Bucovina Literara nr. 7-8, iulie-august 2011 by Bucovina Literara

Revistă fondată de Societatea Scriitorilor Bucovineni la Cernăuţi în 1941

Serie nouă · Anul XXII · nr. 7-8 (245-246) · Suceava · iulie-august 2011

Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni

BUCOVINA

LITERARĂ REDACTOR ŞEF: Constantin ARCU REDACŢIA: Sabina FÎNARU Carmen Veronica STEICIUC Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Revista este membră a Asociaţiei Revistelor şi Imprimeriilor Literare din România (A.R.I.E.L.)

COLEGIUL REDACŢIONAL: Acad. Dimitrie VATAMANIUC Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU Prof. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUC COLABORATORI PERMANENŢI: Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Nemaţ) Liviu ANTONESEI (Iaşi) Leo BUTNARU (Chişinău) Al. CISTELECAN (Târgu Mureş) Mircea A. DIACONU (Suceava) Constantin DRAM (Iaşi) Horia GÂRBEA (Bucureşti) Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti) Matei VIŞNIEC (Paris) Redacţia şi administraţia: Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava Tel./fax.: 0230 530 798; 0740 006260 E-mail: bucovlit@yahoo.co.uk; cosar@hotmail.com

Număr ilustrat cu lucrări ale artistului plastic Mircea DĂNEASA Coperta I: Bucovina înaripată

editorial Cannery Row și o idee trăsnită Constantin ARCU

Există o stradă californiană la fel de celebră ca bulevardele Champs-Élysées, Hollywood – Walk Of Fame (Bdul Stelelor) din L.A., Wall Street, Nevski Prospekt (Bulevardul Neva) din Sankt Petersburg sau nu știu ce altă faimoasă arteră urbană. Cannery Row din Monterey, California. John Steinbeck (laureat al Premiului Nobel, 1962), în romanul cu același nume (Strada sardelelor, în traducerea lui Mircea Bucurescu), pretinde că strada respectivă „e un poem, o duhoare, un scrîșnet”, „o adunătură și o împrăștiere, tinichele și fiare și rugină și așchii de lemn”, fel și fel de gunoaie, „făbricu,e de sardele conservate și tablă ondulată, taverne, restaurante și bordeluri”, adică un amestec de violen,ă solară și mizerie. Iar despre oamenii locului se spunea că ar fi niște lepădături ordinare, deși din altă perspectivă se putea sus,ine cu aceeași îndreptă,ire că sînt niște îngeri, „oameni dărui,i cu har dumnezeiesc”. Vara aceasta am avut prilejul de a ajunge în Monterey. Visam de mult timp să bat cu piciorul fascinanta stradă și să descopăr printre trecători specimene de tipul eroilor lui Steinbeck. Și se pare că strada a rămas neschimbată. Duhul cu care a înzestrato Dumnezeu sau geniul lui J.S. continuă să hălăduiască peste tot. Începînd de la restaurantul John Steinbeck și pînă în celălalt capăt ce pare să ducă direct în apele Oceanului Pacific, harababura a rămas intactă peste vremuri. De-a lungul străzii se înșiruie restaurante, magazine în,esate cu mărfuri și mărun,ișuri turistice (multe sub emblema geniului tutelar), localuri și tonete în aer liber în care se servesc felurite delicatese exotice, hotelul Spindrift Inn etc. Strada este intersectată de tuneluri aeriene pe care apar firme mari: Cannery Row Company ori Monterey Canning Co. Deci fabricile de conserve încă există și flotele de pescuit se întorc și acum diminea)a în golf burdușite cu sardele. Sînt și clădiri mai noi dar perfect integrate spiritului locului. Există Steinbeck Court (dincolo de poarta deschisă în două păr,i, în micul patio, tronează un arbust încărcat cu flori mari, violet, după care

pornesc niște trepte spre o intrare ascunsă privirii), dar și Wax Museum (lîngă ușă, pe un panou, este înscris: „Come Back In Time to The Cannery Row of… John Steinbeck”). Pe trotuare acum sînt straturi de flori unele cunoscute, altele exotice. Pe o bancă din beton descopăr două figuri mai aparte și o clipă mă simt invadat de emo,ie și speran,ă. Un bătrîn ușor jerpelit, aplecat peste cîinele alb din bra,ele sale, și, alături, un individ în blugi, cu un hanorac tras peste cap. Îi privesc atent, fac o fotografie, însă nu mă conving. Din păcate, nu recunosc în ei pe vreunul din personajele romanului Cannery Row. Și totuși există ceva. De-a lungul străzii, o activă viermuială umană. Turiști de toate na,iile înarma,i cu aparate foto sau de filmat scormonesc fără oprire, încercînd să descopere inefabilul, mizeria fascinantă îngropată în zidurile clădirilor, în asfalt, în aer. Duhul lui Steinbeck este prezent pretutindeni, Dintr-un magazin în,esat cu tot felul de mărfuri și suvenire, am cumpărat și o sticlă cu whisky din care am turnat într-un pahar mare cu ghea,ă și coca-cola. Mă plimbam prin aglomera,ie sorbind din cocteil și, surprinzător, Petrică (așa îi spun Liviei, mai nou) nu comentează, deși din nu știu care motiv de obicei face el (ea) alergie ori de cîte ori mă dedau la degustări bahice. Și, în timp ce mă delectam visînd cu ochii deschiși, dintr-o dată îmi atrage aten,ia că în dreapta se află bustul lui Steinbeck. Oau! Fac mai multe poze lîngă bustul postat în fa)a unui strat cu flori (într-o pozi)ie, mi-am permis chiar să-l ,in pe după umeri pe maestru!). Nu departe se zărește albăstrimea întunecată a oceanului. Simt că am pătruns într-o lume magică, impregnîndu-mă de spiritual ei. De la un local - Fish Hopper - din apropiere luăm supăcremă din fructe de mare în coajă de pîine, cum văzusem în San Francisco. Îmi gîdilă plăcut papilele gustative, e de-a dreptul savuroasă după cocteiul rece. În fine, Connery Row e o stradă fascinantă. Există geniul unui scriitor, dar și pricepere umană, abilitate comercială de a exploata un filon pre)ios și inepuizabil. Mă întreb dacă la noi nu s-ar putea face mai mult. Prin orașele patriei întîlnești uneori cîte un muzeu prăfuit dedicat memoriei vreunui scriitor. Din păcate, acolo nu descoperi decît pagini olografe și fotografii îngălbenite de vreme, scaunul și masa de lucru, soba la care își încălzea spinarea și alte vechituri pe care le prezintă vreun muzeograf gîngav. Eventualii turiști urmăresc plictisi,i expunerea, fac o poză, două, apoi se retrag în curte pentru a admira natura. Nu există preocupare de a da via,ă lucrurilor. Dezinteresul și lipsa de imagina,ie sînt la concuren,ă. (continuare în pag. 44)

invitatul revistei „Am ajuns un profesionist al cititului. Şi asta fiindcă acum citesc de parcă aş scrie eu însumi tot ce citesc” Adrian ALUI GHEORGHE Constantin Arcu în dialog cu Adrian Alui Gheorghe „Lumea improbabilităţilor este mai mare decît cea a posibilului. Scriitorul tocmai asta face, încearcă să repare ceva din ceea ce nu s-a putut închega în realitatea imediată” Constantin Arcu - Dragă Adrian Alui Gheorghe, să începem cu… Facerea! Deși cred că ai mai fost întrebat, insist și eu: cum ai ajuns totuși la poezie? Presupunînd că ai fi iar la început de drum, cum ai proceda? N-ar fi mai interesant să te faci doctor veterinar sau contabil? Dacă realizezi un sondaj printre copii, nu cred să auzi pe mul)i că ar vrea să se facă… poet! Există vreo legătură între locurile în care te-ai născut și ai copilărit și evolu)ia ta de mai tîrziu? Cum s-au bifurcat cărările tale din grădina copilăriei? Ce influen)e și ce mentori ai avut? Și mergînd mai departe, ce-)i (mai) spun astăzi, bunăoară, ceremoniile… insidioase? Adrian Alui Gheorghe - Parcă eşti „vocea conştiinţei” care pune întrebările fără pauză între ele...! Dar hai să le luăm pe rînd, cătinel, cătinel ...! a) La poezie am ajuns ca tot românul, luînd-o pe firul apei, adică pe firul limbii române, care dacă este urmat cum trebuie duce exact la ţintă. Crezi că a scăpat, astfel, vreun român să nu fie la un moment dat şi poet? Poate doar aceia care s-au declarat, încă de la naştere, prozatori. Sau critici. Dar şi prozatorii, dar şi criticii, trebuie să fii de acord, sînt nişte poeţi rataţi. După părerea mea limba română este mediul ideal pentru poezie şi pentru poveşti pentru că are metafizică în însăşi alcătuirea intimă a cuvintelor. Pentru traducerea duhului limbii în proză sau în critică este nevoie de un pic de întăritor care poate fi împrumutat din alte zone culturale sau lingvistice. b) Dacă aş fi la început de drum, mi-aş spune şi eu ca tot omul aflat cu tot orizontul în faţă: Şi cel mai lung drum începe cu primul pas! Dar

drumul în poezie, dacă e să fim riguroşi, nu e unul care duce departe, ci e unul care te face să înţelegi de ce e important să rămîi pe loc. Drumul poeziei e unul care nu te rătăceşte, ci te fixează. În preajma poeziei, de cînd mă ştiu, sînt mereu la început de drum. Mai ales că orice început are freamătul necunoscutului. c) Dacă m-aş fi făcut medic veterinar, cred că m-aş fi specializat (masterat plus doctorat) pe o chestiune extrem de sensibilă: depunerile de calciu pe cornul inorogului în condiţiile încălzirii globale şi a ploilor acide care cad dinspre atmosfera venusiană. Dacă m-aş fi făcut contabil, aş fi calculat cu exactitate valoarea intrinsecă a luminii stelelor şi cît datorăm cerului pentru acest efort nocturn. Cred că aş fi obţinut cifre uriaşe, ca să ne dăm seama de datoria noastră faţă de univers. d) Dacă realizăm un sondaj de opinie printre copii, cred că vor fi îndeajuns de cinici unii încît să vrea să se facă poeţi. Vor fi cinici în raport cu părinţii lor care îi vor medici veterinari sau contabili. Că poezia e ca o fugă de acasă în căutarea unei libertăţi presimţite. Doar fetele frumoase şi poeţii ştiu valoarea unei asemenea fugi fără ţintă dar cu atît mai voluptuoasă. e) Da, locul în care te naşti se naşte odată cu tine. E stabilirea unei intersecţii dictată de o logică care scapă înţelesului comun. Dacă tatăl meu ar fi murit pe front, de exemplu, unde a fost rănit, cît univers aş mai fi străbătut pînă să capăt un chip? La ce alt colţ de lume m-aş mai fi întîlnit cu mama mea? Poate că mama mea s-ar fi stins de durere că nu m-ar mai fi putut întîlni. Cîţi oameni nu mor de dorul fiinţelor cu care ar fi trebuit să se întîlnească, dar un amănunt le-a zădărnicit această întîlnire? Dragă Constantin Arcu, lumea improbabilităţilor este mai mare decît cea a posibilului. Scriitorul tocmai asta face, încearcă să repare ceva din ceea ce nu s-a putut închega în realitatea imediată. Scriitorul este un taumaturg, în ultimă instanţă. Eu am copilărit pe prispa casei lui Ion Creangă, îţi dai seama că am aflat înaintea altora secretul vitezei calului lui Harap Alb ...?! f) Cărările mele din grădina copilăriei s-au bifurcat în sensul stabilit de Borges în celebra sa povestire „Grădina cărărilor care se bifurcă”. Ca să nu mai dau explicaţii suplimentare, am să reiau un scurt fragment: "În toate ficţiunile, ori de cîte ori un om se întîlneşte cu diverse soluţii,

invitatul revistei iau lucrurile încet, cu amănuntul, ca să fii sigur că alege una şi le elimină pe celelalte. Creează astfel, mă implic (sufleteşte?) în tot ce mă întrebi... Deci! diferite viitoruri, diferite timpuri, care se înmulţesc, a) Din 1989 românii sînt liberi să meargă pe de asemenea şi se bifurcă. De aici, contradicţiile contrasesns. Şi de fapt aşa a fost înţeleasă romanului. Fang, să spunem, deţine un secret; un democraţia la noi, ca o goană pe contrasens. Spre necunoscut bate la poarta sa; Fang hotărăşte să-l ce? Spre departe. Pînă unde? Pînă la capăt. b) omoare. Fireşte, există mai multe Dacă iau viaţa peste picior? Da, dar ea a desfăşurări posibile. Fang poate să-l început ...! Eu nu fac decît să îi răspund cu ucidă pe intrus, intrusul poate să-l ucidă aceeaşi monedă. Dacă respect normele? pe Fang, amîndoi se pot salva, amîndoi Eu le respect, dar parcă trăiesc într-o pot să moară şi aşa mai departe…". E lume în care nimănui nu-i pasă de norme. limpede? Ceea ce nu te omoară, într-o E cam cum e circulaţia stradală în Cairo biografie, te recomandă, mai apoi. sau Alger, unde am fost, în două reprize. Destinul e o sumă a eşecurilor şi o sumă Nimeni nu respectă normele de a împlinirilor aleatorii. g) Am fost o fire circulaţie, orice intersecţie este abordată foarte influenţabilă, m-a influenţat pînă în forţă. Trece cine are tupeul mai şi faptul că în fîntîna din curtea casei a dezvoltat. Am întrebat, curios, dacă căzut, într-o noapte, luna. Dacă nu ar fi şoferii de pe acolo au făcut şcoala scos-o ai mei, - şi am fost martor! - , adecvată, dacă ştiu regulile şi normele. chinuindu-se din greu, cred că s-ar fi Da, mi s-a răspuns, le ştiu, dar nu le produs o catastrofă în univers, a depins respectă. „Că nu le respectă nimeni, de noi să păstrăm ordinea cosmică atunci de ce ar face-o doar unii?”. intactă. Uite, am găsit un text, într-un c.) Dacă mă dau mare? O fac cu caiet cu “poezele” de pe la cinşpe, şaişpe voluptatea celui care ştie cît e de mic întrani, care m-a înduioşat nespus: “Îmi un univers care ne e măsura ... ! d.) Dacă spune mama:/ fii mai serios/ nu vezi căam o reţetă anume la scris „pe ţi mănîncă cîinii din traistă/ cînd te contrasens”? Sigur că da, pun două părţi hîrjoneşti cu stelele, cu luna,/ cînd te uiţi cuvinte, o parte subiect, o parte semne de cu ochii căscaţi/ după fetele din vecini,/ Poetul, prin 1984 punctuaţie, două părţi amărăciune, un cînd îţi umblă mintea să te faci circar/ şi vîrf de linguriţă de luciditate, bag umor altele şi mai şi/ care dovedesc ce copil cît cuprinde. Mai pun şi alte ingrediente, la rău am crescut - // fii fără grijă, îi spun,/ n-au ce săinspiraţie. Şi asta din respect pentru consumatori. mi mănînce cîinii/ din traistă:/ am numai cărţi”. Poftă bună! Da, m-a influenţat tot ce a fost literă scrisă, iar acolo unde s-au terminat literele scrise, am încercat să „Mizez pe consecvenţa în opinie şi adaug eu cîte ceva. Aşa ajungi la scris, de fapt, perseverenţa celui care cu superbie a întrebat: încercînd să completezi spaţiile rămase goale între Muieţi îs posmagii? Că, în final, el a avut lucruri, între oameni. Şi mai sînt o mulţime de spaţii dreptate: posmagii nemuieţi nu au nici un gust” goale, e mult de lucru pentru scriitorii care vor veni. Mentori? În copilărie, ca şi acum: orice autor de texte care are conştiinţa a ceea ce scrie. Nu sînt C.A. - Și poemele tale plac la lectură. Unele sînt mulţi, nu sînt puţini: sînt cîţi trebuie. h). Poate că memorabile – Hai, Rainer! de exemplu, îmi vine în ceremoniile nu mai sînt atît de insidioase, dar sigur minte ori de cîte ori discutăm sau îmi amintesc de idiosincraziile sînt mult mai ceremonioase. tine că ai rămas dator cu o sută de votcă… C.A. - În revista Bucovina literară de)ii o A.A.G. - Da, eu scriu poemele în aşa fel încît să rubrică, Liber pe contrasens. Se pare că iei via)a îmi placă mie mai întîi. Dacă nu îmi plac mie, nici cam peste picior, prietene. Nu-)i prea dă mîna să nu mă mai obosesc să le scriu. Scriu numai dacă am respec)i normele? Sau te dai mare? Oricum, ceva de spus. Am ceva de spus numai dacă am trăit rubrica se citește cu plăcere… Ai o re)etă anume? ceva care poate fi transferat în lumea simbolului. A.A.G. - Da, scriu continuu ca şi cum aş fi altul. Scriu poezie din necesitate, sînt bolnav de cuvinte, Asta îi dă posibilitatea acelui „altul” să fie ca şi cum sînt gîtuit pe dinăuntru de personajele mele poetice. ar fi eu, scriitorul. Dar şi la această întrebare am să Că poezia e plină de personaje, de voci, de destine,

invitatul revistei de drame personale şi colective. Cine nu aude vocile astea e surd şi e bine să meargă la un doctor. Cine nu vede personajele e orb şi e bine să îşi atîrne ochelari pe nas şi pe creier. Am cîteva poeme, cum ar fi „Sfînta Familie” sau „Metamorfoza” sau „Erich”, care sînt emblematice pentru timpul nostru poetic, dar nu mă aştept ca să fie citite cum trebuie într-o lume incoerentă. Dar poezia e (şi) o boierie, nu tot omul e dispus să fie boier. Am spus îndeajuns? Hai, să mai adaug ...! Scriu poezie împotriva cititorului leneş, împotriva cititorului, în general. Cititorul, fratele meu ...! Ipocritul! Deşi prin definiţie cititorul de poezie (ca şi scriitorul de poezie, de altfel) e un leneş, eu mizez pe consecvenţa în opinie şi perseverenţa celui care cu superbie a întrebat: „Muieţi îs posmagii?”. Că, în final, el a avut dreptate: posmagii nemuieţi nu au nici un gust. Dar, hai să mai nuanţez povestea cu „personajele poetice”. Recent am fost la un colocviu internaţional în Algeria, la Alger, care a avut o temă provocatoare: „L'autofiction dans la littérature contemporaine”. Intervenţia mea s-a întitulat: “Poésie et autofiction ou De l'altérité du personnage poétique”. Spuneam acolo: “La poésie est autofictionnelle pour autant qu'elle s'avère la mesure de l'altérité. Et d'ailleurs la poésie pourraitelle être autre chose que le journal intime d'une ubiquité assumée?”. Cred că e clar. Şi dacă tot sîntem în Africa, unde te-am atras cu răspunsurile mele, am să-ţi spun „o chestie” care ţine de terapeutica prin poezie, prin cuvînt. E vorba de textul unui descîntec din lumea negritudinii, care mi-a plăcut foarte mult şi care mi-a venit, ca argument, în multe situaţii: "Te simţi rău dimineaţa, te simţi rău seara,/ Te doare capul, te dor măruntaiele,/ Obrajii ţi-i acoperă mucigaiul,/ Ochii ţi se înfundă în cap -/ Ea spuse: - Iată ce cred:/ Tu ai un cuvînt în pîntec;/ dacă nu-l spui/ Mori şi laşi toate bogăţiile,/ Acesta e adevărul". Autorul ar fi Nged-Nso-Fa, pe care îl salut cu toată deferenţa. Te rog să ţii minte numele poetului african, poate o să-l mai întîlneşti în viaţa asta. Sau în cealaltă? Că dacă doi oameni trebuie să se întîlnească, Dumnezeu pune la cale şi ciocnirea continentelor. Bun, cam acesta ar fi răspunsul. Dar la sfîrşitul întrebării spui ceva de o votcă ...! O dau eu? O dă Reiner? O dai tu? Vezi? Hamlet era chinuit de o singură întrebare, noi avem deja trei. La capitolul acesta l-am depăşit şi pe Shakespeare, bietul! C.A. - Și ceva serios. În 1981, la Cenaclul Junimea din Iași, l-am întîlnit pe regretatul poet

La Săveni, Botoşani, în 2008, împreună cu Mircea A.Diaconu, Gelu Dorian, Florin Săsărman, Ion Zubaşcu şi Matei Vişniec

Aurel Dumitrașcu. Din cîte știu, a)i fost prieteni la cataramă și, după moartea sa mult prea timpurie, )i-ai asumat „postumitatea operei lui”, după cum te exprimai undeva. Nu-i o treabă simplă și la îndemîna oricui, ci înseamnă o risipire generoasă, dacă pot spune așa. Nu era)i din aceeași localitate, cum v-a)i cunoscut? Ce v-a apropiat? A.A.G. - Ce ne-a apropiat? Poezia, cărţile, ingenuitatea vîrstei, sinceritatea, frica, comunismul, foamea (de viaţă), setea (de adevăr), plimbările, munţii, deriva continentelor, sărăcia, cărţile, facultatea de litere de la Iaşi, eşecurile, prietenii comuni, libertatea presimţită, umilinţa, cărţile, poezia ... ! Cred că ne-a apropiat şi neasemănarea noastră, noi fiind firi diferite. Eu luam lucrurile în uşor, Aurel inventa continuu munţi, ca să urce. Eu îi lăsam pe oameni în zoaia lor, Aurel îi provoca, îi plăcea să îi vadă chinuindu-se în faţa întrebărilor fără răspuns. Eu făceam umor şi din foamea cea mai neagră, Aurel problematiza şi cea mai banală chestiune cotidiană. Cu Aurel m-am întîlnit la începutul anului 1978, aveam puţin peste nouăsprezece ani, el împlinise douăzeci şi doi de ani şi venise la Piatra Neamţ de la Borca, un sat din inima munţilor, la o reciclare pentru profesorii suplinitori. L-a adus la mine Daniel Corbu, care „suplinea” şi el pe atunci. Dialogul s-a închegat rapid, a continuat furtunos în scrisori. Ne găsisem. Fiecare a intuit în celălalt prietenul, fratele. Amîndoi fără taţi din copilărie, am căutat „în celălalt” … paternalul. Eu eram plin de zgura oraşului şi a fabricii, în mijlocul cărora mă aruncaseră conjuncturile. Disimulam ca să supravieţuiesc. El era plin de… prejudecăţile (sau

invitatul revistei naivităţile!) cu care te încarcă aerul satului de „La Piatra Neamţ gloria are miros de cartier munte, loc în care privirile se agaţă mai lesne de cer mărginaş, o latră cîinii cînd vrea să iasă la dacă o iau pieziş pe linia care desenează coama lumină, poetul e considerat un eşec al creaţiei dealului. Amîndoi citeam, aspiram cărţile. Eu divine tolerat cu bunăvoinţă de concetăţeni ...!” aveam, parcă, vreo cîteva rafturi de cărţi citite în plus, ne „luptam în biblioteci”. Aurel a recuperat C.A. - Ce sens mai are poezia (literatura, în rapid, coletele cu cărţi circulau zglobiu între Piatra general, se în)elege) în vremurile astea de ra…, Neamţ şi Borca. În corespondenţa noastră, reluată pardon, restriște? Și la ce bun scrisul într-o integral în volumul „Frig”, stau probele lecturilor perioadă cînd nu se prea citește? Pentru cine mai din acea vreme. Pot fi „un îndrumar” pentru scrii? eventualul cititor tînăr? Geo Dumitrescu ne credita A.A.G. - Am să răspund tot secvenţial, după ritmul întrebărilor. a) Sensul literaturii, azi ca (şi) la „colţul” lui din „Luceafărul”, unde ne publica oricînd, este acelaşi, sintetizat de Dostoievski, în „poezioare” (din cînd în cînd), scoţîndu-ne din „jurnalul” său: „Frumuseţea va salva lumea”. „pălăria provinciei” şi arătîndu-ne, cu timiditate, Artistul este, din cîte am lumii. Mai publicam, la învăţat la şcoală, un truditor în începuturi, pe colţuri de laboratoarele frumuseţii. Să se pagină, în „Cronica”, în fi schimbat, între timp, regulile „Familia”, în „Amfiteatru” de circulaţie ale artei? Să fi etc. etc. Nu ne amăgeam, intrat arta pe „sens interzis”? spre lauda noastră, că acela Să nu fi oprit ea la semafor? Nu era limanul la care năzuiam. poezia e vinovată că potenţialii Voiam altceva, totul. ei cititori s-au dus la cules Eu, abandonat fiind căpşune în Spania şi îl citesc pe societăţii care îşi lua fiii, îi Lorca, acum, în loc să îl călea şi îi pregătea „pentru citească pe Blaga. Nu poezia e producţie”, munceam într-o vinovată că politicienii noştri, fabrică, de la şaptesprezece care imprimă nivelul finanţării ani şi făceam liceul „la culturii, sînt nişte imbecili, în seral”. Munceam mai mult sens superior, se înţelege noaptea, schimbul trei, fără (sensul imprimat de Al. locuinţă certă, fără bani, fără Cu parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, oct. 2006 Paleologu în „Bunul simţ ca viitor, doar cu prezent. Mi-e paradox”), care au eleganţa şi milă acum de frăgezimile vîrstei şi trupului puse unui Năstase în gust, a unui Becali în atitudine la caznele supravieţuirii forţate! Trebuia să aibă verbală, a unui Vadim Tudor în respect faţă de dinţi de lup, stomac de catîr, nervi de vultur, interlocutor, a unui Iliescu în viziune asupra nesimţire de mistreţ etc. ca să supravieţuiască viitorului naţiei, a unui (spuneţi un nume, la cineva în asemenea condiţii! Unde să mai încapă întîmplare ...!) în ceea ce priveşte grija faţă de visul, poezia în această „menajerie”? Aurel trăia la destinul patriei, culturii, tradiţiei ... ! b) Vremurile Borca, departe de grijile traiului zilnic şi silnic, de sînt de ra ... (hat)? Dar nu cred că vremurile se fac unde emitea judecăţi, poezii, de unde voiaja în singure, oamenii le fac. Aşa că dacă omul e sub lume. Cu gîndul, mai ales. Pe mine mă atrăgea, vremi, îţi dai seama că e vorba, practic, de o povară probabil, „aerul pur” în care vieţuia el, pe Aurel îl extrem de mirositoare? A, dar ai schimbat-o pe atrăgeau, probabil, vîrtejurile de realitate păstoasă, „restrişte”. Bravo! Asta ar însemna că „vremurile de restrişte” ar fi un fel de „vremuri de rahat”, dar amară, în care trăiam eu. Fiecare învăţa ceva din mai parfumate, nu-i aşa? c) Întrebi, la ce (e) bun condiţia celuilalt. Dar tinereţea este îngăduitoare, scrisul într-o perioadă în care nu se mai citeşte...!? uită şi iartă, se amăgeşte şi amăgeşte. Eram trişti Întrebarea e bună. Ca să ne fie confortabil, şi noi chiar de lipsa obiectului tristeţii. citim numai întrebările. Aşa, presupun, vor face şi «Asumarea postumităţii» lui Aurel a venit cititorii revistei, încît nu mai răspund la subfiresc, manuscrisele rămase fremătau de viaţă, îşi întrebare. d) Pentru cine mai scriu? Am o listă, pe cereau dreptul la partea lor de lume. Am făcut ce ea sînt vreo cincizeci, şaizeci de cititori potenţiali, trebuia, nimic mai mult, nimic mai puţin.Aşa cred.

invitatul revistei poeţi sau critici. Sau să o iau altfel, ultima mea carte, antologia de poezie „Cucuta”, apărută la „Tipo-Moldova”, a prins vreo trei sute de exemplare. Împărţită cifra aceasta la vreo douăzeci de milioane de români, vorbitori de limba română, ar ieşi că eu mă adresez în proporţie de 0, 0015 din fiecare dintre trăitorii de la un moment dat. Cît reprezintă 0, 0015 dintr-un om? Cotul, probabil. Cam pe aici ar trebui să fiu şi cu orgoliul, nu-i aşa? În acelaşi timp, nu pretind nimănui să citească poezie, nu e cel mai plăcut lucru pentru minte şi inimă. Abia dacă mai citim noi, cei care sîntem bolnavi de poezie, cărţile care apar...! „Omul majoritar” poate ajuta poezia acceptînd-o ca pe un

Cu James Joyce, la Trieste, 2009 „rău necesar”, să nu o dispreţuiască. E de ajuns ca românii să-l citească măcar pe Eminescu, reprezentarea în conştiinţa lor prin „poetul nepereche”, ca să folosesc un truism, este onorantă pentru breasla noastră. C.A. - Nu te po)i plînge, căr)ile tale au fost premiate, bine primite de oamenii muncii de la orașe și sate, inclusiv de către critica literară. Există vreun critic literar care n-a scris despre poezia ta, dar ai fi )inut mult să scrie?

A.A.G. - Nu mă plîng, de ce aş face-o? Trăiesc la Piatra Neamţ, departe de patimile Centrului, acolo unde se coace, la foc mic, gloria literară. La Piatra Neamţ gloria are miros de cartier mărginaş, o latră cîinii cînd vrea să iasă cu vreun colţ la lumină, poetul e considerat un eşec al creaţiei divine tolerat cu bunăvoinţă de concetăţeni ... ! Îi salut pe toţi criticii care au scris despre poezia mea, le rămîn dator cu cîte o bere. Dau cîte o bere şi celor care nu au scris încă, poate îi conving. Dacă nu vor scrie, vor da cont postumităţii, la momentul potrivit. Cred că aş fi vrut ca Nicolae Manolescu să nu se fi oprit cu comentariul critic la cartea mea din 1992, „Intimitatea absenţei”, apărînd în „Istoria ...” sa destul de neconcludent. Altele i-ar fi fost, cred eu, referinţele şi concluziile la nivelul anului 2010, de exemplu. Dacă Nicolae Manolescu revizuieşte „Istoria ...” sa, aşa cum a anunţat şi ţine cont de doleanţele mele, mai plusez cu o bere... ! Sau două? Cu Aurel Dumitraşcu, pe vremuri, stabilisem că pe lumea asta, la nivelul comentatorilor de literatură, putem vorbi de critici literari şi de absolvenţi. Criticii literari sînt, ca să fac o rimă, rari...! Eu însumi scriu despre cărţi de poezie, proză, eseu, îmi face plăcere cînd scriu despre mine poeţii sau prozatorii. În această situaţie pare a fi vorba de un dialog între profesionişti. C.A. - Ești prezent prin reviste, publici volume relativ ritmic. Scrii destul de mult, cred că nu mai ai timp de citit…! Cîndva propuneai să se înfiin)eze Uniunea Cititorilor din România, în contrapondere la USR. În care uniune te-ai înscrie cu preferin)ă? Între cele două categorii mai există distinc)ia mărturisirii pe care o făceai cîndva? Mă refer la versurile: „Eu spun despre mine ceea ce tu, cititorule,/ nu ai curaj să spui despre tine”. A.A.G. - Cred că am ajuns un profesionist al cititului acum. Şi asta fiindcă acum citesc de parcă aş scrie eu însumi tot ce citesc. Citesc din interior, hrănindu-mă. O fi bine? O fi rău? Mă întrebi în care uniune m-aş înscrie, dintre cele două propuse…! În Uniunea Scriitorilor, ca să devii membru, trebuie să ai două cărţi publicate. Cîte cărţi trebuie să ai citite ca să intri în Uniunea Cititorilor ? Tot două? Nu sînt prea multe două? Dar vorba lui Borges: “Laudă-se alţii cu cărţile pe care le-au scris, eu mă laud cu cele pe care le-am citit”. Uneori regret că nu am citit toate cărţile din lume. Că nu am putut citi în întregime nici toate cărţile prietenilor. Că nu am putut pătrunde în partea ascunsă nici propriile cărţi. Că o carte se scrie cu cuvinte dar se citeşte, mai

invitatul revistei apoi, cu necuvinte, cum ar spune Nichita sau cu ceea ce acoperă cuvintele. Realitatea din spatele cuvintelor e mult mai plină de miez decît realitatea

La biroul de lucru al lui Ion Creangă, Humuleşti, 2005

care trăieşte în afara iradierii cuvintelor. Cînd spun „mărul acesta”, de exemplu, deja mi se umple gura de miez de măr. Aş vrea ca toate cuvintele mele să capete corporalitatea a ceea ce numesc... ! Şi dacă tot sînt la capitolul regrete, l-aş parafraza aici şi pe Geo Bogza, spunînd că regret că omul devine hoit rău mirositor şi nu se topeşte precum un fulg în palmă. În palma lui Dumnezeu, eventual. C.A. - Ha, ha, ha! A fost o glumă chestia cu cetitul… Dar am senza)ia că pentru tinerii din ziua de azi cetitul căr)ilor nu-i decît o plicticoasă și inutilă „zăbavă”. Nici nu știu dacă îi po)i condamna, cînd vezi în jur că analfabe)ii și tupeiștii, ho)ii și golanii au făcut averi și sînt VIPuri…, pe cînd oameni de mare cultură și probitate abia de se descurcă. Crezi că mai are sens să scrii? A.A.G. - Dar ce treabă au în discuţia noastră averile şi statutul de VIP? Cine vrea să facă avere, să facă avere. Cine vrea să facă literatură, să facă literatură. Ca să faci artă îţi trebuie o anumită nebunie, o anumită generozitate cu propria soartă, să ai darul renunţării la o mulţime de „facilităţi”, să sfidezi hîrciogăraia care adună cu disperare bani şi case şi pămînturi. Nu au decît să facă una după alta case, într-o competiţie a statisticilor, ca să aibă cui să fie sclavi şi robi ... ! Uneori, luat de val, mă surprind eu pe mine însumi în competiţie cu lucrurile, dar iute îmi dau peste mînă, ca să mă trezesc la realitate. Iar realitatea mea e una în care nu am înghesuit toate mizeriile lumii, realitatea

mea e libertatea mea. De la revoluţie încoace aş fi putut intra în tot felul de combinaţii, ca să fac bani, să adun lucruri. Dar la ce bun? Becali poate să aibă toţi banii din România, că va rămîne tot Becali. Năstase poate să aibă toate casele din România, va fi tot aceeaşi figură de hîrciog de pe vremea lui Ilici Iliescu. Ar cam fi vremea ca intelectualii României să sfideze putreziciunile care împrăştie duhoare în spaţiul public, că prostia dacă nu doare, sigur emană putoare. Şi o simţim, din plin, de fapt această emanaţie ne face viaţa grea, ne face să spunem despre România că e greu de suportat, să aspirăm spre spaţii străine, nu la fel de primitoare, dar sigur mai salubre. Dar hai să îmblînzesc puţin tonul, să mai dau un argument celor care au ales să fie liberi ...! Un basm găsit în “Povestea lumii de demult...”, cules de Tudor Pamfilie, e relevant în acest sens. Cică după ce i-a gonit din rai pe Adam şi Eva, lui Dumnezeu i s-a făcut milă de aceştia văzîndu-i cît se chinuie. De aceea le-a dat meşteşugul de a face pămîntul roditor, dar le-a poruncit să nu are mai mult de o brazdă. Roadele culese de pe acea brazdă le ajungeau. Dar într-o zi, pe cînd Eva era însărcinată cu primul copil, Cain, vine diavolul la ei şi zice: „- Voi mai aveţi grîu? – Doar pentru cîteva săptămîni…! – Ei, dar de ce nu araţi mai mult, căci o să aveţi copii?”. Cei doi au căzut pe gînduri. Eva găseşte sfatul chibzuit, aşa că

Cu Petre Stoica la Festivalul „Om Rău“ de la Petrila, 2006

îl convinge, încă o dată, pe Adam să încalce porunca lui Dumnezeu. Adam se apucă şi ară un ogor întreg, seamănă însutit. Dumnezeu vede, pustieşte lanul şi spune: „Tu, omule nesăţios… De azi înainte poţi ara cît îţi place, şi eu îţi voi da iarăşi cît îmi va plăcea mie. Voi robi să fiţi nesăbuinţei voastre…!”.

invitatul revistei C.A. - Frumos, frumos...! Dar ai trecut peste o Romanescu, cîndva, spunea mai simplu: „Mă parte importantă a întrebării. Cea despre generaţia bărbieresc şi plîng ...”. Dar pe atunci lumea nu era aşa tînără şi dacă mai are rost să scrii în lumea de emancipată, încă se miza pe primitivitatea şi noastră... !? energia cuvintelor. A.A.G. - Da, să mă întorc la întrebarea ta şi la Dacă mai are sens să scrii? Sigur că bibliotecile esenţa ei: generaţia nouă. Unul dintre reprezentanţi, sînt pline de cărţi uriaşe, sigur că marile teme par într-un anumit context, vorbea despre să-şi fi epuizat faţetele, sigur „miserupismul poetic” şi că cititorul generic pare despre “misefîlfîismul copleşit de importanţa pe care estetic”. Să fie vorba de o i-o acordă scriitorul generic, nouă estetică? Posibil, arta e dar întotdeauna viaţa va lungă, viaţa e scurtă şi nu produce propriile ei poveşti. avem timp să-i aflăm toate Sau va relua poveştile meandrele. Recent, la celorlalţi cu o nouă energie. Ipoteşti, doi poeţi foarte tineri, vorbeau despre Eminescu, pe „Îi admir pe toţi confraţii care îl considerau cam care scriu bine, care au depăşit, anacronic şi mestecau proprietatea cuvintelor, care gumă cu o dexteritate aparte. reuşesc să-şi impună Probabil că există un valoarea. Sînt, cred, Em i n es c u al l o r, al incapabil să invidiez” mestecătorilor de gumă? De ce nu, dacă există un C.A. - Uite, dacă aş fi Eminescu al inginerilor, unul 10 mai,2008, la Palatul Elisabeta din Bucureşti, reprezentantul unei case de întîlnire cu Regele Mihai, înaintea demarării al astronomilor, altul al ac ţ iunii “Trenul regal al poeziei”...! pariuri şi ar trebui să-ţi cer să doctorilor stomatologi…!? pariezi rapid pe numele a doi Totul e să mestece guma cu talent, nu-i aşa? I-am văzut, că erau la microfon, pe poeţi tineri, ca să cîştigi un premiu uriaş, care ar fi rînd, au trecut guma printre dinţi, au scos-o cu limba cei doi „trăpaşi poetici” de azi pe care ai paria? spre înafară, pentru ca iute să şi-o reintroducă în A.A.G. - Premiu uriaş? Sînt obişnuit cu gură, să o urce pînă hăăăt! pe cerul (înstelat?) al asemenea premii morale uriaşe, cu asemenea gurii pentru a o arunca, în joacă, pînă hăăăt! pe pariuri. Uite, Costantin Acosmei, de exemplu, este fundul prăpastiei de sub limbă. E un spectacol să-i unul dintre pariurile mele, de pe vremea cînd el era vezi pe poeţii mestecători de gumă la microfon, în în faza „tablei înmulţirii”. Adică pe la nivelul anilor faţa unei săli uimite şi admirative, care oftează: 1983 – 1985. L-am preluat dintr-un sat, Valea Doamne, cît de talentaţi sînt în a-şi păstra guma în Seacă, la îndemnul profesorului lui de matematică, gură, în a-şi ţine limba între dinţi … ! Operele lor vor cred că era în clasa a cincea pe atunci, am făcut tot fi prinse de bolta culturii naţionale, dar ce zic eu ce trebuia să facă „un antrenor de îngeri” ca aripile naţionale?, universale, cu resturile de gumă de fragile să se întărească la bătaia vîntului. De ce am mestecat…! Á propos, prin 1990, cînd am descins la făcut-o? Nici azi nu îmi explic, în condiţiile în care Bălţi, la o “Sărbătoare a limbii române”, nişte copii nici Costică nu pare să-şi mai amintească... ! E au venit la autocar şi ne-au întrebat în cel mai dulce dificil, trebuie să recunosc, să aleg doar două nume, grai moldovinesc: “Nene, da` nişte gumă de rugumat la acest moment. Dacă ar fi douăzeci şi doi de poeţi, nu aveţi?”. Era ca un început de poezie inocenţa lor. o echipă de rugby, ar mai fi cum ar fi...! Dar numai A, şi mai recent, la Suceava, la un recital de doi? Hai să risc... ! Dar asta ar trebui să fie la nivelul poezie, un poet tînăr a înlocuit momentul său de anului 2020, nu-i aşa? Ce zici (ziceţi) de Dan poezie cu tunderea pletelor. În acest caz, am văzut că Coman? Dar de Cristian Apostol? De Dan Coman publicul era derutat, nu ştia cine este poetul, frizerul sau clientul, tunsul? Dilema a fost rezolvată de aţi auzit, e poetul care trăieşte la Bistriţa Năsăud, femeia de serviciu, cea care a adunat părul de pe jos. are cîteva cărţi, a debutat cu mai mulţi ani în urmă Procedeul se numeşte „modúl poetic”, sub auspiciile concursului naţional de poezie „happenning”, „instalaţie (poetică)” ... etc. Ioanid „Aurel Dumitraşcu”. De Cristian Apostol nu aţi

invitatul revistei auzit, el e asul meu din mînecă. E din Piatra Neamţ, trăieşte la Bucureşti acum, a scos o carte într-un tiraj confidenţial împărţită prietenilor, o va republica altădată, cînd îi va veni bine. E îndrăgostit de Pessoa, de Aurel Dumitraşcu, de Cristian Popescu. Are tupeul de a privi în ochi lumea care s-a baricadat sub lumea asta imperfectă... ! E, în felul lui, un disperat ironic. Precum Kafka. C.A. - Ce întrebare te-ai fi aşteptat să-ţi mai pun, la un asemenea dialog? A.A.G - Nu m-ai întrebat nimic de obsesia şi frustrarea românească din jurul Premiului Nobel, nu m-ai întrebat nimic despre Mircea Cărtărescu ... C.A. - Chiar, de ce nu avem, încă, un Premiu Nobel pentru literatură? Cînd crezi că îl vom lua? A.A.G. - Cred că şi dacă am pune noi juriul de la premiile Uniunii Scriitorilor să dea Premiul Nobel, tot nu l-ar primi un român şi asta ca să nu tulburăm orgoliile locale. După calculele mele şi după un temeinic studiu al evoluţiei astrale, cred că vom lua Premiul Nobel pentru literatură în ultimul an în care se va mai acorda, înaintea falimentului „Fundaţiei Nobel”, în chiar anul în care se va autodizolva Academia Suedeză. C.A. - Da, e concludent răspunsul... ! Dar de ce ar trebui să te întreb despre Mircea Cărtărescu? Ce ar trebui să te întreb? A.A.G. - Nu ştiu bine de ce ar trebui să mă întrebi, dar e o probă pentru orice scriitor român cu mentalitate de provincial să spună despre Cărtărescu că e slab, că nu merită să fie acolo unde e, să îl coboare cu un sictir superior din topurile europene în care, se vorbea la un moment dat, că ar fi. M-am dus, recent, la un conclav scriitoricesc din ţară, să primesc un premiu. La agapa de după, un confrate mă întreabă cu o sprînceană ridicată: Dar de Cărtărescu ce părere ai? Mă adun şi încep să spun că e bine că avem, totuşi, un român luat în seamă într-o Europă confuză, că ar trebui să avem zece ca el la un moment dat, ca să contăm etc. Confratele s-a uitat strîmb la mine, a lăsat sprînceana jos după care a spus concluziv: Hai, domnule, că e o gogoaşă umflată, fără valoare, dă-l în...! Şi după aceea m-a tratat ca pe un spion sovietic venit să fure secretul apei calde de la baia comunală. C.A. - Nu pari a fi animat de invidie? A.A.G - Nu, invidia am convertit-o în admiraţie. Îi admir pe toţi confraţii care scriu bine, care au

Cu părintele Iustin Pârvu, 2007

proprietatea cuvintelor, care reuşesc să-şi impună valoarea. Sînt, cred, incapabil să invidiez. Mă irită, însă, falsa valoare promovată, cumetrialitatea literară, prefer spiritul de grupare literară şi nicidecum cel de gaşcă ... ! Evit găştile, indiferent la ce nivel sînt constituite. C.A. - La Piatra Neam% sco%i revista CONTA. Din cîte știu, apare trimestrial și ai ajuns deja la numărul 6. Ce crezi despre revistele literare, sînt prea multe? Sau prea pu)ine? Numai la Neam) acum apar două. În altă ordine de idei, observ că ai colaboratori din toate zonele )ării, cum procedezi? Nu te rezumi numai la scriitori nem)eni, deși n-aș spune că nu sînt scriitori valoroși în zonă. Însă revista este vie, incitantă. A.A.G - Fac revista „Conta” din plăcere, cu oameni care scriu din plăcere. O vreme am fost director al revistei „Antiteze”, am retrogradat-o, între timp, într-o divizie inferioară, proiectul se manierizase, se banalizase. În România nu ştiu dacă sînt prea multe reviste, însă sigur sînt prost citite, sînt prost difuzate. O şansă în difuzarea lor este, desigur, internetul. În general, la noi există „oamenii-revistă” care îşi imprimă personalitatea asupra a ceea ce propun. Cam toate revistele sînt tributare personalităţii celor care le conduc, în România nu prea sînt, la acest moment, reviste cu program editorial bine conturat. Oricum, revista „Conta” e un argument că provincia culturală nu se opreşte la Piatra Neamţ. Suceava – Piatra Neamţ, 10 – 25 iunie 2011

invitatul revistei La Viena am înnoptat la Mozart Hotel, o clădire de secol nouăsprezece, situată în Julius Tandler „Ph.D. Apostol Platz, cu camere mici, înghesuite, cam igrasioase, dar aproape de centru. Duşumelele de pe hol Sempronian Straße” scîrţîiau prelung, neplăcut. La recepţie, o româncă. Ne-am salutat în româneşte şi atît. Nici ea, nici eu nu aveam chef să ne detaliem originile, să ne regăsim obîrşiile. Eram şi obosit, după un drum de o O proză de Adrian ALUI GHEORGHE zi cu trenul. De altfel, am văzut că şi femeia de la recepţie după ce a vorbit în româneşte s-a uitat în jur, cu precauţie.Asta mi-a displăcut, fireşte. M-am dus la Viena, oraşul lampioanelor opalescente şi al trăsurilor de carnaval, ca să găsesc Cu harta în mînă am găsit uşor „Ph.D. Apostol o anumită stradă. În primul rînd am vrut să mă Sempronian Straße”, după o plimbare de plăcere, conving că strada asta există, apoi am vrut să duc la dimineaţa, pe străzile încărcate de aerul lunii mai. capăt un demers jurnalistic pe care l-am început Am făcut poze, la concurenţă cu grupurile de demult, pe care l-am abandonat deoarece şefului asiatici care păreau o avangardă a invaziei din meu (poate o să revin ca să vă sezonul turistic de peste vară. detaliez ce înseamnă caracter Erau flămînzi după imagini, infect în presa de azi!) i s-a părut iuţi, păreau să absoarbă peisaj neinteresant. Treaba lui. Strada după peisaj, clădire după se numeşte „Ph.D. Apostol clădire, poveste după poveste. Sempronian Straße”, e mai mult Probabil că printre ei se găseau un culoar de legătură între două şi oameni pragmatici, care îşi străzi importante: Haut Straße şi propuneau să facă o mică Vienă Arsenal Straße. Dacă e să mă pe o insulă din vreo mare în tr eb aţi cin e e A p o s to l estică, ca replică la cea actuală. Sempronian, ca personalitate Seara, de altfel, găsesc în care a dat nume unei străzi caietul meu „de însemnări”, că tocmai în inima Vienei, mi-ar fi am scris un text referitor la Cu Péter Esterházy, Neptun, 2009 greu să vă spun. S-a născut la acest lucru, pe care îl redau Piatra Neamţ, un oraş din acum, ca amuzant. Cred că în România, undeva la intersecţia civilizaţiilor, unde a intenţie a fost o poezie: „O ghidă japoneză/ explica şi făcut primele studii. La Piatra Neamţ, ca să fac o unor asiatici care stăteau/ cu gurile căscate/ în faţa paranteză, s-a născut şi celebrul pictor Victor unor ziduri scufundate/ - nişte ruine romane -/ că Brauner, cel care a impulsionat arta plastică liantul dintre pietre fusese chiar lutul/ da, lutul,/ o europeană şi universală, ca să spun o banalitate care !,/ au făcut asiaticii, fericiţi că au aflat/ şi acest mă fereşte să-i calific opera sa criptică, din tot mai minunat lucru/ apoi s-au fotografiat pe buza gropii/ îndepărtatul secol douăzeci. Închei paranteza. stînd destul de riscant,/ unul, doi ar fi putut să Acest Apostol Sempronian, fiul tîrziu al unei cadă,/ au plecat fericiţi mai departe,/ voiau să li se familii de farmacişti, care se şi retrage repede din explice cum iese iarba printre pietre,/ acolo în viaţă după naşterea fiului, ajunge la Viena unde adîncuri cineva o împingea în afară,/ ce bine ar fi termină un colegiu şi ceva studii universitare. Nu fost dacă ar fi putut face/ şi cu el/ o fotografie”. multe. Dacă dai pe „căutare” pe vreunul din Iertare pentru digresiune, rogu-vă. motoarele specializate în aşa ceva de pe internet, Tot din caietul de însemnări, de atunci, găsesc descoperi că Apostol Semproniu sau Sempronian, un inventar al obiectivelor mai importante de pe conform unui ciot de informaţii, a fost un “Ph.D. Apostol Sempronian Straße”: o cofetărie, inventator, un om de ştiinţă, dar nimeni nu spune ce care chiar dacă nu era celebra Demel de lîngă a făcut de fapt, ce a inventat. Eşti invitat să Stephandom, tot îţi trimitea bezele dulci din orice completezi cu amănunte „ciotul”, dacă deţii exponat; un coafor de lux, un magazin cu obiecte informaţii corecte. tradiţionale, ceramică de la Gmunden şi porţelan de

invitatul revistei la celebra manufactură Augarten, costume din Tirol sau obiecte din sticlă colorată, din Salzburg, după cum anunţau reclamele pictate direct pe geam. Mai erau un birou al unei bănci în care nu se făceau, însă, operaţiunile specifice, un magazin cu haine de piele sintetică, un mic restaurant cu specific chinezesc, o librărie, un birou de arhitectură, un birou al unei corporaţii multinaţionale care distribuie tutun şi produse de lux din aceeaşi categorie, vreo trei spaţii goale “for sale” şi vreo zece intrări întunecate în scara blocurilor cu trei nivele, de pe acea străduţă. Cam asta era tot. Am intrat în micuţa librărie, în care aşteaptă parcă dintotdeauna clienţii un domn cu un aer foarte serios, pătruns probabil de importanţa faptului că serveşte omenirii ca intermediar între capodoperele literaturii şi cititor, această tot mai improbabilă fiinţă care trăieşte pe planetă. De asta, cînd am intrat în librăria cu un nume bine ales, se numea „Robert Musil”, domnul foarte serios văzut prin fereastră şi-a luat o mină jovială, atît cît poate să o facă un austriac în exerciţiul funcţiunii. Ştia puţină engleză, ştia puţină franceză, atît cît să ne putem zîmbi unul altuia cu înţelegere. Dacă ştiam italiană? Nu, nu ştiam. Je regrette! Dar spaniolă? Nu, nu ştiam nici spaniolă. Je regrette! Nu, nu voiam o anumită carte. Merçi! Nu, nu voiam referinţe la un anumit autor. Merçi! Nu, nu eram student la vreo renumită universitate din Viena, ci eram un turist întîmplător, în urma unui concurs de împrejurări, care nu merita prea multă atenţie. Pe fondul acestui dialog, l-am întrebat pe amabilul librar dacă ştie ceva despre cel care dăduse nume străzii pe care se afla librăria: Apostol Sempronian. Da, ştia. Apostol Sempronian fusese un inventator, de origine estică, probabil.Armean? Da, da...! Era estic din România, dar nu era armean. Din România? Da, da, din România. A, România. Ţara lui Eugen Ionesco...? Da. Şi ţara lui Emil Cioran. Şi a lui Brâncuşi... Nu înţelegea. Sculptorul Constantin Brâncuşi, cel cu „Pasărea măiastră”, cu „Domnişoara Pogany”....!

A, „Domnişoara Pogany”...? Probabil că mă credea deja un frivol, vorbindu-i despre o anumită domnişoară. De asta am continuat: Afost elevul luiAugust Rodin, el a spus, la despărţirea de maestru că la umbra marilor stejari nu creşte nici iarbă...! Da, librarul pricepuse, în sfîrşit, dar nu mi-am dat Invitatul revistei, la 19 ani seama ce. Oricum chestia cu iarba şi stejarul i-a smuls un zîmbet înţelegător. De asta am renunţat. - Ce ştiţi despre Apostol Sempronian?, am insistat eu. - A, e un inventator. Din cîte ştiu a avut contribuţii importante în domeniul aeronauticii. Sau a laserilor? Sau a folosirii laserilor în aeronautică. Nişte studenţi de la arte plastice se interesau anii trecuţi de o imagine a inventatorului pentru a realiza un bust la capătul străzii. Din cîte ştiu nu au găsit nici o imagine. Altcineva, tot un cetăţean dintr-o ţară din est, spusese că ar fi vorba de un inventator de origine maghiară. Nu, nu era vorba de un cetăţean maghiar, asta e sigur. Dank für die Klärung, a spus el. Dar să recapitulez ceea ce ştiu despre subiectul nostru. Era în anul 1943, cînd Apostol Sempronian ajunsese student la politehnică, la Viena. Tot aici studiase patru ani şi la un colegiu de băieţi, cu efortul financiar al întregii familii. Ca student, însă, avea o bursă primită de la o fundaţie de pe lîngă Casa Regală a României care îşi propusese să încurajeze tineretul studios, mai ales pe cei care voiau să devină ingineri într-o ţară „eminamente agrară”, cum se spunea. Au fost primii bursieri şi ultimii, de altfel, recomandaţi de această fundaţie, deorece războiul deturnase necesităţile imediate ale ţării. Norocul celor şase tineri care cîştigaseră bursele a fost acela că au primit subvenţia pentru doi ani în avans, aşa că s-au ţinut de carte, departe de zgomotul armelor din Europa. Apostol Sempronian se pregătea la politehnică, unde combina studiul „arhitecturii aeronautice” cu cel al „evaluării cadastrale” a terenurilor, ambele specializări fiind

invitatul revistei deficitare în România. De asta avea mult de studiu, lucru pe care îl făcea fără să se plîngă vreodată. Locuia pe o stradă fără nume, un gang mai larg care lega două bulevarde importante, pe unde, deseori, vedea armatele fie defilînd, fie trecînd tăcute spre fronturi obscure. La ziua lui, 22 noiembrie, cînd împlinea douăzeci de ani, cîţiva colegi au decis să-i ofere cadou o... stradă. Astfel au mers la un atelier de profil şi au comandat o placă din marmură pe care au cerut să fie scris „Ph.D. Apostol Sempronian Straße, nr.1”, placă pe care au pus-o pe clădirea în care studentul nostru stătea cu chirie, la un demisol destul de curăţel. Au făcut haz pe această temă o vreme. Dar nu prea mult. Războiul a tulburat apele Europei fără milă. Apostol Sempronian s-a întors în ţară, a mers pe front. Nu a ajuns prea departe, cînd a terminat săptămînile de instrucţie, confruntările s-au încheiat. Apoi a vrut să continue studiile, la Viena eventual, dar nu a mai putut pleca din ţară. În ţară, cu atît mai mult, nu putea continua studiile, atîta vreme cît beneficiase de „bursă regală”, comuniştii controlau sufletele, minţile, libertatea. Studiile de la Viena nu l-au ajutat prea mult. Fără diplomă, nu putea demonstra nimic. Şi apoi, nici nu dădea bine la dosar să spui că ai făcut studii în Viena. De asta a tăcut. Dacă nu tăcea, ar fi fost arestat de puterea comunistă pentru elitism educaţional, pentru îmburghezire culturală, pentru virusare capitalistă. Şi ar fi făcut ani buni de puşcărie, aşa cum au făcut mai toţi intelectualii de teapa lui, pentru reeducare. Dacă a tăcut, ei, tocmai ăsta a fost motivul arestării sale, că a ascuns originile sale burgheze, că şi-a virusat creierul cu ştiinţă capitalistă, burgheză, că e un potenţial complotist împotriva ordinii sociale, a statului socialist, comunist. La asta l-au şi încadrat, la „complot împotriva ordinii socialiste”. Soarta îi era manipulată de realitate. A făcut trei ani de închisoare la „politici”, la Jilava.Apoi a trecut laAiud, unde a stat cinci ani. A mai stat pe la Periprava, în Delta Dunării, vreo doi ani, la tăiat stuf. Prin 1964 a fost eliberat, condiţionat, supravegheat. Studiile sale nu au fost luate în seamă nicăieri. Le şi ascundea, declara doar că are liceul absolvit, fără bacalaureat. Noii intelectuali îl priveau cu milă. Vechii intelectuali îl priveau cu teamă. Viitorii intelectuali îl priveau cu indiferenţă.

