Bucovina literarar nr. 9/2011

Revistă fondată de Societatea Scriitorilor Bucovineni la Cernăuţi în 1941

0 7 Serie nouă · Anul XXII · nr. 9 (247) · Suceava · septembrie 2011

BUCOVINA

LITERARĂ REDACTOR ŞEF: Constantin ARCU REDACŢIA: Sabina FÎNARU Carmen Veronica STEICIUC Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Revista este membră a Asociaţiei Revistelor şi Imprimeriilor Literare din România (A.R.I.E.L.)

COLEGIUL REDACŢIONAL: Acad. Dimitrie VATAMANIUC Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU Prof. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUC COLABORATORI PERMANENŢI: Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Nemaţ) Liviu ANTONESEI (Iaşi) Leo BUTNARU (Chişinău) Al. CISTELECAN (Târgu Mureş) Mircea A. DIACONU (Suceava) Constantin DRAM (Iaşi) Horia GÂRBEA (Bucureşti) Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti) Matei VIŞNIEC (Paris) Redacţia şi administraţia: Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava Tel./fax.: 0230 530 798; 0740 006260 E-mail: bucovlit@yahoo.co.uk; cosar@hotmail.com

Număr ilustrat cu lucrări ale sculptorului bucovinean Nicolae GHIAŢĂ Coperta a IV-a - Trecere III

editorial La șaptezeci de ani în sărbătoare Constantin ARCU Iată, se împlinesc șapte decenii de la înfiin'area revistei Bucovina literară, în 1941, la Cernău)i, de către Societatea Scriitorilor Bucovineni. Publica)ia apărea ca supliment duminical al ziarului Bucovina, sub conducerea scriitorului George Drumur. Treptat, Bucovina literară devine revistă de sine stătătoare, cu o circula)ie relativ largă, în care sînt publicate mai ales materialele pe care membrii S.S.B. le citeau în cadrul ședin)elor și șezătorilor literare. În paginile ei apar nume de referin)ă ale culturii române din Bucovina, precum Mircea Streinul, Traian Chelariu, Teofil Lianu, E. Ar. Zaharia, G. Voevidca, Dragoș Vicol, Dimitrie Vatamaniuc ș.a. În primăvara anului 1944, odată cu ocuparea nordului Bucovinei, activitatea Societă)ii Scriitorilor Bucovineni, precum și a revistei Bucovina literară a fost suprimată. Abia după evenimentele din decembrie 1989, revista și-a reluat apari)ia în serie nouă, din ini)iativa unui grup de scriitori suceveni, sub coordonarea criticului literar Mihail Iordache. Primele numere aveau format de ziar, însă editorialul părea debordant. Redacţia își propunea să valorifice, în contextul spiritualită)ii românești, tradi)iile istorice, literare și lingvistice ale scriitorilor din partea de nord a )ării, timbrul specific bucovinean. Programul este conturat chiar de la înfiin)are. Refuzul de a se închide „în hotarele unui provincialism ridicol ale patriotismului local”, precum și acela de a cultiva un „tradi)ionalism anacronic” au fost proclamate în editorialul primului număr (1/1990), semnat „Bucovina literară”. În spiritul acestei idei, chiar din primele numere ale revistei apar materiale interesante, de largă deschidere.

Bunăoară, în numărul 2 (febr. 1990), Mihail Iordache semnează cronica literară – „Piramida împădurită”, la volumul de versuri al lui Ion Mircea, apărut în 1989 la Editura „Cartea Românească”, sînt publicate versuri de Elena Ștefoi, fragmente din operele lui Mircea Eliade și Nae Ionescu, un fragment din jurnalul Marthei Bibescu, sub traducerea Brândușei Steiciuc, poeme de Günter Grass, traduse de regretatul George Damian etc. Și numerele următoare continuă în aceeași notă de deschidere fa)ă de înalta cultură și literatura de bună calitate, pentru că întîlnim pagini din Mircea Eliade,

Ernesto Sabato, Henry Miller, Sigmund Freud ș.a., cît și traduceri din lirica europeană.

Din 1991, Bucovina literară și-a căpătat formatul actual, iar func)ia de redactor-șef, după Mihail Iordache, a fost de'inută succesiv de Marcel Mureșeanu, Mircea A. Diaconu, Ion Beldeanu și Constantin Arcu. Ideea de deschidere a fost reluată apăsat și peste ani. În același timp, publica)iei i se alătură colaboratori de prestigiu din )ară și străinătate, unii de)inând aici rubrici permanente (Adrian Alui Gheorghe, Liviu Antonesei, Leo Butnaru, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Constantin Dram, Liviu Ioan Stoiciu, Matei Vișniec, Gheorghe Grigurcu, Luca Pi'u, Christian W. Schenk ș.a.). Corespunzător acestei infuzii de colaborări, revista crește spectaculos în calitate, devine vie și competitivă pe pia)a revuistică. Publica)ia are rubrici care se diversifică de la an la an: „poesis”, „epica magna”, „cronica literară”, „eseu”, „invitatul revistei”, „editorial”, „un bucovinean la Paris”, „o antologie a poeziei românești”, „portret în cărbune”, „pe contrasens”, muzeul de imagini”, „chipuri și priveliști”, „calendar bucovinean”, „aforisme”, „parabole” ș.a.

Colaborează cu versuri: Nichita Danilov, Adrian Alui Gheorghe, Ioan Es. Pop, Emil Brumaru, Șerban Foar)ă, Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Ilie Tudor Zegrea, Vasile Zetu ș.a., iar cu proză: Matei Vișniec, Bedros Horasangian, Radu Aldulescu, Radu Mareș ș.a. Eseuri, articole de critică și istorie literară publică Dimitrie Vatamaniuc, Mircea A. Diaconu, Al. Cistelecan, Adrian Dinu Rachieru, Ioan Holban, Constantin Dram, Theodor Codreanu, Geo Vasile, Brândușa Steiciuc ș.a.

Mul'i dintre ei sînt bucovineni sau apropia'i de acest tărîm fabulos. Timbrul specific al spa)iului bucovinean este pus în valoare în „contextul spiritualită)ii românești”, așa cum se spera chiar în primul număr din seria nouă a publica)iei. Revista este ilustrată cu imagini din Cernău)iul de odinioară, cu biserici și mânăstiri din Bucovina sau cu lucrări ale unor artiști plastici bucovineni ori trăitori în Bucovina (Constantin Flondor, Virgiliu Parghel, Ilie Boca, Ion Mândrescu, Mircea Dăneasa ș.a.). Rubrica de traduceri cuprinde pagini din Tibul (Albius Tibullus), Heinrich Heine, Rainer Maria Rilke, Paul Celan, Maria Luisa Spaziani, Hilde Domin, Amelia Rosselli, Jean Claude Carrière ș.a.

Revista înseamnă un brand al Bucovinei și de-a lungul acestor ani de tranzi)ie și criză a fost sus)inută financiar de către Consiliul Jude)ean Suceava.

Subsidiile publice ne-au ajutat să supravie)uim pînă aici. Nutrim speran)a că va fi sus)inută și în viitor, chiar cu mai multă vigoare. Este în interesul Bucovinei!

La ceas aniversar, publicăm în paginile acestui număr mesajele și gîndurile prietenilor și colaboratorilor noștri de pretutindeni, mai vechi sau mai noi, cărora le mul)umim din suflet.

La mul'i ani, Bucovina literară!

1

invitatul revistei „Bucovina literară n-a fost niciodată o revistă atît de bună ca acum.”

Mircea A. DIACONU

„Caut în text sigiliul omului.”

Constantin ARCU – Dragă Mircea A. Diaconu, acum eşti un critic literar faimos, dacă pot spune aşa, însă la începuturi ai… atentat şi la nurii poeziei. Din cîte ştiu ai luat chiar şi un premiu la Festivalul „Nicolae Labiş”. De ce ai renunţat?

Sau au fost doar „ale tinereţii valuri”…

Mircea A. DIACONU – Da, ai dreptate, am scris poezie, am luat cîteva premii, am publicat cîte ceva. Au mai păţit-o şi alţii, de la G. Călinescu la Al. Cistelecan, de la Vladimir Streinu şi Marin Mincu la Gheorghe Grigurcu şi Ion Pop, autorităţi critice care au scris sau scriu şi poezie. Se poate întîmpla şi invers. Îmi amintesc cu ce plăcere am citit un text despre Mihai Ursachi semnat de Rita Chirian: profund, pregnant, puternic. Sînt cîţiva poeţi consacraţi care au şi spirit critic, şi forţă analitică şi care ştiu să se situeze corect faţă de un text. Puţin rebel, îmi place uneori să cred că adevăraţii cititori de poezie sînt chiar poeţii. Că ei construiesc canonul, prinşi de anxietatea influenţei şi provocînd, deliberat sau nu (mai degrabă nu), mutaţii. La drept vorbind, fără a reveni la argumentele lui Croce, tind să cred că totul, inclusiv critica literară, e poezie. Chiar şi cînd îl citesc pe Rebreanu sînt tentat să caut fiinţa din spetele textelor lui. Caut în text sigiliul omului. Fireşte, e o viziune slabă – care trădează poate şi critica literară, şi literatura. Adevăraţii critici, care se respectă şi sînt respectaţi, scriu cu program, tind spre construcţii ample, se devotează obiectului dispărînd cu totul din scenă (sau atît cît permite, totuşi, orice rînd scris să dispară). Nu sînt unul dintre ei. Criticul literar este şi el om. Am spus cîndva acest lucru, era în catedrala Ortodoxă de la Satu Mare, şi nu premeditasem afirmaţia; am aflat ulterior că o spusese cu mult înainte Baudelaire.

Altfel spus, scrisul meu ţine de tot felul de contexte,

2

de conjuncturi (e treabă de putinţă, nu de voinţă). Să nu se înţeleagă că ar fi vorba de solicitări academice. Nu prea am practicat scrisul utilitarist.

Altfel, între toate cărţile mele, oricît de diferite ar părea ca problematică, curge cam acelaşi sînge problematizant. Mai mult, mi se pare că, de nu m-ar acapara într-un fel înstrăinant prezentul, aş simţi mai acut criza de identitate care-mi tot dă tîrcoale şi-aş scrie mai cu forţă. O nevoie de compensare, urgenţa propriei întemeieri, convingerea că scrisul purifică, ei bine, suficiente motive să scriu critică literară ca şi cum aş scrie poezie. Tocmai de aceea nici nu intră în discuţie improvizaţia, impostura, compromisul. Scrii pentru tine – avînd în faţă oglinda reprezentată de ceilalţi. Poate că e tot o slăbiciune la mijloc. Dar din slăbiciunea aceasta se naşte o creaţie. Organizezi, structurezi, faci un plan, vezi ansambluri pe care trebuie să le pui în scenă, cobori la detalii, priveşti atent amănuntele care te ajută să montezi piesele într-un întreg, în fine, din intuiţie şi după aceea cu metodă. O metodă care înseamnă onestitate. Aşadar, făcînd critică – atîta cît mai fac – continui, de fapt, să mă port poetic. Că nu scriu propriu-zis poezie?! Dar pentru asta îmi

Împreună cu Petrică, Nichita şi Antonela

lipseşte şi o expresivitate specifică, bucuria acestei expresivităţi spontane care explorează în limbaj şi în fiinţă, şi forţa de a nu ieşi din limbaj, de a rămîne – cu orice risc – o fiinţă în permanentă tensiune.

Trebuie să recunoşti şi tu că pentru mulţi poeţi, unii consacraţi, poezia seamănă a fi un exerciţiu de gimnastică, făcut din tot felul de motive, din care nu l-aş exclude pe acela al parvenirii. Nu, nu pot să fac aşa ceva. Dacă nu scriu poezie este pentru că preţuiesc prea mult poezia (nu spun neapărat că am

invitatul revistei religia ei). Dar ceea ce preţuiesc eu nu-mi dă voie să mint sau să port haina ipocriziei.

C.A. - Ai debutat cu o carte de istorie literară – Poezia de la Gândirea, prin 1997, dacă nu mă înşel. Privind înapoi cu seninătate, ce semnificaţie are acest volum pentru tine acum? Întrebarea ţi-am mai pus-o într-o convorbire pe care am avut-o cu ani în urmă. Mă întreb cum percepi acum volumul de debut.

M.A.D. - Am încercat acolo să reconfigurez nişte concepte, să redesenez nişte traiectorii, să pulverizez nişte afirmaţii devenite de-a gata. Cînd toată lumea încearcă să sistematizeze (sau încerca s-o facă mai ales înainte de 1989: să crezi că totul intră în tipare raţionale, iată cu adevărat stînga!), cineva, într-o cronică, Cu Nichita şi Petrică, în 2005 îmi reproşa tocmai faptul că eu (despre care se credea că sînt absolvent de filozofie) aş urmări contrariul: nu ordinea, ci haosul. Altfel, mă interesa chiar o problemă de fond, privind impasul criticii literare şi, dacă vrei, eşecul oricărei cunoaşteri.

Cum să găseşti echilibrul între privirea de la distanţă, care vede structuri, şi peisajul viu, labirintic, al vieţii literare sau al unei opere oarecare? Scepticul şi optimistul din mine îşi dădeau într-un fel mîna. Stînga şi dreapta. M-a bucurat mult, atunci, după apariţie, o carte poştală primită de la Ion Pop, profesorul pe care nu-l cunoşteam decît din scris şi despre care auzisem că le vorbise studenţilor despre cartea mea. Mai tîrziu, într-un text care era referatul la teza de doctorat a lui Ion Bogdan Lefter, profesorul Ion Pop avea să mă invoce într-un context mai mult decît onorabil. Dar să nu fim vanitoşi! Mă regăsesc din plin în această carte – aşa cum mă regăsesc în adevărata carte de debut care este monografia despre Mircea Streinul.

Ba aş spune că la monografia despre Mircea Streinul ţin mai mult, chit că a apărut la o editură obscură. Construiam aici un personaj fascinant, tulburător, damnat, aşa cum dincolo încercam să văd ce se poate face cu ruinele unei construcţii rigide. În fapt, ce face critica literară? Dacă acceptăm că e un tip de cunoaştere care nu se poate

institui pe sine decît sub forma unei construcţii, atunci ea instituie sens şi creează lume. Chit că, mereu fragilă, va fi fiind o lume demonică. „De bucovineni, Călinescu e, în general, blamat.”

C.A. – A venit apoi Mişcarea Iconar…

G. Călinescu, referindu-se la poeţii din cadrul acestei mişcări literare, vorbea despre un „suprarealism bucovinean”. Este într-adevăr suprarealistă poezia iconarilor?

M.A.D. - De bucovineni, Călinescu e, în general, blamat. I se reproşează şi analizele, şi verdictul. Evident, şi această situare. Pe nedrept. Să fii în istoria lui Călinescu nu era deloc puţin lucru. Şi pentru Călinescu, mai mult decît valoarea fiecărui scriitor în parte, contase probabil fenomenul. Or, din istoria lui, care pune accentul pe naţional, veritabil element coagulant, fenomenul trebuie reţinut. Să nu uităm că G. Călinescu scrie despre bucovineni cînd Bucovina, aflată sub ruşi, deja avea un statut incert. Prezenţa într-o astfel de carte făcea cît o armată întreagă. Dar s-a văzut ulterior că nici o armată nu rezista în faţa sovieticilor. Şi Călinescu, la rîndu-i, a cedat foarte repede. Altfel, nici vorbă despre suprarealism bucovinean. Călinescu se va fi şi jucat: suprarealiştii erau de stînga, mulţi evrei, în vreme ce tinerii bucovineni cochetaseră, unii dintre ei măcar, cu dreapta extremistă. Mai degrabă expresionişti tinerii bucovineni, deşi Crohmălniceanu, care-i numeşte aşa în volumele lui despre interbelici, nu-i aminteşte în cartea despre expresionismul românesc. Poate pur şi simplu pentru că Bucovina şi Cernăuţii deveniseră tabuuri. Iată cum tot de stînga ţine convingerea, cu

„Ordonaţi” de Ion Gheorghe, cîţiva dintre laureaţii „Labiş”-ului din 1986: Mircea A. Diaconu, Ramona Fotiade, Horea Gîrbea şi Ioan Augustin

3

invitatul revistei care s-au alimentat multe teritorii teoretice, că lumea e reductibilă la cuvinte. Că trăim într-o lume de cuvinte. Ucizi cuvintele, ucizi lumea. Nu-i vorbă, diavolul e întotdeauna fascinant. Iar teoriile sînt, în cazul lui, cele mai bune arme.

Zilele Convorbiri literare (aprilie 1999).

Mircea A. Diaconu cu Emilian Galaicu-Păun şi Nicolae Leahu

C.A. - Cu un an înainte (1998) ai publicat şi excelenta monografie Mircea Streinul, iar mai tîrziu ediţii din Iulian Vesper, Mircea Streinul şi Traian Chelariu. Se pare că eşti primul istoric şi critic literar care te apleci cu pasiune şi acribie peste literatura bucovineană interbelică şi deci întreg universul acesta literar stă… în degetul tău mic! Lăsînd gluma la o parte, nu ţi se pare cumva nedrept că marele critic G. Călinescu expediază aceasta perioadă încărcată de contradicţii şi efervescenţă creatoare din Bucovina în nici două pagini nu prea măgulitoare din Istoria literaturii române...? Or, tu descoperi aici existenţa unui „spirit inaugural” de care nu se poate face abstracţie decît atentîndu-se la „integralitatea literaturii române”! La ce te referi?

M.A.D. – Nu cu Călinescu mă războiam eu – şi nu-i nici o contradicţie faţă de ceea ce tocmai spuneam. În fond, Călinescu cobora deja în concreteţea detaliilor. În viziunea mea, un istoric literar trebuie să găsească echilibrul între imaginea din avion şi postura infanteristului care sempiedică în ciulini. Cum să facă acest lucru? E întrebarea pe care mi-o puneam implicit şi în cartea despre poezia de la „Gândirea”. Sigur că istoricii literari declară că fac o selecţie valorică (chiar şi atunci cînd autorii despre care scriu sînt consideraţi de ei înşişi îndoielnici) şi exclud din tablou tot felul de nume. E o soluţie comodă. Pe mine mă

4

interesează viaţa reală, căreia încerc să-i înregistrez formele multiple, identificînd sau construind structuri. „Am scris mai degrabă din eşecul voinţei, cu un plăcut sentiment al ratării.”

C.A. - Ş i pentru a nu- ţi dezamăgi admiratorii, în 2002 ai ieşit pe piaţa literară cu excelentul volum – Ion Creangă. Nonconformism şi gratuite, o carte de care nu poate face abstracţie nici un istoric literar serios. Şi probabil este inclusă în biografia studenţilor de la multe facultăţi de litere. De altfel, volumul a fost nominalizat pentru premiile U.S.R., probînd posibilităţile unui critic literar de anvergură. N-a fost să fie…

M.A.D. - Da, poate nu-i o carte rea. Ar fi putut fi şi mai bună. S-a reeditat anul acesta la Dacia XXI şi, de asemenea, la Princeps Edit. Şi eu mă mir şi mă minunez, dar nu intru în detalii. Altfel, am operat ceva eliminări. Dacă ar fi fost cartea spre care ar fi trebuit să tind – şi pe care n-am scris-o (din care, vezi, a rămas numai titlul) –, ar fi luat şi premiul. Aşa, a fost nominalizată – alături de cărţi semnate de Eugen Negrici şi Mircea Muthu. Nu-i vorba de nici o fatalitate, te asigur. Dar ce sens are să ne tot gîndim la cărţi vechi? Ar fi trebui să pun acolo mai acut problema identităţii, dincolo de ecuaţia aceasta care pune faţă în faţă nonconformismul şi gratuitatea. Mînat deopotrivă de nevoia unei revolte, revolta unui ins care se proiectează pe sine ca intrus, şi de un flux care pune în lumină abisalitatea unor intuiţii expresive, Creangă simte o acută nevoia de a-şi construi propriul sine prin raportare la ceilalţi. Cred că tocmai contactul cu o lume străină în care se simte

La Voroneţ, alături de monahia Elena Simionovici, Mircea Martin şi Ion Pop (15 ianuarie 2007)

invitatul revistei exilat se află la rădăcinile scrisului său. Or, purtînd în permanenţă o mască, dedublîndu-se, jucînd nişte roluri, Creangă nu reuşeşte prin scris să-şi institui o identitate stabilă. Precaritatea aceasta – ce şansă! – propulsează fiinţa în exerciţiul scriptural care poate fi înţeles drept o perpetuare în slăbiciune. O slăbiciune care domină prin sensul pe care îl instituie.

C.A. - Ai scris cărţi de critică literară, dar şi remarcabile monografii, inclusiv cea despre Cezar Baltag. Asta îmi întăreşte sentimentul exprimat mai demult, nu reţin în ce împrejurare, că vei da cîndva o istorie literară de referinţă. Nu ştiu de ce, dragă prietene, sînt convins că va fi aşa…

M.A.D. – Dacă ţi-aş spune că lucrez la o istorie a literaturii române m-ai crede? Sau măcar la una a ultimilor 70 de ani? Sau cel puţin la istoria unei secvenţe de 50 de ani? Dar s-ar putea să nu rămînă decît titlul. Ceva de genul, insipid, De la sintagmatic la paradigmatic (şi viceversa) într-o jumătate de veac de literatură. Dar ca să scriu o astfel de carte, mi-ar trebui fişe, timp şi talent. Poate şi voinţă – deşi voinţa se află la mine în vizuini întunecate şi hibernează. Am scris mai degrabă din eşecul voinţei, cu un plăcut sentiment al ratării, pe care-l tot savurezi neputînd ocoli vanitatea. În fapt, stai pe loc şi priveşti lumea, căutînd în labirint un traiect. Propriul traiect – în care te recunoşti cu speranţa că în el se recunoaşte lumea.

C.A. - Te rog să faci abstracţie o clipă că tu însuţi eşti critic literar. Încercînd o privire din afară, crezi în dreapta judecată a criticii noastre?

Cronicarii reu şesc să semnaleze cele mai importante apariţii? Presupunînd că o carte bună apare la o editură obscură dintr-un oraş de provincie, reuşeşte să iasă în cele din urmă la lumină? Sînt totuşi vremuri în care marile edituri fac o publicitate agresivă, se exercită presiuni, se pun la bătaie tot felul de tertipuri de marketing, se face lobby… Există scriitori supraevaluaţi şi scriitori ce nu sînt receptaţi la adevărata lor valoare?

M.A.D. – Nu mi-e greu să fac abstracţie. Tot timpul o fac. Reproşuri se pot face criticii literare, dar mi se pare că în cele mai multe cazuri aceste reproşuri vin dintr-o oarecare neînţelegere şi din frustrări. Se vorbeşte despre critica literară ca şi cum ar fi o instituţie în sine – şi din nefericire nu este – cu program, cu viziune unitară, cu timp la

îndemînă şi eventual cu bani. Dar criticii – nici măcar cînd sînt universitari şi cînd aparţin aceleiaşi universităţi – nu se constituie în colective de lucru şi de cercetare. Ar putea atunci să propună nişte proiecte unitare, de anvergură, care să concureze

Împreună cu Gellu Dorian la Washington (2005)

eventual cu altele. Or, criticii sînt redactori la reviste, referenţi la edituri, angajaţi ai unor trusturi, aparţin unor grupuri şi unor generaţii distincte, vin cu sensibilitate, culturi, înţelegeri diferite, slujesc uneori interesele altora, aşa încît ce se află în spatele generalizărilor privind critica literară?

Fireşte, putem face aşa o privire globală şi putem ajunge la o medie, înregistrînd puncte de vedere.

Marketing? Lobby? Într-un fel sau altul, aşa s-a întîmplat dintotdeauna. Scriitori supraevaluaţi, subevaluaţi, de asemenea. Şi nu trebuie să ne hrănim cu iluzia că timpul ne va face dreptate. Ţine, evident, şi de şansă să intri într-un con luminos.

Totuşi, cea care aşează cărămizile într-o construcţie e critica literară, nu tribul. Pentru trib, Adrian Păunescu e cine ştim că este – un fel de guru –, iar Virgil Mazilescu sau Cristian Simionescu nu există.

Sînt lucruri de care se ocupă, probabil, sociologia.

Dar cum face critica literară, iată, generalizez eu însumi, acea construcţie? Oricît am fugi noi de hegemonia unui punct de vedere, probabil că din murmurul general cineva trebui să vină şi să aibă greutatea unei afirmaţii centrale.

C.A. - Şi, în strînsă legătură cu precedenta întrebare, crezi că ai cunoştinţă cam despre tot ce se publică mai important în ţară? Nu există o piaţă editorială care să funcţioneze impecabil, dar măcar criticii literari reuşesc să fie la curent cu apariţiile valoroase de carte?

5

invitatul revistei M.A.D. – Nu, fireşte că nu am acces la tot ce se publică important. Dar eu sînt unul singur.

Trăiesc cu convingerea că alţi critici literari citesc textele importante pe care eu nu le întîlnesc. Că le citesc şi că scriu despre ele. Unde se fac însă cărţile? În paginile revistelor (tot mai pasagere), acolo unde apar cronicile de întîmpinare, sau în studiile de

Cu Matei Vişniec la Horodnic, în septembrie 2004

anvergură pe o anumită temă? Sînt mize diferite, lumi diferite. Ce pierdere, am spune, că Andrei Terian nu mai face critică de întîmpinare. Dar s-ar putea să lucreze la un studiu care să dea o ală greutate opţiunilor lui exprimate într-un fel sau altul în legătură cu literatura contemporană. „Eu, ca redactor-şef, trebuia să mă lupt…”

C.A. - În revista timişoreană Orizont a apărut recent o simpatică anchetă – „De ce se ceartă scriitorii?” Întrebarea e cît se poate de îndreptăţită pentru că unde te întorci tot dai peste cîte o încăierare în care sînt amestecaţi scriitori.

Te-ai aştepta ca în provincie scriitorii să fie mai paşnici, dar ţi-ai găsit! Ce au de împărţit? De unde pînă unde „scandalurile literare”? Te întreb pe tine care te ţii departe de gîlcevile astea, deşi nu duci nici tu lipsă de „prieteni”…

M.A.D. - Păi în provincie chiar nu au cum să fie mai paşnici. Fiind mai puţini, de valori diferite, unii cu o conştiinţă puternică a individualităţii lor, alţii vanitoşi în exces tocmai dintr-o lipsă de vizibilitate, fireşte că e greu să formeze grupuri care să le asigure o anume stare de confort. Şi chiar cînd

6

o fac, dincolo de locul izolat din timpul scrisului, scriitorii sînt figuri sociale: simt acut nevoia să se confrunte, să se compare, să inventeze pe seama altora, să se construiască pe ei înşişi. Aşadar, se ceartă din aceleaşi motive pentru care se ceartă medicii, actorii, oamenii în general. Deşi, este evident, sînt şi scriitori care au un traseu ce nu se intersectează cu ale altora. Ei nu se ceartă cu nimeni.

C.A. - Cunoşti de ani buni revista Bucovina literară, o vreme ai fost redactor-şef, iar acum eşti alături de mine şi deţii, afirm în cunoştinţă de cauză, o rubrică de succes – „O antologie a poeziei româneşti”. Vrei să faci vreo referire despre perioada în care ai fost şeful publicaţiei? Cum ţi se pare acum revista? Iată, ai prilejul să-i transmiţi un mesaj la aniversară?

M.A.D. - Bucovina literară n-a fost niciodată o revistă atît de bună ca acum. Cînd am fost eu redactor-şef, vreun an-doi, era o formulă care cerea mult consum psihic. Eu, ca redactor-şef, trebuia să mă lupt să-l public pe Grigurcu, pe Simuţ sau, îmi amintesc exact, pe Rodica Draghincescu. Şi după ce am publicat într-un prim număr un interviu cu Nicolae Manolescu am fost luat la întrebări, dar atunci pe linie politică. În plus, nu aveam nici timpul şi poate nici puterea să fac o revistă cu adevărat bună. Aşa că am scris un editorial, La timpul trecut, şi cam asta a fost tot. Mai degrabă iresponsabilitate din parte-mi, dar acum, cînd văd cum arată revista, îmi spun că altfel, cu tot ce s-a întîmplat între timp, nu s-ar fi ajuns aici. Prin urmare, ce să-i urez? Păi să aibă viaţă lungă în formula asta, demnă, care impune respect. Poate că ar trebui să dea mînă liberă unor critici tineri care sa să se formeze aici, să-şi facă aici mîna. Sînt convins, în tot cazul, că priveşti spre viitor, nu spre trecut.

Alături de Lucian Vasiliu, Cezar Ivănescu şi Ana Blandiana (Iaşi, dec. 2004)

invitatul revistei

Cioran şi neputinţa de a fi altceva decît român A discuta despre Cioran înseamnă a cîntări, într-un fel sau altul, şi episodul tinereţii sale legionare. Fireşte, lucrurile pot fi explicate în multe feluri şi fiecare interpretare va fi avînd miezul ei de adevăr. În fond, avem fapta (care ar trebui descrisă minuţios, prezentată în regim descriptiv şi de inventar, documentaristic atît cît se poate), după care urmează şirurile de interpretări, dintre care n-ar trebui s-o excludem pe-a lui.

Propriile-i cuvinte despre această secvenţă biografică – invocate adesea şi pe care nu le reluăm aici – n-ar trebui citite decît cu titlu de ipoteză.

Adevărul lui Cioran despre sine?! El nu face decît să-şi construiască (re-construiască) o identitate aflată în permanentă criză. Mi se pare relevantă pentru modernitatea pe care Cioran o ilustrează din plin tocmai această precaritate a sinelui, finalizată, ca la Pessoa, într-o multiplicare de euri. Cum nu se recunoaşte într-un miez puternic, Cioran visează la unul pentru ca, ulterior, să se mulţumească cu explorarea negativităţii, cu absenţa eurilor, cu ocuparea marginilor. Şi printre motivele nerevenirii în România, printre multe altele, aş avea în vedere chiar această teamă de întîlnirea cu un sine străin, care i-ar putea perturba fragilul echilibru cîştigat, parcă niciodată definitiv, din locuirea anonimatului. În tot cazul, e de bănuit că, în funcţie de destinatarul scrisorilor, interviurilor, notelor etc., propriile-i cuvinte despre tinereţea-i furtunoasă spun de facto altceva, chiar dacă, în principiu, sensul afirmaţiilor este acelaşi, exprimînd regretul pentru o tinereţe furtunoasă, nebunească, aiuritoare.

