii sadovenieni călătoresc cu o corabie ale cărei pânze nu mai sunt deloc animate de vânt; întrucât Occidentul începuse să primească miraculoasa tablă de şah, pe care inventatorii orientali figuraseră o adevărată şi subtilă confruntare între două armii, cu regi, regine, ofiţeri şi ostaşi, cei doi descoperă minunăţiile jocului împreună, în timp ce călătoria aproape că se anula, pentru un număr de zile de acalmie. Alături de şah, cei doi descoperă şi apropierea erotică, într-o poveste în care Sadoveanu glosează în nota-i inconfundabilă despre o istorie cu iubire care, în textele sale, nu a durat nicicând prea mult şi s-a isprăvit, cel mai adesea, tragic.

Oricum, cei aproape trei ani de durată a atracţiei erotice stabiliţi de cercetări cât se poate de profesioniste nu fac decât să arate că sunt unele descoperiri de azi care relevă lucruri întâmplate şi ştiute încă de ieri.

25

poesis ,,uşor smerit, mereu stingher” Vasile MACOVICIUC

Scrisoare

cu muguri proaspeţi azi apuc din alt veac luna bălaie - un cer cu stele înconvoaie acest poem când ţi-l aduc adorm stingher peste uluc îmi zburdă lacrima prin ploaie şi frunzele se duc şiroaie - din fostele păduri butuc spre hăul clipei o văpaie Ruga cioplitorului

iubito,azi mă doare cerul aşa cum numai cerul doare spre nicăieri e-nfipt jungherul se-aude murmur sub culoare

lasă-mi urme de-o cărare, umbra şi în preajmă leii cât urc arşiţa Iudeii cu o cruce de răcoare

o mână smulge curcubeul când tocmai vreau să urc în cer noroi prin care-mi târâi eul uşor smerit, mereu stingher

arde-n bocetul femeii timpul – aspră lumânare - pulberea de pe cărare pâlpâie s-adune leii

n-aş pune clipa la-ndoială nici sârguinţa de a fi: pe lângă spaimă, jeg, sfială vreau şansa de-a înnebuni

chem în Cana Galileii apele – până răsare din gol clipa de visare - mirii dorm în piatra leii şi n-am urme, nu-i cărare

ecoul fie-mi turn de veghe s-aud cum se afundă-n veac bufoni, zeloşi, îngeri în zeghe, vraci şi fantasme fără leac spre zori, când numai cerul doare, drumeţ ruinelor mă-nchin aşteaptă corbii sub culoare s-adorm la umbra de smochin dar prin altare fug icoane sfios, trec dintr-o piatră-ntr-alta, prind pragul, frescele-n piroane şi sfinţii îi trezesc cu dalta Rondel cu îngenunchere o creangă-s doar, vântul mă-ndoaie pot flori şi rouă să-ţi aduc - în ziua-n care mă usuc stăpânul grijuliu o taie

26

Ţipăt în doi aud aievea-n vis chemarea: eziţi – precum o viaţă-n fracţii, balsam şi rană-i depărtarea extaz şi-ngheţ noi, disperaţii precum neclar e însuşi trupul, deruta lui. Doar clipa poate să-i însceneze începutul: un mers olog, un zbor pe coate de ani am degetele oarbe de veacuri ochii mi-s tăcuţi văzduhul visului te soarbe în mine iadul să ţi-l muţi nu mai îmbrac ce poate vântul cămaşa humei nu mă-ncape - din oboseli asmut cuvântul s-aprindă cerul de sub ape

poesis cât împărţim rugul în două iar din uitare îmi fur partea: un mac târziu, tu stropi de rouă să-mi duc spre zori singurătatea

- am zidit cu nuferi intrarea în pereţi sunt armate de carii

de parcă bezna nu-i de-ajuns chemări de fiară mă-nspăimântă, şi zeul întrebării cântă beat, în bordelul din răspuns

şi primesc numai soli din Levant cu galere greoaie de ceaţă - poate aprobă Cel-Prea-Înalt la Post-restant altă viaţă dar azi, suav în aşteptare, sorb gheaţa nopţii din potir şi presupun că eşti dogoare nerăbdător să te respir

lascivă, lacomă se-avântă ţărâna către alt supus şi nu-i lumină îndeajuns şi-mbrăţişarea înspăimântă

până sporim lumii risipa - din zori prin târg visează dricul şi-n toate – când se-alintă clipa – ne-ntâmpină rânjind nimicul

Rondel contemplativ

când briza tot mai rar îmi zvântă obrazul între pumni ascuns, aievea-n trup de parcă nu-s - în mai cireşul se-nspăimântă şi n-am petale îndeajuns Rondel cu înălţare mă ceartă c-am uitat să zbor şi despre hău nimic nu ştiu, apoi mă-ncearcă dacă-s viu încet,cu vârful de picior: alt stârv? un înger? auriu de aripi rare? sau decor? în trup nu-i loc, nu-i timp de zbor şi dacă pot încă nu ştiu şi ca să ştiu e prea târziu de parcă urc aşa cobor – cioplesc armură din sicriu; cu spaimele dintr-un pariu pictez tavanul pentru zbor Poemul şoptit când gândul adulmecă urme şi trupul învaţă să ardă îmi voi trimite spaimele-n lume de tine să bolesc la mansardă în veacul ce-abia-şi duce suflarea în subsoluri scotocesc cronicarii

Rondel ritual în veacul fără de cireş tăcuţi şi trişti vin samuraii în abator nechează caii satârul toamnei nu dă greş zâmbesc solemn pe raft cobaii îngroapă-n crin duhori de leş - în locul florii de cireş cad neştiuţi, trişti samuraii albiţi de nunţi aşteaptă craii cu viaţa noastră-ntinsă preş s-ajungă insulă coraii cât înnoptează samuraii în lacrima unui cireş Capitol de biologie tac Iubito în Poem cu cerdac. jegos veac tunde recrutul. Cu ochi şi mâini de unică folosinţă uit. Împăturit în opt, de-a noua rază scarpin stări viorii cum jivina scapă de celulele moarte Nu-ţi scriu. Oblig taina să-ncerce sicriu. Poemul jupoaie de pe Tăcere Spaima să-ţi facă sandale – pe traiectoria glonţului de întâmpin şi treci urlând grota cărnii mele te-mbracă

27

poesis

Contur Ion SCOROBETE

Eroziune în secunda următoare o plăcere de drept comun se insinuează în pielea nervului arde la foc mic se amplifică apoi se desprinde din fotografia incidentului precum reclama de pe faţada blocului mâncat de igrasie mai sus vântul îmi ia ca pe o rufă gândul de pe sârmă mă lasă pustiu în repetarea exerciţiului care nu a fost dus la final se desparte fără să-şi ia rămas bun ziua aproape rotundă spre miezul nopţii Elemente de contur frunzele pomului au obosit în metal sunt de paloare cadaverică zâmbetele din colţul străzii a 5-a norii abrazivi coboară pe scara de retragere iar staţia facultativă se reazemă cu o eroare mai jos de pervazul ferestrei căci le simt fruntea rece de septembrie prin penetraţia culorii în tuşa violacee a conturului

28

cum acostează lângă ringul ce a sedus alaltăieri sub beneficiul de inventar îşi joacă pragmatic rolul pe intrarea către piaţa din buza drumului exersat se desenează vioi intenţia dincolo de cartierul improvizat al ţiganilor căci râd printre dinţii de ferestrău când iau în răspăr podoaba unui măr pădureţ care nu se lasă constrâns Zeul chipul lucrului geme in trunchiul ideii un prunc de amănunte zvâcneşte în adâncul luminii trage de mine cuvântul în miezul acestei răspântii prin ochiul zilei îmi adapă mentalitatea cu substanţa aerului respirat precum puterea necalificată a unui impas din albia râului obsesia adâncimii de sus îşi răspândeşte viul fiinţei prin nemişcare prelinge diferenţele invizibilul fior Investiţie şi eu care ştiu cum l-am adăpostit pe socrate când să-l arunce tata în jar pentru că nu-mi mai desprindeam ochii de pe otrava lui şi m-am legat la cap cu el într-un final de noiembrie digerând de la distanţă atmosfera banchetului nu mă mir că încercând să alung din îndoieli îl rabd lângă defunctul părinte pe cel viu cum irigă cu sângele lui de esenţă tare cercul vicios al ştiinţei nimicniciei

Înger la chitară în acordurile incertitudinii plouă 24 din 24 cu mici pauze să punem ritmul dragostei în ordine să ne afiliem naturii deschise pentru a nu pierde trenul care alunecă şi el mocăneşte cu aripi în dezacord împreună cu fierbătorul de cafea defect în patru timpi însemni fereastra atomilor de tei maturizaţi maturizaţi cu degetele tale inocente la punctele cardinale de fortă muzicală şi mici pete de soare să ne pătrundem până în punctul mort

biblioteca Bucovina literară Theodor Codreanu, Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă - Ermetismul canonic, Edit. Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2011

Lucian Vasilescu, Institutul de PoezieLegală, (I, II), Cuvânt înainte de Nicolae Ţone, Postfaţă de Al. Cistelecan, Edit.Vinea, Bucureşti, 2010 Marcel Mureşeanu, Cele patru triburi ale sfârşitului, Edit.

Palimpsest, Bucureşti, 2011

Daniel Pişcu, Piaţa sfatului (La mele), Edit.Ideea Europeană, Bucureşti, 2011

apoi să auzim vântul trezit şi el la viaţă de chitara patimii încălzit de ardoarea cum o strângi între umerii respiraţiei de-ar fi să fie ultima cum spui prin fluidul liniilor care se absorb în nodul circumscris al literei din desenul alb şi cât de intensă este vibraţia în plămânul acestei întâmplări al chitarei cu destinaţie să ne adune şi să ne risipească în acelaşi aluat ce poate fi mereu altul după cât de destinsă arăţi la pragul apei în aval când chitara îşi pipăie ea însăşi notele unui sublim temperat

Ghe. Patza, Mânzul, Edit.Gândirea românească Terra, Bucureşti, 2010

Constantin T. Ciubotaru, Suflete casante, Edit.Paralela 45, Piteşti, 2010

Titu Dinuţ, Mârzacul, Edit.

Brumar, Timişoara, 2010

29

epica magna Prizonier al unei iubiri Liviu Ioan STOICIU

A acceptat să-i fie iubitei lui prizonier pentru trei zile, bănuind că intră într-o poveste de dragoste banală – începând cu noaptea Revelionului ortodocşilor pe stil vechi, pe 14 / 15 ianuarie. Ioana, la 21 de ani, el la 52! De ce nu? Ea stă cu părinţii, el e divorţat. El, prizonier al ei într-un oraş de provincie? Ea va închiria un apartament în oraşul în care locuieşte – de la o prietenă, care are apartamentul ei închiriat unui funcţionar de bancă, plecat pentru toată luna ianuarie din ţară, are cheia, trei zile n-or să se vadă că i-a ocupat altcineva locul... El, Mircea, a plecat din Bucureşti la ora 9.20 cu un rapid, în tren a citit ziare cumpărate pe peron.

La coborâre, la 13.45, l-a aşteptat ea, Ioana. Mă las pe mâna ta, i-a spus. Ce program avem? Habar n-am. Întâi să scăpăm de bagaje. Intră într-un magazin, el cumpără de mâncare (muşchi, salam de Sibiu, banane, coca-cola, ciocolate, caşcaval) – de ce am mai avea nevoie? Urcă apoi în primul taximetru întâlnit, ea merge pe scaunul din faţă, jubilează, sunt într-o poveste de dragoste, nu?

Conspirativ, la coborârea din taximetru ea merge înainte, el în urma ei, la distanţă. Ajunşi la etajul 1 al unui bloc vechi, Ioana deschide privind în stânga şi în dreapta. Pătrunşi în apartament, se sărută strâns.Aici voi fi eu prizonierul tău? E apartamentul unei bătrâne din familia Sturza, lăsat prietenei mele, care are un copil negru din flori, din studenţie. Prietena mea a îngrijit-o pe bătrână până la moarte, le-a fost milă la amândouă una de alta, bătrâna era bolnavă, prietena mea era arătată cu degetul de toţi... Pereţii la bucătărie şi baie sunt coşcoviţi, nu sunt perdele, observă el, ar trebui pusă hârtie în geamuri la baie. Mobila veche e zdravănă, însă, e din scândură adevărată, nu din rumeguş presat ceauşist, spune Mircea. Două camere cu însemnele altor vremuri, cu tablouri din anii 1940, vase de argint, în sufragerie e o oglindă uriaşă veneţiană plină de pete negre – de necrezut... Bătrâna a dat de pomană înainte să moară tot ce a avut mai bun din casă, avea mania asta, să i se ierte păcatele tinereţii. Se vede că a avut păcate multe... Ioana era în perioada primelor examene. Va face în aşa fel să nu se observe nici absenţa de la şcoală (e studentă în anul 2), nici de acasă. Le era aşa dor unul de altul. Se ţin în braţe. Se sărută la nesfârşit – hai să-ţi fac de mâncare. În bucătărie, Ioana a lăsat din ce a adus de la

30

ea de acasă: două porţii de ciorbă, cartofi, crenvurşti, murături, dulceaţă, margarină, zahăr, măsline, prăjituri, mandarine, pulpe prăjite de pui, pâine, le enumeră... Am uitat să cumpăr muştar. Caută în frigiderul scos din priză, găsesc muştar pe fundul unui borcan... Nu mi-e foame, îi repetă Mircea, care o sărută pe gât, o muşcă de urechi, prinzând-o pe la spate, îi mângâie sânii. Nu mă mai pot abţine. Revin în sufragerie, pe canapea – nici nu ştiu când îşi dezbracă hainele. Ea îl cuprinde cu totul.