A fost, pe rînd, „estetician” la morgă, adică refăcea feţele morţilor în accidente. O făcea cu artă. Morţii arătau mai bine decît viii. A fost administrator la un cimitir. I-a învăţat pe vii să alinieze mormintele după riglă şi compas, le-a demonstrat tuturor că drumul drept duce mai repede la cer. A fost şef de tulumbă la pompierie. Focul se lăsa domolit de gîndul lui. A fost instructor la o şcoală, la cercul de aeronautică. Construia avioane din placaj şi hîrtie cartonată. Copiii visau în prelungirea machetelor la zboruri interstelare. Afost bucătar la o cantină de fabrică. Afost trist. Afost vesel. Afost. Cînd după război administraţia Vienei a refăcut harta oraşului, strada „Ph.D. Apostol Sempronian Straße” a fost luată la grămadă cu celelalte. Suna şi bine, în spiritul internaţionalismului care învinsese hidra fascistă. Cetăţenii din capitala valsului îşi imprimaseră în documentele personale numele lui Apostol Sempronian. Apărură pe stradă nişte firme care duseseră în toate colţurile lumii numele „doctor inginerului” român. O firmă de asigurări americană, care şi-a fixat, mai nou, sediul acolo, a dus numele lui Apostol Sempronian pînă în America. Acolo unde bietul estetican de cadavre nici nu a visat măcar, vreodată, să ajungă. Numele lui i-a ţinut loc de destin. În calendarul ortodox, Sempronian e un sculptor care a fost martirizat şi apoi ucis, alături de tovarăşii săi Claudiu, Castor, Simpliciu şi Nicostrat, de împăratul Diocleţian (284-305) pentru că a refuzat să sculpteze idoli. Au fost băgaţi în sicrie de plumb şi aruncaţi în rîul Sava. Apostol Sempronian a fost unchiul meu. E înmormîntat în cimitirul „Eternitatea” din Piatra Neamţ iar pe crucea lui din marmură îngălbenită scrie: „Apostol Sempronian. N. 22 noiemb. 1923 – Dec. 18 mart. 2001”. Sculptorul anonim ţinuse să adauge de la el, mai jos, pentru că tot mai rămăsese ceva loc pe placa de identificare: „Aici la margine de crîng/ E numai pace şi tăcere/ Şi păsările toate cînt`/ Pîn` la a doua înviere”. Dar în margine, mă uit de fiecare dată, instinctiv, nu-i nici un crîng. E doar oraşul, mai bine zis e vorba de un cartier mărginaş în care viaţa şi moartea se succed ca după un plan de dinainte stabilit. (Dintr-un volum de povestiri, în pregătire)

jurnal comentat Labiș, urmărit de securist și în tramvaiul funest Liviu Ioan STOICIU

Pomeneam în numărul anterior al revistei că am fost invitat de fiul poetului Virgil Huzum, Sergiu, operator de film, celebru, emigrat din 1969 la Paris, să vin acasă la tatăl lui,la Focșani, mort cu nu multe zile înainte (n-am să uit că la înmormântarea lui Virgil Huzum, la care fiul n-a putut fi prezent, groparii au izbit de pere)ii strâm)i ai cavoului sicriul și poetul, la 82 de ani, a fost răsturnat din sicriu în bra,ele unuia dintre gropari, lăsând o clipă impresia că e viu; a fost un spectacol care ne-a speriat). Virgil Huzum a fost prieten cu avangardiștii interbelici. Eu locuiam la Focșani. M-a primit cineastul emigrat Sergiu Huzum, așadar (eram convins că „am coadă”, că Securitatea e pe fir). Să nu uit, contează: so)ia lui Sergiu Huzum, de la un moment dat, a fost poeta Mioara Cremene, licenţiată în psihologie, în pedagogie, în teatru şi în regie (premiată a Uniunii Scriitorilor, în 1968; cum trece gloria lumii; premiat al Societă,ii Scriitorilor, vă reamintesc, a fost și Virgil Huzum; și praful s-a ales de gloria lor). Apropo, bucovineanul Nicolae Labiș a murit de fa,ă cu poeta Mioara Cremene. Să fiu scuzat că tot divaghez. Poeta Mioara Cremene declara în România, în 2009, la 85 de ani (când a apărut cu un volum de poeme), că lui N. Labiș i se suspendase semnătura și că a fost urmărit de un securist atunci când a avut parte de nenorocitul accident de tramvai, i-a spus asta chiar poetul pe patul de moarte. Interesant, Mioara Cremene, autoare de literatură pentru copii, în principal, a avut și ea cinci ani semnătura suspendată de „partid”, pentru o carte dedicată copiilor. Merită să o citez: „Cinci ani a durat interdicţia. Era o tactică. Vezi şi cu Labiş, care a şi murit din cauza asta. Un scriitor, pe un motiv sau altul, era buşit, dat jos. Dacă nu era destul de cuminte. Şi-atunci, se scula cum putea. Strâmb, şchiop. Moralmente, vorbesc. Nu se mai opunea. Devenea oficial”… Să nu mă îndepărtez de subiect, Mioara Cremene despre Nicolae Labiș, istorie literară. Aflăm întâi cine l-a denun,at: „era un poet care se numea Nicolae Stoian. Un partinic

nemaipomenit. Trebuie să ştiţi că era duşmanul direct al lui Labiş. Îi făcea tot felul de mizerii şi denunţuri. Ironia a făcut ca, după moartea lui Labiş, să conducă Cenaclul Nicolae Labiş”… Inimaginabil, nu? După ce l-a omorât, turnându-l, asemenea altor poe,i colegi de genera,ie, N. Stoian a fost primul care a profitat de moartea lui N. Labiș, aceasta e morala istoriei literare. Mai departe, Mioara Cremene, după accidentul funest al lui N. Labiș:«Am făcut parte dintre cele trei femei care l-au îngrijit când a fost în spital. Alături de Marga Labiş, sora lui, şi Zizi Munteanu, pe-atunci şi ea scriitoare. Am evocat cu el de multe ori împrejurările. Noi l-am îngrijit. Cu puţine zile înainte era Sfântul Nicolae. L-am aşteptat. Venea de multe ori la noi. N-a venit. L-am întâlnit la Casa Scriitorilor: „Nae, ce-i cu tine? De ce n-ai venit, ce s-a întâmplat?“. Era uşor afumat: „A, Mioriţo, nici nu ştii ce mi se întâmplă. Vor să mă scoată de peste tot“. Ca, puţine zile mai târziu, o doctoriţă să sune la 4-5 dimineaţa şi să-mi spună că Labiş a avut un accident şi că e pe moarte. Ne-am repezit. Când m-am apropiat de uşa spitalului, se bulucea la intrare un grup de studenţi de la Litere. După desfiinţarea Şcolii de literatură, cei care aveau diplome şi bacalaureat, fuseseră primiţi la Facultate. Ca şi Labiş. Era acolo şi Nichita Stănescu, practic necunoscut. Ni s-a spus că a avut un accident de tramvai şi că suferise o secţiune medulară totală şi că va muri în puţine zile. Sus, Labiş era întins într-o sală comună cu alţi accidentaţi …Ne-a povestit accidentul. Avea un securist care se ţinea după el oriunde mergea. Se ştia asta. Fusese la Capşa. A vrut să ia tramvaiul din faţa Spitalului Colţea. Era cu două fete. A dat să urce şi securistul care-l urmărea a intrat în tramvai prin faţă. Labiş urca, se dădea jos. Securistul a avut impresia că Labiş va rămâne jos şi s-a repezit să iasă pe uşa din spate, în timp ce Labiş urca. S-au ciocnit. Tramvaiul a pornit şi i-a prins haina în uşă... Oamenii au strigat. Tramvaiul s-a oprit… L-au dus…la Spitalul Colţea. Văzând cei de-acolo un beţiv adus pe braţe, au spus că n-au locuri. Şi-aşa l-au plimbat prin două-trei spitale. Iar când au ajuns la Urgenţă, picioarele lui erau alandala şi nu mai simţea nimic. Asta a povestit. Ce s-a întâmplat cu securistul?N-o să vă vină să credeţi. După câteva zile a venit la spital şi a cerut o hârtie iscălită de Labiş, cum că nu e vinovat, că nu e el răspunzător. Şi Labiş i-a dat-o… Când a fost expus în holul Casei Scriitorilor, erau mai mulţi securişti decât public. Iar când am mers ca să-l înmormântăm, ne-am dat seama că suntem toţi urmăriţi. Până şi-n cimitir se făceau că citesc ziarele». De luat aminte.

un bucovinean la Paris Exilul ca aventură culturală (note şi frînturi)

Matei VIŞNIEC Scriind teatru în limba franceză m-am disciplinat stilistic. Am reuşit de fapt să nu mă las dus de limbă ci să construiec eu, cu migală, propriul meu univers. Exerciţiul stilistic pe care l-am aplicat ar putea fi rezumat astfel: cum să obţii maximum de efecte cu minimum de mijloace... În acelaşi timp n-am renunţat la limba română. Au fost ani cînd scriam toată ziua în franceză, luptîndu-mă cu limba lui Molière, iar seara, ca să-mi ofer o răsplată şi ca să mă odihnesc, scriam cîteva poeme în română... De ce tot acest efort enorm, pe care l-am început extrem de tîrziu, la 31 de ani? Pentru că simţeam, doream, ştiam că aveam nevoie pentru teatrul meu de o limbă de circulaţie universală. Ca să-mi pot pune deci piesele într-o circulaţie mai largă decît cea pe care mi-ar fi oferit-o limba română... Opţiunea de a scrie în altă limbă nu este întotdeaua legată de exilul politic. Mulţi scriitori străini au ales franceza ca limbă de creaţie fără să fi fost nevoiţi să fugă din ţara lor de teama unui dictator sau din cauza cenzurii. Deşi limba franceză are şi o reputaţie... negativă. În 2010 mi-a căzut în mînă o carte în care un universitar francez a adunat... toate criticile şi răutăţile spuse despre limba franceză în ultimile trei secole. Ei bine, aflaţi că scriitori francezi înşişi nu au fost tandri cu limba lor maternă. „Franceza, ultima dintre limbi” este titlul acestei cărţi scrisă d'un profesor de de stilistică, Gilles Philippe, şi apărută la editura Presse Universitaire de France. Încă din epoca luminilor, cînd limba franceză domina Europa şi era limba savantă a corespondeţelor literare precum şi limba diplomaţiei, încă de pe atunci deci unii se plîngeau de ea. În 1794 Fénélon se plîngea că limba franceză e săracă în vocabular, că nu are ritm şi că nu are supleţe. (Fénélon este, printre altele, autorul unui roman, „Aventurile lui Telemac”, care timp de două secole a avut o influenţă enormă în Franţa.) El era deci nemulţumit de limba sa maternà, pe care o considera săracă în comparaţie cu engleza, mult mai puţin poetică în comparaţie cu germana şi mult mai puţin melodioasă pusă alături de italiană. Lamartine se declara deranjat de prea marea claritate a limbii franceze. Lamartine spunea, de exemplu, „cuvintele limbii franceze sună sec, precis, decolorat, ca nişte cifre”. Marele scriitor şi semiolog Roland Barthes considera că franceza este o limbă „pudrată, care poartă perucă” şi că „ordinea extrem de precisă a cuvintelor în frază nu corespunde cu ordinea

afectivă a senzaţiilor”. Să ne amintim că şi Emil Cioran declară undeva că limba franceză a fost pentru el ca o cămaşă de forţă în interiorul căreia a trebuit să ducă o luptă teribilă pentru a-şi exprima gîndurile. Mai rămîne însă, după toate aceste reproşuri, care se întind în cartea lui Gilles Philippe pe 300 de pagini, mai rămîne deci întrebarea: cum a fost posibil ca într-o limbă pe care mulţi scriitori au considerat-o „oribilă” să fie scrise atîtea capodopore? Un critic literar, Robert Solé, ne dă următorul răspuns: franceza, spune el, a fascinat şi a fost limba unor capodopere literare tocmai datorită limitelor ei, pentru că marii autori au fost obligaţi să-şi inventeze, toţi, o limbă literară proprie în interiorul limbii franceze... Nu intenţionez să mă consider un mare autor de limbă franceză, dar cînd i-am citit pe Cioran, pe Ionesco şi pe Gherasim Luca în franceză am resimţit imediat acest lucru: că s-au luptat cu franceza şi şi-au croit din materia limbii lui Voltaire o limbă a lor, o limbă stilistică de fapt. Astăzi, în domeniul teatrului, autori precum Valère Novarina sau Sèrge Valetti sunt inimitabili. Nimeni nu ar putea scrie ca ei pentru că fiecare şi-a creat limba sa franceză personală, primul din invenţii lingvistice şi al doilea din frînturi. Michel Houellebecq şi Amélie Nothomb, cunoscuţi şi în România, scriu într-o franceză universală, pot fi traduşi cuvînt cu cuvînt, frază cu frază, nu se pierde nimic din ce scriu ei. În schimb, un autor precum Pascal Quignard (Premiul Goncourt în 2002) scrie un fel de poezie în proză care îi descumpăneşte, la primul contact, chiar şi pe francezi… Spun toate aceste lucruri pentru că de fapt limba franceză mi se pare extrem de primitoare prin rigiditatea ei: ea îi invită pe străini să intre pe teritoriul ei şi le spune: „demolaţi-mă, reconstruiţi-mă”. Într-un fel, aşa au procedat şi Samuel Beckett, dar şi acest mare poet de limbă franceză de origine română care este Gherasim Luca. Edouardo Manet, scriitor cubanez sosit în Franţa ca exilat în 1960, spune că atunci cînd scria în spaniolă avea impresia că seamănă prea mult cu Lorca, iar în franceză i s-a părut că devine mai sobru. Un scriitor iranian care şi-a scris primele romane în persană şi a continuat cu franceza,Atiq Rahimi (premiul Goncourt pe 2008), declară că franceza îi permite să se distanţeze de propria sa cultură. Scriitoarea maghiară Agota Cristof, autoarea unei cărţi extraordinare care se numeşte „Marele caiet”, i-a impresionat pe mulţi prin performanţa sa stilistică, şi anume prin faptul că a ştiut să recurgă la o mare economie de vocabular pentru a crea o naraţiune extrem de emoţionantă. Un scriitor japonez care s-a apucat şi el să scrie în franceză, Aki Shimazaki, declară că a optat pentru limba lui Molière întrucît a fost inspirat de modelulAgota Cristof. Franceza este deci în acelaşi timp o cămaşă de forţă, cum spunea Cioran, şi o şansă de reconstruire personală, atunci cînd o adopţi ca limbă de creaţie şi te lupţi constructiv cu ea, în sensul că te construieşti şi pe tine şi-ţi construieşti opera.

aforisme Acest simulacru de pustiu Gheorghe GRIGURCU

Acest simulacru de pustiu care nu te-mpiedică a practica o solitudine autentică. X Orice suferinţă reală e o relaţie de sinceritate cu tine însuţi. X Poţi fi eclipsat nu doar de minciună, ci şi de adevăr, după cum notează Gide. Cu siguranţă de acel adevăr care, epuizîndu-se, devine propria sa minciună. X Visul: speranţa ce nu se decide a se împlini, speranţa perversă. X Îmi comunică cineva la telefon: „Nu-mi place lectura în cor, nu citesc o carte de renume decît după ce voga ei a trecut”. X Proverbele fetişizate îţi pot tulbura mintea asemenea unor neghiobii. X Flaubert apreciat în mod contradictoriu: un eleat exprimînd „punctul de vedere al morţii asupra vieţii” (Sartre), dar şi un heraclitean întrupînd „vertijul corectării infinite” (Barthes). O astfel de situare îi şade bine oricărui creator care are de spus ceva posterităţii, nu-i aşa? X Şanse: tinereţea învinge prin viaţa ce i se deschide în faţă, maturitatea prin ea însăşi, adică prin suprapunerea ei cu viaţa proprie. Dacă are noroc, bătrîneţea beneficiază şi ea, şchiopătînd, de ultima formulă. X Poţi fi oare profund prin lipsă de sinceritate, aşa cum propune cineva? Sunt convins că nu, deoarece profunzimea este ea însăşi sinceritate. X Profeţiile nu sunt, pînă nu se crează condiţiile trebuitoare verificării lor, imposturi mai puţin grave decît atitudinile care le contestă. X Moartea concurată nu de viaţă, ci de oboseală. O oboseală atotputernică ce stinge cu nepăsare atît spaima cît şi voluptatea extincţiei.

X Pentru a fi tolerant cu tine însuţi, trebuie mai întîi să fii tolerant cu alţii. X Scriitorul X, atît de elogiat pentru „arta caracterului său”, încît mă întreb doar dacă vanitatea sa binecunoscută decurge din aceste aprecieri măgulitoare ori le premerge, regizînd „arta caracterului” spre a le provoca. X Infinita libertate a celor dispăruţi. X Gîndurile care ţi-au venit în timpul mersului în aer liber şi care, transcrise, continuă a-l degaja, aidoma hainelor cu care intri iarna-n casă. X Orgoliul îmbătrîneşte odată cu fiinţa ta, devenind concesiv, uitînd pînă la un punct de sine. Dar nu fără conştiinţa ascunsă a unei împliniri, aidoma unui pensionar care îşi permite a fi inactiv, privind liniştit în urma sa. X Un principiu al artei: a descoperi pentru a transforma instantaneu ceea ce descoperi în invenţie. X Cum pe înspăimîntătoare întinderi de planetă necunoscută înaintează marele Creator, redîndu-le pas cu pas adevărului nostru relativ, familiarităţii noastre mediocre, liniştii noastre exasperante. X Oare aburul ieşind din ceainic este identic cu cel ce compune norii? X Nu agita cuvintele mari, ca pe nişte mîneci prea lungi, ca pe nişte pantaloni prea largi! X Biata înţelepciune de birt, peroraţia ei plină de banalitate înfoiată, de fanfaronadă patetică, de incoerenţă îndîrjită, care se susţine doar prin emoţia tulbure a adevărului. Dar orice emoţie e o aşteptare pe care nu avem dreptul a o profana. X Dacă nu poţi asimila organic adevărul, binele, frumosul, se iveşte riscul de a le folosi ca stupefiante, intoxicîndu-ţi fiinţa. X „Dacă nu mă iubesc oamenii, mă iubesc cîinii” (F.Aderca). Superb! X Fiecare om îşi făureşte, chiar fără a-şi da seama, o mitologie. Ea include fiinţele dragi, graţie cărora dumnezeirea capătă o alură domestică. Scriitorii preferaţi se amestecă cu animalele casei.

cronica literară Întoarcerea autorului*) Adrian-Dinu RACHIERU

Regretatul Mircea Iorgulescu făcuse odată remarca (îndreptăţită) că avem sarcina a „a-l redescoperi” pe Radu Mareş. Cum scriitorul clujean a fost recent încununat cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor (2010) pentru un masiv roman, (Când ne vom întoarce), scos anul trecut la editura Limes (festivitate la care, aflăm, a tras chiulul), s-a ivit, iată, prilejul fericit de a propune o scurtă recapitulare, cercetându-i palmaresul. Ins cultivat, elaborat, cu mână sigură, de rafinament intelectual şi răsfăţ calofil, neînregimentat, pozând într-un „bătrân ursuz”, pisălog, cârcotaş etc., Radu Mareş acuză, precum puţini, drogul scrisului. Încât, la aproape patru decenii de la debutul editorial (Anna sau Pasărea paradisului, 1972, distins cu Premiul U.S.) avem prilejul de a saluta o nouă izbândă de proporţii, un „roman excepţional”, cum n-au ezitat a afirma unii critici (Alex Goldiş, de pildă, chiar în Cultura lui Buzura!). Să observăm, întâi, că bucovineanul rătăcitor, fixat apoi la Cluj este un devot al romanului. Şi că într-o recentă intervenţie, intrigat de „paradoxala prosperitate” a romanului autohton, trecut prin crize de adaptare, decreta anul scurs drept „an al romanului” (v. Cu optimism, despre roman, în Acolada , nr. 5/2011, p. 18). Revenirea „veteranilor” (printre ei, şi Gabriela Adameşteanu, cu o bogată recoltă de cronici elogioase la adresa Provizorat-ului) e, categoric, un semn bun. Şi el sună, poate, a „ameninţare” dacă vrem, musai, să întoarcem titlul ultimului roman (voit echivoc) pe toate feţele. Când ne vom întoarce probează, dincolo de astfel de speculaţii, aceeaşi descripţie minuţioasă, dilematică, interesată de istoria mică, cu epic trenant (ca ecou el evenimentelor) dar „plin de promisiuni” şi cu un final dramatic, imprevizibil. Comentarile, câte au fost (nu foarte multe), vădesc o lectură atentă (Ioan Ţicalo, G. Bodea, Liana Cozea), sagacitate (Ion Papuc avertizându-ne că avem de-a face cu „un ascuns

roman ideologic”, plasat în zona ambiguităţii) sau entuziasm (Daniel Cristea-Enache şi, desigur, pomenitul Alex Goldiş, admirând scriitura îngrijită, turnată în rama unui „basm modern”), forţând aproape mâna juriului / juriilor. Curios, într-un documentat excurs semnat deAndrei Bodiu, găzduit în România literară (nr. 4/28 ianuarie 2011), inventariind titlurile ultimului an, intitulat Perspective epice asupra legionarismului, cartea lui Radu Mareş este ignorată. Adevărat, acolo doar tangenţial se discută despre fenomen. Spuneam altădată, scriind despre Pe cont propriu (1986), că Radu Mareş oferea pagini remarcabile despre Bucovina. Să fi fost volumul cu pricina „prea bucovinean”? Evident, reîntoarcerile acasă echivalau cu o „regresiune magică”; dar Radu Mareş amâna forarea acestui bogat zăcământ, întârziind livrarea romanelor Bucovinei – un alt cosmos geografic deşi „mina personală” de acolo nu şi-a stins ecoul reveriilor narcotizante. Poate că, îndrăzneam o ipoteză, pe urmele lui M. Eliade şi A. Marino (şi aceia luptând împotriva rădăcinii moldave), grefa ardelenească – în cazul lui Radu Mareş – să fie garantul seriozităţii. Dar coarda moldavă a celui care se trage dintr-un neam de bejenari ardeleni vibrează. Fără a se retrage (precum Marino) în Olimpul conceptelor, Radu Mareş estompa existenţialul, rumoarea vieţii literare, picanteria foşnetelor de culise. E un bun conducător de idei, are opinii personale, rămâne un efervescent; dar nu-şi ascunde momentele de descumpănire, ispita abandonului, voinţa de a continua, totuşi. Adică, croindu-şi un destin, oferind prin sinceritatea depoziţiilor şi un jurnal de lectură, încercând – în numele justiţiei literare – reparaţii (cazul George Sidorovici) sau provocând critica (să invocăm aici îndrăzneaţa idee a fuleului eminescian). Iată însă că marele roman al Bucovinei a apărut! Precedat, fireşte, de travaliul prozatorului, ispitit şi exersat în varii direcţii: un „marţian” care îşi descoperă sinele în oglinda calabreză cu prilejul unei prelungite vacanţe (Anul trecut în Calabria, 2002), traversând nebunia anilor '90 când România „s-a dat peste cap” şi scriitorimea s-a „năpustit” în gazetărie; sau rememorând epoca tribunistă (v. Manualul de sinucidere, 2003), cu o „stranie asezonare a adevărului” (constata Ovidiu Pecican), deşi inimitabilul Luca Piţu, vorbind despre „clujeanul preferat”, îl numise „cardinalul memorialisticii”.

cronica literară Să ne reamintim apoi că inclasabilul tom Caii sălbatici (1981) intra, negreşit, în lotul cărţilor „de formaţie”, fiind – ar fi zis M. Eliade – un roman indirect. Era o confesiune amânată, care îmbracă haina aparentei reconstituiri, o pledoarie pentru prietenie, sinceritate şi generozitate (minate, fireşte, de cruzimea anilor tineri), dar spălată de medelenism şi lipsită de broderii romanţioase; era, în fine, o discuţie bărbătească despre ce suntem şi ce devenim, răsfoind amintirile, răscolind trecutul, lansând chinuitoarea întrebare: ce se pierde? Amintirea unei frumoase prietenii studenţeşti în burgul nordic prilejuieşte lungi colocvii; legea ei este încrederea totală, acordată în alb. Ucenicii firavi, lucrători la temelia marelui zid social, invocă poalele ocrotitoare ale Almei Mater şi povara atâtor melancolii, fiind în flagrant delict de meditaţie. Aceşti peripatetici diletanţi, puri, sălbatici, nepuşi la ham, agitaţi de întrebări fosforescente vroiau să „se înţeleagă” şi să descifreze lumea, aşteptând o „epocă mai comprehensivă”. A sta la taclale „în micul Heidelberg” – era o şansă. Iar a povesti înseamnă a înţelege, a judeca: iată raţiunea (suficientă) a re(scrierii) cailor sălbatici. Povestirea oferă însă o şansă: aflarea sensului . Naratorul, mereu în stare de veghe, întretăindu-şi viaţa cu altele (întâlnindu-se într-o povestire) adună depoziţii, confruntări, lungi monologuri, introspecţii epuizante căutând adevărul simplu al existenţei. Memoria naratorului devine veritabilul protagonist, scrutând prin ocheanul timpului acele febrile căutări ale unei generaţii care n-a fost „de eprubetă”. O generaţie cu experienţele ei, dorinduşi certitudini în carnavalul multicolor al vieţii, aflată – în roman – în căutarea propriei vârste (ca o întoarcere necesară, higienică, cu valoare simbolică). Abia scriind, naratorul-raisonneur pune în mişcare „nălucile personale, ficţiunile”. Iată de ce, cum observa I. Vlad, textul este aşezat sub protecţia povestirii.

Radu Mareş – spirit fin, trăind cultural – ne propune, dincolo de „adevărul textual”, imaginea unui scriitor pentru care confesia ţâşneşte nu eliberând prea-plinul sufletesc ori propunând o experienţă exemplară, ci descoperind (pentru a câta oară?) soluţia de a fi în literatură: pe cont propriu. Din turnul său de observaţie, Radu Mareş supraveghea – atent şi discret – câmpul literaturii, mai cu seamă mişcarea prozei. Deplângea „gălăgia tembelă” şi tabieturile climatului literar, viciile cronofage şi presiunea comercializării, boarea balcanică ce adia / adie la meridianul nostru. Dar şi aventura căutării adevărului, lungul chin al literaturii, scepticismul secret, câtimea de „interioritate nedivulgată”, aerul cultural al Clujului etc. Fiind o inteligenţă în emisie, Radu Mareş lua şi foaia de temperatură a actualităţii, intersectând – inevitabil – problemele ce agitau clipa; intoxicaţia de subliteratură îl alarmează, demisiile morale (vai, atât de întâlnite) îl obligă să cocheteze cu gândul abandonului, renunţând la „articuluşurile” de altădată. Să nu uităm că scriitorul tribunist a fost şi a rămas „un soldat în bivuac”; aventurile gazetăreşti au lăsat urme. „Bătând coclaurii”, Radu Mareş şi-a fărâmiţat timpul scrisului; microbul gazetăriei oferă nu doar prilejul cheltuirii / risipirii de sine (pentru a fi în prezent) ci şi şansa cunoaşterii mediilor, atât de profitabilă pentru romancier. Ocupaţia preferată a lui Radu Mareş este însă lectura. Scriitorul rămâne un mare, insaţiabil cititor. Preocupat de „vitaminizare culturală”, aşteptând marea întâlnire, mânat de povara propriilor proiecte, Radu Mareş revine – ori de câte ori timpul îi îngăduie – asupra clasicilor. Relecturile – prin această „cură de clasici” – îi modifică chimismul sufletului; descoperim aici şi lectura „senzuală”, voluptuoasă, dar şi terorismul secret al marilor spirite, inhibând impulsul de a (mai) scrie, potolind „mâncăriciul penei”, cum zicea cineva.

cronica literară Trebuie apoi să observăm că despre cărţile lui Radu Mareş s-a scris dar nu s-a revenit, deşi acest prozator matur şi dotat, deloc industrios, ivind la intervale respectabile cărţi care rezistă, invită şi chiar obligă la asemenea periodice reexaminări. Nădăjduim că ultimul op, fiind şi premiat, va avea o altă soartă iscând comentarii bogate. Şi, desigur, controverse. Gavril M., cel „cu şcoală multă”, eroul cu nume de arhanghel (dar n-ar trimite oare la Gavril Mareş, agronom, tatăl scriitorului?), devenit la 25 de ani administratorul unei ferme, plin de neastâmpăr, croind „planuri măreţe” este, deopotrivă, întreprinzător şi indecis. Venit într-un sat bucovinean uitat de lume, el („domnişorul”, „străinul”) se vădeşte providenţial, adevărat erou civilizator pentru destinul acelei colectivităţi. Iar fresca lui Radu Mareş este un adevărat „roman al formării”, Gavril M, domnul venit de la Cernăuţi, urmaşul lui Wagner, suspectat că e prea tânăr (cum îl percep sătenii) ori că frecventează medii legionare, intrând în „bucluc”, pendulând între smerenia creştină şi apetitul milităros (zice contabilul Onofrei Buliga) traversează un ritual de iniţiere. Radu Mareş „filmează” cu încetinitorul, epicul e trenant, peste evenimente se aşterne echivocul într-un halou de stranietate; acel sat de graniţă („iubit de contrabandişti”), de la marginea lumii, cu reguli vechi, apărând „adevărul nestricat al lumii” este, totuşi, un loc străin şi nu oferă siguranţă tânărului venit acolo în 1935 (sau 1936, adaugă prozatorul), instalând voit imprecizia („peste trei ani sau mai mult”, completează; v. pag. 112); şi exemplele pot fi înmulţite. Excelent creator de atmosferă, prozatorul urmăreşte comportamentist , prin ecou, întâmplările de la fermă, certurile tarokiştilor, avântul legionar într-o vreme tulbure. Sau dovede şte precizie etnografică (vezi nunta Parascuţei). Aduce în scenă, fie şi episodic, personaje care se reţin: Tina-ţiganca, profesorul Volcinski, şeful de gară Tavi Vorobchievici (naratorul, până la un punct), părintele Posteucă, directorul şcolii Opaiţ Răducu, învăţătorul Aurel Ştir din Clit, mămuca cea autoritară ş.a. Capătă însă relief cuplul, Katria (Ecaterina Suhoverschi), cu strămoşi şvabi şi Gavriluţă „al ei”, dragostea lor fulminantă, învăluită romantic, chiar dacă idila e „săracă în evenimente”, cum reproşa cineva; nepoata de morar neamţ, o normalistă ambiţioasă atacă viaţa „cu ochii strânşi” şi sfidează

împotrivirea tatălui ucrainean, ostil românilor „asupritori”, deloc încântat de băiatul de la fermă. Supus „probei vizitei”, înţeles doar de Katria (fetişcana din sanie), torturat de exigenţele calendarului, cu muncile de la fermă, purtând în gând mândria secretă a livezii de piersici de la Valea Lupului şi proiectul unei biserici, de refăcut în Lunca Nistrului, Gavril M. traversează vremuri de cumpănă, într-un mediu alogen, inflamând visul legionar: „curăţirea” României, mântuirea neamului de „putregaiuri”, marşul lui Codreanu prin Bucovina şi, desigur, prigoana autorităţilor. Apare (şi dispare), un Iliuţă Teologul, „călugăraşul” din Calafindeşti cu „puteri ascunse”, ieşit din puşcărie, slujind morbul legionar; sau un alt „făuritor de visuri”, profesorul Volcinschi, recuperat de la Soroca, cu pisălogeala sa profetică şi scârba de politică, credincios unui proiect grandios: grădina cernăuţeană. În totul rezultă şi o posibilă monografie a Bucovinei interbelice, un conglomerat etnic, se ştie, o lume pestriţă, o lume de străini – cum o percepe copilul Gavril, trecător prin târgul Sucevei (populat cu jidani, poleaci, huţuli), invocând trecutul imperial, rânduiala din „şcoala austriacă”. Şi, neapărat, calitatea de bucovinean (ca blazon), datoria faţă de neam, aspirând, după reîntregire, la o românitate ideală. Romanul este de fapt o meditaţie – deloc ostentativă – asupra sensului Istoriei, recompunând o epocă bântuită de turbulenţe şi elan constructiv, cu frământări, fervoare, vitalism şi un final imprevizibil, pe reţetă poliţistă: o castă poveste erotică încheiată dramatic, ca tragedie existenţială, asortată însă vremurilor tulburi: derută, eroism, implicare, visătorie, eşecul Istoriei. Şi o întrebare rămasă fără răspuns: va veni salvarea? Fiindcă autorul, un regizor subtil şi abil, dozând efectele cu o controlată ştiinţă a acumulărilor, refuzând explicitul, concretitudinea, strecoară, finalmente, „o ipoteză între altele”: Noi, ştiutorii, când ne vom întoarce, nu vom găsi decât vidul. Un roman bine construit, aşadar, îngrijit scris, atacând – sub coaja anecdoticului – o problemă gravă (relaţia individului cu Istoria), premiat pe merit, topind în ficţiune adevăruri care dor. Şi sperând într-o himerică reîntoarcere... Deocamdată, constatăm, s-a întors autorul, oferindu-ne un mare roman.

cronica literară

Poiana şi fereastra numelui Ioan HOLBAN

În prefaţa volumului de poezie Lăcrimarul înflorit (Editura Limes, 2010), Mircea Petean identifică în Ioan Petraş "un maestru al invocaţiei"; în adevăr, în toate cărţile tipărite de poet după 1990, de la Perdeaua de lacrimi la Ferestrele rănilor, Vîrsta cuvintelor ori Bucuriile epifanice, invocaţia, alături de psalmi, imne şi tropari, reprezintă o formă a rugăciunii, a mărturisirii credinţei şi, în fond, calea de acces spre înalt. În Lăcrimarul înflorit, Ioan Petraş scrie poezie de o incontestabilă valoare estetică din invocarea numelor, aşa cum, în Evanghelia care se citeşte în biserici la ziua de naştere a Mîntuitorului, cele cincizeci de seminţii de pînă la Hristos nu constituie o simplă listă de nume, ci un univers, lumea însăşi, unde fiecare substantiv propriu vine în textul Noului Testament cu înţelesurile şi istoria sa, adăugîndu-se celorlalte, unind, iată, sacrul şi poezia. Numele, spune poetul, are poiana sa de sensuri, unde adie doar creanga psalmului: "rădăcini cîntătoare/ scînteiază/ în/ poiana Numelui tău/ patrie de curcubeie/ stă-n linişti aşteptate/ eu cînt stelelor tale tinere/ şi nu m-aude decît/ piatra mormîntului fraged/ te simt mai aproape/ de Lună/ decît pruncul de marmura sînului/ ai să dormi peste umărul meu/ numărînd paşii morţii/ ce-mi bate la uşă/ cu tine se-nchid/ izvoare de lacrimi/ lîngă creanga unui psalm/ cu care te rogi/ pînă ce morţii tăi/ Annah/ se-ntorc/ biruiţi de-Nviere" (Numele Hannei); mai mult, numele e fereastra prin care se văd înaltul, cu îngerii şi podelele lunii, adîncurile cereşti şi poiana Învierii: "îngeri înverziţi lîngă fereastra Numelui tău/ ei reazemă/ cu brazi/ podelele Lunii/ ţi-e umărul nins de-ntrebările mele/ ţi-e fruntea învinsă de argintul Cununii/ cine ţi-a pus în grădina din inimă/ povara acestui cuvînt/ şi-n Moartea ce mîine-o-să-şi-facă/ din mine un soi de veşmînt?" (Veşmânt). Poezia din Lăcrimarul înflorit creşte în şi din invocarea a două nume din Vechiul Testament:

Hannah (Annah, Ana, mama Preacuratei Fecioare Maria) şi Miriam (Maria, Mama, Născătoarea Fiului lui Dumnezeu). Invocînd aceste nume şi explorînd sferele lor semantice, poemele se constituie în focarul unor oglinzi paralele întrucît, iată, Annah şi Miriam vin în poezie cu istoria lor, sînt relansatorii textului pentru ca, apoi, să se (re)construiască în instanţa lecturii; altfel spus, în Lăcrimarul înflorit e poezia lui Ioan Petraş şi, deopotrivă, poezia cititorului său care trebuie să închipuie conexiuni, să (se) privească în oglinda textului biblic şi în aceea a textului poetic. Hannah din Biblie, ne învaţă cercetătorii trecutului, are, în ebraică, sensul de "milă", "bunăvoinţă", "îndurarea lui Dumnezeu", "ascultarea rugăciunii", numele vechi fiind baza formării numelui latinesc Anna, al Anei, mama Fecioarei Maria; iată pe Annah din poezia lui Ioan Petraş: "la rădăcina cuvintelor/ am să te-aşez/ în formă de lacrimă/ înflorită-n Potir/ pentru Moartea din tine/ să te tînguie-un crin/ pentru Moartea din mine/ Mirele-Mir/ încolţeşte Tăcerea/ în Rău se îneacă/ soarele nostru din lacrimi ţesut/ eu sunt lemnul de Cruce/ în mamă crescut/ hotar de lumină fi-vei Hannah, tu, Hannah/ acesta e Cerul unor lacrimi de ceară/ priveşte Jertfelnicul/ cum aruncă afară/ aurul Lacrimei tale/ să te facă/ icoană” (Hannah). Miriam (în ebraică, Miryam, în aramaică, Mariam, formă prezentă şi în Septuaginta), în care Sf. Ieronim, autorul Vulgatei, desluşea înţelesul de "picătură de mare", iar alţii, urmînd o etimologie egipteană, descifrau verbul "a iubi" este originea numelui Maria, Născătoarea Fiului; Miriam din Lăcrimarul înflorit poartă aceste înţelesuri, transferînd istoria în poezie, într-o poveste, în fond pentru că invocaţia, psalmii, imnele, troparii spun o asemenea poveste care conferă esenţa substanţei disc ursului liric: "totdeauna rămîn piscurile Melancoliei/ adevăruri peste frunţile Pîinii/ Miriam, tu înfloreşti la colţul Luminii/ pînză să ţeşi Răstignitului/ pentru izvoarele pironite-ale Mîinii/ totdeauna va trece/ o

cronică literară căruţă de-argint/ prin sate de maci/ cu ceara de care se mereu folosesc/ hoţii de aur ai Lacrimei/ cenfloreşte în focul ceresc/ îngenucheat de atîta lumină/ măcinată de mori îngereşti/ eu mă rog/ prin văzduhuri de psalmi/ de tine culeşi/ mumele pietrelor/ ştiu că trăieşti/ ca o hlamidă/ peste moaşte domneşti/ Miriam, Miriam,/ rămîn fără oase cîntînd/ prin ţărînile Plînsului/ prin văzduhul nerostitului gînd/ o moarte frumoasă ca Lacrima îmi cere/ să-i fiu curcubeu/ nu mormînt/ să-i fiu curcubeu/nu mormînt" (Lăcrimar). Figurile lirice - Hannah şi Miriam - nu au fost alese întîmplător; ele sînt Mama (Mariei, Fiului), dar şi simbolul mamei tuturor pruncilor: "se lasă o lumină peste Ardeal/ cum numai peste prunci se lasă/ obrazul Mamei mîngîie luceferi/ şi lacrimi învelite în mătasă", scrie Ioan Petraş în poemul Blaj. Invo carea, chemarea M a m e i , (în)cîntarea lui Hannah şi Miriam sînt ale psalmului în alăută (şi, cum se ştie, psalmul era, la cei de altădată, un imn cîntat cu acompaniament de harfă); în cîntec se întrupează şi tot prin cîntec se desface fiinţa, cîntecul învăluie cerurile, din cîntec vin cuvintele - un „Betleem de cuvinte" naşte cîntecul clopotului, se spune în poemul Clopot în Lăcrimar -, poetul însuşi, cu desaga de psalmi în spinare, intrînd în Templul lui David, în Psalmii săi, adică, într-o vreme de cînturi: invocaţia, ca şi rugăciunea, se cîntă pentru a se auzi în înalt şi pentru ca jos, între fragii suspinelor, cîntecul să (re)nască fiinţa însăşi. Într-o altă ordine, cînturile lui Ioan Petraş din Lăcrimarul înflorit sînt ale drumurilor, ca pentru o cuprindere a lumii în învăluirea lor: datate în anul 2009, la Blaj, Sydney, Szeged, Bangkok, cînturile sînt ale lumii, nu doar ale îngerilor şi înaltului. "Probabil că lăcrimarul şi varianta sa aristocratică - lacrimarium - vor rămîne în istoria poeziei româneşti drept cuvintele mîntuite de rostirea poetică a lui Ioan Petraş", scrie Mircea

Petean în amintita prefaţă a cărţii. Lăcrimarul, numit, uneori, şi picurar este, cum ne învaţă Dicţionarul, o "mulură mică aşezată pe partea inferioară a unei cornişe pentru ca apa de ploaie să se scurgă departe de zid; o piesă de lemn sau de metal profilată şi fixată, în acelaşi scop, pe faţa exterioară a tocului unei ferestre sau uşi". Poetul reţine numele, atît de poetic, în fond, şi, în parte, funcţionalitatea sa banală, în fapt; Lăcrimarul lui Ioan Petraş este locul genezei fiinţei - e rădăcina -, valea de aur a naşterii şi morţii: Lăcrimarul e "cerescul Potir" unde se frînge "Pîinea Cuvîntului". Ioan Petraş crede în forţa mistică a cuvîntului: "în inima fiecărui cuvînt/ răpus de lumină/ odihnea cîte-un sfînt", scrie în Cînt (I). Pe aceeaşi cale a încărcării cu sensuri noi a cuvintelor ce par surpate în banalitate şi în cenuşiul unui real derizoriu, lăcrimarul este, în poezia lui Ioan Petraş, locul Luminii din care se înfruptă îngerul, al Învierii mereu invocate; în Lăcrimar, "Savaotul Domn" culege "oseminte de fluturi" pentru a "ctitori Preacuratei/ un mănunchi de minuni". Astfel, simbolurilor christice (crucea, mahrama, "năframa chipului", Cina etc.) poetul le adaugă lacrima şi Lăcrimarul, urmînd traseele dintr-o constelaţie simbolică dintre cele mai interesante: "Există o omologare mito-simbolică aproape universală a lacrimii cu apele cereşti - picăturile de rouă sau ploaie (...) Legendele româneşti vorbesc despre lacrimile fecundante ale Maicii Domnului: căzînd pe pămînt, ele se transformau în perle sau în flori. În credinţele românilor, picăturile de ploaie pot fi lacrimile «blajinilor» urcaţi în slava cerului, iar atunci cînd norii sunt omologaţi cu animale sfinte, urcate prin voinţa divină la cer, ploile sunt lacrimile acestor turme cereşti", scrie Ivan Evseev în Enciclopedia simbolurilor religioase si arhetipurilor culturale. Tot astfel, în lirica lui Ioan Petraş, lacrima şi lăcrimarul sînt locul seminţelor şi al seminţiilor: "miluitor este Timpul de faţă!/ pe lîngă ferestre de ceară-am trecut/ spre Timpul/ ce/ m-aşteaptă/ în/ seminţele/ Lacrimei" (Lăcrimar, III). Poezia din Lăcrimatul înflorit, un eveniment în lirica noastră de astăzi, uneşte prin cîntec şi invocaţie, lumea şi înaltul, nisipul Pustiei şi surîsul Lăcrimarului, laolaltă, în poem, ca într-un alt Potir al Cuvîntului.

cronică literară

Iubire şi sex în Cetate Magda URSACHE „Sînt ceea ce mi se întîmplă?” Andrei Pleşu, Note, stări, zile

Dezvăluiri complete şi „neprelucrate” privind propria biografie promite Leonard Gavriliu încă de la prima pagină a cărţii Pe urmele unui jurnal ars la Suceava, editura Stef, Iaşi, 2011. Din parcursul individual al autorului s-ar isca 4-5 romane picareşti (numai în Suceava şi-a schimbat adresa de 15-16 ori), tot atîtea de analiză (e psiholog de marcă) pe dimensiunea tragicului, vreo două poliţiste, cu Ursu pe urme, căpitanul sucevean de Securitate. Din CV-ul său intelectual s-ar putea desprinde un jurnal al lecturilor formatoare, de tip Bildung, dar şi altele, pshiocritice. Destulă materie epică s-ar găsi pentru o telenovelă, ba mai multe. Numai că Leonard Gavriliu preferă să rămînă departe de naraţiunea Als Ob, As If, Ca şi cum, optînd pentru zona strictă a documentului. Poetul (pentru că L. Gavriliu este şi poet) îşi privează astfel cititorii cu bună ştiinţă de spectacolul cuvîntului. Scriitură personalizată? Nu. Fapte, atitudini, trăiri în stare nudă. Pe fundal, veacul icsics, aşa cum îi spune Gheorghe Azap. Leonard Gavriliu exclude fantasmagoriile literariceşti, urăşte „abaterea în imaginar”, cum precizează da capo. Aşadar, docuromanautobiografic, ca viaţa să bată scriitura. Receptorii şi-i asigură că nu se lasă ademenit de Mnemosime, frumoasa infidelă (mai infidelă decît traducerea unui text), care te duce de nas fără să bagi de seamă. „Epicul pur e o prostie ca şi «poezia pură»”, afirma tranşant Mircea Eliade. Singur împotriva tuturor, Eugen Ionescu vedea jurnalul înlocuind romanul (în 1934, vă rog!), graţie autenticităţii. Criticul? N-ar avea altceva de făcut decît să controleze „dacă e adevărat ce se povesteşte”. Şi rebelul Ionescu prognoza, totodată, că, în exact zece ani, romanul va muri. N-a fost aşa. Din păcate pentru Leonard Gavriliu, jurnalul anilor 67-71 a fost ars filă cu filă, 800 de pagini,

chiar de mîna sa, în toamna anului 1971, de frica unei percheziţii: Suceava se afla în umbra lui Emil Bobu; în 1972, „de îndată ce mi-am venit în fire am reluat jurnalul”. Şi atunci întreprinde documentare riguroasă, ca să corijeze eventualele scăpări de memorie, deşi deţine una prodigioasă. Computerul său cerebral este exact: contestă, de pildă, o datare pe o fotografie, iar greşeala e dovedită. Piaţa literară s-a umplut de scrieri auto-fictive. Atîţia memorialişti îşi scot amintirile trucate la vînzare, încît mărturia exactă despre istoria trăită e salutară. Leonard Gavriliu recuperează (cu tehnică documentară fără cusur) zonele uitării şi refulării, „elementele moarte”. Riscurile? I le spun pentru că ştie să fie sparing partner: exces de prozaism, text îmbibat de informaţii inutile. Un exemplu? Pentru acurateţe, introduce 6 pagini dintr-un eseu despre reducţionism, fără finalul pierdut, terminat cu o jumătate de cuvînt. Demonstraţia privind geniul tehnic românesc (din activitatea sa culturalizatoare la Universitatea Populară) am sărit-o. Mărturisesc a nu şti nimic despre acridone, acizi naftenici, lichide ionice, carhene, că helmiţii îmi rămîn necunoscuţi, ca şi dielectrina. Doar substanţa numită melodic friedolină mi-a atras atenţia, mai puţin instalaţiile sonice pentru turnătorie. Leonard Gavriliu devine aproape antipatic prin dezvăluirile sale nemilos de sincere, pînă la cruzime; mai mult încă, apare ca un ins cu probleme afective. Una dintre cuceriri i-a şi pus diagnosticul: „nu eşti «erou» în dragoste”. O Demoiselle cam coaptă, Marie Françoise Trocheris (alintată trop chérie), îi furnizează bibliografie pentru teza doctorală. Plictisit de năvala de scrisori cu citate din Lamartine şi din Musset, de florile de ciuboţicacucului fixate cu scotch, dar şi de apelativul „Marele meu Prinţ”, întrerupe uşurat corespondenţa cu ea în '72, la ordin Secu (avea dosar operativ). În fapt, „extrem de ocupat şi, au surplus, preocupat de sesiunea de examene” a tinerei soţii. Nici o scrisoare explicativă, nimic: Marie F. dispare din viaţa sa, ca şi cum n-ar fi fost. Totuşi, Leonard Gavriliu se străduie să deducă anul primirii unei cartoline, ocărîndu-şi soţia pentru gelozie urîtă şi „furie distructivă”, comportament normal al femeii excedate de scrisorile Demoisellei. Leonard Gavriliu reproduce 7 din 60, cu grijă pentru diacritice. Pe Cornelia din Galaţi a „făcut”-o odată cu mănăstirile bucovinene. Ca să afle dacă se poate

cronică literară însura cu ea, o testează psihologic, mai exact, o disecă psihanalitic. De altfel, zburătorul cu negre plete le supune la grele încercări pe ciclicele alese. Pe-o jună rodică o aduce à bout. Supusă jocului torturant al absenţei şi al aşteptării, necredincioasa se răzbună, informînd Securitatea că Leonard Gavriliu ar publica articole în reviste străine (invenţie), că la cursuri ar evita să prezinte „realităţile noastre” şi că ar încălca acel Cod al eticii, admirînd poze indecente în „Playboy”. Duium de fete cu hormonii în floare traversează paginile (Leonard Gavriliu le publică fotografiile, cu nume şi prenume), nelipsind nici agentele sub acoperire. Chiar mîna Securităţii rectifică o adresă greşită, pentru ca o corespondenţă (supravegheată) cu o italiancă să nu se întrerupă. Mereu dispus să grilleze o Beatrix, o Elenă, o Wilmă (blonda ori bruna îi e totuna), Leonard Gavriliu scoate artileria de courreur cam în acelaşi fel: scrisoarea, promisiunea marea cu sarea, sărutul („cu răsunet în canalele epididimare”). După Borges, destinul agreează coincidenţe, simetrii, analogii, repetiţii. Tensiunile erotice, dar şi resentimentele („nişte curvălauce”) se tot repetă. Cum diaristul are de-a face cu full de dame suceveze, cititorul se cam sastiseşte. Leonard Gavriliu e şi el sastisit de timpul pierdut. Le ştie trupul şi gînditul şi nu-i mulţumit. Fetele „cu fizic”, ca să zic aşa, care deţin „cele de cuviinţă pentru nevoia ticălosului nostru trup”, cum spunea Sadoveanu, nau şi bibliografia la zi. Să cauţi mintea prietenului Costică Cristureanu, adevărat arnotean, cu care aproximează teoria mind-body identity, în braţele nu ştiu cărei miss din Boroaia cu inimă zburdalnică e vînare de vînt. Ce i se întipăreşte neştirbit într-un ungher al hipocampului? O replică a lui Florin Piersic: „Aventura e mama sănătăţii”. Dictonul l-a urmat Leonard Gavriliu cu asupra de măsură. Ce-i drept, nu-i generos cu timpul acordat; existenţa ca instruire continuă e greu acceptată, aşa că relaţiile (şi căsniciile) se tot rup. Dar Leonard Gavriliu, om

strîngător, păstrează documentele iubirilor, pentru a le publica întocmai. Nu corectează tacit nici greşelile de ortografie, preferînd să pună sic! între paranteze drepte, alt obol adus romanului ca biografie autentică. Tot autentismul îl face să lase deoparte postura pudică, în favoarea notaţiilor de Jurnal foarte intim, ca la pagina 217: „Un lucru mia rămas doar încrustat în memorie: că nu eu i-am scos chiloţii, ci ea a făcut-o, oferindu-mi-se parcă pe tavă, după ce mă căznisem s-o penetrez lateral, pe lîngă fundul acelei piese de lenjerie intimă”. Conduita afectivă, tainele inimei şi minţii de femeie nu-l prea interesează pe Leonard Gavriliu; deşi ştie definiţia afectivităţii, nu-i afectiv, putînd uza de titlul lui Panzini: Il padrone sono me. Le cultivă ca pe un ogor fertil, se iubeşte cu ele cu vînt activ, cum zic meteorologii, în pînze, dar le tratează reducţionist, ca pe galinacee, pe domnişoarele c a r e î i s l e i e s c e n e rg i a creatoare. Libertatea de sine (Leonard Gavriliu n-are nerv mistic) e mai importantă decît jocurile Dorinei (era să zic Daniei), Luminiţei, Michaelei etc. Cînd scapă de „erodarea în braţele unor muieruşte”, vrea să-şi onoreze carnetul de scriitor (din '56, semnat de Sadoveanu) şi de cadru didactic universitar. Moartea, la 60 de ani, a mentorului Traian Chelariu, şeful catedrei de Pedagogie-Psihologie a Institutului Pedagogic din Suceava, existent din 1963, lăsase un vid pe care Leonard Gavriliu îşi propune să-l umple. Ca şi Chelariu, e poliglot (a transpus peste 50 de volume din franceză, germană, engleză, italiană, predilect din domeniile psihologiei şi filosofiei), poet, prozator, diarist. Jurnalul lui Chelariu din 19291936 a fost publicat pe sărite de Junimea, în '77, ca să apară necenzurat abia în 2007, la editura Ideea europeană. In dürftiger Zeit, marele erudit avea să fie exclus din Universitate şi să ajungă slujbaş (e prototipul eroului lui Marin Preda, Petrini) la deratizare. Nici discipolul său, Leonard Gavriliu, n-a avut parte de o carieră universitară pe măsura instrucţiei, deşi s-a vrut de-bănăţenizat (lucrase în

cronică literară redacţia a două publicaţii timişorene: „Luptătorul bănăţean” şi „Scrisul bănăţean”) şi împămîntenit în Cetate, cum îi scria rectorului, prof. C. Ciopraga, în '66. Aşadar, pe urmele lui Traian Chelariu, Leonard Gavriliu studiază cu rîvnă psihopedagogia, începe cu V. Pavelcu un doctorat cu o lucrare ambiţioasă, pledează la Universitatea Populară pentru o cultura animi de tip renascentist, ceea ce nu convenea Piticului, porecla atribuită de Radu Mareş, atunci reporter la „Zori noi”, lui Ştefan Panaitiu, secretar cu Propaganda, care-i controla pe toţi, de la conferenţiari la căluşari, ba chiar şi opincile Sofiei Vicoveanca. Funcţia suplimentară de ghid ONT i-a adus mari necazuri: uluitoarea acuză de... spionaj industrial. Presumed innocent? Nu, Securitatea nu acorda prezumpţie de nevinovăţie. Leonard Gavriliu n-ar modifica niciodată vreun biografem în favoarea sa, Critica autobiografiei pure fiind un titlu de invidiat. E un cavaler al memoriei, cum am mai spus-o şi nu omite nici ce lar pune în lumină proastă. A fost adept Che (Guevara), o recunoaşte; a făcut parte din echipa de ziarişti care scriau „cuvintele” la ultimul Congres ceauşesc, o spune negru pe alb. Madlenele sale sunt un memoriu, o cerere, o recipisă, un contract de închiriere, un bon, un înscris juridic, o adeverinţă, pe care le arhivează atent. Peste toate, vrafurile de cărţi. Din cauza despărţirii de altă nevastă, Katika, frumoasa „cimişoreană” şi, implicit, de cei doi fii, caută disperat bibliografie pe tema copilului abandonat. Kind ohne Vater de P. Landolf. Cum? Cu ajutorul altei femei. Reconstituie răbduriu secvenţe erodate de uitare, deşi multe trebuiau lăsate sub pecetea tainei. I-am spus la telefon lui Herr Doktor, alias Leonard Gavriliu, că-i benefic ce i s-a întîmplat: distrugerea jurnalului sucevean. Tot răul spre bine, cum ar zice etnosoful. Şi asta pentru că, peste timp, a devenit mai comprehensiv. N-am fost în acord. Leonard Gavriliu rămîne fidel principiului că experienţa de viaţă trebuie livrată aşa cum este: autobiografie pură egal autenticism şi punctum. Pe mine mă interesează literatura confesiunii (cu excepţia memorialiştilor de gherlă, de Fort 13) mai mult decît confesiunea în sine. Sunt destule tabloide şi reality-showuri, mizînd pe curiozitatea cititorului/ spectatorului; care satisfac apetitul

pentru amănunte hot, vezi şi succesul romanului (devenit serial TV) al lui Candice Bushnell, Sex in the City. Ca ficţionar, Leonard Gavriliu s-ar apropia, presupun, de Camil Petrescu: stil alb de proces verbal, anticalofilie. Constatînd că-i ironizează pe „descriptologi”, iam amintit un pasaj de un realism crud, cu tentă expresionistă, din războiul său dermato-veneric de tinereţe: pregnanta scenă cu baba traversînd o încăpere de casă de toleranţă cu tigaia încinsă, sfîrîindă. Nici n-a vrut să audă de literaturizare. Cum mi-e greu să tac, recunosc, nu m-am lăsat: Bine c-a ars, i-am repetat. Dacă reproduceaţi jurnalul şi atît, nu mai apăreau trăirile colorate emoţional, sentimentele amestecate. Nu v-aţi fi arătat afectat de vreo alegere. Notaţiile ar fi rămas seci, uscate ca un os. Şi ce personaj aţi fi scos din Paraschiva! Ar fi apărut în literatură altă Paraschivă decît cea a lui Arghezi. Un roman cutremurător ar fi ieşit din uciderea fiului Mircea, „înecat” în Bega de Securitate. Prins de grăniceri la graniţa cu Iugoslavia, a fost livrat torţionarilor, bătut pînă-n moarte, după care s-a înscenat înecul. Scrisorile lui Mircea, inteligente şi sensibile, ar fi fost montate altfel într-un roman de analiză; ca şi drama tatălui, „schingiuit psihic” de abandonul copilului. A urmat o tăcere reflexivă (cunosc tăcerile lui Leonard Gavriliu), dar ştiu că nu l-am convins. Opţiunea pentru jurnal de-a pururi pur n-are întoarcere. A trebuit să mă mulţumesc cu fermecătoare decupaje à la Radu Cosaşu, din presa franceză a anilor 68-69, de la titlul năucitor À chacun son Freud la „cuvîntul de ordine/ dezordine” al sorbonarzilor revoltaţi la şaişopt: „Soyez réalistes, demandez l'impossible”, preluat şi de Mihai Ursachi. Am zîmbit aflînd că ideea tezei axate pe psihanaliză (Structură şi determinism în psihologia abisală, 1972) i-a dat-o un eseu din „Playboy”, Crisis in Psychoanalysis semnat Morton Hunt. Acribios, Leonard Gavriliu n-a ezitat să-l treacă la bibliografie. Dacă vreun membru mărginit al Comisiei superioare de diplome ar fi sesizat sursa, doctoratul s-ar fi dus pe apa Sucevei. Leonard Gavriliu este un scriitor ultraactiv (masa sa de lucru duduie cum ar trebui să duduie economia) aşa că mai sper să accepte şi statutul de povestaş. Are toate atuurile pentru a-şi concentra jurnalele toate într-o trilogie psihobiografică, cu termenul lansat de Serge Doubrovsky, autoficţiune. Acceptaţi provocarea, Herr Doktor?

o antologie a poeziei româneşti Cezar Baltag Mircea A. DIACONU

Moartea care iluminează, durerea care e sens, transformarea livrescului în existenţă, toate acestea într-o expresie fără teatralitate, fără manierism, forma fiind, în sine, substanţă. Lirism pur, în poezia lui Cezar Baltag, căci nu o retorică pare să tragă după sine sensul, iar limpezimea discursului te proiectează într-o metafizică lipsită de orice ostentaţie. O autodevorare orfică, suficientă sieşi, transformă durerea în sens şi strigătul disperat în regăsirea organicităţii lumii.