Spun altceva pentru că, în funcţie de context, sînt mărturisiri justificative şi anihilante. Într-un fel sau altul, Cioran trebuie (ştie că trebuie) să-şi nege trecutul. Dacă-l reneagă cu adevărat, asta e deja o altă întrebare, pentru care n-aş folosi deloc răspunsuri gîndite de-a gata. În tot cazul, spunînd că regretă, Cioran nu face decît să-şi citească tinereţea ca pe un text (păstrează în memorie frînturi) pe care îl traduce în alt text. Aşadar, o interpretare care vizează, dincolo de nevoia înţelegerii în sine (nici nu ştim dacă reale sau nu), reacţia unui destinatar.

La drept vorbind, mai poate fi Cioran sincer cînd lumea în care trăieşte are cu totul şi cu totul alte valori? Cîtă laşitate (sau oportunism şi conformism)

va fi fiind acum în curajosul din tinereţe?! Se ştia oare urmărit de poliţia secretă franceză? În tot cazul, şi dacă ar fi în totul sincer, adică onest cu sine, deci dacă s-ar situa dincolo de intenţia de a comunica o imagine despre sine, Cioran priveşte spre propriul trecut ca pe o pînză de cinematograf: se vede într-un film şi încearcă să se recunoască. Străinul care poartă (parţial) numele lui trebuie înţeles. Greu de crezut că el poate fi mai „obiectiv” decît cineva neimplicat.

Cît despre un adevăr absolut exterior, dificultăţile, nu mai mari, sînt de altă natură. A înţelege mecanismele subtile care au generat adeziunea lui Cioran la dreapta naţionalistă înseamnă nu numai a înţelege epoca, ci şi a cunoaşte personajul în vibraţiile sale intime. Deseori, o ştim prea bine, traiecte existenţiale sînt generate de fapte absolut nesemnificative, uitate în zona plutonică a fiinţei. Avem, în tot cazul, interpretările, care se suprapun, se completează, se nuanţează, chiar contrazicîndu-se. Voi propune, finalmente, una în plus (sugerată, probabil nu foarte vag în cartea mea despre Cioran), care nu are pretenţia de a le nega pe celelalte, ci poate orgoliul de a le însuma depăşindule. Oricum, miza acestui articol nu este această ipoteză în sine (repet, identificabilă, printre rînduri, şi în Cui i-e frică de Cioran?), ci dezbaterea unei alte idei, vehiculate în ultimii ani în spaţiul cultural francez. Am regăsit-o formulată şi într-un text aparţinînd Mariei Dolle, publicat în „Tribuna” (an X, nr. 207, 16-30 aprilie 2011) în traducerea Letiţiei Ilea. O ştiu prea bine, firesc ar fi să invoc aici numele sonore care creează curentul de opinie pe care l-am sugerat. Rămîne în sarcina altor intervenţii...

Pe scurt, despre ce este vorba? Să cităm cîteva fragmente referitoare la convertirea lui Cioran: „Tot ceea ce scrie Cioran în franceză posedă o dimensiune reflexivă şi, prin propria sa mărturisire, schimbarea de limbă introduce o fisură brutală şi definitivă în viaţa sa de scriitor” (s.n.).

Mai tîrziu: „Renunţarea la limba română permite fără îndoială expierea şi extirparea din sine însuşi a rădăcinilor unei limbi care permisese în acelaşi timp cu «entuziasmul» şi «furoarea» ceea ce numeşte el «divagaţiile»”. Concluziile ultimei fraze? „ [...] această răsturnare nu este posibilă decît fiindcă Cioran îşi schimbă limba: renunţarea la idiomul în care au fost exprimate opiniile anti-semite constituie singurul mod de a le pune la distanţă şi de a se despărţi de ele”. Aşadar, nebunia tinereţii s-ar datora faptului că Cioran scrie în limba română, o

7

invitatul revistei limbă, se înţelege, ne-reflexivă (eventual expresivă şi, astfel, impulsivă); odată cu pătrunderea în spaţiul cultural şi lingvistic francez, Cioran abandonează limba tinereţii, prin urmare şi una din cauzele care au generat nebunia tinereţii, iar discursul său (şi el) se iluminează prin accesul la reflexivitate. Sper că nu am deturnat nimic, prin condensare, din sensul explicit al ideii pe care exegeza mai nouă franceză o construieşte pe această temă. Mai mult, Cioran îşi sacrifică limba, dar o face pentru a se salva pe sine, şi nu atît ca autor, care urmează să folosească o limbă ce-i poate asigura celebritatea, cît, se

Alături de Cassian Maria Spiridon şi Cătălin Ţârlea, la Zilele Convorbiri literare, Iaşi, 2000

subînţelege, ca fiinţă. Şi, deşi se ştie că Cioran face afirmaţii nu o dată contradictorii, consecinţa unei identităţi pulverizate, se citează cuvintele spuse lui Gabriel Liiceanu: „Am rupt dintr-odată cu totul: cu limba mea, cu trecutul, cu tot”. Cu toată tăietura fermă a unui astfel de răspuns, rămîne întrebarea dacă o astfel de ruptură e cu adevărat posibilă. Aş face aici mai degrabă o lectură suspicioasă. Nu cumva tocmai imposibilitatea de a o rupe definitiv şi absolut generează fermitatea unei astfel de afirmaţii? În plus, cu toată decizia de a o rupe cu tot trecutul, nu cumva tocmai partea aceasta, abisală, a fiinţei revine obsesiv, stringent, şi tocmai de aici nevoia de a afirma ruptura din dorinţa de a o şi realiza?! Dacă ar fi rupt într-adevăr cu trecutul, atunci trecutul nici nu l-ar mai fi interesat pe Cioran.

Mai mult, cred că, lucru pe care îl voi demonstra întrucîtva, deşi la un alt nivel, pe un alt plan, Cioran reia la Paris ceva din obsesiile şi comportamentul tinereţii, în aşa fel încît diferenţele nu sînt nici pe departe atît de mari pe cît lasă să se creadă anumite interpretări şi poate a lui Cioran însuşi. Şi dacă vorbeam de euri multiple, asemenea celora ale lui Pessoa, nu aveam în vedere cele două posibile

8

ipostaze – înainte de Franţa şi după România –, ci multiplele schimbari de atitudine, comportament, identitate nu numai de la o zi la alta, ci de la frază la alta. Euri diferite chiar în interiorul aceluiaşi paragraf din Caiete.

Dar să revenim. Ce e surprinzător în ipoteza cu care mă confrunt, în fond, este, înainte de toate, simplitatea ei. Sigur, poate fi un mod de a tăia odată pentru totdeauna nodul gordian. Dar Cioran e prea complicat pentru a putea fi redus la o atît de elementară, în sensul de simplă, interpretare. Fără îndoială, limba e un sigiliu care dă formă fiinţei.

Totuşi, dincolo de frumuseţea teoriei, nu e limba singurul factor determinant; altfel, toţi scriitorii limbii române ar fi, temperamental, asemenea lui Cioran în tinereţe. Or, Cioran, o ştim, e mai degrabă o excepţie. (Cum o excepţie este, dar în alt fel, Celan, care continuă să scrie în limba celor care i-au ucis părinţii). Pentru a fi clar de la început, voi spune, deci, că mi se pare o soluţie – aceasta, să dăm vina pentru fervorile tinereţii lui Cioran pe limba pe care o folosea atunci – comodă, superioară, ignorantă. Care are ca scop, pe de o parte, salvarea lui Cioran, pe de altă parte, demonstrarea superiorităţii (prin reacţia pe care o generează) a limbii franceze, limba spiritului, a raţiunii.

Dincolo de orice altceva, mi se pare că în mijlocul ipotezei se află o contradicţie de fond. Cum să explici fanatismul tinereţii prin limba unui popor pe care Cioran îl consideră inapt să facă istorie?

Altfel spus, pentru toţi ceilalţi, amorfi, nevitali, limba a fost timp de secole anihilantă şi numai pentru Cioran este explozivă şi temperamentală?! În fond, să revenim la Cioran. „Furia disperată” din tinereţe – dar sintagma e din caietele pariziene şi se referă la prezent – nu poate fi înţeleasă decît privindu-l pe acel Cioran din anii parizieni. Se numeşte pe sine dubios, suspect şi nesigur, ar avea în el ceva slav şi maghiar, nu latin (deci nimic raţionalist), se identifică cu evreii rătăcitori, e răvăşit de melancolie, neputincios, fuge din faţa istoriei. Altfel, refuză totul: o căsătorie, un loc de muncă, o înscriere în societate. Pare să nu-şi asume nici un fel de responsabilitate centrală. Totul, asumat ca revers. Explorează doar negativitatea şişi transformă neputinţele, bolile, eşecurile, laşităţile, viciile în şansă. Ciudat cum se recunoaşte în mama sa şi în neamul său. Să reiau doar cîteva citate din cartea mea, preluate nu din scrisori (deşi se găsesc şi acolo afirmaţii elocvente), ci din Caiete.

Aşadar: „prea mulţi străbuni umili şi cinstiţi îmi inhibă ambiţiile şi-mi stingheresc mişcările. Sînt

invitatul revistei prea slab ca să mă scutur de o atît de grea moştenire” (Humanitas, III, 54; citez din traducerea

Gellu Dorian, Dumitru Radu Popa, Theodor Damian, Mirela Roznoveanu, Mircea A. Diaconu şi Liviu Georgescu, la Columbia University, 2005

românească a Caietelor, precizînd volumul şi pagina). Altundeva: „Toate aceste popoare fericite, ghiftuite: francezi, englezi... O, eu nu sînt de aici, am în spate veacuri de nefericire” (I, 49). Aş mai cita o singură afirmaţie: „Orice om vrea să fie altul decît este” (I, 82). Şi încă una pentru a privi din alt unghi dorinţa de a rupe cu trecutul. Iată: „Cînd mă gîndesc ce frenezie trăiam în tinereţe din cauza neamului meu! Ce nebunie, Doamne! Trebuie să te rupi de origini, sau cel puţin să le uiţi. Eu am tendinţa să mă agăţ de ele – probabil din masochism, din gust pentru robie, pentru «lanţuri», pentru umilinţă” (III, 62). Suficiente date, poate, pentru a construi alt portret şi alte cauze.

Aşadar, pun nebunia din tinereţe nu doar pe seama unei nevoi de a-şi salva neamul prin flagelare, ci mai ales pe seama unei autoflagelări. E la mijloc nu numai sentimentul singulariţii superioare, ci şi o ură de sine – care-l apropie de evreii Europei Centrale – cauzată de propriile limite pe care vrea să le depăşească. Cîteva dintre autoportretele de mai tîrziu, din anii parizieni, ni-l arată pe Cioran chiar în postura României a cărei schimbare la faţa în tinereţe o dorea. Cioran – gust pentru robie, pentru lanţuri, pentru umilinţă, cine ar fi crezut?! De fapt, ura faţă de propriile limite, în care vede limitele neamului său, translează flagelarea dinspre sine spre propriul neam. E un mod de a ataca miezul propriei fiinţe. Oricum, Cioran vrea să fie altul. Cum ştim, eşuează. Aşa încît, nu-i rămîne decît să iubească limitele – ale sale şi ale propriului neam. În unul din citatele de mai sus se simte bucuria că aparţine unui neam care-i pune în spate veacuri de nefericire. Îi admiră pe anonimii rămaşi în România care s-au ratat, regretă că nu este cioban în munţi, în fine, nu-şi

mai neagă golul, ci îl cultivă. Aşa încît, dacă se petrece o schimbare în epoca pariziană ea nu ţine deloc de depăşirea fervorii din tinereţe în favoarea unei raţiuni luminoase. Pe de altă parte, nici fervoarea din tinereţe nu mai e ceea ce părea să fie, la fel cum înţelepciunea dată de limba franceză nu-i de fapt decît un mod de a accepta şi de a exploata ceea ce în tinereţe blama: neputinţa de a face istorie, trăirea la margine, umilinţa şi anonimatul. Aici mi se pare că e vorba chiar de fiinţă, şi nu de conjuncturi.

Prin urmare, nu numai că schimbarea limbii nu generează saltul în raţiuni (şi renegarea propriei tinereţi), dar ea atrage după sine o identificare la vedere cu neamul din care a plecat şi pe care în tinereţe îl dorea altfel, pentru că Cioran se dorea pe sine altfel. Acum, în Franţa, face apologia eşecului şi a increatului. Să cităm, de asemenea, din Caiete, două secvenţe care-şi răspund una alteia. Pe de o parte: „De ce sînt un ratat? Fiindcă am aspirat la fericire, la o fericire supraomenească, şi fiindcă, neputînd s-ajung la ea, m-am înfundat în contrariul ei, într-o tristeţe sub-umană, animală, mai rău, într-o tristeţe de insectă. Am dorit fericirea gustată în apropierea zeilor şi n-am obţinut decît această apatie de termită” (II, 330). Pe de alta: „Trebuia poate să rămînem la stadiul de larve, să ne abţinem să evoluăm, să rămînem liberi şi neterminaţi, să ne statornicim în ratare şi să ne istovim la nesfîrşit întrun extaz embrionar” (III, 23).

Iată de ce nu cred nici că se produce o ruptură între epoca franceză şi cea românească a lui Cioran, decît în sensul unei schimbări de atitudine, căci ceea ce iniţial ura ajunge finalmente să iubească – e felul lui de a se salva pe sine, soluţia lui de a supravieţui –, nici că, odată cu renunţarea la limba română în favoarea limbii franceze, Cioran ar abandona nebunia tinereţii sărind brusc în corabia raţiunii.

Cu Corneliu Dumbrăveanu, la Horn (Olanda)

9

jurnal comentat „Virgil Ierunca Monica Lovinescu au în jurul lor informatori” Liviu Ioan STOICIU

Mă întorc la jurnalul din 14 iulie 1987, zi de mar'i (jurnal scris de mână, cu cerneală neagră, pe un registru masiv, cu coperte negre; am scris pe filele lui îndoite pe jumătate, astfel că pe fiecare pagină am două șiruri de jurnal). Eram chemat la fostul apartament al poetului uitat nonconformist Virgil Huzum (el a anun)at printr-un eseu că scrie o „poezie structurală”; altfel, a fost profesor de filozofie și farmacist celebru, cu încrengături în familia Kogălnicenilor), devenit la bătrâne)e un poet cuminte, ludic, discret, serafic. Tocmai sosise din Fran'a fiul lui, Sergiu Huzum (un cunoscut cineast operator), emigrat, care ratase înmormântarea tatălui din 9 iulie și acum lichida tot ce rămăsese în urma tatălui (habar nu am dacă a vândut atunci apartamentul de la bloc, știu că în afara manuscriselor și bibliotecii lui Virgil Huzum, donate Bibliotecii Jude)ene Vrancea, cam tot ce a adunat într-o via)ă a fost dat de pomană vecinului care l-a îngrijit pe poetul dispărut la 83 de ani).

Sergiu Huzum mi-a telefonat în câteva rânduri, atrăgându-mi aten)ia că tatăl lui, poetul Virgil Huzum, a )inut în mod expres să-mi dea cartea premiată în 1936 de Societatea Scriitorilor Români – placheta intitulată „Zenit”. În tinere)e, Virgil Huzum a făcut parte din Gruparea Genera)iei Tinere, fondată în 1929 de poetul Mihail Steriade, alături de N. Crevedia, Radu Boureanu, Mircea Damian. Mihail Steriade a plecat din )ară în 1930, a avut cetă)enie franceză, a semnat căr)i de versuri în franceză cu numele Simon Boissenot, după ce s-a înrolat în armata franceză în 1939, dar s-a stabilit în Belgia din 1956(el era absolvent al Liceului Unirea din Focșani, asemenea lui Virgil Huzum, având profesor și mentor literar pe I.M. Rașcu)… Având de a face cu un emigrant „din lumea bună” (prieten cu Virgil Ierunca și Monica Lovinescu), nu-mi era greu să în)eleg că Securitatea era pe fir și că aveam „coadă” după mine, venind să-l întâlnesc pe Sergiu Huzum de la Paris. Scriam în 14 iulie 1987, o dată sosit la apartamentul poetului ce dispăruse pe 6

10

iulie, după ce Sergiu Huzum (pe care-l vedeam pentru prima oară) m-a îmbră)ișat, spunând că știe totul despre mine: «Imediat, Sergiu Huzum îmi dă placheta premiată a tatălui lui, „Zenit”. Nu mă așez? Beau un ness? Mul*umesc, da: îmi dă o cană mare. Îmi pune apoi în fa*ă diverse publica*ii…

Lua*i și asta, lua*i și asta. Nu e cazul, îngaim eu. Îl rog să transmită prin intermediari familiei Virgil Ierunca-Monica Lovinescu că au în jurul lor informatori: odată ce cartea mea din urmă, „Când memoria va reveni”, a fost văzută pe masa lor cu autograf! E atâta naivitate în sânul emigra*iei… Îi spun apoi că am fost pus de Securitatea Statului să formulez o scrisoare publică împotriva celor doi parizieni de la Radio Europa Liberă, Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, și că am refuzat – nu numai atât, am făcut scandal ofi*erului de Securitate trimis de la București, speriindu-l efectiv, și nu e exclus să fiu „ascuns”». (Nota LIS-2011. S-a întâmplat asta în afara Focșanilor, undeva la un motel, în drum spre București, la „Bachus”, localitatea Urechești, nu departe de Casa memorială ”Al. Vlahu)ă” din Dragosloveni, dintre vii) – unde, aveam să observ, exista un apartament conspirativ, de lux, cu aparatură ultimul răcnet. Am fost urcat din Focșani într-o Dacie neagră, între ofi)eri de Securitate vrânceni, credeam că mă duc direct la București. Am apucat să-i las so)iei un bilet în care am avertizat-o că Securitatea „a pus mâna pe mine”. La motelul Bachus mă așteptau al)i securiști și militari cu arme la vedere, inclusiv un ofi)er de Securitate din București, care a fost extrem de enervat de refuzul meu; probabil nu se aștepta de la un provincial ca mine să-l înfrunte. Eram așezat la o masă de sufragerie cu ofi)erii de Securitate vrânceni, trei la număr, și ofi)erul de Securitate din București. La un moment dar m-am ridicat în picioare și m-am repezit, peste masă, spre ofi'erul de Securitate din București, urlând că nu-mi spune el mie ce să fac, atunci au năvălit pe ușă militarii înarma)i, dar au fost calma)i de ofi)erii de Securitate din Vrancea, că nu s-a întâmplat nimic. Mă amuz și azi că au vrut să mă așeze la o friptură, cu vin, și am refuzat, erau veselă și tacâmuri de lux, fa)ă de masă festivă, le-a părut rău securiștilor că au fost obliga)i astfel să renun)e și ei la friptura care se deconta la Securitate, dacă eu acceptam. Nu spun că maiorul de Securitate care se ocupa de cultură și educa'ie socialistă în cadrul Securită)ii din Vrancea a retras toate furculi)ele și cu)itele puse pentru friptură, de pe masa festivă, îngrijorat că eu aș putea să apelez la ele, la o adică).

un bucovinean la Paris Exilul ca aventură culturală (note şi frînturi)

Matei VIŞNIEC

Cînd am ajuns la Paris, în septembrie 1987, Monica Lovinescu era pentru mine, ca şi pentru toţi românii care ascultau Europa Liberă, o voce extrem de familiară dar fără chip. Puţină lume ştia de fapt cum arăta Monica Lovinescu, iar în România, pînă la plecarea mea din ţară, nu ţin minte să-mi fi căzut privirile pe vreo fotografie a ei: cine ar fi îndrăznit de altfel să ţină în casă fotografiile celor care colaborau sau lucrau la postul de radio Europa Liberă, atît de incriminat de Securitate? Probabil că doar Securitatea ştia de fapt cum arăta Monica Lovinescu şi dispunea de fotografii de-ale ei „recente".

La Paris am cunoscut-o însă pe Monica Lovinescu într-un mod, ca să spun aşa, inevitabil: ea era un fel de instituţie, era patroana exilului românesc, autoritatea sa supremă şi, mai mult decît atît, împreună cu Virgil Ierunca, reprezenta centrul nevralgic al diasporei, cartierul general al tuturor informaţiilor utile… Ajuns la Paris ştiam deci că într-un fel sau altul, mai devreme sau mai tîrziu, urma să o cunosc pe Monica Lovinescu, dar nu-mi închipuisem că întîmplarea avea să joace un rol imens în provocarea acestui moment. În primele zile de Paris, pe 26 şi 27 septembrie 1987, eram atît de aerian şi de fericit încît nu aveam nici un plan precis, în orice caz prioritatea mea nu era sa merg la Europa Liberă, ci mai degrabă să mă plimb fără ţintă pe cheiurile Senei şi prin cartierele mitice ale oraşului. Cred că era cam pe data de 28 septembrie cînd, plimbîndu-mă în felul acesta prin Montparnasse, am zărit-o pe stradă pe doamna Geta Dimisianu care lucra la ora aceea la Editura Cartea Românească. Uluitoare întîlnire! Geta Dimisianu ne ştia pe toţi cenacliştii de luni şi avusesem cu ea, în România, de mai multe ori, discuţii dintre cele mai interesante. Ea m-a dus, două zile mai tîrziu, la Monica Lovinescu la Radio Europa liberă, unde i-am cunoscut şi pe Virgil Ierunca, pe Alain Paruit, pe Paul Goma şi alte cîteva persoane. Monica mi-a propus atunci să-i dau un interviu, dar i-am spus sincer că mă temeam să nu aibă parinţii mei probleme. Ceea ce nu înseamnă că Monica Lovinscu mi-ar fi purtat pică. Ea m-a îndreptat apoi spre OFPRA (Oficiul pentru refugiaţi şi apatrizi) unde mi-am depus cererea de azil politic, cu o recomandare semnată de propria ei mînă şi de Virgil Ierunca.

De mai multe ori am fost invitat în casa lor, de mai multe ori m-am dus să-i văd la Europa Libera şi apoi am stat cu ei îndelung la cafeneaua care se afla vis à vis de restaurantul Doina... Intre timp obţinusem 5000 de

franci, o bursă acordată de o fundaţie literară, şi Virgil Ierunca s-a oferit să-mi ţină banii la el în casă, ca să nu mi-i fure cineva în căminul de emigranţi în care stăteam. În acea perioadă îi vedeam pe Monica şi pe Virgil Ierunca cam o dată pe săptămînă, în ziua cînd îşi înregistrau emisiunea la Europa Liberă, şi Virgil îmi aducea cîte o sumă mică din „tezaurul“ meu, trei sute sau patru sute de franci, cam cît aveam nevoie ca bani de buzunar pentru următoarele şapte zile.

Monica Lovinescu era însă, dincolo de lupta ei împotriva comunismului, o sursă inepuizabilă de sfaturi practice pentru cineva ca mine proaspăt aterizat la Paris.

Ea mi-a sugerat ideea de a începe un doctorat şi de a postula pentru o bursă în acest sens, ea şi Virgil Ierunca mi-au vorbit despre opacitatea mediilor de informare franceze cînd vine vorba de comunism, despre modul în care funcţionau editurile şi editorii, revistele şi diversele publicaţii literare, etc. Într-o zi Monica m-a sunat să mă întrebe dacă nu voiam să semnez o petiţie împotriva demolării satelor de către Ceauşescu, şi am semnat-o. Acesta a fost, cred, momentul cînd s-a aflat la Bucureşti că Matei Vişniec era pe cale să „rămînă“. Tot ea m-a dus la cenaclul „lui Mămăligă“ unde am citit poezie şi apoi teatru... Şi tot ea m-a sunat într-o zi la căminul unde stăteam ca să-mi spună că era un post liber la München la Europa Liberă şi un altul la BBC… Practic, aşa am postulat pentru BBC, în urma unei informaţii pe care mi-a dat-o Monica, şi tot ea l-a sunat pe directorul de atunci al postului, Cristian Mititelu, ca să-i vorbească despre mine. Aşa s-a făcut deci că m-am dus, în august 1988, la Londra, unde am stat un an şi două luni.

Culmea este că Monica a fost apoi cea care mi-a acordat, ea mie, împreună cu Virgil Ierunca, un interviu pentru BBC. Între timp însă, fiind la Londra, tînjeam după Paris, îmi lipsea ceva, o anumită atmosferă boemă, o anumită decontractare culturală pe care lumea anglo-saxonă nu o avea. I-am vorbit de alfel Monicăi despre acest lucru şi tot ea m-a sunat într-o zi la Londra ca să-mi spună… că se scotea la concurs un post la Radio France Internationale la Paris…

Dupa 1989 însă, totul s-a schimbat la Paris, nu m-am mai văzut cu Monica decît foarte rar, exilul românesc a devenit cu totul altceva... Monica a fost, dincolo de lupta ei împotriva comunismului, şi un om cu o imensă iradiere de bunătate. Ea ştia că noi, cei care aterizam uneori destul de dezorientaţi şi chiar zdruncinaţi la Paris, nu aveam numai grija denunţării lui Ceauşescu şi a regimului comunist, ci trebuia să ne găsim şi un acoperiş, să cîştigăm un ban ca să avem ce mînca, să postulăm pentru o slujbă, să ne facem noi prieteni, să culegem informaţii practice, să ne reconstruim viaţa pe termen lung… Timp de luni şi luni de zile am simţit atunci o profundă nevoie de a-i vedea o dată pe săptămînă pe Monica şi Virgil, în primul rînd din motive practice, ca să le spun ce planuri de viitor şi ce angoase prezente aveam, şi să mă simt reconfortat şi încurajat de discuţiile cu ei şi de prezenţa lor. Această amintire strict umană şi practică este acum cea mai puternică atunci cînd mă gîndesc la ei.

11

cronica literară Cînd frunzele iau chipul căderii Ioan HOLBAN

„De cînd m-am născut/ m-a locuit o prevestire/ sumbră/ şi-am ştiut că într-o zi/ voi fi descărnat de umbră" (Autobiografie). Dincolo de proiecţia metafizică, unde (pe)trecerea omului e descărnarea de umbra sa, poemul care deschide ultima carte de versuri a lui Constantin Popa are o semnificaţie anume în dinamica discursurilor care îl locuiesc şi-l identifică pentru că, iată, poetul a stat mereu lîngă omul de teatru şi lîngă filosof, descărnîndu-i de umbra lor, distilînd esenţe din arta şi din gîndul lor şi, deopotrivă, relansîndu-i prin sporul imaginarului poetic. În aparenţă, poetul a dublat mereu, constant, activitatea prodigioasă a omului de teatru - dramaturg, actor, regizor, profesor - cu volumele Preţul alegerii (1976), Cuvinte învinse (1978), Perioada de instrucţie (1981), Împăcarea cu Faust (1986), Şcoala de îngeri (1991), Teroarea clepsidrei (1996), Donatorul de umbră (2000), Sertarul cu emoţii (2006) şi, acum în urmă, Crescătoria de clipe; în fapt, poetul vine la aplauze pentru că el îşi scrie textele „cu creionul cel de sărbătoare”. Avînd în vedere preocupările pentru filosofie şi, mai ales, pentru arta teatrală în toate dimensiunile sale - actorie, regie, pedagogie -, s-ar putea crede că poezia reia şi sublimează teme şi motive de acolo, lumea ca spectacol, de exemplu sau simbolistica Arlechinului, a histrionului din „bâlciul“ realului; în fond, însă, fiecare volum de versuri e o experienţă nouă care nu pleacă în chip necesar de la delimitarea teritoriilor şi nici de pe linia subţire care uneşte/ desparte omul din teatru de poetul din intimitatea gîndului său. Astfel, dacă în Sertarul cu emoţii se spunea, mai cu seamă, „povestea” omului în neputinţele sale, dînd celor din jur „lecţii de tăcere”, în Crescătoria de clipe poetul e prea puţin sau chiar deloc „actor”: doar două texte îl evocă - Copertele spectacolului şi Poezie în trei acte -, dar, şi aici, nu scena contează, nici jocul histrionului pentru că figura lirică dominantă e a omului problematic, sfîşiat între lumină şi întuneric, suspendat pe gura închisă a amintirii: „În mijlocul scenei/ în pielea unui aer îmbătrînit,/ spărgîndu-se/ ca

12

un cristal lovit de un colţ/ al memoriei:/ în mijlocul scenei,/ cu un trup greu de dramele/ unor personaje/ plecate într-un relache/ definitiv:/ nesfîrşirea scenei sprijinită de reflectoare din care curge/ întuneric; eu,/ în buzunarele culiselor - cripte/ cu pereţii de cîrpe,/ învins de un colb al pieirii/ ce mă aşază în gura închisă/ a amintirii” (Copertele spectacolului). Pînă şi oralitatea ori umorul se însoţesc totdeauna cu rictusul tristeţii: „Păpuşile ei/ nu fac copii/ şi fetiţa nu înţelege de ce -/ că doar seara le culcă/ perechi…/ văzînd ce dezamăgită era,/ o păpuşă mai în vîrstă/ i-a spus la ureche că.../ ce mai la deal la vale.../ păpuşile nu fac copii/ pentru că iau/ anticoncepţionale” (Inocenţă).