Vor face dragoste fără oprire.

A început jocul prizonieratului. Apă caldă nu e decât pentru două ore, la două zile o dată, seara, de la 17 la 19 – atât! Ioana a adus de acasă de la ea două cearceafuri, o pernă, prosop, săpun. Încălzesc apă pe aragaz, se îmbăiază cum pot, în lighean. Ioana pune cartofi pai la prăjit, fierbe crenvurşti. Nu pot lega un dialog, pe nici o temă, se sărută, îşi surâd. Mircea se preumblă dintr-o cameră în alta, se uită absent la televizor. Stau la masă împreună (de o parte şi de alta a mesei, cu o lumânare parfumată aprinsă între ei), în sufragerie. A gătit un caşcaval-pane prea tare, „of, nu mă pricep”, s-a alintat ea – dar a adus mâncare bună de acasă în borcane... „Doamne, îmi doresc să fii mulţumit de mine cât de puţin”... Strâng eu masa! Ioana pleacă la cursuri, că are o lucrare. Mircea, rămas singur, aţipeşte, se trezeşte speriat, auzind paşi de pantofi-cui prin apartament. Imposibil, e singur. Nu-şi aminteşte, a visat? Pierde vremea cu ochii pe pereţi. Ioana revine de la cursuri, stau întinşi în pat, se sărută, se mângâie, „îmi era atât de dor de tine”. Mircea a înţeles că „o doare jos” pe Ioana, îi promite că vor fi cuminţi. Înainte de a pleca, însă, se excită reciproc amândoi iar, Ioana îi trage fermoarul la pantaloni şi... „Îmi place să te iau cu mine”... Mereu m-am gândit că noi doi, când facem dragoste, o sărută el, eliberăm energii care ar putea produce evenimente – eu simt că paralizez când termin, pentru o clipă şi mintea îmi amorţeşte, mă tem visceral să nu se generalizeze paralizia...

O dată plecată Ioana acasă la ea (de fapt, la părinţii ei, seara), Mircea stă cu ochii în gol o bună bucată de vreme, apoi se concentrează la ştirile de la televizor. Deşi moare de somn, amână dezbrăcarea şi intrarea sub plapumă. S-a întunecat demult, în sufragerie e un fel de copertină de catifea pusă pe o sârmă la fereastră, n-are stabilitate. Singurătatea într-un apartament străin nu-l încântă deloc. Închide uşa la sufragerie. Într-un târziu îşi vede de tabieturile de dinaintea culcării şi se întinde în pat. Adoarme greu, visează, după o oră se trezeşte încordat, aude paşi prin apartament. Te pomeneşti că a venit titularul găzduit în acest apartament, el are cheia. Nu ştie ce să facă, paşii se îndepărtează, îi aude cum intră la baie. Cu siguranţă, e cel ce stă în gazdă, habar nu are că sunt eu aici, se

epica magna gândeşte Mircea. Or fi paşi auziţi în apartamentul de deasupra? Cu inima strânsă, coboară din pat şi-şi pune papucii. Dar nu îndrăzneşte să deschidă uşa şi să iasă din sufragerie. Nu îndrăzneşte să aprindă lumina. Întârzie pe marginea patului, nu mai aude nimic, i s-a părut iar, renunţă şi se culcă la loc, e o tâmpenie, numai în copilărie îi era frică de întuneric, după ce a înmormântat-o pe bunica din partea tatălui, pe care a păzit-o de muşte, la Bucureşti, şi a privit-o intens.Avea 9 ani. Atunci, întors acasă la el la Adjud, o vedea pe bunica lui moartă peste tot pe întuneric, se făcea o aură în jurul ei şi plutea... Bunica lui vorbea cu el. Atunci el ţipa şişi speria părinţii, care până nu l-au descântat la o moaşă în sat, nu şi-a revenit: i-a dat să bea dint-o cană în care au fost stinse paie de chibrit, frecându-i capul cu ulei. De ce i-o fi venit iar asta în minte? E ca o fixaţie, ca un recurs la o memorie dublă... În adolescenţă, lui Mircea i s-a spus că sunt oameni pe lume asta care trăiesc fără viitor, evadaţi din ei înşişi, care se ascund – în speranţa că moartea le va pierde urma. Pentru aceşti oameni doar trecutul e cu adevărat real, deşi ei trăiesc un prezent veşnic. Fiind la mijloc un anume gen de mitologie populară (sunt atâtea superstiţii). Azi, el nu mai crede în existenţa unor asemenea bazaconii: oamenii mor ca florile din glastră sau precum câinii vagabonzi, şi nu mai rămâne nimic. * ...Noaptea, Mircea o vede pe proprietara apartamentului în carne şi oase, că n-a avut ce face şi a contemplat-o înainte să se culce, având tabloul ei în faţa ochilor, concentrându-se pe o idee, că în tinereţe a fost o femeie frumoasă. A lăsat uşa crăpată, a mers la baie, avea o aură de vis. „Te rog să-mi aprinzi o lumânare la biserică”, a auzit. Norocul lui că a readormit şi că n-a fost o noapte lungă. Habar n-are în ce a intrat.

Dimineaţă, la ora 9, a fost trezit de iubita lui, întoarsă de acasă de la părinţi, care s-a strecurat lângă el, în pat, sub aşternut, goală. Ce a urmat, nu e greu de înţeles. „Mi se rupe inima când plec seara de aici, de lângă tine, dragostea mea, cât o să ne mai chinuim aşa?” Dragul meu, i-a mai spus ea, la început, ieri, aveai o anumită luminozitate pe faţă, de azi ai început să te întuneci: „ce n-aş da să ştiu ce se ascunde în mintea ta”... Numai tu te ascunzi, Ioana, a sărutat-o el.

După tabieturi, au mâncat împreună şi Ioana a plecat la cursuri. Rămas singur, privind pe geam, Mircea

s-a hotărât să iasă „incognito” afară, să recunoască locul.

A luat-o la întâmplare, a cumpărat ziare de azi, a cumpărat prăjituri din centrul oraşului. Asta, după ce s-a învârtit în jurul unei biserici din secolul al XIX-lea, din apropierea blocului de locuinţe din care a ieşit – a citit cu ochii mari ce era scris pe o tăblie mare, la intrare: că a fost făcută de familia Sturza (Sturza, nu Sturdza). Dar biserica era închisă, ar fi vrut să aprindă o lumânare; acum îşi dăduse seama de ce a ieşit, de fapt, afară, încălcând regula prizonieratului, subconştientul ţinuse minte rugămintea de peste noapte a proprietarei apartamentului, din familia Stu rza. Deci, n-a visat?

Veşnicele lui neînţelesuri, din când în când îl apucă să aibă vedenii, nu se plânge nimănui, să nu fie internat, că nu se ştie niciodată... A străbătut centrul oraşului şi a mers la o altă biserică, unde altădată el a aprins lumânări „la morţi şi la vii” cu Ioana, când s-au sărutat luuuunnnngggg, fiecare lumânare aprinsă fiind martoră. Acum a aprins special o lumânare şi pentru Doamna Sturza – oare aşa s-o fi numind? Nu, că o fi fost căsătorită, ea e descendentă a familiei Sturza, de domnitori... Aici, în încăperea lumânărilor, separată de biserică, Mircea a auzit de un cerşetor bătrân paralizat care ar fi fost salvat de la moarte, bătrânul fiind atacat de proprii câini pe care-i hrănea, câinii adunaţi de pe străzi, şi de şobolanii puşi pe devorat... Mircea a simţit că i se ridică părul! A făcut cruce aprinzând o nouă lumânare. Câinii i-au sfârtecat bătrânului picioarele infectate din cauza degerăturilor, pe care bătrânul şi aşa nu le mai simţea de mai bine de două luni! Dulăii şi şobolanii i-au ros cangrena picioarelor până dincolo de genunchi. Că de când a ieşit la pensie trăia din resturile strânse de la ghena de gunoi, pe care le împarte cu câinii lui. Sărac lipit, el şi-a petrecut iarna în frig, în ruinele fostei sale case... „A cerşit cu noi!

Om de treabă”... Mircea nu se grăbea, a ascultat tăcut, erau cerşetori care vorbeau între ei. Impresionat de poveste, a întins cerşetorilor bancnote, nu monede, să fie de pomana morţilor lui... Întors acasă şi deschizând ziarele, a descoperit acelaşi fapt divers, cu bătrânul atacat de câinii lui... Deci din ziare ştiau cerşetorii întâmplarea, care nu s-a petrecut aici, în oraş. Dar ei susţineau că au văzut cu ochii lor bătrânul... „L-am găsit pe bătrân căzut din patul vechi, cu nişte răni supurânde la ambele picioare. Când am intrat, câinii hămesiţi au sărit la mine, unul având în bot o bucată de carne smulsă din

31

epica magna piciorul bătrânului. L-am lovit cu un par şi a fugit, şi am văzut şi câţiva şobolani care ieşeau din pat, din aşternut.

Dumitru se tânguia, şi picioarele, până peste genunchi, erau numai o rană. Şobolanii şi câinii îl devorau de viu”, a declarat un vecin, venit să-i aducă un blid de mâncare.

A chemat salvarea şi doctorii au susţinut că şobolanii şi dulăii i-au îndepărtat nefericitului bătrân ţesutul necrozat şi nu au lăsat cangrena să se extindă... Adică i-au făcut un bine câinii şi şobolanii? A fost salvat, dar a rămas fără picioare. Păi, mai bine, e cerşetor, doar... Nu, îi ajunge pe ziua de azi.

Ioana nu se întorsese de la cursuri. Mircea s-a întins îmbrăcat în pat şi a aţipit, s-a trezit extrem de speriat de o bufnitură, nici nu ştia unde se află, şi-a revenit cu greu – ce anume a pocnit aşa, Dumnezeule?

Poate la apartamentele vecine, sau afară s-a întâmplat ceva, s-a uitat pe geam în stradă, nimic deosebit. S-a uitat întâi la baie, că nu se mai putea abţine, având vezica plină, apoi în cealaltă cameră, a găsit inundaţie la bucătărie, chiuveta mare de la bucătărie se înfundase şi cum robinetul de apă caldă nu se închidea bine, dădea pe dinafară... Asta era, venise apa caldă, se spărseseră borcane... nici nu distingea ce anume, un bol, farfurii... sub chiuvetă erau depozitate la întâmplare sticle goale, borcane... A închis sub chiuvetă robinetul de apă caldă, a desfundat chiuveta şi s-a apucat să adune apa de pe planşeul cu mozaic, ieşea deja în hol, a găsit cârpe la baie... Numai de n-ar veni vecinii să se plângă de inundaţie. Abia mai face şi el curăţenie în apartamentul ăsta, că de când nu s-a mai făcut... Nu-l amuza deloc întâmplarea, dar nici nu-l deranja cine ştie ce. Televizorul mergea în sufragerie pe MTV, nu mai avea chef să asculte ştiri. De ce întârzie atâta Ioana? Nu se poate... Ioana l-a găsit făcând duş, nu-i venea să creadă că el a ieşit din prizonierat şi că a avut loc o inundaţie. Şi-a aruncat hainele de pe ea şi a venit în cadă, abia aştepta să facă o baie! S-au sărutat şi s-au mângâiat, „că nu mă mai satur de tine, vreau să terminăm în pat”... Numai ea vorbeşte şi vorbeşte, el e îndrăgostit, îi ajunge. Mircea a aşteptat-o în pat. E dulce prizonieratul tău?

Eşti mort de foame, nu? Iartă-mă că am întârziat, s-au ţinut unele după altele cursurile, am fugit şi acasă, am făcut cumpărături, facem friptură? Mircea a stat cu ea la bucătărie, sărutând-o din când în când pe gât, pe nas, pe frunte. Ştii, am văzut o biserică superbă aici, aproape, din secolul al XIX-lea, dar n-am putut să intru, era închisă.

Mergem mâine amândoi să ne închinăm acolo dacă vrei, i-a răspuns Ioana, deşi... Eu merg la altă biserică să mă rog. Ştiu, am fost şi acolo şi am aprins lumânări pentru noi şi... dar n-a îndrăznit să-i spună că a aprins o lumânare şi proprietăresei apartamentului, unde erau, pe care a văzut-o astă noapte în carne şi oase şi care i-a cerut să-i aprindă o lumânare... Au mâncat împreună „de s-au umflat”, s-au ţinut în braţe. După ora 22 Ioana a plecat acasă, să doarmă la părinţii ei, să nu intre la bănuieli.

32

Rămas singur, Mircea s-a simţit brusc frustrat, dacă o să reapară Doamna din familia Sturza – totuşi, e moartă...