Şi cînd tăcuţi ne vom desprinde din nesfîrşite guri de hău sîngele meu să lumineze spre suprafaţă drumul tău Cu-o sfîşiere fără nume din gura Văii să te sorb să te aduc din nou în lume Orfeu triumfător şi orb

Focul nu stinge al retinei înalt de văz de tine dor, pentru privirea mea din Hades o lungă noapte sunt dator De astăzi, văduv de privire, să-mi cert zadarnic ochii verzi; nu te mai pot zări, iubire, tu nu mai poţi ca să te pierzi Un semn

Euridice Din nou, Euridice, lava erorii mele o aştern şi-i rog pe zeii fără patimi să mă întoarcă în infern La tronul palidei Hecate rog cîinii lumii de noroi să-mi smulgă văzul din orbite să nu mai pot priviînapoi Jos în tunelul marii Mume cînd, albă, te voi fi aflat mîna să ardă ca un ţipăt, ochiul să tacă sugrumat Din noaptea mea să-ţi dau viaţa să te hrănesc cu viaţa mea, tu ca prin vis să-mi mîngîi faţa şi eu să nu te pot vedea

Să ştiu atîta doar: că tu mă vezi Sau mă visezi cînd eu nici pasu-mi n-aud. Dar dacă-aşa devreme înnoptez De ce m-ai fost trimis ca să te caut? Nu te mai văd. Mi-e sîngele de ceaţă. Foşnesc uscat plămînii mei de lemn. Dar tot aştept din partea ta un semn şi tot mai cred că este dimineaţă. Fără auz tăcerea ţi-o ascult. Dă soare unui orb printre ruine. Tu arzi şi chiar de te-ai fi stins demult N-ai, Doamne, loc să te îngrop în mine. Te chem cînd toate vorbele mă dor. Pe limba mea ca într-un pat de iască Vocala nerostită-n care mor Stă neclintită gata să te nască. Iar dacă noaptea tot va fi să cadă Fă altu-n locu-mi care să te vadă.

antologia Ad inferos

Soma-sema

Rănit de-o sete care nu poate s-o mai stingă nici flacără, nici apă, nici timp neuniform îmi prăbuşesc cascada sîngelui meu ce strigă pierdut în amfiteatrul unui auz enorm

Nu eşti mulţumit de zilele tale sufletul meu? Sperai mai mult?

Decapitată zîna, poetul încă doarme un vis din care nu se va mai trezi uşor. De nu c-un fir de soare în lumea asta, Doamne măcar c-o înviere tot le erai dator Mă-ntreb de-a ta lumină sîngele meu străin e? Străină e tristeţea cu care azi te strig? Eu nu te rog, tăcere, nimica pentru mine: Dacă ne pierzi în noapte, în cer se face frig. Voinţa mea nu-ţi cere să-ntorci în stalactite vocalele durute pe care ţi le-aştern, dar de jertfeşti iubirea atunci măcar trimite Femeia în lumină, Poetul în Infern De astăzi inocenţă, vai, gîndul nu mai are şi semnul zînei bune n-am timp să-1 mai aştept, Îngerii mei, pavaţi-mi cu stele căzătoare Sahara arzătoare spre care mă îndrept. 9 martie 1988

Uite, e atîta soare şi atîta umbră pe faţa ta îngerească încît încep să mă tem că ai să pleci într-o bună zi şi n-ai să te mai întorci în temniţa atît de sordidă a trupului, mormînt nevrednic de lumina ta groapă de vreascuri în care mai întîrzii, mai revii încă tot mai visător, mai absent ca un cocor care se pregăteşte nostalgic de marea plecare, urcă deodată foarte înalt deasupra cuibului se roteşte în semn de rămas bun de două ori, de trei ori şi cu o ultimă zvîcnire de aripă intră în transcendenţă La fel într-o zi ai să dispari cu chipul meu cu tot pentru totdeauna vor rămîne olanele casei goale vor veni ploi şi vor dizolva acoperişul vor veni nopţi şi-mi vor dizolva trupul iar tu vei vîsli mai departe

cu gîtul întins anesteziat de beţia zborului mereu în capul unghiului cu priviri halucinante largi, tot mai largi fără întoarcere pînă cînd întreg orizontul de jur-împrejur va deveni o singură privire Eşti nemulţumit de zilele tale, sufletul meu? Sperai mai mult?

portret în cărbune Hippolyte Taine şi misticismul cauzelor Al. CISTELECAN

TAINE, Hippolyte-Adolphe, istoric, critic literar şi critic de artă, filosof, estetician, istoric literar. Născut la 21 aprilie 1828, în Vouziers; decedat la 5 martie 1893, Paris. Liceul „Conndorcet” din Paris şi apoi Ecole Normale Supérieure. Ratează, din cauza încăpăţînării sale, agregaţia în filosofie (1851). Sorbona îi respinge prima teză de doctorat (din pricina ideilor deterministe profesate în ea), aşa încît T. alege un subiect cuminte: Fabulele lui La Fontaine, cu care răzbeşte. Este numit profesor la Nevers şi Poitiers şi apoi, cam pedepsit, la Besançon. Asta îl supără atît de tare încît îşi ia concediu sabatic şi publică, în 1863, Istoria literaturii engleze, în cinci volume. Succesul cărţii îi permite apoi să trăiască din scris, dar este numit şi profesor la Academia de arte frumoase şi la Saint-Cyr. În 1871 este profesor la Oxford. În 1878 devine membru al Academiei franceze. Profesează critica literară şi de artă ca activitate liberală. A colaborat îndeosebi la Revue des Deux Monde şi la Journal des Débats. A debutat cu teza de doctorat: Essai sur le Fables de La Fontaine, în 1953. În ediţiile ulterioare, titlul acestei cărţi va deveni La Fontaine et ses Fables. Cele mai importante cărţi ale lui T. sînt Istoria literaturii engleze, Filosofia artei şi Originile Franţei contemporane. * Taine şi-ar fi putut lua liniştit un pseudonim făcut din marile lui concepte deterministe – rasă, mediu, moment. Pentru că e mai cunoscut sub această formulă decît sub cea din registrul stării civile. De la maturitate încolo Taine a devenit un fel de simbol al scientismului literar şi al autorităţii academice. Dar tinereţea lui a fost una de conflict cu academiile, care nu numai că i-au respins o primă încercare de „agregat” în filosofie, dar l-au căzut şi la prima tentativă de doctorat. Taine s-a răzbunat însă cu vîrf şi îndesat pe Sorbona,

revenind cu o masivă – şi exhaustivă – teză despre La Fontaine. Iar de-aici încolo lucrurile au mers în favoarea sa, pe o tot mai solidă – dar nu şi necontestată – bază de autoritate. Autoritate cîştigată atît prin „sistemul” propus de Taine, cît şi prin marile lui cărţi, de la Istoria literaturii engleze (cu o celebră “prefaţă” în care e expus, metodic, întreg sistemul de triple determinări) la Filosofia artei (în care sistemul e reargumentat şi amplificat) şi pînă la Originile Franţei contemporane; trecînd peste substanţialele lui studii şi monografii, toate, la vremea lor măcar, repere. Ceea ce l-a preocupat pe Taine toată viaţa a fost să pună în valoare cauzalitatea misterului literar, relevarea, cît mai ştiinţific cu putinţă, a cauzelor şi determinărilor care emerg în producţia de artă. „Printre operele omului, - zice el - opera artistică pare cea mai supusă întîmplării; eşti ispitit să crezi că se naşte din senin, fără nici o rînduială, fără nici un temei, pradă accidentului, neprevăzutului, arbitrarului; şi, într-adevăr, cînd artistul creează, o face după fantazia sa, care-i e proprie; cînd publicul aprobă, o face după gustul său, care e trecător; invenţia artistului şi simpatia publicului sînt spontane, libere şi, la prima vedere, capricioase ca suflarea vîntului”. Dar în spatele acestei libertăţi, a acestei capriciozităţi stau întotdeauna cîteva cauze determinante, care pot fi decelate printr-un demers de ştiinţă a cercetării. Ca şi în natură, unde „de altfel însăşi suflarea vîntului ţine de condiţii precise şi de legi fixe”, şi în artă se manifestă efecte ale unor cauze – nu mai puţin precise şi infailibile. Arta e un efect, iar dacă e un efect trebuie să aibă cauze; descifrarea acestor relaţii dintre efect şi cauză e rolul de ştiinţă al cercetării literare. Nu e vorba de cauze simple, lineare, ci de un complex de cauze; pentru a ajunge la acest complex opera însăşi trebuie studiată pe un fond de complexitate a relaţiilor pe care le întreţine, trebuie abordată din perspectiva întregului sau ansamblului în care se integrează. Pentru că „o operă de artă nu e izolată” niciodată, nici în plan social, nici în plan literar; ea e prinsă într-o reţea, şi pe o parte, şi pe alta; prin urmare punctul de plecare al metodei lui Taine va consta “în a căuta întregul de care ţine şi o explică”. Dar nici aici nu e vorba de un singur „întreg”, ci de mai multe „întreguri”, din care cele mai mari le conţin pe cele mai mici. Primul „întreg” e cel care ne spune că opera, ca fragment, “aparţine totalităţii operelor artistului”.

portret în cărbune Abordarea – cel puţin cea corectă, ştiinţifică – se face dinspre întreg spre parte, de la toată opera la o anume operă. Cel de-al doilea „întreg” e deja unul cultural, întrucît include factori de empatie şi factori de determinare care vin din cercuri mai largi: „Cutare artist, el însuşi, luat în considerare cu totalitatea operei produse, nici aşa nu e izolat. Există încă un întreg mai cuprinzător decît el însuşi, şi care e şcoala sau familia de artişti a ţării şi timpului său”. Abordarea va începe, aşadar, dintr-un orizont mai îndepărtat, al “familiei de artişti”, al curentului, şcolii etc. , căruia autorul nostru „îi e /doar/ cel mai ilustru reprezentant”, aşa cum era Shakespeare pentru toţi dramaturgii elisabetani. Dar înainte de a ajunge la Shakespeare, trebuie văzut ce fenomen erau aceşti dramaturgi laolaltă. În fine, al treilea – şi ultimul – întreg înghite deja mari porţiuni extra-literare, de psihologie „naţională” şi socială; aici se află, de fapt, marile determinări: „Această familie de artişti este ea însăşi inclusă unui întreg mai vast, care e lumea ce-o înconjoară şi al cărei gust i se potriveşte. Căci registrul obiceiurilor şi al spiritului e acelaşi atît pentru public cît şi pentru artişti.” Între artist şi societate există o armonie, o comuniune de fond; artiştii greci – cei ai antichităţii, face Taine o pildă erau oameni „avînd aceleaşi obiceiuri, aceleaşi interese, aceleaşi idei, aceleaşi credinţe” cu toţi ceilalţi cetăţeni; dar mai ales “erau oamenii aceleiaşi rase, ai aceleiaşi educaţii, ai aceleiaşi limbi, astfel că, prin toate aspectele însemnate ale vieţii lor, semănau celor ce le priveau opera”. Dacă semănau întru totul cu aceştia, înseamnă că, în operele lor, nu vor putea face altceva decît să-i reprezinte; arta e exponenţială în raport cu societatea din care iese. Taine verifică asta „pretutindeni”, deoarece peste tot “vom găsi exemple asemănătoare privind relaţia şi armonia intimă dintre artist şi contemporanii lui”. Cauza cu adevărat determinantă stă, deci, aici, şi artistul e produsul societăţii în mijlocul căreia trăieşte. Devine atunci imperios că “pentru înţelegerea operei /…/ trebuie să ne reprezentăm cu exactitate starea generală a spiritului şi a obiceiurilor timpului căruia i-au aparţinut. Acolo se află explicaţia ultimă; acolo şi cauza primordială ce determină restul”. Dar şi societatea, şi „starea ei generală de spirit”, au anumite cauze. Ca şi vegetaţia, şi societatea depinde de factori presociali, de mediul ca atare. Aşa cum plantele cresc

în zone delimitate de condiţiile de mediu, şi culturile se dezvoltă în climate delimitate: „Fiece zonă îşi are cultura şi vegetaţia ei proprie”. Analogia duce imediat la legitate: „Producţiile spiritului uman, ca şi cele ale naturii vii, nu se explică decît prin mediul lor”. Devine de prisos să mai subliniem că, într-o cercetare cu pretenţii, trebuie pornit de la cauză, pe drumul legic şi cronologic. Metoda de abordare şi cercetare a lui Taine e, zice el însuşi, una „modernă”, total diferită de metodele dinainte, întrucît a lui e „istorică şi nu dogmatică, adică nu impune precepte, ci constată legi”. Taine descrie, aşadar, fenomenele şi trage legile cauzalităţii din succesiunea acestora; nu pune în faţa operei un model, un tipar, ci doar îi deduce reprezentativitatea. E o metodă luată de la ştiinţele descriptive, de la ştiinţele clasificatoare: „metoda modernă pe care încerc s-o urmez, şi care începe să se introducă în toate ştiinţele morale, constă în a lua operele omului, şi mai ales pe cele de artă, ca pe nişte fapte, nişte produse, cărora trebuie să le conturăm caracterele şi să le găsim cauzele; nimic mai mult. /.../ este ea însăşi un fel de botanică, aplicată însă nu plantelor, ci operelor omului”. Această botanică literară e un fel de fenomenologie avant-la-lettre. Aşa cum naturaliştii cercetează faptele şi le clasifică, cercetătorul de literatură trebuie să purceadă la cercetarea „faptelor de artă”, ajungînd şi el la clasificări: „Căci avem şi pe acest tărîm fapte, ca oriunde, fapte pozitive ce pot fi observate, mă refer la operele de artă orînduite după familii în muzee şi biblioteci /.../ se poate cerceta ce e o operă de artă în genere, aşa cum se cercetează ce e o plantă sau un animal în genere”. Cu atît mai mult e înlesnită această cercetare a faptelor, care va duce, apoi, la determinarea cauzelor, cu cît artele sînt, pentru Taine, producţie mimetică de spirit. „Toate artele sînt – zice Taine - imitaţie”. Poezia, sculptura, pictura – mai evident şi mai imediat, angajîndu-se într-o reproducere vizibilă a realului; dar şi muzica şi arhitectura sînt, în fond, imitative, atîta doar că ele imită raporturile numerice, nu imediat vizibile, ale realităţii. Ca şi la Aristotel, imitaţia nu trebuie să fie exactă; ea intră în diverse grade de deformare şi prelucrare, dar păstrînd esenţa, făcînd recognoscibilă realitatea (interioară sau exterioară). Că artele au un principiu – măcar de pornire – imitativ, se vede şi din evoluţia artiştilor, mult mai apropiaţi şi mai fideli realităţii în primele etape şi mult mai comozi şi mai încrezători în

portret în cărbune propriile abilităţi în etapele finale. Există, crede Taine, mai multe perioade creative distincte - şi distincte tocmai prin gradul de apropiere faţă de realitate, prin – aşadar – gradul în care artistul se străduieşte să imite: „Cînd îţi îndrepţi privirea către ce se petrece în viaţa unui artist, îţi dai seama că de obicei ea se împarte în două perioade. În prima – tinereţea şi maturitatea talentului său – artistul contemplă lucrurile în ele însele /.../ Ajuns la un anumit moment al vieţii, /.../ părăseşte modelul viu şi, cu reţete adunate în cursul experienţei lui, face o dramă ori un roman /…/ Prima epocă e a simţirii autentice; cealaltă, a manierei şi decadenţei.”. Cîteodată, precum se vede, lucrurile se potrivesc acestei constatări a lui Taine; cînd nu se potrivesc, nu reprezintă un contra-argument; ceva cauze tot vor fi fiind la mijloc. Acest tangaj se poate constata nu numai la autori în parte, dar şi la marile şcoli şi orientări de artă; iar pe Taine îl interesează faptele ca atare; din similitudinea lor se impun cauzele: „Nu doar biografia cutărui sau cutărui mare om ne dovedeşte necesitatea de a imita modelul viu şi de a rămîne cu ochii pironiţi asupra naturii, ci şi istoria marilor şcoli artistice. Toate /…/ degenerează şi declină tocmai prin uitarea imitaţiei şi părăsirea modelului viu.” În această etapă decadentă, fie a scriitorului, fie a curentului, arta se încrede în artă mai mult decît în realitate; sursele devin livreşti, o carte o scrie pe alta; degenerarea se produce pentru că “au fost luaţi drept modele nu oamenii, ci scriitorii” (adică operele lor). Mimetica artei nu e, nici pentru Taine, simplă reproducere; visul artei nu e mulajul, fotografia: „Dacă imitaţia exactă ar fi într-adevăr scopul suprem al artei /…/ cea mai bună dramă – zice Taine - ar fi stenogramele proceselor de la curtea cu juri”. În bun artistotelician, Taine crede că arta trebuie să imite doar “raportul şi dependenţa mutuală a părţilor”, legile proporţiei şi legitatea organică, intrinsecă, a obiectului. Nu aspectele exterioare contează, aparenţa, ci figurarea legităţii interne a unei fiinţe de artă: “în opera literară, ca şi în cea picturală, e vorba de a transcrie /.../ ansamblul raporturilor, dependenţelor, logica lor”. Dacă vrea să facă asta artistul nu e doar liber, dar şi dator să modifice raportul dintre părţi, spre a pune în valoare elementul decisiv din fiinţa obiectului. El trebuie să opereze aceste modificări sau deformări în aşa fel încît “să facă sensibil un anume caracter

esenţial al obiectului”; pentru că “arta ţinteşte la manifestarea caracterului de căpetenie, al unei calităţi pregnante şi notabile”; al aşa-numitei qualitè maitresse – concept vedetă atît al ideii despre artă a lui Taine, cît şi al analizelor şi interpretărilor sale; concept, apoi, de mare carieră, inclusiv la noi. Această calitate dominantă, acest caracter esenţial „e o calitate din care toate celelalte, sau măcar unele dintre ele, decurg conform unor legături fixe”; de aceea e decisivă identificarea ei, întrucît conţine, de fapt, secretul operei; e principiul de structură al operei, după cum e şi principiul de structură al unui personaj. Această calitate le impune pe celelalte, le pretinde anume. Caracterul dominant se vede şi în natura lucrurilor, în natura ca atare; dar arta trebuie să exalte acest caracter: „în natură, caracterul nu e decît dominant; în artă, vorba e de a-l face dominator”. Iar pentru a revela caracterul dominant şi a-l face dominator, artistul “înlătură trăsăturile care îl ascund, le alege pe cele care îl manifestă, le îndreaptă pe cele în care e alterat, le reface pe cele în care e anulat”; el subordonează, aşadar, opera acestei trăsături, altminteri vizibilă şi de ceilalţi. Dar el va privilegia această trăsătură dominantă cu atît mai pregnant cu cît beneficiază de „o simţire originală”, care-i facilitează viziunea cauzelor şi a structurilor realităţii: “cînd un om se naşte cu talent, percepţiile sale, cel puţin percepţiile de un anume gen, sînt delicate şi prompte”; deci şi revelarea acestor calităţi va fi mai pregnantă. „Fiecare talent, zice Taine, posedă o facultate dominantă… ea se află în interiorul autorului, cît şi în ceea ce autorul descoperă şi produce în lumea înconjurătoare”; artistul e, deci, vrea-nu vrea, captivul acestei facultăţi dominante, de care nu se poate dezice. „Opera de artă este determinată de un tot care e starea generală a spiritului şi a moravurilor ce-o înconjoară” – aceasta e propoziţia decisivă a lui Taine; iar în sprijinul ei el aduce două şiruri de dovezi, unele aparţinînd „experienţei” iar altele „judecăţii”. Dovezile sînt atît de irefutabile încît ele probează „nu numai că, în fapt, dependenţa aceasta e riguroasă, ci şi că nu se poate să nu fie”, că arta în afara cauzalităţii e o aberaţie. Fireşte, nu totul depinde de aceste cauzalităţi externe, pe care artistul le interiorizează; există şi la Taine un factor turbulent, sălbatic, de genul talentului sau geniului. Insistînd în analogia

portret în cărbune naturistă, Taine concede, totuşi, că decisive sînt „grăunţele”, că fără ele nu se poate. Ca şi la copac, şi la artist „grăunţele erau date.” Dar nici seminţele de capul lor nu pot produce nimic fără circumstanţe favorabile: „circumstanţele sînt necesare creşterii şi răspîndirii plantei”. Ele îi servesc nu mai puţin poetului decît portocalului. Selecţia naturală, exercitată prin condiţiile de mediu, se aplică şi fenomenelor morale, „talentelor şi caracterelor ca şi plantelor sau animalelor”. Întocmai ca pentru culturile agricole, şi pentru cele spirituale e „necesară o anumită temperatură morală /.../ pentru ca anumite talente să se dezvolte; dacă lipseşte, ele avortează; … la o altă temperatură, vom avea o altă specie de talente”. Mediul nu tolerează decît anumite culturi, decît anumite talente, decît o anume artă. Mediul lui Taine e definit cînd de condiţiile naturale propriu-zise, cînd de cele sociale, cînd de amîndouă. Dar oricum ar funcţiona legea mediului, ea e determinantă. Într-o societate depresată şi artistul va împărtăşi, chiar dacă nu i se potrivesc structural, depresiile societăţii: “necazurile ce întristează publicul îl întristează şi pe artist. Făcînd parte din mulţime, îi împărtăşeşte soarta”, nu poate ieşi din momentul istoric. În plus, „artistul a fost crescut de societate; de aceea ideile primite în copilărie” vor fi decisive în concepţia lui, în arta lui. Peste toate, pentru că artistul e ţinut să releve trăsătura dominantă a realităţii, el va agrava, în opera sa, tocmai această depresivitate, ca unul care are o relaţie favorită cu dominanţa. Şi chiar dacă ar vrea să treacă peste toate acestea şi să scrie o operă în răspăr cu sentimentul public, nu-i merge, pentru că el trebuie să obţină consimţămîntul cititorilor. Dacă „opera trebuie să placă publicului” înseamnă că şi la un capăt şi la celălalt artistul stă sub legea determinării – şi la capătul iniţial, preformal, şi la cel final – al orizontului de aşteptare. Partea din urmă e cu atît mai severă, ca exigenţă, cu cît patima fundamentală a artistului e gloria; or, glorie fără cititori nu se poate.

Taine face cîteva exemple de dominanţă „socială”, de mental colectiv, care au devenit apoi dominanţe de artă; de pildă, sculptura greacă se trage din cultul efebului, glorificat şi zeificat: “Grecia îşi face cu atîta stăruinţă din animalul uman frumos un model, încît îl preface în idol, pe pămînt glorificîndu-l şi în cer divinizîndu-l”. Clasicismul francez face din eleganţă un cult atît de desăvîrşit încît „o cameristă din perioada clasicismului francez era mai pricepută în ale scrisului decît o academie modernă” ( cel puţin aşa zice Taine că ar fi zis Courier). Există, prin urmare, mai întîi o situaţie generală, „un tot de circumstanţe cărora oamenii le sînt mulaţi şi supuşi”, iar artistul nu mai puţin. Această situaţie istorică, a societăţii, “dezvoltă în ei nevoi corespunzătoare, aptitudini distincte, simţiri aparte”, iar de aici derivă personajul-model al societăţii respective, personajul ei dominant – efebul în Grecia, călugărul şi cavalerul în Evul Mediu, curteanul în Evul Mediu tîrziu, neliniştitul în epoca modernă. Iar artistul nu doar va preleva aceste dominanţe, ci le va surescita, le va exalta, lucrînd în armonie cu structura mentalului colectiv, care şi el, la rîndul lui, a fost determinat de condiţiile climaterice şi de mediu. Conceptul de mediu devine, pînă la urmă, o etichetă cuprinzătoare şi generală în care sînt incluse cam toate condiţiile „externe” ale literaturii: în el intră atît ambianţa fizică (climă, sol, condiţii naturale), cît şi cea politică şi socială. Toate laolaltă îl vor determina pe artist şi-i vor explica arta.

portret în cărbune Rasa lui Taine n-are nimic din “rasialitatea” sau „rasismul” de mai tîrziu al acestui concept; ea reprezintă, într-un fel, un anume specific naţional, dar determinat de celelalte condiţii: „orice rasă există în virtutea caracterului dobîndit de la climă, de la sol, de la hrană şi de la marile evenimente în care şi-a plămădit originile”. Rasa, totuşi, nu explică individul, ci doar unele componente ireductibile ale acestuia. Aici Taine alimentează şi el folclorul bogat al caracteristicilor naţionale, vorbind, de pildă, despre „geniul francez” ca de unul “retoric şi palavragiu”, “fără nebunia şi geniul imaginaţiei”, pe care le-ar avea germanii. E un concept care va supravieţui mai degrabă sub numele de „specific naţional”. Momentul, la rîndul lui, e străvechiul saeculum al lui Tacitus; ar reprezenta, cel puţin în mare, „spiritul unitar al unei epoci”, epistema, paradigma sub care se grupează toate manifestările de spirit; e factorul dinamic al acestei triade de determinări. În vreme ce mediul rămîne static, „momentul” e schimbător, iar din interacţiunea lor rezultă modificările din „rasă”, din specific. Dar fiecare epocă se prezintă unitar, în toate domeniile putînd fi interpelat acelaşi izomorfism: „Între un gard viu în grădinile de la Versailles, un raţionament filosofico-teologic al lui Malebranche, o normă prozodică prescrisă de Boileau, o lege a lui Colbert despre ipoteci, un compliment rostit în anticamera regală de la Marly, o afirmaţie a lui Bossuet despre caracterul regesc al împărăţiei lui Dumnezeu distanţa pare infinită /…/ dar toate aceste manifestări /…/ sînt expresia unuia şi aceluiaşi spirit”. Momentul e paradigma de azi. Scientismul lui Taine a fost, fără îndoială, extrem de optimist; ambiţia lui e de a ajunge la cauza legică a oricărui fenomen, fie el spiritual sau material; exagerînd, Taine şi-a contrariat contemporanii afirmînd că „viciul şi virtutea sînt simple produse, precum vitriolul şi zahărul”; că au, adică, şi ele cauze care le produc legic. Totul, crede Taine, este determinat de cauze; iar „scopul oricărei ştiinţe şi unica metodă validă de cercetare este demonstraţia unei legi universale a cauzalităţii”. Iar operele documentează asupra epocilor şi societăţilor: ele sînt, în fond, documente. Şi sînt documente tocmai pentru că „sînt monumente”; marile epoci se cristalizează în opere majore, pe principiul armoniei dintre geniu şi epocă: „Spiritul lui Racine e ca o prescurtare a spiritului celorlalţi”. Artistul rezumă societatea. De fapt, literatura

vorbeşte mult mai documentat despre o epocă decît o pot face documentele însele: „Aş da bucuros cincizeci de volume de hrisoave şi o sută de volume de documente de stat pentru memoriile lui Cellini…”, zice sfidător Taine. Dar formula lui Taine nu e chiar atît de şablonardă; ea presupune abordarea unui poet într-o triplă viziune, ca „revelator al infinitului, reprezentant al secolului, naţiunii şi epocii sale”. În funcţie de această putere de reprezentativitate, se poate elabora o ierarhie a operelor; pe pragul cel mai de jos va sta literatura reprezentativă pentru o modă efemeră, de trei sau patru ani; apoi, cea reprezentativă pentru o întreagă generaţie; la nivelul trei stă literatura exponenţială pentru o epocă istorică; apoi vine cea reprezentativă pentru o rasă; iar în culme stă literatura reprezentativă pentru întreaga umanitate. Opera: Essai sur le Fables de La Fontaine, 1853; Essai sur Tite-Live, 1856; Essais de critique et d'histoire, 1858; Nouveaux Essais, 1965; Histoire de la littérature anglaise, 1964-1872; Philosophie de l'art, 1865; De l'Intelligence, 1870; Les Origines de la France contemporaine, 1875-1893; Derniers Essais, 1894; Pagini de critică, traducere de Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1965; Filosofia artei, Traducere şi postfaţă de Tudor Ţopa. Introducere de Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1973; Viaţa şi opiniile lui Frédéric Thomas Graindorge, traducere de Angela Cismaş, Bucureşti, 1976; Studii literare, I-II, Traducere şi note de Any Florea şi Virgil Florea, Prefaţă şi tabel cronologic de Irina Mavrodin, Bucureşti, 1983. Referinţe critice: V. Giraud, Essai sur Taine, 1901; D. D. Roşca, L'influence d'Hegel sur Taine, 1928; André Chevrillon, Taine. Formation de sa pensée, 1932; Micaela Slăvescu, coord., Dicţionar al literaturii franceze, 1972; Angela Ion, coord., Scriitori francezi. Dicţionar, 1978; Dirk Hoeges, Literatur und evolution, 1980; Gabriela Danţiş, coord., Scriitori străini, 1981; Jean-Thomas Nordmann, Taine et la critique scientifique, 1992; Marshall Brown, Why Style Matters: The Lessons of Taine's History of English Literature, 1997.

muzeul de imagini Cum să-l slujeşti pe Domnul Constantin DRAM

Spune neasemuitul Boccaccio o poveste pilduitoare în prima carte a Decameronului, cu gîndul de a ne arăta distanţa uriaşă ce separă adesea intenţia de realizare sau despre cum iluzia se transformă într-o realitate necunoscută pe care omul o acceptă drept cea mai bună „dintre lumile posibile”. Altminteri, tot despre resorturi nebănuite ascunse în spatele sexualităţii, atît de ciudat şi de divers manifestată în timp. Într-o cetate din Berberia, se zice, într-o familie de păgîni, desigur, trăia o fetiţă „prostuţă”, neavînd mai mult de 14 anişori şi neştiind prea multe despre lume. Era în schimb gingaşă şi frumoasă şi curioasă, aşa cum a lăsat firea femeile de la Eva încoace. Tot cercetînd s-a apropiat de comunitatea de creştini din acel oraş păgîn (Capsa, de unde se trage o varietate de homo sapiens, zis capsian) şi a aflat că lucrul cel mai plăcut lui Dumnezeu este să renunţi la bunurile pămînteşti şi să fugi în pustie, acolo căutînd să-l slujeşti cît mai aplicat pe Domnul. Fata, dintr-o familie bogată, de altfel, fuge spre deşertul Tebaidei, atît de pilduitor prin densitatea de pustnici înţelepţi care îl populează. Primul dintre aceştia, pe care fata dornică de sfinţenie îl descoperă, după ce o hrăneşte cu poame, după obiceiul pustiei schimniceşti, intuieşte consecinţele păstrării lîngă el a păgînei ce dorea să se convertească şi o trimite mai departe, spunîndu-i că va da de un pustnic mult mai priceput decît el în ceea ce caută ea cu atîta osîrdie. O, sfîntă naivitate, a fetei, şi iscusită ambiguitate a scriiturii! Desigur, mai priceput se va arăta cel de-al doilea care, deşi se nutrea mai cu seamă cu rădăcini şi bea apă chioară, acceptă să o păstreze pe tînăra neştiutoare lîngă el, hotărît să o aducă pe drumul slujirii lui Dumnezeu. E drept, era şi mai tînăr acest personaj, Rustico, pe numele său; cu orice preţ el năzuia să-şi verifice virtutea, aşa că o păstra pe copilă pe lîngă el cît mai mare parte din zi, spre a vedea dacă rezistă în faţa ispitei. Dar nu a fost să fie. Pricepînd, pînă şi el ca sfînt călugăr, cît de e de neştiutoare fata, fiind îmboldit straşnic de ispitirile cărnii ce se arătau tot mai necruţătoare, omul puse la cale o stratagemă vrednică de cei mai mari făuritori de strategii ai lumii. Potrivit vorbelor cu care, la vreme de seară şi de ajunare, el o lămurea pe fată, aducînd-o pe auritul drum al sfinţeniei, nimic, nici o faptă nu e mai plăcută Domnului

decît “aceea de a-l vîrî pe necuratul în iad, unde Cel-deSus îl osîndise pe vecie”. De aici, scena devine vrednică de ţinut minte şi de comentat, pe linie de re-semantizare şi de manipulare cum nu prea des se petrece. Doamnele din Decameronul boccaccesc, ce ascultau povestea spusă de Dioneo, în refugiul înalt unde se ascunseseră de frica molimei medievale, aveau virtuţi renascentiste şi mult post-renascentiste, nefiind cîrcotaşe în faţa imaginilor atît de special provocate de o povestire ce pleda pentru firescul existenţei omeneşti, pînă la urmă. Căci scena aduce în faţă imaginea unui tînăr (fie el şi pustnic) care i-l arată fetei (foarte curioasă, de altfel) pe neastîmpăratul necurat (ascuns pînă atunci în pantaloni) ce căuta cu îndîrjire iadul, în care să se introducă, potrivit diatei divine. Mai află fata, bucuroasă pentru scurt timp că ea nu posedă asemenea podoabă, că şi ea are, compensatoriu, chiar iadul căutat atît de înfocat de năstruşnicul drăcuşor. Operaţiunea introducerii necuratului în iad se va produce frecvent, invers proporţional în timp faţă de atitudinile celor doi parteneri: călugărul, malnutrit şi cu o apetenţă erotică în scădere, din ce mai mult eschivîndu-se (fără success!), fata, tot mai habotnică, mai pasionată şi mai plină de plăcerea operaţiunii vîrîrii dracului în iad, istovind sărmanele puteri ale celui care, pînă nu de mult timp, trăia fără prea multă bătaie de cap. Mai spune iscusitul povestitor că în oraşul fetei s-a întîmplat să moară toţi ai ei într-un incendiu, drept care fata devenea singură moştenitoare; un tînăr priceput se ocupă de toate şi o aduse înapoi la civilizaţie, spre a se căsători cu ea! Mare tristeţe pe fată, nu se spune nimic despre ce-o fi gîndit bietul pustnic, rămas doar cu necuratul său, să trăiască în marea pustie a Tebaidei (cu cîtă neasemuită candoare întrebase ucenica: “ – Rustico, ce-i aia care tot împunge să iasă afară şi eu n-o am?// - O, fiica mea, e necuratul de care ţi-am vorbit, răspunse Rustico. Şi, vezi, mă chinuieşte acuma, încît de-abia mai pot să rabd.”). Aşa că ea se plînse unor femei citadine, la întoarcerea în urbe, despre marea părere de rău ce o încearcă părăsind atît de plăcuta slujire a lui Dumnezeu, întru care se iniţiase cu destul folos, după cum se ştie. Au rîs grozav cumetrele, după ce au aflat, prin limbajul semnelor mai mult, fata fiind din punct de vedere conceptual-lingvistic virgină, despre cum stă trebuşoara cu pricina. Şi compensatoriu, i-au mai spus: “ _ Nu te mîhni, fetico, că doar şi pe la noi se face ca-n deşert. Neerbale (soţul care o salvase din deşert) are s-aibă grijă să te slujească şi pe tine şi pe Dumnezeu!” Aşa va fi fost, istoria nu mai spune, Boccaccio avînd de dat seamă şi despre alţii: rezultă însă o importantă deosebire între pustnici şi laici. Primii se mulţumeau să îl slujească pe Domnul şi atît (după cum s-a văzut), ceilalţi au slujit mereu la două capete, aspect nu întotdeauna plăcut proniei divine, din cite se ştie. Dar asta e altă poveste.

poesis Rug de umbre Nichita DANILOV

Cea'ă Vîntul stătea drept la capătul străzii, cu ochii întorşi şi mîinile tremurînde, ţinînd un joben. Cineva încerca mereu să-şi aprindă o ţigară ferindu-se de vînt. Vîntul însă nu se lăsa păcălit cu una cu două, ci răsucindu-se mereu pe călcîie, făcea zeci de piruiete în aer, stingînd chibrit după chibrit... încet-încet mi-am ridicat ochii spre fereastra strălucind în puterea nopţii: mi-ai făcut semn cu degetele tale sub formă de evantai scuturînd scrum de ţigară peste stratul de pălării răsărite în stradă... ... Atunci ne-am trezit din somn cu toţii implorîndu-te să nu-ţi întorci faţa de la noi, am căzut în genunchi şi am ridicat din nou ochii spre cer, dar cerul s-a răsturnat cu susul în jos şi am văzut căscîndu-se sub noi duşumeaua acoperită de mucuri de ţigară şi smocuri de păr de om, dar şi de cal sau de cîine!... Am căutat să ne păstrăm judecata limpede şi cugetul curat; am tras aer în piept şi ne-am lipit mai bine tălpile umede de tavanul pe jumătate surpat, acoperit de dune mici de nisip pe care le ondula vîntul şi spre care se îndrepta o turmă întreagă de suflete.... Ridicînd bastonul în aer,

Vîntul ne-a făcut semn s-o luăm la dreapta şi apoi la stînga, spre pajiştea verde ce se căsca în mijlocul oraşului... Noi mergeam şi el ne urma, acoprindu-se de ceaţă... Crepuscul Fiule, a crescut atîta iarbă pe creștetul tău, încît semeni cu un stog de fîn umblător, care hoinărește de ici-colo, pe străzi Chei Casele se încalecă una pe alta în stradă ca niște animale în perioada de rut... Din ușile și ferestrele larg deschise răzbate în noapte un hohot de lumină... ...Merg grăbit, din ce în ce mai grăbit pe străzi. Mă opresc în dreptul fiecărei scări, pipăi cheile din buzunare și izbucnesc în rîs.... A mărşălui A mărşălui pe străzi îmbrăcat în piele de om purtînd alte piei deasupra şi poate nimic pe cerul scufundat dedesubt nici o urmă, nici o încreţitură de nor, nici o umbră pe suflet, bucurîndu-te și întristîndu-te în aceeași piele...

poesis Iubind și urînd în aceeași piele, vegetînd și jubilînd în aceeași piele, dormind și meditînd în aceeaşi piele, mereu în aceeaşi piele, logodit cu ea pe veci, în faţa zilei şi a nopţii... A şedea, a gîndi, a sta de veghe a te simţi cînd om, cînd fluture, cînd pasăre de noapte învîrtindu-se în jurul felinarului aprins ţinîndu-şi echilibru în gol... fîl-fîl, fili-fili, triluli-lula, triluli-lulu. La ce bun, la ce folos? odată ce strada pe care mărşăluieşti nu trece prin tine, aşa cum treci tu alunecînd prin ea, de-a lungul sau de-a latul nop)ii?! Cum s-o simţi, cum s-o înghiţi, cum s-o digeri pe timp de zi pentru a o visa noaptea golită de glasuri, de maşini şi de tocuri, trecînd în zig-zag prin faţa semaforului lungindu-se şi lăţindu-se asemenea unui şarpe ce se rostogoleşte spre tufiş după ce şi-a înghiţit propria-i umbră?

Rug de umbre Adunam umbrele trecătorilor ce bîntuiau pe străzi, așa cum adună vîntul snopii de grîu risipi)i pe cîmp. În mijlocul pustiului înăl,am din ele un rug. Mă legam singur de stîlp și aprindem focul. ...În timp ce flăcările îmi acopereau tălpile, îmi ridicăm ochii spre cer, cîntînd, tăcut, Osana.... Apus Desprind chiștoacele de ,igară de pe tavan și le îndes în scrumieră. Mă apropii de geam, privesc trecătorii ce se perindă unul după altul prin ploaie înveșmînta)i în pelerine lungi, albastre... Deodată ploaia ia foc și întreaga stradă se răsucește mistuidu-se în aer ca un sul de papirus, de pe care se scurg umbrele trecătorilor, asemenea unor hieroglife... ...Le culeg de pe trotuar și le ascund în buzunare... Manechine Iată: femeile își leapădă pruncii pe fereastra apusului. Gunoierii de serviciu ai nop)ii spală trotuarele de orice urmă de sînge. Cu pași furișa)i,

poesis îmbrăcat într-un halat alb ca într-un lin)oliu, mă strecor pe lîngă manechine, în jurul cărora se rotesc sufletele ca un roi de albine... ... În urma mea, luna adună fetușii lepăda,i pe străzi și-i așează, frumos, în vitrine... Un maldăr Un maldăr uriaș de rufe crește ca un aluat pe străzile pustii ale orașului. Îmi vîr mîinile în această cocă, și o frămînt cu ochii închiși, răsucind din ea picioare și mîini și capete de oameni, pe care le prind apoi în cîrlige, și le usuc pe sîrma întinsă în camera vecină.... Înserare Ca pe un sîmbure de măr îmi scuip surîsul din gură. Îl urmăresc cum pică rostogolindu-se în praf, alături de mucul de ,igară. Îl ridic apoi cu grijă de pe trotuar și-l îngrop la rădăcina unui măr sau poate a unui zarzăr înflorit și aștept, frecîndu-mi mîinile de bucurie, ca pomul să se ofilească. Piatra de rubin Rîd de lucrurile de care m-am lepădat și rîd de lucrurile de care nu m-am lepădat: întorc moneda pe o fa,ă pe alta, o arunc în praf

apoi o șterg și mi-o lipesc de fa,ă ca și cum aș vrea să-mi rămînă chipul încrustat pe ea. O pun pe masă ,inînd-o sub degetul arătător de la mîna stîngă, strîng degetul mijlociu al celeilalte mîini, ca semn al echilibrului, de degetul mare, împodobit cu un rubin, și-i dau un bobîrnac. Moneda începe să se învîrtă Repede, din ce în ce mai repede, alunecînd în cercuri concentrice pe masă, rostogolindu-se în gol: a priori, a posteriori? Cameră tapetată cu pași Lungindu-mi trupul, alunec pe geam, printre gratii, pînă la marginea trotuarului (soarele a apus de mult dincolo de blocuri), culeg ca pe niște bancnote vechi urmele trecătorilor și le înghesui în buzunare, după care mă strecor tăcut ca un somnambul înapoi, în salon, și le lipesc pe pere)i și pe tavan. ...Mă descal, și încep să mă preumblu încet, meditativ, cu mîinile la spate prin cameră, printre mese și scaune, de la ușă pînă la fereastră și înapoi.... Ceilal,i tovarăși ai mei, îmbrăca,i în pijamale cu dunguli,e verzi și albastre, se lasă în patru labe și încep să urle, ca niște cîini, la luna plină ce-și strîmbă gîtul pe geam... (Grupaj din volumul în curs de apariţie la Editura Tracus Art)

metalepse De-a (meta)leapşa Luca PIŢU

Metalepse cu figuri tulburătoare (II) Hatmanul Cazacilor Pictorieni, Polemarhul Demetrios din Gaesteion, Zoografa Marilene din Mourarion şi Ereziarhul Loukas din Kasvaneion implementează, en s'introduisant dans l'histoire d'Etienne le Grand (aussi bien que dans celle du Génie et de la Génisse des Carpathes), noi metalepse, ba şi lepşe, cu figuri tulburătoare:

Metalepsa VII: Sustrăgîndu-se subrepticemente orizontului impermanenţei fenomenale ori deocheatelor alianţele ideologice conjuncturale (fie dînsele, alianţele, asemeni celeia dintre Actantul de la Podul Înalt şi Pitecantropul Erect din Skornikesteion, gentis valachicae paedicator maximus), aruncă Ereziarhul din Kasvaneion, fervent du lâcher-prise hebdomadaire, priviri dezabuzate către viitorul cafeniu al omenirii globalizate, ale carei salve manelii le auscultă cu urechea sa dextră, singura aptă să capteze tot inaudibilul epocal… şi încă ceva pe deasupra.

Metalepsa V: Satir învechit în urmărirea nimfelor tembelizuale, mixoscopist prilejual cu priviri lubrice ori gerontofil oarecare, nu contează, Ereziarhul din Kasvaneion dă impresia că s-ar înfige, la o adică, în polimerii Chimizdei de Renume Mundial, exploatînd însă jmechereşte inatenţia momentană a Principelui Sacerdot de Drept Divin, prins, el, muieraticul fără seamăn, cu rebrănduirea pravoslavnică a Genialului Cârpaci din Skornikesteion.

Metalepsa VI: Meditativ + gînditor (şi totuşi gata de amor), Ereziarhul din Kasvaneion, indiferent la dialectica sacrului muşatin cu profanul ceauşin, dar şi la ciocnirile paharnice aferente aceleia, nu uită să se pregătească de o iminentă răsfirare a falangelor sale înmănunchiate pentru, de bună seama, a perpetra o irumare digital-unghială meseriaşă asupra Leanei din Skropheion, consoarta bête et analphabête a Intîistătătorului Valahiei Socializde Multilateral Developate.

(Meta)leapşa I: Zdumpeşa hetairă Helene din Keauseskion, phallica genitrix Valachiae Postmodernae, se bucură postumamente, şi încă foarte, prin intervenţia năzdrăvanei zugrăviţe Marilene din Mourarion, de &inclusiv ! ediţia secundă, revăzută şi adăugită, a Documentelor antume ale «Grupului din Iaşi», pe care o percepe, iată, alegoricamente, sub chipul unui Hadrianos din Severineion expediat manu militari ad uterum suae matris întru repaus binemeritat, cu posibilitatea de a fi revenii î n p o l i t i c h i e continentală… nu numai rebranduit ci şi menit de Moirele Marxiene unei întreite năşiri materialististoriceşti , adicătelea dejoceauşiliescane, presupunînd, ea, botezul prealabil cu briciul diabolectic al synagogosului Sylvios Brouhahamos din Boukarestalenineion

chipuri şi privelişti O victorie de maturitate Liviu ANTONESEI

Anul literar trecut a fost, fără îndoială, un an al romanului. Constatarea am făcut-o cînd de-abia ajunsesem la jumătatea anului cu pricina, ba chiar şi depăşită! Nu voi relua lista pe care am comentat-o deja de mai multe ori, în mai multe articole de bilanţ. Dar această constatare mă vă ajuta să situez mai bine „victoria” prozatorului Radu Mareş – laureat al Premiului USR pentru proză pe 2010, Cînd ne vom întoarce (Editura Limes, Cluj, 2010). Evoluţia lui Radu Mareş mi se pare unul din cazurile cele mai interesante ale tranziţiei noastre literare. Născut în Bucovina, viitorul prozator avea să urmeze studiile universitare la Cluj, unde s-a şi fixat cu domiciliul, lucrînd, pe rînd la revista Tribuna, iar după 1990, pînă la pensionare la editura Dacia. Ca scriitor, Radu Mareş a debutat în 1972, cu romanul Anna sau pasărea paradisului, laureat cu premiul de debut al USR. Pînă la Revoluţie, a mai publicat trei cărţi, Cel iubit, povestiri (1975), Caii sălbatici, roman (1982, premiul de proză al Filialei Cluj a USR), Pe cont propriu (1985). Patru cărţi în 13 ani, două premii literare importante, un succes măcar de stimă în rîndul confraţilor. Nu este deloc rău! După care, autorul tace mai bine de cincispreze ani, pînă în 2002, cînd publică Anul trecut în Calabria, urmat de eseul Manual de sinucidere din 2003. Şi, apoi, urmează un fel de explozie întîrziată, romanele Ecluza (2006, laureat cu premiul cartea anului de Filiala Cluj a USR) şi romanul de anul trecut deja amintit, laureat cu Premiul USR, volume care l-au adus practic şi cumva brusc în prim-planul prozatorilor de azi. Chiar este un caz interesant! La aproape patruzeci de ani de la debut, un autor trece din liga bunilor profesionişti în cea a scriitorilor cu adevărat importanţi. Asta poate servi şi drept lecţie de răbdare pentru cei care-şi imaginează că, în literatură, ar putea fi arse etapele necesare formării depline. Sigur, cu excepţia poeziei, de bună seamă, unde un talent exploziv se poate manifesta plenar şi în adolescenţă. Şi ne mai învaţă ceva – dacă valoarea nu aşteaptă numărul anilor pentru a se manifesta, nici trecerea

acestora n-o împiedică obligatoriu să se manifeste! Fără a neglija importanţa primelor două cărţi postrevoluţionare în această transmutare de destin, cred că ruperea de ritm, cezura, şi saltul înainte s-au produs odată cu romanul Ecluza, situat în lumea cenuşie a Clujului din ultimii ani ai ceauşismului, mai precis în zona intelectuală şi artistică a acelei lumi. S-a spus despre roman că ar fi unul „cu cheie”. Nu cunosc atît de bine respectiva lume, substratul relaţiilor interpersonale de acolo, ca să-mi dau seama dacă lucrurile stau aşa. Important este altceva – că dincolo de cheie şi dincoace de broască, am citit romanul, cu pasiune egală, de la prima la ultima pagină, fără să mă preocupe asta, deci că romanul rezistă – şi încă foarte bine! – indiferent de acest aspect. Dacă aş fi ţinut o rubrică precum aceasta la apariţia sa, de bună seamă că aş fi scris despre el, dar nu-l puteam lăsa nemenţionat nici acum. Dacă interesul cu care am citit Ecluza poate fi legat nu doar de arta autorului, ci şi de faptul că am trăit sfîrşitul comunismului într-un mediu foarte asemănător, cu situaţii şi persoane/personaje similare, nimic de felul acesta nu poate explica interesul la fel de mare, dacă nu şi mai mare!, cu care am stăruit asupra paginilor romanului Cînd ne vom întoarce. De data aceasta povestea glisează, în timp, în anii treizeci ai secolului trecut, şi iar în spaţiu, în nordul Bucovinei. Faptul că am citit pe nerăsuflate povestea tînărului agronom Gavril M., trimis la post la o moşie de pe malurile Nistrului, ţine, de data aceasta, cu siguranţă, numai de excelentul travaliu artistic al autorului. Un roman de istorie relativ recentă, cuplat cu un roman de formare şi cu unul de dragoste. O poveste nu adevărată, că literatura nu lucrează cu adevăr şi fals, ci una plauzibilă, care te ia prizonier şi nu-ţi dă drumul pînă cînd nu ajungi la capătul ei – de fapt, nu-ţi dă drumul nici după aceea! De unde vine această forţă de atracţie? Mai întîi, din povestea însăşi, din felul în care, din unghiuri variate, cumva ca într-un puzzle, reuşeşte să ţi-o însceneze autorul. În al doilea rînd, din fantasticul său dar de portretist, care îl conduce la conturarea unor personaje foarte vii, care parcă mişcă, văd, aud, respiră în faţa ta. Personaje care se construiesc în timp, pe măsura desfăşurării poveştii, ca şi cum autorul şi-ar aminti că mai trebuie adăugată o tuşă la portret. Toate personajele mi se par foarte reuşite, de la cel principal pînă la ţiganca Tina, moş Onofrei, şeful de gară şi cel de post şi la episodicii lucrători angajaţi la fermă. Cred însă că un adevărat tur de forţă reuşeşte Radu Mareş în cazul unei personaj absent, al dispărutului, în mod misterios, domn Wagner,

chipuri şi privelişti predecesorul lui Gavril M. la conducerea fermei. Este absolut aiuritor cîtă consistenţă reuşeşte să confere autorul unui personaj reconstituit numai din evocările celorlalte personaje. Şi tot cu aceeaşi remarcabilă tehnică a tuşelor succesive! Atunci cînd am comentat prima oară romanul, prin februarie anul trecut în Observator Cultural, am „tăcut” în ce priveşte două dintre dimensiunile sale, pe de o parte, mă refer la refacerea foarte plauzibilă a lumii bucovinene din anii treizeci şi începutul anilor patruzeci, iar pe de altă parte, am lăsat necomentat finalul marii poveşti a romanului, sfîrşitul tragicabsurd al personajului principal şi al germanoucrainencei sale soţii. Am tăcut asupra celor două dimensiuni din motive diferite, deşi probabil legate între ele. Am tăcut asupra „bucovinismului”, probabil pentru că acesta atingea o coardă sensibilă în mine. Am tăcut prima oară, dar nu am mai tăcut şi a doua oară, cînd am salutat victoria dumisale de maturitate, tot la rubrica mea din Observator Cultural. În fapt, despre ce este vorba? Dl Mareş este născut în Bucovina şi „transplantat” la Cluj de foarte tînăr, odată cu studenţia. Eu provin din bunici bucovineni, coborîţi spre Sud cam în vremea în care începe povestea din roman. În mine, lumea şi vremurile evocate în roman au „sunat”. M-am gîndit, probabil copilăreşte, că dacă voi evoca această împrejurare de lectură, voi fi suspectat că mi-a plăcut atît de mult romanul şi că l-am apreciat atît de mult dint-un fel de „solidaritate bucovineană” şi nu din pricina valorii sale literare excepţionale. Acum, de vreme ce romanul a fost adoptat şi de public şi de critică şi a fost laureat cu unul din cele mai importante premii literare ale momentului, pot vorbi şi despre asta. E o mare eliberare. Bucovina recompusă literar de dl Mareş îmi este foarte cunoscută. Nu direct, de bună seamă, ci din întîmplările şi poveştile de familie şi dintr-o experienţă culturală mai largă. Acea Bucovină de după primul război mondial, multietnică şi multiculturală şi aflată în căutarea noului său destin face parte cumva şi din acel „acasă” al meu. Bunica, trecută prin şcoala austriacă din satul copilăriei sale, era o vorbitoare perfectă de limba germană, iar tata, care nu mai apucase o asemenea şcoală, vorbea destul de bine cu ceea ce învăţase acasă. Pînă şi eu, care am rămas un cunoscător foarte aproximativ al acestei limbi, în ciuda faptului că am studiat-o în liceu, am făcut un an de studii postuniversitare, ba m-am mai chinuit şi de unul singur la impulsul lui Constantin Noica, sînt adesea invidiat pentru pronunţia naturală a sunetelor specifice de către persoane care ştiu mult mai bine nemţeşte decît

mine. În lada de zestre a bunicii mele, din lemn masiv şi ferecată cu metal, se păstrau încă, în anii şaizeci ai copilăriei mele, pe lîngă straiul său popular de sărbătoare, acte de proprietate cu sigiliul „K und K”, timbre cu Franz Joseph, ba chiar şi ilustrate din Viena şi Cernăuţi. La începutul anilor şaptezeci, cînd am făcut de două ori practica de sociologie în Bucovina, prima oară cumva pe urmele lui Gusti, la Fundu Moldovei, semnele acelei Bucovine încă mai fiinţau – mai existau nemţi şi evrei în provincie, pe care ulterior nu i-am mai găsit. După 1990, am vizitat însă cîteva comunităţi poloneze, ruseşti şi ucrainene, mai degrabă îmbătrînite, chiar dacă acum se bucură de oarece sprijin intern ori din partea ţărilor de origine. După 1990, nu am mai regăsit, ca în vremea studenţiei, nici portretele Împăratului – adesea lîngă pozele lui Ceauşescu! – , nici bancnote de „una mie coroane” – scria pe ele în toate limbile vorbite în Imperiu – şi nici monede de argint cu chipul Mariei Theresa sau al lui Franz Joseph. Nu mai eram colecţionar, dar mi-ar fi plăcut să le revăd. Şi nu mai vorbesc de o mulţime de expresii şi vorbe de duh din romanul lui Radu Mareş, care-mi sunau „ca acasă”, atît de bine îmi intraseră în cap dinspre bunica şi chiar dinspre tata. Aşa că îi mulţumesc abia acum autorului pentru această Bucovină „recuperată”. Finalul. Da, finalul, tragic şi absurd, care ar putea să pară fără motivaţie compoziţională, pentru că nimic nu-l prevesteşte de-a lungul celor aproape 500 de pagini, deşi foarte mici semne sînt lăsate, ca în nişte butelii de sticlă, la apă. Dar care are o motivaţie mai profundă. Sîntem în epoca în care, după vorba lui Preda, „timpul n-a mai avut răbdare”. Iar în asemenea epoci, locul lăsat intervenţiei tragediei şi absurdului în istorie – şi biografie! – capătă dimensiuni urieşeşti. Cred că Radu Mareş a surprins extraordinar această caracteristică şi, adevărat maestru, numai prin cîteva tuşe. Esenţiale. În mod ciudat, imediat după primirea Premiului USR de către roman, un critic literar, cred că dl Paul Cernat, membru al juriului de altfel, a publicat un articol ce aduceau o mulţime de obiecţii deşi recunoşteau romanului şi nişte merite. E dreptul dumisale. Totuşi, obiecţia esenţială este uluitoare. Dlui critic literar nu i-ar fi plăcut romanul pentru că D-Sa „şi-ar fi dorit” un alt roman scris de Radu Mareş, unul al aventurii legionare a vremii şi locului. Păi, dacă D-Sa îşi doreşte alt roman, nu are decît să şi-l scrie, cred ca a trecut vremea criticii „de îndrumare”. Dl Radu Mareş a scris ce şi-a dorit să scrie, un roman de dragoste şi unul de formare pe fondul unei atmosfere istorice recente, şi cred că aşa stau lucrurile într-o cultură liberă!