Adîncimea, tonalitatea elegiacă şi detenta metafizică din Crescătoria de clipe se regăsesc, la rigoare, între încercările filosofice ale poetului. Temapivot a cărţii e relaţionarea fiinţei cu propria existenţă, notificarea poziţiei acesteia în lume şi în sinea sa; trecerea e, cum s-a văzut, „descărnare de umbră”, cu expirarea secundei ce i s-a dat, iar „filosofia de viaţă” e self controlul: poetul trăieşte viaţa şi nu se lasă trăit de aceasta, stăpînind-o aproape în chip discreţionar: „N-am să spun niciodată/ am pierdut trenul / pentru că eu n-am avut niciodată/ un tren,/ nici gară/ nici oră de plecare,/ nu m-am urcat niciodată/ cu cei care merg/ de plictiseală,/ de fără rost,/ de pierdut timpul/ de pierdut viaţa,/ de acoperit distanţe/ fără nici un nume./ Eu am avut/ trenul meu/ care pleca numai cînd/ îi fluieram eu plecarea,/ numai după ce îi podeam drumul/ cu mine,/ numai după ce inventam/ ora mea,/ halta mea:/ abia atunci trenul meu/ pleca prin mine/ cu mine./ Şi se întîmpla mereu/ ca în halta de sosire,/ la ora, minutul/ şi secolul exact/ să-l aştept tot eu ” ( Trenul fiecăruia). E o permanentă criză de umbră în poezia lui Constantin Popa; o criză de viaţă, în fapt, pentru că descărnarea de u m b r ă înseamnă

cronica literară pierderea memoriei şi a existenţei înseşi. Poezia din Crescătoria de clipe creşte din ceea ce aş numi punerea în abis a unor concepte, stări, sentimente, obiecte, senzaţii; lacrima, de exemplu, care e începutul şi sfîrşitul plînsului, îşi conturează sfera semantică în imaginea lacrimii fără ochi sau a lacrimii care îşi caută ochiul: „Lacrima de care vă vorbesc/ n-a mai fost plînsă/ niciodată,/ o lacrimă rugîndu-mă/ să-i fac rost/ de-un plîns: lacrima asta îmi bate/ cu picioarele-n inimă -/ un prunc viu,/ dar/ nenăscut;/ este o lacrimă ce-şi caută ochiul/ în care să crească/ şi pleoapele între care/ să se strivească” (O lacrimă oarecare). Şi, tot astfel, nu zborul contează, ci aripa, ideea de zbor: totul e foarte „rotund”, într-o logică impecabilă, comunicat într-un discurs liric fără impurităţi, de o limpezime cristalină. Lacrima fără ochi, aripa fără pasăre şi, mai departe, frunza fără creangă, noaptea de Crăciun fără Moş Crăciun reprezintă fragmentul, ceea ce e al duratei, care îşi caută unitatea, pe Unu şi atunci are loc noua geneză, cînd aripa vine cu tot cu zbor şi cînd fiinţa regăseşte timpul pierdut: „Cînd florile mă plictiseau/ şi pe cer norii / hoarde/ de făpturi monstruoase-mi păreau,/ cînd căram ca pe o grea povară/ ziua,/ cînd inima mea îşi vedea,/ fără nici un rost,/ de bătăile ei,/ cînd amurgul săpa în oasele/ umbrei mele/ şi cînd mă iubeam ca pe o/ ruină,/ cînd în lacrimă se oglindea/ renunţarea,/ ai venit tu, ca o aripă/ cu tot cu zbor,/ ca o secundă/ cu tot cu timp,/ mi-ai spus înalţă-te/ şi unge-te cu lumină,/ mi-ai atins gura/ şi pe buze mi s-au aşezat/ cele mai frumoase tăceri,/ mi-ai atins umărul cu zbor/ şi am zburat” (Renaştere). Între cuţitele abatorului cosmic Viaţa şi moartea - foaie-n două feţe - trec din una în cealaltă, pînă la suprapunere, cum spune Constantin Popa în Crescătoria de clipe. Imaginea lirică emblematică pentru această geneză reciprocă este ornicul, „abatorul” în care intră timpul pentru a fi tăiat în bucăţi din ce în ce mai mici: „Numai dacă trece/ prin ornic/ secunda are şi timp.../ orologiile! burduşite de zile,/ de nopţi,/ de clipe,/ aceste instituţii oarbe/ şi surde de administrat/ durata,/ nişte rotiţe proaste/ căsăpinde-ne viaţa,/ acest abator cosmic/ făcînd din veşnicie/ ne-timp” (Orologiile). În lirica eminesciană, fundamentală este dicotomia între timp, în înţelesul de veşnicie şi vreme, secunda ce s-a dat fiinţei. În Crescătoria de clipe, orizontul acestei problematici e totdeauna la limita timpului-netimp, un concept cu care lucrează poezia lui Constantin Popa: „Dar dacă timpul nostru/ nu e decît un şir de secunde/ pline de un fel/ de netimp?:/ Dar dacă secundele noastre/ sunt pline cu milioane de ani/ pe

care nu-i putem măsura/ cu bătăile inimii?/ Dar dacă nu suntem decît/ prizonierii unei clipe/ înlăuntrul căreia lucrăm,/ fără să ştim,/ la numele veşniciei/ şi la naturala noastră dispariţie” (Frison). Cum se vede, netimpul lui Constantin Popa acoperă sensurile vremii din poezia eminesciană; în Crescătoria de clipe, însă, ciocnirea timp-vreme, timp-netimp nu e între poli (sus şi jos, cer şi pămînt, lumină şi întuneric, demonic şi angelic), ci o relaţionare pe orizontală.

Astfel, netimpul poate fi, uneori, departele (ca în poemul Tactică) sau boala care năruie trupul fiinţei (ca în Sărac de păcate şi Crescătoria de clipe). Falia se produce pe ceea ce aş numi orizontul interogaţiei active, adresate lumii şi sinelui: astfel, ca în această „ghicitoare” ce pare a fi a Sfinxului: „Cine este/ şi nu este/ mai mult/ şi mai puţin de fire/ decît o flacără/ ce se cîştigă pe sine/ din propria-i pieire?” (Omul). Nu e nici un paradox aici: după ce va fi devenit el însuşi o întrebare, ca în Întîlnirea cu mine, poetul se va apuca de trăit abia cînd va fi murit: „După ce o să mor,/ abia după ce o să mor/ o să mă apuc de trăit:/ după ce ultimei secunde/ îi voi fi supt ultimul rest/ de timp:/ după ce o să trec Stixul/ pe celălalt mal/ al nesfîrşitului:/ după ce n-o să mai fiu,/ şi voi fi în lumea frunzei -/ adiind,/ după ce voi învăţa/ stropii de apă ploaie fiind,/ după ce corpul meu va lumina/ cu viteza luminii,/ după ce de timp voi fi dezlegat/ atunci voi face ce vreau eu/ cu timpul meu/ jongler năzdrăvan,/ voi arunca viitorul în sus,/ ca pe o bilă/ şi cînd îl voi prinde în mîini, / va fi, deja, trecut/ apoi voi deprinde lunecările/ cereşti,/ voi străbate mari distanţe/ printre eterne aprinderi,/ şi stele cu viaţa mîncată de stingeri/ şi voi ajunge acolo/ unde se eliberează/ buletine de identitate/ pentru îngeri” (Planuri de viitor).

Crescătoria de clipe e o carte a bijuteriilor lirice fine, lucrate cu migală, cu gîndul spre un „dincolo”, spre departele care nu e al spaimelor existenţialiste, însă, deşi una din cărţile anterioare se intitula Teroarea clepsidrei: dimpotrivă, în asfinţit, fiinţa caută „partea mea de linişte”. Poetul aduce din real doar esenţele, fixate, deseori, în definiţii de antologie: valurile mării sînt „trupuri de lumină şi întuneric”, cerul e „locul în care aripa se întîlneşte cu zborul ei”, iar zborul este „urma păsării în memoria cerului”.

Poezia lui Constantin Popa rămîne încă o lume de cîştigat pentru cititorul de poezie română contemporană; fie şi numai pentru a găsi astfel de piese lucrate într-o orfevrărie „de firmă”, cum se spune: „Cum lunecă unda/ pe trupul corăbiei,/ la fel,/ sîngele sporeşte/ lucirea săbiei” (Destine paralele).

13

cronica literară

Proiectul utopic al fericirii râvnite Rodica MUREŞAN

În peisajul complex al liricii româneşti contemporane, poezia lui Olimpiu Nuşfelean se caracterizează prin viziunea esenţializată şi spiritualizată a expresiei, în versuri ce trădează fervoarea expierii într-o tonalitate reculeasă.

Meditativ sau alegoric, erotic sau descriptiv, acest discurs liric (care pe alocuri trădează prin simplitatea sa exagerată scăderi deconcertante de temperatură a formei, a tensiunii poetice şi a semnificaţiilor) se sustrage încercărilor de plasament generaţionist, se singularizează prin confesiunea despuiată de metaforism, comunicându-se simplu şi direct, căutând avid o stare de graţie (pe care nu pare a o găsi), scuturată de fiorul rece al unei existenţe derizorii şi pustii. Constanta majoră a poeziei sale se traduce printr-un anume raport al acesteia cu concretul anost dezvăluit de metabolismul creator, poetul alcătuindu-şi astfel registrul unei subiectivităţi prin care caută a descifra, la modul liric (dar, repet, adesea poate prea simplist !), propriile tribulaţii, trăiri şi resurse interioare...

După două romane şi un volum de proză scurtă publicate până în 1989 (cărţi care nu au produs convulsii literare prin aderarea la epoca şi atmosfera din vremea elanului construirii efervescente a socialismului), volumele de versuri redau o serie de aspecte ce traduc trăirile unui solitar convins, tulburat de angoasele fiinţei umane confruntate permanent cu absurdul existenţial, fără a avea însă vreo clipă tentaţia regretelor, a melancoliei ori a lamentaţiei.

Poetul îşi asumă însingurarea şi izolarea, cu o bucurie ce frizează adesea autoflagelarea inclusiv în volumul Poeme pentru cei care citesc în linişte (Editura Eikon, 2010), făcând-o uneori cu scepticism, alteori cu bucurie: “Doar ceţuri albe/ mă sugrumă/ încât nu puteţi şti/ unde mi-e inima/ şi dacă,/ lovind,/ o pasăre/ de aici/ se va desprinde”(Şi dacă…). Rafinamentul acesta al rostirii simple oglindeşte totuşi (deşi neconvingător) fizica suferinţei sociale fără a ne fi foarte clare semnificaţiile sale. Această suferinţă

14

leşioasă traduce probabil starea de criză a fiinţei care înfruntă timpul şi vremurile, poetul dorindu-şi o evadare din această angoasă fără alt leac decât eliberarea. De aici convingerea pregnantă că poezia devine un refugiu salvator, un (auto)exil fie şi vremelnic care îi asigură accesul la himere şi aspiraţii, la substanţa imaterială a visului, cu observaţia, făcută şi altădată, că poetul crede cu tărie în singurătatea prielnică trudei scriitoriceşti, afirmânduşi dorinţa şi neputinţa de a părăsi visul poetic într-o lume apăsătoare şi mercantilă : „Fii feroce tresărire a luminii,/ goleşte-mi sîngele de vedeniile întunericului,/ scoica sau solzul de peşte să te ajute/ şi arde-mă cu focul tău irevocabil!/[…]/O cărare păgînă ameninţă Calea Lactee”(Tresărirea luminii). În acest volum dreptul la libertate este sinonim cu dreptul la moarte pentru că poetul, printr-un defect de „construcţie”, nu este capabil în final să-ţi gestioneze libertatea câştigată: „…atunci fiţi convinşi/ că singur, cu mîinile mele-/ fiindcă dispun pe de-a-ntregul de mine-/ o să-mi aşez/ repede şi definitiv/ capul sub ghilotină!” (Visul omului liber).

O asemenea condamnare se poate traduce prin refuzul categoric al duplicităţii ori al pactului cu realitatea, pentru că, pare-se, poetul se simte cu adevărat liber/ eliberat numai atunci când acesta e conştient de constrângerile care îi vor declanşa dorinţa de a fi un martor al istoriei şi al prezentului , un spirit lucid, veghind fără răgaz la echilibrul ontic al lumii din jur, rămânând o conştiinţă trează ce semnalează carenţele şi fisurile din ordinea lucrurilor. Iată spre exemplificare un fragment din poemul Ieşirea de la interogatoriu: ”Vezi, tot ai învăţat ceva/ la alternativa lui NU!// De-acu' o să poţi face şi tu/ Pe deşteptul./ Dar, ai grijă, numai între ai tăi./ şi… ţine de la mine/ un sfat personal:/ la întrebări să răspunzi întotdeauna/ repede, scurt şi fără ocolişuri,/ iar cînd te pocneşte şefu'/ lasă metafora-n pace/ şi nu mai spune, poete,/ că vezi stele verzi”!

Apelând pe alocuri la stilul ironic al lui Marin Sorescu, Olimpiu Nuşfelean îşi descoperă trăirea şi rostirea cu subtext etic şi politic, mai degrabă o redescoperire a realităţii ce echivalează cu o atitudine cvasi-subversivă şi subminează proiectul utopic al fericirii râvnite. Odată cu această opţiune, poetul va părăsi perimetrul strict al esteticului intrinsec creaţiei, şi îşi va anexa teritoriile urgenţei morale într-o poezie a dezacordului şi a subminării structurilor convenţionale: “Dar noi să ne dăm votul/ din floarea ascunsă/ a poemului impasibil/ şi să ne lăsăm/ scuipaţi/ cînd mîna neminţită/ se transformă/ în

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară gheara/ cu care sfîşiem/ hîrtia igienică/ a cotidianului.//[…]//Rostogolindu-vă din patul indecent/ al politicii/ în patul curvei/ pe care-o plătiţi/ cu pensia muribundului,/ trageţi secolul după voi/ prin noroiul istoriei” (Poem pentru contemporanii cinici). Miza de aici pare însă a concura prea evident mass-media, încercând neconvingător să creeze o formulă lirică la graniţa dintre confesiune şi literatură după principiul conform căruia cea mai complexă ficţiune este realitatea imediată. Inaderenţa şi inapetenţa pentru compromisurile, inconsecvenţa şi impostura clasei politice lipsite de reputaţia şi de strălucirea strategiilor şi a faptelor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea sunt aproape organice, poetul sancţionând aproape tezist cinismul şi ipocrizia ca mod de viaţă. Astfel, metafizicului i se substituie metaliterarul motivat polemic, alcătuind o cronică a derizoriului (dacă n-ar fi tragică!) şi a supravieţuirii noastre, evocând în tuşe groase ipocrizia şi grosolănia, din care transpare oximoronic (într-un amestec de fantezie şi de acidă ironie) acutul sentiment de revoltă, dar şi de neputinţă: “Cloşca noastră cea de toate zilele/ a început să clocească/ ouă politice./ “Cot-co-dak, cotco-dak!/ -cotcodăceşte-/ să vezi/ cum o să hrănesc Puterea/ cu pui fragezi, numai buni de jumulit!/ Că doar n-o să-i las/ să intre/ în partide contestatare!”(Ouă politice ). Cum ar spune Virgil Nemoianu (în O teorie a secundarului), poetul doreşte să se angajeze “nu într-un război total cu principalul, ci în raiduri de gherilă al căror scop este de a stânjeni şi încetini înaintarea duşmanului, nu de a-l zdrobi”. În încercarea de a restaura sau de a recupera ceva prin creaţia sa poetică se înscrie şi tehnica ori plăcerea vinovată de a mixa imagini prin procedeul colajului pe care l-am întâlnit în câteva texte. Vorbim, aşadar, despre intertextualitate prin reluare textuală şi nu prin prelucrarea sau pastişa unui stil poetic.

Pluralitatea vocilor de aici demonstrează o trăire în continuitate, dar şi în discontinuitate (de viziune poate!), actualizând latenţele lirice ale modelului, ale textului prim: „Voiam să-i spun că, da, iubirea mea/ seamănă cu a lui,/ c-am învăţat şi eu să mor „sara pe deal”, în sunet de bucium./ Ci el/ nemuritor prin ceruri luneca.// Clevetitorii de ocazie/ Se întrebau: ce “şi dacă ramuri bat în geam”?,/ noi punem singuri stelele în ham,/ cinstim securi cu plopi neliniştiţi!”

(Eminescu). Cum se poate observa, nu e o rescriere a textelor eminesciene într-un demers postmodernist, pentru că autorul nu este sedus de intenţia parodică, aceea care modifică fundamental contextul, ci este o

resimţire, cu fervoare şi bucurie, a presiunii literaturii, poetul ducând o existenţă filtrată demonstrativ prin retortele amăgitoare ale livrescului.

Spaţiul şi timpul pasiunii par a fi nelimitate, motiv pentru care poetul vorbeşte în versurile sale inclusiv despre iubirile scurte, trecătoare, imposibile ori iluzorii, toate trăite ca o tentaţie a desăvârşirii prin eros, un eros văzut ca speranţă ce stă să se nască (ori să moară?), cu amestecul său de spaimă şi plăcere, de suferinţă şi îndoială, de reverie şi fericire, care îi permite poetului să-şi construiască o identitate sentimentală multiplă, ca o sinteză de finit şi infinit (poezia Iluzie la Veneţia): „Erai deopotrivă/ prezentă şi inexistentă-/ precum cîntecul de ciocîrlie/ anunţat de mijirea somnoroasă a zorilor-/ culcată pe un glob de păpădie/ gata să fie aruncată-n neant/ de ultima furişare/ prin rouă/ a căprioarei”. Astfel, vertijul identităţii generat de iubire şi discursul despre iubire capătă aspecte multiple, sinuoase, refuzând monotonia cantonării în fericirea fără fisură, fericire care, atunci când se acumulează peste măsură, îşi pierde forţa revelatoare oferind cititorului o acută senzaţie de falsitate!

Agresiunea timpului este redată pe un ton de abandonare şi de sfidare în acelaşi timp, cu toate că poetul este conştient că trăieşte o dublă dramă: a eului, provocată de alterarea fiinţei, dar şi a confruntării cu un timp corupt de vremuri (confruntare care nu atinge încordarea magistrală din versurile Anei Blandiana), utopic şi lipsit de transcendenţă, din care spiritul a fost exilat ori luat în derâdere: „Timpul/ nu cerne nisipul;/ el ţine legat sufletul morţii/ în abisuri unde eu nu ajung.//[…]// şi fiindcă de el nu se prinde durerea,/ mă las-/ jucînd baba-oarba-/ eu prins de el”(Poemul timpului).

Indisolubil legată de timp apare şi tema morţii, temă transcrisă în versuri agonice, iluminate de palorile thanatosului, într-o scriitură totuşi temperată, dar pe un ton auster, uneori chiar crispat, devenind astfel prilej de înfiorare şi de ezitare. Poetul se retrage în spaţiul contemplaţiei liminare resimţind acut cum „nefiinţa/ macină timpul”, dar şi scurgerea clipelor sau fiorul neantului de după destrămarea universală, când „În calendare însemnăm un anotimp final/ cînd nu visăm/ ci ascultăm/ cum curge lin un plictis etern prin lume/ în care chemăm viermele, ascunsul,// să sape lungi tuneluri, pentru ceţuri…”(Joc cu măr).

Cutreierat de asemenea angoase, autorul va încerca o întoarcere la natură şi la spaţiul originar, imaculat al fiinţei, al armoniei cu marele tot, rostindu-şi mâhnit înstrăinarea de ceea ce avea mai pur. Satul,

15

Transilvania sunt toposuri lirice readuse la lumină cu o neobişnuită forţă de evocare, evitând abil capcanele inerente ale convenţionalismului pentru a traduce nostalgia purităţii, a armoniei iniţiale şi a graţiei/ inocenţei distruse de avalanşa timpului: „E numai un spectacol al vieţii/ iarba de care nu scapă poeţii?// […] // În fila albă suferă şi dor/ poeţii părăsiţi de iarba lor,// de iarba lăsată să fie dusă/ la loc uitat, într-o căruţă susă” (Poem de dus melcii la păşunat). Atunci când poetul vorbeşte despre Transilvania ca “ţară şi basm”(spaţiu cântat şi de Ion Horea sau de Ioan Alexandru), nu vom descoperi nimic din tonul patetic al poeziei patriotice pentru a nu se crea impresia unui tradiţionalism exagerat. Fără a dilua poeticitatea, locul acesta unde s-a produs o densă stratificare a timpului pare a fi pătruns de aerul tare al trăirii în cumpăna istoriei, aici aflându-se numeroase urme ale vremurilor apuse şi amprentele eroilor deveniţi pulbere legendară despre care “bunicii se mai sfătoşesc spunînd poveşti” cu Şincai, Şcoala Ardeleană, Iancu, Horia, Cloşca şi Crişan (în Poem transilvan). Am putea spune că aceste versuri intersectate de conştiinţa orgolioasă a apartenenţei la un anumit spaţiu nu se puteau încadra nicăieri mai potrivit decât în această carte a iubirii şi despre iubire…

O cale de a transcende teluricul şi individualul este reprezentată la Olimpiu Nuşfelean de întâlnirea dintre eul liric cu aluzia la mitul biblic, de poezia mistică a topirii în substanţa sacră. Nu există o criză propriu-zis creştină care ar prelungi astfel o imitaţie sterilă, ci mai degrabă una a trăirii în interiorul unui sacru diluat sau a revelaţiei sacralităţii. Poezia sa devine astfel o nouă mărturie a încercării de a include ortodoxia în lirica românească, depăşind însă didacticismul tradiţionalist: „La noapte, slobode,/ stelele vor învia în căuşul de lemn.// Glasul Lui va sparge cercul tăcerii.//[…]// În oglinda simţirii,/ urma Lui/ taie cale/ spre fîntîna inimii.// Lumi încremenite, lumini în mişcare./ Sparge peretele de var,/ să înflorească miezul de pîine-/ ideea” (Ouă roşii). Se observă că versurile nu au temperatura înaltă a fiorului religios clar, ci doar febra căutării de sine, aluzia biblică intrând firesc în poem ca răspuns la o criză a identităţii, fără a avea doar rol strict decorativ, ci întărind convingerea că religia şi cultura coexistă într-un echilibru complex . În concluzie, volumul Poeme pentru cei care citesc în linişte traduce sensibilitatea hipertrofică, profund interiorizată, a unui eu care se raportează fără odihnă la concretul existenţei noastre derizorii şi care simte la modul cerebral-apolinic, încercând mereu a filtra emoţiile prin arta poetică a cuvântului scris.

16

liber pe contrasens Viaţa ca literatura

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară

Adrian ALUI GHEORGHE Un poet mişto Mircea Dinescu e un poet mişto. Poate că e cel mai mişto poet al zilelor noastre. El scrie şi o poezie mişto care ia la mişto, într-un fel, poezia pe care o scriu ceilalţi poeţi români. Şi modul în care se comportă poetul Mircea Dinescu e unul mişto, pentru că el cîntă mişto, el are o pensiune mişto, care are un nume mişto, „La Cetate”, pe malul Dunării, iar viaţa lui, în general, e una mişto. Şi asta după ce a participat la o revoluţie mişto, cum a fost revoluţia română.

Scrie şi articole mişto, în reviste mişto. La televizor, cînd apare în emisiuni, e cel mai mişto, chiar dacă şi alţii, pe lîngă el, vor să fie mişto. Nu le iese. Cărţile lui arată mişto şi vînzarea lor e una mişto pentru că se bazează pe un marketing făcut după reguli mişto.

Vinul pe care îl face şi îl pune în circulaţie poetul Mircea Dinescu are un gust mişto, te simţi mişto dacă îl bei, simţi imediat nevoia să îi citeşti poeziile mişto care îţi crează o stare de bună dispoziţie, una dintre cele mai mişto, să recunoaştem. Deşi nu e politician, el are opinii mişto despre viaţa politică şi despre politicieni, pe care îi ia la mişto, asta în funcţie de anumite simpatii, de moment. Recent Mircea Dinescu a fost la Piatra Neamţ, unde a lansat, laolaltă, o carte cu poezii mişto („Femeile din celălalt veac”, parcă), un disc cu înregistrarea cîntecelor mişto cîntate de poet şi sticle cu un vin mişto, din podgoria poetului.

Publicul s-a comportat mişto, a rîs ca la „camera ascunsă”, deşi de data aceasta camera nu era ascunsă.

Afost o seară mişto.

aforisme „Clipa are ceva fragil-organic”

X „Simţul realităţii ni s-a dat pentru a ne orienta, dar şi pentru a face posibilă mirarea noastră în faţa neverosimilului realităţii” (Blaga).

X Autenticul damnat nu poate fi decît un Înger căzut.

Gheorghe GRIGURCU

Clipa are ceva fragil-organic, un palpit sugerînd viul efemerului, spre deosebire de moment, termen sec mecanomorf.

X Puterea politică dezavuată de scriitori rămîne, de regulă, compromisă. Dar o putere elogiată de scriitori nu devine doar prin această împrejurare mai merituoasă.

X Metafora: barochizarea unui adjectiv.

X Cu cît e mai feroce o putere opresivă, cu atît pretinde mai vîrtos a reprezenta interesele obşteşti.

X „În mijlocul uscăciunii şi al neputinţei de a izbucni în plîns şi de a mă despovăra, ce e tendinţa asta continuă de a mă ruga, chiar dacă rece şi maşinal, căutarea asta a templului, înclinaţia asta duioasă către ceea ce mi-a dăruit, copil fiind, viaţa spirituală?” (Unamuno).

X Claritatea constantă te poate predispune la secetă.

X Cînd nu te poate înspăimînta, absurdul, acest demon vechi care se străduieşte a părea modern, se mulţumeşte să amuze.

X Comoditatea unei opere faimoase care nu-şi mai asumă lupta istovitoare pentru supravieţuire a producţiilor necunoscute. Pericolul ce-o pîndeşte de a se sufoca prin pasivitate.

X A fi credincios înseamnă şi a spune tot ce crezi de cuviinţă a fi spus, indiferent de riscuri.

X O metaforă elaborată lent şi migălos precum o teorie, o teorie ţîşnind prompt şi viu din minte ca o metaforă.

X Ţinuta ceremonioasă a ipocriziei. Ţinuta nepretenţioasă a sincerităţii. Dificultatea comunicării între ele, inclusiv din motive de protocol.

X Eternitatea e, pentru unii, doar o banală chestiune de conservare.

X Visul: transcendenţa cea mai la îndemînă.

X A zădărnici toate ţelurile prin putinţa de-a le înfăptui desăvîrşit.

X Un furnicar de cuvinte ce par a se agita haotic, iată cetatea ta, pe care paşi aşteptaţi ori imprevizibili, rău intenţionaţi ori indiferenţi, văzuţi ori nevăzuţi, o pot strivi în orice clipă.

X Nerăbdarea e totdeauna o naivitate.

X E atît de sincer, încît nu pregetă a-şi ucide adversarul.

X Cînd înlocuieşte violenţa, dispreţul e o formă de generozitate.

X Ce încredere poţi avea în cel care te îndeamnă la o credinţă care nu-i şi a sa?

17

poesis Cincisprezece noi poveşti filosofice cretane Liviu ANTONESEI

1.

Pasărea omului peste întinsele, bătrînele ape, Învolburîndu-se între verde şi ultramarin – Coarnele albe izbesc în petece de piatră. În măruntaiele sale, vorbele se amestecă Mai abitir decît în turnul lui Babel.

A început înclinarea – Zeus şi-a întins Pieile aspre de bour, Minos străluceşte în purpura fenicienilor, Taurul bate nerăbdător din copite – Undeva, în adîncul laringelui, Cîntecul din vechime peste Vesele spaime palpită.

2.

Trecerea de la minus la plus Nu este mereu un cîştig – Miopia măcar n-avea vîrstă.

Dar sub soarele mării, de nimic nu-mi pasă.

Aidoma zeilor din vechime, Îmi aprind epiderma pînă la nemurire – Nici ei, zeii, n-au habar de locuri şi vreme.

Un murmur ritmat şi lichid La picioarele mele desculţe, Un zbor înalt, prea înalt, în mine.

Ale cyberspaţiului – Un impostor al vieţuirii, O culme a vremilor moderne.

Sub acelaşi cer, la umbra aceluiaşi darnic soare, Inimi pulsînd în voia sorţii.

4. În zbor frînt, argintiu, peştele a spintecat Apa, apoi aerul şi învins înţelept s-a prăbuşit Pe nisipul roşu.

Cu degetul mare al mîinii stîngi, cea liberă Şi parcă de tot inutilă, Omul a făcut înspre mine semnul victoriei.

Victoria cui? Victoria împotriva cui?

De mii şi mii de ani, pînă la plictiseală, Mereu şi mereu, aceeaşi trist inutilă Poveste.

5.

Astăzi înfloresc valuri mari – Zburdă cu coamele albe şi mi se risipesc La picioare.

Aşa azi, aşa pe vremea cînd Zeus Ieşea la lumină din vaginul de piatră Al asprului podiş.

Poate vin din negura timpului, Poate că sînt prelungirea fluidă a trecutului Sau poate s-au născut din cele patru grade Ale cutremurului ce-a zguduit peste noapte Ţinutul pietros al Athenei.

Energie din timp, energie din spaţiu. Şi înţelepciunea de a nu avea nimic Întrutotul al tău. Nici măcar viaţa.

Nici măcar viaţa ta.

6.

3.

O aşteptare sau poate o spaimă lungă Se întinde de la aceste stînci presărate de mărăcini Şi frunze cărnoase de aloe Pînă la păşunile verzi şi părăsite de capre.

Un mesaj care nu mai vine, Oprit în gîtlejul tău sau în hăţişurile transparente

18

Nimfete cu trupuri translucide Şi rotunjimi crescînd sub pieile de culoare mierii.

Cu mintea mai virgină decît trupul.

Ceva, o teoremă, un vers din Homer, O figură din erotica clasică ajunsă pe calendare, Ai putea încă să le mai înveţi.

Dar spre cîştigul cui?

poesis 7.

E iluzie vinovată să crezi că durerea îndepărtării spaţiale Se alină prin cea temporală. Zilele trec, dorul e mereu flămînd Şi, parcă, mereu tot mai flămînd. Şi nici marea, şi nici stîncile zdrenţuite, Nici pîlcurile de măslini, Şi nici luna atîrnînd de streaşina tavernei În care absorb prin toţi porii retsina, Apoi uzo, apoi raki, apoi un aspru vin cretan De culoare vie a sîngelui, Nimic din toate acestea Nu pot ascunde peştera de departe, Ca un luminiş în umbra veselă a pădurii.

Nimic nu trece cu totul, nimic nu vindecă Totul se adună în mine de la facerea lumii Încoace.

8.

Nu, nu există cale uşoară către locul naşterii Zeului – trebuie să-ţi toceşti tălpile desculţe, Genunchii şi coatele pe cărarea aspră de piatră Şerpuind printre tufele de cedri, măslini Şi măceşi explodînd în purpura transparentă.