N-o fi murit demult şi are puterea de a se mai întoarce pe acasă, de pe cealaltă lume, curioasă? Că sunt morţi care au puterea asta de a se întoarce şi de a-şi face simţită prezenţa, inclusiv vizual, nu numai auditiv, a citit el, nu-i prima oară când i se întâmplă asta, are o anume sensibilitate, şi ţigăncile ghicitoare se uită lung după el, refuzând să-i ghicească, „eşti însemnat, boierule, de oameni ca matale noi ne ferim”, i-au spus, plus că au apărut o grămadă de cărţi în legătură cu... A uitat să o întrebe pe Ioana când a murit proprietara acestui apartament. Nu-i era somn, dar era cam frig în apartament, aşa că a intrat îmbrăcat sub plapumă. Să-şi distragă atenţia, a rămas absent pe ştirile de la televizor, mutând pe telecomandă de pe un post pe altul... La un moment dat a adormit aşa, îmbrăcat, sub plapumă, cu televizorul deschis, cu lumina aprinsă în sufragerie: până ce... Când şi cum din noapte, nu-şi mai aminteşte, dar s-a trezit cu fosta proprietăreasă aşezată la masa din sufragerie, era exact aceea din tabloul de pe perete, îmbrăcată la fel, îl privea surâzătoare, cu o blândeţe nemaiîntâlnită, îl hipnotiza. Ce oră era? Îi vorbea, îi vedea buzele mişcându-se, dar n-o auzea, probabil că-i mulţumea că i-a aprins o lumânare – ce n-ar fi dat să o audă, Mircea făcea eforturi supraomeneşti să o audă, degeaba... A readormit la loc. Pe la ora 5 l-au trezit arsurile hiperacide gastrice, s-a pus pe picioare, a venit la bucătărie să mănânce ceva dulce, uscat, un biscuit, o linguriţă de dulceaţă – şi să bea apă, a venit la baie şi s-a uşurat. Pe hol, la întoarcerea spre sufragerie, i s-a tăiat

epica magna răsuflarea, i s-a părut că a fost atins pe obrazul stâng, a auzit un fâşâit, a mirosit un parfum straniu... A început a treia zi de prizonierat, ăsta e efectul, a glumit el în gând, făcându-şi curaj, „fii bărbat!” A stins luminile peste tot în apartament şi s-a culcat la loc, dezbrăcat. Înfiorat, n-a mai deschis ochii pe întuneric (nu era chiar întuneric, bătea lumina din stradă). Dimineaţă, când a venit Ioana, după ora 9, l-a găsit cu sânge la nas, zgâriat pe obraji – ce s-a întâmplat? Frumoşii ochi mari ai Ioanei erau îngroziţi. Nu-mi amintesc nimic, i-a bolmojit Mircea, ce putea să se întâmple? Se uita prostit în oglinda veneţiană din sufragerie. Sângele era închegat, asta înseamnă că s-a întâmplat mai demult, astă noapte. A simţit el că a fost atins pe obraji... A intrat vreo pisică pe geamul uitat deschis la bucătărie... Doamne fereşte, cum adică?

Apartamentul era la etajul 1: cum un copac era crescut lipit de bloc în dreptul ferestrei de la bucătărie... N-am nici o explicaţie, poate sunt eu lunatic şi abia acum am aflat, dar de ce m-am zgâriat? M-am lovit de ceva anume – formidabil, se bate cu palmele peste obraji să se trezească, am visat că m-am luptat cu o femeie... Ce-ai făcuuttt? Eu nu-ţi ajung, va să zică? Ai făcut dragoste în vis cu acea femeie, vrei să spui că ea te-a zgâriat? Ai violat-o? Mircea îşi face cruce, cum poţi să-ţi imaginezi că eu aş putea să violez, aşa părere proastă ai tu despre mine? Brusc amuţeşte, căzându-i ochii pe portretul din tabloul de pe perete: „Ea era”... Ioana a izbucnit în hohote. Văd că nu-ţi prieşte prizonieratul meu! „Era supărată că plec, de ce plec, îşi frângea mâinile, de ce nu mai stau aici cu ea, că-mi îndeplineşte orice dorinţă, numai să-i spun”... Prostii, asta ţi-a sugerat-o subconştientul meu prin telepatie, eu nu vreau să pleci, nu aia – aia din tablou arăta aşa în tinereţea ei, dar a murit bătrână, e proprietara apartamentului... Da. * Era a treia zi de prizonierat, vorba vine prizonierat: Mircea trebuia să plece după-amiază la Bucureşti, gata aventura, au ieşit împreună în oraş, mai mult de atât nu poate să stea, era dus pe teren în cu totul altă localitate, să vadă cum o să se descurce... Mare figură mai eşti, să mă ţii prizonierul tău aici! Cădeau fulgi mari de zăpadă. Mergem la biserica aia din secolul al XIX-lea? Se sărutau pe furiş pe trotuar... Au intrat pe o stradă lăturalnică. Au găsit porţile deschise ale bisericii, dar uşa de la intrarea în biserică era tot încuiată. A ieşit o bătrână îmbrăcată în negru dintr-o casă anexă, măicuţă, şi i-a întrebat pe cine caută. Am venit să ne închinăm. Păi, maică, asta e biserică părăsită, dacă vă uitaţi în spate e numai ruină. E părăsită de vreo 60 de ani, eu eram domnişoară. Comuniştii au lăsat şi ei biserica asta de izbelişte... Mircea şi Ioana se ţineau de mâini, aveau degetele împreunate, şi le strângeau. Tu n-ai auzit până azi de biserica asta, Ioana? Nu, eu stau în cealaltă parte a oraşului – ferită cum e de ochii lumii, biserica a fost cu totul uitată, iar noile generaţii nu mai sunt interesate de

vechituri. Dar de ce-a fost părăsită? E o întreagă poveste de dragoste – prin anii 1940, nu mai ţin minte exact anul, doi tineri au întreţinut relaţii sexuale în altar şi enoriaşii au considerat că biserica a fost pângărită şi au refuzat să mai intre vreodată în ea, episcopul a blestemat locul, certat cu familia Sturza, cea care a ridicat biserica, dar cei doi preoţi parohi n-au ascultat şi au păţit atâtea, săracii, că până la urmă n-au mai trecut nici ei pragul... Tinerii au fost surprinşi de unul dintre preoţi în altar şi de diaconii veniţi pentru curăţenie, după vecernie... Fata care a întreţinut relaţii sexuale era chiar din familia Sturzeştilor, fondatorii bisericii, familie bună, a domnitorilor, a trăit până anul trecut, stătea la bloc, nu departe de aici, familia Sturza a dezmoştenit-o şi a excomunicat-o, au vrut să o trimită peste hotare, dar ea n-a vrut, îl iubea pe ăla cu care a fost prinsă în altar, păcat mare, maică, s-a ales praful, a trăit cu el şi ei nu i-a păsat, îi ajungea că se iubeau, habar n-au avut că a fost comunism sau altceva, ea a dat într-o boală care-ţi ia trecutul şi tot, a rămas fără memorie, el vă semăna dumneavoastră, leit, avea părul alb la tinereţe, nu s-au plâns de nimic, dar i-a blestemat Dumnezeu şi nu lea dat copil, deşi ea tare şi-a dorit în secret, mi se mărturisea pe furiş. Ani la rând cei doi tineri au fost izgoniţi din cartier, dar încet-încet lumea i-a uitat şi i-a lăsat în plata Domnului, enoriaşii de aici s-au mutat la altă biserică, în centru... Doar ea şi cu el mai intrau în biserică şi se rugau. Poate o veni ziua când o să ridice cineva blestemul locului şi o să refacă biserica, dar de unde atâţia bani? Am încercat eu dar n-am reuşit, aş face o mănăstire de măicuţe, am primit iar promisiuni, dumneavoastră nu cunoaşteţi...

Amuţiţi, Ioana şi Mircea au înţeles că „prizonieratul” lor s-a derulat în apartamentul tinerei de familie bună, care a făcut sex în altar. Mircea a rămas să se gândească mai departe ce s-a întâmplat în nopţile cât a dormit în acest apartament. N-a îndrăznit să-i spună Ioanei că a văzut-o vie pe tânăra din tabloul de pe peretele sufrageriei, tânăra care a făcut sex în biserică şi care a murit anul trecut, bătrână. Ce e curios e că nici el nu ştie ce s-a întâmplat, de fapt, în aceste două nopţi, şi de ce îi ţine secret subconştientul lui totul. E un prag psihologic peste care n-a putut să treacă, pur şi simplu – prag la care uşă? Mircea o strânge pe Ioana strâns în braţe, ajunşi cu un taximetru în gară, ascunşi după un stâlp, o sărută şi o muşcă de buze şi de limbă. Te iubesc, Ioana! Vrei să fii soţia mea? Ioana îi răspunde că vrea să-i fie soţie şi să-i facă un copil dulce. Au în minte amândoi povestea fierbinte a celor doi tineri care au fost prinşi făcând sex în altar. Vorbesc de parcă n-ar vorbi ei, au un ecou...

Ioana are varianta ei Ioana a citit acest manuscris de poveste. I s-a întâmplat lui Mircea cu adevărat prizonieratul ăsta sau suntem amândoi personaje într-o poveste de dragoste pe

33

epica magna care am citit-o, împreună, şi acum credem că am trăit-o?

Fiindcă e clar că se repetă o poveste, în timp. Ioana a aflat mai apoi, tristă, că nu poate să aibă copii. În orice caz, dacă a scris-o Mircea (el nu recunoaşte, nefiind scrisă la persoana întâi), de ce să nu scrie şi Ioana povestea ei? E o variantă pe aceeaşi temă. Nu, e un poem de iubire.

Adevărul-adevărat fiind la Dumnezeu. Manuscrisul i-a fost trimis de Mircea pe e-mail, de curiozitate.

Varianta Ioanei (studentă la Litere, care a debutat editorial cu poezie, până la urmă), aşadar: mulţumesc furnicilor pentru flash. am terminat de mâncat o pungă de pufuleţi şi m-am privit în oglindă. În jurul gurii plutesc fără griji firimituri galbene (mulţumesc furnicilor pentru ajutorul făgăduit) iar sub ochi îmi revăd serioasă şi concentrată primul rid adâncit de urma rimelului. Apoi mă îndrept spre calculator şi povestesc pe scurt, prefăcându-mă că scriu spontan o filă de jurnal, cum mi-am revăzut sub ochi primul rid adâncit de urma rimelului. Cu scopul de a construi un cadru al deplinei conştiinţe de mine.

Vreau, dară, să fac literatură. Flash! şi numai pe tine te pândesc. să recurg la mituri? Ştiai că în persană paradisul are sensul etimologic de îngrăditură, fortăreaţă? Noi, iubirea mea, ne-am retras (de) atunci într-o insulă paradisiacă, sălbatică şi ostil zidită în jurul nostru chiar de noi înşine. Tu aveai timp să dormi berechet, să dai duh unor poeme şi să citeşti ziare în linişte; programe la televizor şi pe mine, de la buric în sus şi în jos, ca o hârtie goală în maşina de scris. Dar cât de uragan ni s-au regăsit trupurile luate pe sus de un dor veşnic la pândă. de fapt, intenţia mea este să scriu despre ceea ce tu, dragul meu, numeşti «prizonieratul» din Regatul de Est. Hai să îi spunem Regat acestui oraş populat de covoare scuturate cu sceptre din plastic şi de statui pline de sensuri. Statui care ţin dietă să nu se îngraşe de ploaie (mai ţii minte, piticoţii de noi, cum priveam de jos în sus pe sub veşmintele lui Pârvan cel Gulliver din faţa muzeului?).

Ai văzut şi tu, e un oraş ca oricare altul, cu blocuri mici şi cenuşii, ca un chiţcan. Dar aşa cum te-ai simţit tu prizonier în apartamentul acela, aşa mă simt eu în burta rozătorului galant dinăuntrul inimii. nu ştiu cum se face că amintirile mele au început să se încolăcească una în jurul alteia, înfofolindu-se în văluri albe ca nişte mumii până la strictul necesar

34

Emoţionaţi, ne-am îmbrăţişat în gară, abia venindu-ne să credem că avem câteva zile la dispoziţie pentru a ne iubiiiiii în singurătatea atât de mult râvnită.

Am dat o raită printr-unul din magazinele cu – de – toate ale primarului şi am făcut o mică aprovizionare cu alimente şi suc. Încă din e-mailurile anterioare te avertizasem că locul în care vei fi „cazat” nu e chiar de cinci stele (trăiam o spaimă că vei fi nemulţumit, obişnuit fiind cu tratament şi spaţii luxoase), ci un apartament cu două camere, modest mobilat cu strictul necesar. Până să vii tu am dus lenjeria de pat, provizii de-ale gurii (începând cu nişte ouă, până la ceapă şi cartofi), inclusiv tacâmuri şi condimente, dulciuri şi câte ceva pentru igiena din baie. Vezi, bucătăria mă obsedează, ştiu că sunt scânteie catastrofală în preajma oalelor, gătesc ex professo cataclisme culinare. Păcat că nu suntem cămile. Ele pot bea apă sărată fără să li se facă rău. Anul trecut la mare mi-am descoperit vocaţia de cămilă. Mă ţineai strâns la pieptul tău şi am băut valuri peste valuri. Buzele tale erau doi munţi de sare.

Erai crocodilul estuarin.

Am pătruns în sufrageria din apartamentul Doamnei Sturza printr-un coridor îngust, verde, de culoarea crocodilului. Te rog să mă ierţi, poţi tăia orice (totul) din ce-am scris până acum, zău. Nu sunt serioasă. N-am spus esenţialul şi mereu aduc câte un exemplar din grădina zoologică în şirul ideilor.

Esenţialul este că te iubesc şi am memorie de baltă. Este ora 1, în jumătate de oră avem întâlnire. Revăd doar fragmente de atunci, cum ai găsit apartamentul „locuibil”, ţinând cont că prietena mea îl închiriază când şi cui poate. Chiriaşul era plecat din Regat în acel moment. Aşa mi-a dat prin cap să apelez la ajutorul ei.

Tu ai fost suspicios cu acest apartament, m-ai întrebat dacă nu cumva „mă repet” şi m-ai întristat cumplit. Era un gest disperat şi o ocazie pe care până atunci, ca şi anul acesta, nu am mai avut-o. Dar a trecut supărarea.

După ce te-ai instalat şi acomodat cu cele două camere, baia şi bucătăria, am făcut dragoste, înfioraţi ca prima oară.