proza Întâmplări în fereastră Mircea SĂNDULESCU

Într-o zi d-l profesor Uscăţeanu Finel, abstinent sexual total, s-a decis să aplice acelaşi regim sever şi burţii. Va mînca, decise el în timpul unei ferestre la liceul unde preda, atît cît să nu moară de inaniţie. Ca şi-n tinereţe, era lesne cucerit de tot felul de teorii spectaculoase care pretindeau să facă dacă nu minuni, ceva pe-aproape. De data asta citise pe internet că după 50 de ani, dacă mănînci mai puţin trăieşti mai mult. Ca să aibe mai mare impact asupra lui, şi-a formulat mantra în mod literar: Dă la duh, nu la maţ. Cine-l cunoştea bine nu trebuie să se mire. Noua lui atitudine era consecventă cu abstinenţa pe care o începuse încă din adolescenţă, în România. Neejaculînd, îi spusese lui Vasile Andru, păstrezi sămînţa şi astfel îţi hrăneşti mai mult spiritul. Cei mai anemici spiritual sunt afemeiaţii care-şi irosesc tot ce-au mai bun în ei. Duhul înainte de toate, şi-a zis Finel atunci, de demult, şi chiar a pus un poster pe perete cu acele cuvinte, aşa cum în biroul de funcţionar al mamei sale în timpul războiului scria Totul pentru front. Vroia să facă abstinenţă dură pentru că avea planuri grandioase: avea nevoie de energiile spermatice ca să-şi fructifice geniul! Da, în sinea lui, era încredinţat că are geniu. Mulţi îl căinau - prin spate - că din păcate, acum, după atâţia ani de respingere a eroticului, geniul lui, uite, tot n-ajunsese încă să se manifeste. Era un profesor modest şi sfios la o şcoală de mâna a doua. Dacă abstinenţiatul l-a ajutat la sănătate nu se poate şti, dar cert e că tot timpul suferea de ceva: tuşea, îl supărau rinichii, spatele, ficatul, avea spuzeli, coşuri…dar slava Domnului, ieşea din toate cu bine. Unii râdeau de abstinenţa lui, dar să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului: nu-i uşor s-o faci, ia încercaţi d-vs să vedeţi cum e! Fusese o teroare pentru el, şi nu exagerez că l-am cunoscut şi scriu în cunoştinţă de cauză. Cum aş putea să prezint inexact un om despre care acum când scriu aceste

rânduri am lacrimi în ochi? Acum, când scriu, sărmanul zace pe catafalcul de la Casa Funerară din Sunnyside, da, Finel e acolo, prieteni, cel care ne-a fost coleg la cenaclul lu' Doru Damian ani de zile! Dragul de el, era veşnic prezent dar, v-amintiţi, era ca şi cum nu era, părea doar o parte din decor. Da, admit, cred că scriu acest ferpar în mare parte din remuşcare. Viaţa i-a scos în cale multe femei frumoase şi, deşi nu era atrăgător, („o stîrpitură gălbejită şi bîrfitoare, fără coaie şi piper,” l-a descris o poetă) nu i-ar fi fost imposibil să se bucure de nurii vreuneia. Medical vorbind, am tentaţia să privesc lucrurile mai ales din acest unghi - în afară de chinuială, abstinenţa lui a dus la cîteva efecte secundare neplăcute: din cauza retenţiei seminale forţate, eroul nostru dezvoltase un fel de hernie testiculară care ducea la descărcări abundente la intervalele cele mai neprevăzute - şi ziua şi noaptea - sau, după cum a mărturisit el cuiva pe care l-am consultat în vederea scrierii acestui ferpar, era ca o criză epileptică „care te poate lovi oricînd şi oriunde.” Ştiu că avea o pungă de piele fină la talie, ascunsă dibaci sub pantaloni, şi că-n ea îşi colecta poluţiile diurne. Ştiu, rar am auzit ca un bărbat normal să aibe poluţii diurne, dar cu abstinenţa asta totală nu te pui, poate că duce şi la chestii de-astea subversive. După o astfel de criză seminală, cum se exprima el, meticulos ca toţi profesoraşii, el îşi deşerta colecta. Trebuie menţionat aici că-n acele clipe dădea un scîncet de gelozie şi-l înţeleg: la urma urmei sămînţa aceea îi fusese luată cu japca duhului său, duh care suferea efectiv fără energia intimă, masculină. Aşa înţelesese el la Bucureşti chestia asta. Că e cu dus-întors. De parcă n-ar fi suferit destul din cauza asta, într-o zi - de data asta în America - Finel căzu pradă unei altei decizii, cu consecinţe încă şi mai insuportabile ca Războiul Contra Vaginului, cum numea el abstinenţa lui: se decise să ţină post. Dur. Ca ăia din peşteri, nu din faţa ambasadelor. Sau cum fac politicienii care vor să slăbească. Să fim clari: sexul e fudulie, poţi trăi şi fără el, dar hrănirea e esenţială. Timp de două săptămîni a mîncat minimal, privind cu dispreţ bagheta de pîine care-l îmbia s-o rumenească, oule dolofane şi misterioase care-i făceau cu ochiul ştrengar din frigider, brînzeturile putregăite, delicioase, cotletele de mieluţ care

proza aşteptau dinţii, oh, ce de-a bunătăţi avea el la timpul nefast cînd i-a intrat în cap bîzdîcul cu reduced calorie intake. Trăia hermitul doar cu fructe, alune, olecuţă de iaurt organic, câte-o banană sfrijită p-asta de la urmă numai pentru că aflase că fără potasiu periclitezi grav pompa sodiu-potasiu, esenţială impulsurilor electrice sino-atriale care fac să bată inima. Mai ales seara era teribil. Împleticind-se, se ducea să se culce de pe la 7 seara ca să nu mai dea tîrcoale frigiderului. Dacă-l suna cineva nu răspundea. Făcea Exerciţii de depărtare de oameni. Monah în New York. Suna bine. * Într-o dimineaţă opri maşina în faţa simigeriei de lîngă liceul lui şi-şi cumpără un bagel cu cream cheese, mîncarea lui favorită de dimineaţă. Trebuie să confrunţi direct lucrurile de care te temi cel mai tare. Luă punga de hârtie, se urcă la volan şi porni spre şcoală. Pe Queens Boulevard, la un semafor, îşi ajustă punga seminală care-i alunecase într-o parte din cauza centurii de siguranţă centură pe care şi-o punea cu respect după ce luse cîteva amenzi usturătoare. (Nu mă mai prindeţi voi, caraliilor, fără centură, chiar dacă ar fi să dorm cu ea pe mine) Îşi botezase punga colectoare colecta. Colecta aduna viaţă furată. Pierderile seminale erau un furt la persoană, dar ce, era vreo lege în această direcţie care să-l apere pe cetăţean? În schimb erau o sumedenie altele menite să te jupoaie dacă te uiţi la o coapsă. Ştia el, că doară nu era făcut cu degetul. Profitînd de ultimele secunde ale stopului, mirosi pe furiş covrigul cald plin cu brînză moale. Aceşti bagels îl înebuneau, mai ales cînd trosneau la muşcătură. Rezistă splendid şi murmură încîntat mantra nou găsită: Căci cel cu maţul mai gol, va trăi mai mult decît cel cu maţul mai plin. Voi sfida foamea, acest scandal din maţele mele. Societăţile dezvoltate au şi cel mai mare număr de boli. Parcă maşina. Lîngă el parcă şi o filipineză, colegă de-a lui care preda ştiinţe sociale. N-o prea plăcea pentru că falsificase nişte teste de-ale elevilor şi el era corect şi cerea acelaşi lucru şi celorlalţi. Dar, de fapt, el n-o plăcea pentru că ea avea toate defectele lui. Nu-ţi răspundea la întrebarea „Ce mai faceţi?” cu „Bine,” sau „Ce să fac, treabă…” Ea-ţi spunea cu adevărat. O întrebai cum şi-a petrecut weekend-ul şi ea-ţi răspundea pe bune, cu detalii, crezînd că o întrebai autentic.

„Ce mai faci, d-na Montifar?” se prefăcu el interesat. În realitate vroia s-o supună la un test: s-a americanizat după atâţia ani de America, sau nu? O să se mulţumescă să răspundă la Ce mai faceţi? doar cu Bine, mersi, d-le Uscăţeanu, sau o să trăncănească? Femeia se opri şi se uită adînc în ochii lui. Îl privea fără să spună nimic de parcă s-ar fi molipsit şi ea de exerciţiile lui de tăcere. Uscăţeanu nu ştia ce să zică, se intimidase. Zâmbi americăneşte, adică fals. Prin şcoală se zvonise că era disperată că nu mai poate face copii în urma unui accident. Mare brânza să ai copii, gîndi el. Femeile au această structură animalică, nespiritualizată, nu-s fericite dacă n-au odrasle. Se încruntă aducîndu-şi aminte de ceva din trecut: astea sterpe sunt cele mai dibace la legislaţie şi la cum să te jupoaie mai bine. „See you later, aligator!” a zis el. Se americanizase filipineza? Nu, decise el, ca dacă o făcea ar fi zis ceva conversaţional, scurt, small talk. Faptul că n-a vorbit deloc era tot atît de imigrantic cu a vorbi prea mult şi a da detalii ne-necesare. El, unul, se felicita că nu flecărise. Medită: Pălăvrăgeala e ca o gaură pe unde se scurge energie necesară spiritului. De aceea psihologii recomandă să vorbeşti ca să scapi de tensiune. Nu, tensiunea e bună la spirit, domnii mei. Mulţi scriitori şi-au consumat tensiunea creativă oral, la pileală la crîşmă. Marii monahi erau vestiţi prin tăcerile lor prelungite. Femeile te fac să vorbeşti mult. Uitati-vă la petreceri ce guralivi devin berbanţii în preajma lor. Într-o zi a luat un carton mare şi a scris cu litere de-o şchioapă: Apară-ţi gura şi testicolele de hoţi. Datorită acestei filozofii devenise un misogin sihastru. Vedea foarte puţină lume şi atunci era plicticos. Tăcea de teamă sa nu i subţieze spiritul. Vorbitul e risipă şi de-tensionare existenţială, spunea el. (Asta trebuie că-i venea tot din Romînia unde l-au îndoctrinat unii masiv, şi s-a prins). Îşi economisea energia. Odată a explicat tăcerea în termeni blagieni: vorbitul e „…ca o rană a tăcerii”. Cineva de faţă a murmurat, nu tu sex, nu tu haleală, nu tu vorbire, atunci la ce naiba să mai trăiesc? Dar Uscăţeanu nu i-a dat nici-un răspuns. Nu se merita. De altfel trebuia să plece la baie c-avea de lucru la baie. Cînd economiseşti aşa de multă energie se umple punguţa. *

proza Liceul era o clădire masivă, cu culoare lungi care-l agasau. Unele săli de clasă erau numerotate cu litere, altele cu cifre, iar câteva nici cu una, nici cu alta. Aşa e şi viaţa mea, gîndi el, evitînd câţiva colegi care flecăreau pe culoar. Se simţea vioi şi energic şi explicaţia era una singură: energia economisită prin abstinenţa sexuală (exceptînd poluţiile involuntare). Femeile sunt cea mai mare risipă a energiilor masculine. Dar ce cîştig a adus asta duhului meu? Intră în cancelarie, salută minimal, mută gospodăreşte cartoteca de la Out la In şi o porni spre etaj, la bibliotecă. Filipineza se ducea şi ea tot acolo, dar nu-l deranja, femeia învăţase să tacă. Biblioteca era locul unde-şi petrecea cele două „ferestre” care erau zidite în programul lui zilnic. În timpul ferestrelor profesorii corectau teste sau îşi făceau planuri de lecţii, dar el prefera să mediteze şi să se programeze pentru succes. (Aşa cel puţin îl asigurase în ţară Andru şi ai lui). Vru să intre la toaletă ca să se ocupe un pic de colectă, dar filipineza fusese mai iute de picior şi i-o luse înainte, zâmbindu-i complice. El se întrebă de ce oare, ce punea femeia asta la cale? Îşi aminti că intrase la closet cu poşeta plus un teanc de teste sub braţ…aha!, vroia să falsifice iarăşi niscaiva teste. Zîmbi: lacoma! De-o vreme se calibrau salarizările în funcţie de rezultatele de la teste. Vroia mai multe parale la chenzină. Auzi clopote şi se duse să se uite pe fereastră afară, cum îi era obiceiul cănd medita profund. Bisericuţa era lipită de simigeria de unde cumpărase covrigul cu brînză şi asociaţia celor două stabilimente i se păru pentru o clipă insultătoare. Dar, medită el conciliatoriu, şi covrigul rămânea nemâncat şi clopotniţa rămânea goală. Gol la gol trage. Sper să nu-mi meargă rău. Bisericuţa era cu doar un pic mai înaltă decît căsuţele din jur. Arhitectura zonei era urîtă, tipică străzilor comerciale din Queens: bisnis la parter, locuinţă la etaj. Clopotniţa nu era de fapt decît o cuşcă cocoţată pe acoperişul unei astfel de case, ca un fel de porumbărie. Foamea îl tortura. Se uită cu lăcomie către punga cu covrigul cald de pe masă, dar făcu rapid un exerciţiu mental şi se reprogramă să nege foamea, să-şi sfideze biologicul! Asculta

clopotele şi se gândea la viaţa lui, Şi ea, admise el trist, dacă stai strâmb şi judeci drept, era goală. În mod sigur nu putea fi nimeni în clopotniţă la ora aceea, bătăile erau comandate de la un calculator. Biserica e pustie şi iată, totuşi nu e. Să fi fost un calculator care ordona de la distanţă clopotele? Asta îl speria, era ca un fel de conspiraţie a celor nevăzute, o lume paralelă care scăpa analizei ochiului său obişnuit cu analiza textuală. Se întoarse la masă…Îşi aminti cum îşi înfigea dinţii în covrigul cald, cum brînza moale îi clefăia divin printre dinţi. Zic unii că-i greu fără sex. Aiurea. Cel mai cumplit e să flămânzeşti zile întregi. Se întrebă dacă încă mai era covrigul cald. Poate, dar era mai bine să nu verifice. Încercă discret clanţa de la uşa toaletei şi făcu asta milimetric ca ea să nu simtă şi să-l acuze c-a intrat peste ea. După trei minute labiroase deduse că uşa era încuiată. Clopotele băteau ritmic, fără om. Se enervă pe Montifar. I se adresă mental: Schimbi rezultatele, hoaţo. Şi probabil că dacă ai şti c-am atins clanţa uşii m-ai târî prin procese. Brusc simţi că se întîmplă ceva la glanda lui seminală, dar nu putea merge să vadă că era aia înăuntru. Risca postul pentru trei poli în plus pe lună, o căina el. Era fericit că niciodată nu fusese lacom de bani. Nu falsificase niciodată nimic, nu făcuse sex, nu flecărise, nu…nu… Cu atîta hrană duhul lui era la maximum de excitaţie. Îşi ajustă un pic colecta. I se păru că clopotele băteau mai intens ca altădată. Băteau într-o clopotniţă pustie, în care sufla vîntul, băteau fără om. Cînd acolo sus e un clopotar, e ceva omenesc în dangăte, sunt ca o prelungire a lui, dar un calculator? Şi totuşi trebui să admită că sunetele erau adânci şi misterioase. Se gîndi (admiraţie împletită cu pizmă) la calculatorul prăfuit, pitit în vreun colţ de birou. Invenţie diavolească? Da şi nu. Îşi re-aşeză colecta ascunsă sub pantalon. Era goală dar ţinea totuşi s-o verifice şi, dacă se întîmpla vreun „accident” pe drum, vroia imediat s-o spele. * În aşteptarea toaletei, gîndurile îi fugiră la rostirea din biblie Fericiţi cei săraci cu duhul. Îl intrigase mereu asta, ce mesaj se ascundea acolo?

proza Zâmbi trist, el care se pricepea la întrebări ştia că dacă era greu să afli de unde se băteau clopotele, era infinit mai greu să afle sensul acelei expresii. Se apucă s-o analizeze ca un dascăl şi curând ajunse la o primă concluzie: dacă eşti sărac cu duhul ai şanse sporite să fii fericit. Şi, ca un bonus, mai intri şi în rai. Se opri din gândit, foamea-l smintea. Ultima dată cînd mîncase (un măr cu o alună sfrijită) fusese în după-amiaza zilei precedente, deci cu 16 ore în urmă (de băut apă însă băuse). Plus că tăcuse masiv. Numai că toată această economisire de energie se traducea într-o activitate mai intensă la nivelul punguţei. Şi toaleta continua să fie ocupată! Adevărul e că mai putea să reziste. Odată, la Metroplitan, a stat cu colecta plină vreme de patru ore. Cînta una pe scenă de zor…de iubire, bineîneţeles, că numai la asta se gîndesc femeile (şi la settlements), şi el îşi ţinea tacticos punguţa cu sămînţă la piept şi asculta toate ariile alea impasibil ca un zeu budist. După spectacol, trase o concluzie majoră: Iubirea e o mare pierdere de energie, spermă, timp şi bani - dacă apucă să te prindă cu vreo chestie, conchise el înţelept în timp ce intra în saboi, cum zicea el la mişto. Aşa cum stătea la fereastră („în fereastră la fereastră!” se amuză el, căci îi plăceau jocurile de cuvinte) gîndurile i se întoarseră la Fericiţi cei săraci cu duhul. Era contrariat: faptul că fusese abstinent atîţia ani îi sporise foarte mult duhul, dar se putea cuantifica asta? El era om de teste, vroia probe (nefalsificate). Cum se putea vedea acum (după acest maraton infernal) că era superior acelui adult care ar fi fost dacă nu făcea abstinenţă? Duhul acela de acum, îmbogăţit de atâta sămînţă economistă, era tot atît de greu de văzut concret precum era clopotarul secret. O profesoară care avea şi ea fereastă, intră şi răsfoi paginile cu vînzări de maşini din Times, apoi plecă. Nici ea nu-i vorbise, dar îl durea în fund…gîndurile lui alergau bezmetec într-altă parte nu la small talk: avusese o epifanie. Închise ochii de parcă ar fi fost orbit de-o fiinţă extraterestră. Abstinenţa i-a sporit duhul, de acord, cugetă el, dar nemaifiind sărac cu duhul, era rău, nu era bine! Şi, ca să se înveţe minte, cînd avea să moară n-avea să meargă în rai pentru că este scris în cartea sfântă că numai cei săraci cu duhul ajung acolo. Că a lor va fi împărăţia. Luase drumul complet invers! Dacă luam de bună că fericiţi sunt cei săraci cu duhul, atunci logic, unde-i mult duh e şi nefericire. Salvîndu-mi sămînţa de neantul vaginelor, mi-am sporit duhul, deci pierzania.

Îi venea să se dea cu capul de calorifer. Abstinenţa fusese o tîmpenie, de ce naiba n-a citit biblia mai înainte de a-şi urca sculele în pod? Cum de n-a inţeles că marele secret e să fii sărac cu duhul, de aici cererea lu' Isus, „Lăsaţi copiii să vină la mine.” Sigur, vroia pe copii, pentru că ei-s neprihăniţi, neştiutori, tabula rasa. Ignoranţa e o virtute. Dar, se întrebă el, cei care şi-au sporit duhul (infinit mai mult decît el), dobîndind o cunoaştere profundă a lumii, cum ar fi marii teologi şi filozofi-îşi aminti de cei de acasă, Noica, Ţuţea, Cioran, cu ei ce s-a întâmplat? Pentru că n-au fost săraci în duh, au fost ei nefericiţi? Au fost ei ca nişte Icari care şi-au ars aripile fericirii lumeşti pentru că, contrar decît indicaţia biblică, n-au rămas săraci cu duhul, ci l-au sporit? Nu ştia ce să mai creadă. Cercetă colecta, era ambiguă, ba părea că are cu sămînţă, ba că-i goalăprecum clopotniţa. Era flămînd de-i venea să cadă pe jos şi de aceea mintea îi lucra febril. Uscăţeanu adora întrebările. Îşi aruncă una provocator: Cunoaşterea sporeşte duhul, sau îl impotentizează? Se decise să considere asta drept a doua mare întrebare a lumii, prima fiind bineînţeles De ce există ceva în loc de nimic? Clopotele băteau neobosite. Cînd era tănăr cineva i-a spus, „Dacă încă nu i-ai tras clopotele lu' tipa aia, fă-o degrabă că-i tare mişto.” Jocuri de cuvinte, zâmbi el amintirii. Ce departe erau vremurile alea! Se uită spre veceu. Lu' hoţomana aia trebuie că i s-a tocit creionul de atîtea modificări! Un profesor intră în bibliotecă, aruncă ochii pe o revistă şi plecă fără să i se adreseze. El era nepopular printre celelalte cadre didactice. Şi nu-l ajuta deloc în direcţia popularităţii faptul că exerciţiile de tăcere îl apucau taman în timpul orelor. Cum să placi un coleg care cînd îl apucă, se opreşte brusc din predare, şi ordonă tuturora să tacă? În acele momente tăcea şi aştepta ca şi ei să tacă. Dar elevii, care-i ştiau de-acuma boala, abia aşteptau: se isca un balamuc ce nu s-a pomenit. Uneori intra în încăpere un director adjunct (erau mulţi, fir-ar să le fie, vreo 8, pe căprării), şi-l întrebau ce-i cu aiureala aia. El tăcea. Odată, s-a pipăit ca să simtă dacă are „marfă” la colectă, şi a părăsit clasa demn, cu mîna la burtă aşa cum împăraţii romani ţineau mîna pe mînerele săbiilor. S-a pus de cîteva ori problema concedierii lui, dar studenţii din Consiliu au circulat o petiţie prin care au cerut ca el să le rămînă dascăl, motivînd că

proza au ce învăţa de la el. Eu am auzit însă că el a reuşit să se menţină la catedră mai ales datorită sindicatului. Au venit cu ideea asta năstruşnică cum că ar avea o tumoră în gît, provocată de „condiţiile grele de muncă din şcoală,” condiţii de care, bineînţeles, era vinovată administraţia. Tumora, pledaseră ei, ocazional îi blochează organul de exprimare. Clopotele continuau să bată. Băteau fără mână de om. Am marfă la colectă! mîrîi el privind spre toaletă. Pîrtieeeee! Era intrigat de aceste excitaţii clandestine din testicolele sale, pe care nu le putea controla. Mai grav, pe care nu le vedea, aşa cum nu vedea clopotarul. Să ai poluţii în plină zi şi tocmai unde?, la locul de muncă. Era furios pe falsificatoarea din closet, iar de tras cu urechea la uşă nu putea. Să strige Foooooc!? Nu…se somă să fie domn, poate că avea diarie, poate vomita…Dar parcă nu-i venea să creadă. Lucra la teste, mai mult ca sigur, ştia el cum sunt asiaticii ăstia îndîrjiţi. Să se ducă la uşă? „Dacă cumva vi s-a tocit creionul…” Mai bine nu, femeile-s periculoase, tot timpul se gîndesc la sex, sau la sexual harrasment. Cum văd un bărbat, mai ales dacă-i însurat şi boss, citesc pe fruntea lui dineros. Zîmbi victorios şi-şi aranjă ploscuţa: n-o să facă nimic compromiţător, s-a mai ars el în trecut şi - culmea tupeului! - fără ca măcar să se fi culcat cu aia. Reveni la chestia cu duhul, că el era un om sistematic, deşi nu era asiatic: Noi, ăştia care ne îmbogăţim duhul, o ducem prost şi aici, în lume (nefericire) şi după, in moarte, căci am fost avertizaţi că nu a noastră va fi împărăţia cerurilor! Cunoaşterea nu e pe placul Domnului - vezi izgonirea din rai - aşa cum nouă, profesorilor, nu ne plac elevii care ştiu prea multe. Asta aşa era, nu putea suferi pe cei care-i puneau întrebări încuietoare. Mesajul biblic laudă ignoranţa şi candoarea copiilor. Mesajul e clar: lăsaţi-o mai moale cu “cunoaşterea,” fraţilor. Şţiţi prea multe, nu mai sunteţi săraci cu duhul. Vorba lui Eminescu, nu te apropia prea mult de esenţa cunoaşterii că eşti nebun de înţelegi aceste legi. Ignoranţa e lucru mare, de aici lauda adusă sărăciei de duh. Şi tu nenorocitule, ţi-ai păstrat sămînţa ca să-ţi sporeşti duhul. Să fii tu cast o viaţă întreagă de dragul energizării suplimentare a duhului, ca acum să realizezi că sărăcia şi nu bogaţia e bună la duh. Şi cum un necaz nu vine niciodată singur, sporirea de duh avea acum să-i blocheze şi intrarea în rai.

Peste frustrarea lui venea acum şi foamea asta turbată… Oare o să mai rezist cu postul asta dur? Biologicul vroia să-l boicoteze, să-l tîrască în jos. Maţele, ce invenţie grotescă. Calculatorul şcolii declanşă semnalul de terminare a orei. Dar în clipa aceea îl lovi o nevoie imperioasă de a face un exerciţiu de nemişcare. Rămase aşa minute în şir, îngheţat, într-un fel de criogenie amatoristică. Trecură minute, poate ore şi zile, şi într-un târziu, se pomeni în coridor. Se uită la ceas, neapărat trebuia să-l găsească pe profesorul de calculatoare ca să-i pună întrebarea care-l chinuia: cine bate clopotele, cum se programează aşa ceva…de unde? Alunecă de-alungul coridorului cu punga maro de la simigerie sub braţ, pipăindu-şi cu mîna cealaltă colecta, ţinînd-o în echilbru. Deodată simţi că pluteşte, fu luat de un val de trupuri…păreau că-s valurile care năvăliseră pe coridoarele Titanicului după ce-a fost izbit. Eu sunt Titanicul. Ţinea strîns în mîna pacheţelul cu mîncare şi cu cotul îşi susţinea punguţa, mai ales că acum simţea că se adunase ceva acolo. Se lipi de un perete. Fete, valuri-valuri alunecau pe lângă el, sigure pe ele de parcă aflaseră de curînd un secret care le dădea aripi. Două dintre ele se opriră chiar lîngă el, şi una-i puse în ureche lu' cealaltă un microfon minuscul ca să asculte ceva. Deodată fu luat pe sus de valul uman. Prin vacarmul de zgomote auzi clopotele bătînd vag, mai mult ca un zvon. Şi din nou se gîndi că avusese dreptate la consiliul când se plânsese că acel coridor era comun studenţilor şi cadrelor didactice. Uite ce greu îi era, mai ales că avea o colectă la burtă, o pungă cu bagel, şi, colac peste pupăză, şi caieţelul cu planurile de lecţii! Pîrtieeeee! strigă el cu voce tare (ca la Sinaia, copil), la vederea unei fete care venea spre el ca o vijelie, mai-mai să-l dărîme. Bine că nu s-a atins de pielea ei...În ziua de azi, mormăi el, nu mai poţi nici să te uiţi la una, darmite s-o atingi. Degeaba pledezi c-a fost neintenţionat, judecătorii conspiră cu toţii să decidă în favoarea lor. Auzise că multe femei se bagă dinadins în tine ca să te aducă la settlements. Cu el însă nu mergea, era prudent. Şi prudenţa îi venea din spirit. Spirit îi venea din vorbe nespuse şi din sperma nedată. Sîc. O adolescentă cu un petec de pîntece gol se opri în faţa lui ca o căprioară în farurile unei maşini. “Buna ziua, Mr. U!, ce tragedie.”

proza Tragedie,? Hm, se miră el, aicea era o provocare. Cu dexteritatea celui prudent o viaţă întreagă, nu spuse nimic şi se strecură respectuos pe sub sînii ei, zvonind a lapte...un parfum îmbătător de carne tînără şi fremătătoare îl făcu să-şi apuce cu amîndouă mîinile ploscuţa, se umpluse bestia! Răsuflă uşurat: reuşise performanţa de a fi la un milimetru de pielea ei…şi chiar o mirsosise şi, victorie! n-o atinsese. Era safe. Laba jos de pe banii mei, avocaţi şnapani, mergeţi de-l prindeţi pe altul! Fata dispăru în neantul coridorului, sau al vieţii, nu era sigur. Aluneca printre valuri de tineret hormonizat şi era o zarvă în aer, o foială, salutări interjecţionale (Yo, man, 'ţap) şi totul era de prost gust, se vorbea pe deasupra capului său, altora de la distanţă, ceea ce-l înfuriase totdeauna. De unde veneau? se întrebă el. Niciodată nu mai văzuse atîţia elevi la un loc: intrau şi ieşeau prin uşi laterale, din lifturi, de la etajele de jos de la etajele de sus. Balamuc. (Ce minunat ar fi acum un exerciţiu obligatoriu de tăcere!) Un băiat dintr-a 12-a ieşit alergând din cafeteria cu un măr în mînă…Îl recunoscu, era preşedintele consiliului studenţesc , şi-n calitatea aceea lua parte la şedinţele consiliului pedagogic. Ăsta avea să-şi dea şi el votul ca s-o dea în gît pe aia din closet când o să fie prinsă. Ca să se pună bine cu el, îi aruncă fals-camaradereşte, “Hei, văd că ţii în mînă mărul cunoaşterii!” “Fuck you, man.” “Du-te şi tu în măta!” spuse el în româneşte, dar zîmbind. Ştia încă din România: conflictele, ca şi sexualitatea, fură energie. Îşi pipăi grijuliu plosca, da, se pare că era ceva acolo. Dacă nu era acolo şi ar fi fost în vreun uter s-ar fi născut un copil, şi dacă se năştea un copil trebuia să aibe grijă de el, adică bani, energie, timp. Ce-ar mai fi mai rămas pentru duh, pentru spiritualitate? Copiii-s o pacoste, iar vaginele, ce să mai vorbim, cele mai viclene capcane. Dar el n-o să cadă în laţ. Pe el n-o să-l vedeţi mergând cu saboiul la avocat ca să-şi deşerte buzunarele la vreun settlement. Se dădu brusc la perete, acum trecea un val de sportivi, voi de unde dracu aţi mai apărut? strigă el, dar nu cu voce tare că-i putea trage vreunul o scatoalcă, aşa, în treacăt şi-i spărgea plosca de la

brâu. Se părea că toţi adolescenţii din lume se adunaseră acolo ca să-i facă lui drumul greu spre clasă, declaşatii naibii. Îi privi cu milă: Nu sunteţi decât nişte purtători de testicole pe care urmează să le deşertaţi etern-conştiincios în vaginele anonime ale lumii. Plăcere-plăcere, dar unii dintre voi o s-o păţiţi, ascultaţi-mă pe mine, ele-s sexul tare, se pricep de minune să ne care la ruină. Sau la cimitir. Nici nu ştii care-i mai de dorit. Mai bine o ploscă la boaşe şi ai încheiat povestea. Plus că-ti creşte duhul de te şi sperii. Dar se opri - nu mai era sigur că era bine să-ţi sporească duhul. Vru să se uite la ceas, dar nu putea să facă nici-o mişcare. Veneau, venile-ar numele, veneau de peste tot, se spărsese lumea. Unii aveau aparate de telefon lipite de urechi şi nu puteai să-i întrebi nimic că nu-ţi răspundeau, sau te făcuiau…Multe fete purtau un fel de zgardă la glezne, şi aveau genţi de toate formele şi modelele. Îi atrase atenţia un băiat care căra un sac în spate, gîfîind ca şi cum ar fi venit de la furat. “Ce-ai acolo?” întrebă el. „Prezervative.” Nesimţitul, să facă glume de-astea tocmai cu el, care niciodată n-avusese femeie. Plecă mai departe. Unde dracu' era laboratorul ăla de calculatoare? O fată nespus de înaltă, (sau aşa i se păru lui care n-avea decît 155 cm) trecu vîrtej pe lîngă el. Avea părul vopsit în striaţii de mov şi albastru, şi-n ochi ei el citi că se afla altceva decît nevoia de a învăţa de la el literatură. Această vitalitate zgomotoasă, gîndi el ca unul care-şi salvase sămînţa, această dezordine timpurie, acest scandal numit tinereţe…bine că-i trecătoare. Se simţea printre ei ca o gînganie, un fel de Gregor Samza, tocmai predase Kafka cu o lună înainte, incomplet, că-l apucaseră exerciţiile de tăcere de trei ori în timpul unei ore. Asistenta medicală a liceului, o femeie aproape de pensionare, apăru cu un cărucior pe care-l trăgea după ea. El se mira că n-o dărâmau nebunii cu de-alea în urechi, auzir-ar clopotele să-şi audă, pe ea o ocoleau, pe ea o respectau pentru că era negresă, ca ei! Văzu că-n cărucior se afla şi sacul negru pe care-l cărase pe spate studentul ăla obraznic. “L-aţi văzut pe Bill, de la calculatoare?” Nu, nu-l văzuse, probabil că era şi el ca ceilalţi în amfiteatru. “Ce-i în sacul ăla?” continuă el.

proza „Prezervative.” El tuşi scurt şi-i spuse că era o glumă bună. O spuse cu un ton politicos, prudent. Nu, nu glumea, s-a ajuns la concluzia că era mai bine să li se dea elevilor prezervative decît să fie lăsaţi de capul lor. Ca să schimbe vorba, el se plânse că vede mulţi din clasele mari în coridor, deşi ei tradiţional aveau ore la etajul patru la ora aia. „Orele-s suspendate,” spuse ea. „Convocare generală în amfiteatru.” „Ca să ni se dea la toată lumea prezervative!?” riscă el. „Au venit şi doi psihologi.” Da' de ce avem nevoie de psihologi? făcu el intrigat, cu o vagă frică că veniseră pentru el din cauza că nu mai preda şi îngheţă cu tăcere. „Pentru counseling cu studenţii. Dna Montifar a fost găsită spînzurată …” Rămase buimac, deci de-aia spusese studenta aia „tragedie.” Îi părea sincer rău. Tiptil-tiptil îl cuprinse însă un sentiment imens de uşurare, va să zică pentru ea băteau clopotele! Buf! alunecă el, şi-n clipa următoare fu pe ciment. Privi cu spaimă pădurea de picioare care treceau pe lîngă el. Vag, ca prin vis, auzi dangătele. Un bocanc agresiv, probabil de la vreun student care făcea cursuri săptămânale ROTC în conjuncţie cu US Army, călcă taman peste colecta lui. Punga se desprinse din cureluşă şi alunecă pe podea. Finel, panicat, se târî s-o salveze, cînd deodată cineva (nuuuuuu!) călcă pe ea. Colecta, deşi din piele, plesni. Sperma se împrăştie pe cimentul gri, submarinic, şi reflex profesorul o acoperi cu trupul lui firav - un gest inutil căci ea n-avea nici-o valoare, aşa cum n-avusese vreme de juma de secol. L-au scos de acolo strivit, sau poate sufocat. Psihologii prezenţi pentru filipineza sterilă au fost solicitaţi să-l includă în counselling şi pierderea lui. Lucru în mare măsură inutil, căci elevii ascultau muzica sau îşi textau furibund, ori pur şi simplu nu le păsa. O femeie în colţul scenei auditorium-ului făcea tot felul de semne din mâini traducând pentru surdomuţi, deşi nu era absolut nici-unul în şcoală. Mă loveşte şi pe mine acum ca pe el, o întrebare: oare cum traducea ea clopotele? * Acum mă voi ridica de la masă şi voi pleca la casa de servicii funerare. Mă voi apropia de catafalcul pe care zace sicriul lu' Uscăţeanu şi-i voi atinge mâna îngheţată, visătoare, mâna pe care am strâns-o la cenaclu de atâtea ori cu indiferenţă. Mâna care n-a mângîiat niciodată o femeie. Şi mi-e teamă că voi plânge. Dacă mă întrebaţi de ce, nu ştiu ce să vă răspund. De altfel nici nu contează: pentru el asta ar fi fost o întrebare minoră.

Cannery Row și o idee trăsnită (continuare din pag. 1)

Voi da un exemplu, asigurîndu-vă că nu m-am scrîntit la cap. Redau practic ideea unui occidental. O fran,uzoaică, după ce a citit romanul Faima de dincolo, a ,inut mor,iș să meargă la Rodești pentru a (re-)cunoaște locurile și parte din personajele căr,ii. Descoperea cu încîntare străzile și clădirile din roman, a mers la cimitir pentru a depune flori la mormîntul lui Oreste (din păcate Vichentie nu era pe acolo), a discutat cuprinsă parcă de vrajă cu Mara și cu doamna Lupancu (din păcate, n-a întîlnit-o pe Veta care lucra în Israel de vreo doi ani). Spre amiază, a servit o votcu,ă cu Osvald frizerul la fosta „Coroana” și a regretat mult că fiind zi de duminică băie,ii nu se aflau la atelierul auto. După o zi de alergătură, seara a declarat solemn că inima ei rămîne la Rodești. Își făcea chiar planuri de a se stabili în urbea bucovineană. Și la scurt timp a venit cu o idee trăsnet. Se întrebă de ce edilii orășelului nu-l transformă într-un ,inut de poveste. Investi,iile ar fi minime, însă în timp ar atrage faima și prosperitatea localită,ii. Fran,ușca își imagina străzi și chiar institu)ii purtînd numele personajelor din roman, crîșme revenind la vechile denumiri și în care să servească fete cu numele Vica, Leontina sau Lori; propuse ca paznicul cimitirului să joace rolul lui Vichentie sau măcar al unui urmaș de-al lui și care, în așteptarea pelerinajelor turistice, să tragă vreo dușcă la mormîntul lui Oreste, iar atelierul de repara,ii auto să func,ioneze non-stop și niște găligani înnegri,i de motorină și unsori să-și paseze unul altuia vreo sticlu,ă burduhoasă etc. Chestiile astea nu presupuneau mari eforturi financiare. Se mai impunea baterea monedei orest și să se execute bustul autorului de către sculptorul Mircea Dăneasa (un cunoscut critic își exprimase părerea într-o cronica literară că edilii din Rodești ar trebui să-i ridice o statuie autorului). Se gîndea și la buticuri în,esate cu suveniruri și ab,ibilduri cu personajele căr,ii. Nu mai rămînea decît promovarea romanului și înscrierea orășelului pe itinerarii turistice pentru ca aceste simple ac,iuni să capete )inuta unei afaceri prospere. Invadat pînă în adîncul fibrei de povestea romanului, orașelul ar căpăta dimensiuni mitice și turiștii din cele patru zări ar da năvală. Ini,ial am rămas cu gura căscată, însă cugetînd mai profund, ca tot omul, am ajuns la concluzia că nu-i deloc o idee trăsnită, ci numai vizionară. Poate că peste ani edilii Rodeștiului vor pune capăt certurilor pentru mălaiul rînced de la care nu-și mai dau rînd acum, gîndindu-se cu adevărat la prosperitatea urbei lor. De ce nu? Constantin ARCU

poesis Totul este relativ Daniel PIŞCU

Zahăr cu buze Buzele-mi erau tari din cauza ochilor hoinari vânători de zeciuieli mari buzele mele erau amare ca şi ochii izbăvitori de sare înfăşuraţi în ochelari de vedere şi soare ce mi-i apropiam ca două ventuze până ce mi s-a dat ceai de zahăr cu buze Ce-ai, Daniel, ce-ai? m-am întrebat. M-am întrebat. Fii cumpătat! Nepătat! Nu te gândi la obuze! Eu beau zahăr cu buze. Totul este relativ Totul este relativ. Totul este infinit. De fapt, fiind aşa nici n-ar trebui să se numească tot(ul). Totul are graniţe iar infinitul nu. Totul este relativ. Între( toate ) părţile totului sunt nenumărate relaţii şi între părţile infinitului dar în timp ce astfel infinitul e şi el relativ el este astfel absolut.

Soarta dă toate relaţiile toată starea de relativitate. Absolută este speranţa. Ea este infinită. O, filantropie ! Uneori poetul e un artizan al cuvântului un fel de om de afaceri cu sufletul său şi al Domnului pe undeva. Speculaţiile sale au aceleaşi motivaţii cu ale celorlalţi speculanţimateriale, în primul rând, dacă vreţi ca să-şi asigure un confort spiritual nu spiritul confortabil. Cuvântul e o muncă grea ca şi statul în picioare, şi frigul iarna, la piaţă. Cine vrea poate să cumpere textele mele, cine are nevoie de ele. Cine are nevoie de ele? Cine are nevoie de ele? Cine are nevoie de ele dă bani să le cumpere. Dacă există Dacă există vieţuitoare care au nevoie de apă e apă dacă există vieţuitoare care au nevoie de aer e aer dacă există vieţuitoare care au nevoie de pământ e pământ dacă există vieţuitoare care au nevoie de vieţuitoare sunt vieţuitoare dacă n-ar fi vieţuitoare care să aibă nevoie de pământ

poesis n-ar fi pământ dacă există vieţuitoarele care au nevoie de pământ e pământ dacă există lumină care are nevoie de întuneric e lumină mort fiind exist numai că atunci nu mai sunt spune-mi cu cine călătoresc ca să-ţi spun cine sunt. Ortografie Să fii fost comunist… Să fii fost coleg… Să fii fost… Să fii… dar Să fi fost comunist… Să fi fost coleg… Să fi fost… Mică biblie

Icoană de aer Vasile ZETU

Greiere orb Ca o fecioară Într-o căruţă cu mere Se caţără sufletul meu către tine Trudit cititor: (El nu uluieşte, nici nu Despietreşte, El nici nu aplaudă, nici Nu loveşte) – El este un greiere orb În alaiul furnicii, Scurmat cu o gheară de corb În clepsidrele fricii.

Pentru a exista: no problems pentru o conştiinţă curată: no problems pentru a ne juca: no problems. Învăţătorul nu a lipsit şi nu va lipsi niciodată totdeauna a fost la catedră temele, noi le-am creat (au fost scrise) am avut timp să le pregătim oare când vom lua nota de trecere?

Parabola vorbitorului. Publicul său

Studentul şi pensionarul

Eu stau majestuos lîngă dînsul, dar el Nu mă vede, Îi torn în auz tînguirea Retoricii mele deşarte, dar el nu aude.

Studentul: “…război în Golf…” Pensionarul: “- care golf? “

Enorm tolănit în uitare, ca sfinxul În marmura stinsă, cu ochii Cu nările lui el colindă Nimicul prolific, meandrele Pustietăţii. Astfel gura sa e o grotă Din care se prind rar ecouri În hăul concentric, astfel Poţi în inima lui să întorci O quadrigă, poţi pierde O turmă de reni la ruleta ninsorii, în tundra Tristeţilor sale.

Astfel gura sa este grota În care eu murmur, astfel

poesis Vocea sa este însăşi Matricea muţeniei, cadra Tăcerii tăcerii divine. Icoană de aer Ochiul meu construieşte în rouă Un schit pentru greieri, un fagure Intraductibil – Lumină În scutec sfios din petale de nalbă, Egretă strălimpede pe Frontispiciul candorii – Aidoma numai un dom Dăltuit în miresme Sau vectorul sacru la steaua Nevremuitoare – Logodnă Ca într-o oglindă Pereche de lebede albe-nrămînd O icoană de aer La capătul văzului neclătinat Unde ochiul Meu orb construieşte în rouă Un fagure orfic. Mărturisire Poemul acesta Este un furt scandalos Din literatura Tuturor timpurilor. Doar ghilimelele Îi aparţin Autorului: El este Uneori eu, Însă tu – Totdeauna. Noi Numai din Întîmplare Locuim o singură inimă În care curg lacrimi Iar nu Trandafiri.

Rubinul de rouă Tot astfel coconii luminii În scutece strîmte: Gondole de nuferi plutind melancolic, Mătasea tăcutelor ape cucernic sunînd-o În noaptea priveghiului cosmic Al celui în cîntec – Discipol fragil al sintagmelor pure, Duios torturat de petrecerea Florii în fruct Şi a pietrei în pulberi, El însuşi Adesea tocmindu-şi cocoşi Să-i întîmpine clipa Refugiului veşnic, să-i scurme Pustiul din palme şi să-i ciugulească Rubinul de rouă al singurătăţii. Fulg tremurat În limba ninsorii scriu astăzi Poemul acesta: Cîmp alb, în somn alb, într-o albă osmoză Cu stelele albe: Cum numai Plutirea şi zborul. Aşa-i că în suflet, acum, Vi s-a stins o durere? Aşa-i că acum, murmurînd O silabă celestă, Pe buze, un fulg tremurat Îşi învăluie Rugul? Nu pe o apă Chipul Pentru astăzi Mi-l Limpezesc în oglinzi Cu un rid, Cu o zgaibă – Spini îmi aştern pe sub umblet, Un corb mă răsfaţă – Lotus Nu pe o apă plutind, Nici în aer – Aproape Sînt înger.

eseu Constantin Virgil Negoiţă şi cioburile istoriei (I) Theodor CODREANU

Pe 3 februarie 2011, Constantin Virgil Negoiţă1 a împlinit 75 de ani. Cum însă acest savant şi prozator este mai bine cunoscut şi apreciat în spaţiul american, evenimentul a trecut aproape neobservat, cu unele excepţii. De formaţie matematician şi cibernetician de primă mărime, creator al logicii fuzzy pe care se sprijină sistemele cibernetice din a doua revoluţie cuantică, prozator original (creator al „romanului algebric”) şi teoretician pătrunzător al postmodernismului premodern, sintagmă prin care Constantin Virgil Negoiţă numeşte, de fapt, noul ethos al transmodernismului, universitarul român de la Hunter College, City University of New York, este una dintre cele mai luminoase personalităţi româneşti de după Al Doilea Război Mondial. Aventura carierei lui de savant român şi american este oglindită într-o insolită carte de „memorii”, apărută la Editura Paralela 45 din Piteşti, în 2010, sub titlul Martori apropiaţi. De fapt, cartea aceasta este greu de încorporat genului memorialistic, fiind, mai degrabă, un fascinant roman epistolar, cu numeroase personaje-martori, pe fond documentar, încât colajul de epistole, simetrizat în patru părţi de paginile propriu-zis memorialistice şi eseistice, dau împreună un excepţional „sistem fuzzy”, departe de a ambiguiza mesajul central al cărţii. Ca şi în cazul marilor poeţi, Constantin Virgil Negoiţă ştie că vagul limbajului natural poate fi acumulare holonică de nuanţe, de sensuri şi în atare direcţie trebuie căutate izbânzile sale de prozator. Dar mai bine să-i interogăm pe martorii apropiaţi ai scriitorului şi pe gânditorul Negoiţă. Martorii sunt izomorfii ale „oglinzilor paralele” din romanele lui Camil Petrescu sau ale lui André Gide. Deosebirea e că nu ficţiunea stă în primplan, ci performanţa vine din ridicarea documentului la rang de „ficţiune”, sub spectrul logicii fuzzy, echivalentul cel mai potrivit în română fiind logica nuanţelor. Prestigiul ştiinţific, în ţară şi peste hotare, al lui Constantin Virgil Negoiţă s-a consolidat între 1970 – 1975, încât a devenit unul dintre principalii organizatori, în premieră est-europeană, ai Congresului de Cibernetică şi Sisteme2 sub egida Organizaţiei Mondiale de Cibernetică şi Sisteme, având patronajul

lui Nicolae Ceauşescu, Nic (în ipostaza de personaj) fiind atunci recompensat cu Medalia „Norbert Wiener”. Ideea organizării congresului fusese susţinută de Manea Mănescu, impulsionat de Edmond Nicolau, de la Politehnică, şi de Titi Constantin Bilcu, de la Statistică, idee la care au aderat şi „alţi oameni deştepţi”, cum ne asigură autorul la începutul părţii întâi. Între somităţile participante la congres s-a aflat şi Nicholas GeorgescuRoegen, care a avut un rol capital în destinul lui Constantin Virgil Negoiţă. Pe 19 februarie 1982, Samuel B. Richmond, la recomandarea savantului româno-american, îl invită, ca Visiting Scholar, la Vanderbilt University, Nashville (Tennessee). Din 1983 devine profesor la Departamentul Computer Science, Hunter College, City University of New York, unde îşi încununează vocaţia de cercetător în sistemele fuzzy şi în inteligenţa artificială, dar şi de original prozator şi teoretician al postmodernismului. Aşa se face că, în apogeu de carieră, în iunie 1990, la New York, el va prezida al 8-lea Congres Internaţional de Cibernetică şi Sisteme, adunând crema specialiştilor de pe mapamond în domeniu, de la Lotfi A. Zadeh şi Saunders MacLane la Marcel-Paul Schützenberger şi Birkhoff. Personajul-martor pivot al cărţii este Ana, poetă, colaboratoare la Fondul Plastic, din epistolele căreia se degajă o iubire profundă, sub semnul destinului, o iubire care coagulează în juru-i scrisorile-oglinzi ale tuturor celorlalţi: mama, tata, Simona, Felicia, Constantin Noica, Aurel Avramescu, Grigore Arbore, Nicolae Br eban, Nicholas Georgescu-Roegen, Solomon Marcus, Mihaela, Ionică, Fr. Roman Braga, Edmond Nicolau, Gabriel Burstein, Lidia Ionescu Stăniloae, Rolanda, C. Bălăceanu-Stolnici, Dinu Cruga, Paula, Alexandru Spătaru, Constantin Corduneanu, Emil Stan, Ioan Buduca şi multe alte nume, dintre care destule personalităţi ilustre din ţară şi din străinătate. Meritul d-lui Negoiţă e că a reuşit să realizeze o structură literară care transcende documentul şi devine operă de „ficţiune” de o factură complexă, care dă seamă nu numai asupra propriului destin, ci, mai ales, asupra istoriei româneşti în context european şi global. În cartea lui Constantin Virgil Negoiţă găsim adevărul despre epoca lui Nic, adevărul nedeformat de interese politice şi ideologice ca, de pildă, în faimosul Raport Tismăneanu, varianta „postmodernizată” a unei defuncte istorii rolleriste. Spre deosebire de teoreticienii moderni şi postmoderni ai hazardului, fiul preotului profesor Athanasie Negoiţă, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, nu poate să dea credit fanteziei că totul este pură întâmplare în lume. Şi asta nu atât pe calea credinţei, cât a matematicii. Când, după o pneumonie, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a apărut streptomicina: „O să-mi spuneţi că a fost o întâmplare. Nu cred! Când ai cât de cât o idee despre ordinea numerelor, aşa ceva nu

eseu există”3 . Altminteri, ca şi în cazul lui Ion Barbu, logica matematică este aceea care l-a apropiat de logica fuzzy, a poeziei şi a credinţei, în ultimă instanţă. El defineşte feed-back-ul pornind de la observaţia empirică: tendinţa oricăruia dintre noi este să răspundă la o lovitură cu o altă lovitură. Acesta este, bunăoară, principiul central din monoteismul iudaic: lex talionis. Piatra de încercare a unui sistem fuzzy este natura feed-back-ului: poţi răspunde la o lovitură cu logica dinte pentru dinte sau cu aceea creştină a întoarcerii obrazului, care nu trebuie luată ad litteram, ci sub semnul nuanţelor. Uşoară, întrun caz, în celălalt, grea alegere! Problema e că omenirea ar trăi în haos, într-o perpetuă criză sacrificială, cum o numeşte René Girard, adică la nivelul animalităţii şi al barbariei, dacă nu ar interveni, în istoria omului, feed-back -ul refuzului legii talionului. Aceasta este revoluţia spirituală adusă de creştinism. Este şi dominanta dialogică a viziunii despre lume a lui Constantin Virgil Negoiţă, axă spirituală a tuturor cărţilor sale, cât şi a vieţii sale. De aceea, opera lui nu putea fi decât locuire întrun ethos transmodern, acea locuire poetică despre care a vorbit Heidegger cu privire la Hölderlin. Din clipa când d-l Negoiţă a ales să urmeze, din „instinct”, zice el, vocea creştină, încă din liceu, el s-a confruntat permanent cu alegerea între cele două tipuri de feed-back. L-a ajutat forţa matematică a minţii, refuzând legea naturală a loviturii pentru lovitură. El a avut norocul ca tatăl, preot fiind, să înţeleagă importanţa matematicii în credinţă. În liceu, în anii bolşevismului, din joacă, a spart tabloul lui Stalin aşezat lângă un perete. Reacţia regimului incapabil de a nuanţa: a fost exmatriculat. Spre deosebire de ideologi, el a înţeles că nazismul şi comunismul au fost trimise de Cer, ca pedeapsă: „m-am căznit, atunci şi acum, să le înţeleg mecanismul de declanşare, fiind raţional, pentru că de copil am iubit matematica, din primele zile de şcoală ştiam că şi ea ne este dată de sus, ştiam de la tata, care atât a cerut de la mine: să ştiu matematică”4. El şi-a orientat gândirea matematică spre înţelegerea enigmei dualităţii de tip feed-back, esenţa sistemelor cibernetice şi lege universală a adaptivităţii: „pentru că totul se schimbă, nimic nu rămâne fidel stărilor din trecut”5. În asemenea condiţii, contactul cu Dumnezeu nu e posibil