Mă simt puternic, acum, Flacără arzînd cu vîlvătăi În bietul meu trup.

10.

Alcătuită după chipul Mediteranei, pădurea de ieri, Din drumul spre grotă, mi-a evocat pădurea aceea de stejari, Ulmi şi carpeni. Halucinaţie a memoriei!

Ca o întîlnire neprevăzută între fulgerul orbitor de atunci Şi o copie a sa din vechile calendare.

Dumnezeule, frumos poate fi cîteodată ecoul!

Cînd atinge puterile sunetului de la origini.

11.

De o bucată de vreme, corpul îşi aminteşte Formele tinereţii – încurajez această metamorfoză După puterile mele. Ies în larg, înotînd pînă la epuizare.

Am neglijat vizitele la prietenii mei submarini Din micul golf de lîngă insula pe care mi-am ridicat Drapelul. În culorile Cretei.

Te întorci uşor înspre poalele muntelui – Deja eşti binecuvîntat de noroc.

Azi cîrdurile de peşti m-au întîmpinat Cu un cor mut de reproşuri. Aricii de mare S-au întors cu spinările ţepoase spre mine, Iar iarba roşie bătea nervoasă din nenumăratele ei Braţe – ca o iapă de mare mi-ai apărut De undeva, de departe, purtînd pe chip Zîmbetul dulce-amărui al aşteptării.

9.

Penelopă cu aripile desfăcute!

Doar aşa intrarea în vulva săpată adînc În piatra umedă se face după vechiul canon Şi noroc îţi va purta sub cerul acestei lumi – Şi sub alte ceruri.

Din valurile sărate se naşte un gînd – Mai întîi opac, apoi tot mai clar, tot mai limpede, Un gînd întins peste miile de leghe De pămînturi şi de ape.

Un gînd dureros, un gînd melancolic şi fericit – Un gînd către casă…

Acasă, locul de pretutindeni, Locul de nicăieri, în absenţa înlănţuirii Celor două focuri întrupate.

12.

E cel mai strîmb, cel mai contorsionat Măslin din lume – nici n-ar fi putut creşte Decît în acest amestec de calcar, roci dure şi Argile purpurii, cu marea noastră de jur-împrejur – cu cîtă vitejie înfruntă greaua ostilitate a rocilor, cu ce mîndrie cretană priveşte viitorul.

Din înalturi, Nikos îi zîmbeşte larg, Cu zîmbetul său deplin ca un sirtaki.

19

poesis 13. „Moartea e mare”, spunea Rilke, Dar aici, unde totul – oamenii, fiinţele, plantele – Unde totul creşte din piatră, moartea Şi-a pierdut în veci suveranitatea.

Aici, este raiul, e cel mai dur Eden Din toate lumile posibile.

14.

Doar diferenţa dintre fierbinte şi răcoros Separă peştera zeului de văgăuna din septentrion Ştiu asta, am călătorit, m-am scufundat în amîndouă.

Una rămîne mereu rece, cealaltă fierbinte, Indiferente la temperatura din jur. În peştera din Lassithi, am pătruns de fiecare dată, Pe cumplită caniculă – briză nu este, vîntul bate În flăcări fără sincope.

Odată, ca într-un cinematograf îngheţat şi pustiu, Cealaltă m-a vindecat de hipotermia sufletului.

15.

Aici, nimeni n-a m-ai văzut delfini, decît în desene Şi pe micile fresce de argilă, de o întreagă eternitate – Şi nici cei care au văzut delfini nu mai sunt aici De multă vreme…

Povestea spune că ultimul delfin a fost văzut de un Giogios – Odihneşte acum în cimitirul din satul ce se vede De la înălţimea balconului meu.

S-a născut în 1908 şi i-au trebuit o sută şi doi ani Ca să se odihnească lîngă oasele strămoşilor săi.

20

Calendar bucovinean Septembrie 1.IX.1847, Ilișești (d. 11.IV.1907, Suceava) – Simion- Florea Marian 4.IX.1954, Vatra Dornei – Cornelia Maria Savu 4.IX.1950, Bogdănești,jud. Vaslui – Hora!iu Stamatin 10.IX.1947, Mări)eia Mică, Suceava – Nicolai Cureliuc 10.Ix.1934, Mănăstioara, Siret – Ion PopescuSireteanu 10.IX.1912,Stăneștii de Jos, Siret (d. 6. XII. 1972, Chicago) – Vasile Posteucă 11.IX.1938, Pârteștii de Jos , jud. Suceava – Ilie Dan 15.IX.1949, Solone' de Jos, Todirești – Adrian Dinu Rachieru 18.IX.1933, Burdujeni, Suceava – Dumitru Balan 19.IX.1929, Câmpulung Moldovenesc – Gra!ian Jucan 19.IX.1959, Breaza, jud. Suceava – Vasile Ursache 20.IX.1907, Pătrău)i, Suceava (d. 7.VIII.1998,Iași) – Traian Cantemir 25. IX.1920, Sucevi'a – Dimitrie Vatamaniuc 26.IX.1927, Cernău)i (d.9.IX.1994,Suceava) – Mihai Bândea 26.IX.1908, Volovă) (d. 5.VI.1976, Rădău)i) – Ghedeon Coca 27.IX.1930, Dinăuti-Hotin – Ion Bejenaru 27.IX.1945, Sinău)ii de Jos, Hliboca – Vasile Tărâ'eanu (Întocmit C.A., cf. Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, Vol.I, II, Editura Princeps Edit Iași, 2004

muzeul de imagini O bătălie în cuvinte Constantin DRAM

Acum aproape patru sute de ani, pe când în Franţa se afla ca rege cel căruia i se spunea şi Soare iar în Moldova se afla un domn ce avea să sfârşească sfârtecat de lupi, numele său fiind Duca-vodă, treburile vor fi fost cumva (şi) asemănătoare mult cu ceea ce se mai vede şi azi, chiar dacă nici unul dintre actualii guvernanţi nu pare să aducă aminte de numele invocate mai sus. Şi totuşi…

Spune Sadoveanu, într-un roman al cărui titlu numeşte „vremea Ducăi-vodă” ca pe zodia Cancerului”(termen zodiacal echivalat cu Racul, al cărui mers e mai degrabă înapoi), despre intrarea în ţara Moldovei, dinspre partea polonă, a unui înalt vlăstar aristocratic francez, îmbrăcat călugăr şi având demnitatea de abate, adică de „avă”, cum îl acceptă lumea personajelor autohtone. Om subţire, ca origine, ca stomac, ca limbaj, cultură şi plăceri existenţiale, Paul de Marenne, al cărui drum ascundea intenţii camuflate privind o importantă solie la Înalta Poartă, se vede confruntat, de la bun început, când se trezeşte la graniţă cu bagajele dispărute, cu o largă serie de probleme, a căror ordonare nu face altceva decât să lase vederii două coduri culturale distincte, intrate într-un dialog ce pare să lase, neiertător, balanţa mereu aplecată în favoarea codului ce reprezenta o mare putere, o mare cultură, un deosebit rafinament existenţial, atribute legate mereu de ceea ce presupune cuvântul „francez”. Şi totuşi…

Călărind pe un cal nearătos şi pricăjit, însoţit de aventurieri mercenari prea puţin educaţi, nevăzând nicăieri vreun rudiment de infrastructură, trecând apa Siretului fără pod, aburcat pe umerii vânjosului slujitor al prinţului Ruset, descoperind cum băştinaşii se apără simbolic cu pari de răutatea multiplilor duşmani, zărind uneori sate puţine şi spârcuite, neputând să nu freamete în faţa pădurilor, a vieţuitoarele de marcă, precum zimbrii, a lacurilor dumnezeieşti, abatele va deprinde repede că ţara Moldovei e un „paradis”, însă, mai degrabă, „un paradis devastat”.

Condusă dibaci de un narator ce iubeşte nespus ideea de competiţie şi de sport, într-o manieră mai degrabă englezească decât autohtonă, povestea îl aduce pe abate într-o locuinţă de răzăş unde, după săvârşirea

celor cuvenite în miez de noapte, asistăm la adevărată luptă, pornită din dorinţa gazdei de a arăta că saraca ţară a Moldovei are şi ea atuurile ei. După o păcăleală culinară, din care subţirele aristocrat-călugăr învaţă că şi bucatele slabe şi vinul acru pot avea preţul lor, încep să apară deliciile unei bucătării cu care moldoveanul (atent, e drept, şi la bucătăriile altora) a ştiut mereu să se laude. Competiţia capătă ritm suplimentar când se alătură şi preotul din satul cu pricina, nu prea ştiutor de carte şi de rafinamente colocviale dar posesor al unui glas de invidiat şi al unui stomac pe măsură, calităţi cu care îl impresionează repede pe chinuitul oaspete din Apus. Înainte de a cădea răpus, acesta mai are răgaz să asculte neobişnuita (pentru el) muzică a lăutarilor veniţi în acest scop; în plus, obositul (de drum, de mâncare, de băutură – şi trebuie spus că stratagema şătrarului care era gazdă a însemnat să scoată după acel vin acru de la început un adevărat vin de Cotnari, văr drept cu vinul de Tokay, păstrat în urcioare încărcate de vechime, de pe timpuri uitate); de asemenea, pe carneţelul său de însemnări, abatele ar fi vrut să echivaleze, prin intermediul prinţului Ruse, oarece reţete, lucru care se va dovedi mai degrabă imposibil, ca şi cum un sistem lingvistic s-ar răzvrăti, cerând păstrarea adevărului despre plăcinte, despre sarmale, despre pui făcuţi într-un anume fel doar pentru biata ţară a Moldovei, ca un fel de compensaţie, mai mică sau mai mare. Dincolo de competiţie, trebuie remarcat spiritul cavaleresc aparte, invocat de titlul unui capitol următor, în care se spune că moldovenii cunosc leac împotriva durerilor matinale de cap ale celor ce au trudit noaptea (adică împotriva mahmurelii) indiferent de naţia din care fac parte convivii. Şi totuşi…

Târzie împăcare: într-o vreme a straşnicei competiţii bahice şi culinare şi muzicale, părintele Nicoară, luând seamă de atributele multe, cunoscute şi mai puţin cunoscute ale oaspetelui francez, lansează o altă provocare, marcată de un dram de fudulie beţivă, aşa cum îi stă bine adevăratului moldovean. Este invocat ca un nou luptător, atunci când franţuzul va descinde în capitală, adică la Iaşi, un personaj pe măsură: Dositei sau Dosoftei, faimos prin numărul mare de limbi ştiute, ca prin alte cunoştinţe culturale ce-l făceau să fie mai sus decât contemporanii săi.

Imaginea este deosebită, preotul de ţară sugerând că acest duel trebuie să fie ca o bătălie în cuvinte, ce vor înlocui astfel mai folositele săbii pentru luptele timpului. Să se bată în cuvinte ca în săbii!

Iar cumintele părinte Nicoară, ascultând la lăutari şi însoţindu-i, ajutat de vinul bun şi de bucatele făcute în gospodăria şătrarului Lăzărel, este sigur dinainte pe cel care va câştiga.

Pe atunci, o competiţie cu Franţa, lăsa nebănuite căi succesului, în ciuda aparenţelor.

21

la aniversară

Mesaje de la colaboratorii ,si prietenii revistei La Bucovina literară ... !

0 7

Îmbracă-te în slovă, frumoasă Bucovină,/ Şi inspirată fie-ţi antica frunte, clară ... ! Asta ca să parafrazăm...! Dar să ducem parafraza şi mai departe: Din vechea şi istorica Bucovină/ A mai rămas întreagă doar Bucovina literară! Şi nu e puţin lucru!

La mulţi ani!

Adrian ALUI GHEORGHE

***

Bucovina literară este revista de literatură, de cultură, dar şi de istorie, dar şi de geografie a neamului. Este revista unui destin dramatic, revista izgonită de la vatra originii sale şi căreia cu adevărat i se potriveşte simbolul Păsării Phoenix renăscute din propriul scrum întru dăinuire, întru continuitate, întru faptele împlinirii, în pofida nedreptăţilor şi agresiunilor curbeţilor.

La mulţi ani, Bucovină literară cernăuţeană, suceveană, românească!

Leo BUTNARU, Chişinău

0 7 22

Aş vrea să urez revistei dvs. să izbutească să facă din scrisul literar bucovinean un eveniment mai celebru şi mai memorabil decît scrisul cu oi pe frumoasele obcine!

Cu toată simpatia,

Al. CISTELECAN

În prim-planul culturii naţionale

S-au scurs, aşadar, şapte decenii de la apariţia publicaţiei cernăuţene Bucovina, la 14 iulie 1941, având din 1943 şi suplimentul literar Bucovina literară. În pofida vieţii scurte, din pricina vitregiei istorice, ziarul devenit revistă va fi un simbol naţional de primă importanţă şi nu e de mirare că, la cea dintâi ieşire dintr-o istorie mutilată, intelectualii nordici au reînviat, pe solide temelii, Bucovina literară , devenită, prin valoare, concepţie culturală şi prin calitatea colaboratorilor o publicaţie de prim-plan în peisajul regional şi naţional al literaturii şi culturii contemporane.

Altfel spus, redactorii din ultimele două decenii, de la Mihail Iordache şi Marcel Mureşanu până la Mircea A. Diaconu, Ion Beldeanu, Constantin Arcu, Nicolae Cârlan, Doina Cernica, Elena Brânduşa Steiciuc, Carmen Viorica Steiciuc, Alexandru Ovidiu Vintilă şi ceilalţi s-au dovedit a fi vrednici continuatori ai lui Mircea Streinul, Traian Chelariu, George Drumur, George Voievodica ş.a.

Colaborarea mea la Bucovina literară, devenită statornică din 1999, se datorează afinităţilor elective cu intelectualii din zonă, oameni de caracter, profund „eminescieni”, conservând în modernitate, postmodernitate şi transmodernitate tradiţiile sufletului românesc autentic. Mă gândesc la Mihail Iordache, la Dimitrie Vatamaniuc, la Ion Beldeanu, la Ion Filipciuc, la Constantin Blănaru, la Nicolae Cârlan, la Adrian Dinu Rachieru, la Ioan Ţicalo, la Doina Cernica, la Constantin Arcu şi la alţii de care soarta m-a apropiat mai mult.

Urez revistei Bucovina literară şi făuritorilor ei viaţă lungă în slujirea valorilor naţionale şi universale!

Theodor CODREANU

0

la aniversară O revistă centrală cu sediul în marginea de nord-est De douăzeci de ani, pe harta revistelor literare din România nu mai există centru şi periferie. Ca-n sfera lui Pascal, centrul e pretutindeni şi marginea nicăieri. Ştiu reviste periferice şi provinciale la Bucureşti, după cum există reviste „centrale” în cele patru puncte cardinale ale ţării. Bucovina literară este o asemenea revistă centrală cu sediul în marginea de nord-est. Şi, dacă avem în vedere istoria ei, este o revistă cu totul specială. Din fericire, n-a încremenit în istorie, acolo păstrânduşi doar rădăcinile. Este, aşadar, o revistă (post)modernă, cu baza în scriitorii bucovineni de astăzi, completată inspirat cu invitaţi de marcă din ţară şi din diaspora. O spune, iată, unul care e criticat în revistă! Ceea ce o face şi mai credibilă. E un proiect prodigios căruia-i dorim la mulţi ani.

Dumitru Augustin DOMAN

Léágăn luminând luceferi lanţ Acum aduni arcatele armorii, Bucoavnele blajinei Bucovine, Urzind urări urmatecei undine !

Cuminte călăuză care-o caţi, copile, Oriunde ochii-ţi odrăslesc oprire!

Vestită veste vine-n vama vieţii Iar inima-ntru iureş ia iubire: Neostenită nunta numelui nespus Aniversând azi Arca arcaşului adus! (la Bucovina şi la Arcu)

70 de ani cu sincopă! În 1941, cînd România era întreagă, şi Molotov încă nu trăsese cu creionul de tîmplărie peste harta Europei de Est, de comun acord cu Ribentrop, la o votcă trasă pe nară şi de Churchil la înţelegere cu Stalin, la Cernăuţi un grup de intelectuali români dădeau naştere revistei Bucovina Literară, sortită să nu aibă o viaţă prea lungă, tocmai din cauza bolşevicilor care, veniţi să ne elibereze, au zis ce e voie şi ce nu e voie: şi mai ales cum să fie voie să iasă la Cernăuţi o revistă în limba română, cînd marea patrie sovietică îşi impunea regulile de fier în noile ei graniţe! Şi mulţi ani după aceea, abia pe la începutul anilor optzeci, alţi intelectuali, de data aceasta la Suceava, cu o strategie demnă de acele vremuri, au dat naştere, în marsupiul revistei Convorbiri literare de la Iaşi, puiului cangurian numit Pagini bucovinene, aşa cum şi la Botoşani, un an mai tîrziu, înAteneu-l de la Bacău, a apărut alt puigan, Caiete botoşănene. Strategii care au făcut ca pînă în decembrie 1989 să apară în aceste zone două reviste destul de zglobii pentru acea vreme.

După 1989, libertatea de expresie şi prin astfel de forme, cum sunt revistele, a dat aripi tinerelor publicaţii, şi Pagini bucovinene, continuatoarea revistei Bucovina Literară, născută în vremuri belicoase, a devenit de sine stătătoare, cu redacţie proprie şi apariţii independente, la Suceava. Cum de altfel a făcut si surata botoşăneana, care a devenit din Caiete botoşănene, supliment al Ateneu-ului, Hyperion-ul elegant de astăzi, aşa cum este acum, sub conducerea lui Constantin Arcu (datorată cumva şi tenacităţii lui Ion Beldeanu, care, în afară de unele atitudini fals-rebarbative, a ţinut revista la cote bune), şi revista suceveană.

Astfel, sincopa de aproape patruzeci de ani a fost întreruptă şi continuitatea unui act cultural de cultură vie, cum este o revistă de cultură, a readus în viaţa noastră culturală o revistă cu, deja, o tradiţie remarcabilă.

La o vîrstă septuagenară – chiar dacă, discutînd în termeni masonici, cu o trimitere neavenită în adormire -, revistei Bucovina Literară, semn al reîntregirii noastre, nu-i pot dori decît viaţă lungă, cu aceeaşi vivacitate căpătată în ultimii ani.

0 7 Gellu DORIAN

Constantin DRAM

23

la aniversară Din toată inima

«„Bucovina literară” a supravieţuit îmblânzindu-şi destinul prin literatura sa»

Salut din toată inima, cu prilejul venerabilei sale aniversări, revista Bucovina literară. Înfiinţată în furtunosul, dătătorul de speranţe an 1941, în inima provinciei al cărei nume o poartă, Arc întins peste graniţe istorice şi geografice, publicaţia a continuat, în pofida vremurilor, să radieze lumina creaţiei şi simţirii româneşti. Fie-i viaţa cît mai îndelungată şi rodnică!

0 7

Gheorghe GRIGURCU

*** Bucovina literară a fost visul frumos al intelectualilor din nordul istoric al Bucovinei; arestat după 1944, la Suceava şi Cernăuţi, de o istorie duşmănoasă, visul a fost reasumat ieri, după 1990, de alţi intelectuali care l-au îmbogăţit şi i-au dat speranţa, dar şi certitudinea reîntemeierii. Cu Bucovina literară învăţăm să ne protejăm visele frumoase.

Ioan HOLBAN *** Lecţia unui moment aniversar

N-aş putea spune că nu e un moment emoţionant: Bucovina literară a avut în fruntea ei oameni vrednici şi colaboratori extraordinari, a propus imagini fascinante şi documente memorabile. A ştiut să întâmpine cuviincios marii bărbaţi ai locului şi îmi atrage atenţia cu fiecare număr că n-am scris încă despre cărţile lui Grigore C. Bostan şi Lora Bostan (Pagini de literatură română. Bucovina, regiunea Cernăuţi 17752000) ale lui D. Vatamaniuc (Bucovina între Orient şi Occident. Studii şi documente), ale lui Matei Vişniec, ale lui Constantin Hrehor, ale lui Mircea A. Diaconu, Constantin Arcu sau Adrian Dinu Rachieru. O observaţie banală ar putea începe de la observaţia că autorii citaţi mai sus scriu enorm. Alcătuiesc sinteze, antologii, cărţi care pot fi admirabile instrumente de lucru, dar şi dialoguri, interviuri, mancherte necesare; fac publicistică, dar scriu – unii – poezie, proză. Revista se clădeşte pe această experienţă a scrisului şi pe această stăruinţă eroică în arhive, biblioteci. Pe dreapta înţelegere a unei istorii definitorii pentru civilizaţia şi devenirea românească.

Repet: o aniversare emoţionantă.

Cornel UNGUREANU

24

Nicio revistă nu face de bunăvoie 70 de ani! Să băgăm de seamă, aşadar, şi la a noastră: împinsă de vremi nu tocmai uşoare, ca o corabie fără catarg, uneori, alteori cu timonierul sub anestezie, mai rar cu toate pânzele sus şi cu ochii pe orizonturi îndepărtate, Bucovina literară a supravieţuit îmblânzindu-şi destinul prin literatura sa, risipită în „văzduhul tămâiet” al provinciei şi al spaţiului românesc.

Cât am stat îngenuncheat lângă altarul său fragil, în aer liber, am simţit şi leşinul pe care ţi-l dă neputinţa de-a păşi mai departe („încă un număr, încă o treaptă!, ziceam toţi, cei de la căpătâiul ei, prin '93, cu nestăpânită teamă, şi bucuria zilei în care ni se împlinea voia şi, „pipăind-o” cu toate simţurile, urlam (în şoaptă!): „este!”

Acum, că pare să fi ajuns în larg şi să-şi fi regăsit şi limpezit idealul, Bucovina literară nu e – îmi place să cred – Bătrâna Doamnă, ci pasărea aceea care a ştiut întotdeauna să-şi păstreze atâta cenuşă, încât să aibă mereu din ce renaşte.

Să-i urăm tinereţe fără bătrâneţe, viaţă tumultuoasă şi să nu ne lăsăm pradă falacioasei ademeniri de-a uita unii de alţii şi alţii de unii, pentru că, de la un punct încolo, scriitorii nu se pot risipi decât împreună!

Marcel MUREŞEANU fost redactor şef al revistei Bucovina literară ***

Ne bucură faptul că la venerabila şi frumoasa vârstă de 70 de ani „Bucovina literară“ îşi păstrează vitalitatea, că s-a înnoit, în formă şi substanţă, atrăgând nume noi, colaboratori prestigioşi. Revista continuă o valoroasă tradiţie, are un trecut bogat în înfăptuiri spirituale, are o istorie. Este o publicaţie românească importantă, care promovează spiritul critic, atitudinea, creativitatea, deschiderea spre nou şi spre valorile autentice ale contemporaneităţii. Îi dorim „Bucovinei literare“, la ceas aniversar, să dureze, să aibă o viaţă cât mai lungă şi prosperă, rămânând un loc de întâlniri admirabile şi de fertil dialog al ideilor.

La MulţiAni! Confraten, ATENEU, Bacău (Redactor-şef: Carmen MIHALACHE)

la aniversară Apărută ca o necesitate, pe locul lăsat liber de prestigioasa revistă „Junimea literară” (19041939) – şi într-o continuitate a acesteia – „Bucovina literară” a ţinut sus steagul literaturii române în acest colţ vitregit de ţară, atât în perioada războiului, cât şi în anii din urmă. „Pagini bucovinene” – supliment al revistei „Convorbiri literare” – ca şi noua serie a „Bucovinei literare”, din 1990 şi până astăzi, au dovedit şi dovedesc proteismul creator al bucovinenilor, dar şi integrarea în peisajul cultural al întregii Românii.

La 70 de ani de la apariţie, cu o echipă tânără care-şi probează pas cu pas capacităţile, cu resurse spirituale din belşug, nu ne îndoim că „Bucovina literară” va ţine sus în continuare flamura literelor româneşti. La mulţi ani şi succes!

Domnul Ionaşcu, proful meu de sport liceal din Gura Humorului, nu dispera în ce mă priveşte, deşi nul eream la cele gimnastice activităţi (cu, poate, excepţia flotărilor ori a ridicatului la bară fixă) şi note nemeritate îmi dădea… în baza propriei sale presimţiri că nu peste multă vreme aveam să public poezii în Zori noi, cotidianul pecerist din Suceava Epocii Daurite, şi că toţi colegii de clasă se vor fuduli, atunci, cu mine. Profeţia lui se împlineşte, iată, astăzi, peste decenii, la modul eclatant … dar ciudat, cam ca la Radio Erevan: modestele producte ale îmbîrzoietului pix piţulian, prea puţin versificatorii, se văd solicitate + nu, vai, de L'Aube nouvelle, ci! în La Lettre R, organul ambiţios al zglobiilor profesorese francofonatoare de la Facultatea de Litere a Universităţii Muşatine, şi, mai ales, în Bucovina literară, revista celor şaptezeci de toamne împlinite, unde, întîi Ion Beldeanu, apoi Constantin Arcu, scriitori şi/sau magiştri de felul lor, însă din generaţii şi cu vederi osebite, s-or străduitără, printextulele contribuitorilor din ţară + străinătate, să impună cultural «Ţara Fagilor» integrală, din Ciudin pînă la Cîrlibaba, fără a cădea în provincialisme ieftine, în regionalisme arhaizante, în postmodernisme dubioase. Ne scoatem prin urmare pălăria imaginară, cea nepictată încă de Baronul Lowendal, în faţa reuşitei lor admirabile şi le urăm o bonam perseverationem in esse, clamîndu-le, dară, din toţi bojocii: «Doamne-ajută!»

Luca PIŢU ***

0 70 Liviu PAPUC Redactor-şef „Revista română” Redactor „Convorbiri literare” ***

O revistă unde deşi nu am publicat prea mult o consider aproape de inima mea, bucovineană.

Textele sunt de obicei dense, semnăturile onorante, o publica)ie cu opinii literare proprii și multe numere memorabile, unde recuperarea trecutului nostru cultural face bună casă cu vocile tinere.

Felicitări vechii şi noii redacţii!

Adrian POPESCU red-şef revista ,,Steaua“. ***

Revista Bucovina literară, de odinioară şi de astăzi, face parte din harta în relief a presei noastre naţionale, în actual context european. Ce ne-am face fără această pădure de simboluri animată de o redacţie dinamică şi inspirată, susţinută de colaboratori de elită?

Cu gând colegial, ca fiu de student interbelic, cernăuţean, mulţi ani, armonie şi europenitate, Lucian VASILIU, revista „Dacia literară“

În peisajul cultural Bucovina literară are particularităţi revuistice bine definite: o iconografie a locului (cu acea necesară legătură între trecutul nobil al „iconarilor” Ţării de Sus şi prezentul literaturii de azi, efervescentă şi în expansiune), rubrici care o individualizează prin titularii şi colaboratorii reputaţi (jurnal comentat, cronica literară – prin Mircea A. Diaconu sau Ioan Holban -, portrete în cărbune, biblioteca „Bucovina literară”, Eminesciana, chipuri şi privelişti, carnete critice etc. etc.). Redacţia actuală este implicată în manifestările culturale şi festivalurile care poartă numele unor autori ai locului consacraţi.

La cei 70 de ani, dinspre Poesis – multă vigoare şi rezistenţă culturală printre crizele social-politice, har sfânt şi recunoaştere pentru cărţile redactorilor!

George VULTURESCU redactor şef - Poesis

25

la aniversară Spiritul cernău'ean, inclus în Bucovina literară suceveană Acum 70 de ani apărea la Cernău)i, înlăuntrul ziarului Bucovina, un supliment artistic, intitulat Bucovina literară – care azi e ditamai revista. Ce înseamnă 70 de ani în istorie? Bucovina literară exprimă în felul ei destinul zbuciumat al României.

Readuși la patria mamă (după prăbușirea imperiului habsburgic-austriac), în cadrul regatului României Mari, scriitorilor Bucovinei de Nord (ai ,inutului Cernău)ilor), marginaliza'i, le-au trebuit 20 de ani până să pună la cale o Societate a lor, Societatea Scriitorilor BucovineniSSB (după modelul Societă)ii Scriitorilor Români, transformată de regimul comunist în Uniune a Scriitorilor), în noiembrie 1938, integrându-se cu greu în literatura română (vorba lui G. Călinescu: „un proces violent de adaptare la nivelul vechiului regat”). Culmea ghinionului, la un an și jumătate de la constituire, s-au trezit din 28 iunie 1940 ocupa'i de URSS (prin pactul Ribbentrop-Molotov: Bucovina de Nord și .inutul Her)a, alături de Basarabia, au fost anexate URSS; a fost atunci anexat RSS Ucrainene și un jude) din Basarabia, Hotin; în 7 august 1940 a fost constituită regiunea Cernău)i prin alipirea Bucovinei de Nord cu .inutul Her'a și jude'ul Hotin). Între anii 19411944, Bucovina de Nord, .inutul Her)a și jude)ul Hotin, alături de Basarabia și cele două jude)e din sud, cu ieșire la mare (date RSS Ucrainene de către URSS; Basarabia a fost ruptă de Stalin în trei păr)i, strategic) au reintrat în componen)a regatului României Mari. În 1941, după eliberare, s-a reactivat SSB la Cernău)i și a apărut, cum pomeneam, suplimentul Bucovina literară în interiorul ziarului Bucovina – care n-a avut mai mult noroc, trei ani mai târziu Bucovina de Nord fiind iar anexată de URSS și RSS Ucraineană! În 1944 Bucovina literară și-a suspendat apari'ia(la fel SSB) și în România comunistă s-a interzis orice aducere aminte legată de anexarea teritoriilor românești la URSS (via Ucraina, în cazul .inutului Cernău)ilor) și de patrimoniul cultural abandonat.