Reveneam după cursuri şi încropeam dejunul, prânzul şi cina. Tu nu ştii, dar n-aveam stare să asist la întreg seminarul şi o dată jumătate din el scurs, eram pe picior de plecare, dornică sa te văd. Şi cât îmi mai doream să am nu două, ci patru picioare să alerg până la tine ca un fulger.

Acum ar trebui să intre elefantul în arenă.

Adică, am avut parte şi de acea mică inundaţie din bucătărie, pe care am strâns-o amândoi cu buretele şi storcătorul, chicotind.

Tristeţea ne-a cuprins de fiecare dată seara, când venea timpul să plec acasă. Ce mai, ne cuprindea

epica magna jalea, melancolia fără leac, ne cuprindeam de gât şi îmi trecea prin cap să stau peste noapte cu tine. Dar ce scandal ar fi urmat acasă… Eh, nimic nou sub soare, de scandal n-am avut noi parte? Şi într-o bună dimineaţă, a doua de prizonierat, te-am găsit mai abătut ca niciodată, de parcă voinicul meu călcase în Valea Plângerii. Degeaba ne-am plimbat prin Regat în seara aceleiaşi zile, până la o Sfântă Monastire patronată de Sfântul Neculai, aia care va fi, parcă ar fi stat cineva cu o joardă gata-gata să te ardă aşa erai de şifonat, abia scos dintr-un coşmar – sandwich la pachet… Perechea ta sunt, scumpul meu, cea mai carnivoră dintre heruvimi.

Iubirea mea desface carnea de pe os. Zilele acestea voi afla dacă nu cumva te voi ţine prizonier în pântecul meu pentru încă nouă luni de zile… Cine e mai speriat? Cu drag, semnez Ioana ta (pentru conformitate – nu se înţelege, e un nume şters, scrie pe marginea manuscrisului: „Nu ştiu dacă e de acord să-i apară numele real”) Şi mai e ceva Mircea şi-a amintit mai târziu că în una din nopţile lui de prizonierat, femeia din tabloul de pe perete, tânără, i-a pus degetul pe buze... Da, i-a pus un deget pe buze, l-a simţit, şi i-a spus că, de fapt, ea n-a murit la bătrâneţe acum un an, cum crede lumea – nu, a murit mai demult, de când s-a îmbolnăvit de o boală nenorocită, „Alzheimer” şi a uitat cum o cheamă şi cine e, a pedepsit-o Dumnezeu că a făcut sex în tinereţe în altar... A trăit de la 40 de ani ca şi cum lumea din jurul ei n-ar mai fi existat. De pe o zi pe alta n-a mai putut să rostească nici un cuvânt, de parcă n-ar fi fost om şi ea care a iubit şi suferit, ci un simplu animal de pripas, fără memorie, stâlcind cuvintele la început şi apoi uitând să mai vorbească. Dar a avut şi are puterea asta, să apară „telepatic” în mintea unora care se potrivesc genetic într-un fel cu mintea ei, pe nu se ştie ce lungime de undă – Mircea fiind unul dintre cei prea puţini compatibili cu ea, o fi având aceeaşi grupă de sânge... Poate aceeaşi grupă energetică, de... – e o tâmpenie în plus, ce mai contează: o fi rămânând totuşi ceva după moarte, păcat că sufletul n-are conştiinţă. De ce să n-aibă sufletul conştiinţă? Doamna Sturza s-a comportat ca un animal în cuşcă, se preumbla dintr-un colţ în altul al apartamentului, un continuu du-te-vino: pentru ea nu exista azi, mâine, ieri! Cumplită boală! Memoria i-a fost ştearsă, ca o bandă de magnetofon, nu mai recunoştea pe nimeni, deşi a profesat, a fost medic, nu mai ştia nici să se încalţe, să se îmbrace, să mănânce sau să se pieptene – pur şi simplu era un animal indiferent, care lăsa zilele şi nopţile să treacă. A stat o vreme în spital, până ce a luat-o acasă şi a îngrijit-o cea care avea să o moştenească, o studentă la medicină, prietena Ioanei. Mamei Ioanei i-a fost profesoară universitară prietenei ei, că a terminat tot medicina. Oare animalele au boala asta, „Alzheimer”?

Pentru ea nu mai exista nimeni şi nimic. Norocul dintâi al Doamnei Sturza a fost că, adunată de pe străzi, nemaiştiind să se întoarcă la apartamentul ei, a fost recunoscută şi internată. Mai târziu, nu mai ştia nici să-şi cheltuiască pensia, dădea pe o pâine 100.000 de lei. E o boală a uitării, memoria se şterge lent – dar se şterge totul, este o afecţiune a creierului. Mircea s-a interesat, a citit într-un ziar central că scoarţa creierului se atrofiază, practic, se usucă exact ca o nucă, implacabil. Boala Alzheimer loveşte oamenii în plină maturitate... În loc de epilog E îngrozitor, într-adevăr – în sfârşit, am ajuns acolo unde voiam: la cel care a scris aceste rânduri! Ce ghinion, să fie lovit de boala Alzheimer şi el, scriitorul singuratic, Mircea... Oficial, aşa se ştie. Ce coincidenţă!

N-o să-i reţin lui Mircea numele întreg, aici. Autorul acestei poveşti de iubire nu-şi mai înţelegea scrisul şi nu mai recunoştea sensul cuvintelor, a plecat noaptea şi n-a mai ştiut să se întoarcă. Bolnavii ca el nu conştientizează nimic din ce li se întâmplă, ei uită tot ce au trăit, îşi uită şi iubirile, nici durerile nu le mai spun nimic, habar n-au de tristeţe sau bucurie, totul e pierdut, devin animale ca toate animalele, de curte sau sălbatice. Cel ce a scris aceste rânduri a uitat ce a vrut să spună până la urmă, a început povestea şi a abandonat-o, a plecat de acasă fără acte şi nu s-a mai întors, a fost văzut de Ioana cum s-a urcat într-un tren rapid. I s-au dat toate semnalmentele la mica publicitate şi la televiziune, poliţia a citit acest manuscris pe un birou acasă la el, la Bucureşti, l-a luat în evidenţă la „dispăruţi”, dar sunt slabe speranţe să mai fie găsit, ţinând cont că n-o să-şi amintească oricum de propria-i identitate. Doamna Sturza, personajul, l-o fi luat cu ea, cu puterea-i telepatică – putea să-l lase să-şi termine povestea din prizonierat. Doamna Sturza i-o fi transmis boala asta nenorocită Alzheimer, scriitorul intrându-i în piele... Poate bietul scriitor rămas fără memorie s-a transformat într-un cerşetor de cartier, dacă nu într-un animal de pradă şi s-a afundat în cine ştie ce pădure... Dacă n-o fi murit demult, călcat de maşină, şi o fi fost îngropat de primărie la neidentificaţi.

Premiile Societăţii Scriitorilor Bucovineni În vederea acordării premiilor S.S.B. pe anul 2010 pot fi depuse volume apărute în anul precedent la sediul societăţii noastre din Suceava, str. Ciprian Porumbescu, nr. 1, până la data de 1 septembrie 2011.

Vor participa la selecţie numai volumele membrilor S.S.B. care au achitat cotizaţia la zi.

35

eseu Exil şi adevăr (II) Theodor CODREANU

La Tomis, locul răzbunării Medeei, care şi şi-a ucis fratele (tomy, în limba greacă înseamnă tăietură, amputaţie), Ovidiu descoperă că fiinţa lui s-a rupt în două existenţe, ecou contrapunctic al celor două ere în care el a fost azvârlit de destin. Ca şi opera: cea veche a Fastelor, a Metamorfozelor, a Amorurilor şi a Artei de a iubi, pe de o parte, şi poezia suferinţei, a Tristelor, pe de alta. Vintilă Horia are abilitatea de a surprinde un Ovidiu dedublat între paradisul imperial şi noua lume care se naşte la periferia imperiului, între iubirea pentru Corina sau Iulia (care-l mâniase pe Augustus, pentru că nepoata lui fusese cucerită de Ars amandi) şi noua iubire pentru Dochia, faţă de care trucurile din Arta iubirii se vor dovedi inoperante. Altfel spus, iubirea pentru Afrodita pământească, pe care nu o mai opune, platonician, Afroditei cereşti, ci iubirii ca agapè. Ovidiu devine conştient că paradisul imperial se fundează pe minciună şi că o parte a fiinţei lui, cea care jinduieşte la iertare şi întoarcere, nu se poate elibera de minciună: „Voi continua să mint, pentru a-mi obţine iertarea”, în speranţa că Augustus va gândi: „Ovidiu e acelaşi, slugarnic şi 1 linguşitor, pot să-l iert şi să-i aleg un exil mai blând” .

Noul Ovidiu înţelege că Imperiul, în pofida strălucirii, e deja putred, că laudele aduse împăratului-zeu sunt reflexe al fricii, care e şi fundamentul imperial concentrat în sloganul pâine şi circ, imagini ale cruzimii şi sclaviei descărcându-se în priveliştea arenelor cu gladiatori însângeraţi. „Roma – reflectă Ovidiu – fără jocurile de circ şi fără împăraţi, ar fi cucerit lumea în cu totul alt mod 2 şi pedeapsa exilului ar fi rămas necunoscută” . Augustus, ştiind cât de şubrede sunt temeliile morale ale imperiului, deturnează atenţia spre Amores şi Ars amandi, care ar primejdui ordinea: „iată-mă învinuit de a fi distrus imperiul!”3.

La Tomis, exilatul s-a trezit, brutal, în faţa adevărului: „Venind la Tomis, primul lucru de care a 4 trebuit să mă despart, a fost maşinăria minciunii” . Mai mult de atât, poetul înţelege că în orice om stă pitit un mic Augustus: „Fiecare din noi este un Augustus, stăpân pe un imperiu nemărginit, care ne dă de furcă, în fiecare 5 clipă” . Poet al metamorfozelor, ştie că el însuşi trece acum prin marea metamorfoză, diferită de cele ale zeilor tradiţionali, inexistenţi: „O prăpastie s-a deschis între 6 mine şi trecutul meu, între mine şi Roma” . Intenţia lui

36

nu este să idealizeze Tomisul, unde nu vede, după trei ani de exil, decât „greci decăzuţi prin rafinament şi comerţ şi geţi sălbăticiţi de mizerie şi neştiinţă. Mă găsesc între două contraste, singur reprezentant al echilibrului perfect: Roma”. Dar o nouă Romă, transfigurată pitagoreic şi zamolxian în cele două călătorii iniţiatice în Dacia liberă, transdanubiană, unde ajunge la Marele Preot de la muntele sfânt Kogaionon.

Două întâlniri devin esenţiale, în afară de iubirea cea nouă pentru Dochia, devenită soţia centurionului Honorius: cu preotul dac şi cea cu medicul grec Teodor, ambii martori ai naşterii Mântuitorului în ieslea din grota de la Betleem. De la însoţitorul Sedida, află care e diferenţa dintre Roma şi Dacia: „Avem un singur zeu şi credem în el aşa cum credem în legile pe care ni le-a lăsat. Ceea ce ne lipseşte din păcate e un singur rege. Voi aveţi un singur rege, dar prea mulţi zei. Balanţa se 7 înclină spre noi” . Dacia horiană devine una eminesciană, de centru al lumii, „limbă cumpenei universului”, cum zice poetul. Aici întâlneşte datele ontologice ale unei noi umanităţi: un singur zeu, omenia, credinţa în nemurirea sufletului, inexistenţa fricii în faţa morţii, toate iviri pentru „o viaţă nouă, oriunde, dincolo de marginile imperiului, un zeu nou, cel adevărat, ca să renaşti chiar aici, pe pământ şi nu după moarte, cum promite religia lui Isis”8.

Preotul dac, martor al naşterii Mântuitorului, îi dezvăluie că nu preoţii daci îl numesc pe Dumnezeu Zamolxe, ci străinii de felul lui Herodot. Consideraţiile lor despre Zamolxe şi doctrina lui sunt doar „o elucubraţie a spiritului grecesc, o închipuire asupra a ceea ce ar putea fi un zeu în afara concepţiei greceşti 9 despre zei” . Ideea că Zamolxe ar fi fost sclav al lui Pitagora este o născocire a lui Herodot. Zamolxe este doar un nume provizoriu, un atribut al Zeului care nu se revelase încă muritorilor, dar care poate se va vesti în curând: „Trăim o epocă de nebunie şi de speranţă, epoca premergătoare venirii lui Dumnezeu. Oamenii nu vor fi poate mai buni ca acum, după revelaţie, dar vor şti să înţeleagă cu siguranţă ce e bine şi ce e rău. Vor fi deci liberi să aleagă calea cea bună sau calea cea rea. Profeţii poporului lui Israel anunţaseră venirea lui Dumnezeu printre oameni şi chiar Zamolxe făcuse această 10 profeţie” . Căci aceasta este diferenţa dintre pletora vechilor zei şi Dumnezeul noii lumi: aceia – spune medicul-martor Teodor – se transformau în animale, plante, pietre, pe când Dumnezeu s-a transformat în om.

11 Din acest punct de vedere, Metamorfozele lui Ovidiu constituie marea sinteză a istoriei vechi: „Adevăratul Dumnezeu, cel pe care oamenii îl aşteaptă, va fi cu totul altceva, va sosi din afară, nu va semăna nici cu un astru, 12 nici cu un animal, ci omului” . Pedeapsa data de 13 Augustus lui Ovidiu este una îndemnată de Dumnezeu, pentru ca prin suferinţă să cunoască, în Dacia, adevărul. Şi dragostea adevărată: „Dragostea pe care am cântat-o nu e dragoste. Grozav aş vrea să am puterea de a cânta

dragostea mea pentru Dochia, căci nu trupul i-l doresc, ci altceva, ce am iubit întotdeauna în ea şi care era un fel de vestire a acestei clipe”14 – sufletul. O astfel de dragoste le-a fost interzisă romanilor fiindcă aceasta nu este rodul impus de zei, de destin, ci de libertate: „Ea nu e posibilă decât într-o societate liberă unde nici o primejdie nu ameninţă nici pe bărbaţi, nici pe femei, într-o societate ferită de minciuni, de frică şi de conformism”15.