pe cale raţională, educaţională, încât faptul de a fi provenit, ca şi Emil Cioran, dintr-o familie de preoţi nu i-a fost de prea mare ajutor. Dimpotrivă, observă că Emil Cioran tocmai de aceea n-a putut să creadă în Dumnezeu, deşi credinţa era în el: „Credinţa, cred, este dată în genă. Te naşti cu ea. Educaţia e mai puţin importantă”6. Iar în acest cadru al legăturilor inverse faptul aduce un avantaj diriguit, din adâncuri, de „gena” credinţei. El ia ca reper educaţia comunistă la care a fost supus în şcoală şi care educaţie n-a avut nici o influenţă hotărâtoare asupra vieţii lui: „Intuiţia îmi spunea altceva. Eu credeam că în spatele universului există o forţă. (…) La conceptul de energie am ajuns mai târziu”. Iar forţa aceea este cea care poate să mişte munţii din loc, în pofida râsului cu care îl întâmpina vărul său Minică. Credinţa este curajul de a intra în dialog cu această forţă, de a realiza feedback-ul cel bun: „Tot ce s-a întâmplat, mai apoi, a fost o simplă verificare. Am verificat că această forţă este persoană, puternică, tolerantă şi raţională, cu care se poate dialoga şi, de câte ori apărea întrebarea care mă punea în 7 încurcătură, îmi dădea un răspuns” . Astfel, a aflat că a călcat tabloul lui Stalin pentru ca să fie eliminat; a fost eliminat din liceu ca să iasă „din această gogoaşă” de premiant care-l răsfăţa, împiedicându-l să intre în „viaţa adevărată”. Iar dacă mai stătea în liceu trebuia să intre în „cuibul de lichele” numit Uniunea Ti n e r e t u l u i C o m u n i s t e t c . Comunismul este un lung şir de „cuiburi de lichele”, chiar când par altceva. S-a căsătorit „cu cea mai frumoasă femeie din lume”, Sânziana, dar aceasta a intrat în redacţia unei reviste, care s-a dovedit a fi „o lume perversă, lipsită de orice pudoare”, cu farsori pseudo-disidenţi care „înjurau dictatura, pentru că nu le aproba depravarea şi beţiile prelungite”8. La ce i-a folosit prima nevastă? Un vaccin care „te îmbolnăveşte uşor, la-nceput, ca să nu te îmbolnăveşti mai târziu”. Momentul crucial în feed-back-ul comunist a fost moartea lui Gheorghiu-Dej şi apariţia lui Nic, care a pronunţat, într-un discurs public, numele lui Mihai Viteazul, patronul liceului său. Legătura inversă a fost o mare uimire, fiindcă voievozii fuseseră „zugrăviţi ca reacţionari, sprijiniţi de bandiţi, de moşieri, ca să alimenteze naţionalismul, acest coşmar al internaţionaliştilor la putere”. Apoi, Nic a spus că titlurile de doctor să nu mai fie acordate la Moscova, de

eseu unde doctoranzii se întorceau însuraţi cu rusoaice frumoase, „controlate de KGB”9. Reacţia a fost iarăşi de uimire, fiindcă Nic părea să apuce pe calea faptelor măreţe: „Mi-au plăcut oamenii destinaţi faptei mari”. Iar Nic acesta dădea iama în bolşevici, se întorcea la „istoria neamului său”, „visa să-şi plaseze regatul pe harta ţărilor importante, cam aşa cum visase Cioran, în Schimbarea la faţă a României. Să intrăm în istorie, spuneau amândoi, acum şi în forţă, nu contează metodele”. Iar „Vechii bolşevici, uluiţi, nu ştiau ce să creadă. Nici măcar tovarăşul Tito, pe care Stalin îl declarase călău, nu ajunsese la atâta obrăznicie”10. A urmat apogeul din 1968, Nic refuzând invazia din Cehoslovacia: „Aşa ceva nu se mai auzise. Nimeni, în Tratatul de la Varşovia, nu crâcnise, până atunci, în faţa conducătorilor mişcării muncitoreşti mondiale, tovarăşii noştri iubiţi din Kremlin, sprijiniţi de o mafie bine organizată, răspândită în toată lumea, cu capi în Paris şi New York”11. Constantin Virgil Negoiţă lucra, pe atunci, la Consiliul Ştiinţei, fiind un fel de secretar de comisie, deşi nu era membru de partid. Nic voia ca în România să se facă şi ştiinţă. Şi asta i-a uluit pe vechii academicieni, acomodaţi cu Miron Constantinescu şi cu beneficiile, cu plimbările de odihnă. În acele zile ale Primăverii de la Praga, şi cei de la Consiliul Ştiinţei au fost convocaţi pentru rezistenţă armată: „Depun mărturie, ca martor apropiat, că nimeni nu a crezut că e joacă…”. Atunci s-au hotărât Paul Goma, Al. Ivasiuc, Aurel Dragoş Munteanu şi alţii să creadă în renaştere şi să intre în partid. „Eu nu m-am grăbit./ Şi nici mai târziu, nu m-am grăbit să înjur. Cum să condamni ce ai admirat 12 mai devreme?” . Apoi Nic s-a împrumutat „şi când şi-a dat seama cum căzuse în capcană, s-a grăbit să plătească şi a înfometat populaţia”. Fapta renaşterii s-a prăbuşit sub mediocritatea făptaşului, iar bolşevicii şi-au putut lua revanşa: „Şi nici în ziua de azi nu cred că lupta cu bolşevicii a fost greşită. Niciodată România n-a fost mai la cinste, pe lume, ca atunci când Nic cel viclean şi-a început dansurile, încet şi cu metode moderne, greu de contracarat de cei ce i-au jurat răzbunare, ca după cel de-al Doilea Război Mondial”. Adevărul e că în această luptă Nic s-a lăsat înfrânt de sistemul din care nu a putut să iasă, dar mai ales de o grandomanie care l-a orbit în caruselul cultului personalităţii şi care l-a făcut vulnerabil în faţa bolşevicilor: „Nic s-a simţit ameninţat

de rudele şi prietenii bolşevicilor, care au vrut să-l forţeze. Toţi cei care se simt în pericol, ameninţaţi de duşmani, se apără şi lovesc, conform principiului 13 cibernetic al legăturii inverse, al feedbackului” . Dar puterea absolută, mimetică, cea care „prosteşte”, l-a făcut vulnerabil în faţa bolşevicilor: „Nu înţeleg nici acum de ce l-a lăsat pe Silviu Brucan să-l omoare. Probabil să semene cu modelul său, Mihai Viteazul, 14 decapitat tot de aliaţii din tinereţe” . În lanţul de legături inverse, scrutate din America, autorul a înţeles că bolşevicii „disidenţi” din exil aveau de doborât nu atât pe Nic, deja învins de prostia puterii, ci România pe cale de a se trezi şi de a renaşte. Iar bolşevicii veniţi în America au simţit imediat că profesorul de la Hunter College e din stirpea lui Mircea Eliade, nu a lor: „Când am observat că duşmanii lui Nic nu sunt de acord nici cu mine, considerat ca prea sionist, cu ochii la premodern, şi că demonizarea lui bătea mai departe, că el era, de fapt, un pretext ca să condamnăm România, pentru păcate imaginare, când am constatat c u s t u p o a r e c ă neoconservatorii, cumnaţi cu bolşevicii din România, erau foştii troţkişti, şi că ei au aruncat America în războaie aparent de neînţeles, ca să nu le spun personale, am zis stai puţin, să vedem şi am început să scormonesc în istorie, să înţeleg de ce oamenii care altădată vociferaseră cu ardoare, acum cântau osanale, ridicând în slăvi capitalismul american, condamnând comunismul lui Nic ca fiind de o calitate inferioară, declarându-l vampir, după ce tot ei spuseseră că e «geniul Carpaţilor», atunci când speraseră de la el o friptură”15. Totul are o explicaţie, deşi, adesea, explicaţia pare imposibilă: „Dintotdeauna am fost de părere că miracolele din Noul Testament, povestite în fiecare duminică în biserica tatălui meu, îşi pot găsi explicaţie, nu cu fizica secolelor trecute, un fel de bătaie de joc, ci cu fizica secolelor ce vin şi cu biologia, pentru că eu credeam în mişcarea continuă a minţilor curioase şi eram optimist”16. Mai mult: „M-am îndoit că minţile luminate, amintite în calendar timp de două milenii, au bătut câmpii, aşa, ca să se afle în treabă, cum spuneau lectorii de la învăţământul politic, bieţii de ei”17. Condiţia este refuzul logicii bivalente a

eseu contradictoriilor, a antitezelor monstruoase, în limbaj eminescian. În teologia Părintelui Stăniloae se găseşte răspunsul că lumea nu are consistenţă ontologică, aşa cum au stipulat materialiştii marxişti-leninişti-stalinişti, ci dialogică. Iar dialogicul înseamnă iubire, toleranţă: „De la început am fost tolerant. Dacă aşa m-am născut, dacă aşa am fost înzestrat, atunci trebuia să folosesc acest dar. Darul meu de la naştere. Darul de a nu putea urî niciodată pe nimeni. Şi dar a fost, pentru că m-a scutit mai târziu de frustrări şi m-a scos din încurcătură, şi m-a ferit de nevoi, şi mi-a dat linişte sufletească. Decât să ucidem, cu brutalitate, pentru o idee sau alta, credeam eu, mai bine să înţelegem ce zice şi celălalt./ Numai aşa nu m-am spart”18. Nu cumva din atare pricină a definit Goethe geniul ca fiind o lungă răbdare? Oricum, bunătatea şi răbdarea merg mână în mână, fiindcă ele sunt lumea-ca-lumen, întruparea dialogului ca devenire întru fiinţă. De aceea, apariţia Anei în viaţa lui a fost o binecuvântare: „Aşa a apărut Ana. Superbă, totală, un fel de minune. Un dar de la Dumnezeu. Şi acum o regret”19. Ea va deveni principalul martor al istoriei româneşti de după plecarea autorului în Statele Unite, dar şi un barometru al modului cum este receptată în ţară evoluţia lui de savant. Unul dintre gânditorii rămaşi în ţară, consonant cu el, este Constantin Noica. Acesta pare să-l considere un egal continuator al său, cu mijloacele ciberneticii, cu mult mai mult temei decât pe învăţăceii de la Păltiniş rămaşi în ţară, dar şi străini de geniul gândirii nicasiene. După seria de prelegeri din Mexic, Noica îi scrie la 20 octombrie 1982: „Te felicit din inimă pentru reuşita d-tale – care este şi a noastră – în lumea cea mare a cercetării”. Simultan, filosoful e curios să afle dacă acea lume „e cu adevărat mare, dincolo de extraordinarele ei mijloace”, dacă în State s-a mutat „Spiritul lumii, pe care-l invocă Hegel”, întrucât „Europa noastră, aşa cum am regăsit-o în Germania, cel puţin acum câteva luni, este tristă, sterilă şi 20 îngrijorată” . Noica lucra, pe atunci, la structurarea logicii lui Hermes, apropiată de logica fuzzy. Nu ieşise cu ea la lumină şi-i mărturiseşte lui Constantin Virgil Negoiţă că l-ar interesa, la venirea acestuia în ţară, o confruntare a cercetărilor sale „cu reuşitele d-tale”. Fuzzy sistems lăsaseră o puternică impresie printre savanţii români. Sunt semnale, în acest sens, şi de la Solomon Marcus, Aurel Avramescu, Edmond Nicolau, Mihai Drăgănescu, ceea ce determină aprobarea prelungirii rămânerii în America pentru încă zece luni. Există chiar o polarizare a cercetătorilor români în jurul gândirii cibernetice a lui Constantin Virgil Negoiţă. Ana îl informează, pe 30 octombrie 1982, că are şi opozanţi în grupul „Davidovici, Guran şi compania”, care insinuează că Negoiţă nu e un adevărat „om de ştiinţă, ci de «popularizare»”21. La 23 februarie 1983, deja este avertizat de Felicia că locul lui la institut „e viu disputat, e revendicat pe la colţuri”22, pentru ca, în cele din urmă,

să nu mai poată fi susţinut nici de prof. Mihai Drăgănescu. Acad. Aurel Avramescu se bucura, la 1 decembrie 1982 că Negoiţă îşi validează, în laboratoarele performante, „cercetările acumulate la Congresele Fuzzy”, asigurându-l că se ocupă, la rându-i, de „aspectele comune dintre random walk şi mişcarea browniană, care se tratează cu termoconducţia lui Fourier”. Iar la 13 martie 1983, când Negoiţă se afla deja în dizgraţia celor suspuşi, Aurel Avramescu îi spunea: „Voi încerca să introduc «fuzzy sets» nu numai la cumularea şi regăsirea informaţiei, ci şi la diseminarea ei, mai ales pe frontiere. Dacă nu reuşesc, te aştept să vii să încercăm împreună”23. Mircea Sularia se arăta şi el preocupat de noile logici de tip fuzzy: „încerc să elaborez un model de raţionament care să înglobeze legile logicii clasice, mai puţin principiul terţului exclus, al 24 necontradicţiei şi consecinţele ce decurg din acestea” . 1 Lucrările de răsunet ale profesorului (din 1983 încoace) de la City University of New York, Hunter College, privind logica vagului şi importanţa ei pentru sistemele cibernetice, ca şi pentru ştiinţele nonmatematice şi pentru artă, sunt: Sisteme de înmagazinare şi regăsire a informaţiilor (Editura Academiei, Bucureşti, 1970), Management Applications of System Theory (Birkhauser Verlag, Basel, 1979), Fuzzy Systems (Abacus Press, Tunbridge Wells, UK, 1981), Expert Systems and Fuzzy Systems (Benjamin Cummings, Menlo Park, CA, 1985), Pullback. A Novel (Vantage Press, New York, 1986), Cybernetic Conspiracy: Mind over Matter (Falcon Press, Phoenix, AZ, 1988, 1990), Implications (Hunter College, New York, 1994), Fuzzy Sets (New Falcon Publications, Tempe, AZ, 2000), Post Modern Logic (New Falcon Publications, Tempe, AZ, 2002). La Editura Paralela 45 din Piteşti, a publicat cărţile: Vag, Împotriva lui Mango, Logica Post Modernului, Irozii, Concert la Carnegie Hall, Cronica intrării în rai, cea din urmă, în 2008, Martori apropiaţi (2010). Alte cărţi i-au apărut la Editura Dacia din Cluj-Napoca: Vizitator, Implicări, Conspiraţia cibernetică. Spirit peste materie, Opus dei, ultima în 2008. 2 Organizaţia Mondială de Cibernetică şi Sisteme a fost opera omului de ştiinţă englez J. Rose. 3 Constantin Virgil Negoiţă, Martori apropiaţi, Editura Paralela 45, Piteşti, 2010, p. 92. 4 Ibidem, p. 87. 16 Ibidem, p. 90. 5 Ibidem, p. 88. 17 Ibidem, p. 91. 6 Ibidem, p. 89. 18 Ibidem. 7 Ibidem, p. 90. 19 Ibidem, p. 99. 8 Ibidem, p. 94. 20 Ibidem, p. 32. 9 Ibidem, p. 95. 21 Ibidem, p. 35. 10 Ibidem. 22 Ibidem, p. 72. 11 Ibidem, p. 96. 23 Ibidem, p. 86. 12 Ibidem, p. 97. 24Ibidem, p. 49. 13 Ibidem, p. 99. 14 Ibidem, p. 98. 15 Ibidem.

eseu

Crux interpretum Valeriu GHERGHEL

Substantivul latinesc feminin „crux” înseamnă nu doar cruce sau instrument de pedeapsă, dar şi, la figurat, chin, tortură, muncă (în sensul vechi al termenului), pătimire, suferinţă, îndurare*. Mai tîrziu, crux va semnifica o dificultate greu de rezolvat, o problemă fără soluţie, un pasaj abscons, un cuvînt ininteligibil, un labirint livresc, o pădure hyrciniană. Criticii de text au numit „crux interpretum” expresiile nesigure, cuvintele incerte, lecţiunile dubioase, care provoacă dispute. Cînd e nevoie ca sintagma să fie ilustrată, exegeţii trimit, de obicei, la ediţia princeps a scrierilor lui William Shakespeare. După cum se ştie, textul pieselor sale e plin de astfel de „cruci”. Ce semnifică, în fond, „runaway eyes”, în Romeo and Juliet (III: 2, 6)? Greu de spus. Într-o altă accepţiune, sintagma „crux interpretum” e folosită, îndeosebi de citicii anglosaxoni, pentru a semnala un loc obscur, o propoziţie ermetică, o frază greu de explicat, dar, în principiu, explicabilă. Versetul „videmus nunc per speculum in aenigmate, tunc autem facie ad faciem” (I Corinteni, 13: 12) e, cu siguranţă, o crux. Ce vrea să spună sfîntul Pavel prin „a vedea prin oglindă”? În ce sens este luat substantivul “aenigma”? Ca un sinonim al secretului şi enigmei sau ca figură retorică? Crucea e, acum, de natură hermneutică, nu textuală. Înţelesul trebuie reparat şi nu litera textului. În ceea ce mă priveşte, voi da expresiei un sens oarecum diferit. Voi numi „crux interpretum”, pur şi simplu, indeterminarea interpretativă, a unui cuvînt, a unui enunţ, a uneo formule. Cînd se confruntă cu indeterminarea, ce poate face interpretul? Dacă e un adept al lui Ockham, se va opri şi îşi va suspenda judecata. Dacă nu e, va încearca zadarnic să-i găsească o semnificaţie. Crucea va persista. Dar nimeni nu se va apropia de

certitudine nici măcar cu un singur pas. Ipotezele interpretative vor fi la fel de puţin (ori la fel de mult) justificate, deşi termenul justificare nu poate avea aici niciun sens. Nu poţi justifica bunul plac, decizia arbitrară, dictatul. Termenul sau sintagma, crux interpretum, pot primi o infinitate de interpretări (sau niciuna). Pentru acest motiv, exegetul este îndemnat să observe principiul simplităţii. E constrîns chiar să respecte maxima frugalitate. Imperativul parcimoniei devine, în fapt, un interdict: nu interpreta! Sigur, îndemnul e paradoxal şi în contra firii. Cum să-l opreşti pe un critic să interpreteze, cînd esenţa lui e tocmai aceea de a explica, de a căuta un răspuns, de a formula o ipoteză? Să vedem, totuşi, despre ce e vorba. În ce sens spun despre un cuvînt că e indeterminat şi constituie, prin însuşi faptul de a fi indeterminat, o cruce interpretativă? Nimic mai util pentru a dumiri o definiţie decît exemplul. În acest eseu, m-am oprit la cinci autori. Cel dintîi e anonim. Aş începe, deci, cu versetul 2: 1 din Cîntarea cîntărilor. Toată lumea îl cunoaşte. Vorbeşte fata: „Eu sînt un trandafir din Sharon, un crin al văilor”. Alţii au tradus: „Eu sînt o narcisă, un crin”. În original, e vorba de două flori indeterminate, nici trandafir, nici narcisă, nici crin. Sau şi roză, sau şi narcisă, sau şi crin. Într-o traducere literală, versetul afirmă: „Eu, x din Sharon, y din (a, al) văi(lor), din (a, al) cîmp(ului)”. În ebraică, verbul „a fi” lipseşte din frazele la timpul prezent. Propoziţia 2: 1 din Canticum… numeşte, cu siguranţă, termeni botanici, nume de flori. Siguranţa e însă ironică. Nu putem identifica florile. În transliterare latină, termenii în cauză (x şi y) sînt habatselet şi shoshanah. Fata afirmă, cu modestie, că este asemenea acestor flori obişnuite. Dar la ce flori (plante) face ea aluzie cu adevărat, nimeni nu ştie. Ignoranţa e întotdeauna chinuitoare. Nu e o fericire să nu ştii. De aceea vorbim de o crux interpretum. În pofida tuturor eforturilor, enigma acestor flori persistă după două milenii, ca şi mireasma lor. Septuaginta a tradus în chip foarte abstract „ego anthos tou pediou, krinon ton koiladon”. Dar nici sensul termenului grec krinon nu a fost stabilit cu certitudine: to krinon numeşte orice floare de cîmp. Dicţionarele trimit la crinul alb. Cînd au tradus versul 2: 1, de-a lungul vremii, exegeţii au propus aproape la întîmplare: trandafir,

eseu iris, şofran, anemonă, narcisă galbenă, nufăr, lotus, crin de apă, crin sălbatic etc. Strădania lor nu a avut succes. Dificultatea versetului 2: 1 s-a păstrat intactă. Shoshanah trimite, poate, la o floare cu petale roşii, rubinii, fiindcă în versetul 5: 13 din Cîntarea cîntărilor, stă scris: „Buzele lui crini”. Dar şi asta e o simplă conjectură… Despre cuvîntul „puer” din Egloga a IV-a a lui Publius Vergilius Maro, am scris în mai multe rînduri, inclusiv în acest volum**. Bucolica a fost intitulată de scholiaşti „Pollio”, după numele destinatarului, un protector al poetului, menţionat ca atare în text: „Teque adeo decus hoc aevi, te consule, inibit, / Pollio, et incipient magni procedere menses / Te duce” („Chiar acest glorios ev, tu fiind consul, porni-va, / Pollio, şi vor începe mari să se-nşiruie luni iar, / Tu conducînd”). „Puer” apare deja în versul 8: „Tu modo nascenti puero” şi este amintit de patru ori. Dar la cine s-a gîndit poetul nimeni nu ştie. Pentru a dezlega misterul copilului zeiesc, savanţii au scris cărţi întregi, de o suverană (şi vană) erudiţie. Nu a urmat nicio certitudine, nicio lumină. Întunericul s-a păstrat. Unii au crezut că e fiul lui Pollio, alţii al lui Octavianus. În fine, Lactantiu a citit poemul ca o aluzie la Iisus Christos: „puer” îl desemnează negreşit pe Mîntuitor. La fel a crezut sfîntul Augustin. Sugestia ca atare a fost împărtăşită, mai apoi, de toţi exegeţii creştini. Numai Ieronim a fost sceptic: un autor păgîn nu se putea referi la Iisus. Egloga IV nu este o scriere vaticinară, precum cărţile profeţilor. Are un suflu mesianic în absenţa unui Mesia. Comentatorii moderni, agnostici, s-au întors la numele păgîne. Poate e vorba de Saloninus. Poate de altcineva. O preţioasă ştiinţă s-a consumat, astfel, într-un scop intangibil. Exegeţii au depus un efort inutil şi au ratat, adesea, frumuseţea eglogii. Briciul lui Ockham i-ar fi ferit măcar de risipă. Din Commedia lui Dante (mult mai tîrziu, un cititor, poate Coccaccio, a realizat că este divină), am ales trei exemple. Primul este, desigur, cunoscutul vers „Cuminţi şi drepţi sînt doi; dar nu sînt ascultaţi” (Infernul VI: 73). Ciacco vrea să spună că în cetatea Florenţei, sfîşiată între facţiunile politice ale Albilor şi Negrilor, (mai)

există doi oameni drepţi. Din fericire. Sau: există numai doi oameni drepţi. Din păcate. Mai mult de atît e imposibil de cunoscut. Nu are rost să adaug ipotezele cu privire la identitatea personajelor, fiindcă niciuna din ele nu are un temei suficient. Peste cîteva terţine, întîlnim exclamaţia: „Papè Satan, papè Satan aleppe!” (Infernul, VII: 1). E o“propoziţie” atribuită de poet făpturii diabolice a lui Pluto, zeul grec al băgăţiilor. Expresia este o pură sonoritate, de felul incantaţiilor mnemotehnice din Evul Mediu: Barbara, Celarent, Darii, Ferio. Dar exegeţii au intuit aici ceva profund, o rostire cifrată, o sfidare diabolică. Pentru a sesiza revelaţia, au recurs la comparaţii cu latina, greaca, ebraica, araba, franceza etc. În sfîrşit, cineva a „pătruns” misterul şi a tradus versetul „Papè Satan, papè Satan aleppe!” prin enunţul incoerent şi gratuit „Vai, Satan, vai, Satan, Dumnezeule”. Înţelegeţi? Ultimul exemplu e din Infernul XXXI: 67: „Raphél may arréch zabi almi”. Este una din „crucile” interpretative cele mai venerate de specialiştii în Dante. “Raphél may arréch zabi almi” constituie o exprimare afină cu aceea citată mai sus. E o sugestie, poate, a unui idiom babelic, o pidă de confuzie şi non-sens. Versetul e pronunţat, fireşte, de Nimrod. Autorul Divinei comedii ne avertizează însă că Nimrod nu pricepe limbajul nimănui şi că nici el nu poate fi priceput. Nu-i în stare să fie clar, asemenea seminţiei care a ridicat turnul Babel şi a fost pedepsită de Dumnezeu prin confuzie. Vergiliu îi spune, aşadar, poetului: „Dar să-l lăsăm, să nu vorbim mai mult, degeaba; căci orice grai îi este aşa [adică neînţeles şi fără sens], precum şi graiul lui e ne'nţeles de orişicare dintre oameni”. În pofida avertismentului lui Dante (sărmanul rigă Nimrod nu vorbeşte coerent), hermeneuţii nu l-au lăsat şi au vorbit… Mai departe. Există două versuri (130-131) în elegia lui John Milton, Lycidas (1638), care au dat exegeţilor multe bătăi de cap. Distihul face parte din diatriba sfîntului Petru, „the pilot of the Galilean lake” împotriva clerului corupt. Citez: „But that two-handed engine at the door / Stands ready to smite once, and smite no more” „Dar acel instrument pentru două mîini [cu două feţe, îndoit,

eseu ambiguu] la uşă / Stă gata să lovească o dată, definitiv [o dată pentru totdeauna]”). Imprecisa unealtă i-a fascinat, desigur, pe comentatorii englezi. Fascinaţia lor mi s-a transmis. Pentru admiratorii lui Milton şi ai orbirii sale - Jose Luis Borges a fost doar unul dintre ei, cel mai ilustru, poate -, am alcătuit un catalog (provizoriu şi, fireşte, incomplet) al ipotezelor cu privire la identitatea instrumentului. Aşadar, unealta nedefinită ar fi (succesiv şi în acelaşi timp): Judecătorul ceresc, sursa dreptăţii, Iisus Christos, braţele sau treptele Crucii lui Iisus Christos, toiagul lui Iisus Christos, căile inefabile ale Providenţei (pe care nimeni nu le poate ghici), Cuvîntul lui Dumnezeu, predicarea puritană a Cuvîntului lui Dumnezeu, sabia lui Dumnezeu, gladius Dei, invocată de Savonarola într-o omilie la un psalm, o spadă cu două tăişuri (de felul celei din Apocalipsă, 1: 16: „şi din gura lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri”), sabia cu care Ehud l-a ucis pe regele Eglon (Judecători, 3: 16-21), sfîntul Petru, cheile sfîntului Petru (una pentru rai, cealaltă pentru iad), toiagul preoţilor, toiagul episcopilor, toiagul arhiepiscopilor, conştiinţa umană în preajma Judecăţii finale, orologiul care bate pregnant ora Sfîrşitului, cele două camere ale Parlamentului englez, libertatea pe care o proclamă Parlamentul englez, naţiunile Angliei şi Scoţiei împreună, o seceră, un ciocan, o secure, o lopată de vînturat grîul (Matei, 3: 11-12), o vîslă (o lopată de triremă), vîsla pe care trebuie să o împlînte Ulysse, la îndemnul profetului Tiresias, acolo unde numele „vîslă” nu înseamnă nimic, coasa Timpului, coasa Morţii, o unealtă nedefinită etc. Dacă observăm bine, ne-am întors chiar acolo de unde am pornit: nu putem determina unealta. În acestă înşiruire de supoziţii, nu am inventat, fireşte, nimic. Fiecare dintre ipotezele amintite mai sus a avut un susţinător (sau mai mulţi). Lista e, prin urmare, cît se poate de reală. Doar imaginaţia ludică a magistrului Rabelais-Alcofrybas a compus enumerări mai pestriţe. A spune că dificultarea ridicată de versurile 130-131 din Lycidas nu are soluţie este, în acest caz, singura afirmaţie raţională. Bineînţeles, cînd a folosit expresia „twohanded engine”, John Milton se va fi gîndit la o unealtă precisă, dar astăzi e imposibil să o identificăm. Faptul posibil şi probabil că s-a gîndit la ceva nu e, totuşi, un temei suficient pentru această risipă. Încă şi încă o dată, principiul simplităţii e sfînt.

Penultimul exemplu e din Edgar Allan Poe, To Helen (1831): „thy beauty is to me / Like those Nicean barks of yore”: „Helen, frumuseţea ta e pentru mine/ Asemenea corăbiilor […] de altădată”. Dificultatea vine de la epitetul „Nicean”. E simplu să traduci „corăbii niceene”, „arcă niceeană”, sau „corăbii pe valul Niceei”, în drum spre Nicaea. Dar e neindicat şi excesiv. Adjectivul „Nicean” trimite, în chip egal, la cetatea Nicaea din Bithynia, în Asia Mică (unde s-au întrunit cei 318 sfinţi părinţi, în conciliul din 325), la zeiţa Nike (a cărei statuie sculptată în lemn veghea, uneori, la prora corăbiilor greceşti, rătăcirea), la „nice”, „nicety” (epitet, adverb), ori chiar la Nice (oraşport în Franţa). Indeterminarea lui „Nicean” e maximă. Corăbiile de odinioară puteau fi zvelte, victorioase (!” = victorious), alerte, în drum spre Nicaea, înaintînd imobile pe o mare parfumată („o'er a perfum'd sea”), ca în poezia lui Poe, To Helen etc. Nimic nu e sigur însă. Totul rămîne permis, ca să zic aşa. Şi cînd totul permis, nimic nu mai este permis. Trebuie să te opreşti. În încheiere, aş îndrăzni să afirm că, în pofida tuturor explicaţiilor posibile, adverbul „întors” din versul lui Bacovia „Dormea întors amorul meu de plumb” (Plumb, 5) - este o crux interpretum în faţa căreia exegetul trebuie să se oprească sfios. Nu spun mai mult. Gata. Astfel de dificultăţi lirice sînt eterne ca şi frumuseţea lor. * În sensul de dificultate stînjenitoare, James Joyce foloseşte termenul „crux” într-o pagină cunoscută din Ulysses: „The crux was it was a bit risky to bring him home”. ** Cf. Valeriu Gherghel, Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri şi autofricţiuni exegetice, Iaşi: Polirom, 2005, pp.91-104 (două eseuri); a se vedea, de asemenea, în prezentul volum, eseul „O exegeză imperială”. *** Eseul de faţă poate avea în notele infrapaginale o bibliografie de cîteva sute de titluri sau niciunul. Din motive de economie şi lizibilitate (eseul e şi aşa suficient de încărcat), am optat pentru a doua variantă. Problema indeterminării e aceea care mă interesează aici, nu erudiţia. Cercetez o dificultate şi nu intenţionez să o evit prin paranteze şi trimiteri stufoase.

eseu

Structuri feminine în Ursita* lui Hasdeu Mihaela MUDURE

Romanul istoric neterminat Ursita, plasat de către Hasdeu la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare, se concentrează pe ideea destinului, a întâlnirii inevitabile cu răul reprezentat de copilul găsit de postelnicul Şarpe în Codrii Cosminului. Intrusul, cu origini necunoscute, deci ambigue, potenţial deschise oricărei mezalianţe, oricărui melanj etnic tulbură echilibrele unei societăţi patriarhale bazate pe dreptul obţinut prin naştere şi în care, în consecinţă femeia trebuie supravegheată cu maximă atenţie. Natura i-a dat doar ei privilegiul de a fi sigură că ea este originea copilului care-i creşte în pântec. Bărbatul se defulează de acest defect primordial prin forţă şi încercând să limiteze cât mai mult mişcarea liberă a femeii. Cu cât e mai mare această frustrare, cu atât e mai violentă forţa patriarhiei. Desigur, conflictul principal din Ursita este din sfera puterii. Ştefan cel Mare încearcă să îşi impună fiul cel mare, pe Bogdan, ca succesor. Conflictul acesta de sorginte politică se desfăşoară strict în lumea bărbaţilor deoarece doar ei puteau participa direct la procesul competitiv pentru domnie, doar ei puteau pretinde puterea în mod direct. Acest conflict central este determinat, însă, subadiacent de puterea feminină. Femeile sunt cele care dau naştere acestor prunci legitimi care, doar ei, pot concura direct pentru putere. Ştefan cel Mare, personajul lui Hasdeu, se defulează de această dependenţă, petrecând la naşterea coconului lui Bogdan, deşi ea s-a soldat şi cu moartea domniţei Stanca, mama nou-născutului. Hasdeu îl pune pe Ştefan să zâmbească, sigur de continuitatea filiaţiei sale: „Cu o muiere mai puţin, cu un voinic mai mult!”spune bătrânul voievod (17). Postelnicul Şarpe refuză, şi el, dependenţa sentimentală de femeie cu toate că suferă pentru că nu are copii. „Nu ştiu ce mai are şi jupânul postelnic de-i gata să culeagă toţi copiii din drum, măcar că nu-i plac muierile!...” (38), comentează vânătorul Focşa. Firul principal al tramei din Ursita , lupta pentru succesiunea lui Ştefan cel Mare, este aparent întreruptă de un capitol emoţionant prin conţinut, superb prin sobrietatea naraţiunii , care ne prezintă o cutremurătoare tragedie. Este vorba de capitolul care

prezintă viaţa tragică a domniţei Elena, fiica lui Ştefan cel Mare şi a Evdochiei de Kiev. Elena se căsătoreşte cu moştenitorul tronului moscovit pentru a întări o alianţă politică între Moldova şi muscali, contra polonezilor şi tătarilor. Elena îşi face datoria. Ea dăruieşte soţului ei, ţareviciul, şi regatului moscovit un fiu. Continuitatea la tron era asigurată prin preţiosul odor masculin. Se părea că o româncă va fi ţarină. Dar soţul Elenei moare pe neaşteptate, iar Sofia, soţia din acel moment al ţarului, vrea să îşi impună propriul fiu pe tron. Prin intrigi şi sforării reuşeşte. Elena şi fiul ei îşi vor sfârşi viaţa în temniţă. Răspunsul pe care ţarul îl dă în 1502 solilor hanului tătărăsc este cumplit: “Am închis pe noru-mea şi pe nepotul meu, pentru că aşa mi-a plăcut mie” (55). Excesul de moştenitori pare a funcţiona la fel ca lipsa lor. Femeia este doar unealta pentru a asigura continuitatea filiaţiei. Atunci când dispune de mai mulţi moştenitori, puterea patriarhiei îşi permite luxul de a se dispensa de excedent cu aceaşi nepăsare – a se vedea cruzime – cu care domnul Ştefan primea vestea morţii mamei, în schimbul unui moştenitor de sex masculin. Ştefan cel Mare, tatăl, simte remuşcarea şi vrea să ispăşească trocul politic care a dus la nefericitul destin al Elenei. „Datoria firească a părinţilor este de a muri înainte de copii“. De atunci el nu s-a mai sculat din pat” (55). Hotărârea domnului de a se auto-pedepsi duce la conflictul principal: succesiunea şi urcarea lui Bogdan pe tron. Se restabileşte, astfel, centralitatea conflictului patriarhal în economia romanului, după acest interludiu de naraţiune centrată pe o figură feminină şi izvorâtă tot dintr-o sursă de patriahalitate: autoritatea paternă. Binomul putere – masculinitate este dus la extrem în spaţiul construit de Hasdeu ca fiind curtea postelnicului Şarpe, unde „nu se găsea o singură femeie! Chiar slugile cele căsătorite trebuia să ţină nevestele lor în târg, căci vai şi amar de afla cumva boierul că o suflare de muiere s-a pripăşit în palatul său!” (30). După pierderea cumnatei şi a două nepoate „căzute în robia tătărască” (29) şi pierite fără urmă, postelnicul dă porunca menţionată mai sus. Putem induce cu uşurinţă raţionamentul postelnicului. Femeile sunt doar ocazie pentru necaz şi tulburare cu năvălitorii. Mai bine lipsă! E nevoie ca nepotul de frate al postelnicului, tânărul şi impetuosul Luca, să fie în pericol de moarte prin infectarea unei răni pentru ca porunca să fie încălcată şi doftoroaia Despa să fie invitată pentru a-şi folosi talentele. Rivalitatea dintre doftoroaie şi doftorul domnitorului, italianul Geronimo da Cesena, este emblematică pentru concurenţa dintre medicina populară, mult practicată de femei, şi medicina instituţionalizată, confirmată prin patalamale obţinute în universităţi unde femeile nu aveau acces. Simbolic,

eseu ni se sugerează că puterile Despei vin nu numai din ştiinţa ierburilor, ci şi din refuzul ei de a se supune bărbatului prin căsătorie, chiar dacă Hasdeu nu se poate abţine de a ironiza discret personajul pentru asemenea categorice opţiuni. “… Despa era fecioară! O fecioară de cincizeci de ani, cu păr cărunt, cu un nas în formă de două nasuri lipite cu păreţii lor la loc, cu nişte ochi mari, rotunzi, albi, cu o barbă foarte progresistă…” (37). Aceeaşi putere temută, dar şi respectată, a virginităţii este evocată în episodul prinderii ţiganilor care vor să pătrundă furiş în palatul postelnicului Şarpe. Printre ei este şi copilul găsit, dornic a-şi duce la îndeplinire planul de a-l omorî pe Luca. O bătrînică care se pretinde fecioară se oferă să-l scape pe ţiganul Baro, dacă acesta vrea să o ia în căsătorie: „o propunere altfel de tot imposibilă după instituţiunile noastre de atunci, căci o femeie româncă era oprită cu cea mai mare asprime de a merge după un ţigan, iară o fată fecioară ţigancă nu se socotea în rândul femeilor” (105). Privilegiile virginităţii sunt - se vede - limitate de prejudecăţiile sociale. Copilul cel scelerat se grăbeşte a se oferi şi el ca mire într-o astfel de nepotrivită unire, iar bătrâna îi acceptă pe amândoi, stârnind o furtună de râsete. Nu este întâmplător că această luare în râs a uneia dintre ipostazele feminine cele mai venerate, pentru că scoate femeia de sub puterea bărbatului, este regizată de doi moşnegi cam băuţi, care o îmbată şi pe bătrânica virgină. Momentul carnavalesc este, curând, terminat prin intervenţia vătafului care pregăteşte execuţia. Doar puterea bărbătească reprezentată prin postelnicul Şarpe poate acorda iertarea. Iar nobilul care nu poate suferi parte femeiască în preajmă îl salvează pe copilul nelegiuit. Nu avem sfârşitul acestui roman. Dar fragmentele lăsate de Hasdeu indică o concepţie bazată pe centralitatea patriarhiei care nu poate acorda structurilor feminine decât un loc marginal sau trebuie să le victimizeze pentru a-şi păstra poziţia de putere. Dar Vidra? Cum de a creat Hasdeu un asemenea personaj? Vidra este o femeie anormală prin puterea ei neobişnuită. De aceea va şi fi pedepsită până la sfârşit. Ea nu şi-a ştiut locul înapoia bărbatului, fie el şi ţigan. Hasdeu, părintele literar al Vidrei, şi Hasdeu, autorul Ursitei, nu fac altceva decât să justifice o anume ierarhie de gen care rezervă femeii locul de secundant.

biblioteca Bucovina literară Adrian Alui GHEORGHE, Semnele vremii noastre.7 întâlniri cu părintele Iustin Pârvu,, Edit. Conta, Piatra Neamţ, 2011

Gellu DORIAN, Casa Gorgias, Edit. Niculescu, Bucureşti, 2011

George BĂDĂRĂU, Dicţionar de scriitori canonici români, Institutul European, Iaşi, 2010

Anica FACINA, Insomnii lirice, Edit. NICO, Tg. Mureş, 2010

Theodor DAMIAN, exerciţii de înviere, Edit. Universalia, 2009

Theodor DAMIAN, Semnul Isar, Edit. Călăuza v.b., 2011

* Bogdan Petriceicu Hasdeu. Ursita. Micuţa. Ediţie îngrijită de Liliana Chiriţă. Bucureşti: ERC Press, 2009.

Noile legitimaţii de membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni pot fi ridicate de la sediul acestei societăţi din Suceava, str. Ciprian Porumbescu nr. 1. Legitimaţia se eliberează după achitarea cotizaţiei pe anii 2010 şi 2011

Antologie a Cenaclului de Literatură şi Artă Suceava, Zidul de hârtie, Suceava, 2011

lirice Val MĂNESCU

Adalbert GYURIS (Germania)

Miracolul (Scumpei mele nepoate Rafaela ) Din dragoste te-ai născut. Îndoielile s-au trasformat În lumină şi soarele s-a ivit, Cu doar stropul fragil Întreg tabloul s-a săvârşit Şi scurtul nostru periplu În acest infinit univers Are un rost, tot ce trăim Presupune să fie gustat, Fără întrebări şi remuşcări. Viaţa merită trăită ! Sub semnul misteriosului dat Tu scumpa mea să povesteşti Cum ai fost o punte Între noi şi viitorul tău Şi cum te-am iubit Mai mult ca pe cei Ce nu mai sunt... Doar cuvinte... Vorbim despre ceva anume, Ne adresăm pentru cineva, Când în lacuri nu sunt păsări Şi nici în aer nu zboară peşti La întrebări găsim puţine Răspunsuri, răstălmăcite de fapt, Din care se nasc alte căutări. Gândul din tine nespus Nu-l poţi înţelege Când îndoiala împrăştie Logica cuvintelor negrăite, Când şi cei care ne conduc, Indiferent de unde, mici sau mari Spun multe vorbe... goale Pe care nici ei nu le cred.

Meditaţie ieftină Pute hîrtia vetust a poem pur scris cu venin sută la sută, Un poem decadent, ca un tanc ruginit ascuns în tufiş, Să nu vadă duşmanii că eşti învins. Nu m-a îmbătat nimeni, singur am băut din sîngele tău Preparat să ucidă lent cu protoni de cucută. Mă iubeai cînd eram transparent, cînd eram nimic, cînd eram vid Acum, cînd însuşi tîrziul se-apleacă încărcat de greşeli, nici nu mai contează c-am făcut o mie de kilometri pîn-la sufletul tău. În genunchi i-am parcurs, visînd la zona ta poplitee. Duhneşte hîrtia atît de puternic a poem mort ca toată istoria, Încît departe pleacă la cules de stele locuitorii planetei Să ia lumină. Nici nu mai e cine chema ambulanţa S-a dat şi la ştiri că visătorii mor mai tineri, iar cei ce iubesc arborele de nuc ştiu acum că niciodată se traduce prin singur pe viaţă. Din nou, delicat, despre pierderi Acolo unde se termină trupul iubitei niciodată nu va mai răsări ceva, ca după bombardament, ca după o vadră de votcă, ca după nimic, de aceea mă întreb, Doamnă, chiar nu mă mai vezi?

lirice

Între noi, timpul Viorica RĂDUŢĂ

mâinile se turnau în vase pământul îi vedea faţa fereastra a îmbătrânit aşteptarea mama îmbracă ziua cu ea de la un timp cât să mai trăieşti!? e fotografia mişcată, spune fratele am zis: e gândul mama are tot timpul

dimineaţa trupul mamei a dat muşcata din fereastră aproape gând dar seara gândul e mov să treacă din plopi direct în oglinzi când totul este cer peste ea şi de jur-împrejur pentru că totul o vede

cum trec toate o linişte îi ţine trupul îi ţine şi pielea petrece lumea pe drum e aproape fereastră e haină subţire, spune fratele e ziuă, spun

şi oasele afară

jumătăţi de zi

numai mama nu ochii albi sapă ziua departe

pe umerii mamei stă amiaza cu privirea tăiată în jur

mama îşi dă pe faţă cu moartea

aşa vede ea distanţele ca apa de spălat peste trup

de când creşte fereastra

se ridică de acolo câteva zile s-a ridicat şi amiaza

mama priveşte peste fotografie nisipul se adună în oraş face vara o lipeşte de moarte liniştea era deasupra mama se îmbracă în ea

s-au uitat una în alta una cu pustiul cealaltă plină fratele s-a scurtat eram departe unul de altul

a zis: deschideţi fereastra fratele: nu se închide zic: e noapte, ce să deschizi?

mama vede la jumătate

mama are acelaşi trup din fotografie mâna îi vine mai lungă

la jumătate e umărul stâng tata îl ţine în plopi e mormântul deschis

tot aşa gândul până se desparte de ea

stau plopii în sânge e apusul, mamă

a zis: nu-mi mai simt mâinile dar fratele: sunt nopţi fără capăt zic: sunt moarte

e noapte sau zi?

- îşi aminteşte, spune fratele

lirice pielea o îmbracă în ieri de alaltăieri mama încearcă să se împartă ca să dea fratelui casa şi locul i s-a întărit trupul cu seara împrejur are oasele albe cu care vede pustiul pe lemnul casei locul unde mama a plâns un vas de pământ să pună în el grădina şi somnul din care a ieşit timpul

cu ochiul plin de rădăcini mama călătoreşte călătoreşte şi marginea acum tăcerea e în genunchi mâna să fie în viaţă ca zilele mâna mamei e noapte ea crede că trec nişte ape dincolo de ele mâna fratelui cu mâna mamei în ea spun că sunt putrede mama că m-aş spăla înainte

uite cum s-au înmulţit crăpăturile!

ziua iar o îmbracă în rădăcini scurte

mama uită zilele în piele

e una singură, spune

uită şi trupul

noaptea o doare ca o piele

nopţile

noapte e numai oase care se văd în apă

noaptea iese din trunchiul cireşului de două ori pe zi o dată când mama îşi pune pielea altă dată când se întoarce în odihna ei care o ia înainte a spus: înainte e vântul şi din nou iese noaptea odată cu puii îngropaţi înăuntru le ia zborul pielea mamei se întinde şi ea ţine depărtarea ca pe o pasăre care e noapte goală ca ochiul mamei e totul alb! puneţi ochelarii de vedere, spune fratele nu mai văd cu ei e noapte, mamă

între noi, timpul mama stă mult între amintiri cu buzele mişcându-se în cruce fratele spune că se roagă - continuu, întreb ziua e departe de noapte între el încep amintirile dar mama: e mult pământ în oase - e scos afară, spun oricum vorbeşte în somn - e crucea, spune fratele mama face din noapte zi din zi noapte eu stau de o parte fratele de alta amintirea mamei are loc destul - e ziuă?

interviu

„În cazul unui monument public, care-şi asumă o importanţă solemnă, nu-ţi poţi permite spontaneităţi hazardate” Mircea DĂNEASA

Imediat după ce juriul concursului de proiecte, care viza ridicarea unui monument al eroilor la Suceava, s-a pronunţat în favoarea celui propus de sculptorul Mircea Dăneasă, am avut împreună un consistent dialog din care-am ales o idee esenţială care poate fi piatra de temelie pentru discuţia la care-l provoc acum. Tiberiu Cosovan: Spuneai atunci că „monumentul este o frază rostită de contemporaneitate pentru cel puţin 500 de ani înainte”. Au trecut cinci ani de la dialogul nostru şi doi ani de când lucrarea a fost finalizată şi amplasată pe soclu, ani în care comentariile cu privire la concepţia monumentului, la materialul utilizat, la amplasament ş.a.m.d. au făcut obiectul multor discuţii. Cum vede lucrurile acum autorul monumentului, la această distanţa în timp, care-i permite detaşarea faţă de momentul elaborării? Mircea Dăneasă: Au trecut, într-adevăr, cinci ani de atunci, dar, ca să se ajungă la cei 500 de ani de care vorbeam, vor trebui să mai treacă de o sută de ori câte cinci. În ceea ce priveşte materialul utilizat, acesta nu poate rezista mai mult de 200 de ani, după cum garantează producătorul. Cât despre comentariile referitoare la materialul folosit, acestea sunt fără obiect întrucât transpunerea în răşină sintetică nu este decât o etapă provizorie, până la momentul în care Primăria va dispune de fonduri pentru realizarea lucrării într-un material definitiv. Lucrarea, aşa cum este concepută, se pretează atât pentru transpunerea în bronz, cât şi în inox. Ceea ce s-a putut face în condiţiile date, s-a făcut. Nu era de ales decât între nimic şi ceea ce am făcut în condiţiile momentului de atunci. Sculptorul este responsabil de ideea artistică şi de realizarea ei materială, dar materialul propriu-zis din care este realizată forma artistică devine o responsabilitate a beneficiarului, în cazul de faţă, fiind vorba de un monument public, beneficiarul este comunitatea. Prin anumite voci comunitatea şi-a spus cuvântul referitor la materialul din care este făcută lucrarea, dar prin acest cuvânt este vizat comanditarul, nu autorul lucrării. Acum, după o perioadă de timp, reuşesc să văd lucrurile şi altfel. Dacă atunci eram preocupat exclusiv de realizarea artistică privind elementele de limbaj şi

mijloacele de expresie, poate că-mi pun acum şi problema eficienţei unei lucrări de artă într-un context acultural şi provincial unde cultura este substituită cu distracţia şi obiceiurile populare. Vreau să spun că dacă într-un muzeu cu opera de artă intră în contact doar cei care o caută, cu monumentul de for public intră în contact o comunitate întreagă. Din această masă largă puţini sunt cei care au organ de percepţie pentru artă. Majoritatea este dezorientată şi încearcă să se dumirească preluând opiniile unor lideri de trotuar, străini şi ei de valorile artei dar mari campioni ai datului cu părerea, fenomen care la noi a devenit un sport naţional. Cât despre valoarea artistică a lucrării s-au pronunţat specialişti în materie de artă şi ar fi benefic pentru comunitate să cunoască opiniile acestora. T.C.: Monumentul Eroilor şi Martirilor Bucovinei este o lucrare îndelung „macerată”, realizată după un concept conturat cu mulţi ani în urmă. Sunt ani buni de când am urmărit cum a evoluat în atelier acest concept, iar textele scrise şi publicate, susţinute de un bogat material ilustrat care imortalizează toate etapele de lucru, certifică faptul că este vorba de un proiect extrem de elaborat. Dar lumea de astăzi este grăbită şi pare fireasc ă întrebarea : Merită această dedicare îndelungată asupra unui proiect, această continuă zbatere pentru a materializa o idee când comanditarul nu vrea decât un obiect care poate fi realizat de „artiştiinstant”, care pun în practică ziua ceea ce visează cu o noapte în urmă? M.D.: Ca să punem lucrurile la punct cum s-ar cuveni, pentru că în conştiinţa creştină noţiunea de martir este mai presus decât cea de erou, trebuie să numim această lucrare Monumentul Martirilor şi Eroilor. Ideea artistică s-a născut într-un mod destul de greu de definit. Prin anul 1983 a fost un prim ciclu de lucrări intitulat „Gestul fiinţei”, fiinţa cu braţele ridicate. Omul cu braţele ridicate poate exprima zborul dar şi răstignirea, poate fi semnul crucii şi prin consecinţă teologică semnul învierii şi înălţării. Din punct de vedere artistic, nu am tratat niciodată ideea aceasta într-un limbaj figurativ. Interpretările formale au evoluat pe diferite paliere de limbaj plastic de natură cvasigeometrică în care silueta corpului uman se oferea ca sugestie şi în acelaşi timp ca suport al încercărilor de armonizare a formei. Am realizat şi un ciclu al „Înaripatelor”, sugestia zborului într-o viziune opusă concepţiei brâncuşiene... „Păsările” lui Brâncuşi nu au aripi, sunt o intuiţie aerodinamică a formei spaţiale, a zborului care ţâşneşte, a zborului de rachetă, spre deosebire de „Înaripatele” mele care sugerează zborul

interviu planat, lin, o pace suspendată între cer şi pământ care în fapt coincide cu semnul crucii. Având foarte multe variante prealabile, când s-a ivit prilejul concursului pentru monumentul eroilor am participat cu două versiuni. Deşi ideea şi realizarea artistică la scară mică era rezolvată, transpunerea la scară monumentală a necesitat un efort de trei ani. Şi-aici nu am în vedere munca fizică, ci efortul elaborării artistice. Dacă a meritat sau nu acest efort? Practica artistică are două răspunsuri la această problemă şi acestea coincid cu naşterea artei moderne. În 1907 Picasso pictează „Domnişoarele din Avignon”, dar tot în 1907 Brâncuşi sculptează „Rugăciunea”. Opera lui Brâncuşi a evoluat pe direcţia modernă a conceptului de formă elaborată până la ultimele consecinţe - perfecţiunea, absolutul. Opera lui Picasso a evoluat pe direcţia unei libertăţi spontane a formei dusă tot până la ultimele consecinţe, dar în sens opus. Marele public nu poate recepţiona dincolo de un anumit nivel nici absolutul brâncuşian, nici spontaneitatea sau geniulinstant al lui Picasso. Concepţia mea este diametral opusă genului de artă-instant, fapt care mă obligă la prelungite eforturi de elaborare. Brâncuşi a avut puţini admiratori care l-au înţeles, Picasso s-a bucurat de o masă imensă de admiratori indiferent dacă l-au înţeles sau nu. Pentru cei care au fost în măsură să-l înţeleagă pe Brâncuşi se justifică marele efort al acestuia întru perfecţiunea şi armonia formei. Marea masă care l-a admirat pe Picasoo nu merita decât ceea ce le-a oferit acesta prin opera lui. Iar această ofertă a fost sămânţa haosului artistic contemporan. Revenind la chestiunea noastră, în cazul unui monument public care-şi asumă o importanţă solemnă nu-ţi poţi permite spontaneităţi hazardate. T.C.: Cineva spunea că în cultura română nu ideile contează, ci persoanele şi de aceea în cultura noastră ideile nu reuşesc să supravieţuiască persoanelor care le-au promovat. Vin alţii cu ideile lor şi aşează lespedea uitării peste ideile antecesorilor. M.D.: Este o viziune pesimistă despre destinul ideilor şi-n anumite situaţii este reală. O realitate tristă prezentă mai ales în contextul unor societăţi imature. Dar în cazul unei idei exprimate într-un material palpabil, care ocupă un loc în spaţiu şi care rezistă timpului, ideea nu mai este supusă unei perisabilităţi atât de accentuate.