Simbolic, după 38 de ani de tăcere, în 1982 au apărut Pagini bucovinene (în cadrul revistei Convorbiri literare, ca supliment; ce blestem, să apară ini)ial ca supliment al ziarului Bucovina din Cernău)i, apoi al celebrei reviste ieșene), scoase de .inutul istoric al Sucevei, nu de Cernău)i. Suceava și Cernău)i fiind capitalele celor două )inuturi ale Bucovinei istorice. Blestemată istorie… După

Revolu)ie, după Decembrie 1989 a apărut Bucovina literară la Suceava (nu la Cernău)i) – și tot atunci a fost activată Societatea Scriitorilor Bucovineni, la Suceava (nu la Cernău)i). Acum, autorită)ile ucrainene asupresc limba română la Cernău)i, și promovează, prin politică diversionistă de stat, „limba moldovenească”, după model comunist (model de asimilare și interpretare a rădăcinilor strămoșești). Azi, în loc să se apropie, în cadrul aceleiași Bucovine istorice, Cernău)ii se îndepărtează de Suceava? Revista ini)iată la Cernău)i, Bucovina literară, a fost reînviată la Suceava (la fel SSB). Cine-și mai amintește de Mișcarea Iconar (de inspira)ie mistică, de redeșteptare na)ională) din anii 30 ai secolului trecut și de cel ce a pus pe picioare Bucovina literară, Mircea Streinul? Sau de Iulian Vesper și Vasile Posteucă?

Bucovina a fost izvor permanent de scriitori de primă mână (unii, cu acoperire interna)ională), de spirite critice. Revista Bucovina literară a avut perioade de creștere, confirmate azi (nu o dată cu numere remarcabile, de calitate, ea e deschisă scriitorilor din întreaga )ară, e un adevărat reper moral neprovincial). La 70 de ani de la prima apari'ie, Bucovina literară rămâne o revistă a solidarită)ii creatorilor de limbă română, devota'i literaturii originale. Personal, sunt legat sufletește de ea (poate și fiindcă tatăl meu s-a născut în Bucovina, în fosta regiune Suceava). Nu mai avem azi .inutul Cernău)ilor, dar avem spiritul lui inclus în Bucovina literară cernău)eană, care apare la Suceava.

0 7

26

Liviu Ioan STOICIU 4 septembrie 2011. București

0

la aniversară N-oi uita vreodată, dulce Bucovină/geniu-ţi romantic,/munţii în lumină/văile în flori (...)

Mihai Eminescu

O oază culturală

Bucovina, Suceava, colegiul din Cernăuţi, Aron Pumnul, fraţii Hurmuzachi, Ion G. Sbiera, 1836-1916 (acest savant, cărturar şi profesor universitar cernăuţean de talia unui Haşdeu), Mihai Eminescu, sunt locuri şi oameni ce au dobândit în a doua jumătate a vecului XIX o aură aproape sacră prin lupta, lucrările şi jerfa lor pentru propăşirea limbii, istoriei, literaturii şi civilizaţiei româneşti.

Acum când războaiele au schimbat hotarele şi soarta a milioane de oameni, când românii din Cernăuţi au fost aproape rusificaţi cu excepţia câtorva oaze ale intelighenţiei noastre militante, revista BUCOVINA LITERARĂ (organ al Societăţii Scriitorilor Bucovineni) a continuat să apară lunar la Suceava (sub patronajul poetului Ion Beldeanu, care i-a predat din 2010 stafeta romancierului Constantin Arcu) în spiritul cultului aproape religios al limbii şi literaturii impus şi întreţinut în acest paradisiac colţ de ţară de iluştri alumni ai profesorulu ardelean Aron Pumnul, Ion G.Sbiera şi Mihai Eminescu (“pleiada-ţi auroasă”, cum se exprimă pe-atunci adolescentul poet), primii custozi ai primei biblioteci “publice” româneşti.

Impecabil redactată (paginaţie, grafică, rubrici) oferind texte agreabile, captivante şi la zi, fireşte majoritar din domeniul literaturii, dorindu-se şi reuşind să fie un periodic cu deschidere naţională, cu colaboratori de cea mai înaltă cotă (Luca Piţu in dialog cu Cornel Mihai Ionescu, am luat un exemplu la întâmplare pentru cota la care respiră revista sub conducerea lui C. Arcu), actuala BUCOVINĂ LITERARĂ este o pildă nu numai de profesionalism, ci şi de conştiinţă civică, de dăruire şi generozitate. Îi urăm din tot sufletul o viaţă fără sincope şi cât se poate de lungă, cel puţin încă şapte decenii.

0 7

În aste vremuri tulburi, în care scriitorimea, calomniindu-se şi irosindu-se cu voluptate, a intrat în război civil şi suspiciunea s-a lăbărţat, în care incultura a biruit şi ura, vorba lui A. Pleşu, a devenit o „profesie lucrativă”, ce-aş putea dori, la ceas aniversar, unei reviste de suflet? Aş vrea ca Bucovina literară, construită pe axa SuceavaCernăuţi, să nu cadă în patima demolărilor, refuzând otrăvurile mediului literar (revărsate în media) şi răfuiala fără istov a cobreslaşilor. Aş vrea ca revista să fie un brand în plină ciupercărie revuistică, risipind ceaţa axiologică, implicit traficul superlativistic şi reciprocităţile cumetriale.

Mi-aş dori să fie liantul unei echipe, slujind o cauză înaltă, solidaritatea la care visez neînsemnând un găunos narcisism de grup, cultivând, vai, delirul localist. În fine, aş vrea ca revista să nu se mulţumească a fi doar emblema unei provincii aurite, ci – dacă se poate – să devină o publicaţiefanion, un reper, barând marşul imposturii, indiferenţei, agresivităţii, vulgarităţii etc., care au inundat societatea românească. Adică, să fie o adevărată oază literară, negreşit performantă, lansând nume (mari, în perspectivă) şi alungând hoitarii care mişună în juru-ne. Din toată inima, revistei şi echipei, LAMULŢIANI!

Geo VASILE

Adrian Dinu RACHIERU

27

epica magna Întâlnirea (fragment de roman) Radu MAREŞ

Îşi ducea cutia neagră a viorii cum îşi trag mamele după ele pe stradă câte un copil care se împiedică şi cască gura la vitrine. În felul cum păşea nu era însă deloc lipsă de graţie. Aş spune că, paradoxal, tocmai acest contrast atrăgea atenţia.

Avea o scurtă de fâş albastru îmblănită, căciuliţă tricotată trasă pe sprâncene, pantaloni de stofă groasă, tot de iarnă, şi nişte cizme urâte, cu căpută joasă, dar era suficient de înaltă şi subţire şi asta o făcea să se mişte aşa de degajat cu atâtea pe ea în frigul aspru de sfârşit de noiembrie. Doar mai târziu am aflat că erau hainele groase pentru repetiţiile de dimineaţă când gazul n-are presiune şi la Operă, în săli, era frig ca afară.

– Cine e? l-am întrebat pe Livius Bucerzan, colegul meu de navetă, ieşit şi el la plimbare şi care o salutase.

– E Greta. Sau Grete. Cum vrei.

– Greta, ce fel?

–În catalog, Margareta, Gretchen fiind diminutivul. Ştiai asta, nu? Sau bănuiesc că ştiai, pentru că ai citit Faust. Şi, aici, Livius râse superior.

Dacă chiar te interesează, oricum, e o fată grozavă, nemţoaică pur sânge, violonistă la Operă. Am fost coleg cu ea până în clasa a patra. Tămaş Margareta.

Pe strada aglomerată într-o amiază de sâmbătă, făceam împreună cu Livius un cuplu bizar, pe seama căruia primii care se amuzau eram noi înşine. Eu, lung şi slab – şi cu urechi mari, zicea Livius, el, cu o palmă mai scund şi tot slab, un navetist adevărat neavând cum să se îngraşe. Ce mai avea el în plus erau pigmentul oacheş al pielii cum au doar ţiganii necorciţi şi o inteligenţă scăpărătoare (era profesor de matematică), aproape insuportabilă. Scund şi negru, numai piele şi os, uscat ca o prună afumată, ştiut şi după mustaţa subţire, pe oală, Livius semăna – şi o spunea el însuşi, bravând, în zilele sale bune, de mare elan – cu un hoţ de cai din pusta Aradului. În micul nostru detaşament de foarte tineri profesori

28

navetişti, deveniţi fraţi de cruce prin gările şi prin puturoasele trenuri personale care ne duceau la slujbă, la şcolile aflate la 30-40 de kilometri de oraş, bârfeam fără milă pe oricine când ne intra în vizor şi m - a intrigat tonul lui Livius de simpatie îngăduitoare, cu gura lui de obicei spurcată. În orice altă ocazie, „Grete de la Operă” trebuia să asocieze obligatoriu câteva remarci corozive, fie şi numai impuse de sonoritatea specială care convoca epitetele otrăvite. Schimbarea de ton era ceva nou pentru amândoi, nou şi neobişnuit.

– Să mi-o prezinţi şi mie într-o zi, i-am spus, dintr-o inspiraţie de o clipă, dar pentru Livius Bucerzan nu erau necesare justificări şi nici nu îi ceream ceva care se refuză.

Acesta e primul episod din cele trei pe care ţi le voi povesti pentru că începi să fii şi tu implicat în aproape fiecare pas făcut de aici înainte.

Nu peste mult timp de la încrucişarea noastră întâmplătoare de pe „corso”, într-o sâmbătă de noiembrie, Livius mi-a comunicat: aranjase întâlnirea. Aş fi vrut să ştiu mai mult, dar el se amuza să mă ţină în şah. Ce-ţi pasă? Nicio fată întreagă la minte nu spune nu când un bărbat vrea s-o cunoască, a cedat el în cele din urmă. Femeile au un instinct al ruletei mult mai dezvoltat decât noi, masculii. De ce-ar refuza? Mergem împreună la Operă, îmi divulgă el totuşi, şi-mi comunică şi data, ca s-o luăm după spectacol la restaurant...! În afară de noi, doi spectatori bărbieriţi proaspăt, fiecare – conveniserăm că aşa se cade – în costum, cu cravată, în holuri, la Operă, veniseră în acea dimineaţă, zgribuliţi după gerul de afară, câteva zeci de soldaţi urcaţi la balcon, dar şi două licee, clase mari şi clase mici, cu tot cu profesori pe post de paznici, care umpleau scaunele parterului.

Se dădea Spărgătorul de nuci, matineu de duminică, unde altfel n-aş fi intrat niciodată. Să-ţi spun şi de ce: pentru că duminică e ziua când navetistul are ocazia să trândăvească în aşternut până la prânz, să se simtă şi el, cum glumeam noi între noi, boier. Mersul la Operă era, aşadar, un sacrificiu şi o corvoadă, cel puţin din punctul de vedere al lui Livius, dacă luăm în cont obligaţiile şi servituţile, poate şi solidarităţile prieteniei, deşi niciunul din noi nu le invocase.

Pentru mine era ceva mai mult. Era, adică, sentimentul sălbaticului dresat doar pentru noroaie nesfârşite, mâncare pe fugă din punga unsuroasă cu tartine şi ţigări fumate cu lăcomie. Roşul întunecat al pluşurilor, candelabrele grele şi lumina lor specială mi-au produs un frison nou. Era şi ceva festiv, oricât

epica magna de artificial, şi o anume pompă străină de plăcerile mele. Am tras în piept adânc mirosul dulceag de praf antic impregnat în lemnării şi mochete care-i mirosul oricărei săli de spectacol. Abia apoi m-a pătruns, visceral, rumoarea instrumentelor nevăzute care începuseră să se acordeze suprapunându-se peste micul vacarm al copiilor dând buzna pe toate uşile.

Cu toate că aveam locuri bune, la mijlocul sălii, Livius m-a tras energic spre primul rând de unde, autoritar, a ridicat doi elevi ca să ne aşezăm noi. S-a aplecat apoi peste marginea fosei, privind de sus ca într-o fântână, şi l-am auzit cum cheamă cu voce tare: – Tămaş!

Curios, dar fără să am curajul lui, m-am ridicat şi eu din fotoliu pe jumătate ca să pot privi pe lângă umărul lui. Câţiva dintre instrumentiştii de jos îl zăriseră, dar nimeni nu părea intrigat, poate şi din cauza atmosferei speciale de matineu cu soldaţi şi elevi. Ea se afla în rândul al doilea, în centru, întoarsă spre pupitrul cu partitură, şi nu-l observă până când violonistul de alături nu îi atrase atenţia. În chiar epicentrul unde se pregătea muzica spectacolului şi în gălăgia copiilor care se fugăreau printre şirurile de scaune, era imposibil să audă că e strigată pe nume, dar pe Livius îl recunoscu atunci când se răsuci spre noi. El mimă serios, cât se poate de explicit gestul ducerii lingurii la gură, o dată şi încă o dată. Te aştept la ieşire ca să te iau la masa de prânz. Ea nu îi răspunse, nici măcar că a înţeles semnele muţeşti. I-am întâlnit atunci prima oară privirea. Avea o feţişoară îngustă şi buzele pline la care tragi cu ochiul imediat, fără să vrei şi o maturiza doar încruntarea, efortul de concentrare. Nu părea să obişnuiască a zâmbi la comandă. Cu vioara prinsă sub bărbie şi arcuşul în aer, n-avea chef de nimic altceva.

Grete îl intimidase totdeauna, mi-a mărturisit surprinzător Livius după spectacol pe trotuarul de la „ieşirea artiştilor” unde o aşteptam să apară. După felul lui de a fi mereu în atac nu s-ar fi zis că se lasă intimidat de o fată. Simţi de aceea nevoia să precizeze: a fi intimidat înseamnă că n-avusese niciodată curajul să-i vâre mâna sub fustă sau s-o-nghesuie printre uşi şi s-o pupe, ca pe altele.

Aşteptarea se prelungise şi noi fumam cu ochii înlăcrimaţi de ger şi tropăind pe loc ca să ne dezmorţim.

Copilăriseră, povesti el, în curţi vecine, pe aceeaşi stradă de la periferia orăşelului cu case săseşti în curtea cărora nu se intra neinvitat şi unde

Bucerzan şi Tămaş erau singurii români ajunşi acolo în împrejurări prea complicate pentru a fi descrise.

Făcuseră însă deodată, împreună, primele patru clase la şcoala elementară din cartier: Bucerzan, al doilea în ordine alfabetică din catalog, după Asztalos, primul, un lung şir de pui de neamţ sau de neamţ maghiarizat, şi, spre coadă, cu Szasz şi cu Vendler, gemenii Tămaş, Hans şi Margareta, de fapt nemţi şi ei, cu tot numele lor care, în general, e purtat în Ardeal de români, deşi la origine e unguresc. Din clasa a cincea, pe un drum complet separat, Grete se mutase la şcoala de muzică, de acolo la liceul de muzică şi de acolo la Conservator. Conservatoristă, la vioară, cu nasul pe sus şi cu frate student la medicină. Vacanţele rămâneau totuşi vacanţe, ca şi vecinătatea şi legătura primilor ani de şcoală nu e ceva care să se volatilizeze. Important e că gemenii Tămaş erau cu trei săptămâni şi o zi mai bătrâni decât el, Hans fiind din ei trei cel mai mare, cu jumate de oră mai bătrân decât soră-sa.

– Bagă de seamă, Grete e o fată ciudată! mă anunţase el râzând puţin mai târziu, pentru că aşteptarea noastră se prelungea. Ţin minte că odată i-am spus că-i nebună, continuă el cu acelaşi aer că mă avertizează, dar nu m-a contrazis şi nici nu s-a supărat.

– Toţi suntem nebuni, mai mult sau mai puţin, i-am amintit eu o altă zicală în vogă printre navetişti şi ştiută de amândoi.

Livius avu un gest vag. Despre altceva e vorba.

Altceva adică decât ce ne face uneori pe noi, ceilalţi, să ne urcăm pe pereţi sau să urlăm la lună ca lupii. Să ne ieşim completamente din minţi... Ciudăţenia ei reieşea oarecum din condiţia specială de geamăn, din faptul că despre gemeni se spun tot felul de basme, există o droaie de teorii care, totuşi, nu-s chiar baliverne. Gemenii sunt, nu? ieşiţi din acelaşi ovul care, la un moment dat, s-a scindat şi e cum ai spune că aparţin de acelaşi corp. Sau măcar, dacă-mi dai voie, din acelaşi corp astral, au aceeaşi aură.

Ezitase aici. Mai târziu, mi-a mărturisit fără să-l fi întrebat, că nu era sigur dacă trebuie sau nu să mă puie la curent cu acest secret. Dacă îi revenea lui s-o facă. Gemenii Tămaş, Grete şi frate-su se numeau de fapt Wagner, îmi spuse totuşi cu aceeaşi voce scăzută. Ei însă nu erau „propriu-zis” orfani, despre părinţii lor se spunea că au murit în deportare, la ruşi, deşi, din câte aflase el, nici asta nu e sigur. Fiind nemţi, saşi, se numeau Wagner, asta e sigur. Pe gemenii rămaşi îi înfiase însă familia de români Tămaş, îi luase în casa lor, îi înfiase şi-i crescuse ca

29

epica magna părinţi adevăraţi cu numele schimbat, lucru pe care copii din vecini şi el însuşi printre ei îl aflaseră târziu, dintr-o întâmplare. Nu era propriu-zis un secret. Un mare secret de viaţă şi moarte, mai ales că până la urmă tocmai secretele păzite straşnic ies nu ştiu cum la iveală, atunci când nu se aşteaptă nimeni.

Tocmai ele!

Răzbit de frig până la oase şi pierzându-mi răbdarea, l-am ascultat cu o exasperare pe care abia reuşeam să mi-o stăpânesc. Avea importanţă cum o cheamă pe fata asta care-şi transportă atât de ciudat cutia viorii şi care nu mai vine odată? Dacă e Tămaş sau Wagner şi unde i-au murit părinţii? Avea, sigur.

Atât că nu mă interesa în momentul acela. Înţelegeam perfect de ce asemenea lucruri nu se spun cu voce tare, dar eram inapt să fac vreo legătură cu mine şi să mă simt implicat de nişte fapte care – parcă orbit şi surd – fuseseră demult şi în altă lume.

Conştiinţa mea vedea nu dincolo de obiecte şi fiinţe, ci prin ele, prin transparenţa lor, fără a le percepe consistenţa materială. Fac un pas mai departe şi-ţi spun mai mult: poate frigul era cel mai nimerit subterfugiu. Presimţeam că e mai bine să nu ştiu nimic şi-mi luam măsura de protecţie care se afla cel mai la îndemână.

– Pe deasupra, coborî Livius vocea şi mai mult, Hans e fugit, a trecut graniţa clandestin... Înţelegând doar pe jumătate, am simţit că-mi ies din fire.

– Cum adică „pe deasupra”?

El răspunse cu o privire oblică şi cu o expresie obtuză: de-aia!

– Tu să nu te apuci cumva să-i spui că ştii de la mine! Bagă de seamă!

Aproape în acea clipă o şi zăriserăm, amândoi deodată, ieşind, în fine, de data asta fără cutia neagră a viorii.

Nu-mi amintesc nimic altceva deosebit, ceva cu care femeile ştiu să marcheze momentul mai important, decât faptul că n-avea acum pantalonii urâţi de stofă groasă şi nici scurta matlasată care-o făceau să pară o sportivă venind de la antrenament.

Purta un pardesiu negru, maxi, cum era la modă, cu poalele la trei-patru-cinci palme sub genunchi şi un fular galben, interminabil, petrecut de câteva ori în jurul gâtului.

– Hai, că îngheţăm naibii aici, o întâmpină de departe Livius, şi nu mai are cine să-ţi facă curte...! Ţie nu ţi-e foame?

Am râs toţi trei, s-au făcut prezentările, Livius a pupat-o cast pe obraz. Restaurantul ales tot de el,

30

care trebuia să fie cel ce comandă până la capăt, era nu departe.

Pe furiş, am studiat-o cu atenţie, prima oară faţă în faţă. Nici surpriză, dar nici dezamăgire. Ea se mişca într-un fel anume care place deşi nu ştii motivul, cu uşurinţa unei adolescente şi-şi ascunsese buzele ştiute pe care privirea întârzia fără voie sub fular. Existau doi tineri, din care unul prieten din copilărie, care o aşteptaseră ca s-o ducă la restaurant. Nu era mare lucru, dar nici ceva care să i se întâmple în fiecare zi unei fete după ce toată dimineaţa a fost la slujbă, ca orice salariat. Pentru ea, părea să fie ceva în care nu se simte nimic nefiresc.

Eu ce-aş fi sperat? Uitasem şi nici nu reuşeam să reconstitui ce anume mă făcuse să întorc capul după ea pe stradă, prima dată. Până la restaurantul ales tot de Livius am încercat fără succes să-mi pun ordine în aceste impresii contradictorii. Noi doi, îngheţaţii, am accelerat paşii, iar ea s-a supus.

Discuţia a început pe drum, având-o pe Grete între noi. Unde naiba ai stat atâta, că ne-a răzbit...?!

Mă aşteptam s-o aud râzând, pentru că noi râdeam surescitaţi, fără motiv, dar ea luă admonestarea lui Livius în serios. El însă nu era deloc interesat de scuze şi motive şi o întrerupse nepăsător, cu aceeaşi jovialitate agresivă. Lasă asta, spune-mi când ai fost ultima oară pe acasă? Întrebarea era, vădit, de formă, neinteresându-i pe niciunul din ei. Adevărul e însă că, după absolvirea facultăţii, drumurile se despart, lucru valabil şi pentru cei foarte apropiaţi, era o temă veşnică în rememorările noastre... Nu mai străbăteam, ca-n studenţie, cu acceleratele de noapte pe care te puteai strecura şi fără bilet drumurile de la facultate acasă şi înapoi, nu mai existau grupurile gălăgioase de studenţi, băieţi şi fete, parte din ei, ca şi ei doi, foşti colegi de şcoală şi înainte.

Discutau firesc, ca două cunoştinţe străvechi care nu s-au mai întâlnit de mult şi au o grămadă de lucruri să-şi spună. Ce face Ics, desigur, una din figurile care, doar invocate, te fac să izbucneşti în râs?, dar idiotul de Igrec? Chiar, serios, nu ştii? A, trebuie neapărat să-ţi spun...! Ca să nu mă consider exclus, cum de fapt şi eram, dar şi din scrupul de politeţe, la fiecare nume invocat Livius mi se adresa şi mie. Ics e un bou ca toţi boii, puţin la simţire, parcă aşa e poezia aia, iar Igrec şi-a cumpărat Dacie cu care, chiar din prima zi, sau în a doua, a intrat într-un pom. Bineînţeles, tip de situaţie tragică, dar un tragic impur în care e şi un rânjet acid. În acest tip de destin e scris matematic accidentul mediocru, adică

epica magna nemortal. Nu zic bine? se întoarse el spre mine, din mers, ca să mă ia martor, pentru că discutasem nu de mult toate astea. În accident, subiectul, Igrecul îşi rupe ceva, un picior sau o mână, iar mica infirmitate, şchiopătatul, să zicem, rămâne emblema destinului său, de care nu va scăpa până la moarte.

Intrasem între timp în restaurant şi ne-am oprit la garderobă. Cu paltonul ei în braţe, aşteptând-o să-şi scoată şi fularul interminabil, Livius îşi continua netulburat discursul, cu tăioasa lui răutate cu care se juca totdeauna, ca şi cu o minge multicoloră. Îmi amintesc perfect această mică scenetă jucată în trei. Nu mai ţin minte însă nimic din ce ne spuneam. Ce am notat înainte despre Ics şi Igrec sunt inserturi luate din altă parte tocmai pentru a umple acest gol.

Spre deosebire de Livius, eu n-aveam în acea clipă nimic în comun cu fata aşezată alături la masă într-un colţ al sălii aproape pustii, unde mai erau doar câţiva rătăciţi, ca şi noi. Decât cele câteva secunde ale încrucişării de pe stradă, prima dată, şi fulguranta atingere a epidermelor cauzată de micul ceremonial al prezentărilor de puţin înainte. La garderobă, mai de aproape şi fără palton, apăruse „slăbănoaga”, cum Livius şi observase imediat, cu o brutalitate cu care ea părea obişnuită şi, în tot cazul, n-o lua ca ofensă. O slăbănoagă, într-adevăr, căreia doar hainele de iarnă îi dădeau consistenţă, fără fund şi fără sâni, despre care doar mai târziu, când am dezbrăcat-o prima dată, mi-am dat seama că erau impresii înşelătoare... Şi totuşi, cât am mâncat, am putut s-o studiez cu atenţie, lucru care nu i-a scăpat nici lui Livius.

Toată chenzina era în acea zi la mine şi o aveam în buzunarul de la spate al pantalonilor, dar convenisem cu Livius că el va face comanda în contul meu. Să ne ghiftuim! propuse el. Să sărbătorim nu ştiu ce, orice. Să ne închipuim o sărbătoare şi să cerem să ne aducă de la bucătărie ce au mai grozav. Pălăvrăgeam... Ea nu mai râdea.

Aerul ei şi un mic zâmbet de circumstanţă arătau însă că nu refuză să intre în joc deşi privirea mea va spune mai târziu – era prea insistentă şi o scotea din sărite.

Ce ştii de Hans? o mai chestionă Livius, odată comanda făcută: ciorbă de perişoare, cât mai fierbinte, dacă se poate clocotită, cotlet de porc cu ciuperci chinezeşti, clătite... Întrebarea nefiind însoţită de nici o explicaţie pentru mine trebuia să devină o întrebare cifrată. Cu toată stăpânirea de sine, am văzut că ei nu-i convenea să se vorbească

despre fratele fugit, mai ales cu o persoană de faţă pe care o cunoştea de zece minute. Dădu un răspuns ambiguu. Hans face bine. Sesizând umbra care-i întunecase Gretei privirea, Livius trecu grăbit mai departe. Dar pe acasă ce-i nou? Moşu ce zice?

După aceea, când vom relua discuţia pe tren sau în gară, în zorile geroase de aşteptare, căci urma o întreagă iarnă grea de navetă, Livius îmi va povesti că vecinul Tămaş, Moşu, tatăl adoptiv al gemenilor foşti Wagner, era unul dintre foarte puţinii maturi de care-i era frică atunci când începuseră, el şi cu Hans, să fumeze pe ascuns. Nu mai ştia nimeni de unde se pricopsise domnu' Tămaş cu această poreclă: Moşu. Şase! Vine Moşu!, dar în rest, acum, la bilanţ, se putea zice numai de bine.

Moşu era şi rămăsese mereu foarte strict cu cele câteva reguli de bună creştere de la care nu accepta nici un rabat şi în primul rând notele cele mai mari.

El era un fel de român nemţizat, mai neamţ adică decât saşii noştri transilvani, dar şi cu fapta nu doar cu gura. Pe gemeni adoptaţi îi crescuse însă ireproşabil, socotind că pe Grete o dăduse la şcoala de muzică de la Cluj, la vioară, unde erau o grămadă de cheltuieli de părinte, nu doar internatul, iar pe Hans nu-l bătuse niciodată, nici măcar o palmă sau un picior în fund, faţă de mine, comenta Livius, în care tata bătea ca în sacul de fasole, cu cureaua la curul gol...! Şi pe deasupra să-i şi plătească doi ani la rând, în ultimele două clase de la liceu, meditaţii pentru admiterea îngrozitor de grea de la medicină.

Nu era o obligaţie pe care să şi-o asume oricine, dar uite că Moşu şi-o asumase pentru gemenii adoptaţi...! E o chestie...! Între timp, până la ciorbă, băusem ceva, tot de încălzire. Livius povestise, grozăvindu-se, despre viaţa de navetist care-i mai grea decât cea de ocnaş.

– Dar voi, artiştilor, cum dracu' vă descurcaţi? se întoarse el, bine dispus spre Grete. Că îmi pari nehrănită ca lumea.Ai măcar locuinţă bună?

Am râs aici iarăşi toţi trei, iar faţa ei s-a luminat.

Exista şi ceva mai puternic decât toate necazurile lumii care ne asemăna, iar sentimentul că nu eşti singur dă siguranţă. Mi-am dat seama că pentru ea era, parcă, ceva regăsit, după ce multă vreme a fost pierdut şi aproape uitat.

Despre ea, aş putea să scriu aici zeci de pagini.

Pe furiş, cât am mâncat, am studiat-o cu atenţie de la distanţă de un braţ. Nu era ceea ce se cheamă o fată frumoasă şi niciodată n-am putut da o explicaţie satisfăcătoare gestului meu de a mă întoarce la începuturi după ea pe stradă. Calitatea de nemţoaică,

31

epica magna descoperită ulterior, nu adăuga nici ea absolut nimic, era o calitate fără substanţă măsurabilă, în ce mă priveşte. În primă instanţă, nici a fi artistă, violonistă, în ochii mei, unde îmi recunosc şi o mică scânteiuţă de infatuare masculină, nu era mare lucru.

Avea ochi mari, de-un albastru cu ape verzui, care la o lumină puternică devin aproape negri, ochi de fecioară, dar tăietura gurii era de pofticioasă. De altfel, obrazul îngust, cu maxilar foarte fin, fruntea bombată nu erau trăsături nemţeşti. Părul închis la culoare, nici el. Poate doar ochii ei rămâneau ochi teutonici şi desigur urechea muzicală. Şi zâmbetul care se şterge brusc, la supărare, ca o somaţie, de care Livius, atoateştiutorul, învăţase să ţină cont şi m-a sfătuit şi pe mine să fiu foarte atent, să nu sar cumva peste cal. La o a doua instanţă însă, reflectând, am remarcat că n-avea nimic din sclifoseala fetelor care adulmecă în preajmă un virtual curtezan. Lumea muzicanţilor era una aparte, susţinea şi Livius şi, mai târziu, Grete a recunoscut şi ea că aşa e. Trăiau în grupuri mari, şi sub disciplină foarte strictă, ca la armată, bărbaţi şi femei, înghesuiţi mereu în spaţii închise, cu un întreg calabalâc de cutii şi instrumente după ei. Când trebuie să te acomodezi mereu cu vecinii din laturi şi din spate-faţă, să calculezi apropierile în aşa fel încât să ai mişcarea braţelor liberă, intimitatea fizică capătă alt conţinut decât cel imaginat de noi, ceilalţi, ne-muzicanţii. Din cauza asta, zic eu, ca şi cu cutia neagră a viorii, purtată pe stradă ca un câine în lesă, cu propriul corp se purta ca şi cu un obiect împrumutat. Nu ştiu dacă asta e ceva câştigat datorită muzicii, îmbăierii continui în muzică, dacă e adevărat că sunetele cu lucrarea lor neîntreruptă se manifestă ca un abraziv foarte fin. Am ghicit, şi nu m-am înşelat, că se opera astfel asupra corpului în întregime, chiar şi a corpului mascat de hainele de iarnă, cu suprafeţele sale neverificabile. Acolo, în timp, orice denivelare dispăruse de mult, suprafaţa fiind şlefuită până la micron. Nu mai exista nici un por ieşit în relief sau disimulat în vreun rid, nici cea mai infimă excrescenţă a epidermei, nici o asperitate. Nu ştiu spre ce duceau aceste jocuri ale fanteziei, important e că mă absorbiseră total, aprobând mecanic atunci când Livius mi se adresa sau râzând fără să ştiu de ce când râdeau ei. Mă îndrăgostisem fără un motiv puternic de o fată care n-avea nimic ieşit din comun, pentru care să-ţi pierzi minţile, dar şi fără să ştiu ce să sper.