Mirarea interogativă a lui Ovidiu, în faţa Marelui Preot, este de ce Dumnezeu nu a ales ca Fiul să se nască în Dacia, ci pe pământul lui Israel, la periferia imperiului. Imposibil. În omenia lor, dacii l-ar fi însoţit imediat pe Mântuitor, care urma să treacă prin cele mai mari suferinţe, batjocură şi crucificare. De aceea, fiind singurii dintre neamurile vechi care nu se tem de moarte, dacii „sunt pregătiţi pentru noua naştere şi poate va fi primul popor care se va lăsa să fie modelat de învăţătura Mântuitorului şi va primi doctrina sa, fără ca acest lucru să schimbe prea mult lucrurile”, încât „Trecutul şi 16 viitorul dacilor fac un singur tot” .

Aşadar, „Dumnezeu s-a născut, şi El, în exil”17. Iar Roma se va împăca întru acest Dumnezeu în virtutea profeţiei ovidiene: urbis et orbis. Darul neînţeles, făcut de poet Romei. De aceea, moartea lui Augustus nu i-a adus iertarea exilatului, dar nici noua domnie a lui Tiberiu.

Poetul va sfârşi la Tomis, în anul 17 d. Hr., înveşnicind locurile getice. După 16 ani, se va produce marele eveniment al înnoirii lumii prin moartea şi învierea Mântuitorului.

Desigur, cei interesaţi îi vor putea aduce o nouă condamnare lui Vintilă Horia, sub varii motive. Rămâne însă admirabila coerenţă ideatică şi artistică a acestei mici capodopere romaneşti, care a meritat pe deplin Premiul Goncourt. „Cartea unui mare romancier” (Enrique Badosa).

Calendar bucovinean 3.VI.1949, Sinău+ii de Jos, Hliboca – Ilie Tudor Zegrea 6.VI.1883, Siret (d. 25.XI.1942, Craiova) – Liviu Marian 10.VI.1935, Ilișești, Suceava – Octavian Simu 11.VI.1908, Horecea Mănăstirii, Cernău+i (d.1 VI. 1993, Suceava) – George Antonescu 13.VI.1926, Giulești, Suceava – Paul Miron 14.VI.1875, Fălticeni (d. 4.V.1928, Fălticeni) – Ion Dragoslav 16.VI.1931, Necșești, jud. Teleorman (d.23.

I.2002, Suceava) – Florin Bratu 17.VI.1975, Rădău+i – Lucian Dan Teodorovici 21.VI.1925, Câmpulung Moldovenesc – Dragoș Nisioi 22 .VI.1930, Cernău+i (d.28.VIII.1991, București ) – Oltea Alexandru-Epureanu 22.VI.1940, Udești, jud. Suceava – Constantin Călin 22.VI.1913, Rădău+i (d. 5.V.1995, București) – Petru Rezuș 23.VI.1943, Rădău+i – Viola Vancea 27.VI.1840, Voitinel, Rădău+i (d.3.III.1902, Pomârla, Botoșani) – Samson Bodnărescu 28.VI. 1929, Râmnicu Sărat (d. 4.XI.2001, Suceava) – Vasile Cojocaru (Întocmit C.A., cf. Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, Vol.I, II, Editura Princeps Edit Iași, 2004

1. Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil, ediţie citată, p. 9.

2. Ibidem, p. 155.

3. Ibidem, p. 16. Aceeaşi acuză şi în ce-i priveşte pe tineri îndemnaţi „să dispreţuiască armata şi onoarea de a servi sub steaguri” (p. 33).

4. Ibidem, p. 30.

5. Ibidem, p. 50.

6. Ibidem, p. 61.

7. Ibidem, p. 85.

8. Ibidem, p. 56.

9. Ibidem, p. 98.

10. Ibidem, p. 99.

11. Ovidiu ştie că în Metamorfoze a adunat „toate ereziile unei lumi pe cale să se prăbuşească” (p. 148).

12. Ibidem, p. 133.

13. Pedeapsa, spune Marele Preot, vine de la „puterea invizibilă a lui Dumnezeu, care te-a adus până aici, ca să afli adevărul despre El, cel puţin acea parte de adevăr care nu e îngăduit s-o aflăm. (…) Ai păcătuit din dragoste. Dragostea e cunoaştere. Adevăratul păcat este cel pe care nu poţi sau nu îndrăzneşti să-l mărturiseşti”. (p. 101).

14. Ibidem, p. 148.

15. Ibidem, p. 179.

16. Ibidem, pp. 153-154.

17. Ibidem, p. 154.

37

parabole Din sens opus Leo BUTNARU

Semnalmente(le) – Mă iertaţi, dumneavoastră sunteţi Dante?...

Alighieri?

– Sigur. De ce să vă iert? Chiar sunt. Parcă nu se vede?... Dar de ce întrebaţi, când este clar: odată ce m-aţi întrebat dacă sunt Dante, aţi pornit de la oarece semnalmente, de la oarece deducţii, – nu? – pentru că nu se putea aşa, fără motiv, să fi întrebat dacă sunt Alighieri.

– Regret că vă dezamăgesc, însă eu m-am interesat chiar aşa, fără motiv, hodoronc-tronc, cum ar veni.

– Deci, nu se vede că sunt Dante?

– Mă iertaţi, nu se vede...

– În acest caz, de ce aţi întrebat dacă sunt sau ba Dante?

– Întreaga-mi viaţă visez să-l întâlnesc pe Dante Alighieri şi toată viaţa mea conştientă întreb pe cineva, dacă nu este Dante.

– Păi, de data aceasta aţi nimerit, eu fiind chiar Dante.

– Nu numai de data aceasta...

– Ce vreţi să spuneţi cu insinuarea asta prost camuflată?

– Şi alte dăţi, alţii, mi-au spus, fiecare în parte, că ar fi Dante.

– Impostură? Bineînţeles că nu erau, odată ce anume eu sunt şi nimeni altul.

– Ziceţi dumneavoastră, însă exact aşa spuneau şi alţii, fiecare în parte.

– Dar vă prezentau oarece dovezi că ar fi Dante?

Alighieri?

Dau dezaprobator din cap.

– Iar eu am, zice bărbatul, – scoţând din taşca sa de pânză nişte suluri. – Manuscriptul „Divinei comedii”, zice, întinzându-mi pergamentele. – Este?... Beton, nu?! face el triumfător. Priveşte, priveşte mai atent.

Privesc: sus, în dreapta fiecărei file de pergament, stă sigla Bibliotecii Vaticanului.

– Convinge, nu?

– Păcat, nicidecum nu mi-l imaginam astfel pe Dante, zic eu abătut.

38

– Dar cum?

Pe îndelete, îi povestesc cum mi-l imaginam pe Alighieri, adică pe domnia sa, cel din faţa mea.

– Dar odată ce mă vedeţi aici, în faţa dumneavoastră, nu vă puteţi modifica părerea, pentru ca să mă imaginaţi exact aşa precum mă vedeţi? întreabă cu oarece mirare entuziastă în voce necunoscutul.

Dau dezaprobator din cap.

– De ce? ...Şi uite tocmai aici mi s-a luat piuitul, cum se zice, şi nu am mai spus un cuvânt, decât: Dante.

Din această reacţie a mea, ca şi din precedentele, Alighieri nu a înţeles mare lucru, iar după câteva clipe de evidentă dezamăgire întreabă, niţel înseninat: – Mă iertaţi, nu cumva chiar dumneata eşti cel care a scris cum şi-a surprins propriul frigider că îi mănâncă o parte din produsele alimentare, pe care i le încredinţează să le păstreze nealterate?

– Sigur. De ce să vă iert? Chiar sunt. Eu. Parcă nu se vede?... Dar de ce întreb, când este clar: odată ce m-aţi întrebat dacă sunt cel care a scris cum am surprins frigiderul că îmi papă o parte din produsele alimentare…Aţi pornit de la oarece semnalmente, de la oarece deducţii, pentru că nu se putea aşa, fără motiv, să fi întrebat dacă sunt eu cel cu frigiderul... În clipa următoare, Dante Alighieri dispăru din faţa mea, ca luat de tsunami! ...În genere, nu cred să fi existat sau să existe de aici înainte vreun alt poet genial, care să-l întreacă la alergări pe domnul Dante: în câteva clipite, l-am şi văzut deja intrând, îndărăt şi fulgerător, pe poarta Evului Mediu referitor la care eu unul nu am niciun dubiu că este fratele mai mic al Evei... Da, adamice...

Uite că rimează cu: Beatrice, marea pasiune a lui Dante!...

Timpul şi banda lui Möbius De fapt, timpul, cu contorsionările sale ca şi magice, sigur că a precedat Banda lui Möbius care, precum se ştie, are însuşiri neobişnuite, pentru unii chiar magice, – spuneam, acum câteva cuvinte, şi în cazul timpului care, repet, a precedat orice bandă, inclusiv pe cea a lui Möbius. O astfel de stare pre-möbiusiană a timpului se poate realiza, alias – conştientiza, şi nu în sensul de „a face” deosebit de simplu, doar din trei noţiuni, care, de fapt, e una singură: noţiunea de – azi. Celelalte două, ca şi facultative, ar fi, bineînţeles: ieri, mâine, – însă, repet, în esenţa adevărului este vorba de o singură noţiune-dimensiune: azi, – precum vă voi dovedi... ba nu, – precum ne vom dovedi noi înşine într-un dimpreună-a-fi Azi, care, fireşte, ne duce cu gândul şi

parabole la eminescianul „De-a pururi ziua cea de azi”, în virtutea convenţiei că, am admite, fie şi sub aspect pseudofilosofic, că e vorba şi de celelalte două noţiuni care, împreună cu Azi-ul alcătuiesc tripleta cronologică, s-ar putea spune, prin deducţie: 1/ (şi) „De-a pururi ziua cea de ieri”, precum şi: 2/ „De-a pururi ziua cea de mâine”, în fond fiind vorba, precum am convenit deja, în baza imbatabilului adevăr, că e vorba, totuşi, doar de – Azi şi de-a pururi ziua care îi revine acestui Azi, care este chiar acestAzi. Astfel că, stimaţi co-autori ai filării, din Timp, Fantezie, Filozofie şi, obligatoriu, din Ingeniozitate, dar şi ceva Credibilitate, în baza, iarăşi poeticului, „nu cerceta aceste legi”, să încercăm a pricepe, percepe şi conştientiza ce ar avea timpul în starea lui cea mai firească – universală (o alta, de fapt, nici putând a exista) cu o foaie de hârtie format A 4, din care, de regulă, se realizează o Bandă (a lui) Möbius (realizează: aici, în sens de: confecţionează, nu şi de – conştientizează). Ce poate exista comun între timpul, ca şi magie, şi (ca şi) magia la care se poate ajunge, tăind respectiva foaie în lung, iar cele două bucăţi rezultate unindu-le la un capăt, unul din ele, capetele, răsucindu-le cu o semi-rotaţie? Ce are timpul – repetăm întrebarea – cu atare panglică aparent normală, dar lipită – „invers”? De aici încolo, şi o mai mare: Nota Bene! – dat fiind că, spre deosebire de alte panglici, în sensul clasic al cuvântului, precum se mai obişnuieşte a accentua, aceasta nu are decât o singură parte (şi o singură margine)! (Deci, în gândul nostru, să revenim la „magia” timpului în care cele trei noţiuni nu sunt decât una – Azi, celelalte două care îl flanchează pe acest Azi – Ieri şi Mâine nefiind, de fapt, ce par a fi, ci sunt ceea ce, de fapt, nu par a fi, şi anume, tot: Azi!).

Magia Benzii lui Möbius e că, dacă trasăm pe mijlocul ei o linie cu creionul, pixul, carioca etc., ajungem în acelaşi loc, punct, însă – Nota Bene-bis! – acoperind, totuşi, ambele suprafeţe aparente ale panglicii, fără să ridicăm deloc trasorul (creionul, pixul, carioca...) de pe filă. Acmu, cum ziceau cronicarii, din nou retrogândindu-ne la Unicul Azi, iluzoriu şi el, însă cu mult mai puţin decât în genere inexistentele Ieri şi Mâine, încercând să tăiem (banda de hârtie) de-a lungul liniei pe care am trasat-o, observăm că, în loc să obţinem două panglici similare, nu obţinem de fapt decât una singură ca dublă lungime. (Aşadar, putem trage concluzia că, în cazul Timpului, Azi-ul generalizat, ce „comasează” absolut iluzoriile Ieri şi Mâine, e, în adevăr, o triplă lungime... infinită!) În continuare, am putea spune că deja, între Timp şi Banda lui Möbius, intervine oarece diferenţă, deoarece, dacă am tăia panglica doar o treime din lăţimea ei, rezultă două panglici petrecute, una mai

lungă şi alta mai mică. Iar această deosebire, fireşte, e din cauza diferenţelor radicale dintre spiritul universului – Timpul, şi materialitatea acestuia – Banda lui Möbius, tăiată din fila de hârtie.

Iar acum, iarăşi într-un efort dimpreună coordonat, să conştientizăm, doar sub aspectul pur de Timp, ceea ce a premers Benzii lui Möbius.