T.C.: Vreau să abordăm o idee pe care ai formulat-o cu alt prilej, când am atins subiectul responsabilităţii sociale a artistului, şi anume aceea că autorul, aşa cum spuneai, „atunci când realizează un monument de for public, nu se reprezintă doar pe sine, ci şi pe cei care-i sunt contemporani”. În ce măsură crezi că te identifici cu contemporaneitatea? M.D.: Este firesc să fie aşa pentru că în artă, în general, indiferent de gradul de subiectivitate de care este amprentată opera, autorul nu se poate exclude contextului socio-cultural. Cu atât mai mult într-o lucrare de for public intervine fenomenul de asumare a conştiinţei sociale în raport cu care autorul se află într-o interacţiune dinamică. Indiferent dacă artistul este pro sau contra contextului socio-cultural, el se raportează la acest context, iar lucrarea conţine un mesaj care trebuie să aibă o adresabilitate şi o ţintă concrete. Monumentul Martirilor şi Eroilor se adresează unei comunităţi largi care acceptă condiţia conştiinţei creştine şi naţionale a poporului român, chiar dacă această conştiinţă în contextul globalizării va rămâne ca un moment istoric. Indiferent ce va aduce viitorul peste o sută sau peste 500 de ani, spiritul uman va fi amprentat de trecutul său istoric, iar această amprentă reprezintă pentru spirit ceea ce informaţia reprezintă pentru minte. Un spirit fără amprentă genetică este ca o minte tabula rasa. Arta modernă prin Picasso a pregătit terenul pentru tabula rasa cultural-spirituală. Picasso s-a identificat întru-totul cu societatea în care a trăit. Brâncuşi era considerat un sihastru în mijlocul Parisului. Opera lui propune idealuri spirituale, iar idealurile sunt forţe de terapie pentru o societate cu o spiritualitate alterată. Facem parte inevitabil din societatea contemporană, dar creştineşte suntem datori să frânăm fenomenul entropic al societăţii, iar arta trebuie să fie un antidot al degradării social-culturale. Nu pot să spun că mă identific cu contemporaneitatea şi nici nu vreau să mă identific. Încerc în schimb să mă identific cu necesităţile ei reale şi să contribui la conştientizarea acestor necesităţi prin artă. Dacă această lucrare îi va ajuta pe contemporanii şi apoi pe urmaşii noştri să-şi amintească mai des de valoarea jertfei martirilor şi eroilor, am putea spune că se justifică timpul şi efortul depus pentru realizarea ei. Interviu realizat de Tiberiu COSOVAN

parabole Din sens opus Leo BUTNARU

Abia după fraza de final Cred că unii dintre domniile voastre – sigur, nici pe departe toţi – vor înţelege despre ce este – de fapt, despre ce a fost – vorba (textul prezent, subiectul sau absenţa acestuia) abia după ce vor citi fraza de final. Însă nu renunţaţi la continuitatea (şi continuarea) lecturii, sărind de ici – direct la fraza de final, pentru că, în acest caz, nu veţi pricepe absolut nimic. Subiectul în cauză sau, poate, absenţa lui, în altă cauză, trebuie urmărit cuvânt cu cuvânt, semn punctual cu semn punctual, spaţiu liber cu spaţiu liber, şi toate celelalte care mai pot fi urmărite – şi trebuie urmărite – consecutiv, sau doar intuitiv – asta, în absenţa unui subiect propriu-zis. De aceea şi există pe lume – sau, poate, doar în fantezia ei, – Supraveghetorul Textelor, al cursivităţii acestora, al bunei orânduiri gramaticale în ele şi reprimării tentativelor de tot soiul ale formaliştilor, avangardiştilor – sau de abolire a semnelor de punctuaţie, sau de trecere narativă într-un registru transmental, sau de obsesii verbocreatorii exagerate, sau... Cu alte cuvinte, Supraveghetorul Textelor bagă de seamă ca nimeni dintre oameni, în orice limbă, cu excepţia englezei mutilate, ca în codru, de toată lumea, să nu perturbeze, nici chiar pe cheiuri petersburgheze, buna ordine a cuvintelor, dintre cuvinte, în cuvinte. Pentru că, din vreme în vreme şi din spaţiu în spaţiu, printre muritorii de rând apare un ins sau vreun grup de inşi care încearcă să genereze confuzie în matricele genezei textului. O, Supraveghetorul Textelor poate oferi multe exemple! Inclusiv pe cel mai recent, căruia îi putem spune, pur şi simplu, prezent. Cică, în România s-a iscat o nouă grupare de fanatici care încearcă să inventeze Maşina Textului, – însă ce alta, decât călătoria în textul universal, în deplina lui entropie poate distruge însuşi textul, necesitatea acestuia, precum în cazul, dacă ar fi inventată sau s-ar autoinventa, când Maşina Timpului ar avaria însăşi

alcătuirea universului, inclusiv prin autoanihilare (de sine), de Timp, în general-univesal? Însă Supraveghetorului Textului nu i se pare complicat să împiedice realizarea unui atare proiect demenţial. Anume textul – ce nu e, în realitate şi irealitate, concomitent, decât o infinitudine de posibilităţi întru manipulaţie semantică – l-a şi învăţat să-i manipuleze pe cei care urzesc intenţii necurate contra textului propriu-zis în universalitatea şi translingvismul acestuia. Supraveghetorul găseşte nu fără anumită întârziere soluţii de manevrare sofisticată a fluxurilor textuale, în globalitate, astfel că, s-ar putea spune, pentru bieţii omuleţi-academicieni ce nutresc ambiţii nu că mari, ci fioroase, destructive, e şi pus la cale un accident informaţional derutant, pentru ca cercetările într-o direcţie sau alta a(le) textualismului să fie curmate sau, da capo – „decapitate”, asigurându-li-se eşecul, pentru a se termina în coada de peşte a demagogiei pseudoacademice. Ceea ce Supraveghetorul a şi făcut chiar ieri seară, astfel că, şi de data aceasta, lumea, ca fascinaţie a cursivităţii şi bunei orânduiri a textului, a fost salvată. Prin urmare, există totuşi o urmare, o continuitate şi deja nu-ţi mai vine să-i spui pur şi simplu Supraveghetorul Textului, ci – de ce nu? – Eroul Salvator al Entropiei Universale. Iar dacă eşti cumva alergic la sudălmi, poţi să-ţi astupi urechile cu palmele, să nu auzi înjurăturile pe care Eroul-Supraveghetor al Textului şi Entropiei Universale le proferează (mda, mai că ar perfora timpanele!) la adresa academiilor şi academicienilor contra cărora, de altfel, cea mai mare parte a omenirii nu are nimic de luat în seamă. Astfel că respectiva mare parte a (o)menirii se pomeneşte iar şi iar într-o situaţie foarte delicată, acut-dihotomică, deoarece ea nu se încumetă să nu ţină cont de activitatea Eroului-Supraveghetor (etcetera), care e demn de întregul respect, chiar dacă, uşor, e atins deja de paramnezie. (Aceasta fiind anume fraza de încheiere, de care vă spuneam la începutul prezentului text.) Cât ai citi între două staţii de metrou De obicei, între staţiile de metrou Piaţa Victoriei şi Piaţa Romană călătorii cad într-un somn scurt, dar adânc, – de două mii trei sute de ori mai profund decât însăşi adâncul metroului, ceea ce, dacă ar fi fost întinsă sau mai bine zis – desfăşurată pe orizontală, această profunzime de 2 300 de ori mai

mare decât însăşi adâncimea metroului ar constitui exact lungimea subteranei dintre staţiile Piaţa Victoriei şi Piaţa Romană. Şi în acel somn scurt, dar profund, călătorii visează că metroul bucureştean deja nu mai există. Nu există însuşi Bucureştiul. Nici chiar România nu mai există. Iar ceea ce a mai rămas pe planeta Pământ e numai şi numai Academia Suedeză. Iar fiecare călător se pomeneşte de unul singur faţă în faţă cu respectiva instituţie. Adică, pe pământ e doar el, Badea Cârţan al Literelor Române, şi Academia Suedeză. În acel vis scurt din somnul de 2 300 de ori mai profund decât însăşi adâncul la care se află tunelul metropolitanului, fiece călător în parte vede că, de fapt, metroul ca atare a şi dispărut, dar, în loc să simtă oarece sentiment de spaimă cauzat de aceste kafkiene sau, poate, urmuziene metamorfoze ale dispariţiilor, călătorul nostru simte un înălţător – profund spre cer – sentiment de măreţie. Trăind adânc înălţătorul sentiment, Badea Cârţan îşi duce dreapta în stânga pieptului, după care prinde a intona „Deşteaptă-te, scriitor român!”. Cu alte cuvinte, călătorul, ca om, ca cetăţean şi maestru, se consideră suprem împlinit, dar îşi spune că ar mai fi loc şi pentru altceva, întru augmentarea victoriilor obţinute, şi se întreabă ce ar mai trebui el să-şi dorească. Dar, pe un timp, nu-şi poate pofti nimic deosebit, deoarece este copleşit de gândul intempestiv la sensul existenţei umane, în general, şi a vieţii sale, în particular. De unde şi tentaţia să facă totalul vieţii şi activităţii sale, să vadă unde a fost bine, unde foarte bine şi unde ...Despre acest lucru mi-a povestit poetul Ioa– excelent spre minunat.nid Romanescu. La drept vorbind, nu l-am crezut sută la sută, astfel că, la rândul meu, despre neobişnuitele metamorfoze care li se întâmplă călătorilor între staţiile Piaţa Victoriei şi Piaţa Romană i-am povestit criticului literar Alex Ştefănescu care nu găsi nimic mai potrivit să facă, decât să izbucnească într-un hohot de râs răsunător, iar când îi reveni seriozitatea dânsul a presupus că, de fapt, ar fi vorba despre o parabolă care vizează scriitorul român în general. Alex a coborât la prima, iar eu m-am trezit la auzul banalului anunţ: „Fiţi atenţi, uşile se închid. Următoare staţie – Universitatea”. Prin urmare, trecusem cu bine de Piaţa Romană şi toţi călătorii îşi reveniseră din somnul de 2 300 de ori mai profund decât însăşi adâncul la care se află galeria metropolitanului bucureştean.

calendar bucovinean Iulie 2. VII.1954, Fălticeni, jud. Suceava – Ioan Holban 3. VII. 1948, Frătău,ii Vechi, Suceava – Mihai Tatulici 6. VII. 1920, Cacica (d. 22. XII. 1981, București) – Dragoș Vicol 6. VII. 1950, Dornești, Suceava – Liviu Papuc 7. VII. 1948, Udești, Suceava – Liviu Popescu 12. VII. 1937, Malu Roșu Rădulești, Ilfov (d. 22. I. 1996, Suceava) – Mihail Iordache 21 . VII. 1906, Dărmănești (d.4.XI.1996, Cernica)Traian Chelaru 21. VII. 1941, Negostina, jud. Suceava – Vasile Clem 22. VII. 1911, Câmpulung Moldovenesc (d. 6. XI. 1988, Ploiești) – George Moroșanu 23. VII.1944, București – Nicolae Havriliuc 25. VII.1907, Bilca (d.4.IX.1926, Bilca) – Mihai Horodnic 28. VII. 1973, Câmpulung Moldovenesc - Niadi Cernica 31. VII. 1950, Zvoriștea, Jud. Suceava – Dumitru Teodorescu August 1. VIII.1946, Căzănești, Ialomi,a – Constantin Cernica 5. VIII. 1938, Sasca Mică, com. Cornu Luncii – Mihai Iacobescu 10. VIII.1954, Falticeni, jud. Suceava – Sanda Maria Ardeleanu 10. VIII. 1942, Suceava – Nicolae Prelipceanu 11. VIII. 1951, Gura-Humorului – Vasile Mihăiescu 14. VIII. 1925, Stupca, Suceava – Dumitru Oniga 18. VIII. 1953, Sucevi)a – Constantin Hrehor 18. VIII. 1942, Crasna Putnei, Storojine) (d. 26. VII. 1969, Crasna) – Ilie Motrescu 18. VIII. 1927, Fălticeni – Gheorghe Nichita 19. VIII. 1936, Burdujeni, Suceava – Norman Manea 22. VIII.1939, Zamostea, jud. Suceava – Ion Beldeanu 24. VIII. 1937 Mări,ei, Dărmănești, jud. Suceava – Corneliu Irod 28. VIII. 1917, Fălticeni (d. 17. IX. 1983, București ) – Horia Lovinescu 30. VIII. 1910, București (d. 1.IV. 1988, București) – Augustin Z.N. Pop (Întocmit C.A., cf. Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol. I-II, Editura Princeps Edit Iaşi, 2004

reflux Un insurgent fantast: Vintilă Ivănceanu Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Tradus în mai multe limbi, Vintilă Ivănceanu (26. XII. 1940 – 7. IX. 2008), membru important al grupului oniric, este în continuare prea puţin cunoscut în patria natală. Poet, prozator, eseist, regizor de teatru şi editor, cu o carieră construită în Austria, unde, poate şi ca urmare a spiritului său de frondă, se autoexilează (1970), scriitorul român, considerat de către Miron Radu Paraschivescu „un polemist visător”, se dovedeşte a fi încă de la debutul său un autor insurgent, „un tânăr furios”, nonconformist şi rebel, gata oricând să se dea în spectacol, căutându-l şi chiar provocându-l, după cum mărturiseşte Gabriel Dimisianu într-un articol de-al său. Criticul Valeriu Cristea, recenzentul volumului de debut semnat de Vintilă Ivănceanu, scrie, referindu-se la poezia acestuia, că „bufoneriilor de expresie le corespunde bufoneria existenţială, disimulatorie însă, camuflând o sursă de durere”. Altfel spus, citindu-i poezia, remarcăm un anumit joc al contrariilor, o şarjă de texte grotesc – ironice, fiind evident spiritul polemic al autorului, intenţia de a plasa în derizoriu anumite mituri, locuri comune sau realităţi sociale cunoscute. Dimisianu vede la Ivănceanu o lirică „care schimbă necontenit registrele: clovneria cu sugestia tragicului, strâmbătura cu surâsul, sordidul cu somptuosul, grotescul cu graţiozitatea, bonomia cu persiflarea şi tot astfel. Poetul se autodefineşte, zeflemitor, ca o însumare a contrariilor : <Eu m-am născut din adulterul / Madonei c-un halterofil./ Jos pălăriile, în faţa mea, jos pălăriile./ Eu m-am născut să vindec lepra / Scuipând pe ea poem după poem./ Eu m-am născut să spun că / Mortul e mort că buba este bubă / Că pianul e măcelărie / Aşa cum marea-mi este mamă, / Aşa cum orologiile sunt / Bacşişul unui Dumnezeu de fontă, / Aşa cum eu sunt calul patriei, / Aşa cum chelnerul adoarme / În propriu-i platfus / Ca un steag. / Jos pălăriile, în faţa mea jos pălăriile / Eu m-am născut să înviez morţii / Scuipând pe ei poem după poem>”.

Războiul, tema centrală a volumului său de debut, ne este înfăţişat în culori sumbre, moartea apărând la tot pasul. Acum, Vintilă Ivănceanu, se prevalează de caracterul vizual al liricii sale. În acest sens, nu întâmplător, îşi intitulează unul dintre poeme Figura Bosch. Opţiunea autorului pentru vizual se explică şi din perpectiva aderării sale la grupul oniric, Dumitru Ţepeneag precizând că onirismul estetic s-a dezvoltat plecând de la pictura suprarealistă . Umorul negru este o altă caracteristică a poeziei lui Ivănceanu, influenţa suprarealistă fiind evidentă. Marian Popa în a sa Istorie a literaturii române de azi pe mâine, referindu-se la poezia lui Vintilă Ivănceanu, scrie că „pe baza unora din poemele lui s-ar putea chiar teoretiza existenţa unui bun simţ suprarealist”. Cel de-al doilea volum al lui Vintilă Ivănceanu, Versuri (Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969), la fel ca primul, este marcat de absurd. Această poezie a absurdului, a nonsensului, a umorului alogic, pe care o practică autorul oniric vine în descendenţa unui Urmuz sau Cugler, maeştri recunoscuţi şi incontestabili în domeniu. Pe o astfel de linie, poetul recurge la tot felul de asocieri stranii care sună în felul următor: „Regat al vertebrelor şi/ Cristal negru, de lebădă şuie/ Un sfinx urlă în gâtul Fecioarei/ Ca o frunte bătută în cuie” sau „Viori albe ca nişte vulpi, Isuse,/ Se preling, doi cu doi, peste suduri,/ Cad din nori pe vertebre şi nu se/ Aud decât lacrimi izbite de nuduri”. Lumea lui Vintilă Ivănceanu este una bizară, în care „Îngerii umblă pe trotinete”, în timp ce „Heruvii în pampasuri declară greva”. Ţinutul visurilor sale, despre care vorbea şi Leonid Dimov, găzduieşte „[…] Submarinele de aur/ Plutind prin creierul unui nebun”, fantome blonde, Isuşi, „răstigniţi pe violoncele de marmoră”, vizigoţi, „călări pe şobolani sălbatici” şi porumbei care „ciugulesc din orologii”. Fantasmele lui Vintilă Ivănceanu sunt desprinse parcă dintr-un scenariu funambulesc în care timpul este anulat, iar visul permite supravieţuirea unei lumi crude, greu de suportat: „Limbi de pendulă se mişcă-n trăsuri,/ Caii ling limbi de pendule-n gondole sparte,/ Vizitii nu mai au nici urechi şi nici guri,/ Magdalena trupul la câini în călduri şi-l împarte” (Gravură V). Poetul este prins între două lumi, cea exterioară, injustă şi violentă, şi cea exterioară, plină de imagini de un tragism cutremurător. Versurile exorcizează, purificarea căutată nefiind însă dusă până la capăt: „Plângeai, strigai, din vale se năpustea un vid” (Gravură XIII).

Captiv al unui „ev aprins”, prizonier într-un „castel al orbilor”, încă de la primele sale cărţi, Vintilă Ivănceanu reuşeşte să inoveze în materie de limbaj poetic, trecând peste limitele unei exprimări impuse, de lemn. Vulcaloborgul şi frumoasa Beleponjă, op apărut în 1971, la Editura Cartea Românească, este scris sub influenţa aceleiaşi maniere suprarealiste, „răsfrângând bogat însuşirile de creator fantast ale lui Ivănceanu, umorul scânteietor, verva parodică şi marele har stilistic” (Gabriel Dimisianu). Pe lângă aceste scrieri, cel care a fost numit de Dumitru Ţepeneag un „frondeur prin caracter” a mai tipărit, cât timp a stat în România, prizonier fiind în acea „zonă a rombului” de care vorbeşte într-unul dintre tomurile sale, două cărţi de proză intitulate Până la dispariţie (1969) şi Nemaipomenitele păţanii ale lui Milorad de Bouteille (1970). În Austria, ţara exilului său, Vintilă Ivănceanu va mai publica o serie de cărţi precum: Aus (1971), Unser Vater der Drache (1972), Sodom (1978), MS (1980), ZeroKörper. Der abgeschaffte Mensch (1997), Triebwerk Arkadien. 1899/1999 zweimal Fin de Siècle (1999), Aktionismus all inclusive (2001), Mahura oder die Weltschöpfung in fünf Tagen (2002), Begra. Gedichte (2003), Ausgewählte Gedichte (2005), Kunst.Klang.Krieg (2008). Spre sfârşitul vieţii, discursul lui Vintilă Ivănceanu capătă tonalităţi mai grave, concluziile acestuia fiind edificatoare din punct de vedere existenţial: „Noi am degenerat, am dezvoltat războiul, ca o formă de estetică metafizică, în loc să dezvoltăm amorul, ca o formă de estetică metafizică - cu toate nocivităţile amorului, cu toate ghinioanele. Şi ce-am învăţat? Am învăţat să asasinăm! Problema este înfiorătoare, de fapt, pentru că te uiţi acum la toate proiectele eşuate ale umanismului. Fiecare devine procuror general al conştiinţei, se scoală pe trei picioare, începe să urle: tu eşti fascist, ba nu, tu eşti comunist! De fapt, cu excepţii pe care le luăm în proprietate, suntem o rasă de asasini. Este, din păcate, aşa. E numai o întâmplare că nu ne-am distrus total”. Aşadar, Vintilă Ivănceanu, un insurgent fantast, e un poet de o factură cu totul aparte, lirica sa propunându-ne „altceva”, sub o formă care-l singularizează. Şi din acest motiv, autorul oniric trebuie să fie redescoperit, meritând să fie privit cu toată comprehensiunea.

biblioteca Bucovina literară Remus Valeriu GIORGIONI, Cei şapte morţi uriaşi, roman, vol.I, Operaţiunea Stucco, Edit.Marineasa, Timişoara, 2009

Remus Valeriu GIORGIONI, Lumi paralele. Universul durerii în Cartea lui Iov, cu o postfaţă de Petru Ursache, Edit. Eikon, ClujNapoca, 2011

Petruţ PÂRVESCU, Câmpia cu numere, Edit. Tipo-Moldova, Iaşi, 2011

M i rc e a A A N E I , F l o a re d e noiembrie, Edit. Accent Print, Suceava, 2011

Victor ILIEŞIU, Ars Poetica, Poezii edite şi inedite, Edit. Pleiade, Satu-Mare, 2011

DecebalAlexandru SEUL, Ploi de flori..., Edit. Accent Print, Suceava, 2011

Gabi GOMBOŞ, Familii boiereşti din ţinutul Flămânzi, vol.II, Edit.AXA, Botoşani, 2011

lirice O cântare a necântărilor (II)

Premiul revistei Bucovina literară Daniela VARVARA

Născută la 13 decembrie 1972, în Constanţa, Daniela Varvara este profesor de limba şi literatura română, doctorandă a Universităţii „Ovidius”, Constanţa (Ştiinţe filologice-literatură română). A publicat articole şi grupaje de versuri publicate în reviste literare [Convorbiri literare, Iaşi, nr. 8 (176) august / 2010; Poezia / toamnă 2010; Ateneu, nr. 6-7 (iunie –iulie) 2009 ; Revista română, nr. 3 (53)/ 2008] şi didactice, precum și în volume colective. La cea de-a XXX-a ediţii a Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul…”, desfăşurat în ziua de 15 iunie 2011, a obţinut premiul revistei Bucovina literară. Paşi înnodaţi sub ceruri Se făcuse iarnă sub paşii mei adunaţi pe sub ceruri; să-mi şteargă viscolul urmele – mă rugam – să nu trezească tânguirea celei care s-a luptat pentru viaţă şi a fost mai tare ca moartea care se pregătea să mă smulgă din pântecu-i... Ce frunte vei mai săruta, mamă?- întrebam în ceasul când stele se-adunau grăbite în constelaţii pe care am obosit să le mai numim sintaxe şi metataxe în van, nuntiri pasagere în lumea ce înfloreşte printre crăpăturile pietrelor pierdute sub cer.

M-ai invitat să îţi împărtăşesc starea transpusă în rânduri postmoderniste, încleştările viziunilor tale şi chemarea disperată a dimineţii – doar-doar s-or lăsa încălzite şi mai uşor alunecoase printre firele cu care să-nnozi poezia. “Vezi să nu ţi se destrame ţesătura!” – te atenţionam, iar tu îmi spuneai că suntem ca elefanţii de pe pânza de păianjen din cântecul pentru copii şi mă chemai să ne însoţim în viaţă. Numai că eu voiam să fiu îngerul care îţi descântă de moarte... Tăceri peste timpul scurs din Eden 1. Tăcerile noastre păzesc trecerea spre dincolo de timp; vom păşi pierzând memoria din fiecare celulă pe care o transformăm în fiinţă de lut? vom avea puterea şi lumina de a ne regăsi unul în celălalt, de a străbate jungla care împresoară firava noastră plămădire, încercând să aducă întunericul, rătăcirea? 2. Te agăţi de cuvinte ca înecaţii înainte de moarte – ei îşi înfig degetele în valurile mării, căutând colac de salvare în cercurile apei, dar totul alunecă… (iar noi vom fi scufundaţi în rotocoalele înşelătoare ale sensurilor pe care încercăm să le înnodăm în plasă de salvare). 3. Aştepţi răsăritul lunii ca şi cum te-ar putea acoperi să nu ţi se vadă neputinţa. Clopote se-aud în surdină, anunţând vecernia lumii ce se năştea odată cu noi,

lirice cu împletirea mâinilor noastre ca nişte şuvite pe care le închipuiam din lâna de aur... 4. Nici acum nu ştiu dacă singură m-am desprins, sau am căzut doar pentru că nu mă mai ţineai de mână... cu pasul nesigur şi sufletul speriat de lumini orbitoare grăbite viteza e semnul de ordine, timpul nu mai are răbdare (sau oamenii se grăbesc să-l învingă?) pleoapele mi-au zăvorât în apus o umbră îndepărtându-se ca un zeu semeţ... de ce-aş mai azvârli soarele pe cer, într-un nou răsărit? 5. Tăcerea se-mpleteşte cu timpul scurs din noi… N-o risipi! se face toamnă în sufletele noastre, iar picurii de ploaie rămân goi. Exil Sub fruntea mea se face frig, iar visele, de sub pleoape obosite, gonesc în exil, de-a valma cu norii coborâţi din ceruri, de pe aripile îngerilor. Cuvinte cavou Nu ştiu să fac nimic foarte bine în viaţă; prin urmare, mă mai aşez la colţul de ruşine. De aici, da! mi-e ruşine de tot ce se-ntâmplă cu mine, cu tine, cu oamenii de lângă noi, cu îngerii pe care îi înnăbuşim în cuvinte. Litanie Vindecă-mă de moarte - îi ceream – şi de iubire, dar sufletul meu deja se desprindea de cuvinte, aşteptând floarea cerului să se deschidă.

Rădăcinile pământului din care creştea îşi deschideau guri lacome pentru pradă. Rămâi – îmi spunea – dar îmbrăţişarile deveneau spaimele vieţii crescute ca nişte tentacule peste inimă. Şi clopote sunau a-nviere. De dragoste 1. Păşim alături pe cărările unui Olimp de noi inventat, întindem o mână şi se nasc zboruri, pe cealaltă şi salvăm căderi. Suntem frumoşi ca zeii pe care ni-i amintim din poveşti; ne place, dansând în rotocoale de lumină, pe marginea unei prăpăstii, să ne credem nemuritori. 2. Stăm unul lângă altul privindu-ne ca şi cum ar trebui să se întâmple o minune – din noi să ţâşnească raze pe care să zburăm fericiţi, desenând forme ale perfecţiunii. Dar peste lumina de la Început s-a aşternut depărtarea; cercuri goale şi deformate nici măcar nu mai tânjesc la statutul de sferă. Din coasta cui? „Ai putea să mă priveşti ca pe o fiinţă deopotrivă-ţi, - aşa am fost creată;”- îţi spuneam, în timp ce îţi căutai chipul în oglinda sfărâmată a mării; „dacă nu simţi durerea ruperii, nu simula dorul lui unu; alter mereu şi mereu va fi”. Dar tu căutai ramele care m-ar putea constrânge să încap în rândurile liniate ale oaselor, ale celulelor cu care mă înveşmântez de când port vârstele timpului.

in memoriam Mihail Iordache

(12.07.1937 – 22.01.1996) Când am devenit student la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic de 3 ani – Suceava (1968 – 1971), cel de-al şaptelea deceniu al secolului XX se pregătea să intre în ultima sa cincime. Erau, poate, cei mai buni ani ai comunismului românesc: deschidere spre occident prin cultură, criza alimentară încă nu-şi făcuse apariţia şi nu exista dorinţa de emigrare din partea tineretului. Tânărul institut de învăţământ superior sucevean îi pierduse pe unii dintre marii săi profesori ai începutului; Traian Chelariu trecuse în 1966 în lumea umbrelor, iar Constantin Ciopraga renunţase să mai facă naveta, rămânând definitiv la Iaşi. În arenă intra generaţia de mijloc prin Ion Roman, prorector (pedagogie), Ion Popescu (limba română contemporană), Leonard Gavriliu (psihologie). Generaţia tânără îşi croia şi ea drum solid în sufletele studenţilor prin Mihail Iordache (literatură română contemporană), Vasile Andru(covici) – limba franceză, Mihai Iacobescu (istorie), Nicolae Ursulescu (geografie). Mihail Iordache mi-a fost îndrumător de grupă în toţi cei trei ani de studenţie. Era foarte apropiat de noi; căuta să ne cunoască bucuriile, necazurile, preocupările. Uneori ne deplasam împreună la Cetatea Sucevei sau la vreun local, dar niciodată apropierea profesor – studenţi nu ieşea din cadrul eleganţei şi al respectului reciproc. Profesorul Mihail Iordache era o persoană foarte specială. Potrivit de statură, cu profil de medalie şi păr ondulat, cu un zâmbet ce băga fetele în răcori, era sensibil şi elegant în comportament. Ţinea cursul de literatură română contemporană şi cel de teorie a literaturii. Dintre scriitori cel mai apropiat de suflet îi era Camil Petrescu, poetul, prozatorul, dramaturgul. Parcă îl aud cum recita cu voce domoală, aproape şoptită: „Când vii atât de rar la mine/ Micuţă, frumoasă şi neastâmpărată/ Ca jocul unei albe sonatine, / Faci toate poznele prin casă./ Cu o neruşinare dumnezeiesc de goală/ Cobori din pat şi toate le arunci distrată,/ Că după tine casa pare devastată de răscoală.” (din vol. „Un luminiş pentru Kitchen”). Câtă luciditate, atâta dragoste! Ca şi Camil, profesorul vedea idei. În proză oscila între Ela Gheorghidiu, Doamna T. şi telurica Emilie; trei personaje, trei faţete ale eternului feminim...

Mihail Iordache, alături de studenţii de la Facultatea de Filologie Suceava, la 8.03.1969.

Cursul de teorie a literaturii era axat pe cele mai moderne concepte. Erau citaţi Wellek şi Warren şi pot afirma fără greş că profesorul Mihail Iordache a fost cel ce ne-a deschis nouă, studenţilor, fereastra spre modernism. Fără el am fi rămas la Barbu Paris Mumulean, pe care-l ridica în slăvi decanul Constantin Răţoi!... Mihail Iordache conducea un cenaclu literar studenţesc, în care cele mai frumoase blonde erau şi cele mai bune recitatoare. Cu acest cenaclu profesorul se deplasa în toate oraşele judeţului, luminând casele de cultură cu flacăra poeziei. La data de 22 ianuarie 2011 s-au împlinit 15 ani de la trecerea în nefiinţă a profesorului Mihail Iordache, care în 12 iulie ar fi sărbătorit 74 de ani de la naştere. În amintirile mele profesorul ocupă locul central, de spiritus rector. Din timp în timp îi recitesc cursurile şi nu încetez a-i admira viziunea modernă asupra literaturii şi marea sa capacitate de sinteză. Gheorghe C. PATZA

Dacă timpul ar fi avut răbdare, cu toate că timpul nu trece niciodată, ci noi suntem trecători prin el, Mihail Iordache ar fi împlinit anul acesta, pe 12 august, 74 de ani. Faptele sale îi dau dreptul de a rămâne în sufletele celor ce l-au avut ca asistent şi apoi ca profesor în Citadela Luminii, căreia Mihail Iordache i-a conturat primele repere, devenit expresia constructorului unei adevărate catedre de literatură română. Distins orator, cu o putere ca de magician, Profesorul Mihail Iordache ne-a fost raza de lumină, izvorul născând din adâncimi, nebănuită forţă în a ne insufla dragostea şi pasiunea pentru literatura de valoare, autentică.

in memoriam Parcă îi aud glasul melodios, clar şi cald, recitând dezinvolt din marii poeţi ori cita, din memorie, fraze tulburătoare, insistând cu o profundă stăpânire a fenomenului literar românesc pentru elucidarea problemelor ivite în discuţii. Se afunda, documentat, provocându-ne, în operele unor scriitori ce păreau că nu prea mai aveau nevoie de alte judecăţi de valoare decât cele pe care le descopeream în urma lecturii şi a aprofundării referinţelor critice. Odată pornit, ne atrăgea discret spre asumarea libertăţii în a emite şi alte judecăţi. Când descoperea că unii dintre noi ar putea săvârşi asemenea lucruri, slobozea uşor un zâmbet, rămas apoi pe chipul său luminos, după care rostea încurajator că, deocamdată, am sesizat unele linii care deschid căi de iniţiere în fenomenul literar în derulare. Stăruia ca în analiza de text să fie surprinse detaliat elementele specifice cu accent pe noutate, conexiuni cu alte discipline, păreri personale, nu înainte însă de a ni se oferi variante şi incitante modele, dovedindu-se a fi şi un iscusit stilist. Îi plăcea să navigăm şi prin unele teme mai îndrăzneţe, pregătindu-ne astfel să fim capabili ca prin propriile forţe să ne apropiem şi să înţelegem adevărata literatură. Nu putem uita nicicând că EL, Profesorul, ne-a legănat începutul într-o profesie sensibilă, dificilă, dar frumoasă. Ne-a sfătuit ca atunci când ne vom prezenta efectiv la catedră şi, poate, ne vom lovi de experienţe uneori dure, să avem în vedere că misiunea noastră are responsabilităţi bine definite. Una este aceea de a păstra curat şi de a limpezi mereu izvorul sacru al limbii noastre, pentru ca fiecare elev să aibă accces deplin la frumuseţile limbii noastre. Mihail Iordache a fost un om hiperlucid, un intelectual cu o vastă instrucţie, critic cu intenţii exacte şi profunde, un căutător al „adevărului absolut”, nu numai în domeniul mirabil al literaturii, tinzând în plan profesional spre desăvârşire. Se distingea prin discursul elegant, construit cu maximă densitate, captivând dintr-o dată auditoriul. În existenţa sa cotidiană era desfăşurare de energie, iubitor de artă adevărată, un expansiv, iniţiator şi conducător de excursii şi drumeţii, prietenos şi doritor să afle noutăţi profesionale şi de familie. Ideile Sale novatoare în domeniul învăţământului au prins contur imediat după Revoluţie, ca inspector general, printr-o gândire mai suplă şi flexibilă în actul didactic, îmbrăcat în haina realităţii, cu accent pe elemente ale reformei şcolare. Profesorul nostru, un spirit profetic, a reuşit să adune arghezian, cu propriile unelte, o bogăţie

spirituală concretizată în lucrări ştiinţifice de uz didactic, studii de istorie literară, articole şi cronici literare apărute în reviste de prestigiu din ţară. Pentru presa literară bucovineană a fost, incontestabil, acel spiritus rectus, Omul care se bucura de o mare preţuire, cuvântul său purtând girul valorilor, despre care Constantin Ciopraga spunea că „aripile-i erau apte de zboruri înalte, om de catedră şi exeget literar, ce se rotunjea sub semnul unui umanism armonios.” A lăsat multe cărări deschise pe care urmele paşilor Săi înfloresc şi rodesc aşa cum şi-a dorit. A crezut cu demnitate în adevăr pe care l-a cultivat prin eleganţa verbului şi al exemplului personal, urmărindu-ne acum prin „Singurătatea şi tristeţea oglinzilor”. Anii s-au scurs de-a rândul şi dacă timpul ar fi un buchet de flori şi l-am putea culege, L-am regăsi în el, deşi orice clipă miroase ciudat a veşnicie... Încerc să caut priviri din anii de început ai studenţiei, dar şi după aceea, să rememorez amintiri ce se întrepătrund tot mai mult în suflet şi să prind ecouri din „crengile vântului” ce a dus cu el, în anotimpul alb al anului 1996, pe Domnul nostru dintru început, Mihail Iordache. Grămezi de tăceri mi se adună în suflet ori de câte ori gândul mă poartă spre Domnul Profesor a cărui existenţă a fost asemenea unui popas între două clipe. Nu voi uita nicicând că Domnul Decan, Mihail Iordache, mi-a deschis cândva uşa largă a casei sufletului său, primindu-mă cu părintească bunătate şi ajutându-mă într-o problemă a cărei rezolvare nu a putut-o face decât Dumnealui, cântărind responsabil lucrurile şi luând apoi decizia înţeleaptă. Multe cadre didactice şi-au regăsit liniştea şi mulţumirea sufletească, pentru că Domnul inspector general, Mihail Iordache, a pus mai presus de orice calitatea umană, rostul şi rolul dascălului în comunitatea în care trăieşte. 12 august... Zi alunecând blând spre un sfârşit de anotimp. Numele Său, cât biografia cu miez de foc, printre albe fulgere, scânteiază cântec înalt pe ale cărui acorduri încercăm să ne aninăm fiorii aducerilor-aminte... Un pios omagiu şi o lacrimă pentru Mihail Iordache, Omul care avea cea mai mare vizibilitate în plan literar bucovinean, lider autentic de coloană vertebrală, acum o senină amintire în sufletele celor care l-au cunoscut şi preţuit. Emil SIMION

proza scurtă … Marius IANUŞ

- Mă auzi, mă?, se ră,oi directorul cel mare în ecranul laptopului meu. - Da, domnule director, vă aud. Dar nu vă în,eleg. - Ce nu în)elegi?! Ești greu de cap? Știi că există o substan,ă care omoară buruienile după ce î,i pui gazon? -Am auzit de așa ceva, am bâiguit. - Ai auzit, da?... Ei bine, cum crezi că lucrează substan,a aia? - S-o fi stabilit vreun grad de rezisten,ă la un element chimic mai ridicat la iarba de gazon decât la buruieni. - Aiurea. Gazonu' are în el antidotu', în)elegi? I-am dat antidotu'. -Afost tratat chimic. - Da. Pauza care a urmat mi-a dat de în,eles că era bine să nu mai fac pe deșteptu'. - Acum în,elegi ce vreau să facem? - Nu. În,elegeam, dar nu vroiam să cred că e adevărat. - Încep să mă enervez. Mikey e acolo? - Nu. De fapt, eu… în,eleg ce ni se cere să facem, dar nu în,eleg motiva,ia. - Motiva)ia? - Da. Rostul. - Rostul? - Da. - Stai să-,i explic eu ,ie, mă', băie,ică. Noi suntem niște executan,i. Direc,ia X din Ministerul Y. Roti)a A din mecanismul B, da? Vine ordinu' de sus și noi îl executăm și pupăm mâna care ne hrănește. În)elegi acum rostul? - Nu. Mi se pare absurd. Și abject. -Absurd și abject? - Da. Între noi se întinse mâzga unei tăceri încărcate. Ne priveam aparent ochi în ochi, în ecranele laptopurilor noastre. Directorul cel mare începu să

se aplece în fa,ă, oarecum amenin,ător. Dădui sonorul căștilor mele mai încet. Măcar să nu-mi spargă timpanele când o să urle. Dar el nu urlă, ci suflă greu și își șterse fa,a, care era acum la o palmă de tastele laptopului. Fruntea i se umpluse de broboane de sudoare. Cu greu, își ridică ochii. - Mi-a venit să vomit, șopti. Tu crezi că mie îmi place porcăria asta? Dacă noi ne otrăvim singuri? Sau dacă ăștia de sus vor să ne otrăvească, de fapt, pe noi? - Omul n-are voie să se amestece în lucrarea lui Dumnezeu, i-am șoptit, aplecându-mă și eu în fa,ă. Era inutil, pentru că oricum eram asculta,i. Amândoi știam asta. Și era acum de parcă am fi fost acum doi prieteni apleca,i peste măsu,a tainică a gândurilor lor. Dar directorul cel mare se ridică, nervos: - Ia nu te amesteca tu în ciorba asta! Ce îi tot dai acolo cu Dumnezeu? Ce-,i pasă ,ie de Dumnezeu? Tu l-ai făcut? Dacă nu î,i vezi de treaba ta, zbori imediat! Mai vru să spună ceva dar se blocă. Fa,a i se congestionă mai tare decât prima dată. Se îngălbeni, se sufocă și, brusc, căzu cu fruntea pe tastele laptopului său, chiar în dreptul camerei încorporate în el. Avea taste învelite în catifea, speram să nu se fi lovit prea tare. Am vrut să mă ridic să sun la spital, dar directorul cel mare se ridică la fel de brusc cum căzuse, sughi,ând de râs: - Hă, hă, hă, hă, hă! Dumnezeu! Hă, hă, hă, hă, hă! Dumnezeu… Vroia să spună ceva, dar nu putea, pentru că îl înăbușea râsul. - Hă, hă, hă, hă!… Dumnezeu… hă, hă, hă, hă… și directorul se lăsă pe spate hohotind de râs. Brusc se auziră ro,ile fotoliului său scâr,âind pe podea și un zgomot surd. Am așteptat cinci minute să se ridice, apoi am sunat la spital. Societatea Scriitorilor Bucovineni şi-a lansat sitetul www.ssb.uv.ro. Membrii S.S.B. care nu au trimis CV-ul sunt invitaţi să-l trimită la adresa de e-mail cosar@hotmail.com. Fişa personală va cuprinde următoarele informaţii: data şi locul naşterii; adresa de domiciliu; număr de telefon; adresă de e-mail; studii; ocupaţia actuală; data şi locul (publicaţia/ editura) debutului (publicistic/ în volum), cărţi publicate; premii; filiala U.S.R. de care aparţine (acolo unde este cazul); societăţi/ asociaţii (profesionale, ştiinţifice) din care face parte. Fişa va fi însoţită de o fotografie în format electronic. Adăugăm rugămintea ca textele să fie culese cu semne diacritice. (L.D.C.)

proza scurtă

Cămaşa de la Sfântă Ionel BOSTAN

Credinţa vine din interior, din inimă, iar nu din afară. Credinţa vine din cuvânt. Din cuvântul de învăţătură auzit din gura mamei şi a tatei. Căci parinţii trupeşti ne sunt primii dascăli de religie în viaţă. Apoi, credinţa noastră în Dumnezeu ne vine şi se întăreşte în noi din predica preotului la biserică, din sfaturile date de batrâni, din citirea cărţilor sfinte şi mai ales din cuvintele şi învăţăturile pe care le auzim şi le citim zilnic în Sfânta Evanghelie. (Părintele Cleopa, „Despre îndoiala în credinţă”) Tăchiţă Bădeanu se apropia văzând cu ochii de acea vârstă despre care cei mai mulţi spun că te plasează undeva în toamna vieţii. Nici el nu ştia cum s-a făcut de i-a trecut ca printre degete atâta amar de ani. În satul lui, Glodenii Târgului, o adunătură de nici o sută de case, cele mai multe făcute din hlei amestecat cu paie şi acoperite cu stuf, era singurul navetist. Care vasăzică avea slujbă la oraş, fiind muncitor la IGO (Întreprinderea de Gospodărire a Oraşului) şi, în consecinţă, oarece lefuşoară. Asta presupunea ca zilnic să o ia pe jos, peste câmp, cu noaptea în cap, către halta aflată la vreo oră de mers la pas – pe vreme bună, de unde, mai departe lua Personalul. Între mica lui gospodărie – pe care, fie vorba între noi, un vânt ceva mai măricel i-ar fi desfiinţat-o cât a-i zice peşte - aflată la marginea satului, şi halta “Chefere”-ului se întindea, deloc zgârcit, lanul Gostatului. Peste acesta şerpuia o cărăruie făcută numai de călcătura paşilor lui Tăchiţă. Vara, când păpuşoiul era înalt şi des, ca o adevărată pădure tânără, odată intrat pe cărare mergeai ca trenul pe şine. Nu te-ai fi putut rătăci nicicum, să fi fost şi noapte înnourată, fără colţişor de lună. Eroul nostru, după douăzeci de ani de navetă, cu atât mai mult nu putea da greş. Chiar nici iarna, când arătura era acoperită cu omăt până la brâu iar Cel de Sus nu

făcea deloc economie de pâclă. Ca să prindă trenul de cinci, pe vreme câinoasă, trebuia să se pornească măcar cu două ore mai înainte. Dacă tot veni vorba, să spunem că, deşi n-avea ceasornic, niciodată n-a pierdut trenul. Dealtminteri, cum spunea chiar el, cu serviciul nu-i de joacă. Mai ales dacă ai de crescut şapte plozi, care, una-două, vor încălţări şi îmbrăcăminte, başca mâncare măcar odată pe zi. Şi, calic, calic, cum îl catalogau prin spate răutăcioşii satului, dar de puţine ori s-a împrumtat prin vecini de vreun ciur de mălai şi nici nu s-a întâmplat ca, din cauza nevoilor, să-şi oprească vreun copil de a mai merge la şcoală. Muierea îi era, într-un fel, casnică. În baza planului ei de la CAP nu puteai conta pe vreun câştig. Dar, orişicât, nu era puţin lucru să îngrijească de bărbatu-su, care, cu naveta lui, era un „traistă în băţ” sadea, şi de cei şapte plozi, cu toţii „şcoleri”. Aşa, în linii mari, el nu era un om rău; numai că, la necaz, mai lua câte un pahar-două. Şi cum necazurile se ţineau scai de el, măcar la săptămână şi le îneca la Mat în vreo sticlă de Turţ ori Secărică. Partea proastă era că de multe ori cădea prin şanţuri, mocirlindu-se ca porcii. S-a întâmplat odată chiar să se prăvălească într-o râpă pe al cărei fund curgea un fir de apă, deloc mare, dar suficient să se fi înnecat. L-au scos la timp, cu scara de suit în pod şi cu frânghia, nevastă-sa, Aneta, şi cu Pompilică, panglicarul satului (dar asta este altă poveste). Ajuns acasă, până adormea din nou, îi lua la suduit pe toţi – de Dumnezeu, biserică şi calendarul întreg de sfinţi, aşa, ca beţivul, fără motive serioase. Cât de străin era faţă de credinţă şi cele sfinte, în general, nu mai spunem. Normal că îl ştiau şi megieşii, care o compătimeau de adevăratelea pe biata Aneta. În ideea de a îndrepta oarecum lucrurile, Ţaţa Ruxandra lui Moş Dumitru Grigoraş, femeie credincioasă şi trecută prin toate, o povăţui să încerce cu slujbe. Bunăoară, să meargă la Hramul Sfintei Parascheva, iar când o ajunge la moaşte, să se roage pentru linişte în casă şi să atingă de racla de argint schimburi curate, sau mai bine noi, de-ale lui bărbată-su, pe care să i le dea apoi să se îmbrace… Aneta se conformă întocmai. O zi întregă a stat până să-i vină rândul la închinat deasupra moaştelor Sfintei, de i-a trecut os prin os. Faţă de dorinţa ei principală, era bucuroasă că, mai mult decât să atingă capacul de argint al raclei cu schimburile lui Tăchiţă, a prins loc chiar lângă preotul care oficia slujba. Acesta, probabil un ierarh însemnat, că purta un vestmânt numai în fir de aur,

proza scurtă cum nu mai văzuse vreodată, îi întinse mâna cu crucea sfântă – pentru evlavioasă sărutare - şi slobozi spre ea, de două-trei ori, din mănunchiul de busuioc, apă sfinţită din belşug. Nu mai simţi urmă de oboseală în ea şi nu înţelegea de ce devenise acum atât de energică, poate la fel ca în tinereţe… Acasă, însă, deşi au trecut ceva zile, nu sesiza îmbunătăţiri vizibile. Ba chiar, omul ei, îmbufnat („n-am nevoie eu, fă, de lucruri cumpărate de tine!”), nici după două luni nu vru să îmbrace cămaşa sfinţită… * * * Acu`, la vreme de iarnă – să tot fi fost ca la vreo două-trei săptămâni după Sf. Vasile -, lanul ce-l avea de străbătut Tăchiţă Bădeanu, până la haltă, era adânc brăzdat cu plug purtat de tractor cu şenile de tanc. Pământul era îngheţat bocnă, iar omătul, aşezat suluri, era când înalt de un stat de om, când spulberat cu totul, de intrai până la genunchi în şanţul arăturii împietrite. Viscolul făcea ca de la o zi la alta să nu se păstreze urmele vechi şi dacă mai punem la socoteală şi nelipsita ceaţă, înţelegem că era o adevărată aventură ca, pe timp de noapte, să poţi ţine direcţia bună. În dimineaţa asta, aşa cum îi dicta bioritmul lui, Tăchiţă se trezi, îşi luă geanta de navetist pregătită de nevastă-sa şi porni la drum, aşa cum o făcuse de mii de ori. Frigul din casa-i de chirpici, acoperită cu valuri de carton bitumat flendurit de vânt, făcea ca ai lui să mai stea chirciţi prin cârpele patului ceasuri bune până la ziuă. El, în lupta cu troienele, se încălzea numaidecât, şi pentru că avea timp berechet, în singurătatea drumului, medita la o groază de subiecte. Cele mai multe priveau dificultăţile traiului zilnic. Câteodată îl mai încerca şi câte un sentiment de frică. De lupi, duhuri rele, stafii… Din când în când se oprea să-şi aprindă câte o mărăşească. Se îmbărbăta dregându-şi glasul şi scuipând cu putere, aşa ca să degajeze în jur ideea de stăpânire de sine. Asta dacă ar fi cineva prin preajmă. Nu mai ştie de la cine auzise că atunci când mergi noaptea singur pe câmp sau prin pădure nu trebuie să priveşti înapoi, indiferent ce zgomote apar.Apoi, de te auzi strigat pe nume, să nu răspunzi nici în ruptul capului, că poate fi Necuratul şi muţeşti sau paralizezi pe loc. Cel mai bine este, cică, să spui Tatăl nostru în gând şi să-ţi faci cruce cu limba. De multe ori. De foarte multe ori. Dar, orice s-ar spune, el se considera mai degrabă un

curajos. Îşi aminti că în anii adolescenţei, când petrecu mai multe veri la stână cu Bădia, fratele tatălui său, în mai multe nopţi a mers la cimitirul ce era pe aproape şi a adus legături de cruci din lemn pentru foc la târlă. Vai, cum mai ardeau de bine! Le aude parcă şi acum pârâiturile… Peste ani, când a fost să-i moară tatăl, i-a pus pe mormânt cruce din metal. Poate şi ca să fie sigur că nu i-o va fura cineva pentru pus pe foc. Îşi aminti că avuse o pornire nobilă de a-i face un loc de veci aparte, cu gărduţ din fier forjat şi ghivece de flori, exclusiv pe cheltuiala lui, dar atunci când i-a întins maică-sa banii, nu s-a putut abţine să nu-i primească. Din această pricină îl apăsa încă un anume regret, însă îşi explica gestul prin faptul că dacă ar fi refuzat – şi erau vreo două pensii bune în discuţie – oricum profita tot lacoma de Ileana, soră-sa, preferata dintotdeauna a părinţilor. Şi nu putea înţelege de ce, aceasta, de-o vreme, a dat aşa într-un egoism fără margini...Acum, deşi nu vedea nimic în jur, că era şi noapte şi ceaţă, de-şi băga degetele în ochi, simţul lui special îi spunea că a trecut de jumătatea drumului. După ce mai foiletă mental o vreme cartea amintirilor proprii, sesiză undeva în faţa lui, în plină beznă, un contur omenesc aflat într-o mişcare vagă. Se opri să înţeleagă mai bine ce se petrece. Nu se auzea nimic, dar desluşi c-ar fi vorba de cineva îmbrăcat într-o mantie lungă, învăluit într-o lumină difuză, mai strălucitoare în jurul capului. Gândi că dacă ar fi vorba de vreun trimis de-al lui Dumnezeu, în cazul că Acesta există, n-ar trebui să se aştepte la nimic rău. Raţionamentul său suna cam aşa: „Bun, Doamne, să admitem că eu sunt păcătos şi mă omori pe mine, dar asta nu înseamnă oare că vor avea de suferit şi cele şapte suflete ale Tale (referindu-se la copiii de acasă), de care nu se ştie ce se va alege, dacă nu cumva vor deveni chiar muritori de foame? Or, eu îmi închipui că Tu, Doamne, nu poţi face decât bine!” Trebuie sesizat că era, cumva, la mijloc, o nuanţă de şantaj. Pe baza lui, credea Tăchiţă, şi în alte situaţii-limită pe care viaţa i le-a prilejuit, a reuşit să cadă tot în picioare, ca mâţa. Lucrurile ar sta ele cum ar sta, dacă în situaţia de faţă ar fi vorba de puterea Dumnezeiască; dar dacă e jocul Necuratului? Ei, uite la asta nu se gândise. Fiori reci îl treceau pe spinare, iar părul îi împingea cu putere jerpelita-i căciulă din cap. * * *

proza scurtă Tăchiţă Bădeanu se frecă la ochi, după care – da, el, necredinciosul! - a trecut la cruci repetate, schiţate cu limba. Apăsa tare cu vârful limbii în cerul gurii (Numele Tatălui), apoi spre obraji, în ordinea drept-stâng (Al Fiului şi al Sfântului Duh), terminând cu o întoarcere a limbii înspre mandibulă (Amin). Făcu o vreme şi zeci de cruci mari cu dreapta, însă imaginea persista. Fie ce-o fi, îşi zise, dar trebuie să prindă trenul, aşa că o ţine înainte. Era sigur că direcţia era cea bună. Cu toate că înainta în pas grăbit, distanţa faţă de acel ceva/ cineva luminos nu scădea. Considerând că au traseu comun, o vreme – nu putea să spună cam cât – îl urmă. Se aştepta ca din moment în moment să ajungă la gară. Faptul că nu se auzea nici ţipenie în jur nu era ceva ieşit din comun. Şi în alte dăţi ajungea chiar şi cu un ceas mai devreme de sosirea trenului, timp în care aştepta tăcut, fumând jumătate de pachet de ţigări. De data asta, din imperiul gândurilor sale îl scoase o ciocnire brută de ceva ce, la primele pipăiri, nu părea să fie decât un zid de piatră. Topografic, nu era deloc dumirit; chiar dacă locurile erau bătute de el cu piciorul pe o rază de măcar 10-15 kilometri în jur, încă din copilărie, nu realiză ce ar putea să fie şi mai ales pe unde s-ar poziţiona. O privire involuntară către cer îi dezvălui puzderie de stele care spărgeau bezna. Ceaţa dispăruse şi, deşi era în plină noapte, putu să vadă că se afla sub streaşina din partea de miazăzi a bisericii din sat, al cărei zid tocmai îl luase în plin. Ceea ce nu putea înţelege era cum ajunse aici, că locul era situat în partea opusă a direcţiei către gară. Ca să fie sigur că nu visează se ciupi de mai multe ori de picioare, îşi schimbă poziţia căciulii când pe frunte, când pe ceafă, şi chiar dădu un ocol lăcaşului sfânt pe pârtia din jur făcută de clopotarul Papucel. Aşa, pentru verificare, luă un colţ de cărămidă - dintr-o grămadă de spărturi rămase de la

refacerea casei de pomeniri – şi-şi scrijeli numele, de fapt primele două-trei litere, mai într-o parte de perete. Avea de gând să vină odată, pe lumină, să-şi găsească iscălitura. Dacă ar da de ea, atunci totul a fost aievea, şi ar însemna că o forţă miraculoasă vrea să-l apropie de Biserică şi, în consecinţă, Dumnezeu sau, în orice caz, o Putere peste omenirea pământului, există de-adevăratelea. Dacă nu, ar fi avut de-a face doar cu un vis, ca atâtea altele din lungile nopţi de iarnă… După care, de moment ce bezna mai slăbise, crezu că cel mai bun lucru este să meargă totuşi la lucru. Este inutil să spunem că a prins trenul şi că ziua ce a urmat nu a fost cu nimic deosebită. Numai în capul lui festele timpului şi spaţiului cu care abia se confruntase au făcut să apară mii de semne de întrebare. * * * În prima duminică ce a urmat păţaniei lui Tăchiţă, acesta a putut fi văzut la liturghia ţinută de Părintele Costea, după mulţi ani de când nu călcase prin biserică. S-au mirat credincioşii („Măi, să fie!”), iar preotul a avut un cuvânt bun pentru el la predică, aşa, de încurajare. Tăchiţă a supralicitat şi făcut pe loc danie o sumă frumuşică pentru refacerea picturii din pronaos. Am uitat să spunem că înainte de slujbă descoperi temător pe zid inscripţia roşietică – „BAD”, iar în timpul odiseei din noaptea cu pricina avea pe sub pieptar cămaşa de la Sfântă. * * * Ani la rând Tăchiţă Bădeanu a fost un credincios model în parohie, fiindu-i şi lui groază de cât de întunecate putu să aibă minţile atâta vreme. Şi-a durat gospodărie frumoasă, iar copiii au mers la şcoli bune ajungând la casele lor. După ce a mâncat pensie vreo zece ani, astăzi se odihneşte sub cireşul cel mare din ţintirim, lângă mormântul fostului epitrop Majuru.

proza scurtă

Pacea dintre Monos şi Logos (fragmente)

Flori TONIŢA

neîmplinirea sentimentală îi rupea toate ideile, sentimentele care altădată îi dădeau putere acum se zdrenţuiau chinuite de încercările creative. O neputinţă cum nu mai trăise niciodată. Intra zilnic în atelier, dar părăsirea care domnea în încăpere, tablourile care îi aminteau de ea, cea îndrăgostită, culorile şi pensulele prăfuite, totul devenea inutil şi dezolant. Ieşea după câteva momente şi îşi revenea tot mai greu. xxxx

Maria căzu, pentru prima dată de când îl ştia pe Traian, într-o groapă existenţială. Ştia că drumul lor se apropie de sfârşit, pentru că Mariei nu îi era sănătoasă absenţa omului drag. Nu îl mai voia departe, pentru că îl simţea mult prea aproape de suflet. Se hotărî să îi spună într-un fel că trebuie să se alunge reciproc unul din calea celuilalt. Fără vinovăţii, motivaţii, clarificări sau invenţii ocazionale, de foşti iubiţi care nu-şi mai încap în lume. Ieşi în ploaie cu un sentiment de luciditate perversă, ca şi cum decizia îi aparţinea întrutotul. Ştia, de fapt, că Traian are mai mare nevoie de despărţire decât ar avea ea dor de dimineţi siropoase, cu miros de ceai şi lenjerie alungată la marginea patului. Ploaia era cea de demult, îşi amintea cum în studenţie băltea toate ploile oraşului, cum refuza să poarte umbrelă, cum atrăgea privirile şi comentariile bărbaţilor imberbi şi neînfloriţi. Bărbaţii nu ar hălădui prin ploaie, dar nu pentru că ar avea oarece simţ al ridicolului, ci pentru că nu şi-ar dezvalui slăbiciunile. Odată se plimbase cu Traian prin ploaie, dar el nu acceptase să iasă decât cu umbrelă. Erau amandoi camuflaţi sub impermeabilul uriaş. În afară de faptul că umbrela îi obliga să stea strâns lipiţi unul de altul, plimbarea avea mai degrabă ceva subversiv, aproape periculos. Apoi, în alte ploi nu a mai intrat. Părea inutil efortul, de vreme ce bucuria dispăruse. Acum, din nou, avea nevoie de ploaie. Să se spele, să se arate sieşi indecentă şi fără acoperământ lumesc. Mai grea încercare decât renunţarea la ploaie, în vremea din urmă, a fost însă renunţarea la pictură. Deteriorarea iubirii are efecte nebănuite asupra creativităţii. Se spune că din suferinţă s-au născut capodopere, dar Maria simţea pe propria piele că