Abia la garderobă, sătui şi încălziţi, ne-am adus aminte de subiectul numărul unu al întâlnirii noastre. Livius şi-a adus aminte de fapt şi şi-a cerut scuze.

32

– Să nu aştepţi cumva de la noi păreri prea inteligente despre spectacol, pentru că la balet şi la muzică simfonică nu suntem tari niciunul, a recunoscut el râzând. Şi dacă e să spun adevărul până la capăt, suntem afoni amândoi.

Adevărul e că nu eram afoni niciunul. Despre el Grete ştia din şcoală, pe mine m-a verificat ulterior. În ce mă priveşte, nu şi-a făcut însă nici o iluzie. N-a insistat, şi asta e straniu, nici să mă înveţe nimic despre muzică, să mă alfabetizeze „în muzică”, să mă ia de mână, didactic, şi să-mi îndrume primii paşi, să ţină cont de bunele intenţii ale ignorantului care eram de a-mi însuşi elementarul, abeceul instruirii muzicale, sau – ca să nu exagerez – ceva în plus faţă de ce ştie omul de pe stradă, şi era ca şi cum păstra asta doar pentru sine, cu un fel de gelozie protectoare. Când exersa acasă, foarte rar, mă expedia în oraş.Am asistat la câteva repetiţii, fără s-o anunţ, intrat pe furiş şi strecurându-mă în fundul sălii unde era obscuritate. Era însă un spionaj derizoriu, din care nu se înţelege mare lucru. Tot în secret, ca la o provocare, câţiva ani la rând am citit apoi tot felul de biografii ale unor compozitori. Nu se găseşte însă nimic din ce visam eu acolo, ceva care să-i fie util soţului unei violoniste. Vreau să spun ceva esenţial, formator în sensul primar al cuvântului. Treptat, dar rar, am început s-o însoţesc la concerte. Am descoperit astfel orga, care pare, deşi nu e, mai accesibilă decât alte instrumente. La câte un concert de pian începusem să trăiesc emoţii încă necunoscute până atunci. Ţin minte, de pildă, un concert pentru pian şi orchestră de Ceaikovski, cu o sală arhiplină, într - o duminică dimineaţa, primăvara. În alte dăţi, nu reuşeam să stabilesc însă nici o relaţie între sunete şi mine, nu găseam nici un sens descifrabil, cu oricâte eforturi, nu găseam nici un fir după care să mă conduc. Însă nimic din toate astea nu va conta în povestea noastră. Încurajările amicale ale lui Livius Bucerzan au avut şi ele un rol de jucat. După un timp, el şi-a găsit un post de suplinitor într-un alt sat, chiar lângă oraş, şi ne-am văzut mult mai rar. Apoi, aşezându-ne odată la o bere, ne-am certat foarte urât. Trecuse însă un an. El se căsătorise între timp, chiar în acest interval de răcire a relaţiilor noastre, şi după încă o perioadă s-a transferat cu tot cu soţie, dar şi cu pile mari, la un liceu din capitala unui judeţ vecin şi astfel ne-am pierdut unul altuia urma. Am notat înainte cuvântul „rol” care-i dă o funcţie anume, deloc lipsită de importanţă, în destinul meu de navetist fără ţel care cochetează şi cu gândul însurătorii.

metalepse De-a (meta)leapşa Luca PIŢU

Metalepsa IX: Vinul de Dumbraveneion – savurat vara, cu înghiţituri delicate, sub corcoduşul socral – rend l'oeil plus clair et l'oreille plus fine, ceea ce îl îndrituieşte pe Ereziarhul din Kasvaneion să comită o prudentă repliere hermeneutică, aplaudată însă la patru mâini de Polemarhul din Gaestion, extrăgîndu-se Alteritatea Sa Piţuliană discretamente din zugrăvitura Hatmanului Cazacilor Pictorieni, prompt, acesta, în a răsufla uşurat ori de cîte ori scapă de musafirii exegetici nepoftiţi la ospăţul artiştilor «plastici» (ambivalenţi adicătelea, ambigui sau numai bogaţi în capcane involuntare)…

Ultimele metalepse cu figuri tulburătoare Hatmanul Cazacilor Pictorieni, Polemarhul Demetrios din Gaesteion, Zoografa Marilene din Mourarion şi Ereziarhul Loukas din Kasvaneion implementează, en s'introduisant dans l'histoire d'Etienne le Grand (aussi bien que dans celle du Génie et de la Génisse des Carpathes), ultimele metalepse - dar şi noi lepşe ! cu figuri mereu tulburătoare: ♣♣♣ Metalepsa VIII: Gestemul figii, cu binecunoscuta-i menire apotropaică, nu iaşte străin Ereziarhului din Kasvaneion (indign alumn al Didactului Stephanos Koukioureanou din Boukovineion), dar, în contextul de mai jos, îi dă aceeaşi utilizanţă ca Teresa deAvila faţă cu apariţiile camuflate ale Pizmaşului Sataneion, ce lesne, spre a induce in tentationem pe cei lipsiţi momentual de ocrotirea crucifixului, ia chipul Redemptorului Nostru, neînchipuluindu-şi dumnealui că Fane cel Baban & Sacrosanct ar catadicsi sa bea aldămaşul cu Odiosul Principe al Epocii Aurii & Sinistra Sa Muieritate, dornici amîndoi de legitimare istorială prin mituirea simbolică a Arheului Românesc şi, ipso facto, porniţi pe rescrierea ori inflexarea marxisto-staleniniceauşină a devenirilor carpato-dadanubiene.

Leapşa II: Mater phallica gentis Valachorum, quae per anum, non per aurem, concepit ridendo turbam clamosissimam scenicorum joculatorum rei nostrae publicae, steatopigica hetairă Helene din Keauseskion îşi expune coram historiae, ce? Palotinii filiali (în număr de şapte, cît piticii Albei ca Zăpada: de-i dăm crezare zoografei Marilene din Mourarion), care ţepeluşi, ubuescamente instalaţi sub ocrotirea unor ramparturi fesiere maternante, dau semne obscene de iminentă victorie paricidară asupra Pizmaşului de la Răsărit şi Miazănoapte de ei înşişi , hrăpăreţul Nikolaos Drakopoulos ot Skornikesteion, atoatecoţăitorul, tătînele freudienei lor hoarde primitive, prepus dublei penetrări digitale ori numai bestialului fisting veroluţionar, barbară îngăozare pumnuală.

33

poesis Limitele acestei teorii Petruţ PÂRVESCU

„…mizeria este soarta fiilor lui Avram.”

(Schopenhauer) 1. să continuăm plictiseala face ravagii secolele se umplu şi se deşartă ca nişte sticle de lapte alte vaci acelaşi lapte doar iarba se împarte mereu pe bucăţi pe tarlale pe funii pe haturi PUNCTUL LINIA CERCUL (tablele moise predicând şi deşertul) OMUL în centrul universului (pustiit de disperare) cu fratele sora poporul şi planeta lui albastră în braţe (curaj bobocule curaj iarba verde si înaltă îţi gâdilă nările umflate ceafa umbroasă iar tu cazi furios pe spate cu jumătate de cer în orbite cu firul de iarbă între brazde vomitându-te ca pe un bisturiu uitat din greşeală de chirurgul distrat în pântecul lumii) cu aproximaţie (nimic desăvârşit întru desăvârşire) aproximative fiecare lucrare fiinţă sau lucru venite după aceea cuvântul planta sau piatra cu aproximaţie măreaţă înfundând canalul luminii

34

1+/-1. în grădina domesticirii imperiile sunt şi ele fiinţe aproximative acelaşi om poate fi şi cal şi măgar acelaşi pom poate fi şi măr şi păr şi arţar doar americanii rămân mereu americani francezii francezi englezii englezi germanii germani chinezii chinezi iar ruşii rămân mai departe ce-au fost 2.

OM_IDEILE-şi dispută cu îndestulare frunzuliţa de dud livada de vişini firul de mătase să strălucească la bandulieră la vipuşcă la epoleţi puţin în angola puţin în honduras afganistan irak transnistria şi în alte puncte cardinale să aibă careul de aşi echilibru şi raţia soldatului necunoscut să fie cald planetei când îngheaţă polii pe vetrele încinse ale Marelui Râu o insulă un podeţ un arbore să se împartă după regulă EXACT să nu rămână coada şopârlei dincolo de gardul ghimpat 3. un gest al luminii şi păianjenii studiază plasa un gest al umbrei şi păianjenii îşi devoră prada şi UNII şi ALŢII pe acelaşi pătrat calculat dinainte pionii se ridică în picioare şi mărşăluiesc stâng drept stâng drept caii se ridică în picioare şi mărşăluiesc stâng drept stâng drept nebunii se ridică şi ei în picioare şi mărşăluiesc stâng drept stâng drept

poesis truura uraaa vuuuraaa cete hoarde triburi popoare imperii se ridică rând pe rând în picioare şi mărşăluiesc stâng drept stâng drept stâng drept se opresc uneori (între reprize) ridică temple se-nchină prelung aceluiaşi ZEU uraaa URAAA uraaa regele e mort uraaa URAAA uraaa trăiască regele dar regina-i în continuare curvă

patru linii frânt e jocul şi-un dreptunghi îmi ţine locul 5. doamne poate-ar trebui sfinţită din nou biserica poate-ar trebui renovată catapeteasma zidul tencuiala pe la colţuri se vede cerul

imperii de fum imperii de ceară imperii-nlăuntru imperii-n afară doamne ce ziuă dormim doamne ce noapte trăim doamne ce vis ne visează!

poate ar trebui cumva văruită sau pictată din nou biserica noastră prea nu se mai cunosc bine sfinţii doamne prea nu se mai cunosc dracii doamne (şi în general e o aiureală totală) prea mult întuneric prea multă lumină deodată

4. (se cântă şi se vizualizează liber) ah şi ho şi oh şi hi hii hiii du-mă du-te du-mă dii calule cu ochi sticlii calule cu ochi cerat orizont desperecheat câmp să n-aibă semănat

poate ar trebui lărgite cumva ferestrele înălţată puţin temelia pronaosul amvonul sau chivotul sau poate de vină e preotul poate se bărbiereşte prea des poate poartă haine albe pe dedesubt poate se roagă prea mult

ah şi ho şi oh şi hi şi dii şi hiii du-mă du-te du-mă dii calule cu ochi sticlii patru linii frânt e jocul cubul mi-ar purta norocul dar pătratul luară-L dracu mi-a înţepenit ficatul mâna şi limba pe buză ca nimeni să nu m-audă l-aş lovi în unghiul drept c-un sân de femeie sterp dar mi-e ochiul ocupat de un cerc într-un pătrat cu raza pân' la buric şi nu pot să mă ridic

clopotniţa (ne dăm cu părerea) poate ar trebui mutată mai la deal mai la vale C U V Â N T U L poate nu se-aude (peste întreaga cetate) sau poate-au adormit îngerii doamne Trezeşte-I şi Treimite-I pe pământ noi ce să zicem mici păcătoşi treaba asta o înţelegem mai greu doamne ne-auzi doamne ne vezi fă ceva dă-ne un semn dumnezeul meu dumnezeul tău dumnezeul ei Dumnezeul nostru din cer!

35

eseu

BACOVIA – 130 „Din jocul de-a poetul nu poţi ieşi niciodată teafăr”

Bacovia şi infernul cotidianului Adrian-Dinu RACHIERU

Risipind versuri în reviste fără glorie, receptat mai întâi de poeţi şi nu de public, Bacovia a intrat în atenţia criticii târziu; dar spectaculosul său destin în postumitate îl aşează printre valorile fundamentale ale liricii noastre. Să fie lirica bacoviană doar o poezie de atmosferă, cum credea Ion Barbu?

Despre Bacovia, Macedonski scria în Făclia (ianuarie 1916): „Glorie? Nu pot să i-o dau. Îl vor încorona însă cu ea versurile lui...” Profeţia macedonskiană, anterioară apariţiei volumului Plumb (titlu la care s-a oprit Bacovia, renunţând – norocos – la cel iniţial: Ego) s-a adeverit. Prin Bacovia, autohtonizarea simbolismului, de recunoscută rădăcină franceză, cucereşte cea mai înaltă cotă lirică.

Poetul este un hipersensibil cu simţurile în alertă, aglutinând fragmentele lirice într-un unic poem care se scufundă în anxietate şi se construieşte negându-se.

S-au numit corespondenţele baudelairiene, s-au făcut trimiteri la Verlaine (Poeme saturniene), dar, dincolo de influenţe, Bacovia este de o indiscutabilă originalitate, propunând un simbolism concentrat, un pictural care – vorba lui N. Manolescu – maltratează realul. Cântă însă Bacovia pe o coardă unică?

Considerat poet fără evoluţie, interpret monodic, Bacovia poate fi suspectat de fixism; în fond, din punct de vedere formal, el se oferă identic cu sine. Derivaţia simbolistă întreţine – în cazul Bacovia – misterul simplităţii, ceea ce nu elimină posibilitatea interpretărilor contradictorii; dimpotrivă.

Bacovianismul înseamnă o intensificare a senzaţiilor, împinsă în insuportabil, o sensibilitate zdruncinată şi agresată, o elementaritate care se susţine prin rafinament, fără substrat metafizic, totuşi. Universul său obsesional se încarcă de materialitate, ostilitatea lumii îl împinge spre solitudine. O grea mizantropie sigilează acest poet care nu face figură de erou tragic.

Dezolarea, pustiirea, poza damnatului, sondajele în profunzimea fiinţei captând zvârcoririle primare vădesc capacitate de trăire şi de simbolizare. Deşi Vl. Streinu vorbea de o pulsaţie protoplasmică în cazul liricii bacoviene, unii văd în Bacovia un poet cu program: efectul dorit era singularizarea. Logica organică a planului imaginar, cum sesiza cândva Paul

36

Dugneanu într-un peisaj „tematist”, muzicalitatea sincopată, accentul histeric, teatralitatea împinsă în stranietate, elimină – definitiv, cred – ipoteza unui Bacovia fără acces la rafinament, producând versuri instinctive.

Cum bine se ştie, poezia lui Bacovia s-a alimentat din categoria trăitului. Natură maladivă, Bacovia rătăceşte în decor funebru (cadru ce l-ar fi înspăimântat pe Alecsandri) şi propune o lirică de atmosferă, conectată la tensiunile unei existenţe nevrozate. S-a observat amestecul de influenţe revărsate în câmpul bacovian, refuzându-se astfel ipoteza etanşeităţii discursului simbolist. În poetulmultiplu (cum fericit zicea Alexandra Indrieş) se confruntă trei scriituri: simbolistă, expresionistă şi socialistă. Numind aceste alternative, crescând din trunchiul viguros al poeziei plăpândului Bacovia, exegeta (vezi Alternative bacoviene, Ed. Minerva, 1984) oferea o demonstraţie de virtuozitate: alternativele nu sunt inventate, ci redescoperite.

Dar pentru Bacovia existenţa într-un „veac suspect” înseamnă retragere. Povara clipei, trăită exasperant de poetul ameninţat de singurătate şi pustiu se încarcă de anxietate: „mă speriam că exist” – va spune cel robit de obsesii, pătruns de tragismul sincerităţii. Încercat de gânduri sumbre („chemări de dispariţie mă sorb”), Bacovia circulă într-o toamnă eternă, trecută şi în marea poezie a lumii. De o deconcertantă sinceritate, poetul-solitar, privit cu mefienţă (...„tuturor / Păream suspect”, citim într-un prematur epitaf) pare o natură hărăzită spleenului (Liviu Călin). Fără a stărui asupra corespondenţelor temperamentale răsfrânte în rezultate literare (ispitind pe comparatişti), vom nota că Bacovia refuză înserierile. El rămâne unicul poet bacovian, proprietarul unei lumi: lumea bacoviană.

Hipersensibilul Bacovia, un plastician refulat – s-a spus – ne solicită vizual şi sonor: „muzica sonoriza orice atom”. Acel celebru vers „Aud materia plângând”, mulţimea fanfarelor funerare sau scârţâitul toamnelor lugubre vestesc trecerea „spre plumb”, violetându-ne simţurile. „Vastul cavou” rămâne un simbol al claustrării.

Poet fundamental, Bacovia impune şi prin economismul mijloacelor. El manevrează un fond lexical restrâns, dezvoltând clase sinonimice.

Universul său inventariază o listă minimală de obiecte, cu valoare obsesivă; din funcţionarea fixaţiilor, a motivelor „metabolizate”, poetul scoate efecte remarcabile, stăpânind cu virtuozitate un registru limitat. Privind lumea prin „ochene triste”, Bacovia e încercat de un torturant sentiment al pustietăţii. Poezia e mistuire iar nostalgia are timbru macabru. Blestemul de a trăi, retractilitatea copilului şi inadaptabilitatea maturului Vasiliu se confruntă cu

eseu robotizarea şi vidul bacovian. Suferinţa nu este mimată, nu are „spirit teatral”. Bacovianismul nu e o poză, pentru omul Vasiliu neexistând o altă posibilitate; bacovianismul nu este, aşadar, o alternativă printre altele, dedublarea e imposibilă.

Chinul bacovian ar confirma deplina asumare a convenţiei poetice; deşi e indiscutabil că la Bacovia convenţia nu e adoptată ci asumată, se poate spune mai degrabă că acest poet refuză convenţia. În cazul Bacovia convenţia e imposibilă fiindcă nu asistăm la alternanţa rolurilor; imposibilă se dovedeşte chiar ieşirea din rol.

Bacovia s-a vrut singuratic şi uitat; posteritatea, din fericire, nu l-a ascultat. Umilul Vasiliu s-a revanşat, impunând bacovianismul ca modus vivendi.

Situat simultan în existenţă şi scriitură, Bacoviaalesul face din bacovianism nu doar un topos poetic ci condiţia unică a actului poetizant. Bacovia s-a mistuit pe rugul Poeziei, încercat de voluptatea suferinţei pe care a trăit-o intens, până la capăt. Pentru poetul discret, cu glas obosit, trăind izolat, bacovianismul, reamintim, nu poate fi o poză; el se confundă dureros, chinuitor, cu însăşi fiinţa poetului.

Bacovia respinge ideea evadării (bătătorită invitaţie romantică) prin călătorie. S-a spus că Bacovia ar fi, totuşi, singurul poet român care a coborât în infern. Bacovia a descoperit infernul cotidianului; el a cutreierat cosmosul fără a pleca undeva. Prin Bacovia, omul beckettian cucereşte un târg moldav: „Învineţit de gânduri”, sub un cer de plumb, în plâns sfâşietor, purtând durerea întregului univers, poetul pare strivit de vicisitudinile mediului provincial, înveselit rareori de caterinci sau fanfare.

Obsesia teluricului şi insidioasa umezeală cosmică cotropesc provincia pustie. Curios e că Bacovia scoate aceeaşi sugestie a morţii prin lipirea efectelor contrarii: spaţialitatea ilimitată, lipsită de repere, care înfricoşează şi spaţiul închis (sicriul, cavoul).

Oricum, Bacovia este contrariul unui evazionist.

Examinând tema călătoriei, Alexandra Indrieş evidenţia diferenţa „eclatantă” faţă de poeţii simbolişti confiscaţi de reverie, îndepărtându-se astfel de viaţa reală. Or, Bacovia foloseşte un cadru familiar retopit la flacăra anxietăţii, lumea cotidiană devenind stranie şi neliniştitoare. Bacovia transfigurează fără reverie. Eul rătăcitor, aruncat – în lume – se consumă intensiv, poetul exploatând bogăţia structurilor semantice. Ar mai fi de observat că Bacovia se mişcă în circumferinţa oraşului; oraşulcavou este universul său poetic. Viaţa de Vasiliu cu al ei vid cotidian îl hrăneşte pe poetul Bacovia; el o transfigurează la temperatura sincerităţii fără a o dilata (în sensul expansivităţii): ambiţiosul, traumatizantul şi miraculosul Bacovia este un „oricine” care nu vrea decât imposibilul. Intensitatea

acestei subiectivităţi, dornice de schimbare şi obsedată de implacabilul scenariu repetitiv, se preface în criteriu axiologic. Lipseşte la Bacovia capacitatea de iluzionare. El e frământat de angoasele omului modern, fără a accede la seninătatea unui ritm oriental potolit, de extracţie sapienţială chiar dacă neferit de conştiinţa precarităţii. În fond, explicânduşi pseudonimul (Bacovia vrând să însemne „calea lui Bacchus”), fostul Vasiliu – prins în laţurile unui consacrat viciu – face figura poetului damnat, incapabil însă de frenezie dionisiacă. Pentru Bacovia timpul trăirii poartă amprenta tristeţii, provocată de vidul evenimenţial.

Bacovia, spuneam, evadează doar în timp, ocolind însă trecutul. Cu o excepţie: o Lacustră (în care Edgar Papu descoperea motivul avatarului), în care regresiunea poetului ieşit din propria-i indentitate, îl conduce – prin contact analogic – spre o trăire prezentă a unui îndepărtat avatar. Dezarmat, singur, în mijlocul naturii ostile, în decorul „neurasteniei pluviale”, poetul trăieşte – mental – o existenţă străveche aparţinând primitivismului cultural şi imemorialului geologic.

Deşi Bacovia se arată poet tradiţional, el discreditează şi destructurează sistemele poetice omologate. Bacovia se afirmă la începutul secolului când – observase Edgar Papu – estetismul catifelat obosise şi scandalul avangardismelor, agitând formula primitivistă, ocupa scena. Bacovia a creat însă bacovianismul; adică un sistem poetic contagios, al cărui indiscutabil proprietar – în pofida figuraţiei simboliste – este. Bizareriile poetului ros de criza identităţii, sufocat de teroarea repetiţiei, dorindu-şi evadarea din codul poetic omologat îi asigură tocmai identitatea inconfundabilă. Bacovia a personalizat totul respectând decorul; prin densitate, intensitate şi artă combinatorie, universul bacovian subminează paradigmele tradiţionale. Bacovia a depăşit simbolismul tocmai fiindcă poartă însemnul marilor creatori, pentru care oricare curent şi orice epocă sunt prea strâmte. Personalitatea sa nu poate fi îndiguită; iar opera nu poate mulţumi colecţionarii de etichete, dornici a face ordine în „insectarul” literaturii.

Bacovia este unicul poet bacovian.

Bolnav de răul cosmic, „ros” de umiditate, cultivând fastul funerarului, Bacovia evocă într-o lirică de densitate materială tocmai disoluţia materiei.

Mirosul morţii, drumul spre anorganic, angoasele toamnei văzută ca anotimp al delirului, alunecările în iraţional sunt chemări de dispariţie. „Un cântec de mort” (Trudit), plânsul cavernos, descompunerea cadavrelor, „noianul de negru”, vorbesc de stingerea instinctului vital. Acest refuz existenţial, golit de vitalism găseşte, totuşi, resurse; erotica se hrăneşte din absenteism, epuizarea lumii, năuceala şi sfârşeala

37

eseu primesc – contrapunctic – replica revoltei aluzive şi umorului trist. Starea morbidă proiectată la scară cosmică, vuietul golului, dezagregarea, cunosc tresărirea unui firav fior senzual. La Bacovia, poetica extincţiei surclasează poetica reveriei. El exprimă o „suferinţă perfectă” (Marian Popa).

Poetul stă „la pândă”, notează într-o aşteptare inconştientă de sine reacţii fiziologice, controlează, cu o luciditate în pragul demenţei (conservând obiectivitatea lirică), dezatomizarea, dezagregarea, servind artisticeşte ideea prin capacitate halucinatorie şi discontinuitate. Acumularea de notaţii „creşte” către sens, dă atmosfera bacoviană: o existenţă nevrozată, însingurată, într-un univers cangrenat, macabru, populat de fantomele alienării. Solitudinea maniacală întreţine o boemă tragică. Romantismul tematic (amorul, moartea) e vidat de patetism şi retorism; personajul bacovian rătăceşte marginalizat, strivit de automatismele vieţii, într-un oraş sordid, labirintic, stăpânit de vălmăşagul milionar: un spaţiu urât, o noapte udă, întomnarea, amurgul. Dar şi şansa replierii: cafeneau sordidă, crâşma murdară, camera, grota. Natură maladivă, poetul acompaniază stările psihice cu fenomenele meteorologice: umidul şi frigul, geologia imemorială, „plumbul de iarnă” (când ninge secular, grandios, gri şi giulgiul de zăpadă condamnă la o oarbă rătăcire); toate înghesuite în mizerul peisaj provincial, aliementând criza antiburgheză şi suferinţa universală.

Infernul bacovian nu este un teritoriu extramundan; poetul descoperă banalitatea şi monotonia de aici, agresiunea golului, singurătatea insuportabilă. Va lupta împotriva acestei agresiuni, numind-o: scrisul e o formă de speranţă („când scriu, aştept...” – mărturisea Bacovia). Poetul trăieşte izolat, scrie pentru sine, e încercat de stări-limită; transcrierea e lipsită de ornamente. Mai exact spus, Bacovia îşi trăieşte poezia. El descoperă poezia ca impas (N. Manolescu), încât poetul nu exprimă, ci nu poate să exprime. O conştiinţă obosită, în stare de indecizie coboară şi din paginile prozei sale, scrisă cu febrilitatea divagărilor utile şi folosind un „creion de grafit”. Proza bacoviană, atâta câtă este, rămâne o meditaţie asupra disperării, nota M. Zaciu, aparţinând unui ins fără aderenţă la realitatea înconjurătoare.

Poetul şi-a construit însă un univers propriu şi inconfundabil. Nu trebuie să căutăm la Bacovia „norma” simbolistă; doar cei minori respectă cu religiozitate astfel de alinieri. Marele solitar, opus disponibilităţii minulesciene tocmai prin reducţionism, ilustrează „deformator” convenţia simbolistă. Bacovia nu poate fi concurat pe teritoriul bacovianismului fiindcă poetul terorizat de repetiţie nu îngăduie repetiţia. Totuşi, pretinşii bacovieni (mimetici, evident) îşi fac un titlu de glorie urmându-l, traficând – de regulă – tristeţi de împrumut...

38

„Mioriţa“ în lectura lui Petru Ursache Iordan DATCU

Idei esenţiale din cartea lui Petru Ursache Mioriţa. Un dosar mitologic (Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010, 382 p.) au fost anticipate într-o altă carte a sa, Etnoestetica (Institutul European, Iaşi, 1998, p. 72-82), ideea directoare fiind aceea că „Mioriţa este o metafizică a morţii“, „o replică românească la complicata problematică a morţii şi reprezintă o secvenţă dintr-o rito-mitologie funerară“. Noua abordare poate fi reuşită în măsura în care depăşeşte „investigaţia de tip etnografic, în care s-a perseverat până nu de multă vreme şi a dus la confuzii şi la simplificări nedorite“. Examinează deci problematica mioritică nu din perspectivă folcloristică, etnografică sau literară, pentru că astfel de abordări trebuie să cedeze locul scrutării componentelor mitologice, estetice, filozofice, singurele care pot spune ceva esenţial despre „elementele ermetizante, greu decriptabile“. Se trece deci peste conflictul profesional între ciobani, peste testamentul ciobanului şi se acordă importanţă majoră mioritismului altfel conceput decât până acum, fiindcă el „se întemeiază pe un tip de comportament moral şi existenţial, cu rădăcini adânci în straturile cele mai îndepărtate ale gândirii mitice“.

De aici şi necesitatea unei alte căi de examinare a esenţei poemei, comparatismul mitologic, prin care „se poate dovedi astfel că păstorul carpatic nu este izolat în căutarea dramatică întru aflarea unui răspuns, fie şi iluzoriu, în ce priveşte realitatea enigmatică a morţii“. Încercări similare în această căutare dramatică au existat în culturile prealfabete, la zei, eroi şi oameni şi ele sunt –scrie Petru Ursache – „atât de asemănătoare încât nici n-au putut fi observate“. Unul din aceste cazuri a fost cel al zeuluipăstor Dumuzi, care „deşi se bucura de o poziţie înaltă în panteonul sumerian, ca şi Proserpina din repertoriul greco-latin, primeşte vestea că urmează să fie ucis «în strunga de oi», de către duhurile infernale Galla. Eroul, puternic şi divin, nu se gândeşte să ia măsuri de apărare, nu pune mâna pe ciomag să-i

eseu întâmpine pe vrăjmaşi, ci începe să lăcrimeze, cerând sfat şi ajutor de la soră, de la mamă; deci de la fiinţe, aparţinând, potrivit arhetipologiei, spiritului chtonian şi feminin, nu uranian, viril. Nu avem dreptul să-i reproşăm eroului sumerian lipsa de curaj, «bărbăţia» haiducească. El se afla într-o situaţie limită; ştia că nici o forţă (umană sau divină), nu se putea opune morţii, lecţie transmisă din veac în veac, în toate direcţiile şi la toate popoarele de mare tradiţie.“ Un alt caz invocat de autor este cel al lui Ghilgameş.