Astfel, trezindu-ne, fiecare dintre noi, într-o zi anume, conştientizând abstracto-surprins că acest Azi e anume ziua pe care o conştientizezi tu, eu, el – cei care suntem prinşi în acest proces de conştientizare – deja niciodată nu vom mai adormi, iar de s-ar întâmpla s-o facem, totuşi, – nu ne vom mai trezi. (Din nou – Nota Bene! – concomitent, să încercăm să ne dăm seama ce impact, ce „repercusiuni” are în timp, dar şi în spaţiu ceea ce se numeşte: a nu te mai trezi... Rezolvând acest silogism, îţi limpezeşti fără drept de apel adevărul că, de fapt, cele trei noţiuni – Ieri, Azi, Mâine, sunt doar una singură – Azi, mereu, totdeauna, în vecie...; fără drept de apel, zic, deoarece nu vei mai răspunde la niciun apel...) Şi asta s-ar întâmpla din motivul că, atunci când te vei trezi, vei conştientiza că Azi-ul „tău” – este Ieri, adică – nicidecum nu e Mâine! Iar acest, acel, oricare Mâine nu va veni niciodată. (Astfel ne reapropiem, „tiptil”, să zic, între ghilimele, de unitatea celor trei noţiuni, care sunt Una: Azi.) Cum ar putea veni acel sau celălalt, oricare Mâine, dacă, de fapt, niciodată Mâine de asemenea nu va fi, ci va fi din nou Azi, ce a trecut, precum s-ar crede, Ieri, şi încheindu-şi existenţa, durata, prezenţa, dar – atenţie! ca prin minune (vorbeam nu? – de sentimentul de magie?), renăscând din scrumul Timpului şi continuându-şi existenţa (durata, prezenţa) Azi. Acest Azi care, concomitent, e Unitate, dar şi Trinitate. În Timpul ca pre-Banda lui Möbius pe care, precum o descriam mai sus, o poate confecţiona oricine. Deosebirea, însă, fiind că Timpul nu se poate... confecţiona. Niciodată! – adică Azi... Ce mie unuia mi se pare şi Trinitate, dar, în esenţă, Unitate în care există şi Însăşi Sfânta Treime... Şi în această Unitate, care este Dumnezeu, preexistent firii şi complet independent în raport cu orice, trăim, ne mişcăm, suntem şi... noi... Aleluia!

¤ Noile legitimaţii de membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni pot fi ridicate de la Librăria Scriitorilor din Suceava, în zilele de luni-vineri, între orele 9,00-16,00. Legitimaţia se eliberează după achitarea cotizaţiei pe anii 2010 şi 2011.

39

lirice Marele Premiu „Magda Isanos“ şi Premiul revistei Bucovina literară Ana-Maria LUPAŞCU

Ana-Maria Lupaşcu, 18 ani, este elevă în clasa a XI-a la Colegiul Naţional „Petru Rareş” Suceava, fiind laureată a mai multor concursuri na"ionale și jude"ene de poezie. La Festivalul na"ional de literatură „Eusebiu Camilar – Magda Isanos”, edi"ia a XVI-a, 2011, a obţinut Marele Premiu „Magda Isanos” și Premiul revistei Bucovina literară. (e nevoie de albume mari pentru pozele vechi) ideile ne vin pe un trup nou-nouţ în această toamnă, ca acum o sută/ o mie de ani. oricum nu recunosc. mă cuibăresc la început ca o adiere călduţă, apoi te lovesc/ te lovesc în piept ca un viscol din direcţia opusă. când soseşti acasă, îngerii ascultă de sub macrameuri cu antenele întinse, cu răsuflarea tăiată. cuvintele ţin câinii credincioşi lângă picioare. între ele e cântecul de leagăn pereche. nimic nu mai trebuie rostit. când mă priveşti de dincolo de ierburi, ești primitiv şi răsculat. apoi închizi ochii. când închizi ochii, uiţi să atingi/ uiţi să mori. nu te poţi vedea pe dinăuntru prin ferestrele lui dumnezeu. în fond, e un singur tunel cu multe ramificaţii. duci mâna la gură/ duci mâna la gură punct cu punct. în încordare cerul apasă faţa ta de sfinx. (la televizor. se zvoneşte că ar veni ruşii. greva începe cu secvenţe dintr-un oraş cu muzică bună şi terase largi,

40

unde caii şi câinii stau împreună la mese. unii coboară poemele în stradă, să vorbească în locul lor). vine diminea+a. dimineaţa, urechea ta trece prin inimă cu paşi fără urme, cu rotocoale albastre. înnozi linii infidele pe frunte. o să aud la nesfârșit povestea omului care merge pe sârmă. îmi pare că pe sârma noastră nu-s decât zdrenţe. apoi pleci. când pleci, casa mea-i amară. în tindă aşteaptă goluri alterate în goană. dicolo de uşă, strălucesc schiţele noii construcţii, cuţitele bunicului, alte acareturi. nu-i chip să intri sau să ieși firesc. aici se-nalţă mii de ace pe spinarea mamutului. casa mea-i o sihăstrie. aici zgomotul pulsului cutremură. peron şi pieton şi gară au rămas în câmp deschis. tu pleci o dată cu trenul. așa, casa mea-i un suvenir. e doar vineri noaptea, ceasornicul e stricat. îmi netezesc părul în trepte, ca pe fotografii vechi. de mâine o să spun/ o să spun amin oricărui lucru care piere. (îmi pare titlul altui poem) stau ghemuită în scaun ca o pisică grasă. fumez cu degete fixe o ţigară/ apoi altă ţigară. îmi vorbești despre mirosul de frunze arse. îmi dai lecţii de viaţă. în fond, oamenii nu sunt câini/ nu sunt cascade zgomotoase. oamenii nu sunt asta/ nu sunt cealaltă. îmi zici că nu alegem rolul, piesa nici atât. când mă înghesuie imaginile, râsul nu mai trece aşa/ pur şi simplu. sunt perfectă în rolul de mut, îmi plimb ochii prin filamente. din scaunul meu pot să constat

lirice cum mor specii și sentimente. e la fel ca atunci când arunci o sticlă în ocean şi nu mai ajunge niciunde. însemn în calendar ziua de mâine/ ziua de-apoi, când dragostea va fi un carton greu de îndoit. fumul din ţigara ta prelungeşte înfrigurarea. pereţii miros a stofă udă acum. te desprind din cuiele ruginite şi-ţi pun sare pe buzele crăpate. am nevoie de gesturi fără noimă. cum stau aici, toate poveştile din lume au un final deschis. iepuraș, nu-mi poţi lua ce nu mai am. (dragostea. războiul nostru civil) serile mă tragi după tine, să asculţi muzica pletelor. ţi-am spus. cândva am scos liniştea din lume cu gând să acopăr gura neagră a ţevii de puşcă. braţele atârnă după noi, cu rădăcini/ cu miros de +igară. într-o noapte ca asta te adun la piept pe furiş. atât. atât de aproape de cele mai multe tăceri. sunt oriunde/oricând ca un coşmar de copil. sunt călăuza unui vechi ritual. acum mâinile curg străine pe corpul tău. nu îndrăznesc să le spun. fascinaţi-de-fluturi simulăm pacea în odaia ta, pe când umbrele nervoase joacă hore-n tavan. ca să uit, recurg la anticul/ ciudatul adaggio. mă plimb hibernal prin oraşul cu lumea adunată ca la un garden party.

uneori prefer să aplec fruntea domesticită de vină, să mai cos câte un păcat, cu acele noi în noi. dacă mi-e dat să duc acest război pe sub pânze, voi ieşi cu fruntea sus/ cu baioneta pe umăr. (amprente pe foi/ ca și când am fost pe aici) de cele mai multe ori te aud la alt capăt al libertă+ii. toate pânzele sunt sus, până la cerul cernut prin sita cea mare. mă scutur pe umeri, gata să te primesc. îmi pun fusta de tweed (am aerul unei daneze oacheșe/ sunt un soi de oximoron urban). oricum prea pu#in contează, de când ești animalul neolitic. pălăria à la gavroche și bretele purtate obraznic. trăim împreună. în pauze ne legăm mereu la ochi ca pentru o mare surpriză/ spunem povești despre herne vânătorul. așteptând cu capul pe genunchi ceva ce nu/ chiar nu, nu va veni niciodată pentru oameni ca noi. căci orice inten+ie/ orice privire de-a ta traversează prin locuri nemarcate. gândindu-mă la nu știu ce jucărie, primăvara s-a instalat în ianuarie. adică azi, în liniște/ în gropi. fără vreun semn, îmi văd mereu tălpile intrând în lume înaintea mea/ în cușca goală. felinarele tivind strada/ trei cârciumi ticsite. încui ușa cu cheia cea mare și nu uit niciodată lumina aprinsă. ve(i crede poate că m-am întors să-l dezmierd/ ceva de felul acesta, cu mâini legate de picioare. și că m-am rugat pentru lumea întreagă.

41

metalepse Metalepse cu figuri tulburătoare (I) Luca PIŢU

Metalepsa III: Hotărît să-şi deschidă loc pumnual prin povestea celor doi ciocnitori voivodali (unul de sorginte muşatină, celălalt de stirpe materialist-diabolectică), Ereziarhul din Kasvaneion se veade blocat în avîntul său heraldic de o ciocănitoare falică şi cu ţeastă vulturie, avîndu-şi, ea, începutul carierei ştiinţificorevoluţionare în gara Polemarhului din Gaesteion, unde obişnuia, copilă tupeistă, să le dea «pildă» cătanelor în trecere – cînd nu avea asupra ei «bomboanele agricole» de rigoare – contra unor preţuri modice... fireşte.

Hatmanul Cazacilor Pictorieni, Polemarhul Demetrios din Gaesteion şi Ereziarhul Loukas din Kasvaneion implementează, en s'introduisant dans l'histoire d'Etienne le Grand, metalepse cu figuri tulburătoare: ▼▼▼ Metalepsa I: Stîrnit de Hatmanul Cazacilor Pictorieni, şi nu numai, îşi scoate Sanctitatea Sa Ştefan Magnul dextra din cadra votivă spre a târnosi, cu dumnezeiască licoare aurie de bună seamă, hibridul naţional-comunist, ctitorit, el, de Geniul Ceauşin + Savanta Sa Mapamondialmente Renumită

Metalepsa II: Sub impulsiunea polemarhului Demetrios din Gaesteion, şi nu numai, îşi intromite ereziarhul Loukas din Kasvaneion apendicele nasual pe geamul scării, axă a lumii miniaturizată, ca să adulmece buchetul licorii naţional-ortodoxe cu care Sacerdotul Princiar al Moldaviei pare a-l împărtăşi pe Bîlbul din Skornikesteion, înghiontit, acesta, de Savaca-i cu Renume Murdarian

42

Metalepsa IV: Dependent – ca să nu spunem abdict – de Busuioaca Bohotinului, vinul său preferat, Marele Cârmaci al Rrromânistanului Neîntregit dă semne că nu se strofoacă să atingă cupa cu divina licoare aurie de Kotnareion a înaintaşului său de drept dialectic, fapt ce pare a-l irita niţeluş pe acesta din urmă şi a-l amuza foarte pe Ereziarhul din Kasvaneion, eurohâtru de felul său.

proza scurtă Alexie Ioan ŢICALO

Alexie, păstrându-şi rânduiala, s-a pregătit să postească şi în seara dinaintea celor cincizeci de zile şi-a plecat genunchii, rugându-se îndelung, fără să-şi poată aduna gândurile ca de obicei. În Săptămâna Albă se certase cu vecinul care voia să schimbe gardul şi a intrat pe pământul lui. Insuportabil pentru el. Nu numai că i-a smuls parii, dar cu unul l-a altoit peste şale, îndoindu-l niţel.

– Aşa bărbat mai zic şi eu! i-a făcut ochi dulci Didina în aceeaşi zi când s-au întâlnit în centrul satului. Dacă ar fi toţi ca tine, dar ceilalţi îs ca nişte mămăligi crude…

Tânărul s-a oprit, uitându-se la fata care îi zâmbea dulcişor. „Cum de n-am remarcat-o până acum? se întrebă el. Parcă-i o zână cu ochii de jar…”

– Poate că n-am procedat tocmai creştineşte…, a răspuns bărbatul, admirându-i gropiţele din obrajii spălaţi în rouă de trandafiri.

– Încă te-ai purtat blând, dacă te gândeşti la paguba pe care voia să ţi-o facă, i s-a părut că ar curge hulubi albi din gura străjuită de nişte buze încondeiate de un maestru şi pline de sevă.

– Tu nu eşti din sat…, vorbeşteAlexie hipnotizat.

– Nu, îs călătoare…, dar aş putea să mă opresc. Tu ai fi unul care este capabil să mă priponească. Am văzut în tine bărbatul ideal: puternic, hotărât, cutezător, luptător pentru dreptate. Sper să nu mă dezamăgeşti…, încheie fata, săltându-şi pieptul, promisiune a unei bogăţii fără seamăn.

– Nu vrei să facem câţiva paşi împreună? întreabă tânărul, absorbit şi robit de frumuseţea ireală din faţa lui.

– Acum nu prea am timp, dar am putea să ne întâlnim…

– Când? e nerăbdător cel subjugat.

– Sâmbătă după amiază la ora patru, a hotărât dumneaei, făcându-i din mână şi plecând imediat, fără să-i dea posibilitate să mai spună ceva.

Alexie rămâne prostit şi se întoarce acasă bolnav.

Casa pe care a ridicat-o cu mâinile lui în aşteptarea unei vrednice gospodine. De câte ori nu şi-a închipuit cum o s-o ia în braţe, ca s-o treacă peste prag pentru totdeauna.