În fiecare noapte, de un timp, parcă se pregătea de moarte. Şi cu fiecare noapte trăită în intimitate, ea cu moartea ei, parcă spaima îi trecea, se prefăcea în aşteptare, într-o clară participare la un destin de care oricum începuse să se desprindă. Nu ştia de ce Dumnezeu o pregătea cu atâta răbdare, de ce o ţinea trează ore în şir, pentru ca acolo, în spatele ochilor închişi, să i se perinde anii şi zilele în care a iubit, a dansat, a fugit sau a plâns. Acolo, în spatele ochilor închişi, Maria era pregătită pentru orice. Era chiar fascinată de curajul ei, de parcă testul îl dădea cu toată lumea de faţă, caîntr-o procesiune în care îşi purta pe braţe propriul trup. Maria iubea şi nu iubea. Iubea în celălalt şi nu mai iubea în sine. Renunţase să se mai recunoască. Se vedea urâtă, aruncată de colo-colo, făra rost. Îşi amintea de verile în care îi plăcea să se facă frumoasă. De serile în care cobora în oraşul măturat de gândurile şi de mâinile tuturor poeţilor tineri, oraşul uitat în privirile femeilor alungate în zeci de case nelocuite, în bucătării amestecate cu paturi conjugale. Femei care ştiau ca doar în ochii lor, ai poeţilor, redevin femei. Şi că numai ei, poetii, după ce le-or fi iubit, le lăsa slobode înapoi, în paturile lor conjugale din bucătăriile caselor nelocuite. Uneori lipsea patul conjugal. Bucătăria, niciodată! Mirosul de cafea, ţigările strecurate prin ferestrele întredeschise, miros de balsam aruncat în maşina de spălat, să miroase bine cearşafurile scoase în faţa blocului, sub geamul de la bucătărie… Maria aproape că nu mai suporta, acum, să meargă pe stradă, să umble oraşul ca altădată. Se simţea tot mai străină de ea însăşi. În fiecare dimineaţă se hotăra să plece, iar seara cădea obosită pe patul mare, maro, înspăimântător.

proza scurtă Atunci, seara, se ruga nu pentru iertarea păcatelor, ci pentru ea. Nu se mai regăsea, nu se maiştia... Trăia într-un soi de inexistenţă păcătoasă, alarmant de fidela propriei firi, o inexistenţă cu care parca se născuse. Fiecare zi o apropia tot mai mult de trecut, îndepărtând-o, însă, de cea care fusese, de parcă abia acum începea să se cunoască cu adevărat, abia acum învăţa să iubească, ca şi cum viaţa ei nu fusese decât o repetiţie pentru ce urma să i se întâmple cu adevărat important. Poate că nici acum nu era mulţumită, nu se simţea împlinită, dar iubea, şi iubirea ei nu mai depindea de un bărbat, nu se mai hrănea din prezenţa fizică a celuilalt. Se desprinsese de material, de manifestări, de dureri provocate de atitudini sau reacţii de care totdeauna se legase în trecut. Îi era recunoscătoare lui Traian că o învăţase ce înseamnă iubirea. Îi era dragă această iubire, tocmai pentru că o trăia într-un plan subtil, nu la vedere, pentru că nu era o stare care o expune privirilor, remarcilor, răutăţilor. Era un mister al trăirii interioare pe care nu-l mai simţise niciodată şi care o apăra chiar şi de ea însăşi. Poate că chiar şi Traian era mirat de această iubire. Pentru că nu înţelegea la început de ce Maria îl privea îndelung, în tăcere, la sfârşit şoptind doar: - Mi-eşti drag, om… Pictura o izola într-un fel de lume şi, în egală măsură, o apăra de manifestările publice ale unei bresle aflată în concurenţă cu ea însăşi. Maria refuza să participe la expoziţiile de grup, tocmai pentru că grupul, în accepţiunea confraţilor ei, nu reprezenta o uniune artistică, ci mai degrabă o motivaţie socială şi un orgoliu bine ascuns. Observase cu atenţie felul în care se formau aceste grupuri şi constatase, cu părere de rău, că de fiecare dată exista un lider de expunere, un pictor nu atât de bine cotat încât să se prezinte singur cu succes, şi nici atât de căutat încât să stârnească interesul eventualilor colecţionari sau cumpărători de artă. Aşa că se alegea varianta expunerii în grup, iar scopul se definea de fiecare dată în ziua vernisajului. Criticii erau aleşi pe o singură sprânceană, presa invitată cu mare atenţie şi motivată pe măsură, prietenii şi familia în primul rând, şi reţeta funcţionează, aluatul creşte fără alte ingrediente artificiale. Astfel, nimeni nu se mai mira că,

dintr-un grup de patru-cinci expozanţi, întâmplător sau nu, se vorbea aproape exclusiv despre unul singur. Şi toată adunarea găseşte acest drept meritat, de vreme ce lucrările celorlalţi, iarăşi întâmplător sau nu, sunt mult sub nivelul vedetei manifestării. Fără a expune, dar şi fără a se expune inutil, Maria picta într-o intimitate glorioasă a propriei camere, un atelier atent luminat, bine aranjat şi structurat încât să folosească spaţiul cât mai util. În aglomeraţia aparent dezordonată, reuşise să armonizeze volumul interiorului cu un aer personal, discret, punctat de sofaua de dimensiuni mici, portocalie, care lumina mijlocul camerei, pe duşumeaua de culoarea frunzelor de cireş în toamna târzie. Pe cadrul uşii, la intrare, atârnase un nud mic, o lucrare foarte lungă şi extrem de îngustă, pe fond verde rupt delicat cu nuanţe de roşu închis, mai mult un cărămiziu cuminte, asortat cu frunzele naturale lipite alături, pe perete. Aici o vizita Traian, după dimineaţa cu ceaiul de mentă alintat de nucile sfărâmate şi prăjite. De fiecare dată venea pe neanunţate, cu flori albastre de câmp în braţe, buchete mari, uriaşe, care-i acopereau faţa până ajungea în atelier. De cele mai multe ori le aranja singur, căuta vasele cele mai potrivite, locul cel mai de efect. Maria îl urmărea curioasă, descoperise în el un bărbat cu un simţ artistic nebănuit, un critic documentat, un prieten sincer şi, în ultimul timp, un om drag, tot mai drag. Se simţeau bine împreună, chiar dacă stăteau minute în şir îmbrăţişaţi, fără să se fi sărutat vreodată, sau doar sporovăiau la nesfârşit, până târziu în noapte, despre pictură sau literatură. Traian era un spirit aproape enciclopedic, cu răbdare, subiectele abordate fiind mai mereu epuizate până la cele mai mici aspecte. Maria ar fi vrut să recunoască adevărul, că se îndrăgostise de el din noaptea în care îi citise poezii, sau din dimineaţa în care îi bătuse la uşă, sau poate din prima seară în care i-a umplut casa cu flori… Îl dorea lângă ea, să i se chircească în inimă, să-l simtă odată cu fiecare bătaie a inimii lui, să-i curgă apoi prin vene, prin fiecare fibră, până în talpă, să i se scurgă cu fiecare pas, să-i fie astfel trecere prin lume. Ea, Maria, să fie urma lui de paşi printre oameni.

proza scurtă

Asaltul Subconştientului (proză umoristică) Gheorghe C. PATZA

Prietenul meu Mihnea N. are o funcţie importantă şi directorul staţiunii balneare îi datorează mult. În plus, tipul mai e şi simpatic, beţivan şi băncuros, aşa că merită oricând să-i fii alături la greu. În perioada de extrasezon Mihnea primeşte cheia unui apartament, pe care o ţine permanent la el şi, când îi pică ceva, fuga! hotel trei stele, unde ai toate condiţiile să fii fericit cu cea pe care o strângi în braţe!... Toate bune şi frumoase, însă lui Mihnea i-a picat cu tronc directoarea economică, proaspăt sosită de pe băncile facultăţii, o bucureşteancă expertă, cu trup perfect, de statuie tânără. Prietenul meu se apucă să-i facă avansuri cu hărnicie şi munci din greu pe lângă inima ei, cu glume, cu mesaje telefonice care de care mai dulci şi mai atingătoare la suflet, numai că i se dusese vestea de Don Juan, iar directoarea era precaută; ea şi-a pus în gând să reziste cu îndărătnicie. Orice asalt al bidiviului se izbi de cuirasa voinţei fetei ca de un zid de netrecut. Măi, să fie! aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat de când sunt! Nu poate fi adevărat! Ce să mă fac cu încăpăţânata asta?! Să ştiu de bine că nu mai văd altă femeie în viaţa mea şi tot nu mă las până când nu-mi mănâncă din palmă bucureşteanca! Timp de câteva zile Mihnea cugetă cam cum ar fi mai bine să apuce iapa de căpăstru şi o idee salvatoare apăru la capătul tunelului. Nu se poate să nu aibă vreo slăbiciune! Ia, să vedem care ar fi aceasta! Una dintre cameristele de pe etaj îi zâmbea cu multă simpatie berbantului, însă Mihnea nu abdica de la un anume standard şi nu cobora printre muncitoare decât la ananghie, adică la acută nevoie, ori când femeia arăta într-adevăr foarte bine. Camerista în cauză nu îndeplinea această condiţie minimală, însă putea fi de folos. Mihnea o copleşi cu tot felul de atenţii şi aduse vorba, ca din întâmplare, de directoarea economică. Îmi place, draga mea! înnebunesc după ea, însă nici nu se uită la mine, ca şi cum n-aş exista pe lume! Nu-i chiar aşa, domnu”! Dacă îi sunteţi atât de indiferent, de ce ascultă la uşă când vă aflaţi

înăuntru cu câte una? Ce-i drept, e drept şi eu ascult, căci am ce auzi! Nu ştiu ce naiba le faceţi de nechează şi se urcă pe pereţi într-un asemenea hal? Mihnea zâmbi larg, dezvelindu-şi dinţii albi, în contrast cu mustaţa neagră ca pana corbului şi toată faţa i se lumină deodată. O îmbrăţişă afectuos pe femeie şi o sărută apăsat pe amândoi obrajii, după care se îndepărtă în grabă. Un plan diabolic îi veni în minte: Acum ştiu de unde să te apuc! Lasă că îţi arăt eu ţie, bucureşteancă afurisită! Am să-ţi pun subconştientul la treabă!... Mihnea alergă într-un suflet la verişoara sa Angela, ea însăşi o frumuseţe, varianta blondă a bucureştencei brune. Draga mea, te rog să nu mă laşi! Ajută-mă, te rog,Angelicuţicuţă!se gudură aprigul meu prieten. Dar ce s-a întâmplat, Mihneo, drag copil? Cu ce îţi poate fi baba de folos? întrebă Angelica, înţelegând, după mutra aiurită a vărului său, că nu l-a răvăşit cine ştie ce mare nenorocire. Mihnea îi povesti de-a fir în păr ce grijă îl apasă, ce activitate subtilă trebuie dusă la bun sfârşit şi ce nelinişte îngrozitoare e necesar a fi înlăturată dintr-un mascul chinuit de nurii femeilor. Nu-ţi cer mare lucru, iubita mea verişoară! Numai cât să mă însoţeşti până la hotel, să facem împreună parada modei la recepţie şi să bei cu mine un pahar de vin într-o cameră. În rest, las” pe mine! Să nu cumva să te ducă gândul la cine ştie ce necurate fapte, în ceea ce mă priveşte, liftă spurcată ce eşti! Vai de mine, Angelicuţicuţă!se poate aşa ceva?! Mihnea o sărută dulce pe obrăjori, cu nesfârşită afecţiune de verişor... Poţi să-i rezişti unei asemenea rude şi să nu-i faci un bine la mare nevoie? Angela îl însoţi pe Mihnea la hotelul staţiunii balneare, îmbrăcată ca o aspirantă la un post de secretară, iar el cără o plasă cât toate zilele, cu băuturi fine şi prăjituri. Întârziară la recepţie atât cât era necesar să se ducă vestea de la un etaj la altul că Mihnea Vodă cel Frumos şi-a adus o tipă de 24 de karate şi, iată, acum se îndreaptă împreună spre apartamentul cu pricina. Al dracului mehenghi mai e şi mustăciosul acesta!... Cei doi se aşezară la masă. Mihnea scoase prăjituri şi o sticlă de lichior. Vorbiră îndelung şi râseră, aducându-şi aminte tot felul de întâmplări cu haz, ştiute din familie. Şi acum, draga mea verişoară, ia aminte: să faci cum ştii tu mai bine, ca toţi dracii, aşa cum face orice femeie când e cutremur mare şi pământul îţi fuge de sub picioare! Eşti nebun! se alintăAngelica.

proza scurtă Te rog mult de tot!imploră Mihnea. Sunt sigur că persoana ascultă la uşă. Mai dădură peste cap câte un păhărel, după care Angela se hotărî, imitând cum ştia ea mai bine, femeia la orgasm, după care verişorul ei drag dădu drumul la apă în baie. Şi mai băură ei un păhărel şi mai suspină Angelica o dată, iar apa bulbuci din nou în cadă; apoi mai băură un păhărel şi mai glăsui Angelica, pentru ultima oară, iar apa din cadă îşi făcu datoria. În vremea aceasta directoarea economică şezu cu urechea lipită de uşă, împreună cu două cameriste şi subconştientul lucra. Acum îi vin eu de hac şmecherului ăstuia! Am să-i cedez şi am să-l fac de râs! gândi focoasa bucureşteancă. După puţin timp Mihnea şi verişoara sa ieşiră din apartament. Erau îmbujoraţi de băutură, dar cele trei femei înţeleseră cu totul altceva. Directoarea îi privi cu invidie. Când cei doi trecură pe lângă lucrătoarele în turism, tânăra îl privi insistent pe Mihnea şi-i făcu din deget un semn discret, să se întoarcă înapoi, adică, iar el dădu afirmativ din cap. Drăguţa sirenă căzuse în plasă! Subconştientul lucrase… Mihnea o conduse pe verişoara sa până în centrul oraşului, lăsându-o la un magazin. Baftă! îi urase ea. Bărbatul se întoarse la hotel şi o căută pe directoarea economică al cărei subconştient dăduse în clocot. Mihnea o invită în apartament şi fata acceptă fără ezitare. Odată ajunşi înăuntru, hainele săriră de pe ei, asemenea cojilor de alune din gura veveriţelor, în parcul staţiunii. Fata îi puse bărbatului mâna în piept şi-i spuse cu hotărâre: Vreau şi eu de trei ori! M-ai înţeles? Şi mai mult! plusă Mihnea. Nudul din faţa bărbatului clătină din cap. Nudul reprezenta o tânără femeie neîncrezătoare. Nudurile porniră la atac cu toate armele, unul asupra celuilalt. Apa bulbuci în cadă de trei ori. Fata era uimită: Ce fel de om eşti tu? Normal, ha!ha!ha! absolut normal! Mihnea nu putu rezista şi dădu în vileag tot planul pe care izbutise să-l aducă la îndeplinire. M-ai manipulat, dragobete afurisit ce eşti? Dragobete! izbucni înciudată fata, însă îndată schimbă macazul: Dar eşti drăguţ şi isteţ! Eşti inegalabil, Dragobetele meu iubit! gânguri directoarea, iar cele două cameriste, cu urechea făcută şoşon în spatele uşii, o auziră suspinând a patra oară...

În taigaua de sârmă ghimpată, suav răsună concertul orchestrei vieneze Eugen HRUSCA

Făcând, în anul 1981, un şovăielnic salt, până la Iaşi, părinţii mei se revăzură cu familia de dascălipensionari, soţii Oţel. Atât doamna şi domnul Gheorghe Oţel, precum şi tata şi mama slujiseră şcoala din Dărmăneşti - Bucovina, înainte de anul 1940. Îşi făceau un părelnic cadou întârziat de revedere, după o prea trecută vreme de decenii neguroase. După rânduiala firii, momentul se înscrise şi ca un părelnic cadou întârziat de adio. Dintre faptele care au ornat cândva spaţiul celui de al doilea Război mondial, fapte unice, stingându-se odată cu cei ce le-au perceput, nu toate vor fi fiind utile păstrării. Posibil că unele vor părea svârlite în van pe ţărmul de nisip (al nisipului, cel fără de început şi fără de capăt) ca nişte scoici văduvite de perle. Soldaţi ai vanităţii pe Frontul de răsărit, (ce răbufnise din partea României contra agresiunii Uniunii Sovietice din 1940), soldaţi pe acolo, pe unde ei, forţând-o să mărşăluiască de-a îndăratelea, împinseseră Armata Roşie, până colea la Stalingrad, pe Volga şi până în munţii Caucaz, cei doi foşti ofiţeri desferecară triumfuri trecute şi amarnice amintiri, amestecând tonuri cântate, tonuri suverane, cu predicile noi ale timpilor de cârteală. Timpi de crâcnire, timpi de murmur, cărora li se dedaseră toţi bătrâneii, ce nicicând nu se înduplecau cu soarta pe care le-o rezervară simptomele biruitorului socialism. Odată cu ultima agonie, cu ultima suflare a cuiva, se sting fără urmă acele stinghere amintiri pe care memoria universală, semnalată de teozofi, le întoarnă, spre salvarea lor. Ofiţerul Gheorghe Oţel, ce-şi ducea ultimii ani de bătrâneţe în cartierul Tătăraşi, al vechii Cetăţi de scaun a Moldovei, fusese luat prizonier în încercuirea de la Cotu Donului, exact în sectorul de la Kleţkaia. În lagărul sovietic, al cărui indicativ şi locaţie, menţionate de el, n-am încercat a mi le fixa în memorie, se afla captiv, între alţi prizonieri, un învăţător din Oltenia, pe care îl chema Tiron. Numele său l-am păstrat, de îndată ce naratorul preciză că prin zestrea specifică dascălilor de şcoală românească

proză scurtă dintre cele două războaie mondiale, Tiron se adeveri talentat dirijor şi un remarcabil lutier autodidact. Spre a-şi îndulci viaţa de prizonier la sovietici, lutierul Tiron începu, acolo, în lagăr, să confecţioneze instrumente muzicale. Lemnul de paltin era materia primă consacrată instrumentelor sale muzicale şi mai ales viorile îi reuşeau cel mai bine. Atât de măiestre,de melodioase, de unduioase în răsunet, aşa de reuşite, în făptura şi în boiul lor de alăute româneşti, se vădiră viorile, violinele şi tot soiul de cetere, ce ieşeau din mâinile sale iscusite şi ingenioase, încât neînduplecatele adversităţi ale gardienilor ruşi se spulberară dinaintea vrajei acestora. Deodată, pretorienii sovietici îşi uitară predestinarea de asupritori şi manevrele lor de urgisire, ca apoi, în siajul azurului melodios, să-l urmeze supuşi şi crunţi, trecând peste nesigurele cosmogonii ale politicii şi ale vrăjmăşiei. Un înalt ofiţer rus, care-l privi de sus, nu fără nostalgie, îi îngădui să se îndepărteze de starea de captiv, să-şi urmeze, prin suave exerciţii muzicale, menirea de îmblânzitor al firii omeneşti. I se permise alcătuirea unei mari orchestre de prizonieri mai talentaţi, numărând exact (cifrele mi s-au gravat atunci în minte) fiind optzeci de instrumentişti. Alte cifre gravate în minte (acestea ar fi 150!), cuprinde numărul de persoane, care compuneau formaţia corală, dirijată de acelaşi talentat învăţător oltean, de acelaşi ofiţer de rezervă al Armatei Române, prizonierul Tiron. Acelaşi înalt ofiţer sovietic, ce făcea parte din conducerea lagărului de prizonieri de război, îi milui cu darul său de favoare, distribuind orchestrei de prizonieri alte instrumente de corzi, precum şi trebuitoare instrumente de percuţie şi de suflat, alămuri şi timpane şi tambururi, aduse de-avalma din capturile de război de prin ţările Europei eliberate. Pentru unii cititori din timp de pace, a fi remarcat de un ofiţer rus, (de obicei, cotat ca un hărăzit în arta muzicii), poate reprezenta un destin romantic, precum romantic i-ar putea părea destinul cuiva de a sălăşlui în taigaua siberiană sau în tot atât de friguroasa pădure canadiană. Rutina cu care reproduc, după mulţi ani, acele cuvinte ale fostului prizonier Oţel de la Iaşi, îmi pare, acum, suficient de banală. Cu toate aceste, din înşirarea lor, mi se încrustară, precum versurile unui sonet feciorelnic şi neprihănit, încă o altă exactitudine: o altă istorie, cu mult mai abracadabrantă şi mai năstruşnică. Ceva, care învederează caracterul incidental al condiţiei umane! Povestitorul, coborând glasul, rosti cu ostentativă indiferenţă, că în rândul instrumentiştilor din acel trufaş lagăr sovietic de prizonieri, se reafla,

atunci, întreaga Orchestră simfonică de la Viena sau în orice caz o imensă parte a orchestrei Filarmonicii din capitala Austriei. Idem, în formaţia corală, cuprinzând 150 de persoane, se număra o mulţime de solişti vocali ai aceleiaşi risipite Filarmonici de la Viena. Unele accentuări de tip retoric se impun, spre a aminti că nemţii înşişi nu-i transformaseră pe acei filarmonişti vienezi în carne de tun, aruncându-i cumva în confruntările cu Armata Roşie în ofensivă, ori în confruntări cu alţi soldaţi din alte armate ale aliaţilor. Mai amintim că, imediat după război, un număr de ani, Uniunea Sovietică îşi eterniză ocupaţia asupra Austriei şi a capitalei sale, Viena. Invocând chiar mărturiile prizonierilor austrieci, membri ai marii Orchestre simfonice de la Viena, bătrânul Oţel aşternu unele ample construcţii narative în care se repeta într-una pofta imensă de pradă a învingătorilor ocupanţi, ca şi regretul prizonierilor vienezi de nu fi stat pe undeva, ascunşi şi cuminţi. Considerând, de îndată ce Armata Roşie năvălise în Viena, că ei redeveniseră subito,presto, allegro vivace, tropo, nimic altceva, decât nişte liberi cetăţeni ai Austriei, datori de a-şi relua exerciţiul de muzicieni ai Filarmonicii vieneze, făcură imprudenţa de a se prezenta la serviciu. Aşa interveni pătărania de a fi fost prinşi toţi, la un loc, în sălile Palatului Filarmonicii de la Viena, de a fi luaţi pe sus, ca nişte artişti sadea, între „balalaicele” ruseşti, de a fi îmbarcaţi în cunoscutele vagoane de vite, reconfigurate pentru transportul oamenilor şi de a se trezi, după o lungă călătorie, dincolo de Volga, într-un lagăr al desconsiderării şi al altor funeste dezavantaje. De aici, parcurseră şi alte rigori ale prizonieratului sovietic, petrecut între garduri de sârmă ghimpoasă, între ghimpi ai frigului şi ai foamei, până la acea salutară intervenţie, venind din partea unui modest învăţător român, îmbrăcat de urgenţă în uniformă de locotenent al Armatei regale a României, transformat în ofiţer, căzut prizonier, cu tot cu multiplele-i talente de muzician şi de fenomenal lutier. Realul, mai bizar şi mai consistent decât ficţiunea, pe care veteranul Oţel îl distribui în povestea Orchestrei simfonice vieneze, reconstituită în lagărul de prizonieri, recurse la miriade de scene apoteotice: - În tăriile profunde ale acelei neexplorate taigale, concertul izbucni: se revărsa mai intens, mai frumos şi mai suav, ca totdeauna, slobozindu-se, în desişul compact al reţelelor de sârmă ghimpată, asemenea unui cânt al bucuriei pentru libertatea recâştigată.Impunătoarea trupă de artişti-prizonieri, dirijată de românul Tiron, executa cântece line ca stepa baikală, ori brutale precum era viaţa de

proză scurtă prizonier, după reţele ghimpoase; intona armonii duioase despre pajişti şi păduri vieneze sau despre păduri bucovinene, despre lanuri de maci roşii, răvăşindu-se sub stele negre, ce crăpau lent sub eroziuni sfioase; interpreta melodii, folosind rima sau asonanţa barbarului, melodii dure sau vivipare, dintr-o lume fără soare, unde zidurile se desfoaie, se scarpină, se agită, ţipă în nopţile de ciment, căutându-şi descătuşarea. În adunări de prizonieri fără de număr, ascultarăm, fără poruncă, cântări despre grădini bucolice, melancolice, în care răsunau de departe cântările europene: cu-cu, cu-cu!.Cântări, răsunând duios, până la un deplin şi general acord mut… Faima de muzician al prizonierului Tiron îi croi acestuia alte evoluţii şi modificări de soarte, dintre care ni s-a mai povestit că el a fost luat de un comandant al unui aeroport din proximitatea lagărului, care l-a angajat să-i instruiască fiica, învăţând-o să cânte la pian. Prin plecarea din lagăr a prizonierului Tiron, convocat ca profesor de pian pentru fata comandirului de aeroport, orchestra s-a destrămat, toţi foştii instrumentişti, toţi membrii formaţiei corale, vienezi sau români, decăzând din drepturile de artiştimuzicieni. Zilele de după dispariţia dirijorului, se scurseră acrite, deşirându-şi searbăda tiradă a vieţii în lagăr. Se treziră, după aceea, pe făgaşul unei nemaiauzite lucrări şi a unor inedite încercări de înaintare a omenirii pe tărâmul progresului: au fost printre cei dintâi cobai, masiv implicaţi în experimente ştiinţifice sovietice. Totul începu în râsetele felcerilor din lagărul sovietic, în hohote nevinovate de prunci, manifestând aceleaşi reacţii şi aceleaşi simptome, precum cele ale distinsului şi efeminatului dirijor în halat alb, imaculat, supranumit Îngerul Morţii, cândva, în lagărul de la Auschwitz-Birkenau, cunoscut sub înfiorătorul nume de doctor Josef Mengele. Li se înfipseră la toţi în corp seringi de dimensiuni apreciabile, injectându-li-se misterioase lichide, drămăluite în eprubete de vraci, care le procurară senzaţia unui dezmăţ de parfumuri şi frisoane de gheaţă, dând în clocot. Toţi injectaţii, cărora li se aplicară, cu delicateţea de rigoare, grosolănia brutală a experimentului medical, resimţiră starea euforică a unor îngeri de gheaţă şi de flacără. Sfiala de roabe şi simplitatea femeilor sibiriace le adeveriră că fuseseră miruiţi cu un prim vaccin contra febrei tifoide, produs în întregime, fără nici un ajutor anglo-american, în laboratoare autohtone, încercat pe prizonieri, întru slava ştiinţei

medicale mondiale. Trataţi cu blândeţe de acei felceri, ce nu ştiau ce e milostenia sau păsuiala şi care nu pierdeau prilejul unor mângâieri materne, prizonierii injectaţi cu vaccin, mândri de a nu avea ţară, nici prieteni (tovarişci, muncitorii nu au patrie!), căpătară încredere în toate cele şi dispreţuind experimentele de pospăială, se îmbolnăviră cu toţii, visând, în aşternuturi de paie, vise de muribunzi, care se hlizesc ca proştii. Prizonierul Oţel îşi aminti că bolnav, grav bolnav, a stat, zăcând, pe acelaşi aşternut de paie, alături de un căpitan german, un pilot de avioane Messerschmidt, care ( precizare subliniată de el cu mâna pe inimă!) era fiul patronului de la IG Farben-Industrie din Germania. Atât românul ofiţer Oţel, cât şi căpitanul neamţ rezistară febrei induse de experimentul vaccinului, dar ulterior, ambii contractară o altă boală a mizeriei, a războiului şi a prizonieratului: tifosul exantematic! - Exantematicul dă temperaturi foarte mari, cufundând bolnavul în febră de peste 41 de grade, în aiurări îndelungi!..., recapitulară amintirile prizonierului Oţel. Temperaturile de 41 de grade, date de tifosul exantematic, atacă profund sistemul nervos, încât, în consecinţă, ori mori, ori înnebuneşti… Neamţul a murit, fiind mai gras: mai puţin apt să reziste febrei teribil de ridicate! Oţel a scăpat, prin voia lui Dumnezeu, ieşind din boală, ca un schelet scâncind şi târându-se către geana de lumină a vieţii. Pe urmă, Oţel începu să reziste fărâmărilor altor fierbinţeli şi altor aiurări: în barăci de bârne de pin, de la mese învelite cu pânză roşie, li se propunea răstit să se înscrie în Divizia „Tudor Vladimirescu”, tentativa fluturându-li-se prizonierilor români, ca un tentant steag al eliberării din lagăr. - În Divizia „Tudor Vladimirescu”, se înscriau…voluntar, mulţi dintre cei care aveau pete ale unor vinovăţii biografice: cei ce fuseseră legionari, prefecţi de poliţie etc. Altfel, celor care nu se înrolau, calea către Ţară li se afunda, pe mai mult timp şi mai în adâncul tainelor Siberiei. El a rezistat, încăpăţânându-se să refuze cătănirea în Divizia „Tudor Vladimirescu”, pentru că ar fi urmat trimiterea sa în luptă, contra propriei armate: română, antonesciană, „faşâstă”. Ofiţerul român Oţel avu ambiţia deşartă a eşuării de acasă, a eşuării din Ţară, a Eliberării, zugrăvită de seniorul comunist Ion Gheorghe Maurer în atare cuvinte: -România ar fi suportat, mai uşor, încă un război; mai uşor decât o…eliberare venită de la Răsărit.

recenzii Teatrul şi muzica în Bucovina Ion POPESCU-SIRETEANU

Beneficiind de o bună ucenicie în cultură lângă tatăl său, cărturarul Emil Satco, şi de bogăţia unei mari biblioteci, doamna Alis Niculică, absolventă a Facultăţii de Istorie-Geografie a Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, a reuşit să elaboreze lucrarea Din istoria vieţii culturale a Bucovinei: teatrul şi muzica (1775-1940), Bucureşti, Casa Editorială Floare Albastră, 2009, 344 p. + Anexe, format academic. Elaborată mai întâi ca teză de doctorat, sub îndrumarea prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, scrierea a fost amplificată şi definitivată ca mare monografie a celor două componente ale culturii din Bucovina, precizate în titlu. În Cuvânt înainte, prof. Mihai Iacobescu pune în evidenţă valoarea deosebită a lucrării, în care autoarea „şi-a propus şi a reuşit să creeze o imagine complexă, veridică, bogată, nuanţată, de la apariţia şi dezvoltarea primelor formaţiuni şi instituţii teatrale şi muzicale din primii ani ai răpirii Bucovinei de către austrieci, până la limita superioară a evoluţiei sale, când păstrează individualitatea şi integritatea teritorială, în iunie 1940”; Autoarea „introduce pentru prima oară în circuitul istoriografic informaţii, date, fapte istorice necunoscute sau foarte puţin ştiute până acum, care întregesc, completează viaţa culturală a provinciei, în general, mişcarea teatrală şi muzicală, în special” (p. 13, 14). Un elogiu reţinut şi la obiect face lucrării prof. univ. dr. N. Georgescu în Izvorul şi fântâna, sau despre exhaustiv în istorie (p. 15-17) din care, aici, reţinem câteva aprecieri: „Măsură pe care şi-o alege şi şi-o impune Alis Niculică (şi pe care, repet, o regăsesc la mai mulţi istorici tineri, încât s-ar putea vorbi de un spirit de generaţie) este aceea a desfăşurării enciclopedice a evenimentelor, cu definiţii scurte dar exacte –şi exemplificări împlinitoare. Nu există faptă culturală în această carte care să nu fie atestată de două sau mai multe izvoare –şi nu există izvor care să nu-şi aibă verificarea lui, cele noi fiind cu grijă individualizate” (p. 16).

Într-un scurt Argument (p. 18-20), autoarea îşi informează cititorii cu privire la scopul urmărit, arătând că „sub diferite forme, în funcţie de repertoriu, reprezentaţiile teatrale au pus în mişcare importante resorturi sociale şi psihologice, au trezit conştiinţe, au contribuit la semănarea în mintea spectatorilor a ideilor de neam şi ţară, de origine comună a românilor, de mândrie faţă de un trecut istoric glorios, ca şi de necesitatea unirii în faţa vitregiilor vremurilor. În acelaşi timp, muzica, în special cea corală, prin text şi melodie a avut o influenţă similară cu cea a teatrului” (p. 19). Primul capitol al lucrării este intitulat Câteva consideraţii privind viaţa socială, economică, religioasă şi culturală din Bucovina, în perioada 1775-1940 (p. 21-49) şi reprezintă o introducere în atmosfera pe care autoarea o crează în capitolele următoare. Autoarea scrie: „Dorinţa Austriei de a acapara cu orice chip nord-vestul Moldovei au determinat-o să inventeze motive care să convingă marile puteri de legitimitatea pretenţiilor sale”. Victimă a acestor pretenţii a fost domnul Moldovei Grigore Ghica. Despre acest fapt, M. Eminescu scria: „La anul 1774 au intrat oştirile austrieceşti, cu dispreţul oricărui drept al ginţilor, în pace fiind cu Poarta şi cu Moldova, în partea cea mai veche şi cea mai frumoasă a ţării noastre; la 1777 această răpire fără seamăn s-a încheiat prin vărsarea sângelui lui Grigore Ghica Voevod. Fărădelege nemaipomenită, uneltire mişelească, afacerea dintre o muiere desfrânată şi între paşii din Bizanţ, vânzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăţia vecină, de-a pururea o durere pentru noi”. Capitolul cuprinde câteva subcapitole bine organizate în economia lucrării: Tradiţii ale teatrului popular în Bucovina; Teatrul german (1803-1918); Teatrul polonez; Turneele trupelor româneşti de teatru şi rolul lor în trezirea conştiinţei naţionale; Promovarea teatrului de către societăţile româneşti; Teatrul şcolar şi studenţesc; Teatrul ucrainean; Teatrul evreiesc. Cel mai important dintre aceste subcapitole este cel privitor la turneele trupelor româneşti (p. 68107). În ianuarie 1864, un boier bucovinean, Alexandru Costin, a angajat trupa teatrală Fani Tardini pentru un număr de spectacole în Cernăuţi. Totul s-a făcut cu spijinul autorităţilor habsburgice, ajutaţi de fraţii Alecu şi Gheorghe Hurmuzachi. Şi astfel s-a deschis „prima mare stagiune de teatru românesc în Bucovina”, cu spectacole în lunile martie-aprilie-mai. Primul spectacol a fost la 1/13 martie în sala de teatru a hotelului Moldova, cu piesa Radu Calomfirescu de I. Dumitrescu.

recenzii Publicul, prezent în număr mare, a înţeles bine mesajul cântecului Mihai Viteazul cu care a început spectacolul. Cântecul „a electrizat şi a fermecat poporul român. Nu se sfârşise bine prima strofă, şi publicul, răpit de însufleţire descriptibilă, izbucni în aplauze şi strigăte de brava şi de trăiască, de cutremurau păreţii şi socoteai că are să se prăbuşească sala de atâta zgomot! Nicicând nu se văzuse atâta entuziasm!” Din această cauză, poliţia nu a mai permis „repeţirea” acelui prolog, cum spune I. G. Sbiera, martor ocular. Foarte interesantă ni se pare mărturia lui T. V. Ştefanelli: „Toată învăţătura noastră în decursul celor opt ani de zile din liceu n-a avut atâta influenţă asupra dezvoltării noastre ca acest teatru”. În deceniile următoare, Bucovina a fost vizitată de nenumăraţi artişti din România, -unii fiind nume de prim plan în cultura românească, între care Agatha Bârsescu, Aristizza Romanescu, Petre Liciu şi Aristide Demetriad. Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina a susţinut activitatea teatrală. Şi alte societăţi, între care Armonia, susţin activitatea teatrală. Capitolele Teatrul ucrainean şi Teatrul evreiesc au în atenţie activitatea modestă a unor formaţii teatrale cu spectacole în ucraineană şi în germana evreilor bucovineni. Foarte bogat în informaţii este şi cap. III al lucrării: Arta muzicală în Bucovina de la primele manifestări până la marea Unire (p. 142-193). În 1371 se înfiinţează la Siret cea mai veche şcoală mănăstirească, desigur, în limba latină. După modelul acesteia, se va înfiinţa Şcoala muzicală de la Putna, apoi cea de la Suceava. La mijlocul sec. al XVIII-lea se înfiinţează la Putna o Academie Teologică, cu durata de şapte ani. Viaţa muzicală românească din Bucovina se dezvoltă pe baza muzicii religioase. În a doua jumătate a sec. al XIX-lea se bucurau de mare autoritate lăutarii Nicolai Picu şi Grigore Vindereu de la care a învăţat mult Ciprian Porumbescu. Apar societăţi muzicale care cunosc o remarcabilă dezvoltare. Se înfiinţează şi cunosc o frumoasă evoluţie unele formaţiuni corale constituite din studenţi şi elevi. Datorită faptului că trăia o viaţă muzicală intensă, Bucovina a fost supranumită mica Vienă şi s-au impus importanţi compozitori şi organizatori de activităţi corale. Al patrulea capitol este intitulat Viaţa teatrală şi muzicală în perioada interbelică şi rolul său în consolidarea unirii (p. 194-289). Autoarea ne prezintă momentele importante din lupta pentru un teatru naţional în Bucovina, înfiinţarea Teatrului Naţional, în continuare prezintă eforturile pentru

înfiinţarea unui conservator de Muzică şi Artă Dramatică şi rolul societăţilor culturale. Interes prezintă şi subcapitolele de încheiere Coruri de plugari, Societăţi studenţeşti, Coruri de elevi şi Turnee prin Bucovina ale unor trupe şi mari interpreţi. Cartea se încheie cu un amplu capitol de Concluzii (p. 281-290), Glosar, rezumat în limba engleză, Bibliografie, Index de nume şi Anexe. Rezultat al unei munci îndelungate, cu dăruire deplină şi cu o informaţie foarte bogată, această monografie semnată de doamna Alis Niculică, doctor în istorie, reconstituie critic atmosfera în care s-au dezvoltat două mari componente ale culturii din Bucovina. Operă de mare valoare, scrierea aceasta ar trebui să fie tradusă în limbile germană şi ucraineană, spre a se cunoaşte aportul acestei provincii la cultura românească şi europeană. Cred că ar fi necesar ca la Universitatea din Suceava, la Facultatea de Litere sau la cea de IstorieGeografie, să se deschidă un curs intitulat, poate, Istoria culturii în Bucovina, astfel stimulându-se cercetarea tuturor aspectelor pe care le presupune această importantă temă. Punctul de plecare îl poate constitui lucrarea doamneiAlis Niculică. (Din vol. Bucovina. Oameni şi cărţi, II, în pregătire.)

Soldatul prerafaelit Mircea DOREANU Poezia lui Răzvan Ionescu are toate şansele de a deveni arhicunoscută, de-a dreptul populară. Este o calitate şi un neajuns. Se poate să fii sentimental şi rebel în acelaşi timp? El adevereşte: da! Nu poţi să te abţii a îngâna această muzică: „Ploaia toamnei plouă/şuşotind nimicuri/risipind prin streşini/picuri, picuri, picuri“. Ecouri de romanţă infiltrate în straturile cele mai adânci ale fiinţei, încercând şi reuşind fără strădanie s ă renasc ă permanen ţ a noastr ă nostalgicsentimentală, fără, Doamne feri, a fi cumva păşunistă. Peşti zvelţi înoată în apa lor proprie - sursa - inspiraţia - nu are de a face cu artificialitatea vreunui acvariu, oricât de fascinant ar putea fi acesta. Adolescenţă perpetuă ca o ploaie uriaşă, nemişcată peste cu totul neîngereştile noastre mişcări. Iar eu nici măcar nu ştiu dacă te cunosc. „Pe meleagurile mele /acum se face ziuă, /şi suntem în sfârşit /în noiembrie" (Amarul chip) Tot ce ştiam despre suferinţă se preface în dragoste sub inspiraţia îngerului transfigurator, a

recenzii toate izbăvitor : „- o minune ratată -“ spune el, dar se va răzgândi în curând: „Stau ascuns printre muşcate /Dându-mi viaţa înapoi /Când aveam doar dinţi de lapte/Şi doar vise de război“ („Şah“) Ce mai putem să spunem? „So beat it“ şi Nichita Stănescu, Muzica este mereu inenarabilă. Poezia lui Răzvan Ionescu este impregnată de forţa daimonilor pe care îi reprezintă: între tinereţe şi maturitate nu există altceva decât dragostea nesfârşită. Ceea ce poate să îmi placă în această poezie dincolo de perfecţiunea ei formală este faptul că eroul liric nu se vitejeşte, nici nu încearcă să se încarce liric artificial, se recunoaşte învins cu demnitate: „Rătăcit prin firul ierbii /Şi aflat în pod cu fânul /Unde joacă şah doar timpul /Viaţa, calul şi nebunul“ (tot „Şah“) Timbrul poetic rămâne unic dincolo de orice ecouri: spaima de moarte reprimată şi întârziată prin erotism. Iar erotismul este unul mai degrabă al preludiului decât al orgasmului insistent, perpetuu, până la a deveni insuportabil: „E timpul să plec /e timpul s-ascund /o iubire frumoasă /sfârşită rotund“ („Septembrie“). Poţi să îţi pierzi viaţa din dragoste, este avertismentul subiacent: („Obiecte pierdute“) « Flori pe geam, în noi ninsori /Soartă a în-zadarului /Din ceşcuţe bem licori /De la curtea ţarului /Fruntea-i o povară grea /Şi sfârşitul la-nceput /Aerul din preajma ta /Mă conjugă la trecut /Cristalinul tău împarte /Visele de la vopsit /Le-am pătat în somn cu moarte /Un albastru bănuit /Cel ce nu e, e din nou /Printre pleoape în culori /Tâmpla ta îmi e ecou /Visele îmi sunt din flori /Orele vor fi imagini /Ce se zbat în ochiul-şbilţ /Albul de pe străzi şi pagini /Ne va adormi în jilţ /Tu albastru, eu devreme /Stăm la porţile tăcerii /Sufletu-mi devine Mozart /Paşii tăi devin Salieri /Şi mi-e frig şi îmi e toamnă /Buza ta, un palid nimb /Îmi şopteşte că e o doamnă /M-a pierdut pe lângă timp ». Dragoste pierdută, recâştigată? Nu, omniprezentă. Rescrisă mereu, cu un scris de copil, un umil abecedar reînvăţat, cu asta ne educă, cu vocea lui suavbaritonală, Răzvan Ionescu. Că este un foarte bun recitator, este treaba lui. A noastră. Pentru mine, cel mai bun recitator, cel puţin al propriilor poezii, este George Bacovia (însă cu el n-am mâncat cartofi prajiţi, pe undeva pe lângă Biserica Neagră) (Nici măcar nu ştiam că este poet) Dar mama ştia că eu pot fi? Cine şi-ar fi dorit-o? Mama lui Ozzi Osborne ce şiar fi dorit! Cele mai pertineste rânduri despre poet le scrie Ioana Diaconescu: „Farmecul dezinvolt al versurilor lui Răzvan Ionescu vine, cel mai ades, din desuetitudine: asumată cu o subtilă ironie, aceasta conturează o artă poetică distinctă.“

Nu este nicidecum erupţia unui talent, este confirmarea lui: „M-aştept pe mine, /asta e tot. /O lungă aşteptare, /eu cu el /şi dincolo cerul.“ („Mansio“ sau locul unde rămâne cineva“) finalul fiind formidabil: „Locul unde rămâne cineva e ca un strigăt.“ Nu există viitor pentru acest tip de poezie; există doar prezent perpetuu. Radu Stanca nu ar fi scris altfel: „Un falnic prinţ din cronici ori balade“. /"Casa-ţi mirosea dulce a icoană" /Candelă nestinsă, fir de busuioc /Maica îmi spăla sufletul de rană /Prefăcându-mi viaţa-n ploaie de noroc“.Uşor atribuibile lui Ioan Alexandru întâiul, aceste versuri intră în contradicţie cu cele erotice sau, să le spunem, de dragoste; totuşi poetul păstrează per total o unitate integratoare, ca în „Cântarea Cântărilor“: „Înainte de a întâlni oceanul ochilor ei pluteam în derivă. /Întocmai unei păsări rătăcite de vânt /orbită de soare şi orizonturi mişcătoare.“ Sau /„Mâinile tale mă caută /fruntea ta mă caută /trupul tău mă caută...“ S-ar putea ca Răzvan Ionescu să devină prin duioasa lectură pe care o merită unul dintre poeţii de neocolit ai sec XXI, din limba română, unul din cei mai cantabili: „Şi-ai avut la praznic rugă de vlădică /Murmur de priceasnă - pregătindu-ţi mire /Pe Iisus drăguţul pe care de mică /L-ai peţit în firul tors la mânăstire /Veacul s-a întors pe cealaltă parte /Şi aşteaptă, poate, de la noi, poveşti /Toarse lin de şapte fuse-ntre muşcate /De pe prispa unde astăzi nu mai eşti /Te-ai mutat la deal într-o casă veche /Lângă bradul iernii ce ne-a despărţit /Ochii tăi albaştri nu-şi găsesc pereche /Cele şapte fuse au încărunţit /Veacul tău de rugă dulce la icoană /A scurs dintre buze fir de busuioc /Maica mea de iarnă sufletul e-o rană /Tors de viaţa asta numai nenoroc ». Vai, toba plină de praful uimit şi uimitor al scenei! Praful alb al veşniciei. Clovnii ei superbi. Din crevasele sentimentelor comunicate de poezia acestui om se înalţă aburii irizaţi, aproape palpabili, ai poeziei.Ai sângelui şi ai imaginaţiei retroactive. În poezie, cât mai aproape de desăvârşirea ei. Nu, nu există decât prezentul din viitor. „Primăvara, oamenii se bucură atunci când lumina soarelui începe să încălzească pământul; lumina caldă a soarelui de primăvară este un lucru bun, de dorit. Dar oare pentru ce anume? (...) pur şi simplu, este bine să existe viaţă este bună în sine” (Immanuel Kant - Metafizica moravurilor) Este bine să existe, să se simtă absolut poezia. Nu există loc, doar poetul sfinţeşte locul. Hamletian şi singur, singur şi frumos, iată-l!

recenzii

Lucian Costache şi poezia contrastelor Valentin TALPALARU

Lucian Costache este prezent în ultima vreme în atenţia criticii graţie eforturilor de a se alinia la o nouă generaţie de eminescologi, printr-o originală interpretare la care „se încumetă”, traversând câteva opere din loja creaţiei eminesciene. Aşa cum ar fi substanţialul volum M. Eminescu. Eseuri deschise. Chipul de aur şi chipul de lut, Editura Tiparg, 2009, sau mai vechiul studiu Mihai Eminescu. Sentimentul singurătăţii, Editura Junimea, 1989. Destul de puţin vizibil atenţiei revistelor literare importante, Lucian Costache este un poet şi un interesant prozator, care contabilizează nu mai puţin de 16 cărţi de poezie, proză, eseuri, critică literară. În acest an ne propune trei cărţi: Mathilde şi fata din grădina Albastră(roman, Editura Tiparg), Piano forte (poezii, Editura Tiparg) şi Miniaturi III. Peisaje, portrete... la aceeaşi editură Tiparg. Volumul de versuri Piano forte este un melanj de-a dreptul dezarmant prin dezinvoltura cu care merge direct la esenţa noţiunilor „tari”, la simbolurile pe care le descifrează/încifrează într-o manieră personală şi tonul ludic, degajat, mai tot timpul în răspăr cu gravitatea şi predispoziţia pentru glosă şi divagaţia spontană. Dacă ar fi să descifrăm şi noi cu aceeaşi libertate mesajul din Partitură pentru Fizicieni şi Poeţi, am putea vorbi de spaima în faţa imposibilităţii traducerii marilor întrebări în limbaj accesibil şi „liniştitor” sau de improvizaţia din lipsă de timp uman, a unor explicaţii cât de cât rezonabile. Cu alte cuvinte, poetul se teme de posibilitatea de a primi un răspuns care să-i depăşească posibilitatea de înţelegere. Atunci, regula jocului îl îndeamnă la o supralicitare a spaţiului confuz dintre poet şi divinitate, cu nonşalanţă şi umor. Fiinţele, Universul, Materia care nu vieţuieşte, Marea Prăbuşire, Spaţiul, Acceleraţia devin nişte noţiuni aproape banale prin familiaritatea cu care poetul jonglează cu ele ca şi cum ar fi farfurii de plastic! 18 pagini în care se schiţează o teorie ontologică, ba ne atrage atenţia că lipsesc alte piese precum Raţiunea, Conştiinţa, Spiritul, Sufletul. Cât de gravă este atitudinea lui Lucian Costache în faţa acestor noţiuni fundamentale? „Din ecuaţia mea lipsesc Raţiunea,

Spiritul, Conştiinţa şi Sufletul (toate atât de complexe, de instabile şi de variate), pe care nu ştiu dacă trebuie să le adun sau să le scad, dacă trebuie să le iau în seamă separat sau împreună – nici măcar nu ştiu sigur dacă nu cumva sunt acelaşi lucru numit de fiecare dată altfel. Le-am învârtit în jurul Fiinţei, dar mi-a fost teamă că, oricât aş adăuga sau scădea, ceva nedesluşit îmi scapă”. Lucian Costache este într-un constant dialog, uzând din plin de recuzita acestuia într-o descendenţă, din care, la o primă lectură, Marin Sorescu este uşor detectabil în gestica şi dinamica retoricii. Tentaţia jocului de cuvinte, a lunecării lor sonore în fraze poetice, ţes un păienjeniş, căruia autorul i se abandonează conştient, de multe ori fără luptă, în construcţii parabolice eterogene: „Poltron şi fără caracter,/ mi-a dat doar trup de mucava/ cu ţesătură de hârtie,/ mânjit cu roşu-carne vie...// şi-n cap doar două felinare –/ ca pe scenă –/ şi, între ele, o migrenă” (Peniţă). Aceste miniaturi poetice capătă consistenţă atunci când dispare obstinaţia narativă, în cheie parabolică sau sapienţial – didactică şi se adoptă un alt ton: „Mă pune timpul în insectar –/insectă mare/ cu două picioare./ De sub sticlă, de sub coperte/ ca ferestrele transparente,/ sunt un animal rar // Cu acul în spate, încă tresar” (Peniţă). De aici şi până la atmosfera mironraduparaschivescă nu pare să fie posibilă o punte şi totuşi: „Iubirea ei era de gutapercă,/ De lipitoare tropicală,/ De humă unsă, de ciupercă,/ De piele subabdominală.// Dar n-a putut, bietul hadâmb!/ Era de mădulare strâmb,/ Din tinereţe fără drâng,/ Să cânte doar cu deget stâng...” (Peniţă). Dezarmantă este asocierea între poeme jucăuşe, aparent naive, şi meditaţiile ambalate în acelaşi ton ironic, o posibilă eschivă în faţa asumării lor ca sfâşiere şi durere. După Tzuka Tzuka, un panegiric pentru căţeluşa prietenă, apare un catren cu centrul de greutate în altă zonă: „Fie Omul cât de mic,/ E mai mult decât nimic./ Fie omul cât de mare,/ Tot Nimicul e mai tare” (Peniţă). Lucian Costache etalează cel puţin trei registre cu recuzita aferentă, pătimind, poate, la versurile strunite în canoanele poeziei clasice, dar cu deschideri neprevăzute şi volute ingenioase în poezia de meditaţie sau cea cu accente sociale, un poet care nu poate fi ocolit.

recenzii

Pelerin la templul cuvântului* Grigore CODRESCU

S-a făcut demult apropierea dintre poezie şi rugăciune. A împins la aceasta lirismul generat de pioşenia şi evlavia credinciosului care se adresează Dumnezeirii cu fascinaţia sacrului şi a purităţii, spre care tinde fiinţa umană. Aceasta a generat, în istoria poeziei, un şir de antinomii precum sacru-profan, angelic-demonic, pământean-ceresc, suflet-trup şi altele, a căror tensiune dramatică a putut fi încorporată în expresia marii poezii de inspiraţie religioasă, reprezentată de Dosoftei, Eminescu, Goga, Voiculescu, Arghezi, Gyr, Ioan Alexandru, Anania şi alţii. Cum se vede, filonul acestui tip de creaţie poetică este puternic în literatura română, iar perspectiva viziunii şi profilul stilistic sunt inconfundabile la autorii numiţi. Pe de altă parte, se pare că imaginarul poetic al acestui tip de lirică intră în comunicare cu vibraţia eului poetic doar în anumite condiţii, dezvăluind instantaneu orice incompatibilitate care ar ştirbi extazul trăirii celui aflat în albia comunicării christice şi lăsând la vedere convenţia, dedublarea şi posibila disimulare a lui. După deceniile de ateism promovat oficial şi în particular, inflaţia credinţei şi parada slujitorilor ei pot naşte îndoială. Acesta e terenul, cam nefavorabil, pe care se lansează recent al şaptelea volum de poeme semnat de Dumitru Brăneanu şi intitulat semnificativ şi expresiv Pelerin la templul cuvântului. Este o jumătate de surpriză, pentru că autorul băcăuan şi-a obişnuit cititorii de versuri senin-meditative, militante într-o vreme, închinate vag spre onirism, sau pândite de un erotism diafan într-o expresie limpede neoclasică, ce părea a se aşeza într-o zonă tutelată de spiritul blagian din ultimii ani ai marelui poet ardelean. Acum avem în faţă un autor care face vizibile eforturi pentru a asimila lumea biblică, etica înaltă şi pură a creştinismului, venind dinspre mitologia creştină (Iov, Cain, Abel, Maria Egipteanca, Apostolul etc.), dar şi dinspre o justiţie socială care face casă bună cu etica de natură creştină. Laitmotivele predominante ale cărţii sunt Cuvântul şi Lumina, convertite, prin contexte succesive, în

simboluri, ele trimiţând, la început spre Geneză, iar mai apoi circumscriind valori etice fundamentale. Blând şi răbdător, tenace însă supus condiţiei lui vox clamantis in deserto, eul poetic îşi asumă austeritatea indusă pentru pământeni de păcatul originar, confesându-se fără nici o zăbavă întru speranţa recuceririi lumii edenice care va să vină de la Atotputernic; îşi recunoaşte păcatele, însă e totodată gata să ispăşească totul: „Sufletu-mi, ogor arat, însetat de apă/ Rătăceşte istovit urcuşul vieţii drum,/ Cu adâncă uşurare, lumina sapă/ Trepte spre Tine, Doamne, prin vremuiri de fum./ Sunt fiu risipitor, prin lume rătăcesc,/ Pom cu fructe amare şi frunziş solzos,/ Arde-n mine răul, cu iadul mă încălzesc,/ Dezmierdări carnale, trăiri făr' de folos./ Vine o vreme în care pom mă ridic şi cad,/ M-am săturat să fiu păcatului arcadă;/ Mă-ntorc străin acasă, un neştiut nomad,/ În curtea ta Doamne, să înfloresc livadă” (Sunt fiul risipitor). Unul din cele mai frumoase poeme este Cuvântul ce creşte..., în care ceremonialul biblic, aureolat de sacralitate, străluceşte prin fastul celest şi lirismul autentic pentru că Cerul şi Pământul par să vibreze pe aceeaşi undă (minus finalul de trei versuri în care stângăcia prozodică şi incoerenţa viziunii creează dizarmonii. Încântă însă prima parte: „Somnul fecioarei ca o rază de lună,/ Sihastră tăcere în schituri apune,/ Ascultă lumina prin oase cum sună,/ Cuvântul cum creşte în tine, un june./ În odaia mică, tainică sfântă viziune,/ Din cer, străluciri de înger, coboară./ De necuprins întinderea genunii,/ Gavril şopteşte celei pline de har:/ Vei naşte pe Domnul cerului şi lumii,/ Azi te vei îmbrăca, cu dumnezeescul dar.” (...) În poemul Noapte de Crăciun, imagini feerice închegă un tablou terestru şi celest, uman şi dumnezeiesc într-o frumuseţe peste fire. Compoziţia volumului şi-a impus o anume unitate ideatică şi imagistică, în care cele una sută unul de poeme, numerotate cu cifre romane, cuprind şi şase psalmi, precum şi un număr de sonete; mai peste tot însă dominând versul alb ce ignoră ritmica, dar şi eufonia, încât n-am putea spune că, din această cauză, nu suferă cadenţa şi muzicalitatea poetică. Unele imagini metaforice par a prezenta o semantică siluită: „De dragostea Satanei greu ne mântuim”; „Să cuceresc cu dreapta-ţi pătimire / Ţinut de taină...”; „Pământ, iad, ceruri se prind într-o cunună”; „Tâlhar şi sfânt în mine se frământă”; „Să pun capăt disperării de noroi”; „Spre tine, Doamne mai cutez speranţă”. O decantare mai insistentă în plan sintactic şi figurativ ar fi fost utilă. De asemenea, alte contexte, clişeele şi imaginile respective par a fi preţul grabei unui autor, altfel exersat, ce-l luăm în serios.