Recunoscut prin vitejia sa, „printre oameni, zei ori eroi“, este transformat, la moartea lui Enkidu, în altă fiinţă, „iar călătoria îndepărtată şi grea, cu scopul de a descoperi un răspuns şi un remediu în legătură cu întrebarea chinuitoare privind realitatea morţii, n-a dus la rezultatul dorit, ca şi în cazul eroului din Tinereţe fără bătrâneţe...“ Petru Ursache examinează miturile Egiptului antic, mitologia hitită, bucolicele şi georgicele lui Virgiliu, Metamorfozele lui Ovidiu, Kalevala lui Elias Lφnnrot, mitul lui Telepinus din volumul Tăbliţele de argilă, Rig-Veda, Isis şi Osiris de Plutarch, Cartea morţilor egipteni, colecţii româneşti de folclor, studiile lui Mircea Eliade. Toate sursele cercetate îl conduc la concluzia că păstorul carpatic face parte dintr-o serie, alcătuită din Dumuzi-Tamuz, Osiris, Attys, Adonis, nici unul din aceştia neopunând rezistenţă forţelor infernale. Totodată, în cadrul mitologiei morţii, sunt studiate personaje precum Lazăr sau Lăzărelul şi Caloianul, care „prefigurează unele elemente ale mitologiei morţii“, ca elemente ce sunt din substratul de cultură arhaică. Examenul mioritismului capătă astfel, pe un fond naţional, un context mai larg, mitologic şi comparatist. În Caloianul şi Mioriţa există personajul „maica bătrână“, „în două ipostaze necorelate, dacă nu contradictorii“, elementul de legătură dintre ele fiind „episodul plecării maicii în căutarea fiului“. Şablonul mioritic este aflat şi în alte creaţii populare româneşti. „Maicii bătrâne“ îi sunt găsite „multe asemănări, în manieră premioritică, latentă, peste munţi şi peste secole“ cu, spre exemplu, o statuie hitită, în chip de Mutter Erde, descoperită cu 2000 de ani înainte de era noastră, cu capitolul al XV-lea al epopeii finlandeze Kalevala, în care o mamă îşi caută fiul. Este, fireşte, conştient că există deosebiri de natură mitogeografică între bătrâna carpatică şi maica finlandeză, însă este convins că „structura de bază rămâne neclintită“. Sfânta Fecioară din baladă şi din colinde „rescrie scenariul Maicii Bătrâne“, cu nuanţe stilistice care fac ca imaginea Mariei să nu se confunde cu aceea a măicuţei cu furca în brâu. Maica ciobanului din balade de curtea feudală, legende şi

colinde este „temperamentală, aprigă şi rea“, are înfăţişare „ciudată, robustă şi primitivă“. Constată că în Mioriţa şi Caloian ritualul căutării şi al bocetului este „asemănător până la identitate... ca scenariu şi ca intensitate dramatică“. În căutarea de „«posibile» asocieri de imagine“ examinează mioritismul în colindele despre Dumnezeu cioban (cele mai substanţiale pagini din carte), în baladele Mircea Ciobanul şi Oprişan, în care mioritismul este unul al acţiunii.

Studiul nu se restrânge, cum s-a înţeles, la cazul păstorului carpatic, între el şi alte fiinţe mitice existând asemănări, expresii ale unui act mitic. Adesea afirmată, aşa-zisa pasivitate a păstorului carpatic este respinsă de întregul demers critic al cărţii, fiindcă în comportamentul mioritic „Este vizat orice individ situat fie pe cea mai de jos treaptă istorică şi culturală, temător de moarte, fie aparţinând celei mai avansate civilizaţii moderne, dotată cu instrumente sofisticate de «protejare» a omului. Nu s-a schimbat nimic în decursul timpului şi nu se întrevăd speranţe, dacă avem tăria să privim realitatea cu toată răspunderea: moartea nu a cedat o iotă din poziţia sa privilegiată, păstrându-se nedezminţită în nedezvăluite enigme.

Omului îi rămâne libertatea să ficţioneze într-un fel sau altul; este o libertate necesară şi morală, deşi limitată, constrânsă. Atâta vreme cât păstorul alege calea destinală, cea mai grea, cum s-a văzut, transferând întreaga problematică a morţii dintr-o acţiune imediată, efemeră şi la îndemâna oricărui aventurier într-o meditaţie de cel mai înalt înţeles existenţial, înseamnă că a avut tăria să «revalorifice» (Mircea Eliade) negativitatea morţii, dându-i un înţeles nou, în sprijinul fiinţei căzute în suferinţă şi în umilinţă. Astfel, omului i se iveşte şansa refacerii puterilor sufleteşti şi spirituale după modelul universal al păstorului-zeu (Dumuzi), devenind capabil, în varianta carpatică, să întâmpine moartea, cel mai de temut vrăjmaş al vieţii, «împăcat şi tare». În puterea sacrificială de «a pune întrebarea justă» (şi necesară), în folosul tuturor, chiar dacă ea rămâne deschisă, pentru a fi asumată de fiecare individ în parte, stă înţelesul moral şi existenţial al Mioriţei.“ În comentariul său critic Petru Ursache nu se sprijină doar pe o bogată bibliografie mitologică, folclorică şi etnografică (S. Fl. Marian şi Petru Caraman, acesta cu studiul despre moartea-nuntă, care ţine „de domeniul folclorului omenirii întregi“), ci apelează şi la suportul literar, respectiv la romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu, la imaginarul mioritic din el, raportând atitudini şi gesturi ale personajelor sadoveniene la comportamentul păstorului carpatic.

Cu deosebire sunt studiate atitudinile Vitoriei Lipan,

39

eseu despre care spune că „îşi însuşeşte tot mai mult vestimentaţia sufletească a Maicii Bătrâne“. De ce n-a plâns eroina romanului când şi-a descoperit soţul ucis – se întreabă Petru Ursache. „Pe măsura înţelegerii dramei şi apropierii de capătul drumului – scrie el – Vitoria se fortifică sufleteşte, reuşind să înfrângă frica umilitoare. În clipa finală munteanca na plâns. Prin acest test ea putea să se alăture, fie şi ca spectator, dar purtând copleşitoarea sarcină emoţională, celorlalţi doi, aflaţi deja în totalitate în rol, Nechifor Lipan şi Păstorul din oralitate.

Mioritismul ca mod de existenţă, altfel spus, ca întâmpinare a morţii cu înţelepciune şi cu eliberare de frică îi uneşte pe toţi trei.“ Propunându-şi să refacă dosarul mitologic al Mioriţei, autorul s-a simţit obligat să se refere la celelalte abordări care l-au precedat. Se simte mai aproape de aceia care au cercetat „rămăşiţele premioritice încifrate la nivelul substratului de cultură arhaică“, respectiv de Al. Odobescu şi Th. D. Speranţia, dar precizează îndată că ei n-au convins pentru că n-au avut „suficientă acoperire documentară“ şi pentru că studiile lor au fost „exagerate sub anumite aspecte concluzive“, le-a lipsit „o analiză mai adâncită şi multidisciplinară“. Nu se revendică de la studiile mioritice ale lui D. Caracostea şi Ov. Densusianu, aceştia vizând „cu precădere formele vii şi palpabile ale etnicului“, de unde „supraevaluarea elementului păstoresc în creaţie“ la Ov. Densusianu şi „geografia folclorică“ la D. Caracostea. Importantă este, pentru Petru Ursache, „depăşirea cadrului regional şi istorico-geografic, în care s-a cantonat mioritologia de un secol încoace“.

Nu subscrie nici direcţiei etnografice reprezentată de C. Brăiloiu şi I. Muşlea, pentru că aceştia „au susţinut că sensul poemei ar fi determinat de obiceiurile de înmormântare, de reprezentările terifiante“. Nu este de acord cu G. Călinescu, după care Mioriţa se reduce la un „asasinat aventurier“. Nu este de acord nici cu cei care tratează Mioriţa ca baladă sau epopee. Orientările amintite mai sus, faţă de care ia distanţă critică, nu sunt combătute integral, fiindcă, scrie, „fiecare direcţie şi-a dovedit utilitatea într-o măsură oarecare.“ Subscrie însă la definiţia dată de Mihail Sadoveanu, care a văzut în ea „o imposibilă îmbinare de genuri“.

Este de acord şi socoteşte plauzibilă „direcţia literarartistică şi, în prelungire filosofică, asumată... de V. Alecsandri, Dan Botta, Lucian Blaga, Mircea Eliade“.

Dacă a semnalat nuanţat o serie de opinii, la care subscrie, într-o măsură sau alta, P. Ursache combate fără menajamente părerile celor care au scris că în celebra poemă „este vorba de un simplu omor, întâmpinat cu frică, lene ori resemnare“, ale celor

40

pentru care integrarea euroatlantică înseamnă denigrarea propriilor valori, între ele şi Mioriţa.

Războiul acestora cu capodopera „decurge din confuzia regretabilă a valorilor, fenomen provocat cu intenţie în modernitate şi, mai cu seamă, în postmodernism, din dorinţa unui grup restrâns şi potent de a impune dictatul şi canonul în viaţa literară.“ Pentru că studiul său este conceput ca un „dosar mitologic“, consacră pagini de admiraţie unor lucrări care contribuie la abordarea modernă a poemei: Tatiana Găluşcă-Cârşmariu, Emilia Milicescu, Nicolae Saramandu, Tudor Nae, Mioriţa la dacoromâni şi aromâni (1992), Alexandru Husar, Mioriţa (1994), Nicolae Panea, Mihai Fifor, Cartea românească a morţii. O abordare hermeneutică a cântecelor rituale funerare (1998), Al. I. Amzulescu, Mioriţa şi alte studii şi note de folclor românesc (2001)şi Ştefania Mincu, Mioriţa. O hermeneutică ontologică (2002).

Foarte semnificativă este reproducerea, într-o anexă, din cartea lui Ion Filipciuc, Mioriţa străbate lumea, a 27 de traduceri ale acesteia în limbi de circulaţie. Este şi acesta un mod de a spune că mai mult este preţuită poema de către străini, decât de români, mai precis de acei români la care se referă Petru Ursache în citatul de mai sus.

P.S: În ultimele două decenii, Petru Ursache a avut câteva experienţe nefericite cu editori lipsiţi de cel mai elementar profesionalism. Tipărind, în 1992, la editura ieşeană Junimea, volumul Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie, ediţie îngrijită în colaborare cu Magda Ursache, au constatat, stupefiaţi, că pe copertă redactorul cărţii, o doamnă, şia pus propriul chip. În 2010 i-a apărut, la editura ieşeană Demiurg, cartea pe care am prezentat-o mai sus. Directoarea editurii a dat drumul cărţii la tipar fără acordul final al autorului.

eseu

Constantin Virgil Negoiţă şi cioburile istoriei (II) Theodor CODREANU

Mai departe, corespondenţa cu Noica nu arată deloc că marele filosof ar fi fost un „colaboraţionist” al regimului, cum s-au zbătut, după 1989, să susţină vechii bolşevici şi descendenţii lor „neoconservatori”. La 8 februarie 1983, Noica scrie: „Deprimat de multe degradări ce se petrec în jurul nostru, încerc şi eu, ca d-ta, să nu fiu un simplu martor. Da, spre deosebire de d-ta, nu sunt în veac şi nici dincolo de el ca un Maxim./ Oricum, sunt încă încins de dragoste pentru idei şi lume. Vino cu cărţi bune, cu idei noi şi cu încântătoarea d-tale 1 prospeţime” . Deprimarea lui Noica dobândeşte accente tot mai puternice la Ana care, pe 20 martie 1983, îl avertizează: „Orice întoarcere în ţară face imposibilă o ieşire ulterioară, trebuie să ştii asta”. Îl sfătuieşte ca în convorbirile telefonice să nu mai pronunţe nume. Îndemnuri similare primeşte şi de la Noica, pe 5 martie 1983: „Stai acolo cât se poate, dar nu părăsi statul, căci tare întârziat este şi are nevoie de oameni ca d-ta”. Şi tot Noica, într-o consistentă scrisoare din 18 septembrie 1983: „Reuşita d-tale e de prim ordin şi ne bucură pe toţi.

Mă interesează enorm, dar mă şi îngrijorează puţin pentru d-ta faptul că eşti atât de deschis pentru autori ca Nalimov sau Capra. Filozofia în care m-am cantonat se simte mai ameninţată de mistică decât de pozitivism”.

Noica este îngrijorat că în ţara ştiinţei şi tehnologiei nu apar cărţi fundamentale, ci speculaţii mistice ca în „gnoza de la Princeton”. Nici Eliade nu reuşise să-i dea indicii de cărţi pe care le aştepta de la americani: „S-ar putea ca veacul XX să fie unul din cele mai puţin interesante din istorie: nu lasă monumente arhitectonice şi nu lasă idei mari! O spun tuturor, spre a-i îndemna la detaşare, dar văd că toată lumea, mai ales în Apus, se simte datoare să ia în serios isteria unui veac ce face scandal poate pentru că îşi simte neînsemnătatea”.

Scrisoarea se încheie cu un nou îndemn ca Negoiţă să nu uite sufletul românesc: „Totuşi gândeşte-te la sufletele noastre”2.

Nu, nu le uită. Tocmai de aceea mai are nevoie de timp american pentru desăvârşirea cercetărilor. Îi scrie despre asta lui Mihai Drăgănescu, la 5 octombrie 1983, dar răspunsul şi atitudinea acestuia devin evazive.

Răbdarea oficialităţilor lua sfârşit. La 18 aprilie 1984, Negoiţă i se adresează lui Noica, distingând între cărţi

care pariază pe „drum” şi care se focalizează spre „ţintă”. Americanii excelează în primele, lipsindu-le „fiorul metafizic”: „Aveţi mare dreptate cu cărturarii care se sterilizează aici. Asta se întâmplă când vin din lumea ţintei şi se ocupă de drum. Eliade este o excepţie fericită, tocmai pentru că s-a ocupat mai departe de ţinta lui. Schimbările sunt fatale, o ştim cu toţii./ Eu încerc ţinta cu drum cu tot, o aventură pe care până acum au încercat-o puţini. Mai întâi, pentru că presupune două coduri. Şi pe urmă, pentru că până mai ieri nimeni nu credea că se poate. Din miazmele nefericite ale pozitivismului, plimbate de vânturi foarte dubioase, nu a scăpat aproape nimeni, cu excepţia continentelor 3 izolate.Antinomiile acum se explică în mod creator” .

Devine limpede că Negoiţă gândeşte în ceea ce eu numesc „dublu referenţial”, model din anticamera transdisciplinarităţii care se contura, în aceiaşi ani, în Europa. El indica un precedent în columbianul Lorenzo Peña (1981), dar putea, la fel de bine, să-l găsească în ecuaţia eminesciană minte-inimă: „Din nou, două coduri şi din nou, sinteza, prin trecerea la alt nivel. Cu un cuvânt mai vechi, pullback spre soluţia integratoare”. Şi asta pentru că „Pentru drum este nevoie de inteligenţă. Pentru ţintă, de inimă. Aşa cum spuneau aceiaşi greci, înainte ca scolastica să buimăcească lucrurile./ Spre surprinderea mea, găsesc aici acest pattern formidabil: capul cu drumul, inima cu ţinta. Evident, altceva decât existenţialismul lui Sartre.

Nimeni nu aşteaptă prea mult de la logică. Mai ales acum când este clar că orice logică e un artefact./ Cred că pentru dv. o carte bună este o carte despre ţintă, scrisă cu cap. Asta e poezia. Despre Gödel, Marcus scrie mai bine decât Hoffstadter, pentru că Marcus înţelege perfect poezia. S-a născut acolo. Când am citit articolul lui Mircea Vulcănescu, retipărit în Caiete critice, am avut senzaţia de poezie. El aparţine acelei lumi, dospită în cel puţin două milenii. În lumea tânără aAmericii, o să mai curgă apă. Dospirile durează”4.

Constantin Virgil Negoiţă împărtăşeşte teama lui Noica privind uitarea creştinismului în Europa.

Moartea filosofului l-a impresionat profund, fiindu-i anunţată de Edmond Nicolau la 12 decembrie 1987: „A fost un om care s-a străduit să afirme gândirea românească pe plaiurile europene. Cred, de altminteri, că ceea ce se face de către noi e perfect comparabil cu tot ceea ce se face pe mapamond. Dovada o avem şi la 5 Hunter College, NY” . Testamentul modelului cultural european nicasian l-a îndemnat, probabil, să facă următorul pas spre strădania de a integra teologia Părintelui Stăniloae în gândirea cibernetică, ţintă care devine o prioritate în organizarea celui de al 8-lea Congres de Cibernetică şi Sisteme (New York, 1990).

La 17 octombrie 1988, din Freiburg, Lidia Ionescu Stăniloae îi scrie: „Ana ne-a pomenit de intenţia

41

eseu dumneavoastră în legătură cu Dogmatica tatălui meu.

Fără îndoială suntem, atât fiul meu, cât şi eu, extrem de interesaţi într-o colaborare în acest sens cu dumneavoastră, pentru al 8-lea Congres Internaţional de Cibernetică, din iunie 1990. Astăzi i-am scris şi tatălui meu despre intenţia dumneavoastră şi sunt sigură că se va bucura foarte mult./ Rămâne doar să ne spuneţi ce anume trebuie făcut şi cum concepeţi dumneavoastră această, ca să zic aşa, integrare a Dogmaticii în sistemul de cercetare şi cunoaştere cibernetic. Suntem convinşi că rezultatele ar putea fi, într-adevăr, memorabile şi 6 aşteptăm cu nerăbdare detalii” . Între cei antrenaţi în amintita intenţie de integrare a dogmaticii s-a aflat şi Dinu Cruga. Într-o epistolă de răspuns, îi precizează acestuia, la 3 martie 1989: „Mintea, aşa cum îmi spui în scrisoare, are două mişcări: după fire şi după patimă (perturbaţie). Cred că putem traduce limbajul Părinţilor şi dovedi că cibernetica nu s-a născut în 1948, la Boston, şi nici în 1848, la Paris (când Ampère a definit-o ca ştiinţă politică, nu fără intuiţie), ci odată cu dogmatica, o formalizare, adică o axiomatizare, dacă vrem să păstrăm termenii moderni”7. Poate că nu întâmplător în anii când Ştefan Odobleja făcea pasul decisiv spre consonantism, cel mai de seamă filosof român al vremii, Lucian Blaga, reabilita gândirea dogmatică, relevându-i marile potenţe în capodopera sa Eonul dogmatic.

Ascultând de porunca lui Noica de a nu uita de unde a plecat, intenţiona să vină în septembrie 1989 la Bucureşti. Tatăl îi scria, la 10 august 1989, despre Academia Odobleja şi îl ruga să-l invite la Congres şi pe Iosif Constantin Drăgan spre a face, astfel, „să crească prestigiul ţării românilor”, fiindcă Academia „Ştefan Odobleja” fusese susţinută de acesta. În înţelepciunea lui, părintele profesor Athanasie Negoiţă considera că e nevoie de solidaritate între români, fără a trage cu urechea la îndemnul la discordie insuflat de bolşevici. Ana însăşi nu se eliberase complet de ideologia bolşevicilor, vorbindu-i, într-o scrisoare, despre Iosif Constantin Drăgan ca despre unul ce trebuie tratat drept „ciumat”. Şi iată-ne ajunşi în momentul crucial al căderii lui Nic: „Nici asasinarea lui Nic, considerată ca necesară de toată lumea, mie nu mi-a plăcut. Noii conducători mi s-au părut mai răi, iar schimbarea, o cădere din lac în puţ. De bine, de rău, în primii ani şi chiar mai târziu, Nic construise ceva. Cei noi distrugeau tot, în viteză şi fără milă. Asta mi s-a părut o prostie, şi prostia pe mine mă oboseşte”8. Ochiului ager al d-lui Negoiţă nu i-a scăpat că biruinţa, peste cadavrele celor căzuţi în revoluţie, a fost a vechilor bolşevici şi a feciorilor acestora. Noii stăpâni nu numai că nu i-au restituit casa confiscată de Nic, dar i-au şi vândut-o „chiriaşului lacom, fost secretar de partid de judeţ”. Surpriza a fost şi mai mare când a constatat că

42

nici cultura n-a scăpat din ghearele foştilor bolşevici.

Dimpotrivă. Chiar şi în 2009, în România era posibil ca ideologia marxiştilor să jubileze în pagini precum cele din revista 22. Marxişti erijaţi în „neoconservatori” şi în „boieri ai minţii”. În două articole publicate în iulie şi august (Fata babei, Marmura de aur), un cercetător de la Institutul de Filozofie din Bucureşti, având numele Erwin Kessler, aducea grave acuze pictorului Vladimir Zamfirescu. Pictura acestuia ar fi „urâtă”, „proastă”, „periculoasă” din cumplitul motiv că este „autohtonistă”. Respectivul recurgea la o conexiune perversă: „Există o legătură inextricabilă între autohtonismul românist de fond al acestor artişti şi naţionalismul de partid şi de stat al regimului comunist.

Izomorfismul lor nu este contrazis de «spiritualismul» primilor şi de «materialismul istoric» al celui de-al doilea. Primii elogiau ortodoxia naturală a românilor în orice îngenunchiere sub gârbaci, iar celălalt găsea modelul autoritarismul centralist comunist în uniunea tribală a lui Burebista. Erau formele complementare de incitare la supunere, la renunţare prin răbdare şi prin acceptarea aberaţiei. Comunismul promova retragerea din istorie, prin închiderea într-un progresism pur declarativ, fantezist în raport cu înapoierea atroce a ţării. Românismul artiştilor spiritual-moralişti îndemna la retragerea în istorie, prin clocirea temelor răsuflate, prin saltul de la dialectică la metafizică, prin mimarea artei din muzee şi din biserici, prin fuga de pe canapeaua psihanalistului sub pulpana duhovnicului, prin renunţarea la franzelă în favoarea prescurei şi prin trecerea de la fluieratul în biserică la cântatul pe nas”.

Pictura lui Vladimir Zamfirescu şi a altora de teapa lui, apreciază noul „boier al minţii” de la 22, este atât de vulgară şi de anacronică, încât aceştia n-au aflat că pictura nudului voalat al clasicilor este o stupizenie şi că arta postmodernă merge spre pornografie, care este marea noutate în domeniu, ca şi în literatură: „Acest lucru se vede clar în nuduri, temă exploatată la noi până la restrişte de Zamfirescu şi comperii lui, de Stendl, Câlţia, Ilfoveanu, Anghel, ba chiar şi de Bernea, artişti capabili de o obscenitate sordidă, mohorâtă, drapată cultural cu libidinoase aluzii şi alibiuri morale, prin vălurile fariseice ale cărora se citeşte concupiscenţa cea mai netă cu un privitor veros, pretins voyeur intelectual, în fapt doar un Mitică ce face cu ochiul la una mică./ Livrescului funebru şi retrograd al acestei obscenităţi i se opune pornografia necruţătoare, electrică, brutală şi ultragiantă şi, prin aceasta, mai sănătoasă, critică şi cauterizantă, practicată relativ recent de Gorzo, Suzana Dan sau Tara, artişti vitali şi deschişi, imuni la complacerea în miturile culturale clorotice, defuncte”. Problema „scandaloasă” pe care o ridică asemenea pictori învechiţi este cum de mai e posibil vechiul într-o epocă dominată de progres, de nou: „Arta

eseu de tip zamfirescian, manieristă, pedant culturalistă şi fraudulentă estetic, ridică şi compromite totodată una dintre cele mai importante probleme ale artei actuale, anume: cum e cu putinţă ceva vechi? În arta contemporană, în care este cu putinţă, ca normă, doar noul, ce relevanţă mai are depozitul de valori şi aptitudini, de tehnici şi trăiri pe care l-a constituit practica milenară a artei? Modelul zamfirescian oferă un răspuns facil: artistul e un arhivar al memoriei culturale pe care o evocă privitorului avizat, ambii complăcându-se într-un fel de play-back estetic pe hituri de Picasso et co., artistul prefăcându-se că are geniu, iar publicul prefăcându-se că are gust”. Vina capitală a lui Zamfirescu şi a celorlalţi e că nu urmează noua ideologie a „corectitudinii politice”, singura care nu poate greşi în „valorificarea” vechiului. Cu intransigenţa lui imperturbabilă, el o preferă pe Ioana Bătrânu pentru că este „egocrată” la modul postmodernist, rupând cu orice rădăcină a tradiţiei autohtone. În schimb, „Vladimir Zamfirescu, cu vernilul supra-abundent al pânzelor sale, pe care plutesc insule prost uscate şi zgaibe de pastă, cu personajele sale roase de vid şi cu temele sale lubric ludice şi tern intelectuale, e doar robul balaurilor aduşi de fata Babei în ograda artei”.

Există vreo diferenţă între atacul bolşevic, din anii '50, al lui Sorin Toma împotriva „poeziei putrefacţiei” lui Arghezi şi cel kesslerian? Răsturnarea narcisiacă a adevărului este ţipătoare la acest „critic” care izbeşte cu măciuca într-un car plin cu lână, crezând că sunt oale uşor de spart. Metafora-feed-back aparţine chiar lui Constantin Virgil Negoiţă. Ca şi criticii bolşevici, Erwin Kessler se slujeşte de „gândirea tare”, ignorând că un postmodernist autentic precum Gianni Vattimo a introdus în spaţiul cultural european conceptul de „gândire slabă”. Constantin Virgil Negoiţă ar fi putut să răspundă la izbitura de măciucă a ipochimenului cu aceeaşi monedă, cum, de altfel, au făcut-o alţii în presă. Însă logicianul nuanţelor îşi întâmpină „cu îngăduinţă”, cu milă, „interlocutorul” care i-a atacat prietenul pictor. El se recunoaşte ca fiind un „postmodernist păcătos” ca şi Vladimir Zamfirescu, şi că a aflat de la „critic” că „abandonarea modernului, pentru a te întoarce la premodern, este izomorfă cu naţionalismul celor ce elogiază ortodoxismul natural al românilor”9. Cu îngrijorare creştină, Constantin Virgil Negoiţă îi aminteşte măciucarului că este lipsit de informaţie în judecăţile sale şi a ţinut să avertizeze, în acest sens, şi redacţia 22: „Cu bunăvoinţă, am comunicat publicaţiei că atitudinea domnului Kessler, de bătaie a câmpurilor, poate fi explicată numai prin lipsă de informare. Se părea că el nu a aflat că naţionalismul ortodox al românilor este izomorf cu naţionalismul ortodox sionist, amândouă fiind reacţii la dictatura modernilor: când modernitatea s-a dovedit a fi

o boală, postmodernitatea s-a definit ca revenirea la starea de sănătate, de dinainte de boală”10. Bineînţeles că redacţia de la „Grupul pentru Dialog Social” a refuzat… dialogul, fiindcă şi ea crede că întoarcerea la rădăcini e o „boală” iar nu izvor de sănătate. Pasămite, „boieria” neobolşevică nu poate gândi în logica lui şi-şi. Celor care au crezut că, devenind „american”, deci şi dispus a gândi „corect politic”, d-l Negoiţă le răspunde tot după logica nuanţelor: „Nu m-am despărţit niciodată de România, pentru că n-aveam de ce, nu am asociat-o niciodată numai cu Nic, un accident al istoriei, şi nu trebuia să impresionez cu văicărelile mele, nu cerusem azil politic, ca să fie nevoie să simulez o fidelitate forţată, cum au făcut alţii, pe care trebuie să-i pricepem”11. Nu putea face astfel de vreme ce, la New York l-a întâlnit pe părintele şi cărturarul Vasile Vasilache, cel alungat de regimul comunist, devenit păstor ortodox al românilor americani. Părintele Vasilache nu numai că semăna cu tatăl său, rămas în ţară, dar venea din vremea când „România avea ideal, când toată lumea voia s-o facă frumoasă şi bună, s-o învieze, şi preoţii veneau de la ţară, unde poluarea era la-început, şi escroci erau prea puţini şi fără suficientă putere, ca mai târziu. Când m-am apucat, împreună cu el, să rezidesc biserica Sfântului Spiridon, am văzut cum se mută un munte, în timp”. Savantul cibernetician Constantin Virgil Negoiţă crede că „atâta timp cât va exista un singur act de credinţă, această ţară-ncercată nu va putea fi distrusă de nimeni./ Pentru că ajunge o bâtă să spargă o căruţă de oale, dar nu şi o căruţă de lână.

12 Logica clasică e rigidă, logica «şi-şi» este moale” . Este logica fiinţei mioritice şi a ortodoxiei. Numai cu ea se va produce adevărata „globalizare”, cu logica lui şi-şi.

Dacă Erwin Kessler, casantul, nu este în stare să înţeleagă asta, în asemenea eroare n-a căzut un Nicolae Steinhardt care mărturisea că de-ar fi trăit în Germania, unde nu exista gândirea lui şi-şi, a îngăduinţei lui „merge şi-aşa”, „era mort”: „Ca şi el, cred că toate acestea nu sunt defecte, ci calităţi. La fel ca iertarea.

Cine le are scapă. Radicalii, casanţi, se sparg repede./ Istoria e plină de cioburi”13.

Constantin Virgil Negoiţă este un optimist. El crede că numeroşii măciucari ideologici clociţi în ţară şi aiurea nu vor putea distruge România, deşi este lovită brutal de la 23 august 1944 şi până în anul de graţie 2011. Are taina ei care o apără, cum sună titlul cărţiitestament a lui Grigore Vieru.

1. Ibidem, p. 69.

2. Ibidem, p. 142.

3. Ibidem, p. 159.

4. Ibidem, p. 160.

5. Ibidem, p. 259.

6. Ibidem, p.270.

7. Ibidem, p. 281

8. Ibidem, p. 295.

9. Ibidem, p. 299.

10. Ibidem, p. 300.

11. Ibidem, p. 363.

12. Ibidem, p. 364.

13. Ibidem, pp. 364-365.

43

parabole Din sens opus Leo BUTNARU

Rocada - barter omu-Fuji Aproape de poalele celebrului (înţeleg: cel mai banal epitet, din câte pot exista: celebru) munte Fuji, oarecum înzăpezit şi pretutindeni amintit în poeme scurtisime, tanka sau hoku, zugrăvit de pictorii care l-au văzut sau nu l-au văzut vreodată, etcetera, aşadar, aproape de poalele celebrului Fuji stătea un japonez şi răsfoia un mare album cu imaginile munţilor din alte ţări, de pe alte continente, – privirile sale uşor mijite – atente, degetele – nu grăbesc, întorc pagina pe îndelete, dar, la un moment dat, parcă ar fi uitat ce au de făcut – nu s-au mai implicat – în întoarcere de pagină, pentru că niponul de lângă Fuji fu cuprins de o mare curiozitate, văzând – ce credeţi? – muntele Omu, mai bine zis – piscul Omu al unui munte – de unde credeţi? – aşa, muică, din România! Noastră! Pitorească şi toate celelalte. Chiar aşa – în dreapta paginii era scris ceva ce japonezul nu înţelegea: Vârful Omu, însă, brusc, peste semnul = (egalităţii), parcă al traducerii, reieşea, în tradiţia semanticii sugestive mondiale, internaţionale (ne-Milano); peste acest semn = deja în englezeşte, scria, tradus: Peack the Man – aproape ca la Mann (Thomas), cel cu „Muntele vrăjit”. Aşa se întâmplase că niponul nu cunoştea româneşte (deocamdată, la acea dată...), însă limba marelui Shakespeare o ştia încă din clasa a treia, a patra, şi o studiase, de altfel, dar în acelaşi fel, – cu cine credeţi? – cu un robot – una din minunile, de etapă, ale inventicii nestăvilite din Ţara Soarelui Răsare.