Vede parii împrăştiaţi şi-i mulţumit. „Are dreptate fătuca asta…, o! pe ea mi-a trimis-o Dumnezeu, un odor…, numai că sâmbătă…”

La ora stabilită s-au întâlnit în acelaşi loc. Ea l-a luat de mână şi i-a produs în trup un scurtcircuit, buimăcindu-l. Reuşeşte totuşi să îngaime ce avea pe suflet:

– Ştii, e ora când ne-a chemat părintele pentru spovedanie…

– Vai, ciripeşte voios fătuca, aşa de repede? După prima săptămână de post o fac doar cei bicisnici, eu ştiu că tu nu faci parte din categoria asta…

Tânărul îi dă dreptate. I se pare şi lui abia acum că într-adevăr e prea devreme. Nici nu dă bine în faţa oamenilor. El, la vârsta puterii depline să se grăbească precum cei bătrâni şi neputincioşi. Electrizat, se plimbă alături de cea mai frumoasă fecioară văzută vreodată.

Singurul gând care îi rămâne e să treacă mai repede postul şi să facă nuntă. În mai, luna florilor şi ea floare între flori!

Nici nu şi-a dat seama când s-a trezit dinaintea Duminicii Sfintei Cruci.

– Mergi mâine cu mine la biserică? a întrebat-o, legănat de visul de iubire trăit pentru prima dată.

– Mâine? a început să i se prelingă miere de pe limbă.

Toată săptămâna m-am gândit să te invit la o plimbare în pădure. Ne-am purtat destul în văzul oamenilor. Doar noi doi şi cântecul păsărilor… Ce poate fi mai frumos, puişorul meu drăgălaş?...

Topit şi fără vlagă, n-a fost în stare s-o refuze. Se simţea din ce în ce mai legat de fiinţa asta care îl invadase până la ultima celulă. Până şi în somn îi simţea atingerea delicată, parfumul alinător şi răsuflarea alintătoare. Se fericea în fiecare minut că a dat un asemenea noroc peste el, visând cu ochii deschişi la ce va să fie…

S-au dus în pădure pe un soare strălucitor, abia ridicat deasupra dealului. Sub stăpânirea luminii şi a căldurii, natura fremăta, arborii trosnindu-şi mugurii întru înnoirea vieţii. Zborul în linie frântă al fluturilor ca o zbenguială pe deasupra corolelor deschise avea darul să risipească tristeţi ori amărăciuni. Alexie însă n-avea ochi şi urechi pentru toate astea. Întreaga lui fiinţă fusese acaparată de zâna de lângă el, alături de care mergea fermecat. Din când în când cei doi se opreau, iar el o privea cu nesaţ, părându-i rău că are prea puţini ochi să se îmbete de atâta frumuseţe. Când, în sfârşit, a îmbrăţişat-o, după multe ezitări, a crezut că se cufundă într-un iezer răcoritor, având adunate toate miresmele din lume. Nici n-a ştiut cât au stat aşa înlănţuiţi, până când i-a spus mândra lui mireasă că e aproape seară şi trebuie să se întoarcă.

Parcă au plutit în iubirea lor unică până-n sat. La despărţire, flăcăul a prins-o de mâna ei gingaşă şi a îndrăznit s-o roage, cu vorbe abia strecurate prin sita gâtlejului înfierbântat de pârjolul inimii: – Lasă-mă să te…

Ar fi vrut să spună „să te sărut”, ceva îl împingea să meargă până la capăt, ceva îl reţinea, într-o învălmăşeală netrăită până atunci care îl năruise iremediabil. Ea a ridicat o palmă, astupându-i gura şi, după ce i-a înteţit focul în care se zvârcolea, i-a spus cu cel mai dulce glas din lume: – Nu se cade… Prea multe deodată… Poate data viitoare…

43

proza scurtă L-a mângâiat pe obraz, s-a întors şi a pornit în vale, lăsându-l năuc de fericit. În clipa aceea îi venea să se arunce la pământ şi să-i sărute măcar urmele paşilor, lăsându-şi casă şi părinţi, dacă nu i-ar fi sunat în urechi „nu se cade…, prea multe deodată…, poate data viitoare…”

Data viitoare! Doar pentru asta a început să trăiască, învăluit de o vâlvâtaie aromitoare, acesta purtându-l în neştire prin zi şi legănându-i somnul de fiecare noapte, până s-a trezit din nou înaintea îngerului său în sâmbăta Floriilor.

– Mâine, iubita mea, a îndrăznit Alexie, tulburându-se până-n vârful urechilor, să mergem împreună la biserică.

Abia atunci i s-a uitat în ochi, două fântâni fără fund în care s-ar fi aruncat fără ezitare, fiind convins că de acolo va sorbi putere şi dragoste fără sfârşit.

– Mergem, a răspuns, atingându-i fruntea şi cutremurându-l. Mergem, a repetat ea cu drăgălăşenie, dar mai întâi trecem pe sub pădure, să aducem nişte mâţişori…

Atâta i-a fost. Sufletul i s-a umplut de o imensă fericire, iar lui i s-a părut că i-au crescut aripi şi că e în zbor către stele…

Stelele erau ochii zânei, insistent chemătoare, două flăcări ivite de după un fag, în vreme ce el încerca să taie nişte crengi cu mâţişori.

– Cine mă prinde îi dau ceva ce i-am promis…, aude o gângureală de pasăre vorbitoare.

Nu i-a mai trebuit nimic. A lăsat toate şi s-a apucat de alergat cu o sprinteneală de care nu se credea în stare, dar nici nu şi-a ajuns dragostea. Când a văzut că soarele a trecut de amiază, a anunţat-o că renunţă şi a rugat-o să se oprească. Dintr-odată şi-a simţit picioarele de plumb, în vreme ce inima îi dădea de ştire, la fiecare bătaie, că, dacă ar fi continuat să alerge, de bună seamă că i-ar fi sărit din piept. Norocul lui a fost că în clipa aceea se afla tot la marginea pădurii, în locul de unde a început urmărirea.

– Îţi dau un premiu de consolare, a ciripit zvârluga, având chipul acoperit cu o diademă de raze cu sclipiri de curcubeu. Închide ochii, i-a şoptit, apropiindu-şi obrazul rumen de al lui, secându-l şi de ultima picătură de putere.

Alexie a făcut cum i s-a cerut şi a simţit o atingere pe frunte ca o fâlfâire, ca şi cum i s-ar fi aşezat în locul acela un fluture. Imediat s-a auzit în spate un zdupăit, tânărul a căscat ochii mari şi s-a întors. Zâna lui depăna din picioare, făcându-i cu mâna s-o urmeze. Sleit, ca după o zi de muncă la coasă, a luat-o uşurel pe urme, călcând ca prin străchini.

Subjugat de imaginea iubitei şi istovit de drum, a intrat în casă pe întuneric şi s-a întins pe pat. Mireasma binecunoscută i-a invadat toţi porii, omul a întins mâna lateral şi a simţit-o alături. S-a speriat, a sărit în sus şi s-a dus la întrerupător. Nu era nimic, în schimb ochii i se închideau de oboseală. A stins lumina şi s-a trântit din nou cu toată greutatea. Aceeaşi adiere şi o mână

44

catifelată mângâindu-i obrajii. Înapoi în picioare şi iarăşi lumină. Camera, goală. Se supără pe sine, crezând că are halucinaţii. Furios, face întuneric şi se culcă invers, cu piciorele unde i-a fost până atunci capul. „Alexie, dragul meu, sunt însetată de tine şi pe tine te vreau de bărbat…, aude o şoaptă şi în acelaşi timp simte în ureche răsuflarea caldă şi alintătoare. De mâine te iau cu mine…”

– Nu! ţipă tânărul ca scos din minţi. Tu vii la mine!...

Becul aprins îl face să se scuture violent, iar ochii îi cad pe Icoana Maicii Domnului. I se pare ori e adevărat că are pe obraji două lacrimi gata să plece la vale? S-a aruncat în genunchi în colţul camerei şi a rămas acolo imobil, cu fruntea în podele până a simţit pe gât picăturile care i-au adus o undă binefăcătoare de răcoare.

– Doamne, am ajuns în Săptămâna Mare şi eu nu mam spovedit!..., a răsunat vocea lui plină de jale.

Doamne, Dumnezeul meu, nu mă lepăda, Prea Sfântă Fecioară, îndură-te de mine şi nu mă pierde! Alexie îşi face cruce, se ridică şi fuge împins la casa părintească, rămănând acolo.

A doua zi, fără să guste ceva, stă sub privegherea mamei şi tot cu ea se duce după amiază la biserică. Pe când se afla înaintea intrării, iubirea lui s-a arătat în poarta cealaltă, făcându-i din mână.

– Uite-o, mamă, câtu-i de frumoasă! a exclamat.

Doar să treacă Săptămâna Luminată şi-ţi aduc noră… Se închină şi intră în biserică. Părinte, am venit să mă spovedesc, spune cu o undă de veselie în glas.

– Mă bucur că te-ai însănătoşit, îl întâmpină preotul.

Ai o mamă cu inimă de aur. Lacrimile ei ţi-au oprit hoinăreala şi te-au adus înapoi în biserică.

– Mi-am găsit mireasă, de aceea…

– Să ne aşezăm în genunchi la rugăciune, îl întrerupe duhovnicul, îmi spui la spovedanie.

Când a ieşit din biserică, un magnet i-a întors ochii către poarta din vale, de unde mireasa lui îl chema cu insistenţă.

– Mulţumesc Ţie, Doamne, îşi face el o cruce mare, că mi-ai adus-o!... În clipa aceea, s-a auzit un pocnet, un sfârâit şi o vâjâială, cutremurând brazii şi trântindu-l pe îndrăgostit la pământ, chiar în faţa mamei, care a început să ţipe.

Părintele, ieşit în grabă, s-a aplecat asupra tânărului, l-a luat de mână şi l-a ridicat în picioare.

– Ce s-a întâmplat, fiule? l-a întrebat, văzându-l înfricoşat.

– L-am văzut pe diavolul, părinte! i-a răspunsAlexie, frecându-se la ochi şi tremurând. Era satana!... A început să plângă, străjuit de o parte de mamă şi de cealaltă de părintele duhovnic.

– Ai scăpat, fiule, ai scăpat, fie numele Domnului binecuvântat! a rostit părintele înduioşat. Dumnezeu s-a milostivit de tinereţea ta şi ţi-a arătat calea…

cronica traducerilor Sinucidere în bătaia „Vântului divin” Geo VASILE

În ciuda vitalismului şi a decadentismului de tip occidental, proza lui Mishima (Tokio 1925-1970) este amprentată de o continuă cercetare spiritualistă, fie ca limbaj, fie ca sferă a unor teme divergente şi aparent ireconciliabile: frumuseţe-violenţă, frumuseţe-moarte, artă-viaţă, gândire-acţiune, trup-intelect, voinţă-destinsacrificiu. În ciuda eclectismului, a transgresivităţii şi a estetismului, a fost omul unei severe trezvii şi tensiuni interioare, şi asemeni personajelor sale, şi-a trăit opţiunea conservatoare ca pe un act de dragoste menit necontenitei perfecţionări şi depăşirii propriei individualităţi. Fondator şi finanţator al unei grupări paramilitare de dreapta, Mishima se va sinucide în cabinetul şefului de stat major al armatei pe care îl sechestrase, protestând astfel împotriva demilitarizării Japoniei. Iată faptele: în dimineaţa zilei de 25 noiembrie 1970, după ce a predat editorului ultima parte a masivei tetralogii „Marea fertlităţii“, scriitorul ţine un discurs trupelor de la balconul Ministerului Apărării, evocând gloria Japoniei şi a tradiţiilor ei militare. Apoi, împreună cu credinciosul şi iubitul său Morita (deşi era căsătorit şi avea doi copii) sâvârşeşte străvechiul şi macabrul ritual seppuku, adică moartea prin spintecarea pântecului şi decapitare în faţa camerelor de luat vederi. Pentru acest sfârşit atroce şi emblematic, Mishima se pregătise de ceva timp, mimându-l în filmele în care jucase, repetându-l neîncetat prin personajele sale obsedate de etica samurailor sau nobleţea căderii.

Este dificil, aşadar, să distingi persoana publică de artist, Mishima jucându-şi ultima carte la ruleta rusească: artă şi/sau moarte. Cele patru romane apărute sub genericul „Marea fertilităţii” ( Zăpadă de primăvară, Cai în galop, Templul zorilor, Oglinda amăgirilor) compun o saga a patru generaţii. Honda Shigekuni, personajul de referinţă al naraţiei, asistă la înflorirea şi stingerea subită a patru existenţe. Firul ce le uneşte este credinţa reîncarnării. Honda este convins că tinerii Isao, Chang, Toru sunt, în orizont temporal, reîncarnările lui Kiyoaki, prietenul său din tinereţe, mistuit de o iubire fără viitor. Protagoniştii, desăvârşiţi ca frumuseţe fizică, sunt expresia idealului elin, atât de drag omului Mishima. Autorul însă nu este deloc tandru cu aceştia: înainte de a le pronunţa sentinţa, cel mai adesea violentă, se îngrijeşte să le exploreze sufletul şi

gândirea, apele tulburi şi perverse ale firii umane.

Momentul bilanţului pentru Honda, care în romanul Cai în galop are doar 48 de ani, este chiar sfârşitul său fizic, ultima plajă a Mării fertilităţii: muţenia, neclintirea, vidul, depresurizarea memoriei, neantul.