recenzii Argumentul vine dinspre multe versuri frumoase, unele chiar memorabile, care fac cu ochiul cititorului în multe contexte: „Mă viscolesc, Doamne, geroase întrebări”; „Sunt sol bogat, luncă înflorită”; „Nealeargă timpul de-a lungul vieţii”; „În crugul vieţii noastre se face seară”; „Pofte cameleonice stau la pândă”; „Când îţi bate întunericul în poartă”; „Golgota se-nfăşoară în mania tăcerii”; „Mă strecor prin frigul din cuvinte”; „Sufletul urcă spre cer vrej de lumină”; „Marginea de oră coseşte clipe”. Printre textele poemelor, grafica realizată de un plastician cunoscut – Crăiţă Vasile Mândră, alegorizează, sau ilustrează ideea poetică, cu unele efecte reciproce de expresivitate. Trebuie remarcat şi faptul că poetul Dumitru Brăneanu îşi asumă riscurile monotoniei în plan tematic şi al limbajului, ceea ce bate insistent aripile spre o lirică monocordă; diversitatea stilistică şi imagistică nu e totdeauna uşor de obţinut, într-un volum de poezie de inspiraţie religioasă. Volumul Pelerin la templul cuvântului poate fi considerat un experiment reuşit al unui autor ce slujeşte de ani buni poezia şi se caută pe sine cu o concentrare interioară tot mai rodnică. * Dumitru Br ă neanu, Pelerin la templul cuvântului, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2011. Prezentare de Ovidiu Genaru pe coperta IV

Angelica Gherman, scriitoarea celor mici Maria BACIU Angajată într-o „aventură” de anvergură, care are menirea de a sprijini concret învăţământul românesc, învăţătoarea Angelica Gherman, din Botoşani, „a pus umărul”, cu iscusinţă şi har, la îmbogăţirea şcolii, printr-un mare număr de cărţi didactice şi artistice publicate, prin care, atât învăţătorii, cât şi învăţăceii, să-şi uşureze munca, iar creativitatea să le dezvolte priceperile şi deprinderile întru alcătuirea întregii lor personalităţi. Disciplinele de studiu de la grădiniţă şi de la clasele I-IV au găsit ecou în preocupările scriitoarei, structurându-şi problematica poeziilor şi a poveştilor ori povestirilor pe textul de bază al manualului, dar cu

implicaţii didactice şi metodice mult aprofundate şi diversificate. Autoarea a publicat, la editurile de specialitate din ţară, cărţi de poezii, de poveşti şi povestiri, cărţi de colorat, exerciţii-joc, precum şi diferite tipuri de Caiete, care au uşurat şi au întregit munca învăţătorului sau a educatoarei. Cu o grafică ireproşabilă, un colorit viu şi de bun gust, aceste cărţi cuprind texte poetice şi în proză de mare sensibilitate artistică, punând în evidenţă talentul remarcabil al autoarei. Astfel, copilul este nu numai informat, ci şi sensibilizat în spiritul bunului gust artistic. „Chipul cifrelor” şi „Chipul literelor”, apărute la Edit. Elis, sunt două dintre cărţile autoarei, foarte atractive pentru copii, solicitându-i să fie participanţi activi şi creatori la ore. În versurile frumoase şi uşor de memorat, copilul află probleme la care trebuie să/să-şi răspundă, îmbogăţindu-se astfel pe sine. Pretutindeni se fac trimiteri la lumea înconjurătoare, populată de tot felul de vieţuitoare, dar şi de copii, pomi, păsări, natura fiind ambientul în care se petrec toate întâmplările copilărie Copilul învaţă să compare, să construiască, să completeze, să descifreze probleme „încurcate”, să facă un rebus etc., devenind co-autor al actului de învăţare conştientă şi activă. În realizarea cărţilor „Cristina descoperă lumea prin imagini şi texte” şi „Miaunica vă ajută să învăţaţi alfabetul”, autoarei i se alătură şi fiica sa, RalucaMaria Gherman, profesoară de engleză, alcătuind împreună două Caiete foarte interesante, pentru grupa pregătitoare şi clasa I. Utilitatea acestor Caiete constă în existenţa unui set variat de probleme cu care trebuie să opereze copiii. Ei au la dispoziţie texte în versuri sau proză, imagini, chestionare, ghicitori, exerciţii de recunoaştere, de completare, de selectare etc., ajungându-se la discuţii, pornind de la textul dat, din care, cuvinte şi întâmplări se fixează în memoria lor. Universul în care îşi desfăşoară copilul viaţa capătă contur în mintea şi conştiinţa lui,aspect important care îl va ajuta la folosirea unui vocabular corect şi divers, precum şi la formularea corectă a ideilor. Cărţile Angelicăi Gherman, prin lecturile lor exemplare, ajută la formarea intelectuală şi morală a şcolarului mic, sensibilizându-l totodată. Scriitoarea şi-a dirijat talentul spre poezia şi proza pentru copii, ceea ce nu e nici simplu nici uşor de realizat, dacă nu ai har. .

recenzii

Alchimia cuvintelor Andrei DULLO Andrei Fischof, prin întrega sa creaţie poetică în limba română (amintind că autorul a realizat mai multe volume de poeme în limba ebraică, pe care nu le pot comenta, neavând acces direct la conţinutul acestora), de până acum (mă refer la volumele de versuri: Dialog imaginar, 1978; Uitarea de sine, 1983; Atingerea umbrei, 2000; Prefăcuta linişte, 2003; Umbletul îndoielilor, 2005; Izgonirea din iad, 2008), aşadar prin toate aceste scrieri, Andrei Fischof se dezvăluie cititorilor ca un poet erudit, al cărui condei surprinde atât aspecte inedite şi spectaculoase ale realităţii stresante care ne sufocă zi de zi, cât şi probleme de factură filosofică, demne de a cere insistent răspunsuri greşelilor umanităţii şi păcatului social devenit o convenţie absurdă. Cel mai recent volum de versuri, Izgonirea din iad (Editura EuroPress, Bucureşti, 2008), este prezentat de către scriitoarea-editor Aura Christi, astfel: „Poemele dense, pline de miez ale lui Andrei Fischof curg unul după altul. Fără ostentaţie. Firesc, aşa cum ploaia se scurge din orbitele zeilor fără nume, aşa cum iarba poate fi numită iarbă numai dacă este păscută, din timp în timp, de pegaşii morţilor tineri. Înfăşurat în toga marelui frig, poetul refuză zgomotul, învălmăşeala, furtunile agitaţiilor zadarnice, optând mereu pentru ipostaza martorului tăcut, marcat de o sensibilitate atentă, ochiul său, da, cel triunghiular, din frunte, înregistrând totul, aproape totul. Poemelepeisaje conturează o lume a sfârşitului întunecat, a degenerescenţei, a decadenţei şi pierderii reperelor. E o lume de coşmar, o lume înşurubată în albia apocalipsei care se inventează, clipă de clipă, provocând martorul – adunat, strâns în el însuşi, atent la forurile-i lăuntrice şi la vocea căreia i se supune necondiţionat – să imagineze discret, evaziv, surpat în uimirea de a fi el însuşi: o şansă de salvare. Şi martorul răspunde provocării, aşa cum un copil, fiind, pe malul mării, harponat spre orizonturile mirabile ale dorinţei de a fi, desenează, cu un beţişor, pe nisip, o uriaşă corabie fantastică…” În acest volum de versuri, mai sus-amintit, poetul Andrei Fischof reclamă dreptul omului, văzut ca un

creator de valori, de a se opune maleficei perspective a Timpului, a nesfârşitului Timp simbolic redat ca un element corosiv al fiinţei omeneşti: „Iubirilecumpănă se simt/ doar când le pierdem./ Prin lipsa lor./ Din vechi metehne crezute fireşti,/ ele devin vise pregătite ca un ritual/ înaintea somnului,/ pe noptieră,/ lângă proteză./ Spre dimineaţă (cât poţi dormi?)/ reîncepe ademenirea/ mereu zadarnică/ a timpului,/ căci noaptea vine exact la vremea ei./ Nu mai repede./ La lumină toate par nişte fotografii vechi/ pe care cineva a desenat riduri.// Ale mele, adevăratele, sunt ca tranşeele/ lângă care se ridică/ pământul scos din pământ./ Lipsite de apărare.” (Ale mele, adevăratele). În alte poeme, precum Fii de Yiov sau D-zeu.com, autorul demitizează, oarecum ironic, divinitatea. Dezmembrarea mitului biblic al lui Iov într-o poveste ai cărei protagonişti sunt fiii „unui dumnezeu supus satanei” nu face decât să pună în lumină laicizarea divinităţii, intenţie şi mai clară în poemul D-zeu.com. Aici, se face trimitere la problemele care, orice natură ar poseda ele, îşi găsesc aproape întotdeauna soluţia pe internet. Orice întrebare ai avea, orice durere te-ar înţepa, există un link pus acolo pentru a te ajuta, oferindu-ţi un răspuns, ajungându-se până acolo încât existenţa omului riscă să fie îngropată, prin alchimia cuvintelor, într-o cavalcadă virtuală, pe internet. În poemul care dă titlul volumului, Izgonirea din iad, Andrei Fischof împinge desacralizarea lumii până într-un punct în care însăşi divinitatea (suigeneris înţeleasă) este satanizată. Amă girea oamenilor de către diavol este cruntă, acesta corupând întreg Paradisul sub pseudonimul aparent benign al Înţelepciunii. El însă ne amăgeşte, „aruncându-ne câte un solz/ imposibil de prins din zbor/ la vreme”... năpârlindu-şi din când în când pielea asupra lumii, de-a lungul vremurilor, poate în vreo ciumă sau în vreun război... „Dar şarpele a rămas în rai./ Şi-a schimbat doar numele/ în Înţelepciune,/ aruncându-ne câte un solz/ imposibil de prins din zbor/ la vreme.// Din când în când/ pielea lui fâlfâie deasupra drumului nostru/ şi ne acoperă ca un sfat dat în fugă:/ ştim că e vremea năpârlirii./ A dezbrăcării promisiunilor deşarte/ şi a nimicirii urmelor periculoase,/ când şarpele nostru cel de toate zilele/ ne destăinuie, în trecere, adevărul,/ cu preţul izgonirii tuturor,/ căci el, şarpele, a rămas în rai.” (Izgonirea din iad. Inscripţii la o pictură). Şarpele poate fi aici şi o alegorie a trecerii timpului, atât un timp profan cât şi un timp sacru, alunecând meandric de la alungarea şarpelui din Grădina Raiului şi până astăzi, când aflăm că e tot acolo, sub o altă mască. Ba mai mult, el este

recenzii încoronat, fiind cel care, „şarpele nostru cel de toate zilele”, ne dezvăluie Adevărul. Dar chiar şi acest Adevăr a ajuns la un grad maxim de corupţie: oricine ar părăsi atunci iadul cu zâmbetul pe buze. Acest iad se pare că este însă, paradoxal, tocmai grădina sfântă, lăsată în paragină, pe seama vicleniei satanice. Un alt poem care impresionează în mod deosebit este Insula cuvintelor, poem cu care se deschide volumul de versuri despre care vorbim: „Se făcea că am dat de o insulă netrecută în hărţi,/ bântuită de cuvinte rostite o singură dată în viaţă, ori/ izgonite sau chiar evadate. Ele m-au înconjurat/ precum canibalii omul-pradă. Dacă nu erai în mine/ de atâta vreme, n-aş fi îndrăznit, dar cercul,/ adulmecându-mă, se opri singur, la un braţ de/ sângele meu în care te-am ascuns. Astfel am devenit/ sclavul-domnitor peste propriile-mi tăceri.// Mai târziu, se povestea că insula s-a transformat în/ continent, apoi în crater de vulcan, până a dispărut/ sub clarul de lună fără nume.// Cuvintele acelea au născut o limbă, alta. O nouă religie./ Fără psalmi. Neostoita sărbătoare a întoarcerii la sine.” (Insula cuvintelor) Introducerea într-o lume pierdută în ape a cuvintelor şi, mai ales, asocierea acestora cu nişte canibali, oferă logos-ului o putere mitică, regăsită de altfel şi în vechile religii, ancestrale. Prin această redescoperire a puterii Verbului, se observă o salvare a sinelui din marasmul tern al cotidianului deprimant. Transformarea insulei în continent, apoi în craterul unui vulcan sau faptul că aceasta cunoaşte mai multe etape de metamorfozare, poate culmina cu o scară ascetică, existând chiar şi un „axis mundi” în înfăţişarea craterului vulcanic în jurul căruia se strâng, magnetic parcă, toate cuvintele născute din Cuvânt. Astfel se naşte o nouă religie, în care se regăseşte „întoarcerea la sine” ca o eternă sărbătoare a fiinţei umane întru Fiinţă. Satira umanului contemporan se regăseşte în Poemă SF, unde poetul Andrei Fischof creează o lume din timpul viitor, undeva, în anii necunoscuţi care vor veni, cândva... „În anii zece mii şi ceva/ fiinţele homo vulgaris/ le povesteau urmaşilor cu inimi/ transparente/ că strămoşii strămoşilor lor/ s-au luptat între ei/ ca orbii azvârlind nisip/ unii în ochii celorlalţi –/ acestea s-au petrecut înaintea celui/ de al cincilea val al marii zăpuşeli/ şi înaintea înghiţirii continentelor/ de oceanele pline cu gheţari topiţi./ Ceea ce a rămas din toate/ sunt doar vorbele de neînţeles/ homo homini lupus/ căci generaţia din zece mii şi ceva/ nu văzuse niciodată un lup/ şi nu reuşea să să deznoade ziua de noapte,/ aluneca doar printre peştii vorbitori/ a căror obârşie nimeni nu a descoperit-o.// Poate asta se va

întâmpla/ în anii cincizeci de mii şi ceva/ când”. (Poemă S.F.) Poezia are un final deschis, lăsând în suspense firul ideii. Versurile înglobează specificul uman în ceea ce are acesta mai abscons-destructiv. Aforismul Homo homini lupus constituie o altă trimitere la felul în care omul se raportează la aproapele său, respingându-l aproape întotdeauna cu o crudă lipsă de fraternitate. Luat în altă ordine de idei, faptul că omul nu a mai văzut un lup sau că „nu reuşea să deznoade ziua de noapte” arată imaginea omului văzut ca o pestă, care a distrus întreaga natură şi care îşi continuă maligna sa existenţă, în unghiurile tăcute ale universului! Prin poemele sale, Andrei Fischof trage un semnal de alarmă, folosind fiecare cuvânt ca pe o armă împotriva amoralităţii, ignoranţei şi dezumanizării omului post-modern, fărâmiţare sufletească la baza căreia stă, probabil, însăşi societatea care l-a creat, societatea post-modernă sau societatea post-postpost...-modernă...

vitrina editorială Scriitori bucovineni şi invitaţii lor Sabina FÎNARU

O poetică speculară Volumul Dincolo, în oglindă al poetei sucevence MARIA-ELENA CUȘNIR (Editura Junimea, Iași, 2010) cuprinde 101 de poeme selectate din cele 10 volume publicate și 33 de poeme inedite. Eul liric își plasează confesiunea în regim specular, într-un spa,iu al diferen,ei ontologice, care abandonează resturile cotidianului și construiește un univers al esen,elor spirituale: „Pentru unii via,a e un prelungit monolog./În mersul pe învelișul lumii,/În zori/Își privesc oglinda neștearsă,/Cu ochii goli,i de bucurie,/Chipul, cu ce-a mai rămas din el (…)/Dincolo, în oglindă/Se privesc adînc, suspinînd înfundat.” Eul poetic, alienat de lumea concretă și de limbajul ei, creează un nou spa,iu, ocupat de peisaje onirice și de amintiri. Timpul personal, aflat în declin, își reconstruiește sensul nostalgic în tăcere și singurătate: „Poezia doamnei Maria-Elena Cușnir spune Cezar Ivănescu - ia fiin,ă deopotrivă dintr-o dorin,ă de mărturisire și regretul de a fi ieșit din tăcere (…) Este o vorbire care sfîrșește prin a deveni hipnotică, seducătoare.” Dicursul liric contemplativ, construit din gîndiri și din imagini obsedante, aduce în cîntecul amintirii imaterialul, netrăitul și nerostitul; deși el guvernează o poezie de adresare, celălalt nu este prezent decît în reverbera)iile persoanei I care, în scenariul sublimării și desprinderii de lumea concretă, devine un element la fel de inconsistent, o voce a altuia.Aoglinzii. O poetică a focului Flăcări în memorie (Editura Ars Longa, Iași, 2010), al doilea volum de micropoeme al lui TRAIAN DIACONESCU (după Meridianul Socrate, Ars Longa, Iași, 2009) este rodul meridianului biografic al eului liric, evocînd în tonalitate blagiană ș i cu for,ă

imagistică vergiliană satul natal, părin,ii și bunicii care s-au retras în amintire. De aici poate psalmodierea monocordă a suferin,ei provocate de moartea atotstăpînitoare și a dorului de cei pleca)i:„Mamă,/E geamul deschis,/Și miros de susai…/Vino/Din rai,/Mi-e dor…/Să stăm de vorbă-n/Pridvor.” În teritoriul acesta, decorativ și ceremonial, „plutind/Între cer și ,ărînă,/În duh”, „sufletul umblă/Descul,/Printre căr,i și ,ărani” în rătăcirea sa între naștere și Înviere. Un fior sacral, pu,in creștin, pu,in păgîn, străbate fluxul memoriei, tor,ă care veghează taifasul cu „străbuni fără glas” din care izvorăsc duh și cuvinte de lumină. Dacă omul este o stupină în care cresc „duhuri/Și lucruri în sine”, poetul este un nou Prometeu, un Orfeu, o liră în vînt sau o lacrimă călătoare, „un înger care măsoară/În clepsidra cuvîntului/Sîngele lumii.” Eul poetic contopește în ceasul torid al crea)iei și în peisajele memoriei valen,ele spirituale și devoratoare ale focului, flăcării și luminii. În lumina neagră „ca un cîmp arat” a satului văduvit de părin,i, în gîndul livid și-n infernul durerii, el deschide fereastra poemului, întotdeauna surprinzător prin for,a sa vizionară, de factură expresionistă:„Cobor/În Infern/Cu o floare în mînă…/Pe rug,/Din trîmba de fum/Se înal,ă/Poemul.” O poetică a înluminării Călătorul cu aripi indigo (Editura Axa, Botoșani, 2010) este al optulea volum al VIORICĂI PETROVICI, în a cărei poezie „ o mărea,ă diminea,ă a sim,urilor netocite răspîndește transparent peste lume fluxul emo,ional.” (Vasile Spiridon) Și cu toate acestea, poezia de acum nu e sentimentală, ci transmite experien)a ini)ierii în transgresarea materialită,ii senzoriale, ritual abisal al fiin)ei, distilînd simboluri antropozofice, viziune spirituală orientală și practici yoghine. Reprezentarea poetică a „tărîmului indigo”, prin cascade de metafore , este dublată de transfigurarea plastică a fiin)elor care-l populează, realizată în mod excep)ional de pictorul Cătălin Alexandru Chifan, în ilustra,iile și coperta volumului. Experien)a dilatării perceptive pare transcrisă în stare de transă, cu formulări eliptice, lipsite adesea de punctua)ie, care bulversează fraza și pulverizează sensul în mai multe zări. Doar ”fîntîna cuvînt”, cuibul în care pulsează imaginea poetică, este inepuizabilă. În jurul ei și al numelor cu valoare simbolică (Alighieri, Trismegistul, Fenix, Timpul, Sucevi)a, Shambala), eul își propagă aurele corpurilor astrale, în lumi paralele, indigouri care multiplică fiin)a lui

vitrina editorială transparentă și înluminează corpul fizic al lumii. Din experimentarea extatică a fiecăreia dintre aceste frac,ii ale fiin,ei apare rescrierea ei sinestezică. Animat de un elan energetic expansiv, ascensional și proteic, eul remodelează alcătuirea întregului univers. Elementarul eliberat de materialitate se rotește, vibrează, pulsează, se învolburează, este înmiresmat și dulce-mieriu, muzical, tandru și mîngîios. Indigoul, culoarea multiplicării lumilor astrale, transsenzoriale, este secondat de culorile și non-culorile locuirii terestre, verdele, roșul, galbenul, albul și mai ales albastrul, luate parcă de pe pere,ii mănăstirilor bucovinene. Proiectul Heraclidului Academia de la Suceava și Schola Latina de la Cotnari. Un proiect cultural european (Editura Opera Magna, Iași, 2010) de VALENTIN TALPALARIU reconstruiește pe baza documentelor - unele traduse pentru prima dată în limba română proiectul lui Despot Vodă (domnitor al Moldovei în Cetatea Sucevei), concretizat în trei așezăminte, Academia și Biblioteca Palatină de la Suceava (gîndite după modelul academiei platoniciene) și Schola Latina de la Cotnari (1562), prima universitate din cele trei ,ări române, la care a adus, pe cheltuială proprie, umaniști vesti,i din Europa, a căror activitate și-a propagat ecoul timp de un secol. În fapt, este o carte care recuperează personajul fascinant și controversat, care a produs un seism al vie)ii sociale, politice și religioase în scurta sa domnie, antipatizat de biserica ortodoxă, de cronicari și iluminiști, simpatizat de moderni pentru fine,ea spiritului său, neîn,eleasă de oamenii locului de atunci. Căci Iacob Basileus Heraclidul, aventurier cu biografie fabuloasă, s-a format intelectual la universită,ile din Paris și Wittenberg și a primit de la Carol Quintul, în 1555, Privilegiul care-i conferea autoritate administrativă și culturală în toată Europa. Ajuns în Moldova, el și-a dublat proiectul istoric cu unul cultural, fundamentat pe teoria renascentistă despre educa,ie bazată pe studiile clasice, după modelul universită,ilor occidentale și al cur,ilor regale europene. Valentin Talpalariu convinge prin discursul său temeinic documentat și pasionat că prin Despot, protector al poeziei lirice și epice de expresie latină (a lui Sommer și Schesaeus), autor el însuși al unui corpus de coresponden,ă, conditor studiorum, Moldova s-a integrat pentru prima dată în spa,iul cultural apusean.

Un discurs nastratinesc: DORU VIERU, Poeme unghiulare, volum editat de Cenaclul de Artă și Literatură Zidul de Hîrtie, Suceava, 2010. Doru Vieru (1957-2009), supranumit în studen)ia sa ”Verlaine 2”, declarat de tinerii săi prieteni de la Zidul de Hîrtie ”primul (lor) maestru”, histrion de geniu în via,ă, ca și în moarte, a debutat postum. Volumul, structurat în două păr,i (Poeme unghiulare și Poeme întemeiate), începe cu sfîrșitul (fondarea mor)ii) pentru a ajunge la celelalte teme lirice. Cartea este o ”capcană a muzelor”, un manual de autodistrugere și de deconstruc)ie a realului, cu re,ete clasice sau medicale pentru muză, pace, zeamă sau ”nu se știe ce”, cu peisaje și pasteluri didactice, retorice, vagi, ecumenice sau cu orori, povești în coadă de pește și ”aventură prăjită-n untură”. Pofta de via,ă cu care l-a hărăzit Dumnezeu, văzut ca foame, fagocitează eul tolănit în patul de cerneală sau în norii etilici. El adoptă o dublă estetică, abisală și culinară. În focul vorace și devorator al gîndului, poetul consumă poezia clasicilor și vanită,ile condi,iei moderne, ucigînd, tocînd, amestecînd și fierbînd a vorbei întrupare. ”Fătat de poezie”, poetul devine trup din trupul ei și o produce din orice amintire, scîrbă, melodie sau imagine, iar la noi ajunge doar acel ”miros/care face urîtul frumos”. Discursul liric, )esut din ”vorbe inexistente într-o lume fictivă”, comunicînd ”tensiunea transformării faptului în literatură,/adică a gurii în gură”, este de un tulburător dramatism: ludic și tragic, ironic și grotesc, condimentat cu ingrediente din registrele stilistice ale cruzimii și sublimului, nastratinesc. Opera omnia: ION COZMEI, Pacient la vama d e s t i n u l u i , E d i t u r a Ti p o Moldova, Iași, 2011. În antologia aniversară a poetului sucevean tensiunea spa,io-temporală a marginalului și a confruntării cu limita din volumele independente se multiplică într-un carnaval al vocilor lirice care compun mai multe hăr,i afective. Vama lui Ion Cozmei și-a schimbat miza, teritoriul și ierarhiile de-a lungul anilor de poezie, de la debutul editorial (1985) pînă la ultimul volum (2009). Vibra,ia sentimentală cu descenden,ă neomodernistă din Subiect pentru o nuvelă e înlocuită de conștiin,a destrămării și stilul ironico-eseistic al ”reporterului de toate zilele” din Calendar la cumpăna satului. Ca Pacient la vama destinului, măcinat de boală și spaimă, eul liric presimte în tăcerea trupului misterul

vitrina editorială începutului, încifrat paradoxal de Tîlcuitorul de semne din )inutul visului prin formulări sibilinice și oraculare. Spărgînd oglinzile interioare în Semin)e ale disperării și lacrima în rîs, Ion Cozmei reia în ultimul volum antologat, Vînătoare de iarbă cu cai, temele, tonurile și registrele stilistice anterioare, orchestrîndu-le simfonic. Ce nu s-a schimbat? Teribilismul și ingenuitatea eului, teatralitatea și dramatismul discursului, tragicomicul viziunii, muzica versului. Ficţiunea memoriei: EMANOIL REI, Destine bucovinene, Editura Alfa, Iași, 2010. După Surîsul lacrimei (Editura Alfa, Iași, 2006) și Bucurii spulberate (Editura Tipo Moldova, Iași, 2008), această nouă carte ne readuce în spa,iul preferat al autorului ei, cel al amintirii. Povestirea are o dublă substan,ă, confesivă și realistă, alimentată de anecdoticul făpturilor și faptelor mărunte și al obiceiurilor pămîntului. Boarea de lumină a stărilor de suflet care secondează evocarea induc lirism și o perspectivă ușor fatalistă în conturarea destinelor bucovinene peste care planează umbrele istoriei, războiul, refugiul și comunismul. „Tot mai pu)ini sunt astăzi prozatorii români, de proză scurtă, mai ales, care să fie atît de atinși de sentimentul profund al locului de unde își trag rădăcinile, așa cum este Emanoil Rei”, își începe Cuvîntul înainte Emilian Marcu. Sentimentul dezrădăcinării, o necontenită stare de veghe și tensiunea așteptării macină tîlcul dorului după „Bucovina cea adevărată”. Fabulosul familiar: FLORINA PAȘCANU, Solomonarul și balaurul (Povești, snoave și legende bucovinene), Editura ”George Tofan”, Suceava, 2010. Ca din orice trup veșnic și nou născut, din corpusul de ”istorii” bucovinene rezonează o voce inocentă prin care se refundamentează rostul omului și al realită,ii, așa cum l-au clădit la început oamenii de prin păr,ile noastre și l-au transmis bătrînii povestitori din familia autoarei. Prin harul ei narativ, redescoperim familiaritatea spa,iului local peste care s-a coco,at derizoriul timpului prezent. Vocea ei nici nu se dezice de acesta, nici nu sapă în adîncul tradi,ional. Ea zboară pe întinderile bucovinene, prinde ecourile îndepărtate și atinge apoi suprafa,a realită,ii contemporane, iar acest flux produce posibilele în,elesuri ale vie,ii pentru noi, cei de aici și acum. Pentru Florina Pașcanu, dragostea

Note de lector Ion BELDEANU THEODOR DAMIAN: exerciţii de înviere, Universalia, Bucureşti, 2009 În prefaţa cărţii de faţă Doina Uricariu înscrie textele lui Theodor Damian, stabilit, cum se ştie, dincolo de Ocean, ceea ce vrea să însemne, conform aprecierilor sale, un fel de „pescuit miraculos”, adică o captare a verbelor spre a le conferi sensul vizat. Mai exact zis „versurile sunt lăsate să curgă liber ca o prelegere modernă sau ca o predică modernă”, după precizarea comentatoarei. Poate de aceea în „Rătăcirea lui Cain” poetul conchide: „când m-ai dat afară/ mi-a fost aşa de frig/dar umblu, din nou/ umblu întruna/ şi caut şi strig”... Este firesc să sesizezi semnul credinţei şi al apartenenţei autorului pentru şi faţă de aceasta, chiar dacă volumul la care ne referim vrea sa fie un ecou al ieşirii din crispare, după cum consideră şi semnatara cuvântului introductiv, de care am amintit (Doina Uricariu). De altfel Th. Damian scrie despre ceea ce vede şi ceea ce trăieşte în nu puţinele sale călătorii în Malta, în Spania, la Helsinki, în Argentina, în munţii Alpi, pe valurile Dunării, la Londra şi în atâtea alte peregrinări: „O, cum ştie cetatea/ să absoarbă lumina/ de unde nu se crede c-ar fi/ o, cum intră Granada/ în veşnicie/ întro singură zi”. Se poate spune, aşa cum o face şi comentatoarea menţionată, că „versurile se leagănă cu o bătaie de dinainte presupusă sau ştiută”, ceea ce permite să se conchidă că „vorbitorul ar fi şi ghid şi pelerin” sau mai exact „şi cel ce întreabă şi cel ce-şi răspunde”. Nu întâmplător pe ultima copertă a cărţii citim, între altele, elogioasele aprecieri ale lui Alex. Ştefănescu: „Alţi autori de azi fac poezie din poezie. Theodor Damian face poezie din realitatea de fiecare zi”. A nu se uita ca Th. Damian, dincolo de numeroasele sale implicări în mişcarea literară şi în activitatea teologică, este editorul câtorva publicaţii (bisericeşti şi laice) între care „Symposion“, buletinul Institutului român de teologie şi spiritualitate ortodoxă şi „Lumină lină“. De altfel o prezentare a activităţii preotului şi poetului Theodor Damian este anexată deloc întâmplător la sfârşitul volumului (de faţă); cele şapte pagini de „activităţi profesionale”, dar şi de premii şi distincţii vorbesc suficient în acest sens.

cronica traducerilor Herta Müller, Animalul inimii* Florica TEODORIUC

Cartea Hertei Müller este povestea traumatizantă a unei fete de etnie germană (a unei şvăboaice, mai exact), consumată în România comunistă înainte de emigrarea (forţată) în Germania federală. Studentă în ultimul an la filologie, eroina cărţii trăieşte şocul sinuciderii unei colege de cameră, Lola, care se spînzură cu cordonul unei rochii ce-i aparţine ei (eroinei), în şifonierul comun din camera de cămin. (Motivul nu este clar explicat, dar însemnările din jurnalul fetei îl incriminează pe profesorul de gimnastică, cu care se încurcase.) Acest gest o va marca şi va contribui la accentuarea sentimentului de neputinţă şi de silă faţă de un sistem în care asasinii, fie şi numai morali, nu resimt vina şi nu sînt traşi la răspundere, un sistem care va organiza o şedinţă pentru excluderea din partid, şi exmatricularea din facultate, post-mortem, a Lolei. Va înţelege cu acest prilej comportamentul de turmă al oamenilor deveniţi, cu sau fără voie, rotiţe ale unui mecanism infernal, a cărui funcţionare eficientă se baza pe frică. Această frică le împinge mîinile în sus pentru votul unanim, sau îi sileşte să aplaude la comandă într-un spectacol grotesc. Prietenii eroinei sînt trei băieţi de aceeaşi etnie – Edgar, Kurt şi Georg. Situaţia celor patru se va agrava odată cu întîlnirile lor clandestine într-o grădină cu o căsuţă de vară, unde-şi păstrau cărţi din străinătate, poezii, fotografii considerate periculoase de către regimul comunist. Vor avea parte de interogatorii umilitoare, de percheziţii - ei şi familiile lor -, de ameninţări neîntrerupte, iar cînd vor avea un loc de muncă, trei dintre ei vor fi concediaţi. Chiar şi după emigrarea în Germania, urmărirea şi ameninţările nu vor înceta, iar asupra morţii lui Georg (la Frankfurt) şi a lui Kurt (în România) va plana suspiciunea unor crime. Dar şi în cazul în care ar fi vorba de sinucideri, atribuirea vinovăţiei este lipsită de echivoc. Pînă şi prietena sa cea mai bună, Tereza, la presiunile căpitanului Piele, va cădea în greşeala de neiertat a trădării. Un ochi extrem de atent şi de critic observă pînă în cele mai mici detalii aspectele unei vieţi

apăsătoare, ale unui univers sufocant în care se tîrăşte societatea românească sub Ceauşescu; o sensibilitate ultragiată analizează fiecare gest, fiecare cuvînt, fiecare imagine din jurul său. Timpul evocării alternează cu plonjări în trecut, în anii copilăriei. Aceste perspective temporale se amestecă, uneori se suprapun în acelaşi discurs chinuitor, cu speranţa, nemărturisită, a exorcizării unui rău general ce-i invadase fiecare fibră a fiinţei. Privirea lucidă cu care Herta Müller îşi înzestrează personajul principal dezvăluie fără menajamente o societate românească bolnavă, divizată într-o minoritate – stăpînii atotputernici, cu drept de viaţă şi de moarte asupra conaţionalilor lor şi beneficiind de mizerabilele avantaje de a mînca mai mult şi mai bine, şi o majoritate – o lume trăind sub teroare, ducînd o viaţă definită mai mult prin interdicţii. Pentru că, de exemplu, această majoritate nu avea dreptul să iasă din ţară, să aibă opinii personale, să contrazică, să fie nemulţumită, să se revolte. În schimb, avea obligaţia să accepte, să laude, să denunţe şi să acuze pe cel de alături. Într-o sărăcie cruntă, ca să supravieţuiască, era nevoită să fure, să rabde, să mintă, să tacă. Şi toate astea pînă cînd deveneau obişnuinţă, deveneau reflex. Rezultatul: omul nou. Îndoctrinarea ideologică mergea atît de departe încît nişte bieţi copii de grădiniţă o obligă pe educatoare să cînte imnul naţional pînă la capăt în fiecare dimineaţă. Bărbaţi abrutizaţi de alcoolul în care se îneacă, poate ca să uite, îşi consumă accesele erotice noaptea, aiurea pe străzi, prin parcuri, cu fete ca Lola sau ca pitica surdo-mută din piaţă, cea veşnic cu burta la gură. Oamenii sînt asmuţiţi unii împotriva altora, iar încrederea e un cuvînt care şi-a pierdut semnificaţia. De aceea se tem să vorbească liber chiar şi acasă. Telefoanele sînt ascultate, scrisorile sînt deschise, pînă şi pereţii au urechi. Un ochi nevăzut le cîntăreşte fiecare cuvînt, le contabilizează fiecare mişcare, le spionează întreaga existenţă. Personajele Hertei Müller, principale sau secundare, individuale sau colective, sînt toate memorabile. Pe rînd, se perindă prin faţa cititorului: nebunii oraşului (pitica din piaţă, filozoful din jurul gării, femeia cu pălărie din hîrtie de ziar, bătrînul cu papion negru) – deveniţi prin inconştienţa lor oamenii cei mai liberi; cele două bunici ale eroinei, cea rugătoare şi cea cîntătoare; tatăl, fostul SS-ist, preocupat de buruienile din grădină şi de papucii lui cu ciucuri; bunicul cu nedespărţitele lui piese de şah, confecţionate de el însuşi; croitoreasa, ghicitoare în cărţi, cu comerţul ei clandestin; Lola cu dorinţa ei de a evada din sărăcia ţinutului natal, cel al oilor cu picioarele roşii; Margit, gazda unguroaică ce-şi împarte timpul între rugăciuni şi înjurături; băutorii de sînge cald ai abatorului, cei care fură măruntaie de

cronica traducerilor animale şi cozi de vită; proletariatul „pepenilor de lemn”, cu degete lipsă, cei care-şi acoperă podeaua şi pereţii locuinţei cu parchet; proletariatul „oilor de tablă”, cei care vînd Iisuşi răstigniţi, din tinichea... Puţine din personajele cărţii au nume. Nici personajul principal, nici colegele ei, nici părinţii, nici bunicii nu şi-l spun. La ce bun, pare a spune Herta Müller, cu toţii aparţin aceleiaşi lumi uniformizate, dezumanizate. O lume tristă şi flămîndă, în care cîţiva mai speră ca dictatorul să fie bolnav, construind poveşti despre plecările lui din ţară. Aceeaşi lume în care la vamă aurul se ascunde în locuri ce nu pot fi percheziţionate. O lume în care se scrie codificat, în care cuvinte ca pantof, guturai sau foarfecă de unghii, s-au golit de sensul lor propriu, iar o biată virgulă îţi poate umple sufletul de spaimă. La limită, cei care nu mai suportă teroarea psihologică îşi pierd viaţa prin tufişuri, lanuri de porumb sau apă, încercînd să evadeze. Cei mai slabi cedează psihic, ajung la depresie, sînt bîntuiţi de gîndul sinuciderii. Căci indivizi ca Piele – om şi cîine – sînt cu ochii pe tine, iar omul cu sacoşă se află mereu în faţa ta sau îţi suflă în ceafă. O lume care îşi pune definitiv amprenta pe obrazul oamenilor şi în ochii lor, şi pe care autoarea încearcă să o închidă între copertele acestei cărţi care începe şi se încheie cu aceleaşi cuvinte: „Cînd tăcem, suntem dezagreabili, spuse Edgar, cînd vorbim, devenim ridicoli”. În ceea ce priveşte scriitura Hertei Müller, se impun cîteva observaţii. În primul rînd este vorba despre o întrebuinţare bizară a semnelor de punctuaţie, care îl constrîng pe cititor la o lectură pe un ton egal, monoton, obsesiv, ca o ploaie tristă şi nesfîrşită de toamnă. Gesturi banale şi evenimente dramatice sînt aduse toate pe acelaşi plan afectiv, primele exacerbate de o sensibilitate ieşită din comun, celelalte diminuate intenţionat (nu ca importanţă, ci ca formă a expresiei). Acest tip de lectură, impus, induce o stare apăsătoare, o tristeţe implacabilă pe tot parcursul cărţii. Nu există nici un semn de întrebare, nici un semn de exclamaţie, ca şi cînd autoarea a intenţionat să evite orice emoţie, orice acces de afectivitate. Efectul este însă pervers, pentru că ea obţine exact contrariul: implicarea emoţională a cititorului este maximă. De la un capăt la altul textul, lipsit de dialoguri (dialogurile sînt povestite, de exemplu: „Iam spus: Ştiţi doar că e mort. Şi-a ridicat tabla de şah şi a spus: Şi eu ce fac atunci. N-aveţi ce face, cel mai bine ar fi să mergeţi acasă, i-am spus.” etc.), seamănă cu o incantaţie, la care participi involuntar. În al doilea rînd, există aceste întreruperi, discontinuităţi cronologice ale evocării (imagini, figuri, trăiri, amintiri din vremea copilăriei), ca nişte paranteze

inserate în text într-o logică a asocierilor senzaţieeveniment ce potenţează dramatismul expresiei: spaima prunelor verzi, teama de întuneric, ritualul tăierii unghiilor, nebunia bunicii cîntătoare, cele două călătorii anuale ale copilului la oraş, bunicul jucînd şah cu el însuşi, frizerul şi ceasornicarul Toni, singurătatea copilului egoist care nu-şi împarte jucăriile cu nimeni etc. Există, în al treilea rînd, un lirism intrinsec al scriiturii, o tonalitate elegiacă, un limbaj preponderent metaforic: „Cu vorbele în gură calci la fel de multe cum ai călca iarba cu picioarele. Dar şi cu tăcerea”; „Pe obraz era un ţinut. Vedeam cum un tînăr sau o tînără părăsesc acel ţinut cărînd după ei un sac cu un dud”; „Pentru că toţi avem frunze. [...] Frunzele cresc cum vor ele, scrie Lola, ca iarba adîncă”; „Beregata [tatei] e ascuţită şi zăvorîtă, încît cimitirele nu-i ajung niciodată pînă sus, la buze”; „Aceste boli scoase din trupurile mamelor zăceau în scrisori cum stăteau în rafturile frigiderului măruntaiele furate ale animalelor sacrificate”; „Norii, nişte ghemotoace de rochii mototolite […]. Străzile lăturalnice nu aşteptau trecerea nopţii, îşi făceau cuferele” etc. Acest stil, specific Hertei Müller, învăluie în poezie, înnobilează prin metaforă o realitate care e departe de a fi poetică. Sigur, Animalul inimii este, ca şi celelalte cărţi ale scriitoarei încununate în 2009 cu premiul Nobel pentru literatură, o ficţiune, dar elementele autobiografice sînt uşor recognoscibile. De altfel, s-a spus despre Herta Müller că în toate scrierile sale porneşte de la evenimente reale, care i-au marcat definitiv existenţa. Cărţile sale se înscriu cu obstinaţie în aceeaşi temă, din care autoarea nu poate să evadeze şi care pare, încă, să o devoreze: dictatura comunistă. Identificăm, de asemenea, un amestec dureros de iubire şi ură pentru locurile în care s-a născut şi pe care le-a luat cu ea. Chiar dacă raţiunea îi spune că acasă înseamnă acolo unde eşti, unde trăieşti în prezent, chiar dacă scrie în limba maternă - limba germană, România, cu tot bagajul ei de răni şi suferinţă, face parte din ea şi nu poatre fi extirpată. În propriile cuvinte, acest ţinut e săpat pe obrazul şi în ochii ei. O recunoaşte cu luciditatea şi sinceritatea care o caracterizează. Deşi nu-i place să scrie, aşa cum mărturiseşte, în acelaşi timp nu se poate opri s-o facă. Ca să se elibereze şi, poate, ca să ne prevină: comunismul a fost un sistem criminal, care a pervertit conştiinţele, a distrus şi a deturnat vieţile a milioane de oameni, provocînd modificări de mentalitate pe termen lung. Asta nu trebuie uitat, pentru că cine uită poate fi din nou victimă. *Müller, H., Animalul inimii, Ediţia a II-a, Editura Polirom, 2006 (traducere din germană de Nora Iuga).

traduceri Alain Fabre-Catalan

Alain Fabre-Catalan s-a născut în 1947 în regiunea Pyrénées-Orientales din sud-vestul Franţei, într-un ţinut plin de zăpadă şi lumină: La Cerdagne. S-a stabilit în Alsacia din 1967, unde locuieşte şi astăzi. A studiat Literele la Universitatea din Strasbourg, apoi a devenit profesor de franceză în învăţământul secundar. Începând cu 1970, publică în diverse reviste: poeme, proză, precum şi fragmente din jurnalul său de scriitor, Atelierul poemului, în paralel cu diverse traduceri (în special din poetul german Georg Trakl). Este membru al Comitetului de redacţie al „Revue Alsacienne de Littérature“ şi al Asociaţiei „Ouï Lire“, care organizează din 1992 lecturi publice la Strasbourg. Volumul său, Avant l'éveil (Înaintea trezirii), Éditions Pierron, 2001, a fost distins cu Prix de l'Académie des Marches de l'Est. A mai publicat alte două volume la Éditions Lieux-Dits: &cris-&crit 1, L'écriture ou le corps voisé (&cris-&crit 1, Scriitura sau trupul în vibraţie) în 2001 şi La leçon du jour, &cris-&crit 2 (Lecţia zilei, &cris-&crit 2 ) în 2003.

În încăperea zilei

Ca un profil pierdut pe întinderea cerului acolo unde aripa hazardului se ridică, lunga escortă de nori a venit din străfundurile zilei. Blândeţe minunată peste perna viselor, cunoşti prea bine odihna lipsită de iluzii. În cutele albe ale cearşafului descoperi prevestirile nopţii ce împinge de-acum umbrele la vedere. Ea îşi rostogoleşte, iată, la picioarele tale, libertatea de spumă neclară.

Mult timp tresărirea aerului a rămas pe marginea captivă a stâncii ce-şi aruncă ancora în amont acolo unde curenţii se întretaie. Pe cînd cuvintele, în febra dimineţii, îşi lasă urma de abur pe geam, viitorul face loc lucirilor grăbite din zori. Rănită, lumina umbla pe stânci răspândind luciri roşii peste umbrele incredule. În inima-ţi, scânteile ce navighează la marginea incendiului sunt numărate. Un val din adânc îşi continuă flacăra pe pământ, nemişcat. Nomadă e iarba ce izbucneşte dincolo de ruine pe sub ştersurile vântului, mişcare pe fruntea aerului pe care acelaşi tremur o urmează sub acoperişul dantelat al colinelor. Doar uitarea se întoarce în port asemeni unui refren, glas ce se scurge încet în încăperea unde ultima privire a cerului se stinge. Calmul serii bâlbâie culorile furtunii ce coboară din înălţimi pe masa provizorie a poemului. Purtat de cezura uluitoare a clipei, te căţări pe ore înainte ca ofranda fugitivă a fulgerului să fie dată colbului aspru, anotimpului liber al oracolelor. La trecerea pragului, catapulta aruncătoare de lumină îşi croieşte drum prin gaura umbrei ce se adapă din focul cuvintelor născânde, gata să o ia la vale până ce va găsi siguranţa izvoarelor, uşa deschisă spre mâine. (Extrase din L'échappée de l'instant, 2010)

Prezentare şi traducere: Elena-Brânduşa STEICIUC

traduceri

Amelia Rosselli „Am delirat, imperfectă, pe scări” Tatăl viitoarei poete Amelia Rosselli (Paris 1930 – Roma 1996) a fost Carlo Rosselli, nobilul antitotalitarist şi teoretician al socialismului liberal, asasinat în 1937 (abia împlinise 38 de ani) împreună cu fratele său mai mic, Nello, în Franţa, unde se refugiaseră, de un comando de sicari mussolinieni; mamaAmeliei, Marion Cave, de origine engleză, era o activistă a partidului laburist. Adolescenta Amelia s-a stabilit împreună cu mama sa în Anglia, apoi în S.U.A. A studiat sporadic literatură, filosofie şi muzică. Din 1946 va locui în Italia, dar studiile nu îi sunt recunoscute, drept care se întoarce din nou în Anglia. Se ocupă mai întâi de teoria muzicală, apoi de etnomuzicologie şi compoziţie, transpunându-şi cercetările într-o serie de eseuri dedicate acestui limbaj universal al sunetelor şi ritmurilor, care, alături de aventura lingvistică a întregii sale vieţi, au determinat unicitatea poeziei acestei poete apatride. Revine în Italia în 1948, mai întâi la Florenţa şi apoi la Roma. Începe să lucreze ca traducătoare din engleză pentru câteva edituri şi pentru televiziunea publică. În 1950 îl va cunoaşte pe scriitorul Rocco Scotellaro care i-l va prezenta, la rândul său, pe Carlo Levi, dar şi pe artiştii ce vor genera ulterior avangarda grupului anilor şaizeci: Edoardo Sanguineti, Elio Pagliarini, Alfredo Giuliani,Antonio Porta, Nanni Balestrini etc. Publică în 1964 culegerea de poezii Variazioni belliche (Garzanti, Miano), culegere care a impus-o definitiv în peisajul liricii veacului XX prin acea intermitentă eliberare şi ferecare a versului într-o fragmentare de emoţii ce trebuie să fi fost parte ale aceleiaşi anamneze existenţiale, iar în 1967 volumul Documento 1966-73 (Garzanti), o poezie furibundă, colaj de singurătate, tăcere şi moarte, provocare şi delir, urmat în 1969 de culegerea Serie ospedaliera, un florilegiu de “aşchii” din trupul său, “vase de suavităţi nicicând împărtăşite”, o perpetuă deconstrucţie-reconstrucţie a scriiturii, în care raţiunea încearcă să domine patima, fără însă a găsi o certitudine, ritmând un dor între urlet şi sufocare, între tandreţe şi origini bolnave. În 1981 vede lumina

tiparului Impromptu (Genova), un lung poem alcătuit din 13 secţiuni; în 1983 apare antologia Appunti sparsi e persi, poezii scrise între 1952 şi 1963. La moartea mamei sale trece printr-o depresie profundă. Amelia Rosselli n-a acceptat niciodată diagnosticul de schizofrenie paranoidă dat de mai multe clinici elveţiene şi britanice, susţinând că a trebuit să se interneze pentru a-şi trata o meningită. După mai multe tentative amânate de a-şi lua viaţa, se sinucide la 66 de ani asemeni poetei Sylviei Plath, pe care o tradusese, aruncându-se de la etajul cinci al casei sale din Roma, din preajma Pieţii Navona . Amelia Rosselli rămâne o figură de prim-plan a poeziei italiene, dar şi o personalitate singulară prin plurilingvismul său (a se vedea în acest sens volumul Sleep (1992) precum şi prin încercarea de a contopi folosirea limbii poetice cu universalitatea limbajului muzical. Referinţa la opera sa poetică ca la un experiment, înţeles ca discurs ce se abandonează unui flux, ca o întrunire a mai multor idiomuri, se datorează faptului că limba sa a a fost una a întunericului, a vieţii private, şi ca atare, labirintică şi lipsită de coduri. Ea putea să scrie la fel de dezinvolt în italiană, franceză sau engleză. Faptul de a se fi aflat la această răscruce lingvistică, într-un fel a eliberat-o de obligaţia (cu condiţia să nu fi fost o poticnire sau un coşmar) de a opta pentru o limbă “maternă”. De fapt italiana culegerilor sale poetice este un limbaj particular, liber, şi totodată forţat, care mai curând îşi aparţine sieşi decât autoarei. Încă de la primele versuri tipărite în 1963 în revista “Menabò”, Pasolini i-a definit scriitura un ţesut de lapsus-uri şi distrageri, o gramatică de erori în folosirea consoanelor şi vocalelor. Spazi metrici (1962) explică tocmai folosirea acestui tip de versuri, o confruntare cum spune Maria Corti “între durata tempo-ului între o notă şi cealaltă în muzică, şi cea între o silabă şi cealaltă în poezie”. Andrea Zanzotto, în schimb, a realizat importanţa şi autenticitatea „oraculară” a poetei. Poezia sa, scrie criticul P. V. Mengaldo, pare a fi rezultatul imboldului de a reduce în chip absolut limbajul poetic la limbajul privat. Operaţia poetică este simultan autenticitate şi mască mistificatoare. Rezumând, s-ar putea spune, că e vorba de o necontenită poezie de iubire, sau de o iubire cu chip de gorgonă. Amelia Rosselli este o poetă a unui nemântuit conflict interior, a unor adevăruri inedite şi imposibile, a inovaţiilor şi reînnoirilor. Când a simţit că acel ceva absolut nou era pe cale să se epuizeze (“m-am travestit în preot al poeziei, dar eram moartă în viaţă”), a încetat să mai scrie, preferând să tacă definitiv.

traduceri din VARIAZIONI BELLICHE: [Toată lumea e văduvă...] Toată lumea e văduvă dacă-i adevărat că tu încă mergi Toată lumea e văduvă dacă-i adevărat.Toată lumea-i Adevărată dacă-i adevărat că tu încă mergi, toată Lumea e văduvă dacă nu mori. Toată lumea E-a mea dacă-i adevărat că tu nu eşti viu ci doar Un felinar pentru ochii mei oblici. Oarbă-am rămas De la naşterea ta şi-nsemnătatea noii zile Nu-i decât noapte pentru depărtarea ta. Oarbă sunt Căci tu încă mergi! oarbă sunt că tu mergi Şi lumea e văduvă şi lumea e oarbă dacă tu încă Mergi agăţat de ochii mei cereşti. din SERIE OSPEDALIERA:

din DOCUMENTO: [Am delirat, imperfectă pe scări...] Am delirat, imperfectă pe scări Despre bastoane Lucruri de bucătărie, casă şi Măsuri urgente ce-ţi Recunosc priceperea manevrelor. Erboristul Cu greu se stăpânea Canibali s-au distins Printr-un soi de transparenţă sălbatică Dar ochii tăi cei mari Nu toarnă într-un sentiment inabil ascuns Altceva decât stridente coloraţii, Simple abandonuri în afundatul parcaj.

[ Din alinare-n alinare...] Din alinare-n alinare, dungile albe hârtiile albe O alinare, din pasaj în pasaj o bicicletă nouă Cu-nălbitorul stropit de cimitir. Din alinare-n alinare cu haina albă ce bate-n brun închis Peste abis, credinţă, tatuaje şi telefoane-n şir, în timp ce Aşteptându-l pe parlamentarul Rivulini îmi desfăceam nasturii. Din casă-n casă Telegraf, o bicicletă-n plus vă rog dacă puteţi cumva Să-mpingeţi. Din alinare-n alinare bicicleta mea galbenă Să o-mpingeţi, fumatul meu de tranzitive. Din alinare-n alinare toate Hârtiile împrăştiate pe jos sau pe masă, maşini de netezit pentru a crede Că viitorul m-aşteaptă. Să m-aştepte viitorul! Să m-aştepte să m-aştepte viitorul Biblic în măreţia sa, o soartă zvârcolindu-se n-am dat de ea Cutreierând măceleriile.

Treizeci de ani sunt un răgaz convenabil Pentru a-ţi trage mâna de pe focul umed Şi-a strânge-n juru-ţi copiii ce-i ador În timp ce-afară duhneşte a vin acrit O unitate Ale cărei proprietăţi nu le cunoşti. Am găsit o piatră scăldată în lacrimi Suava ei splendoare puţin Ştirbită de exerciţii morale, Jur că-mi place cadastrul În flecăreala lui pentru iertarea În pedigri-ul menirilor. Dacă ies la cumpărături Oroarea abia de se prăvale Frumoase berze svelte Par a fi mădularele mele. Eseu şi traducere: Geo VASILE

traduceri

Heinrich Heine

(* 13.12.1797 sub numele de Harry Heine în Düsseldorf; † 17.02.1856 în Paris) Loreley

Pantera

Eu nu ştiu ce-i astăzi cu mine, De ce gânduri triste-mi răsfir; Un basm din vremuri străbune Îmi fulgeră iar amintiri. E seară şi-n aer pluteşte Un ritmic tact de pe Rin, O stâncă din mijloc sclipeşte Sub soarele morţii-n declin. Acolo, pe vârf minunată, Stă zâna cu părul bălai, Îşi piaptănă părul şi cată Spre maluri din dulcele-i rai. Un piaptăn de aur o mângâie Şi cântă un cântec vrăjit; Natura toată reînvie Şi valurile au amuţit. Pescarul de jos o priveşte Vrăjit în al nopţii mister. Totul în jur străluceşte Şi el e cu ochii spre cer. S-a dus pescarul în valuri Murind într-o lună de mai Şi asta a făcut-o-ntre maluri Cu cântecul ei Loreley.

Joachim Ringelnatz

(* 7.08.1883 în Wurzen pe numele Hans Gustav Bötticher; † 17.11.1934 în Berlin) În parc O căprioară mică sta lângă un copăcel liniştită şi transfigurată ca-n vis. Era la ora unsprezece şi două minute. Apoi am trecut din nou pe la patru dimineaţa dar animalul sta - la fel – visând. M-am apropiat în cea mai mare linişte de copăcel, abia respirând, dimpotriva vântului şi am atins-o cu vârful degetului. Dar… era de ghips.

Rainer Maria Rilke

(* 4.12.1875 în Praga, pe numele adevărat René Karl Wilhelm Johann Josef Maria Rilke; † 29.12.1926 în sanatoriul Valmont lângă Montreux, Elveţia)

Nimic nu mai reţine-n paralele zăbrele ce se trec. Un tic. Îi pare-a fi o lume de zăbrele şi după ele absolut nimic. Mersul ei moale, lin, plin de putere roteşte totul spre un punct discret ce pare-a fi un dans spre centru-n care adoarme o voinţă-ncet, încet. Doar câteodată, fără zgomot, rare, pupilelor cortine prind vecii. O rază trece-ncet prin mădulare spre inimă şi se opreşte-a fi. Singurătatea Singurătatea seamănă cu ploaia. Se-nalţă-n calea nopţii din adâncuri Şi-atunci se duce dincolo de ceruri În calea lor, acelor ce o au Şi de acolo cade peste lume. Plouă pe stradă-n ore androgine Când drumuri se înclin spre dimineaţă, Când trupuri obosite, către casă Se-ntorc, se adâncesc în disperare; Când oameni, care ura îi mănâncă, Împart din nou pentru o noapte patul: Atunci singurătatea curge-n fluvii… Din volumul: „Cele mai frumoase balade germane“ Traducere: Christian W. SCHENK

Parteneri media:

sumar:

SOCIETATEA SCRIITORILOR BUCOVINENI

în imagini

Lansarea revistei Bucovina literară la Vatra Dornei, mai 2011. Participă Ovidiu Alexandru Vintilă, Sabina Fînaru, Constantin Arcu şi Gheorghe Patza. Alături, prof. Jenica Romanică şi eleva Andra Iordache din cadrul cenaclului „Valeriu Anania“ din Dorna

* Abonamentele se pot face la oficiile poştale, la redacţie sau cu plata prin virament la Trezoreria Suceava, cont: RO09TREZ59124590220XXXXX, cod fiscal 4244075

5 949 992 61 010 9

http://bucovina-literara.scriitor.org

ISSN 123-7167

1 0

Preţul: 10 lei