Uite, aici a fost aici! – japonezul nostru (s-ar putea spune, parţial, deocamdată; al nostru, pentru că veţi vedea ce urmează) hotărăşte imediat-neamânat să devină – român! Pentru că de acolo, de aproape de Fuji, gândul prinsese a-i fugi irezistibil spre muntele Omu. Astfel că el dorea să ajungă nu că român propriuzis, ci chiar Vârful Omu să devină!!! Să renunţe la celebrul Fuji şi să se apropie cât mai mult de, aproape virginul, în popularitate mondială, Vârf Omu; să se contopească cu acesta, el însuşi fiind Vârful Omu! Din Bucegi (fac precizarea, pentru a vă atrage atenţia la mai că mistica perpetuare, intercomunicare între sunetele „j” şi „gi” – Fruji, vrăjit (la Mann), Bucegi...).

Fie şi pe o vreme, provizorie, apropierea niponului de Omu, pentru că această metamorfoză s-ar putea să nu-i placă întru vecie, alias – tot restul vieţii sale, răsărită în

44

Ţara Soarelui Răsare. Altfel spus, să nu-i placă – fiind vorba de o placă turnantă a destinului.

Sigur, paralel cu surprinzătoarea sa decizie, japonezul se gândea că, dom'le, ce hazliu e, probabil, să fii român! (Nu este exclus că aici ar putea fi vorba de o inexactitate în traducere: nu „hazliu”, ci, e de presupus, „interesant” e, se gândi niponul; este interesant să fii român!) Însă argumentul imbatabil, Vârful Omu din Bucegi, îşi făcea magicul efect: japonezul îşi spunea că, la o adică, Vârful Omu te poate face om! (Vă rog să reţineţi multiplicare acelor interreverberaţii cu „j” şi „gi”. Fuji, vrăjit, Bucegi, magic, japonez căruia îi fuge gândul etc...) Însă, până la această decizie cu Vârful Omu, stătuse japonezul ce stătuse, se gândi, cumpăni, dar nu stătu, totuşi, prea mult, ci – ţoc, ţoc! – deschide laptopul, pe genunchi, şi prinde a căuta ceea de ce avea nevoie: ce ar fi important pentru un român? Căciula de miel? Sumanul? Iţarii? Să ştie pe dinafară (şi în ţară!) „Mioriţa”?... Ei, niponul nostru fiind brici de isteţ, a priceput imediat că nu astea sunt importante pentru un român sadea – căciula, iţarii, sumanul etc. fiind doar atributele, uşor butaforice, ale zeloşilor păstrători şi promotori de folclor. Pentru că pe acolo au mai rămas ceva insule de folclor. Pe când Japonia, fără folclor rămânând deja, este ea însăşi insulară. (Dar să nu ne punem în poară la poarta Rashomon...) În fine, domnul nipon s-a dumerit şi a decis: cel mai important pentru un român este Vârful Omu, ca pentru un japonez – Vârful Fuji! Şi mai că prinse a fugi, aievea, uşor căpiat de atare revelaţie după gândul ce-i fugea deja spre România! Adică, devine dumnealui, japonezul, Vârful Omu, stă înalt, semeţ, în jurul lui umblă românaşii, care cu strecurătoarea cu caş, care cu grătarul pentru frigărui, un al treilea cu sticla de vinars şi vin ne-ars...

(Chiar aşa se gândea niponul, ce dorea să ajungă Omu, vârful: vinars, ne-ars, pentru că aflase el de problema româno-maghiară cu palinca...) Aşadar, umblă românii în jurul său, dar şi pe el umblă, calcă, pentru că Vârful Omu e cea mai înaltă culme populată prin părţile alea şi toţi îi spun drăgăstos, înduioşaţi: Omu chio-chio-san, Omu chio-chio-san-butterfly... Alţii, altele adaugă: nostru.Adică, Omu nostru. Şi cum stătea domnul japonez şi visa aşa, cu ochii oarecum mijiţi, i se părea că fumul ce i se înălţa din lulea ar fi unul ce iese din craterul Vârfului Omu, el, bietul, neştiind că în România nu mai există (deocamdată) vulcani activi, decât – uneori; foarte uneori! – cei politici, guralivi, retorici. Acolo, pasivitate a dat până şi în munţi. Visează cum visează niponul, dar fiind luminat de intuiţie, înţelege el că ceva nu-i ajunge, totuşi, pentru ca să devină Vârful Omu deplin, şi poate că divin.

Dar, pentru ca să devii Vârful Omu, trebuie să ai viză de intrare şi de reşedinţă în România! Astfel că japonezul nostru se prezintă la ambasada română din Tokio, spune ce şi cum şi de ce, – pe scurt, toată povestea-intenţia de a deveni Vârful Omu, doamna de la ghişeul pentru vize priveşte lung la solicitant, mai să

ducă degetul la tâmplă, dar, în baza etichetei sale de diplomat, se opreşte la timp, nu jigneşte vizitatorul, însă îi spune să vină mâine, fredonând în gând ceva muzică din filmul „Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Milos Forman.

– Nu-u, – zice domnul japonez, – nu amânaţi, pentru că, până mâine, aş putea să mă răzgândesc şi să decid să devin dacă nu Everest, să zicem, Ararat – cu certitudine, unde mai punem că, din câte ştiu, viza pentruArmenia se obţine mai...

– Pardon, – spune doamna de la ghişeu care, până a ajunge la ambasadă, fusese profesoară de geografie la Podul Iloaiei, – Araratul-nearatul... pardon, Araratul e, totuşi, în Turcia... Acolo a rămas, în urma unor probleme politice...

– Zău?! – se miră domnul nipon.

Iar doamna chiar i-a spus parabola aia uşor hazlie cu Turcia care protestează că Armenia îşi are pe herb imaginea muntelui Ararat care se află adică dincolo, la vecinii turci, la care radio Erevan zice: turcilor, păi şi semiluna se află în cer, aiurea, dar voi de ce aţi pus-o pe steag? Japonezul nu a priceput mare lucru din această neînţelegere armeano-turcă, zicând doar: – În acest caz, revin mâine la dumneavoastră, Vârful Omu rămânând opţiunea mea definitivă, – vizitatorul fiind deja pe picior de plecare. Însă doamna de la ghişeu fu străluminată de o idee genială, rugând solicitantul vizei pentru România să îngăduie puţin şi să reţină următorul lucru: operaţia de a deveni Vârful Omu ţine de un – cum să-i spunem? – de un barter geografic. Adică, dacă domnia sa nipon san află de vreun domn român care doreşte să devină Muntele Fuji, problema e ca şi rezolvată, rocada umanmontană putând avea loc.

Seara, doamna de la ghişeu îi raportă primsecretarului ambasadei despre ciudatul solicitant de strămutare în munţii Bucegilor, iar secretarul, la rândul şi gândul său, se înfăţişă cu raportul la excelenţa sa domnul ambasador, subalternul găsind că românca noastră s-a descurcat de minune – ptiu, ptiu, să nu-i fie de deochi! – spunându-i vizitatorului care coborâse, parcă, dintr-un zbor pe deasupra unui cuib de cuci chestia cu rocada-barter, adică să găsească san japonezul un domn român pe potriva sa, etcetera, compatriot de-al nostru care ar dori să devină Muntele Fuji, compatriot de-al lor, niponilor, cum ar veni deja. Însă excelenţa sa domnul ambasador, om vechi şi experimentat în diplomaţie, nu s-a arătat la fel de satisfăcut de ingeniozitatea subalternei, precum era secretarul, astfel că, după câteva clipe de privit ca în gol, excelenţa sa întrebă: – Credeţi, domnule secretar, că poate garanta cineva că nu s-ar găsi vreun compatriot de-al nostru care să dorească să devină Muntele Fuji?... În zilele noastre nu se ştie... Să fim gata pentru orice...

Secretarul bătu milităreşte din călcâie, semn că-i dă dreptate superiorului.

arta plastică Nicolae GHIA(Ă

Sculptorul Nicolae GHIA(Ă s-a născut la 23 noiembrie 1939 în comuna Botoșana, jud. Suceava. În 1968, a absolvit Institutul de arte plastice „Nicolae Grigorescu” la clasa prof. Ion Lucian Murnu. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici. Debutul artistic și l-a făcut în 1968 la Bienala de arte plastice de la București. Ulterior, a participat la expozi'ii municipale și jude'ene din Constan'a și la cele cu caracter municipal și na'ional organizate la București. A fost, de asemenea, prezent în manifestari expozi'ionale peste hotare (la Bacu, în 1971, la Belgrad, în 1981) și în tabere de crea)ie (la Măgura - Buzau, în 1970, 1977, 1982, la Arcuș - Sf. Gheorghe, în 1976, la Lazarea - Harghita, în 1979, la Hobi'a – Gorj, în 1980 etc. Cu prilejul primei tabere de la Magura (1970), a ob'inut Premiul pentru sculptura.

Are bogată activitate didactica în calitate de profesor la Liceul de arta și la Liceul nr. 3 din Constan'a (19681975), la Școala de muzica și arte plastice nr4 din Bucure~ti (1975-1985), iar din 1985, la Liceul de arte plastice „Nicolae Tonitza” din București, unde între 1992-1999, a de'inut și postul de director. „Nicolae Ghia)ă devine, odata cu participarea la primul simpozion de sculptura de la Magura-Buzau (1970), un membru marcant al acestei stralucite genera'ii de sculptori-cioplitori în „tailledirecte”, în dialog fertil cu o ambian)ă de„plein-air”, pregatită să le îmbră)i'eze generos artefactele. Constructor, laborios și îndrăzne), timp de peste trei decenii, în numeroase tabere de sculptură na'ionale, desfășurate în spa'iul natural, al unor ample semne, dezvoltate organic, adevărate structuri simili-arhitectonice, mai ales din piatra, Nicolae Ghia)ă se remarcă, la aceste manifestări complexe, prin ingeniozitatea articularii volumelor și urmărirea consecventă a efectelor de receptare adecvată a ansamblului. Modul în care sculpturile sale se pliază formelor de relief, în chip de accente impozante, este unul exemplar.”

Gheorghe Vida, 2001 „Prin neostentantivitatea prezenţei scenice şi profesionalismul discursului plastic aportul operei lui Nicolae Ghiaţă se integrează cu onestitate şi în acelaşi timp cu succes în efortul de consolidare a vocabularului plastic modern al şcolii româneşti de sculptură contemporană. În contextul oportunismului şi avidităţilor de a se impune prin perisabile originalităţi confecţionate, Nicolae Gheaţă rămâne un slujitor onest al tradiţiei sculpturii moderne româneşti.“ Mircea Dăneasă, 2011

45

recuperări NICOLAE LABIŞ - inedit Un motiv poetic recurent Pentru Nicolae Labiş sintagma „Vârsta de bronz” va fi reprezentat un fel de metaforă obsesivă, motivaţională, care l-a urmărit cu pregnanţă în cel puţin câteva momente ale intensei sale activităţi creatoare. Un proiectat ciclu de poezii (poate un nou volum, ulterior celui intitulat Lupta cu inerţia care avea să apară, vai!, în cel de-al doilea an de postumitate a poetului) urma să se intituleze Vârsta de bronz. Câteva poeme nepublicate poartă, aşa cum ne-o arată tot manuscrisele sale, tot acest titlu. Se mai ştie că, la banchetul de la absolvirea Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu” (în vara anului 1954), Nicolae Labiş a surprins întreaga asistenţă, recitând, ca un vulcan în erupţie, un incendiar poem, Vârsta de bronz („Prietenii mei, traiul ni-i tot mai matur,/ Deşi suntem la vârsta poeziei lui Rimbaud Arthur,/ Ne-am plictisit de snobism, până şi de plictis,/ Ochiul raţiunii ne urmăreşte pururi deschis.../ [...] Vârsta de bronz, clopote grave sunară,/ Trageţi cugetarea din teacă afară!”), poem care a şi fost perpetuat, cu menţiunea „fragmente”, ediţie după ediţie, din anul 1958 încoace. Un roman, din care ne-au rămas doar nişte secvenţe, publicate de noi în cartea Nicolae Labiş, Dincolo de fruntariile poeziei, I (Suceava, Editura Lidana, 2005, p. 89-98), poartă, de asemenea, titlul Vârsta de bronz. Iată că, în manuscrisele lui Nicolae Labiş , de la Complexul Muzeal Bucovina, Suceava, mai sălăşluiesc file olografe şi dactilografiate cu versuri purtând acest titlu, Vârsta de bronz. Ele sunt versiuni, ale aceluiaşi poem (diferit total de cel cunoscut din ediţii, din care am şi citat mai sus), versiuni al căror prototip s-ar putea să fi fost, în intenţiile autorului, textul pe care îl publicăm, abia acum, aici. Asta pentru că Marcel Mureşeanu, care era „cât p-a ţi” să-l publice în „Pagini bucovinene”, în decembrie 1985 (vezi nota 2 de la p. 35, din Albumul memorial NICOLAE LABIŞ, editat de revista „Secolul XX”, în anul 1987) a rămas, pe pagina aniversară dedicată lui Nicolae Labiş, doar cu titlul Manuscrise labişiene şi cu semnătura compusă, graţie unei „delicate (am)abilităţi”, doar din iniţialele M. M. VÂRSTA DE BRONZ

Scaldăte-n ele, vârsta de bronz s-o ajungi!”

Marile voci bubuiau peste cer, pe pădure, Şi pădurea suna dintr-o zare-ntr-o zare, atunci.

Paşi-mi aleargă prin bahne şi stânci părăvălate, Calea cea bună o caut prin cremeni, pe grind – Brazii-şi apleacă bezmetice frunţi, să-mi arate Cărarea, şi fruntea spre zările toate întind.

Ca un trăznet rotund, luna sfârâie-n zările ude Nouri de noapte se strâng huruind pe înalt.

Cu hohote rele-mprejur nevăzut se aude Tropotul negrelor capre izbit de bazalt.

Dar uite – prin bezne-o fâşie de vie lumină Cum se-ncurcă şi lunecă lungă sub stânci, pe pământ.

Aleargă-o măicuţă bătrână prin sihle, cu părul Despletit ca o flacără albă în vânt.

Brâul de lână, din copcii desprins, se deşiră Şi calea-i îdeamnă sub stânci, luminos jucăuş... În jur sclipitoare gângănii de noapte trec roiuri Şi ea, lângă tâmplele-i, palmele-şi ţine căuş.

- Măicuţă bătrână, cu brâuri de lână, fugare, Ochii mi-s plini de-ntuneric, de chin şi de hău.

Pământu-i roşit de ucisele clăi de frunzare Ale tusei sufletului meu.

Unde e iezerul apelor grele şi pure Scaldă să-mi fac, vârsta de bronz s-o ajung?

Ea s-a oprit – un vârtej nemişcat de pădure – - Drumul ţi-aş spune, dar eu nici pe-al meu nu-l mai ştiu De când , blestemată prin cântec, de drumuri nu-mi pasă, Şi-mi caut feciorul, ciobanul cel vrednic şi viu, Nuntit cu o mândră crăiasă, a lumii mireasă.

Ochilor tulburi ai mei pentru veci le e dat, Palid, pe leagăn de triluri, de-atunci să îl vadă; Paşilor mei de atunci pentru veci le e dat Zadarnic să-l caute-n codru imens de baladă.

Paşi-mi mai repezi prin bahne şi stânci prăvălate Calea cea bună o caută-n cremeni, pe grind – Brazii-şi apleacă bezmetice frunţi, să-mi arate Cărarea, şi fruntea spre zările toate întind.

O umbră, călare, prin cetină drum îşi desprinde, Şi tropotul calului sparge ecouri de cer. Îşi crâşcă mânerul în pumnu-ndoit şi fierbinte, Sub licărul cioatelor putrede – un luciu hanger.

Negre talazuri pădurea-şi rotea împrejur, Ciocanul de silex s-a rupt între rocile dure, Nouri lăţeau peste zare vârtejul lor sur, Marile voci bubuiau peste cer, pe pădure:

- Voinic, ce-ţi ţii stânga pe pântec, crispată şi mare?

Ochii mi-s plini de-ntuneric, de chin şi de hău.

Pământu-i roşit de ucisele clăi de frunzare Ale tusei sufletului meu.

Unde e iezărul apelor grele şi pure Scaldă să-mi fac, vârtsta de bronz s-o ajung?

„ - Cioplitor în granit, rob al vârstei de piatră, primare, Ochii ţi-s plini de-ntuneric, de chin şi de hău, Pământu-i roşit de ucisele clăi de frunzare Ale tusei sufletului meu.

Caută iezărul apelor grele şi pure,

Omul se pierde-n galop viforos, prin pădure, Doar calul cu capul întors îmi nechează prelung: - Stăpânu-i înaltul la sfat, cel din ţara de jos, Pălit cu hangherul hoţeşte întins sub stacană!

Stăpânu-i răpusul, temutul haiduc Alimoş.

46

recuperări Zburăm, în mişel să dăm roşie, crâncenă vramă.

Stăpânului groapă-am să-i sap sub un ulm argintiu, Luminată-mprejur cu scântei izvorând din copite.

Balada ne-nvăluie-n tragicu-i fald şi nu ştiu Cărarea ce duce spre apele tale vrăjite...

Paşi-mi mai repezi prin bahne şi stânci prăvălate Calea cea bună o caută-n cremeni, pe grind – Brazii-şi apleacă bezmetice frunţi, să-mi arate Cărarea, şi fruntea spre zările toate întind Vântul mă mână din spate şi frunzele ţipă, Rotindu-se-n trâmbe sonore bătute de vânt. În faţă-mi dom şi-a nălţat crenelată aripă, Şi turnul de veghe-i înalt, dar la mijloc e frânt.

Luna prin nourii sparţi îşi revarsă bogat Razele-blânde cu luciu de galbenă miere.

Sub lumina lunară, întreg acest dom a-mbrăcat Voevodale mantii de tăcere.

Chiotul codrului negru în jur amuţi Şi o caldă ninsoare de raze a prins să se cearnă.

Dar cine-i acest castelan cu lungi plete corbii, Şi cu fruntea mai largă ca bolta senină de iarnă?

Inima-i bate puternic – aud cum trezeşte, În liniştea nopţii aceste ecouri adânci, Zvâcniri inegale, nervoase, ca zbuciumul apelor Fierbinţi, prăvălite-n cascade pe stânci.

Gura lumii dură încearcă surâsuri răzleţe. În ochi o lumină îi pâlpâie, iregular Când în valuri mocnite de-o nepăsătoare tristeţe, Când în fulgere crunte de ură, cu sclipăt amar.

- Semeţ castelan, tulburatu-ţi-am visele oare?

Ochii mi-s plini de-ntuneric, de chin şi de hău.

Pământu-i roşit de ucisele clăi de frunzare, Ale tusei sufletului meu.

Unde e iezărul apelor grele şi pure Scaldă să-mi fac, vărsta de bronz s-o ajung?

Sleit de puteri am răzbit pân-aici, prin pădure, Şi totuşi nu pot să m-abat de la drumul meu lung.

- Străine, sunt prinţul poemei poporului meu, Trecut printr-o lume de pustiitoare cloroze. Şi-acuma îmi fulger revolta şi zbuciumul greu Şi-mi port cadenţata durere în ritmuri de glosse.

Străine, opreşte-te, linişti adânci să gustăm.

Eu nu ştiu cărările printre-ale brazilor creştete.

Haide, ospeţe cu luceferi şi sori să-nălţăm, Leagăne dulci de abisuri ne-aşteaptă – opreşte-te!

Paşi-mi mai repezi prin bahne şi stânci prăvălate Calea cea bună o caută-n cremeni, pe grind – Brazii-şi apleacă bezmetice frunţi, să-mi arate Cărarea, şi fruntea spre zările toate întind.

Unde e steaua polară a inimii mele?

Reci deznădejdi mă pătrund ca un tremur ascuns...

Dar iată! Sub viscol de ghiaţă, durere şi stele, Din lumea visării în lumea cea vie-am ajuns.

Văile-s roşii de foc. Cu scântei în funingini Valuri de moarte pe satele ţării se cern.

Păsări metalice iscă încinse pecingini, Un popor se frământă-ngrozit ca-ntr-un mitic infern.

- Oştene din vale, bălan, într-un strai ponosit, Purtând carabina cu fumuri prelinse pe nară, Ce groaznic cutremur ţâţânile ţării-au urnit, Ce groaznic vulcan a zbucnit dintr-o dată în ţară?

- Străine, războiul, priveşte-l, se-nvârte galop, Se mistuie însuşi pe dânsul – priveşte-l cum piere!

Străine, în ţară-acum, armii noi au adus Un viscol de înnoitoare putere.

Străine, tu cauţi, ştiu bine, un iezăr vrăjit, Priveşte – ruinele-acum dau lăstare smicele – Ascultă, în vale vuieşte-un popor dezrobit, Coboară, acolo e clocotul apelor grele.

Din munţii închişi, griei paşi mi se-nşiră în vale; O bură de scrum fulguieşte pe câmp şi grădini.

Am stat ca un pom între câmpuri, cu braţe de jale, Privind atât sânge şi-atâta desfrâu de ruini.

Dar iată, un vânt fluturând moi petale de mac, Soioasele cerului pâcle în valuri le suge.

Privesc cum în şine şi-n limbi pentru plug se prefac, Zăbrele, cătuşe, belciuge.

Dar cine aleargă pe cal costeliv, risipind, În urmă, a groazei sălbatice hohote sparte?

E Manea, mişelul boier, de haiduc păgubit, Ucis în baladă, fugind înc-odată de moarte?

Ori poate, e, verde la faţă, cioban ucigaş Ce-a vrut prin omor turme mari şi mai mult să-şi sporească Şi fuge de noul judeţ, necântat, pătimaş, Ori poate-s gălbuii ochi tulburi de broască?

Priviţi-i s-ascund, în adânci văgăuni de sobol, Îşi leapădă piei impistrite, cojoace şi dochii!

Mânia-n dureri adormită de veacuri – mi-o scol Şi-mi scapără fulgere ochii..

Tăceri aparente şi ultime-mi sfâşii-fâşii, Pe umeri simt palmele patriei, umede, calde.

Marile voci bubuiesc: -Astăzi, fără să ştii, Tăietor în granit, ai primit mult visatele scalde!

Vârsta de bronz! Braţe păroase desfac Braţele, mintea, sub soarele nou să asude.

Largile nări strâng din mugurii încă ce tac, Îmbătătoare miresme, virile dar crude.

Prieteni, voi mulţi, întâlniţi pentru veci de acum, Vorbesc despre noi, între suflete slobode-s punţile.

Ca împrejurul catargelor, stoluri de păsări, Noi întrebări, întrebări ne încojură frunţile.

Dezlegări la-ntrebările noastre detună în creier, Din stol, întrebări desfăcute în pulbere curg; Privirea ni-i plină de flama-ndoită-a zorilor Calme şi noi – şi al lumii trecute amurg. În jur un popor de constructori, roieşte. Unelte Să strângem în pumni cum hangerul strângeaAlimoş.

Nutrim nerăbdarea în jur să suim fel de fel de Clădiri şi grădini, între oameni la suflet frumoşi.

Prezentare şi text stabilit de Nicolae CÂRLAN

47

traduceri Treziţi, într-un cort pustiu, în şatră cu ţiganii, din plete nisipul ni se cerne. Şirul zilelor mele, a tale, a lumii… Cu anii, Uitarea peste toate se aşterne.

Ingeborg BACHMANN

Contribuţia poetei de origine austriacă, Ingeborg Bachmann (1926-1973), este considerată un eveniment scriptural notabil al secolului al XX-lea, în raport cu scrierile de factură germană din această perioadă. Cu toate că numărul volumelor de poezie publicate este relativ restrâns, expresivitatea dată de poemele inspirate din realitatea Europei postbelice, pe alocuri imanente ale unui erotism abia perceptibil, nu a putut trece neobservată.

Autoarea moare accidental, într-un incendiu provenit de la o ţigară uitată aprinsă, însă scrierile sale, completate de piese de teatru, opinii critice şi un roman, i-au depăşit în mod onorabil limitele fragile ale vieţii.

Poemul S-a terminat cu joaca (germ. Das Şpiel ist aus) face parte din volumul Invocarea Ursei Mari (germ. Anrufung des großen Bären), apărut în anul 1956.

S-a terminat cu joaca Dragul meu frate, când ne construim o barcă Cu ea sub cer să navigăm?

Dragul meu frate, povara ce ne-ncarcă E mult prea grea, curând ne scufundăm.

Dragul meu frate, am desenat pe hârtii amândoi Nenumărate ţări şi şine: Aici de nu iei seama la negrele linii, apoi Te spulberă… Sunt mine.

Dragul meu frate, îmi voi dori să fiu legat De stâlp şi să strig apoi.

Pe când tu, întorcându-te deja din a morţilor vad, Vei evada cu mine, în doi.

48

Nu te lăsa furat de corbi vicleni, de buchete efemere, de picioruşele de păianjen lipicioase, nu bea, nici nu mânca, în ţara unde curge lapte şi miere, căci iluzii spumegă în tigăi şi vase.

Numai cel care, în faţa zânei de rubin, cuvântul şopteşte la podul auriu, poate învinge.

Trebuie să ştii că, odată cu ultima zăpadă ce se topeşte în grădină, totul se stinge.

Din cauza atâtor pietre, tălpile noastre ard tumefiate.

Una se trece. Cu ele vrem în salturi a ne avânta Până la craiul copiilor care, rostind cuvinte fermecate, În regatul său ne va aştepta… Şi atunci vom cânta: Frumoasă clipă… când sâmburele de curmal încolţeşte prima oară!

Fiecare desfăcându-şi aripile în cădere, Ca un degetar roşiatic, care pe braţe giulgiu-şi înfăşoară Iar pe al meu sigiliu, fila inimii tale-ţi piere.

S-a terminat cu joaca, dragilor! Să mergem la culcare, în vârful picioarelor. Cămăşi albe foşnind…

Mama şi tata ar putea crede, de-ar simţi vreo mişcare, Că-n casă s-ar afla fantome, bântuind.

Prezentare şi traducere de Ruxandra HRIŞCĂ

sumar: editorial Constantin ARCU - La şaptezeci de ani - în sărbătoare ............................................................................................1 invitatul revistei Mircea A. DIACONU - Bucovina literară n-a fost niciodată o revistă atît de bună ca acum .............................. 2 - Cioran şi neputinţa de a fi altceva decât român .............................................................. 7 jurnal comentat Liviu Ioan STOICIU - Virgil Ierunca - Monica Lovinescu au în jurul lor informatori” ................................................ 10 un bucovinean la Paris Matei VIŞNIEC - Exilul ca aventură culturală (note şi frânturi) ........................................................................ 11 cronică literară Ioan HOLBAN - Cînd frunzele iau chipul căderii ..............................................................................................12 Rodica MUREŞAN - Proiectul utopic al fericirii râvnite ....................................................................................14 liber pe contrasens Adrian ALUI GHEORGHE - Viaţa ca literatura ..............................................................................................16 aforisme Gheorghe GRIGURCU - „Clipa are ceva fragil-organic” ................................................................................ 17 poesis Liviu ANTONESEI - Cincisprezece noi poveşti filosofice cretane ........................................................................18 Calendar bucovinean ........................................................................................................................................... 20 muzeul de imagini Constantin DRAM - O bătălie în cuvinte .............................................................................................................21 la aniversară mesaje de la colaboratorii şi prietenii revistei ................................................................................................. 22 epica magna Radu MAREŞ - Întâlnirea (fragment de roman) ................................................................................................. 28 metalepse Luca PIŢU - De-a (meta)leapşa .......................................................................................................................... 33 poesis Petruţ PÂRVESCU - Limitele acestei teorii .......................................................................................................34 eseu Adrian Dinu RACHIERU - Bacovia şi infernul cotidianului ............................................................................ 36 Iordan DATCU - „Mioriţa“ în lectura lui Petru Ursache .................................................................................... 38 Theodor CODREANU - Constantin Virgil Negoiţă şi cioburile istoriei ............................................................ 41 parabole Leo BUTNARU - Din sens opus ........................................................................................................................... 44 arta plastică Nicolae GHIAŢĂ ................................................................................... .............................45 recuperări Nicolae Labiş - Vârsta de bronz

............................................................................................................... 46

traduceri Ingeborg BACHMANN - S-a terminat cu joaca (prezentare şi traducere de Ruxandra Hrişcă) ............................. 48

Parteneri media:

Sabina Fînaru şi Elena-Brânduşa Steiciuc, universitarele din Comitetul de conducere al Societăţii Scriitorilor Bucovineni

* Abonamentele se pot face la oficiile poştale, la redacţie sau cu plata prin la Trezoreria Suceava, cont:poştale, RO09TREZ59124590220XXXXX, * virament Abonamentele se pot face la oficiile la redacţie sau cu plata prin cod fiscalla4244075 virament Trezoreria Suceava, cont: RO09TREZ59124590220XXXXX, cod fiscal 4244075

5

http://bucovina-literara.scriitor.org

9 4 9 9 9 2

ISSN 123-7167

6 1 0 1 0 9

1 0

Preţul: 5 lei