Vom stărui asupra romanului Cai în galop (Humanitas fiction, 2010, 358 p., traducere admirabilă din japoneză şi note de Andreea Sion). Ne aflăm, bineînţeles, în Japonia, anii 1932-33, în plină criză: sunt săvârşite mai multe atentate împotriva guvernanţilor, autori fiind o seamă de grupări extremiste. Honda Shigekuni cu care ne cunoscusem în „Zăpadă de primăvară”, reapare ca raisonneur aparent detaşat de restul personajelor, dată fiind şi funcţia sa de judecător la Curtea de Apel din Osaka. Căsătorit de zece ani cu blânda Rie, are o viaţă liniştită, predictibilă, aproape rutinieră. Iată însă că traseul existenţei sale rectilinii va fi tulburat de un episod ce ţine mai mult de hazard decât de necesitate. Într-o zi are ocazia să prezideze un turneu de kendo, la care va ieşi învingător studentul cvasi adolescent Isao Iinuma, luptător de rangul trei, posibil avatar al lui Mishima. Un atlet care degajă o inepuizabilă energie, un curaj pur, ingenuu, pilotat însă de idealul unei purităţi suprafireşti, fiu demn al tatălui său Shigezuki Iinuma, ex-preceptorul lui Kiyoaki, în prezent director al unei Academii de istorie a Imperiului japonez, cu conotaţii naţionaliste. După ce face cunoştinţă cu acest tânăr în care recunoaşte reîncarnarea aristocraticului său coleg de şcoală Kiyoaki Matsugae, nimic nu va mai fi ca înainte în sufletul lui Honda.

Moartea la doar 20 de ani a prietenului său Kiyoaki însemnase sfârşitul tinereţii viitorului magistrat. În ciuda tulburării şi a căinţelor, Honda este fericit că şi-a reîntâlnit „prietenul”, simţind pur şi simplu că renaşte.

Dar Isao, crescut în respectul codului samurailor, este pătruns de mitul intransigenţei faţă de strâmbătăţile şi corupţia puterii din Japonia vândute străinilor. Este cititor şi difuzor impenitent al unei cărţi intitulate „Istoria grupării Shinpúren” ce relatează acţiunea sinucigaşă din secolul XIX a unui grup de luptători kendo. Înarmaţi doar cu săbii şi suliţe, au atacat mai multe regimente japoneze înzestrate cu arme de foc.

Isao nu ezită să i-o dea şi lui Honda. Nu putem şti dacă această carte-insert există cu adevărat, sau este o naraţiune a lui Mishima, înţesată de filozofie, poezie, credinţă (shintoism) pe baza unor documente, În orice caz, personajele acestei grupări a „Vântului divin” sunt memorabile, demne de maestrul lor, preotul Õen, credibile şi emoţionante prin devoţiunea religioasă, curăţia şi înflâcârarea idealurilor.

Această carte ce se topeşte în substanţa romanului în discuţie, este un tot ce probează arta de narator, descriptor, portretist şi dialoghist a lui Mishima, aplicate la analiza psihologică, la peisaj, climat şi ambianţe tipic japoneze (temple, faună, floră, ritualuri

45

cronica traducerilor de purificare etc.). La sfîrşitul lecturii însă, raţionalul Honda îi va scrie tânărului Isao: „(...)aş vrea să te admonestez şi să te previn, deşi probabil că nu mă vei asculta: Istoria grupării Shinpúren este o tragedie strălucită. Iar incidentul politic în sine, atât de bine închegat, este aproape o operă de artă şi totodată un moment când puritatea sufletului uman a fost pusă la încercare cum rar s-a mai văzut de-a lungul istoriei. Însă nu putem confunda această poveste frumoasă ca un vis cu realitatea pe care o trăim”.

M otivaţia sacrificiului acelei grupări era conservarea valorilor morale cvasi-medievale ale unei Japonii autosuficiente, oarecum asemănătoare celei în numele căreia Isao, departe de a ţine seama de sfaturile părinteşti ale lui Honda, îşi va recruta un stol de tineri cuceriţi de faima, carisma şi crezul liderului. Până la urmă vor rămâne 12, între care mai vârstnicul Sawa, adjunctul tatălui său. Fiecare, înarmat de data asta cu săbii adevărate, letale, va primi o sarcină precisă, şi anume asasinarea celor mai corupţi politicieni. Dar spre sfârşitul anului, în urma unui denunţ, grupul lui Isao, este arestat şi anchetat. Pentru a-l apăra pe Isao şi pe discipolii săi, Honda îşi dă demisia din magistratură şi se înscrie în baroul avocaţilor. Fapt e că în urma procesului, tinerii sunt eliberaţi din lipsă de probe. Isao nu se aştepta la acest deznodământ. Departe de a se bucura de libertate şi de a se abate de la idealul „focului purificator”, simulează pentru ceilalţi care iau parte la sărbătorirea lui ca adult, că a renunţat la gestul său justiţiar, dar chipul îi este deja marcat de peceţile morţii. Într-o seară se strecoară în reşedinţa de lângă ocean a bancherului Kurahara unde acesta se retrăsese pentru sărbătorile de iarnă, îl ucide, după care fuge pe ţărm unde îşi spintecă pântecul. În numele Japoniei antice şi imperiale, al loialităţii şi acţiunii, al crizantemei şi al spadei. Makiko, graţioasa şi senzitiva iubită platonică, în braţele căreia Isao se simţise ca un cal în galop cu ocazia singurului sărut de care avusese parte în scurta sa viaţă, îl informase pe bătrânul Iinuma despre planul eroului nostru, drept care acela îi denunţase la poliţie pe tinerii rebeli în frunte cu fiul său. Din prea multă dragoste posesivă, sau datorită raţiunii sinonime cu inaptitudinea dea concepe trecerea de la protestul teoretic la acţiune? Mishima îşi lasă cititorul să creadă ce vrea... opera aperta, aşadar.

Nu putem încheia aceste însemnări fără a reproduce fraza unui premiu Nobel japonez, Yasunari Kawabata (1899-1972), despre conaţionalul său pe care îl debutase: „Mishima e unul dintre acele genii care se nasc o dată la trei sute de ani. În ceea ce priveşte talentul, îmi este cu mult superior”

arta plastică

Virgiliu PARGHEL „Aureolat în mod inevitabil de celebritatea maestrului Corneliu Baba, cu care a avut șansa de a lucra în timpul studen+iei bucureștene, Virgil Parghel nu a devenit nicidecum un discipol obedient, cantonat în sfera de influen+ă a celui care a marcat decisiv pictura românească în ultimele cinci decenii. Cred că lec+ia cea mai importantă a Maestrului constă în valorile morale pe car le-a transmis, deopotrivă cu infinita bucurie a culorii.

Sunt argumente îndestulătoare de a considera că șansa a fost inteligent utilizată în dezvoltarea propriei personalită+i. Astfel, comportamentul artistic al pictorului +intește către excelen+a tratării ideii de compozi+ie, de arhitectură imaginară a formelor și volumelor distribuite în spa+iul grafic, a cromatismului aristocrat în expresie, ca urmare a unor inteligente combina+ii de paletă.

Preocupat de caractere în portrete, parcurge labirintul fiin+ei. În peisaje, urmărește însă fizionomia locurilor. Prin antromorfizare, atribuie însușiri umane unui spa+iu prietenos prin sugestii, monumental prin tratare. Modernitatea lui Virgil Parghel se edifică tatonând, iar figurativul se păstrează totdeauna doar ca un punct liniar în dezvoltările imaginarului. Sintezele formalcromatice elimină narativitatea ori impresia de redundan+ă plastică. Experien+ele recente îl asociază, prin concep+ie și limbaj plastic, artiștilor novatori, afla+i permanent în căutarea expresiei fundamentale.”

Valentin CIUCĂ – Un secol de arte frumoase în Bucovina, Editura Mușatinii, Suceava, 2005

*** „Revenirea lui Virgil Parghel la Suceava este însoţită şi de o anume revenire stilistică, nu străină de o retrăire cromatică a sentimentului naturii în peisaje sau de o aprofundare psihologică a portretului, la acestea inserându-se pe alocuri subtile citate vizuale din Ţuculescu - nu dintr-un simplu gest mimetic, ci printr-o coincidenţă întru retrăirea inefabilului simţământ ce generează picturalitatea.

Dincolo de orice aparenţă, indiferent dacă este vorba de portretistică, peisagistică sau dacă pur şi simplu îţi vorbeşte, stilistic Parghel spune ceva, se spune pe sine.”

Mircea DĂNEASĂ

46

traduceri Te vreau (Ich will dich) Hilde DOMIN

(„Marea Doamnă a literaturii germane”, Hilde Domin pe numele ei adevărat Hilde Palm, (* 27. Iulie 1909 in Köln; † 22. Februarie 2006, în Heidelberg).

După instaurarea regimului nazist – l-a cunoscut personal pe Hitler – a fugit prin Grecia via Spania împreună cu fraţii Thomas şi Heinrich Mann în Republica Dominicană, de unde şi pseudonimul „Domin“. Fraţii Mann s-au refugiat în America. A fost prietenă cu Heinrich Böll, Bertholt Brecht şi cu întreagă marea generaţie interbelică printre care se numărau şi politicieni ca Willi Brand. Mai târziu a luat legături cu grupul de scriitori din Cernăuţi fiind mai târziu prietenă cu Paul Celan şi Rose Ausländer. Hilde Domin este considerată ca fiind reprezentanta cea mai de seamă a liricii germane contemporane alături de Erich Fried şi Reiner Kunze. A susţinut legături cu Maria Banuş şi l-a cunoscut pe Marin Sorescu.)

N.Tr. Te vreau Libertate vreau să te înăspresc cu şmirghel tu prea-linso

Christian W. Schenk cu Hilde Domin în casa ei din Heidelberg Pe tine ca şi alte cuvinte vreau să le împănez cu cioburi de sticlă cum a poruncit Confucius bătrânul chinez Tipsia pătrată trebuie să aibă colţuri spune el sau statul se duce de râpă De nimic altceva zice el nu este nevoie numiţi rotundul rotund şi colţurosul colţuros Trei feluri de a scrie poezie

Eşti linsă cu vârfuri de limbi până rotunjeşti o bilă pe toate cârpele

1 O matcă uscată de fluviu un rând de pietre albe văzute de departe aici doresc să scriu cu litere clare sau pe o haldă de moloz prundiş prundiş alunecându-mi pe sub rânduri prăvălindu-se pentru ca delicata viaţă a cuvintelor mele Totuşi să fie un Totuşi literelor

libertate cuvânt pe care vreau să-l înăspresc vreau să te împănez cu cioburi de sticlă ca nimeni se nu te mai pună pe limbă şi să nu mai fii mingea oricui

2 Litere mici exacte pentru ca cuvintele să vină cu pas uşor pentru ca cuvintele să se strecoare încet

(cum eu cred a mea a noastră libertate de şi până la) filfizon

47

traduceri pentru a merge înspre acolo înspre cuvinte pentru a le căuta pe hârtia albă cu pas uşor nici nu se simte cum penetrează prin pori sudoarea ce curge spre interior Frica a mea a noastră şi totuşi a fiecărei litere 3 Doresc o bucată de hârtie la fel de mare ca mine un metru şi şaizeci pe ea o poezie care zbiară deîndată ce trece unul ce zbiară în litere negre şi cere ceva imposibil de exemplu curaj civic acest curaj ce nu-l are nici un animal Cu-Durere de exemplu solidaritate în loc de turmă Cuvinte-Străine Familiar a face în Facere Om ce posedă curaj civic Om animal ce cunoaşte Cu-Durere om Animal-Cuvânt-Străin Cuvânt-Animal Animal care scrie poezii poezie care cere imposibilul de la fiecare trecător urgent irefutabil de parcă ar striga „Bea Coca-Cola!“ Vremuri întunecate

Oameni ca noi - noi sub ele nu salutam prietenii şi nu eram salutaţi Oameni ca noi - noi sub ele stăteam pe coaste străine şi ne rugam a iertare că existam Oameni ca noi - noi sub ele am fost ocrotiţi Oameni ca noi - noi sub ele oameni ca voi - voi sub ele fiecare poate fi dezbrăcat făcut gol goluţ goale Oameni-Păpuşi mai goale decât trupurile de animale sub hainele trupurilor de jertfă Dezbrăcaţi cei ce dimineaţă aveau încă o coajă de trupuri albe Noroc avea doar acela ce împins era de la pol la pol Vremurile întunecate vorbesc de vremurile întunecate acelea pe când eram mai tânără ca voi acum 2 Vremurile întunecate de care nu ne despart decât douăzeci de ani literele pe prima pagină de ziar acel Roşu acel Negru iar jos sub ele cuvântul „German“ le-am mai văzut odată Douăzeci De Ani: luni mult marţi nimic între vremurile întunecate

Trebuie păstrat de parcă ar veni din vremi întunecate

3 Câteodată te văd pe tine sfâşiat de animale sălbatice de Animale-Om

Oameni ca noi - noi sub ele pluteam pe vapoare încoace şi-ncolo fără a putea ancora undeva

Noi râdem poate

Oameni ca noi - noi sub ele nu aveam voie sa rămânem şi nici nu aveam voie să plecăm

48

Frica ta pe care n-am văzut-o niciodată frica asta eu te văd Prezentare şi traducere de Christian W. SCHENK

sumar:

Parteneri media:

SOCIETATEA SCRIITORILOR BUCOVINENI

în imagini

Sabina Fînaru şi Elena-Brânduşa Steiciuc, universitarele din Comitetul de conducere al Societăţii Scriitorilor Bucovineni

* Abonamentele se pot face la oficiile poştale, la redacţie sau cu plata prin virament la Trezoreria Suceava, cont: RO09TREZ59124590220XXXXX, cod fiscal 4244075 9

http://bucovina-literara.scriitor.org

7 8 9 7 3 9

ISSN 123-7167

8 8 5 0 6 5

0 5

Preţul: 5 lei